5

FINANŢE –CURS PARTEA 1

6

CAPITOLUL 1

OBIECTIVELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE ŞI CONŢINUTUL GESTIUNII FINANCIARE

Rezumat: Prezentul capitol prezintă succint obiectivele gestiunii financiare prin

prisma teoriei economice şi a finalităţii practice. Practic,constituie o imagine

de ansamblu a viitoarelor probleme care vor fi abordate în cadrul cursului.

1.1. Sistemul obiectivelor generale şi financiare Obiectivul general îl constituie desfăşurarea unei activităţi rentabile,

în scopul maximizării profitului. Realizarea acestuia are ca scop asigurarea unui flux permanent de profit pe seama căruia să se poată asigura: � recompensarea sub formă de dividende a capitalului investit de acţionari

sau asociaţi (persoane fizice şi/sau juridice); � un flux de autofinanţare durabil care să poată contribui la creşterea şi

menţinerea pe piaţă a societăţii comerciale. Sub presiunea puterii publice, a organizaţiilor sindicale şi ale

consumatorilor, societăţile comerciale (în special cele de mari dimensiuni) sunt constrânse la o diversificare a obiectivelor pe piaţă. Alături de obiectivele pur economice, prin reglementări de natură juridică şi/sau contractuală, acestea trebuie să urmărească realizarea unor obiective sociale, etice şi ecologice.

Discuţiile cu privire la natura obiectivelor şi modul de realizare al acestora în practică au generat diverse teorii. Cele mai importante sunt:

Teoria financiară sau teoria economică neoclasică care susţine raţionalizarea deciziilor de gestiune financiară în scopul realizării maximizării fluxurilor de profit. Realizarea acestui obiectiv fundamental necesită studiul rentabilităţii activităţii societăţii comerciale. În condiţiile existenţei pieţei bursiere, se preferă ca în loc de profit să se analizeze averea acţionarilor, respectiv valoarea de piaţă a acţiunilor emise de societate (respectiv capitalizarea bursieră: cursul curent al acţiunilor x numărul total de acţiuni emise).

Teoria managerială sau teoria conducerii susţine că în scopul realizării echilibrului financiar al societăţilor comerciale, deciziile de gestiune financiară trebuie să urmărească maximizarea unei funcţii de utilitate, în condiţii de rentabilitate, dar şi realizarea unui flux minim de profit.

Teoriile comportamentale au în vedere obiectivele persoanelor şi grupurilor de interese care compun societatea comercială. Obiectivele gestiunii financiare sunt influenţate de conceptul de “slack organizaţional”. Acesta constituie un excedent de persoane şi grupuri de persoane pentru a rămâne în societate.

7

Teoriile expuse au contribuit în timp la stabilirea principalelor obiective economice şi ulterior a celor de natură financiară, care trebuie promovate, realizate şi controlate prin decizii specifice gestiunii financiare. În consecinţă, obiectivele generale cu caracter final care revin managerilor societăţilor comerciale sunt: � menţinerea societăţii pe piaţa concurenţială; � creşterea economică la nivelul societăţii comerciale ; � rentabilitatea, în scopul asigurării unui flux durabil de profit.

Obiectivele financiare prin care se realizează obiectivele generale sau finale specifice societăţilor comerciale sunt: � asigurarea echilibrului financiar dinamic; � asigurarea rentabilităţii financiare ; � asigurarea creşterii; � asigurarea flexibilităţii societăţii. Obiectivele expuse pot fi sistematizate, concomitant cu evidenţierea instrumentelor de analiză utilizate în activitatea decizională astfel:

Fig. 1.1 Sistemul de obiective şi analiza acestora la nivelul

unei societăţi comerciale

Menţinerea pe piaţă

Creşterea economică

Rentabilitatea

OBIECTIVE GENERALE

Echilibru financiar

Rentabilitate financiară

Creştere economică

Flexibilitate decizională

OBIECTIVE FINANCIARE

ANALIZA OBIECTIVELOR

Nivelul încasărilor

Nivelul

fondului de rulment

Coeficientul de îndatorare

Rentabilitatea economică

Coeficientul de îndatorare

Rata de creştere a activelor

Rata de

creştere a cifrei de afaceri

Rata de îndatorare

Capacitatea de

autofinanţare

Valoarea activelor

disponibile

Structura obligaţiilor

8

În decursul timpului, ponderea obiectivelor expuse variază atât la nivelul aceleiaşi societăţi comerciale, cât şi de la o societate comercială la alta:

� Managerii unei societăţi comerciale nou înfiinţate se confruntă cu necesitatea menţinerii şi consolidării poziţiei acesteia pe piaţă. Aceştia acordă prioritate asigurării resurselor financiare necesare finanţării activităţii de exploatare.

� În perioada de consolidare a poziţiei pe piaţă, managerii acordă prioritate obiectivului de asigurare a creşterii economice, prin promovarea unor programe de investiţii productive şi identificarea resurselor de finanţare pe termen mediu şi lung.

� Managerii unei societăţi comerciale care deţine un potenţial tehnic, uman, comercial şi financiar important, urmăresc să identifice noi oportunităţi de dezvoltare pe segmentul de piaţă deţinut şi chiar pătrunderea pe alte segmente, prin diversificarea afacerii. Elaborarea de către managerii societăţilor comerciale a unei strategii

capabile să transpună în practică obiectivele stabilite reflectă arta acestora de a conduce şi gestiona. În această activitate, obiectivele financiare trebuie integrate în ansamblul obiectivelor generale.

1.2 Conţinutul gestiunii financiare Fiecare societate comercială are propriile sale obiective strategice pentru

a căror realizare este necesar un ansamblu de decizii de natură economică şi financiară. Acestea reflectă strategia sa pe piaţă. Dacă combinarea obiectivelor economice reflectă politica economică, constrângerile financiare necesită elaborarea unor decizii de politică financiară. Rolul fundamental al politicii financiare este de a proteja patrimoniul şi de a asigura independenţa financiară a societăţii comerciale, în condiţiile gestionării eficiente a resurselor limitate. Scopul final este de a asigura consolidarea şi creşterea valorii averii acţionarilor.

Gestiunea financiară constituie expresia politicii financiare promovate de manageri, în scopul transpunerii în practică a deciziilor stabilite de acţionarii societăţii comerciale. Activităţile specifice acesteia sunt extrem de diverse, iar informaţiile sunt indispensabile în procesul de luare a deciziilor.

Sub aspect metodologic, gestiunea financiară utilizează un ansamblu de concepte şi tehnici, dintre care unele sunt preluate din economie, drept, contabilitate, statistică, informatică, matematică. Sub aspect teoretic, gestiunea financiară constituie o disciplină de sinteză. Dar sub aspect practic?

9

� “Sub aspect practic, gestiunea financiară este formată din ansamblul

deciziilor şi activităţilor care, în funcţie de obiectivele întreprinderii, concură

la reglarea fluxurilor financiare, a nevoilor de resurse”1.

� “Considerată ca practică, se poate defini mai întâi gestiunea

financiară a unei organizaţii ca ansamblul deciziilor şi activităţilor care, în cadrul acestei organizaţii şi în funcţie de obiectivele sale, participă la reglarea

fluxurilor financiare de utilizări şi resurse, al cărui loc de ajustare este.

Această primă definiţie foarte generală ne determină a sublinia că gestiunea

financiară este o practică finalizată, adică condusă prin obiective şi compusă

din activităţi eterogene”2.

Din cele expuse reiese că, gestiunea financiară asigură în mod permanent resursele necesare derulării în condiţii optime a activităţilor de exploatare şi de investiţii, controlând modul de utilizare a acestora, în vederea asigurării rentabilităţii şi consolidării poziţiei pe piaţă a societăţii comerciale. În acest scop optimizează fluxurile de capital (propriu şi împrumutat), fluxurile de investiţii, fluctuaţiile stocurilor, fluxul datoriilor financiare, soldurile de trezorerie. Aceasta contribuie la utilizarea eficientă, în condiţii de performanţă, a potenţialului financiar, uman, tehnic de care dispune societatea comercială.

În concluzie, gestiunea financiară cuprinde: � sistemul deciziilor financiare, destinate aplicării în practică a strategiilor de exploatare, investiţii, finanţare şi distribuţie a fluxurilor de profit , în scopul consolidării şi maximizării valorii societăţii comerciale; � ansamblul activităţilor prin care se gestionează fluxurile capitalurilor proprii şi împrumutate (credite bancare, împrumuturi obligatare, leasing), fluxurile de dezinvestire (cesiuni de active fixe şi circulante), fluxurile de profit, se asigură echilibrul financiar dinamic şi durabil între fluxurile de utilizări şi resurse, în scopul maximizării rentabilităţii financiare în condiţii de risc (economic, financiar, de faliment).

? � Care sunt obiectivele societăţii comerciale în cadrul unei economii de

piaţă? � Care sunt principalele teorii legate de natura obiectivelor societăţii şi de

modul de realizare a acestora? � Cum influenţează dimensiunea şi poziţia pe piaţă a societăţii, asupra

obiectivelor de-a lungul duratei sale de viaţă? � Cum poate fi definit termenul de gestiune financiară?

1 Mihai Toma, Felicia Alexandru – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pag. 244 2 Bernard Colasse – Gestion financière de l’entreprise, Presses Universitaires de France, Paris, 1987, pag. 25

10

CAPITOLUL 2

FINANŢAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

2.1 Capitalul societăţilor comerciale Crearea unei societăţi comerciale, menţinerea poziţiei pe piaţă şi

susţinerea creşterii economice a acesteia necesită resurse şi respectarea unor constrângeri de natură juridică (capitalul social minim necesar pentru crearea unei societăţi comerciale) şi financiară (asigurarea solvabilităţii, independenţei financiare şi a rentabilităţii activităţii economice).

Atunci când abordează problema capitalului, teoreticienii şi practicienii utilizează mai multe concepte, cum sunt: capitalul economic, capitalul social, capitalul financiar. Se impune definirea şi delimitarea acestor concepte:

� Ansamblul activelor deţinute de societatea comercială la un moment dat

şi destinate a asigura realizarea funcţiei de producţie şi obţinerea unor

fluxuri de profit constituie capitalul economic. Natura activităţii, mediul economic intern, relaţiile cu alţi agenţi economici influenţează asupra structurii capitalului economic.

� Capitalul social reprezintă abordarea juridică a conceptului de capital. Acesta cuprinde aporturile în bani sau în bani şi în natură (în proporţiile

prevăzute de lege) ale acţionarilor (sau asociaţilor). � Profitul acumulat şi păstrat la nivelul societăţii comerciale, constituie o

resursă de finanţare care se adaugă la capitalul social formând împreună capitalul financiar. Capitalul financiar constituie diferenţa dintre

capitalul economic şi capitalul împrumutat de la diferiţi ofertanţi: bănci, investitori (persoane juridice şi fizice) de pe piaţa monetară a creditului şi cea obligatară.

Fig. 2.1 Relaţia dintre capitalul social, capitalul financiar

şi capitalul economic

Finanţarea activităţii societăţii comerciale se realizează prin utilizarea

capitalurilor proprii (de origine externă sau internă) şi a capitalurilor

împrumutate.

2.2 Finanţarea prin capitaluri proprii În afară de capitalul iniţial, necesar în momentul constituirii, societăţile

comerciale au nevoie de capital nou pentru a-şi finanţa activităţile desfăşurate, creşterea şi păstrarea în echilibru a structurii capitalului. Acţionarii pot decide

CAPITAL FINANCIAR INVESTIT

CAPITAL SOCIAL PROFIT ACUMULAT CAPITAL ÎMPRUMUTAT

CAPITAL ECONOMIC (ACTIV BRUT)

11

noi aporturi sau recurgerea la împrumut. Ca urmare a activităţilor desfăşurate, la nivelul societăţii comerciale se formează în mod continuu fluxuri de resurse (sub formă de amortizări şi profit), care diferă de finanţarea externă. Aceasta din urmă are un caracter discontinuu şi determină variaţia încasărilor, în timp ce finanţarea internă are un caracter permanent.

2.2.1Constituirea capitalului social

Legislaţia privind societăţile comerciale reglementează sub raport juridic: � formele societare sub care persoane fizice şi/sau juridice se pot asocia; � dimensiunea minimă a capitalului social; � ponderea maximă a valorii aporturilor în natură în total capital social; � valoarea nominală minimă a unei acţiuni, modul de transmitere, forma de prezentare şi drepturile pe care le generează; � condiţiile de fuziune, dizolvare şi lichidare a unei societăţi comerciale.

Într-un mediu economic inflaţionist, dimensiunea minimă a capitalului social trebuie permanent actualizată, pentru a elimina înfiinţarea unor societăţi comerciale din start decapitalizate. Stabilirea valorii nominale a acţiunilor trebuie să nu conducă la divizarea capitalului social într-un număr exagerat de acţiuni.

De-a lungul duratei de existenţă a societăţii comerciale, capitalul social poate creşte, situaţie în care generează: � modificarea statutului societăţii comerciale; � decizia de a creşte fie numărul de acţiuni emise, fie valoarea nominală a acţiunilor deja emise (după caz).

Consecinţele financiare ale creşterii capitalului social sunt diverse, depinzând de tehnica de realizare. De aceea, numai adunarea generală extraordinară a acţionarilor poate decide creşterea capitalului social. Decizia acesteia depinde de efectul creşterii capitalului social asupra potenţialului financiar, echilibrului financiar şi structurii de finanţare a societăţii comerciale.

2.2.2.1 Creşterea capitalului social prin aporturi băneşti

� Creşterea capitalului social, prin noi aporturi băneşti, constituie un mijloc de finanţare şi de consolidare a capitalului propriu. Această decizie are ca prim efect creşterea, fie a valorii nominale, fie a numărului de acţiuni ale societăţii comerciale. Decizia de a emite noi acţiuni necesită stabilirea: preţului de emisiune (Pe) şi primei de emisiune (pe). � preţul de emisiune (Pe) este egal cu valoarea nominală (Vn) a acţiunilor deja emise în cazul societăţilor comerciale ale căror acţiuni nu sunt

tranzacţionate pe piaţa reglementată sau pe sistemul alternativ de

tranzacţionare; � preţul de emisiune (Pe) se alege într-un interval limitat, pe de o parte de valoarea nominală (Vn) a acţiunilor deja emise şi pe de alta de preţul (cursul)

12

pe piaţă (Cv) ale acestora, în cazul societăţilor comerciale ale căror acţiuni sunt

cotate pe una din pieţele amintite anterior; � prima de emisiune (pe) constituie abaterea dintre preţul de emisiune a noilor acţiuni şi valoarea nominală a acţiunilor societăţii comerciale

În cazul creşterii capitalului prin aporturi băneşti, acţionarii vechi pot beneficia, de un dreptul de preferinţă, care constituie un drept de prioritate acordat acţionarilor vechi. În baza acestuia, acţionarii vechi pot: �subscrie un număr de acţiuni noi, proporţional cu numărul de acţiuni pe care le deţin până la data emisiunii; �achiziţiona acţiunile noi la preţul de emisiune, care este inferior preţului (cursului) pe piaţă al acţiunilor deja emise. Adunarea generală extraordinară poate decide acordarea sau suprimarea acestuia (de exemplu, în cazul recurgerii la economiile existente pe piaţă).

Valoarea teoretică a dreptului de preferinţă3 se calculează pe baza: � preţului de emisiune a acţiunilor noi: Pe � numărului de acţiuni noi: Nn � numărului de acţiuni vechi: Nv � preţului (cursului) acţiunii vechi: Cv

Cunoscând că: � înainte de creşterea capitalului social, numărul de acţiuni deja emise (vechi) este Nv, iar preţul (valoarea) pe piaţă al fiecărui acţiuni este Cv; � decizia de creştere a capitalului pe seama aporturilor băneşti generează emisiunea unui număr de acţiuni noi Nn, la un preţ de emisiune Pe,

atunci, după emisiune, vom avea: � numărul total de acţiuni ale societăţii este Nv + Nn; � valoarea teoretică a tuturor acţiunilor este Nv x Cv + Nn x Pe; � valoarea teoretică Ct a unei acţiuni este4:

NnNv

PeNnCvNvCt

+

×+×= (2.1)

Valoarea teoretică a dreptului de preferinţă (Vs) reprezintă diferenţa dintre preţul (cursul) acţiunilor societăţii comerciale înainte şi după emisiune5:

Vs = Cv – Ct (2.2) sau:

NnNv

Nn)PeCv(

NnNv

PeNnCvNvCvVs

+

−=

+

×+×−= (2.3.)

Întrucât fiecare acţiune veche dă dreptul la un dividend, atunci preţul (cursul) pe piaţă a vechilor acţiuni include valoarea dividendului. Acţiunile noi,

3 Carmen Corduneanu – Pieţe de capital. Teorie şi practică, Ed. Mirton, Timişoara, 2006, pag. 222 6Carmen Corduneanu – Pieţe de capital. Teorie şi practică, Ed. Mirton, Timişoara, 2006, pag. 223 5 Idem (1) pag. 223

13

în momentul emisiunii, nu dau încă dreptul la un dividend. În consecinţă,

valoarea teoretică a dreptului de preferinţă, 'Vs devine6:

NnNv

NnPeDCvVs

+

−−= )(' (2.4)

Acţionarii vechi pot utiliza sau vinde drepturile de preferinţă în timpul perioadei cât durează subscrierea. Preţul (cursul) pe piaţă al acestora depinde de fluctuaţia cererii şi ofertei. După emisiune, valoarea reală a acţiunilor şi drepturilor de preferinţă depinde de reacţia pieţei.

Toţi acţionarii societăţii comerciale beneficiază de: ■ dreptul de vot; ■ dreptul de a primi dividende; ■ dreptul de a primi o parte din valoarea activului net cu ocazia lichidării societăţii comerciale.

Aceste drepturi sunt proporţionale cu numărul de acţiuni deţinute din totalul celor emise de societatea comercială, în cazul acţiunilor ordinare. Societăţile comerciale pot emite, în condiţiile prevăzute de lege şi de statut, acţiuni care diferenţiază dreptul de vot şi dreptul de a primi o parte din profitirile repartizate. Astfel, acţiunile preferenţiale7, pentru o valoare nominală egală cu cea a acţiunilor ordinare, dau deţinătorilor drepturi diferite. Aceste acţiuni dau drepturi sociale (fie interzic dreptul de vot, fie acordă un vot plural, fie pot fi convertite în acţiuni ordinare, etc.) şi pecuniare (fie acordă un drept de prioritate pentru plata dividendelor, fie reportează sau nu dividendul datorat, etc.) diverse. Drepturile de care beneficiază acţionarii produc efecte asupra procesului decizional, asupra fluxurilor la nivelul trezoreriei şi asupra modului de recompensare a capitalului investit.

Efectele financiare generate de creşterea capitalului social pe seama aporturilor în numerar sunt: �creşterea potenţialului de finanţare; �consolidarea capitalurilor proprii; �îmbunătăţirea echilibrului financiar. Efectul este temporar. Investirea resurselor obţinute în imobilizări corporale are ca efect reducerea fondului de rulment.

Societăţile de capital de mari dimensiuni au acces la capitalurile

existente pe piaţa de capital internaţională. Emisiunea de euro-acţiuni produce efectele anterior prezentate şi în plus contribuie la introducerea pe diverse pieţe. Această opţiune de finanţare constituie expresia financiară a unei strategii de creştere a patrimoniului şi de internaţionalizare a afacerilor, prin care se realizează mondializarea economiilor.

6 Idem (1) pag. 225 7 Carmen Corduneanu – Pieţe de capital. Teorie şi practică, Ed. Mirton, Timişoara, 2006, pag. 204

14

� Studiu de caz: Să se calculeze valoarea teoretică a dreptului de preferinţă şi să se arate

în ce fel este protejat acţionarul vechi împotriva riscului diluării averii sale prin acordarea acestui drept, în cazul în care: � valoarea iniţială a capitalului social: 2.000.000.000 lei � număr de acţiuni emise: 100.000 � valoarea capitalului social după emisiune: 3.000.000.000 lei � număr de acţiuni noi emise : 50.000 lei � preţul de emisiune al acţiunilor noi : 25.000 lei � cursul mediu al unei acţiuni anterior emisiunii:40.000 lei

2.2.2.2 Creşterea capitalului social prin aporturi în natură

Creşterea capitalului social prin aporturi în natură (de regulă imobilizări corporale) reprezintă un mijloc de finanţare prin care se realizează creşterea capitalului propriu. Aporturile în natură intervin în diferite situaţii: ■ cu ocazia înfiinţării societăţii comerciale, când trebuie respectată ponderea maximă a valorii acestora, prevăzută de lege, în totalul capitalului social; ■ pe parcursul existenţei societăţii comerciale sau cu ocazia fuziunilor şi divizărilor.

Această operaţiune influenţează asupra potenţialului productiv. În consecinţă, evaluarea aporturilor în natură prezintă importanţă. O supraevaluare generează o creştere parţial fictivă a capitalului social ce nu asigură creşterea potenţialului productiv, influenţează negativ asupra egalităţii între acţionari şi asupra dividendelor distribuite, iar drepturile creditorilor sunt puse în pericol.

Decizia de creştere a capitalului social pe seama aporturilor în natură are ca efect creşterea numărului de acţiuni emise, cu raportul dintre valoarea totală a aporturilor în natură şi cea mai mare valoare dintre: � preţul de piaţă al unei acţiuni ( preţul mediu ponderat de tranzacţionare,

aferent ultimelor 12 luni anterioare datei de desfăşurare a adunării generale extraordinare a acţionarilor);

� valoarea pe acţiune calculată în baza activului net contabil (aferent ultimelor situaţii financiare publicate şi auditate ale emitentului);

� valoarea nominală a acţiunii.8 Pe seama aporturilor în natură cresc, în mod simultan, imobilizările

şi capitalul propriu. În schimb, fondul de rulment rămâne neschimbat. Pentru a asigura exploatarea noilor imobilizări, societatea comercială poate fi obligată să solicite noi mijloace de finanţare, în scopul sporirii disponibilităţilor sale monetare. Sub aspect financiar, operaţiunile de

8 Carmen Corduneanu – Pieţe de capital. Teorie şi practică, Ed. Mirton, Timişoara, 2006, pag. 234

15

fuziune şi de absorbţie parţială se pot asimila cu o investiţie externă, a cărei finanţare este asigurată prin emisiunea de acţiuni9.

2.2.3. Finanţarea internă

2.2.3.1 Utilitatea şi structura autofinanţării Pentru finanţarea activităţilor de exploatare şi de investiţii, societăţile

comerciale dispun alături de capitalul social şi de capitalurile împrumutate, de fluxuri monetare rezultate din activitatea de exploatare curentă. O parte dintre acestea sunt repartizate pe destinaţii conform reglementărilor legale (cu caracter economic şi fiscal) şi celor statutare, iar altă parte rămâne la dispoziţia societăţii comerciale.

Finanţarea internă sau autofinanţarea constituie pentru toate societăţile comerciale cel mai vechi mijloc de finanţare, prin care se asigură: �reînnoirea potenţialului productiv, în vederea păstrării nivelului patrimoniului; �creşterea economică, în scopul creşterii patrimoniului.

Finanţarea internă sau autofinanţarea constituie o resursă generată de activitatea de exploatare curentă a societăţii comerciale. Nivelul autofinanţării depinde de investiţiile realizate şi de gestionarea activităţilor economice. În acelaşi timp este utilizată pentru a finanţa, alături de activitatea de exploatare, şi noi investiţii viitoare.

Sub aspect structural, finanţarea internă se realizează pe seama amortizării şi profiturilor nedistribuite. Refacerea capitalului investit în scopul menţinerii nivelului patrimoniului utilizează amortizarea ca resursă internă de finanţare. Creşterea capitalului investit în scopul creşterii patrimoniului utilizează profiturile nedistribuite ca resursă internă de finanţare. Structura autofinanţării, sub aspect financiar-contabil, este următoarea:

9 Carmen Corduneanu – Pieţe de capital. Teorie şi practică, Ed. Mirton, Timişoara, 2006, pag. 235

AMORTIZĂRI PROFITURI NEDISTRIBUITE

AMORTIZĂRI PRIVIND IMOBILIZĂRILE - necorporale - corporale

AJUSTĂRI PENTRU PIERDEREA DE VALOARE A IMOBILIZĂRILOR - necorporale - corporale - în curs

PROVIZIOANE REGLEMENTATE - pentru amortizări derogatorii

DIFERENŢE DIN REEVALUAREA

IMOBILIZĂRILOR CORPORALE

AUTOFINANŢAREA PENTRU MENŢINEREA NIVELULUI

PATRIMONIULUI

REZERVE LEGALE

ALTE REZERVE - rezerve statutare (contractuale) - facilităţi fiscale - rezerve din profitul net

PRIME DE CAPITAL - prime din emisiuni, fuziuni, aporturi

REZERVE DIN REEVALUĂRI

REZULTATUL REPORTAT

- până în momentul distribuţiei potrivit destinaţiilor legale şi statutare

AUTOFINANŢAREA PENTRU CREŞTEREA

PATRIMONIULUI

16

Fig. 2.2 Structura autofinanţării

2.2.3.2 Menţinerea nivelului patrimoniului pe seama finanţării interne

Considerarea amortizării acumulate, ajustărilor pentru deprecierea de

valoare a activelor imobilizate şi altor elemente cu caracter nemonetar, ca resurse interne de care dispune societatea comercială pentru a-şi finanţa reînnoirea potenţialului de producţie, corespunde abordării practicienilor. Logica financiară, bazată pe teoria surplusurilor, consideră că amortizarea şi ajustările pentru deprecierea activelor imobilizate constituie elemente nemonetare care influenţează rezultatul net (surplusul monetar) al societăţii comerciale. Aceste elemente nemonetare corectează rezultatul impozabil, influenţând indirect impozitul pe profit, participarea salariaţilor la profit, dividendele (care sunt elemente monetare). Amortizarea şi provizioanele nu generează schimburi de monedă, constituind operaţiuni interne prin care se corectează evaluarea patrimoniului la închiderea exerciţiului financiar contabil.

Pierderea de valoare a capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, datorată utilizării sau deţinerii de către societatea comercială, pierdere recuperată prin includerea în costurile de exploatare, constituie amortizarea acumulată, care rămâne la dispoziţia societăţii comerciale. Dacă deprecierea fizică este generată de utilizare, în schimb deprecierea morală este generată de progresul tehnic.

Amortizarea estimează deprecierea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale. Totuşi, sub influenţa progresului tehnic şi inflaţiei,

amortizarea acumulată poate fi inferioară (mai redusă) decât resursele

monetare necesare reînnoirii imobilizărilor.

Regimurile de amortizare existente în practică caută să estimeze evoluţia

deprecierii sub aspect tehnic, având sau nu în vedere deprecierea morală,

17

asigurând sau nu corelaţia cu evoluţia inflaţiei, cu randamentul mijloacelor fixe

şi gradul de utilizare a acestora. Acestea sunt reglementate pe cale legislativă. Indiferent de regimul de amortizare aplicat, se impune a se a avea în vedere:

� activele corporale şi necorporale supuse procesului de amortizare; � determinarea valorii de intrare în funcţie de provenienţă, mod de dobândire sau de realizare; � stabilirea duratelor normale de utilizare; � determinarea datei punerii în funcţiune; � stabilirea cotelor de amortizare; � scutirile prevăzute de lege; � scoaterea din funcţiune şi efectele sale financiare.

Regimurile de amortizare aprobate pentru calculul amortizării economice sunt:

Regimul de amortizare liniară Amortizarea liniară anuală se recuperează prin includerea în cheltuielile

de exploatare a cheltuielilor cu amortizarea, calculate sub forma unor anuităţi fixe. Cota de amortizare liniară (CL) se determină pe baza duratei normale de utilizare (DNU):

DNU

100100x

DNU

1C

%L== (2.9)

Amortizarea liniară anuală AL se calculează prin aplicarea cotei de amortizare liniare la valoarea de intrare a mijlocului fix (Vi)

100

CxVA

%L

iL= (2.10)

Pentru calculul amortizării medii trimestriale şi lunare a capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale se stabileşte: � valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe; � valoarea medie a ieşirilor de mijloace fixe; � valoarea medie anuală a mijloacelor fixe; � cota medie anuală unică de amortizare.

Aceste informaţii sunt utile în activitatea de previziune şi respectiv de analiză.

Regimul de amortizare degresivă Acesta se aplică în două variante: � Varianta AD1 fără influenţa uzurii morale care se aplică mijloacelor

fixe intrate în funcţiune înainte de 31.12.1993 şi celor cu o durată normală de utilizare reglementată actualmente până la 5 ani inclusiv;

� Varianta AD2 cu influenţa uzurii morale se aplică în cazul mijloacelor fixe intrate în funcţiune după 31.12.1993 şi care au o durată normală de utilizare mai mare de 5 ani.

18

Pentru calculul amortizării degresive se utilizează următorii coeficienţi de multiplicare, stabiliţi în funcţie de durata normală de utilizare a mijlocului fix:

Coeficient Durata normală

1,5 între 2 şi 5 ani inclusiv 2 între 5 şi 10 ani inclusiv 2,5 mai mare de 10 ani

Pe baza duratei normale de utilizare (DNU) şi a coeficienţilor de

multiplicare (k), se determină cota de amortizare degresivă (CD):

kDNU

100C

%D×= sau kCC

%L%D×=

Atunci când apar modificări ale duratelor de utilizare (de exemplu în 1993 şi 1998), în locul duratei normale de utilizare (DNU), se foloseşte durata de utilizare rămasă (DUR). Aceasta are în vedere durata de serviciu consumată (DSC) şi durata de serviciu normată (DSN) şi se determină după următorul algoritm de calcul:

xDNUDSN

DSCDUR

−= 1 (2.11)

Amortizarea degresivă anuală, fără influenţa uzurii morale, AD1, se realizează prin includerea în cheltuielile de exploatare a cheltuielilor cu amortizarea, calculate conform următoarelor reguli: � în primul an de funcţionare se aplică asupra valorii de intrare a mijlocului fix (Vi) sau asupra valorii rămase actualizate a mijlocului fix (Vra) cota de amortizare degresivă (CD). Amortizarea obţinută se include în cheltuieli şi se scade din valoarea de intrare (sau din valoarea rămasă actualizată, după caz), obţinându-se valoarea rămasă de recuperat (VR); � în anii următori se aplică asupra valorii rămase de recuperat (la sfârşitul fiecărui an) Vri aceeaşi cotă de amortizare degresivă (CD), până în anul de funcţionare în care, amortizarea anuală rezultată este egală sau mai mică cu/decât amortizarea anuală determinată prin raportul dintre valoarea rămasă de recuperat VR şi numărul de ani de utilizare rămaşi (Nr); � din acel an de funcţionare şi până la expirarea duratei normale de utilizare, se trece la amortizarea liniară (AL). Aceasta se obţine prin raportarea valorii rămase de recuperat (VR) la numărul anilor rămaşi (Nr).

Deci: A1 = Vi x CD, VR1 = Vi – A1 (2.12) A2 = VR1 x CD, VR2 = VR1 – A2 (2.13). Ai = VRi-1 x CD, VRi = VRi-1 – Ai (2.14) Se verifică la sfârşitul fiecărui an (anul 2,3,…i) dacă:

19

in

i

n

DiD

Nr

VR

Nr

VRCVRCVR

−−

≤×× ......

2

2

2 (2.15)

Răspuns negativ: se continuă aplicarea cotei de amortizare degresivă la valoarea rămasă de recuperat.

Răspuns afirmativ: se trece la amortizarea liniară. Considerând că afirmaţia este adevărată în anul 4 de funcţionare, atunci:

4n

4

L

Nr

VRA

−

= sau generalizând: in

i

L

Nr

VRA

−

= (2.16)

Amortizarea degresivă anuală cu influenţa uzurii morale (AD2), se realizează prin includerea în cheltuielile de exploatare a cheltuielilor cu amortizarea, calculate pe baza următoarelor elemente: � durata normală de utilizare (DNU) a mijlocului fix,

� cota medie de amortizare degresivă, kDNU

100C

%D×= ;

� durata de utilizare recalculată %D

rec

C

100DU = (2.17)

� durata de utilizare în cadrul căreia se realizează amortizarea integrală DUI=DNU-DUrec (2.18) � durata de utilizare în regim de amortizare degresiv: DUD = DUI – DUrec (2.19) � durata de utilizare în regim de amortizare liniar: DUL = DUI – DUD (2.20)

Amortizarea anuală se calculează pentru: � durata de utilizare în regim de amortizare degresiv conform principiului degresiv. În consecinţă, cota medie de amortizare degresivă, (

%DC ), se aplică

în primul an asupra valorii de intrare, iar în anii următori asupra valorii rămase de recuperat (VR1…VRi); � durata de utilizare în regim de amortizare liniar conform principiului liniar. Amortizarea anuală este aceeaşi pentru toţi aceşti ani şi se obţine raportând valoarea rămasă de recuperat (VRi) la numărul anilor de utilizare în

regim degresiv (Nud). Amortizarea anuală: Nud

VRi; (2.21)

Acest regim de amortizare permite recuperarea valorii de intrare a mijloacelor fixe într-o perioadă de timp mai mică decât durata normală de utilizare (DNU). Diferenţa în ani: reprezintă influenţa uzurii morale. Dacă societatea comercială optează pentru varianta AD2, dar achiziţionează mijloace fixe cu o durată normală de utilizare de până la 5 ani inclusiv, pentru acestea aplică varianta AD1.

Societatea comercială care utilizează regimul de amortizare degresiv cu influenţa uzurii morale (AD2):

20

� nu sunt obligate să scoată din funcţiune mijloacele fixe înaintea expirării

duratei normale de utilizare prevăzute de lege. Acestea nu vor mai calcula amortizarea anuală pentru perioada de timp care corespunde uzurii morale; � pot scoate din funcţiune mijloacele fixe înainte de expirarea duratei normale

de utilizare, cu condiţia ca acestea să fie amortizate integral. Astfel, se combate efectul uzurii morale, spre deosebire de varianta AD1 care nu oferă această posibilitate.

Regimul de amortizare accelerată Amortizarea accelerată anuală (AA) se realizează prin includerea, în

cheltuielile de exploatare, a cheltuielilor cu amortizarea, reprezentând: � în primul an, 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix; � în anii următori, amortizarea anuală se calculează conform principiului liniar, raportând valoarea rămasă de recuperat (VR) la numărul de ani de utilizare rămaşi (Nr).

Deci: A1 = Vi x 50% VR1 = Vi – A1 (2.22)

A2 = Ai = An este Nr

VR1 (2.23)

Reglementările actuale prevăd expres că amortizarea capitalurilor imobilizate în mijloacele fixe din grupa “Construcţii” se realizează în regim liniar, indiferent de regimul de amortizare utilizat (liniar, degresiv, accelerat) de către societatea comercială. Competenţa de aprobare a utilizării regimului de amortizare liniar şi a celui degresiv revine Consiliului de administraţie al societăţii comerciale. Utilizarea regimului de amortizare accelerat se propune de Consiliul de administraţie al societăţii comerciale şi se aprobă de organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor.

Amortizarea acumulată nu rămâne neutilizată, dacă societatea comercială nu decide cumpărarea de active corporale şi necorporale. Aceasta permite finanţarea activităţii curente de exploatare.

� Studiu de caz: 1. Sã se calculeze amortizarea pentru luna ianuarie a anului 2008 la

societatea A&D, pentru o rampă de încărcare - descărcare ştiind că: • valoarea de intrare (la 25 martie 1996) a fost de 50.000 mii lei; • durata de funcţionare conform vechiului catalog este 25 ani; • durata de funcţionare conform noului catalog este de 15 ani. Mijlocul fix se amortizează în regim liniar

�Studiu de caz:

21

Calculaţi amortizarea în regim accelerat pentru un mijloc fix în valoare de 56.000.000 lei pentru anul N (mijlocul fix a fost cumpărat la 25 iulie anul N-1) dacă durata normală de utilizare aferentă este de 15 ani.

�Studiu de caz: Să se calculeze care este valoarea cumulată a amortizării în luna

mai şi iunie a anului N pentru un mijloc fix intrat la sfârşitul anului N-1care are o valoare de intrare de 25.000.000, o durată de utilizare de 11 ani şi se amortizează în regim degresiv, varianta AD1.

�Studiu de caz: Întreprinderea A&D a cumpãrat la 31 decembrie anul N un mijloc

fix în valoare de 5.000.000 lei. Durata normalã de utilizare conform noului catalog este de 15 ani. Sã se calculeze amortizarea anualã, utilizând metoda de amortizare degresivã cu influenţa uzurii morale.

�Studiu de caz: Sã se determine influenţa amortizãrii capitalului imobilizat asupra

rezultatului financiar total şi unitar al societăţii A&D, având în vedere urmãtoarele date:

• amortizarea lunarã este de 6.500 mii lei • în trimestrul care s-a încheiat s-a observat cã producţia programatã

(Q0) şi cea realizatã (Q1) au fost de: -mii buc.-

2.2.3.3 Creşterea patrimoniului pe seama finanţării interne Ca urmare a operaţiunilor cu exteriorul, a schimburilor dintre

societatea comercială şi ceilalţi subiecţi din economie, se produc, în mod permanent, fluxuri reale care generează fluxuri monetare. Aceste operaţiuni externe participă în mod direct la formarea profiturilor, întrucât sunt generate de schimburi monetare, de realizare, în timp ce operaţiunile interne (calculul amortizării şi ajustările pentru pierderea de valoare a imobilizărilor), care nu sunt generate de fluxuri monetare, influenţează în mod indirect asupra profiturilor.

Luna Q0 Q1 Ianuarie 70 110 Februarie 80 85 Martie 75 60

22

Imaginea financiară a soldului operaţiunilor externe ale societăţilor comerciale este reprezentată de soldul elementelor monetare ale contului de “profit şi pierdere”. Acesta constituie surplusul monetar rezultat prin utilizarea capitalurilor în cadrul activităţilor de exploatare şi de investiţii, respectiv al factorilor de producţie.

O parte din soldul elementelor monetare din acest cont este reprezentată de profiturile nedistribuite. Acestea se găsesc reprezentate în mai multe posturi din bilanţ: rezerve legale, alte rezerve, rezerve din reevaluare, prime de capital, rezultatul reportat (ultimul până în momentul distribuţiei). Profiturile nedistribuite reprezintă suma maximă rămasă la dispoziţia societăţii comerciale pentru creşterea patrimoniului pe seama finanţării interne. Acestea pot fi ulterior încorporate în capitalul social. Pentru a reflecta calculul surplusului monetar, care constituie resursă internă de finanţare (profiturile nedistribuite), se impune a pleca de la acumularea brută, generată de operaţiile de exploatare sau excedentul brut de exploatare (EBE). Acesta constituie soldul tuturor operaţiunilor de exploatare cu caracter monetar sau surplusul monetar global.

+ Alte venituri din exploatare (ct. 758) - Alte cheltuieli de exploatare: despăgubiri, donaţii şi active cedate (ct. 658) + Venituri din ajustări pentru deprecierea activelor circulante (ct. 7814) - Cheltuieli de exploatare privind ajustările pentru deprecierea activelor circulante (ct. 6814) + Venituri financiare (ct. 761, 762, 763, 764, 765, 766,767,768) - Cheltuieli financiare (ct. 663, 664, 665,666,667, 668) - Cheltuieli financiare din ajustările de valoare privind imobilizărilor financiare şi investiţiile financiare deţinute ca active circulante (ct. 686) + Venituri financiare din ajustările de valoare privind imobilizărilor financiare şi investiţiile financiare deţinute ca active circulante (ct. 786)

+ Venituri din subvenţii pentru evenimente extraordinare şi altele similare (ct. 771) - Cheltuieli privind calamităţile şi alte evenimente

EXCEDENT BRUT DE EXPLOATARE

= CASH-FLOW BRUT

23

extraordinare (ct. 671) - prime reprezentând participarea personalului la profit (ct. 424) - Impozitul pe profit (ct. 691)

+ Cheltuieli de exploatare privind ajustări pentru deprecierea activelor circulante (ct. 6814) - Venituri din ajustări pentru deprecierea activelor circulante (ct. 7814) + Cheltuieli financiare din ajustările de valoare privind imobilizărilor financiare şi investiţiile financiare deţinute ca active circulante (ct. 686) - Venituri financiare din ajustările de valoare privind imobilizărilor financiare şi investiţiile financiare deţinute ca active circulante (ct. 786)

- DIVIDENDE DE PLATĂ (ct. 457)

Fig. 2.3. Constituirea surplusului monetar (profitului nedistribuit) ca

resursă internă de finanţare Analiza constituirii surplusului monetar (profitului nedistribuit), care

reprezintă resursă internă de finanţare, permite următoarele consideraţii: � marja brută de autofinanţare (MBA) diferă de surplusul monetar. Aceasta cuprinde fluxuri reale (producţia pentru consumul propriu şi creşterea stocurilor de produse finite), care nu generează fluxuri monetare;

= MARJA BRUTĂ DE AUTOFINANŢARE

= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE

= PROFITUL NEDISTRIBUIT (surplusul monetar destinat autofinanţării) • Rezerve legale (ct. 1061) • Rezerve din reevaluare (ct. 105) • Alte rezerve ( ct. 1068): statutare, din

profitul net, facilităţi fiscale, etc • Prime de capital (ct. 104) • Rezultatul reportat (ct. 107)

24

� marja brută de autofinanţare (MBA) poate fi considerată un surplus monetar permanent; � marja brută de autofinanţare (MBA) diferă de cash-flow-ul brut, care reprezintă diferenţa dintre încasările şi plăţile aferente operaţiunilor economice desfăşurate; � între marja brută de autofinanţare (MBA) şi capacitatea de autofinanţare (CAF) există diferenţe, întrucât ultima nu ia în considerare ajustările pentru deprecierea activelor circulante şi corecţiile aduse posturilor de clienţi şi furnizori (legate de pierderile din schimburile valutare); � capacitatea de autofinanţare (CAF) estimează mai exact surplusul monetar eliberat de societatea comerciale decât marja brută de autofinanţare (MBA); � dacă surplusul monetar, înainte de distribuţia dividendelor, este reprezentat de capacitatea de autofinanţare (CAF), în schimb, surplusul monetar acumulat la nivelul societăţii comerciale după distribuţia dividendelor este reprezentat de profiturile nedistribuite la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar-contabil. Deci şi între capacitatea de autofinanţare şi autofinanţare, există o diferenţă. Prima exprimă finanţarea potenţială, în timp ce ultima exprimă finanţarea reală.

Surplusul monetar al exerciţiului reprezentat de suma totală a variaţiei încasărilor de acelaşi semn, considerând că nu există decalaje între venituri şi cheltuieli (abordare contabilă), pe de o parte şi încasări şi plăţi (abordare financiară), pe de altă parte, constituie fundamentul finanţării interne.

Factorii care influenţează asupra asupra surplusului monetar

nedistribuit (profit nedistribuit) sunt: � politica de dividende, care reflectă conflictele de interes dintre acţionarii şi managerii societăţii comerciale; � caracteristicile acţiunilor emise după drepturile acordate acţionarilor; �politica de amortizare; � reglementările legale privind constituirea rezervelor legale, fondului de participare a personalului la profit, cota managerului; � constrângerile statutare cu privire la constituirea rezervelor statutare; � incidenţa fiscalităţii asupra profitului nedistribuit, faţă de cel distribuit; � accesul pe pieţele financiare care este reglementat;

Opţiunea pentru conceptul de surplus corespunde unei abordări financiare în termeni de flux. Aceasta urmăreşte evidenţierea originii surplusului, a influenţei variabilelor economice şi monetare care influenţează asupra surplusului monetar rămas la dispoziţia societăţii comerciale, pe seama căreia se asigură finanţarea internă. Excedentul constituie o abatere care rezultă din calcul, o acumulare compozită. Într-o abordare contabilă, surplusului îi corespunde conceptul de profit net, determinat conform teoriei contului de exploatare (actualmente în România) sau conform teoriei bilanţului, fie prin combinarea ambelor.

� Studiu de caz:

25

Societatea Crismar prezintă la 31.12 anul N următorul cont de profit şi pierderi:

- mii lei- Denumirea indicatorului Nr.rd. Realizat

1.Cifra de afaceri netă(rd.02 la 05) 01 3.250.000 Producţia vândută (ct.701+702+703+704+705+706+708) 02 3.000.000 Venituri din vânzarea mărfurilor (ct.707) 03 50.000 Venituri din dobânzi înregistrate de entităţile al căror obiect de activitate îl constituie leasingul (ct.766)

04 0

Venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete (ct.7411)

05 200.000

2.Variaţia stocurilor de produse finite (ct.711) Sold C 06 1.300.000 şi a producţiei în curs de execuţie Sold D 07 0 3.Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi capitalizată (ct.721+722)

08 0

4.Alte venituri din exploatare (ct.7417+758) 09 0 Venituri din exploatare – total (rd.01+06-07+08+09) 10 4.550.000 5.a)Cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile (ct.601+602-7412)

11 1.500.000

b) Alte cheltuieli materiale (ct.603+604+606+608) 12 10.000 c) Alte cheltuieli externe (cu energie şi apa) (ct.605-7413) 13 900.000 d) Cheltuieli privind mărfurile (ct.607) 14 40.000 6. Cheltuieli cu personalul (rd.16+17), din care: 15 500.000 a) Salarii şi indemnizaţii (ct.641+642-7414) 16 425.000 b) Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială (ct.645- 7415)

17 75.000

7.a) Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi necorporale (rd.19-20)

18 20.000

a.1) Cheltuieli (ct.6811+6813) 19 20.000 a.2) Venituri (ct.7813) 20 0 b) Ajustări de valoare privind activele circulante (rd.22-23) 21 0 b.1) Cheltuieli (ct.654+6814) 22 0 b.2) Venituri (ct.754+7814) 23 0 8.Alte cheltuieli de exploatare (rd.25 la 28) 24 101.000 8.1 Cheltuieli privind prestaţiile externe (ct. 611+612+613+ +614+621+622+623+624+625+626+627+628-7416)

25 1.000

8.2 Cheltuieli cu alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (ct.635)

26 100.000

8.3 Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate (ct.658)

27 0

Cheltuieli privind dobânzile de refinanţare înregistrate de entităţile al căror obiect de activitate îl constituie leasingul (ct.666)

28 0

Ajustări privind provizioanele (rd.30-31) 29 0 - Cheltuieli (ct.6812) 30 0 - Venituri (ct.7812) 31 0

26

Cheltuieli de exploatare – total (rd.11 la 15+18+21+24+29)

32 3.071.000

PROFITUL SAU PIERDEREA DIN EXPLOATARE PROFIT (RD. 10-32)

33 1.479.000

PIERDERE (RD. 32-10) 34 0 9. Venituri din interese de participare (ct.7611+7613) 35 5.000 - din care: veniturile obţinute de la entităţile afiliate 36 0 10. Venituri din alte investiţii şi împrumuturi care fac parte din activele imobilizate (ct.763)

37 5.000

- din care: venituri obţinute de la entităţile afiliate 38 0 11.Venituri din dobânzi (ct.766) 39 1.000 - din care: veniturile obţinute de la entităţile afiliate 40 0 Alte venituri financiare (ct.762+764+765+767++768) 41 6.000 Venituri financiare – total (rd.35+37+39+41) 42 17.000 12. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile financiare deţinute ca active circulante (rd.44-45)

43 -2.000

- Cheltuieli (ct.686) 44 0 - Venituri (ct.786) 45 2.000 13.Cheltuieli privind dobânzile (ct.666-7418) 46 15.000 - din care: cheltuieli în relaţia cu entităţile afiliate 47 0 Alte cheltuieli financiare (ct.663+664+665+667+668) 48 5.000 Cheltuieli financiare – total (rd.43+46+48) 49 18.000 PROFITUL SAU PIERDEREA FINANCIARĂ PROFIT (RD.42-49)

50 0

PIERDERE (RD.49-42) 51 1.000 14.PROFITUL SAU PIERDEREA CURENTĂ PROFIT (rd.10+42-32-49)

52 1.478.000

PIERDERE (rd.32+49-10-42) 53 0 15.Venituri extraordinare (ct.771) 54 0 16.Cheltuieli extraordinare (ct.671) 55 20.000 17. PROFITUL SAU PIERDEREA DIN ACTIVITATEA EXTRAORDINARĂ - PROFIT (RD.54-55)

56

- PIERDERE (RD.55-54) 57 20.000 VENITURI TOTALE (rd.10+42+54) 58 4.567.000 CHELTUIELI TOTALE (rd.32+49+55) 59 3.109.000 PROFITUL SAU PIERDEREA BRUTĂ – PROFIT (RD.58-59)

60 1.458.000

- PIERDERE (RD.59-58) 61 0 18. Impozitul pe profit (ct.691) 62 233.280 19. Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus (ct.698)

63 0

20. PROFITUL SAU PIERDEREA NETĂ A EXERCIŢIULUI FINANCIAR - PROFIT (RD.60-61-62-63)

64 1.224.720

- PIERDERE (RD.61+62+63-60) 65 0 Să se determine profitul nedistribuit dacă valoarea dividendelor

distribuite este de 600.000 lei