Curs IDD Optional Anul III, Sem. II (1)-ANTOFI

7/31/2019 Curs IDD Optional Anul III, Sem. II (1)-ANTOFI

http://slidepdf.com/reader/full/curs-idd-optional-anul-iii-sem-ii-1-antofi 1/34

Curs opţional literatură română

Forme şi structuri ale poeziei postmoderneromâneşti

Anul al III-lea

Conferenţiar doctor Simona Antofi



Cuprins

Capitolul I. Metadiscurs critic postmodern şi poezie

Capitolul al II-lea. Teoreticieni români şi practicieni ai poezieipostmoderneCapitolul al III-lea. Exerciţii aplicative propuse spre rezolvareBibliografie



Capitolul I. Metadiscurs critic postmodern şi poezie

Preluând o idee a lui Steven Connor, s-ar putea spune că două suntproblemele pe care discursul critic postmodern le creează, le întreţine şi de care

se tot loveşte: pe de o parte, făcându-şi în mod implicit reclamă, prin prea îndelungata dezbatere teoretică din jurul fenomenului şi al termenului depostmodernism, îşi prelungeşte – artificial, ar spune unii – existenţa. Pe de altăparte, gradul mare de toleranţă terminologică a postmodernismului însuşi aredrept efect proliferarea – inflaţia, i-ar zice Monica Spiridon - de concepte aflate,multe dintre ele, în raport de (cvasi)sinonimie. Conceptul – fatalmente! – deheterotopie, forjat de Foucault, se dovedeşte încă o dată adecvat. Prinse într-unmecanism de autovalidare, aceste concepte pot pune în pericol chiar demersulcritic ce ar putea intra, astfel, într-o nouă „criză a legitimării” altfel decât prin el

însuşi. Amuzându-se ironic pe seama „jargonului critic fabricat de exegeţi”,

Monica Spiridon citează: „post-realist”, „post-umanist”, „post-ficţiune”, „post-structuralist”, „post-freudian”, „post-romantic”, „post-cultural” şi ia pe cont propriuprocedeul, fabricând în continuare: „post-mimetic”, „post-industrial”, „post-raţionalist” etc. Haosul proteiform îi pare autoarei a se potrivi de minune celebreienumerări borgesiene, citate de Steven Connor, în care animalele se ordonează

în absenţa oricăror criterii – sau în conformitate cu toate criteriile cu putinţă, înacelaşi timp - pe baza unor asociaţii (presupuse şi acelea) care nu fac decât săscoată mai bine în evidenţă dispariţia raportului centru – margine, a oricăreiierarhii sau sistematizări. Animalele sunt, prin urmare, cele „care aparţin

Împăratului, îmbălsămate, îmblânzite, purceluşi de lapte, sirene, ireale, căţeirătăciţi, incluse în clasificarea de faţă, delirante, nemăsurabile, pictate cu o

pensulă fină din păr de cămilă, et caetera, care tocmai au spart ulciorul de apă,care de la distanţă par a fi nişte muşte”.

Fascinaţia exercitată de postmodernism asupra spiritelor carteziene carese erijează în teoreticieni ai postmodernismului duce la scheme conceptualeprecum cea a lui Ihab Hassan, care păcătuieşte, printre altele – şi tocmai datorităschematismului – prin univocitate şi lipsă a nuanţelor. Spicuim, întrucât lucrurilesunt binecunoscute, deja clasicizate, canonice: dacă Modernismul înseamnăromantism / simbolism, scop, model şi ierarhie, Obiectul artei / Opera perfectă,Creaţie / Totalizare etc., Postmodernismul înseamnă Dadaism, (reamintim, MateiCălinescu pledează pentru considerarea avangardelor drept un fenomensubordonat şi un simptom al modernismului), joc, accident şi anarhie, proces /

interpretare etc.Un spirit mai puţin scrupulos ar putea asocia acest periplu (termen folositde Ezra Pound în Cantos) printre concepte cu gramatologia lui Jacques Derrida,ca principiu de articulare a textului. Acesta din urmă, înţeles drept „un spaţiucaracterizat nu atât prin identitatea sau diferenţierea sa spaţială, cât prindiferenţierea sa temporală faţă de sine”, se află în raport direct cu propria saistoricitate, respectiv cu „dimensiunea temporală a propriului război civil purtat cusine însuşi”. Faptul că este vorba despre discursul / textul critic nu schimbă



datele problemei: constituit prin diferenţiere fulgurantă, conjuncturală, faţă deceea ce l-a precedat, recte modernismul, postmodernismul şi metadiscursul săunavighează în apele tulburi ale derivei terminologice.

Un alt aspect trebuie luat în consideraţie. Dacă discursul literar se doreştea fi şi un discurs critic (şi invers), se înţelege de ce este favorizată forjarea unui

nou termen – critifiction – vehiculat cu voluptate de teoreticienii români aifenomenului literar postmodern, ca şi noua autenticitate, biografismul etc.„Conştiinţa critică încorporată în text”, de care vorbeşte Ion Bogdan Lefter,promotor fervent al cauzei postmodernismului românesc - atacat dur de CiprianŞiulea, ar justifica, pe de o parte, recuperarea şi recondiţionarea conştientă adepozitului cultural existent, iar pe de altă parte ar gestiona cu luciditate regia detext, montajul livresc, artificiul literar de orice fel. Aşa stând lucrurile, realismul scriiturii postmoderne se naşte atât ca efect al prezenţei lucide a creatorului –ficţionalizat, desigur – în text, cât şi ca efect al (iluziei) transferării tot în text asenzaţiilor imediate ale celui care (se)scrie.

Fatalmente, postmodernismul şi-a creat deja propriile mituri, propriile

clişee culturale, propria recuzită. Iar (meta)discursul postmodern, propria istorie.După Charles Neuman, postmodernismul este echivalent sistemuluireprezentativ al unei infatuări a discursurilor existente la toate nivelurile societăţii,ca şi în sferele culturii şi ale comunicării. Potrivit aceluiaşi autor, atât limbajulliterar, cât şi cel critic, au abandonat, în mod deliberat, orice legătură cu ovaloare de întrebuinţare demnă de încredere şi au acumulat neclaritate prinnesfârşite spirale menite să conducă la autovalidarea lor.

Dezbaterea din jurul postmodernismului oferă, astăzi, criticii, un mijloc dea-şi face singură reclamă şi de a-şi autoprelungi existenţa. Teoreticieniipostmodernismului susţin că nu există fundamente absolute ale valorii care să seimpună a fi acceptate ca atare. Această „criză a legitimării”, care rezultă în mod

evident din percepţia postmodernă asupra valorii şi asupra discursului critic devalidare a acesteia, se manifestă atât la nivelul conceptelor cât şi al metatextului în sine. Termenul lui Foucault, de heterotopie, se potriveşte acestui univers lipsitde centru şi de ierarhii, inclusiv la nivelul discursului de autolegitimare.

În acest context, se evidenţiază gradul ridicat de consens atins îndiscursul postmodern în ceea ce priveşte imposibilitatea obţinerii unei acceptărigenerale, ca şi la nivelul declaraţiilor ferme privind dispariţia autorităţii ultime şipromovarea şi vehicularea unei naraţiuni globale, comprehensive, a unei condiţţiculturale în care totalitatea nu mai poate fi concepută.

După Dana Polan, dezbaterea postmodernă „încadrează strâns discursulcritic ca un fel de combinatoire mecanicist, în care totul este dat prealabil, undenu poate exista nici o uzanţă decât recombinarea la nesfârşit a elementelor fixedin mecanismul procreator”.

Teorie care proiectează în mod continuu categoriile propriei deconcertări,teoria postmodernă creează viziunea unei „heterotopii” culturale fără nici o limită,ierarhie sau centru, mereu încadrate de teoria prin voinţa căreia a apărut, oteorie care, prin negarea autoritară a autorităţii, o călăuzeşte pretutindeni,

înglobând-o sau „percluzând-o”.



Răspândirea şi diversitatea absolută a instituţiilor literaturii, cuprinzândediturile, jurnalismul, mijloacele de informare electronice etc. antrenează odiversificare corespunzătoare a mijloacelor şi practicii discursive.

De altfel, postmodernismul înseamnă şi o depăşire a dominaţiei liricului,printr-un nou gen de tolerare a narativului, rezultând o naraţiune de o natură mai

puţin exaltată şi egocentrică, deschisă spre ceea ce este vag, contingent,neformat şi incomplet în limbaj şi în experienţă – este vorba de orientarea spreformele de limbaj neoficiale şi nepoetice: scrisori, ziare, conversaţii, anecdote,buletine de ştiri etc.

Textele poetice încep să folosească tot mai mult calamburul, jocul decuvinte, pentru a reafirma materialitatea istorică a cuvintelor într-o cultură careignoră sau şterge această materialitate.

După Thomas Docherty, o hermeneutică „crono – politică” explică îndepărtarea de noţiunea de text poetic atemporal, static. Textul – „verb” devine„un spaţiu caracterizat nu atât prin identitatea sau diferenţierea sa spaţială, câtprin diferenţierea sa temporală faţă de sine; adică, un text condiţionat de

istoricitatea sa sau de dimensiunea temporală a propriului război civil purtat cusine însuşi”.Iar pentru Linda Hutcheon, cea mai caracteristică formă a literaturii

postmoderne este „metaficţiunea istoriografică”, care dezvăluie caracterul deficţiune al trecutului însuşi. Altfel spus, nu putem citi trecutul decât prin diferiteforme de reprezentare sau de naraţiune.

Antimodernismul ia forma parodiei, a jocului demistificant, a ludiculuierudit., asociindu-şi ideea deconstrucţiei lumii în reprezentare, a sensului literal

în joc retoric, a rolului constitutiv al limbajului, ca şi a subminării reciproce aelitismului cultural şi a formelor de artă populară. În anii ’80, are loc o radicalizare

– semiurgie, după Baudrillard, a dezontologizării limbajului, şi creşte în

consecinţă comnvingerea în producerea de semne vide.Autonomizarea semnificantului, faţă de referentul concret, şi suspendareasemnificaţiei stabile, dau cuvântului o libertate maximă. Mai mult, concepte caunicitate, origine, centru, logos, conştiinţă, toate – categorii ale gândiriilogocentrice occidentale, explodează.

Alegoria devine tropul prin execelenţă al postmodernităţii. Incertitudineaontică, determinată de criza de identitate a sursei textuale sau discursive, face cuputinţă reprezentarea a ceva prin altceva, prin recursul la o imagine străină.

O altă caracteristică este criza epistemologică, şi ea consecinţă aincertitudinii ontice, căreia i se adaugă deconstrucţia reprezentării şi preeminenţalimbajului. Limbajul reprezintă un sistem bine codat de semne, ceea ce restrângesimţitor libertatea de creaţie a poetului. Iar spaţiul literaturii impune o permanentăraportare la cod, la convenţia literară, chiar şi atunci când codul însuşi este pus

în discuţie. Din acest punct de vedere, dacă primul postmodernism – anii ’60 –70 – a fost unul poststructuralist sau deconstrucţionist, cel de al doilea aduce cusine jocul cu seriile codificate ale tipurilor diferite de texte, construindmininaraţiuni postmoderne pe ruinele metanaraţiunilor modernităţii.

Simbolic vorbind, reprezentarea modernismului este una falică, centratăpe raţionalitate, carierism şi politicianism, pe obiectivitate şi pe raţionalitate



empirică, iar postmodernismul este asociat reprezentărilor feminine,caracterizate de sensibilitate, de accentul pus pe psihism, pe senzorial şi peasociaţionism.

Metapoezia clişeului şi a simulacrului se asociază, ca o altă caracteristică,valorii de schimb a limbajului în societatea de consum. Nemaifiind fixat, sensul,

ca şi monedele, devine obiect de negociere, o valoare de schimb. Faptul este denatură să antreneze pericolul proliferării necontrolate a imaginilor şi a semnelor, în absenţa unei legi a valorii.

Carnavalizarea tipurilor de discurs antrenează jocul cu convenţiilegenerice, amestecul, contaminarea, fuzionarea sau transformarea genurilor.

Pentru Eugen Simion, postmodernismul era, în 1986, un concept încăutarea sensurilor proprii. După Guy Scarpetta, fenomenul postmodern şianaliza lui impune racordarea demersului la cele patru principii de bază, şianume: impuritatea, eterogenitatea codurilor – artele fuzionează, genurile devinimpure, ideea specificităţii genurilor este respinsă; reciclajul; tratarea răului prinrău – pervertirea urâtului, coruperea kitschului, nu refuzul, ocolirea acestuia;

acceptarea simulării şi a artificiului, în virtutea unei noi ere a barocului, a uneietici şi a unei estetici a seducţiei, a jocului şi a impurităţii.O caracteristică a mentalităţii postmoderne ar fi subminarea din interior a

modernităţii, de plidă, prin folosirea ironică a mijloacelor acesteia de expresie.Livius Ciocârlie consideră că postmodernismul nu renunţă, de fapt, la

autoreferinţă, chiar dacă parodică, textul devenind obiect de autoironie şi deluare în râspăr. Autoreferinţa, privită astfel, are efect imediat asupra referinţei,asupra perceperii lumii reale. Supus unor acţiuni textuale succesive, realul va fifragmentat, comentat, încorporat, şi nu reprezentat ca în realism.

Interesat de propria sa inserţie în concretul lumii, pe a cărei percepţie o vaintensifica, scriitorul priveşte lucrurile de aproape şi nu mai poate, astfel, să

construiască un sens global al lumii.Dacă modernii au cultivat nonsensul, este posibil ca postmodernii săadâncească semnificaţia absenţei de sens. Dacă textul modern a integrat prozeiprincipii poetice, poezia postmodernă a asimilat nu structurile, ci chiar substanţareală a prozei.

Interesaţi de textualismul francez, scriitorii români postmoderni nucopiază, totuşi, procedeele tel-quel -iste, ci le parodiază postmodern.

Autoreferinţa parodică şi aducerea în text a imediatei noastre apropieri, cuviaţa şi cu limbajul ei – derizoriul cotidian – fără liberă invenţie, reprezintă pariulacestor scriitori cu literatura şi cu ei înşişi. A da adâncime derizoriului cotidian, a

înlocui sensul devenit vid cu vidul devenit sens va duce la o problematizare de altfel, concavă, pe dinăuntru.

Este evident faptul că scriitorii postmoderni modifică fundamental chiar conceptul de literatură, care se extinde dincolo de spaţiul pur beletristic,incluzând şi genurile nonficţionale (jurnal, corespondenţă, literatură depopularizare) şi literaturile noncanonice (literatura minorităţilor nationale, ceapentru femei etc.). Scriitorul postmodern trăieşte apăsat de povara secolelor anterioare, fiind conştient că totul a fost deja scris; el trebuie acum săreinvestească fragmentele culturale cu sens, potrivit sensibilităţii sale.



De aceea respinge mimesis-ul, prefera jocul cu limbajul şi colajul de sintagme,de teme sau de motive din epocile literare anterioare. Citatul ironic, jocul cumodelele prestigioase, parodierea acestora, dialogul intertextual, parafraza, toateacestea indică presiunea livrescului asupra existenţei poetului în postmodernism.Mai mult, graniţele culturale, limitele genurilor şi ale speciilor literare se anulează.

literatura ajunge să fie înscenată, în mod ludic, fără tragism şi fără inocenţă,lăsându-se alcătuită din fragmente, sintagme, laitmotive, secvenţe din textealtădată venerate şi care sunt reasamblate şi puse într-o nouă lumină.

În ceea ce priveşte fenomenul literar şi teoretizările în cadrulpostmodernismului românesc, indiferent dacă este vorba despre proza literară,despre poezie sau despre literatură în general, importantă este relaţia dintreopzecism şi postmodernism. Intreprinderea e necesară pentru că nu de puţine ori

între optzecism şi postmodernism s-a pus semnul egalităţii. Există trei viziunicomplet distincte în ceea ce priveşte opţiunea optzeciştilor în legătură cupostmodernismul.

Pentru Ion Bogdan Lefter, autorul volumului Postmodernism. (Dindosarul unei "bătălii" culturale"), termenul de postmodernism trebuie înţelesextrem de larg, ca "un tip nou de raportare a eului auctorial faţă de lume şi detext, faţă de viaţă şi literatură, printr-un tip nou de atitudine a eului". Acest nou"model cultural" devine central în anii '80, ani în care se naşte "prima generaţieliterară postmodernă". Intr-o altă lucrare a sa, Recapitularea modernităţii(pentru o nouă istorie a literaturii române), Ion Bogdan Lefter realizează operiodizare a literaturii noastre. Ultima perioadă este, în opinia autorului, ceapostmodernă: "Pentru ca, de aproximativ două decenii, curentul postmodern (dela circa 1980, cu antecedente izolate începând din a doua parte a anilor '60)continuă sî resincronizeze literatura română cu cele occidentale, anticipând apoi

însoţind prin filozofia sa pluralistă ieşirea de sub regimul comunist şi trecerea lademocratţa actuala. Modelele literare şi culturale subsecvente rămân deidentificat în diversitatea programatică a postmodernităţii".

E limpede, şi din această periodizare, că pentru Ion Bogdan Lefter posmodernismul e un curent integrator, în care se topesc toate tendinţele şidirecţiile manifeste în literatura română din 1980 încoace. Pornind de la acestpunct de vedere, scriitorul afirma că termenul de "generaţie '80" sau acela de"optzecism" i se par complet inadecvaţi. "Generaţia '80, am declarat public acestlucru, e un termen pe care nu-l folosesc niciodată. Din '90 încoace n-am folositniciodată formulele generaţia '80 sau optzecişti, mi se par inadecvate, pentru cănu există nici un semn de schimbare a modelului, literar, tematic, de-a lungulanilor '80-'90. Dimpotrivă! Ce abia a început în anii '80 continuă şi se extinde înanii '90 şi numai obsesia aceasta, relativ recentă, a segmentării literaturii române

în decenii, numai ea face să se vorbească despre o literatură a anilor '90, diferităde cea a anilor '80. Insă, dacă ne întoarcem la clasicii teoriilor despregeneraţionism în cultură sau literatură, la Vianu, să zicem, vom vedea că eivorbesc despre generaţiile culturale şi despre generaţiile literare ca despre nisşemodele, concepte de clasificare istorico-literară care acoperă o perioadă de



aproximativ 30 de ani, şi că ideea că în 10 sau în 7 ani se fumează, seepuizează o generaţie nu stă în picioare!".

Al doilea punct de vedere în ceea ce priveşte relaţia dintre optzecism şipostmodernism a fost enunţat de Mircea Cărtărescu. Spre deosebire de IonBogdan Lefter, care vede în postmodernism un fenomen literar integrator, Mircea

Cărtărescu îi releva specificitatea. Debutul capitolului Poezia optzecistă, dinPostmodernismul românesc, delimitează clar intenţiile autorului: "Cum nuoptzecismul, ci posmodernismul este subiectul lucrării de faţă, şi cum distincţia

între aceste două fapte de istorie literară mi se pare absolut necesar de scos înevidenţă, nu voi discuta decât tangenţial aspectele poeziei generaţiei '80 care nuintră in paradigma postmodernă. Nu voi obţine, prin urmare, o imagine completăşi complexă a acestui gen, ci mai curând o anamorfoză care, în afara oricăruicontrol axiologic (cu excepţia celui bazal: toţi autorii discutaţi sunt poeţi adevaraţişi valoroşi), va scoate în evidenţă, printr-o tehnică de colorare artificială,apartenenţa unor poeţi, a unor poeme, a unor sintagme, a unor versuri izolatechiar la atitudinea, la atmosfera şi/sau la tehnicile postmoderne".

Deosebirea dintre opţiunea tehnică a lui Ion Bogdan Lefter şi cea a luiMircea Cărtărescu este evidentă. Dacă pentru primul, optzecismul se asimileazăcomplet postmodernismului, care e un curent în mod esenţial cuprinzător, pentrual doilea postmodernismul caracterizează doar parţial "generaţia '80". In opinialui Cărtărescu, "paradigma postmodernă" e asimilată doar de o anume parte aoptzeciştilor. E vorba de poeţii de la Cenaclul de Luni şi mai ales de ceea ceMircea Cărtărescu numeşte "nucleul central" al cenaclului: poeţii care publică înantologia Aer cu diamante (Cărtărescu, Iaru, T.T. Coşovei şi Ion Stratan). Lor lise adaugă Magdalena Ghica (Magda Cârneci) şi Matei Vişniec. Pe "orbitanucleului" s-ar situa Doru Mareş.

A treia atitudine în legătură cu relaţia dintre optzecism şi postmodernism îi

aparţine lui Alexandru Muşina. Opţiunea teoretică a scriitorului se situează pe opoziţie opusă celei exprimate de Ion Bogdan Lefter. În finalul eseului intitulatPostmodernismul la porţile Orientului, autorul conchide că : “poeţii şiprozatorii generaţiei 80 nu sunt, în marea lor majoritate, nişte postmodernişti, casă ne rezumăm la poeţi : în punctul de plecare, chiar şi cei care pot fi cel maiuşor interpretaţi ca postmodernişti (Traian T. Coşovei, Mircea Cărătrescu, FlorinIaru) sunt poeţi calzi, participativi, angajaţi faţă de o realitate socială şi umanăextrem de acută, de prezentă. Scriitorii generaţiei 80 participă, prin ce au miabun, la un nou proiect existenţial (şi, desigur, literar) care poate fi cel mai binecitit ca un nou antropocentrism.” Asociind postmodernismul cu alexandrinismul,Muşina încearcă să separe optzecismul de postmodernism propunând ca termendefinitoriu pentru poetica optzecistă conceptul de “nou antropocentrism”.

Dacă postmodernismul este un proiect lierar, el nu e şi un proiectexistenţial, dar în opinia lui Muşina optzeciştii propun un nou model existenţial.Mai mult, scriitorul se întreabă dacă eticheta de postmodern nu e cea care, în locsă marcheze ruptura dintre optzecism şi poezia anterioară, face imposibilediferenţierile : “Rămân poeţii generaţiei 80, despre care s-a afirmat (şi s-a repetatcu obstinaţie) că ar fi postmodernişti. Lăsând la o parte faptul că (chiar la sursă)aplicarea termenului la poezie mai degrabă produce confuzie dcecât clarifică



lucrurile, să observăm că şi postmodernismul unui Cărtărescu, Traian T. Coşoveisau Florin Iaru e o formă de a vedea ceea ce e de văzut, de a da Balcanilor atributele New York-ului, Parisului, Vienei. Şi apoi, dacă poeţii mai sus amintiţisunt postmodernişti, ce ne facem cu Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, ŞerbanFoarţă, Emil Brumaru, cel puţin la fel de postmodernişti ? dacă vom cădea de

acord asupra acestei evidenţe, ce va mai rămâne din omniprezentele clasificărigeneraţioniste ? Mai mult, dacă declarăm generaţia 80 postmodernistă, ce a maiadus ea cu adevărat nou în poezie ?”

În ciuda diferenţelor nete între opiniile celor trei optzecişti, există un punctcomun : optzecismul are o identitate proprie, inconfundabilă. Pentru Ion BogdanLefter, optzecismul este doar un moment, primul, al marelui curent postmodern.Pentru Mircea Cărtărescu partea novatoare, creatoare de identitate aoptzecismului este cea postmodernă, în timp ce pentru Alexandru Muşina,condiţia ca optzecismul să-şi enunţe caracterul novator este absolut necesarăpentru ca optzecismul sa nu fie identificat cu postmodernismul.



Capitolul al II-lea. Teoreticieni români şi practicieni aipoeziei postmoderne

În Aisbergul poeziei moderne, Gheorghe Crăciun propune şi defineşteun nou concept, şi anume poezia tranzitivă.

Percepută cu dificultate ca atare şi admisă cu dificultate ăn câmpulesteticului, poezia tranzitivă este democratică, şi-a secularizat instrumentele şitemele, şi-a secularizat miturile şi menirea. Ca urmare, „materia din care sehrăneşte poezia tranzitivă este cotidianul, banalul, biograficul, viaţa imediată,comună, obiectivă”, iar limbajul care i se potriveşte este „limbajul simplu, umil, alstrăzii şi al casei, sintaxa inodoră a conversaţiei cotidiene, vocabularul formelor,reclamelor şi ziarelor”. Dirijarea conceptelor spre utilitatea lor practică, încercareade a exprima specificul postmodern al discursului literar sau, în cazul de faţă,poetic, are, în opinia noastră, şanse reale de a suspenda pericolul derivei

terminologice.Numind-o poezie tranzitivă, poezia postmodernă şi limbajul acesteia,pentru Gheorghe Crăciun, evită figurile lexicale obscurizante, încetinirea lecturii,complicarea sintaxei, ruptura cu formele uzuale ale vorbirii. Având ca referinţărealitatea, fiind, adică, denotativă, această poezie parcurge realitatea şi oabsoarbe în structurile ei. Materia din care se hrăneşte poezia tranzitivă este,prin urmare, cotidianul, banalul, biograficul, viaţa imediată, comună, obiectivă.

Resursele expresive ale oralităţii colocviale se corelează cu limbajulsimplu, umil, al străzii şi al casei, cu sintaxa inodoră a conversaţiei cotidiene, cuvocabularul firmelor, al reclamelor şi al ziarelor.

Recuperând o serie dintre particularităţile şi din mizele acelei action

poetry americane, practicată de grupul de poeţi de la New York, prin anii 60,poezia postmodernă românească aderă la o poetică a instantaneului, planurilerealităţii fiind, ca şi în action poetry , rupte, sincopate, pentru ca discontinuitateaimaginilor să-şi găsească coerenţa în eu.

Lumea străzii, în toată varietatea ei, se rezumă la semnificaţii echivalente,iar ordinea de altădată a devenit un mixaj imediat, transcriere cvasiautomată aunui nivel epidermic al vieţii. Personismul este termenul care traduce aceastăconcentrare a lumii asupra persoanei poetului, iar centrul acestuia pare a se afla

în acelaşi timp peste tot şi nicăieri.Deşi dezinteresată de valorile sugestiei, de ambiguităţile şi de obscurităţile

semantice, poezia mesajului tranzitiv nu se conformează în totalitate codurilor

limbii comune. ehnicile ei ar putea fi: colajul, montajul, elipsa, discontinuităţilelexicale, asintaxismul, procedeul blancurilor şi al enumerărilor haotice. Poeziatranzitivă încearcă, prin acest instrumentar a-tipic, să încorporeze în substanţa eirapiditatea, disjuncţia planurilor, simultaneitatea, aleatorismul, artificialitatea şimultiplicitatea existenţei, oralitatea, vitalitatea sintactică a comunicării uzuale.

Şi tocmai de aceea, împrumută tehnici din fotografie, cinematografie,pictură, domeniul comunicaţiilor de masă, al publicităţii şi al reclamei. În acestmod, cred poeţii postmoderni, s-ar putea traduce, printr-o estetică prezenteistă,



impură, spontană, procesuală, colocvialitatea şi corporalitatea vorbirii, adevărulpunctual, indeterminarea, imanenţa stărilor şi a reacţiilor.

În poezia tranzitivă limbajul aparţine dopotrivă textului, ca discurs artisticluat în sine, şi receptorului său, ca mesaj direct, adresat unui individ socialanume, înscris într-un anume cadru istoric şi lingvistic. De aici derivă interesul

poeziei tranzitive pentru stratificarea limbajelor, faţă de aspectele idiomatice şicomunicarea colocvială, faţă de fenomenele oralităţii, ale jargonului şi aleargoului. Această poezie devine, astfel, biografistă şi personistă, a anecdoticiicotidiene şi a circumstanţelor istorice.

De altfel, realitatea poetului tranzitiv este o realitate orizontală, variabilă,polimorfă, contradictorie, procesuală, provocatoare, revelatoare, iar poetul aspirăsă se fixeze în miezul ei, prin asumarea modului ei specific de a fi, scriind opoezie a cotidianului.

Acest tip de poezie împrumută, din arsenalui prozei, reprezentarea, epicul,mimesisul, dialogismul, verosimilitatea şi tranzitivitatea.Întrucât realitatea lumiipostmoderne este informală, tranzitorie, fragmentară, ambiguă, brutală şi

stresantă, proteică şi imposibil de conceptualizat, tot astfel va fi şi poezia care ointegrează.Ontologia poetului tranzitiv se întemeiază cu precădere pe valoripersonale, intime, existenţiale, etalate în limbaj public. Sunt, în fapt, valorile clipeişi ale istoriei.

La nivelul retoric, această poezie utilizează metafora şi comparaţia cufuncţie decorativă sau ironică, preferându-se metonimia. Cel mai important nivelal textului poetic este nivelul sintactic, ale cărui figuri specifice sunt: juxtapunereasecvenţelor, montarea şi colarea lor, discontinuitatea şi elipsa, asintaxismul şirăsturnările topice, ingambamentul, jocul coordonărilor şi al subordonărilor frastice. Se adaugă tehnicile reclamei, ale anunţului publicitar, exprimareaeliptică – obişnuinţă a vorbirii de zi cu zi, cinetismul, prim-planul, contrapunctul

vizual, insertul iconic, montajul sau colajul secvenţelor. Întrucât lumea postmodernă este proteică, procesuală, ambiguă,contradictorie, refuzându-se cartografierii şi conceptualizării, poezia tranzitivă,care aspiră la a o încorpora, la a şi-o însuşi în mod substanţial, înlocuieştemetafora cu o figură de contiguitate, metonimia, şi împrumută tehnici dinfotografie, pictură, cinematogrsafie, comunicaţii de masă, publicitate saureclame. „Colocvialitatea şi corporalitatea vorbirii, acţiunea, adevărul punctual,indeterminarea, imanenţa stărilor şi a reacţiilor” sunt caracteristici pe care,asumându-şi-le dezinvolt, poezia de acest tip se aşază în vecinătatea – sau chiar se intersectează – prozei, a anecdoticii, a limbajului cotodian.

Atrăgătoare şi convingătoare, perspectiva lui Gheorghe Crăciun asuprapostmodernismului şi asupra producţiilor sale literare pare a surclasa alte opinii,mai interesate de clasificări şi sistematizări sterile decât de practica literară vie.

Rămâne de văzut dacă aceasta din urmă, mereu în mişcare, nu vainvalida (şi) o teorie care pare a-şi revendica, în ansamblul luărilor de poziţiesimilare, un statut aparte.

Alexandru Muşina crede că noul antropocentrism – respectivpostmodernismul românesc – are drept caracteristici „centrarea atenţiei pe fiinţaumană, în datele ei concrete, fizic – senzoriale, pe existenţa noastră de aici şi de



acum, şi o anume claritate a privirii”. „Poeţii redescoperă valoarea proprieibiografii, a micilor întâmplări cotidiene, a sentimentelor nesofisticate, a senzaţiilor nemediate, a privirii directe.(...) Privirea trebuie să fie obiectivă, în sensul că întreea şi realitate nu trebuie să se interpună lentilele diverselor mitologii, clişeeculturale etc. Aceasta îi conferă un plus de claritate, de autenticitate.(...). În

acelaşi timp, poezia devine mai personală, creşte angajarea existenţială vizavide propriul text.(...). Mai modestă totodată, mai puţin supra sau paraumană, maipuţin mitică şi mai mult cotidiană se vrea această poezie. Mai mult chiar, atât înproducerea cât şi în interpretarea poeziei, aceasta se deplasează (...) de la textla receptor, de la intensitatea stilistică la intensitatea comunicării”.

Liviu Ioan Stoiciu crede că „Noul poet ia omul şi viaţa aşa cum sunt: ce efiinţa noastră în întreaga sa complexitate de sistem anatomo – bilogic, psihic,moral, cognitiv”.

Iar Magda Cârneci corelează poezia postmodernă românească cu„reificarea realului şi a discursului acestei poezii, prozaismul ei căutat, anexareacelor mai diverse şi mai contradictorii domenii ale imanentului şi imaginarului,

fără nici o limitare, fără nici o pudoare, fără vechile prejudecăţi şi pretenţii,instituind poate altele, o asumare la sânge a lumii şi implicit o angajare mult maiprofundă, mult mai subtilă, mai nuanţată. (...). De-metaforizarea şi directeţeadiscursului, o retorică discursivă şi complexă, de largă respiraţie şi amploare,tonul deliricizat şi banalizat, construcţia pe mai multe etaje şi mozaicată aversului. Asumarea ironiei şi comicului, a grotescului şi derizoriului, ca pecategorii la fel de capabile (...) să dezvăluie esenţa, ca şi tragicul, liricul orisublimul. Asumarea, din interior şi fără false alarme, a condiţiei umane şi asocietăţii tehnologice contemporane, cu binele şi răul ei, nu numai la nivelulvocabularului ci şi la cel al construcţiei interioare a versului, la nivelul sintaxei,(...), la nivelul intim al imaginii, şi mai ales la nivelul unui nou mod de a simboliza

şi gândi simbolul”.Pentru Călin Vlasie, poezia postmodernă este poezia unui epic impur,neevocator, care „gândeşte” epic şi „simte” liric, folosind aceeaşi recuzităimagistică pentru a revela structura unui alt tip de construcţie psihică. Dacă dupădouă mii de ani de „eră a noastră”, am câştigat râzboiul realităţii materiale şi ampierdut în schimb conştiinţa integralităţii, se poate spune că aceasta este ceea cespiritul postmodern încearcă să realizeze.

Impuritatea de la nivelul formal se regăseşte la nivelul conştiinţei careguvernează poezia , o conştiinţă epică. echiul „eu liric” devine un „eu epic”, un eunecontemplativ, participativ, implicat integral. n acest mod, noua poezie îşidezvăluie sensibilitatea ei teoretică, nu printr-o simplă comutare, ci printr-unminuţios examen intelectual şi teoretic.

Această poezie preia sugestia strucutrală inventată de cinematograf, areun subiect, secvenţe cheie, actori. Este o poezie în esenţă epică, ce comunicăceva, sentimente în mişcare, iar „actorii” sunt modurile psihice ale eului poetic.Tocmai de aceea, postmodernismul este psiheism, căci aduce poezia în acelpunct în care disponibilităţilor formale să le corespundă un conţinut psihologicadecvat noului umanism.



În articolul Sensul poeziei, Simona Popescu afirmă: „Poezia realului nu înseamnă (...) transcrierea aseptică, neimplicată, a ceea ce se vede, înregistrarea banală a faptelor banale, nu înseamnă nici transcrierea fidelă saunaturalistă a cotidianului (...). Nu înţeleg prin această poezie colectarea derecuzită contemporană (televizor, tramvaie etc.), de decoruri şi obiecte,

contabilizare apoetică, ci un efort vizionar de înţelegere a lumii ca organism viu şinu doar în anatomia ei, ci mai ales în fiziologia ei, la nivelul funcţiilor şi relaţiilor”.Mult mai aproape de realitatea psihică a eului creator – şi de romantism –

psiheismul este conceptul care denumeşte poezia ce aspiră să comunice„modurile psihice ale eului poetic”, „sentimente în mişcare”, poezia prin / în care„disponibilităţii formale să îi corespundă un conţinut psihologic adecvat noului umanism”.

Ca o dovadă limpede a faptului că poetul postmodern tânjeşte dupăorganicitatea lumii romantice, după perspectiva esenţialistă, ca şi după efortulvizionar de recuperare / restaurare a coerenţei prime, Simona Popescu crede

într-o poezie a realului pentru care esenţial este „efortul vizionar de înţelegere a

lumii ca organism viu, şi nu doar în « anatomia » ei, ci mai ales în « fiziologia » ei – la nivelul funcţiilor şi relaţiilor.” Faptul este de natură să repună în discuţiefragmentarismul postmodern şi chiar chestiunea (trans)figurării realităţii tocmaiprin încercarea de a o înţelege, adică de a o interpreta.



Capitolul al III-lea. Exerciţii aplicative propuse spre rezolvare

POEMA CHIUVETEI

Mircea Cărtărescu

într-o zi chiuveta căzu în dragosteiubi o mica stea galbenă din colţul geamului de la bucătăriese confesă muşamalei şi borcanului de muştar se plânse tacâmurilor ude.în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:

--stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţadă-te jos, căci ele nu au nevoie de tineele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becurite risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişurişi paratrăznete.stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosittot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi elvasele cu resturi de conservă de peştete-au şi îndrăgit.vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleumcrăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai!steaua galbenă nu a răspuns acestei chemăricăci ea iubea o strecurătoare de supădin casa unui contabil din pomeraniaşi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privirela sensul existenţei şi la obiectivitatea eişi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.

...cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,

eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolarişi tot ce a fost mi se pare un vis.

1. Selectaţi simbolurile principale ale textului şi intrepretaţi-le.2. Elaboraţi un eseu de maxim o pagină în care să explicaţi semnificaţia

invocaţiei-



3. Elaboraţi un eseu de maxim două pagini în care să argumentaţi, folosindfigurile din text, existenţa unei antiretorici postmoderne.

4. Elaboraţi un eseu de maxim o pagină în care să explicaţi semnificaţia titlului

SÎNT GELOS, LUA-M-AR NAIBA...

Mircea Cărtărescu

Sunt gelos. Ştiu că nu e frumosŞtiu că nu-i de folos, şi cu toate astea sunt gelos.Sunt gelos când fac baie,când râşnesc cafeaua, când mă-ntorc prin ploaieDe la serviciuCând ascult vreun disc cu Baniciu.

Sunt gelos când mă piaptan şi când îmi trag pantaloniiŞi când apar la TV, când privescc pietoniiCe se holbeaza la B.C.U.Când văd damele din faţa hotelului Bucureşti, care nu spun nuŞi se duc cu băieţiiDacă primesc marafeţii.

Imi pare rău, dragoste, aşa sunt, nu pot fi altfel,Nu mă pot stăpâni să nu te văd la altul în braţeNu pot să-mi stăpânesc chinul ăsta interior

Să nu-ţi fac reproşuri când vii târziu...Mi-e frică atunci când eşti prea veselăŞi m-apucă dracii când te văd amărâtăŞi mă gândesc: hait! acum a făcut-o!Hait! A făcut-o, e clar!

Sunt gelos. Ştiu că nu e frumos.Ştiu cât sunt de hidos, şi cu toate acestea sunt gelos.Sunt gelos când mă duc la dentistCând vorbeşte la Actualităţi vreun iredentist,Sunt gelos când facem dragoste şi când dorm

Sunt gelos, enorm!Mă gândesc că se ştie şi că amicii mă privesc cu milă,I ncerc să te fac să te trădezi prin metode subtile,Fac pe liberalul în probleme sexualeTe privesc în ochi, te rog să nu mă minţi,Stau îmbufnat câte o dimineaţă întreagăŞi nu mai sunt eu însumi, nu mai sunt eu însumi, dragoste!



Sunt gelos când bat la maşinăSunt gelos când îl citesc pe MuşinaSunt idiot de gelos când în Kundera toţi se culcăCu toate, şi când în decor Ioana Bulcărecită ceva

Sunt gelos când tai un calup de halva.Gelos când ud florile, când strănutBănuiala mă strânge de gâtScenariile mă înnebunescPosibilităţile, probabilităţile mă aiuresc,Sunt gelos când mănâncŞi îmi muşc unghiile şi mă foiesc şi plâng...

Imi pare rău, dragoste. Asta e.


monologului.3. Elaboraţi un eseu de maxim două pagini în care să argumentaţi, folosind

figurile din text, existenţa unei antiretorici postmoderne.4. Elaboraţi un eseu de maxim o pagină în care să explicaţi semnificaţia

titlului.

În stilul lui Bacovia

Mircea Cărtărescu

e seară şi ninge-ndesatzăpada-n zăpadă se lasăşi abia mă mai mişc îngheţatşi abia mai ştiu drumul spre casă

e beznă un câine-a lătratde-acum n-are rost să mai sper sprijinit de un stâlp un soldatşi-aprinde ţigarea stingher

e noapte şi ninge turbatşi nu mai zăresc nici un drum



cum viaţa-i un loc depărtatcum totu-i mai simplu de-acum!


structurii textului.3. Elaboraţi un eseu de maxim două pagini în care să argumentaţi, folosind


titlului.

Adio! La Bucureşti

Mircea Cărtărescu

un timp am fost atât de apropiaţi amândoi încât îmi aminteam episoade din copilăria taşi visam visele taleşi când tu îţi mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scalaeu schimbam feţe - feţe...un timp am fost atât de fericiţi amândoi

încât stăteam la facultate în aceeaşi bancă

şi fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omeniredecât marile descoperiri geografice.şi apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbreleimagazinele cu frapé-uri, furouri şi doftorii din pasajcei o sută cinci zeci şi patru de centimetri ai tăimăturau asfaltul în faţa noastrăşi spintecau cu lanternele întunericul bulevardului

în dreptul teatrului foarte micşi îţi cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi...

dar s-a sfârşit, s-a sfârşit! de-acuma cu care amant

te mai împleticeşti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?de-acum patina timpului aproape-a viratpe patinoarul părului tău patinat.adio!adio!

Adio!la revedere, dragoste, în toamna aceasta!de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare



ca să ne asigure o existenţă decentă.vreau să-ţi mai spuncă aseară s-a prăbuşit de singurătateromarta copiilor.


dialogului liric.3. Elaboraţi un eseu de maxim două pagini în care să argumentaţi, folosind

figurile din text, existenţa unei antiretorici postmoderne.4. Elaboraţi un eseu de maxim o pagină în care să explicaţi semnificaţia titlului.

Dă lăbuţa (vei da şi boticul)

Mircea Cărtărescu

Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:e toamnă arborescentăşi nori în amestec cu stelecurg peste autoturismele de pe şosele.prin toamnă priveşti ca prin rigla de plasticdin clasa-ntâia: fantasticse vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.

trăim într-un televizor color cu sonorul dat încetişor...

în culori peruzea, lila, ecosezzâmbim obraz lângă obraz, împreunăca Frank Sinatra şi Joan Baezsau ca doi hamsteri sub un clar de luna.Cri a mea, Cricu tâmplele sidefii.

mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap

şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvineşi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...nu îmi mai decupez cronicile din reviste,nu mai "acord" interviuri:tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?ştii cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"?acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de



consumator şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,să-mi întreţin nefericirea.visătoria mea tristă s-a resorbitacum, când ai răsărit

deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.Cri, dragă eu.

trec autoturisme absentepe şosele fluorescente.va veni spic de zăpadăşi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradăo să viscolească peste parbrize, capoteiar noi, sub plapuma de satinvom citi la caldură Truman Capote

în miros de scorţişoară şi vin. în televizorul color cu sonorul dat încetişor din părul tău oricare fir, şuviţă şi franjva fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj(culorile nefiind bine reglate),Cri a mea cu tâmple perlate.

ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăităasta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor

că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.

dă lăbuţa (vei da şi boticul)toamna îşi agaţă baticul

în pomii turcoaz.

noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.




titlului



La o artistă

Mircea Cărtărescu

prieteno, dormi liniştită cu capul pe perna meaiar eu voi sta să mă uit la tinene-am jucat mult timp unul cu altulsticla de vodcă e la jumătate iar noaptea e-n toiţigări mai ai doar vreo două

ce a fost cu tine haios şi ce a fost sexualşi discuţiile deştepte şi filmele de la biblioteca francezăsunt ca un anotimp încheiattu vei avea alţi iubiţieu voi scrie alte poezeledormi liniştită pe perna meaprietenomă-ntreb dacă pieptul tău băietescca al mulatrei lui Baudelairese va mai suci vreodată spre minemă-ntreb cum te vei purta mâine la gară

ştii tu ce e lumea?n-ai să ştii niciodată, nici eu n-am să ştiuo să târâm valiza pe roţile pe caldăramul peronuluişi dupa asta vom coresponda pân'la varăarăţi aşa de aiurea fără ochelarie lună plină, ţii minte că am văzut-o prin geamul lui 21am prins zile mişto şi am făcut multă dragostedar totul e ca un anotimp încheiattu vei mai uimi şi pe alţii cu clasa taeu voi mai scrie alte poezele



figurile din text, existenţa unei antiretorici postmoderne.4. Elaboraţi un eseu de maxim o pagină în care să explicaţi semnificaţia titlului



Noutăţi despre Euridice

Florin Iaru

Ce ghinion, frumoaso, cumplit ghinion!Te-ai îndrăgostit - după lungi ecuaţiidupă lungi tribulaţiiîn care te-ai frecat de toţi tatuaţii -acum şi de omul frigider cel de te mângâie înfrigurat şi de fier

şi care te pătrunde prin bucătării rotundecu falusul lui de ger.Ce-ai făcut, proasto?! Cum i-ai deschis uşaCum de-ai căzut atâta de jos?Ce-am să mai cânt despre tine pe coale velineîn zile senine?Cum să mai trăiesc lângă frigider?Cum să mai pun laptele ouăle vinul în frigider fără să plâng fără să zbier

de ce e atât de frig în frigider?Ce e becul ăsta când deschid uşa şi nu te găsesc?Ce e groapa asta adâncă în metrul lui cub?Daţi-mi, vă implor, un punct fix: un termostat, un şurub...Domnule cu pălărie!Obosesc!Mă opresc! Nu mai pot să cânt!De ce tocmai în frigider atâta pământ?

Am tăcut m-am întors te-am pierdut

în faţa ieşiriişi-am fost scos la plimbare cu dricul.Tute-ai rătăcit şi mai tarete-ai iubit, nu te-ai mai fi iubit în continuareîn compartimentul de foarte înaltă refrigerare.

1. Selectaţi simbolurile principale ale textului şi intrepretaţi-le.

http://www.agonia.ro/index.php/author/8024/index.html




2. Elaboraţi un eseu de maxim o pagină în care să explicaţi semnificaţiastructurii textului.



high fidelity

Florin Iaru

Ne vom iubi nevom iubi în tristul high fidelitytu vei pleca, eu voi trăiurlând în high fidelity

ce puşcî grea ce haine griistorii high fidelityşi vast ne va măcelăricopilul high fidelity

Şi tra la la şi tra la li


structurii textului.3. Elaboraţi un eseu de maxim două pagini în care să argumentaţi, folosindfigurile din text, existenţa unei antiretorici postmoderne.

4. Elaboraţi un eseu de maxim o pagină în care să explicaţi semnificaţiatitlului

JIDOVUL RĂTĂCITOR

Liviu Ioan Stoiciu

Clei, gheme de sfoară, arcuri de ceas pe deasupra capetelor mulţimii, ani

neprielnici: plânsete, tropăieli (“piei, Satană!”), răcnete. Jale.Jandarmi. Puncte de reper pe





o planşă astrală “pe corp omenesc”, boţită, abia despăturită, învâltoare… Îşi scoate Jartiera. Mirele

mănâncă Jeratic. În faţa Jidovului rătăcit. Alternarea spaţiului cu

timpul: se înţeapă singur cu acul, sângerează, pierde al treilea Joc –schimbare neprevăzută de situaţie.

Mireasa dă bucăţi de colac, rupt în braţe, celor patruboi cucare a venit de la biserică. Dom’ Judecător, îmi permiteţi…

Raportez: “am muncitpe brânci în jurul unui mecanism de alienare”. Clei,gheme de sfoară, arcuri de ceas,Jupuieli, sex, Jurăminte şi

sentimentul profund de ireal: aici, unde toţi“cei supuşi muncilor trupeşti

înalţă cântare” – boi slabi? Jidovul rătăcitor consemnează: am avut oviziune cu doi boi slabi, asta înseamnărestrişte.


structurii textului.3. Elaboraţi un eseu de maxim două pagini în care să argumentaţi, folosindfigurile din text, existenţa unei antiretorici postmoderne.

4. Elaboraţi un eseu de maxim o pagină în care să explicaţi semnificaţiatitlului

PRINDEREA UNUI ANIMAL

Liviu Ioan Stoiciu

Durerile de departe, nodurile: umflăturiletulpinii, undese prind frunzele, către care tinde



inferiorul. Prăvălie-că-închizi. Durerile puse pe seama frecăriiparticulelor de vânt. Vântsolar? Întreabă Prezicătorul (automutilat). Mireasaia grâul din blid şi-l împrăştie în toate părţile, strigând: norocsă deie Dumnezeu. Noroc,

noroc, îi răspunde lumea. Că a fost Prigonită, întâi. Animal. Apoi,a fost deflorată: abia

întoarsă de la seceriş, unde a fost Prinsă.

Mireasa, goală: întoarsăacasă cu un pămătuf de flori între picioare, acoperitor. Şicu un pămătuf de flori la sâni –lumea privind extaziată la umflăturile tulpinii, unde se prindfrunzele, nodurile,durerile de departe… În plină Procesiune. Hai, aruncă Prosopul! Aruncă

varulproaspăt stins. Nu vorbi Prostii. Pe

când lumea a început să bată din ce în ce mai tare dinpalme. Pefondul unui duruit de tobe – “pentru ce va fi laanul”. Nu Protestezi? Nu. Nutu Psalm că auzi, nu tu mulţumire sufletească. Nu tunimic, numai şovăire, farse, măscări şiperplexitate. Gropi comune.Miroase

a Pucioasă, flăcăii scot Pumnalul-ascuns-sub-haine. Puşcăriecurată. În

timp ce mireasa, nestrămutată, blochează trecerea influxuluinervos şistropeşte cu apă, cuun pămătuf de flori şi cu Praf-de-puşcămâinile fiecărui nuntaş, care-ilasă câte unban.


structurii textului.




4. Elaboraţi un eseu de maxim o pagină în care să explicaţi semnificaţia titlului5.

MUMIE, VIZITĂ NEPLĂCUTĂ

Liviu Ioan Stoiciu

Urlă de durere. Morfină? N-am, du-te şi cumpără-ţi! Seara,pe când roţile trăsurilor erau scoase şi înlocuite cutălpi de sanie: lângă nicovală, să n-o mai audă. Se bate cu pumnii în cap.

Surmenaj, astenie. Cancer generalizat. Se opreştelângă propriul Mormânt. Demontând colecţia de toamnă - iarnă. Modaanilor ’50, o Mototoleşte. Lângă nicovală, un

ucenic ia, acum, în cleşte o bucată de metal înroşită în foc şi o aruncă săsfârâie pe malul mării. Lângă Mumia adusă de valuri. “Metal înroşit camine, cu pierderea cunoştinţei”. Aici, unde urmează încăo Muşcătură, pegât. La lumina unor lămpi de vânt aşezate pe pământ, în Muşchiulverde, între ei. Pregătiţi

să meargă la bal, în oraş: perechi. Perechi, “considerându-l pecelălalt o fantomă”… Se auzeau

fâlfâiri de aripi şi zgomote ciudate, dar nu erau decât pescăruşii,care coborau să fure câte ceva.Ningea abundent de câteva zile. Ninsoareale amintea tot de moarte: de scheletele de calcar alecoralilor morţi, văzute când s-au Mutat în Insule, în Înţelepciune. În

Mumii? În Cărţi de rugăciune. Răvăşiţi, seara, pregătiţi să meargă iar să recepţioneze acolo, labal, un nou lot. Lot de veleitari şi rataţi, cu o nouă angoasă,criminală: bine ascunsă de undele radio…






4. Elaboraţi un eseu de maxim o pagină în care să explicaţi semnificaţia titlulu

Numai eu cu Nimenea

Simona Popescu

Mă uit la tine şi mi-e târşăeşti tot atât de lipsit de voinţă ca şi mineeşti tot atât de curcă plouatăeşti tot atât de umflat de energie statică

mă uit la tine că eşti deja o legumăşi n-ai nici 24 de aniciteşti poezii idioate leşinături

îţi umpli tărtăcuţamă uit că te ia pe sus consensulte dă la fundgura anonimă-unanimăte soarbe te laşi mestecateu sunt mai tareuite!dau cu banu'sunt tare pentru că de mic

m-am speriat de marele şi negrul Nimicstând încuiat într-o cameră goală

într-o debaranumai eu cu Nimenea.




titlului

Zi

Simona Popescu







O respiraţie? respiraţia mea?- trecut-au ore şi învârt aceeaşi întrebareumplut-am pagina de cercuri copăcei axoni şi cifre alandalatot răsucind în cap.

Apoi am început privind în gol

(adică-n ţesătura unui frunziş adânc din faţa mea)am început să-mi amintesc ceva din visul meu în care nu erau imagini – sau nu asta conta –ci percepeam direct Substanţă:un fel de înţelesuri fără de limbajşi fără de imaginiun fel de re-ordonări secunde de dinainte de imaginide dinaintea filmului cel mutun…protovis.

Apoi parcă stăteam în faţa mea

Şi-aşa cum se-ntâmplă câteodată când îţi vorbeşte cineva- şi nici nu-l mai auzi şi tu te-nfăşori pe dinăuntruşi-ţi simţi gândirea liberăca pe un fluture zburând în preajma ta –la fel un soi de mine dansator faţă de mine-ncremenitase purta.

Cum răsuceam la chestia asta de ameţisem bineNişte glasuri fetiţeşti m-au tras din vălătuc- şapte pitice fete urlând din răsputeri

sub geamul meu neîncetatşi fără nici o noimă:

tinca patinca pitulakrikrikri krakrakratinca patinca pitulasă rămâi aşa



figurile din text, existenţa unei antiretorici postmoderne.4. Elaboraţi un eseu de maxim o pagină în care să explicaţi semnificaţia titlului



Gânduri

Nichita Danilov

Câte gânduri se potascunde într-o bucată de carne

învelită într-un ziar...

....Femeia Ghizelamătură smocuri de păr de sub fiecare scaunşi le aduce pe câmpunde înalţă căpiţe şi stoguri de fânumplând o arie întreagă:iar atunci când vine vremea amieziişi cosaşii dorm obosiţicu picioarele răşchirateca în tabloul lui Bruegel,ea se apleacă asupra

fiecărui snop şi-l leagănăgrijulie ca o mamăpruncul ce-i plânge la piept,după care, brusc cuprinsăde un vârtej de furie

îl aruncă în batoză...Se aud ţipete şi scâncetedupă care grâul curatodată cu paiele se separă de neghină......Da, câte gânduripot roi într-o bucată de carne...

care îşi striveşte în tăcere faţa pe geam


structurii textului.





Camera ascunsă

Nichita Danilov

Uşa a dispărutcamera s-a făcut şi ea nevăzutăs-a ascuns într-o altă cameră

mai mare, mai răcoroasăacum stă îngenuncheată într-un colţşi boceştedeasupra ei pâlpâieo candelă sfântăde cine îi e teamă?(aceleaşi glasuri răsună din golalte glasuri se rostogolescca nişte grăunţe în întunericsunetul lor e asemănător cu o ploaiece s-ar risipi pe-un acoperiş

glasurile se adunăşi se scurg prin burlane)Plânge că s-a rătăcit

în alte camere ca într-un labirintşi nu-şi mai găseşte drumul înapoi(drumul scânceşte în spatele ei ca un copil)Şi uşa? uşa de ce scârţâie?de ce plânge?Uşa a plecat după eaa plecat şi nu s-a mai întorsa plecat şi e dusărătăceşte acum pe coridorul întunecatdeschide alte uşişi le închide la loccum face un pas,cum toate uşile se iau după eaşi strigă în gol:tu cine eşti?dar tu cine?



de ce te-ai ascuns în spatele meu?dar tu de ce te-ai ascuns?De ce ne căutămde ce alergăm mereu una în spatele alteiaşi nu reuşim să ne găsim

în întunerciul care se lasă în jur Strigăm şi în urma noastrăse desfac strigătele ca nişte guricare la apropierea paşilor noştriba se deschidba se inchidaidoma unor uşiaidoma unor pleoapeaidoma unor ochice s-ar privi unul pe altul...In beznă.




titlului

Căutare

Nichita Danilov

Câinii au amuşinat aerulcăutând locul sfinţilor din icoanele-au mirosit odăjdiile

aurelolele strălucind în seminîntuneric....Aureolele străluceauşi odăjdiile bântuiau prin amvonpurtând crucea şi chivotulsfinţii însă nu se zăreau nicăieriicoanele dispăruseră şi ele

întipărindu-se în fiecare sufletşi atunci câinii au început să scheaune



şi să urle să se zvârcolească lângă sfeşnicepe duşumea s-au târât lătrând până la altar şi au revenit în naosapoi s-au târât scheunând în pridvor după care s-au repezit urlând pe străzi

năvăleau în haită în fiecare casăse repezeau la stăpândar şi la slugănici copiii nu erau cruţaţinici femeile, nici bătrâniipe toţi i-au sfâşiatle-au mâncat carneaşi le-au târât pe maidan viscerele

în care era ascuns sufletulau răscolit cu labele

şi-au înmuiat botuldar n-au găsit nici o urmă de sfântnici o urmă de aurăatunci şi-au amintit de Dumnezeul lor şi s-au culcat liniştiţi în iarbă..



3. Elaboraţi un eseu de maxim două pagini în care să argumentaţi, folosindfigurile din text, existenţa unei antiretorici postmoderne.4. Elaboraţi un eseu de maxim o pagină în care să explicaţi semnificaţia titlului

Poem

Bogdan Ghiu

Nu e poezie.E altceva.O straina

de care nu ti-a fost dor si de care ti-e frica.Poezia a fugit in lume.Cat mai departesi e fericita acolo.Poemele sant sparte si pustii.Te adapostesti in ele si cantice stii.Si ele se-nchid, se deschid,





incep sa vorbeasca.Redevin obiecte de nepatruns.

. 1. Selectaţi simbolurile principale ale textului şi intrepretaţi-le.




poezie

Bogdan Ghiu

Eu te ucid în faţa ta: îţi las în viaţă copiii, mama, femeia,animalele, lucrurile (da, da şi pe ele;nu uita : îţi las lucrurile în viaţă!),

dar am să te ucid pe tine.Şi nu în faţa lor – în faţa ta.Vei fi oglinda propriei tale morţi.

Am să o pun în faţa buzelor taleşi cînd răsuflarea ta n-o va maiaburi (albind-o în loc s-o-nnegrească),chipul tău în sfîrşit se va vedea.Şi o voi lua cu mine, şi-am s-o privesc

îndelung, la nesfîrşit,căci voi avea, în sfîrşit, chip:un chip de criminal şi de mort.

Mă voi uita la el ştiind că nupoate să mă vadă, căci i-am ucisprivirea ce se privea numai pe ea.(Nas lîngă ochi, ureche lîngă tîmplă,ureche lîngă-auz, gard lîngă vînt,cuvinte lîngă înţelesuri.

Alături, împreună, ca pe-o hartă.)

http://www.agonia.ro/index.php/author/8584/type/poetry/index.html






Chip de criminal şi de mort.(Pe prima pagină, în ziar,sub marginea de sus.)

(Pămînt lîngă cosmos.)

Eu te ucid, dar doar în faţa ta.





poezie

Bogdan Ghiu

Ar fi bine să vii să vezice puţine cuvinte mi-au rămasşi să nu mai cerisă repet descrierea Palmyrei

sau evocarea nisipului rătăcit în gura Sfinxului,ori să-ţi redau zborul captival stindarduluiţinut zi şi noapte

în bătaia tuturor vînturilor,ar trebui să vii şi să îţi dai seamasingur că nu mai pot spune prea multeşi că mai nimerit ar fi catu să mă întrebi cât mai amănunţitiar eu să îţi răspund prin

da sau nu, cît încămai avem vreun drept asupraacestor cuvinte, cît încăaerul mai propagă sunete şinu e o stivă oarecare demolecule,cît încă mai pot vorbinevinovat.









3. Elaboraţi un eseu de maxim două pagini în care să argumentaţi, folosind

figurile din text, existenţa unei antiretorici postmoderne.4. Elaboraţi un eseu de maxim o pagină în care să explicaţi semnificaţiatitlului.

Bibliografie

Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Univers, Bucureşti, 1995Connor, Steven, Cultura postmodernă, Meridiane, Bucureşti, 1999Crăciun, Gheorghe, Aisbergul poeziei moderne, Paralela 45, 2002Hassan, Ihab, Sfâşierea lui Orfeu. Spre un concept de postmodernism, înCaiete critice, nr. 1-2, 1986Lefter, Ion Bogdan, Secvenţe despre scrierea unui”roman de idei”, în Caietecritice, nr. 1-2, 1986Muşina, Alexandru, Poezia – o şansă, în Crăciun, Gheorghe, Competiţiacontinuă. Generaţia 60 în texte teoretice, Vlasie, Piteşti, 1999Popescu, Simona, Sensul poeziei, astăzi, în în Crăciun, Gheorghe, Competiţiacontinuă. Generaţia 60 în texte teoretice, Vlasie, Piteşti, 1999

Spiridon, Monica, Mitul ieşirii din criză, în Caiete critice nr. 1-2, 1986Şiulea, Ciprian, Retori, simulacre, imposturi, Compania, Bucureşti, 2003Vlasie, Călin, Poezie şi psihic, în Caiete critice, nr. 1-2, 1986

Documents

Curs IDD Optional Anul III, Sem. II (1)-ANTOFI