168
CAPITOLUL 1 PROBLEME MACROECONOMICE Macroeconomia, ca ramura a ştiinţei economice, s-a cristalizat după Marea Criza de la sfârşitul deceniului trei şi începutul deceniului al patrulea ale secolului al XX-lea. Atunci problema majoră a economiştilor a fost de ce apar crizele (si în special cele de supraproducţie, pe care ştiinţa economică nu le prevăzuse, după formularea legii debuşeelor de către lui J. B. Say) şi cum pot fi ele preîntâmpinate. Analiza macroeconomică s-a concentrat asupra economiei naţionale, a elementelor de structură ale acesteia sau asupra economiei mondiale. Teoria comportamentului agentului economic individual şi Legea lui Say nu mai puteau explica de ce economia evoluează altfel decât cum se aşteptau economiştii. Dacă ştiinţa economică datează încă de la 1776, anul publicării Avuţiei Naţiunilor a lui Adam Smith, naşterea macroeconomiei, ca ramura a economiei poate fi datată în 1936, anul apariţiei Teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor a lui J.M. Keynes. În această perioadă au fost reconsiderată politica economică. De asemenea, au fost reevaluate concepte precum: deficit bugetar, cerere, ofertă. Au fost revizuite de asemenea, explicaţiile celor mai multe dintre fenomenele economice. Macroeconomia, deşi s-a depărtat, nu şi-a pierdut total fundamentul microeconomic. Se consideră că la nivelul economiei naţionale deciziile agenţilor economici individuali se supun legii numerelor mari. Fenomenele şi procesele economice sunt considerate a fi suma vectorială a deciziilor milioanelor de agenţi economici (întreprinderi, menaje, administraţii, instituţii financiare etc.) care trebuie să ierarhizeze şi să aleagă din multitudinea de variante pe care le au la dispoziţie pentru cheltuirea (utilizarea) resurselor lor. De asemenea, deciziile unor agenţi economici pot influenţa în mare măsură deciziile altor agenţi economici, pot orienta activitatea economică dintr-o ţară sau regiune. Legi microeconomice cum ar fi cea a economiilor de scară şi cea a randamentelor descrescătoare stau la baza construirii

CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 1PROBLEME MACROECONOMICE

Macroeconomia, ca ramura a ştiinţei economice, s-a cristalizat după Marea Criza de la sfârşitul deceniului trei şi începutul deceniului al patrulea ale secolului al XX-lea. Atunci problema majoră a economiştilor a fost de ce apar crizele (si în special cele de supraproducţie, pe care ştiinţa economică nu le prevăzuse, după formularea legii debuşeelor de către lui J. B. Say) şi cum pot fi ele preîntâmpinate. Analiza macroeconomică s-a concentrat asupra economiei naţionale, a elementelor de structură ale acesteia sau asupra economiei mondiale. Teoria comportamentului agentului economic individual şi Legea lui Say nu mai puteau explica de ce economia evoluează altfel decât cum se aşteptau economiştii.

Dacă ştiinţa economică datează încă de la 1776, anul publicării Avuţiei Naţiunilor a lui Adam Smith, naşterea macroeconomiei, ca ramura a economiei poate fi datată în 1936, anul apariţiei Teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor a lui J.M. Keynes. În această perioadă au fost reconsiderată politica economică.

De asemenea, au fost reevaluate concepte precum: deficit bugetar, cerere, ofertă. Au fost revizuite de asemenea, explicaţiile celor mai multe dintre fenomenele economice.

Macroeconomia, deşi s-a depărtat, nu şi-a pierdut total fundamentul microeconomic. Se consideră că la nivelul economiei naţionale deciziile agenţilor economici individuali se supun legii numerelor mari.

Fenomenele şi procesele economice sunt considerate a fi suma vectorială a deciziilor milioanelor de agenţi economici (întreprinderi, menaje, administraţii, instituţii financiare etc.) care trebuie să ierarhizeze şi să aleagă din multitudinea de variante pe care le au la dispoziţie pentru cheltuirea (utilizarea) resurselor lor. De asemenea, deciziile unor agenţi economici pot influenţa în mare măsură deciziile altor agenţi economici, pot orienta activitatea economică dintr-o ţară sau regiune.

Legi microeconomice cum ar fi cea a economiilor de scară şi cea a randamentelor descrescătoare stau la baza construirii modelor macroeconomice ale pieţei interne, ale creşterii economice ş.a.

Pentru descrierea efectelor acestor milioane de decizii trebuie procedat la operaţiunea numită agregare. Aceasta constă în regruparea şi însumarea multitudinii de operaţiunii sau fluxuri economice în mărimi globale, semnificative din punct de vedere economic. Operaţiunile agenţilor economici sunt regrupate în categorii omogene în interiorul cărora sunt definite cu claritate operaţiunile elementare.

Macroeconomia studiază funcţionalitatea şi comportamentul de ansamblu al economiei naţionale. Ea se ocupă de piaţa bunurilor şi serviciilor în ansamblul ei, neluând în considerare diferenţele între bunurile economice. Pentru macroeconomie există o singură piaţă: cea naţională. De asemenea, nu există decât un preţ, care reprezintă media preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor din economia naţională.

Concepţiile macroeconomice sunt grupate în trei mari categorii:

Page 2: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

- curentul liberal – susţine că piaţa alocă cel mai bine resursele pentru satisfacerea nevoilor; deci, statul prin măsurile pe care le ia, supraveghează şi creează condiţiile optime pentru buna funcţionare a pieţei;

- curentul intervenţionist – susţine că intervenţia guvernului poate îmbunătăţi semnificativ funcţionarea pieţei naţionale, care este rigidă şi netransparentă, că instituţiile statului satisfac nevoile generale ale societăţii, mai ales în domeniile în care nu poate acţiona eficient libera iniţiativă;

- curentul de gândire neoclasic – reprezintă o conciliere între intervenţionism şi liberalism şi consideră că intervenţia statului este necesară pentru asigurarea unei creşteri economice echilibrate.

Inflaţia, şomajul, creşterea economică, creşterea sau degradarea nivelului de trai sunt cuvinte utilizate de reprezentanţii instituţiilor publice din orice ţară. Guvernele iau măsuri pentru inhibarea fenomenelor economice nefavorabile şi amplificarea efectelor benefice ale acestor fenomene.

În prezent, principalele probleme macroeconomice sunt:- Inflaţia- Şomajul- Fluctuaţiile activităţii economice- Standardul de viaţă- Deficitul bugetar- Dezechilibrul balanţei de plăţi

Inflaţia este un fenomen economic care, în ultimele decenii, a cunoscut o expansiune la nivel mondial. Practic, nici o ţară nu este ferită de acest dezechilibru monetaro-material.

Inflaţia este o problemă macroeconomică pentru aceasta erodează puterea de cumpărare a tuturor agenţilor economici. Veniturile agenţilor economici au, pe timp ce trece o putere de cumpărare din ce în ce mai mică (cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi achiziţionate scade dacă venitul nominal rămâne constant) şi un nivel de trai pe măsură. Inflaţia determină şi o evoluţie neproporţională a preţurilor. În acest fel, în condiţii ceteris paribus, unii agenţii economici pot beneficia de o parte mai mare din bugetelor consumatorilor, apărând astfel o redistribuire a valorii economice independentă de deciziile agenţilor economici, o distorsiune a mecanismelor pieţei.

Şomajul constă în slaba utilizare a forţei de muncă. Aceasta aduce pierderi atât la nivelul producţiei, cât mai ales la nivel individual pentru că, dacă nu muncesc, oamenii nu pot obţine venituri necesare susţinerii consumului de bunuri şi servicii. În continuare, diminuarea consumului nu are alt efect decât reducerea în continuare a producţiei. Şomajul atrage după sine o reducere a resurselor bugetare şi, deci, diminuarea capacităţii statului de a interveni în activitatea economică naţională. Acest dezechilibru macroeconomic induce costuri sociale suplimentare, întrucât statul efectuează cheltuieli pentru asigurarea unui standard de viaţă minim persoanelor concediate.

Fluctuaţiile activităţii economice (creşteri şi scăderi ale producţiei şi consumului) reprezintă o cauză majoră a şomajului. Instituţiile statului încearcă să reducă amplitudinea ciclurilor economice astfel încât

2

Page 3: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

activitatea economică şi dezechilibrele acesteia să fie sub control. Creşterea exagerată a producţiei poate avea efecte negative pe termen mediu şi lung asupra economiei naţionale.

Standardul de viaţă reprezintă problema centrală a economiei normative actuale. În perioada care a urmat celui de al doilea război mondial, veniturile reale şi, deci, şi standardul de viaţă au crescut în majoritatea ţărilor. În prezent, creşterea nivelului de trai al consumatorilor reprezintă principala ţintă a politicilor economice conjuncturale. Creşterea nivelului de trai îşi are izvorul în creşterea productivităţii, în creşterea înzestrării tehnice a muncii, în creşterea producţiei deoarece menajele pot consuma mai mult. Normal, că acestea au nevoie de resurse băneşti pentru a achiziţiona bunurile şi serviciile necesare satisfacerii nevoilor. Acestea provin tot din procesul productiv. Faptul că membri menajelor participă la procesul productiv le dă acestora dreptul de a primi o parte din rezultatul producţiei, sub formă bănească, care, mai apoi, le permite să-şi ridice standardul de viaţă consumând mai mult.

Deficitul bugetar reprezintă un dezechilibru între veniturile şi cheltuielile statului, în sensul că veniturile sunt mai mici decât cheltuielile. Dezechilibrul constă în faptul că agenţii economici care contribuie trebuie să plătească în viitor impozite şi taxe mai mari, dat fiind faptul că deficitul bugetar se acoperă cu credite interne sau externe. De asemenea, cheltuielile statului sunt din ce în ce mai mari statul luând asupra sa sarcini tot mai multe ce revin pieţei. Deficitul bugetar s-a generalizat după ce de al doilea război mondial, unele state ajungând în imposibilitate de plată a datoriilor externe. În această situaţie au fost nevoite să reducă consumul intern (cum s-a întâmplat în România) sau să facă presiuni pentru reeşalonarea datoriei externe. Modele economice keynesiste şi neoclasice arată că deficitul bugetar are un efect multiplicator şi că statul, efectuând cheltuieli în prezent, generează venituri în viitor.

În sfârşit, deficitul bugetar poate genera redistribuiri între generaţii, prin faptul că suplimentul de cheltuială se efectuează în prezent, iar credite necesare acestor cheltuieli sunt plătite peste decenii, de către copii actualilor contribuabili. Aşadar, din acest punct de vedere deficitul bugetar trebuie sa fie neutru.

Dezechilibrul balanţei de plăţi constituie o problemă macroeconomică de actualitate în contextul regionalizării, globalizării şi integrării. Crearea şi deturnarea fluxurilor reale şi monetare la nivel internaţional determină intrări şi ieşiri de monedă străină diferite în diversele ţări. De asemenea, lipsa de competitivitate a unei ţări are ca efect o balanţă de plăţi deficitară, întrucât exporturile sunt mult inferioare importurilor.

Liberalizarea contului de capital poate determina apariţia dezechilibrelor la nivelul balanţei de plăţi. În general, sumele de valută a căror destinaţie este investiţia nu reprezintă un pericol major, pentru reprezintă un contraechivalent al unor bunuri sau servicii şi au drept scop principal generarea de venituri viitoare. Capitalurile speculative în schimb, pot induce chiar crize financiare pe pieţele pe care vin, dar mai ales pe cele de pe care pleacă.

În sfârşit, statul, agentul economic care trebuie să rezolve aceste probleme, suferă o criză profundă, punându-se chiar problema funcţiei acestuia de regulator al activităţii economice.

3

Page 4: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 2INDICATORII MACROECONOMICI

Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică, a tendinţelor acesteia şi a modului în care sunt utilizate resursele unei economii naţionale, necesită măsurarea rezultatelor activităţii economice. Evaluarea, fizică şi valorică, a rezultatelor agenţilor economici în ansamblu permite reflectarea evoluţiilor favorabile şi nefavorabile în economia naţională.

2.1. Sistemul Contabilităţii Naţionale (S.C.N.) din ţara noastră reprezintă un sistem de evidenţă valorică a fluxurilor economice, în expresie monetară, la nivelul economiei naţionale. El are trei componente: sectorul agenţilor economici; conturile naţionale; operaţiunile contabile.

I. Sectorul agenţilor economici cuprinde sectorul "firme", sectorul "gospodării", sectorul "public" şi sectorul "străinătate". Sectorul "firme" cuprinde toate subiectele economice (agenţi economici) care au ca trăsătură principală faptul că produc bunuri destinate pieţei, iar scopul activităţii îl constituie obţinerea de profit. Sectorul "gospodării" sau "menaje" este un sector consumator, în sensul că utilizează veniturile obţinute pentru satisfacerea necesităţilor de consum. Veniturile gospodăriilor provin de la firme şi de la sectorul public (guvernamental), în contraprestaţia factorilor de producţie puşi la dispoziţie sectorului productiv sau sectorului public sau din transferuri de la alte sectoare (pensii, burse, ajutoare etc.). Sectorul "public" sau "guvernamental" reuneşte toate subiectele economice (instituţiile publice) care produc bunuri publice (colective) pentru populaţie, fără a primi echivalentul valoric. Aici se cuprind, în general, serviciile publice (sănătate, învăţământ, apărare etc.). Sectorul public se separă în: unităţi de asigurări sociale şi organisme ale administraţiei (centrale şi locale). Sectorul "străinătate" sau "restul lumii" evidenţiază relaţiile economice ce se stabilesc între agenţii economici rezidenţi şi cei nerezidenţi.

II. Sistemul conturilor naţionale reprezintă o reprezentare a economiei naţionale, înregistrând toate fluxurile reale şi monetare din sistemul economic, în mod coerent, corelat şi echilibrat. Conturile macroeconomice sunt rezultatul unor multiple agregări şi sintetizări ale informaţiilor cuprinse în conturile alcătuite pe subiecte economice, sectoare economice şi ramuri de activitate. Ele sunt utilizate pentru calcule macroeconomice şi pentru furnizarea informaţiilor necesare privind: producţia de bunuri pe economia naţională, structura şi utilizarea acesteia, formarea şi repartiţia veniturilor în societate, utilizarea veniturilor societăţii etc. Pentru analiza acestor aspecte esenţiale ale vieţii economice din societate se alcătuiesc următoarele conturi naţionale:

1. Contul de producţie. Se construieşte la nivelul sectoarelor şi pe ansamblul economiei naţionale, prin acesta sintetizându-se tranzacţiile specifice activităţii de producţie a agenţilor economici interni. În partea dreaptă a contului de producţie se înregistrează valoarea producţiei brute (pe sectoare sau pe economie naţională), iar în partea stângă, consumul intermediar (adică valoarea bunurilor - altele decât cele de capital fix - şi serviciilor produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri

4

Page 5: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

materiale şi nemateriale). Soldul contului reprezintă valoarea adăugată brută (la nivelul unui sector), respectiv produsul intern brut (la nivelul economiei naţionale). Valoarea adăugată brută (VAB) exprimă valoare pe care o aduce agentul economic producător elementelor de capital circulat pe care le achiziţionează şi prelucrează în vederea obţinerii produselor finite. De asemenea, VAB reprezintă suma veniturilor fundamentale (profit, salarii, dobânzi şi rente) la care se adaugă amortizarea. În sfârşit, VAB reflectă producţia finală, respectiv diferenţa dintre producţia brută (PB) şi consumul intermediar (Ci), astfel:

VAB = PB − Ci.Ca regulă, soldul conturilor naţionale apare în partea stângă şi

aceasta se evidenţiază în contul următor, ca resursă (în partea dreaptă). Deci, contul de producţie evidenţiază valoarea producţiei pe sectoare sau pe economie naţională şi separarea acesteia în consum intermediar şi valoare adăugată brută sau produs intern brut.

2. Contul de creare a veniturilor. Evidenţiază pentru fiecare sector şi pentru întreaga economie formarea veniturilor din activitatea economică. În partea dreaptă a contului, la resurse, se evidenţiază valoarea adăugată brută (pe sectoare) sau produsul intern brut (pe economie naţională) şi subvenţiile de exploatare. În partea stângă a contului se înregistrează amortizarea şi impozitele indirecte, iar soldul acestui cont reprezintă veniturile, exprimate prin indicatorii "valoarea adăugată netă" (la nivel de sectoare) sau "produsul intern net" (la nivelul economiei naţionale). Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă diferenţa dintre valoarea adăugată brută (VAB) şi consumul de capital fix (CCF sau amortizarea - A), astfel:

VAN = VAB − A.Diferenţa dintre subvenţiile de exploatare şi impozitele indirecte

(diferenţă cunoscută sub denumirea de impozite sau taxe nete1) se ia în calcul atunci când indicatorii macroeconomici sunt evidenţiaţi în preţurile pieţei.

3. Contul de repartiţie a veniturilor. Evidenţiază repartiţia primară a veniturilor. În el se sintetizează pe lângă veniturile factorilor create în interiorul ţării şi veniturile factorilor încasate din străinătate şi cele plătite străinătăţii. În partea dreaptă, la resurse, se înregistrează soldul contului precedent, adică PIN (sau suma veniturilor factorilor de producţie din interiorul ţării) şi veniturile factorilor de producţie naţionali din activitatea desfăşurată în străinătate. În partea stângă se evidenţiază veniturile factorilor de producţie plătite străinătăţii ca urmare a activităţii depuse în interiorul ţării de agenţi economici străini. Soldul acestui cont este reflectat prin indicatorul "produs naţional net" (PNN), care, dacă este exprimat în preţurile factorilor, se mai denumeşte şi venit naţional (VN). Venitul naţional se obţine adăugând la PIN exprimat în preţurile factorilor, soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS), astfel:

VN = PNNpf = PINpf + SVFS

1 Din punct de vedere fiscal corect este „impozite nete”.5

Page 6: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

4. Contul de utilizare a veniturilor. Evidenţiază utilizarea în interiorul ţării a componentelor venitului naţional disponibil (venitul naţional corectat cu soldul transferurilor curente cu străinătatea), pentru consumul privat şi consumul public (ambele formează consumul final al societăţii). Consumul privat (Cpv) exprimă cheltuielile efectuate de populaţie pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii necesare satisfacerii nevoilor proprii. Consumul public (Cpb) exprimă cheltuielile făcute de instituţiile publice pentru materiale, combustibili, energie, amortizare şi alte consumuri necesare prestării serviciilor publice către populaţie. Împreună, consumul privat cu cel public formează consumul final (CF). Soldul contului este reprezentat de indicatorul "economii brute" şi se determină conform relaţiei:

Eb = VND − CF = VND − (Cpv + Cpb),unde VND este venitul naţional disponibil (vezi infra venit naţional).Economiile brute sunt destinate investiţiilor brute, adică formării

brute a capitalului. Dacă din economiile brute se scade amortizarea, se obţin economiile nete, destinate investiţiilor nete, adică formării nete a capitalului. Investiţia netă este acea parte din venit care se foloseşte pentru a spori capitalul fix şi stocurile.

III. Sistemul operaţiunilor contabile cuprinde: a) operaţiuni contabile privind bunurile şi serviciile (producţie,

consum final, formarea brută a capitalului, depozitare, distribuţie de bunuri);

b) operaţiuni privind repartiţia, care sunt de distribuire şi redistribuire a veniturilor obţinute la nivel de economie naţională: remunerarea salariaţilor; impozite legate de producţie şi import; transferuri de la administraţiile publice spre agenţii economici sub forma subvenţiilor de exploatare; veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor (dobânzi, arenzi, drept de autor, licenţe, brevete, dividende); operaţiunile de asigurări etc;

c) operaţiuni financiare care au ca obiect operaţiunile referitoare la crearea şi circulaţia mijloacelor de plată, la creanţele şi datoriile agenţilor dintr-o economie naţională.

Rezultatele activităţii la nivel macroeconomic într-o perioadă determinată, de regulă un an, obţinute de către toţi agenţii economici din economia naţională, se reflectă cifric şi cantitativ prin indicatori sintetici. Indiferent de natura rezultatelor (bunuri materiale şi servicii) şi fluxurilor din economia naţională, aceşti indicatori se calculează numai în expresie valorică, prin intermediul preţurilor şi tarifelor2. În funcţie de scopul urmărit, ei pot fi evaluaţi la preţurile pieţei (preţurile cumpărătorilor) sau la costurile factorilor de producţie (preţurile producătorilor). De obicei, indicatorii sintetici de rezultate macroeconomice se determină la preţurile pieţei, ceea ce permite cunoaşterea dimensiunii rezultatelor activităţii din intervalul de timp avut în vedere, corelarea resurselor alocate şi consumate cu rezultatele obţinute, studierea principalelor corelaţii care s-au manifestat în perioada de calcul. Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor

2 Preţul serviciilor.6

Page 7: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

macroeconomice îndeplineşte, prin indicatorii utilizaţi, o serie de funcţii esenţiale cum ar fi:

a) instrument de evidenţă statistică, cu ajutorul căruia se sintetizează şi se corelează informaţiile privind desfăşurarea activităţii economice şi măsurarea potenţialului economic, reflectând evoluţia cantitativă a economiei naţionale;

b) instrument de analiză a activităţii economice în perioada anterioară şi a echilibrului macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare, permiţând înţelegerea legităţilor economice şi a modului lor concret de manifestare în timp şi spaţiu;

c) suport de bază al fundamentării deciziilor în economie, al influenţării corelaţiilor şi tendinţelor celor mai favorabile, al corectării unor efecte nedorite ale mecanismului spontan al pieţei, deoarece indicatorii de rezultate macroeconomice reflectă tabloul fluxurilor din economia naţională, al interdependenţelor vieţii economice;

d) indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru comparaţii internaţionale, pentru înţelegerea corectă a fenomenelor şi proceselor din economia mondială, a interdependenţelor economice internaţionale, a participării ţării la circuitul economic mondial.

Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor Naţionale pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode:

a) metoda producţiei (metoda valorii adăugate) prin care are loc măsurarea şi evidenţierea valorilor adăugate brutei3 create de către toţi agenţii economici, producători de bunuri şi servicii (de consum şi publice) şi agregarea acestor mărimi pe sectoare, ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale. Prin această metodă, din valoarea totală a producţiei sau valoarea producţiei brute (pe sectoare, ramuri sau economie naţională), se elimină consumul intermediar (respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri, achiziţionate de terţi), iar în cazul indicatorilor în expresie netă, se elimină şi consumul de capital fix (amortizarea), rezultând valoarea adăugată netă.

b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor), care constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile materiale şi serviciile care compun producţia finală. Concret, prin această metodă se însumează: cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi servicii de consum; cheltuielile publice guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi locale) pentru serviciile administrative puse la dispoziţia colectivităţilor; cheltuielile pentru bunuri de investiţii (investiţiile brute); exportul net (diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor exportate şi valoarea celor importate).

c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor), care constă în însumarea elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie, concretizate în venituri încasate de proprietarii acestor factori (salarii, profituri, dobânzi, rente) şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizările). În practică, pentru calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice, se îmbină cele trei metode. Astfel, pentru determinarea producţiei pe ramuri ale economiei, se utilizează metoda de

3 Valoarea adăugată brută cuprinde: profit, salarii, dobânzi, rente, amortizare.7

Page 8: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

producţie, pentru domeniul serviciilor se aplică metoda cheltuielilor ş.a.m.d.

2.2. Principalii indicatori de rezultate macroeconomice Principalii indicatori macroeconomici calculaţi în SCN sunt: 1) produsul global brut (PGB); 2) produsul intern brut (P.I.B.); 3) produsul intern net (PIN); 4) produsul naţional brut (PNB); 5) produsul naţional net (PNN); 6) venitul naţional (VN).

Produsul global brut (PGB) reflectă valoarea totală a bunurilor materiale şi a serviciilor, cu caracter marfar şi nemarfar, obţinute într-o perioadă de timp, de regulă un an, în cadrul subsistemelor economiei naţionale. Acest indicator include înregistrări repetate, fapt pentru care are o utilizare redusă. Cu toate acestea, PGB răspunde unor cerinţe reale de cunoaştere macroeconomică privind corelaţiile care se formează între diferite ramuri, subramuri şi activităţi. PGB se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii din toate sectoarele, adică prin însumarea consumului final şi a celui intermediar4.

Produsul intern brut (PIB) reflectă, valoric, producţia finală de bunuri şi servicii obţinute de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării, destinate consumului final. Acest indicator exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale şi serviciilor produse în interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al circuitului economic. PIB se determină fie prin însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenţii economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau ramură), într-o perioadă determinată (un an), fie prin scăderea din produsul global brut a consumului intermediar, astfel:

PIB = Σ VABi sau

PIB = PGB − Ci,unde "i" reprezintă sectoarele economiei, iar Ci - consumul

intermediar. Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în

SCN şi se calculează, în practică, prin combinarea metodei valorii adăugate (metoda de producţie) cu metoda repartiţiei (a însumării veniturilor).

Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor adăugate nete ale bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care acţionează în interiorul ţării, într-o perioadă de timp (de regulă un an), astfel:

PIN = Σ VANi.

4 Teoria economică mai puţin acceptată în prezent susţine că produsul global brut este un indicator superior PIB întrucât dă posibilitatea comparării valorii finale a bunului cu cea la intrarea în procesul de producţie. De asemenea, acest indicator reflectă valoare corectă a volumului de capital tehnic utilizat intr-o economie naţională.

8

Page 9: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

De asemenea, se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix, amortizarea (A), astfel:

PIN = PIB − A.

Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale provenite din activităţile agenţilor economici naţionali, obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia, în decursul unei perioade de timp (un an). PNB se determină prin scăderea din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de către agenţii economici străini (PE), la care se adună valoarea adăugată brută realizată de agenţii economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altor state (VE), astfel:

PNB = PIB − PE + VE.

Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în funcţie de soldul cu exteriorul pozitiv sau negativ (± SE)(sau SVFS în notaţiile de mai sus) dintre VAB obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAB obţinută de agenţii economici străini în interiorul unei ţări (PNB = PIB ± SE). Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei, denumit şi PNB nominal, el oglindeşte oferta naţională (producţie internă la care se adaugă importurile), iar dacă se calculează pe baza fluxului de cheltuieli ale naţiunii, apare ca indicator al cererii agregate (cheltuielile dintr-o ţară au la bază veniturile obţinute de factorii de producţie care sunt repatriate, indiferent unde sunt obţinute ele şi sunt cheltuite pe teritoriul ţării de origine a proprietarului). Atât PIB, cât şi PNB nu oferă, totuşi, imaginea producţiei finale nete, deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de capital fix, respectiv amortizările (A).

Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete obţinute de agenţii economici naţionali, atât pe teritoriul ţării, cât şi în afara acesteia şi se determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A), astfel:

PNN = PNB - AProdusul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN

soldul, pozitiv sau negativ, (± SE) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAN obţinută de agenţii economici străini pe teritoriul unei ţări astfel:

PNN = PIN ± SE.Dacă PNN este evaluat la costurile factorilor, atunci el reflectă

venitul naţional. Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către

proprietarii factorilor de producţie prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. VN poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din proprietate care decurg din producţia bunurilor economice. De asemenea, el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii de consum şi pentru economisire. Ţinând seama de cheltuielile agenţilor economici, determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea), precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de exploatare (Sv) (Ii – Sv = Impozite nete). La acelaşi rezultat

9

Page 10: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

se ajunge şi prin scăderea din PNB, exprimat în preţurile (costurile) factorilor (PNBcf), a alocaţiilor pentru consumul de capital fix (A). Deci:

VN = PNBpp − A − Ii + Sv sau VN = PNBcf − Amortizarea.

Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie, adică veniturile provenite din munca angajaţilor, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări. Adică, în venitul naţional se includ: salarii, rente, profituri, dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite), toate aceste venituri fiind supuse impozitării directe. De precizat, că orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate, plăţi ce nu sunt legate de activitatea de producţie (transferuri curente privind: cotizaţii la organisme internaţionale, ajutoare, daune, penalizări, taxe etc.) şi, totodată, încasează plăţi efectuate de străinătate către ea, astfel că venitul naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS). Se obţine astfel venitul naţional disponibil (VND) conform relaţiei

VND = VN ± STCS. În funcţie de acest sold, VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN.

Dacă din VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale, profiturile nedistribuite, impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile populaţiei care provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocaţii etc.), se obţine venitul personal al populaţiei (menajelor) - VPM. Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele plătite de populaţie, se obţine venitul disponibil al menajelor - VDM, indicator ce exprimă posibilităţile populaţiei pentru consum (C) şi economii (E). Sporirea venitului naţional, ca expresie a creşterii şi dezvoltării economice este condiţionată de doi factori:

a) creşterea volumului factorilor de producţie; b) creşterea productivităţii (randamentului) factorilor de producţie. Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi, în general, pentru

determinarea dinamicii economice. Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor macroeconomici. Întrucât aceşti indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric), iar creşterea lor se poate datora atât creşterii preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii economice, indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri constante (sau comparabile) care reprezintă preţurile anului şi se numesc indicatori reali (PIB real, PNB real etc.). Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale anului de calcul, indicatorii se numesc indicatori nominali sau monetari. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul PIB (D) şi exprimă indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie, în perioada analizată, astfel:

D = PIBnominal / PIBreal,de unde rezultă

PIBreal = PIBnominal / D.După calcularea PIB real, se poate trece la stabilirea dinamicii

(evoluţiei) indicatorului respectiv, prin calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB):

10

Page 11: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

IPIB = PIBreal1 / PIBreal0. Produsul activităţii economice poate fi potenţial sau actual. Produsul

potenţial se referă la mărimea maximă a acestuia care poate fi obţinută într-o perioadă în condiţiile ocupării depline a forţei de muncă (la randament maxim în condiţiile aplicării legii randamentelor descrescătoare). Produsul actual poate fi mai mare sau mai mic decât produsul potenţial, în raport de nivelul productivităţii muncii medii, de rata de activitate a populaţiei, precum şi de alte condiţii conjuncturale. Diferenţa dintre PNB potenţial şi PNB actual se numeşte ecartul PNB şi are o mare importanţă în studiile de echilibru macroeconomic.

11

Page 12: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 3CONSUM, VENIT, INVESTIŢII

Venitul naţional reprezintă ansamblul veniturilor încasate de agenţii economici naţionali, indiferent unde îşi desfăşoară activitatea în lume.

Ca şi la nivel microeconomic, la nivel macroeconomic, venitul nu poate fi decât consumat sau economisit.

Matematic:

V = C + EV – venitul naţional5

C – consumulE – economisireaAnsamblul economiilor realizate se transformă în totalitate la nivelul

economiei naţionale în investiţii, care sunt utilizate pentru sporirea capacităţii de producţiei şi a producţiei înseşi. Acest fenomen reprezintă transformarea economiilor în bunuri capital (acumularea capitalului).

Partea din venit consumată poartă denumirea de rată medie a consumului sau înclinaţie medie a consumului. Se calculează:

c = C/VRata marginală a consumului sau înclinaţia marginală spre consum

reflectă modificarea consumului ca urmare a modificării venitului.c’ = ΔC/ΔV

Rata medie a economisirii (înclinaţia medie spre economisire) exprimă partea din venitul naţional (sau disponibil, după caz) neconsumat.

s = S/VRata marginală a economisirii sau înclinaţia marginală spre

economisire descrie evoluţia economisirii la modificarea cu o unitate a venitului disponibil (sau naţional, în cazul în care nu se iau in calcul existenţa altor componente ale economiei naţionale decât cel sectorul productiv şi agenţii economici consumatori).

s’ = ΔS/ΔVÎnclinaţiile medii şi marginale ale consumului şi economisirii sunt

subunitare şi pozitive (întrucât nici consumul nici economisirea nu sunt, de regulă, mai mari decât venitul).

De asemenea, c+s =1

şic’+s’ = 1

În concepţia acestei construcţii teoretice, consumul este funcţie de venit:

C = f (V)C(V) = C0 + c’ V

În cazul în care venitul este nul este necesar un consum minim al agenţilor economici fără de care nu îşi pot continua activitatea. În aceste condiţii rata marginală (înclinaţia marginală) a consumului este inferioară înclinaţiei medii şi funcţie descrescătoare de venit.

5 În un ele surse bibliografice venitul mai este notat cu Y.12

Page 13: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Figura nr. 1. Evoluţia consumului şi economisirii

Parte din venit care nu este consumată reprezintă economisirea6. Aceasta mai este interpretată şi ca un consum amânat.

În general, veniturile au următoarele destinaţii: cumpărarea de bunuri şi servicii finale (consum), cumpărarea de bunuri pentru producţie (investiţii), achiziţia de active financiare (plasamente), şi păstrarea monedei (tezaurizare). Ultimele trei destinaţii constituie direcţiile de utilizare a economiilor. Economisirea creativă este cea pe baza căreia se achiziţionează bunuri şi servicii pentru producţie (şi vor genera venituri viitoare).

Investiţiile constituie, în accepţiunea lui J.M. Keynes, actul economic fundamental care determină creşterea capacităţii de producţie şi deci, creşterea venitului.

Investiţiile efectuate într-o economie naţională constituie un ansamblu de active de producţie nou create, într-un interval determinat de timp. Acestea determină creşterea producţiei în intervalele viitoare de timp.

Relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea investiţiilor într-o economie naţională este reflectată de multiplicatorului investiţiilor (k). Datorită efectului de multiplicare, o creştere a investiţiei determină creşterea mai importantă a producţiei, a veniturilor şi deci, într-o perioadă ulterioară, a consumului.

Multiplicatorul investiţiilor este dat de creşterea nivelului producţiei (veniturilor) determină de creşterea investiţiilor cu o unitate.

K= ΔV/ΔICum

ΔI = ΔV – ΔCrezultă că:

k = ΔV/ΔV-ΔC

6 În engleză „savings”.13

Page 14: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

K = 1/ 1 –ΔC/ΔV = 1 / (1-c’)= 1/s’

Multiplicatorul investiţiilor ia valori mai mari decât 1 (întrucât c’ şi s’ iau valori între 0 şi 1).

Multiplicatorul investiţiilor arată deci, că, cu cât este mai mare înclinaţia marginală spre consum cu atât efectul investiţiilor este mai mare. Însă, în aceste condiţii, partea economisită va fi redusă, reducându-se astfel posibilitatea ca în viitor investiţiile să aibă un nivel satisfăcător. Pe de altă parte, o înclinaţie spre consum redusă este echivalentă cu economii mai mari şi transformarea acestora în investiţii, dar creşterea venitului ca urmare a investiţiilor efectuate va fi insuficientă. Aşadar, într-o economie naţională trebuie să existe un echilibru între consum şi economisire.

Investiţiile, ca premisă a creşterii unei economii naţionale sunt influenţate de mai mulţi factori:

- volumul economiilor; partea din venit care nu este consumată reprezintă principalul izvor al investiţiilor. Nu pot exista investiţii dacă o economie naţională nu acumulează (nu îşi amână consumul în vederea obţinerii unei producţii viitoare suplimentare şi deci a unor venituri viitoare);

- costul creditului; cu cât creditul este mai scump cu atât investiţiile sunt mai reduse, deoarece acestea trebuie să genereze venituri mai mari pentru acoperirea costurilor creditului;

- rata dobânzii;- evoluţia cererii de bunuri şi servicii; evoluţia cererii de bunuri şi

servicii determină, după cum arată multiplicatorul, randamentul viitor al investiţiei prezente. Valorificarea mai bună a bunurilor şi serviciilor obţinute în urma investiţiilor determină venituri mai mari ca urmare a eforturilor investiţionale şi deci reprezintă un stimulent pentru a investi;

- încrederea în viitor (aşteptările agenţilor economici cu privire la cea ce se va întâmpla în viitor); perspective favorabile într-un sector determină concentrarea resurselor de investit către ramura sau sectorul respectiv.

Factorul important în decizia de a investi este rata dobânzii. Când acesta înregistrează un nivel scăzut, creditul este ieftin şi se creează premise favorabile investirii. Totuşi, aceasta trebuie corelată cu rata profitului (şi eficienţa capitalului), deoarece investitorul este constrâns să plătească dobânda din rezultatele procesului productiv. Totodată, acesta are de ales între a investi şi a plasa. În situaţia în care randamentul plasamentelor (rata dobânzii) este mare, investitorul este descurajat să-şi asume riscul unei afaceri. Atunci când rata profitului este mai mare în raport cu rata dobânzii economiile agenţilor economici vor fi investite.

14

Page 15: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 4CEREREA ŞI OFERTA AGREGATE

4.1. Cererea agregatăMacroeconomia se preocupă de factorii determinanţi ai producţiei

totale şi ai ratei de creştere, de rata inflaţiei şi de cea a şomajului. Într-o economie de piaţă modernă, deschisă spre exterior, comportamentele agenţilor economici se concretizează, în ultimă instanţă, sub forma cererii agregate (globale, totale) şi ofertei agregate. Cererea agregată (globală) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor acestora. Structura cererii agregate cuprinde patru componente de bază: cererea pentru consumul personal (C), achiziţiile guvernamentale (G), cererea pentru investiţii (I) şi cererea externă formată din exportul net (EN). Deci:

CA = C + G + I + EN

Cererea pentru consumul personal (C) este reprezentată de totalitatea cheltuielilor de consum ale sectorului privat (gospodăriilor) pentru achiziţionarea de bunuri materiale (inclusiv bunuri durabile) şi servicii de consum (finale). Reprezintă componenta principală în structura CA, mărimea ei fiind în funcţie de veniturile consumatorilor şi de nivelul preţurilor pe care ei trebuie să le plătească pentru bunurile respective.

Achiziţiile guvernamentale (G) (ale administraţiilor publice locale şi centrale) se referă la cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile publice. Acestea cuprind cumpărările de bunuri şi servicii pentru buna funcţionare a instituţiilor statului, pentru prestarea de servicii publice, achiziţii pentru rezervele de stat, precum şi refacerea şi dezvoltarea infrastructurii naţionale, construcţia de locuinţe etc. G nu trebuie confundat cu cheltuielile guvernamentale totale (ale bugetului de stat) care cuprind în plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare (subvenţii, alocaţii, ajutoare, etc).

Cererea pentru investiţii (I) reprezintă cheltuielile firmelor pentru investiţii brute, definite în sensul de adaos la stocul de capital tehnic (formare brută de capital fix şi creşterea stocurilor). Constă în construirea de clădiri, achiziţionarea de maşini şi utilaje necesare continuării şi creşterii producţiei. Ea nu include achiziţionarea hârtiilor de valoare (plasamentele) şi nici investiţiile în capital uman.

Exporturile nete (EN) reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri (EN = EX-IM) şi reflectă influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate (cererea agregată a străinătăţii, a restului lumii).

Unele componente ale CA sunt relativ stabile în timp şi evoluează, de regulă, în sens pozitiv (de exemplu, cererea pentru consum). În schimb, alte componente ale CA, cum sunt investiţiile, se modifică mai rapid şi pot cunoaşte oscilaţii importante, cauzând fluctuaţii ale activităţii economice.

Mărimea cererii agregate este influenţată de nivelul general al preţurilor, care este o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse într-o economie. Dacă nivelul general al preţurilor creşte (considerând că ceilalţi factori nu se modifică), puterea de

15

Page 16: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

cumpărare a banilor scade, astfel că se va putea cumpăra o cantitate mai mică de bunuri şi servicii cu un venit nominal dat, adică va avea loc o reducere a cererii agregate. De asemenea, creşterea nivelului general al preţurilor dintr-o economie va conduce spre o scumpire a bunurilor şi serviciilor produse pe plan intern, comparativ cu cele străine. Ca urmare, consumatorii interni vor avea tendinţa să cumpere mai puţine bunuri economice autohtone, ele fiind relativ mai scumpe faţă de cele străine, cu efecte asupra creşterii importurilor şi scăderii exporturilor de astfel de bunuri. Creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul investiţiilor, întrucât dacă presupunem că investiţiile se fac din împrumuturi, creşterea acestui nivel va determina şi mărirea ratei medii a dobânzii, scumpindu-se astfel creditul, cu efecte asupra descurajării investiţiilor, adică a scăderii cererii pentru bunuri de capital. Totodată, sporirea nivelului general al preţurilor va avea ca rezultat şi reducerea cheltuielilor guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi bunuri investiţionale.

Curba CA arată, în ultimă instanţă, pentru orice nivel al preţurilor, nivelul cererii globale la care cheltuielile reale şi veniturile reale sunt simultan în echilibru. O modificare a nivelului general al preţurilor modifică în sens invers nivelul veniturilor reale ale cumpărătorilor care are ca efect o modificare în acelaşi sens a cheltuielilor reale din economie.

Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă preţul se modifică, cunoscut de la analiza pieţelor individuale (produselor). La nivel macroeconomic, o creştere a nivelului general al preţurilor echivalează cu o reducere a veniturilor reale totale şi astfel cumpărătorii vor achiziţiona un volum mai mic de bunuri şi servicii.

Există şi efecte de substituire care explică reducerea CA ca urmare a creşterii preţurilor (curba descrescătoare a CA), dar nu de natura celor cunoscute şi analizate pe pieţele produselor, când cumpărătorii achiziţionau un bun alternativ (substituibil) cu un preţ relativ mai mic al cărui nivel nu a crescut. La nivel macroeconomic creşte nivelul general al preţurilor şi, deci, nu se mai pune problema unor astfel de alternative în alegerile făcute de cumpărători. Se produc, în schimb alte efecte de substituire care explică relaţia inversă între modificarea nivelului preţurilor şi cel al CA. Primul şi cel mai evident se referă la substituirea bunurilor din producţia internă cu cele din import. Astfel, preţuri mai mari la produsele indigene vor stimula rezidenţii să achiziţioneze bunuri din import (care nu fac parte din CA) şi vor descuraja exporturile care reprezintă o parte a CA. A doua împrejurare care explică curba înclinată negativ a CA se referă la efectul soldurilor reale. Dacă preţurile cresc semnificativ, valoarea reală a soldurilor deţinute de cumpărători la bănci şi la alte instituţii financiare (plasamente) va scădea. Pentru a-şi proteja valoarea reală a soldurilor, cumpărătorii recurg şi la reducerea cheltuielilor. Un alt motiv pentru care cumpărătorii îşi reduc volumul total al achiziţiilor de bunuri odată cu creşterea preţurilor se referă la efectul modificării ratei dobânzii. Astfel, creşterea ratei dobânzii în condiţiile unui nivel mai ridicat al preţurilor va determina reducerea achiziţiilor de bunuri de consum şi a investiţiilor pe seama creditului.

Curba CA este descrescătoare, iar panta negativă a acesteia ne arată cum se modifică nivelul cheltuielilor reale, ca răspuns la modificarea nivelului general al preţurilor.

16

Page 17: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

În concluzie, o creştere generalizată a preţurilor în economie va avea ca rezultat contracţia cererii agregate (globale) prin reducerea tuturor componentelor acesteia. Invers, scăderea nivelului general al preţurilor va genera o extindere a cererii agregate.

Considerând însă, că nivelul general al preţurilor rămâne relativ constant pe o anumită perioadă de timp, atunci cererea agregată variază în raport cu acţiunea unor factori, precum:

a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia stării economice în ansamblul ei. Anticipările optimiste vor determina populaţia să cumpere o cantitate mai mare de bunuri, în special de folosinţă îndelungată, iar întreprinzătorii să sporească investiţiile, deoarece creşte gradul de certitudine privind eficienţa acestora, ceea ce va însemna creşterea cererii agregate. Anticipările pesimiste vor conduce la creşterea incertitudinilor consumatorilor finali, fapt ce se va reflecta în reducerea cererii agregate, adică a cheltuielilor pentru bunuri de consum şi de capital.

b) natura politicilor guvernamentale care, dacă privesc creşterea cheltuielilor pentru investiţii, reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare, au ca efect creşterea cererii agregate, iar dacă stimulează creşterea ratei dobânzii sau a fiscalităţii, au ca efect reducerea cererii agregate.

c) starea generală a economiei mondiale care, dacă se află într-o perioadă de boom economic, va determina creşterea importurilor, adică mărirea exporturilor din economia naţională, crescând cererea agregată, iar dacă se află într-o perioadă de criză, partenerii de afaceri străini vor importa mai puţin, adică exporturile din economia naţională se vor reduce, scăzând astfel cererea agregată.

De regulă, în analizele de specialitate se face distincţie între condiţiile monetare şi cele non-monetare ale CA. Astfel, monetariştii atribuie creşterea CA în principal sau în întregime unei creşteri a cantităţii de bani în economie. Creşterea cererii agregate poate fi cauzată şi de o expansiune a cheltuielilor publice sau de o reducere a impozitelor pe venit, a gradului de fiscalitate, în general, care pot creşte semnificativ cererea de consum şi de investiţii.

Indiferent de cauzele care determină modificarea CA, la o creştere importantă a acesteia firmele vor răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau ridicând preţurile de vânzare. În ce măsură se vor produce cele două tendinţe, aceasta depinde de forma (înclinaţia) OA.

17

Page 18: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Figura nr. 2 Dinamica cererii agregateProcesul este ilustrat în figura nr. 2. Creşterea cererii agregate este

însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA2. Drept urmare, nivelul preţurilor creşte de la P1 la P2 iar al producţiei de la Y1 la Y2. Se observă că atunci când curba OA este puţin înclinată aproape plată, deplasarea spre dreapta a curbei CA atrage după sine creşterea producţiei într-o măsură mult mai mare decât creşterea nivelului general al preţurilor. (în aceste condiţii se spune că măsurile luate de instituţiile statului au fost eficiente). Dacă curba OA ia forma unei pante abrupte, aproape verticală, o creştere a CA determină, în principal, creşterea nivelului general al preţurilor şi doar o creştere nesemnificativă a venitului şi producţiei reale.

Rezultă astfel că una din problemele fundamentale ale analizei macroeconomice şi a efectelor politicii economice o constituie forma (alura) curbei ofertei agregate.

4.2. Oferta agregatăOferta agregată (globală) reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor

oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii economici, autohtoni şi străini. Altfel spus, oferta agregată reprezintă producţia totală internă de bunuri economice plus oferta străinătăţii (importurile). Cel mai important factor de influenţare a ofertei agregate este nivelul general al preţurilor, care se află într-o relaţie direct proporţională cu mărimea acesteia. Acest lucru este valabil însă, dacă nivelul preţurilor se referă la bunurile marfare care constituie oferta agregată, fără a avea legătură cu costul acestora. Modificarea nivelului general al preţurilor se reflectă însă în oferta agregată, şi prin intermediul costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi. Astfel, o creştere a acestor costuri (preţuri ale factorilor) poate determina o reducere a ofertei, iar o scădere a lor, mărirea ofertei agregate. Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind relativ constant, oferta agregată poate fi influenţată şi de alţi factori, precum:

a) productivitatea factorilor de producţie care, dacă sporeşte, va antrena o reducere a costului mediu, creşterea volumului producţiei şi deci, a ofertei agregate. O scădere a acestei productivităţi va conduce la

18

Page 19: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

creşterea costului mediu şi reducerea producţiei pe unitatea de factor consumat şi deci, a ofertei agregate.

b) volumul factorilor de producţie utilizaţi, care poate spori oferta agregată atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată, atunci când oferta lor pe piaţă se diminuează.

Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor sectoarelor sau ramurilor care susţin oferta internă, sau după alte criterii, în funcţie de scopurile analizei. În general, structurile OA sunt ale producţiei naţionale.

Reflectând condiţiile producţiei, pe termen scurt OA este relativ constantă, adaptându-se la nivelul cererii agregate prin variaţiile stocurilor de produse finite; dacă firmele produc mai multe bunuri decât sunt cerute, diferenţa duce la creşterea stocurilor de produse (produc pe stoc) şi invers, firmele pot produce şi furniza pe piaţă mai puţine produse decât cererea pe termen scurt, diferenţa venind din stocurile existente. În condiţiile unei evoluţii normale a economiei, OA tinde să se extindă ca rezultat al creşterii forţei de muncă, a stocului de capital şi mai ales a randamentului folosirii factorilor de producţie.

În consecinţă, curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic pornind de la ipoteza că, pe măsură ce producţia creşte, costurile unitare vor avea tendinţa să crească, chiar şi în condiţiile în care se presupune că preţurile factorilor de producţie rămân constante. La baza înţelegerii tendinţei de creştere a costurilor unitare pe termen scurt stă legea randamentelor descrescătoare, cunoscută din teoria comportamentului producătorului.

Forma curbei ofertei agregate evidenţiază o particularitate importantă a acesteia, panta pozitivă crescătoare. Această pantă în creştere a curbei ofertei agregate este efectul tendinţei de creştere a costurilor unitare odată cu sporirea producţiei în măsura în care firmele apelează la factori mai scumpi sau cu randamente descrescătoare. Astfel, pe măsură ce se urmăreşte în sens ascendent curba OA, se observă asocierea creşterii producţiei cu o creştere tot mai accentuată a nivelului preţurilor.

Figura nr. 3. Echilibrul cererii şi a ofertei agregate

4.3. Echilibrul economiei naţionaleCererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate în

legăturile lor complexe cu nivelul general al preţurilor şi cu alte variabile macroeconomice. Forţele pieţei naţionale pot fi privite atât în postura de

19

Page 20: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

variabile dependente (la un moment dat) de nivelul preţurilor, cât şi în cea de variabile independente ale căror condiţii (factori) şi evoluţie în timp determină modificarea nivelului general al preţurilor şi implicit a inflaţiei în economie.

Sistemul economic se află în echilibru atunci când cererea agregată este egală cu oferta agregată. La nivelul de echilibru, se realizează acel volum al producţiei pe care economia este capabilă să îl producă, dispunând de capacităţile de producţie necesare şi existând cererea agregată pentru realizarea ei. Aceasta înseamnă că rata de creştere a producţiei totale este egală cu rata de creştere a cheltuielilor totale, neexistând nici supraproducţie şi nici subproducţie. Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată poate fi analizată în următoarele situaţii.

1. La o ofertă agregată iniţial constantă, dacă cererea agregată creşte faţă de nivelul de echilibru, atunci nivelul general al preţurilor creşte, iar producţia reală de bunuri se va mări şi ea, tinzându-se spre un nou nivel de echilibru. Dacă nivelul iniţial de echilibru se realizează la o producţie totală care este sub potenţialul real al economiei naţionale, atunci creşterea cererii agregate va antrena în mod direct o sporire a ofertei agregate, într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor (ofertă elastică). Într-o asemenea situaţie se impun politici macroeconomice de stimulare a cererii agregate, întrucât există potenţial de producţie, cu consecinţe asupra creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerii şomajului. Dacă excesul de cerere are loc în condiţiile unui potenţial de producţie deja utilizat, atunci creşterea nivelului general al preţurilor este semnificativă, generând inflaţie.

2. La o ofertă agregată iniţial constantă, dacă cererea agregată se reduce, atunci nivelul general al preţurilor va scădea, antrenând şi micşorarea volumului producţiei totale faţă de situaţia iniţială. În acest fel, se tinde către un nou nivel de echilibru (preţ de echilibru), inferior celui iniţial, cu efecte benefice privind reducerea inflaţiei, dar cu posibile repercusiuni asupra creşterii ratei şomajului (pe termen mediu sau lung). De precizat, că pe termen scurt, oferta agregată este în general inelastică, ceea ce înseamnă că o politică macroeconomică de reducere a cererii agregate, pe un astfel de termen, poate fi oportună în privinţa ameliorării inflaţiei şi menţinerii sub control a şomajului, dar în perioade de avânt economic şi nu de recesiune.

3. Dacă cererea agregată este relativ constantă, iar oferta agregată creşte, atunci se înregistrează o reducere a nivelului general al preţurilor şi o sporire a producţiei totale de bunuri economice, fapt ce va avea efecte pozitive pentru economia naţională, în privinţa inflaţiei şi ocupării forţei de muncă. Acest proces nu este permanent, întrucât nivelul general al preţurilor se va reduce până la o anumită limită, care nu va mai motiva pe producătorii ofertanţi (oferta stabilizându-se), dar care va deveni atrăgătoare pentru cumpărători, cererea agregată începând să crească până când va egaliza oferta agregată, determinându-se noul preţ de echilibru. De la acest preţ, orice variaţie a cererii (presupunând că oferta este relativ constantă pe termen scurt) se încadrează la situaţiile (1 şi 2) analizate mai sus.

4. Dacă cererea agregată este relativ constantă, iar oferta agregată se reduce, atunci se înregistrează o creştere a nivelului

20

Page 21: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

general al preţurilor şi scăderea producţiei totale de bunuri şi servicii, ceea ce echivalează cu situaţia de recesiune şi inflaţie. Este situaţia cea mai gravă a unei economii şi în care este nevoie de politici macroeconomice care să urmărească oprirea declinului producţiei totale, stabilizându-se oferta agregată şi stimularea cererii agregate. Deşi preţurile sunt determinate întotdeauna de intersectarea curbelor cererii şi ofertei, practica demonstrează că pe termen scurt modificările cererii agregate au mai multe şanse să influenţeze variaţiile preţurile, iar pe termen lung modificările ofertei agregate sunt elementele preponderente ale evoluţiei preţurilor.

Nivelul producţiei şi respectiv al OA poate fi mai apropiat sau depărtat de cel al producţiei potenţiale, definite ca fiind nivelul corespunzător utilizării complete (full employment) a factorilor de producţie din economie. De regulă, producţia potenţială este considerată ca fiind acel volum al producţiei posibil de realizat în condiţiile în care ocuparea factorilor de producţie corespunde ratei naturale a şomajului7.

Curba orizontală a OA (denumită şi curba keynesiană a ofertei globale) indică faptul că firmele pot oferi orice cantitate de bunuri la nivelul existent al preţurilor şi al CA (figura nr. 4.). Deoarece în economie există un grad de neutilizare a factorilor de producţie (aşa numitul echilibru cu şomaj), firmele pot achiziţiona orice cantitate de servicii ale factorului muncă la mărimea curentă a salariilor. Ca urmare, firmele sunt dispuse şi pot produce şi oferi pe piaţă, la nivelul dat al preţurilor, orice cantitate de bunuri cerute de cumpărători.

Figura nr. 4 Oferta agregată în pe termen scurt şi pe termen lung

Opusul acestei situaţii este curba verticală a OA (denumită şi curba neoclasică a ofertei agregate), care indică faptul că aceeaşi cantitate de bunuri va fi produsă şi oferită pe piaţă, indiferent de nivelul preţurilor. Ea se bazează pe ipoteza că piaţa muncii, ca şi celelalte pieţe, se află mereu în echilibru şi, deci, nu există şomaj. Se înţelege că dacă întreaga forţă de muncă este angajată, atunci nivelul producţiei de echilibru nu poate fi ridicat deasupra celui curent, chiar dacă preţurile cresc.

Situaţiile descrise reprezintă cele două cazuri extreme, ca modele ipotetice de analiză, considerând OA fie perfect elastică (curba orizontală), fie perfect inelastică (curba verticală). Situaţiile reale din economie şi

7 Biroul de Analiză Economică a Departamentului American de Comerţ, identifică drept PNB potenţial nivelul producţiei în cazul în care rata şomajului ar fi de 6%

21

Page 22: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

analizele macroeconomiştilor moderni se încadrează între cele două extreme.

Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a nivelului producţiei de echilibru şi a preţurilor de echilibru. În graficul din figura 4, PE reprezintă nivelul preţurilor de echilibru, iar YE pe cel al producţiei de echilibru. Echilibrul pe piaţa naţională este acea situaţie în care nu apar forţe perturbatoare care fac ca volumul producţiei interne (OA) să nu corespundă nivelului cererii agregate. Un eventual surplus al cererii agregate va determina creşterea nivelului preţurilor, ceea ce va stimula firmele să producă mai mult determinând o mişcare în sus pe curba OA. În acelaşi timp, creşterea preţurilor va determina scăderea cererii de bunuri, respectiv o mişcare înapoi pe curba CA.

22

Page 23: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 5FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

5.1. Ciclurile economice. Definiţie

Evoluţia principalelor laturi ale activităţii economice dintr-o întreprindere, ramură şi economie naţională (venitul naţional, producţia, desfacerile, investiţiile, consumul, ocuparea forţei de muncă etc.) permite constatarea că în unele perioade se înregistrează creşteri, în altele, stagnări sau chiar reduceri; periodic, activitatea economică de ansamblu sau de ramură poate cunoaşte chiar stări de criză. Aceasta înseamnă că, în timp, activitatea economică nu are o evoluţie uniformă, liniară, ci este fluctuantă. Se pot delimita fluctuaţii: sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi ciclice.  Fluctuaţiile sezoniere se derulează, de regulă, pe parcursul unui an, ca urmare a influenţei unor factori naturali sau sociali şi sunt în general explicabile şi previzibile. Astfel, sub incidenţa unor factori naturali-climaterici, volumul producţiei, al ocupării, al activităţii economice în general, cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui an în agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei etc. Variaţiile sezoniere ale activităţii economice se datorează şi unor împrejurări sociale (obiceiuri şi tradiţii, sărbători religioase sau laice ş.a.). Datele statistice evidenţiază că în perioadele care premerg importante sărbători religioase sau laice au loc creşteri ale volumului vânzărilor, producţiei industriale şi transporturilor, se îmbunătăţeşte gradul de ocupare şi folosire a factorilor de producţie. Ulterior acestor evenimente au loc, pentru perioade mai mari sau mai mici, reduceri ale desfacerilor şi producţiei, ale gradului de ocupare etc. Ciclul economic sezonier se explică prin influenţa factorilor naturali, psihologici şi prin preferinţele consumatorilor, care au evoluţii specifice pe parcursul unui an, reproducându-se cu o anumită regularitate de la un an la altul. Pentru unele activităţi, fluctuaţiile sezoniere şi ciclurile lor au la bază evoluţia fluctuantă, ciclică a ofertei; pentru altele, ele ţin în special de fluctuaţia şi ciclicitatea cererii, a factorilor (condiţiilor) ce o determină.

Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale, sunt determinate de factori aleatori sau evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, o anumită stare de spirit a populaţiei etc.

  Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice, de interdependenţele dintre părţile sale. Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte.

Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant de la începutul secolului al XIX-lea, iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi contracţie a afacerilor, a activităţii economice în general, se derulează cu o anumită regularitate în timp.

Evoluţiile principalelor fenomene economice sunt pulsatorii, se derulează sub formă ondulatorie, au un caracter ciclic. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice, activitatea economică trece prin anumite faze, fiecare

23

Page 24: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune.

În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii economice, se porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei (numite faze ale ciclului) care seamănă în linii generale de la un ciclu la altul; în fiecare fază, starea şi performanţele agregate ale economiei (ritmul venitului naţional, al producţiei industriale şi agricole, gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica nivelului de trai, etc.) au anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta.

Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor, pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate, schimbări calitative şi progres. De aceea, teoria economică a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii economice.

Ciclul scurt (Kitchin, minor) reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a circa 40 luni care afectează ansamblul ramurilor unei economii.

Ciclul scurt se încadrează în interiorul ciclului mediu (Juglar), între două crize sau manifestări de criză şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului Juglar.

Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie 2 cicluri scurte, şi 3 cicluri scurte în cele care au avut o durată medie de 10 ani. Ciclurile scurte (Kitchin) au două faze: expansiunea şi recesiunea (reducerea creşterii economice), iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice

Ciclul decenal (Juglar). Cercetarea economică, privind evoluţiile ciclice în economiile cu piaţă concurenţială, este concentrată, în primul rând, asupra ciclului decenal, numit şi ciclul mediu sau Juglar căruia îi este dedicată o bogată literatură, conţinând o mare varietate de puncte de vedere.

Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic, acesta poate fi reprezentat în mod ideal sub formă grafică, în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sau indice) al activităţii economice (în mod alternativ pot fi luate în considerare venitul naţional, producţia industrială, ocuparea forţei de muncă etc.), iar pe abscisă este surprinsă variabila timp (vezi figura nr. 5).

Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte, are loc un proces investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. Anticipările privind mărimea cererii de bunuri de consum sunt factorul determinant al creşterii producţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă, fapt pus în evidenţă prin principiul acceleratorului. Prin efectul de antrenare a investiţiilor, se scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a ofertei agregate şi a venitului viitor (vezi teoria multiplicatorului investiţiilor).

În această fază, în care optimismul agenţilor economici este robust, are loc stimularea artificială a cererii pe multiple căi, remarcându-se sporirea stocurilor în perspectiva unor desfaceri cu câştiguri mai mari. Totodată, băncile acordă credite cu o oarecare uşurinţă, gradul de îndatorare a întreprinderilor depăşind limitele prudenţei, iar creditul de consum se extinde. Cererea agregată în creştere este stimulată artificial şi

24

Page 25: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

prin creşterea lentă, dar de durată a preţurilor: mai întâi a celor cu ridicata, iar apoi şi a celor cu amănuntul.

Creşterea preţurilor mai este favorizată de amplificarea concurenţei pentru accesul la factori de producţie limitaţi şi mai puţin mobili şi de atragerea în activitatea economică a noi factori de producţie cu nivel calitativ şi de eficienţă inferioare celor în activitate. În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale, ceea ce determină o frânare a investiţiilor; ea se accentuează atunci când întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat productiv a cărui capacitate depăşeşte cererea solvabilă, ceea ce face ca rata efectivă a profitului la noile investiţii să fie mai mică decât cea anticipată (marginală). O primă reacţie o reprezintă o anumită încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie.

Pe acest fond are loc intrarea într-o nouă fază, cea de cotitură superioară, cu manifestări de criză ciclică. Preludiul acestei faze constă în faptul că în economie apar, iar în unele domenii se consolidează, fenomene care determină o inversare a conjuncturii. Ele pot fi generate fie de unele măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau parteneri externi), fie de epuizarea cauzelor care au stat la baza expansiunii. Este de menţionat în acest sens tendinţa de reducere a ratei profitului, ca urmare a numeroase cauze: sporirea costurilor datorită atragerii în circuitul economic a unor factori de producţie mai scumpi sau având un nivel calitativ mai redus; mărirea stocurilor generată de o serie de împrejurări (neconcordanţe structurale între cererea şi oferta de satisfactori, creşterea relativă a investiţiilor faţă de evoluţia economiilor, accentuarea cererii de monedă pentru motivul precauţional etc). Operaţiunile bursiere, în special cele speculative, anticipează uneori inversarea conjuncturii, generând un sentiment de neîncredere între operatorii bursei. În faţa noilor fenomene, băncile tind să restrângă creditul, măresc rata dobânzii, fapt ce amplifică procesul de frânare sau reducere a investiţiilor, sentimentul de incertitudine la numeroşi agenţi economici.

25

Page 26: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Figura nr. 5 Fazele ciclului decenal

5.2. Cauze şi teorii ale evoluţiei ciclice pe termen mediu Asupra cauzelor evoluţiei ciclice pe termen mediu, în gândirea

economică se constată o amplă confruntare de idei, sunt prezente numeroase puncte de vedere.

Deşi pe parcursul întregului secol XIX au fost evidente fluctuaţii ale activităţii economice, inclusiv unele crize, încrederea teoreticienilor în capacitatea de autoreglare a economiei i-a orientat pe aceştia să caute cauzele crizelor în afara economiei prin explicaţii exogene mecanismului economic: cea propusă de W.S. Jevons, cunoscută sub numele de "teoria petelor solare", cea de ordin psihologic - alternanţa obiectivă a unor stări de optimism şi cea de pesimism - elaborată de J.S. Mill. Azi, acestea prezintă doar valoare istorică.

După marea depresiune din 1929-1933, s-au spulberat convingerile privind capacitatea de autoreglare a economiei pentru asigurarea echilibrului dintre economii şi investiţii, în condiţii de deplină ocupare. Ca atare, în explicarea ciclului decenal, au apărut ca determinante cauzele de tip endogen-exogen. După acestea, ciclurile rezultă din conjugarea acţiunii unor factori interni sistemului economic, interdependenţelor din cadrul său şi a unor circumstanţe exogene lui.

În baza lor, sistemul economic conţine în sine mecanisme destabilizante care generează fluctuaţii ciclice, iar factorii exogeni (condiţiile naturale, sociale, politice etc) pot favoriza sau frâna acţiunea acestora.

Există unele teorii numite "exclusiv endogene". Printre ele, reţine atenţia "teoria ciclului de reinvestiţional", elaborată de G. Haberler. Acesta susţine că originea mişcării ciclice decurge din procesul reproducţiei capitalului (cel fix n.n.), a cărui înlocuire este amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele. Alternanţa unor perioade de înlocuire

26

Page 27: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

febrilă a capitalului fix cu altele, când în mod necesar volumul reînnoirii lui este redus, ar explica evoluţia ciclică şi fazele sale.

Alţi autori, adepţi ai teoriilor monetariste, încearcă să explice evoluţiile ciclice prin evoluţia creditului: creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea, dar rupe echilibrul economic, determinând faza de recesiune. După aceştia, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar, determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica monetară. Criticate pentru unilateralitatea lor, teoriile monetariste ale ciclului decenal, s-au îmbogăţit şi diversificat, în special, prin aportul specialiştilor din Şcoala monetaristă (M. Friedman, A. Schwartz, M.N. Rothbard). Unele dintre cele mai recente elaborări monetariste privesc evoluţia ciclică ca rezultat al politicilor de credit adoptate de băncile centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii, ele stimulează iniţierea fără suficientă fundamentare economică a unor proiecte de investiţii care la un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru că factorii de producţie sunt în realitate mai scumpi decât evaluările iniţiale. Faza recesivă începe când întreprinzătorii, fiind în imposibilitatea de a realiza obiectivele programate, îşi reduc investiţiile.

Un anumit rol în explicarea evoluţiei ciclice l-au avut şi teoriile subconsumului, după care insuficienţa cererii (determinată de inegalităţi şi injustiţii în repartizarea veniturilor frânează oferta şi creşterea producţiei, care atrag sporirea şomajului). Acesta devine apoi un factor suplimentar de reducere a cererii, accentuând dezechilibrul pieţei, cu efecte cumulative pentru reducerea producţiei şi declanşarea crizei economice.

Teoriile supraacumulării de capital explică evoluţia ciclică prin fluctuaţiile investiţiilor. După acestea, creşterea investiţiilor stimulează cererea globală, generând un proces cumulativ de expansiune economică. Recesiunea survine ca urmare a insuficienţei resursele investiţionale mai întâi în sectorul creator de prodfactori. Aceasta se transmite întregului sistem economic mai ales când structurile productive create în faza de expansiune lansează pe piaţă cantităţi substanţiale de bunuri economice care nu pot fi absorbite de cerere. Alţi autori au adus corectări sau dezvoltări teoriei supraacumulării de capital aplicate în explicarea evoluţiei ciclice. Se încearcă demonstrarea faptului că manifestările de criză şi recesiunile ciclice s-ar declanşa nu ca urmare a insuficienţei de lichidităţi, ci deteriorării rentabilităţii investiţiilor şi implicit a capitalului fix existent, care depăşeşte nevoile reale ale economiei. J. Schumpeter în "Teoria dezvoltării economice" încearcă să evidenţieze rolul supraacumulării de capital în declanşarea crizelor, prin aceea că randamentul ridicat al investiţiilor masive efectuate într-o perioadă scurtă face ca piaţa să fie inundată de produse noi, pe care cererea este incapabilă să le absoarbă: de aici, declanşarea recesiunii şi (sau) depresiunii cauzate de scăderea producţiei de bunuri de consum, care se va transmite tuturor sectoarelor economice.

După teoria marxistă, cauza fundamentală a crizelor economice de supraproducţie se află în contradicţia fundamentală a sistemului economic şi care conduce la declanşarea crizelor ciclice prin incidenţa nemijlocită, directă a contradicţiilor derivate (forme de manifestare a contradicţiei fundamentale) ajunse la un anumit grad de maturizare. Sunt de reţinut dintre acestea: tendinţa de creştere mai rapidă a producţiei decât a cererii

27

Page 28: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

solvabile, apariţia unor neconcordanţe între structura ofertei şi a cererii, care conduc la formarea unei "supraproducţii relative" şi reducerea tendenţială a ratei profitului.

În concepţia keynesistă, succesiunea fazelor de prosperitate şi de recesiune poate fi analizată în legătură cauzală cu evoluţia eficienţei marginale a capitalului, în interdependenţa cu rata dobânzii. Dezvoltând şi concretizând concepţia keynesiană, P. Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului, acţiunea combinată a celor două mecanisme fiind cauza care poate determina expansiunea şi recesiunea ciclică8.

5.3. Ciclurile lungi. Evoluţia pe termen lung a vieţii economice, a stării şi eficienţei

utilizării factorilor de producţie demonstrează că acesta se desfăşoară sub forma unor unde lungi cu o durată de 40-60 ani. În acest interval de timp în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie. O perioadă de timp - experienţa istorică atestă că aceasta reprezintă circa 20-30 ani, - modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător, îşi dezvăluie capacităţile de progres, are un cadru adecvat de afirmare. După aceasta, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de natură şi alte resurse economice pe baza cărora a fost construit, apar semne de epuizare a capacităţilor sale de afirmare a raţionalităţii economice, manifestându-se o tendinţă istorică de scădere a eficienţei economice, mai ales a reducerii randamentelor de scară şi creşterea costurilor.

Începe o perioadă de tranziţie spre un nou aparat de producţie, apt să ridice eficienţa economică, ca urmare a unor niveluri calitative, structuri şi modalităţi de combinare a factorilor de producţie, în concordanţă cu resursele disponibile şi accesibile. Este o perioadă de 20-30 ani, în care limitele vechiului mod tehnic de producţie sunt pregnante, dar care se perpetuează datorită unor factori inerţiali, paralel cu extinderea în economie a germenilor noului mod tehnic de producţie. Generalizarea noului mod tehnic al producţiei şi restructurarea profundă a economiei încheie un ciclu de evoluţie a economiei, marcând trecerea la un nou stadiu calitativ al factorilor de producţie, la o nouă „undă” de dezvoltare economică. Corespunzător acestei logici, în evoluţia oricărei economii mature, se disting două mari faze de evoluţie: una ascedentă (faza A), şi alta descendentă (faza B), fiecare cu o durată de 20-30 de ani.

Pe deasupra unor deosebiri de opinii, au fost puse în evidenţă 4 cicluri Kondratiev (lungi) în evoluţia economiei mondiale de-a lungul ultimelor două secole.

Faza ascendentă A, se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai.

În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei, investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc.; anii de recesiune economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negative în economie (inflaţie, şomaj etc.) se accentuează.

Pentru a încerca o explicaţie a ciclului secular, este necesar să se pornească de la faptul că evoluţia economică pe termen lung se derulează sub incidenţa a numeroşi factori endogeni şi exogeni: economici, tehnico-

28

Page 29: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

economici, social-politici şi naturali. În prezent capătă tot mai largă recunoaştere teza după care cauza principală a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovării tehnologice, în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie.

Sub influenţa acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 ani a modului tehnic de producţie. Astfel, în faza ascendentă a ciclului lung, inovaţiile, care stau la baza noului mod tehnic de producţie se generalizează în economie prin intermediul unui proces investiţional susţinut, conferind o dinamică înaltă producţiei, venitului naţional şi eficienţei economice. Este evidentă tendinţa durabilă de îmbunătăţire a gradului de folosire a factorilor de producţie disponibili. După o anumită perioadă, apar semne de epuizare a potenţialului de eficienţă a modului tehnic de producţie existent, concretizate în dificultăţi şi disfuncţionalităţi în economie, ceea ce marchează începutul fazei descendente a ciclului lung. În faţa dificultăţilor economice se intensifică cercetarea ştiinţifică şi inovarea tehnologică, generând un puternic avânt inovaţional. Datele statistice disponibile par să ateste că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi inovaţiilor tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi. În aceste intervale, sunt concentrate majoritatea descoperirilor fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi care prin mecanismul investiţiilor scot economia din faza de stagnare şi îi imprimă un curs ascendent pe o perioadă lungă de timp. Este de remarcat că, în faza ascendentă a ciclului lung, nu se ridică nevoi deosebit de presante în faţa cercetării ştiinţifice, ceea ce determină un recul al marilor descoperiri şi invenţii (dacă se înregistrează totuşi, prin logica proprie străpungerilor în ştiinţă şi tehnică, ele se aplică pe scară redusă, baza procesului investiţional constituind-o stocul deja existent al realizărilor verificate de practică).

5.4. Politici anticiclice (conjuncturale) În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile, agenţii economici

specializaţi şi guvernele nu rămân în expectativă, ci concep şi adoptă măsuri pentru atenuarea acestora; scopul declarat este asigurarea unei mai mari stabilităţi proceselor economice şi reducerea efectelor negative ale evoluţiilor ciclice. Asemenea măsuri s-au întreprins încă din secolul trecut, dar au fost întregite şi perfecţionate prin mai buna cunoaştere a interdependenţelor din cadrul economiei, relevante de teoria economică şi de mărirea capacităţii de informare promptă şi reală asupra evoluţiei economice. Un real folos au în acest sens şi concluziile furnizate de practica economică.

Politicile anticiclice îşi au originea în modalităţile fundamental diferite de a percepe cauzele fluctuaţiilor ciclice. Ele se pot grupa în două mari categorii: influenţarea cererii agregate (demand-side-economics) şi influenţarea ofertei agregate (supply-side-economics).

Politicile anticiclice, având ca obiectiv influenţarea cererii agregate, pornesc de la teoria lui Keynes, după care cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (oferta agregată).

29

Page 30: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiile ciclice se folosesc mai multe mijloace şi instrumente de politică economică: cheltuielile publice, sistemul de impozite de impozite şi taxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentată de către Keynes şi alţi mari economişti, care l-au succedat, ele fiind integrate în măsuri (politici) anticriză (anticiclice), care au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu. Ele sunt promulgate de către stat şi aplicate prin organismele sale, prin instituţiile financiare şi alţi agenţi economici, într-o anumită logică şi corelare, în funcţie de condiţii şi gradul de cunoaştere a realităţilor economice.

Deşi interdependente, asemenea măsuri pot fi grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice, politica monetară şi politica fiscală.

Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune - chiar cu preţul unui deficit bugetar - cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de recesiune).

Cheltuielile publice favorizează cererea globală prin intermediul achiziţiilor de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public. O importanţă majoră prezintă majorarea prestaţiilor şi alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, de reciclare profesională etc.) care permit ca, în faza de recesiune, să fie atenuate fluctuaţiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale populaţiei. Pe această bază este impulsionată atât cererea guvernamentală cât şi cea privată pentru bunuri de consum şi de capital. Disponibilitatea legiuitorilor pentru repartizarea cheltuielilor bugetului de stat, limitele pe care le acceptă în deficitul acestuia şi modul de acoperire a acestor deficite vor determina amploarea şi efectele pe termen mediu-scurt ale politicii cheltuielilor publice.

Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii economice.

Astfel, în faza de boom prelungit, când ritmul inflaţiei şi (sau) pericolul apariţiei altor dezechilibre în economie sunt majore, se apelează, de regulă, la o politică monetară restrictivă prin punerea în mişcare a unor instrumente specifice: sporirea ratei dobânzii, promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite, controlul asupra masei monetare este mai riguros, majorarea rezervelor obligatorii, supravegherea mai strictă a activităţii financiar-bancare. Asemenea măsuri au ca efect frânarea cererii de satisfactori şi a investiţiilor şi, pe această bază, a activităţii economice, cu preţul creşterii şomajului şi a gradului de nefolosire a altor factori de producţie. În faza de recesiune se poate acţiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii (scontului), facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, achiziţionarea intensă de către autorităţile monetare a titlurilor de stat şi altor categorii de titluri pe piaţa deschisă şi pe cea a schimburilor valutare, amânarea (prelungirea) scadenţei unor credite etc.

Prin astfel de măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor, a cererii globale în general şi pe această bază creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.

30

Page 31: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice.

Astfel, în condiţii de recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului), lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri asupra agenţilor economici particulari, ceea ce are menirea să încurajeze cererea pentru bunuri de consum şi investiţionale.

Acest fapt este favorizat şi de sistemul cotelor progresive de impozit care permite ca plăţile pentru impozite să se diminueze relativ mai mult decât contracţia veniturilor. În condiţii de boom, se procedează, de regulă, la majorarea fiscalităţii, pentru a frâna cererea pentru bunuri de consum şi investiţiile, chiar inflaţia, impozitele sporind mai rapid decât veniturile în expansiune. Există perioade în care anumite măsuri permit, printre altele, şi încasări suplimentare la buget menite să acopere sau să atenueze deficitele acumulate în recesiune.

Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesistă, având ca obiectiv influenţarea cererii, se aplică corelat şi în raport cu situaţia concretă a altor variabile şi interdependenţe din economie; în raport cu acestea, accentul este pus pe un tip de politică economică sau altul şi în cadrul fiecăruia, se apelează la instrumente şi pârghii specifice.

De exemplu, politicile monetariste, - cel mai des utilizate în perioada postbelică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, şi mai recente în cele aflate în tranziţie - se recomandă numai după ce s-a diagnosticat corect starea reală a economiei. De pildă, intenţia de a stimula sau reduce cererea - în raport de starea conjuncturii - trebuie să pornească de la premisa că mărimea cererii de satisfactori şi prodfactori este influenţată de numeroase împrejurări: venitul curent, evoluţia previzibilă a preţurilor, structura pe categorii de vârstă a populaţiei şi tranşe de venituri, mărimea patrimoniului agenţilor economici şi structura acestuia (active reale, active financiare, active monetare), mărimea şi ponderea venitului permanent în cadrul "paradoxului economisirii" şi gradul de ocupare a forţei de muncă ş.a.

De aceea, nu există reţete universale privind promovarea politicilor anticiclice de tip keynesist şi a instrumentelor disponibile în acest sens.

Începând cu anii '70 începe să fie pusă sub semnul întrebării capacitatea politicilor de sorginte keynesistă de a asigura stabilitatea sistemului economiei de piaţă. O asemenea stare de lucruri are cauze şi manifestări care inevitabil incită la reflecţii. Astfel, de-a lungul întregii perioade, preţurile nu numai că nu au scăzut, ci, din contră, au înregistrat o tendinţă generală de creştere - corelată de regulă cu ritmul creşterii economice; începând cu 1973-1974, are loc o creştere spectaculoasă a preţurilor, iar în faţa inflaţiei galopante, s-au impus măsuri pentru reducerea cererii agregate (prin frânarea consumului şi investiţiilor). Efectul a fost o sporire substanţială a şomajului, însoţită de stagnarea creşterii economice, dar rezultatele obţinute în stăpânirea inflaţiei au fost modeste. Şomajul s-a transformat în principalul dezechilibru structural, cu ample implicaţii social-politice şi umane. Măsurile adoptate după 1970-1973, pentru schimbarea conjuncturii, prin politici de susţinere (investiţii publice, ajutoare bugetare, alocaţii familiale pentru cei aflaţi în dificultate sau marginalizaţi, comenzi publice etc.) au determinat creşterea cheltuielilor publice şi a deficitelor bugetare, fără o reducere semnificativă

31

Page 32: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

a şomajului, ajungându-se la concluzia că ele sunt doar elemente artificiale şi temporare de influenţare a conjuncturii. În fond, statul nu se poate substitui iniţiativelor oamenilor; cel mult, se aşteaptă ca el să facă aceste iniţiative posibile şi mai eficiente. În acest cadru, s-au revigorat în forme noi politicile conjuncturale bazate pe stimularea ofertei (supply - side economics).

Politicile bazate pe ofertă - pornesc de la filozofia că pentru a influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau chiar depresiune) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată.

În această direcţie pot fi sugerate şi aplicate cel puţin două mari categorii de măsuri (politici).

Efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor libere, prin atenuarea rolului centrelor de forţă economică (oligopoluri, centrale sindicale) care, puternice fiind, ar putea obţine venituri stabile relativ independent de evoluţia ofertei reale. Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate este o bună funcţionare a pieţei; orice alterare a mecanismului pieţei libere creează distorsiuni între oferta şi cererea agregată, instabilitate, fluctuaţii ciclice, şomaj şi inflaţie. Ca atare, primul obiectiv al politicii economice este de a veghea la buna funcţionare a "pieţei libere, concurenţiale şi a mecanismelor sale" în condiţiile asigurării unei iniţiative cât mai largi prin reducerea reglementărilor şi întărirea drepturilor de proprietate privată.

Folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor, stimulându-i astfel să-şi menţină şi, după caz, să sporească oferta de bunuri. În acest sens, se demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va încuraja să producă mai mult, veniturile şi cheltuielile statului, ale altor categorii de agenţi economici, vor creşte, atrăgând după ele evoluţia corespunzătoare şi a cererii agregate. Filozofia unei asemenea opţiuni decurge din faptul că întreprinzătorul şi proprietatea particulară trebuie încurajate prin pârghiile de politică economică pe care le folosesc statul şi instituţiile financiar bancare. Intervenţia statului încearcă armonizarea politicilor monetare şi fiscale focalizate asupra întreprinzătorului în aşa fel încât să-i stimuleze libera iniţiativă şi asumarea riscului

Este un fapt demonstrat că în perioada postbelică s-au atenuat fluctuaţiile ciclice ale activităţii economice din ţările dezvoltate. Totuşi, dezechilibre s-au menţinut şi s-au manifestat în forme diferite, indiferent de faza ciclului economic. Această stare de lucruri a activat un curent de gândire după care teoria şi practica economică trebuie restructurate din temelii. Se apreciază că o economie confruntată cu dezechilibre poate urma una din două căi posibile:

a) să introducă condiţii de echilibru stabil printr-o profundă restructurare;

b) să menţină status-quo-ul şi aplicarea unor politici keynesiste. Ele se constituie în încercări de neutralizare a efectelor nocive ale forţelor de dezechilibru, fără a atinge însă cauzele originare ale tulburărilor concretizate în încălcarea condiţiilor de echilibru stabil

32

Page 33: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 6CREŞTEREA ECONOMICĂ

6.1. Creşterea economică. DefiniţieUn standard de viaţă superior nu poate fi obţinut decât printr-o

producţie superioară de bunuri şi servicii. Creşterea economică constă tocmai în sporirea rezultatelor activităţii economice la nivel

macroeconomice. Creşterea economică se exprimă prin ritmul de creştere a indicatorilor macroeconomici (PIB, PNB, VN). Frecvent, variaţia acestor indicatori este corelată cu evoluţia demografică.

Creşterea PIB potenţial este un proces pe termen lung şi constă în creşterea producţiei potenţiale

. PIB potenţial este acel volum al producţiei pentru care capacitatea de producţie este deplin utilizată. Creşterea PIB potenţial este echivalentă cu creşterea capacităţii de producţie la nivel naţional este un rezultat al investiţiilor efectuate.

Creşterea economică este determinată de factori cum sunt:- direcţi

Creşterea populaţiei active “Investiţiile” în capitalul uman Creşterea volumului capitalului utilizat Schimbările tehnologice

- indirecţi Instituţiile (instituţiile financiare, administraţiile private

etc.) Guvernul

Creşterea economică pe termen lung are două surse importante:- creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (a numărul de

persoane, a cantităţii de capital fix sau circulant utilizat); aceasta poartă şi denumirea de creştere economică extensivă;

- creşterea calitativă a factorilor, adică creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţiei (a productivităţii acestora); rezultatul este creşterea economică intensivă.

Descrierea creşterii economice se realizează cu ajutorul funcţiei de producţie:

PIB = f (munca, capital, progres tehnic)

Aşadar, creşterea economică derivă din cantitatea şi calitatea factorului muncă existent într-o ţară. Cantitatea factorului muncă poate determina o creştere economică sănătoasă numai în condiţiile în care se înregistrează şi o creştere a stocului de capital. Altfel, creşterea cantităţii de muncă utilizată în condiţiile în care stocul de capital rămâne constant determină utilizarea factorilor de producţie cu o eficienţă din ce în ce mai mică ceea ce determină o scădere a producţiei pe locuitor (datorită randamentelor descrescătoare).

Calitatea factorului uman de referă atât la calificare, grad de cultură, dar şi la starea de sănătate a populaţiei, la longevitatea acesteia.

33

Page 34: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Creşterea cantităţii de capital utilizat determină creşterea cantităţii de bunuri şi servicii obţinute într-o economie naţională, dar în aceeaşi manieră ca şi creşterea cantităţii de forţă de muncă. Progresul tehnic, denumit în modelele economice consacrate (cel al lui Robert Solow şi cele care au urmat acestuia) factor rezidual, este în prezent unul dintre cei mai importanţi factori ai creşterii economice, fiind o sursă importantă a creşterii productivităţii factorilor de producţie şi, deci, a creşterii economice intensive.

Creşterea economică aduce beneficii agenţilor economici. Dintre acestea enumerăm:

- Creşterea standardului de viaţă. Sporirea volumului de bunuri şi servicii finale la nivelul unei ţări este echivalentă, de regulă, cu modificarea în sens favorabil a consumului. Creşterea economică pe termen lung aduce o sporire nu numai a cantităţii, ci şi a calităţii bunurilor şi serviciilor consumate.

- Atenuarea sărăciei. Creşterea capacităţii de producţie generează mai multe locuri de muncă şi, deci, surse de venit mai numeroase pentru menaje;

- Modificări în structura consumului. Creşterea economică a determinat în ultimele decenii ca în statele cu economie de piaţă matură partea din venit destinată satisfacerii nevoilor inferioare să scadă în favoarea celei destinate satisfacerii nevoilor superioare (cultură, recreere, comunicare etc.).

Totuşi, creşterea economică, ca finalitate a eforturilor efectuate de instituţiile statului are costurile sale.

Poluarea. Poluarea reprezintă unul din costurile majore ale creşterii economice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.

Alocarea resurselor pentru creştere (costul de oportunitate) Consumul de bunuri şi servicii trebuie redus în prezent astfel încât consumul viitor să fie mai mare. Cu alte cuvinte, numai investiţiile generează venituri viitoare, iar acestea pot creşte numai pe seama reducerii consumului.

Costuri personale şi sociale6.2. Teoria creşterii economice Teoria creşterii economice este una care vizează pe termenul lung. Punctul de pornire este reprezentat de funcţia de producţie:PIB = F(M, K)Teoria clasică a creşterii economice a fost dezvoltată de Smith, Ricardo şi Malthus. Ea se bazează pe legea randamentelor descrescătoare şi descrie evoluţia economiei în condiţiile în care pământul este o resursă limitată, iar populaţia este în creştere. În aceste condiţii, Malthus a opinat că populaţia este condamnată să trăiască la nivelul de subzistenţă. Legea randamentelor descrescătoare avea ca rezultat faptul că, atunci când pământul este limitat, creşterea populaţiei determină reducerea salariilor, la nivelul la care populaţia se va afla într-o situaţie staţionară (numărul va rămâne constant). Clasicii au omis aportul progresului tehnic la creşterea economică. Keynesismul consideră că venitul naţional creşte pe seama creşterii cererii agregate. Precursorii lui Keynes s-a preocupat stabilitatea activităţii economice şi de reducerea şomajului. Ei au subliniat rolul major al investiţiilor privite ca acumulare de capital şi ca o

34

Page 35: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

componentă a cererii agregate. Acestea (investiţiile) au rolul hotărâtor în creşterea venitului naţional şi, deci, a producţiei naţionale.Teoria neoclasică introduce, ca variabilă exogenă progresul tehnic. Se menţine rolul important al investiţiilor (care au ca rezultat creşterea înzestrării tehnice a muncii) şi al creşterii cantităţii forţei de muncă utilizată.Noua teorie a creşterii consideră progresul tehnic a fi o variabilă endogenă. Investiţiile nu constau în reproducerea aceloraşi bunuri, ci în producerea de utilaje, maşini etc, care încorporează în ele cunoştinţele acumulate de oameni. De asemenea, se ia în considerare şi faptul că randamentul social este superior randamentului privat, determinând astfel, externalităţi tehnologice pozitive şi deci creşterea productivităţii. Noua teorie consideră că încorporarea cunoştinţelor are loc prin două căi:învăţare prin practică, în sensul că oamenii încorporează experienţa acumulată în elementele de capital;

- invenţie, schimbările tehnologice fiind procese sistematice, gândite.Mai mult, teorie economică a că sunt importante următoarele

aspecte ale inovării- Este foarte complex- Localizarea inovaţiilor; este cunoscut faptul că inovaţiile se

concentrează în anumite ţări, care au devenit exportatoare de cunoştinţe

- Difuziunea inovaţiilor este costisitoare, pentru că oamenii au o rezistenţă mare la schimbare şi de asemenea, apărarea drepturilor de proprietate intelectuală necesită eforturi deosebite.

- Structura pieţei şi a economiei influenţează inovaţiile, pentru că de exemplu, o economie concentrată pe ramurile industriale apropiate de sectorul primar, cunosc o evoluţie tehnologică inferioară economiilor în care sectorul terţiar şi quaternar sunt în proces de maturizare.

- Inovaţiile – strategie competitivă. Unele întreprinderi au activităţi sistematice de cercetare pentru a crea noi produse sau noi tehnologii (care să le dea un avantaj de cost).

Teorii ale randamentelor de scară crescătoare consideră că iniţial, costurile investiţiile cu grad mare de noutate necesită costuri foarte mari (de asemenea şi riscuri mari) şi că, de regulă, consumatorii sunt reticenţi la produsele cu acelaşi grad de noutate.

6.3. Limitele creşterii?Clubul de la Roma (1970), luând act de epuizarea rapidă a resurselor

naturale a propus ca rezultatele economice absolute să sporească în aceeaşi măsură cu populaţia totală, astfel încât rezultatele pe locuitor să rămână constante. Aceasta este cunoscută ca fiind creşterea economică zero. Susţinătorii creşterii economice zero considerau că în planul politicii economice, aceasta ar fi singura reacţie raţională pentru prezervarea resurselor pe un termen cât mai lung.

În raportul Brundtland, intitulat Viitorul nostru comun, prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992, se afirmă că "dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător, pe o nouă cale de dezvoltare care să

35

Page 36: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat.”

Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă, sustenabilă, în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile nevoi. Pentru realizarea condiţiei de compatibilitate a celor 4 sisteme care se intercondiţionează, strategia dezvoltării durabile include, ca element esenţial, indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.

Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea faptului că economia unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor înseamnă mai mult decât suma părţilor componente, că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu, în virtutea interdependenţelor dinamice existente în componentele acesteia.

Pornind de la cinci factori care se inter-influenţează în procesul dezvoltării - populaţia, resursele naturale şi mediul natural, producţia agricolă, producţia industrială şi poluarea - , strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse, obiective de atins - mijloace necesare, pe baza compatibilităţilor lor reciproce, în timp şi spaţiu. Este vorba de a concepe şi realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale, să se afle într-o compatibilitate directă, dinamică cu mediul natural, dar şi cu nevoile şi interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă.

De aici decurge că dezvoltarea durabilă este definită de o dimensiune naturală - în sensul că există, numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural; o dimensiune economică, bazată pe competitivitate concurenţială, o dimensiune social-umană - în sensul că toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed; o dimensiune naţional-statală, regională şi mondială - în sensul compatibilităţii criteriilor de optimizare, atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global-mondial. Aşadar, conceptul de dezvoltare durabilă, ca şi strategia sa de realizare pun problema omului şi, în general, a colectivităţii umane, din perspectivele timpului şi spaţiului. Asemenea perspective, pe care trebuie să le integreze dezvoltarea durabilă, depind de cultura omului, de existenţa sa din trecut, de actualitate şi dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel, de gradul de dezvoltare şi încorporare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, de strategiile naţionale şi internaţionale de dezvoltare. Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieţii de zi cu zi, dezvoltarea durabilă, prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă actualele strategii de dezvoltare, încearcă să conceapă scenarii de urmat, în cadrul cărora viitorul să-şi găsească un loc din ce în ce mai bun şi mai sigur în prezentul pe care îl trăim. Cele patru dimensiuni conferă modelului viitor de dezvoltare caracterul de uman-durabil.

Prin răspunsul care trebuie dat la tendinţele care se manifestă - creşterea rapidă a populaţiei, industrializarea accelerată, subnutriţia larg răspândită, dispariţia unor resurse care nu se refac şi un mediu natural în

36

Page 37: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

curs de deteriorare, dezvoltarea uman-durabilă îşi propune să creeze, în timp şi spaţiu, condiţiile depăşirii limitelor progresului, prin progresul limitelor, atât cantitativ, cât şi calitativ, de pe poziţia omului, a compatibilităţii mediului creat de el cu mediul natural, a intereselor generaţiilor în timp şi spaţiu.

Încadrarea dezvoltării în anumite limite de timp şi spaţiu pentru a fi considerată durabilă, are o importanţă deosebită. În anul 322î.Chr., Aristotel considera că "majoritatea oamenilor cred că un stat, pentru a fi fericit, trebuie să fie mare; dar, chiar dacă au dreptate, ei nu ştiu ce este un stat mare şi ce este un stat mic. Dimensiunile unui stat au o limită la fel ca şi celelalte lucruri, plante, animale, obiecte; pentru că nici unul dintre acestea nu-şi păstrează forţa naturală, atunci când sunt prea mari, sau prea mici, ci, fie că îşi pierd cu totul natura, fie că şi-o modifică".

Comparativ cu dezvoltarea de până acum, viziunea dezvoltării uman-durabile integrează următoarele exigenţe majore, la nivelul tuturor economiilor naţionale şi ale sistemului global al economiei mondiale:

a) un comportament fundamental, revizuit esenţial, ca modalitate directă de luptă cu restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de colaborarea cu mediul natural;

b) îmbunătăţirea substanţială, în termeni absoluţi şi relativi, a dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare, în raport cu statele dezvoltate economic ale lumii;

c) o planificare strategică, cu elemente specifice şi comune, aflate în compatibilitate directă, atât în plan naţional, cât şi internaţional;

d) atingerea unei stări raţionale şi durabile, în condiţiile tradiţiilor, educaţiei şi activităţilor curente, ale intereselor imediate va face transformarea (tranziţiei) disputată şi lentă, succesul fiind asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane, în acest context de schimbări radicale;

e) prin trecerea la dezvoltarea durabilă, noi sperăm să realizăm nu dacă, ci cum putem crea prin acest proces complex şi de durată un prezent într-un viitor din ce în ce mai sigur;

f) în acest proces fundamental, este esenţial ca ştiinţa să ajute omul să se cerceteze pe sine - sub aspectul obiectivelor şi valorilor sale, tot la fel pe cât doreşte să cerceteze lumea pe care vrea să o schimbe;

g) în acest proces complex, de mare întindere şi dificultate, cheia dezvoltării durabile nu este numai pentru a supravieţui specia umană, ci, chiar mai mult, dacă poate supravieţui fără a cădea într-o stare de existenţă lipsită de orice valoare.

Corespunzător viziunii raportului Brundtland, dezvoltarea durabilă (sustainable development) este un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare.

În esenţă, dezvoltarea umană-durabilă este definită de următoarele elemente mai importante:

1. Compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul natural.

2. Egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu.

37

Page 38: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

3. Interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma introducerii ca scop al dezvoltării durabile securitatea ecologică în locul maximizării profitului.

4. Introducerea compatibilităţii strategiilor naţionale de dezvoltare ca urmare a interdependenţelor, tot mai puternice, în plan geoeconomic şi ecologic.

5. Mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale, de la cantitatea şi intensitatea creşterii economice, la calitatea acesteia.

6. Capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se integrează organic cu capitalul creat de om, cu capitalul uman, (cultural), în cadrul unei categorii globale ce îşi redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în timp şi spaţiu.

7. Trecerea la o nouă strategie cu faţă natural-umană, în care obiectivele dezvoltării economice şi sociale să fie subordonate deopotrivă însănătoşirii omului şi mediului natural, în timp şi spaţiu.

Pornind de la necesitatea realizării acestor componente, noua strategie a dezvoltării durabile îşi propune să surprindă schimbarea tipului de creştere economică, controlul poluării, crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat lor şi eficace, sistemul educaţional în măsură să anticipeze şi să aprofundeze cunoştinţele, sistemul de instrumente economice care să prevină, să protejeze şi să asigure resursele rare, sistemul de indicatori specifici, după care să aprecieze calitatea dezvoltării şi vieţii oamenilor.

38

Page 39: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 7ELEMENTE DE POLITICA ECONOMICĂ

7.1. Politica economică - generalităţiPolitica economică este reprezentată de acţiunile administraţiei

publice (guvernului) şi de constituirea instituţiilor ce pot îmbunătăţi performanţele economiei. Ea este un ansamblu de obiective şi instrumente prin care, după ce au fost ierarhizate în funcţie de priorităţi, statul acţionează asupra variabilelor economice în scopul menţinerii, restabilirii sau modificării climatului economic şi social.

În formularea politicii economice, economiştii deţin două roluri. În primul rând ei încearcă să determine consecinţele politicilor alternative. De exemplu, economiştii care acţionează în domeniul reformei sistemului de producţie trebuie să previzioneze evoluţia costurilor, a beneficiilor şi a eficienţei diferitelor modalităţi de finanţare şi organizare a sistemului. Economiştii ce acţionează în domeniul mediului vor căuta să prevadă, de exemplu, costul şi calitatea aerului urban ce rezultă din schimbările impuse standardelor de emisie ale noxelor auto. Iar economiştii ce studiază pieţele financiare vor căuta să determine efectele pe care le au modificările ratelor dobânzilor asupra activităţii economiei şi forţei de muncă.

În al doilea rând economiştii evaluează politicile alternative (pe o scală de la rău la bine). Pentru a face aceasta trebuie stabilite obiectivele politicii economice.

Intervenţia statului în economie depinde în principal de următorii factori:

Echilibrul şi stabilitatea economiei Insuficienţa iniţiativei private în unele domenii Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii Finanţarea apărării naţionale Tendinţa de extindere şi amplificare a externalităţilor Apărarea drepturilor consumatorilor Stabilirea ordinii de drept Modificările în conjunctura economiei mondiale

În teoria economică s-au cristalizat două imagini ale statului: statul jandarm şi statul providenţă. Statul jandarm: alocă resursele exclusiv unor activităţi precum: menţinerea ordinii interne, justiţia apărarea naţională. Statul providenţă intervine în menţinerea securităţii sociale şi asigurarea riscurilor sociale.

Statului bunăstării, respectiv măsurile de politică economică pe care acesta îşi fundamentează existenţa pornesc de la teorie şi sfârşesc în realitate:

Laissez-faire; acest principiu statuează că piaţa trebuie să aloce resursele şi că rezultatul este dat de întâlnirea intereselor agenţilor economici, nici unul neieşind fără a fi satisfăcut;

Modelul social-democrat (solidaritate socială, politici intervenţioniste pe piaţa muncii);

Modelul german (securitate şi stabilitate, mai puţin egalitate)

Funcţiile economice ale statului sunt:39

Page 40: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Alocare a resurselor; Distribuţie a unei părţi din rezultatele activităţii

economice naţionale; Stabilizare a economiei naţionale; Reglare a activităţii economice şi eliminare a

dezechilibrelor macroeconomice.

Statul providenţă cunoaşte în prezent o triplă criză:- Criza financiară; resursele sunt insuficiente exercitării funcţiilor sale,

în special în domeniul social- Criza de eficacitate; aparatul de stat se dovedeşte a fi din ce în ce

mai ineficient în rezolvarea problemelor societăţii. În unele ţări, aparatul de stat este supraîncărcat, astfel încât se de păşeşte cu mult limitele impuse de legea randamentelor descrescătoare;

- Criza de legitimitate; agenţii economici încep să se întrebe tot mai des de ce statul trebuie să facă redistribuirea, de ce statul trebuie să intervină, mai ales că acesta cheltuieşte permanent mai mult decât obţine de la contribuabili, iar eficienţa acestuia este din ce în ce mai scăzută.

Analiza politicilor economice din perspectiva obiectivelor poate contribui la dezvoltarea teoriilor economice în mod obiectiv atâta timp cât este clară şi deschisă. De-a lungul anilor, ca răspuns la acţiunile societăţilor în care viaţa politică determină viaţa economică, economiştii au dezvoltat criterii de interpretare a măsurilor sociale şi politice pe o scală de la bine la rău.

S-au dovedit esenţiale patru obiective ale politicilor economice:- utilizarea deplină a forţei de muncă;- echilibrul exterior;- creştere economică;- stabilitatea preţurilor.Politica economică este concepută şi practicată pentru a corija şi

completa acţiunea pieţei. Piaţa are un rol foarte important în contextul acestei reglementări, dar absolutizarea acestui rol nu poate evita efectul de „junglă” pe care îl generează dezumanizarea relaţiei cerere-ofertă, ca o expresie a selecţiei agenţilor economici exclusiv prin libera concurenţă. Absolutizarea rolului politicii economice nu poate evita efectul de „imoralitate administrativă„ pe care îl generează etatizarea relaţiei cerere-ofertă, ca expresie a selecţiei agenţilor economici exclusiv prin măsuri administrative, ca urmare a limitării sau chiar eliminării liberei concurenţe

Realizarea obiectivelor politicii economice depinde de o multitudine de factori: naturali, financiari, structurali, comportamentali etc. Modul în care aceşti factori acţionează asupra procesului de implementare a politicii economice s-a structurat în „paradigma constrângerilor” prin care se evidenţiază existenţa a trei tipuri de factori a căror influenţă asupra succesului politicii economice este decisivă.

În primul rând, având ca obiectiv controlul şomajului prin creşterea activităţii economice (încurajarea cererii de bunuri şi servicii, mărirea salariilor) se stimulează creşterea preţurilor datorită creşterilor preţului factorului muncă şi a creşterilor costurilor de producţie (deci, inflaţia sau

40

Page 41: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

destabilizarea preţurilor). Invers, având ca obiectiv controlul inflaţiei se limitează posibilitatea de consum şi, în consecinţă, şi cea de producţiei (deci, creşterea şomajului).

În al doilea rând, având ca obiectiv creşterea economică, politica economică accentuează interesul pentru finanţarea protecţiei sociale şi menţinerea unui climat de pace şi stabilitate socială. Aceasta nu se poate realiza decât printr-o impozitare superioară a veniturilor, care va determina o creştere a costurilor cu forţa de muncă şi deci, o creştere a şomajului.

În al treilea rând, creşterea economică determină creşterea cererii pe termen scurt generând tensiuni inflaţioniste (în condiţiile în care oferta de bunuri şi servicii este rigidă).

În contextul unui sistem politic democratic puterea politică este împărţită între executiv şi legislativ. Raportul de forţe depinde de la o ţară la alta, însă mecanismul politic respectă unele principii generale. Executivul este responsabil în faţa legislativului pentru măsurile pe care le ia în cadrul procesului de concepere şi implementare a politicilor economice. Această dualitate a mecanismului decizie politice determină factorii politici de incompatibilitate a obiectivelor politicii economice, deoarece orientarea acestora şi instrumentele specifice nu pot coincide. În acest caz apar disensiuni între executiv şi legislativ.

Pe de altă parte, între executiv, ca exponent al puterii politice şi aparatul administraţiei publice (care nu se schimbă după alegeri) pot apare neconcordanţe de opinii şi interese şi pot genera incompatibilităţi în ceea ce priveşte obiectivele politicii economice.

Asupra instituţiilor statului acţionează o serie de grupuri de presiune care promovează anumite interese, de cele mai multe ori divergente în raport cu cele ale societăţii.

Realitatea a arătat că guvernele optează de foarte multe ori pentru instrumente mai puţin recomandate de teoria economică, dar mai uşor de utilizat şi cu implicaţii electorale mai puţin defavorizante. Se susţine că implicarea factorilor politici în elaborarea şi aplicarea politicii economice are ca rezultat sacrificarea unor alternative cu beneficii economice certe în favoarea unor alternative cu beneficii politice certe.

Politica economică poate fi considerabil influenţată de relaţiile economice şi politice cu alte state sau organisme internaţionale. Ca urmare a raporturilor comerciale, de schimb valutar sau a acordurilor internaţionale semnate, politica economică a statului nu poate ignora efectele pozitive sau negative pe care situaţia economică sau politică prezentă sau de perspectivă a ţărilor cu care s-au stabilit astfel de relaţii. Experienţa deceniilor care au urmat celui de al doilea război mondial a arătat faptul că instituţiile suprastatale pot influenţa în mare măsură politicile economice, mai ales ale ţărilor în dezvoltare.

De asemenea, firmele multinaţionale au o influenţă majoră, exercitând şi presiuni asupra economiilor şi guvernelor ţărilor în care îşi delocalizează producţia.

7.2. Politici conjuncturaleAnsamblul măsurilor prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor

pe termen mediu şi scurt sunt cunoscute sub numele de politici conjuncturale. Acestea acţionează pe un orizont de timp de maxim patru

41

Page 42: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

ani. Dintre politicile conjuncturale, cele mai cunoscute sunt: politica fiscal-bugetară, politica monetară şi politica veniturilor.

Politica fiscal-bugetară constă în stabilirea ansamblului veniturilor şi cheltuielilor statului pe parcursul unui exerciţiu financiar (sau an fiscal). Este politica conjuncturală cea mai puternic influenţată de mediul politic şi echilibrul social al momentului.

Orientările în ceea ce priveşte politica bugetară sunt două:- cea liberală susţine un buget în stare de neutralitate, echilibrat, în

sensul că nivelul cheltuielilor nu trebuie să depăşească pe cel al veniturilor. De asemenea, impozitele, care se formează ca venituri la bugetul de stat, trebuie să fie neutre pentru activitatea economică (adică nu introducă distorsiuni în economia naţională).

- politica bugetară de tip intervenţionist transformă bugetul într-un adevărat instrument de politică economică. Pentru impulsionarea activităţii economice, statul poate cheltui mai multe resurse la un moment dat (peste nivelul celor de care dispune) cu scopul finanţării unor obiective investiţionale, pentru a obţine efecte de antrenare a celorlalte activităţi din economia naţională

Eficacitatea politici bugetare este demonstrată de posibilitatea de a controla strict modul de utilizare a resurselor şi de a evalua cu precizie efectele presiunii fiscale asupra agenţilor economici. Numai politica bugetară permite realizarea investiţiilor publice, concentrarea precisă asupra anumitor obiective prin utilizarea cheltuielilor sau a veniturilor fiscale.

Totuşi, sunt autori care susţin, aşa cum se va vedea în capitolele următoare, că efectele multiplicatoare ale deficitului bugetar sunt compensate de efectele inhibatoare ale presiunii fiscale viitoare pentru acoperirea acestuia.

Politica monetară are ca obiective asigurarea sumei de bani necesare economiei naţionale astfel încât să se utilizeze deplin forţa de muncă şi să se menţină stabilitatea preţurilor. Politica monetară acţionează asupra a două categorii de variabile economice: cantitatea de bani (masa monetară) şi „preţul banilor” (rata dobânzii).

Politica monetară contribuie la menţinerea echilibrului economic general, încercând să menţină inflaţia şi cursul de schimb în limite favorabile creşterii activităţii economice şi schimburilor externe. Politica monetară poate avea şi obiective pe termen scurt şi foarte scurt. De exemplu, Banca Centrală poate lua măsuri pentru stimularea infuziei de capital străin în economia naţională.

Politica veniturilor se defineşte ca fiind ansamblul mijloacelor prin care puterea politică acţionează asupra procesului de formare a veniturilor primare. Obiectivele politicii veniturilor sunt atât economice, cât şi sociale:

- economice obţinerea unei cât mai bune compatibilităţi între nivelul

şomajului şi nivelul preţurilor îmbunătăţirea raportului competitivitate/cost la nivel

microeconomic- sociale

reducerea inegalităţilor între venituri garantarea unui nivel minim al venitului

42

Page 43: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

asigurarea motivării unor categorii sociale pentru ridicarea nivelului competitivităţii.

Mijloacele prin care este implementată politica veniturilor pot fi tradiţionale sau conjuncturale. Dintre mijloacele tradiţionale enumerăm:- garantarea salariului minim- blocarea anumitor tipuri de venituri

Mijloacele conjuncturale presupun adaptarea nivelului veniturilor la modificarea nivelului mediu al preţurilor prin indexarea salariilor (creşterea veniturilor indiferent de rezultatele activităţii) şi prin dezindexare (creşterea veniturilor proporţional cu dinamica rezultatelor activităţii economice).

Politica veniturilor impune existenţa unui consens naţional, care, de regulă se obţine relativ uşor în perioadele de expansiune economică.

7.3. Politici structurale reprezintă măsurile ce trebuie luate de

administraţia publică şi care vizează orizonturi de timp lungi cu obiective referitoare la structurile fundamentale ale economiei. Dintre acestea menţionăm politica industrială, politica sociala, amenajarea teritoriului etc. In paginile de faţă de concentrăm numai asupra politicii industriale.

Politica industrială are drept scop ridicarea gradului de competitivitate a întreprinderilor, indiferent de forma lor de proprietate şi de organizare.

Obiectivele politicii industriale sunt:- elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii pentru redresarea

economiei aflată în situaţii de recesiune sau criză;- orientarea şi dezvoltarea sectorului secundar, considerat motorul

dezvoltării economice;- adaptarea economiei la cerinţele procesului de globalizare.- asigurarea independenţei naţionale în sectoarele industriale

sensibile (energie, cercetare-dezvoltare);- implementarea unui model de dezvoltare care să se bucure de un

consens cât mai larg;- armonizarea dezvoltării şi eliminarea decalajelor dintre diferitele

regiuni ale teritoriului naţional.Transpunerea în realitate a obiectivelor politicii industriale este

posibilă utilizând instrumente a căror specificitate depinde de tipul de economie. S-au conturat instrumente cu efect direct şi instrumente cu efect indirect.

Instrumente ale politicii industriale cu efect direct:- măsuri de stimulare as ansamblului întreprinderilor industriale prin

preţuri, subvenţii, controlul concurenţei etc.;- măsuri de stimulare a unor întreprinderi, în funcţie de rolul de

antrenare pe care acestea îl au în sectorul industrial.Instrumente ale politicii industriale cu efect indirect:- măsuri de politică economică generală conjuncturală:- măsuri de dezvoltare a infrastructurii de transport şi informaţională- măsuri de dezvoltare a sistemului de formare şi pregătire

profesională;- măsuri de dezvoltare a activităţii de cercetare.

43

Page 44: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

O problemă majoră o constituie definirea sectoarelor industriale strategice şi definirea tehnologiilor strategice. Se consideră că în definirea sectoarelor industriale strategice, politica industrială trebuie să stimuleze acele ramuri pentru care media ultimilor cinci ani a ritmurilor de dezvoltare este superioară medie internaţionale.

Definirea tehnologiilor strategice trebuie să ţină cont reducerea consumului de capital circulant şi oferă cel mai înalt grad de obţinere a valorii adăugate.

Politica industrială are de înfruntat două mari obstacole:- contradicţia dintre măsurile de obţinere a avantajelor competitive şi

necesitatea menţinerii unui grad înalt al utilizării forţei de muncă;- contradicţia dintre tendinţa oricărei ţări de a-şi proteja economia

naţională şi tendinţa de liberalizare a comerţului internaţional.În faţa acestor obstacole ţările au apelat la aşa-numitele politici de tip

crenel. Această politică constă în renunţarea la activităţi industriale care se consideră a fi insuficient de competitive pe piaţa mondială şi care nici nu au perspectiva unui creşteri ulterioare. În acelaşi timp, sunt stimulate activităţi industriale strict specializate care în prezent şi în viitor un grad înalt de competitivitate. Politica crenelurilor s-a dovedit generatoare de importante efecte perverse. Astfel, a generat o rată ridicată a şomajului şi a crescut gradul de dependenţă a pieţei interne de producţia altor state. În unele cazuri, alegerea crenelurilor („vârfurilor”) s-a dovedit a fi nerealistă.

Alte ţări au adoptat un alt tip de politică industrială, denumit „politica filierelor”. Aceasta se defineşte ansamblul măsurilor care dezvoltă un lanţ de activităţi complementare în care întreprinderile sunt legate prin activităţi de vânzare-cumpărare şi dezvoltarea în comun a unui program de dezvoltare. Scopul final îl constituie realizarea unui produs final de înaltă competitivitate.

Practica a arătat posibilitatea existenţei a trei tipuri de filiere: de antrenare; de independenţă, prin care s-a redus substanţial necesitatea unor importuri. Politica filierelor poate avea şi efecte perverse, în ceea ce priveşte necesitatea unor importante surse de finanţare, fără de care cerinţele de interdependenţă nu ar fi posibile.

44

Page 45: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 8PIAŢA MONETARĂ

8.1. Banii şi sistemele monetareEconomia mondială, ca economie de schimb nu a putut evolua fără

existenţa unor mijlocitori ai schimbului, bunuri de referinţă, divizibile, şi în raport de care să se stabilească valoarea celorlalte bunuri şi servicii. Aceşti intermediari ai vânzării şi cumpărării au luat forma pe care o cunoaştem astăzi ca urmare a creşterii necontenite a volumului mărfurilor tranzacţionate.

Banul este definit ca orice bun care mijloceşte schimbul de bunuri şi servicii. Astfel că rolul banilor a fost „interpretat” de foarte multe bunuri de-a lungul dezvoltării umane, cum ar fi: scoicile, pieile, cerealele, pietrele, metalele, hârtia, plasticul.

Rolul monedei (banilor) în cadrul unei economii este pus în evidenţă prin funcţiile îndeplinite:

a) Funcţia de măsură a valorii. Prin această funcţie, moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor, la realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura, se apreciază eficienţa, se determină preţul produselor şi al serviciilor. De altfel, funcţia de măsură a valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor, în care intervin trei factori determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-ofertă. Moneda îndeplineşte această funcţie în mod ideal; când se exprimă valoarea unei mărfi sau cheltuielile de producţie nu este necesară prezenţa efectivă a sa, fiind suficient ca moneda (banii) să existe, în general, în societate.

b) Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie În această funcţie, moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor, intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi, ce trece de la producător la consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă. Totodată, trecerea din posesia unei mărfi în posesia altei mărfi are loc prin intermediul monedei. În această calitate - de mijloc de circulaţie - banii apar ca bani reali, cu existenţă efectivă: numerar sau bani de cont. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie, care să mijlocească noi şi noi acte de vânzare-cumpărare.

c) Funcţia monedei ca mijloc de plată Această funcţie constă în utilizarea monedei pentru achitarea mărfurilor cumpărate pe credit, pentru plata salariilor, dobânzilor, chiriilor, impozitelor şi taxelor, primelor de asigurări, pentru restituirea împrumuturilor etc. Şi această funcţie reclamă existenţa monedei în mod real, efectiv.

d) Funcţia monedei ca rezervă a valorii În fapt, această funcţie reprezintă o putere de cumpărare în aşteptare la agenţii economici sau populaţie. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti în vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor cheltuieli neprevăzute. Manifestarea acestei funcţii se află, evident, în relaţie directă cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei, fenomenul inflaţionist afectând mai mult sau mai puţin această putere.

45

Page 46: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

e) Funcţia de monedă universală Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de mărfuri şi prestarea unor servicii. Monedele folosite cu preponderenţă în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte, adică acele monede naţionale recunoscute pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare, mijloc de plată şi de rezervă (dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian, yenul japonez etc). Tot în acest sens, se utilizează, în prezent, şi unităţi monetare convenţionale - DST (Drepturi Speciale de Tragere emise de Fondul Monetar Internaţional), care însă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul Monetar Internaţional. Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor, a schimbului de bunuri şi servicii este mijlocită de monedă. Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un anumit volum şi într-o structură anume. Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională, într-un interval de timp dat, constituie masa monetară. Altfel spus, pornind de la funcţiile monedei, masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de circulaţie, respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în cadrul unei economii. Într-o altă accepţiune, masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor. Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse în structura masei monetare. Generalizând diferitele sensuri şi interpretări date masei monetare, sferei sale de cuprindere, se poate aprecia că în structura acesteia pot fi incluse următoarele active, în funcţie de gradul de lichiditate: a) moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă, moneda divizionară); b) moneda de cont (scripturală); c) depunerile la termen şi în vederea economisirii; d) alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate. Moneda efectivă sau numerarul reprezintă activul cel mai lichid, putând fi transformat imediat în bunuri şi servicii de către deţinătorii săi. Moneda efectivă este una din componentele importante ale masei monetare; este moneda care circulă din mână în mână (moneda manuală). Moneda de cont (moneda scripturală), respectiv disponibilităţile în conturi curente sau la vedere probează acelaşi grad de lichiditate ca şi moneda efectivă. O sumă depusă într-un cont la bancă poate fi considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa. Aceste disponibilităţi în conturi (curente sau la vedere) au aceleaşi calităţi precum moneda efectivă, putând fi transformate, fără restricţii, în aceasta din urmă sau invers. Asupra acestor sume din conturi pot fi trase cecuri şi efectua plăţi fără preaviz. În practica ţărilor dezvoltate, majoritatea tranzacţiilor (peste 90%) se realizează prin intermediul monedei de cont, cu ajutorul cecurilor sau cardurilor (plăţilor prin virament). Cele două componente ale masei monetare au, aşadar, acelaşi rol, se pot suplini şi transforma una în cealaltă; între ele există doar deosebiri de stare, ca formă de existenţă. În timp ce numerarul are o existenţă fizică materială, moneda de cont este un simbol, se prezintă ca un număr înscris în contul bancar al unui agent economic. Depozitele la termen şi în vederea economisirii sunt depuneri la termen constituite la bănci şi case de economii asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi efectua

46

Page 47: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

plăţi imediate, dar care pot fi retrase după un preaviz. Includerea lor în structura masei monetare este justificată de faptul că din punct de vedere al influenţei pe care o exercită aceste tipuri de plasamente asupra volumului şi structurii cheltuielilor titularilor şi, deci, asupra cererii solvabile, practic nu există nici o deosebire faţă de depunerile la vedere. Mai mult, depozitele la termen manifestă o tendinţă de creştere mai rapidă decât cele la vedere, datorită profitului obţinut ca urmare a dobânzilor atractive pentru titularii de conturi. De aceea, se apreciază că aceste active, deşi au un grad mai scăzut de lichiditate, ele au trăsături şi funcţionalităţi asemănătoare cu cele ale monedei (în sens restrâns) şi, deci, pot fi incluse în structura masei monetare. Alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate sunt activele transformate (plasate) în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară; unele dintre ele (îndeosebi cele pe termen scurt) cum sunt: cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de casă şi de tezaur au un grad mai mare de lichiditate decât cele pe termen mediu sau lung precum acţiunile, obligaţiunile etc. Ceea ce îl atrage pe cel care realizează economii monetare în a le plasa în aceste titluri este tocmai caracterul lor negociabil, posibilitatea de a le vinde înainte de scadenţă oricând are nevoie de bani (lichidităţi) pentru plata unor datorii sau pentru cumpărarea unor bunuri sau servicii. Bineînţeles că nu toate aceste titluri sunt la fel de des folosite pentru plăţi curente şi imediate, motiv pentru care modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de lichiditate.

Cantitatea de monedă emisă într-o economie s-a efectuat, de-a lungul timpului, în funcţie de mai multe criterii. Iniţial, cantitatea de monedă din economie a fost proporţională cu cantitatea de aur deţinută de banca centrală (întrucât înscrisurile monetare era total sau parţial convertibile în aur). Apoi, masa monetară a trebuit să fie proporţională cu cantitatea de aur şi devize din depozitele băncii centrale (în perioada în care numai dolarul american mai era parţial convertibil în aur). Renunţarea la convertibilitatea în aur a dolarului a determinat considerarea unui nou criteriu pentru stabilirea nivelului masei monetare: volum tranzacţiilor din economie sau volumul bunurilor şi serviciilor finale produse de o ţară. Astfel, în prezent, masa monetară are acoperire în produsul intern brut.

8.2. Piaţa monetarăFormarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu

cererea şi oferta de monedă, ca elemente componente ale conţinutului pieţei monetare. Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de monedă pe care toate categoriile de persoane fizice şi juridice o solicită într-o anumită perioadă de timp, având ca motivaţie utilitatea acesteia, dată de funcţiile pe care le îndeplineşte într-o economie. Având în vedere că structura masei monetare este reprezentată de mai multe categorii de active monetare, grupate în funcţie de gradul lor de lichiditate, putem considera că cererea de monedă este sinonimă cu ″preferinţa pentru lichiditate″. Cererea de monedă depinde în primul rând de volumul operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor, precum şi de viteza de rotaţie a monedei. Această cerere se află în raport direct proporţional cu volumul schimburilor (exprimate în preţuri) şi în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei, astfel: M = PTxV; unde:

47

Page 48: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

M - cantitatea de monedă cerută, necesară tranzacţiilor; T - volumul fizic al tranzacţiilor; P - preţul mediu al unei tranzacţii; V- viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o anumită perioadă). Din această relaţie se constată că într-o economie, cantitatea de monedă cerută de piaţă este în funcţie de variaţia preţurilor, a volumului tranzacţiilor şi de viteza de circulaţie a monedei. Astfel: 1) cererea de monedă creşte sau se reduce proporţional cu volumul tranzacţiilor, când nivelul preţurilor şi viteza de circulaţie rămân constante; 2) cererea de monedă creşte, crescând implicit masa monetară, când viteza de circulaţie scade şi se reduce când viteza de circulaţie creşte; 3) masa monetară se află în raport direct proporţional cu nivelul general al preţurilor, ceilalţi factori rămânând constanţi. În al doilea rând, cererea de monedă depinde de volumul vânzărilor pe credit, care antrenează după sine plăţile scadente şi plăţile care se sting (compensează) reciproc între agenţii economici ce-şi acordă reciproc credit comercial. Cererea de monedă este influenţată de comportamentul agenţilor economici (atât persoane fizice cât şi juridice) faţă de monedă, manifestat prin intensitatea înclinaţiei spre lichiditate. Înclinaţia spre lichiditate are mai multe motivaţii, precum: motivul tranzacţiilor curente; motivul precauţiei (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute); motivul speculaţiei (cererea speculativă de bani). Cererea de monedă se află şi sub influenţa ratei dobânzii, care reprezintă preţul renunţării la suma lichidă. Dacă rata dobânzii scade sub o anumită limită (considerată minimă), creşte cererea pentru bani lichizi care devin mai siguri dacă sunt transformaţi în componente nemonetare ale averii. Creşterea ratei dobânzii peste un anumit nivel reduce preferinţa pentru lichiditate, banii putând fi utilizaţi pentru crearea de depozite bancare sau cumpărarea de active financiare.

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într-o economie, la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici), sub formă de numerar şi monedă scripturală. Oferta monetară poate fi evidenţiată ca flux şi ca stoc. Ca flux, pe o anumită perioadă de timp, ea este egală cu produsul dintre masa monetară (M) şi viteza de circulaţie a banilor (V). Având în vedere ecuaţia cantitativă a banilor (M×V=T×P), rezultă că fluxul monetar este egal cu fluxul real (T×P), respectiv cu produsul dintre cantitatea de bunuri obţinute şi comercializate (T), într-o anumită perioadă şi preţul mediu al acestor bunuri (P). Privită ca stoc, oferta monetară reprezintă în fapt masa monetară, adică ansamblul activelor monetare sau instrumentelor băneşti existente într-o economie la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente. Componentele majore ale ofertei monetare (numerarul şi moneda scripturală) sunt puse în circulaţie prin mecanisme diferite. Numerarul, constituit din bancnote şi monede metalice este emis de către o singură bancă, care reprezintă autoritatea monetară a naţiunii, adică banca centrală (de emisiune). Aceasta creează monedă sub formă de numerar prin următorul gen de operaţiuni:

- cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma exporturilor de mărfuri şi servicii; în schimbul devizelor achiziţionate, banca centrală emite monedă pe care o pune în circulaţie; cantitatea de

48

Page 49: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

monedă din economie se poate diminua atunci când banca centrală vinde devize străine agenţilor economici care efectuează operaţiuni de import;

- credite de refinanţare acordate băncilor comerciale care au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile realizate în aceeaşi perioadă de timp;

- achiziţia de efecte publice (titluri de stat) precum bonuri de tezaur sau obligaţiuni, emise de stat pentru acoperirea parţială a deficitului bugetar. Creaţia monedei scripturale (de cont) este realizată de către băncile comerciale şi instituţiile de credit, care, prin intermediul creditelor pe care le acordă agenţilor economici nebancari, susţin oferta de monedă într-o economie, prin mecanismul multiplicatorului creditului. Aşadar, oferta de monedă constă în punerea în circulaţie a instrumentelor monetare. Moneda începe să existe din momentul în care părăseşte depozitele băncii centrale sau ale altor instituţii bancare emitente şi îşi încetează existenţa când revine în depozitele băncilor. Oferta de monedă scripturală este de regulă legată de operaţiunea de creditare, astfel că rambursarea unei datorii în favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare, deci o scădere a ofertei.

Piaţa monetară este o piaţă specifică, în cadrul căreia se tranzacţionează moneda creată de întregul sistem bancar. Pe această piaţă se confruntă cererea cu oferta de monedă, în funcţie de preţul acesteia - dobânda. Într-o accepţiune mai restrânsă şi frecvent utilizată, piaţa monetară este definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea agenţilor economici şi instituţiilor financiar-bancare. Piaţa monetară asigură compensarea excedentului şi deficitului de lichidităţi prin oferta şi cererea de credite pe perioade scurte de timp (până la un an). Pentru a înţelege mai profund, însă, conceptul de piaţă monetară, este necesar a se face o analiză succintă a structurii acesteia, din punct de vedere al relaţiilor diverse care iau naştere în cadrul acestei pieţe şi al participanţilor pe această piaţă. Astfel, în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată, piaţa monetară este compusă din două segmente: - piaţa scontului şi - piaţa interbancară. Fiecare dintre aceste segmente de piaţă poate fi o ipostază a pieţei monetare, care, nu este altceva decât o piaţă a creditului pe termen scurt. De precizat că, în sens larg, piaţa monetară cuprinde şi piaţa creditului (clasic), segment al pieţei ce se află uneori la confluenţa cu piaţa capitalului. Piaţa scontului este segmentul pieţei monetare în cadrul căruia sunt efectuate operaţiuni cu active financiare cu scadenţe scurte (titluri de credit pe termen scurt) precum: cambii, bilete la ordin, bonuri de tezaur, cecuri, certificate de depozit, obligaţiuni pe termen scurt ş.a. Titlurile de credit sunt documente solemne având forme şi conţinut standardizate, care reprezintă o obligaţie a unei persoane fizice sau juridice (debitor), de a plăti la o scadenţă determinată o sumă de bani, împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar anume. Titlurile de credit sunt transmisibile şi negociabile pe piaţa monetară, adică pot fi girate ori vândute şi cumpărate înainte de scadenţă. Vânzarea titlurilor la o bancă, înainte de termenul scadent şi încasarea sumei înscrisă pe aceste titluri, diminuată cu dobânda ce revine băncii până la scadenţă, reprezintă operaţiunea de scontare a titlurilor. Astfel, se asigură fonduri lichide înainte de termen necesare firmelor participante la tranzacţiile economice. Dobânda ce revine băncii se numeşte taxă de scont. La scadenţă banca

49

Page 50: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

primeşte suma înscrisă pe document de la debitor. De asemenea, banca poate la rândul ei sconta titlurile respective la banca centrală, înainte de scadenţă, operaţiune denumită rescontare. Similar, banca centrală preia aceste titluri percepând o anumită dobândă numită taxă de rescont (taxa oficială a scontului), care este mai mică decât taxa de scont (taxa rescontului este o componentă majoră a taxei scontului). Prin această operaţiune băncile comerciale se refinanţează. Titlurile de credit, precum cambiile, biletele la ordin, cecurile, mai sunt denumite şi efecte comerciale sau instrumente de plată, ca urmare a rolului pe care îl au în stingerea anumitor obligaţii băneşti născute din contractele economice încheiate între diverşi agenţi economici. Piaţa interbancară este un segment de piaţă specific, care reprezintă cadrul de desfăşurare zilnică a raporturilor dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele contractate anterior. Totodată, băncile efectuează plăţi la ordinul clienţilor lor, titulari de depozite, către unele bănci şi sunt beneficiare de încasări de la aceleaşi sau alte bănci. Astfel, din fiecare operaţiune efectuată, o bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. La sfârşitul unei zile de lucru, fiecare bancă, în parte, are în raport cu celelalte bănci o serie de poziţii şi sume debitoare şi o serie de poziţii şi sume creditoare, fiind în consecinţă beneficiara unui sold creditor sau titulara unui sold debitor. Interconectarea operaţiunilor dintre bănci face ca între acestea să apară obligaţii reciproce, o bancă devenind în raport cu celelalte bănci, când debitoare, când creditoare. În decursul timpului, s-a statornicit practica stingerii zilnice a obligaţiilor reciproce dintre bănci, într-un cadru organizat sub egida băncii de emisiune8. Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară interbancară. Pe această piaţă apar zilnic două categorii de participanţi, ofertanţii de monedă şi solicitanţii de monedă, care fac operaţiuni de decontări interbancare, prin intermediul caselor de compensaţii interbancare (acestea sunt organizate şi funcţionează în cadrul Băncii Naţionale şi a sucursalelor acesteia). Decontarea plăţilor poate avea loc şi în cadrul unor operaţiuni intrabancare, atunci când acestea intervin între unităţile aceleiaşi societăţi bancare (centrală, sucursale, filiale, agenţii).

Ofertanţii de monedă sunt băncile titulare ale conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune, care au solduri creditoare. Întrucât depozitele de la banca de emisiune nu sunt purtătoare de dobândă, titularele acestora (băncile) sunt foarte interesate să valorifice aceste disponibilităţi prin acordarea negociată de credite pe piaţa interbancară.

Solicitanţii de monedă sunt acele bănci care, rămânând debitoare în raporturile cu alte bănci, caută resurse de acoperire contractând credite pe termene foarte scurte.

În derularea operaţiunilor pe piaţa monetară, banca de emisiune are un rol de regulator. Ea intervine în mod regulat, prin operaţii de open-market, care ajută satisfacerea cererilor de lichidităţi, atunci când piaţa, considerată global, se manifestă ca solicitatoare de monedă centrală. De asemenea, banca de emisiune are şi un rol creditor, constituindu-se ca

8 Societatea de compensare a României TransFonD este în proprietatea băncilor comerciale din România şi a BNR, fiecare deţinând deocamdată un număr egal de acţiuni.

50

Page 51: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

ofertant de monedă pentru băncile cu poziţii debitoare, prin operaţii de rescontare şi lombardare9.

Conţinutul şi specificitatea pieţei monetare interbancare sunt puse în evidenţă de câteva trăsături caracteristice:

- participanţii pe această piaţă sunt unităţile bancare; - obiectul tranzacţiilor îl reprezintă disponibilităţile monetare ale

băncilor exprimate în moneda centrală; - operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic, rareori la interval de

două zile; - termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte

scurte (1-7 zile); - creditele acordate sunt credite personale, de la bancă la bancă,

bazate pe încredere reciprocă şi cu riscuri reduse; - dobânda practicată se stabileşte zilnic prin jocul curent al cererii şi

ofertei de monedă.

8.3. Instrumentele politicii monetare

În limbajul de specialitate a intrat de curând termenul de ţintire a inflaţiei. Acest tip de politică monetară îşi propune să canalizeze aşteptările inflaţioniste ale agenţilor economici către ţinta stabilită de banca centrală. Această politică presupune, pe lângă utilizarea instrumentelor deja consacrate, transparenţă mare a măsurilor şi obiectivelor băncii centrale prin publicarea de rapoarte trimestriale asupra creşterii preţurilor, a buletinelor de conjunctura şi prin comunicate băncii centrale.

Eficienţa politicii monetare depinde în mare măsură şi de credibilitatea băncii centrale. Aceasta reprezintă acea aptitudine a băncii de emisiune de e determina recunoaşterea competenţei sale în a conserva regimul monetar pentru care s-a angajat şi a atenua şocurile ce pot apare.

Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt:- instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă,- instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările

bancare.Tehnicile intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect

asupra ofertei de monedă limitând, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea băncii centrale. Tehnicile de intervenţie globală şi indirectă se sprijină pe un triplu fundament:

- dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală,- corelaţia existentă între volumul de credit şi nivelul activităţii

economice,- caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii.Dintre instrumentele care aparţin acestui grup menţionăm: taxa

scontului şi politica de open market. De asemenea, sistemul rezervelor minime obligatorii se afirmă printre principalele instrumente folosite pentru a impune astfel o utilizare predeterminată a activelor bancare.Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin modificarea operaţiilor de credit, acţionează asupra unor sfere 9 Operaţiune efectuată de o bancă prin care se acorda un împrumut garantat cu hârtii de valoare, îndeosebi cu obligaţiuni, rente de stat şi bonuri de tezaur emise de stat, sau obiecte de valoare depuse în gaj. Pentru această operaţiune băncile percep o dobândă numită taxă de lombard, care este superioară taxei scontului.

51

Page 52: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

determinate a relaţiilor de credit, sprijinind deopotrivă liniile directoare ale politicii economice, mai ales prin prisma intereselor însuşi sistemului bancar, funcţionalităţii şi eficienţei sale.

Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate către banca de emisiune în cadrul operaţiilor de rescontare. În cadrul economiei de piaţă există multiple valori ale dobânzii, ţinând cont de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii, dar toate aceste diferite valori ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa scontului, astfel că la orice modificare a ei, trebuie să varieze concentrat.Poziţia taxei scontului în cadrul eşafodajului de dobânzi ale pieţei determină şi utilizarea ei ca instrument al politicii monetare. În principal, acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor, sfera creditului şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei. Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor, sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării activităţii lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare.

Creşterea taxei scontului are ca urmare sporirea generală a dobânzilor, înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor pentru cei care utilizează capitaluri suplimentare. Manevrarea taxei scontului acţionează şi asupra capitalurilor străine. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase. Creşterea taxei scontului atrage în ţară capitaluri străine. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi refluxului capitalurilor străine implica recurgerea la această metodă în scopul eliberării balanţei de plăţi. Creşterea taxei scontului atrage o invazie a capitalurilor străine şi are momentan un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. Afluxul capitalurilor poate însă veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice la aceeaşi dată şi cu obiectivele politicii economice şi de credit.

Rescontul se poate defini, pentru banca de emisiune, ca o achiziţie fermă, cu plata imediată, a unor creanţe, în termen, prezentate de băncile comerciale. Un regim similar au şi pensiunile10, respectiv achiziţiile însoţite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanţelor de către banca prezentatoare.

Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii semnificative:

- se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe, stabilite de către banca de emisiune, cunoscute în prealabil, a cărei valabilitate este de durată, nivelul acesteia fiind determinant în orientarea băncilor solicitante;

- iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale, banca de emisiune, având un rol pasiv de a răspunde acestor solicitări;

- furnizează la nevoie lichidităţi băncilor comerciale.

10 Pensiunea este operaţiunea prin care banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarul, cu condiţia răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite. Operaţiunile de pensiuni pot fi de 24 de ore, reînnoibile sau pentru o durata fixă, de exemplu de 7 zile.

52

Page 53: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market ) este istoric însoţitoarea firească a politicii de rescont, ambele avându-şi originea în economia engleză, unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evoluţia lichidităţii, creditului şi dobânzii.

Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă sunt:- nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi

îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună;

- în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ. Acesta iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special prin oferte proprii;

- operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens. În timp ce operaţiile de rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor comerciale, operaţiile la piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă să acorde credite, dar să şi împrumute, reducând astfel lichidităţile băncilor şi prin aceasta ale economiei naţionale;

- volumul tranzacţiilor poate fi nelimitat, dată fiind puterea băncii centrale de a emite monedă.

Astfel, politica open market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă liberă sau deschisă (faţă de alte pieţe ale creditului din economie care sunt tot mai mult sau mai puţin controlate) pentru a creşte sau diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă, deci posibilităţile lor de acordare a creditului şi de creaţie a monedei scripturale.

În derularea ei, politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea sistemului bancar, care reprezintă şi exprimă nevoile economiei, şi de acţiunea tezaurului, care reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului.

Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. Prin monedă, prin reglarea cantităţii de monedă, se acţionează pentru a controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei. Obiectivele politicii monetare se confundă cu cele ale politicii economice, pentru realizarea cărora aceasta acţionează ca un instrument.

Astfel în formularea ei deplină, politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervenţiilor băncii centrale sau autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţii economiei, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor economice.Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri:

- asigurarea angajărilor,- stabilitatea preţurilor,- rată adecvată a schimbului valutar,- rată înaltă a creşterii economice.

Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare patru categorii de constrângeri:

- prevenirea panicii financiare,- evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii,- revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara

politicii restrictive- câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini.

53

Page 54: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Restricţiile de mai sus au în vedere faptul că banca centrală trebuie să asigure, pe lângă stabilitatea pieţei monetare şi supravegherea aşteptărilor agenţilor economici, şi o neutralitate a efectelor asupra agenţilor economici, astfel încât toţi aceştia să suporte proporţional cu puterea economică şocurile şi costurile induse de politica monetară.

54

Page 55: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 9INFLAŢIA

9.1. Inflaţia. CaracterizareFenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de

analiză macroeconomică şi una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social. Termenul de inflaţie a început să fie frecvent utilizat în rândul oamenilor de ştiinţă şi al oamenilor de afaceri (bancheri), abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, deşi fenomenul inflaţionist exista cu mult înainte de această perioadă. Acest fenomen a apărut cu mult înainte ca ştiinţa economică să se fi constituit, iar teoria inflaţiei s-a conturat mult mai târziu decât ştiinţa economică, astfel că inflaţia rămâne cea mai de temută şi controversată formă a dezechilibrului macroeconomic, din punct de vedere al analizei naturii sale şi a cauzelor şi mecanismelor declanşatoare. Pornind de la premisa că inflaţia este în primul rând un fenomen monetar (inflaţia există doar în prezenţa banilor), explicarea genezei şi naturii acesteia trebuie să înceapă de la formele istorice pe care le-au îmbrăcat banii de-a lungul secolelor. În acest context, se pot sintetiza trei forme istorice ale fenomenului inflaţionist. Prima formă a inflaţiei a fost cea monetaro-bănească, care s-a manifestat sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase, prin punerea în circulaţie a unor monede false, cu o greutate mai mică sau un conţinut în aur mai redus decât cele oficiale. Elementele definitorii ale acestei forme de inflaţie au fost: conţinutul real în aur al monedelor metalice era mai mic decât conţinutul nominal, deci s-a separat conţinutul nominal de cel real al monedelor; transformarea existenţei-aur în aparenţă-aur a monedei; aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără valoare deplină, toate acestea conducând la scăderea puterii de cumpărare a acestora. Cea de-a doua formă a inflaţiei a fost inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur, care s-a manifestat în perioada trecerii de la feudalism la capitalism, când statele europene au început să înlăture haosul monetar medieval, creând sisteme naţionale prin emiterea biletelor de bancă cu acoperire deplină în aur. S-a urmărit crearea unor sisteme băneşti stabile, care să asigure o circulaţie monetară normală (sănătoasă). Cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti bani îl reprezentau în circulaţie. Această corespondenţă dintre cantitatea de aur existentă în depozitele băncilor de emisiune şi volumul bancnotelor din circulaţie asigura optimizarea sau echilibrul circulaţiei băneşti într-o economie. În această situaţie, cel puţin temporar, inflaţia nu putea să apară, ea neavând bază de desfăşurare. După o anumită perioadă însă, s-a creat un dezechilibru între mărimea depozitelor de aur-monedă, care era în funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de a procura aurul monetar, şi cantitatea de semne monetare (bilete de bancă) emise, care era dependentă de volumul tranzacţiilor. Inflaţia de acest gen apărea atunci când cantitatea banilor de hârtie aflată în circulaţie devenea excedentară faţă de cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar şi etalonul aur (cantitatea de aur aferentă unei unităţi monetare).

55

Page 56: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

A treia formă a inflaţiei este cea contemporană şi anume inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur. Inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se exprimă prin creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a agenţilor economici în moneda existentă; ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei bunurilor economice. Realităţile inflaţioniste diferenţiate pe ţări şi etape au făcut posibilă apariţia unor numeroase şi controversate puncte de vedere cu privire la natura însăşi a formei contemporane de inflaţie.

Caracteristicile esenţiale ale inflaţiei sunt: a) este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional,

cât şi în raport cu alte monede; b) este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor

şi tarifelor; c) este expresia unui dezechilibru monetar şi material,

manifestat atât pe piaţa monetară cât şi pe piaţa bunurilor şi serviciilor;

d) este influenţată de numeroase aspecte psihologice (de ex. de teama instabilităţii economice şi folosind mecanismul creditului, populaţia aduce în "prezent" o cerere viitoare de consum).

În strânsă legătură cu trăsăturile esenţiale ale inflaţiei, se poate afirma că inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-material, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale economiei (circulaţiei), fapt ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor unei economii. Dacă în economie se întâmplă o situaţie inversă, fenomenul poartă denumirea de deflaţie. Aşadar, primul efect, de natură economică, al inflaţiei este creşterea generalizată a preţurilor. Cauza acestui fenomen constă în dezechilibrele de funcţionare ale economiei. Se pune totuşi întrebarea, care tip de dezechilibru este la originea inflaţiei, cel monetar sau cel material (real)? Altfel spus, considerăm inflaţia ca fiind doar de natură monetară (inflaţie prin monedă), doar de natură structurală, reală, sau ca fiind o rezultantă a ambelor forme conjugate? După modul cum s-a răspuns la aceste întrebări, în literatura economică a secolului XX s-au conturat două mari tendinţe de idei, care încearcă să explice natura inflaţiei contemporane (tezele de inspiraţie keynesistă şi cele de inspiraţie monetaristă). Prima tendinţă pune accentul pe cauzele de ordin material, structural ale economiei. J. M. Keynes, promotorul acestor idei, defineşte inflaţia astfel: ″atunci când o nouă creştere a volumului cererii efective nu mai determină o nouă creştere a volumului producţiei şi se manifestă exclusiv printr-o creştere a unităţii de cost, strict proporţional cu creşterea cererii efective, s-a creat o situaţie care poate fi definită cu temei ca inflaţie autentică″. În concepţia lui J. M. Keynes, inflaţia îşi are originile în economia reală, în dezechilibrul structural şi durabil dintre cererea şi oferta de mărfuri. Astfel, natura contemporană a inflaţiei este explicată prin luarea în considerare a creşterii nominale a tuturor elementelor de preţ (costuri, salarii, profituri). De asemenea, Keynes a nuanţat concepţiile cantitativiste privind rolul monedei în declanşarea fenomenului inflaţionist. Conform opiniei sale, cantitatea de bani din circulaţie influenţează nivelul

56

Page 57: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

preţurilor nu direct, ci prin intermediul cererii efective (este posibil în realitate ca suplimentul de bani să nu fie întotdeauna echivalent cu un supliment corespunzător de cerere, datorită, spre exemplu, unei înclinaţii accentuate a populaţiei spre economisire) şi nu întotdeauna, ci numai după ce s-a ajuns la o utilizare deplină a factorilor de producţie (capacităţi de producţie, forţă de muncă). M. Friedman, reprezentantul şcolii monetariste, consideră că ″inflaţia este totdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului. Politica sa constă în a finanţa surplusul de cheltuieli, imprimând din ce în ce mai mulţi bani. Este unul dintre motivele pentru care cantitatea de monedă creşte″. În esenţă, adepţii monetarismului susţin că nu există inflaţie fără emisiune monetară şi deci, dacă există inflaţie, ea este o inflaţie prin monedă. Nu excesul de cerere în raport cu oferta de mărfuri determină o creştere generalizată a preţurilor, ci excesul de monedă în circulaţie. Explicaţia acestui tip de inflaţie îşi are originea în teoria cantitativă a banilor, care consideră că moneda exercită o influenţă directă asupra nivelului general al preţurilor, în condiţiile unei oferte inelastice pe termen scurt şi a unei viteze de circulaţie constante. Această teorie se bazează pe cunoscuta ecuaţie a lui I. Fischer:

M × V = P × T

Natura fenomenului inflaţionist poate fi pusă în evidenţă şi ţinând cont de ″regula de aur″ a politicii monetare emisă de acelaşi M. Friedman, conform căreia masa monetară în circulaţie trebuie să crească într-un ritm apropiat celui al PIB. În acest context, considerăm că pot apărea două situaţii: a) dacă indicele de creştere a masei monetare > indicele de creştere a PIB, inflaţia este de natură monetară; b) dacă indicele de creştere a masei monetare < indicele de creştere a PIB, şi suntem totuşi în prezenţa unei inflaţii, aceasta este de natură reală, structurală.

Mecanismul de funcţionare a inflaţiei este nemijlocit legat de cauzele principale care o provoacă. În acest sens, trebuie analizate corelaţiile care se stabilesc între cererea agregată, oferta agregată şi nivelul preţurilor. În acest sens, se pot desprinde trei forme cauzale ale inflaţiei contemporane: inflaţie prin cerere; inflaţie prin costuri; inflaţie combinată.

9.2. Inflaţia prin cerereAcest tip de inflaţie apare ca urmare a creşterii cererii agregate, într-o

anumită perioadă, într-un ritm mai mare decât oferta agregată. Altfel spus, excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă rigidă, care nu se poate adapta la exigenţele cererii. La o asemenea evoluţie a cererii, firmele producătoare vor avea două tipuri de reacţii: preponderent de creştere a producţiei sau preponderent de creştere a preţurilor. Dacă în economie există capacităţi de producţie subutilizate şi şomajul este la un nivel relativ ridicat, atunci creşterea cererii agregate poate antrena în mod direct o sporire a producţiei (ofertei agregate), într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor, adică suntem în situaţia unei oferte elastice care poate asigura echilibrul pe piaţa bunurilor. Este momentul în care economia poate fi relansată, iar şomajul diminuat. Din acest motiv, sunt economişti care promovează conceptul de ″politică inflaţionistă″, recomandând-o factorilor politici ca remediu pentru ieşirea din criză şi creşterea ocupării. Cu cât oferta (producţia) este mai

57

Page 58: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

inelastică, adică în economie nu există capacităţi de producţie subutilizate, iar şomajul este redus ca nivel, cu atât firmele vor răspunde la creşterea cererii îndeosebi prin creşteri de preţuri, generându-se astfel un puseu inflaţionist. În această situaţie, recomandarea ″politicii inflaţioniste″ este inoportună şi inadecvată. Se apreciază că inflaţia determinată de creşterea cererii este o inflaţie limitată în timp, ea manifestându-se pe termen scurt. Astfel, sporirea preţurilor nu poate continua la nesfârşit, fiind limitată de nivelul veniturilor disponibile. Veniturile salariale vor avea o dinamică de creştere mai mică şi nu se vor regăsi decât parţial în structura preţurilor, întrucât acestea din urmă sporesc nu doar ca urmare a unor creşteri de costuri (cu salariile în special). Ca atare, în momentul când cererea agregată va fi estompată de nivelul veniturilor, şi preţurile vor înregistra o tendinţă de scădere, deci inflaţia se va diminua. De asemenea, inflaţia prin cerere este generată, de regulă, de un ″şoc″ al cererii. De pildă, un astfel de şoc poate să-l provoace o creştere substanţială a cheltuielilor guvernamentale, într-o anumită perioadă. Efectul acestui şoc poate fi o singură creştere a preţurilor, după care ele vor rămâne la acelaşi nivel. Pentru ca inflaţia să persiste sunt necesare alte şocuri succesive ale cererii. În general, o astfel de inflaţie este specifică perioadelor de avânt sau boom economic, când posibilităţile de a lărgi dimensiunile producţiei sunt limitate, iar unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere, aproape proporţională, a preţurilor. Având în vedere structura cererii agregate, creşterea acesteia trebuie analizată pornind de la elementele care o compun. Astfel, ea poate fi determinată de următoarele împrejurări: - creşterea cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie; - creşterea investiţiilor efectuate de către firme, cu efecte productive întârziate; - creşterea excesivă a cheltuielilor publice (achiziţiilor guvernamentale), în special a celor neproductive; - creşterea exporturilor, adică intrarea de devize străine suplimentare. În ansamblu, excesul de cerere pe piaţă poate avea următoarele cauze, mai importante:

• emisiunea excesivă de monedă în circulaţie, care generează o inflaţie prin monedă;

• expansiunea creditului bancar, care conduce la o inflaţie prin credit; • scăderea înclinaţiei spre economisire, care determină o inflaţie prin

dezeconomisire. Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea

în circulaţie a unei mase monetare excedentare, în raport cu volumul de mărfuri de pe piaţă, peste nevoile circulaţiei băneşti. Acest lucru se întâmplă, în general, atunci când apar deficite bugetare mari, iar finanţarea acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală, care va emite o cantitate corespunzătoare de monedă. Fenomenul inflaţionist provine din faptul că statul nu se împrumută pentru a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci spre a consuma, activând o cerere fără corespondent în planul ofertei. De asemenea, atunci când apare un excedent masiv al exporturilor faţă de importuri, rezervele valutare ale ţării cresc, iar acestea formează acoperirea unor noi emisiuni de bani, care nu găsesc un corespondent echivalent pe piaţă în mărfuri şi servicii. La o suplimentare a masei monetare în circulaţie poate concura, totodată, şi scăderea vitezei de rotaţie a banilor, în condiţiile menţinerii constante a volumului fizic şi valoric al tranzacţiilor.

58

Page 59: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului bancar, care poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar. Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea creditelor are ca destinaţie masive investiţii în economie, investiţii care nerealizate şi nepuse în funcţiune la timp conduc la o activare suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă monetară suplimentară în circulaţie). Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă care ″întârzie″ să apară, rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea bunurilor de consum. De asemenea, creşterea substanţială a creditelor în scopuri de consum conduce la acelaşi rezultat. Inflaţia prin credit şi inflaţia prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi aceeaşi formă de inflaţie (inflaţie monetară), având ca element comun creşterea, în mod direct sau indirect, a veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor economici, venituri care stau la baza potenţialului excedent al cererii.

Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre economii din partea populaţiei, ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor existente şi viitoare, dar şi a unor factori de natură subiectivă şi psihologică, pentru o anumită perioadă. Rezultatul acestui comportament este creşterea ponderii consumului în totalul veniturilor disponibile ale populaţiei, consum care tinde să depăşească oferta de bunuri (în special de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de preţuri în ramurile producătoare.

9.3. Inflaţia prin costuri Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care, pe ansamblul economiei,

costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat, independent de cererea agregată.

Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor, ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Măsura în care agenţii economici vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de evoluţia cererii agregate. Cu cât cererea agregată este mai inelastică, cu atât producţia se va reduce mai puţin, povara costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate, marcând astfel începutul unei inflaţii prin costuri. Dacă cererea agregată este însă relativ elastică în raport cu evoluţia preţurilor, firmele producătoare vor fi nevoite (pentru a nu-şi compromite rentabilitatea) să restrângă volumul producţiei, cu consecinţe negative asupra ocupării forţei de muncă în ramurile respective. Se constată, aşadar, că o creştere generalizată a costurilor de producţie va determina, în ambele cazuri de evoluţie a cererii, situaţii negative pentru economiei: fie declanşarea fenomenului inflaţionist, fie accentuarea şomajului. În aprecierea inflaţiei prin costuri mai trebuie precizat efectul diferit pe care îl are asupra acesteia modificarea costurilor. O creştere singulară a costurilor (determinate, spre exemplu, de creşterea de către guvern a accizelor la benzină) va genera o singură creştere a preţurilor bunurilor (în cazul nostru, ale benzinei şi ale altor mărfuri care sunt produse şi comercializate utilizând acest combustibil). După ce această undă de creştere s-a propagat, preţurile se vor stabiliza la acest nou nivel, inflaţia revenind la zero (ea a fost limitată

59

Page 60: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

în timp). Dacă însă avem o creştere succesivă a costurilor, de la o perioadă la alta, şi în situaţia unei cereri inelastice, fenomenul inflaţionist se va permanetiza, fiind mult mai dificil de contracarat. În mod similar, dacă cererea este elastică, producţia va începe să scadă treptat, cu efecte asupra cronicizării şomajului în ramura respectivă şi nu numai. De asemenea, elasticitatea cererii globale, adică evoluţia acesteia în funcţie de nivelul general al preţurilor, trebuie analizată ca o rezultantă a evoluţiei cererilor individuale de piaţă pentru toate bunurile şi serviciile oferite într-o economie, la preţurile existente. Se poate constata că, faţă de cazul inflaţiei prin cerere, în situaţia inflaţiei prin costuri, efectul asupra producţiei şi ocupării este invers. Dacă inflaţia prin cerere poate conduce la o creştere economică inflaţionistă, permisibilă unui înalt grad de ocupare a forţei de muncă, inflaţia prin costuri antrenează, în general, scăderea producţiei şi restrângerea locurilor de muncă. Factorii care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale inflaţiei prin costuri sunt numeroşi. Printre cei mai importanţi enumerăm:

• creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii. Presiunea unor costuri de producţie mari se reflectă în preţuri inflaţioniste atunci când remunerarea factorilor de producţie (în special a factorului muncă) creşte într-o proporţie superioară sporirii productivităţii lor. O politică salarială nefondată pe criterii economice va conduce la obţinerea de salarii mari, fără acoperire în planul producţiei, creându-se tensiuni inflaţioniste. Numai atunci când dinamica salariilor este cel mult egală cu dinamica productivităţii muncii, revendicările şi creşterile salariale nu conduc la preţuri inflaţioniste.

• creşterea excesivă a profiturilor. Fenomenul apare, de regulă, în situaţia firmelor mari, de monopol sau oligopol, care impun preţuri mari la produsele vândute, preţuri care pot constitui costuri de achiziţie pentru alţi agenţi economici.

• creşterea preţurilor la materii prime şi materiale. Acest fenomen se referă, de regulă, la materiile prime, materialele, combustibilii, energia etc., care provin din importuri şi ale căror preţuri se repercutează asupra costurilor de producţie ale produselor finite indigene (inflaţie importată). Efectul inflaţionist se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale, care înseamnă scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor.

• politica amortizării accelerate. Practicarea unor amortismente descrescătoare pe durata normală de funcţionare a mijloacelor fixe, pentru prevenirea unei uzuri morale premature, conduce la înregistrarea unor costuri mai mari la începutul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe.

• presiunea fiscală ridicată. Dacă impozitele directe reduc veniturile nominale disponibile şi, în consecinţă, presiunea cererii inflaţioniste, nu aceeaşi este situaţia în cazul impozitelor indirecte, care se regăsesc în preţurile de vânzare ale produselor şi orice creştere a lor afectează în mod direct nivelul acestora.

Iată cum se pot manifesta, în acelaşi timp, într-o economie, cele două forme ale inflaţiei. Analizând lucrurile în mod invers, trebuie precizat că M. Friedman consideră inflaţia prin costuri doar un fenomen întârziat al inflaţiei prin cerere. Astfel, o inflaţie prin cerere, care înseamnă venituri din ce în ce mai mari pentru firmele producătoare şi incitaţie spre dezvoltare, poate determina, după o anumită perioadă, o creştere a producţiei şi implicit a ofertei de bunuri şi servicii. O sporire a acesteia va

60

Page 61: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

antrena după o perioadă mai lungă (această perioadă înseamnă ieşirea din criză şi relansarea economică) o creştere graduală a costurilor (o producţie mereu suplimentară şi deci o creştere constantă a ofertei va implica costuri marginale din ce în ce mai mari datorită reducerii resurselor). Această evoluţie a costurilor va obliga firmele producătoare, după cum am spus, fie la o restrângere a producţiei, cu consecinţe negative asupra ocupării, fie la creşteri de preţuri ale produselor, creşteri care vor da naştere unei noi forme de inflaţie, prin costuri. De asemenea, un puseu inflaţionist demarat printr-un exces de cerere agregată poate duce la consolidarea unor grupări de interese, care vor specula această conjunctură pentru a-şi majora veniturile, prin impunerea unor preţuri ridicate. Veniturile majorate ale acestor firme vor însemna costuri mai ridicate pentru ceilalţi agenţi economici. Din combinaţia celor două tipuri de inflaţie poate rezulta o spirală inflaţionistă greu de stopat. De exemplu, se poate ivi situaţia ca cererea globală, impulsionată artificial de către autorităţi (de pildă în perioade electorale), să antreneze o creştere a preţurilor în anumite ramuri producătoare, ceea ce se va repercuta şi asupra unor creşteri salariale în ramurile respective, care nu vor face altceva decât să mărească costurile de producţie. Aspectul negativ apare atunci când aceste fenomene se petrec pe fondul unui volum al producţiei relativ constant, adică oferta globală este incapabilă să se adapteze la evoluţia cererii. Creşterea costurilor va provoca o inflaţie prin costuri, adică o altă creştere de preţuri care se va adresa cererii existente. Pentru a preveni sporirea şomajului, autorităţile guvernamentale iniţiază politici monetare şi fiscale expansive care dau un nou impuls cererii. De data aceasta fenomenul este amplificat şi datorită diferenţei de dinamică dintre productivitatea muncii şi nivelul salariilor în sectorul real. Această serie de creşteri succesive ale preţurilor va înceta atunci când cererea de bunuri şi servicii se diminuează suficient de mult, astfel încât producătorii, care au ca scop principal maximizarea profiturilor, nu vor spori din nou preţurile. Scăderii cererii globale îi va corespunde în acelaşi timp o subocupare importantă. Spirala inflaţionistă preţuri – salarii:

Politică economică populistă → creşteri de salarii → creşterea costurilor → creşterea preţurilor de vânzare → scăderea puterii de cumpărare a salariilor → revendicări sociale → noi majorări de salarii → o nouă majorare a costurilor → un nou puseu inflaţionist …

9.4. Inflaţia. Măsurare şi cauzeFenomenul inflaţionist poate fi măsurat atât din punct de vedere

absolut, cât şi relativ. La modul absolut, mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea globală solvabilă şi oferta globală de bunuri economice de pe piaţă. Din aceasta rezultă masa monetară care nu are acoperire în bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori. La modul relativ, inflaţia se măsoară ca raport procentual între mărimea absolută arătată, adică excedentul de masă monetară, şi oferta reală de bunuri şi servicii. Pentru a surprinde amploarea fenomenului inflaţionist se mai foloseşte indicele puterii de cumpărare a banilor (Ipc), calculat pe baza indicilor de preţ (IP).

Ţinând seama de valorile pe care le au indicii de măsurare a inflaţiei şi în principal de cele ale indicelui preţurilor, literatura de specialitate prezintă următoarele forme intensive ale inflaţiei:

61

Page 62: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

• inflaţia târâtoare (latentă), caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-4% anual. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă. Agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen lung, fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate, iar ca regulă generală productivitatea factorului muncă depăşeşte creşterea salariilor. De asemenea ratele dobânzilor bancare sunt reduse, creditul fiind ieftin. Este o formă a inflaţiei care permite creşterea economică neinflaţionistă şi este specifică ţărilor foarte dezvoltate.

• inflaţia deschisă (moderată), caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10% anual. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic, fiind însă un criteriu de performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi cele în tranziţie, foste socialiste.

• inflaţia galopantă, caracteristică unor creşteri de preţuri de peste 10% anual şi care este specifică, în general, ţărilor în tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă. Ea a fost frecvent întâlnită şi în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi doar sporadic în ţările dezvoltate. În asemenea situaţie moneda naţională cunoaşte o rapidă scădere a puterii de cumpărare, rata medie a dobânzii creşte vertiginos, viteza de rotaţie a banilor se accelerează, o parte din economii sunt sustrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative. Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre în economie, putând conduce chiar la dublarea preţurilor în decurs de un an (deci creşteri cu 100%).

• megainflaţia, denumire relativ nouă, ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale, apărut atunci când inflaţia depăşeşte pragul formei galopante. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 500% anual. Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre, mai ales la începutul perioadei de tranziţie (anii 1990 - 1993). De altfel, în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei din perioada postdecembristă, circa 395%.

• hiperinflaţia, caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor, de regulă de peste 500% anual. În acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din tranzacţii efectuându-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. Salariul real al unei persoane se poate reduce lunar cu până la 50%. Aceasta este rezultatul unor schimbări radicale în viaţa economică şi politică a unei ţări. În perioada contemporană hiperinflaţia a fost un fenomen izolat, întâlnit în unele dintre ţările în tranziţie (de ex. Polonia în anii 1998-1990, Rusia în anul 1994) şi în unele ţări din America Latină şi Asia. De regulă, ea apare acolo unde sunt conflicte militare, convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată, dar şi în perioadele cu un ″stat slab″, unde se produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (cu structuri monopoliste sau oligopoliste) pentru a-şi proteja interesele reciproce pe seama celorlalţi agenţi economici.

Consecinţele (efectele, costurile) inflaţiei pot fi analizate atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic. Fenomen complex, care afectează structurile întregului organism economico-social, inflaţia are şi

62

Page 63: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

importante consecinţe. În continuare, vom prezenta câteva dintre cele mai semnificative, prin implicaţiile pe care le au asupra economiei şi societăţii în general.

♦ Influenţa asupra consumului, economisirii şi investiţiilor Inflaţia, prin efectul deprecierii monetare, schimbă comportamentul individual, atât în actul de consum, cât şi în cel al economisirii. Astfel, în calitate de consumatori şi pentru a atenua efectele deprecierii monedei, agenţii economici sporesc ritmul cumpărărilor, plasându-şi disponibilităţile băneşti, cu precădere în bunuri de folosinţă îndelungată sau în diferite bunuri de valoare precum obiecte din aur, opere de artă etc. Drept urmare, procesul de economisire va avea de suferit atât ca nivel, dar mai ales ca structură. În general, inflaţia descurajează economisirea, incitând subiecţii economici să cheltuiască mai mult. Pe fondul unei inflaţii rapide, indivizii preferă satisfacţiile prezente celor viitoare, neavând certitudinea că în viitor economisirea unei părţi din venitul actual le va duce aceeaşi satisfacţie. Acest gen de comportament conduce la modificarea structurii economisirii. Astfel, va creşte ponderea economisirii pe termen scurt şi cu caracter speculativ, în detrimentul celei pe termen lung. De aici, rezultă efectul direct şi negativ asupra investiţiilor. Sunt preferate şi chiar privilegiate investiţiile pe termen scurt, în defavoarea celor pe termen lung, mai costisitoare, dar destinate formării brute de capital în economie, unde perspectiva obţinerii de profit este mai îndepărtată. Consecinţa este apariţia unui sector terţiar supradimensionat, în care întreprinzătorii investitori ajung la profit într-un timp relativ scurt. Literatura de specialitate nu omite faptul că s-au înregistrat şi se înregistrează fenomene de creştere economică inflaţionistă. Acest lucru este posibil şi explicabil prin preţurile relativ mari, incitante pentru producători şi prin rata medie a dobânzii mică, permisivă amortizării investiţiilor. Continuarea întreţinută a unui asemenea proces se loveşte, însă, de anumite restricţii (limite). Economisirea forţată, prin renunţare la consum din cauza preţurilor mari, şi transformarea ei în potenţiale investiţii nu se realizează în orice condiţii. În primul rând, acest lucru se întâmplă doar în ţările dezvoltate, unde veniturile populaţiei sunt suficient de mari, încât să poată fi diminuate nominal şi real, pentru a spori economiile prin renunţare la consum. În al doilea rând, este posibil ca celelalte efecte negative ale inflaţiei să fie mult mai mari decât efectele pozitive ale creşterii economice inflaţioniste. În concluzie, cel puţin teoretic, inflaţia nu este acceptată ca factor al creşterii economice durabile.

Efecte asupra gestiunii întreprinderii. Deprecierea monetară produsă de inflaţie conduce la devalorizarea capitalurilor şi la deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ - activ şi pasiv. De asemenea, firmele întâmpină greutăţi în a prevedea corect raportul dintre costuri şi încasări (evoluţia cash-flow-urilor11), fapt care le afectează capacitatea concurenţială pe piaţă, crescând şi gradul de incertitudine a deciziilor de investiţii. Erodarea capitalurilor incită la aplicarea amortizării accelerate, ceea ce conduce la creşterea costurilor şi, implicit, a preţurilor de producţie. Pe de altă parte, inflaţia favorizează agenţii economici debitori, întrucât ei îşi vor plăti aceeaşi datorie cu bani a căror putere de cumpărare este mai scăzută (bani mai ieftini). Acest lucru se întâmplă atunci când

11 Flux de numerar.63

Page 64: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

dobânzile practicate de bănci sunt real-negative, adică se situează sub rata inflaţiei. Drept urmare, întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze permanent, acest fapt comportând riscuri mai mari şi generând o reducere a cursului acţiunilor firmelor respective.

Efecte asupra repartiţiei (redistribuirii) veniturilor. Efectul redistribuirii veniturilor apare prin diferenţele dintre valoarea nominală şi cea reală. Dacă nu ar exista inflaţie, venitul nominal ar fi egal cu cel real. Inflaţia deformează raporturile dintre valoarea nominală şi cea reală, reducând puterea de cumpărare a banilor. Redistribuirea venitului se manifestă, în principal prin următoarele forme:

a) prin contractele de muncă pe termen îndelungat, care, dacă se derulează în condiţiile unei rate a inflaţiei superioară celei de creştere a salariului nominal, atunci salariul real se va reduce. Aceasta înseamnă că lucrătorul salariat va primi în schimbul aceluiaşi efort, o cantitate mai mică de bunuri şi servicii. Deci, în termeni reali el pierde, iar angajatorul (patronul) câştigă. Acest efect de redistribuire poate fi diminuat sau chiar eliminat dacă evoluţia ratei anuale a inflaţiei este anticipată corect, iar salariul nominal corelat cu aceasta (acest lucru nu face însă decât să perpetueze procesul inflaţionist, dacă salariul nominal nu este în concordanţă cu productivitatea muncii);

b) prin relaţiile de împrumut, între creditori şi debitori. Şi această formă apare ca urmare a reducerii valorii reale ale banilor, adică scăderii puterii lor de cumpărare. Debitorul primeşte de la creditor un împrumut cu o anumită putere de cumpărare. El va restitui suma împrumutată peste o perioadă de timp, dar această sumă va avea o putere de cumpărare diminuată, în funcţie de nivelul ratei inflaţiei. În general, pierderea de venit real o înregistrează creditorii, care sunt, fie posesorii de economii băneşti, constituite ca depozite bancare, fie băncile care acordă împrumuturi pe diferite termene persoanelor fizice şi juridice. Astfel, sumele băneşti păstrate în conturile bancare vor avea o putere de cumpărare mai mică peste o anumită perioadă de timp, datorită eroziunii inflaţiei. Pierderea poate fi diminuată în funcţie de nivelul ratei dobânzii nominale de piaţă (rata dobânzii nominale poate acoperi rata inflaţiei şi rata dobânzii reale). Transferul de venit real de la creditori către debitori are loc şi în alte situaţii, cum ar fi: contractele de vânzare-cumpărare şi contractele de închiriere pe termen lung, emisiunea de obligaţiuni, plasarea pe piaţă a titlurilor de stat etc. În aceste situaţii, procesul de redistribuire este asemănător celui prezentat în cazul posesorilor de economii băneşti, care, în calitatea lor de creditori pierdeau o parte din venitul lor real, parte care era câştigată, prin intermediul inflaţiei, de debitori. Aici, o menţiune aparte se cuvine să facem asupra statului, titular al împrumutului public, care este cel mai mare debitor şi, deci, cel mai important potenţial beneficiar, în condiţii de inflaţie. Când nevoia de resurse este însă stringentă, guvernul practică niveluri înalte ale dobânzilor, protejând creditorii de efectele inflaţiei.

c) prin mecanismul repercusiunii preţurilor. Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat de inflaţie e cel aflat la capătul circuitului procesului economic - consumatorul. Intermediarii se pot apăra transmiţând povara inflaţionistă asupra preţurilor, pe care le practică şi le impun cumpărătorilor finali, care nu mai au unde să realizeze această translaţie, suportând totul pe seama veniturilor nominale disponibile. De asemenea,

64

Page 65: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

creşterea inflaţionistă a preţurilor determină reducerea puterii de cumpărare a salariaţilor, în special a celor cu venituri mici şi fixe, spre deosebire de cei cu venituri variabile, a căror capacitate de cumpărare creşte sau, în cel mai rău caz, rămâne constantă, întrucât veniturile acestui grup social însoţesc creşterea preţurilor (veniturile acestora se regăsesc în structura preţurilor, care sunt suportate din greu de cei cu venituri fixe).

d) prin mecanismul fiscalităţii. Statul poate câştiga de pe urma inflaţiei nu numai în calitate de debitor, ci şi în calitatea sa de încasator al impozitelor directe şi indirecte. Astfel, cu cât salariile şi profiturile cresc în mărime nominală, cu atât încasările nominale din impozite şi taxe sporesc. Procesul încasării se amplifică în condiţiile progresivităţii impunerii (de ex. impozitul pe salarii), care presupune aplicarea unor cote de impunere superioare pe măsură ce sporeşte venitul nominal, dar în aşa fel încât ponderea impozitului în materia impozabilă este din ce în ce mai mare. În acest context, statul are de câştigat de pe urma fiscalităţii, nu doar în mărime nominală, ci şi reală.

Utilizarea forţei de muncă în condiţii de inflaţie Cercetările economice în domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat, cu suficiente argumente, că inflaţia conţine în sine factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul şomaj. Aceasta, în ciuda cunoscutei relaţii (dileme) inflaţie-şomaj, desprinse din analizele lui J. M. Keynes şi A. W. Philips, care sugera la nivelul anilor '60-'70, că pentru a avea o inflaţie redusă trebuie acceptat un anumit grad de subocupare a forţei de muncă. Astfel, după cum am spus, o inflaţie puternică poate afecta întreaga gestiune financiară a unei întreprinderi, subminându-i serios capacitatea de a investi, deci de a se dezvolta şi de a resorbi o parte din forţa de muncă disponibilizată. De asemenea, pe fondul unei creşteri generale şi accelerate a preţurilor şi a unor presiuni salariale tot mai sufocante, întreprinderile aleg cea mai facilă cale de rentabilizare a activităţii, şi anume reducerea numărului de salariaţi.

Cursul valutar şi balanţa de plăţi Inflaţia este însoţită şi de serioase consecinţe monetar-valutare, întrucât presupune scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute şi, pe această cale, determină o scădere a cursului valutar al acesteia. Un curs valutar scăzut al monedei naţionale antrenează o scumpire a importurilor, care afectează negativ balanţa de plăţi a unei ţări. Pe de altă parte, o monedă naţională depreciată, exprimată printr-un curs valutar scăzut, deşi în aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile, nu reuşeşte acest deziderat din cauza ofertei naţionale insuficiente (dacă suntem în situaţia unei stagflaţii12 sau slumpflaţii13). Inflaţia va antrena mai degrabă importuri masive, pentru acoperirea cererii interne de produse, importuri care vor fi din ce în ce mai costisitoare. Rezultatul este o dezechilibrare continuă şi accelerată a balanţei de plăţi, care va constrânge guvernele să ia măsuri drastice, ce vor avea un puternic impact social.

Consecinţe în plan social. Toate aceste consecinţe în plan economic se vor repercuta inevitabil şi în plan social, acolo unde vom

12 Stagflaţie este termenul utilizat pentru situaţia în care economia unei ţări se caracterizează prin inflaţie rapidă şi lipsa creşterii economice.13 Slumflaţia caracterizează o economie naţională aflată în declin (astfel ca rata şomajului este ridicată) şi o creştere rapidă, chiar galopantă a preţurilor.

65

Page 66: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

întâlni stări de incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei, dar şi situaţii grave de sărăcie şi diferenţieri sociale, toate acestea în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist. În general, când climatul social se înrăutăţeşte pe acest fond, guvernele şi celelalte autorităţi publice îşi pierd credibilitatea în rândul maselor, care vor sancţiona acest lucru în perioadele electorale.

9.5. Politici antiinflaţionisteDatorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi

social, inflaţia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu economie de piaţă. De asemenea, politicile antiinflaţioniste actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient inflaţia şi, în acelaşi timp, să permită creşterea economică şi limitarea şomajului.

În mod firesc, politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale ale acestui fenomen - inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. În consecinţă, ele vizează, fie controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii ei.

♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale şi politici monetare. Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de politică economică, precum: fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă a cererii agregate, fie creşterea presiunii fiscale14, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor. Astfel, atât prin politica restrângerii cheltuielilor publice (guvernamentale), care presupune menţinerea unor deficite bugetare cât mai mici, cât şi prin politica presiunii fiscale, care înseamnă o creştere a impozitelor directe şi indirecte, se realizează aşa-numita "politică deflaţionistă". Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers, respectiv creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea impozitelor, atunci se are în vedere reducerea şomajului, şi constituie părţi componente ale unei politici denumite "reflaţioniste". Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop, fie blocarea (îngheţarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în corelaţie cu nevoile circulaţiei. Ambele cerinţe se realizează prin combinarea, de către banca centrală, a următoarelor instrumente de politică monetară: manevrarea taxei rescontului, operaţiuni de open-market, variaţia cotei rezervelor obligatorii. Manevrarea taxei de rescont reprezintă un instrument dominant al politicii monetare, datorită efectului său asupra volumului creditului ce se poate acorda într-o economie, deci asupra mărimii masei monetare, dacă se are în vedere funcţia de emisiune a creditului. Manevrarea taxei de rescont generează creşterea sau scăderea costului creditului, prin intermediul dobânzilor, fapt care se reflectă în micşorarea sau mărirea masei monetare din circulaţie, în concordanţă cu obiectivele de politică monetară ale băncii centrale.

Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie, acţionând asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau

14 Presiunea fiscală se calculează ca raport între veniturile fiscale ale bugetului public naţional şi produsul intern brut.

66

Page 67: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

stagnarea producţiei naţionale. În acest context, trebuie precizat că unele din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie. Altfel spus, în anumite situaţii, stimularea ofertei globale pe termen mediu şi lung nu se poate realiza fără anumite impulsuri pe termen scurt date cererii globale. Iată de ce este foarte important, ca autorităţile guvernamentale şi politice ale unei ţări să elaboreze politici antiinflaţioniste bine fundamentate teoretic şi ştiinţific şi, mai ales, bine ancorate în realităţile ţării respective. Cunoaşterea profundă şi analiza riguroasă a mecanismului şi cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de politică macroeconomică, care să contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor din economie - inflaţia. Între măsurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera, ca principale, următoarele: - ieftinirea creditelor, prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară, şi acordarea acestora, cu prioritate, în scopuri productive şi acelor agenţi economici care prezintă planuri de afaceri viabile. Consecinţele acestei măsuri vor fi, atât o creştere a volumului investiţiilor în economie, cât şi o punere la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţii; - acordarea unor facilităţi fiscale, care pot însemna: scutiri sau reduceri de impozite în primii ani de activitate; reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite; scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru investiţiile de capital străin; aplicarea sistemului de amortizare accelerată a capitalului fix; reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import şi înglobate în produsele destinate pieţei interne; reducerea taxelor vamale la unele produse finite provenite din import ş.a. - reducerea costurilor de producţie, deziderat care poate fi realizat prin eforturile şi implicarea directă a agenţilor economici. Aceştia trebuie să ia în considerare, atât achiziţionarea de factori de producţie la preţurile cele mai mici de pe piaţă (fără a fi însă afectată calitatea acestora), cât şi creşterea randamentului acestor factori (creşterea productivităţii muncii, creşterea eficienţei capitalului fix, reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale, creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant etc.). Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea de produs. De asemenea, în această direcţie trebuie să se manifeste şi rolul statului, atât pentru descurajarea monopolurilor şi oligopolurilor, cât şi pentru întărirea şi respectarea concurenţei loiale şi sancţionarea celei neloiale.

În final, trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de complex şi, încă, insuficient cunoscut, fapt reflectat atât de teoria, cât şi practica economică mondială. În acest context, nu există o soluţie unică şi magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Soluţiile pot fi diferite, în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări.

67

Page 68: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 10PIAŢA DE CAPITAL

10.1. Piaţa de capital. Definiţie şi importanţăPiaţa de capital a unei economii are două funcţii principale într-o

economie: să atragă resursele financiare necesare procesului productiv (funcţie pe care o împarte cu sistemul instituţiilor financiar-bancare) şi, în special, să sporească mobilitatea capitalurilor într-o economie, să faciliteze deci, canalizarea acestora către sectoarele sau ramurile cu cel mai mare randament.

Cererea de capital se manifestă pe piaţa titlurilor financiare în mod diferit, în funcţie de cele două segmente existente: piaţa primară şi piaţa secundară. Oferta de capital provine din economisire, adică din ceea ce rămâne la dispoziţia deţinătorilor de venituri, după ce îşi acoperă cheltuielile de consum. Oferta este reprezentată de disponibilităţile băneşti temporar libere, pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare, adică dacă piaţa asigură rentabilitatea cerută de potenţialii investitori. Investitorii se împart în două mari categorii: investitori individuali şi investitori instituţionali.

a. Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care efectuează tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare. Aceştia pot avea un caracter pasiv, adică achiziţionează şi păstrează valori mobiliare, cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital pe termen lung, având un impact redus asupra cursurilor zilnice, şi un caracter activ, încercând să valorifice mişcarea cursului bursier, în vederea obţinerii unui câştig.

b. Investitorii instituţionali sunt reprezentaţi, de regulă, de societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari, exercitând o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi a cursurilor bursiere. Aceştia cuprind: instituţiile bancare, societăţile de asigurări, societăţile de investiţii, fondurile mutuale, societăţile care gestionează fonduri de pensii etc. Cererea şi oferta de fonduri sunt două dimensiuni ale procesului de economisire şi investire, supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri multiple, precum:

- riscul opţional al investirii, care apare în momentul adoptării deciziei de plasament prin orientarea către piaţa monetară sau către piaţa de capital;

- riscul afacerii, care vizează incertitudinea privind produsele pe care le poate oferi piaţa de capital la un moment dat, atât deţinătorilor de fonduri cât şi investitorilor ce gestionează portofolii de valori mobiliare;

- riscul pieţei, care vizează evoluţia preţurilor valorilor mobiliare în viitor şi posibilitatea înregistrării unor pierderi, ca urmare a modificării raportului cerere-ofertă pentru un anume tip de valoare mobiliară;

- riscul lichidităţii, ce intervine în cazul în care se restrâng posibilităţile de transformare rapidă şi fără pierderi în numerar a titlurilor deţinute;

68

Page 69: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

- riscul creditului, specific pieţei obligaţiunilor, care intervine atunci când debitorul nu-şi poate respecta angajamentul de răscumpărare a titlurilor sau de plată a dobânzilor;

- riscul schimbării cadrului legislativ, care vizează atât piaţa valorilor mobiliare, cât şi modificarea legislaţiei economice şi financiare, în general.

Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin anumite înscrisuri, cu caracter negociabil şi care atestă existenţa unor relaţii contractuale între emitenţii şi deţinătorii acestora. În baza acestor relaţii, ele conferă deţinătorilor anumite drepturi patrimoniale şi băneşti, în raport cu emitenţii acestora. Prin emisiunea şi negocierea acestor titluri (hârtii) de valoare are loc, pe de o parte, mobilizarea şi atragerea disponibilităţilor băneşti de la diverşi agenţi economici sau populaţie către activitatea economică a altor agenţi economici (fie sub forma subscrierii la capitalul social, fie sub forma unor resurse de creditare), iar pe de altă parte, se realizează o circulaţie a acestor valori de la un titular la altul, în funcţie de jocul liber al cererii şi ofertei. Această circulaţie a titlurilor se realizează prin acte de vânzare-cumpărare pe piaţa de capital. Cumpărarea acestor titluri este echivalentă cu o investiţie şi, ca orice tip de investiţie, este supusă unor riscuri. Cele mai reprezentative tipuri de valori mobiliare care circulă pe piaţa capitalului sunt: acţiunile şi obligaţiunile. În funcţie de aceste titluri primare există: piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor. Acţiunile sunt titluri financiare (de proprietate), negociabile, emise de o companie sau o societate comercială pentru constituirea, mărirea sau restructurarea capitalului social. Acestea sunt titluri financiare (de valoare), care atestă deţinerea unei părţi din capitalul unei societăţi, ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat sau acţionar, cu următoarele drepturi aferente:

- dreptul de a participa cu vot deliberativ în Adunarea Generală a Acţionarilor;

- dreptul de participa la împărţirea profitului net al societăţii sub formă de dividende;

- dreptul la o parte din activele societăţii, conform cu numărul de acţiuni deţinute, atunci când aceasta este lichidată.

Pe lângă drepturile respective, acţionarii au şi obligaţia de a contribui cu un anumit procent din pierderile societăţii, în cazul în care ele survin (răspund cu pasivul social în limita aportului de capital).

Circulaţia acţiunilor este liberă, ele putând fi vândute, moştenite sau donate, după voinţa posesorului lor. Orice acţiune are o valoare nominală (iniţială, de origine), care se determină prin raportarea capitalului social la numărul de acţiuni emise de societate, astfel: NCSn=V, unde: CS reprezintă capitalul social şi N este numărul de acţiuni. Aşadar, acţiunile sunt fracţiuni egale şi indivizibile ale capitalului social care au o anumită valoare nominală. Atunci când se emit acţiuni pe piaţa primară de capital, acestea pot avea o valoare diferită de valoarea nominală, în funcţie de interesele emitentului, numită valoare de emisiune (preţ de emisiune). Aceasta se determină prin adăugarea la valoarea nominală a primei de emisiune (Pe), astfel: Ve = VN + Pe. Vânzarea acţiunilor la preţul de emisiune aduce emitentului un aport suplimentar la capital. Introduse în bursă - piaţa lor secundară - aceste acţiuni vor fi cotate la o valoare de piaţă (cursul bursier), diferită de cea nominală şi determinată zilnic de raportul dintre cererea şi oferta care se manifestă pentru titlurile

69

Page 70: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

respective. În mod corespunzător, valoarea bursieră (de piaţă) a unei societăţi, sau capitalizarea sa bursieră, este dată de produsul dintre numărul de acţiuni şi cursul bursier al acestora. Prin urmare această valoare de piaţă (capitalizare bursieră) nu corespunde valorii capitalului social şi se modifică zilnic în raport cu cotaţia bursieră. Pe lângă cele trei categorii de valori ale acţiunilor - valoare nominală, valoare de emisiune şi cursul bursier - în practică se pune deseori problema evaluării acţiunilor, adică a estimării valorii intrinseci a acestora, ce reprezintă în fapt un curs teoretic, în raport cu care trebuie apreciat nivelul cursului curent, de piaţă, al titlurilor. O modalitate de estimare a valorii intrinseci este prin determinarea valorii contabile, putându-se utiliza următoarea formulă: Vn= An/N, unde: An este activul net al societăţii şi N reprezintă numărul de acţiuni. Activul net este reprezentat de partea din activele firmei, neafectată de datoriile contractate de aceasta, astfel: An = Activul total - Datorii totale. În acest caz, dacă VC < C, unde C este cursul la bursă, se consideră că titlurile sunt supraevaluate, ceea ce poate constitui un semnal de vânzare (se poate produce o ajustare în jos a cursului). Dimpotrivă, dacă VC > C, aceasta se poate constitui într-un semnal de cumpărare, deoarece piaţa nu reflectă încă realitatea valorii acţiunilor şi ea va trebui - sub imperiul legităţilor sale proprii - să revină la starea de echilibru, în care cursul reflectă valoarea intrinsecă; altfel spus, titlurile sunt subevaluate încă şi pot fi cumpărate. O altă metodă, care corespunde mai bine naturii titlurilor de drepturi asupra unor venituri viitoare, este estimarea valorii intrinseci prin calcularea valorii de randament a titlurilor.

Dividendul reprezintă partea din profitul net al unei societăţi pe acţiuni, care se repartizează anual acţionarilor, în funcţie de deciziile Adunării Generale a Acţionarilor, care analizează mărimea profitului realizat. Fiecare acţionar va beneficia de dividende, într-o anumită sumă, în funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de mărimea profitului înregistrat de societate, acesta din urmă, în mărime netă, reprezentând sursa de constituire a dividendelor. Valoarea dividendului se determină în funcţie de valoarea nominală a acţiunii şi rata dividendului, aceasta din urmă stabilită în funcţie de evoluţia profitului (un profit mic va determina o scădere a ratei dividendului şi invers). Formula de calcul este următoarea:

D=RD×Vn, unde: Vn - valoarea nominală a acţiunii şi RD - rata dividendului, sau: NPn=D , unde: Pn - profit net repartizat şi N - numărul de acţiuni. De exemplu, dacă: Vn = 1000 lei/acţ; Pn = 200.000 lei; N = 500

acţiuni, rezultă D = 200.000 / 500 = 400 lei/acţiune; sau D = 1000 lei × 40% = 400 lei/acţiune. Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile se împart în acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale. Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce înseamnă participare la managementul societăţii emitente (principiul consacrat în acest caz este: o acţiune = un vot) şi dreptul la dividend, adică la o parte din profiturile distribuite societăţii respective. Cum existenţa şi mărimea profitului depind de rezultatele financiare ale firmei, acţiunile se mai numesc titluri cu venit variabil.

70

Page 71: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Pe lângă acţiunile comune, firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale, care dau dreptul la un dividend fix, ce este plătit înaintea dividendului pentru acţiunile comune; în schimb ele nu dau dreptul la vot.

Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit, care atestă existenţa unei creanţe a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra emitentului (care poate fi o persoană juridică de drept public sau privat) pe o anumită perioadă de timp. Ele dau dreptul deţinătorului la încasarea unei dobânzi şi creează obligaţia pentru emitent de a le răscumpăra la scadenţă, investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul acestor titluri. Ele mai sunt denumite şi titluri cu venit fix. Altfel spus, ele atestă calitatea de debitor a emitentului şi pe cea de creditor a deţinătorului. Pentru emitent, obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. Dacă, de exemplu, o firmă intenţionează să mobilizeze un capital de împrumut de 100 milioane de $, pe termen lung, ea poate să emită 100.000 de obligaţiuni, fiecare având o valoare de 1.000 $. Obligaţiunile, ca titluri de credit, se caracterizează prin următoarele elemente tehnice:

- Valoarea nominală (Vn), care este determinată de raportul dintre suma împrumutată şi numărul obligaţiunilor emise, astfel: Vn = IN, unde I - valoarea împrumutului şi N - numărul de obligaţiuni emise.

- Valoarea de emisiune (Ve), respectiv preţul la care titlul se oferă la emisiune. În acest sens, se poate practica o emisiune ad pari (la paritate sau 100%), când preţul de emisiune corespunde cu valoarea nominală (Ve = Vn), sau o emisiune sub pari, când, printr-un preţ de subscripţie inferior (de exemplu 98%), se oferă un avantaj investitorilor (Ve < Vn). Acest avantaj, care reprezintă un cost pentru emitent, îmbracă forma primei de emisiune (Pe), care reprezintă diferenţa pozitivă dintre valoarea nominală şi valoarea de emisiune, adică:

Pe = Vn − Vesau

Ve = Vn − Pe.- Valoarea de rambursare (Vr), care este de regulă egală cu valoarea

nominală, fiind vorba deci de o rambursare ad pari (Vr = Vn). Se poate aplica şi o rambursare supra pari, superioară valorii nominale (de exemplu 102%), constituindu-se astfel o primă de rambursare (Pr) în favoarea deţinătorului (Vr > Vn), determinată astfel:

Pr = Vr − Vnsau

Vr = Vn + Pr.Rata dobânzii (Rd) reprezintă raportul procentual dintre mărimea

dobânzii (cuponul de dobândă) şi valoarea împrumutului (valoarea nominală), astfel: Rd = (D/Vn) × 100. Cuponul de dobândă reprezintă fructificarea plasamentului în raport de valoarea nominală a obligaţiunii, D = Vn × Rd.

- Amortizarea împrumutului, respectiv răscumpărarea de către emitent a obligaţiunilor emise şi rambursarea, în acest fel, a creditului. În principiu, rambursarea se poate face fie dintr-o dată la scadenţă, când întregul împrumut este rambursat în ultima zi a termenului, fie prin anuităţi constante, adică restituirea în fiecare an a unei sume constante ca parte a creditului. Plata dobânzii se poate face fie sub forma cuponului unic, caz în care dobânzile nu se mai plătesc anual, ci sunt capitalizate şi

71

Page 72: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

rambursate la finele perioadei ca o sumă globală, fie sub forma cupoanelor anuale, caz în care dobânda se calculează la valoarea rămasă de rambursat. Obligaţiunile, ca şi acţiunile, pot fi negociate şi tranzacţionate pe piaţa secundară de capital, având şi ele o valoare de piaţă, care depinde de raportul cerere-ofertă pentru astfel de titluri. Dacă în cazul acţiunilor, acest raport este influenţat în mare măsură de nivelul dividendelor obţinute, în cazul obligaţiunilor rolul decisiv îl au dobânzile oferite de emitent. În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de obligaţiuni:

- obligaţiune ipotecară - înseamnă că datoria este garantată cu ipotecă pe activele firmei emitente;

- obligaţiune generală - este o creanţă pe ansamblul activelor emitentului, fără determinarea, ca garanţie, a unui activ particular;

- obligaţiune asigurată - este garantată cu titluri asupra unor terţi, deţinute de emitent şi depuse la un garant;

- obligaţiuni cu fond de răscumpărare - când emitentul alimentează periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile respective;

- obligaţiuni retractabile - care pot fi răscumpărate înainte de scadenţă de către firma emitentă;

- obligaţiuni convertibile - ce pot fi preschimbate, la opţiunea deţinătorului, cu acţiuni ale emitentului.

În concluzie, o emisiune de obligaţiuni poate aduce societăţii comerciale emitente resurse suplimentare, fără a creşte numărul de acţionari şi gradul de dispersie a acţiunilor. De asemenea, ea se împrumută direct de la publicul investitor (finanţare directă), creditul fiind mai eficient şi uneori mai ieftin. Piaţa obligaţiunilor constituie o alternativă eficientă de apelare la fonduri împrumutate şi prin faptul că nu se impune o negociere a contractului de împrumut, ca în cazul creditelor bancare. Deosebirile principale dintre acţiuni şi obligaţiuni pot fi sintetizate astfel:

a) Rolul deţinătorului în gestiunea activităţii emitentului, în cazul acţiunilor, este acela de drept de vot în adunarea generală, iar în cazul obligaţiunilor este inexistent;

b) Veniturile pentru titularul titlului, în cazul acţiunilor sunt dividendele (legate de rezultatele firmei), iar în cazul obligaţiunilor, dobânzile a căror sumă este în mod obligatoriu vărsată de emitent;

c) Riscurile asumate de proprietarul titlului, în cazul acţiunilor sunt mai mari: risc de evoluţie nefavorabilă a afacerilor firmei, riscul de a pierde fondurile investite, în cazul lichidării firmei. În cazul obligaţiunilor riscurile sunt mai mici: riscul de nerambursare (dispare în cazul unei garanţii de stat), iar situaţia lichidării firmei, creditorii au prioritate în faţa acţionarilor;

d) Durata de viaţă a acţiunilor este practic nelimitată (sau până în momentul în care firma emitentă este lichidată), iar cea a obligaţiunilor este limitată (până la data scadentă).

10.2. Piaţa primară şi piaţa secundară de capitalPiaţa de capital funcţionează ca un mecanism de legătură între cei la

nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitori) şi cei care au nevoie de capital (emitenţi). Piaţa de capital (financiară) este o piaţă a fondurilor pe termen mediu şi lung, pe care se emit şi se tranzacţionează

72

Page 73: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

valori mobiliare, ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Pe această piaţă se manifestă o relaţie directă între deţinătorii şi utilizatorii de fonduri, adică o finanţare directă a acestora din urmă, care intră în posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare. Piaţa titlurilor financiare, ca mecanism de legătură între deţinătorii de fonduri excedentare (investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii), este structurată pe două mari componente (segmente): piaţa primară şi piaţa secundară.

Piaţa primară de capital este acel segment al pieţei de capital pe care se vând şi se cumpără titluri financiare nou-emise, de către diferiţi agenţi economici, instituţii financiar-bancare sau autorităţi publice. Ca prim segment al pieţei capitalului, ea presupune emiterea valorilor mobiliare şi plasarea lor pentru prima dată pe piaţă, fiind cadrul în care emitenţii atrag resurse băneşti pentru finanţarea unor activităţi economice sau acoperirea unor deficite bugetare. Pe acest segment de piaţă sunt lansate primele emisiuni de titluri financiare, pentru atragerea capitalurilor disponibile pe termen mediu şi lung, atât pe piaţa de capital naţională, cât şi internaţională. Piaţa primară asigură astfel întâlnirea dintre cererea şi oferta de titluri, permiţând capitalizarea agenţilor economici participanţi. Ea este, deci, un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de fonduri (emitenţii) şi de plasament în aceste titluri, din partea deţinătorilor de fonduri (investitorii). Pe piaţa primară de capital preţul de vânzare al titlurilor, numit curs, îl constituie valoarea nominală, adică suma înscrisă pe titlu, şi este un preţ ferm. Operaţiunile pe această piaţă se efectuează, în principal, prin intermediul societăţilor bancare, care în schimbul unui comision, plasează aceste titluri contra capitalului bănesc mobilizat în favoarea emitentului de titluri. Uneori, rolul de intermediari îl pot avea şi societăţile de valori mobiliare, autorizate în acest sens de către organul de reglementare a pieţei capitalului (în ţara noastră - Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare). Emitenţii de valori mobiliare (solicitanţii de fonduri) pot fi următoarele categorii de persoane juridice: - societăţile care se înfiinţează prin subscripţie publică, în scopul acumulării unui capital social iniţial cât mai mare; - societăţile comerciale, private sau de stat, care doresc să-şi majoreze capitalul social; - societăţile care au nevoie de împrumuturi pe termen mediu şi lung, pentru finanţarea unor investiţii; - instituţii financiar bancare şi de asigurări; - autorităţile guvernamentale, care au nevoie de fonduri pentru finanţarea unor proiecte economice naţionale; - organele administraţiei publice, centrale sau locale, pentru acoperirea unor cheltuieli publice sau deficite bugetare.

Operaţiunile specifice pieţei primare de capital reprezintă, în fapt, mijloacele prin care o societate comercială poate obţine fonduri pe termen mediu sau lung (oferta publică de vânzare, plasamentul privat şi emisiunea de obligaţiuni), precum şi mijlocul prin care un investitor poate achiziţiona un pachet de acţiuni la o anumită societate sau poate deveni creditor al acesteia (oferta publică de cumpărare şi subscripţia de obligaţiuni).

Piaţa secundară de capital este o piaţă a titlurilor anterior emise, adică a titlurilor emise şi puse în circulaţie pe piaţa primară. Pe acest segment de piaţă, titlurile sunt tranzacţionate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea, adică de către investitori. Această piaţă îndeplineşte, ca şi cea primară, un rol de

73

Page 74: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

concentrare a cererii şi ofertei de titluri, dar a unei cereri şi oferte derivate, care se manifestă după ce piaţa titlurilor s-a constituit. Piaţa secundară, prin cele două componente ale acesteia (piaţa bursieră şi piaţa extrabursieră), oferă posibilitatea valorificării titlurilor mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) înainte ca acestea să producă venituri (dividende sau dobânzi). Existenţa acestei pieţe garantează deţinătorilor de titluri posibilitatea negocierii acestora şi transformarea lor în lichidităţi, în funcţie de cerere şi ofertă, certificând astfel că titlurile respective au o anumită valoare. Ca expresie a reglării libere a cererii şi ofertei de valori, ca barometru al nevoii de capital, dar şi al stării economiei naţionale, piaţa secundară poate fi considerată ca o piaţă absolută. Aceasta asigură mobilitatea capitalurilor, negociabilitatea titlurilor trecute prin piaţa primară şi atragerea, deopotrivă, a investitorilor instituţionali. Toate acestea sunt subordonate aceluiaşi obiectiv: speranţa obţinerii unui profit cât mai mare într-un timp mai scurt. Obiectivul se realizează prin cursul bursier, care reprezintă preţul titlurilor stabilit în urma negocierii şi care ascunde două tendinţe: de maximizare a rentabilităţii unei acţiuni sau obligaţiuni şi de minimizare a riscului specific oricărui titlu. Ambele tendinţe se referă la dividendele sau dobânzile obţinute la sfârşitul exerciţiului financiar. Problema fundamentală a activităţii pe piaţa secundară de capital este, deci, formarea preţului (cursului) titlurilor, în urma operaţiunilor de negociere, care poate fi substanţial diferit de valoarea nominală. Nivelul şi evoluţia cursului depind de numeroşi factori, a căror cuantificare se reflectă în raportul dintre cererea şi oferta de titluri. Printre cei mai importanţi dintre aceştia, se pot enumera: rezultatele economico-financiare ale emitentului; rata medie a dobânzii pe piaţa monetară; dinamica preţurilor (fenomenul inflaţionist); perspectivele economice ale emitentului; conjunctura economică internă şi internaţională; comportamentul psihologic al participanţilor etc. Principalele operaţiuni (tranzacţii) care se efectuează pe piaţa secundară a capitalului (piaţa bursieră) au, în general, un caracter speculativ şi se împart, în mod clasic, în două categorii: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Operaţiunile la vedere, cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii ″cash″, constau în schimbul titlurilor contra unor sume băneşti în ziua tranzacţiei şi la cursul existent şi acceptat de către participanţi în momentul respectiv. Aceste tranzacţii se caracterizează prin aceea că persoana care adresează ordinul de vânzare sau cumpărare îşi asumă obligaţia ca imediat (sau în perioada de lichidare normală), să pună la dispoziţia partenerului titlurile vândute sau suma de bani reprezentând preţul tranzacţiei. Astfel, un investitor poate cumpăra valori mobiliare, cu condiţia să plătească în aceeaşi zi (sau în câteva zile) integral contravaloarea acestora. Un client care vinde ″cash″ trebuie să predea titlurile contractate în cadrul aceluiaşi termen, primind contravaloarea acestora în contul său deschis la societatea de bursă (societatea broker). Aceste operaţiuni se realizează, de regulă, cu intenţia de modificare a structurii portofoliului de titluri deţinut sau pentru transformarea activelor financiare în lichidităţi. Pot avea şi scop speculativ, atunci când se realizează mai multe tranzacţii la vedere pe diferite pieţe, unde titlurile cotează în mod diferit, operatorii câştigând din diferenţa de preţ (operaţiuni de spreading). Operaţiunile la termen, cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii ″futures″, constau în asumarea, prin contract, de

74

Page 75: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

către participanţi, a obligaţiei de a cumpăra sau vinde o anumită cantitate de titluri financiare, la o dată viitoare (T1), preţul fiind însă stabilit în momentul încheierii tranzacţiei (T0). Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative, astfel că obiectivul principal al operatorilor nu este primirea sau livrarea efectivă a hârtiilor de valoare, ci obţinerea unui câştig din eventualele diferenţe favorabile de curs, între ziua încheierii contractului şi scadenţa acestuia. Astfel, speculatorul ″la scădere″ mizează pe o scădere a cursului titlurilor cu care lucrează şi, ca atare, va da un ordin de vânzare futures. Dacă până la scadenţa contractului, previziunile sale se adeveresc, adică scade cursul, el va achiziţiona titlurile printr-o operaţiune la vedere, în ziua scadenţei, şi le va ceda cumpărătorului, câştigând diferenţa dintre cele două cursuri (a vândut mai scump şi a cumpărat mai ieftin). El este un speculator ″á la baisse″. Invers, speculatorul ″la creştere″ anticipează o majorare a cursului şi dă un ordin de cumpărare futures. Dacă până la scadenţă cursul creşte, el va dobândi titlurile la cursul stabilit anterior şi va face o vânzare la vedere, în ziua scadenţei, câştigând din diferenţa de preţ (a cumpărat mai ieftin şi a vândut mai scump). El este un speculator ″á la hausse″. Cel care reuşeşte să previzioneze evoluţia reală a cursului titlurilor va câştiga, iar celălalt va pierde. În ţările cu o piaţă de capital dezvoltată, tranzacţiile bursiere la termen deţin ponderea covârşitoare (cca. 80%) din totalul operaţiunilor. Un rol important pe piaţa secundară de capital revine societăţilor de valori mobiliare (societăţi de bursă), care sunt organizate ca societăţi pe acţiuni şi îndeplinesc următoarele funcţiuni:

- efectuează intermedierea în comerţul cu titluri, respectiv vânzarea-cumpărarea acestora în numele şi pe contul unor terţi (acţionează ca broker);

- efectuează comerţ cu titluri, respectiv operaţiuni de vânzare-cumpărare de valori mobiliare în nume şi pe cont propriu (acţionează ca dealer).

O societate de bursă (de valori mobiliare) îndeplineşte funcţiuni de broker (de intermediere), atunci când, în tranzacţiile cu titluri, acţionează ca un reprezentant al clientului (prin intermediul unui personal specializat format din agenţi bursieri), efectuând operaţiuni în numele, pe contul şi riscul acestuia şi încasând, ca remuneraţie, un comision, ce reprezintă un anumit procent din tranzacţia încheiată. O societate de bursă îndeplineşte funcţiuni de dealer (comerţ cu titluri), atunci când participă la tranzacţii în calitate de contraparte, făcând apel la portofoliul propriu de titluri.

Funcţionalitatea pieţei secundare de capital se bazează pe cele două componente ale acesteia: piaţa bursieră (bursa de valori) şi piaţa extrabursieră (piaţa OTC - Over the Counter). Pentru ca piaţa secundară să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine într-o economie modernă, ea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe: - lichiditatea, respectiv abundenţa de fonduri disponibile, pe de o parte, şi de active financiare, pe de altă parte. O piaţă este lichidă atunci când există posibilitatea de a vinde şi de a cumpăra, în mod operativ şi fără întreruperi, active (titluri) financiare. Un activ care nu este lichid nu poate fi revândut, singura posibilitate de a recupera valoarea sa fiind pe seama veniturilor viitoare pe care le aduce. Prin aceasta se anulează una dintre principalele funcţii economice ale activelor financiare, aceea de a mobiliza capitalurile investite şi de a transforma investiţia într-o valoare comercializabilă; - eficienţa, respectiv

75

Page 76: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

existenţa unor mecanisme de realizare operativă, la costuri cât mai reduse, a tranzacţiilor. Costul tranzacţiilor afectează gradul de valorificare a activelor; cu cât el este mai redus, cu atât atractivitatea este mai mare, adică deţinătorii de fonduri sunt mai interesaţi în a face investiţii în active financiare; - transparenţa, respectiv accesul direct şi rapid la informaţii relevante atât pentru deţinătorul de titluri, cât şi pentru deţinătorul de fonduri. Transparenţa asigură libera concurenţă, contracararea tendinţelor de monopol şi, prin aceasta protecţia investitorilor; - corectitudinea (fair market), adică o organizare foarte riguroasă a pieţei prin reglementări specifice, care să conducă la crearea unui mecanism de vehiculare totală şi corectă a informaţiilor, contracarându-se tendinţele de manipulare a pieţei; - adaptabilitatea, care implică răspunsul prompt al pieţei la noile condiţii economice şi extraeconomice, la noile oportunităţi; o piaţă financiară este eficientă în măsura în care este inovativă, găseşte noi modalităţi de a răspunde specificului cererii şi ofertei, ca şi normelor stabilite în ansamblul sistemului economic. Trebuie subliniat că între cele două segmente ale pieţei de capital există o strânsă legătură; ele se influenţează reciproc şi, mai mult, piaţa secundară nu poate exista fără piaţa primară. Explicaţia rezidă în faptul că piaţa primară oferă pieţei secundare produsele ce urmează a fi tranzacţionate, în timp ce piaţa secundară oferă pieţei primare informaţii despre vandabilitatea (lichiditatea) produselor emise şi preţul la care pot fi atrase noi fonduri băneşti (preţul unei noi emisiuni). Se poate spune că, dacă piaţa primară este suportul existenţei şi funcţionării pieţei secundare, prin produsele pe care le oferă acesteia, piaţa secundară, prin rezultatele tranzacţiilor şi informaţiile oferite, reprezintă factorul motor de determinare a atractivităţii şi dezvoltării pieţei primare. De asemenea, cele două noţiuni, de piaţă primară şi secundară, nu trebuie privite prin prisma coordonatelor spaţiale şi temporale, ci a proceselor şi mecanismelor specifice fiecăreia. Precizarea este necesară, deoarece o nouă emisiune de valori mobiliare poate fi oferită publicului şi prin intermediul sistemului de tranzacţionare al pieţei bursiere sau extrabursiere. Aceasta nu înseamnă că vânzarea valorilor mobiliare a fost un proces al pieţei secundare, ci, chiar dacă s-au folosit facilităţile bursei, rămâne un proces specific pieţei primare.

76

Page 77: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 11ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL BUGETAR

11.1. Echilibru sau dezechilibru bugetar?

Statul nu-şi poate îndeplini funcţiile sale şi nu poate supravieţui fără a preleva obligatoriu de la contribuabili o parte din rezultatul activităţii lor. Această prelevare se materializează, mai departe, în cheltuielile pe care le efectuează statul pentru satisfacerea nevoilor colective. Totalitatea acestor venituri şi cheltuieli ale administraţiei publice (locale şi centrale) formează bugetul public naţional.

Teoriile economice privesc diferit bugetul ca instrument al atragerii de resurse şi al alocării acestora la nivelul unei economii naţionale. În România, Guvernul operează într-un an fiscal, care începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. Ordonatorii principali de credite trebuie să depună, cel mai târziu până la data de 1 iunie a fiecărui an, propunerile pentru proiectul bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă propunerile pentru proiectele bugetelor locale la direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat până la data de 15 mai a fiecărui an.

Ministerul Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra nivelului maxim al cheltuielilor bugetare. Până la data de 1 iulie, Ministerul Finanţelor, cu acordul primului ministru, comunică ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli stabilite pe baza politicii financiare a Guvernului, în vederea definitivării proiectelor de buget. Aceste proiecte trebuie depuse la Ministerul Finanţelor până la 1 august. Ele sunt însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate, atât pentru venituri, cât şi pentru cheltuieli. Ministerul de Finanţe acţionează ca o forţă restrictivă întrucât el ţine seama şi de obiectivele de stabilitate macroeconomică. În caz de divergenţe, Guvernul are un rol hotărâtor.

Pe baza acestor proiecte şi pe baza propriului proiect, Ministerul Finanţelor întocmeşte proiectul bugetului de stat, proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat şi proiectele bugetelor fondurilor speciale, pe care le depune la Guvern până la data de 25 septembrie a fiecărui an. Până la data de 10 octombrie, Guvernul trebuie să supună spre aprobare Parlamentului proiectele de bugete menţionate anterior şi proiectele legilor bugetare. Parlamentul îşi asumă acum poziţia de lider în procesul bugetar.

Comitetele şi subcomitetele de specialitate din Parlament examinează propunerile pentru programele şi instituţiile aflate sub jurisdicţia lor. Negocierile dintre comitete, dintre Camera Deputaţilor şi Senat, dintre Parlament şi Guvern pot să dureze câteva luni. În mod normal, Guvernul ar trebui să înainteze Parlamentului proiectul de buget cel târziu în luna octombrie, astfel încât acesta să fie adoptat până la începutul anului fiscal. În practică, însă, multe lucruri nu stau chiar aşa în timpul acestui proces.

În primul rând, problema cea mai importantă, care constă în obiectivele de stabilitate macroeconomică - stabilitatea preţurilor,

77

Page 78: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

creşterea economică, ocuparea forţei de muncă - stârneşte cele mai mici preocupări în procesul bugetar. Deciziile privind fiscalitatea şi cheltuielile sunt adoptate într-o mulţime de subcomitete dominate de grupuri de presiune şi unde dorinţa fiecărui parlamentar este să-şi întărească poziţia politică.

O a doua problemă este că Parlamentul s-a dovedit incapabil să respecte propriile-i reguli. Rezoluţiile privind bugetul nu sunt adoptate la timp sau dacă sunt adoptate nu sunt tratate drept angajamente ferme. În ultimii ani, anul fiscal a început fără să existe un buget.

O altă problemă este generată de faptul că şi după ce a adoptat o lege a bugetului, în timpul anului fiscal Parlamentul adoptă legi a căror aplicare induce presiuni asupra bugetului. În această situaţie, guvernul este obligat fie să redistribuie cheltuielile, fie să introducă noi taxe şi impozite, fie să accepte modificarea deficitului bugetar. Deficitul bugetar apare atunci când cheltuielile guvernului sunt mai mari decât veniturile pe care acesta le realizează.

Cum afectează deficitul bugetar economia? Pe de o parte achiziţiile guvernamentale sunt o componentă a cererii agregate şi, prin urmare, aceasta este afectată direct de schimbările apărute în volumul achiziţiilor guvernamentale. Pe de altă parte, transferurile bugetare, dobânda plătită pentru datoria publică şi impozitele pe venitul personal şi pe profit afectează în mod direct veniturile agenţilor economici şi indirect cererea agregată. Bugetul de stat cuprinde achiziţiile guvernamentale, transferurile bugetare şi impozitele şi taxele. Modificarea oricărei aceste componente a bugetului are efecte asupra cererii agregate. În general, nu se face o distincţie clară între achiziţii guvernamentale şi transferuri bugetare. De fapt, achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii şi transferurile bugetare apar împreună sub numele de cheltuieli guvernamentale.

Una dintre preocupările majore în ultimii ani constă în creşterea rolului bugetului ca mijloc de descentralizare financiară. În România, Legea Finanţelor Publice Locale asigură un cadru formal de reglementare a relaţiilor dintre bugetul de stat şi bugetele locale. Pe baza acestei legi, o serie de atribuţii privind perceperea şi administrarea unor categorii de taxe şi impozite, precum şi acoperirea unor categorii de cheltuieli sunt delegate la nivelul autorităţilor locale. Totodată, autorităţile locale au competenţa de a contracta în nume propriu împrumuturi de pe pieţele de capital locale sau străine. Deşi aceste atribuţii sunt fireşti în contextul unei economii moderne, stabilitatea macroeconomică a ţării poate fi afectată negativ dacă autorităţile locale nu utilizează competenţele lărgite de care se bucură în mod judicios.

11.2. Fluctuaţiile deficitului bugetar şi efectele acestuia în economie

Ceea ce interesează cel mai mult din perspectiva fluctuaţiilor macroeconomice, nu este atât nivelul mediu al deficitului bugetar, ci modul în care bugetul răspunde condiţiilor din economie. Cât de semnificativă este modificarea volumului achiziţiilor guvernamentale, a transferurilor bugetare sau a impozitelor şi taxelor ca urmare a schimbărilor din economie? Cum fluctuează deficitul guvernamental în comparaţie cu fluctuaţiile din economie?

78

Page 79: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

O altă problemă legată de dimensiunea deficitului bugetar constă în posibilităţile de finanţare ale acestuia. Finanţarea deficitului se poate face doar prin împrumuturi (interne sau externe) şi prin emisiune suplimentară de monedă. Finanţarea deficitului prin împrumuturi interne măreşte presiunile pe piaţa monetară asupra ofertei de fonduri împrumutabile, ceea ce duce la creşterea dobânzilor şi la eliminarea sectorului neguvernamental de pe piaţa creditului. În condiţii de inflaţie ridicată, finanţarea deficitului prin împrumuturi externe întăreşte anticipaţiile inflaţioniste ale agenţilor economici. Aceştia anticipează că orice împrumut extern va trebui preschimbat în monedă naţională şi, astfel, masa monetară va creşte. Chiar şi în cazul în care BNR ar steriliza intrările de capital, acest lucru ar diminua volumul creditului neguvernamental. Acest efect de evicţiune a fost deosebit de puternic în anul 1997, când creditul neguvernamental a scăzut în termeni reali cu 46,8%.

Deficitul este rezultatul unor decizii discreţionare de politică economică. Totodată, decidenţii în politica economică nu pot să determine cu precizie nivelele de încasări şi de cheltuieli guvernamentale. Dimpotrivă, aceştia adoptă legi generale pentru impozite şi taxe, pentru modalităţile de calcul ale beneficiilor sociale, pentru transferurile bugetare şi pentru obiectivele ce vizează achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii. Dar nivelul actual al veniturilor şi cheltuielilor este afectat semnificativ de stadiul ciclului de afaceri. Atunci când economia se contractă, bugetul se îndreaptă spre deficit pe măsură ce volumul de venituri colectat scade, iar transferurile bugetare cresc. În timpul unei expansiuni, bugetul se îndreaptă spre excedent. O modalitate de separare a efectelor generate de schimbările discreţionare de politică economică de efectele ciclului de afaceri constă în determinarea valorii deficitului bugetar ce ar exista atunci când şomajul s-ar afla la nivelul ratei naturale. Acesta este deficitul structural. Modificările în deficitul structural sunt interpretate drept efecte ale politicii fiscale discreţionare. Diferenţa dintre deficitul actual şi deficitul structural se numeşte deficit ciclic. Atunci când rata şomajului creşte peste nivelul natural, deficitul ciclic devine pozitiv, întrucât deficitul actual depăşeşte deficitul structural. Când rata şomajului scade sub rata naturală, deficitul actual este mai mic decât deficitul structural şi are o valoare negativă. Modificările în deficitul ciclic reflectă schimbările în presiunea fiscală şi în cheltuielile guvernamentale, care se petrec automat pe măsură ce producţia reală, rata şomajului şi inflaţia evoluează pe fondul unui ciclu de afaceri. Astăzi majoritatea economiştilor consideră că deficitul bugetar constituie o problemă serioasă. Vom analiza în continuare patru argumente în acest sens.

Efectul asupra investiţiilor. Dacă ministerul de Finanţe lansează pe piaţa de obligaţiuni de stat sau bonuri de trezorerie pentru a finanţa deficitul, practic, cererea sa de împrumuturi se adaugă cererii totale de fonduri disponibile pe piaţa monetară şi astfel ratele dobânzii cresc. Efectul de evicţiune apare, aşadar, nu numai în urma creşterii volumului achiziţiilor guvernamentale, ci şi datorită împrumuturilor contractate de guvern pe piaţa internă. Creşterea volumului creditului guvernamental pe piaţa internă diminuează volumul creditului neguvernamental, în condiţiile în care banca centrală urmăreşte să atingă obiectivele de inflaţie propuse.

79

Page 80: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Împrumuturile din străinătate. O altă posibilitate de finanţare a deficitului constă în emisiunea de obligaţiuni pe pieţele internaţionale de capital sau în împrumuturi directe de la bănci şi de la instituţii financiare internaţionale. România a recurs în ultimii ani la aceste metode. Problema este însă că finanţarea deficitului prin împrumuturi internaţionale poate să devină foarte costisitoare. De fapt, în acest fel stau lucrurile astăzi. Ca urmare a evoluţiei nefavorabile din economia mondială şi datorită îndoielilor investitorilor de pe pieţele internaţionale privind capacitatea României de a menţine deficitul bugetar la un nivel redus, dobânzile pentru obligaţiunile româneşti au crescut în anul 1998 cu aproape 3% peste dobânda de referinţă (LIBOR - dobânda pieţei interbancare de la Londra). Prin urmare, în anii următori, efortul contribuabililor pentru plata datoriei externe poate să fie considerabil mai mare decât s-a anticipat iniţial.

Accentuarea deficitului de cont curent din balanţa de plăţi externe.În anii 1997 şi 1998, datorită dimensiunii mari a deficitului bugetar, leul s-a apreciat semnificativ faţă de dolarul SUA. În anul 1997, aprecierea în termeni reali a leului a fost de 10% iar în luna septembrie 1998 se anticipa o apreciere pentru acest an de aproximativ 19%. Aprecierea leului în termeni reali a frânat exporturile, produsele româneşti devenind mai scumpe pentru cumpărătorii străini. În acelaşi timp, importurile au devenit mai ieftine pentru agenţii economici autohtoni. De ce se apreciază însă leul dacă deficitul bugetar este finanţat din împrumuturi pe piaţa internă? Împrumuturile contractate de guvern pe piaţa financiară internă diminuează oferta de fonduri împrumutabile pe piaţa monetară, fapt ce duce la creşterea ratelor reale ale dobânzii. În acest context, intrările de capital, în mare măsură speculative, cresc, şi astfel oferta de dolari care trebuie schimbaţi în lei creşte. Leul se apreciază în termeni reali, iar acest lucru întăreşte presiunile asupra deficitului contului curent din balanţa de plăţi externe.

Pericolul exploziei deficitului Creşterea deficitului structural atrage atenţia asupra unui alt pericol, şi anume creşterea părţii din deficit generată de plăţile cu dobânda aferentă datoriei. Problema "exploziei deficitului" a fost formulată de Thomas J. Sargent şi Neil Wallace. În scenariul creşterii explozive, volumul împrumuturilor necesar plăţii dobânzilor la datorie este atât de mare încât datoria creşte mai repede decât PIB, chiar dacă restul bugetului rămâne în echilibru. Cum guvernul contractează an de an împrumuturi din ce în ce mai mari pentru plata dobânzilor, acest lucru presează tot mai mult asupra ratelor reale ale dobânzii, ceea ce face necesară creşterea împrumuturilor pentru plăţile dobânzii. În cele din urmă, deficitul "explodează" şi ameninţă să înghită întregul PIB.

Aflat în situaţie de explozie a deficitului, guvernul nu mai are decât o soluţie de ieşire: să înceapă să monetizeze deficitul, adică să îl finanţeze prin crearea suplimentară de bani. Iar aceasta reprezintă formula clasică pentru inflaţie - prea mulţi bani pentru prea puţine bunuri şi servicii pe piaţă. Prin urmare, monetizarea deficitului transformă deficitul exploziv în inflaţie explozivă. Acest scenariu s-a petrecut la începutul anilor '80 în Bolivia, Argentina, Brazilia şi Israel.

80

Page 81: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Datoria de astăzi a guvernului este echivalentă cu taxe şi impozite în viitor, iar în cazul în care consumatorii sunt suficienţi de raţionali, taxele şi impozitele din viitor sunt echivalente cu cele de astăzi. Acesta este principiul general al echivalenţei ricardiene.

Implicaţiile acesteia constau în faptul că în cazul în care guvernul reduce presiunea fiscală, dar nu are nici o intenţie să reducă şi cheltuielile, finanţarea reducerii nivelului taxelor şi impozitelor presupune acceptarea creşterii deficitului bugetar. La un moment dat în viitor, guvernul va trebui să mărească presiunea fiscală pentru a plăti datoria acumulată; iar acest lucru înseamnă că, de fapt, venitul consumatorului nu este decât temporar mai mare, iar pe o perioadă mai lungă, acesta nu se modifică. Aşadar, dacă principiul echivalenţei ricardiene este valabil, cererea agregată nu poate fi manipulată prin diminuarea temporară a taxelor şi impozitelor, în condiţiile în care se acceptă o creştere a deficitului bugetar.

11.3. Politica fiscal-bugetarăPolitica fiscală are efecte semnificative asupra economiei şi în primul

rând asupra ocupării forţei de muncă şi asupra stabilităţii preţurilor. În general, economiştii consideră politica fiscală drept management al

cererii agregate prin intermediul modificării presiunii fiscale, volumului transferurilor bugetare şi a achiziţiilor guvernamentale. Procesul bugetar este, însă, mult mai complex decât sugerează această definiţie. Complexitatea lui rezidă din cel puţin două motive. Pe de o parte, autoritatea bugetară se împarte între Guvern şi Parlament. Pe de altă parte, politica bugetară serveşte mai multe obiective care sunt situate pe o plajă extrem de largă - de la apărare naţională şi echitate socială până la simple ambiţii politice. Totodată, politica bugetară urmăreşte stabilitatea preţurilor şi creşterea economică.

În abordarea clasică, pe termen lung, preţurile input-urilor se vor ajusta gradual la acest nivel al cererii. Producţia reală va reveni la nivelul ei natural, iar economia se va deplasa în jos şi spre dreapta de-a lungul curbei. Dar, practic, în lumea de astăzi, decidenţii în politica economică nu vor să aştepte „termenul lung". Ei doresc să întreprindă imediat ceva împotriva recesiunii, oricum înainte de viitoarele alegeri. Se consideră că recesiunea este determinată de scăderea cererii agregate.

  În loc să aştepte şi să spere, decidenţii în politica economică utilizează două elemente al consumului autonom, care se află sub controlul lor direct, şi anume consumul final al menajelor şi achiziţiile guvernamentale. Întotdeauna există proiecte pe care membrii Parlamentului le-ar sprijini imediat. De exemplu, o nouă autostradă, un sistem de irigaţii, înnoirea parcului de vehicule al Poliţiei, acoperirea costurilor cu masa de prânz a lucrătorilor din sectorul bugetar ş.a.m.d. Este uşor de întocmit o listă cu proiecte ce presupun achiziţii guvernamentale de bunuri şi servicii. Dar cât de mult ar trebui să cheltuiască guvernul pentru a realiza ceea ce şi-a propus? Pentru deplasarea curbei cererii agregate spre dreapta cu 100.000 miliarde lei nu este necesar ca guvernul să facă achiziţii în valoare de 100.000 miliarde lei. De ce?

Fiecare leu de noi achiziţii guvernamentale este amplificat de efectul multiplicatorului. De exemplu, cheltuirea unei sume de bani într-un proiect ce urmăreşte construirea unui pod rutier peste Dunăre măreşte veniturile

81

Page 82: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

celor implicaţi în realizarea lui. Aceştia cheltuiesc acum mai mult pentru alimente, îmbrăcăminte sau pentru concediu. Cheltuielile lor măresc apoi veniturile producătorilor de alimente, de îmbrăcăminte sau ale lucrătorilor din turism care, la rândul lor, consumă mai mult. Aşadar, efectul multiplicatorului se extinde în economie. Fiecare leu de noi achiziţii guvernamentale stimulează cu mai mult de un leu cheltuielile totale planificate.

Presupunem că înclinaţia marginală spre consum (c') este 0,75. Folosind formula multiplicatorului cheltuielilor, K=1/(1-c'), se obţine valoarea multiplicatorului 4. În acest caz, la un nivel dat al preţurilor, achiziţii guvernamentale în valoare de un leu vor creşte nivelul de echilibru al cheltuielilor cu 4 lei. Sunt luate în considerare atât nivelul actual al achiziţiilor guvernamentale cât şi creşterile induse în cheltuielile de consum. Prin urmare, pentru a deplasa spre dreapta curba cererii agregate cu 100.000 miliarde lei, dat fiind un multiplicator al cheltuielilor cu valoarea 4, guvernul va trebui să îşi suplimenteze volumul achiziţiilor cu 25.000 miliarde lei. Desigur, aceasta este doar o aproximare. S-a presupus că nu există impozite pe venit şi, totodată, că exporturile nete şi investiţiile nete nu sunt afectate de modificarea producţiei reale, în condiţiile unui nivel dat al preţurilor. Dar, principiile generale ce vor fi abordate în continuare sunt valabile şi în modele mai elaborate.

Modificarea preţurilor şi cererea agregată. Dacă cererea agregată se deplasează spre dreapta de-a lungul ofertei agregate are loc creşterea preţurilor. Acest lucru afectează cheltuielile planificate în sensul că efectul de multiplicare al cheltuielilor generat de creşterea achiziţiilor guvernamentale este compensat parţial de creşterea preţurilor. Creşterea nivelului preţurilor afectează cheltuielile reale planificate întrucât:

a. consumul real se diminuează datorită scăderii valorii reale a portofoliului nominal de bani;

b. investiţiile reale planificate scad ca urmare a ratelor mai mari ale dobânzii asociate unui nivel mai înalt al preţurilor;

c. acele elemente din buget care sunt stabilite în termeni nominali vor presupune achiziţionarea unui volum real de bunuri şi servicii mai mic;

d. exporturile reale nete se vor diminua datorită faptului că preţurile interne cresc faţă de preţurile din străinătate.

Aceste efecte ale modificării preţurilor sunt redate de înclinaţia negativă a curbei cererii agregate. Datorită faptului că o creştere a nivelului preţurilor tinde să diminueze fiecare tip de cheltuială planificată, nivelul de echilibru al producţiei reale creşte cu mai puţin decât rezultatul produsului dintre multiplicatorul cheltuielilor şi achiziţiile guvernamentale totale.

Veniturile nete reprezintă taxele şi impozitele colectate de guvern minus transferurile bugetare. O reducere a taxelor şi impozitelor sau o creştere a volumului transferurilor afectează economia prin efectul asupra consumului.

Am văzut în capitolele anterioare cum guvernul poate să determine modificarea cererii agregate schimbând volumul achiziţiilor guvernamentale de bunuri şi servicii. Acum se pune din nou problema deplasării curbei cererii agregate spre dreapta cu 100.000 miliarde lei. Presupunem că Parlamentul adoptă o lege care permite o creştere cu

82

Page 83: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

10.000 miliarde lei a cheltuielilor privind subvenţionarea dobânzilor pentru creditele acordate construirii de noi locuinţe, în timp ce nivelul veniturilor guvernamentale rămâne neschimbat. Practic, acest lucru înseamnă o reducere cu 10.000 miliarde lei a veniturilor bugetare nete. Cum va fi afectată cererea agregată?

În primul rând, această acţiune măreşte venitul disponibil al beneficiarilor acestor credite cu 10.000 miliarde lei. Presupunând că înclinaţia marginală spre consum este 0,75, aceştia îşi suplimentează consumul cu 7.500 miliarde lei. Ca şi în exemplul anterior, creşterea consumului de alimente, de îmbrăcăminte şi a cheltuielilor de vacanţă măreşte veniturile lucrătorilor implicaţi în producerea şi vânzarea acestor categorii de bunuri şi servicii cu 7.500 miliarde lei. Mai departe, consumul acestora creşte cu 5.626 miliarde lei ş.a.m.d. În concluzie, o scădere a veniturilor bugetare nete generează un proces de multiplicare similar cu cel rezultat din creşterea achiziţiilor guvernamentale. Acest lucru se petrece indiferent dacă este vorba de o diminuare a taxelor şi impozitelor plătite guvernului sau de creşterea transferurilor bugetare.

Efectul de evicţiune (crowding-out). Întreaga analiză de până acum se bazează pe o serie de ipoteze simplificatoare. Cea mai importantă constă în ideea că menajele (gospodăriile) vor cheltui aceeaşi fracţiune dintr-un leu suplimentar provenit din reducerea presiunii fiscale sau din creşterea veniturilor câştigate prin muncă. Dar, dacă această ipoteză este falsă, utilizarea modificării presiunii fiscale sau modificarea volumului transferurilor bugetare ca instrumente de politică economică este mult mai puţin folositoare decât sugerează modelul simplu descris anterior.

Mai mult chiar, un alt model arată că, de fapt, creşterea cheltuielilor guvernamentale nu poate să determine pe termen lung efectele scontate în privinţa creşterii cererii agregate. Deşi sporirea volumului achiziţiilor guvernamentale stimulează cererea de bunuri şi servicii, aceasta are ca efect şi creşterea ratelor dobânzii. Ratele mai mari ale dobânzii descurajează investiţiile private, practic, cererea de bunuri de investiţii. Acesta este efectul de crowding-out (evicţiune).

Presupunem că guvernul cumpără elicoptere noi de la Ghimbav. Creşterea cererii de elicoptere măreşte veniturile lucrătorilor din industria aeronautică şi veniturile altor categorii de lucrători (datorită efectului multiplicatorului). Ca urmare a creşterii veniturilor, gospodăriile (menajele) doresc să cumpere mai multe bunuri şi servicii şi, prin urmare, decid să păstreze o parte mai mare a veniturilor lor sub formă lichidă. Aceasta este motivul pentru care creşterea veniturilor generată de expansiunea fiscală măreşte cererea de bani..

Dar creşterea ratei dobânzii diminuează cantitatea de bunuri şi servicii cerută. În primul rând, se diminuează cererea de bunuri de folosinţă îndelungată şi cererea de bunuri de investiţii. Pe termen scurt, efectul de crowding-out compensează parţial impactul creşterii achiziţiilor guvernamentale asupra cererii agregate, iar pe termen lung scăderea investiţiilor private este atât de puternică încât cererea agregată revine în poziţia iniţială.

Politica fiscală restrictivă este un mijloc de protecţie împotriva ameninţării inflaţiei. Proiectarea bugetului pentru anul următor poate să conţină o combinaţie de reduceri ale volumului achiziţiilor guvernamentale

83

Page 84: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

şi de creştere a veniturilor nete tocmai în scopul de a compensa creşterea proiectată a cererii agregate private. De exemplu, presupunând că înclinaţia marginală spre consum este de 0,75, pentru fiecare creştere proiectată a cererii agregate de 100 lei peste volumul necesar atingerii nivelului natural al producţiei, achiziţiile guvernamentale pot fi reduse cu 25 lei sau transferurile bugetare se pot diminua cu 33 lei. Aşadar, pentru menţinerea curbei cererii agregate în poziţia dorită se caută o combinaţie între volumul transferurilor bugetare, volumul achiziţiilor guvernamentale şi presiunea fiscală.  

Dar, aşa cum politica fiscală poate contribui la reducerea pericolului inflaţiei, aceasta poate să şi stimuleze inflaţia. Aceasta din urmă ipostază este specifică politicii fiscale expansioniste.

Până acum, decidenţii în politica economică au jucat rolul "băieţilor buni", care au ţinut seama în proiectarea bugetului de pericolul inflaţiei. Povestea poate lua, însă, şi o altă nuanţă. Clasa politică ar fi bucuroasă să mulţumească alegătorii mărind volumul transferurilor bugetare sau reducând presiunea fiscală. Preşedintele, care şi el urmăreşte să fie reales, este bucuros să coopereze cu Parlamentul în acest sens. Într-o transmisie televizată, preşedintele semnează legea bugetului pentru anul viitor, înconjurat de liderii formaţiunilor politice din Parlament. După un an însă, curba cererii agregate se deplasează către dreapta, preţurile încep să crească, iar decidenţii în politica economică ajung din nou în faţa unui moment când trebuie să adopte o decizie grea.

84

Page 85: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 12PIAŢA MUNCII

12.1. Piaţa munciiPiaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită,

întrucât munca este factorul de producţie determinant. De nivelul cererii şi ofertei de muncă, precum şi de structura acestora depinde în mare măsură calitatea procesului productiv şi nivelul rezultatelor acestuia. Cu cât gradul de ocupare al forţei de muncă este mai mare cu atât standardul de viaţă est mai ridicat, iar cheltuielile sociale ale administraţiilor sunt mai reduse.

Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în general se grupează în două categorii, după cum este vorba de piaţa internă şi piaţa internaţională a forţei de muncă. Astfel, piaţa internă a forţei de muncă este condiţionată, în principal, de următorii factori:

a) evoluţia produsului intern brut, respectiv a producţiei industriale, agricole şi a serviciilor;

b) evoluţia tranzacţiilor comerciale, a circulaţiei monetare şi a creditului;

c) restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte şi apariţia unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului tehnico-ştiinţific;

d) variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector, dar şi la nivel individual ş.a. Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa

următorilor factori: a) gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile

(diferenţele) de salarizare şi de trai diferite; b) amploarea investiţiilor din fiecare ţară; c) migraţia internaţională a capitalului financiar;d) politica economică adoptată în diferite ţări, primitoare de forţă

de muncă superior calificată (importul de inteligenţă) etc.În condiţiile actuale, se manifestă o tendinţă de segmentare a pieţei

muncii, în ţările dezvoltate economic, care se întemeiază pe adâncirea diviziunii muncii sociale, pe variaţiile cererii şi ofertei economice, pe nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor etc. În acest sens, se disting următoarele două segmente de piaţă:

- piaţa primară, care include angajările în întreprinderi de talie mare, care beneficiază de multe ori de poziţii de monopol sau oligopol, cu o productivitate ridicată, puternic sindicalizate, şi unde salariile sunt şi ele mari, iar condiţiile de muncă bune;

- piaţa secundară, care se referă la forţa de muncă angajată în întreprinderi de talie mică, confruntate cu o puternică concurenţă, unde nu există sindicate şi în care salariile sunt mici sau instabile, iar locurile de muncă nesigure.

În general, piaţa muncii funcţionează după principiile de bază ale pieţei - cererea, oferta, preţul, concurenţa etc., dar toate acestea se manifestă în funcţie de marfa - forţă de muncă – care, prin trăsăturile sale, fiziologice, psihologice, sociale şi morale, imprimă anumite particularităţi pieţei muncii, precum:

85

Page 86: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

a) pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al naţiunii, ci numai acela care este cerut de factorul de producţie - capital şi este oferit de cei care sunt dispuşi să folosească capacitatea lor de muncă. În legătură cu această particularitate în raport cu celelalte pieţe, trebuie precizat că, în condiţiile actuale, dreptul la muncă este un drept fundamental al omului într-o societate democratică. De aceea, piaţa muncii are un grad ridicat de rigiditate, dar şi de sensibilitate, condiţionând echilibrul economic şi pe cel social-politic;

b) în raport cu celelalte pieţe, piaţa muncii este mult mai organizată şi mai reglementată, întrucât tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt doar simple relaţii de vânzare-cumpărare între ofertanţi şi solicitanţi. Prin negocierile de pe piaţa muncii, posesorii de forţă de muncă urmează să-şi realizeze nu numai aspiraţiile profesionale, ci şi pe cele familiale şi sociale. De aceea, intervenţia statului pe această piaţă este mai puternică decât pe celelalte pieţe, fapt ce imprimă pieţei muncii un grad ridicat de imperfecţiune. Pe lângă concurenţă, salariu, productivitate marginală - ca instrumente naturale ale pieţei muncii - există şi numeroase reglementări economico-juridice, un cadru reglementat instituţionalizat, dinainte acceptat de către agenţii economici. Rolul statului pe această piaţă se manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la angajarea şi salarizarea lucrătorilor, legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă, legi referitoare la protecţia socială), dar şi ca mediator şi garant al interpretării legislaţiei muncii (iniţiază dialogul tripartit guvern-patronat-sindicate);

c) piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă, în care negocierea şi contractul de muncă au un rol important în determinarea cererii şi ofertei de muncă. De asemenea, raportul dintre cererea şi oferta de muncă se manifestă în mod specific pe această piaţă, permanent oferta fiind mai mare decât cererea, ceea ce determină existenţa şomajului.

d) piaţa muncii este o piaţa derivată, în sensul că cererea de muncă se formează în strânsă legătură cu cererea de bunuri şi servicii. Daca cererea de bunuri şi servicii este mare, nivelul producţiei trebuie să se adapteze în consecinţă, iar cererea de forţă de muncă va fi şi ea la un nivel ridicat.

Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă, care, în procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale, îndeplineşte importante funcţii de ordin economic, social şi educativ, cum ar fi:

- alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi sectoare de activitate, pe profesii şi în teritoriu, în concordanţă cu volumul şi structura cererii de forţă de muncă;

- combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie - capital, asociere ce presupune atât complementaritatea, cât şi substituibilitatea eficientă a acestor factori;

- formarea şi repartizarea veniturilor în societate, atât a veniturilor primare, cât şi a celor derivate;

- crearea unui cadru formativ-educativ, ce presupune măsuri, reglementări şi informaţii, în direcţia orientării, perfecţionării şi reconversiei profesionale a forţei de muncă.

Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri, sectoare, profesii şi niveluri de calificare.

86

Page 87: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui ansamblu de factori, între care cei mai semnificativi sunt:

a) dimensiunea salariului; b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii; c) necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa; d) sistemul de educaţie şi formare profesională; e) conţinutul şi durata muncii; f) securitatea ocupării.Oferta de munca se comportă atipic în raport cu preţul muncii

(salariul), aşa cum este ilustrat în figura de mai jos.

Fig. nr. 6 Evoluţia atipică a salariuluiEfectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Efectul de venit presupune că persoana respectivă se bucură de o putere de cumpărare mai mare, datorită unor venituri mai mari, ceea ce îi dă posibilitatea să cumpere mai multe bunuri, inclusiv timp liber.

Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar care are ca efect un venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe ore, aşa că fiecare oră liberă presupune un sacrificiu mai mare. Efectul de substituire stimulează o persoană să lucreze un timp mai mare; iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin. Mărimea relativă a acestor două efecte determină forma curbei ofertei individuale de muncă. Indivizii hotărăsc atât asupra cantităţii de muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia

Oferta de muncă, în genere, are caracter relativ rigid, exprimând o piaţă a muncii cu concurenţă totdeauna imperfectă. Acest caracter se explică prin două categorii de factori: economici, teritoriali şi demografici, profesionali, ocupaţionali.

Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor ori familiilor de a lucra în alt teritoriu, fără să renunţe la genul de activitate exercitat. Motivaţia acestei imobilităţi a ofertei de muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în altă localitate, ataşamentul omului de mediul

87

Page 88: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

economico-social, chiar dacă nu are avantaje economice, surprizele necunoscutului etc.

Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă. Motivaţia acestui comportament constă în: calificarea necorespunzătoare, slaba informare privind ocupaţiile disponibile, insuficienţa şanselor pentru reconversia forţei de muncă, starea sănătăţii, vârsta, avantaje nonsalariale nesemnificative etc.

Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific, reflectând totodată corelarea strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi nevoia economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine un venit, ambele aspecte interesând atât pe lucrător, cât şi pe patron. Astfel, deciziile privind oferta de muncă sunt luate în familie pe baza analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a lor.

Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă, respectiv constituirea cererii de muncă, în acord cu mecanismul pieţei muncii.

Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile executate care, la rândul lor, sunt efectul unei cereri de bunuri economice. Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă se exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei porneşte de la firme, instituţii spre populaţie.

Fig. nr. 7 Curba cererii de muncăCererea de muncă nu este constantă, ci se schimbă, ca urmare a

schimbării preţurilor în economie şi a fluctuaţiilor în cererea de bunuri economice. Cererea de muncă are o anumită elasticitate, determinată, în mod deosebit, de disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi substituite. Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile privind stabilirea salariilor. Dacă cererea de muncă este elastică, întreprinzătorii vor fi dispuşi să abandoneze cu uşurinţă piaţa şi, din acest

88

Page 89: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

motiv, va fi dificil pentru posesorul forţei de muncă de a-şi asigura mărirea salariilor.

Cererea de muncă este elastică în mai multe situaţii: - dacă cererea pentru produsul final va fi elastică; - dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă; - dacă alţi factori de producţie (îndeosebi capitalul) pot fi înlocuiţi cu

muncă; - dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din costurilor

totale. Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri

economice în condiţiile tehnice şi organizatorice predominante, ca şi de intenţiile sigure ale întreprinzătorilor, manifestate ca stoc şi/sau flux bănesc, care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii reprezentând oferta. Într-un model foarte simplificat, se stabileşte cu acest prilej un raport juridico-economic între proprietarul muncii şi proprietarul de capital. Un astfel de raport este complex şi se realizează, de regulă, prin intermediari ca: sindicate şi manageri, care fixează preţul muncii (salariul), prin diverse compromisuri

Salariul reprezintă preţul muncii. De asemenea, el reprezintă un venit fundamental. Pe piaţa muncii oferta de muncă se referă numai la munca remunerată cu salariu. Alte tipuri de cerere de muncă nu fac obiectul acestei pieţe specifice.

Analiza pieţei muncii şi salariul în ţara noastră se poate realiza ţinând seama de următoarele relaţii: muncă-proprietate; muncă-competiţie; muncă-putere publică.

Procesul de reforme declanşat la începutul anului 1990 urmăreşte, în esenţă, crearea unei economii cu piaţă concurenţială performantă şi durabilă, în cadrul căreia piaţa muncii are un rol primordial, reflectând problematica muncii ca fiind mai întâi individuală şi apoi socială.

12.2. Şomajul. CaracterizareÎn termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă

de cererea de muncă. În această optică, şomajul este un fenomen specific pieţei muncii şi este de natură exclusiv economică. Dacă însă ne punem problema originii ofertei şi cererii de muncă, va trebui să recunoaştem că nu o vom regăsi numai în economie. Desigur, punctul de pornire îl formează omul şi societatea, dar cererea de muncă nu este direct determinată de trebuinţele acestora, ci de activitatea economică. Există ţări cu trebuinţe enorme, dar cu economii slabe care generează o cerere de muncă restrânsă.

Oferta de muncă este influenţată de economie, dar nu şi determinată de aceasta. Condiţia demografică ni se pare aici cea mai importantă. În extremis, omul nu poate trăi fără activitate economică, fără să producă, dar oferta de muncă poate fi mult mai mare sau mai mică în raport de cererea de muncă pe care o generează producţia. Progresele ştiinţelor medicale, în mod deosebit, permit astăzi controlul naşterilor ca proces demografic fundamental, dar comportamentul familial, cunoştinţele ştiinţifice despre fertilitate, procreare şi înmulţire, tradiţiile existente, politicile demografice şi numeroşi alţi factori sociali sau naturali condiţionează creşterea demografică - proces ce stă la baza ofertei de muncă.

89

Page 90: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

În concluzie, existenţa şomajului nu se datorează numai economiei; piaţa muncii este doar locul unde se deversează influenţele tuturor factorilor şi dă expresie rezultantei negative care se constituie, prin interacţiunea lor, sub formă de şomaj.

Analize recente ale şomajului în ţările membre ale OECD confirmă această idee, deplasând explicarea naturii sale din sfera ştiinţei economice în lumea faptelor uşor de perceput. Şomajul devine, astfel, rezultanta combinării schimbărilor ce intervin în dinamica productivităţii, populaţiei active şi creşterii economice (PIB) care, la rândul lor, au alte determinări concrete.

Explicaţia are în vedere că: - încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia,

în condiţiile în care ceilalţi doi factori rămân constanţi, generează şomaj sau, daca există deja, îl extinde;

- dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul anterior productivitatea creşte, şomajul se amplifică mai mult, iar dacă populaţia activă se va mări, şomajul va creşte şi mai mult;

- dacă PIB evoluează în acelaşi fel, iar productivitatea şi populaţia activă luate împreună scad mai mult decât PIB, nu se va forma şomaj, iar dacă acesta există, s-ar putea chiar resorbi într-o anumită măsură;

- şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte, dacă populaţia activă şi productivitatea luate împreună cresc mai mult, sau evoluează una crescând şi alta scăzând de aşa natură încât creşterea realizată o depăşeşte pe cea a PIB.

Complexitatea naturii şomajului face din acesta un fenomen neomogen, de forme diferite în funcţie de preponderenţa factorilor generatori.

Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar determinat de refuzul de a se angaja al celor ce estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile pe care ei le consimt atunci când lucrează. Această formă de şomaj există numai pentru cei care doresc un salariu superior celui ce se formează pe piaţă ca expresie a raportului cerere-ofertă de muncă.

  Întrucât comportamentul ce stă la baza şomajului voluntar ar putea exista oricând, s-a formulat concluzia că în orice societate există un şomaj natural care nu poate fi resorbit, un şomaj permanent, denumit şi şomaj normal pentru că nu este determinat de factori conjuncturali şi monetari. De aceea, economistul francez Edmond Malinvaud îl denumeşte şomaj neinflaţionist. În literatura de profil este cunoscut şi ca şomaj NAIRU (care nu determină accelerarea salariilor). În perioada anilor '30 ai secolului nostru, J.M. Keynes remarcă existenţa unui alt gen de şomaj, amplu la acea dată, pe care îl denumeşte şomaj involuntar. Economiştii de după Keynes l-au numit şomaj keynesian.

Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză ciclică este determinată de conjunctura economică şi caracterul sezonier al diferitelor activităţi. Această denumire se aplică pentru:

- şomajul conjunctural cauzat de alternanţa perioadelor de prosperitate şi depresiune care caracterizează lumea industrializată;

90

Page 91: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

- şomajul sezonier provocat de sezonalitatea unor activităţi precum construcţiile şi agricultura.

Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare economică, geografică, zonală, socială etc. care au loc în diferite ţări, mai ales sub incidenţa crizei energetice, revoluţiei tehnico-ştiinţifice, închiderea firmelor nerentabile, perimarea unor produse şi, o dată cu acestea, a unor meserii, datorită modificării gustului şi opţiunilor consumatorilor. În această categorie se include şi şomajul din ţările sărace cu creştere demografică, dar lipsite atât de capital, cât şi de competenţele necesare exploatării resurselor umane.

Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţilor economice ducând la restrângerea locurilor de muncă. Procesul generator pentru această formă de şomaj constă în substituirea muncii cu capitalul.

Şomajul tehnic - stare de inactivitate forţată impusă de discontinuităţile care survin în procesele tehnice de producţie: greve, defecţiuni ale unor maşini şi utilaje, întreruperea energiei etc.

Şomajul fricţional sau tranzitoriu - starea de inactivitate momentană (termen scurt) care corespunde unei situaţii sau faze intermediare ce se scurge între încetarea activităţii în cadrul unui loc de muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă. Are dimensiuni apreciabile în economiile marilor ţări.

Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi după alte criterii care nu ţin însă de natura sa.

Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii, devine clar că măsurarea şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai aproape de realitate. Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte:

Nivelul şomajului - se determină atât absolut - ca număr (masa şomajului) - cât şi relativ - ca rată a şomajului (numărul de şomeri/populaţia activă) şi diferă pe ţări, perioade şi regiuni ale aceleiaşi ţări.

Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în toate ţările, ordinul de mărime şi creşterea sau descreşterea celor doi indicatori ai nivelului şomajului au dobândit şi alte semnificaţii decât cele relevate înainte. Existenţa şomajului nu exclude total şi definitiv starea de ocupare deplină a forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă este, deci, echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut reflectat printr-o rată de câteva procente. J.M. Keynes, precizează, de altfel, că folosirea deplină a mâinii de lucru înseamnă absenţa şomajului, dar este compatibilă cu şomajul voluntar şi fricţional.

În Anglia anilor '20-'30 ai acestui secol, nivelul şomajului pentru situaţia de ocupare deplină a forţei de muncă se ridica, după unii autori, la circa 3% din populaţia activă. Pentru alte ţări europene se admite că imediat după al doilea război mondial acest nivel era ilustrat de o rată a şomajului de 1-2%. Ulterior, în SUA, nivelul respectiv a crescut la 5%, dar s-a diminuat în anii '80, pe când în Europa occidentală a crescut. Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite, se estimează că, în prezent, ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1,5-4%.

Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit nivel minim, s-a făcut şi pasul logic următor, considerându-se că scăderea

91

Page 92: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

şomajului sub minimul respectiv caracterizează o stare de supraocupare a forţei de muncă. După unii autori, un asemenea nivel echivalează cu o rată a şomajului aproximativ de 1%. La acest nivel al şomajului, mâna de lucru devine foarte rară şi costul său pentru cei care angajează salariaţi tinde să crească mai rapid decât productivitatea. Criteriul economic al supraocupării devine, astfel, momentul când în activitatea economică, pentru noii angajaţi, are loc o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii lor.

Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune atenţiei. În funcţie de aceasta se poate distinge: şomajul total care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii; şomajul parţial care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană, în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală cu scăderea remunerării; şomajul deghizat care este specific mai ales ţărilor slab dezvoltate, unde numeroase persoane au o activitate aparentă, cu eficienţă (productivitate) mică, dar este întâlnit şi în ţările est-europene, inclusiv în România , la niveluri apreciabile.

Durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. În timp, a avut loc o tendinţă generală de creştere a duratei care diferă pe ţări şi perioade istorice. Nu există o durată a şomajului legiferată, dar în numeroase ţări există reglementări care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţie de şomaj şi aceasta a avut tendinţa de creştere, atingând în unele cazuri 18-24 luni.

În cea mai mare parte a ţărilor, şomajul de lungă durată este considerat un şomaj continuu de mai mult de 12 luni. Acest gen de şomaj este relevat, adesea, printr-o analogie cu un fir de aşteptare format din cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă. În competiţia care există între aceştia, cei mai utilizabili în funcţie de cererea de muncă a întreprinderilor sunt primii care părăsesc firul de aşteptare. Cei care rămân sunt afectaţi de creşterea duratei şomajului şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei vor fi supuşi permanent concurenţei noilor generaţii care intră pe piaţa muncii. Pentru ei, dificultăţilor iniţiale (calificare inadaptată, vârstă etc.) li se adaugă pierderea încrederii în sine, apariţia problemelor de sănătate, precaritatea situaţiei materiale, pierderea calificării profesionale prin inactivitate.

Structura şomajului sau a componentelor acestuia, formate prin clasificarea şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării, domeniul în care au lucrat, categoria socio-profesională căreia îi aparţin, ramurile de activitate din care provin, sex, categorii de vârstă, rasă etc.

În ultimul deceniu se acordă foarte mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă. Se relevă, astfel, că femeile sunt mai afectate de şomaj decât bărbaţii; de asemenea, tinerii (până la 25 de ani) şi vârstnicii de peste 50 de ani în raport cu restul populaţiei active.

Efectele şomajuluiFenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale,

familiale, cât şi sociale. Costul individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către autoritatea publică. Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj, ci şi asupra celor care fac parte din populaţia

92

Page 93: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

ocupată, deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la constituirea fondurilor publice de asigurări sociale. Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de venit pe care acesta le antrenează. Sintetizând, se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite măsuri, toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale negative. Dintre cele mai importante, amintim: - inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări, aspect cu atât mai negativ cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de muncă neocupate, cheltuieli care rămân încă nerecuperate; - conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale, constituind un factor de scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii vieţii; - contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj.

12.3. Măsuri de diminuare a şomajului şi efectelor sale Şomajul ridică în toate ţările două probleme foarte actuale: asigurarea

în fapt a dreptului la muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri, spre a le asigura un minim de existenţă considerat sau admis oficial ca fiind "rezonabil".

Garantarea unor venituri minime este o problemă care se pune pentru un număr mai mare de oameni decât al şomerilor, dar ne vom circumscrie referirile numai la aceştia din urmă. Una din modalităţile cele mai utilizate în acest sens este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. Ponderea sa faţă de salariu şi perioada pentru care se plăteşte diferă pe ţări. Recent, ponderea indemnizaţiei de şomaj în salariul unui celibatar oscila între 28% în Marea Britanie şi 55% în Italia, iar durata de acordare a acesteia, în săptămâni, era de 65 în SUA; 51 în Canada, 52 în Germania şi Anglia, 26 în Italia. În legătură cu acordarea acesteia se remarcă practicarea unor sisteme care au numeroase prevederi limitative.

În România, reglementările în vigoare stipulează acordarea ajutorului de şomaj pentru o perioadă de minimum 6 luni într-un cuantum de 75% din salariul de bază minim pe ţară brut

Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj se înscrie, desigur, printre măsurile de protecţie socială, dar creşterea şomajului şi menţinerea sa la niveluri relativ ridicate în mai toate ţările, implică o creştere rapidă a sumelor folosite sub această formă. În acest context, două aspecte devin preocupante: cu toată creşterea, sumele folosite pentru plata indemnizaţiei de şomaj se dovedesc a fi tot mai mici în raport cu nevoile; sfera de cuprindere a indemnizaţiei de şomaj se lărgeşte tot mai mult şi nu i se mai poate face faţă.

Indemnizaţia de şomaj reprezintă, în general, un sistem în cadrul căruia sumele antrenate se pot grupa pe două mari distincţii sau funcţii: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri. În măsura în care este destinată asigurării, indemnizaţia de şomaj are rolul de a oferi un supliment sau o completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă determinată şi atât timp cât persoana ce o încasează dovedeşte că este şomer şi că realizează venit sub un anumit nivel. Privită însă ca asistenţă, indemnizaţia de şomaj are o contribuţie importantă la diminuarea şomajului prin susţinerea programelor de calificare, recalificare şi reorientare a şomerilor, precum şi a programelor de încadrare în

93

Page 94: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

activitate. Dacă ţinem seama de aceste aspecte, devine clar că funcţia de asigurare are caracter pasiv, iar cea de asistenţă - activ.

Orientarea activă tot mai evidentă care se dă indemnizaţiei de şomaj pune problema reconsiderării acesteia, deoarece dintr-un simplu instrument de protecţie sau un cost social şi o frână în calea diminuării şomajului (un număr de oameni se mulţumesc cu ceea ce dobândesc pe această cale şi renunţă să reintre în activitate) cum era considerată la un moment, s-a transformat într-o investiţie în resursele umane pentru inserţia şomerilor în viaţa activă şi susţinerea flexibilităţii pieţei muncii.

Mijloacele necesare finanţării funcţiei de asistenţă a indemnizaţiei de şomaj sunt obţinute de la bugetul de stat şi se constituie prin promovarea unui mecanism de redistribuire a veniturilor la nivelul societăţii. Funcţia activă a indemnizaţiei de şomaj nu se manifestă numai în mod direct, ci şi indirect. Contribuţia sa la diminuarea şomajului pe această cale constă în descurajarea unora care vor să-şi abandoneze locul de muncă (indiferent din ce motive) pentru a deveni beneficiari ai indemnizaţiei de şomaj, ceea ce se poate realiza prin stabilirea unui cuantum "inhibator" al indemnizaţiei. În completarea acesteia se adaugă contribuţia indirectă prin încurajarea întreprinderilor de a oferi noi locuri de muncă plătite cu salarii mici, dar "atrăgătoare" pentru şomeri, întrucât reprezintă mai mult decât indemnizaţia de şomaj. Acţionând, pe de o parte, pentru stabilirea unei indemnizaţii de şomaj descurajante, iar pe de altă parte pentru a se crea noi locuri de muncă cu salarii scăzute, indemnizaţia de şomaj se manifestă ca "moderator" al creşterii salariilor cu profunde implicaţii pe piaţa muncii.

Desigur, există şi aspecte critice care decurg tocmai din caracterul activ al indemnizaţiei de şomaj şi care nu pot fi evitate atunci când se evaluează aspectele sale de ansamblu.

O altă modalitate de asigurare a unor venituri garantate este "impozitul negativ". Acesta reprezintă, în esenţă, un sistem de transfer de venituri în favoarea celor lipsiţi. Schema după care el funcţionează prevede plata către stat a unei alocaţii care variază după nivelul veniturilor; pentru cei fără nici un venit, alocaţia reprezintă o sumă minimă considerată necesară; pentru cei cu venituri sub acest minim, alocaţia scade pe măsură ce câştigul creşte şi încetează în momentul când veniturile se ridică la nivelul minimului necesar.

Prin conţinutul lor, măsurile ce au ca obiectiv reducerea şomajului au efecte directe şi indirecte asupra acestuia sau asupra consecinţelor sale. Oricare dintre ele nu se limitează la un singur aspect, uneori efectele unei acţiuni nefiind numai pozitive, ci contradictorii. Măsurile pentru diminuarea şomajului, după aspectul concret la care se referă, pot fi grupate în trei mari categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri; măsuri care privesc populaţia ocupată; alte măsuri.

Din prima categorie se remarcă: măsurile de organizare a pregătirii şi calificării celor în căutarea unui loc de muncă pentru a putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii; facilităţile acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi care oferă locuri de muncă şi pentru crearea de noi locuri de muncă în activităţi publice. Să remarcăm, totuşi, că, în mai toate ţările, se pune concomitent problema "raţionalizării" forţei de muncă din sectorul public.

O mare importanţă au dobândit, în ultimii ani, măsurile pentru trecerea la noi forme de ocupare (angajare): angajare pe timp parţial sau

94

Page 95: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

cu orar atipic; angajarea provizorie cu contract pe durată determinată (de obicei medie sau scurtă); angajări specifice, stagii sau contracte de muncă de tipuri deosebite, create în cadrul politicilor recente de diminuare a şomajului, inexistente în trecut. Faţă de ocuparea "normală", aceste forme prevăd angajări pentru obiective precise şi limitate. Politica de diminuare a şomajului prevede, la acest capitol, măsuri selective pentru formarea şi angajarea tinerilor şi şomerilor de durată lungă. De regulă, asemenea măsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele "normale". Conducând la scăderea costului salarial al firmelor, ele sunt nu numai acceptate şi practicate de utilizatorii de muncă, dar şi iniţiate de ei.

Din cadrul primei categorii de măsuri fac parte şi unele reglementări juridice inexistente mai înainte. Una dintre acestea constă în radierea din rândul şomerilor a acelora care până la pensionare mai au o perioadă egală cu perioada pentru care se acordă indemnizaţie de şomaj. În acest fel, oficiile de plasare a forţei de muncă diminuează numărul şomerilor, pe termen scurt realizând o orientare a locurilor de muncă spre alte categorii sociale.  

Măsurile ce privesc populaţia activă ocupată au ca scop, pe de o parte, să prevină creşterea şomajului printr-o calificare adecvată iar, pe de altă parte, ele tind să diminueze şomajul prin crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii active, precum şi prin îndepărtarea imigranţilor şi revenirea lor în ţările de origine.

De fapt, cea mai semnificativă problemă care priveşte populaţia ocupată se referă la "împărţirea" muncii între cei angajaţi şi crearea unor noi posibilităţi de angajare. Aceasta decurge din însăşi realitatea creşterii lente sau chiar a descreşterii, în anumite momente, a volumului necesarului de muncă. În aceste condiţii, singura manieră de a face să lucreze cât mai mulţi sau chiar toţi, este ca fiecare să lucreze mai puţin. Aceasta presupune o împărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a muncii şi a producţiei.

Considerată ca atare, "împărţirea muncii" nu poate reprezenta o măsură de durată pentru diminuarea şi resorbirea şomajului. Ea trebuie neapărat completată cu amplificarea investiţiilor şi creşterea productivităţii în condiţiile unei noi organizări a muncii. În ultima categorie este vorba de acele măsuri care pot avea ca rezultat, pe termen mai scurt sau mai lung, acceptarea condiţiilor proprii formelor noi de ocupare: nesiguranţă sporită, durata zilnică mai mică, orar atipic, salarii mai mici.

Desigur, diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât rezultatul creării de noi locuri de muncă. Această preocupare se materializează, adesea, printr-o creştere efectivă a locurilor de muncă însoţită de rezultate benefice corespunzătoare. Literatura economică atribuie această creştere, în totalitate sau în cea mai mare parte, protecţiei mediului natural. Dincolo de faptul că aceasta corespunde într-o oarecare măsură cu realitatea şi convine unor forţe sociale şi (sau) politice, măsura se referă, în fond, la o gamă largă de activităţi, unele dintre ele având doar legătură indirectă şi îndepărtată cu protecţia mediului natural. Crearea locurilor de muncă decurge, de fapt, din tendinţele generale ale dezvoltării societăţii contemporane, fiind atribuite de cei interesaţi în mod exclusiv protecţiei mediului natural.

95

Page 96: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

În contextul economic actual, principalele activităţi direct creatoare de locuri de muncă pe termen scurt sunt: reciclarea materiilor şi materialelor utile; eliminarea şi gestionarea deşeurilor, protecţia resurselor, între care apa potabilă şi aerul au o importanţă foarte mare; gestionarea pădurilor, producerea surselor reînnoibile, dezvoltarea cercetării ştiinţifice, implementarea şi exploatarea realizărilor obţinute pe această cale; promovarea acţiunilor de depoluare a apelor uzate, reziduale, a instalaţiilor necesare acestor procese.

Măsurile pentru diminuarea şomajului şi ameliorarea condiţiilor celor afectaţi de şomaj figurează printre revendicările tuturor organizaţiilor sindicale şi sunt sprijinite de largi grupuri socio-profesionale. Programele de acţiune ale sindicatelor cuprind însă şi alte obiective care privesc populaţia ocupată: garantarea locurilor de muncă, creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de odihnă, înlăturarea marilor discrepanţe între salariile medii ale bărbaţilor şi cele ale femeilor etc

În literatura de specialitate, întâlnim şi o clasificare pe grupe a măsurilor pentru ocuparea forţei de muncă şi diminuare a şomajului, astfel: - măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin: reducerea duratei săptămânale de lucru; scăderea vârstei de pensionare; prelungirea şcolarizării obligatorii; extinderea locurilor de muncă cu program redus; creşterea timpului afectat ridicării calificării; - măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii de ofertanţi, precum: descurajarea muncii salariale feminine; exilarea sau returnarea lucrătorilor străini imigranţi nenaturalizaţi încă; interzicerea sau restricţionarea imigrării etc.;

- măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie; dacă în procesul industrializării munca era substituită prin capital, în prezent, se mizează pe extinderea sectorului prestator de servicii şi, deci, pe o reducere a substituirii muncii prin capital;

- măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active, prin: îmbunătăţirea conţinutului învăţământului şi asigurarea unei structuri adecvate a acestuia; orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţii economico-sociale; facilitarea deplasării oamenilor la noile locuri de muncă etc.

- măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii, în special în domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare în viitor.

Politicile pentru reducerea şomajului pot fi de asemenea pasive şi active. Politicile pasive acţionează pentru reducerea efectelor şomajului. Politicile active concentrează eforturile instituţiilor publice pentru eliminarea sau diminuarea cauzelor şomajului.

96

Page 97: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 13RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE

13.1. Economia mondialăEconomia de piaţă naţională a unei ţări, nu poate exista şi nu poate fi

viabilă decât în cadrul şi în legătură cu economiile de piaţă din celelalte ţări. Totodată, trebuie să se ţină seama de faptul că economia mondială contemporană cuprinde o mare varietate de economii naţionale, aflate în stadii diferite ale evoluţiei lor: unele sunt ţări puternic dezvoltate din punct de vedere economic şi deţin o pondere importantă în PIB-ul mondial (SUA, Germania, Japonia, Anglia, Franţa, Italia, Canada etc.), altele sunt ţări în curs de dezvoltare şi numeroase alte ţări sunt slab dezvoltate. Situaţia lor într-un grup de ţări sau altul depinde de numeroşi factori, concretizaţi în indicatori economici de bază. Ca urmare, gradul deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială depinde de un complex de factori dintre care cei mai importanţi sunt:

- Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa mondială. În acest sens, un rol deosebit îl are aparatul tehnic de producţie; în pragul secolului XXI, când societatea informatizată se află la ordinea zilei, cea mai largă deschidere o au ţările care se bazează pe tehnologia microelectronică, pe robotizare şi automatizare. Producţia "de scară" şi de înaltă calitate devine "arma" cea mai redutabilă care poate să facă din schimburile economice externe un factor decisiv al creşterii economice şi al bogăţiei naţionale.

- Forţa socială de a crea şi dezvolta eficient institute de cercetări ştiinţifice şi proiectare integrate producţiei; numai ţările care au astfel de unităţi pot realiza o creştere intensivă predominant inovativă, specifică noului mod tehnic de producţie; numai aceste ţări dispun de un complex economic naţional capabil să realizeze permanent "străpungerile" tehnice şi tehnologice impuse de societatea informatizată. Ca urmare, se întrevede încă de pe acum o adâncire a competiţiei între ţări în ceea ce priveşte formarea şi perfecţionarea pregătirii personalului capabil să realizeze performant exigenţele producţiei viitoare.

- Asigurarea unui management de calitate permanent care să permită atât realizarea unei înalte productivităţi a muncii, cât şi costuri de producţie scăzute - acestea fiind condiţii esenţiale pentru o largă competitivitate internaţională a produselor. Sub impactul globalizării - proces de cea mai mare complexitate şi amploare a lumii contemporane - s-a schimbat paradigma creşterii economice. Toate modelele alternative de producţie sunt axate în prezent pe competitivitate şi performanţă deoarece numai în acest fel este posibil ca diferitele ţări să participe eficient la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial.

- Realizarea unei rate de economisire şi de investiţii suficient de mare pentru a asigura echilibrul şi creşterea economică. În acest sens, are o mare importanţă folosirea raţională a sprijinului extern, concomitent cu preocuparea de a pune permanent în valoare potenţialul capitalului autohton. În prezent toate ţările au nevoie de investiţii străine, dar deschiderea spre exterior nu ţine exclusiv de acestea. Depinde de

97

Page 98: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

capacitatea diferitelor ţări de a folosi eficient investiţiile şi de a le valorifica în interes naţional. Pentru că, sublinia Fr. List, "forţa de a crea bogăţii este infinit mai importantă decât bogăţia însăşi; ea garantează nu numai posesiunea şi sporirea celor dobândite, ci şi posibilitatea de înlocuire a celor pierdute".4

Apelând la învăţămintele istoriei Fr. List arată că Germania a fost pustiită de ciumă, de foamete sau de războaie purtate în afara graniţelor ei, dar ea şi-a revenit şi şi-a redobândit prosperitatea pentru că întotdeauna şi-a salvat "o mare parte din forţele ei productive". Războiul pentru independenţă din America de Nord a costat naţiunea sute de milioane, dar "forţa ei productivă s-a consolidat imens prin dobândirea independenţei naţionale, ceea ce i-a îngăduit ca, în decurs de numai câţiva ani de pace, să creeze bogăţii incomparabile mai mari decât avusese vreodată". În contrast cu aceste ţări, Fr. List dă şi alte exemple de ţări, care au fost bogate şi puternice, dar care, pierzându-şi încetul cu încetul forţa lor productivă, au ajns în sărăcie şi mizerie.

Din analiza evoluţiei economiei mondiale se pot desprinde atât aspecte pozitive, de folosire eficientă a ajutorului extern (de exemplu Planul Marshall, care a contribuit la renaşterea Germaniei şi a altor ţări din Europa Occidentală după al doilea război mondial), cât şi aspecte negative, de irosire a unor astfel de oportunităţi.

Sistemul financiar mondial este un adevărat seismograf economico - financiar având un rol dublu: pe de o parte de a reflecta evoluţiile şi schimbările din economia internaţională, iar pe de altă parte de a influenţa (şi uneori, chiar determina), sub toate aspectele, economia mondială. Acest dublu rol este îndeplinit cu precădere prin Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia pentru Cooperare Economic şi Dezvoltare (OECD), Banca Centrală Europeană şi prin multiplele legături pe care acestea le au cu sistemele bancare ale tuturor ţărilor lumii.

Crizele financiare din ultimii ani, care au avut loc în unele ţări din Asia, în Mexic, Brazilia şi Rusia au determinat formularea unui set de propuneri şi preocupări menite să contribuie la accentuarea gradului deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială; dintre acestea pot fi enumerate ca esenţiale:

Bazându-se pe o temeinică analiză, autorul ajunge la trei concluzii: - Exportarea ştiinţei (pentru a obţine venituri sub forma drepturilor

de licenţă, plăţilor pentru prestări de servicii, a drepturilor de autor), s-ar putea să creeze mai multe locuri de muncă decât exportul de produse finite.

- Comerţul internaţional va trebui să pună un accent mai mare pe "comerţul invizibil", care va juca un rol tot mai important; de asemenea, vor trebui înlăturate barierele care îngrădesc comerţul cu servicii.

Este posibil ca, foarte curând, costurile scăzute ale forţei de muncă să devină un avantaj cu mai puţină greutate în comerţul internaţional, deoarece, în ţările dezvoltate, cheltuielile cu forţa de muncă vor reprezenta o parte mai mică a costurilor totale.

Până acum, rolul principal în fluxurile internaţionale de capital l-a jucat "economia reală" (adică fluxurile de mărfuri şi servicii). În ultima perioadă, s-a produs o profundă schimbare în economia mondială prin apariţia economiei simbolice (adică mişcările de capital, schimburi de valută şi fluxuri de credite), care acum joacă rolul principal. Mişcările de

98

Page 99: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

capital nelegate de comerţ - şi, în bună parte, nelegate de activitatea comercială - depăşesc cu mult, ca volum, activitatea financiară legată de comerţ.

În timp ce valoarea totală a comerţului mondial cu produse şi servicii este de circa 2,5 - 3 trilioane de dolari pe an. Tranzacţiile de capital de pe aşa-numita piaţă a eurodolarului de la Londra (unde instituţiile financiare din întreaga lume iau şi dau cu împrumut) totalizează 75 de trilioane de dolari pe an, ceea ce reprezintă de cel puţin 25 de ori mai mult decât comerţul mondial. În plus, tranzacţiile de schimb valutar încheiat în marile centre financiare ale lumii totalizează circa 150 de miliarde de dolari pe zi, sau circa 35 de trilioane de dolari pe an, adică o valoare de circa 12 ori mai mare decât cea a comerţului mondial cu produse şi servicii.

În ultimii 15 ani, fluxurile de capital şi ratele schimbului valutar au evoluat, în mare măsură, independent de comerţul internaţional şi uneori (ca în cazul creşterii vertiginoase a valorii comparative a dolarului în anii 1984 - 1985), în sens invers. Teoria economică postulează: factorii de avantaj comparativ ai economiei "reale" - costurile forţei de muncă şi productivitatea muncii, costurile materiilor prime, costurilor energetice, costurile de transport etc. -, determină ratele schimbului valutar. În realitate, însă ratele schimbului valutar sunt cele care determină, într-o măsură tot mai mare, raporturile dintre costurile forţei de muncă din două ţări. Deci, ratele schimbului valutar funcţionează ca un "cost comparativ" de mare importanţă, care este independent de activitatea productivă. De aici şi concluzia practică: "Oricare firmă ce participă la activitatea economică internaţională trebuie să fie conştientă de faptul că activează simultan în două domenii: producţia de bunuri (sau prestarea de servicii) şi sfera financiară ... Chiar şi firmele care activează doar pe plan intern, dar concurează cu firmele străine pe pieţele autohtone, vor trebui să înveţe să evite riscurile implicate de fluctuaţiile valutei în care este calculat costul de producţie al principalilor lor concurenţi".

13.2. Balanţa de plăţi externe Între instrumentele economice, valutar-financiare folosite pentru

evidenţierea analizei şi controlul fluxurilor externe ale unei ţări, un rol deosebit îl are balanţa de plăţi externe. Aceasta serveşte la corelarea activităţii valutar-financiare cu dezvoltarea economico-socială a ţării pe o perioadă determinată de timp, de regulă un an.

Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic în care se include şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, provenite din relaţiile sale economice, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an.

În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. Nu se include stocul activ sau pasiv de resurse financiar - valutare ce se află la dispoziţia economiei naţionale la un anumit moment. Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internaţional, balanţa de plăţi externe reflectă ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările respective cu privire la transferul de proprietate ce să se efectueze în termenul pentru care se întocmeşte balanţa, indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv. Rezultă că balanţa de plăţi externe exprimă felul în care economia unei ţări se racordează la exigenţele mecanismului concurenţial specific pieţei mondiale, conferind monedei

99

Page 100: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

naţionale un loc avantajos în cadrul fluxurilor economico-financiare internaţionale. Astfel, acest instrument economico-statistic se află în legătură strânsă cu mărimea şi stabilitatea cursului valutar al monedei naţionale, în contextul pieţei monetare şi financiar-valutare internaţionale.

De aceea, capitole principale ale balanţei de plăţi externe privesc imput-urile şi output-urile de fonduri şi sume de bani provenite din următoarele activităţi: exporturi şi importuri de bunuri materiale, servicii internaţionale (transport, turism, asigurări, expediţii etc.), fluxul de capital, constituirea şi folosirea rezervelor valutare ş.a.

În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa uniformizării grupării posturilor în balanţele de plăţi externe ale ţărilor, în concordanţă cu normele Fondului Monetar Internaţional, după cum urmează:

Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent include: - balanţa comercială, care reprezintă în formă valorică, încasările din

export şi plăţile pentru importul de mărfuri corporale; - balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii

internaţionale de transport, telecomunicaţii, turism. Tranzit, asigurări şi expediţii, operaţiuni bancare, financiar-valutare etc.;

- balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu titlu de venituri ca dividende, dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini etc.;

- balanţa transferurilor unilaterale, care reflectă transferurile economiile băneşti ale lucrătorilor emigranţi, despăgubirile, donaţiile, transferurile în contul acordurilor dintre ţările Comunităţii Economice Europene, ajutoarele publice sau private etc.

Balanţa comercială este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi prin care se compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări, pe o perioadă de timp determinată, de regulă un an.

Balanţa comercială poate fi: generală, atunci când cuprinde ansamblul relaţiilor comerciale externe ale unei ţări, sau parţială, dacă se referă la relaţiile de import şi export cu o altă ţară sau un grup de ţări.

Din punct de vedere al rezultatelor relaţiilor comerciale externe, pe care le reflectă balanţa comercială, ea poate fi: activă (excedentară) dacă exportul depăşeşte importul, pasivă (deficitară) dacă importul depăşeşte exportul şi echilibrată (soldată) când acestea sunt egale. În ansamblu, balanţa comercială poate fi activă, dar pe ţări poate fi deficitară, acesta este un indiciu al unei evoluţii economice defavorabile. Dar, trebuie precizat că o situaţie favorabilă nu presupune în mod obligatoriu o balanţă comercială permanent excedentară, ci o balanţă comercială echilibrată în dinamică.

Balanţa comercială constituie una dintre cele mai importante părţi ale balanţei de plăţi externe.

Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include:

- balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt, care reflectă creditele primite sau creditele acordate pe un termen până la un an, , repatrierea activelor şi altele;

- balanţa mişcărilor de capital pe termen lung, care exprimă fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub forma investiţiilor

100

Page 101: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

directe, investiţiilor de portofoliu, cotizaţii, donaţii etc., creditarea internaţională, exclusiv creditele Fondului Monetar Internaţional;

- balanţa rezervelor valutare internaţionale, care reprezintă formarea şi utilizarea rezervelor valutare, precum şi folosirea creditelor Fondului Monetar Internaţional.

Structura posturilor balanţei de plăţi externe demonstrează în fond, mărimea în expresie bănească a patru feluri de activităţi ce se efectuează în relaţiile internaţionale: a) activitatea comercială, adică export-import de bunuri materiale şi servicii; b) activitatea financiară, adică mişcarea de capitaluri pe termen lung; c) activitatea de creditare, adică mişcarea de capitaluri pe termen scurt;d) activitatea monetară, adică mişcarea de masă monetară.

Balanţa de plăţi externe cuprinde, deci, încasările şi plăţile rezultate din:

- Schimburi de mărfuri; - Schimburi de servicii (navlu, fracht, chirii, poştă, telecomunicaţii,

televiziune, comisioane şi speze bancare, asigurări tehnice, medicale, brevete, drepturi de autor, reprezentanţe diplomatice şi comerciale etc.);

- Dobânzi, dividende, cupoane devenite exigibile; - Turism; - Transferuri de valute rezultate din migraţia forţei de muncă; - Donaţii; - Încasări şi plăţi din reparaţii, în formă bănească; - Împrumuturi, indiferent de durata lor; - Aur. În numeroase balanţe de plăţi apare frecvent un întreg capitol al

tranzacţiilor economice internaţionale sub denumirea de "invizibile", care este cuprins într-o subdiviziune distinctă. Invizibile se referă la serviciile pe care o ţară le face în folosul altor ţări ("servicii proprii"), ca şi la cele prestate de străinătate ţării respective ("servicii primite"); primele constituie o sursă de încasări pentru o ţară, iar pentru celelalte o sursă de plăţi. Serviciile internaţionale sunt denumite "invizibile" în contrast cu mişcarea "vizibilă" a mărfurilor, cuprinsă în balanţa comercială.

Din categoria schimburilor invizibile fac parte: - transporturile navale, ariene şi terestre, indiferent dacă sunt

de mărfuri sau de pasageri, inclusiv reparaţiile executate la mijloacele de transport străine;

- călătoriile în străinătate ale rezidenţilor şi călătoriile străinilor în ţara respectivă, în scopuri turistice sau profesionale;

- veniturile din investiţii, indiferent dacă sunt investiţii directe sau investiţii în titluri de valoare;

- veniturile din brevete, patente, licenţe, drepturi de autor; - alte servicii oficiale şi particulare cum ar fi: serviciile

financiare, asigurările etc.Analiza volumului, structurii şi dinamicii comerţului cu invizibile

contribuie la definirea mai completă şi exactă a dezvoltării generale a unei economii naţionale. Pentru unele ţări, invizibile constituie o sursă principală de încasări din străinătate; este cazul acelor ţări care deţin o flotă de transport importantă sau care au un turism foarte dezvoltat. Anglia, de exemplu, a fost cunoscută multă vreme drept "cărăuşul mărilor"

101

Page 102: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

datorită puternicei sale flotele comerciale. Alte ţări, printre care Italia, Spania, Elveţia, Grecia, au mari încasări valutare din turism. Dar sunt şi ţări în care invizibilele constituie o cauză de dezechilibru al balanţei de plăţi, deoarece cheltuielile pentru serviciile prestate în străinătate depăşesc cheltuielile din servicii "proprii" în favoarea străinătăţii. De exemplu, în Germania, deşi încasările din turismul internaţional se ridică la sume considerabile acestea sunt depăşite - aproape an de an - de cheltuielile efectuate în străinătate de călătorii vest-germani, îndeosebi pentru turism.

Tranzacţiile referitoare la serviciile internaţionale au o dinamică specifică de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. De exemplu, până nu demult, încasările din invizibile în Franţa, Germania au crescut mai rapid decât în Anglia. Dar, în ultima vreme, au apărut şi alte ţări cu o dinamică accentuată. Se pare că există un efect de compensare, în sensul că balanţa invizibilelor tinde să o compenseze pe aceea a comerţului exterior.

În ceea ce priveşte variaţia poziţiei monetare, aceasta are în vedere rezultatul cumulat al tranzacţiilor curente şi al balanţelor de capitaluri pe termen lung şi pe termen scurt. Dacă totalul soldurilor diferitelor balanţe este negativ, aceasta are drept consecinţă o creştere a îndatorării ţării (sau o pierdere a creanţelor pe plan extern). Dacă totalul soldurilor este pozitiv, aceasta înseamnă o diminuare a îndatorării ţării sau sporirea creanţelor ţării.

Privită în ansamblul ei, balanţa de plăţi a avut, în perioada postbelică, în numeroase ţări, deficite cronice care se explică prin dezechilibrele produse de criza economică mondială, în unele cazuri de cursa înarmărilor, dar cel mai adesea, ca urmare a presiunii inflaţiei monetare. Un deficit prelungit al balanţei de plăţi curente impune adoptarea unor măsuri de restructurare a economiei. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare se poate ajunge la oprirea creşterii economice şi concesionarea bogăţiilor naturale. În cazul unei ţări dezvoltate se reduc rezervele monetare, se devalorizează moneda pentru a creşte competitivitatea externă a mărfurilor de export şi se apelează la credite pe termen mijlociu şi lung pe piaţa internă şi internaţională.

Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului balanţei de plăţi externe astfel:

E - I - Sf = Sc + R

în care:E reprezintă valoarea exportului; I - valoarea importului;Sf - soldul operaţiunilor financiare; Sc - soldul operaţiunilor de credit; R - modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare. Modalitatea de echilibrare a balanţei de plăţi externe determină

starea acesteia, astfel că balanţa, în totalitatea ei, reflectă situaţia posturilor care o compun. Poate fi: echilibrată atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau perioada de referinţă; excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul

102

Page 103: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

acestora; deficitară sau pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate.

O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie înregistrarea unor importante dezechilibre ale balanţei de plăţi externe, concomitent cu dezechilibre ale balanţei comerciale în multe ţări16. S.U.A. au înregistrat un deficit cronic al balanţei comerciale, în timp ce alte ţări dezvoltate ca Japonia şi Germania, au înregistrat excedente substanţiale. Trebuie precizat însă că S.U.A. au posibilităţi importante de a compensa această situaţie, având în vedere exportul lor de capital considerabil în străinătate, precum şi poziţia cheie a dolarului S.U.A. în relaţiile monetare şi financiar-valutare internaţionale.

În privinţa ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cel mai puţin dezvoltate, se constată o situaţie deosebit de nefavorabilă determinată de accentuarea de la un an la altul a unor deficite mai ale balanţelor comerciale şi de plăţi. Soluţia de fond pentru aceste ţări în scopul eliminării unor asemenea deficite cronice o pot asigura măsurile de regândire şi reorientare a structurilor economice şi mecanismelor economico-financiare interne, în consens cu schimbările fundamentale ale lumii contemporane.

Prin urmare, problemele economiei internaţionale sunt deosebit de complexe şi reflectă atât caracteristicile economiilor naţionale, cât şi specificitatea diviziunii internaţionale a muncii. Ele poartă amprenta conjuncturii economice mondiale, ca şi a strategiilor economiilor naţionale, a politicilor şi mecanismelor economice proprii acestora. În acest context se înscrie şi România cu problemele sale caracteristice tranziţiei prin criză şa economia concurenţială de piaţă.

Racordarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găsesc expresia, în principal, în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi externe. Ele constituie un mijloc important de cunoaştere a nivelului de dezvoltare a unei economii naţionale, a structurii acesteia, precum şi a eficienţei şi performanţelor participării ei la schimburile economice internaţionale.

13.3. Competitivitatea şi eficienţa comerţului internaţionalPrin competitivitate se înţelege gradul de performanţă al unei

economii naţionale. Competitivitatea se manifestă sub două forme: - Competitivitatea prin preţuri- Competitivitatea prin volumCompetitivitatea prin preţ este fundamentată pe raportul dintre preţul

produsului pe piaţa internă şi preţul produsului pe piaţa mondială. Ea poate fi analizată din două puncte de vedere:

- competitivitatea externă sau dinamismul exporturilor- competitivitatea internă sau rezistenţa la importuri.Performanţele unei ţări pe plan internaţional pot fi reflectate pentru

un produs sau pentru toate produsele exportate de agenţii economici ai ţării respective. Rezistenţa la importuri poate fi, de asemenea, calculată global sau pe produs.

Competitivitatea prin preţuri depinde de:- costul producţiei, care reprezintă un punct de referinţă pentru

stabilirea preţului (preţul pieţei trebuie să fie superior costului,

103

Page 104: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

astfel încât producătorul să fie motivat în a-şi continua procesul productiv sau de a creşte capacitatea de producţie);

- rata de schimb valutar; aceasta avantajează ţările a căror monedă naţională se depreciază în raport cu celelalte.

Competitivitatea prin volum (raportul dintre produsul intern şi cel extern din orice alt punct de vedere decât preţul) pune în evidenţă unele condiţii favorabile pe care le are sau le creează o economie în raport cu celelalte pentru produs sau pentru agenţii economici care obţin produsul respectiv.

Competitivitatea prin volum se obţine, de regulă utilizând politici de promovare a exporturilor cum ar fi:

- politica de strictă specializare; stricta specializare presupune concentrarea exporturilor unei ţări pe un anumit produs pentru care cererea este în creştere;

- politica mărcii de calitate; specifică ţărilor care au reuşit să-şi impună produsele pe piaţa mondială printr-o calitate tradiţional superioară mediei mondiale;

- politica instituţiilor de sprijine a exporturilor; se bazează pe principiul „ascultă şi observă”. Instituţiile studiază mişcările şi tendinţele pe piaţa bunului, reglând astfel cantitatea şi caracteristicile acestuia.

Eficienţa economică a comerţului exterior se determină prin compararea rezultatelor (adică a efectelor) cu cheltuielile (adică eforturile) necesare obţinerii lor.

Mărimea eficienţei economice a comerţului exterior depinde de raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior. Deci, cu cât creşte volumul produselor exportate a căror valoare este mai mică decât cea internaţională, cu atât este mai ridicată eficienţa economică a comerţului exterior. În acest sens acţionează mai mulţi factori:

Structura comerţului exterior, cu cât este mai mare ponderea produselor bazate pe o înaltă tehnicitate, cu atât este mai eficient comerţul exterior.

Specializarea întreprinderilor; în acest fel creşte productivitatea muncii, scad cheltuielile de producţie, iar preţurile devin mai competitive şi, deci, creşte eficienţa comerţului exterior.

Reducerea cheltuielilor de producţie, îndeosebi prin consumuri specifice mici, introducerea unor tehnologii de vârf, folosirea de forţă de muncă calificată.

Îmbunătăţirea calităţii produselor, care constituie un factor esenţial în creşterea eficienţei comerţului exterior.

Folosirea eficientă a capacităţilor de producţie. Publicitatea externă susţinută şi eficientă pentru a face cunoscut

produsul, calităţile sale. O componentă importantă a eficienţei economice a comerţului

exterior o constituie rentabilitatea acestuia, care reflectă efectele băneşti directe şi imediate obţinute în urma operaţiunilor de import-export. Pentru aceasta trebuie ca, la export, preţul extern în valută să fie mai mare decât costurile interne, iar la import, preţul de desfacere pe piaţa internă să fie mai mare decât cel la care s-au achiziţionat produsele.

104

Page 105: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Rentabilitatea comerţului exterior se exprimă prin mai mulţi indicatori, dintre care cei mai importanţi sunt:

- cursul de revenire (brut şi net), care se calculează separat la export şi la import;

- aportul net valutar; - raportul de schimb. Cursul de revenire (brut) la export exprimă cu ce cheltuială

internă se obţine fiecare leu valută prin export. Cursul de revenire la export reflectă raportul dintre productivitatea muncii naţionale a produsului exportat şi productivitatea muncii mondiale. Formula de calcul este:

Cre = (PI+Cc)/Pv

În care: Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei); Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în lei); Pv = preţul în valută al acelei mărfi la frontieră. Atunci când cursul de revenire la export este egal sau mai mic decât

cursul de schimb, operaţiunea este eficientă.

Cursul de revenire (brut) la import se calculează astfel: Cri = (Pi-Ti)/Piv

În care: Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei); Ti = taxele de import percepute la marfa respectivă (în lei); Piv = preţul de import în valută, al mărfii respective, la frontieră. Atunci când cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu

cursul de schimb, operaţiunea este eficientă. Eficienţa comerţului exterior nu trebuie analizat separat pentru export şi import, ci în strânsa lor legătură.

Aportul net în valută exprimă diferenţa dintre preţul în valută al materialelor aduse din import (folosite la fabricarea produsului respectiv) şi al materiilor interne utilizate (care s-ar fi putut exporta).

Raportul de schimb reprezintă relaţia între preţurile de export şi cele de import, în care se oglindeşte puterea de cumpărare a unei ţări în comerţul exterior. 

Acest raport se calculează, de regulă, sub forma de raportul de schimb net (Rsn) care reprezintă relaţia dintre indicele preţurilor de export (Ie) şi indicele preţurilor de import (Ii):

Rsn = (Ie/Ii) 100O rată superioară lui 100 (se vinde mai scump decât se cumpără)

indică o ameliorare a raportului de schimb net. O rată inferioară lui 100 indică o deteriorare a raportului de schimb net.

Raportul de schimb net exprimă relaţia dintre indicele volumului de export şi indicele volumului de import. 

Raportul de schimb constituie un instrument preţios pentru evidenţierea fenomenelor de echivalenţă sau neechivalenţă a schimburilor internaţionale. Se impune ca, la fiecare operaţiune de export, să de calculeze toţi indicatorii menţionaţi, iar analiza să se facă corelat. Pentru a obţine o eficienţă ridicată a activităţii de comerţ exterior, ţările recurg la anumite politici comerciale externe. Există două feluri de politici comerciale externe:

105

Page 106: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

- liberul schimb - protecţionismul.  Politica liberului schimb susţine că libertatea cea mai deplină a

comerţului este cea mai aptă să asigure prosperitatea naţiunilor; ea constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate mărfurile să circule liber între state.

Adepţii politici liberului schimb susţin să ea face posibilă specializarea între state, fiecare producând ceea ce poate face mai bine; ca urmare, ţara respectivă va putea să vândă mărfurile sale la un preţ inferior bunurilor produse în ţările nespecializate, obţinându-se avantaje din exportul-importul respectiv.

Protecţionismul este sistemul şi politica economică în care comerţul şi industria unei ţări sunt apărate împotriva concurenţei străine prin măsuri guvernamentale. Protecţionismul se realizează cu ajutorul statului prin sistemul taxelor vamale, primelor de export, contingentărilor, licenţelor, restricţiilor vamale, etc. În România, prima lege de încurajare a industriei naţionale a fost votată în 1887, după ce cu un an înainte fusese adoptat un tarif vamal protecţionist. Protecţionismul are, pe lângă aspecte pozitive, şi unele inconveniente:

- suprimă stimulentul eficient pe care îl constituie concurenţa străină;

- pune obstacole în calea diviziunii internaţionale a muncii, care constituie un factor de progres;

- menţine un nivel ridicat al preţurilor, ceea ce este în detrimentul consumatorilor;

- provoacă represalii din partea ţărilor ale căror produse sunt oprite (sau respinse).

Protecţionismul este opusul liberului schimb. Ca urmare a concurenţei dure de pe pieţele mondiale şi a politicilor

protecţioniste ale multor state, în anul 1948 a luat fiinţă Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), ca organism interguvernamental care îţi propune să contribuie la liberalizarea schimburilor comerciale externe. Din această instituţie au făcut parte 125 de ţări, printre care şi România. Obiectivul principal al G.A.T.T. a fost eliminarea discriminărilor din comerţul internaţional. Începând cu 1 ianuarie 1998, G.A.T.T. a fost înlocuită cu Organizaţia Comerţului Mondial (O.C.M).

13.4. Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutareSchimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare

naţionale cu ajutorul unui raport care se numeşte rata de schimb valutar, curs de schimb, raport de schimb sau curs valutar.

Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă monedă naţionale cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Aceasta reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă naţională în condiţiile asupra cărora s-a convenit, exprimându-se astfel valoarea monedelor respective.

Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii, în funcţie de cerinţele analizei şi proiecţiei economice, avându-se în vedere mai multe criterii, începând cu modul de formare.

106

Page 107: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

După ce s-a abandonat paritatea în aur, băncile naţionale au stabilit un aşa-zis curs valutar central sau paritatea la nivelul puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale, înlocuindu-se cursul valutar oficial. Un astfel de curs este utilizat sub forma parităţii puterilor de cumpărare sau curs real. Specialiştii disting noţiunea de curs real de aceea de curs nominal.

Cursul valutar nominal reprezintă preţul relativ al valutelor ţărilor care intră în relaţii de schimb, iar cursul valutar real reprezintă preţul relativ al bunurilor economice create în ţările respective, adică raportul în care se pot schimba bunurile economice create de o ţară pe bunurile economice create de altă ţară, numindu-se şi condiţiile schimbului.

Stabilirea cursului valutar, în practica financiară internaţională actuală, ţine seama de mai mulţi factori care influenţează în fond puterea de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul valutar ca: ritmul creşterii produsului intern brut, nivelul şi dinamica preţurilor bunurilor economice, masa monetară, creditul, dobânda.

Cursul valutar se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monede naţionale ce se schimbă, iar acest raport este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective, precum şi de corelaţia dintre datoriile şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa valutară. În acest context, cursul valutar nu este întotdeauna egal cu paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale, ci oscilează în jurul acesteia.

Cursurile valutare oscilează zilnic, în funcţie de un ansamblu de factori legaţi de tehnicile valutare, de politica valutară promovată de statele lumii, de psihologia partenerilor valutari ş.a. O asemenea oscilaţie se relevă fie prin deprecierea unor valute, adică o pierdere a puterii de cumpărare, fie prin aprecierea unor valute, respectiv o creştere a puterii de cumpărare, ceea ce influenţează evoluţia schimburilor economice internaţionale.19

Multiplele aspecte privind cursurile valutare într-o ţară sunt prevăzute în regimul valutar al acelei ţări.

Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnico-valutar şi a reglementărilor adoptat într-o ţară, cu privire la proprietatea asupra valutei, la convertibilitatea monedei proprii şi la organizarea şi funcţionarea pieţei valutare.

Factorii numeroşi care influenţează cursul valutar pot fi clasificaţi în două mari grupe: factori interni şi factori internaţionali. Factorii interni includ: factorii care ţin de activitatea economică ce se concretizează în bunuri materiale sau servicii de o anumită calitate şi la un anumit preţ; factori monetari care privesc masa bănească, creditul, dobânda; factori de natură social-politică, precum şi cei care privesc stările psihologice ale oamenilor (mentalitatea, comportamentul, starea de spirit etc.). Asemenea factori social- psihologici influenţează indirect cursul valutar. Factorii internaţionali includ: raportul dintre cererea şi oferta de bani pe piaţa externă; starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări; factori de natura economică, financiară, socială, politică, psihologică, caracteristici economiei mondiale.

Între factorii interni şi cei internaţionali există o strânsă legătură, impunându-se determinarea, în mod ştiinţific, a dimensiunilor, ponderilor

107

Page 108: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

şi tendinţelor lor pentru a se aprecia corect cursul valutar şi mişcarea acestuia în timp şi spaţiu.

Exprimarea cursului valutar20 se face într-o manieră specifică denumită şi metodă de cotare. Acesta înseamnă exprimarea cursului valutar pentru anumite monede, în funcţie de variaţia cererii şi oferta de pe piaţă. Cotarea poate fi: cotare directă şi cotare indirectă. Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de valută străină, adică 1, 10, 100, 1000 etc., se exprimă în monedă naţională. De exemplu, pe piaţa valutară de la Roma, cotarea se face: 1 dolar S.U.A. este egal cu x lire italiene. Această metodă de cotare este utilizată în majoritatea ţărilor pe pieţele lor valutare. Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în valută străină. De exemplu, pe piaţa valutară de la Londra, cotarea se face astfel: 1 liră sterlină este egală cu x dolari S.U.A. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare din Anglia, Canada, Austria.

În SUA, piaţa valutară foloseşte cotaţia indirectă pentru ansamblul valutelor europene, cu excepţia lirei sterline şi cotaţia directă pentru operaţiunile valutare ce se efectuează între băncile din SUA.

Înţelegerea metodelor de cotare, care se practică zilnic pe piaţa valutară, facilitează stabilirea dinamicii puterii de cumpărare a valutelor convertibile şi mai întâi a valutelor cotate, permiţând cunoaşterea sporirii (aprecierii) sau reducerii (deprecierii) valorii lor, adică a puterii lor de cumpărare.

Mai este de reţinut şi faptul că acţiunea de cotare, sub cele două forme ale ei, ia în calcul în mod specific, atât cursul de cumpărare, cât şi cel de vânzare ce se stabilesc pentru fiecare valută. Diferenţa dintre aceste cursuri se numeşte "spread" şi exprimă avantajul (câştigul) pentru agentul care cotează, în cazul când el realizează concomitent operaţiuni de cumpărare şi de vânzare.

În România cursul valutar se stabileşte şi se folosesc în funcţie de condiţiile specifice economico-sociale. Se practică două tipuri de cotaţie: una fixă şi alta variabilă, urmărindu-se cel mai bun curs ce se poate obţine. Pe piaţa valutară interbancară pot fi efectuate tranzacţii pe toată durata unei zile. Totodată, între cursurile practicate de băncile comerciale există anumite diferenţe nesemnificative.

În funcţie de evoluţia pieţei, instituţiile bancare pot modifica cursul dolarului chiar în aceeaşi zi. La rândul său, clientul are posibilitatea să accepte sau nu oferta.

Banca Naţională a României publică, chiar în absenţa licitaţiilor, un curs propriu cu caracter orientativ, calculat ca o medie ponderată a tuturor tranzacţiilor încheiate în ajun de băncile comerciale.

Casele de schimb valutar autorizate pot cumpăra sau vinde, nelimitat, de la bănci pentru clienţi.

Pentru crearea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în ţara noastră se realizează o apropiere de pieţele valutare din ţările în care tranzacţiile au loc în monede integral convertibile.

Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare se efectuează în număr mare şi într-o gamă diversificată. Ele se realizează în cea mai mare parte de către bănci. În scopul efectuării operaţiunilor cu monede convertibile, băncile determină cursul de cumpărare şi cel de vânzare pentru moneda naţională, pe care le aduc la cunoştinţa publicului, prin

108

Page 109: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

afişarea cu ajutorul echipamentelor electronice moderne şi, totodată, le fac cunoscute prin telefon şi clienţilor lor. Banca manevrează cursul valutar pentru a stimula, după caz, vânzarea sau cumpărarea de valută, obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare.

Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare, după conţinutul lor sunt operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Acestea sunt cele mai numeroase operaţiuni şi au multiple aspecte specifice, astfel încât în teoria şi practica schimburilor valutare se apreciază că ar fi vorba chiar de două pieţe, una la vedere alta la termen.

Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente, fiind cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont.

Tranzacţiile se realizează îndeosebi prin telefon sau telefax, de obicei între bănci, şi se validează ulterior în scris, precizându-se cantitatea de valută cumpărată sau vândută, cursul valutar, banca la care se va plăti valuta vândută şi contul de unde provine, banca şa care se va încasa valuta cumpărată şi contul în care intră, transmiţătorul ordinului către bancă, data decontării. Pe această bază se realizează plăţile şi încasările efective.

Operaţiunea la vedere facilitează relaţiile de export-import, deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să cumpere sau să vândă o valută, în corelaţie cu o nevoie imediată, rezultată dintr-o afacere de import sau de export. De asemenea, operaţiunile la vedere contribuie la reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile directe, investiţiile de portofoliu (titluri de valoare), anumite plasamente de capital pe termen scurt, schimbarea dimensiunilor sau structurii lichidităţii unor operatori etc.

Operaţiuni valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă), mai mare de 48 ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul. Asemenea operaţiuni sunt, în principal, operaţiuni prin care un agent economic se asigură din momentul încheierii contractului că la data plăţii va dispune de suma în valută necesară. Tot operaţiuni forward sunt şi cele iniţiate ca protecţie împotriva riscului valutar. Ca excepţie apar şi tranzacţii speculative de acest gen, care urmăresc doar câştigul din diferenţa de curs. Cursul pentru operaţiunile la termen este în general, mai mare decât pentru operaţiunile la vedere. Aceasta se explică prin faptul că există şansa modificării cursului până la scadenţă, în sens favorabil sau nefavorabil pentru diferite monede naţionale şi, de asemenea, se are în vedere dobânda practicată pe piaţa monetară, care este încasată pentru cantitatea de monedă acordată drept credit, până la scadenţa operaţiunii valutare.

Operaţiunile valutare la termen pot fi, la rândul lor, de două feluri: operaţiuni simple sau normale şi operaţiuni complexe. Operaţiunile simple presupun cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată, ca operaţiune la vedere, iar această valută este vândută în aceeaşi zi ca operaţiune la termen. Această operaţiune implică, deci,

109

Page 110: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

vânzarea unei valute la termen chiar în ziua când ea a fost cumpărată la vedere, astfel încât operatorul se asigură faţă de o pierdere generată de instabilitate valutară. Operaţiunile complexe sunt cele gen "swap" , care exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate anumită dintr-o monedă, pe o cantitate din altă monedă cu care s-a efectuat schimbul (swap). Operaţiunile swap sunt o formă modernă a acordului de compensaţie, folosit în proporţii însemnate în prezent. Aceste operaţii reflectă acţiuni de creditare reciprocă ce pot avea loc pe piaţa valutară, între băncile centrale ale diverselor ţări, în cazuri de înlăturare temporară a anumitor deficite ale balanţei de plăţi externe. Totodată, băncile comerciale importante efectuează operaţiuni de gen swap, îndeosebi când între ele s-au stabilit aranjamente interbancare pe perioade de timp determinate. Asemenea operaţiuni contribuie şi la deplasări semnificative de lichidităţi pe aceeaşi piaţă valutară sau între pieţe valutare diferite, fapt care conduce la aprecierea că operaţiunile swap nu au în fond caracter speculativ. O operaţiune swap exprimă, deci o cumpărare şi vânzare similară a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la două date de valută diferite (de regulă spot şi forward) la cursuri stabilite (spot şi forward) la data tranzacţiei.

Pentru fructificarea valutelor cu profituri importante, băncile efectuează şi alte operaţiuni prin care se influenţează eficienţa proprie, lichiditatea la diferite niveluri, starea datoriei externe etc.

Cursurile valutare constituie un instrument important care influenţează eficienţa schimburilor economice internaţionale. O asemenea influenţă se manifestă, în proporţii diferite, în toate momentele şi direcţiile specifice schimburilor externe. Astfel, cursurile valutare trebuie avute în vedere pentru procese cum ar fi: stabilirea şi compararea preţurilor mărfurilor care se exportă sau se importă; pentru reliefarea relaţiei dintre cursul valutar real şi cel nominal, în cazul mai multor seturi sau coşuri de mărfuri ce constituie obiect al comerţului exterior. În situaţia în care cursul valutar real este ridicat, mărfurile partenerilor străini sunt relativ ieftine, în timp ce bunurile economice create în ţara proprie sunt relativ scumpe. În situaţia când acest curs este mai mic, mărfurile partenerilor străini sunt relativ scumpe şi cele proprii sunt ieftine. Astfel, cursurile valutare servesc la determinarea cantităţii , calităţii şi structurii mărfurilor de export sau import, la influenţarea favorabilă a competitivităţii mărfurilor proprii pe piaţa externă.

De asemenea, aceste cursuri au semnificaţie pentru cuantificarea veniturilor din export şi a cheltuielilor pentru import, ca şi pentru oportunitatea devalorizării (deprecierii) sau revalorizării (aprecierii) monedei naţionale în funcţie de dinamica relaţiilor economice externe.

Totodată, cursurile valutare permit obţinerea de informaţii referitoare la folosirea valutelor sau devizelor, ca modalităţi de încasare sau de plată în schimburile externe. Astfel, cursurile valutare pot influenţa echilibrarea sau reducerea deficitului balanţei de plăţi externe.

În contextul relaţiei complexe dintre cursurile valutare şi eficienţa schimburilor externe, vom prezenta în continuare, în mod sintetic, doar interdependenţele dintre cursul valutar real, pe de o parte, exportul net;, şi pe de altă parte politica fiscală internă; cererea de investiţii; politica comercială externă.

110

Page 111: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Cursul valutar real şi exportul net. Explicaţia acestei relaţii porneşte de la înţelegerea noţiunii de export net. În general, exportul net reflectă diferenţa dintre valoarea exportului şi cea a importului de bunuri materiale şi servicii. Nivelul preţurilor relative ale bunurilor economice indigene şi ale celor străine determină dimensiunea cererii pentru aceste bunuri. În situaţia în care într-o ţară cursul valutar real este mic, populaţia ţării respective va cumpăra cantităţi mai reduse de mărfuri străine, iar străinii vor cumpăra mărfuri din ţara respectivă, în cantităţi mai mari. Pentru producătorii naţionali aceasta înseamnă o creştere a cererii pentru respectiva marfă, iar veniturile din export cresc. De aceea, exportul net este mai mare pentru ţara respectivă şi semnifică o stare favorabilă care trebuie stimulată şi amplificată. În situaţia în care cursul valutar real va fi mai ridicat în ţara respectivă, procesul se va realiza invers.

Prin urmare, cu cât cursul de schimb se diminuează, cu atât preţurile externe pot fi mai mici şi mărfurile ţării respective sunt mai competitive pe piaţa externă, mărindu-se soldul pozitiv al contului curent al balanţei de plăţi externe.

Politica fiscală internă şi cursul valutar real. Politica fiscală înţeleasă ca o concepţie şi ca un sistem de măsuri şi acţiuni privitoare la impozite, se află în relaţie cu starea cursului valutar real. Aceasta înseamnă că o politică fiscală raţională trebuie să optimizeze şi legătura între randamentul ei, concretizat în veniturile statului pe de o parte, şi micşorarea cursului real, pe de altă parte.

Diminuarea economiilor datorită fiscalităţii determină reducerea dimensionării ecartului dintre economii şi investiţii, precum şi a exportului net. Ca urmare, diminuarea economiilor stimulează apariţia deficitelor contului operaţiunilor curente, din cadrul balanţei de plăţi externe.

Prin politica fiscală naţională se poate corecta cursul valutar real ca urmare a diminuării exportului net. În acest scop se manevrează, de exemplu, relaţia dintre impozite şi oferta de dolari pentru investiţii în străinătate, în sensul reducerii acestei oferte, ceea ce duce la creşterea cursului valutar real, adică la scumpirea dolarului. Astfel, mărfurile produse în ţara de referinţă devin mai scumpe, comparativ cu cele străine, generând diminuarea exportului şi creşterea importului.

În situaţia în care guvernul ţării de referinţă măreşte cantitatea achiziţiilor de stat sau diminuează impozitele, atunci cursul valutar real al ţării de referinţă se va diminua.

Un astfel de mecanism duce la scăderea mărimii economiilor pe plan mondial şi, deci, la creşterea ratei mondiale a dobânzii, cu influenţă nefavorabilă asupra nivelului investiţiilor interne. De aceea, creşterea ratei dobânzii pe plan mondial determină apariţia soldului pozitiv al contului operaţiilor curente din cadrul balanţei de plăţi externe.

Cererea de investiţii şi cursul valutar real. Venitul realizat într-o perioadă corespunde fie unei cereri de bunuri de consum şi de bunuri pentru investiţii, fie unei valori egale de venit, destinat consumului şi economiilor. Prin politica economică se poate stimula creşterea cererii de bunuri de investiţii în contextul unei rate mondiale a dobânzii date, ceea ce va genera un deficit al contului operaţiilor curente, din cadrul balanţei de plăţi externe.  

Între cererea de investiţii şi cursul valutar real se manifestă o relaţie cu influenţe reciproce, în sensul că sporirea cererii de investiţii determină

111

Page 112: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

creşterea investiţiilor interne, iar aceasta duce la diminuarea cantităţii dolarilor pentru investiţii în străinătate, demonstrându-se, în cele din urmă, că este mai profitabil ca întreprinzătorii să realizeze investiţii în ţara de origine. Totodată, cursul valutar real se poate mări, având ca efect scumpirea mărfurilor indigene, faţă de mărfurile din import.

Politica comercială externă şi cursul valutar real. În general, politica comercială reprezintă obiectivele strategice, precum şi reglementările şi instrumentele de natură juridică, administrativă, fiscală, vamală, valutară privind relaţiile comerciale externe promovate de o ţară. Ea este o componentă esenţială a politicii economice înfăptuită de un stat într-un anumit orizont de timp.

Prin structura şi mecanismul specific, prin corelaţiile ei cu mişcarea cursului valutar real, politica comercială influenţează substanţial evoluţia macroeconomiei. Există mai multe forme de politică comercială delimitate după criterii specifice. Din punctul de vedere al efectelor de antrenare în domeniul fluxurilor comerciale externe, se dovedeşte a avea un rol important politica comercială promoţională şi de stimulare. În cadrul acestuia se folosesc măsuri valutare de stimulare a exporturilor ca: prime valutare, care se acordă la convertirea în moneda naţională a valutei dobândite de exportatori, folosindu-se cursuri avantajoase; deprecierea monedei naţionale în situaţiile în care diminuarea cursului monedei naţionale are loc într-un ritm înalt, în raport cu reducerea puterii ei de cumpărare pe piaţa internă, în timp ce pe piaţa externă cererea pentru bunurile economice de export este elastică în funcţie de preţ, stimulând exportatorii.

În cazul promovării unei politici comerciale protecţioniste, vizând restricţionarea importului diverselor bunuri economice, exportul net creşte deoarece se diminuează drastic importul, modificându-se şi cursul valutar real.

Astfel, deciziile în domeniul eficientizării schimburilor externe se fundamentează pe asemenea corelaţii proiectate şi înfăptuite sistematic, începând de la nivelul firmei producătoare de bunuri economice pentru exportul său al firmelor importatoare. În acest cadru trebuie subliniată importanţa deosebită pe care o are în prezent managementul afacerilor economice internaţionale, ca ansamblu de metode şi instrumente necesare determinării necesităţii promovării, negocierii, contractării şi derulării tranzacţiilor economice între parteneri din diverse state ale lumii.

112

Page 113: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

CAPITOLUL 14GLOBALIZARE ŞI INTEGRARE

14.1. GlobalizareaO problemă de cea mai mare actualitate, care prezintă interes, pentru

cunoaşterea situaţiei actuale şi a perspectivelor deschiderii economiilor naţionale este aceea a schimbărilor profunde din economia mondială, în fluxurile economice internaţionale din ultimii 10 ani. Pentru că în acest deceniu au avut loc mutaţii - economice şi politice - de o profunzime fără precedent, fapt care l-a făcut pe cunoscutul economist american Peter F. Drucker să afirme că "economia mondială nu este - în curs de transformare -, ci s-a transformat deja, atât în privinţa fundamentului, cât şi în cea a structurii ei, iar această transformare este foarte posibil ireversibilă". El îşi argumentează această afirmaţie subliniind că în economia mondială s-au petrecut trei schimbări fundamentale:

- Economia produselor primare s-a "decuplat", s-a separat de economia industrială;

- În cadrul economiei industriale, producţia s-a "decuplat", a devenit relativ independentă de gradul de utilizare a forţei de muncă;

- Mişcările de capital au luat locul comerţului (cu produse şi servicii) şi au devenit principala forţă motrice a economiei mondiale.

Declinul cererii de materii prime se explică, în principal, prin faptul că producţia industrială se îndepărtează tot mai mult de produsele şi procesele ce necesită un consum mare de materiale, ceea ce face ca preţurile materiilor prime să scadă vertiginos. Una din cauzele acestui fenomen o constituie noile ramuri industriale bazate pe tehnologia avansată. Dar această reducere a cantităţii de materii prime pe unitatea de produs se manifestă şi în industriile tradiţionale. În plus, acest declin include şi energia şi mai cu seamă petrolul. Ca urmare, în sfera comerţului internaţional au început să se producă schimbări profunde ce se vor accentua - vizând atât ţările care exportă mari cantităţi de materii prime (de exemplu Japonia). Aceste ţări, ca şi multe altele, îşi pun tot mai mult întrebarea dacă este înţelept şi avantajos să continue să exporte, respectiv să importe, materii prime, ceea ce va influenţa, evident, fluxul internaţional de mărfuri.

În ceea ce priveşte modificările în distribuirea forţei de muncă, în ţările avansate are loc o accentuare pronunţată a fenomenului de înlocuire a muncitorilor cu utilaje automatizate şi robotizate. Totodată, se manifestă tendinţa - care s-ar putea să fie şi mai importantă - de mutare a ponderii de la ramurile industriale, bazate de multă vreme pe folosirea unui volum mare de forţă de muncă, la industrii care, de la bun început, folosesc un mare volum de ştiinţă. Ca urmare, se cristalizează două tipuri distincte de industrie producătoare de bunuri finite.

Prima se bazează pe materiale şi cuprinde ramurile industriale care au generat dezvoltarea economică în primele trei sferturi ale secolului nostru.

A doua se bazează pe informaţii şi ştiinţă şi cuprinde industria farmaceutică, telecomunicaţii, producţia de instrumente analitice şi industria producătoare de aparatură destinată prelucrării datelor, precum

113

Page 114: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

şi calculatoarelor electronice. În prezent, dezvoltarea se petrece în cea mai mare măsură în industriile bazate pe informaţii şi ştiinţă.

Aceste două categorii, arată Peter F. Drucker, se deosebesc nu numai în ceea ce priveşte caracteristicile lor economice, ci mai ales în ceea ce priveşte poziţia lor în cadrul economiei mondială. "Produsele industriilor bazate pe materiale trebuie exportate sau importate ca <produse>. Ele apar în termeni concreţi în balanţa comercială. Produsele industriilor bazate pe informaţii pot fi exportate sau importate atât ca <produse >, cât şi ca <servicii >, caz în care există posibilitatea ca ele să nu-şi găsească o reflectare precisă în balanţa comercială de ansamblu".

Globalizarea acţionează ca un factor de stimulare a regionalismului, după cum urmează:

- Adâncirea integrării creează probleme care cer management colectiv. Aceasta reprezintă un stimul pentru regionalism având în vedere că este mult mai viabilă construirea unor asemenea instituţii la nivel regional decât la nivel global. În acest context, comunitatea de cultură, istorie, omogenitatea sistemelor sociale şi de valori, convergenţa intereselor politice şi de securitate, precum şi caracterul coaliţiilor interne, facilitează enorm identificarea formei adecvate de management, atât în ceea ce priveşte elaborarea legislaţiei cât mai ales implementarea acesteia.

- Caracterul global al multor probleme este deseori exagerat. Deşi există probleme cu adevărat de nivel global (schimbarea climatului, probleme legate de biodiversitate) şi deşi alte probleme (problema mediului pentru refugiaţi) reprezintă aspecte de importanţă globală, efectele acestora se simt mai direct la nivelul unor regiuni şi atunci este mai degrabă util să se acţioneze zonal decât la nivel global. Echilibrul intereselor şi facilităţilor existente la nivel regional exercită o presiune mai eficientă asupra statelor pentru a găsi un răspuns politic în cauză.

- Regionalismul reprezintă cel mai viabil model la care se reconciliază piaţa integrată şi presiunile tehnologice spre globalizare şi integrare, pe de o parte şi tendinţa vizibilă către fragmentare, pe de altă parte.

- Integrarea globală poate acţiona ca un puternic stimul pentru regionalismul economic prin intensificarea competiţiei economice. Schimbările din tehnologie, din comunicaţii, din funcţionarea pieţelor globale şi din creşterea sistemelor globale de producţie au avut un profund impact asupra căilor în care guvernele au definit cele două obiective fundamentale ale politicii externe – dezvoltarea economică şi autonomia politică – şi stabilirea unui raport între ele. Pe de o parte, globalizarea înseamnă că statele se confruntă cu puternice presiuni spre armonizarea politicilor economice în scopul atragerii investiţiilor străine şi noilor tehnologii. Aceste presiuni pentru o politică de piaţă liberală a condus la creşterea importanţei expansiunii exportului şi a liberalizării comerţului atât la nivel global, cat si la nivel regional. Pe de altă parte, natura competiţiei presează spre formarea unor „unităţi” mai mari atât pentru eficienţa economică cât şi pentru a asigura puterea politică necesară aplicării regulilor şi creării instituţiilor care guvernează economia mondială. În cadrul acestui

114

Page 115: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

tablou, statele încetează să mai reprezinte singurii actori importanţi.

- Dacă privim strict în domeniul liberalizării comerţului multă vreme s-a susţinut că regionalismul poate compromite ideea de liberalizare globală a acestuia.

În practică, însă, că acordurile regionale de liber schimb au devenit un instrument important al obiectivului principal menţionat în acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT) vizând liberalizarea comerţului. Explicaţia este relativ simplă, şi anume, este mult mai uşor să se procedeze la o liberalizare, în prima etapă, a comerţului la nivel regional având în vedere numărul mai restrâns de state decât la nivelul OMC, la care participă ca ţări membre peste 140 de state.

Totodată, interesele comune în plan regional ale ţărilor participante facilitează încheierea acordurilor de liber schimb la nivel regional. În final, proliferarea acestor acorduri regionale conduce la realizarea obiectivului global de liberalizare a comerţului internaţional.

Este neîndoielnic faptul că cea mai recentă fază a globalizării economice este propulsată de progresele revoluţionare din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, asociate cu schimbările de mare anvergură în planul abordărilor naţionale vizând politicile de reglementare şi de liberalizare a regimurilor comerciale si investiţionale.

Reducerile substanţiale de costuri şi creşterile remarcabile de productivitate pe care le antrenează noile tehnologii, coroborate cu mutaţia dinspre condiţiile economice „închise” înspre condiţii economice „deschise”, ca urmare a liberalizării pieţelor de mărfuri şi de capitaluri, reconfigurează nu numai harta industrială, ci şi cea a relaţiilor economice internaţionale. În contextul acestor procese deosebit de dinamice, numeroase dintre graniţele care în trecut delimitau produsele comercializabile de cele necomercializabile se estompează, liniile de demarcaţie dintre sectoarele economice tradiţionale devin mai difuze, structura produselor se schimbă, iar relaţiile de interdependenţă dintre sectoarele producătoare de bunuri si cele furnizoare de servicii se adâncesc. Se schimbă fundamental structurile de producţie şi modelele organizaţionale, se petrec bulversări de ierarhii şi de moduri de viaţă şi, nu în ultimul rând, se produc schimbări in structura relaţiilor economice internaţionale şi în configuraţia competiţiei în plan global.

În planul relaţiilor economice internaţionale aceste mutaţii se traduc prin creşterea susţinută a comerţului internaţional şi devansarea dinamicii producţiei mondiale, creşterea importanţei schimburilor comerciale în interiorul aceleiaşi ramuri industriale, devansarea formelor clasice de comerţ de către fluxurile de investiţii străine directe (ISD) circumscrise producţiei internaţionale controlate de corporaţiile transnaţionale, amplificarea relevanţei serviciilor pentru fluxurile comerciale şi investiţionale, tendinţele de „dezintegrare” a producţiei prin delocalizarea şi respectiv, relocalizarea activităţilor la nivel internaţional şi nu în ultimul rând, creşterea explozivă a pieţelor financiare internaţionale însoţită de cursuri de schimb fluctuante şi de instabilitate sporită.

Forţele motrice care pun în mişcare noile realităţi economice, au implicaţii în plan mondial prin intermediul globalizării. Toate părţile lumii sunt afectate prin canalele interdependente ale globalizării - respectiv, prin comerţul internaţional, fluxurile de capital, migraţia forţei de muncă,

115

Page 116: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

noile tehnologii şi internetul, difuziunea tehnologiei – dar deplina forţă a schimbărilor este resimţită doar de un număr relativ mic de ţări cu venituri ridicate şi medii. Majoritatea economiilor este doar parţial integrată în sistemul global, fiind astfel împiedicată să valorifice resursele, energiile şi ideile inerente globalizării. Nu în mod întâmplător ţările membre ale OCDE având cele mai înalte venituri sunt cele care sunt cel mai strâns interconectate prin intermediul comerţului, al mişcărilor de capital şi al reţelelor de comunicaţii. Aceste ţări sunt urmate îndeaproape de un grup de economii cu venituri medii din Centrul Europei si Estul Asiei, care, sub aspectul venitului pe locuitor, converg în ritm susţinut cu nivelurile naţiunilor industrializate. Restul ţărilor cu venituri medii şi ţările in curs de dezvoltare sunt rămase sensibil în urmă, iar decalajul în termeni de venituri dintre acestea şi naţiunile cele mai bogate continuă să se mărească. În urmă cu 40 de ani, veniturile pe locuitor ale primelor 20 dintre cele mai bogate ţări din lume, erau de 15 ori mai mari decât nivelul respectiv din cele mai sărace 20 de ţări din lume. Acest raport s-a dublat acum la 30.

Tocmai datorită faptului că gradul în care ţările s-au deplasat către globalizare variază considerabil, iar în ultimii ani nu pare a se fi manifestat o legătură strânsă între integrarea globală şi creşterea standardelor de viaţă a marii majorităţi a populaţiei, există un larg consens al analiştilor că viitorul curs al globalizării nu este asigurat, în pofida impulsului dat acestui proces de progresele spectaculoase din domeniul tehnologiilor informaţiei si comunicaţiilor şi de expansiunea dinamică a Internetului. Atât în ţările industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare scepticii pun la îndoială beneficiile acesteia şi se manifestă o rezistenţă notabilă faţă de o integrare şi mai avansată, rezistenţă care s-a accentuat mai ales după criza asiatică din anii 1997/98 şi s-a reflectat prin intensitatea opoziţiei faţă de globalizare şi acutizarea dezbaterilor pe marginea acesteia. Eşuarea lansării Rundei Mileniului la Seattle (SUA) în 1999 sau eşecul lucrării celei de-a cincea reuniuni ministeriale a OMC de la Cancun (Mexic), din septembrie 2003, sunt doar câteva exemple.

În timp ce puţini sunt cei care contestă beneficiile economice derivând din deschiderea economică mai mare, aceste beneficii sunt percepute ca fiind inegal distribuite atât între ţări, cât şi în interiorul ţărilor. În mod paradoxal, fenomenele circumscrise globalizării sunt de natură să inspire temeri celor mai diverse grupuri şi categorii sociale deopotrivă din ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Numeroase temeri sunt asociate cu creşterea fluxurilor comerciale şi investiţionale, care a acutizat problema vulnerabilităţii. Forţa de muncă cu calificare scăzută – dar şi superioară – din ţările industrializate se simte ameninţată de pericolul dislocării, din cauza concurenţei din partea forţei de muncă mai ieftine din ţările în curs de dezvoltare. Volumul şi volatilitatea fluxurilor de capital au sporit riscurile crizelor bancare şi valutare, precum şi costul acestora. Producţia şi comerţul sunt dominate tot mai mult de corporaţiile transnaţionale care valorifică oportunităţile oferite de globalizare în propriul lor avantaj şi fără a ţine seama neapărat de obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale ţărilor individuale. În aceste condiţii ţările în curs de dezvoltare se tem de marginalizarea economică, de penetrarea valorilor străine şi de asimilarea subsecventă a diversităţii culturale, ca şi de posibila pierdere a forţei de muncă înalt calificate prin

116

Page 117: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

emigrarea în ţările mai avansate. La acestea se adaugă temerile împărtăşite de majoritatea ţărilor că mediul înconjurător a ajuns să fie iremediabil degradat, iar „capitalul cultural” erodat, ca urmare a unei omogenizări incipiente a gusturilor, concepţiilor şi tradiţiilor culturale.

Şi, nu în ultimul rând, pe măsură ce lumea se integrează, statele naţionale – şi elitele care domina guvernele – se tem de pierderea autorităţii în ceea ce priveşte elaborarea politicilor macroeconomice şi industriale, alocarea resurselor, definirea instituţiilor politice, sociale, economice şi gestionarea problemelor naţionale. Temerile au la bază şi presiunea concurenţială din partea celorlalte ţări, forţa opiniei publice globale şi a instituţiilor internaţionale – precum OMC, FMI, Banca Mondială -, presiunile exercitate de organizaţiile neguvernamentale şi, nu în ultimul rând de corporaţiile transnaţionale.

În timp ce numeroase argumente ridicate împotriva globalizării sunt golite de substanţă economică, rămân totuşi numeroase temeri care aşteaptă tot atâtea răspunsuri adecvate în termeni politici, cum ar fi cele vizând rolul statului – naţiune în condiţiile în care globalizarea are tendinţa de a reduce spaţiul de manevră al acestuia pentru integrarea globală crescândă se află în miezul dezbaterilor pe marginea globalizării în numeroase ţări. Întrebarea care se ridică cu tot mai multă insistenţă în acest context este: cum îşi pot îndeplini statele-naţiune rolul tradiţional de furnizor de bunuri publice şi de redistribuitor al veniturilor prin intermediul politicilor sociale în condiţiile în care slăbeşte autonomia lor fiscală prin erodarea bazei de impozitare, ca urmare a mobilităţii nelimitate a factorilor de producţie indusă de globalizare.

În spaţiul Uniunii Europene (UE), introducerea euro a intensificat dezbaterile pe tema constrângerilor la adresa politicilor bugetare din cauza globalizării, întrucât este aşteptată o creştere în continuare a mobilităţii capitalului real şi financiar. În aceste condiţii, un număr crescut de politicieni consideră liberalizarea ca un pericol pentru atingerea obiectivelor politicilor interne, mai ales în domeniul securităţii sociale. Ca reacţie la aceste evoluţii, unii pledează pentru coordonarea internaţională în domeniul taxelor şi impozitelor, cântărind inclusiv posibilitatea creării în perspectivă a unei Organizaţii Fiscale Mondiale, în timp ce alţii se pronunţă pentru impunerea de restricţii asupra mobilităţii internaţionale a capitalului. Pe de altă parte, concluziile unor studii empirice recente ( bazate pe experienţa ţărilor membre ale OCDE începând din anul 1970) arată că, deşi globalizarea restrânge spaţiul de manevră pentru politica bugetară naţională, rămâne totuşi loc suficient pentru politicile naţionale individuale.

Pe de altă parte, rezistenţa faţă de globalizare care se manifestă la scară mondială pare a fi canalizată în ultimii ani nu atât pe consecinţele economice presupuse sau reale ale acesteia, cât mai ales pe organizaţiile internaţionale în calitatea lor de susţinătoare ale unor politici economice considerate ca fiind dăunătoare pentru forţa de muncă şi pentru mediul înconjurător deopotrivă în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Astfel, Organizaţia Mondială a Comerţului este tot mai vehement criticată pentru utilizarea unor reguli „nedemocratice”, care ar avea drept scop reducerea barierelor existente in comerţul internaţional şi prohibirea implementării de noi bariere. Unii observatori consideră că regulile de acest gen ar servi doar intereselor marilor corporaţii transnaţionale, cărora le revine o

117

Page 118: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

fracţiune considerabilă din comerţul internaţional şi din fluxurile de capital, în timp ce regulile care ar fi mai puţin benefice pentru aceste corporaţii (precum standardele internaţionale de muncă sau de mediu) ar fi fost ţinute în mod deliberat în afara sferei de incidenţă a OMC. Unii critici identifică întreaga activitate a OMC cu globalizarea, considerând-o ca un fel de conspiraţie din partea marilor corporaţii în detrimentul muncitorilor şi mediului, mai ales din ţările sărace, fiind acuzată de alţii ca ar fi responsabilă pentru şomajul şi lipsa de securitate a veniturilor forţei de muncă din ţările dezvoltate. Dar dincolo de aceste aspecte, în toate părţile lumii se manifestă temeri serioase privind impactul globalizării asupra intervenţiei şi rolului statului-naţiune şi, în cele din urmă, asupra suveranităţii naţionale. Aceste temeri reflectă reacţiile faţă de tendinţele de creştere a influenţei politicilor internaţionale şi de imixtiune a acestora în politicile interne, în contextul în care se poate constata o extindere a sferei de coordonare a politicilor prin intermediul organizaţiilor internaţionale – îndeosebi OMB, FMI şi Banca Mondială – ca răspuns la nivel global faţă de efectele procesului de globalizare.

Chiar dacă provocările inerente globalizării crescânde a economiei mondiale sunt numeroase iar temerile legate de efectele acesteia pot fi întemeiate, este tot atât de adevărat că în ultimă instanţă, globalizarea se impune ca un proces obiectiv susţinut de realitatea schimbărilor tehnologice şi economice curente şi nu poate fi asimilată nicidecum cu o politică, care să poată fi apreciată ca bună sau rea şi care să poată fi, ca atare, acceptată sau respinsă.

Desigur, o perspectivă asupra globalizării care se bazează exclusiv pe temeri – chiar dacă unele par justificate – este unilaterală, fenomenul fiind perceput mai curând ca o sursă de noi confruntări dintre naţiunile independente. La fel de validă poate fi însă şi percepţia că procesul de globalizare deschide noi oportunităţi pentru cooperarea internaţională, în măsura în care introduce un nou grad de libertate în materie de posibilităţi de acţiune şi furnizează un canal suplimentar pentru schimbul reciproc de idei şi de activităţi. Şi chiar dacă noile evoluţii introduc numeroase elemente de incertitudine şi pot conduce în anumite situaţii inclusiv la confruntări, acestea din urmă nu sunt în mod necesar inevitabile.

De aceea, pare a fi mai pertinentă aprecierea că transformările care stau sub semnul globalizării crescânde a economiei mondiale creează noi condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea economică şi noi alternative pentru atingerea acestor obiective, dar, ca acestea ridică în acelaşi timp şi numeroase sfidări la adresa tuturor statelor, deopotrivă dezvoltate, în curs de dezvoltare sau în tranziţie. După cum, la fel de pertinentă pare a fi şi opinia acelor analişti care consideră că viitorul integrării globale va depinde – aşa cum a depins şi în trecut – de forţa beneficiilor percepute şi de capacitatea câştigătorilor de a-şi susţine cauza în termeni politici, de succesul în construirea unor structuri instituţionale – interne şi internaţionale – care să corespundă obiectivului de gestionare a unei varietăţi de fluxuri între ţări şi, nu în ultimul rând, de politicile de natură să pregătească ţările în vederea înfruntării provocărilor derivând din deschiderea economică mai mare.

14.2. Integrarea economică

118

Page 119: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

În sens psihosocial, integrarea desemnează procesul de înţelegere şi acceptare a unor reguli şi principii care îi permit unui individ să reacţioneze conform normelor şi valorilor care guvernează grupul din care face parte.

În sens politic, integrarea desemnează procesele care au ca scop acceptarea de către grupuri sau de către state a instituţiilor, a unei puteri, sau a unui mod de a acţiona al unui grup mai vast sau al unei societăţi dominante.

În sens economic, integrarea desemnează fie un proces, fie un rezultat. Ca proces, integrarea este un ansamblu de măsuri luate pentru înlăturarea discriminărilor între agenţii economici din diferite ţări (înlă-turarea barierelor vamale, a diferenţelor de fiscalitate etc.) Ca rezultat, integrarea se exprimă prin existenţa unui spaţiu economic unificat15.

Integrarea economică este procesul unificării economice complete a unor economii naţionale distincte şi autonome. Această unificare constă într-o liberalizare a tuturor activităţilor comerciale şi financiare, în aşa fel încât posibilităţile de iniţiativă şi activitate economică pe ansamblul teritoriului integrat să fie identice, pentru fiecare cetăţean al fiecărei ţări din sistemul integrat, cu cele existente anterior în flecare ţară în parte. Integrarea economică realizează o uniune comercială şi financiară care poate deveni suportul unei uniuni monetare, sociale, juridice şi politice (Fernand Baudhuin. Dictionnaire de l'économie contemporaine, Marabout, Paris, 1969, p. 146).

Integrarea economică poate fi definită şi ca o uniune economică între ţări care au adoptat un tarif extern comun şi politici comerciale comune şi care şi-au eliminat restricţiile în comerţul reciproc. O asemenea uniune implică armonizarea politicilor industriale, sociale şi monetare, a unui curs de schimb concertat şi, în cele din urmă, o monedă comună (Dicţionar Macmillan de economie modernă, Editura Codecs, p. 72).

Conceptul integrării economice a reprezentat esenţa gândirii politice europene după cel de al doilea război mondial. Interesant este faptul că acest concept a avut un rol esenţial în reaşezarea peisajului postbelic european chiar dacă Europa era împărţită în două zone politice diferite, cu sisteme economice diametral opuse. Atât la vest cât şi la est, integrarea economică a fost concepută şi realizată atât ca instrument vital al reconstrucţiei economice, cât şi pentru asigurarea unei poziţii favorabile în confruntarea politico-militară, specifică perioadei Războiului Rece.

Metoda integrării economice a fost însă diferită.În vestul Europei integrarea s-a realizat din iniţiativa a şase ţări, prin

intermediul instrumentelor şi principiilor pieţei. Mecanismul integrării a constat în relaţiile concurenţiale pe o piaţă liberalizată din punctul de vedere al circulaţiei bunurilor, al persoanelor şi capitalului (Comunitatea Economică Europeană: 25 martie 1957).

În estul Europei, integrarea s-a realizat din iniţiativa Uniunii Sovietice, prin intermediul instrumentelor şi principiilor conducerii centralizate a economiei. Mecanismul integrării a constat în reglementarea pe bază de plan centralizat a activităţilor de producţie şi comerţ, în condiţiile practicării de preţuri fixe de către o autoritate centrală (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc - CAER: 1 ianuarie 1949).

15 J. Bremond, A. Geledan, Dicţionar economic şi social, Editura Expert, Bucureşti, 1995119

Page 120: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

Dicţionarul de Economie Politică, editat la Bucureşti în 1974 definea integrarea economică în mod diferenţiat, în funcţie de specificul sistemului social politic în care avea loc procesul. Astfel, integrarea economică se definea ca fiind „un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale în condiţiile contemporane care, în esenţă, constă în dezvoltarea interdependenţelor dintre economiile diferitelor state şi este determinată de un ansamblu de factori, între care revoluţiei ştiinţifice-tehnice îi revine un rol esenţial. Conţinutul integrării economice este concret istoric. Natura lui derivă din relaţiile economico-sociale de producţie şi natura relaţiilor stabilite între ţări. Astfel, integrarea capitalistă constă în formarea de grupări economice, comerciale şi vamale de esenţă monpolistă. Ea presupune: liberalizarea pieţelor şi comerţului între ţările care participă şi crearea unei uniuni vamale, circulaţia liberă a capitalurilor şi a forţei de muncă între respectivele ţări, măsuri comune de politică economică, totul servind intereselor capitalului monopolistic de a-şi spori profiturile şi de a-şi lărgi şi intensifica expansiunea internaţională, dincolo de frontierele zonei integrate. La începutul perioadei postbelice, sub denumirea de integrare economică vest-europeană s-a făcut cunoscut procesul constituirii monopolurilor suprastatale din Europa Occidentală. Din această categorie de organizaţii economice suprastatale fac parte: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană, Asociaţia Europeană a Liberalui-Schimb. Ele au apărut iniţial ca o formă nouă a luptei pentru reîmpărţirea pieţei mondiale între marile uniuni ale capitaliştilor, pentru penetraţia statelor imperialiste mai puternice în eco-nomia partenerilor lor mai slabi. Treptat, ele s-au transformat în impor-tante centre economice şi politice care generează noi contradicţii pe arena mondială. Piaţa comună, de pildă, evoluează ca o puternică forţă, cu propriile ei interese şi obiective, opunându-se într-o serie de probleme Statelor Unite şi Japoniei. în cadrul acestei grupări, pe măsura lărgirii componentei sale, apar noi dimensiuni şi confuntări generate de diferende în ceea ce priveşte forţa economică şi interesele. Astfel, probleme regionale ale unor ţări ca Italia sau Marea Britanie, cele valutare între statele membre ale acestei grupări, rapoartele variate de la o ţară la alta între industrie şi agricultură, organizarea şi orientarea diferită a comerţului exterior, opticile sensibil diferite în ceea ce priveşte fizionomia proiectatei uniuni politice etc, formează un complex de natură con-flictuală, definitoriu pentru evoluţia în continuare a integrării economice vest-europene. Continuu au loc confruntări între încercările de introducere a unor elemente de supranaţionalitate şi tendinţele obiective de afirmare a independenţei şi suveranităţii statelor respective” (p. 379).

Pentru cititorul secolului XXI, textul redat din Dicţionarul mai sus citat poate fi definit ca un exemplu perfect a ceea ce ne-am obişnuit să numim „limba de lemn”. Accentele ideologice sunt extrem de puternice şi analiza suferă datorită influenţei nedisimulate a „spiritului de partid”.

Decizia de a reda textul nu a avut însă în vedere doar dorinţa pre-zentării tipului de analiză specific epocii comuniste, ci şi intenţia de a demonstra diferenţa de principiu care a existat între cele două procese de integrare, ca expresie a diferenţei de model între economia capitalistă şi cea socialistă.

În timp ce modelul capitalist impune ca economia să fie reglată prin intermediul instrumentelor pieţei, modelul socialist impune o reglementare

120

Page 121: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

a economiei prin măsuri administrative, resursele economice fiind gestionate prin instrumentele conducerii centralizate, în baza unor priorităţi stabilite de instituţii ale statului. Modelul capitalist reglementează procesul de producţie prin semnele cererii exprimate prin dinamica preţurilor, modelul socialist reglementează procesul de producţie în funcţie de o dinamică a nevoilor de consum, stabilită prin directive administrative dar evaluată, prioritar, pe baza principiilor ideologice.

Cunoscutul economist Bela Balassa (1928-1991) a stabilit o tipologie a integrării care distinge cinci trepte pe scara evoluţiei acestui proces16. Fiecare treaptă reprezintă o formă de integrare caracterizată printr-o relaţie de dominare faţă de cea precedentă şi de subordonare faţă de cea ulterioară. Acestea sunt:

1. Zona de liber-schimb. Se caracterizează prin faptul că ţările membre elimină, între ele, tarifele vamale şi restricţiile cantitative dar păstrează, fiecare în parte, protecţia iniţială faţă de restul lumii.

2. Uniunea vamală Se distinge faţă de zona liberului-schimb prin faptul că se adoptă o politică comercială comună şi un tarif vamal comun faţă de restul lumii.

3. Piaţa comună Formă superioară uniunii vamale prin eliminarea între ţările membre a tuturor restricţiilor privind libera circulaţie a factorilor de producţie.

4. Uniunea economică (Piaţa Unică) Adaugă pieţei comune procesului de armonizare a politicilor economice.

5. Uniunea economică şi monetară Introducere autoritatea supranaţională în reglementarea politicilor economice şi creează condiţiile necesare trecerii la o moneda unică.

16 B. Balassa. The Theory of Economic Integration, Allen and Unwin, 1962121

Page 122: CURS MACROECONOMIE 2007 lucru

122