Capitolul 1

MACROECONOMIA. CONCEPTE DE BAZĂ ŞI POLITICI MACROECONOMICE

1.1. ABORDĂRI MACROECONOMICE

Realitatea economică poate fi abordată prin două modalităţi distincte: microeconomia şi macroeconomia. Nivelul de investigare al analizei microeconomice este cel al întreprinderii şi pieţei unui bun sau serviciu. În cadrul analizei microeconomice sunt evidenţiate comportamentele individuale ale unităţilor economice, motivaţiile şi activităţile menajelor individuale şi ale întreprinderilor individuale, atunci când acestea se angajează în procesele de cumpărare şi vânzare, precum şi consecinţele acţiunii lor asupra tipurilor de bunuri şi servicii pe care le produce economia.

Analiza macroeconomică are drept obiect de cercetare economia naţională în întregul ei. Macroeconomia studiază structura, funcţionalitatea şi comportamentul de ansamblu al sistemului economiei naţionale, în strânsă legătură cu sistemul economiei mondiale şi cu mediul înconjurător, în scopul determinării volumului total de bunuri şi servicii şi a tuturor factorilor care-l influenţează. Totodată, macroeconomia studiază ansamblul de mijloace şi instrumente prin care autorităţile publice pot influenţa performanţele sistemului economic. În acest scop, sunt analizate implicaţiile politicii bugetare şi fiscale, monetare, comerciale etc. asupra producţiei şi ocupării, precum şi asupra echilibrului macroeconomic.

Macroeconomia este parte a economiei care constă în procesele şi fenomenele care rezultă din corelarea activităţilor economice la nivelul economiei naţionale.

Macroeconomia se ocupă de studiul unor mărimi agregate cum ar fi consumul final al populaţiei, formarea naţională de capital, economisirea naţională, cererea agregată, oferta agregată etc.

Termenul de macroeconomie a fost propus de Ragnar Frisch în 1933, dar întemeietorul incontestabil al noului domeniu de studiu al ştiinţei economice este economistul John Maynard Keynes. Acesta face abstracţie de bazele microeconomice ale macroeconomiei, considerând că sistemul macroeconomic are proprietăţi independente de cele ale elementelor componente. Noii economişti clasici au reuşit să deducă anumite fenomene macroeconomice pornind de la bazele microeconomice ale acestora.

Macroeconomia o putem interpreta ca o realitate a economiei naţionale a fiecărei ţări, şi în acelaşi timp, ca o parte a ştiinţei economice care studiază această realitate.

Ca realitate, macroeconomia surprinde ansamblul forţelor principale care acţionează şi interacţionează în interiorul unei economii naţionale, în virtutea cărora economia cunoaşte perioade de expansiune şi înflorire a afacerilor, dar şi ani de recesiune.

Ca parte a ştiinţei economice care studiază întreaga economie, dintr-un unghi de vedere naţional, macroeconomia este chemată să explice cum poate fi mărit venitul naţional şi cum poate fi el împărţit mai bine, astfel încât, prin creşterea producţiei, să putem spori şi bunăstarea individuală, generală, să asigurăm echilibrul necesar înaintării prin controlul ciclului de afaceri. Ştiinţa economică despre macroeconomie arată că întreaga economie naţională a unei ţări se poate consolida şi dezvolta sau se poate nărui prin ceea ce a realizat sau nu a realizat pentru individ.

Micro şi macroeconomia sunt inseparabile. Orice teorie macroeconomică se fundamentează pe ipoteze referitoare la comportamente individuale.

Se consideră că o problemă economică devine macroeconomică atunci când şi acolo unde aceasta:- derivă din formarea şi consolidarea unei anumite economii naţionale;- stimulează sau afectează realizarea intereselor generale ale agenţilor economici dintr-o ţară;- încadrarea ei în limite normale de desfăşurare presupune măsuri concertate şi acţiuni

convergente din partea participanţilor la viaţa economică;Obiectivele principale ale cercetării macroeconomice sunt:a) asigurarea echilibrului dintre cererea globală (agregată) şi oferta globală (agregată);b) ocuparea deplină a resurselor de muncă;c) asigurarea economiei naţionale cu monedă în cantităţile şi structurile cerute de desfăşurarea

normală a fluxurilor economice reale;

1

d) realizarea componentelor bugetară şi fiscală ale politicii economice;e) asigurarea pe termen mediu a unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe

echilibrate;f) integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale de creştere şi dezvoltare, pentru

asigurarea coerenţei deciziilor macroeconomice.Obiectivele fundamentale relevate de teoria macroeconomică decurg din problemele esenţiale cu

care se confruntă economiile contemporane: evoluţia ciclică a activităţii economice, nivelul ridicat al şomajului, rata ridicată a inflaţiei, dezechilibre economice externe sau alte forme de dezechilibre. Aceste probleme cauzează pierderi de venit şi de locuri de muncă ce afectează în mod direct, uneori brutal, nivelul de viaţă al oamenilor. De aceea, responsabilitatea unui guvern este concepută în strânsă legătură cu preîntâmpinarea sau controlul şomajului şi a inflaţiei. Soluţionarea problemelor macroeconomice presupune deci transpunerea lor în obiective de urmărit.

Într-o apreciere sintetică1, obiectul macroeconomiei se referă la: determinarea unor mărimi agregate şi medii în economie; factorii care determină producţia şi ocuparea deplină, consumul, investiţiile, exportul şi importul; cauzele evoluţiilor pe termen scurt şi factorii care influenţează creşterea economică pe termen lung; nivelul general al preţurilor şi rata inflaţiei.

1.2. ECONOMIA NAŢIONALĂ – CADRUL GENERAL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Macroeconomia studiază activitatea economică în ansamblul său, utilizând variabile globale la nivelul unei economii naţionale. Aceasta nu înseamnă că macroeconomia se identifică cu economia naţională.

Economia naţională reprezintă un ansamblu de resurse naturale, materiale, umane etc., de activităţi de producţie, de schimb, de servicii etc., care s-au constituit în ramuri, sectoare de activitate, subramuri etc., la nivelul unei ţări, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuieşte mişcarea valorilor materiale şi spirituale, se asigură funcţionarea şi dezvoltarea economică a societăţii2.

Ca sistem istoriceşte constituit al activităţii economico-sociale, economia naţională are ca elemente componente: sursele materiale, umane, financiare etc.; diviziunea socială a muncii şi structura pe ramuri a producţiei sociale; mecanismul de funcţionare a economiei, relaţiile economico-sociale, financiare şi de credit; schimburile economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale; mediul natural şi calitatea acestuia; sistemul de instruire, cultură şi sănătate. Nivelul de dezvoltare şi starea calitativă ale acestor componente determină, pe de o parte, volumul şi structura bunurilor şi serviciilor obţinute şi ale nevoilor care trebuie satisfăcute, iar, pe de altă parte, posibilităţile de participare la fluxurile economice internaţionale. Economia naţională este, deci, ansamblul activităţilor economice şi sociale, privite în unitatea şi interdependenţele lor, care se desfăşoară în cadrul naţional statal, istoriceşte constituit. Economia naţională reprezintă o formă specifică a diviziunii muncii în interiorul unei naţiuni, al unei ţări. Analiza fenomenelor şi proceselor care au loc în cadrul unei economii naţionale constituie obiectul de studiu al macroeconomiei.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra sistemului economiei naţionale este necesar să analizăm structura acesteia.

Structura economiei naţionale evidenţiază elementele ei componente, natura şi trăsăturile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care îl are fiecare element, precum şi legăturile şi interacţiunile lor reciproce.

Din punct de vedere al criteriilor care stau la baza formării elementelor ei componente se pot distinge următoarele structuri ale economiei naţionale: structura de ramură, structura tehnică, structura demoeconomică, structura organizaţională, structura teritorială, structura de proprietate.

Structura de ramură evidenţiază alcătuirea economiei naţionale pe ramuri şi subramuri. În etapa actuală de dezvoltare a economiei naţionale, principalele ramuri sunt: industria, agricultura, construcţiile, transporturile, telecomunicaţiile, circulaţia mărfurilor, creditul, gospodăria comunală de locuinţe şi alte prestări de servicii, învăţământul, cultura şi arta, ştiinţa şi cercetarea ştiinţifică,

1 Ion Bucur, Bazele macroeconomiei. Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 32.2 Viorel Cornescu ş.a., Economie. Editura Actami, Bucureşti, 2001, p. 156.

2

ocrotirea sănătăţii, asistenţa socială şi cultura fizică, administraţia, alte ramuri. Între ramurile economiei naţionale se stabilesc anumite corelaţii care reflectă interdependenţa activităţilor economice şi care contribuie la asigurarea echilibrului macroeconomic.

Structura tehnică evidenţiază alcătuirea economiei naţionale, privită prin prisma tehnicilor şi tehnologiilor existente. Ea dă imaginea asupra gradului de încorporare a ştiinţei, a rezultatelor ei în cadrul economiei naţionale, caracterizând nivelul tehnicii existent şi modul de distribuţie a acesteia pe ramuri. În majoritatea ţărilor, structurile tehnice au un caracter eterogen. Pentru aceste ţări este caracteristic pluralismul tehnologic, adică folosirea în economia naţională a unor tehnici de niveluri esenţial diferite.

Structura demoeconomică evidenţiază gruparea fie a populaţiei active, fie a populaţiei ocupate pe sectoare, ramuri şi subramuri şi în cadrul acesteia, grupare şi pe sexe, vârstă, nivel de pregătire etc.

Structura organizaţională evidenţiază, pe de o parte, gruparea activităţilor economice pe domenii mari ce se constituie în subsisteme ale economiei naţionale (subsistemul productiv, subsistemul comercial, subsistemul financiar-bancar etc.), iar pe de altă parte, compartimentarea activităţilor pe niveluri şi verigi organizatorice, constituite în raport cu diviziunea socială a muncii, cu nivelul tehnicii şi tehnologiilor existente, cu concepţia de conducere şi dirijare a economiei etc. Structura organizaţională se reflectă în ierarhia organizatorică, unde locul principal îl deţine unitatea economică (de forme şi dimensiuni diferite).

Structura teritorială reflectă compartimentarea economiei naţionale pe zone şi regiuni economice, părţi ale teritoriului naţional. Iniţial, la originea zonelor economice, au fost zone geografice. Acestea s-au transformat în zone economice prin acumularea unor factori de producţie, dezvoltarea ocupaţiilor, formarea unui anumit specific al activităţii economice, dezvoltarea relaţiilor cu zone aparţinând aceleiaşi ţări. Prin crearea pieţei naţionale, prin dezvoltarea relaţiilor de cooperare între zone, prin obţinerea unei anumite autonomii administrative, s-au constituit structurile teritoriale ale economiei naţionale.

Structura de proprietate evidenţiază componenţa, alcătuirea internă a economiei naţionale din punct de vedere al proprietăţii. Ea se referă în mod concret la relaţia dintre individ şi rezultatele muncii lui, la relaţia dintre membrii societăţii şi bogăţia acesteia. Această relaţie relevă exercitarea unuia, mai multora sau tuturor atributelor proprietăţii: dreptul de posesiune, dreptul de utilizare, dreptul de dispoziţie şi dreptul de uzufruct.

Pornind de la înţelegerea proprietăţii, a modului real de manifestare a ei în societate, putem să ne explicăm mecanismele vieţii economice, resorturile care generează toate actele economice din societate, care duc la un anumit comportament al oamenilor.

În conformitate cu reglementările actuale, în România proprietatea este structurată astfel: proprietate individuală – privată; proprietate de stat; proprietate mixtă (capital de stat şi privat); proprietate cooperatistă; proprietate obştească.

Pluralismul formelor de proprietate constituie premisa manifestării libertăţii agenţilor economici.

1.3. CEREREA AGREGATĂ ŞI OFERTA AGREGATĂ

Macroeconomia are în vedere ansamblul relaţiilor existente între agenţii economici, ceea ce presupune analiza cererii şi a ofertei manifestate pe piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară şi piaţa muncii. De aici rezultă şi caracterul agregat al acestor variabile macroeconomice.

Cererea agregată reprezintă totalitatea cheltuielilor agregate pe care agenţii economici intenţionează să le efectueze într-o anumită perioadă, în raport cu veniturile agregate şi nivelul general al preţurilor.

În cadrul cererii agregate se includ următoarele elemente;- cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri făcute de către populaţie/menaje (C);- cheltuielile guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi de bunuri

investiţionale, pe seama veniturilor bugetare (G);- cheltuielile efectuate de către firme, sub formă de investiţii pentru formarea brută a capitalului

(FBK);- cheltuielile agenţilor economici străini pentru a importa dintr-o anumită ţară, respectiv pentru

a plăti exporturile acelei ţări (EN).

3

Pe baza acestor elemente, cererea agregată (CA) se poate calcula astfel:CA = C + G + FBK + EN

Ţinând seama de aceste elemente, cererea agregată se poate exprima cu ajutorul produsului naţional brut sau net, în termeni reali, sau cu ajutorul venitului naţional, în termeni reali.

În timp ce creşterea nivelului general al preţurilor are ca rezultat contracţia cererii agregate, prin reducerea tuturor componentelor acesteia, reducerea nivelului general al preţurilor va genera o extindere a cererii agregate. Dacă însă considerăm nivelul general al preţurilor ca dat, atunci cererea agregată creşte sau scade în raport cu modificarea acţiunilor unor factori care se numesc condiţiile cererii agregate. În cadrul acestora, cele mai importante sunt:

a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia vieţii economice în ansamblul ei, care pot fi optimiste sau pesimiste. În primul caz, populaţia va cumpăra o cantitate mai mare de bunuri, mai ales de folosinţă îndelungată, întreprinzătorii vor spori investiţiile, deoarece creşte gradul de certitudine în obţinerea unor profituri mai mari, ceea ce va însemna o cerere agregată din ce în ce mai mare. În al doilea caz, creşterea incertitudinilor consumatorilor finali cu privire la viitor va determina reducerea cererii agregate, adică a cheltuielilor pentru investiţii, pentru bunurile de capital etc.

b) natura politicilor guvernamentale care, dacă susţin creşterea cheltuielilor pentru investiţii, reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare, au ca efect mărirea cererii agregate, sau dacă stimulează creşterea ratei dobânzii, a fiscalităţii etc., au ca efect reducerea cererii agregate.

c) starea generală a economiei mondialei, care, dacă se află în perioadă de boom economic (mai ales economiile cu care avem relaţii economice), atunci vor creşte importurile lor, adică se vor mări exporturile noastre, crescând cererea agregată şi dacă se află într-o perioadă de criză, atunci partenerii noştri de afaceri vor cumpăra mai puţin, exporturile noastre se vor reduce, scăzând cererea agregată.

Analiza cererii agregate se face în funcţie de nivelul general al preţurilor, care este o medie aritmetică ponderată a preţurilor tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse în economie. Evoluţia cereri agregate sub influenţa modificării nivelului general al preţurilor sau ca urmare a influenţei condiţiilor cererii este prezentată în figura nr. 1.1.

Fig. nr. 1.1. Evoluţia curbei cererii agregate

Dacă nivelul general al preţurilor scade de la la , iar celelalte condiţii rămân neschimbate, cererea agregată se extinde de la A la B, în cadrul CA0. La un nivel general al preţurilor egal cu , modificarea condiţiilor cererii determină translatarea curbei cererii agregate de la CA0 la CA1, sau de la CA0 la CA2, cantitatea cerută crescând de la B la C sau scăzând de la B la A.

Oferta agregată reprezintă cantitatea totală de bunuri economice disponibile pentru vânzare într-o economie naţională, în funcţie de nivelul general al preţurilor, într-o anumită perioadă.

Oferta agregată include:- bunurile materiale şi serviciile produse, respectiv create, într-un an;- soldul pozitiv sau negativ al stocurilor;- bunurile oferite de străinătate (importuri);Exprimând producţia totală reală de bunuri marfare dintr-o perioadă determinată de timp, oferta

agregată este egală cu produsul naţional brut în termeni reali. În mărime fizică, cantitatea totală de bunuri materiale şi servicii pe care firmele doresc să le producă depinde de nivelul general al preţurilor

4

P

1P2P

CA0

CA1

CA2

PNB

B C

A

şi salariilor din economie. Analiza evoluţiei ofertei agregate se face în funcţie de modificarea nivelului general al preţurilor, în condiţiile când ceilalţi factori sunt consideraţi daţi şi la un nivel general al preţurilor dat, în raport de influenţa celorlalţi factori care condiţionează producerea bunurilor şi serviciilor.

Dependenţa ofertei agregate faţă de preţ este reprezentată prin curba ofertei agregate. Oferta agregată are caracteristici diferite în funcţie de orizontul de timp în care se manifestă. Se face distincţia între oferta agregată pe termen scurt şi oferta agregată pe termen lung (figura nr. 12.2). Această delimitare are la bază faptul că, în ştiinţa economică, termenul scurt este definit ca acea perioadă în care capacitatea de producţie instalată nu se modifică.

Fig. nr. 1.2. Curba ofertei agregate pe termen scurt şi lung

Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind dat, modificarea ofertei agregate se află sub influenţa unor factori care se numesc condiţiile ofertei.

În cadrul acestor condiţii se detaşează ca importanţă următoarele:a) productivitatea factorilor de producţie care, prin sporire, va antrena o reducere a costului

mediu, creşterea producţiei şi, deci, a ofertei agregate, iar prin reducere, va spori costul mediu, reducând producţia la unitatea de factor de producţie consumat şi, în consecinţă, şi oferta agregată.

b) volumul factorilor de producţie poate spori oferta agregată atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată, atunci când oferta lor pe piaţă se micşorează.

c) preţul factorilor de producţie poate spori oferta agregată când munca, materiile prime, energia, combustibilul etc. sunt mai ieftine fată de perioada anterioară sau poate micşora oferta agregată atunci când costurile cu aprovizionarea lor cresc.

Evoluţia ofertei agregate sub influenţa modificării nivelului general al preţurilor sau ca urmare a influenţei condiţiilor ofertei (la un nivel general al preţurilor dat), prezentată pe termen scurt, este prezentată în figura nr. 1.3.

Fig. nr. 1.3. Evoluţia curbei ofertei agregate

pe termen scurt

5

POA pe termen lung

OA pe termen scurt

PNB

P

1P

2P

CA0

OA1

OA2

PNB

BC

A

Dacă nivelul mediu general al preţurilor creşte de la la , oferta agregată, pe termen

scurt, creşte de la A la B în cadrul lui OA0. La un nivel general al preţurilor egal cu , modificarea condiţiilor va determina translatarea curbei ofertei de la OA0 la OA1 sau de la OA0 la OA2, cantitatea reală oferită crescând de la B la C sau scăzând de la B la A.

1.4. POLITICI MACROECONOMICE

Statul îndeplineşte un rol economic pronunţat în toate ţările, în proporţii diferite şi în condiţii concret-istorice. În epoca modernă, statul constituie un mecanism important de influenţare a economiei, îndeosebi la nivelul superior al acestuia: macroeconomia.

Cauzele implicării statului în viaţa economică sunt multiple, aflându-se în legătură nemijlocită cu evoluţia factorilor de producţie, cu progresul tehnico-ştiinţific, cu accentuarea complexităţii economiei, dar şi cu aspecte de ordin social, cultural, politic, militar etc.

Îndeplinirea rolului statului se asigură printr-un sistem de norme, principii, instrumente şi pârghii economice, monetare, fiscale, valutare etc. În acest context se înscrie politica economică.

Politica macroeconomică reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice, care se traduce prin stabilirea obiectivelor economice şi sociale urmărite într-o perioadă, într-o ţară, ca şi realizarea acestora prin folosirea unor mijloace şi tehnici adecvate.

Politica economică are ca scop să modifice evoluţia spontană sau naturală a activităţii economice pentru corijarea carenţelor pieţei. În unele situaţii se urmăreşte crearea condiţiilor de accelerare a progresului economic şi social, iar în altele preîntâmpinarea sau eliminarea unor disfuncţii economice.

Politica economică are ca punct de plecare interesele generale ale naţiunii, ale statului naţional, într-un anumit orizont de timp. Deciziile de politică economică sunt luate de autorităţile economice şi monetare dintr-o ţară.

La modul general, intervenţia statului în economie se poate face prin trei modalităţi:- politici structurale;- politici de ajustare;- politici de environement.Politicile structurale se referă îndeosebi la planificarea macroeconomică (dar în sens larg, aici se

includ şi elaborarea obiectivelor şi strategiilor social-economice pe termen lung).Politicile de ajustare se referă la politica monetară, politica fiscală, politica de preţuri, politica de

venituri.Politicile de environement privesc mediul natural, mediul economic extern şi mediul monetar

extern.Macrostabilizarea economică este rezultatul aplicării tuturor celor trei categorii de politici, nici

un stat neaplicând o anumită politică pură, ci un mix de politici, în funcţie de situaţia concretă din ţara respectivă şi de filosofia economică şi socială a guvernului.

Sigur că există mai multe forme de politici macroeconomice, care constituie tipologia acestora. Clasificarea politicilor economice se face în funcţie de mai multe criterii:

În funcţie de obiectivele finale sau domeniile de aplicare, politicile economice pot fi de creştere şi dezvoltare, de ocupare sau antişomaj, de stabilitate sau de stabilizare a preţurilor, antiinflaţioniste, de subvenţionare a exporturilor, respectiv de limitare a importurilor, politici sociale, politici industriale etc.

În funcţie de instrumentele folosite pentru promovarea politicii avem politici care folosesc mijloace reglatoare indirecte (cum sunt politicile monetare şi cele fiscale), politici în cadrul cărora se folosesc acţiuni directe asupra mecanismelor economice (cum ar fi politicile de preţuri, de venituri, de ocupare) şi politici care se bazează pe ideea de legislaţie economică, de stat democratic de drept.

Politica fiscală reprezintă ansamblul de măsuri de sporire sau diminuarea a presiunii fiscale şi cheltuielilor guvernamentale adoptate de stat într-o anumită perioadă de timp, în vederea influenţării vieţii economice şi sociale.

Politica monetară reprezintă ansamblul de măsuri, adoptate de către banca centrală, de sporire sau diminuare a ratei dobânzii şi a masei monetare în vederea influenţării vieţii economice şi sociale.

6

Politica veniturilor reprezintă ansamblul acţiunilor puterii publice asupra formării veniturilor agenţilor economici în scopul ameliorării nivelului venitului unor categorii ale populaţiei, al corectării unor distribuiri excesive sau insuficiente a veniturilor într-o economie.

În funcţie de durata de extindere sau de orizontul de timp al obiectivelor politicilor economice avem politici conjuncturale, al căror orizont este pe termen scurt, de la câteva luni la 1-2 ani şi urmăreşte menţinerea sau restabilirea marilor echilibre macroeconomice (politici anticiclice, deflaţioniste, de relansare a activităţilor etc.) şi politici structurale, de restructurare durabilă a bazelor funcţionării economiei ale căror efecte se resimt pe termen mijlociu şi scurt (amenajarea teritoriului, politica industrială, agricolă, de asigurare cu energie a ţării). O politică economică generală urmăreşte realizarea coerenţei între politicile conjuncturale şi cele structurale.

În funcţie de maniera de influenţare a agenţilor economici de către stat, există politici de limitare (exemplu, de încadrare a creditului în anumite limite, de sporire a cotizaţiilor sociale, etc.), politici de incitare a subiecţilor economici, de formare a unui anumit comportament al lor, în schimbul unor avantaje, cum ar fi: cote de dobânzi preferenţiale, acordarea de prime şi subvenţii şi politici de concertare, care vizează încheierea unor acorduri şi convenţii între partenerii la viaţa economică şi socială.

În raport de orientarea doctrinară delimităm politici liberale, care favorizează reglementările şi acordă toată încrederea mecanismelor libere pe piaţă, acestea fiind cunoscute şi sub numele de politici ale ofertei, de susţinere a întreprinzătorilor, a liberei lor iniţiative, politici dirijiste, keynesiste, ce preconizează intervenţia activă a statului şi pun accent pe rolul cererii globale, motiv pentru care se mai numesc şi politici ale cererii, şi politici de inspiraţie social-democrată care au în vedere planificarea, urmărind reducerea inegalităţilor printr-o protecţie socială susţinută şi prin dezvoltarea serviciilor publice.

În funcţie de obiectivul lor fundamental se disting politici de relansare, care urmăresc stimularea cererii şi pot contribui la stimularea unor componente ale cererii sub forma consumului gospodăriilor, investiţiilor întreprinderilor, cheltuielilor publice, şi politici de stabilizare al căror obiectiv esenţial îl constituie lupta împotriva inflaţiei, urmărindu-se cererea internă şi restabilirea unor echilibre (buget, balanţă comercială); exemplu: politicile de austeritate;

În funcţie de sfera lor de cuprindere distingem, politici economice globale, atunci când acestea se aplică mai multor aspecte ale activităţii economice (investiţii, consum etc.) şi politici economice specifice.

Politica economică reprezintă una dintre cele mai importante acţiuni ale statului modern. Prin intermediul acesteia se urmăreşte influenţarea comportamentului marilor agregate economice în scopul de a îmbunătăţi performanţele economice.

7

Capitolul 2

FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

2.1. CICLICITATEA ECONOMICĂ. TIPURI DE CICLURI ECONOMICE ŞI FAZELE ACESTORA

Evoluţia fluctuantă este o caracteristică a vieţii economice din cele mai vechi timpuri. Tipuri de fluctuaţiiFluctuaţiile sezoniere se explică prin influenţa factorilor naturali, psihologici şi prin preferinţele

consumatorilor, care au evoluţii specifice pe parcursul unui an, reproducându-se cu o anumită regularitate de la un an la altul. De exemplu, pe parcursul unui an, sub influenţa unor factori naturali – climaterici, volumul producţiei, al ocupării, al activităţii economice, în general, cunoaşte fluctuaţii în agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei etc. De asemenea, s-a constatat că în perioadele care premerg unor sărbători religioase sau laice, au loc creşteri ale vânzărilor, producţiei industriale şi a transporturilor, se îmbunătăţeşte gradul de ocupare şi folosirea factorilor de producţie. Ulterior acestor evenimente au loc, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, reduceri ale desfacerii şi producţiei, ale gradului de ocupare etc.

Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale sunt determinate de factori aleatori sau evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, o anumită stare de spirit a populaţiei etc.

Variaţiile ciclice, deşi sunt repetabile, nu pot fi încadrate în termene fixe. Ele se caracterizează prin creşteri cumulative ale producţiei, ale venitului, ale folosirii forţei de muncă, ale investiţiilor, urmate de stagnări sau descreşteri cumulative ale aceloraşi indicatori.

Ciclicitatea activităţii economice desemnează un mod specific de evoluţie a activităţii economice în mod ondulatoriu, adică, periodic, activitatea economică trece prin faze ascendente sau descendente şi aproximativ în aceeaşi succesiune.

Ciclul economic reprezintă acea perioadă de timp care separă două crize economice, sau perioada ce se scurge de la începutul unei crize până la începutul crizei următoare.

Cercetarea ştiinţifică în domeniul economic a identificat mai multe tipuri de cicluri economice:a) cicluri economice lungi sau seculare (cicluri Kondratiev, după numele economistului rus,

Nicolas Kondratiev, care le-a studiat primul în anul 1935), cu o durată de 40-60 ani;b) cicluri economice decenale (cicluri Juglar, după numele economistului francez care le-a

studiat în anul 1860), cu o durată de la 4-5 ani până la 10-12 ani; se mai numesc şi cicluri ale afacerilor;

c) cicluri economice scurte, cu o durată de la 6 luni la 3-4 ani (exemplu: ciclul inflaţionist şi ciclul variaţiei stocurilor etc.).

Ciclul scurt (Kitchin) reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a aproximativ 40 de luni care afectează ansamblul ramurilor unei economii.

Ciclul scurt se încadrează în ciclul mediu (Juglar) între două crize sau manifestări de criză şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii sau contracţiei caracteristice ciclului Juglar.

Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie două cicluri scurte; 3 cicluri scurte se derulează în cazul ciclurilor Juglar cu o durată medie de 10 ani. Ciclurile scurte (Kitchin) au două faze: expansiunea şi încetinirea activităţii economice, iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice.

Ciclurile economice lungi au ca bază materială cercetarea ştiinţifică şi tehnologică în strânsă legătură cu schimbările structurale din economie; la 40-60 de ani s-a constatat că au loc mari mutaţii în modul tehnic de producţie şi în structura principalelor ramuri ale economiei şi îndeosebi ale industriei.

Modul tehnic de producţie desemnează nivelul calitativ şi caracteristicile de ansamblul ale factorilor de producţie, atât ale factorilor clasici, tradiţionali cât şi ale neofactorilor. Un mod tehnic de producţie exprimă un tip calitativ determinant al raporturilor om-mediu, o stare definitorie şi de lungă durată a combinării şi calităţii factorilor de producţie.

Pe parcursul unui ciclu lung se disting două faze de evoluţie: una ascendentă şi alta descendentă, fiecare cu o durată de 20 – 30 ani.

8

În faza ascendentă, descoperirile tehnice, tehnologice, inovaţiile determină un proces investiţional intens, ceea ce atrage după sine o creştere a cererii agregate, deci o creştere a producţiei, folosirea integrală a capacităţilor existente, o creştere a gradului de ocupare a populaţiei, însoţite şi de o creştere a rentabilităţii activităţii economice.

Faza descendentă apare atunci când modul tehnic de producţie generalizat dă semne de epuizare a eficienţei (o scădere a randamentului, a ratei profitului şi, deci o stagnare a activităţii economice generale), ceea ce impune o intensificare a preocupărilor pentru cercetarea ştiinţifică aplicativă (tehnologică) care să scoată economia din starea de stagnare şi să asigure instaurarea unui nou mod tehnic de producţie bazat pe anumite ramuri noi care determină o creştere a investiţiilor, precum şi o creştere a cererii de bunuri investiţionale. Această creştere atrage după sine creşterea producţiei în sectoarele care produc asemenea bunuri şi odată cu aceasta şi o creştere a gradului de ocupare a forţei de muncă, a veniturilor, deci şi o creştere a cererii de bunuri de consum. Aceasta determină o nouă fază ascendentă a unui ciclu lung, până la epuizarea eficienţei noului mod tehnic de producţie.

Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată printr-o criză structurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente. Caracteristic crizei structurale este, pe lângă durata sa, şi faptul că reprezintă cadrul unor modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, în locul şi rolul omului în activităţile economice, în special în producţie. Acestei crize structurale îi sunt caracteristice nu atât modificările din cadrul economiei, privite prin prisma structurii pe ramuri, cât mai ales modificările în structura subramurilor. Au loc de asemenea, modificări importante în conţinutul şi structura calificărilor profesionale, în structura consumului populaţiei.

2.2. CICLURILE ECONOMICE MEDII SAU DECENALE

Pe fondul ciclurilor economice lungi se derulează cicluri economice medii sau decenale. În desfăşurarea sa, ciclul economic mediu sau decenal cuprinde mai multe faze, care, după unii autori, ar fi: criza, depresiunea, înviorarea şi avântul. În legătură cu aceasta există şi alte păreri. Astfel, Paul Samuelson, referindu-se la ciclurile economice tradiţionale, spunea că primii autori care le-au studiat foloseau cuvintele panică sau criză, prin care desemnau situaţii grele din economie, ca, de exemplu, panica din 1837, panica din 1873, panica din Cleveland, din 1893, panica “bogaţilor” din 1904, crahul bursier monstru din “marţea neagră”, din 29 octombrie 1929 etc. El foloseşte noţiunile: contracţie, depresiune , expansiune, apogeu, ca faze succesive ale ciclului economic.

În general, sunt recunoscute următoarele faze ale ciclului economic: expansiunea, criza, depresiunea (contracţia) şi înviorarea.

Ciclul economic decenal din zilele noastre cuprinde, sub o denumire sau alta, cele patru faze menţionate mai sus. În teoria şi practica actuală, se au în vedere ca faze ale ciclului economic: boom-ul (prosperitate), ce caracterizează tendinţa generală de creştere a investiţiilor, producţiei, gradului de ocupare a forţei de muncă, volumului de monedă, salariilor, profiturilor, ratei dobânzii etc., şi recesiunea, care se caracterizează, din contră, prin tendinţa generală de încetinire şi, uneori, chiar de scădere a investiţiilor, ocupării, creşterii producţiei, profiturilor, salariilor, consumului etc. Această abordare ia totodată în considerare şi aşa-numitele puncte de trecere de la o fază la alta, adică de la expansiune la recesiune, concretizat, de fapt, prin perioadele în care are loc reluarea activităţii şi depresiunea. De aceea, se poate spune că fazele ciclului economic tradiţional - criza şi depresiunea - se regăsesc în ceea ce înseamnă recesiune, iar reluarea activităţii (înviorarea) şi expansiunea se regăsesc sub denumirea de boom, ca expresie a unei evoluţii economice favorabile.

Evoluţia ciclului economic decenal poate fi observată şi prin prezentarea grafică a fazelor acestuia, în succesiunea lor: punctele A-B indică perioada de expansiune; punctele B-C perioada de recesiune; punctele C-D indică un moment de cotitură în evoluţia economică, după care urmează o nouă fază de expansiune.

9

Figura nr. 2.1. Ciclul economic

Cunoaşterea conţinutului ciclului economic decenal presupune caracterizarea fiecărei faze. Astfel, faza de expansiune se defineşte prin creşterea considerabilă a investiţiilor, care atrage după sine, ca efect propagat, creşterea producţiei, a veniturilor, a ocupării mâinii de lucru şi, deci, reducerea şomajului, mărirea salariilor, profiturilor, a cererii solvabile, care la rându-i duce la sporirea ulterioară a investiţiilor, producţiei etc. Mărirea cererii globale de bunuri de consum şi bunuri de producţie favorizează creşterea preţurilor, care accentuează fenomenele inflaţioniste, fapt ce impune, tot în această fază majorarea ratei dobânzii şi atenuarea cererii globale, diminuarea investiţiilor etc.

Expansiunea nu poate continua la nesfârşit, având loc trecerea la altă fază a ciclului economic.Criza (punctul de cotitură superior) este o tulburare bruscă a echilibrului economic. Cu alte

cuvinte, în cadrul fiecărui “val”, pe lângă mişcarea ascendentă, se manifestă şi tendinţe opuse, ce reflectă epuizarea potenţialului factorilor ce au stat la baza expansiunii. Este vorba, în această fază, de tendinţa de reducere a ratei profitului datorită scumpirii unor factori de producţie, de mărirea stocurilor nevandabile sau greu vandabile, legat îndeosebi de dezechilibrul cerere-ofertă de bunuri, de creşterea mai accentuată a producţiei în comparaţie cu veniturile unor categorii importante ale populaţiei, de diminuarea relativă a investiţiilor, determinată, între altele, de incertitudinea plasării capitalului în afaceri, tendinţa de restrângere a creditelor bancare în condiţiile nerambursării la termen a unor credite scadente şi a creşterii ratei dobânzii.

Depresiunea sau contracţia este acea fază a ciclului economic decenal, în care se accentuează neîncrederea în afaceri; au loc, totodată, falimente ale unor întreprinderi, se accentuează dificultăţile în activitatea altora, în condiţiile diminuării cererii şi a măririi costurilor, se restrânge volumul producţiei, scade rata profitului, se reduce nivelul de trai. În acelaşi timp, se creează condiţiile trecerii la faza următoare, şi anume la reluarea creşterii economice, deoarece restrângerea producţiei duce la un moment dat, la absorbţia de pe piaţă a excesului de ofertă, ceea ce impune continuitatea producţiei. Agenţii economici care au rezistat crizei îşi reînnoiesc capitalul fix, depăşindu-se astfel depresiunea şi având loc trecerea la o nouă fază.

Înviorarea creşterii (punctul de cotitură inferior) este faza ciclului economic decenal în care se stimulează investiţiile, determinate nu numai de reînnoirea capitalului fix, ci şi de crearea de noi capacităţi de producţie, are loc creşterea gradului de ocupare a mâinii de lucru şi reducerea şomajului, mărirea cererii globale, a producţiei şi a veniturilor. Tendinţele favorabile creşterii economice marchează însăşi faza de înviorare, de expansiune propriu-zisă, după care, ciclic, la un moment dat al evoluţiei, se ajunge din nou la criză, şi, în continuare, la repetarea celorlalte faze.

În caracterizarea ciclurilor economice, este necesară luarea în considerare şi a următoarelor aspecte:

a) ciclurile economice, în desfăşurarea lor, nu se identifică unul cu altul; fazele mai sus menţionate, deşi generale, se deosebesc între ele atât ca întindere, cât şi ca intensitate, atât de la o ţară la alta, cât şi de la o perioadă la alta;

b) în faza de expansiune, deşi sunt preponderente elementele pozitive de creştere economică, nu sunt excluse fenomenele de dezechilibru, de scăderi parţiale ale producţiei, după cum în fazele de criză nu sunt excluse unele creşteri ale producţiei în unele ramuri;

10

c) în desfăşurarea sa, fiecare fază a ciclului decenal creează, totodată, condiţiile propriei depăşiri şi ale trecerii la etapa următoare;

d) criza şi depresiunea au, totodată, rolul de a restabili echilibrul economic, corelaţiile economice necesare de reluare a fluxurilor economice.

Ciclurile economice reale nu au o evoluţie simplă şi lineară, aşa cum a fost descrisă mai sus. Nu sunt excluse unele dereglări sau chiar scăderi parţiale de producţie în faza de expansiune, însoţite de recuperări rapide; şi invers, unele creşteri parţiale în faza de ascensiune.

Ciclurile economice reprezintă o realitate a oricărei economii contemporane. Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc, sunt interdependente şi, în unitatea lor, pregătesc premisele ce asigură activităţii economice continuitate şi progres. Dacă în faza de expansiune sunt satisfăcute imediat unele aspiraţii de ordin economic, recesiunea are rolul de restabilire (întotdeauna cu un preţ social mare) a unor echilibre necesare în economie, de a asigura pe această cale restructurarea şi reînnoirea factoriilor de producţie în scopul asigurării condiţiilor dezvoltării viitoare.

2.3.CRIZELE ECONOMICE ŞI CAUZELE LOR

În general, crizele economice reflectă o stare de dereglare a economiei şi se manifestă sub mai multe forme.

a) Crizele de subproducţie, care se întâlnesc, în economia diferitelor ţări, sub formă de deficit sau de insuficienţă de producţie, lipsă sau penurie de bunuri, cauzate de fenomenele naturale (secetă, inundaţii) sau războaie, epidemii, migraţii masive de populaţie etc. Asemenea crize au fost tipice până la începutul secolului al XIX-lea, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, mai ales în ţările subdezvoltate.

b) Crizele ciclice de supraproducţie. Acestea se manifestă ca faze ale ciclului decenal, la anumite intervale de timp. De la începutul secolului al XIX-lea şi până în prezent, au avut loc crize ciclice de supraproducţie în anii:1815, 1827, 1836, 1847, 1857, 1866, 1873, 1882, 1890, 1900, 1907, 1920-1921, 1929-1933, 1937-1938, 1948-1949, 1957-1958, 1973-1975, 1980-1982, cu întindere, durată şi intensitate diferite.

c) Crizele neciclice sunt stări de dereglare care nu se caracterizează printr-o anumită regularitate în timp. Ele pot fi:

- parţiale, care se manifestă prin reducerea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă într-o ramură de activitate, ca, de exemplu, în industria siderurgică, carboniferă, construcţii navale; tot în această categorie se include şi crizele agrare, care au o durată mai mare ;

- intermediare, care cuprind mai multe ramuri; crizele de materii prime, energetice, valutar-financiare, care se manifestă prin insuficienţa unor asemenea resurse, în raport cu posibilităţile de acces spre obţinerea lor, ca şi prin creşterea nejustificată economic a preţurilor, prin restricţii arbitrare în producerea şi livrarea lor.

Crizele economice, în sens larg, includ şi crizele de credit structurale şi mondiale. Marea criză economică din anii 1929-1933 a impus şi mai mult necesitatea explicării crizelor economice prin cauze endogene, adică cele care ţin de mecanismul economic însuşi. Există mai multe teorii de explicare a cauzelor crizelor.

Teoria ciclurilor reinvestiţionale susţine că periodic, trebuie să aibă loc o înlocuire a capitalului tehnic productiv, ceea ce impune o creştere a volumului investiţiilor care antrenează o creştere mare a cererii de bunuri capital şi deci a veniturilor, o creştere a cererii de bunuri de consum care antrenează, la rândul său, o creştere a cererii de bunuri de capital. Această creştere la un moment dat intră în conflict cu cererea solvabilă care începe să se stabilizeze şi apoi să se reducă, deci are loc intrarea într-o perioadă de criză până la o nouă creştere.

Teoria monetaristă susţine că la baza ciclicităţii stă creşterea exagerată a banilor de cont şi a creditelor care determină, pentru o perioadă de timp, şi o cerere solvabilă exagerată (producţia se orientează după această cerere, care nu este reală). În acest fel se ajunge să se producă mai mult decât cererea reală, se acumulează supra-producţie, ceea ce duce la criză.

Alţi autori, adepţi ai teoriilor monetariste, încearcă să explice evoluţia ciclică prin politicile de credit adoptate de băncile centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii, ele stimulează iniţierea, fără suficientă fundamentare economică, a unor proiecte de investiţii care la un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru că factorii de producţie sunt în realitate mai scumpi decât evaluările

11

iniţiale. Faza de recesiune începe când întreprinzătorii, fiind în imposibilitatea de a realiza obiectivele programate, îşi reduc investiţiile.

Teoria subconsumului: subconsumul determină, pentru o perioadă de timp, o creştere mai lentă a cererii decât a veniturilor, ceea ce atrage după sine dezechilibrul dintre ofertă şi cerere, ducând la criză. Subconsumul se manifestă mai pregnant din cauza tendinţei psihologice de sporire a economiilor pentru garanţia consumului viitor, ceea ce atrage o reducere a activităţii(legile psihologice fundamentale ale lui Keynes ).

Fiecare din aceste teorii are un sâmbure de adevăr şi se bazează pe observaţii reale. În explicarea cauzelor ciclicităţii nu poate fi absolutizată o teză sau alta şi trebuie luate în considerare toate aceste cauze în mod cumulativ.

2.4.POLITICI ANTICRIZĂ (ANTICICLICE)

Datorită efectelor negative ale unor faze ale ciclului economic asupra unei părţi însemnate a populaţiei active, dar şi a celorlalte categorii de populaţie, mai ales în secolul nostru, după criza din 1929-1933, teoria economică şi-a intensificat preocupările pentru găsirea unor căi, soluţii, măsuri de atenuare a fluctuaţiilor ciclice şi îndeosebi de reducere a efectelor nedorite ale crizelor. De aceea, măsurile respective sunt socotite ca măsuri sau politici anticriză.

Aceste politici se pot grupa în două mari categorii:1. politici bazate pe influenţarea cererii agregate;2. politici bazate pe influenţarea ofertei agregate;

1. Politicile bazate pe sporirea cererii agregate şi, îndeosebi, a cererii de bunuri – capital pornesc de la teoria lui Keynes, după care cauza principală a fluctuaţiilor activităţilor economice o reprezintă modificările nedorite ale cereri agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă ale ofertei agregate.

Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mai multe mijloace şi instrumente de politică economică: cheltuieli publice, sistemul de impozite şi taxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentată de către Keynes , fiind integrate în măsuri anticriză, care au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt. Ele sunt promulgate de către stat şi aplicate prin organismele sale, prin instituţiile financiare şi alţi agenţi economici, într-o anumită logică şi corelare, în funcţie de condiţii şi gradul de cunoaştere a realităţilor economice.

Aceste politici se realizează prin aplicarea următoarelor măsuri:a) sporirea cheltuielilor publice, în perioada de criză, pentru investiţii, iar în perioada de

expansiune (boom prelungit) reducerea cheltuielilor publice pentru investiţii;b) reglarea sistemului de impozite şi taxe prin:- reducerea impozitelor, a taxelor (chiar scutirea) în perioada de recesiune în scopul de a spori

cererea atât pentru bunurile de consum cât şi pentru bunurile de investiţii);- sporirea impozitelor, a taxelor în perioadele de boom prelungit.c) reglarea ratei dobânzii şi a masei monetare (reducerea dobânzii şi creşterea masei monetare în

perioada de recesiune şi invers);d) asigurarea unui sistem de asistenţă socială pentru păturile cele mai sărace în vederea

menţinerii cererii şi acestor categorii la un nivel care să nu coboare sub pragul sărăciei absolute.În perioada postbelică se consideră că au apărut anumiţi factori stabilizatori care au o acţiune

automată asupra cererii agregate şi anume:- sistemul fiscal progresiv prin care se absoarbe la buget (în interesul public) o parte mai mare

din veniturile acelor categorii de populaţie cu venituri mai mari şi se redistribuie categoriilor de populaţie cu venituri mai mici;

- generalizarea asistenţei pentru şomaj;- creşterea rolului firmelor mari şi foarte mari care pot menţine cheltuielile de investiţii la un

nivel ridicat chiar în perioadele de recesiune;- relativa rigiditate a preţurilor şi salariilor stabilite în principalele ţări în consens de către

patronat-sindicat.

12

2. Politicile anticiclice bazate pe stimularea ofertei sunt, în general, politici de orientare liberală şi consideră că rolul principal în asigurarea echilibrului pieţei trebuie să revină ofertei, deci întreprinzătorului şi nu consumatorului.

Printre măsurile propuse în cadrul acestor politici mai importante sunt:- realizarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi asigurarea deplinei

liberalizări a preţurilor;- renunţarea la orice tendinţă de administrare a preţurilor din partea statului, pentru că numai

astfel se poate ajunge la o concurenţă loială şi la sporirea eficienţei; statului îi revine rolul de a asigura buna funcţionare a pieţei libere şi a mecanismelor sale;

- folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor, stimulându-i astfel să-şi menţină şi sporească oferta .

În acest cadru, statului îi revine rolul de a asigura prestarea unor servicii pentru întreprinzători (firme) care se dovedesc neatrăgătoare pentru sectorul particular din cauza randamentului scăzut al capitalului în aceste sectoare.

Se preconizează reducerea impozitelor şi taxelor pe profit, pe veniturile întreprinzătorilor în scopul creşterii investiţiilor şi deci, sporirii ofertei.

13

CAPITOLUL 3

CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

3.1. REZULTATELE ACTIVITĂŢII ECONOMICE. INDICATORII MACROECONOMICI

Rezultatele activităţii economice pot fi: - microeconomice - sunt rezultatele obţinute de agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea

la nivelul firmelor, al întreprinderilor;- mezoeconomice - reliefează activitatea desfăşurată la nivelul ramurilor şi al unor zone

administrativ-teritoriale;- macroeconomice - privesc ansamblul economiei naţionale şi al teritoriului naţional.Punctul de plecare în determinarea mărimii rezultatelor mezo şi macroeconomice îl constituie

rezultatele microeconomice, care se integrează la diferite niveluri ale economiei naţionale.Rezultatele macroeconomice sunt ieşirile generate de activitatea agenţilor economici agregaţi,

ieşiri pe care piaţa le validează, iar societatea le recunoaşte utilitatea de a satisface multitudinea nevoilor sociale.

Importanţa rezultatelor macroeconomice:- constituie punctul de plecare pentru luarea deciziilor privind orientarea viitoare a atragerii şi

utilizării factorilor de producţie, stabilirea dimensiunii, structurii şi calităţii ofertei şi cererii de bunuri economice;

- pe baza lor se efectuează comparaţii internaţionale privind potenţialul economic, eficienţa şi competitivitatea bunurilor economice produse în diferite ţări ale lumii, se stabileşte locul fiecărei ţări în ierarhia economiei mondiale.

Există două sisteme metodologice pe baza cărora se calculează şi se măsoară rezultatele macroeconomice: - sistemul conturilor naţionale – S.C.N.; - sistemul producţiei materiale – S.P.M.

S.C.N. se fundamentează pe teoria factorilor de producţie potrivit căreia participanţii la multiplele activităţi economice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse (munca prin salariu, natura prin rentă, capitalul prin profit şi/ sau dobândă). Acest sistem este caracteristic ţărilor cu economie de piaţă, fiind utilizat şi în statistica organismelor internaţionale (O.N.U., O.E.C.D. etc.).

S.P.M. are la bază teoria muncii productive, potrivit căreia munca depusă în sfera producţiei materiale, inclusiv în sfera serviciilor de producţie, creează bunuri economice, deci şi venituri.

Ca sisteme de evidenţă macroeconomică, acestea îndeplinesc următoarele funcţii:a) instrument de evidenţă statistică prin care se sintetizează, sistematizează şi se coordonează

datele economice; aceste date asigură constituirea indicatorilor macroeconomici şi formarea unei imagini de ansamblu asupra economiei;

b) instrument de cunoaştere şi analiză economică pe perioada anterioară; pe această bază se urmăresc trei aspecte: creşterea economică, echilibrul economic, financiar şi valutar şi eficienţa economică;

c) instrument de fundamentare a deciziilor privind dezvoltarea economică curentă şi de perspectivă.

Deosebirile dintre cele două sisteme de măsurare a rezultatelor macroeconomice – S.C.N. şi S.P.M. – constau în:

a) diferenţiere în sfera de cuprindere, deci şi în mărimea indicatorilor sintetici calculaţi: - în S.C.N. sfera de cuprindere este mai largă, indicatorii fiind calculaţi prin evaluarea tuturor

activităţilor desfăşurate în societate;- în S.P.M. sunt evaluate numai rezultatele obţinute în sfera producţiei materiale.b) deosebiri în terminologie;c) deosebiri în domeniul preţurilor utilizate pentru aprecierea indicatorilor sintetici;d) deosebirea esenţială constă în delimitarea sferei producătoare de venit naţional: în S.C.N. se

consideră că venitul naţional se creează în toate sectoarele inclusiv în sfera serviciilor nemateriale,

14

legate de consumul populaţiei şi de administraţia de stat, în timp ce în S.P.M. se consideră că venitul naţional se creează numai în sfera producţiei materiale.

Rezultatele macroeconomice se exprimă prin indicatori economici specifici în formă brută şi netă. Noţiunea de brut ce se atribuie unui indicator are în vedere includerea consumului de capital fix în calculul producţiei finale, iar noţiunea de net se utilizează când se elimină consumul de capital fix din calculul producţiei finale (amortizarea).

În statistica ţărilor cu economie de piaţă, la nivel macroeconomic se calculează şi se utilizează două grupe de indicatori finali: produsul intern şi produsul naţional. Noţiunea de intern se referă la produsul sau venitul consumat de către locuitorii permanenţi ai ţării respective (rezidenţii), în timp ce noţiunea de naţional are în vedere apartenenţa statală a agenţilor economici, indiferent dacă aceştia îşi desfăşoară activitatea în propria ţară sau în alte ţări.

Indicatorii macroeconomici evidenţiază sintetic volumul bunurilor şi serviciilor produse pentru uz final şi vândute pe piaţă într-o perioadă determinată, de obicei un an, în întreaga economie şi se calculează numai în expresie valorică.

Indicatorii macroeconomici reflectă fluxurile care au loc între agenţii economici:- fluxurile de venituri ca expresie a recompensării factorilor de producţie şi de vânzare a

bunurilor şi serviciilor;- fluxurile de cheltuieli concretizate în cheltuielile agenţilor economici pentru bunuri şi servicii,

dar şi pentru achiziţionarea factorilor de producţie.În ţările cu economie de piaţă, în statisticile ONU şi ale altor organisme internaţionale se

utilizează S.C.N. Componentele procesului reproducţiei (producţie, repartiţie, schimb şi consum) sunt reflectate în patru conturi sintetice: producţie, consum, acumulare şi restul lumii (relaţii cu străinătatea).

În S.C.N. se calculează următorii indicatori sintetici, care reflectă mărimea rezultatelor macroeconomice:

1. Produsul global brut ( P.G.B.) – exprimă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor pentru o anumită perioadă de timp, de obicei un an.

P.G.B. = P.I.B. + Ci unde Ci = consumul intermediar

Consumul intermediar exprimă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse în perioada de calcul şi folosite pentru a produce noi bunuri economice.

2. Produsul intern brut (P.I.B.) – exprimă valoarea brută a producţiei de bunuri şi servicii finale create în decursul unei perioade, de obicei un an, de agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării.

În funcţie de metoda care stă la baza determinării sale, PIB poate fi definit sub trei forme. a) Determinarea PIB prin metoda producţieiPIB reprezintă valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor destinate consumului final realizat în

interiorul unei ţări într-o perioadă determinată.PIB se referă la bunurile produse pe parcursul unei perioade, deci este variabilă de flux. În altă

ordine de idei, trebuie reţinut că indicatorul menţionat cuprinde bunurile şi serviciile destinate consumului final, adică exclude consumului intermediar.

Definit astfel, PIB reprezintă suma valorilor adăugate brute (VAB) realizate în interiorul unei economii naţionale în decursul unei perioade.

PIB = ΣVABVAB = Veniturile firmei - costurile bunurilor intermediare

Includerea consumului intermediar în PIB ar echivala cu o dublă înregistrare şi i-ar mări artificial valoarea. Există şi componente ale PIB determinat prin metoda producţiei greu de apreciat (de exemplu, activitatea casnicelor, bunurilor destinate autoconsumului sau serviciilor prestate de administraţia publică). În astfel de situaţii se utilizează o serie de metode de estimare, diferite de la caz la caz.

De regulă, PIB se calculează la preţurile pieţei (PIBPP), preţuri care includ taxele indirecte, cum ar fi TVA sau accizele. PIB la preţurile pieţei (PIBPP) se va determina astfel:

PIBPP = PIBPF + IIND – S,unde: PIBPF = PIB la preţurile factorilor;

15

IIND = impozite indirecte;S = subvenţii.

Valoarea adăugată realizată în economie constituie sursă de venituri pentru proprietarii factorilor de producţie, venituri ce se vor transforma în cheltuieli, ceea ce conduce la alte două metode de determinare a PIB.

b) Determinarea PIB prin metoda cheltuielilor (utilizării)Din perspectiva cheltuielilor, PIB reprezintă suma următoarelor categorii de cheltuieli:

cheltuielile de consum ale populaţiei, investiţiile brute, cheltuielile administraţiilor publice şi private şi exportul net.

Cheltuielile pentru consum se referă la sumele cheltuite de gospodării pentru achiziţionarea de bunuri de consum durabile, cum ar fi autoturismele, aparatura pentru menaj ş.a., non-durabile, ca mâncarea şi îmbrăcămintea, şi de servicii, cum sunt serviciile medicale, de cosmetică etc.

Investiţiile brute cuprind cheltuielile pentru bunurile capital. În această categorie se include:- formarea brută de capital fix, care cuprinde cheltuielile cu bunuri care participă la mai multe

cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare. În această categorie intră, cu titlul de exemplu: maşinile şi echipamentele nou-achiziţionate de către firme, spitale şi şcolile nou-construite ş.a.;

- variaţia stocurilor, atât a celor de materii prime, cât şi a celor de produse finite;- construcţiile de locuinţe noi, numite şi investiţii rezidenţiale( sunt incluse în investiţii pentru că

pot fi valorificate în scopul obţinerii unor venituri; în plus, ele sunt bunuri de folosinţă îndelungată asemănătoare întrucâtva capitalului fix).

În legătură cu investiţiile apare şi o altă distincţie importantă, cea dintre investiţia brută şi investiţia netă. Investiţia brută include:

- cheltuielile destinate creşterii stocului de capital, care formează investiţia netă, şi- cheltuielile destinate înlocuirii utilajelor şi echipamentelor uzate, care trebuie casate, numite

investiţii de înlocuire.Frecvent, apare o confuzie în ceea ce priveşte investiţiile: cea dintre investiţii (nete sau brute)

şi cele financiare. Investiţiile financiare destinate achiziţionării titlurilor de valoare nu se include în PIB, deoarece ele nu reprezintă cheltuieli cu bunuri nou-create, ci reprezintă un simplu transfer al proprietăţii asupra bunurilor deja existente.

Cheltuielile guvernamentale includ plăţile curente ale guvernului pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii. În PIB nu se include transferurile realizate de guvern, chiar dacă ele reprezintă o cheltuială, pentru că nu au corespondent în producţie (guvernul nu primeşte nimic în schimbul lor). Transferurile se reflectă în PIB prin intermediul cheltuielilor de consum făcute de unităţile economice beneficiare.

Exportul net se determină ca diferenţă între exporturi şi importuri. Exportul reprezintă o cheltuială pe care străinătatea o face pentru achiziţionarea de bunuri produse de economia naţională; importul, o cheltuială a unităţilor economice de pe teritoriul ţării în favoarea celor din străinătate. Exportul net reflectă contribuţia comerţului exterior la formarea PIB.

În consecinţă, PIB se va determina astfel:PIB = C + IB + G + EN,

unde: C = consumul final al gospodăriilor;IB =investiţiile brute;G = consumul guvernamental;EN = exportul net (export - import).

c) Determinarea PIB prin metoda veniturilorPIB calculat prin metoda veniturilor reprezintă suma veniturilor aferente factorilor de

producţie antrenaţi în activitatea economică dintr-o ţară. Astfel, PIB va include: - veniturile factorului de producţie muncă, formate în principal din salarii; la salarii se adaugă

însă toate cheltuielile ocazionate firmei de utilizarea factorului muncă, şi anume: impozite, cotizaţii la asigurările sociale, contribuţia la fondul de pensii ş.a.;

- venituri din munca pe cont propriu, obţinute de acele persoane care îşi oferă serviciile în mod independent, fără a îmbrăca statutul de angajat, cum ar fi: consultanţii juridici, zilierii ş.a.;

- profiturile firmelor, indiferent dacă acestea sunt distribuite sau nu acţionarilor; în PIB se include şi partea din profit utilizată de firmă pentru plata impozitului;

16

- rentele sunt veniturile factorilor de producţie închiriaţi de unităţile economice (terenuri, sedii, locuinţe ş.a.); în cazul locuinţelor proprietate personală, se consideră că proprietarii îşi închiriază locuinţa lor înşişi;

- dobânzile reprezintă veniturile generate de fondurile băneşti împrumutate şi include: dobânda plătită gospodăriilor pentru depozitele din bănci, pentru obligaţiuni ş.a.; nu se include aici dobânda aferentă creditului guvernamental. Ea se asimilează transferurilor, deoarece nu reprezintă o plată pentru bunuri şi servicii curente;

- impozitele indirecte, aferente consumului final, cum sunt TVA, taxele vamale, accizele ş.a., diferite de impozitele directe, care sunt impozite pe proprietate şi pe venit, se include în preţul mărfurilor, deci şi în PIB pentru a determina valoarea de piaţă a acestuia. Subvenţiile pot fi considerate impozite negative, şi în consecinţă se scad din PIB;

- deprecierea capitalului, care exprimă consumul de capital fix pe parcursul perioadei de calcul ( reprezintă o altă formă de prezentare a investiţiei de înlocuire) .

Prin urmare PIB va fi:PIB = VF + A + IIND – S

unde: VF = veniturile factorilor;A = deprecierea capitalului;IIND = impozite indirecte;S = subvenţii.

3. Produsul intern net (P.I.N.) – reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei anumite ţări de către agenţii autohtoni şi străini într-un an.

P.I.N. = P.I.B. – CCFunde: CCF = consumul de capital fix.4. Produsul naţional brut (P.N.B) – exprimă rezultatele activităţii agenţilor economici

autohtoni care acţionează în interiorul ţării sau în afara acesteia, obţinute într-un an. P.N.B.= P.I.B. + S.R.E.

unde: S.R.E. = soldul relaţiilor externe (diferenţa dintre producţia finală brută a agenţilor naţionali care îşi desfăşoară activitatea în străinătate şi producţia finală brută a agenţilor străini care îsi desfăşoară activitatea în interiorul ţării).

P.N.B. este considerat cel mai expresiv indicator macroeconomic deoarece:- exprimă rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări indiferent dacă îşi desfăşoară

activitatea în interiorul graniţelor teritoriului naţional sau în afara acestuia;- ca producţie finală, naţională, evaluată la preţurile pieţei, P.N.B. exprimă oferta naţională; - privit sub aspectul cheltuielilor totale ale naţiunii pentru bunuri şi servicii, P.N.B. constituie un

indicator important al cererii agregate.P.N.B. calculat pe baza preţurilor curente ale fiecărui an este denumit nominal; P.N.B. calculat

pe baza preţurilor comparabile (ale unui anumit an) este denumit real.Raportul dintre P.N.B. nominal şi P.N.B. real este denumit deflatorul P.N.B.

-

Deflatorul este o unitate de măsură care reliefează modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.

5. Produsul naţional net (P.N.N.) este expresia valorică netă curentă de piaţă a bunurilor şi serviciilor finale produse de agenţii economici care activează în interiorul ţării şi în afara acesteia în decursul unui an.

P.N.N. = P.N.B. – CCFPNB şi PNN se exprimă în preţurile pieţei şi în preţurile factorilor de producţie.Preţurile pieţei sunt mai mari decât preţurile factorilor de producţie, deoarece includ şi obligaţiile

fiscale plătite de cumpărători.6. Venitul naţional (V.N).Venitul naţional reprezintă PNN estimat la preţurile factorilor de producţie. Venitul naţional

exprimă veniturile factorilor de producţie, respectiv veniturile provenite din munca angajaţilor, din

17

activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu (salarii, profit, dobândă , rentă, veniturile proprietarilor), sau prin însumarea cheltuielilor făcute consum (C) şi investiţii (I).

3.2.CREŞTEREA ECONOMICĂ: DEFINIŢIE ŞI CARACTERISTICI

Creşterea economică este un proces complex, care vizează sistemul economic în ansamblul său şi în dinamica sa.

Creşterea economică exprimă acele modificări care au loc într-un anumit interval de timp şi într-un anumit spaţiu în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi.

Aceste rezultate pot fi măsurate cu ajutorul unor indicatori semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei ţări: P.I.B., P.N.B. şi V.N., atât pe total, cât şi pe locuitor.

Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese economice temporare. Aprecierea că o economie naţională înregistrează o creştere economică se bazează pe existenţa tendinţei creşterii pozitive reale.

Datorită unor raţiuni de politică economică sunt utilizate şi conceptele de creştere economică zero şi creştere economică negativă.

Creşterea economică zero semnifică situaţia în care rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.

Creşterea economică negativă evidenţiază acea situaţie în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile în planul eficienţei economice şi al bunăstării sociale.

Înţelegerea conţinutului procesului creşterii economice necesită luarea în considerare a următoarelor elemente:

a) creşterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică (determinată de factori specifici) şi de dinamica demografică (determinată de factori biologici şi sociali);

b) dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă suficient de lungă, pentru a se delimita expansiunea conjuncturală pe termen scurt de creşterea economică propriu-zisă, care se manifestă ca tendinţă dominantă în cadrul unei perioade mai mari de timp;

c) creşterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale, cele corectate cu mărimea deflatorului;

d) din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică a creşterii economice este ritmul sporului P.N.B. sau P.I.B. pe locuitor.

Se apelează, de asemenea, la indicatori precum durata timpului liber şi speranţa mediei de viaţă.Procesul creşterii economice se desfăşoară în timp şi spaţiu pe fondul dezvoltării economice.

Dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-sociale şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele economice, precum şi în modul de gândire şi în comportamentul economic al oamenilor.

Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică. Reprezintă o dezvoltare economică numai acea creştere economică ce este asociată şi cu o modificare structural – calitativă în economia naţională şi în calitatea vieţii oamenilor.

În etapa contemporană, procesul creşterii economice prezintă următoarele caracteristici:a) se desfăşoară pe baza unui amplu proces de formare a unui nou mod tehnic de producţie (bazat

pe folosirea unor tehnici şi tehnologii specifice);b) se conturează un tip de creştere preponderent intensiv, laturile calitative ale factorilor de

producţie şi în primul rând ale neofactorilor contribuind hotărâtor la susţinerea creşterii economice;c) are o legătură intrinsecă cu finalitatea socială, cu calitatea vieţii; pe baza accentuării procesului

creşterii economice se asigură sporirea veniturilor tuturor categoriilor de populaţie, sporeşte consumul de bunuri materiale şi servicii pe locuitor, sunt rezolvate, în proporţie crescândă problemele privind securitatea socială a acelei părţi a populaţiei care trăieşte într-o situaţie dezavantajată: şomeri, pensionari, bătrâni, orfani, handicapaţi etc;

18

d) creşterea economică a ţărilor cu economie modernă se caracterizează prin formarea unui nou mod de gândire economică şi a unui comportament propriu integrării individului în exigenţele economiei de piaţă.

3.3.FACTORII ŞI TIPURILE CREŞTERII ECONOMICE

Totalitatea factorilor ce intervin în funcţionarea economiei naţionale şi care se manifestă prin rezultatele macroeconomice sunt implicaţi, direct sau mediat, în procesul creşterii economice.

Factori cu influenţă nemijlocită, decisivă, sunt factorii de producţie:- factorul uman (resursele de muncă);- factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate);- factorul informaţional tehnologic.Factori cu acţiune mediată:

- cheltuielile de cercetare-dezvoltare;- politica financiară, monetară, bugetară şi fiscală statale;- capacitatea de absorbţie a pieţei interne;- schimburile internaţionale;- politica ecologică etc;

Fiecare factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ, calitativ şi structural.

Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al resursei corespunzătoare fiecărui factor. Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării resurselor.Dimensiunea structurală ponderează contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ în funcţie de

proporţiile în care se combină diferitele categorii de resurse şi în care acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare (ramuri economice, grupe de produse din cadrul acestora).

În cazul fiecărui factor, există o interacţiune compensatoare între latura cantitativă şi cea calitativă, mediată de cea structurală. Deficitul cantitativ al unui factor, de exemplu, poate fi compensat printr-o îmbunătăţire a eficienţei utilizării lui.

Factorul uman intervine în procesul creşterii economice prin sporirea volumului muncii prestate la scară macroeconomică, precum şi a calităţii acestui factor, exprimată sintetic prin productivitatea muncii.

Sub aspect cantitativ se concretizează în volumul de manoperă prestată de populaţia ocupată în cadrul timpului efectiv de muncă. Există două opinii:

- sporirea ratei ocupării prin crearea de noi locuri de muncă stimulează creşterea economică; - extinderea ocupării este mai degrabă o consecinţă decât o premisă a creşterii economice.Din punct de vedere calitativ, acţiunea factorului uman în procesul creşterii economice se

exprimă prin calitatea acestuia, care este dependentă, în principal, de calificare şi motivaţia în muncă, şi prin productivitatea muncii, influenţată şi de înzestrarea tehnică a muncii.

Dimensiunea structurală se referă la structurile specifice ocupării, respectiv pieţei muncii. În fiecare sistem economic naţional există o ierarhizare a sectoarelor, ramurilor sau grupelor de activităţi, atât în funcţie de numărul personalului ocupat, cât şi de productivitatea şi calitatea specifice muncii în domeniul respectiv.

Factorul material este reprezentat de resursele naturale atrase în producţie şi de echipamentul de producţie acumulat, care, prin combinarea şi funcţionarea lor, devin capital real.

Dimensiunea cantitativă este reprezentată sub forma volumului de capital real în exploatare şi a stocului de bunuri capital alocate pentru investiţii într-o perioadă dată (echipament de producţie, materii prime, energie etc.).

Această dimensiune are un caracter potenţial restrictiv care decurge din: limitarea fondurilor de investiţii, capacitatea de absorbţie a pieţei, precum şi criteriile

tehnologice şi economice de combinare a factorului material cu cel uman, din interesul întreprinzătorilor de a obţine economii de scară;

caracterul limitat al resurselor naturale; uzura fizică a capitalului fix.

19

Dimensiunea calitativă este sintetizată prin productivitatea capitalului real. Nivelul potenţial al randamentului capitalului real depinde de caracteristicile tehnologiei care pun în valoare atât resursele materiale, cât şi de caracteristicile factorului uman.

Dimensiunea structurală se referă la repartizarea pe ramuri şi teritorială a resurselor de capital real, mijlocită de piaţa bunurilor capital, la proporţia categoriilor de capital fix şi circulant.

Factorul informaţional-tehnologic în calitate de neofactor, are, în prezent, un rol decisiv în procesul creşterii economice. Informaţia constituie o resursă economică activă, ce se concretizează printr-un mod specific de administrare şi de utilizare în procesul economic.

Din punct de vedere cantitativ, potenţialul de inovare tehnologică a unei ţări este condiţionat de proporţia deţinută de investiţiile pentru cercetare-dezvoltare în P.N.B.

Rolul hotărâtor al factorilor informaţional-tehnologici se explică prin:1) informaţia este omniprezentă în activitatea umană;2) dintre toate tehnologiile contemporane, cele informaţionale cunosc o rată de inovare înaltă şi

virtual fără limite;3) avansul tehnologiilor informaţionale se răsfrânge favorabil asupra potenţialului de inovare

existent la nivelul unei economii naţionale, amplificându-l substanţial şi totodată, facilitând valorificarea acestuia.

Acţiunea conjugată a factorilor de creştere economică pune în evidenţă anumite posibilităţi de combinare a diferitelor laturi ale acestor factori, în variante care se definesc drept tipuri de creştere economică.

Se disting două tipuri fundamentale de creştere economică: extensiv şi intensiv. Principial, aceste tipuri se diferenţiază în funcţie de contribuţia relativă pe care laturile de aceeaşi natură ale factorilor direcţi o aduc la obţinerea sporului P.N.B. într-o perioadă dată.

Tipul extensiv al creşterii economice corespunde unei contribuţii majoritare a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului P.N.B.

Creşterea extensivă poate fi susţinută numai un timp limitat, datorită caracterului epuizabil şi greu recuperabil sau greu substituibil al resurselor cu care operează. Creşterea economică de tip extensiv determină, în principiu, costuri economice, ecologice şi sociale ridicate, dar reprezintă o etapă ce trebuie parcursă, deoarece creşterea de tip intensiv presupune acumularea prealabilă a unei anumite infrastructuri, care să o susţină şi să favorizeze propagarea efectelor într-un sistem economic mai integrat.

Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor avansate, cu o structură diversificată. Creşterea intensivă este capabilă să se autoîntreţină şi să se autoaccelereze prin efecte de conexiune inversă pozitivă.

Tipul de creştere intensiv succede, în principiu, celui extensiv. La graniţa dintre ele se situează tipul intermediar, în care laturile cantitative, respectiv cele calitative, au contribuţii relativ comparabile la obţinerea sporului de rezultat macroeconomic. Tipul intermediar de creştere poate predomina într-o economie pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de factorii interni, dar şi de conjunctura mondială.

20

Capitolul 4

VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

4.1. VENITUL ŞI CONSUMUL

În cadrul economiei, întreprinzătorii sunt cei care produc bunurile materiale şi serviciile necesare oamenilor. Pentru ca această producţie să se transforme în venit, în favoarea agenţilor economici, este necesar să fie înlocuite toate acele elemente de capital care s-au depreciat şi s-au consumat în procesul obţinerii bunurilor economice. Rezultă că venitul real creat pentru folosinţa curentă este numai o parte din produsul total obţinut de agenţii economici, deci ceea ce rămâne după ce înlocuim capitalul depreciat şi consumat.

Pentru atingerea unor standarde înalte ale calităţii vieţii este necesar ca guvernele să se preocupe pentru a stimula şi a mări venitul naţional.

La nivelul economiei naţionale, veniturile obţinute de agenţii economici îmbracă următoarele forme: venit personal, venit disponibil, venit naţional.

Venitul personal exprimă veniturile curente ale persoanelor, provenite dintr-o activitate, la care se adaugă transferurile de la guvern şi întreprinderi (gratificaţii, alocaţii, ajutor de boală, diferite compensaţii). Mărimea sa are implicaţii deosebite asupra cererii finale de bunuri de consum şi bunuri investiţionale.

Venitul disponibil reprezintă o parte a venitului personal din care s-au dedus impozitele pe veniturile personale plătite administraţiei centrale şi locale.

VD = VP – IPunde: VD = venitul disponibil

VP = venitul personal IP = impozite pe veniturile personale

Venitul disponibil este reprezentat de veniturile menajelor, care pot fi folosite pentru satisfacerea nevoilor personale sau pentru economisire.

Acest indicator reflectă limitele în care statul îţi poate permite să cheltuiască, iar pentru individ reprezintă venitul ce poate fi utilizat pentru consum şi economisire, deci mărimea puterii lui de cumpărare.

Venitul disponibil obţinut efectiv de posesorii factorilor de producţie este folosit pentru consum (C), iar partea care nu este consumată este reprezentată de economii (S).

VD = C + SVenitul naţional reprezintă suma veniturilor personale la care se adaugă sau din care se scad

următoarele:a) se adaugă profiturile obţinute de societăţile anonime, cotizaţiile pentru asigurările sociale şi

excedentele de valori;b) din rezultatul obţinut se scad transferurile efectuate de întreprinderi şi de stat, dobânzile la

împrumuturile pentru consum şi dividendele.Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărări de bunuri materiale şi servicii

care părăsesc sfera producţiei, destinate satisfacerii directe a trebuinţelor personale ale populaţiei şi/sau trebuinţelor generale de consum ale societăţii.

Consumul are o structură complexă, care poate fi analizată după mai multe criterii:În funcţie de sursa de formare şi finanţare, consumul se împarte în consum public şi consum

privat.Consumul privat exprimă valoarea la preţul pieţei a tuturor bunurilor şi serviciilor cumpărate

sau primite sub formă de venituri în natură de către populaţie şi întreprinderi, cu scop nelucrativ pentru diverse servicii prestate.

21

Consumul public cuprinde toate cheltuielile curente destinate cumpărării bunurilor materiale şi serviciilor de către administraţiile publice la toate nivelurile.

În funcţie de modul de procurare a bunurilor există consum de mărfuri şi autoconsum.În raport de destinaţia produselor şi serviciilor care fac obiectul consumului, se disting consum

de bunuri alimentare, consum de produse nealimentare şi consum de servicii.Din punct de vedere al duratei consumului, deosebim consum de bunuri de folosinţă

îndelungată şi consum de bunuri de folosinţă curentă.Consumul, ca proces de utilizare a bunurilor şi serviciilor, are funcţii complexe şi de maximă

importanţă atât în satisfacerea directă a trebuinţelor oamenilor, cât şi asupra producţiei, asupra gradului de folosire a factorilor de producţie, asupra echilibrului şi dinamismului economic.

Prin consum se realizează scopul final al oricărei producţii, satisfacerea efectivă a necesităţilor fiziologice, spirituale, sociale etc. ale omului. Consumul este singurul scop şi singura ţintă a oricărei activităţi economice. De volumul, structura şi calitatea bunurilor şi serviciilor de consum depind realizarea echilibrului fiziologic necesar vieţii şi dezvoltării aptitudinilor fizice şi intelectuale ale oamenilor, reproducţia normală a forţei de muncă. Consumul dă satisfacţie muncii, dă sens muncii. Nimic nu este mai important decât consumul de bunuri, consumatorul îşi maximizează pe această cale fericirea.

Consumul acţionează direct asupra producţiei. Sigur, relaţia este şi inversă. Cum producătorii se decid, în funcţie de perspectivele de vânzare a produselor lor, cererea de bunuri de consum şi cererea de bunuri de producţie joacă un rol esenţial în relaţia consum – producţie. Absorbindu-i produsul, consumul determină reluarea neîntreruptă a producţiei, creşterea acesteia, îmbunătăţirea calităţii şi structurii ei. Consumul, prin influenţele sale asupra producţiei, determină gradul de folosire a factorilor de producţie, ducând în cele din urmă, dacă este stimulat, la ritmuri înalte de creştere economică şi la un grad înalt de ocupare a forţei de muncă.

Consumul influenţează decisiv aportul muncii la crearea produsului naţional şi a venitului naţional. Un venit personal proporţional cu aportul muncii la creşterea produsului şi, în consecinţă, un consum personal proporţional cu acest venit personal va stimula creşterea aportului muncii la activitatea economică.

În cadrul relaţiei de interdependenţă consum – producţie, dacă nevoia de consum generează şi orientează activitatea umană de a produce, trebuie subliniat rolul determinant al producţiei ca volum, structură şi calitate asupra consumului.

Aşa cum am precizat, consumul personal reprezintă o componentă principală a calităţii vieţii, respectiv a nivelului de trai: volumul, structura, calitatea şi dinamica acestuia reflectă gradul de satisfacere a multiplelor trebuinţe ale populaţiei.

Indicatorul care reflectă nivelul mediu al consumului de bunuri materiale şi servicii este consumul pe locuitor (Cloc). Acesta se determină prin raportarea consumului total (C), pe grupe de produse şi produse principale dintr-o anumită perioadă, la numărul mediu al populaţiei unei ţări (Pt):

Mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe individ, sociogrupuri şi pe totalul populaţiei se exprimă prin costul vieţii.

Nivelul costului vieţii depinde de mărimea cheltuielilor curente efectuate într-o anumită perioadă de timp, de obicei un an, pentru procurarea de bunuri alimentare, nealimentare şi servicii necesare consumului populaţiei.

Mărimea cheltuielilor curente depinde de cantităţile de bunuri materiale şi servicii achiziţionate şi de nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru aceste bunuri economice.

Evoluţia costului vieţii se exprimă prin indicele costului vieţii. Acesta se exprimă prin indicele sintetic al preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum.

Dacă indicele costului vieţii este în scădere, înseamnă că are loc o creştere a nivelului de trai, şi invers.

Pentru cunoaşterea costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi a nivelului de trai se utilizează bugetele de familie.

Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează sistematic şi cronologic, de obicei într-un an, veniturile după natura lor (din muncă, din surse bugetare etc) şi

22

cheltuielile de consum după destinaţia lor (hrană, locuinţă, transport, sănătate, învăţământ, confort, etc.).

Aceste bugete se întocmesc pe diferite categorii socioprofesionale şi tipuri de familii reprezentative, selectate de organisme specializate, după anumite reguli convenite oficial.

Nivelul şi dinamica consumului depind de influenţa conjugată a numeroşi factori obiectivi şi subiectivi.

Factorii obiectivi sunt rezultatul condiţiilor pe care le generează viaţa economică şi, în principal, se referă la:

- nivelul şi dinamica salariului, a veniturilor în general. Consumul personal depinde de mărimea veniturilor nominale şi, în mod deosebit, de mărimea venitului net personal;

- modificarea aşteptărilor în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de consum, în prezent şi viitor, determinată de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de apariţia unor riscuri. Astfel, în condiţiile scăderii puterii de cumpărare a banilor, deşi cheltuielile pentru consumul prezent cresc, consumul real se reduce. De asemenea, în condiţiile creşterii puterii de cumpărare a banilor, ca urmare a reducerii preţurilor de consum, consumul real prezent creşte, deoarece se poate cumpăra o cantitate mai mare de bunuri cu aceeaşi cheltuială bănească sau chiar mai mică. Riscurile se referă la incertitudinea duratei de viaţă – care influenţează asupra posibilităţilor de a beneficia de bunurile viitoare, incertitudini externe privind viitorul, plata unor impozite exagerat de mari, etc.;

- modificarea politicii fiscale, care, atunci când este utilizată ca instrument pentru o repartiţie mai echilibrată a veniturilor, accentuează înclinaţia spre consum, iar când este folosită pentru achitarea datoriei publice, prin sporirea impozitelor, diminuează înclinaţia spre consum;

- modificările neprevăzute ale preţurilor diferitelor elemente de capital fix sau circulant, pe termen scurt, pot să influenţeze reducerea înclinaţiei spre consum, când preţurile sunt mai mari decât cele anticipate;

- creditul de consum influenţează cheltuielile pentru consum prin intermediul ratei dobânzii. Între consum şi rata dobânzii pentru creditul destinat cumpărării de bunuri de consum există o relaţie negativă. Pe de altă parte, o rată scăzută a dobânzii pentru creditul de consum va determina un nivel ridicat al creditelor prezente de consum, cu consecinţe asupra reducerii consumului viitor;

- anticipările consumatorilor cu privire la evoluţia raporturilor dintre veniturile prezente şi cele viitoare, dintre preţurile curente şi cele viitoare, dintre oferta actuală de bunuri de consum şi cea viitoare. Astfel, dacă se anticipează că veniturile vor creşte, consumul prezent se va micşora, crescând înclinaţia spre economii. Dacă se anticipează că, în viitor, preţurile de consum vor creşte, consumul prezent va spori, iar dacă se anticipează că preţurile se vor reduce, consumul prezent se va manifesta normal. La fel se întâmplă şi cu anticipările privind cantitatea de bunuri de consum de pe piaţă; dacă se anticipează că aceasta o să scadă, creşte consumul prezent şi invers.

Factorii subiectivi sunt rezultatul înclinaţiei psihologice, obiceiurilor şi tradiţiilor oamenilor şi se referă la:

- dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute: ea determină diminuarea cheltuielilor pentru consumul curent în favoarea unui consum viitor;

- constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau protejarea anumitor persoane;- dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele acţiuni pe baza cărora

urmează să se realizeze în viitor proiecte de afaceri;- instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor

de consum, pe baza unor rezerve băneşti formate în timp;- senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama existenţei unei sume

băneşti mari economisite;- dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;- manifestarea la unele persoane a zgârceniei, concretizată în diminuarea cheltuielilor de consum

curent.Economii fac şi instituţiile administraţiei centrale şi locale, precum şi societăţile comerciale în

scopul:- asigurării resurselor pentru investiţii, fără să apeleze la împrumuturi;- creării disponibilităţilor băneşti pentru a face faţă unor nevoi urgente, unor dificultăţi etc;- constituirii de rezerve financiare mai mari decât costurile de întrebuinţare şi suplimentare, în

scopul rambursării datoriilor şi amortizării mai rapide a echipamentului de producţie etc.

23

Mobilurile care acţionează în sensul micşorării cheltuielilor de consum privesc prudenţa, prevederea, setea de propăşire, independenţa, calculul, spiritul de afaceri, mândria şi avariţia.

Mobilurile subiective care incită indivizii şi puterea publică să nu consume o parte din venit generează economiile pozitive.

În acelaşi timp apar şi economiile negative, sub forma economiilor pentru asigurarea bătrâneţii, ajutoarelor de şomaj finanţate prin împrumuturi etc.

Ponderea consumului în venit este pusă în evidenţă de rata consumului sau înclinaţia medie spre consum (c):

Rata consumului este direct proporţională cu mărimea consumului şi invers proporţională cu mărimea venitului. Acest indicator este, de regulă, o mărime pozitivă şi subunitară.

Legătura funcţională dintre variaţia venitului disponibil şi variaţia consumului este relevată de înclinaţia marginală spre consum sau rata marginal consumului ( c’):

Înclinaţia marginală spre consum este, de regulă, o mărime pozitivă, dar subunitară. În condiţii normale, c’ nu poate lua nici valoarea 0 şi nici valoarea 1, mărimea ei fiind plasată mai aproape de 1 decât de 0. În perioadele de boom, înclinaţia marginală spre consum se înscrie între 0,6-0,7 , în timp ce în perioadele de recesiune este mai mare.

Relaţia dintre venit şi consum se află sub incidenţa legii psihologice fundamentale formulată de J.M. Keynes. Analizând influenţa conjugată a factorilor obiectivi şi subiectivi asupra consumului, Keynes a afirmat că „legea psihologică fundamentală pe care ne putem baza cu toată certitudinea, a priori, datorită cunoştinţelor pe care le avem despre natura umană şi, în acelaşi timp, a posteriori, datorită informaţiilor detaliate furnizate de experienţă, este că, în medie şi în cea mai mare parte a timpului, oamenii tind să-şi sporească nivelul de consum pe măsură ce venitul lor creşte, dar nu cu o cantitate egală cu creşterea venitului”.

Deci, de regulă, o dată cu creşterea sau reducerea venitului, oamenii înclină să-şi mărească sau să-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai redusă. Astfel, la o creştere a venitului ( V) are loc şi o sporire a consumului ( C), rata de creştere a venitului devansând rata de creştere a consumului.

4.2. ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

În procesul repartiţiei venitului se are în vedere atât satisfacerea trebuinţelor prezente, cât şi a celor viitoare, adică o anumită proporţie între consum şi economii.

Economiile (S) reprezintă surplusul de venit (V) peste cheltuielile de consum (C)., iar

Ponderea economiilor în totalul venitului disponibil reprezintă rata economiilor sau înclinaţia medie spre economii (s):

Şi acest parametru este o mărime pozitivă, dar subunitară.Ţinând seama că economiile plus consumul formează venitul disponibil, suma dintre rata

consumului şi rata economiilor este egală cu 1.c + s = 1

Între evoluţia economiilor ( S) şi cea a venitului ( V) există o legătură funcţională, exprimată prin înclinaţia marginală spre economii sau rata marginală a economiilor (s'). Aceasta reflectă raportul dintre creşterea economiilor şi cea a venitului, arătând cu cât cresc economiile atunci când venitul creşte cu o unitate:

Deoarece V= C+ S, rezultă că înclinaţia marginală spre economii este un număr pozitiv, dar subunitar.

De regulă, rata de creştere a economiilor devansează rata de creştere a venitului.

24

Dacă avem în vedere că sporul consumului plus sporul economiilor formează sporul venitului disponibil, atunci:

c’ + s’ = 1Aşa cum am precizat, în procesul utilizării, o parte a venitului naţional disponibil este destinată

economisirii, formându-se economiile nete.Prin economii nete se înţelege partea din venit care nu este consumată, adică S = V – C. Dacă

la economiile nete se adaugă consumul de capital fix (amortizarea) se formează economiile brute.Într-o economie de piaţă, la baza incitaţiei spre economii se află numeroşi factori, între care:- dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp: se renunţă la o satisfacţie imediată în

favoarea unei satisfacţii viitoare, considerată de preferat. Un asemenea raţionament este condiţionat de utilizarea diferită în timp a bunurilor;

- dorinţa de îmbogăţire: este dorinţa de a acumula mijloace care să permită creşterea veniturilor viitoare fie în condiţii de satisfacţie prin bunuri de consum durabile, fie în condiţii de venituri monetare (care pot conduce la crearea de capitaluri tehnice noi prin investiţii sau la însuşirea directă a capitalurilor tehnice deja existente, altfel spus plasament;

- întârziere de adaptare a consumului: o asemenea situaţie există atunci când dispare dorinţa de noi cheltuieli imediate. O astfel de economie poate îmbrăca două forme: forma elementară, care se manifestă la consumatorii de o anumită vârstă, mai puţin sensibili la creşterea consumului, mai ales dacă venitul creşte după ce modul de viaţă este bine determinat de mai mulţi ani; forma raţională, care se manifestă atunci când, deşi venitul este în creştere, economia nu poate face posibil accesul la noi cumpărături dorite decât dacă se depăşeşte un anumit prag;

- preferinţa pentru lichiditate: odată atins un anumit nivel de consum, în anumite împrejurări, se preferă abţinerea de la consum în plus, în favoarea venitului excedentar sub formă lichidă. Din motivele care stau la baza banilor lichizi sunt: tranzacţia, pentru a face faţă cumpărăturilor curente; precauţia, pentru a face fată unor cheltuieli neprevăzute; speculaţia, pentru a profita de ocaziile favorabile unor cumpărături.

Economiile se concretizează, în principal, în plasamente sub formă de investiţii sau în tezaurizarea lor.

Prin investiţii se înţelege totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital, în vederea sporirii avuţiei societăţii.

Partea din venit cheltuită pentru formarea capitalului, adică pentru creşterea volumului capitalului fix şi a stocurilor materiale (materii prime, producţie neterminată, produse finite etc.) se numeşte investiţii nete. Ele se concretizează în acumularea netă de capital. Dacă la investiţia netă adăugăm amortizarea capitalului fix se defineşte investiţia brută, care reprezintă formarea brută de capital fix şi creşterea volumului stocurilor materiale. Prin investiţii brute are loc atât acumularea brută de capital, înlocuirea capitalului fix consumat, cât şi creşterea volumului capitalului.

Orice investiţie netă presupune ca o parte din venit să fie îndreptată către bunurile de producţie. Aceste venituri sunt economisite. Economiile apar ca o condiţie a investiţiilor nete.

Venitul unei perioade corespunde, pe de o parte, unei cereri de bunuri de consum (C) şi de bunuri de investiţii (I), adică:

iar, pe de altă parte, unei valori egale de venit, destinat consumului şi economiilor, adică:

Rezultă că I şi S reprezintă un excedent de venit peste cheltuielile de consum, şi deci:

Această egalitate se explică prin aceea că cele două mărimi reprezintă pentru colectivitate două faţete ale aceluiaşi proces:

- economiile exprimă comportamentul colectiv al consumatorului individual;- investiţiile reflectă comportamentul colectiv al întreprinzătorului individual.Evoluţia investiţiilor se află sub incidenţa unei multitudini de factori, cum sunt: cererea de investiţii – care la rândul ei depinde de eficienţa marginală a capitalului şi de

nivelul ratei dobânzii. Dimensiunile investiţiilor curente cresc până la acel punct în care eficienţa marginală a capitalului (Wmk) este aproximativ egală cu rata de piaţă a dobânzii (d’);

riscurile asumate de întreprinzător şi, respectiv, de cel care împrumută. Primul tip de risc este legat de propriile incertitudini ale întreprinzătorului cu privire la venitul pe care se aşteaptă să-l

25

obţină din investiţia ce urmează a fi realizată. Acest risc se poate micşora prin realizarea unor investiţii concomitent în mai multe afaceri, care egalizează şansele de câştig, cât şi printr-o mai mare precizie a previziunilor. Cel de-al doilea tip de risc este legat de nesiguranţa de natură morală, insolvabilitatea debitorului, ca urmare a nerealizării aşteptărilor acestuia.

randamentul viitor al bunului capital: acesta reprezintă raportul dintre preţul de ofertă al unui bun capital şi randamentul său. Măsurarea randamentului viitor al unui bun capital presupune o anticipare de natură psihologică, care depinde atât de calitatea prognozei, cât şi de starea de autoîncredere pentru efectuarea unei anumite investiţii. Determinarea cât mai exactă a mărimii viitorului profit are o importanţă deosebită pentru motivarea investiţiei.

fluctuaţiile profitului la investiţiile existente. Aceste fluctuaţii sunt mai evidente în cazul întreprinderilor producătoare cu caracter sezonier, unde valoarea acţiunilor lor, deci şi mărimea profitului, oscilează de la o perioadă la alta

politica statului în domeniul investiţiilor. Accentuarea investiţiilor în domeniul public antrenează creşterea cererii de bunuri investiţionale, în timp ce diminuarea lor are ca efect reducerea acestei cereri.

starea generală a economiei naţionale. Într-o economie aflată în perioadă de recesiune se acţionează pentru frânarea procesului investiţional, inclusiv prin reducerea investiţiilor, pentru ca să se creeze condiţii de acţiune a factorilor care declanşează imboldul spre investiţii.

conjunctura economiei mondiale. Variaţia fazelor ciclurilor economice favorizează sau nu înclinaţia spre investiţii. Dacă pe piaţa mondială se manifestă o tendinţă de stagnare a cererii de bunuri economice, întreprinzătorii naţionali nu mai sunt interesaţi de a investi. În schimb, dacă pe piaţa mondială sunt cerute anumite bunuri economice, întreprinzătorii sunt dispuşi să efectueze investiţii în domeniile respective.

În general, evoluţia cheltuielilor pentru investiţii este mai puţin stabilă decât cea a cheltuielilor pentru consum, deşi este mai uşor să se amâne cumpărarea de bunuri capital decât să se amâne cumpărările de bunuri de consum. Când se produce un declin în mărimea cheltuielilor pentru investiţii, cererea de împrumuturi se reduce, ceea ce determină şi scăderea ratei dobânzii. Dar diminuarea ratei dobânzii stimulează investiţiile, astfel că proiectele de investiţii amânate se reiau, iar investiţiile încep să crească.

Decizia de a investi se bazează pe analiza comparativă a unei serii de indicatori economici, cum sunt:

a) raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează să fie obţinut prin investiţie şi costul investiţiei;

b) raportul dintre rata venitului net actualizat şi rata reală a dobânzii (sau costul de oportunitate al investiţiei).

Potrivit primului criteriu economic, decizia de a investi este favorabilă dacă valoarea prezentă a venitului este mai mare sau cel puţin egală cu mărimea costului investiţiei. În situaţia în care costul investiţiei este mai mare decât valoarea prezentă, investiţia nu trebuie realizată.

Întrucât venitul realizat printr-o investiţie este un venit viitor, el trebuie actualizat, adus în prezent ca mărime.

Relaţia de calcul pentru valoarea prezentă (Vp) a unui venit ce se va obţine peste n ani (Vn) este:

, unde d’ este rata nominală a dobânzii.

Pentru determinarea costului investiţiei se ţine seama şi de perioada de dare în funcţiune a investiţiei; dacă perioada este de câţiva ani, atunci costurile se actualizează după aceleaşi reguli ca şi veniturile.

4.3. FUNCŢIA DE CONSUM ŞI FUNCŢIA DE ECONOMISIRE

Funcţia de consum şi înclinaţia spre consum, funcţia de economisire şi înclinaţia spre economii constituie instrumente de analiză a consumului şi economiei globale, elaborate de Keynes.

Funcţia de consum exprimă nivelul consumului global dorit pentru fiecare nivel al venitului disponibil. Aşa cum a fost definită de Keynes, funcţia de consum este o relaţie de comportament. Ea descrie de fapt comportamentul agenţilor economici în calitatea lor de consumatori. Este vorba de o

26

relaţie matematică (funcţie econometrică) unde nivelul consumului agregat este explicat prin nivelul venitului disponibil al menajelor

Legătura dintre consum şi venit este evidenţiată deci prin intermediul funcţiei de consum care se prezintă sub trei ipostaze:

a) ipostaza unei funcţii liniare (figura nr. 4.1) de forma C=c’•V, unde 0<c’<1, când înclinaţia medie spre consum şi cea marginală sunt constante şi egale, adică:

=c’

b) ipostaza unei funcţii afine (Figura 4.2) de forma , unde când înclinaţia

medie spre consum este variabilă, iar cea marginală este constantă şi inferioară înclinaţiei medii spre consum, adică:

c) ipostaza unei funcţii concave (figura nr. 4.3) de forma C = f(V), cu şi ,

în condiţiile în care înclinaţia medie spre consum şi cea marginală se modifică în funcţie de variaţia venitului. Ca urmare a concavităţii funcţiei de consum, rata consumului scade odată cu venitul, iar înclinaţia marginală spre consum are o valoare dată de panta tangentei în diferitele puncte ale curbei, ea scăzând odată cu creşterea venitului şi consumului.

27

C

V

C2

C1

C3

V1 V2 V3

C = c’ V

Fig. nr. 4.1. Funcţia liniară a consumului

V

V1 V2

C0

C1

C2

C

C = c, V+C0

cc’

Fig. nr. 4.2. Funcţia afină a consumului

Fig. nr. 4.3. Funcţia concavă a consumului

Pornind de la funcţia de consum C = c’ V + C0, putem determina funcţia de economisire (figura nr. 14.4), care se deduce prin scădere din venit a funcţiei de consum:

S = V - C = V - (c’ V + C0) = (1- c’)V - C0 = s V - C0, unde 1 - c’ > 0Din relaţia funcţiei de economisire rezultă că economisirea este crescătoare în raport cu nivelul

venitului disponibil.

Fig. nr. 4.4. Funcţia de economisire

Înclinaţia medie spre economii fiind variabilă în funcţie de nivelul venitului, înseamnă că nu se poate economisi decât la un anumit nivel al venitului. Se poate observa că pentru un nivel de venit nul (V = 0), economiile vor fi negative, egale cu – C0. În acest caz, dacă consumul este pozitiv pentru un nivel de venit nul, va avea loc un proces de dezeconomisire, adică o economisire negativă, prelevată din ceea ce deţinea anterior, şi care a permis finanţarea consumului. De asemenea, se poate evidenţia că pentru venituri foarte mici, economiile continuă să fie negative, dar volumul acestora se reduce, pe măsura creşterii venitului până când consumul va fi egal cu venitul. Pentru un nivel al venitului egal cu consumul nu se economiseşte. Acest nivel al venitului egal cu consumul este pragul economiei. Economisirea nu devine pozitivă decât dincolo de un anumit nivel al venitului, numit prag de ruptură, prag dincolo de care încetează dezeconomisirea. Dincolo de nivelul de ruptură al venitului, când venitul va fi mai mare decât consumul, economisirea devine pozitivă.

În concluzie, pentru orice nivel al venitului inferior pragului de ruptură, consumul este superior venitului şi apare fenomenul dezeconomisirii, cu economii negative. Colectivitatea foloseşte fonduri economisite anterior sau face datorii pentru consum. Pentru orice nivel al venitului superior pragului de ruptură, consumul este inferior venitului, dispare fenomenul dezeconomisirii şi apar economiile pozitive.

28

-S

V

M

S

Eco

nom

ii

pozi

tive

Eco

nom

ii

nega

tive

-C0

V

C0

C2

C

V1V2

C1

c

c’

C = f(V)

4.4. MULTIPLICATORUL ŞI ACCELERATORUL

Corelaţia care se formează în timpul şi spaţiul economiei între consum, economii, investiţii, producţie, venit etc. se află sub exigenţele principiilor multiplicatorului şi acceleratorului.

Multiplicatorul (K) reliefează influenţa investiţiilor asupra venitului. El exprimă interacţiunea care se formează între creşterea venitului şi creşterea investiţiilor, sub forma unui coeficient de amplificare (K), ce arată cu cât sporeşte venitul la creşterea cu o unitate a investiţiilor.

Sporul de venit creşte cu o mărime de K ori mai mare decât sporul de investiţii:, în care

Prin semnificaţia sa, multiplicatorul reflectă şi exprimă legătura directă dintre intrările în sistemul economic – concretizate în investiţii – şi ieşirile acestuia, sub forma veniturilor participanţilor la activitatea economică. Investiţiile sunt cele care produc efectele de antrenare asupra producţiei de bunuri economice şi, prin acestea, asupra veniturilor şi consumului.

Dacă în relaţia multiplicatorului înlocuim pe cu , obţinem

, unde, prin împărţirea cu , rezultă sau, dacă ţinem seama că

reprezintă înclinaţia marginală spre consum (c’), atunci:

Dar, ţinând seama că (înclinaţia marginală spre economie), multiplicatorul poate fi calculat şi astfel:

Efectul de multiplicare nu acţionează în totalitate decât în anumite condiţii: constanţa forţei de muncă, invariabilitatea tehnicilor folosite, existenţa unei situaţii de nefolosire completă a resurselor, economiile să fie egale cu investiţiile.

Acceleratorul (a) reliefează influenţa consumului asupra investiţiilor. Între cererea de mărfuri (în care cererea de bunuri de consum este o componentă principală) şi investiţii există o relaţie de accelerare. Dacă toate mijloacele de producţie sunt utilizate, o schimbare a cererii de bunuri de consum generează o schimbare de o mai mare amplitudine a investiţiei.

Corespunzător principiului acceleratorului, la nivelul economiei, volumul investiţiilor în perioada curentă provine din sporirea venitului naţional. Acţiunea principiului acceleratorului este valabilă numai în situaţia în care capitalul necesar pentru a obţine venitul naţional din perioada curentă este mai mare decât capitalul disponibil existent în perioada de bază. Dacă diferenţa dintre capitalul necesar în perioada curentă şi capitalul disponibil existent în perioada de bază este negativă, atunci înseamnă că în economia reală a avut loc un fenomen de dezinvestiţie.

În principiul acceleratorului se află unul dintre determinanţii investiţiei. Capitalul necesar unei societăţi depinde, în esenţă, de nivelul producţiei şi de stocul de capital, creşterea investiţiei nete fiind în funcţie de sporirea producţiei bunurilor de capital tehnic. Punând în relaţie nivelul investiţiei şi ritmul de creştere a venitului, principiul acceleratorului, afirmă Samuelson este un puternic factor de instabilitate economică. Dacă cererea de bunuri creşte şi, în mod corespunzător, sporesc vânzările firmelor, după care acestea scad, atunci acţiunea principiului acceleratorului poate amplifica fluctuaţiile fazelor ciclului afacerilor.

Capitolul 5

PIAŢA MUNCII

29

Creşterea economică implică şi asigurarea resurselor de muncă. Aceasta comportă aspecte cantitative (numărul celor ocupaţi şi volumul muncii de care poate beneficia societatea) şi aspecte calitative (structura, nivelul şi calitatea instruirii) şi se află în strânsă legătură cu mărimea populaţiei şi a acelei părţi a acesteia care este capabilă şi poate să muncească.

Mărimea populaţiei apte de muncă este rezultatul evoluţiei demografice şi al regimului juridic al muncii din fiecare ţară, iar asigurarea resurselor de muncă pentru întreprinderi şi instituţii se realizează prin intermediul pieţei muncii.

5.1. PIAŢA MUNCII: CONŢINUT, FUNCŢII, TRĂSĂTURI, MECANISM DE FUNCŢIONARE

Piaţa muncii poate fi definită ca spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber cererea de muncă (deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători) şi oferta (reprezentată prin posesorii factorului muncă).

În materie de terminologie, ştiinţa economică actuală utilizează atât formularea de piaţă a muncii cât şi pe cea de piaţă a forţei de muncă. Există argumente care susţin fiecare dintre aceste formulări:

a) relaţiile economico-sociale în cadrul cărora se desfăşoară munca salariată, ca fac necesară utilizarea formulării de “piaţa forţei de muncă”. Prezentăm în acest sens argumentele aduse de unii specialişti:

- obiectul tranzacţiilor pe această piaţă îl constituie, în condiţiile contemporane, forţa de muncă, adică însuşirile fizice, intelectuale, competenţa, experienţa etc. şi nu munca – ce este doar utilizarea forţei de muncă;

- beneficiarul foloseşte în interesul său, în calitate de cumpărător, forţa de muncă, iar întreprinderile angajează forţa de muncă şi nu munca;

- obiectul sistemului de protecţie socială, determinat pe baza relaţiilor economice din cadrul pieţei contemporane vizează în mod direct forţa de muncă şi nu munca;

- opţiunea pentru piaţa forţei de muncă implică şi recunoaşterea caracterului de marfă al forţei de muncă, inclusiv pentru ţările europene.

b) formele concrete de manifestare a relaţiilor economico-sociale implicate de munca salariată, impun utilizarea formulării de piaţă a muncii, cu următoarele argumente:

- piaţa forţei de muncă are o sferă mai limitată, desemnând, după toate aparenţele, numai oferta de forţă de muncă;

- piaţa muncii include impactul dintre cerere şi ofertă, ca elemente principale ale ei, precum şi reglementarea raporturilor de muncă sub toate aspectele lor: durata muncii, concediile de odihnă plătite, recrutarea, condiţiile de angajare şi licenţiere, condiţiile de muncă, dreptul la grevă, drepturile de salarizare, etc.;

- acţiunea de vânzare cumpărare nu se realizează numai la angajare-licenţiere, ci se afirmă în fiecare zi în procesul muncii;

- piaţa muncii reflectă un amplu proces de umanizare care s-a produs, în primul rând, în sfera muncii.

Adăugăm acestor argumente şi pe acela susţinut de autorii manualului universitar de economie: “Tranzacţiile pe această piaţă (n.n. piaţa muncii) au ca obiect munca sau forţa de muncă. Dacă forţa de muncă o înţelegem ca totalitate a aptitudinilor fizice şi intelectuale ce există în personalitatea vie a omului şi pe care le pune în funcţiune atunci când creează bunuri economice, înseamnă că folosirea sinonimă a celor două expresii în teoria şi practica economică este benefică pentru decizia care priveşte situaţia lor într-un flux economic.”

Suntem de părere că formulările de piaţă a forţei de muncă şi piaţa muncii nu se exclud ci se completează una pe alta. Totuşi, formularea de piaţă a muncii are o circulaţie mai largă, fiind utilizată nu numai în literatura de specialitate şi în publicistică, ci şi în documentele unor organisme naţionale şi internaţionale. Opţiunea pentru această formulare o justificăm prin aceea că ea exprimă faptul că în cadrul acestei pieţe se comercializează un factor de producţie special – factorul muncă – şi prin faptul că ea oferă un cadru mai larg impactului dintre cerere şi ofertă.

Piaţa muncii poate fi privită într-o dublă ipostază:

30

- de piaţă derivată - sub aspectul dimensiunii şi structurii ocupaţionale, profesionale, teritoriale a cererii de muncă şi, prin intermediul acesteia, asupra sistemului de învăţământ, formare profesională iniţială şi continuă, pe întreaga durată a vieţii active a individului;

- de piaţă principală din punctul de vedere al formării ofertei de muncă, sub aspect cantitativ şi structural-calitativ al potenţialului de muncă, al intrărilor-ieşirilor de pe piaţa muncii, a structurii demografice şi ocupaţional-profesionale şi de calificare.

Piaţa muncii are particularităţi naturale sau dobândite datorită cărora se diferenţiază net de celelalte pieţe, imprimându-i practic atributul de piaţă principală, fundamentală: este piaţa celui mai important factor de producţie, cu importante caracteristici demo-socio-psihosociale şi educaţional-formative; piaţă negociată, contractuală şi, ca atare, piaţa cea mai imperfectă, mai puţin concurenţială, în care mecanisme ale pieţei libere conlucrează cu reguli, convenţii, norme juridice, principii etice etc.; o piaţă cu tendinţe de rigidizare.

Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reprezintă un ansamblu de legături între partenerii individuali autonomi, ca viitori salariaţi, şi patronatele autonome care solicită şi utilizează munca salariată, precum şi legăturile şi negocierile dintre reprezentanţii acestor două părţi, adică organizaţiile de sindicat şi organizaţiile patronatelor, care se derulează după reguli predeterminate.

Asupra funcţionării pieţei muncii îşi exercită influenţa deopotrivă factori economici, cât şi factori de natură social-instituţională. Factorii economici îşi pun amprenta în special asupra cererii de muncă.

Fiind un factor de producţie, cererea de muncă apare ca o cerere derivată. Aceasta înseamnă că volumul şi structura de calificare a cererii de muncă sunt determinate de cererea finală de bunuri şi servicii, nivelul costurilor salariale, dar şi de starea sistemului tehnologic exprimată prin nivelul productivităţii muncii şi al consumurilor intermediare.

Oferta de muncă este modelată simultan de factori economici (nivelul salariului, ca preţ al muncii), dar şi de factori sociali sau instituţionali. În funcţie de prioritatea acordată uneia sau alteia dintre grupele de factori, în literatura economică există o diversitate de păreri asupra naturii şi modului de funcţionare a pieţei muncii.

În procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale, piaţa muncii îndeplineşte importante funcţii, de ordin economic, social-politic şi educativ:

a) alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii, teritoriu în concordanţă cu volumul şi structura cererii de muncă;

b) unirea şi combinarea factorului muncă cu mijloacele de producţie;c) influenţarea formării şi repartizării veniturilor;d) funcţia socială, contribuind la formarea şi orientarea climatului de muncă şi la realizarea unei

protecţii sociale adecvate;e) funcţia cultural - educativă, întrucât furnizează informaţii pentru procesul de orientare

profesională, recalificarea şi reintegrarea forţei de muncă.Piaţa muncii, ca piaţă a celui mai important factor de producţie, se află în legătură cu celelalte

pieţe. Pe de o parte, ea receptează semnalele de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, a capitalurilor ş.a. şi este influenţată de mişcarea acestora, de modul de funcţionare şi distorsiunile acestora. Pe de altă parte, piaţa muncii transmite propriile semnale şi cerinţe spre celelalte pieţe.

Activităţile şi schimburile care au loc pe piaţa muncii privesc o marfă deosebită care, prin particularităţile sale - fiziologice, psihologice, sociale şi morale – se deosebeşte de celelalte mărfuri. Ca urmare, piaţa muncii prezintă o serie de particularităţi, în raport cu celelalte pieţe, cele mai importante fiind:

1) este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate şi prin aceasta ea condiţionează atât echilibrul economic, cât şi pe cel social-politic. Rigiditatea şi sensibilitatea ei rezultă nu numai din particularităţile ofertei, ci şi din ponderea mare şi întrepătrunderea ridicată a laturilor economice şi sociale. Asigurarea locului de muncă, alegerea şi exercitarea liberă a profesiei reprezintă în egală măsură un act economic şi unul de echitate socială, de echilibru social.

2) piaţa muncii este mai complexă, mai organizată şi mai reglementată în raport cu celelalte pieţe. Tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt numai relaţii de vânzare-cumpărare, iar agenţii economici nu sunt numai vânzători şi cumpărători. Piaţa muncii este un cadru în care interacţionează şi se confruntă mai mulţi agenţi economici şi parteneri sociali: salariaţii şi întreprinzătorii, organizaţiile patronale, sindicale şi statul, fiecare dintre aceştia având roluri şi funcţii

31

bine determinate. Piaţa muncii este reglementată în cel mai înalt grad şi înregistrează cele mai multe influenţe din partea multor factori.

3) mecanismele de acţiune ale acestei pieţe prezintă anumite trăsături, care-i conferă un grad mai ridicat de imperfecţiune (din punct de vedere al concurenţei), în raport cu alte forme de piaţă. Pe de o parte salariul, ca preţ al muncii, libera concurenţă, productivitatea marginală acţionează într-un cadru reglementat, dinainte acceptat de toţi participanţii (agenţi economici). Pe de altă parte, salariul nu mai reprezintă unica pârghie de reglare a volumului ocupării şi utilizării eficiente a forţei de muncă, iar mărimea salariului nu mai rezultă doar din acţiunea mecanismelor pieţei, ci din reglementări economico-juridice adoptate în fiecare etapă. Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, putând fi apreciată fie ca piaţă de monopol, fie ca piaţă de oligopol, în funcţie de gradul de organizare şi de constituire a cererii şi ofertei de către patronate şi sindicate.

Aceste particularităţi imprimă anumite trăsături tranzacţiilor cu factorul muncă, spre deosebire de tranzacţiile cu ceilalţi factori de producţie:

munca nu poate fi vândută sau cumpărată decât închiriind capacitatea de muncă a proprietarului;

contractul de angajare a factorului muncă este strict determinat de anumite reglementări legislative cu caracter de interdicţie, cumpărătorul nu dispune în totalitate de „marfa”sa; el nu o poate utiliza decât pentru prestarea activităţilor specificate în contract şi în limita timpului de muncă convenit;

deţinătorii forţei de muncă au mai puţine posibilităţi de utilizare alternativă a acesteia ( munca în propria gospodărie, recreere), dar ei se pot sustrage pieţei cu o parte din acest potenţial pentru anumite perioade de timp;

tranzacţiile cu forţa de muncă sunt legate de criteriile de preferenţialitate ale posesorilor acestei „mărfi”, înzestrarea nativă, educaţia, orientarea profesională, stilul de viaţă, modelul cultural, motivaţiile valorice etc.;

munca este singurul factor de producţie cu autoorganizare: posesorii forţei de muncă se constituie în sindicate, cu scopul de a influenţa condiţiile tranzacţiilor pe piaţa muncii:

- sindicatele, reprezentând factorul muncă organizat, negociază direct conţinutul normativ al instituţiilor pieţei muncii: condiţiile de muncă, nivelul salarizării, durata timpului de lucru, criteriile de promovare şi participare, clauzele disponibilizării , garantarea protecţiei sociale, dreptul legal la grevă etc;

- sindicatele pot utiliza o strategie de monopol, monopson sau oligopol, ori pot recurge, prin forţa lor socială, la tactica de intimidare a partenerilor;

- sindicatele pot determina numeroase abateri de la regulile pieţei, ceea ce deformează modelul raţional de comportament pe piaţa muncii.

5.2.CEREREA DE MUNCĂ ŞI OFERTA DE MUNCĂ

Hotărâtoare pentru definirea cererii, cât şi a ofertei de muncă este condiţia lor salarială.Cererea de muncă reprezintă nevoia reală de muncă salariată care se formează la un moment

dat într-o economie. Cererea de muncă depinde de ritmul de creştere economică, de nivelul şi dinamica productivităţii muncii, de structura producţiei şi activităţilor economico-sociale, de formele de ocupare şi regimul ocupării etc. Aceasta se exprimă prin numărul de locuri de muncă şi nu include activităţile realizate de femeile casnice, militarii în termen, studenţii şi alţi nesalariaţi.

Este necesar să se realizeze distincţia dintre nevoia de muncă (adică necesarul virtual al volumului total de muncă) şi cererea de muncă (adică necesarul real al volumului total de muncă, condiţionat de efectivitatea locurilor de muncă).

Cererea de muncă provine din partea firmelor care angajează, pe bază de contract, lucrători specializaţi în diferite domenii de activitate, la un anumit preţ al muncii, numit salariu. Cererea de pe piaţa muncii se constituie ca o sumă a cererilor individuale. Cererea de muncă este o cerere derivată, ea fiind determinată de cererea de bunuri rezultate din utilizarea muncii.

Cererea de muncă se restrânge sau se extinde în funcţie de creşterea sau de reducerea salariului, conform legii generale a cererii (vezi figura nr. 5.1).

Fig. nr. 5.1. – Extensia şi restrângerea cererii de muncă

32

A

B

C0

C1

Salariul

C2

L1 L0 Cererea de muncă

S1

S0

C1 – creşterea cererii de muncăC2 – reducerea cererii de muncăA-B – extinderea cereriiB-A – contracţia cererii

La un anumit nivel al salariului, cererea de muncă poate înregistra o creştere sau o reducere, în funcţie de o serie de factori, care se numesc condiţiile cererii de muncă. Principalii factori care determină creşterea sau reducerea cererii de muncă sunt:

a) preţul bunurilor rezultate din utilizarea factorului muncă; între modificarea preţurilor de pe piaţa diferitelor bunuri şi modificarea cererii de muncă există o relaţie pozitivă;

b) gradul de substituire a muncii cu un alt factor de producţie influenţează negativ cererea de muncă;c) modificarea preţului unui alt factor de producţie care poate substitui munca determină o

modificare în aceeaşi direcţie a cererii de muncă;d) nivelul calitativ al muncii – modificarea calităţii muncii determină o modificare în acelaşi

sens a cererii de muncă;e) aşteptările întreprinzătorilor considerând că toţi ceilalţi factori rămân constanţi, evoluţia

cererii de muncă depinde direct de previziunile întreprinzătorilor în legătură cu mersul afacerilor.Oferta de muncă reprezintă munca pe care o pot depune membrii societăţii în condiţii salariale.

Ea este asigurată de resursele de muncă existente pe piaţă.Resursele de muncă ale unei ţări reprezintă totalitatea populaţiei în vârstă de muncă şi aptă de

muncă. Limitele vârstei de muncă sunt determinate de la o ţară la alta prin legislaţie. Resursele de muncă se compun din:

- populaţia ocupată, inclusiv cea cuprinsă în gospodăria casnică;- persoanele în vârstă de muncă, dar care sunt în şcoli, în armată etc.Resursele de muncă ale unei ţări depind de o serie de factori demografici cum ar fi: natalitatea,

mortalitatea, durata medie a vieţii, condiţii de trai etc.Populaţia în vârstă de muncă cuprinde totalitatea persoanelor aflate în limitele legale de vârstă,

indiferent dacă participă sau nu la vreo activitate.Populaţia aptă de muncă cuprinde toate persoanele având vârsta legală de muncă şi care pot să

participe la muncă. Nu cuprinde persoanele invalide. Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor apţi de muncă, din care se scad femeile casnice, studenţii, militarii în termen, cei care desfăşoară activităţi nesalariale şi cei care nu doresc să se angajeze în nici o activitate.

Oferta individuală constă în numărul orelor de muncă pe care o anumită persoană doreşte să le presteze. Pe piaţa muncii, comportamentul fiecărei persoane se află sub incidenţa efectului de substituire şi a celui de venit.

Interesul de a avea un venit cât mai mare îl determină pe salariat să depună muncă suplimentară, ceea ce are ca rezultat diminuarea timpului liber şi creşterea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă. Acesta este efectul de substituire, denumit aşa pentru că înlocuieşte o parte din tipul liber al salariatului cu timp de muncă.

Atunci când salariul atinge o mărime care permite posesorului forţei de muncă să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale, el îşi va reduce timpul de muncă în favoarea timpului liber. Acesta este efectul de venit.

33

Prin urmare, între mărimea perioadei de muncă şi durata timpului liber există o relaţie negativă: fiecare oră de muncă suplimentară, fiecare venit suplimentar obţinut, presupune o reducere corespunzătoare a timpului liber.

Un model de ofertă individuală de muncă, în funcţie de anumite niveluri ipotetice ale salariului real lunar, poate fi reprezentat de următorul grafic:

Fig. nr. 5. 2. Oferta individuală de muncă

Explicaţie: la o creştere a salariului de la 500 000 la 700 000 lei, efectul de substituire este mai mare decât efectul de venit, iar dacă salariul real depăşeşte 900 000 lei; efectul de venit este mai mare decât efectul de substituire.

În concluzie:a) la o putere de cumpărare redusă efectul de substituire este predominant;b) la o putere de cumpărare mare şi la o rată înaltă de creştere a acesteia, efectul de venit este mai

puternic decât efectul de substituire;c) la o anumită rată de creştere a puterii de cumpărare, efectul de substituire este mai puternic

decât efectul de venit la femei, iar pentru bărbaţi situaţia este inversă. Acest fapt poate constituie o explicaţie a tendinţei de feminizare a pieţei muncii.

Oferta totală de pe piaţa unei categorii specifice de muncă este asigurată de lucrătorii angajaţi şi de cei care caută un loc de muncă. Ea nu este afectată de cele două efecte şi acest fapt se datorează în principal, mobilităţii profesionale şi geografice a forţei de muncă. Exemplu: dacă salariul real orar al unui lucrător se dublează, numărul orelor lucrate de acesta poate să scadă, dar numărul total de ore lucrate va creşte ca urmare a creşterii numărului celor care vor opta pentru această meserie.

Prin urmare, oferta de pe piaţa muncii poate să se extindă sau să se restrângă în funcţie de modificarea salariului, considerat variabilă independentă, constituind un caz particular al legii generale a ofertei.

Fig. nr. 5.3. Extensia şi restrângerea ofertei de muncă

34

L0 L1

S1

S0

Număr de lucrători

O1O0

O2

A

B

A-B – extinderea ofertei de muncă

B-A – restrângerea ofertei de muncă

Efectul de substituire > Efectul de venit

Efectul de venit = Efectul de substituire

Efectul de venit > Efectul de substituire

50 h Cantitatea de muncă(ore-lună)

900

700

500

Salariul(mii lei)

Oferta de pe piaţa muncii poate să crească sau să scadă în funcţie de următorii factori numiţi condiţiile ofertei:

a) numărul populaţiei;b) rata participării la activitatea economică;c) numărul mediu de ore lucrate anual;d) structura pe sexe şi vârste a populaţiei;e) tradiţii, obiceiuri şi credinţe religioase;Oferta anuală de pe piaţa naţională a muncii este egală cu: axbxc.Elasticitatea cererii şi ofertei de pe piaţa muncii înseamnă gradul în care aceste forţe

reacţionează la modificările intervenite în factorii care le influenţează. Ea se măsoară şi are aceleaşi forme ca şi elasticitatea cererii şi ofertei de pe piaţa diferitelor bunuri.

Fiind o cerere derivată, toţi factorii care influenţează elasticitatea cererii de pe piaţa diferitelor bunuri influenţează în aceeaşi direcţie elasticitatea cererii de muncă. Prin urmare, factorii care influenţează elasticitatea cererii de muncă sunt:

a) cererea de produs finit. Dacă cererea pieţei pentru produsul finit este elastică, tot aşa va fi şi cererea pentru factori (când elasticitatea cererii în funcţie de preţ pentru un produs este mare, la o creştere a preţului are loc o reducere a producţiei, ceea ce va determina scăderea numărului de angajaţi);

b) posibilitatea de substituire cu alţi factori. Pe măsură ce salariul creşte, firmele vor încerca înlocuirea acestui factor cu altul mai ieftin. Aceasta va determina reducerea numărului de angajaţi. Prin urmare, posibilitatea substituirii muncii cu alţi factori va determina o elasticitate mai mare a cererii de muncă;

c) ponderea muncii în costurile totale ale producţiei. Cu cât ponderea muncii în costurile totale ale producţiei va fi mai mare, cu atât cererea de muncă va fi mai elastică;

d) timpul. Pe diferite segmente ale pieţei muncii, atât cererea cât şi oferta sunt mai elastice pe o perioadă mai îndelungată de timp decât pe o perioadă scurtă de timp, deoarece:

- în cazul cererii, firmele au nevoie de o perioadă mai îndelungată de timp pentru a substitui unele profesii sau de a înlocui munca cu capitalul;

- în cazul ofertei, diferenţele de salariu între diferitele pieţe specifice ale muncii afectează în timp deciziile de alegere a unor ocupaţii.

Cererea şi oferta de muncă sunt două mărimi dinamice ce reflectă legăturile existente între dezvoltarea economico-socială, ca sursă a cererii de muncă, şi populaţie, ca sursă a ofertei de muncă. În acest sens, se impun atenţiei următoarele caracteristici ale cererii şi ofertei de muncă:

a) pe termen scurt cererea de muncă este invariabilă, deoarece dezvoltarea unor activităţi existente şi iniţierea altora noi, generatoare de locuri de muncă, presupune o anumită perioadă de timp;

b) oferta de muncă în ansamblul său se formează în decursul uni timp îndelungat în care creşte şi se instruieşte fiecare generaţie de oameni până la vârsta la care se poate angaja;

c) posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă, oamenii nu se deplasează dintr-o localitate în alta şi nu-şi schimbă cu uşurinţă munca, ci sunt ataşaţi mediului economico-social, chiar dacă nu au avantaje economice. Oferta de forţă de muncă depinde de vârstă, sex, starea sănătăţii, psihologie, condiţii de muncă etc., aspecte care nu sunt neapărat de natură economică;

d) oferta de forţă de muncă este eminamente perisabilă şi are caracter rigid. Cel care face oferta trebuie să trăiască, nu poate aştepta oricât angajarea pe un loc de muncă;

e) generaţiile de tineri nu sunt crescute de părinţii lor ca nişte mărfuri sau pentru a deveni salariaţi, ci ca oameni. Paul Samuelson scrie în lucrarea sa “Economics” că, “omul este mai mult decât o marfă”;

f) cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, ci se compun din segmente şi grupuri neconcurenţiale sau puţin concurenţiale, neputându-se substitui reciproc decât în anumite limite sau deloc.

Piaţa muncii, ca expresie a raporturilor dintre cerere şi ofertă, se desfăşoară în două trepte sau faze. Prima fază se manifestă pe ansamblul unei economii sau pe segmente mari de cerere si ofertă determinate de particularităţile tehnico-economice ale activităţilor. În cadrul primei faze se formulează condiţiile generale de angajare a salariaţilor şi se conturează principiile care acţionează la stabilirea salariilor şi o anumită tendinţă de stabilire a salariilor la nivel înalt sau scăzut. A doua fază reprezintă o continuare a primeia şi constă în întâlnirea în termeni reali a cererii cu oferta de muncă,

35

în funcţie de condiţiile concrete ale firmei şi salariaţilor ei. Cererea se dimensionează precis, ca volum şi ca structură, pe baza contractelor şi altor angajamente asumate de firmă, iar oferta se delimitează precis, ca volum şi structură, pe baza contractelor şi altor angajamente asumate de firmă, iar oferta se delimitează şi ea pornind de la programul de muncă, numărul de ore suplimentare pe care salariaţii acceptă să le efectueze sau nu. Din confruntarea cererii cu oferta de muncă la acest nivel se determină mărimea şi dinamica salariului nominal.

36

Capitolul 6

OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

6.1. OCUPAREA FACTORULUI MUNCĂ

Raportul dintre cererea şi oferta de muncă prezintă o importanţă esenţială pentru echilibrul pieţei muncii, iar prin legăturile dintre această piaţă şi piaţa bunurilor şi serviciilor, pentru echilibrul macroeconomic.

Echilibrul macroeconomic implică, în mod necesar, şi echilibrul pieţei muncii, iar acesta are mare importanţă economică şi social – politică.

Echilibrul pieţei muncii poate şi trebuie să fie abordat din mai multe puncte de vedere:a) echilibrul funcţional, care defineşte zona de compatibilitate a ocupării factorului muncă şi

creşterii productivităţii muncii în condiţii strict determinate de producţie;b) echilibrul structural, care exprimă modul de distribuire a factorului muncă pe sectoare,

ramuri, activităţi, calificări, profesii, pe teritorii etc, în condiţiile date ale nivelului producţiei, tehnicii şi productivităţii muncii;

c) echilibrul intern între nevoia socială de muncă şi resursele de muncă, condiţionat şi acesta de nivelul producţiei şi al productivităţii muncii.

Legătura dintre producţie (Y), pe de o parte, şi cantitatea de muncă (L) şi productivitatea muncii (WL), pe de altă parte, se poate exprima printr-o funcţie de producţie:

Y = f (L,WL)Aceasta înseamnă că, la un nivel dat al productivităţii muncii, volumul producţiei este în funcţie

de volumul muncii prestate sau de numărul celor ocupaţi. Folosirea întregului potenţial de muncă al economiei reprezintă un factor al creşterii P.I.B. şi venitului naţional, iar creşterea productivităţii suplimentează aceste posibilităţi de sporire a producţiei.

Piaţa muncii poate fi în echilibru dacă, pentru un nivel dat al salariilor, cantităţile de muncă oferite şi cantităţile de muncă cerute se echilibrează.

Piaţa muncii se află în dezechilibru dacă ofertele şi cererile de muncă nu se echilibrează. Dacă cererea de muncă depăşeşte oferta de muncă piaţa este în situaţie de supraocupare, iar dacă oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă, piaţa este în situaţia de subocupare.

Termenul de subocupare are două sensuri: - situaţia în care oferta de muncă este mai mare decât cererea de muncă a întreprinderilor, dar

oferta şi cererea de bunuri pot fi echilibrate;- situaţia în care, la nivelul unei întreprinderi, forţa de muncă este subutilizată în raport cu

posibilităţile sale productive.În condiţii determinate ale volumului şi ritmului de creştere a producţiei şi respectiv a

productivităţii muncii, din confruntarea cererii şi ofertei sau a nevoii de muncă şi a resurselor disponibile de muncă rezultă nivelul ocupării de echilibru a factorului muncă.

Din modul în care se pot combina factorii respectivi, din punctul de vedere al ocupării factorului muncă pot rezulta trei situaţii :

a) oferta şi cererea de muncă sunt egale, caz în care ocuparea de echilibru (făcând abstracţie de structura ofertei şi cererii) este egală cu ocuparea deplină;

b) oferta de muncă (resursele de muncă) este mai mică decât cererea de muncă (nevoia de muncă), situaţie în care dezechilibrul îmbracă forma deficitului factorului muncă, iar ocuparea de echilibru necesită fie resurse de muncă suplimentare (la nivelul creşterii economice dorite sau aşteptate), fie o creştere mai accentuată a productivităţii muncii ;

c) oferta de muncă (resursele disponibile) depăşeşte cererea de muncă (nevoia de muncă), în acest caz nivelul ocupării de echilibru fiind inferior celui al ocupării depline, iar o parte a factorului muncă rămâne fără utilizare.

Un concept mult utilizat în literatura economică este cel de ocupare deplină (“full emploiment”, “plein emploi”).

Ocuparea deplină, astfel încât orice individ apt de muncă şi care doreşte să se angajeze să poată găsi un loc de muncă, nu este posibilă în economia de piaţă contemporană; se consideră că ocuparea

37

deplină nu trebuie înţeleasă în sensul utilizării integrale a resurselor de muncă, al economiei fără şomaj. Privită astfel, ocuparea deplină a ofertei de muncă se defineşte, astăzi, printr-o populaţie aptă de muncă ocupată în proporţie de 95-98% sau ca o rată a şomajului de 2-5% (rata naturală a şomajului).

În funcţie de această rată se vorbeşte, de obicei, despre starea de subocupare a factorului muncă (când rata efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală) sau de supraocupare (când rata efectivă a şomajului e mai mică decât cea naturală).

Implicaţiile economico-sociale sunt diferite: în cazul subocupării se iroseşte munca socială, apărând probleme sociale, creşte presiunea asupra salariului, iar în cel al supraocupării factorului muncă devine rară şi scumpă, salariile crescând mai repede decât productivitatea muncii.

Ocuparea deplină este definită şi ca volum de ocupare care permite să se obţină cu ajutorul factorilor de producţie volumul cel mai important al producţiei în raport cu nevoile indivizilor şi ale colectivităţii. Astfel, ocuparea deplină nu semnifică faptul că fiecare are un loc de muncă, ci faptul că locurile de muncă existente dau randamente maxime.

În mod absolut, ocuparea se exprimă prin numărul total al celor utilizaţi în activitatea socială. În mod relativ, se exprimă prin rata ocupării (IO), determinată ca raport procentual între numărul celor ocupaţi şi populaţia aptă de muncă:

6.2. ŞOMAJUL: CONCEPT, CAUZE, FORME

Subocuparea factorului muncă este legată în mod hotărâtor de existenţa şi amploarea şomajului. Şomajul reprezintă o stare negativă a economiei care afectează o parte din populaţia activă

disponibilă prin negăsirea locurilor de muncă.Şomajul reprezintă excedentul ofertei de muncă faţă de cererea de muncă. Şomeri sunt toţi cei apţi

de muncă dar care nu găsesc de lucru. Ei formează suprapopulaţia relativă pentru că reprezintă un surplus de forţă de muncă în raport cu numărul celor angajaţi.

Potrivit definiţiei date de Biroul Internaţional al Muncii este şomer oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:

- este apt de muncă;- nu munceşte;- este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;- caută un loc de muncă.În România, potrivit Legii nr.1/1991 modificată prin Legea nr.86/1992, sunt şomeri persoanele

apte de muncă ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor (vârsta peste 16 ani).

Şomajul se caracterizează prin:A. nivelul şomajului, exprimat absolut prin numărul celor neocupaţi şi relativ ca rată a

şomajului, calculată ca raport procentual între numărul şomerilor şi populaţia ocupată;

B. durată, adică perioada de la momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. Aceasta diferă pe ţări şi perioade istorice, neexistând o durată legiferată a şomajului. În unele ţări se precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţia de şomaj (ea înregistrează o tendinţă de creştere, în unele ţări ajungând la o perioadă de 18-24 luni). În majoritatea ţărilor, şomajul de lungă durată este considerat un şomaj continuu de mai mult de 12 luni.

C. intensitatea cu care se manifestă şomajul, dacă presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii (şomaj total) sau numai diminuarea activităţii depuse cu scăderea duratei săptămânii de lucru şi scăderea corespunzătoare a salariului (şomaj parţial). În funcţie de acest indicator distingem şi şomaj deghizat care include acele persoane care au o activitate aparentă, cu eficienţă mică.

38

D. structura şomajului pe categorii de vârstă, nivele de calificare, sex etc. Din acest punct de vedere se constată că cei mai afectaţi de şomaj sunt femeile, tinerii (sub 25 de ani) şi vârstnicii (peste 50 de ani).

Şomajul a devenit o permanenţă, dar aceasta nu exclude total şi definitiv existenţa stării de ocupare deplină a factorului muncă. Ocuparea deplină este echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut reflectat printr-o rată de câteva procente. Aceasta înseamnă că în perioadele de ocupare deplină există şi un număr de şomeri (corespunzător unei rate a şomajului cuprinsă între 2-5%) reprezentaţi de:

a) persoane aflate în căutarea primului loc de muncă sau în căutarea unui loc de muncă după ce îl abandonează pe cel avut anterior;

b) persoane care nu acceptă locurile de muncă libere pentru că salariul real la care ar fi ajuns angajându-se nu le-ar fi permis să trăiască mai bine decât atunci când erau şomeri;

c) persoane cu probleme sociale complexe care nu se pot angaja;d) persoane care doresc să-şi trăiască viaţa altfel decât devenind salariaţi sau realizând activităţi

lucrative proprii.Dintre factorii care contribuie la apariţia şomajului menţionăm:a) progresul tehnic şi creşterea productivităţii muncii. Acest proces se realizează în mod inegal

de la o ramură la alta. Ca urmare, oferta sporită de bunuri din unele ramuri nu poate fi absorbită de cererea neschimbată corespunzător în alte ramuri, ceea ce impune ca, în ramurile în care productivitatea muncii a crescut mai mult, să fie concediată o parte din salariaţi.

b) concurenţa din cadrul fiecărei ramuri. Acest factor determină extinderea poziţiei întreprinderilor care realizează costuri mici şi o structură sortimentală şi calitativă corespunzătoare a mărfurilor. Ca urmare, multe întreprinderi sunt constrânse să dea faliment, iar salariaţii lor devin şomeri.

c) dezvoltarea ciclică a economiei de piaţă. Acest factor determină ca volumul de forţă de muncă utilizat în economia fiecărei ţări să varieze de la faza ascendentă (când se fac noi angajări şi se poate manifesta chiar o penurie de forţă de muncă) la faza descendentă (când se fac numeroase concedieri) ale ciclului reproducţiei.

Formarea şomajului reprezintă un proces complex, care cuprinde două laturi: 1) pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate;2) creşterea ofertei de muncă, în condiţiile în care cererea de muncă nu se modifică în mod

corespunzător. Acest proces are două aspecte majore:a) priveşte noile generaţii care ajung pe piaţa muncii. Formarea şomajului se explică prin starea

economiei (nivel, structură, tehnică şi tehnologie aplicată etc), prin formarea noilor generaţii în cadrul mişcării populaţiei sub incidenţa factorilor natural-biologici, demografici şi economici care, deşi se influenţează reciproc, nu au unii asupra altora o determinare cauzală, directă şi exclusivă.

b) priveşte eşantioanele de populaţie activă disponibilă care n-au mai lucrat şi sunt nevoite să se încadreze pe un loc de muncă.

Formarea şomajului ca urmare a intrării lor pe piaţa muncii se datorează unor cauze directe, cum ar fi :

- diminuarea posibilităţilor de trai în condiţiile unor venituri considerate altădată sigure şi suficiente (salariul soţilor, pensiile de urmaş, economiile moştenite) care s-au erodat sub acţiunea inflaţiei şi a altor procese din economie;

- intensificarea mişcării de emancipare a femeilor care nu se mai resemnează la o viaţă pasivă;- ruinarea micilor producători etc.Pornind de la cauzele şi procesele menţionate se disting următoarele forme de şomaj: şomajul tehnologic datorat introducerii progresului tehnic. Resorbţia sa este dificilă

pentru că presupune recalificarea factorului muncă în concordanţă cu noile nevoi ale unităţilor economice, dezvoltarea activităţii economice şi în special a producţiei pentru a putea oferi locuri de muncă;

şomajul ciclic determinat de conjunctura economică şi de caracterul sezonier al diferitelor activităţi. În cadrul acestuia delimităm :

- şomaj conjunctural, legat de faza descendentă a ciclului economic. Acesta poate fi resorbit parţial sau total în perioadele de avânt economic;

39

- şomaj sezonier , specific activităţilor economice care sunt influenţate de factorii naturali (agricultură, construcţii), ceea ce se repercutează şi asupra cererii de muncă. De obicei, este un şomaj de scurtă durată. şomajul structural, consecinţă a schimbărilor în structura activităţilor economice.

Schimbările structurale pot apărea la nivelul economiei naţionale, dar şi la nivel regional. Drept urmare, apar discordanţe între modificările cerute şi cele de care dispun ofertanţii de muncă. Amploarea şomajului structural depinde de trei factori: rapiditatea cu care apar modificările în cererea şi oferta de bunuri şi servicii în economie (cu cât ele sunt mai rapide, cu atât dimensiunile şomajului structural vor fi mai mari), gradul de concentrare regională a activităţilor economice sau lipsa de diversificare a producţiei şi a serviciilor, imobilitatea factorului muncă. Resorbirea acestuia poate avea loc numai printr-un proces lung şi dificil, întrucât presupune creşterea investiţiilor, recalificarea celor afectaţi şi reorientarea învăţământului.

Politicile de combatere a şomajului structural se concentrează asupra încurajării de a căuta de lucru în alte părţi (domenii de activitate sau regiuni), prin diferenţieri în salarizare şi încurajarea recalificării. Aceste măsuri se întreprind de către firme. Statul poate acorda avantaje financiare (reduceri de impozite) pentru firmele care investesc în acele regiuni unde şomajul este ridicat sau pot finanţa programele pentru activităţile cerute.

şomajul fricţional este determinat de insuficienta mobilitate a factorului muncă sau de decalajele existente între profesiile disponibile şi cele cerute. Şomerii nu pot răspunde cererii de muncă deoarece fie nu posedă calificarea necesară, fie nu au domiciliul în localitatea în care există locuri de muncă.

Pornind de la şomajul natural, se definesc şi conceptele de şomaj voluntar şi şomaj involuntar. şomajul voluntar sau clasic exprimă nonocuparea datorată refuzului sau imposibilităţii unor

persoane de a accepta salariul oferit şi/sau condiţiile de muncă existente; şomajul involuntar sau keynesian exprimă situaţia în care cererea de muncă este insuficientă

în raport cu oferta de muncă. Şomerii din această categorie nu refuză să se angajeze la un anumit salariu existent pe piaţa muncii. Originea acestui şomaj o constituie dezechilibrul de pe piaţa bunurilor.

6.3. COSTURI ŞI EFECTE SOCIAL – ECONOMICE ALE ŞOMAJULUI. LEGEA OKUN

Efectele şomajului sunt resimţite atât de şomer şi familia sa, cât şi de societate în ansamblul său:- irosirea unei cantităţi importante de resurse de muncă;- şomajul este un factor de scădere a intensităţii dezvoltării economiei. Există şi opinia opusă,

coform căreia existenţa şomajului este un factor de presiune asupra celor ce lucrează, aceştia muncind cu intensitate sporită şi asigurând o creştere a producţiei naţionale mai mare decât dacă ar fi ocupaţi toţi cei disponibili.

În anii 1960 economistul american Arthur M. Okun şi-a pus întrebarea care esre relaţia dintre şomaj şi PNB ( în termeni reali). Deoarece persoanele ocupate participă la producerea bunurilor materiale şi serviciilor, iar şomerii nu produc bunuri economice, se poate presupune că ridicarea nivelului şomajului trebuie să fie însoţită de reducerea volumului real al PNB. Această relaţie negativă între nivelul şomajului şi volumul PNB este numită legea Okun;

- sporirea costurilor pe care economia ţării trebuie să le suporte sub forma cheltuielilor pentru întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor din domeniul înregistrării şi urmăririi şomajului, pentru plata ajutoarelor de şomaj şi a altor cheltuieli privind reconversia forţei de muncă, îngrijirea sănătăţii şomerilor etc.;

- scăderea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat din cauza efectelor propagate ale şomajului;- diminuarea veniturilor familiilor din care fac parte şomeri;- aspectul psihologic, deoarece şomajul ridică şi problema persoanei care este adusă la statutul de

şomer. Pe parcursul perioadei de şomaj individul trece prin mai multe stări psihologice – şocul, negarea realităţii, căutarea, disperarea, resemnarea a căror intensitate variază în funcţie de personalitatea fiecăruia. Situaţia se înrăutăţeşte, în cazul şomerilor de lungă durată; demoralizarea şomerului de lungă durată îl împiedică să răspundă măsurilor destinate a-l ajuta, lipsindu-i motivaţia necesară pentru a depăşi situaţia în care se află. Cu cât se prelungeşte mai mult durata şomajului, cu

40

atât este mai deteriorată percepţia capacităţilor ocupaţionale, ceea ce va afecta modul în care şomerii văd utilitatea reîntoarcerii la muncă.

În afara acestor aspecte, P.A. Samuelson asociază pierderii locului de muncă o serie de alte efecte negative, care se pot traduce prin costuri suplimentare, determinate de situaţii precum: îmbolnăviri, decese, neînţelegeri în familie, abandon şcolar, etc., toate producând cheltuieli nu doar pentru persoanele afectate, ci şi pentru societate.

Prezentarea succintă a acestor efecte este importantă pentru înţelegerea costurilor sociale ale şomajului.

Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care îl suportă persoanele, grupurile de persoane, economia şi societatea afectate de acest fenomen.

Costul şomajului la nivelul persoanelor şi grupelor de persoane afectate de nesiguranţa muncii include atât aspecte de natură economică, precum şi aspecte morale, social-culturale şi chiar politico-militare. Aspectele de natură economică privesc în special reducerea veniturilor şi, evident, a posibilităţilor de consum pentru întreaga familie în care există şomeri. Indemnizaţia de şomaj reprezintă modalitatea cea mai des folosită de asigurare a unui venit minim pentru şomeri.

Aspectele noneconomice se referă la starea psihică a şomerilor, dar şi la posibilitatea atragerii acestora în acţiuni antisociale.

Costurile şomajului pot fi grupate în costuri directe şi costuri indirecte.Costurile directe sunt reprezentate de vărsămintele monetare către fondul destinat protecţiei

sociale a şomerilor. Acest fond se foloseşte pentru plata ajutorului de şomaj, alocaţiei de sprijin, a calificării şi recalificării şomerilorşi, în general, pentru susţinerea proceselor de recoversie a forţei de muncă.

Costurile indirecte sunt cele generate de diminuarea globală a producţiei şi a veniturilor de care ar putea beneficia întreaga populaţie. Ele pot să apară sub următoarele forme pierderi de producţie, reducerea resurselor de formare a veniturilor bugetare, deteriorarea calificării şi capacităţii de muncă, descurajarea personalului în plan profesional, social şi general-uman.

Şomajul poate avea şi efecte pozitive. Asemenea efecte pot fi sesizate în domenii care ţin mai ales de comportamentul profesional al salariaţilor, astfel : incitarea angajaţilor la perfecţiune profesională pe baza căreia să caute locuri de muncă mai sigure şi mai bine salarizate, pregătirea forţei de muncă pe coordonatele unei mai mari mobilităţi si adaptabilităţi, pentru a corespunde mai bine atât mutaţiilor ce intervin în activitatea economică, precum şi exigenţelor de sporire a eficienţei acesteia.

6.4. INDEMNIZAŢIA DE ŞOMAJ ŞI FOLOSIREA FACTORULUI MUNCĂ

Şomajul ridică în toate ţările două probleme actuale:1) asigurarea în fapt a dreptului la muncă;2) garantarea unor venituri pentru şomeri, spre a le asigura un minim de existenţă considerat sau

admis oficial ca fiind “rezonabil“.Dreptul la muncă este declarat în toate ţările, dar este garantat numai acolo unde economia

cunoaşte o asemenea evoluţie încât asigură locuri de muncă pentru toţi cei care vor să muncească. În condiţiile economiei de piaţă, singura modalitate de garantare juridică a locurilor de muncă o reprezintă înscrierea acestei clauze în acordurile încheiate între unităţile economice şi salariaţi în cadrul negocierilor colective. În această problemă statul intervine indirect.

Garantarea unor venituri minime este o problemă care se pune pentru un număr mai mare de oameni decât al şomerilor, dar ne vom referi numai la şomeri.

Una dintre modalităţile cele mai utilizate în acest sens este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj.Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj se înscrie printre măsurile de protecţie socială, dar creşterea

şomajului şi menţinerea sa la niveluri relativ ridicate în mai toate ţările implică o creştere rapidă a sumelor folosite sub această formă.

În acest context, două aspecte devin preocupante:- cu toată creşterea, sumele folosite pentru plata indemnizaţiei de şomaj se dovedesc a fi tot mai

mici în raport cu nevoile;- sfera de cuprindere a indemnizaţiei de şomaj se lărgeşte tot mai mult şi nu i se mai poate face

faţă.Indemnizaţia de şomaj îndeplineşte două funcţii: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri.

41

În măsura în care este destinată asigurării, indemnizaţia de şomaj are rolul de a oferi un supliment sau o completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă determinată atâta timp cât persoana care o încasează dovedeşte că este şomer şi realizează venit sub un anumit nivel.

Privită ca asistenţă, indemnizaţia de şomaj are o contribuţie importantă la diminuarea şomajului prin susţinerea programelor de calificare, recalificare şi reorientare a şomerilor, precum şi a programelor de încadrare în activitate.

Aceasta înseamnă că funcţia de asigurare are caracter pasiv, iar cea de asistenţă are caracter activ.

Orientarea activă tot mai evidentă, care se acordă indemnizaţiei de şomaj, pune problema reconsiderării acesteia, deoarece dintr-un instrument de protecţie sau un cost social şi o frână în calea diminuării şomajului s-a transformat într-o investiţie în resursele umane pentru inserţia şomerilor în viaţa activă şi susţinerea flexibilităţii muncii.

Funcţia activă a indemnizaţiei de şomaj nu se manifestă numai în mod direct, ci şi indirect:- prin stabilirea unei indemnizaţii de şomaj descurajante pentru cei care vor să-şi abandoneze locul

de muncă pentru a deveni beneficiari ai ei;- pentru a se crea noi locuri de muncă cu salarii scăzute, indemnizaţia de şomaj se manifestă ca un

“moderator“ al creşterii salariilor cu profunde implicaţii pe piaţa muncii.O altă modalitate de asigurare a unor venituri garantate este “impozitul negativ”. Acesta

reprezintă, în esenţă, un sistem de transfer de venituri în favoarea celor lipsiţi de ele. Schema după care el funcţionează prevede plata de către stat a unei alocaţii care variază după nivelul veniturilor:

- pentru cei fără nici un fel de venit, alocaţia reprezintă o sumă minimă considerată absolut necesară;

- pentru cei cu venituri sub acest minim, alocaţia scade pe măsură ce câştigul creşte şi încetează în momentul când veniturile se ridică la nivelul minimului necesar.

6.5. POLITICI DE OCUPARE A FACTORULUI MUNCĂ

Ca ansamblu al instrumentelor publice pe piaţa muncii pentru realizarea obiectivelor, politicile de ocupare se manifestă sub două forme: active şi pasive.

Politicile pasive, pornind de la un nivel de ocupare ce se consideră dat, caută soluţii pentru valorificarea excedentului de resurse de muncă. Ele folosesc instrumentele liberale, pornind de la considerentul că nivelul ocupării este determinat de condiţiile generale din economie, care sunt reglate de piaţă şi orice intervenţie ar dăuna echilibrului pieţei. Pentru aceasta, singurul lucru permis este indemnizarea şomerilor sau incitarea acţiunilor să se retragă de pe piaţa muncii.

Un alt aspect al politicilor pasive de ocupare îl reprezintă raportul dintre ajutorul de şomaj şi salariul mediu, element considerat decisiv în formarea opţiunii de intrare pe piaţa muncii sau de rămânere în şomaj. Atunci când limita sărăciei este atinsă, chiar şi o diferenţă minoră între veniturile salariale şi ajutorul de şomaj poate determina decizia de intrare pe piaţa muncii.

Politicile active reprezintă ansamblul de măsuri luate de autorităţile publice pentru a se asigura o cât mai mare mobilizare a ofertei de muncă în vederea unei adaptări îmbunătăţite la exigenţele aparatului productiv, dezvoltarea capitalului uman, creşterea eficienţei funcţionării pieţei muncii. Aceste politici pun accent pe realizarea unui cadru instituţional apt să faciliteze mobilitatea factorului muncă. Prin ele se încearcă minimizarea pierderilor de capital uman, care apar ca urmare a unor schimbări tehnologice rapide şi a neconcordanţei dintre obiectivul maximizării cotei profitului şi cel al realizării ocupării depline.

În ţările dezvoltate, creşterea importanţei politicilor active pentru combaterea şomajului în defavoarea măsurilor pasive a fost determinată de acţiunea concomitentă a cel puţin trei factori:

necesitatea creşterii eficienţei cheltuielilor destinate protecţiei sociale a şomerilor în condiţiile unei presiuni crescânde asupra fondurilor provenite de la bugetul de stat;

utilizarea exclusivă a unor măsuri pasive în tratarea şomajului prezintă dezavantaje pentru activitatea agenţilor economici deoarece conduce indirect la menţinerea unei cote relativ ridicate a contribuţiei la asigurările sociale şi la o rigidizare a ofertei de muncă;

ritmul alert al schimbărilor tehnologice impune o mobilitate accentuată a cunoştinţelor profesionale. Ca urmare, excluderea de pe piaţa muncii a unei părţi a populaţiei active, conduce la o risipă nerecuperabilă a capitalului uman.

42

Politicile active se realizează, în principal, prin subvenţii pentru crearea de noi locuri de muncă şi prin politicile de formare. Crearea de noi locuri de muncă poate fi facilitată de scutirea de taxe fiscale şi sociale, prime, credite sau dobânzi reduse. Se practică, de asemenea, şi plata parţială sau totală a salariului pentru angajarea unor categorii de personal pentru o anumită perioadă de timp.

În vederea realizării practice a politicilor active de ocupare, mecanismele de promovare a ocupării factorului muncă se grupează în două mari categorii:

a) mecanisme de susţinere a echilibrelor macroeconomice, în care se includ:- relansarea investiţiilor pentru crearea de locuri de muncă;- credite pentru investiţii productive cu dobânzi mai reduse;- sporirea capacităţii de reţinere a factorului muncă în activităţi utile, în condiţii de sporire a

eficienţei, a competitivităţii şi calităţii;- extinderea şi sprijinirea iniţiativelor locale; eficienţa acestui obiectiv depinde, în mare măsură, de

tradiţia şi mobilitatea structurii economice zonale precum şi de gradul de dezvoltare a capacităţii antreprenoriale;

- scutirea sau reducerea de impozite şi taxe pentru agenţii economici care creează locuri de muncă şi, mai ales, pentru şomerii care se lansează în activităţi economice;

- subvenţionarea, pentru o perioadă limitată, a unei părţi a costului salarial pentru agenţii economici care creează noi locuri de muncă sau angajează şomeri, asigurarea prin lege a unor facilităţi şi stimulente specifice unor domenii economice având în vedere lipsa de capital, riscul şi rezervele factorului muncă de a se angaja în activităţi productive pe cont propriu.

- promovarea unor sisteme de salarizare în care salariul să reprezinte, în mod real, preţul muncii şi instrumentul reglării cererii şi ofertei de muncă a unor forme de participare a salariaţilor la profit, capabile să asigure o flexibilitate crescută a salariilor şi, prin aceasta, a factorului muncă;

- dimensionarea mărimii ajutorului de şomaj şi a modalităţilor de plată ale acestuia, astfel încât să garanteze un minim de venit, dar totodată să stimuleze participarea la muncă.

b) mecanisme de echilibrare, de flexibilizare a pieţei muncii, aplicabile la nivel microeconomic , în care se includ:

- dezvoltarea învăţământului, a formării profesionale;- strategii de formare şi recalificare, în vederea investiţiei profesionale a noilor veniţi pe piaţa

muncii, a reocupării şi reintegrării în activitatea economică a şomerilor; teoretic, reconversia profesională ar trebui să măsoare probabilitatea de a găsi un loc de muncă. Practic însă, reconversia profesională s-a dovedit mai eficientă pentru cei care au un loc de muncă şi doresc să-şi îmbunătăţească nivelul de calificare, decât pentru şomeri;

- formarea profesională iniţială printr-o corelaţie mai strânsă cu evoluţia previzibilă a pieţei muncii, sub aspectul structurii ocupaţional-profesionale şi de calificare. Formarea profesională şi perfecţionarea continuă a pregătirii în accepţiunea cea mai completă , policalificarea şi reciclarea, au un nucleu comun şi, evident, o serie de elemente de diferenţiere. Indiferent de formele concrete de realizare, fiecare dintre aceste forme şi toate la un loc îndeplinesc o serie de funcţii pe piaţa muncii:

a) principala funcţie constă în adaptarea numerică şi structural - calitativă a ofertei de muncă la volumul şi structura cererii;

b) reducerea costului şomajului prin asigurarea unor condiţii de pregătire, reocupare şi reintegrare cât mai rapid în activitate a unei părţi a şomerilor;

c) reducerea costurilor de reintegrare a factorului muncă şi sporirea eficienţei utilizării factorului muncă.

- dezvoltarea, pe baza unor studii ale pieţelor muncii locale, a unor lucrări de utilitate publică ce pot oferi locuri de muncă, temporare sau contracte pe durată determinată, unor importante efective de populaţie neocupată, inclusiv şomeri; în contextul tranziţiei la economia de piaţă, lucrările de utilitate publică ca sursă de revigorare a cererii de muncă au fost prea puţin utilizate. Avantajele acestui tip de măsuri active includ: crearea unor noi active în cadrul sectorului public, reducerea costurilor adiacente şomajului pe termen lung (pierderea calificării, sentimentul de marginalizare şi descurajare) prin menţinerea legăturii cu piaţa muncii de către cei care nu pot să găsească un loc de muncă;

- amenajarea duratei muncii în diferite formule convenabile sub aspectul ocupării şi flexibilizării pieţei muncii: munca cu timp parţial; partajul locului de muncă; trecerea de la reglementarea duratei săptămânale a muncii la cea trimestrială, lunară sau chiar anuală;

43

- încurajarea şi sprijinirea – prin diferite modalităţi, altele decât diferenţele de salarii - a mobilităţii factorului muncă (teritoriale, profesionale etc.);

- participarea pe bază de contracte ferme, fie între state, fie între firme, la realizarea unor lucrări în străinătate, permiţându-se astfel libera circulaţie a factorului muncă.

.Capitolul 7

PIAŢA MONETARĂ

Piaţa monetară este o parte a sistemului financiar-monetar în care au loc tranzacţii cu monedă, rezultate din confruntarea cererii cu oferta de monedă, în funcţie de preţul ei. Ea are rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în economie.

Înfăptuirea în practică a conţinutului pieţei monetare reprezintă o activitate cu caracter lucrativ, comercial, realizată de agenţi economici specializaţi care concentrează cererea şi oferta de monedă provenite de la agenţii economici primari. Aceşti agenţi intermediari sunt băncile şi alte instituţii financiare asimilate lor, care au ca obiect masa monetară, moneda-numerar şi/sau banii de cont.

7.1. BANII: GENEZĂ, EVOLUŢIE, FUNCŢII

Banii reprezintă o condiţie indispensabilă a circulaţiei mărfurilor (a schimbului). Banii sunt însă o noţiune deosebit de complexă şi, după majoritatea economiştilor, greu de definit şi de cuantificat. Cu privire la esenţa banilor există numeroase teorii care s-au dezvoltat pe măsura dezvoltării circulaţiei mărfurilor.

Esenţa banilor poate fi mai bine înţeleasă dacă analizăm geneza şi evoluţia lor.a) Banii au apărut din necesitatea de a mijloci schimbul de mărfuri. La început, schimbul a

îmbrăcat forma trocului. De aceea s-a impus necesitatea găsirii unei mărfi care să aibă rol de echivalent general al celorlalte mărfuri.

Din totalitatea mărfurilor, s-au desprins unele cu rol etalon monetar, cu ajutorul cărora se efectua schimbul, care la început era sub forma trocului (marfă contra marfă). Astfel începe era banilor marfă. Rolul de bani 1-a îndeplinit, în funcţie de zona geografică, marfa care avea cea mai largă consumaţie în zona respectivă (blănurile, pietrele de moară, tutunul scoicile etc).

Treptat, rolul de bani au început să-1 îndeplinească metalele preţioase (aurul, argintul) şi astfel apare era banilor din metale preţioase. Utilizarea metalelor preţioase prezenta următoarele avantaje: valoare mare într-un volum mic, perfect divizibil, fără a pierde din valoare, inalterabil, uşor de transportat. Iniţial banii din metale preţioase au fost utilizaţi sub formă de lingouri, inele, brăţări etc. Ulterior, ei au luat forma de monedă bătută (emisă) de autoritatea statală.

În procesul circulaţiei, monedele de aur cunosc un proces de uzură, ajungându-se în situaţia în care valoarea nominală a monedei să nu mai corespundă cu conţinutul ei în aur, iar monedele de aur cu acelaşi nume să aibă valori fizice diferite. De asemenea, la un moment dat cantitatea de aur era insuficientă pentru a îndeplini rolul de echivalent general. De aceea, a apărut necesitatea înlocuirii banilor din metale preţioase cu banii de hârtie, moment în care în evoluţia banilor se înregistrează o nouă etapă: era banilor de hârtie.

În prima fază, banii au îmbrăcat forma bancnotelor (bilete de bancă). Acestea erau emise de băncile care garantau convertibilitatea lor şi aveau acoperire la băncile respective în aur sau în alte valori. După primul război mondial a încetat circulaţia monedelor de aur şi argint, precum şi convertirea în aur a bancnotelor pentru persoanele particulare. Emiterea banilor de hârtie se realizează, începând de acum, de către stat, sub formă de bani de hârtie fără convertibilitate sau acoperire în aur sau alte valori. Este cea de-a doua fază în cadrul acestei etape în evoluţia banilor, respectiv cea în care banii de hârtie îmbracă forma hârtiei-monedă.

Întrucât banii pot să-şi îndeplinească rolul lor de instrument de schimb fără a avea valoare, intrinsecă au apărut banii scripturali sau de cont. Aceştia reprezintă depozite ale agenţilor economici în care şi din care se fac încasări şi plăţi fără numerar de către sistemul bancar-financiar, pe baza unor instrumente de plată specifice: dispoziţii de încasare, de plată, C.E.C.-uri. Odată cu apariţia banilor de

44

cont, cantitatea de bani în circulaţie (masa monetară) se compune din: bani în numerar şi bani scripturali (prin aceştia din urmă se realizează între 70% şi 90% din totalul tranzacţiilor).

După al doilea război mondial, când banii de hârtie (numerar) şi de cont îndeplinesc funcţia de mijloc de circulaţie a mărfurilor se diminuează rolul metalului preţios. În 1944 în S.U.A. a fost instituit sistemul etalon aur - devize, potrivit căruia, pe plan internaţional, rolul de instrument de plată şi păstrare a rezervelor îl îndeplineau banii reali (aurul) şi monedele naţionale cu rol de devize (dolarul american, lira sterlină). În 1976 Fondul Monetar Internaţional a decis demonetizarea aurului (în sensul că acesta şi-a încetat funcţiile băneşti, nici o unitate monetară nemaidefinindu-se prin conţinutul său în aur). În aceste împrejurări, banii nu mai au valoare intrinsecă, ci reprezintă titluri de valoare emise de stat, investite cu putere de cumpărare şi de plată, iar puterea lor de cumpărare reflectă starea unei economii în fiecare etapă a evoluţiei acesteia.

În ultimii ani, în ţările dezvoltate a apărut o formă nouă a banilor, denumită bani electronici (bani imateriali: linii de credit, carduri etc).

Banii au un rol covârşitor în cadrul economiei de piaţă:- banii servesc la măsurarea volumului factorilor de producţie atraşi şi utilizaţi în activitatea

economică;- banii servesc la repartizarea bunurilor şi valorilor în societate;

- banii reprezintă instrumentul principal de control al activităţii economice, atât la nivel microeconomic cât şi la nivel macroeconomic;

- banii au un rol de vector principal al sistemului informaţional în economie;- banii îndeplinesc şi rolul de calcul şi măsurare a eficienţei economice, întrucât cu ajutorul lor

se exprimă ceea ce intră şi ceea ce iese în şi din activitatea economică;- banii îndeplinesc un rol deosebit în asigurarea fluxurilor economice întrucât fluxurile

materiale sunt dublate de fluxuri monetare (valorice).Rolul banilor poate fi mai bine înţeles prin analiza funcţiilor pe care aceştia le îndeplinesc în

economia modernă.Majoritatea economiştilor contemporani insistă asupra a trei funcţii:Funcţia de măsură a valorii constă în faptul că banii servesc la exprimarea valorii tuturor

bunurilor prin preţ, adică suma de bani pe care cumpărătorii apreciază că o reprezintă pe piaţă fiecare bun, serviciu sau activitate, în funcţie de cantitatea, calitatea şi structura sa. Această funcţie este îndeplinită de către bani în mod imaginar (nu este necesară prezenţa lor). Pentru îndeplinirea acestei funcţii, în fiecare ţară se utilizează o unitate monetară (leul, euro, dolarul etc; denumirea de leu a apărut în 1880). La început, unitatea monetară reprezenta o anumită cantitate de aur sau de metal preţios stabilită de stat. În prezent, în toate ţările unitatea monetară se stabileşte în funcţie de dolar şi prin aceasta se raportează la aur.

Funcţia de mijloc de schimb este considerată principala funcţie a banilor şi constă în aceea că banii mijlocesc schimbul. O dată cu apariţia banilor, schimbul se divide în două acte opuse şi complementare: vânzarea, respectiv transformarea mărfii în bani (M - B) şi cumpărarea, respectiv transformarea banilor în marfă (B -M). Existenţa banilor creează posibilitatea separării în timp şi spaţiu a actelor de vânzare şi cumpărare.

Pentru îndeplinirea acestor funcţii banii trebuie să fie prezenţi, să existe o anumită cantitate de bani în circulaţie. În calitate de mijlocitor al schimbului este necesară evidenţierea specificului banilor:

- banii sunt mijlocul de schimb universal, prezenţi în orice tranzacţie şi fiind acceptaţi de către toţi participanţii la schimb dintr-un spaţiu economic şi teritorial numit zonă monetară. Dacă acest spaţiu depăşeşte limitele graniţelor naţionale ale unui stat, avem de-a face cu bani internaţionali;

- banii ca mijloc de schimb au calitatea de mijloc de plată instantaneu sau de lichiditate prin excelenţă. Aceasta înseamnă că banii se pot schimba cu orice alt bun economic imediat, având costuri de tranzacţie nule sau foarte mici.

Funcţia de rezervă de valoare (de economisire, de tezaurizare) - ea constă în aceea că veniturile băneşti necheltuite pot fi reţinute de posesor ca rezervă pentru economii şi consumuri viitoare. În perioada circulaţiei banilor cu valoare deplină, tezaurizarea se realiza prin retragerea acestor bani din circulaţie. În prezent, realizarea acestei funcţii necesită schimbarea banilor.

Atributele esenţiale ale monedei, care au transformat-o într-un instrument indispensabil al lumii moderne sunt:

- acceptabilitatea: moneda reprezintă un instrument care este acceptat de către toţi agenţii

45

economici şi de întreaga populaţie a unei comunităţi monetare ca mijloc de schimb şi de plată;- durabilitatea: moneda trebuie să aibă o viaţă naturală rezonabilă şi să nu se deterioreze

imediat;- convertibilitatea: moneda trebuie să poată fi folosită cu uşurinţă;- divizibilitatea: moneda trebuie să poată mijloci orice tranzacţie, indiferent cât de mare sau cât

de mică ar fi aceasta;- uniformitatea: orice monedă, orice instrument monetar trebuie să fie de aceeaşi calitate şi să

poată îndeplini aceleaşi funcţii;- stabilitatea: adică menţinerea puterii de cumpărare a monedei pe o perioadă cât mai

îndelungată;- greutatea falsificării: reproducerea monedei să fie dificilă sau imposibilă. Moneda este creată de sistemul bancar, între bănci existând însă o delimitare a atribuţiilor în

privinţa emisiunii monetare. Astfel, moneda creată de banca centrală, ca instituţie unică de emisiune a monedei manuale se manifestă ca monedă centrală (naţională), iar moneda creată de celelalte bănci (comerciale şi specializate) se numeşte monedă bancară şi se manifestă numai ca monedă scripturală sau de cont.

Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională sau într-o zonă determinată a acesteia, aparţinând diferiţilor agenţi economici,într-un interval de timp delimitat, constituie masa monetară.

7.2. MASA MONETARĂ ŞI STRUCTURILE EI

Obiectul pieţei monetare este masa monetară care reprezintă ansamblul mijloacelor de plată existente în economie la un moment dat. Ea se compune din:

a) disponibilităţile monetare propriu-zise (bani cash, bani "gheaţă"), care reprezintă instrumente monetare cu lichiditate perfectă (bilete de bancă, moneda divizionară, moneda scripturală etc);

b) disponibilităţi semimonetare, care reprezintă instrumente monetare ce pot fi transformate în monedă propriu-zisă sau pot îndeplini funcţiile acesteia, dar nu au lichiditate perfectă şi acceptabilitate generală (acţiunile, economiile pe librete bancare, efectele de comerţ negociabile etc).

Criteriul de departajare al celor două componente îl constituie intensitatea lichidităţii monetare. Prin lichiditate monetară se înţelege capacitatea agenţilor nonfinanciari de a transforma imediat sau într-un anumit interval de timp, fără pierderi sau cu pierderi minime, mijloacele şi creanţele de care dispun în mijloace de plată.

Masa monetară poate fi analizată ca stoc şi ca flux.Ca stoc, masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti de care dispun agenţii

economici nonfinanciari dintr-o economie naţională la un moment dat, destinate achiziţionării de bunuri materiale şi servicii, achitării datoriilor, constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente.

Într-un anumit interval de timp, aceeaşi unitate monetară poate mijloci succesiv mai multe tranzacţii pe piaţă, deci efectuează mai multe rotaţii. Numărul mediu de rotaţii efectuat de o unitate monetară într-o perioadă de timp determinată reprezintă viteza de rotaţie a monedei.

Dacă introducem în analiză viteza de rotaţie a banilor, stocul de monedă se transformă în flux monetar. Ca flux, masa monetară reprezintă cantitatea medie de bani care funcţionează într-o economie naţională într-o anumită perioadă (trimestru, an).

Starea şi evoluţia componentelor masei monetare se pot studia cu ajutorul unei unităţi de măsură denumită agregat monetar.

Agregatul monetar este o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată, prin instituţiile bancar - financiare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc. Departajarea agregatelor şi a instrumentelor de plată se face în funcţie de lichiditate, adică de dificultatea sau uşurinţa transformării lor în bani lichizi, de rapiditatea sau încetineala transformării lor, în funcţie de pierderea de resurse în cazul transformării lor în bani lichizi.

Sunt cunoscute agregatele monetare Mi, M2, M3 şi L. Pe baza acestora se pot determina şi altele, astfel că agregatul monetar curent, operativ al Băncii Naţionale a României este baza monetară, care

46

se compune din: numerar în casieriile băncilor, numerar în afara sistemului bancar, disponibilităţi ale băncilor la banca naţională. Cu ajutorul acestui agregat, Banca Naţională a României urmăreşte indirect masa monetară.

Agregatul monetar M1 cuprinde numerarul şi depozitele bancare la vedere.Agregatul monetar M2 include masa monetară din Mi, plus toate depozitele la termen din băncile

comerciale, care pot fi schimbate în lichiditate.Agregatul monetar M3 cuprinde masa monetară din M2, plus alte active cu grade diferite de

lichiditate emise de agenţi economici pe piaţa monetar - financiară, cum ar fi: bonuri de economii, depuneri şi active de comerţ în monede străine convertibile, bonuri de tezaur şi certificate de subscriere la împrumuturile de stat, bonuri negociabile, bonuri de economii de poştă, telefon, telegraf etc.

Agregatul monetar L reprezintă masa monetară din M3, plus economiile contractuale depuse la termen şi diverse alte plasamente negociabile, titlurile de valoare emise de agenţii nonbancari .

7.3.BĂNCILE ŞI SISTEMUL BANCAR

Totalitatea băncilor care funcţionează într-o economie formează sistemul bancar. Băncile reprezintă principalii intermediari financiari care concentrează mijloace de plată şi acordă credite, facilitând formarea capitalului disponibil în economie.

Principalele funcţii îndeplinite de bănci sunt:a) constituirea de resurse financiare prin atragerea resurselor financiare temporar disponibile

ale agenţilor economici, persoanelor fizice sau statului, care doresc să obţină venituri din dobândă;b) acordarea de credite agenţilor economici sau persoanelor fizice, pe diferite termene;c) emiterea de titluri negociabile, în vederea mobilizării activelor monetare disponibile

în economie;d) efectuarea de plăţi prin viramente din contul clienţilor sau în numerar;e) funcţia de creaţie monetară, constând în emiterea şi punerea în circulaţie atât de

monedă de hârtie şi monedă divizionară (băncile centrale), cât şi de monedă de cont (băncile comerciale);

f) deţinerea de informaţii şi ţinerea de evidenţe certe asupra mişcărilor de fonduri şi valute.În structura sistemului bancar distingem:Banca centrală (de emisiune) este o instituţie de supraveghere, control şi susţinere a sistemului

bancar în ansamblul său. Sarcina principală a băncii de emisiune o reprezintă influenţarea comportamentului celorlalte bănci în conexiune cu obiectivele politicii economice, atât prin utilizarea unor instrumente specifice (vânzări-cumpărări de titluri şi devize), cât şi prin măsuri de control selectiv al creditelor. Prin aceste instrumente, banca centrală supraveghează lichiditatea economiei şi acţionează ca un creditor, în ultimă instanţă, pentru celelalte verigi ale sistemului bancar.

Băncile comerciale (de depozit) se caracterizează prin aceea că efectuează toate tipurile de operaţiuni, având o activitate diversificată. Operaţiunile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite şi utilizarea lor în scopul acordării de credite agenţilor economici.

Băncile comerciale efectuează trei categorii principale de operaţiuni:• operaţiuni active, concretizate în acordarea de credite;• operaţiuni pasive, care constau în primirea de depozite;• prestarea de servicii financiare.Pentru creditele acordate, băncile încasează dobândă, iar pentru depozitele constituite, băncile

plătesc dobândă. Diferenţa dintre dobânda încasată şi dobânda plătită reprezintă câştigul brut al băncii:Cb = Di - Dp

Dacă din câştigul băncii se scad cheltuielile necesare funcţionării acesteia se obţine profitul bancar:

Pb = Cb - ChbGradul de rentabilitate al băncii se determină cu ajutorul ratei profitului bancar

47

unde: Cpropriu = capitalul propriu al băncii.

Băncile specializate includ o sferă largă de instituţii de credit, cărora le-a fost încredinţată o misiune de interes public: creditarea pe termen mediu şi lung a unor ramuri (de exemplu agricultura), sprijinirea acţiunilor de credit imobiliar, creditarea colectivităţilor locale etc.

În economia de piaţă contemporană, pe lângă bănci, funcţionează, pe piaţa monetară, şi alte instituţii cum sunt:

Cooperativele de credit reprezintă asociaţii de persoane care se constituie cu scopul de a furniza sprijin financiar membrilor asociaţi. Aceste instituţii nu funcţionează pe principiul profitului. Economiile, respectiv sumele care depăşesc cheltuielile sunt distribuite membrilor, fie prin acordarea unor dobânzi adiţionale la depozit, fie prin acceptarea unui rabat al dobânzii pentru membrii debitori.

Fondurile de pensii reprezintă programe de pensii finanţate de agenţii economici privaţi sau de guvern în beneficiul angajaţilor şi sunt gestionate, în special, de către departamente ale companiilor de credit ipotecar sau companiile de asigurare pe viaţă. Fondurile de pensii efectuează investiţii, în principal în obligaţiuni, acţiuni, ipoteci şi valori imobiliare.

Societăţile de asigurări reprezintă instituţii care garantează asiguratului, în schimbul unei sume de bani (primă de asigurare), despăgubirea integrală sau parţială, în cazul producerii unui eveniment pentru care acesta s-a asigurat (seism, secetă, incendiu, furt sau eveniment în viaţa personală etc). Aceste instituţii realizează asigurări de bunuri şi asigurări de persoane.

Societăţile de investiţii sunt instituţii cunoscute sub denumirea de fonduri mutuale. Acestea preiau fonduri băneşti de la indivizi şi le folosesc pentru a cumpăra acţiuni şi obligaţiuni (pe termen lung sau pe termen scurt), emise de diferite firme sau instituţii guvernamentale.

7.4.CREDITUL: CONŢINUT, FUNCŢII ŞI FORME

Economia de piaţă contemporană presupune libertatea creditului, respectiv posibilitatea întreprinzătorului de a avea acces liber la capital, pe baza mecanismului pieţei, precum şi libertatea proprietarului capitalului de a şi-1 valorifica în aceste condiţii.

Noţiunea de credit este utilizată în activitatea comercială, bancară, în contabilitate, dar şi în relaţiile cotidiene între oameni.

Creditul exprimă o relaţie bănească ce ia naştere în legătură cu acordarea de împrumuturi băneşti sau sub formă de bunuri materiale şi servicii, unor persoane fizice sau juridice, iar rambursarea urmează să se efectueze la o dată ulterioară, numită scadenţă.

Relaţia bănească de credit presupune următoarele elemente:a) un raport juridic contractual, prin care o persoană, numită creditor, pune la dispoziţia altei

persoane, numită debitor, o sumă de bani, un bun material sau serviciu evaluate în bani;b) suma de bani sau valoarea (preţul) bunurilor se rambursează creditorului, de către debitor, la

o dată numită scadenţă;c) pentru folosirea împrumutului, debitorul plăteşte creditorului un anumit preţ, sub forma

dobânzii;d) creditul are o garanţie reală (materială) atunci când un bun emitent poate fi vândut în cazul

nerambursării creditului, sau o garanţie personală, în cazul în care este suficient angajamentul personal al debitorului.

Rolul şi importanţa creditului în economia modernă de piaţă sunt evidenţiate prin funcţiile pe care le îndeplineşte:

a) creditul mijloceşte procesul de mobilizare a resurselor de fonduri (capital) temporar disponibile la unele întreprinderi şi persoane şi orientarea către cei care au nevoi mai mari decât posibilităţile proprii de acoperire;

b) creditul favorizează desfacerea mărfurilor pe o scară mai largă: producă-torii vând mărfuri pe credit comercianţilor angrosişti, iar aceştia vând pe credit celor care desfac cu amănuntul;

c) creditul exercită influenţă asupra creşterii consumului, prin cumpărarea pe credit şi vânzarea în rate a unor bunuri de valoare mare şi de uz îndelungat;

d) creditul are un rol important în procesul de reglare a circulaţiei monetare, prin punerea în circulaţie a banilor de credit, precum şi prin operaţiuni de credit care se substituie monedei.

48

Tipuri de credite bancareA. După debitorul bănciiCreditele bancare sunt angajate de următoarele categorii de debitori: firme (persoane juridice),

populaţia (persoane fizice), alte bănci corespondente, statul.1. Creditele acordate populaţiei sunt, în general, credite de consum. Acestea se acordă pe

termene scurte, mijlocii şi lungi. Acordarea lor presupune existenţa unor garanţii reale, iar nivelul dobânzilor percepute este uniformizat pe întreaga perioadă de creditare.

Creditele acordate populaţiei îmbracă următoarele forme: credite pentru construcţii de locuinţe; credite pentru cumpărări de automobile; credite pentru nevoi personale; credite pentru studii.

2. Credite acordate firmelor pentru dezvoltarea activităţilor de producţie, comercializare, prestări de servicii, comerţ exterior, realizarea unor instituţii productive sau social - culturale.

3. Credite bancare acordate altor bănci - sunt determinate de surplusul de lichiditate monetară la unele bănci (creditoare), pe de o parte, sau de lipsa lichidităţilor la alte bănci (debitoare), pe de altă parte.

4. Credite acordate statului pentru cumpărarea titlurilor de credit (certificate de depozit, bonuri de tezaur, obligaţiuni).

B. După durata de acordareDuratele de acordare a creditului bancar sunt diversificate, în funcţie de destinaţia şi natura

creditului, precum şi în funcţie de resursele de creditare ale societăţii bancare. Din acest punct de vedere distingem:

1. Credite pe termen foarte scurt - au o durată de 24 de ore şi reprezintă creditele interbancare. Nivelul ratei dobânzii este, de regulă, mai ridicat, creditul acoperind o lipsă de lichiditate temporară a unei bănci.

2. Credite pe termen scurt - se acordă pentru maximum 1 an. Este forma de credit cea mai solicitată de clienţi, dar şi preferată de bănci. Dobânda calculată şi percepută la aceste credite este diferită, în funcţie de natura şi destinaţia creditului.

3. Credite pe termen mediu - se acordă pe durate de la 1 an la 5 ani.Caracteristica acestui tip de credite o constituie destinaţia lor, care, de regulă, se acordă pentru

activitatea de comerţ exterior şi pentru activitatea de investiţii. Rata dobânzii este mai mare decât în cazul creditelor pe termen scurt, dată fiind durata mai mare de imobilizare a capitalurilor băneşti împrumutate, nevoia refinanţării acestora, dar şi eroziunii lor datorită proceselor de devalorizare a monedei.

4. Credite pe termen lung - acordarea şi rambursarea acestora se face pe perioade mai mari de 5 ani (chiar până la 50 de ani). Se acordă pentru investiţii cu durate mari de realizare.

C. În funcţie de destinaţie1. Credite bancare productive - acest tip de credite îmbracă, la rândul lui, două forme:

- credite pentru activitatea curentă de producţie şi servicii – se acordă pe termen scurt (până la 1 an). Rambursarea acestor credite se face integral la scadenţă, iar dobânzile se calculează şi se plătesc lunar.

- credite pentru investiţii - se acordă pe termen mediu şi lung şi sunt destinate construcţiei de obiective industriale, de transport, de locuinţe, etc.

2. Credite bancare consumative se acordă, în special, persoanelor fizice.

D. În funcţie de calitatea lorCalitatea creditelor este dată de respectarea de către beneficiarul de credit a condiţiilor din

convenţiile de credit, şi în special în ceea ce priveşte rambursarea la scadenţă a ratelor şi achitarea la termen a dobânzilor şi comisioanelor. Din acest punct de vedere se disting:

1. Credite performante sunt acele credite în derulare pentru care beneficiarii acestora au achitat ratele scadente către bancă, iar termenele de rambursare pentru creditele în curs nu sunt expirate.

2. Credite neperformante reprezintă creditele neachitate la termenele stabilite prin convenţiile de credit.

49

7.5. CEREREA ŞI OFERTA DE MONEDĂ. ECHILIBRUL PIEŢEI MONETARE. REGLAREA MASEI MONETARE

Cererea de monedă vine din partea populaţiei şi a agenţilor economici, ce desfăşoară activitate economică pentru a-şi realiza interesele şi care se află la un moment dat în situaţia de a recurge la credite (împrumuturi). Populaţia doreşte monedă nu pentru calităţile ei intrinseci, ci pentru funcţiile pe care le poate asigura: a stinge o obligaţie, a servi ca instrument de schimb sau de transfer al averii.

Purtătorii cererii de monedă sunt:- întreprinderile care îşi finanţează activităţile economice;- trezoreria pentru a-şi finanţa deficitul bugetar;- băncile şi instituţiile financiare care au nevoie de credite;- populaţia care desfăşoară diferite activităţi.Cererea de monedă este influenţată de factori obiectivi şi subiectivi.Principalii factori obiectivi sunt:1. volumul valoric al tranzacţiilor – exprimat prin produsul dintre cantitatea care constituie

obiectul tranzacţiei şi preţ;2. viteza de rotaţie a monedei faţă de care cererea de monedă se găseşte în relaţie negativă.

Viteza de rotaţie reprezintă numărul de tranzacţii pe care le mijloceşte moneda într-o unitate de timp;3. amploarea creditului şi a raportului dintre tranzacţiile pe credit (vânzări pe credit) şi creditele

scadente de la tranzacţiile anterioare. Asupra cererii de monedă au influenţă şi factori subiectivi cum ar fi: intensitatea înclinaţiei spre

lichiditate (aceasta fiind determinată de anumite mobiluri concrete pe care şi le propune populaţia).Principalele mobiluri care determină înclinaţia spre lichiditate sunt:a) mobilul venitului – tendinţa ca o parte din venit să fie păstrată sub formă de bani şi să se

dispună de el;b) mobilul afacerilor – tendinţa de a păstra o cantitate de bani pentru plasarea lor, în mod

avantajos, când apare o afacere;c) mobilul prudenţei – în anumite împrejurări, populaţia manifestă prudenţă, fiind

determinată şi de teama de a nu i se micşora veniturile viitoare;d) mobilul speculaţiei - adică acumularea de mijloace băneşti pentru a le investi în titluri de

valoare.Stocul de monedă necesar poate fi exprimat sub formă absolută şi relativă. Mărimea absolută este

dată de suma instrumentelor monetare sau agregatelor monetare:M = Σm

Oferta de monedă reprezintă procesul de punere în circulaţie a diferitelor instrumente monetare şi provine de la instituţiile financiar-bancare care au astfel de atribuţii şi de la agenţii economici care dispun de resurse monetare la un moment dat.

În principal, oferta de monedă are loc prin intermediul băncii de emisiune, trezoreriei şi Băncilor comerciale.

Banca Naţională deţine monopolul emisiunii monetare (emisiunea monetară se face numai în concordanţă cu creşterea economică reală; orice emisiune suplimentară de monedă determină un proces inflaţionist) şi lansează instrumente monetare în circulaţie în următoarele împrejurări şi forme:

- emiterea de bilete de bancă (bani de hârtie), pentru acoperirea nevoilor de resurse financiare ale statului (în general statul are cheltuieli mai mari decât venituri);

- pune moneda în circulaţie pentru nevoile de valută ale economiei;- contribuie la sporirea ofertei de monedă şi prin acoperirea nevoilor băncilor (refinanţarea ).Trezoreria este o instituţie financiară ce are ca scop administrarea veniturilor şi cheltuielilor

statului şi efectuează cea mai mare parte a plăţilor prin intermediul băncilor comerciale şi a băncii centrale. Trezoreria se serveşte de propria monedă, având facilitatea de a crea monedă Aceasta contribuie la sporirea ofertei prin trecerea monedelor dintr-un cont bugetar în depozit la vedere prin emiterea şi negocierea de obligaţiuni. De obicei, obligaţiunile trezoreriei sunt achiziţionate de către bănci (intră numerar în circulaţie).

50

Băncile comerciale sporesc oferta de monedă prin intermediul monedei de cont prin:- acordarea de credite şi mobilizarea depozitelor;- multiplicarea depozitelor de la populaţie şi agenţii economici. Orice pasiv sub formă de credit (obligaţii de plată) figurează la bancă ca un activ, sub formă de

creanţă (drepturi de încasat) şi orice activ sub formă de depozit (drepturi de încasat) figurează la bancă sub formă de obligaţie.

Procesul de multiplicare a depozitelor se explică cu ajutorul multipli-catorului monetar.Multiplicatorul monetar (monedei de cont) este definit ca raport între volumul noilor depozite şi

noile rezerve:

MMon = multiplicator monetarD = depozitul la vedere R = rezervele obligatorii

sau:

unde: r = rata rezervelor Ro = rezerva iniţială

El arată că moneda creată de băncile comerciale este un efect multiplu al rezervei lor iniţiale sau al bazei monetare.

Prin operaţiunile care au loc pe piaţa monetară cantitatea de monedă solicitată de desfăşurarea activităţilor din cadrul unei ţări se extinde sau se contractă, în funcţie de situaţiile concrete din economie.

Piaţa monetară reacţionează în direcţia creşterii volumului masei băneşti în funcţie de următoarele împrejurări:

creşterea volumului valoric al bunurilor marfare; acoperirea deficitului bugetului de stat; scăderea vitezei de rotaţie a banilor; convertibilitatea monedelor străine în monedă naţională; reţinerea de către anumiţi agenţi economici a unor sume în numerar.

Creşterea masei monetare se asigură în principal prin următoarele operaţiuni: acordarea de credite; emisiunea monetară efectuată de către banca centrală atunci când disponibilităţile băneşti sunt

insuficiente pentru a acoperi solicitările de credite provenite de la celelalte bănci şi de la administraţia centrală ;

schimbul valutar al monedelor străine convertibile pe monedă naţională, schimb efectuat de către bănci.

Cauzele care fac necesară restrângerea mesei monetare sunt: diminuarea volumului valoric al bunurilor marfare din economie; excedentul bugetar; creşterea vitezei de rotaţie a banilor; schimbarea (vânzarea) monedei naţionale pe alte monede.

Restrângerea masei monetare se realizează prin diferite operaţiuni specifice: limitarea (plafonarea) creditului, fie sub forma unei sume maxime (ce nu trebuie depăşită), fie prin

stabilirea unui cuantum din disponibilităţile băneşti ale băncilor; rambursarea creditelor primite anterior; schimbul valutar al monedei naţionale pe alte monede convertibile.

Creşterea, respectiv diminuarea volumului masei monetare aflate în circulaţie reprezintă o operaţiune de mare responsabilitate din partea sistemului bancar. Reglarea masei monetare se face de către bănci în funcţie de starea economiei şi trebuie să stimulze afacerile fără a genera inflaţie sau deflaţie.

Pe piaţa monetară are importanţă deosebită asigurarea echilibrului între cererea şi oferta de monedă şi asigurarea unui preţ de echilibru (rată a dobânzii) care să stimuleze procesele economice.

51

La un anumit nivel al ratei dobânzii (celelalte condiţii fiind date), evoluţiile cererii şi ofertei de monedă determină realizarea echilibrului pe piaţa monetară. Piaţa monetară se află în stare de echilibru când, la un anumit nivel al ratei dobânzii (d'e), cantitatea de monedă oferită (M O) este egală cu cea cerută (MC), acestea fiind egale cu Mm/e.

Fig. nr. 7.1. Piaţa monetară în echilibru

d' %

M0

d'e

Mc

Mm/e Mm

Condiţiile de echilibru pe piaţa monetară se schimbă continuu, ajungându-se la dezechilibru şi apoi la un nou echilibru, printr-un mecanism concurenţial care presupune schimbarea condiţiilor de cerere sau ofertă ce determină noi curbe ale cererii şi ofertei.

Creşterea cererii de monedă are ca efect sporirea atât a cantităţii de monedă pe piaţă, cât şi creşterea ratei dobânzii. Scăderea cererii de monedă are ca efect atât scăderea cantităţii de monedă, cât şi a ratei dobânzii.

Fig. nr. 7.2. Modificarea poziţiei de echilibru pe baza creşterii cererii

Creşterea ofertei de monedă conduce la scăderea ratei dobânzii şi la creşterea masei monetare tranzacţionate pe piaţă. Surplusul de monedă oferit nu va putea fi absorbit decât dacă va scădea rata dobânzii, aceasta stimulând cererea de monedă. Scăderea ofertei de monedă conduce la sporirea ratei dobânzii şi la diminuarea cantităţii de monedă tranzacţionată.

Mm

d’0

d’1

Mc1

E0

E1

Mo

Mc0

52

Fig. nr. 7.3. Modificarea poziţiei de echilibru ca urmare a scăderii ofertei

Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, tocmai datorită specificităţii mecanismului prin care se corelează cererea şi oferta de monedă, prin sistemul bancar, care manevrează rata dobânzii, în funcţie de interesele proprii, ca şi de solicitările clienţilor.

Capitolul 8

d’0

d’1

Mm

Mc

E0

E1

Mo1

Mo0

53

INFLAŢIA

8.1. CARACTERISTICILE INFLAŢIEI CONTEMPORANE

Inflaţia reprezintă un fenomen macroeconomic şi totodată o componentă majoră a politicilor guvernamentale.

Conceptul de inflaţie este strâns legat de masa monetară în circulaţie şi de raporturile acesteia cu necesarul obiectiv de monedă al economiei. Potrivit cerinţelor echilibrului monetar, în economie trebuie să existe o cantitate de monedă în concordanţă cu necesităţile schimbului de mărfuri şi servicii. În caz contrar, dacă în circulaţie se află monedă fără valoare proprie, excesul acesteia faţă de nevoile circulaţiei determină devalorizarea sa faţă de celelalte mărfuri. Se poate afirma, deci, că inflaţia este dezechilibrul apărut la un moment dat între masa monetară în circulaţie mai mare şi cantitatea de mărfuri şi servicii mai mică, dezechilibru reflectat prin creşterea preţurilor.

Iniţial, inflaţia s-a manifestat sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase, acest proces fiind cunoscut în prezent sub denumirea de inflaţie monetaro-bănească. Elementele definitorii ale acestei inflaţii sunt: separarea conţinutului nominal al monedelor metalice (mai mare) de conţinutul lor real ( mai mic); transformarea existenţei – aur a monedei în aparenţă – aur; aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără valoare deplină; scăderea puterii de cumpărare a monedelor falsificate.

Inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur a fost cea de-a doua formă istorică de inflaţie. În perioada formării economiei de piaţă în Europa, tinerele state au fost preocupate de lichidarea haosului monetar specific epocii feudale târzii, haos ce a atins cote înalte în secolul al XVI-lea. S-a acţionat pentru sisteme băneşti stabile şi o circulaţie monetară sănătoasă (normală), acestea bazându-se pe etalonul aur. Când banii de hârtie înlocuiau realmente aurul monetar, mişcarea semnelor valorii oglindea legile circulaţiei banilor–aur cu valoare deplină. De altfel, aceştia puteau fi convertiţi liber în aur.

Corespunzător, cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti bani îl reprezentau în circulaţie. În această situaţie, inflaţia nu putea să apară, ea nu avea baza de desfăşurare. Relativ repede canalele circulaţiei băneşti au început să se aglomereze, acest lucru datorându-se insuficientei cantităţi de mărfuri aflate în circulaţie. Dacă banii de hârtie întreceau propria lor măsură (dacă ei depăşeau cantitatea monedelor de aur cu aceeaşi denumire ce ar fi trebuit să circule), aceştia se discreditau în faţa agenţilor economici. Scăderea puterii de cumpărare a banilor aflaţi în circulaţie antrena creşterea preţurilor. Inflaţia de acest gen apărea atunci când cantitatea banilor de hârtie aflată în circulaţie o depăşea sensibil pe cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar şi etalonul aur (o cantitate de aur ce era aşezată la baza unei unităţi băneşti).

Prăbuşirea etalonului a creat premisele unei noi forme de inflaţie – inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur. Acum existenţa funcţională a banilor de hârtie o absoarbe pe cea materială.

În zilele noastre, inflaţia constituie o problemă majoră a lumii contemporane. Ea apare, pe de o parte, ca un fenomen obiectiv, provocat de anumite cauze ce ţin de structurile fundamentale ale organizării economice actuale a omenirii, precum şi de actuala organizare a circulaţiei monetare bazate pe moneda fără valoare integrală, iar pe de alta parte, inflaţia este folosită în mod conştient, ca mijloc de dirijare economică.

Cauza directă şi imediată a inflaţiei trebuie căutată în dezechilibrul economic şi financiar reflectat de creşterea masei monetare în circulaţie într-un ritm mai rapid decât ritmul creşterii producţiei.

Inflaţia actuală continuă să rămână un proces de depreciere obiectivă a banilor aflaţi în circulaţie. Ea nu constă în devalorizarea instrumentelor monetare prin măsuri luate conştient de factori economici specializaţi. Trebuie reţinut, în acest context, că mecanismul scăderii puterii de cumpărare a banilor este unul specific banilor neconvertibili şi banilor de credit.

Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru de ansamblu al economiei între masa monetară, care suprasaturează canalele circulaţiei, şi masa bunurilor şi serviciilor puse în circulaţie . La baza procesului inflaţionist se află devansarea ofertei de bunuri şi servicii de către cererea solvabilă. În esenţă, inflaţia reprezintă fenomenul de creştere generalizată a preţurilor însoţit de scăderea puterii de cumpărare a banilor.

54

Nu orice creştere a preţurilor reprezintă inflaţie, ci numai creşterea generalizată şi cumulativă a acestora.

Dintre caracteristicile inflaţiei contemporane amintim:a) este un proces de depreciere valorică a banilor aflaţi în circulaţie;a) se manifestă ca un proces de creştere generalizată şi cumulativă a preţurilor, creştere

diferenţiată însă pe categorii de bunuri, pe servicii ale factorilor de producţie, pe diferite pieţe teritoriale;

b) semnifică un anumit raport între mărimea fluxurilor băneşti şi cea a fluxurilor reale: excedentul masei monetare în raport cu oferta de bunuri şi servicii;

c) apare ca disfuncţie acceptată de agenţii economici, ca un rău necesar al creşterii economice; în general, se caută să se asigure un anumit surplus de ofertă de bunuri faţă de cererea solvabilă a populaţiei;

d) inflaţia actuală are efecte mai mult sau mai puţin dureroase pentru categoriile sociale cu venituri fixe; în unele cazuri şi pentru unele grupuri socio-profesionale, efectele inflaţiei sunt pozitive.

8.2.CAUZELE ŞI FORMELE INFLAŢIEI CONTEMPORANE

Mecanismul de funcţionare şi formele inflaţiei sunt nemijlocit legate de cauzele care o generează. În esenţă, este vorba despre corelaţiile care se stabilesc între cererea agregată, oferta agregată şi nivelul preţurilor şi despre fenomenele care au loc în domeniul monetar.

Dintre cauzele inflaţiei menţionăm:1. Emisiunea excesivă de monedă peste nevoile circulaţiei mărfurilor. Emisiunea

suplimentară de monedă se realizează, de obicei, pentru efectuarea unor cheltuieli publice (ex.: cheltuielile militare), pentru acoperirea deficitelor bugetare cronice sau pentru plata unor datorii externe. Această cauză generează inflaţia prin monedă (monetară).

2. Creşterea cererii agregate solvabile care generează inflaţia prin cerere. Aceasta este un fenomen de creştere a preţurilor determinată de o situaţie de dezechilibru între o cerere solvabilă prea mare în raport cu oferta la un anumit nivel al preţului. Creşterea cererii solvabile poate fi rezultatul creşterii veniturilor băneşti ale populaţiei (ca urmare a creşterii salariilor şi a veniturilor celorlalţi factori de producţie şi a reducerii impozitului pe venit) sau al creşterii cheltuielilor publice ale statului. La o creştere a cererii agregate, firmele vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor şi parţial prin creşterea producţiei.

Pentru ca inflaţia să persiste este necesară o creştere continuă a cererii agregate, deci şi o creştere continuă a nivelului general al preţurilor. Creşterea producţiei are ca urmare reducerea resurselor şi creşterea costurilor care ating plafonul preţurilor, plafon determinat de nivelul veniturilor. Datorită acestor considerente, inflaţia determinată de creşterea cererii este o inflaţie limitată în timp şi apreciată ca o inflaţie "pe termen scurt". De obicei, o astfel de inflaţie este specifică perioadelor de boom economic prelungit. Atunci când economia se află aproape de punctul de cotitură superior, inflaţia prin cerere va fi mare, iar şomajul va fi redus.

3. Reducerea ofertei datorată, la rândul ei, scăderii productivităţii muncii şi reducerii producţiei de bunuri materiale şi servicii. Această cauză generează inflaţia prin ofertă. Specialiştii numesc dezechilibrul dintre venituri şi ofertă inflaţie reală.

4. Creşterea volumului creditelor, cauză care generează inflaţia prin credit. Când profiturile cresc mai încet decât economiile agenţilor economici se recurge la credit; în timp ce noile investiţii nu se materializează în creşteri ale ofertei, masa monetară suplimentară se exprimă în sporirea imediată a cererii de consum. Ca urmare, cresc preţurile pe piaţă şi se reduce puterea de cumpărare a salariilor nominale.

5. Creşterea costurilor de producţie, care determină inflaţia prin costuri. Aceasta apare în situaţia în care costurile de producţie cresc independent de cererea agregată, care rămâne constantă. Dacă firmele se confruntă cu o creştere a costurilor, ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. Factorii care pot determina creşterea costurilor şi care, deci, pot deveni cauze ale inflaţiei prin costuri sunt: creşterea salariilor; creşterea preţurilor la produsele importate (în special la materii prime, la combustibili şi energie); creşterea impozitelor, epuizarea resurselor valutare, calamităţi naturale. La nivel macroeconomic nu se pot separa în mod

55

tranşant inflaţia prin cerere de inflaţia prin costuri, deoarece creşterile de preţuri şi de salarii pot fi determinate fie de creşteri ale cererii agregate, fie de factori ce duc la sporirea costurilor.

Inflaţia combinată, respectiv inflaţia rezultată atât din creşterea cererii cât şi a costurilor. Dacă firmele sau grupurile cu putere economică determină în mod constant o creştere a costurilor, oferta agregată se reduce. În acelaşi timp, autoritatea guvernamentală instituie măsuri care duc la creşterea cererii agregate (reducerea impozitelor, sporirea cheltuielilor publice etc.) pentru a preveni sporirea şomajului, în această situaţie, reducerea producţiei şi creşterea şomajului pot fi foarte mici, dar procesul inflaţionist poate lua amploare.

Fig. nr. 8.1. Spirala inflaţionistă

Dacă aceste mişcări şi modificările ce le corespund se petrec rapid, are loc un fenomen care se numeşte "spirala inflaţionistă" sau spirala preţuri - salarii. Pentru ca salariaţii să facă faţă unui cost al vieţii în creştere, sindicatele vor cere salarii mai mari, pentru a compensa aceste costuri firmele vor practica preţuri tot mai mari, iar guvernul va recurge la "indexări", ceea ce duce la emiterea unor cantităţi suplimentare de bani. Toate acestea vor face ca inflaţia să crească continuu.

Prin urmare, spirala inflaţionistă este rezultatul nerespectării unei corelaţii fundamentale a economiei, respectiv aceea dintre sporirea salariilor şi creşterea productivităţii muncii.

Inflaţia structurală este determinată de cadrul legislativ social, de rolul şi capacitatea negociativă a sindicatelor în materie de venituri, de discrepanţele în condiţiile producţiei, de condiţiile de formare a preţurilor pe anumite pieţe sau în anumite sectoare ale economiei. Ea se manifestă în contextul unor strategii de impunere a preţurilor de către monopoluri sau oligopoluri care obţin puterea de decizie economică pe un segment al pieţei totale sau prin intermediul unor preţuri controlate şi stabilite de stat pe alte considerente decât cele în funcţie de evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă.

8.3. MĂSURAREA INFLAŢIEI

Intensitatea şi mărimea inflaţiei se pot măsura cu ajutorul unor indici care exprimă creşterea masei monetare aflate în circulaţie.

Cel mai corespunzător criteriu de măsurare a procesului inflaţionist este decalajul absolut şi relativ dintre cererea solvabilă nominală, pe de o parte, şi oferta de bunuri şi servicii, pe de altă parte, ambele mărimi considerate ca fiind agregate la scara economiei naţionale.

Absolut, mărimea inflaţiei constă din diferenţa dintre cererea absolută şi nominală şi cantitatea reală de bunuri şi servicii pe care agenţii economici le pot pune în circulaţie.

Relativ, mărimea inflaţiei se măsoară ca raport procentual între excedentul de masă monetară şi oferta reală de bunuri.

56

Revendicărisalariale

Creşterea salariuluimai rapid decât a

producţiei

Preţurile cresc pentru a restabili egalitatea între cerere şi ofertă

Disponibilităţile monetare în

creştere mai rapidă decât producţia

Cererea solvabilă este superioară ofertei la preţul

curent

Creşterea preţurilor

Creşterea salariilor

În prezent, cei mai folosiţi indici pentru exprimarea mărimii inflaţiei sunt:a) indicele general al preţurilor sau deflatorul - P.I.B. (P.N.B.):

ΔPIB= sau ΔPNB=

Deflatorul este o unitate de măsură care reliefează modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.

PIB nominal = PIB calculat pe baza preţurilor curente ale fiecărui an.PIB real = PIB calculat pe baza preţurilor comparabile (ale unui anumit an);

b) indicele preţurilor şi tarifelor de consum;

Ipc =

unde: Qi = structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială.

Motivele care au condus la o astfel de opţiune a factorilor de decizie pot fi reduse la următoarele: calcularea acestui indice beneficiază de o bază informaţională foarte largă şi de o metodologie simplă convenită între forţele active ale societăţii; inflaţia este percepută de către consumatori (toţi membrii societăţii au acest statut), în primul rând, prin creşterea preţurilor bunurilor tangibile şi a sporirii tarifelor serviciilor.

În toate ţările cu economie de piaţă, există organisme autorizate care calculează şi supraveghează acest indice. La prima vedere, IPC are doar un conţinut pur statistic, de observare şi calculare a evoluţiei preţurilor. În realitate, aceasta are un important conţinut social-economic, în legătură cu el diferitele categorii sociale şi factori de decizie exprimându-şi interesele.

În primul rând IPC este folosit de guverne drept criteriu de apreciere a reuşitei sau nereuşitei politicii lor economice. Se ştie că dinamica preţurilor exprimă mersul general al economiei şi al conjuncturii preţurilor. De asemenea, acest indice serveşte patronatului la negocierea cu sindicatele şi salariaţii precum şi la analizele comparate între dinamica preţurilor şi cea a productivităţii muncii, ca şi pentru cunoaşterea mărimii profitului.

Măsurarea intensităţii inflaţiei a devenit, în ultimele decenii, o problemă pe cât de actuală pe atât de echivocă. În fond, este greu de spus, în fiecare perioadă sau în fiecare moment, care este cantitatea de monedă care depăşeşte oferta de bunuri economice, cantitate corectată evident cu viteza de rotaţie a banilor.

Indicele preţurilor şi tarifelor de consum ( Ipc ) exprimă modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie, din mediul urban, le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă, în concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte determinate. În funcţie de mărimea indicelui preţurilor de consum se disting următoarele forme ale inflaţiei:

- inflaţie târâtoare: reprezintă treapta inferioară şi suportabilă a proce-sului inflaţionist, când rata anuală de creştere a preţurilor este de până la 5%;

- inflaţie moderată: când rata anuală de creştere a preţurilor este cuprinsă între 5% şi10%;- inflaţie rapidă: când indicele de creştere a preţurilor este cuprins între 10% şi 15%;- inflaţie galopantă: când rata anuală de creştere a preţurilor depăşeşte 15%. Un astfel de tip de

inflaţie este prezent astăzi într-o serie de ţări aflate în tranziţie spre economia de piaţă, precum şi în unele ţări în curs de dezvoltare;

- hiperinflaţie: când ritmul mediu de creştere a preţurilor depăşeşte 50%. Milton Friedman spune că hiperinflaţia începe în luna în care creşterea preţurilor depăşeşte 50% şi se termină în luna anterioară scăderii preţurilor sub această limită. Este numită şi "dezordinea dezordinelor".

c) modificarea puterii de cumpărare a banilor, respectiv a cantităţii de bunuri ce se pot procura cu ajutorul unei unităţi monetare, deci a valorii relative a monedei. Puterea de cumpărare permite, de regulă, comparaţia în timp, de la o perioadă la alta pentru o anumită ţară sau chiar între ţări, şi se determină, de obicei, cu ajutorul relaţiei:

57

I P cb =

unde: Mm = masa monetară

d) devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici de către masa monetară existentă în circulaţie şi care este disponibilă spre a fi cheltuită.

În ultimele două decenii, intensitatea inflaţiei este judecată prin corelarea ei cu indicatorii de exprimare a dinamicii macroeconomice. Asemenea corelaţii sunt analizate prin expresii şi termeni cum sunt: creştere economică neinflaţionistă, creştere economică inflaţionistă, stagflaţie, slumpflaţia etc.

Creşterea economică neinflaţionistă semnifică o inflaţie moderată însoţită de o rată de creştere economică relativ înaltă (rata de creştere economică depăşeşte rata inflaţiei).

Creşterea economică inflaţionistă exprimă sporul de producţie naţională însoţit de o rată a inflaţiei ce depăşeşte acest spor.

Stagflaţia semnifică acea stare a economiei naţionale caracterizată, pe de o parte, prin lipsa de creştere economică ("creştere zero") sau chiar prin recesiune economică şi, pe de altă parte, prin inflaţie rapidă.

Slumpflaţia reflectă acea corelaţie dintre inflaţie şi creşterea economică, în care criza sau declinul economic sunt însoţite de o inflaţie rapidă sau chiar galopantă.

8.4. EFECTELE INFLAŢIEI. MĂSURI ANTIINFLAŢIONISTE

Efectele inflaţiei diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de forma şi intensitatea acesteia, de politicile economice promovate, precum şi de capacitatea guvernelor de a cunoaşte şi controla procesul. Consecinţele inflaţiei sunt diferite pentru diversele categorii de agenţi economici, poziţia economică a fiecăruia în parte şi a tuturor fiind grav afectată de inflaţie, iar la nivel macroeconomic distruge orice echilibru economic. Inflaţia antrenează dezechilibre generale în economia naţională, cu multiple efecte economice şi sociale:

- duce la dezorientarea agenţilor economici, la accelerarea cheltuielilor de consum, în detrimentul deciziilor de a economisi, perturbându-se echilibrul dintre cerere şi ofertă;

- deformează repartizarea veniturilor; ea avantajează pe anumiţi titulari de venituri şi dezavantajează pe alţii, modificând astfel echilibrul sferei repartiţiei;

- afectează negativ utilizarea resurselor economice de care dispune economia naţională, fiind neglijate activităţi stringente pentru înfăptuirea echilibrului economic general;

- subminează creditul pe termen lung (în special inflaţia galopantă), ducând, de cele mai multe ori, la diminuarea depozitelor bancare; generează deficite bugetare cronice;

- are importante consecinţe şi în planul relaţiilor economice internaţionale, în special pentru statele cu monedă convertibilă; prin deprecierea acesteia sporesc mult cheltuielile de import şi este afectată valoarea naţională a mărfurilor destinate pieţelor externe.

Efectele negative ale inflaţiei sunt denumite costuri ale inflaţiei. Inflaţia galopantă cu trend crescător de durată şi insuficient controlată reprezintă un factor dezorganizator al oricărei economii. Ea viciază corelaţiile dintre preţurile diferitelor mărfuri, îngreunând sau anulând posibilitatea efectuării calculelor de eficienţă şi de rentabilitate, ca şi posibilitatea comparării acestora în timp şi spaţiu; descurajează investiţiile productive şi orientează resursele băneşti spre acţiuni speculative curente; duce la decăderea societăţii civile, în ansamblu. O societate decade atunci când clasa de mijloc îşi pierde locul şi rolul de factor de echilibru. Antrenând sărăcirea acestei clase, inflaţia galopantă subminează sistemul de impunere fiscală, generează corupţie şi degradare în cadrul instituţiilor sociale.

Inflaţia, în general, redistribuie veniturile şi avuţia de la persoanele cu venituri fixe şi poziţii slabe în sistemul economic spre cele care deţin putere economică şi o folosesc pentru a obţine venituri mari. Ea potenţează incertitudinea şi riscul în economie.

Rata anticipată a inflaţiei este unul din parametrii de care ţin seama agenţii economici în dimensionarea activităţilor.

58

Fiecare tip de agent economic receptează însă inflaţia pe anumite fluxuri economice (reale şi monetare ) şi dispune de pârghii specifice de adaptare la exigenţele concurenţei în condiţii de inflaţie. De aceea, se naşte adesea impresia că agentul economic bancar este doar beneficiar al procesului inflaţionist, iar menajele, în ansamblul lor, au numai de pierdut de pe urma lui.

Agenţii economici agregaţi de acelaşi tip sunt ei înşişi foarte eterogeni. După cum se ştie, întreprinderile sunt destul de eterogene ca dimensiune, ca formă de proprietate, ca sector de activitate, ca înzestrare tehnică, ca rentabilitate etc. Prin urmare, comportamentul lor faţă de inflaţie este departe de a fi unitar. Unele întreprinderi îşi valorifică şansele de a câştiga mult şi repede în lupta lor cu concurenţii, fără a face eforturi pentru a produce mai mult şi mai bine. Multe alte firme, fiind prost situate în lupta de concurenţă în condiţii de inflaţie, au comportamente diametral opuse faţă de inflaţie, de pe urma ei înregistrând doar pierderi.

Se poate considera că agenţii economici producători şi bancari se împart în două categorii  : - avantajaţi de procesul inflaţionist; - dezavantajaţi de procesul inflaţionist.

Primii reuşesc să-şi însuşească rapid metode specifice de luptă cu efectele generale ale inflaţiei şi obţin rezultate economico-financiare reale mai bune decât cele obţinute anterior. Secunzii, nereuşind să se adapteze cu rapiditate noilor condiţii, vor pierde din poziţiile deţinute şi vor înregistra diminuări de profituri uneori, chiar pierderi şi falimente.

Unul din obiectivele principale ale intervenţiei statului în economie este menţinerea stabilităţii preţurilor. Nivelul general al preţurilor este direct proporţional cu masa monetară şi invers proporţional cu cantitatea de bunuri şi servicii de pe piaţă. Cu alte cuvinte, pentru a reduce sau a menţine sub control inflaţia statul ar trebui :

- să ţină sub control (să reducă ) totalul cheltuielilor din economie, adică:- să ţină sub control (să reducă) masa monetară;- să ţină sub control (să reducă) viteza de circulaţie a banilor;- să stimuleze şi să sporească producţia fizică şi oferta vandabilă de produse.În ţările cu economie de piaţă consolidată se încearcă menţinerea inflaţiei în limite moderate,

folosirea ei ca pârghie de creştere economică, de restructurări tehnico-economice. În acest scop, în aceste ţări au fost create metode adecvate de convertire a procesului inflaţionist într-un proces de creştere şi dezvoltare economică durabilă.

Între măsurile antiinflaţioniste de ordin general se înscriu:a) eliminarea tendinţei de creştere a masei monetare fără justificare economică;b) realizarea unui echilibru între cererea solvabilă şi posibilităţile de producţie pentru piaţa

internă;a) o politică fiscală prin care să fie sprijiniţi producătorii;c) adoptarea unei politici salariale corespunzătoare stadiului de dezvoltare a economiei naţionale;d) reducerea şomajului şi restrângerea masei monetare canalizate pe consumul

reproductiv;e) adoptarea unei politici de credit echilibrate, capabile să stimuleze iniţiativele

constructive;f) o politică valutară care să sprijine stabilitatea internă a monedei.Politicile de combatere a inflaţiei trebuie corelate cu cauzele majore care determină acest

fenomen. Ele vor urmări fie controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii ei, fie ambele obiective.

Politicile de controlare a cererii agregate folosesc, fie instrumentele politicii fiscale, fie pe ale celei monetare.

Politicile fiscale de combatere a inflaţiei utilizează două pârghii: reducerea cheltuielilor guvernamentale, care constituie o componentă importantă a cererii agregate şi creşterea impozitelor, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului.

Ambele sunt părţi constitutive a ceea ce se numeşte „politică deflaţionistă”. Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers şi au în vedere reducerea şomajului, ele fac parte din politicile denumite „reflaţioniste”.

Politicile monetare se bazează fie pe modificarea ofertei de bani, în sensul reducerii ei, fie pe cea a ratei dobânzii, încurajând economisirea şi descurajând folosirea creditului.

Politicile de stimulare a ofertei agregate au drept scop reducerea ritmului de creştere a preţurilor. Ele se concretizează în metode de control al preţurilor şi al veniturilor şi măsuri de

59

stimulare a producţiei. Metodele de control al preţurilor şi veniturilor au ca obiectiv restrângerea inflaţiei monopoliste asupra creşterii preţurilor şi veniturilor şi restrângerea presiunilor privind creşterea salariilor. Pentru stimularea ofertei, o mare importanţă au măsurile de încurajare a firmelor în sensul creşterii producţiei. În acest scop se folosesc scutiri de impozite şi taxe, încurajarea acţiunilor de cercetare şi dezvoltare, stimularea procesului investiţional, în direcţia modernizării aparatului de producţie şi efectuarea de cheltuieli pentru perfecţionarea pregătirii profesionale.

Inflaţia este un fenomen deosebit de complex. Nici unul dintre agenţii economici nu o poate controla în ansamblu. Ei pot însă să-şi adapteze comportamentul la starea şi sensul procesului şi să ia deciziile privind afacerile lor în raport de anticipările care se conturează în societate, precum şi de anticipările lor proprii.

Capitolul 9

60

ECONOMIA INTERNAŢIONALĂ

9.1 INTERDEPENDENŢE ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Ca urmare a adâncirii şi amplificării interdependenţelor economice internaţionale, a tendinţelor puternice spre globalizare, procesul creşterii şi dezvoltării economice în orice ţară a lumii, programul economic şi social al fiecărui popor sunt puternic condiţionate de amploarea şi eficienţa participării la raporturile economice internaţionale, de amploarea schimbului de activităţi cu toate statele lumii.

Evoluţia ascendentă a economiei naţionale se poate asigura numai printr-un comportament competiţional adecvat în cadrul economiei mondiale.

Economia mondială poate fi definită ca fiind ansamblul economiilor naţionale aflate în relaţii economice interdependente, generate de participarea fiecărei ţări la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial.

Schimburi economice între persoane sau grupuri de persoane din diferite ţări au avut loc din cele mai vechi timpuri, dar piaţa mondială se consideră că a început să se formeze în secolul al XVI-lea. De existenţa sa propriu-zisă se vorbeşte de-abia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, când schimburile au atins dimensiunile, regularitatea şi diversitatea care le-au impus ca atare. de atunci şi până acum, piaţa mondială a evoluat foarte mult. Un rol important în formarea economiei mondiale l-a avut generalizarea revoluţiei industriale, care a permis cristalizarea diviziunii internaţionale a muncii, creşterea productivităţii muncii şi, implicit, amplificarea considerabilă a schimbului de mărfuri între ţări. Odată cu afirmarea diviziunii mondiale a muncii, se poate vorbi despre o explozie a schimbului reciproc de activităţi dintre state şi dintre agenţi economici din ţări diferite, care capătă o dimensiune.

Existenţa pieţei mondiale şi expansiunea economiei mondiale se datorează mai multor cauze, dintre care menţionăm:

a) diferenţierea înzestrării naturale a ţărilor cu factori de producţie. Acest lucru se datorează faptului că unele ţări au o ofertă elastică de forţă de muncă slab calificată, altele dispun de capital fizic sau uman, căci fiecare ţară se specializează în producţia acelor bunuri şi servicii unde sunt folosiţi intensiv factorii de producţie existenţi într-o formă abundentă. Diferenţierea înzestrării cu factori de producţie permite ţărilor să facă schimb atât cu factori de producţie, cât şi cu bunuri obţinute din transformarea lor;

b) nici o ţară, indiferent de mărime sau înzestrarea cu factori de producţie, nu poate obţine performanţe deosebite în toate domeniile de activitate, nu poate să-şi asigure toată gama bunurilor, în permanentă creştere, de care are nevoie, astfel încât, în acest scop, trebuie să recurgă la schimbul cu alte ţări. De asemenea, înzestrarea cu factori a unei economii naţionale nu este dată pentru totdeauna, ci este dinamică, evoluează în anumite limite. Diferenţele în înzestrarea cu factori se pot compensa prin migraţia factorilor, dar cu condiţia ca aceştia să fie suficient de mobili. O premisă pentru mobilitatea factorilor este ca o ţară să ofere condiţii suficient de atractive pentru a atrage factorii de producţie deficitari.

c) diviziunea internaţională a muncii – specializarea diferitelor economii naţionale în producerea anumitor bunuri cu eficienţă ridicată în funcţie de condiţiile pe care le au. Afirmarea naţiunilor şi statelor este condiţionată de participarea lor la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial pe baze reciproc avantajoase. Deci, intensificarea raporturilor economice internaţionale nu se opune dezvoltării suverane a economiei naţionale.

Conţinutul complex al conceptului de economie mondială se reflectă prin mai multe trăsături fundamentale, cum sunt:

- entităţile de bază ale economiei mondiale sunt economiile naţionale , care se dezvoltă interdependent, nicidecum autarhic. Dar economiile naţionale înregistrează schimbări calitative majore, în contextul globalizării;

- interdependenţele specifice economiei mondiale formează un sistem în care fiecare entitate îndeplineşte funcţiile sale (de subsistem) şi toate împreună au funcţii cu caracter de sistem integrator regional sau global (planetar). Economia mondială ca sistem necesită şi o anumită stare de echilibru, ce se poate realiza prin multiple situaţii de dezechilibru, fie la nivelul entităţilor componente, fie pe segmente mari delimitate pe verticala sau orizontala acestor entităţi sau economii autonome;

61

- economia mondială este unică, în sensul că toţi participanţii la ea se supun aceloraşi legităţi specifice relaţiilor dintre cerere şi ofertă;

- pe teritoriul unei ţări operează agenţi economici naţionali, precum şi agenţi economici străini, care sunt însă consideraţi rezidenţi în situaţia când operează în interiorul unei ţări, de cel puţin un an;

- economia mondială este eterogenă, din punctul de vedere al economiilor ţărilor lumii. Ea include ţări bogate sau sărace, mari sau mici, superdezvoltate sau subdezvoltate. În acest context, este relevant faptul că nivelurile de dezvoltare ale economiilor naţionale înregistrează o asimetrie evidentă, care influenţează interdependenţele economice internaţionale;

- economia mondială are caracter dinamic, adică nu constituie un proces finit, imuabil, ci se află în permanentă evoluţie sub aspectul conţinutului, al structurii, al calităţii relaţiilor de schimb, sub influenţa unui ansamblu de factori.

Un element definitoriu pentru economia mondială şi pentru interdependenţele dintre economiile naţionale îl constituie diviziunea internaţională a muncii.

Diviziunea internaţională a muncii exprimă relaţiile care se stabilesc între economiile naţionale cu privire la activităţile economice pe care le desfăşoară fiecare dintre ele şi arată poziţia fiecărei ţări în economia mondială. Ea reflectă procesul istoric de specializare a ţărilor lumii în producţia şi comercializarea pe piaţa mondială a unor bunuri economice pentru care ele deţin un avantaj.

Diviziunea internaţională a muncii este influenţată de mai mulţi factori, cum ar fi: condiţiile naturale diferite ale ţărilor lumii, dimensiunile teritoriului şi ale populaţiei ţărilor, cantitatea, structura şi calitatea factorilor de producţie naţionali, disponibilităţile de capital, complexitatea bunurilor în diferitele ţări, obiceiurile şi comportamentele economice specifice diferitelor popoare, conjunctura social-politică şi internaţională etc.

Diviziunea internaţională a muncii permite ţărilor dezvoltate să-şi valorifice superior factorii de producţie şi să vândă avantajos pe piaţa mondială bunurile lor. De asemenea, încurajează ţările slab dezvoltate să participe la piaţa mondială pentru a obţine prin exportul mai ales de resurse economice, instrumentele valutare necesare finanţării importului unor bunuri economice la care se înregistrează neajunsuri pe piaţa internă.

Cadrul general de manifestare a diviziunii internaţionale a muncii este piaţa mondială.Piaţa mondială reprezintă totalitatea raporturilor de schimb de bunuri materiale şi servicii,

monetare şi de transferuri valorice privite în complexitatea şi interdependenţa lor, dintre ţările lumii, respectiv dintre agenţii economici din ţări diferite.

Piaţa mondială a apărut şi a evoluat într-o strânsă legătură cu diviziunea internaţională a muncii. Astfel, pe măsura lărgirii schimburilor economice dintre ţările lumii, s-au amplificat şi lărgit procesele legate de specializarea internaţională a economiilor naţionale în producerea de bunuri economice pentru export. Astfel, a sporit şi volumul schimburilor economice dintre state, concomitent cu diversificarea acestora.

Piaţa mondială nu este unitară şi nici omogenă, ci se compune din mai multe segmente specializate în funcţie de caracteristicile bunurilor care formează obiectul schimbului. Astfel, distingem:

a) comerţul internaţional, respectiv ansamblul schimburilor de bunuri şi servicii care au loc între agenţii economici din toate ţările;

b) piaţa internaţională a capitalurilor, care include ansamblul plasamentelor de capital realizate de agenţii economici în alte ţări decât cea proprie, sub forma investiţiilor directe, împrumuturilor şi cumpărărilor de titluri de valoare;

c) piaţa mondială a muncii, care se referă la tranzacţii legate de deplasarea unei părţi a forţei de muncă dintr-o ţară în alta pentru a se angaja;

d) piaţa internaţională a tehnologiilor, ce cuprinde schimbul de bunuri de înaltă tehnicitate dintre agenţii economici din toate ţările;

e) piaţa internaţională a schimburilor valutare, care se referă la totalitatea schimburilor de monede naţionale sau ale altor ţări pe care le fac agenţii economici din toate ţările între ei;

f) piaţa mondială a schimburilor clandestine şi ilicite, practicate cu bunuri interzise vânzării – cumpărării libere sau cu bunuri sustrase regimului vamal, taxării şi impozitării prevăzute de acesta.

În ultimele decenii se înregistrează o puternică diversificare a pieţei mondiale, prin tendinţele de trecere de la interdependenţele comerciale la cele din domeniul producţiei materiale şi a serviciilor,

62

de la schimbul de activităţi în domeniul circulaţiei mărfurilor la conlucrarea directă în sectorul producţiei, cercetării ştiinţifice etc.

Toate segmentele pieţei mondiale se află în strânsă legătură unele cu altele şi cunosc o dezvoltare continuă. Mişcările de bunuri materiale, serviciu sau informaţii, ca şi de valori băneşti de la o ţară sau grupă de ţări la alta formează fluxurile economice internaţionale.

Totalitatea fluxurilor economice internaţionale care iau naştere între agenţii economici din diferite ţări în sfera producţiei, cercetării ştiinţifice şi schimbului reprezintă circuitul economic mondial.

Fluxurile economice internaţionale şi deci circuitul economic mondial au caracter dinamic. Aceasta înseamnă că, de la o perioadă la alta, acestea suferă modificări cantitative şi schimbări structurale importante. De asemenea, are loc adâncirea interdependenţelor dintre fluxuri.

Din punct de vedere al obiectului raporturilor economice dintre ţări, există următoarele fluxuri:- fluxuri comerciale internaţionale, determinate de exportul şi importul de mărfuri;- fluxuri de investiţii;- fluxuri de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice sau fluxuri tehnologice, sub forma tranzacţiilor cu

licenţe, brevete de invenţie, operaţiuni de know-how, consulting, engineering, leasing etc.;- fluxuri de prestări servicii: turismul, transporturile, telecomunicaţiile, asigurările, serviciile

bancare, medicale, juridice, de învăţământ etc;- fluxuri de forţă de muncă;- fluxuri financiar-valutare.Rezultă că fluxurile economice internaţionale au un conţinut deosebit de complex. De asemenea,

evoluţia fluxurilor economice internaţionale şi a circuitului economic mondial se află în strânsă legătură cu dezvoltarea de ansamblu a economiei mondiale, cu evoluţia ciclică în special a ţărilor dezvoltate. În acest sens pot apărea dezechilibre, chiar situaţii de criză, cu implicaţii negative asupra fluxurilor economice internaţionale.

9.2. COMERŢUL INTERNAŢIONAL ŞI BALANŢA COMERCIALĂ

Comerţul internaţional are un rol esenţial în contextul interdependenţelor economice internaţionale. Prin volumul şi ponderea sa, comerţul internaţional reprezintă principalul flux economic internaţional.

Comerţul internaţional reprezintă totalitatea relaţiilor şi tranzacţiilor realizate sub formă de import şi export. Importul este o cumpărare de mărfuri din străinătate contra unei cantităţi de bani. Exportul reprezintă vânzarea de bunuri şi servicii spre un agent economic dintr-o altă ţară în schimbul unei sume dintr-o valută convenită.

Tradiţional, baza lui a fost formată din bunuri materiale. În prezent, obiectul tranzacţiilor s-a diversificat, cuprinzând, pe lângă fluxurile de mărfuri corporale şi comerţul invizibil, respectiv fluxurile de mărfuri încorporate (brevete de invenţie, tehnologii, know-how, consultanţă etc.) şi prestări de servicii (transporturi, telecomunicaţii, turism, asigurări, servicii bancare etc.).

Sintetizând experienţa ultimelor decenii, rezultă că evoluţia comerţului exterior se caracterizează prin următoarele trăsături principale:

a) Tendinţa de creştere a comerţului mondial, atât a exportului cât şi al importului. Această dinamică a fost influenţată atât de sporirea volumului fizic al mărfurilor comercializate pe piaţa mondială, cât şi de sporirea nivelului preţurilor pe această piaţă. Această dinamică a fost diferită pe diferite intervale de timp şi pe diferite ţări sau grupuri de state.

b) Comerţul internaţional postbelic a devansat, ca ritm de creştere, atât Produsul Global Mondial, cât şi producţia industrială şi agricolă. Această tendinţă este consecinţa faptului că dinamica producţiei este devansată de cea a exportului. Aceasta determină lărgirea pieţei mondiale şi sporirea ponderii producţiei naţionale a ţărilor lumii valorificată prin comerţul exterior.

c) Accentuarea diversificării pieţei mondiale. În perioada postbelică au apărut noi pieţe – a ordinatoarelor, a microprocesoarelor, a roboţilor industriali, a sporit importanţa comerţului cu brevete, ritmul său de creştere fiind mai mare decât al comerţului internaţional pe ansamblu. A sporit deci ponderea produselor prelucrate şi de tehnicitate superioară, conturându-se noi segmente ale pieţei mondiale.

63

d) Concentrarea sa în ţările dezvoltate, şi în special în Statele Unite, Germania, Japonia, Franţa şi Marea Britanie. Luate împreună, cele cinci ţări realizau în 1998 peste 40,7% din exporturile mondiale şi 41,3% din totalul importurilor.

e) Înrăutăţirea termenilor schimbului ţărilor în curs de dezvoltare cu cele industrializate. Este evident că ţările dezvoltate au numeroase atuuri fată de cele în curs de dezvoltare, ceea ce a făcut ca acest raport să se deterioreze permanent, în defavoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Comerţul internaţional se caracterizează prin derularea sa în proporţia cea mai însemnată între ţările dezvoltate economic, având ca obiect bunuri superior prelucrate, precum şi între filialele societăţilor multinaţionale, având ca obiect bunuri intermediare. De asemenea, s-a accentuat concurenţa dintre participanţii la schimburile economice internaţionale, ceea ce declanşat adevărate „războaie comerciale” între diferite ţări şi a încurajat formarea de grupări comerciale constituite din mai multe state interesate să se protejeze împotriva concurenţei externe şi să dezvolte comerţul dintre ele.

f) Adoptarea unor noi măsuri tarifare şi netarifare de îngrădire a comerţului mondial. Pârghiile prin intermediul cărora statele realizează protejarea pieţei interne sunt tariful vamal (care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale şi taxa vamală aferentă fiecărui produs sau grupe de produse), contingentările (care reprezintă limite cantitative la importul unor produse), licenţele de import şi export, etc. Pe de altă parte, au crescut numărul întâlnirilor şi negocierilor bilaterale, zonale şi internaţionale, consacrate înlăturării barierelor care efectează comerţul internaţional.

g) Tendinţa de instituţionalizare a schimburilor internaţionale. Pentru promovarea şi reglementarea comerţului mondial au fost create o serie de instituţii şi organizaţii internaţionale sau regionale: instituţii din sistemul Naţiunilor Unite (Organizaţia Mondială a Comerţului – O.M.C., Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare – U.N.C.T.A.D.), organizaţii internaţionale pe produse ale producătorilor şi consumatorilor (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol – OPEC), organizaţii economice regionale internaţionale (Uniunea Europeană – U.E.).

h) Tendinţa de “ tripolizare “ a schimburilor comerciale internaţionale. U.E. împreună cu S.U.A. şi Japonia au ajuns să deţină mai mult de jumătate din valoarea exporturilor mondiale. La 1 ianuarie 1994 a intrat în vigoare Acordul liberului schimb nord-american (NAFTA), care cuprinde S.U.A., Canada şi Mexicul; spaţiul economic european (UE) care grupează în prezent 25 ţări. În Asia de Sud-Est, având drept nucleu Japonia, se manifestă o amplă piaţă mondială.

i) Comerţul internaţional este influenţat din ce în ce mai mult de evoluţia conjuncturii economiei internaţionale. Această caracteristică trebuie apreciată în complexitatea sa, deoarece riscurile şi alte procese specifice crizei economice, monetar-financiare sau valutare mondiale se regăsesc în evoluţia conjuncturii economice internaţionale contemporane.

În condiţiile actuale, comerţul internaţional este influenţat de un sistem de împrejurări, care, în proporţii specifice, îi potenţează sau diminuează funcţiile sale multiple. Rezultă că în astfel de împrejurări funcţiile comerţului internaţional se manifestă în mod complex şi concret-istoric, îmbinându-se aspectele clasice cu cele moderne şi actuale, cum ar fi:

- comerţul internaţional favorizează obţinerea de factori de producţie şi bunuri economice de consum pe care unele ţări nu le au sau ar putea să le creeze cu un efort foarte mare;

- stimulează dezvoltarea şi perfecţionarea activităţii de producţie prin asimilarea permanentă a noutăţilor tehnico-ştiinţifice mondiale; întreprinzătorii au astfel şansa de a desfăşura activităţi economice în proporţii sporite, mai eficiente, care să se concretizeze în bunuri ce depăşesc cererea pe piaţa internă, fiind destinate exportului;

- facilitează obţinerea unor bunuri economice pentru acoperirea anumitor nevoi de consum ale populaţiei, diminuându-se tensiunea dintre cerere şi ofertă;

- comerţul internaţional creează piaţă de vânzare, într-o anumită pondere, pentru bunurile economice produse în mod eficient în economia naţională;

- comerţul internaţional stimulează concurenţa, atât în activitatea de producţie, cât şi în cea de desfacere a bunurilor economice pe plan naţional.

Sinteza statistico-economică a participării fiecărei ţări la schimburile economice externe, respectiv a exporturilor şi importurilor, într-o anumită perioadă de timp, se reflectă în balanţa comercială.

Balanţa comercială reprezintă deci un tablou statistico-economic în care se înregistrează şi se compară sistematic valoarea totală şi pe grupe de mărfuri a exportului şi a importului unei ţări, pe o anumită perioadă, de regulă un an.

64

Balanţa comercială este generală, atunci când cuprinde totalitatea schimburilor comerciale cu străinătatea, şi parţială, atunci când se referă la comerţul exterior cu o altă ţară sau cu un grup de ţări.

De asemenea, balanţa comercială poate fi echilibrată, activă sau pasivă. Balanţa comercială echilibrată apare în cazul în care suma încasărilor din export este egală cu suma plăţilor pentru import. Balanţa comercială este activă, atunci când încasările din export depăşesc plăţile pentru import şi este pasivă, atunci când plăţile pentru import depăşesc încasările din export.

Starea balanţei comerciale (excedentară, deficitară sau echilibrată) este expresia, îndeosebi, a gradului de eficienţă economică înregistrată în ţara respectivă şi care determină forţa concurenţei mărfurilor ei pe piaţa mondială.

Manifestarea comerţului exterior, ca factor al creşterii economice, se poate amplifica, atunci când balanţa comercială este activă, deoarece, în condiţiile unei economii naţionale bine structurate şi diversificate, intrarea acestui sold în circuitul economic intern poate determina un efect de antrenare care să ducă la mărirea sporului de venit naţional generat de comerţul exterior al ţării respective. Excedentul balanţei comerciale poate fi considerat şi ca o componentă a acumulării. Însă acest sold excedentar nu poate fi oricât de mare şi permanent, deoarece ar atrage un excedent al cererii interne faţă de volumul de mărfuri şi servicii disponibile la intern. O balanţă comercială cronic pasivă, ca urmare a devansării exporturilor de către importuri, determină reducerea veniturilor în devize ale ţării şi, în consecinţă, micşorarea posibilităţilor de import şi de achitare a datoriei externe. Deficitele importante şi cronice ale balanţei comerciale forţează economia naţională să apeleze la credite externe pe termene medii şi lungi, existând pericolul ca această datorie să devină împovărătoare.

9.3. EFICIENŢA COMERŢULUI EXTERIOR

Pentru ca activitatea de comerţ exterior să contribuie la creşterea economică, ea trebuie să fie eficientă; măsurarea eficienţei în acest domeniu implică, pe de o parte, determinarea şi compararea efectelor economice cu eforturile. Efectele imediate ale comerţului exterior sunt veniturile realizate din export, ca şi bunurile şi serviciile obţinute prin import. Eforturile sunt cheltuielile de monedă naţională pentru export şi în valută pentru import.

Eficienţa economică a comerţului exterior se determină cu ajutorul unui număr mare de indicatori. Amintim mai întâi cursul de revenire la export şi cursul de revenire la import:

a) Cursul de revenire (brut) la export (C.r.e.), care se calculează astfel:

în care: = preţul produsului pe piaţa internă (lei);

Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (lei); = preţul în valută al mărfii exportate, la frontieră.

Acest indicator exprimă cheltuiala internă cu care se obţine o unitate valutară. Cu cât raportul dintre preţurile interne şi cele externe este mai mic, cu atât exportul este mai eficient;

b) Cursul de revenire (brut) la import (C.r.i.):

în care:preţul produsului pe piaţa internă (lei);taxele de import plătite pentru marfa importată (lei);

preţul de import, în valută, al mărfii respective la frontieră.Cu cât raportul dintre preţurile interne şi, deci, încasările în lei din valorificarea produsului pe

piaţa internă, pe de o parte şi preţurile externe exprimate în valută plătită pentru import pe de altă parte, este mai mare, cu atât importul este mai eficient.

O expresie importantă a eficienţei comerţului exterior la nivel macroeconomic este raportul de schimb, prin care exportul este comparat cu importul, cel mai adesea din punct de vedere al preţului unitar. El reflectă condiţiile calitative şi de preţ în care au loc schimburile internaţionale cu bunuri şi servicii. Raportul de schimb se prezintă sub mai multe ipostaze:

65

a) Raportul de schimb brut (r.s.b.) rezultă din compararea valorilor globale ale celor două fluxuri de mărfuri şi servicii, exportul şi importul, exprimate în preţurile aceluiaşi an de bază.

în care:q1exp şi q1imp – cantităţile de mărfuri şi servicii exportate şi, respectiv, importate, în anul supus

analizei;p0exp şi p0imp – preţul în valută ale acestora în anul de bază.Dacă r.s.b.<1 rezultă că, pentru o unitate fizică importată, s-a exportat mai puţin de o unitate, adică

s-au livrat mărfuri la export cu un grad de prelucrare superior celor importate. În acest caz, raportul de schimb brut reflectă o situaţie avantajoasă, sub aspectul valorificării muncii naţionale încorporată în mărfurile exportate. Dacă r.s.b. >1, atunci importul cuprinde o pondere mai mare de produse prelucrate decât exportul.

b) Indicele raportului de schimb brut (Ir.s.b.) oferă o imagine, în dinamică, a raportului de schimb brut şi se obţine comparând modificarea volumului fizic al exportului (Iqexp) cu cea a importului (Iqimp).

Atunci când Ir.s.b. < 100, evidenţiază o evoluţie pozitivă, deci o îmbunătăţire a structurii, pe produse, a comerţului exterior, iar când Ir.s.b. > 100 reflectă o înrăutăţire a situaţiei, adică pentru acelaşi volum de import este necesar un volum sporit de export, comparativ cu perioada de bază. Desigur că, în comparaţiile respective trebuie ţinut seama ca, în perioadele comparate, raportul valoric dintre export şi import să nu fi înregistrat modificări semnificative.

c) Indicele raportului de schimb net (Ir.s.n.) compară exportul cu importul din punct de vedere al indicelui preţurilor calculat faţă de aceeaşi perioadă de bază, arătând modificarea în timp a acestui raport.

unde: Ipexp = indicele valorii medii unitare a exportuluiIpimp = indicele valorii medii unitare a importului.Dacă Ir.s.n. > 100, înseamnă că, în condiţiile menţinerii preţurilor la import la un nivel mediu

constant, preţurile de export au crescut în aceeaşi perioadă, astfel că, faţă de anul de bază, importul revine relativ mai ieftin, ceea ce reprezintă o evoluţie avantajoasă, sub aspectul variaţiei preţurilor.

d) Indicele puterii de cumpărare a exportului (Ip.c.exp.) se determină prin înmulţirea indicelui raportului de schimb net cu indicele volumului fizic al exportului.

El exprimă variaţia, faţă de perioada de bază, a cantităţii de mărfuri care poate fi cumpărată cu volumul încasărilor din export, în condiţiile modificării conjuncturii pieţei internaţionale.

Întrucât comerţul exterior are o importanţă deosebită, este foarte utilă cunoaşterea principalelor căi de creştere a eficienţei acestuia:

a) creşterea gradului de prelucrare a materiilor prime şi a complexităţii serviciilor destinate exporturilor;

b) ridicarea calităţii produselor şi serviciilor destinate exportului, pentru a asigura o competitivitate cât mai mare a acestora;

c) specializarea producţiei de export, care trebuie să determine o creştere substanţială a productivităţii;

d) reducerea costului de producţie, care determină, pe de o parte, reducerea preţului intern al produselor, iar pe de altă parte, crearea posibilităţilor pentru obţinerea unor cantităţi suplimentare de mărfuri cu ajutorul aceloraşi resurse;

66

e) modernizarea şi adaptarea modului de prezentare a mărfurilor la nivelul cerinţelor pieţei mondiale.

9.4. BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE. DATORIA EXTERNĂ

Balanţa de plăţi externe reflectă sintetic toate încasările şi plăţile valutare ale unei ţări, rezultate din relaţiile sale cu alte ţări, pe o perioadă de timp, de regulă un an.

Balanţa de plăţi serveşte ca instrument de analiză a nivelului de dezvoltare a unei ţări şi a structurii economiei acesteia. Statul poate folosi balanţa de plăţi pentru a influenţa evoluţia unor fenomene economice, mişcările de capital şi implicit situaţia monedei ţării respective.

Balanţa de plăţi este, în esenţă, barometrul întregii activităţi economico-financiare a unei ţări. Ea pune în evidenţă capacitatea de producţie a bunurilor şi competitivitatea acestora pe piaţa internaţională, atât în ceea ce priveşte calitatea, cât şi preţul acestora.

Tranzacţiile înregistrate între rezidenţi şi nerezidenţi se referă la fluxurile economice care reflectă crearea, transformarea, schimbul, transferul sau stingerea unei valori economice şi care presupune schimbarea de proprietate asupra bunurilor sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii sau disponibilizarea de forţă de muncă şi capital.

Distincţia între rezidenţi şi nerezidenţi constă în centrul principal de interes sau de activitate.Astfel, sunt consideraţi rezidenţi:

- gospodăriile populaţiei şi persoanele fizice care alcătuiesc o gospodărie;- întreprinderile, corporaţiile şi cvasi-corporaţiile, cum ar fi sucursalele investitorilor direcţi

nerezidenţi;- instituţiile non-profit;- guvernul şi administraţia publică locală.Deci, pentru a fi considerată rezidentă a unei economii, o unitate economică trebuie să aibă un

centru de interes economic în acea economie.În categoria nerezidenţilor sunt incluse:

- persoanele fizice şi juridice străine care fiinţează în afara teritoriului naţional românesc,- românii care şi-au mutat centrul de activitate în străinătate;- filialele şi sucursalele întreprinderilor româneşti stabilite în străinătate;- oamenii de afaceri, turiştii, diplomaţii străini aflaţi temporar în România.Centrul de interes economic se află într-o ţară atunci când persoana fizică sau juridică în discuţie

are plasamente (sediu, loc de fabricaţie) în teritoriul economic al ţării respective, unde sau de unde s-a angajat sau intenţionează să se angajeze în activităţi sau tranzacţii economice, pe o perioadă de timp nedefinită sau finită.

Teritoriul economic al unei ţări include: spaţiul aerian, apele teritoriale şi platforma continentală asupra cărora o ţară se bucură de drepturi exclusive; enclavele teritoriale; zonele libere; depozitele sau fabricile administrate de întreprinderi aflate sub control vamal.

Evaluarea tranzacţiilor în balanţa de plăţi se face la preţul pieţei, iar momentul înregistrării este cel în care are loc transferul de proprietate.

Balanţa de plăţi se bazează pe principiul contabilităţii în partidă dublă. Termenul de credit este folosit pentru a ilustra o reducere de active sau o creştere de pasive, iar termenul debit este folosit pentru o reducere de pasive sau o creştere de active.

Balanţa de plăţi poate fi întocmită:- global: pentru fluxurile economice şi financiare ale ţării cu restul lumii;- bilateral: pentru relaţiile cu o anumită ţară;- regional: pentru relaţiile cu un grup de ţări.Balanţa de plăţi poate fi:

- activă (excedentară): când încasările depăşesc plăţile;- pasivă (deficitară): când plăţile sunt mai mari decât încasările;- echilibrată: când încasările sunt egale cu plăţile.Excedentul balanţei de plăţi este consecinţa unei activităţi economice externe eficiente, permiţând

sporirea rezervelor valutare internaţionale sau efectuarea unor investiţii peste hotare. Deficitul acestei balanţe reflectă o situaţie defavorabilă a ţării respective. El poate fi lichidat prin:

- export de aur (cale folosită înainte de război);

67

- export de mărfuri;- export de devize convertibile;- obţinerea de credite din străinătate.În prezent, nu se poate vorbi de un model al structurii balanţei de plăţi unanim acceptat de către

toate ţările lumii. Totuşi, putem vorbi de o structură bipartită, cu contul curent şi contul de capital şi financiar, în interiorul căreia fiecare ţară putându-şi realiza propria detaliere.

Echilibrarea balanţei de plăţi externe se obţine prin compensarea soldurilor active din relaţia cu unele ţări cu soldurile pasive din relaţia cu alte ţări în cadrul aceleiaşi modalităţi de plată.

Excedentul balanţei de plăţi este consecinţa unei activităţi economice externe eficiente, permiţând sporirea rezervelor valutare internaţionale sau efectuarea unor investiţii peste hotare. Deficitul acestei balanţe este o situaţie defavorabilă ţării respective. El poate fi lichidat prin:

- sprijinirea producţiei cu valorificare superioară pe piaţa externă;- sprijinirea politicii de investiţii prin atragerea de capitaluri străine;- emisiunea de obligaţiuni pe piaţa externă de capital;- obţinerea unor împrumuturi de la organismele financiare internaţionale;- atragerea unor credite guvernamentale;- efectuarea unor operaţiuni de SWAP cu stocurile de aur din rezerva oficială;- vânzarea din rezerva naţională a unor stocuri de aur şi metale preţioase, ca măsură extremă.Datoria externă desemnează totalitatea creditelor contractate de stat, precum şi cele obţinute de

sectorul privat, dar cu garanţie guvernamentală, a căror scadenţă este peste un an. Pentru o estimare corectă, este bine să se ia în calcul şi împrumuturile externe contractate de sectorul privat, fără garanţie guvernamentală.

Indicatorii care exprimă gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare şi efortul valutar pe care-l implică această îndatorare sunt:

a) dimensiunile absolute ale datoriei externe pe locuitor;b) ponderea datoriei externe în PIB;c) raportul dintre datoria externă şi exportul de bunuri şi servicii;d) dimensiunea absolută a serviciului datoriei externe (ratele de capital şi dobânzile aferente unui

an);e) raportul dintre serviciul datoriei externe şi exportul de bunuri şi servicii;f) raportul dintre dobânzi şi exportul de bunuri şi servicii;g) raportul dintre rezervele valutare şi importuri (exprimat în număr de luni).Prin amortizarea datoriei externe se urmăreşte rambursarea, în aşa fel încât încasările din export

să favorizeze restituirea creditelor şi plata dobânzilor corespunzătoare, asigurându-se în continuare resursele pentru achitarea importului de bunuri materiale şi servicii destinate creşterii economice.

Motivele pentru care aceste ţări au contractat o datorie externă de mari proporţii sunt diverse:- necesitatea înlăturării decalajelor faţă de ţările dezvoltate;- criza energetică;- folosirea creditelor externe mai ales pentru acoperirea deficitului comercial şi mai puţin

pentru creşterea economică;- declanşarea unor transformări politice, sociale, economice fundamentale în interiorul

majorităţii acestor ţări, pentru implementarea economia de piaţă, etc.;- instabilitatea monetară şi valutară pe fondul inflaţiei;- scurgerea peste graniţă a unor cantităţi mari de monedă naţională în valută şi depunerea lor în

conturi personale la bănci din străinătate;Rezolvarea problemei datoriei externe presupune eforturi concertate interne şi externe,

înfăptuirea unor scenarii, strategii în care să se coreleze elemente importante;- transferarea creditelor acordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut de dezvoltare în ajutoare

nerambursabile ca şi diminuarea datoriilor celorlalte ţări în curs de dezvoltare;- reducerea substanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alte instituţii financiare

internaţionale la creditele acordate ţărilor în curs de dezvoltare.Efectele datoriei externe pentru ţările debitoare sunt pozitive. Dar există şi efecte negative,

degenerând într-o veritabilă criză, datorită îndeosebi imposibilităţii acestor ţări de a face faţă serviciului datoriei externe. Dintre manifestările acestei crize subliniem:

- creşterea nivelului dobânzilor percepute la creditele externe;

68

- folosirea în unele cazuri a creditelor obţinute pentru acţiuni economice cu eficienţă scăzută sau pentru finanţarea unor obiective cu caracter neproductiv;

- fluctuaţiile preţurilor interne şi externe la diferite resurse materiale şi energetice. Asemenea aspecte fac din datoria externă nu numai o problemă economico-financiară actuală, ci

şi o problemă politică internaţională a cărei rezolvare presupune eforturi concertate interne şi externe. Se impune în aceste condiţii conceperea şi înfăptuirea unor scenarii strategice în care să se coreleze elemente importante cum ar fi: transformarea creditelor acordate ţărilor care au nivelul cel mai scăzut de dezvoltare în ajutoare nerambursabile, ca şi diminuarea datoriilor celorlalte ţări în curs de dezvoltare în raport cu valoarea la care acestea cotează pe piaţa secundară a capitalurilor de împrumut, reducerea substanţială a dobânzilor percepute de bănci şi alte instituţii financiare internaţionale la creditele acordate ţărilor în curs de dezvoltare, prelungirea termenelor de rambursare a creditelor şi a perioadei de graţie, plafonarea serviciului datoriei externe la un anumit procent din veniturile anuale obţinute de ţările debitoare din exportul de bunuri materiale şi servicii, bararea transferului de resurse financiare din ţările în curs de dezvoltare spre ţările dezvoltate, revizuirea condiţiilor pentru acordarea de credite de redresare şi dezvoltare economico-socială, diminuarea restricţiilor tarifare şi netarifare ce frânează pătrunderea mărfurilor ţărilor în curs de dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate, mărirea preţurilor produselor de bază, stabilizarea cursurilor valutare etc.

Corelarea unor asemenea aspecte capătă dimensiuni şi aprecieri tot mai favorabile în noul context social-politic şi economico-financiar de transformări radicale din lumea de azi, în primul rând din Europa, prin întărirea rolului comunităţii ţărilor europene. Această situaţie poate facilita soluţionarea globală a problemei datoriei externe, aşezând fluxurile economice, monetare şi de capitaluri pe traiectoria lor normală.

69