Curs Teologie Pastorala Iasi 2015-2016 - Semestrul 1

8/18/2019 Curs Teologie Pastorala Iasi 2015-2016 - Semestrul 1

1/55

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„DUMITRU STĂNILOAE”

IAŞI

CURSTEOLOGIE PASTORALĂ

Semestrul IAn Universitar 2015-2016


2/55

Cuprins:

IntroducereA. Sfânta Treime – i zvorul şi fundamentul pastoraţiei

I. Sfânta şi Dumnezeiasca LiturghieII. Rugăciunea personală

III. Starea de jertfă

a)Introducereb)Silirea rii, ascezac)Deşertarea de sine sau smereniad)Ascultarea sau tăierea voiie)Suferinţa şi răbdarea necazurilorf)Neabandonarea luptei în faţa obstacolelor vieţiig)Asumarea durerii celuilalth)Nejudecata aproapeluii)Bucuria de a mic

j) Iubirea vrăjmaşilor

Bibliograe generală

2


3/55

Introducere

Teologia pastorală cuprinde un set de cunotine puse la îndemânaprezentului sau viitorului păstor d e suete ca ajutor în lucrarea sa de cunoatere,trăire i propovăduire a E vangheliei.

Cuprinsul acestui set de cunotine este denit prin semnicaia celor douăcuvinte: Teologie Pastorală.

„Teologia ” înseamnă „ Cuvânt ” i „ Dumnezeu ”, înseamnă „ Cuvântul luiDumnezeu ”, „ Cuvânt ” despre Dumnezeu, „ Cuvânt ” cu Dumnezeu. Pornind de lasemnicaia cuvintelor, Teologia înseamnă, aadar, „ cunoaterea lui Dumnezeu ”,„vorbirea cu Dumnezeu ”, „ viaa în Dumnezeu ”, „ trăirea lui Dumnezeu ”, „ trăirea înDumnezeu ”, „ dragostea dintre Dumnezeu i om ”, „ îndumnezeirea omului ”, „ tiinatiinelor ” i „ arta artelor ”.

Se poate sintetiza această multitudine de sen suri i lumini care i zvorăsc d incuvântul „ Teologie ” în trei. „ Teologia ” este „ viaa venică ” („ Şi aceast a este viaavenică: să Te cu noască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat i pe Iisus Hristos pe C areL-ai t rimis ” - Ioan 17,3), „ foc mistuitor ” („ Foc am venit să arunc pe păm ânt i cât avrea să e aprins acum ” – Luca 12,49) i „ rugăciune ” („ Teolog este cel care se r oagă icel care se roag ă este t eolog” – Evagrie din Pont).

Teologia este „ viaa venică ”, dobânditor prin cunoaterea lui DumnezeuTatăl, este „ focul ” – Hristos coborât din cer, este „ rugăciunea ” în Duhul Sfânt.

Teologia este starea de a în Dumnezeu, este încercarea omului de adescrie această stare, de a descrie evenimentul întâlnirii sale i al semenilor cuDumnezeu.

Cuvântul „Pastorală” este o prelungire în limba română a latinescului„ pastor ” – păstor. Sinonimul termenului „ Pastorală ” este „ Pimenica ” – de lagrecescul „ poimen ” – păstor.

3


4/55

Din cuvântul „ păstor ” derivă altele precum: îndrumător, conducător,părinte sau turmă, păune, staul, etc.

Cine sunt păstorii ?Hristos Domnul este Păstorul prin excelenă, izvor i fundament pentru

orice lucrare pastorală. Arhiereul, preotul, stareul de mănăstire sunt păstori,exercitând lucrarea î n Biserică în numele „ Păstorului celui bun ” – Ii sus Hristos. Însensul larg al cuvântului, păstor este tot omul care, ind botezat în BisericaDreptmăritoare i având binecuvântare de la aceasta, împlinete lucrarea depovăuire a suetelor către Împărăia lui Dumnezeu. În această accepie largă,păstori sunt i profesorii de teologie, profesorii de religie din coli, naii de botezi cununie, părinii în relaie cu proprii lor co pii crescui în frică i dragoste deDumnezeu.

Teologia Pastorală este, aadar, calea străbătută de păstor (în mod specialarhiereu sau preot) în cunoaterea, taina i mărturisirea Evangheliei în relaie cucei care i -au fost încredinai de Biserică spre p ăstorire.

Calea parcursă de păstorul de suete în lucrarea de îndrumare a celor încredinai spre Împărăia Cerurilor prai ul

A.Înelegerea adevărului că Sfânta Treime este izvorul i fundamentulPastoraiei.

B. Înelegerea P reoiei ca Taină în interiorul căreia se desfăoară l ucrareapastorală.

C. Înelegerea Parohiei ca realitate euharistică în care turma i păstorultrăiesc Taina Bisericii ca pregustare a Împărăiei Cerurilor

4


5/55


6/55

despre „ Iisus Hristos Care arată mai întâi în mine îndelunga Sa răbda re ”( I , Timotei 1,16). În om „ se săv ârete ” „ lucrarea ” (Coloseni 1, 29) lui Hristos, omul „ sporind încunoaterea lui Dumnezeu ” (Coloseni 1, 10) în el.

Snii Părini, mari dascăli ai Bisericii, aveau contiina că nu eipropovăduiesc Evanghelia, prin grai, scris sau faptă, ci Duhul Sfânt este Cel ce-iinspiră chiar din interiorul lor. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbete despre„degetul lui Dumnezeu” (cf Luca 11, 20 )”care l ovete corzile minii i le îmboldete la

grăire ”2. Omul, continuă Sf. Simeon, „ devine familiar l ui Dumnezeu i casă i săla alTreimii dumnezeieti, văzând curat pe F ăcătorul i Dumnezeul s ău i, vorbind cu El în

ecare zi ”3. „ Dumnezeu Cel ce sălăluiete în el îl învaă pe u n asemenea om despre celeviitoare i cele prezente, nu prin cuvânt, ci pri n însui lucrul, pri n experienă irealitate ”4.

Părinii înduhovnicii din vremea noastră au aceiai percepie a prezeneilui Dumnezeu în om, prezenă care fundamentează lucrarea de propovăduire.„Dacă harul lui Dumnezeu nu luminează pe om, cuvintele pe care acesta le vorbete,oricât de multe ar , nu sunt de nici un folos nimănui ”5. „ În vene să- i curgă sângele lui

Hristos, iar nu sângele ”6

Pentru a avea o lucrare pastorală roditoare, preocuparea de bază apăstorului trebuie să e apropierea de Dumnezeu, căutarea sălăluirii haruluidumnezeiesc în suetul său. Trei sunt căile prin care se realizează aceasta:participarea l a Sfânta i Dumnezeiasca Liturghie, rugăciunea personală i stareade jertfă. Desigur, aceste căi nu sunt specice păstorului, deoarece ecarecredincios este chemat să devină loca al lui Dumnezeu; însă păstorul este datorsă acorde o grijă mult mai mare acestora, în comparaie cu păstoriii săi tocmaipentru că este aezat în poziia de îndrumător al acestora. Mitropolitul Antonie

2 -.ântul -imeon 8oul +eolo$, Cateheze, "crieri ## , trad! Diac! 5oan 5! 5că 9r, /d! Deisis, -i iu,1:::, p! 13:3 5 idem, p! 1764 5 idem, p! 1)1-.! -imeon vor eşte despre ;ristos Cel dinlăuntrul omului pe care acesta este chemat să#l

hrănească, adape, îm race, etc! Dacă nu va $ace cineva !n el !nsuşi toate acestea şi vahrăni şi va adăpa pe %ristos, nici un $olos nu va avea din toate pe care le $ace numaisăracilor, iar pe sine !nsuşi se trece cu vederea lăs ndu-se nehrănit şi gol de dreptatea luiDumnezeu ', Catehe e 55, p! 13:, Pentru că &-aţi hrănit pe &ine, care 'ăm nzeam dem ntuirea voastră, prin lucrarea poruncilor mele, &-aşi adăpat, &-aţi !mbrăcat, &-aţi adunat şi aţi venit la &ine (&atei )*, +*-+ , curăţind inimile voastre de toată !ntinăciunea şimurdăria păcatului ', i idem, p! 1):7 rhim! -o.ronie, Cuv ntări duhovniceşti, vol. ##, trad! 5erom! a.ail 8oica, /d! eîntre$irea,

l a 5ulia, 266), p! >2>


7/55

de Suroj atrăgea atenia că „ nu poi duce pe cineva acolo unde nu ai fost tu maiînainte ”. Dacă păstorul nu a experimentat el însui ceea ce transmite celorlali,atunci nu poate un păstor adevărat. Sau, altfel spus, nu va niciodată credibildacă ceea ce p ropovăduiete nu izvorăte din propria lui trăire.

1.Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie

Dumnezeiasca Liturghie este Taina prin excelenă, este canalul prin careviaa lui Dumnezeu coboară în om. Noi dăm pâine i vin, iar Hristos ne dă viaaLui. În Liturghie are l oc un veritabil schimb de viei. „ Omul îi dăruiete viaa samărginită i trecătoare lui Dumnezeu i Dumnezeu, în schimb, îi dăruiete viaa Sanesfârită i venică ”7.

Ce este Euharistia? „ Este unirea lui Dumnezeu cu noi, îndumnezeirea noastră,snire, plinirea d arului, strălucire, gonire a toa tă î mpotrivirea, dăruire d e tot b inele (. ..) alui Dumnezeu amestecare i împărtăire 8. Prin Sfânta Liturghie îl primim pe Hristos

în noi, iar El devine Un părinte al veacului trecut denete Dumnezeiasca Liturghie în

următorii termeni: „ Trec nu puini ani până să aj ungem la măsura de a n e adânci înduhul adevăratelor di mensiuni ale Liturghiei. Dacă vom urmări cu luare aminte rostuireai cuprinsul acestei Dumnezeieti slujbe, vom dui în contemplarea FiineiDumnezeieti i a inei cosmice. Vom pomeni multe din importantele evenimente dintru«început», adică atunci când Dumnezeu a făcut Cerul i Pământul; când în SfatulTreimii Snte a s trăfulgerat hotărârea de «a f ace Om după chipul lui Dumnezeu i după? rhim! @aharia @aharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, trad! A! Aariam Bicol, /d!

eîntre$irea, 266:, p! 13:! n cartea sa r @aharia vor eşte mai pe lar$ despre acestschimb !ntre om şi Dumnezeu. /oi !n$ăţişăm şi dăruim viaţa noastră lui Dumnezeu, at t c t

suntem !n stare, şi !n schimb, Dumnezeu ne dăruieşte viaţa "a. 0cest schimb de vieţi are loc!n 1iserică şi mai cu seamă !n Liturghie. 0colo are loc un schimb de viaţă !n pinea şi vinul pecare # le aducem lui Dumnezeu c nd spunem2 30le 4ale dintru ale 4ale, 5ie aducem de toateşi pentru toate67 şi Dumnezeu ne spune2 3"fntele "fnţilor6. /e punem !ntreaga viaţă !n acea

p ine şi !n acel vin, toate rugăciunile noastre, toate năde8dile noastre, tot ceea ce!mbrăţişează conştiinţa noastră, şi le dăruim lui Dumnezeu. El le primeşte şi pune viaţa "a !n p ine şi vin 9 Duhul "$ nt. Le insu'ă cu viaţa "a şi ni le !napoiază ca să le putem m nca şitrăi, spun ndu-ne2 3"fntele sfnţilor6. 0ceasta se !nt mplă !ndeosebi !n DumnezeiascaLiturghie, dar se !nt mplă şi ori de c te ori !mplinim o poruncă. :acem un mic e$ort şi, !nschimb, primim un dar nestricăcios de la Dumnezeu. "chimbul e inegal, pentru căDumnezeul nostru este mult milostiv şi iubitor. ;i dăruim lui Dumnezeu o viaţă stricăcioasă şi

păcătoasă şi El ne dăruieşte !n schimb viaţa "a nes$ rşită, nestricăcioasă şi veşnică ', p! 2?2) -.! -imeon al +esalonicului, 4ratat asupra dogmelor credinţelor noastre ortodo


8/55

asemănare» (cf. Fac. 1, 26); apoi cumplita cădere a a cestui «chip» al Strămoului nostru Adam; mai apoi tragicele destine al

venire în trupul nostru al Făcătorului i Dumnezeului ce S-a îmbrăcat în chipul de Elînsui zidit; ne hrănim cu învăătura Sa, cucernic cinstim suferinele Sale pentrurăscumpărarea noastră; ovăielnic urmăm Lui în Ghetsimani i chiar pe Golgota;împreună cu El ne aăm la judecata lui Caiafa i a lui Pilat; cu groază auzim sălbaticelestrigăte: «Răstignete-L»; ne cutremurăm i ne întărim când spune tâlharului împreună-răstignit: «Astăzi vei cu Mine în Rai», i îndată după aceea: „Dumnezeule,Dumnezeule, pentru ce M-ai părăsit?"... «Săvâritu-s-a! Şi plecând capul, Şi-a dat du -hul.» Şi mai departe: îngroparea, î nvierea, ar ătarea Sa apostolilor i multor altora;înălarea, trimiterea Duhului Sfânt... i ecare amănunt este plin de un tâlc care pentrunoi este de neajuns. Astfel ne învăăm a trăi în planurile a două realităi: ceaDumnezeiască i cea a noastră, a făpturii. Suntem în ateptarea celei de a Doua a Sa

Veniri. În ece cl ipă liturgică ne aăm i în această vreme, i în venicie; prin noi curgeîncă v iaa st ricăcioasă i de moarte purtătoare a căd erii, i totodată cu noi este i cuvântulSău, Lumina Sa, viaa Sa. Şi oricât am repeta noi această slujire dată nouă după ProniaSa cea bună pentru noi, oricât ne-am umple de noi i noi pătrunderi în realitatealiturgică, niciodată nu atingem «sfâritul» ei. Şi totui, i în bucurie, i în teamă - neîmpărtăim cu Viaa Dumnezeiască i nici nu mai putem de acum a ne rupe de l a marelei necuprinsul gând al Făcătorului i Tatălui nostru, ce ni se t ot desc operă. Cu adevărat,Dumnezeu ne-a iubit i ne-a chemat să m cu El în vecii vecilor .” 9

După cum reiese i din textul citat, participarea reală la DumnezeiascaLiturghie presupune stare de prezenă, de contientizare a momentului la careomul ia parte. Despre primii cretini se spune că primele trei zile ale săptămâniile trăiau cu bucuria amintirii faptului că s-au împărtăit cu Hristos în duminicaprecedentă la Sfânta Liturghie, iar u rmătoarele zile, cu nădejdea că vor participadin nou Duminica viitoare la Liturghie i se vor împărtăi cu Sntele Taine.Sfântul Simeon Noul Teolog vorbete despre focul dumnezeiesc pe care îldescoperim în Liturghie, „ care sfarmă muni i stânci i face din inima omului rai, itrezete acest f oc dorul d e libertate, ”10 adică despre faptul de a ajunge la ceea ce

spunea Apostolul Pavel: „ libertatea măririi ilor lui Dumnezeu ” (Romani 8, 21).Cum se poate realiza aceasta?În primul rând, păstorul de suete este dator să se pregătească aa cum se cuvine

pentru întâlnirea cu ace . Toate să le săvârească având contiina că slujete lui

: rhim! -o.ronie, =om vedea pe Dumnezeu precum este , /d! -ophia, =ucureşti, 2667, pp!323#324!16 -.! -imeon 8oul +eolo$, Cateheze, "crieri ##, /d! Deisis, -i iu, 1:::, p! >7

)


9/55

Dumnezeu, în prezena lui Dumnezeu. Este important ca preotul să-iconcentreze atenia asupra actului pe care îl săvârete în momentul respectivfără a se o cupa, în acelai timp, cu mai multe lucruri. De pildă, nu este potrivit ca

în timpul Sntei Liturghii (cu aunstrana dă răspunsurile, el să citească pomelnice – oricât de importantă estepomenirea numelor credincioilor – sau să-i citească rugăciunile pentru SfântaÎmpărtăanie pe care n u a reu it să le citească mai înainte. În mod evident, o astfelde atitudine arată, pe de o parte, lipsă de respect i desconsiderare p entru ceea cese petrece atunci, iar pe de altă parte, este i o amăgire, întrucât omul nu poate pe deplin atent la două lucruri deodată. Iar sl ujirea liturgică cere d edicare totală.

Apoi preotul să se îngrijească să ai bă cele mai frumoase i curate veminte,să folosească cea mai bună tămâie, cel mai bun vin, cea mai bună prescură etc.Altarul să e ca un rai, Sfânta masă i toate celelalte aiderea. Pentru că, dacă

Dumnezeu ne dă viaa Lui, se cuvine ca i noi să-i dăruim cele mai bune alenoastre. 11

Cu prilejul unei conferine preoeti, Părintele profesor I lie Moldovan, i-a întrebat pe cei prezeni: „ când începe Sfânta Liturghie? ”. P reoii au dat diferite

răspunsuri i, bineîneles, printre acestea pe cel adevărat: în momentul în carepreotul dă binecuvântarea mare. La aceasta Părintele profesor a r ăspuns: „ aa est e,dar mai sunt i alte răspunsuri: Liturghia începe în momentul în care gospodina se apucăde frământat pre scura, frământare care este un act liturgic în sine. Nu poate împlinit

acest act d e oricine, oricând i în orice si tuaie” . Prelungind logica Părintelui, putemspune că Liturghia începe în momentul în care bobul de grâu este semănat înpământ sau via de vie este plantată în pământ.Părintele profesor Ion Bria a scriscartea „ Liturghia după Liturghie ”. Plecând de la această sintagmă, se poate vorbi ide „ Liturghia înainte de Liturghie ”, adică întreaga pregătire pe care o face preotul(i orice cre tin) până în momentul în care p articipă la Sfânta Liturghie. Este, oare,vreo situaie neliturgică? se întreabă Pr. Arhim. Sofronie: „ Totul în viaa noastră11 Be i, Cuv! aisie $hioritul, 4rezire duhovnicească , /d! /van$helismos, =ucureşti, 2663,cap!& /vlavia mişcă pe Dumne eu', p! 141#1>3! ntre$ul capitol cuprinde cuvinte .rumoase

le$ate de $ri9a pe care tre uie să o ai ă omul când se apropie de Dumne eu, când o.erăceva lui Dumne eu! 8oi mâncăm roade dulci şi i o.erim lui Dumne eu în cădelniţă răşinacopacilor! Aâncăm mierea şi i o.erim lui Dumne eu ceara, dar pe aceasta adesea oamestecăm cu parafnă! lumânare o.erim lui Dumne eu ca recunoştinţă pentru

inecuvântările -ale cele o$ate, şi pe aceasta o murdărimE (!!!* mul poate .ace economie în toate, a.ară de cele datorate slu9irii lui Dumne eu! Fui Dumne eu tre uie să#5 o.ere tot ceeste mai un, tot ce este mai curat! (!!!* n Bechiul +estament se spune că untdelemnul caretre uia să se .olosească pentru +emplu tre uia să fe .ăcut din măslinele adunate din copaci,nu din cele că ute pe 9os! are Dumne eu are nevoie de untdelemn sau de tămâieE 8u, dar/l se înduioşea ă pentru că ele repre intă un prinos prin care se e0primă recunoştinţa şidra$ostea omului .aţă de /l'! /tc!

:


10/55

este o neîntreruptă Liturghie ”12 . „ Trebuie să ne reclădim toată viaa astfel încât ea sădevină un singur act neîncetat de î nainte-stare a săv âririi Dumnezeietii Liturghi în faa

Marelui Dumnezeu ”13 .În al doilea rând, se cuvine ca preotul să îneleagă locul central, esenial pe care

îl ocupă în slujirea lui lucrarea sacramentală : Sfânta Liturghie i Tainele Bisericii .Slujirea lui ca preot nu este aceea de a se i mplica în activităi culturale, sociale etc.Acestea pot deveni i trebuie să devină o consecină a Liturghiei. Toate acesteactivităi pot înfăptuite i de alii, însă, a ceti „alii”, nu pot săvâriDumnezeiasca Liturghie. Sunt fundaii, organizaii, guverne etc. care au capreocupare aj utorarea cel ui sărac. Desigur că Biserica nu trebuie să lipsească d inaceastă lucrare. Cap. 25 din Evanghelia după Matei este elocvent în acest sens.Însă izvorul preocupărilor preotului este să slujească Dumnezeiasca Liturghie.Sfântul Nectarie de Eghina în cuvântul său despre preoie spune: „ Lucrarea proprie

preotului este aceea de ”14 .Dacă preotul a reuit aceasta sau a tins spre aceasta activităile culturale,nantropice, etc. vin de la si ne, ind desfăurate în duhul Bisericii.

Un exemplu în acest sens îl oferă Patriarhul Justinian Marina care, în timpulcomunismului, nu a cerut preoilor decât un singur lucru: „ să nu vă lăsaiepitrahilul de pe g rumaz! ” Nu le-a cerut: „ mergei la săraci ”, „ propovăduii în coală ”,„să n u abandonai penitenciarele ”. El tia, realist ind, că acest lucru este imposibil ianume ca preotul să mai rămână în coală, în penitenciar, ca Biserica să mai

organizeze azile de bătrâni, spitale etc. Şi mai tia un lucru: comunitii, necrezând în Dumnezeu, dei unii îi ascundeau credina, nu vor orde stofă colorată pe care o ine preotul de grumaz. Ei se temeau de preoi carepredică, de preoi care scri u, care m erg în spital, vorbesc so ldailor, nu de cei carese roagă în biserică. Un singur lucru le-a cerut Patriarhul Justinian: „ nu părăsiiepitrahilul!”,„Slujii Liturghia!”,„Aezai epitrahilul pe cap etele oamenilor, dezlegai-i de

păcate! ”. Şi a dat Dumnezeu i a venit momentul din Decembrie 1989 i înRomânia nu au fost oameni nebotezai în ară, decât rare excepii. Şi aceastapentru că preotul a stat cu epitrahilul de gât i a slujit Dumnezeiasca Liturghie.

În al treilea rând trebuie ca preotul să îneleagă că nu el este cel careliturghisete sau cel care propovăduiete în adevăr, ci Hristos-Dumnezeu este Cel careliturghisete. Într-una din rugăciunile din Sfânta Liturghie se sp une: „ Că Tu eti

12 rhim! -o.ronie, Cuv ntări duhovniceşti, vol. ##, p! 16313 rhim! -o.ronie -aharov, /aşterea !ntru ;mpărăţia cea neclătită , p! 22314 -.! 8ectarie de /$hina, Despre preoţie , /d! -ophia, =ucureşti, 266), p! 2)!

16


11/55

Cel ce aduci i Cel ce Te ad uci, Cel ce pri meti i Cel ce Te î mpari, Hristoase Dumnezeulnostru. ..” 15 . El este Pâinea, El este Mielul, El este Păunea, El este Păstorul.

În al patrulea rând, preotul este chemat să contientizeze faptul căLiturghia, pentru a izvor d e putere în pastoraie, nu trebuie să e spect acol : „ Ceea ce seîntâmplă în biserică nu este spectacol , tocmai pentru că nu se adresează oamenilor dinbiserică, ci lui Dumnezeu. Deseori, strigătele diaconilor (al e cân tăreilor i ale sl ujitorilor,în general, n.n.) ne conving fără tăgadă că destinatarele ru găciunilor sau ecteniilor lorsunt u rechile oamenilor i nu cele ale lui Dumnezeu. (...) Cultura Evangheliei i aBisericii este o cu ltură a l ăuntricului, a duhului. Din nefericire suntem deseori infuenaide cu ltura v remii, care e ste o cultură a exteriorului, o cultură m aterialistă, zică. Dăm inoi greutate i atenie lucrurilor care se văd i care s e au d mai mult, decât celor care n u sevăd i nu se au d, cele tainice .” 16 Nu te poi adânci într-un spectacol. Poi să-l admiri,poi să-i înelegi mesajul, nu te p oi adânci însă în el.

2.Rugăciunea personalăMotto: „ Omule, de îndată ce vei grăi tu,

Eu voi zice:«Iată-mă»! De îndată ce t u deschizi gura la ru găciune,Eu îi spun ie: sunt de faă, «iată-mă»! ”.

Păstorul de suete este i trebuie să e în primul rând un om al rugăciunii.

Fără rugăciunea personală păstorul de suete nu trebuie să se prezinte în faapăstoriilor t ăi. Pentru aceasta este nevoie de p regătire i de st ăruină.Înainte de a vorbi de rugăciunea propriu-zisă, este necesar să se v orbească

despre cadrul în care se desfăoară rugăciunea, aspect, care, dei nu trebuieabsolutizat, este foarte important pentru aezarea î n starea d e ru găciune. Întâi detoate, este bine să existe un interval, o pauză între a ctivităile în care a fost angajatomul de-a lungul zilei i momentul de rugăciune. O plimbare în mijlocul naturii:a privi cerul, a atinge o oare, o frunză, coaja unui copac etc. ajută la linitire.

Apoi, intrând în camera sa i închizând ua, se aprinde candela din faa icoanei,se tămâiază camera. Se stinge lumina electrică i rugăciunea este rostită lalumânare. Lumina prea multă, camera inundată de lumină electrică risipetemintea; lumânarea are capacitatea de a ajuta adunarea privirii, gândurilor, aateniei spre rugăciune. În plus, lumânarea trimite la starea de jertfă, prin faptul17>ugăciunea din timpul c ntării heruvimice1> r! Constantin Coman, Cuvânt înainte la cea de#a doua editare', în Datoriile preoţilor , /d!=i antină, =ucureşti, 2611, p! 16

11


12/55

că se consumă încet i, în acelai timp, luminează. 17 Iar lucrarea haruluidumnezeiesc este simbolizată, de asemenea, de lumânare: arde i, în acelai timp,luminează. Pentru cine nu este obinuit cu rugăciunea la lumina lumânării,această experienă pare, la început, bizară i nepotrivită: de ce să se complice culumânarea când are la îndemnă lumina electrică? Mai târziu va descoperi bucuriai adâncimea pe care o o feră rugăciunea într-un astfel de cadru.

Rugăciunea personală trebuie să înceapă, înainte de toate, cu rugăciunea pentrusine . Cel mai important lucru este ca omul să-l roage pe Dumnezeu să-i deacontiina propriilor păcate. Spune un sfânt părinte că este mai important să-ivezi păcatele decât să înviezi morii. Dacă facem comparaie între cele două –

între a-i vedea (descoperi) păcatomenească, considerăm că nu este un lucru mai important decât să readuci viaa

într-un om. Ce om puternic poate acela căruia i-a dat Dumnezeu darul să

invieze morii! Şi totui, acest dar est e mai mic decât capacitatea omului de a sevedea pe sine a a cum este în realitate, nu cum îi imaginează că este. Căci dacănu s-a văzut pe sine sau, mai exact, dacă nu l-a rugat pe Dumnezeu să e ajutat săse vadă pe sine, nu poate să se r oage pentru alii. Aceasta pentru că cel care nu s-avăzut pe sine aa cum este cu adevărat (oricât de dureroasă ar aceastădescoperire) trăiete în mod fals, în amăgire, având o mască aezată peste chipulsău real. Şi este de la sine îneles că n u poate călăuzi pe altcineva câtă vreme are opercepie ero nată despre sine.

Este bine ca o mul să aibă o pravilă dată de duhovnic, o pravilă din care,dacă se poate, să nu lipsească rugăciunea de seară i cea de dimineaă. Să nulipsească un psalm, doi, o catismă din psaltire. Dacă nu poate citi mai mult, săcaute încă 19 prieteni, colegi, subalterni etc. Să facă un grup de 20 i ecare d incei 20 să ci tească o catismă pe zi. În felul acesta, timp de 20 de zile a citit o psaltire

întreagă i, în ecare Un părinte, întrebat ind: „ cum să mă rog? ”, a răspuns că este necesar ca

omul în diferite clipe ale zilei să rostească cu vântul din Psaltire o dată sau de mai

multe ori: „ Al Tău sunt, Doamne, mântuiete-mă! ”18

Şi va veni timpul cândDumnezeu, prin intermediul psaltirii, îi va grăi în inimă: „ Fiul meu eti tu, eu astăzite-am născut ”19 .

1? Goc şi lumină să#mi fe mie primirea reacuratelor şi de viaţă .ăcătoarelor +ale +aine,Aântuitorule, ar ând ne$hina păcatelor şi luminându#mă peste tot!!!' ( "edealna de laCanonul -fntei mpărtăşiri*1) s! 11), :41: s! 2, ?! rhim! -o.ronie, Cuv ntări duhovniceşti, vol. # , pp! 337 şi 376

12


13/55

În rugăciunea p ersonală trebuie cu prini apoi ceilali semeni ai notri . Şi cine su ntacetia? În primul rând, cei foarte apropiai, înrudii cu noi, rudeniile trupeti isueteti: soia, co piii, părinii, fraii, surorile, n aii de botez sau cununie, ,duhovnicul, preotul care a săvârit tainele botezului sau cununiei, dascălii, etc.Apoi, cei cu care urmează să ne întâlnim în ziua care începe, cei cu care poatevom vorbi la telefon, cei despre care n i se va vorbi în ziua resp ectivă.

Un exemplu semnicativ de rugăciune pentru alii din care se poate inspirapăstorul de suete îl aăm la Sfântul Siluan Athonitul: „ A fost un om cu totuldeosebit i, pentru o lungă perioadă de timp, a fost însărcinat cu administrarea atelierelormănăstirii. În acestea lucrau ărani rui tineri care veneau pentru un an sau doi pentru a

face ceva bani, punând efeco sumă oarecare i, în cazul cel mai fericit, pentru a-i întemeia o familie, înjghebându-iun bordei i cumpărând cele de trebuină pentru cultivarea pământului. Într-o zi, unii

călugări, care se ocupau de al te atel iere, i-au zis:- Părinte Siluan, cum se face că oamenii care muncesc la tine fac o t reabă aa bu nă,

dei nu îi supraveghezi, pe când noi ne pet recem tot timpul uitându-ne după ei, i cu toateacestea ei încearcă în permanenă să n e înele? P ărintele Siluan spuse:

- Nu tiu. Nu pot să vă spu n decât ce fac eu. Când ajung dimineaa la ateliere, nuvin niciodată fără să mă rugat pentru aceti oameni, i vin aici cu inima plină decompasiune i dragoste pentru ei, iar cân d intru în atelier am lacrimi în suet pentrudragostea ce l e-o port. Iar ap oi le spu n ce au de făcut în ziua aceea, i cât timp ei muncesceu mă rog p entru ei, deci mă duc în chilia mea i încep să mă rog p entru ecare din ei în

parte. Stau înaintea mnezeu i ne, menettânăr, de-abia a împlinit 20 de an i i i-a lăsat soia în sat, care est e i mai tânără d ecât el ,împreună cu primul lor copil. Ce lipsuri trebuie să e acolo, încât a trebuit să- i lase,

indcă nu se mai putea hrăni din munca lor împotriva oricărui rău. Dă-le lor curaj să înfrunte acest an i să ajungă la bucuriaîntâlnirii, având destui ban i, precum i destul cu raj pen tru a înfrunta greutăile!». Şiadaugă: „La început mă rugam cu lacrimi de compasiune pentru Nicolae, pentru tânăralui soie, pentru pruncul lor, dar, pe cân d mă rugam, simirea prezenei divine începea săcrească î n mine, i, la un moment da t, Nicolae, soia lui, copilul lor, satul lor a u dispăruti nu mai tiam altceva decât de Dumnezeu; eram tras de s imirea prezenei divine tot maiîn adânc, până când dintr-o dată, în inima acestei prezene, am întâlnit iubireadumnezeiască îmbrăiându-i pe Nicolae, pe soia i copilul lui, iar acu m am început sămă rog d in nou, dar cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei; însă am fost din nou atras înadâncuri, i acolo am dat i arăi peste iubirea dumnezeiască. Şi astfel, spuse st areul, îmi

13


14/55

petrec zilele, du-mă pe sfâritul zilei mă duc la ei, le spun câteva cuvinte, ne ru găm împreună, după care ei seduc la odihna lor. Iar eu mă duc să-mi împlinesc slujirea mea cea căl ugărească ”. 20

Este foarte important ca preotul/păstorul să se p rezinte înaintea oamenilor,să-i întâlnească numai după ce s- a rugat pentru ei. Cum s-ar putea face aceasta?Înainte de o discuie cu cineva, înainte de ocierea unei slujbe, înainte de aorganiza o lucrare pastorală, preotul, păstorul de suete să-i aloce câteva clipepentru rugăciune. Dacă cineva dorete, de exemplu, să telefoneze vreuneipersoane, în timp ce formează numărul să spună: „ Doamne, binecuvintează pe ...! ”.Când închide telefonul să spună: „ Doamne, ajută-i! ”; când aude telefonul sunând,

înainte de a răspunde zice: „ Doamne, binecuvintează pe cel care telefonează ”. S-a întâlnit cu cineva în

sinea sa: „ Doamne, binecuvintează pe ... ”. Este la birou i cineva bate la u ă. Atunci

să înale un gând la Dumnezeu: „ Doamne, dă-mi cuvânt spre a-i vorbi ceea ce estebine celui care intră! ” Când a plecat acea persoană din birou să spună, deasemenea: „ Doamne, binecuvintează pe ce l care a pl ecat de la mine ”.

Este bine ca preotul/păstorul să se r oage pentru copiii care se n asc în ziuarespectivă, pentru cei care se î ntorc la credină, pentru cei care m or în acea zi .

Apoi, pentru muli d intre ei i, în special, pentru păstoriii săi, să facăpreotul câteva metanii în ecare dimineaă i seară. Pentru vreun caz special, săcitească u n psalm. La sfâritul Psaltirii este o îndrumare: psalmi pentru vreme decumpănă, în bucurie, pentru cei care î i fac bine, pentru cei care î i fac rău, etc.

Este bine ca preotul (ca, de altfel, orice cretin) să aibă un pomelnic scri s încare să e cuprini: ierarhul locului, preotul care l-a botezat, naii, părinii, fraii,surorile, prietenii, binefăcătorii, dumanii etc.

În acelai timp, ar trebui ca păstorul să încerce să împlinească cuvântulSfântului Pavel „ rugai-vă neîncetat ” (I Tes. 5, 17), urmând tradiia părinilor carerostesc mereu rugăciunea: „ Doamne, Iisuse Hristoase, miluiete-mă! ”. Dincolo derugăciunile rostite, conform unei rânduieli binecuvântate de duhovnic, păstoruleste chemat să dobândească ceea ce Pr. Arsenie Papacioc numea: „ o stare de

prezenă; o continuă ânire cămnezeu ”21 . Acest lucru este posibil în măsura încare „ omul este gata să-i jertfească î ntreaga ină de dragul rugăciunii ”22 , în măsura în

26 Aitropolitul ntonie de -uro9, ?coala rugăciunii , /d! -ophia, =ucureşti, 2611, p! 1?1#1?321 /e vorbeşte Părintele 0rsenie , vol. ), te0t în$ri9it de r! 5oanichie =ălan, /d! Aănăstirea-ihăstria, 2616, p! 3?22 5 idem, p! 1>?

14


15/55

care rugăciunea devine „ totală afundare în Dumnezeu ”23 , „ devine un chip resc de a al omului ”24 .

Om al rugăciunii, păstorul de suete este chemat să creeze o ambiană derugăciune în obtea pe care o păstorete. El se st răduiete să poarte în rugăciuneasa pe toi păstoriii, iar acetia să-l aibă în permanenă în rugăciune pe păstorullor. Sf. Ap. Pavel vo rbete adesea despre rugăciunile pe care le înală laDumnezeu pentru toi cei cărora le-a propovăduit Evanghelia (Romani 1, 9-10;Filipeni 1, 3-5, Coloseni 1, 3; 9; I Tesaloniceni 1, 2-3; 3, 10; II Timotei 1, 3), dar idespre rugăciunile pe care le ateaptă a înălate către Dumnezeu pentru el dinpartea celor care l -au cunoscut (Romani 15, 30; Efeseni 16, 19; Coloseni 4, 3).

3. STAREA DE JERTFĂ

Motto: „Dai sânge, primeti Duh” (Pateric)„Numai jertfele cutremură istoria

Numai mormintele deschid cerul” (Radu Gyr)

a)IntroducereÎn viaă su nt situaii în care at ât rugăciunea personală, cât i participarea l a

Sfânta Liturghie aduc un anumit confort lăuntric, benec i căutat de om, dar carepoate trăit i ca un act egoist: „ Doar pentru mine, doar pentru a-mi rezolva eu

problemele, doar pentru a mă simi eu bine .” 25 Nu puini sunt cretinii care mergzilnic la Sfânta Liturghie, uneori se străduiesc să ajungă în aceeai zi la două

biserici pentru a partipentru că acolo au găsit confortul lăuntric, trăit egoist, de care am inteam mai sus.Însă, proba de foc a trăirii au tentice se face prin întâlnirea cu celălalt, prinraportarea la el, prin atitudinea faă de el. Omul se poate înela de multe ori,amăgindu-se cu o imagine bună despre sine: se consideră credincios, bun,evlavios, următor al rânduielilor bisericeti etc., pentru că împlinete toate acestea

exterior, iar această împlinire îi ad uce o oarecare mulumire. În realitate, estelipsit de dragoste i înelegere pentru celălalt. Or, semnele care dovedescsălăluirea Duhului lui Dumnezeu în om sunt: „ dragostea, bucuria, pacea,îndelungă-răbdarea, bunătatea, f acerea de bine, credina, bl ândeea, î nfrânarea, curăia”23 rhim! -o.ronie -aharov, /aşterea !ntru ;mpărăţia cea neclătit, p! 2124 rhim! @aharia @aharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, p! 1)727Desi$ur, aceasta nu se datorea ă nici -fntei Fitur$hii, nici ru$ăciunii, ci îşi are cau a în$reşita raportare a credinciosului .aţă de acestea, aşa cum se va vedea mai 9os

17


16/55

(Gal. 5, 22-23). De aceea, este nevoie ca o mul să dobândească st area d e jertfă, maiales, în relaie cu celălalt.

Dacă dobândirea stării de jertfă, mai ales în acceptarea sem enului în felullui de a , este atât de necesară pentru tot omul, cu atât mai mult pentru păstorulde suete. El, de asemenea, este tentat să trăiască bucuria Sntei Liturghii sau arugăciunii personale doar pentru sine, pentru pacea, linitea, confortul săulăuntric.

Cum poate evitată de către preot, ca păstor de suete această stareegoistă?

La Dumnezeiasca Liturghie , preotul este chemat să p relungească î n viaa sai a păstoriilor să i taina cea mare a rostirii: „ Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îi aducemde toate i pentru toate ”. La Tronul Sntei Treimi nu se aduc doar darurile de pâine

i vin, care d evin Trupul i Sângele lui Hristos, ci, odată cu ele, viaa însăi apreotului i întreaga suare p rezentă în Biserică. Împreună cu viaa preotului i acelor din biserică se aduce în faa Preasntei Treimi i suetul „ celor necăjii iîntri stai ” ai acestei lumi, suetul celor ce „ nu cred în Dumnezeu, al celor ce se luptăîmpotriva lui Dumnezeu” (după spusele Patriarhului Iustinian al BOR), suetulcelor ce-l dumănesc pe preot, care-i doresc răul, care-l calomniază sau îl urăsc.Prin aceasta, preotul pătrunde în taina stării de jertfă, căci nu este foarte uorpentru el să se roage pentru dumanii săi. Preotul dobândete, prin aceasta, harullui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt, bucuria sa lăuntrică nemaiind unaegoistă, individuală, sentimentală, ci adânc duhovnicească.

Preotul, în starea sa d e păstor su etesc al turmei încredinate, este chematca în rugăciunea personală să n u manifeste o atitudine egoistă, căutând o anumită„stare d e bine ” suetească car e nu are n imic din focul, dorul, adâncul, durerea caredenesc adevărata legătură cu Dumnezeu. În rugăciunea sa, săvârită în faaicoanei luminate de o candelă sau lumânare, preotul este chemat să cuprindă

bucuria i durerea păstoriilo lumea întreagă. Sfântul Siluan Athonitul spune că ortodoxul cretin adevărat, i

cu atât mai mult preotul, trebuie să p oarte în inima lui, aezat ind în rugăciune, întreaga suare de la Adam până la el i, în perspectivă, până l

veacurilor. Rugăciunea rostită cel mai adesea de acest dumnezeiesc părinte era:„Doamne, fă ca întreaga lume să Te c unoască pe Tine în Duhul Sfânt”.

Pentru a dobândi starea de jertfă i, prin aceasta, a fundamenta i a faceadevărată rugăciunea sa su b adumbrirea Duhului Sfânt, este necesar ca păstorul

1>


17/55

de su ete să poarte în inima sa p e toi cei care-l iubesc, care-l urăsc i, mai ales, petoi întristaii i d eznădăjduiii acest ei l umi. Dacă în cursul zi lei, preotul a aatdespre un accident rutier în care au murit zeci de persoane, seara, la ru găciune, eleste chemat să ducă în faa lui Dumnezeu durerea atâtor soii sau soi intrai învăduvie, atâtor copii rămai orfani, atâtor mame cu inima sfârtecată de durere.Are preotul o asemenea dispoziie lăuntrică de preluare sau de coparticipare ladurerea acelor persoane cuprinse de o aprigă durere? Sau se va rezuma la a

blama neatenia oferului i star Jertfa este un act pozitiv . Este de trebuină a spune că atât pentru preot

(arhiereu, stare, etc.) ca îndrumător spre Împărăia Cerurilor cât i pentrucretinul obinuit jertfa nu este o stare uor de îneles i, mai al es, de asumat.Aceasta pentru că, în mentalitatea veacului nostru, jertfa este percepută ca cevanegativ, care trebuie evitat pentru că nu ar aduce bucurie în viaa omului. De

aceea, omul contemporan este înclinat să caute ceea ce este uor, ceea ce nu-lsolicită prea m ult, într-un cuvânt, să obină tot ceea ce î i dorete, cu efort minim.De aici i lipsa d ispoziiei pentru jertfă. Această realitate, i anume fuga de jertfă,nu este doar st area omului secularizat, ateu sau necretin. Privind la noi înine, încalitatea noastră de cretini, constatăm o continuă st rădanie de a fugi de starea d e

jertfă manifestată ca suferină, asculdurerea lui. Întreprindem, în general, totul pentru a evita, abandona, ocoli totceea ce atrage manifestarea stării de jertfă. Aceasta pentru că, din păcate, cei maimuli „ în toate j udecăile lor ,în toate opiniile l or asupra l ucrurilor, asupra vieii, asupramântuirii, înelegerea i cu getul lor sunt t rupeti, sueteti, umanistice ”26 .

Dacă fuga de jertfă este o atitudine rească în lumea necretină, neortodoxăsau necredincioasă pentru care „ Hristos cel răstignit ” este „ sminteală” i „nebunie ”(ICorinteni 1, 23), cretinul ortodox este chemat să-L „ propovăduiască pe Hristos. Şi

pe Acesta răstignit ” (I Corinteni 2, 2), adică în stare d e jertfă. Jertfa, ca atare, este, aadar, Mielul lui Dumnezeu ”, Care

se jertfete pentru lume, este legată de viaa autentică a cretinului, ca următor al

lui Hristos. Jertfa este starea adevărată a cretinului i pentru faptul că, în sine, eaeste un act pozitiv, văzut prin consecinele sale. Jertfa înseamnă a dărui sau a sedărui, înseamnă a iei din carapacea propriului eu i a veni în întâmpinareaceluilalt. Fără această capacitate de a dărui i a se dărui nu poate cineva preotde altar sau membru al preoiei universale în mod autentic. „Mai mare dragoste

2> rhim! -o.ronie , /evoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu , trad! 5erom a.ail 8oica, /d!eîntre$irea, l a 5ulia, 266>, p! )7

1?


18/55

decât ace asta nimeni nu are, ca suetul lui să i-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15,13). Aici este vorba nu numai de jertfa manifestată în sensul suprem, ci i depaharul de apă de care vorbete Hristos în Evanghelie (Matei 10, 42), oferit unui

însetat sau de „ foia de ceapă ” de care vorbete Dostoievski, oferită unui ămând icare devine „ pretext ” pentru Dumnezeu de a ridica din chinurile iadului o marepăcătoasă. 27 .

Jertfa este fundamentul lumii . Prin jertfă Dumnezeu a creat lumea, prin jertfăa răscumpărat lumea. „ Căci Dumnezeu aa a i ubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat c a oricine crede în El să n u piară, ci să ai bă viaă venică” (Ioan 3, 16).Filosoful Constantin Noica amintea adesea despre necesitatea stării de jertfă„ pentru ca ziua să ină ”, „ să e ”. Ziua aceea „ nu este ”, ziua aceea „ nu ine ”, adică„nu există ” în sensul adevărat al cuvântului, dacă nu s-a trăit cel puin o fărâmă destare de jertfă în ziua aceea. Starea de jertfă ajută omul, sprijină umanitatea

întragă să rămână întru ină, căci de l uceDumnezeu din nimic întru ină, omul se aă în tensiune permanentă de arămâne întru ină sau a reveni în nimicul din care a fost adus la existenă.Rămânerea î ntru ină se datorează jertfei lui Hristos, prelungite în jertfa SnteiLiturghii, iubirii i iertării ca acte de jertfă, nevinovăiei pruncilor.

Jertfa este bucurie. Jertfa este, pe de o parte durere, dar pe de altă parte, bucurie.

Un părinte duhovnicesc din veacul trecut (Pr. Sofronie Saharov) a spus cădurerea sau suferina maximă i bucuria maximă coincid. Desigur, nu în logicaacestei lumi. În bisericile vechi întâlnim icoane autentice cu răstignireaMântuitorului, mai ales crucea din faa sntei mese în care este înfăiat Hristosrăstignit, iar d easupra stă scris: „ Domnul slavei ”. Răstignirea este izvor d e sl avă. ÎnVinerea Mare, când se prăznuiete Răstignirea, durerea totală, abandonul total decătre toi i de către toate a Fiului Omului, atunci nu se rostete ceva de felul:„acum Fiul omului este în durere, trebuie să-l plângem ”, ci „ Acum Fiul omului s-a

preaslăvit ”, arătând prin aceasta coincidena între suprema suferină i suprema

bucurie.

2? -.ântul 5saac -irul vor eşte adesea în scrierile sale de ' prete


19/55

Jertfa este continuă. Când vorbim de starea de jertfă nu vorbim de unmoment anume, căci jertfa este un act continuu, o stare lăuntrică permanentă. Nuse poate spune: „ iubesc ast ăzi, iar mâine nu ”; „ iert acum, dar mâine n-o să i ert ”; sau„nu iert astăzi, dar o să i ert mâine ”. Jertfa nu este nici deasă, nici rară, ci continuă.Fără starea de jertfă omul cade întru neină. Cretinul ortodox - i cu atât maimult păstorul de suete – în clipa în care nu se aă în stare de jertfă este capetele pe uscat, ca omul fără ae r, ca iarba câmpului fără ap ă i soare.

Pentru a înelege starea de jertfă i, totodată, modalitatea de a o dobândi,de a crete în ea, de a o recăpăta dacă s-a pierdut, vom încerca să o identicăm înnouă stări sau trăiri din viaa cretinului, în general, din viaa păstorului desuete, în special:

Silirea riiDeertarea de sine sau smereniaAscultareaRăbdarea sau starea de suferinăNeabandonarea l uptei în faa obstacolelor vieiiAsumarea su ferinei celuilaltNejudecarea aproapeluiBucuria de a micIubirea vrăjmailor

b) Silirea rii, asceza.Motto:„Împărăia Cerurilor se ia prin străduină i cei ce sesilesc pun mâna pe e a” (Matei 11, 12).

„Silirea rii ” este o expresie folosită mai ales în lumea monahală i exprimălupta continuă cu propria re, o luptă de ecare clipă cu patimile, cu neputinele,comodităile i cu tot ceea ce p oate constitui piedică în apropierea de Dumnezeu.

Silirea rii este o strădanie spre o mai mare osteneală. Această osteneală nutrebuie privită ca scop în sine, ci ca mijloc de a ajunge la întâlnirea personală,nemijlocită, vie cu Dumnezeu.

De silirea rii are nevoie nu numai monahul, ci i orice credincios i, înspecial, preotul, păstorul de suete. Aceasta deoarece nu există douăspiritualităi: una monahală i alta a celor care locuiesc în lume, ci este una i

1:


20/55

aceeai cu intensităi, cu accente, nuane diferite de la om la om, de la context lacontext. Păstorul de suete este cel chemat să dobândească Împărăia Cerurilor icălăuzete i pe alii să facă acelai lucru. El se si lete pe sine să câtige Împărăiai să n -o piardă i îndrumă, în această direcie, i pe cei pe care îi păstorete. 28 Nuexistă păstor ad evărat care să n u pregustat Împărăia cerurilor încă din aceastălume. Sfântul Simeon Noul Teolog armă adesea în scrierile sale că cel care nu atrăit în ambiana Împărăiei Cerurilor în această lume n-o va dobândi nici dupămoarte 29 . Este aceeai Împărăie trăită la intensitate diferită: în parte, cum spuneSfântul Pavel în această lume, deplin în cealaltă (1 Cor. 13, 12).

Reluând cuvintele Domnului Hristos, Sfântul Simeon Noul Teolog spune:„Pocăii-vă, cerei, căutai i batei! Până când? Până când vei pri mi, până când veiaa, până când vi se va deschide. Ce anume? Împărăia Cerurilor, desigur” 30 . Aceastăluptă sau silire a rii este un proces permanent i dinamic: „ Nu (zic) că am i

dobândit îndreptarea, ori că su nt desăvârit; dar o u rmăresc ca do ar o v oi prinde, întrucâti eu am fost prins de Hristos Iisus. Frailor, eu încă nu socotesc să o cucerit, dar u na

fac: uitând cele ce sunt răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus ” (Filipeni 3, 12-14).Veghea continuă la ceea ce se î ntâmplă în sine i în jur, atenia permanentă de anu cădea în păcat, adică în mâna puterilor întunericului, pregătirea constantă învederea d obândirii virtuilor, strădania de ecare cl ipă pentru a se l ăsa cu prins deadumbrirea Sfântului Duh sunt stările care d enesc orice lucrare de apostolat.„Luptă-te lupta cea b ună a credinei, cere Sf. Ap. Pavel ucenicului său , cucerete viaacea venică ”(I, Timotei 6, 12). Aceasta pentru că „ în lupta voastră cu păcatul nu v-aiîmpotrivit până la sân ge ”(Evrei 12, 4).

Lucrarea d e păstorire a suetelor presupune o trezvie fără răgaz, o luptă încare de multe ori curge sânge, au loc înfrângeri, apar momente de cumpănă. „ Telupi , zice Gheron Iosif, biruieti sau eti bi ruit, câtigi sau pierzi, cazi, te ridici, cândrăscoleti totul, când ridici totul în picioare, când primeti lupta până l a u ltima su are ”31 .

2) /u ştiţi voi că acei care aleargă !n stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul@

0lergaţi aşa ca să-l luaţi. ?i oricine se luptă se !n$r nează de la toate. ?i aceia, ca să ia ocunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu, deci, aşa alerg, nu ca la !nt mplare. 0şa mălupt, nu ca lovind !n aer, ci !mi chinuiesc trupul meu şi !l supun robiei7 ca nu cumva, altora

propovăduind, eu !nsumi să mă $ac netrebnic ' (5 Cor! :, 24#2?*!2: 0lergaţi, căutaţi, loviţi, ca să vă deschidă uşa (&atei A, A ;mpărăţiei Cerurilor şi săa8ungeţi !năuntrul ei şi să o dob ndiţi !năuntrul vostru (Luca BA, )B . :iindcă cei care ies dinviaţa aceasta !nainte de a o f dob ndit, unde şi c nd o vor găsi odata ce au plecat acolo@ '-.ântul -imeon 8oul +eolo$, Cateheze, "crieri ## , trad! Diac! 5oan 5! 5că 9r, /d! Deisis, -i iu,1:::, p! 1))!365 idem, p! ?231


21/55

Păstorul de suete adevărat, poate avea în lucrarea sa clipe de mari ispite,cedări i căderi. El se ridică, i continuă drumul dacă nu pierde din vedere că adorit să se l ase prins în mreaja aruncată întru adânc de Domnul Hristos (Ioan 21,6) i că, la rândul său, a devenit „ pescar de oameni ” (Luca 5, 10). El zice, cu Sf.Pavel: „ urmăresc ca doar o voi prinde, că i eu am fost prins de căt re Domnul HristosIisus ” (Filipeni 3, 12). Odată cuprins în lucrarea d e mântuire a suetelor, păstorulnu are l oc de întoarcere. Fiind prins în aura Împărăiei Cerurilor, el se luptă să n-opiardă i-i sensibilizează i pe alii s-o prindă i s-o păstreze. El veghează să nupărăsească staulul unde păstorete Hristos Domnul i, în numele Lui, urmăretesă nu piardă nici o oaie, să readucă pe cele rătăcite i să mărturisească E vanghelia

în tot ceasul i Cum se manifestă silirea rii? Prin această „ luptă până la sânge ” pentru a

duce o viaă înntru Hristos i a-i călăuzi pe alii la aceeai viaă. Asceza zică i

cea d uhovnicească î l ajută pe păstorul de suete să aibă i să inspire altora aceastăviaă întru Hristos Domnul.

Asceza trupească se arat ă prin post, metanii, înfrânarea limbii, a văzului, aauzului, etc. Mărturisirea unui preot de parohie i profesor de teologie despreregretul de a nu se silit îndeajuns i la vremea potrivită spre forme de ascezăaccesibile, dar cu consecine duhovniceti mari poate ajuta tinerii preoi sau pe ceice aspiră la preoie în demersul lor pastoral: „A te înfrâna înseamnă a t e mulumi cuo singură f elie de pâine, atunci când ai posibilitatea să mănânci două. (...) Poate n u este

cel mai fericit exemplu. Înfrânarea est e un mod de a tr ăi, care se aplică l a orice ne cultivă plăcerea egoistă, ibcu o legumă, o fructă, atunci când ai posibilitatea să m ănânci ceea ce î i place! Cine faceacest exerciiu, va în măsură să se înfrâneze.

Înfrânarea este cel mai bun mijloc de exersare a stăpânirii de sine. Când testăpâneti pe ti ne însui i te controlezi, lupi împotriva patimilor i a ispitelor. Atunci

poi foarte uor să gestie jalnic! Este dramatic s

porniri, celor mai meschine ai trăit tu, de fapt. Că ai fost captiv sau victimă unor p atimi de ocară!Eu sunt la o vârstă la care am început să mă uit în urmă i să regret enorm lipsa

eforturilor pentru a mă desprinde de ast fel de tentaii. Acum, încerc să m ă bat cu mineînsumi, dar n u mai am puterile pe car e le aveam în tineree .” 32 32 r! Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor , /d!=i antină, =ucureşti, 2611, p! 334

21


22/55

Asceza suetească se poate manifesta în multe feluri. Înăbuirea dorineide a primul, capacitatea de a da loc celuilalt să e primul constituie cea mai

înaltă i cea mai grea formă de asceză eIoan Botezătorul: „ este timpul ca El să cr ească i eu să scad, să mă micorez ” (Ioan 3,30). Înăbuirea mâniei, a dorinei de răzb unare i de neiertare, sunt alte forme aleacestei asceze. Despre aceste manifestări ascetice aducem mărturia unui părinteatonit din veacul trecut: „ Asceza, ul meu, cere lipsuri. Lucrurile bune cu adevărat nule vei găsi mergând la băi s au trăind bine. Este nevoie de luptă i de osteneală multă. Săstrigi zi i noapte cătr e Domnul. Să înduri cu răbdare t oate i spitele i necazurile. Să-iînăbui mânia i dorina” 33 .

De ce este necesară silirea rii? Pentru cel puin trei motive: pentru că„ poruncilor lui Dumnezeu le este propriu absolutul ”34 , iar absolutul nu este la

îndemna oricui. Te lupi să-l cucereti

pentru că „cei ce t răiesc î n linite tr upească se atr oază duhovnicete” 35 . „ Acolo undeeste odihnă trupească , spune Sf. Macarie Egipteanul, frica de Dumnezeu nu se poatesălălui ”36 . A păstor de suete înseamnă a om viu duhovnicete, a om cufrică de Dumnezeu i plin de zel pentru a aprinde în el i în ceolali focul desprecare H ristos vorbete că-l dorete a aprins pe pământ (Luca 12, 49). În al treilearând, pentru că patimile i, în general, comoditatea, devin a doua re în om.Devenind a doua re trebuie luptat cu multă tărie pentru a o zdruncina, sfărâma,astfel încât în locul ei să reap ară ce a dintâi re, adică omul cel nou întru Hristos.

c) Deşertarea de sine sau smerenia .Motto: „ Toată lumea e a ta când ai renunat la ea ”

(Pr. Arsenie Boca).

La o primă privire, deertarea d e sine ar avea o conotaie exclusiv negativă.Cuvântul Pr. Arsenie Boca i un altul aezat ca titlu pentru o preafrumoasă car te,

„Dăruind vei dobândi ” de către Pr. Nicolae Steinhardt, o luminează întru adevăr.Păstorul de suete se îmbracă în haina smereniei, se deartă pe sine i se umple

33 Everghetinos, cartea #, trad! Aănăstirea Batopedi, 266?, p! 321

22


23/55

de Hristos i de oameni i astfel el devine îndrumător al altora. Nu poate cinevapăstor dacă este plin de sine, pentru că ind plin, nu mai are loc de Hristos însuetul său. Alungând din sine mândria, egoismul, sentimentul superiorităii, elface loc lui Hristos, i, odată cu Hristos, vor intra i păstoriii lui. Ce înseamnădeertare d e sine? S-ar putea da patru răspunsuri:

1. Dobândirea gândului lui Hristos . Apostolul Pavel zugrăvete aceastădeertare de sine în Epistola către F ilipeni: „ Gândul acesta să e în voi care era i în

Hristos Iisus, Care, Dumnezeu ind în chipDumnezeu, ci S-a deertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, ila înfăiare aându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până lamoarte, i încă moarte pe cruce. ” (Filipeni 2, 8). Este prezentă aici coborârea Fiuluilui Dumnezeu, am putea spune, aspectul negativ al lucrurilor. Dar imediatadaugă: „ Pentru aceea, i Dumnezeu L-a preaînălat i I-a dăruit Lui nume, care este

mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot gen unchiul să se pl ece, al celorcereti i al celor pământeti i al c elor d e dedesubt. Şi să mărturisească toată l imba căDomn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl ” (Filipeni 2, 9-11). Deertarede sine înseamnă a avea „ gândul ” lui Hristos, Care s- a deertat p e sine, chip derob luând, smerindu-se până la moarte i încă moarte pe cruce, dar aceastădeertare d e si ne devine d esăvârire, înălare, slavă.

Tot cretinul, i cu atât mai mult păstorul de suete cretine, este chemat să-i umple ina sa ce a mai dinlăuntru de „ gândul ” lui Hristos, adică Să-L urmeze

pe Hristos în deertarea Sa. Impropriindu-i acelai drum parcurs de „ fratele luimai mare 37 ” – H ristos Domnul, Păstorul păstorilor – preotul dobândete mântuireaproprie i pe cea a păstoriilor să i. „ Mântuirea , zice Pr. Sofronie Saharov, este aurma pe Hristos în deertarea Sa(care poate echivala i cu) a primi moartea de la fratele ”38 .

2. Lupta împotriva părerii de sine . Preocuparea faă de persoana proprie, buna impresie faă de sine sunt stă

se luptă însă i omul credincios care caută să urmeze lui Hristos, să întrupeze

cuvântul Evangheliei i cu atât mai mult preotul, cârmuitor de suete. Pentru celcare nu crede sau care nu manifestă interes pentru înnoirea vieii sale întruHristos părerea de sine trece drept un mod resc de a .

3? rhim! -o.ronie, Cuv ntări duhovniceşti, vol. # , trad! 5erom! a.ail 8oica, /d! eîntre$irea,l a 5ulia, 2664, p! 143

3) 5 idem23


24/55

Pentru cel care se ostenete să urce i să ajute pe alii a urca trepteledesăvâririi este asaltat de multe ori de acest cânt de si renă ispititoare, i constatăcu amărăciune, că nu o dată a căzut în mreaja acesteia. Adeseori, la o analizăsinceră, realizează că grija cea mare a lui este îndreptată spre persoana proprie ispre dobândirea unei bune imagini: să e văzut, să e apreciat, să nu econdamnat, să nu e vorbit de rău. Preocuparea faă de cei din jur este de multeori numai un pretext pentru a se sluji, de fapt, pe sine însui. Părerea de sineafectează grav viaa duhovnicească a cuiva i, dacă nu există stare d e trezvie, decontientizare, sfârete prin a-l robi pe om.

Părerea de sine poate numită i „ închinare l a idol ”, sau „ autoîndumnezeireluciferică ”39 . Păstorul de suete poate cădea în această „ preadulce otravă ”40 când îiatribuie siei, isteimii, pregătirii, inteligenei sal e vreun merit p astoral. Părereade sine i, mai al es, persistena în ea, echivalează, spune Pr. Sofronie, cu „ esena

conceptului de cădere ”, cu „ autoîndumnezeirea ”41 , cu „ paralizia duhovnicească ”, cu„moartea ”42 , cu mândria care es te considerată „ esena păcatului ”43 , „ esena iadului ”44 ,imposibilitatea iubirii 45 i a dobândirii Duhului Sfânt 46 .

Fiind atât de periculoasă pentru orice cretin i cu atât mai mult pentrupăstorul de suete, părerea de sine trebuie combătută prin contrariul ei i anume„osândirea de sine ”47 , sau contiina propriei slăbiciuni „ Un învăător, îndeamnă Sf.Grigorie cel Mare , nu trebuie să uite a medita la slăbiciunea lui în ecare zi ”48 .Depăirea părerii de sine se real izează i prin a deveni, prin totala deertare de

sine, un „ nimic ”, „ materia potrivită din care Dumnezeu poate zidi ”49

i prin „ iubirea deDumnezeu i de aproapele până la ura de si ne ” ?

3: rhim! -o.ronie -aharov, =om vedea pe Dumnezeu precum este, p! 3?46 5 idem41 :ăptura care se socoteşte pe sine a f un dumnezeu, devine diavol, !n virtuteaauto!ndumnezeirii 9 iată esenţa conceptului cădere ', rhim! -o.ronie , Cuv ntăriduhovniceşti, vol. # , p! 14?42 “&ulţumirea de sine, care este paralizie duhovnicească, ba chiar moartea ', 5 idem, p!::43 “Esenţa ad ncă a păcatului este m ndria (care $ace ca tragismul istoriei să nu !nceteze a

creşte ', rhim! -o.ronie, =om vedea pe Dumnezeu precum este, p! 23 44 ;n m ndrie se a'ă esenţa păcatului ', i idem, p! 3>47 Cine este m ndru nu poate iubi ', arhim! @aharia @aharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre,trad! A! Aariam Bicol, /d! eîntre$irea, 266:, p! 2>14> Poate oare cel ce este prins !n ghearele m ndriei să aibă petrec nd !n sine "meritul Duh"$ nt ', rhim! -o.ronie, =om vedea pe Dumnezeu precum este, p! 7:4? s ndirea de sine la iad este mi8locul cel mai puternic prin care omul se poate slobozi diniad ', arhim! @aharia @aharou, op! cit!, p! 1114) -.ântul egulei pastorale, trad! r! ro.! le0andruAoisiu, /!5!=!A!=! ! !, =ucureşti, 1::>, p! 2:4: rhim! @aharia @aharou, op! cit!, p! >7

24


25/55

3. A deveni „nimic” pentru a „dumnezeu” . Părintele Zaharia Zaharou încartea sa Lărgii i voi i nimile voastre spunea că d oar cel care devine „ nimic ”, devine

în cele din urmă „ dumnezeu ” după har adică dobândete desăvârirea. Pornind dela adevărul fundamental că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, fără vreo materiepreexistentă, Părintele aplică acest adevăr l a viaa duhovnicească dobândită prinpocăină, deertare d e sine i smerenie. „ Dăruindu-se cu totul pocăinei, pe cât î i estecu putină, omul suferă de bunăvoie deertarea de si ne spre a tămăduit… El este zdrobi ti suferă la toate nivelele inei sale. Este smerit i devine un simplu „nimic”, materialul

potrivit din care Dumnezeul nostru ”50 . Cu alte cuvinte dacă omul nu s-adeertat pe sine, dacă nu a deertat acel idol lăuntric – egoismul său, trua sa –acestea constituind materia din care omul se hrănete, dacă omul nu devine „ gol ”,Dumnezeu nu-l poate recrea la o vi aă nouă căci Dumnezeu nu plăsmuiete cevadintr-o materie preexistentă. În momentul în care omul a devenit „ nimic” prin

smerenie, atunci acest „ nimic ” devine „ materia” din care Dumnezeu îl plămădete,adică devine „ dumnezeu după har ”. Şi aceasta trebuie să e păstorul de suete:„dumnezeu ”după har pentru a păstori pe cei destinai a , deasemenea,„dumnezei ” după har. Într-o poezie numită Tabor, Monahia Teodosia Zorica Lacuexclamă: „ O, schimbă-i faa, suete al meu / Dintru nimic, tu fă-te dumnezeu ”51 .

4. Smerenia, apus al mândriei i preludiu al desăvâririi i bucuriei. Deertându-se de sine, omul dobândete pe Dumnezeu i pe aproapele. Mai mult decât atât:

deertându-se de sine el se aă pe sine însui. Ceea ce p are a o pierdere, devinepână la urmă câtig duhovnicesc pentru sine i pentru semeni. Cuviosul PaisieAghioritul vorbete despre părerea de sine care duce la izolare faă de Dumnezeui oameni, în timp ce deertarea de sine îl apropie pe om de Dumnezeu, desemeni, Dumnezeu i semenii devenind viaa omului deertat de sine. „ Cel care s e

gândete numai la sine, unul ca acesta se Dumnezeu – izolare îndoită – i, prin urmare, nu primete harul dumnezeiesc. …Dimpotrivă, cel ce nu se gâ ndete la si ne, ci mereu se gâ ndete la alii, în înelesul bun, launul ca acesta se va g ândi mereu Dumnezeu i apoi se vor gândi la el i ceilali oameni.Pe cât ne uităm pe noi înine, pe atât Îi aduce aminte Dumnezeu de noi ”52 .

76 5 idem, p! ?2#?3! celaşi $ând îl $ăsim şi în scrierile r! -o.ronie, duhovnicul r! @aharia&;ntorc ndu-ne !ntru nimic 9 noi devenim 3materialul din care ;i este propriu Dumnezeului

nostru a $ăuri ', rhim! -o.ronie, =om vedea pe Dumnezeu precum este, p! 1?:71 @orica +eodosia Faţcu, oe ii, /d! -ofa, =ucureşti, 266), p! 12372 Cuviosul aisie $hioritul, 4rezire duhovnicească p! 21)

27


26/55

Deertarea de sine este echivalentă cu smerenia. În duhul lumii, smerenia,ca i deertarea de sine, trece drept slăbiciune. În Duhul Sfânt, smerenia esteputere. Dostoievski spune că sm erenia constituie cea m ai mare foră. Este singuraforă care poate converti lumea. El constată că orice cucerire care nu cuprindeinima este o cucerire falsă. Iar i nima celuilalt nu o poate cucerită decât printr-ostare de smerenie.

În acelai sens, vorbete i Pr. Alexandru Schmemann despre „ smerenia ” luiDumnezeu, ca ind „ slava ” Lui, „ perfeciunea ” Lui, păstorul de suete aându-islava i bucuria în smerenie. „ În mentalitatea noastră omenească avem tendina de aopune „slava” i „smerenia” – ultima ind pentru noi un semn de slăbiciune. Pentru noiignorana i incompetena sunt cei doi f actori ce ne determină sau ar trebui să nedetermine să ne simim smerii. Aproape că este imposibil să „traduci în fapt” omuluimodern, hrănit din publicitate, din armarea de si ne i dintr-o nesfârită laudă de si ne, că

tot ce ea ce est e într-adevăr p erfect, frumos i bun este în acelai timp în mod resc s merit;datorită perfeciunii sale nu necesită în nici un fel „publicitate”, slavă exterioară sau„adulare”. Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa isursa adevăratei frumusei, perfeciuni i bunătăi, i oricine se apropie de D umnezeu i-L cunoate devine imediat părta la smerenia divină i este înfrumuseat pri n ea .53 ”

Pentru păstorul de suete, care prin diferite încercări îngăduite deDumnezeu, este îmbrăcat cu haina smereniei, aceasta devine izvorul desăvâririii bucuriei lui în Domnul. „ Deplinătatea deertării premerge deplinătatea desăvâririi ”,

spune Pr. Sofronie54

.Bucuria păstorului, rezultat al smereniei ei, se a rată i în atitudinea pe care

o are faă de păstoriii, ucenicii săi. El se bucură când acetia progresează întrucele ale vieii în Hristos. Sf. ap. Pavel face o paralelă între smerenia, coborârea luii slava ucenicilor să i: „ V-am propovăduit în dar Evanghelia lui Dumnezeu, smerindu-mă pe mine însumi pentru ca voi să mă înălai ”(II Corinteni 11, 7), „ Ne bucurămcând noi suntem slabi, iar voi suntei tari. Aceasta i cerem în rugăciunea noastră:desăvârirea voastră ”(II Corinteni 13, 9).

d) Ascultarea sau tăierea v oii .

73 le0ander -chmemann, Postul cel &are , /d! Inivers enciclopedic, =ucureşti, 1::7, p! 1:#2674 rhim! -o.ronie, =om vedea pe Dumnezeu precum este , p! ?1

2>


27/55

Omul modern manifestă respingere faă de ceea ce î nseamnă ascultare sauine de ascultare. Aceasta deoarece dorete să e liber, iar co ncepia sa privitoarela libertate exclude dimensiunea ascultării. Libertatea lui – lăuntrică sauexterioară – este, în viziunea lui, subminată de supunerea faă de cineva mai maredecât el sau care a f ost aezat deasupra lui. Omul simte un război lăuntric pentrua îndepărta „ jugul abuziv ” al celuilalt aezat în jurul grumazului suetului său.„ Jos tirania!” strigă sau simte el. În această stare a ându-se, zilele îi sunt păgubitei somnul îi este nelinitit. Ar d ori să z boare, dar a re sen timentul că aripile-i suntfrânte, legate de superiorul lui. Şi nu-i găsete linitea până nu zdrobete lanulcare-l sufocă. Însă această linite este numai ap arentă sau închipuită, pentru căatitudinea de răzvrătire, de nesupunere i de neascultare nu poate să-i ofereadevărata linite suetească.

În vremea noastră duhul neascultării nu a cuprins numai pe omul

îndepărtat mai mult sau mai puin de Biserică în suetul celor care ar

cu mult mai grav este că, de multe ori, se întâmplă ca cineva să-i împlineascăpropria voie, ind încredinat că se aă în ascultare i împlinite voia luiDumnezeu.

Neascultarea izvorăte din dorina împlinirii voii proprii, din armareapropriului „ eu ”. Neascultarea nu este nimic altceva decât perpetuarea păcatuluiprotopărinilor, care au încercat să se îndumnezeiască prin ei înii, fără

Dumnezeu, în afara lui Dumnezeu i împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate însă măsură a tuturor lucruriloreste creat de Dumnezeu. De aceea, împlinirea sa ca om se poate realiza numaidacă se aează corect în raport cu Creatorul său.

Întreaga lucrare de mântuire a Fiului lui Dumnezeu întrupat se aă subsemnul ascultării. În repetate rânduri, Hristos subliniază acest lucru: „ M-amcoborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis pe M ine ” (Ioan 6,38) 55 . Păstorul de suete, ca orice cretin de altfel, este chemat să se aeze în

aceeai atitudine de ascultare p recum Fiul faă de Tatăl.În viaa de mănăstire ascultarea este aezată înaintea voturilor fecioriei i

neagonisirii tocmai pentru că este esenială. Fără a un imperativ exclusiv almonahului, ascultarea este cerută i în viaa de familie i, cu atât mai mult, înviaa păstorului de suete. Acesta – la orice nivel s-ar aa – este ispitit deneascultare: are impresia că cel aezat deasupra lui nu este demn de poziia pe77 se vedea şi& Aatei 2>, 3:, 42% Aarcu 14, 3>% Fuca 22, 42% 5oan 4, 34% 7, 36% ?, 1?

2?


28/55

care o ocupă, că nu are cunotinele sau pregătirea pe care ar trebui să le aibăpentru o asemenea poziie, că nu are smerenia adecvată care să j ustice aezarealui în postul în care se a ă etc. Orice tendină de acest fel îl dezbracă pe păstor d ehaina lui de păstor. Nu poate păstor de suete cel care nu se aă sub luminaascultării. De ce aceasta? Pentru că nu există păstor ad evărat fără să e om liber.Şi paradoxal, libertatea nu poate dobândită prin răzvrătire sau neascultare, cidimpotrivă. Mai mult, ascultarea nu e semn al slăbiciunii, ci al puterii. Se poatearma chiar că cel care ascultă este mai puternic decât cel de care ascu ltă pentrucă este mult mai uor să porunceti decât să ascu li. Şi cel care duce o sarcină maigrea este mai puternic decât cel care duce o sarc ină mai uoară.

Ascultarea în viaa păstorului de su ete are două direcii principale:În primul rând, ascultarea faă de duhovnic . Nu există păstor adevărat, în

orice rang de slujire s-ar aa, fără să aibă un duhovnic. Dacă nu are, este canăimitul din Evanghelie, simbria, nu păstor. Oricât de înaltă ar slujireapăstorului, acesta trebuie să aibă puterea i chiar să si mtă nevoia lăuntrică de a seaeza sub epitrahilul duhovnicului său. Acela ade pe scaun, el la picioareleaceluia. A se aeza în genunchi în faa duhovnicului este semnul evident allibertăii lăuntrice i al cap acităii d e a puternic. Stareul Efrem Katunakiotuldin Muntele Athos (+ 1998) arată cât de importantă este ascultarea faă deduhovnic: „ Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin as

Hristos dă rugăciunea. Nu ne mântuie rugăciunea; ci ascult

mântuie .” Aceasta înseamnă că p oate cineva să se r oage zi i noapte; dacă nu areascultare, nu este nimic. Gheron Iosif Isihastul armă un lucru, care, la primavedere, poate părea scandalos: „ Nici preoia, nici Sfânta Împărtăanie, nicirugăciunea minii, nici postul, nici privegherea n u mântuiesc f ără a scultare. Tot c e se f acedin voia proprie e luat de diavoli! Căci împlinind cineva voia altuia i nu pe a sa,înfăptuiete nu numai lepădarea de su etul său, ci i răstignire faă de toată lumea ”. Deasemenea, este un cuvânt mai ales în mediile monahale, aplicat, însă i pentruorice cretin, care spune: „ voia mea mi s-a făcut mie demon, un demon căruia îiîmplinesc t oate poruncile ”. Într-o atare si tuaie devine legitimă întrebarea „ Cum mă

pot sustrage de la propr ”56 Răspunsul nu-l poateda decât cel ce este dăruit de Dumnezeu, luptându-se i el pentru aceasta, cudeertarea de sine, smerenia, răbdarea în suferină, nejudecata aproapelui i celeasemenea.

7> rhim! -o.ronie, Cuv ntări duhovniceşti, vol. ##, trad! 5erom! a.ail 8oica, /d! eîntre$irea,l a 5ulia, 266), p! >3

2)


29/55

Cea de-a doua direcie a ascultării este cea care i ne de ierarhie la orice nivel:nul faă de na, soia faă de so, soul faă de soie, copilul faă de părini,enoriaul faă de preot, preotul faă de protopop, protopopul faă de arhiereu,arhiereul faă de sinod. „ Oamenii cu adevărat du hovniceti dau o deosebită cinstireinstituiilor Bisericii. Acestea sunt ci nstite (…) pentru că în ecare i nstituie (biserică)există un potenial har al D uhului Sfânt. Şi depinde de noi să îl descoperim ”57 zicePărintele Sofronie Saharov. Păstorul trebuie să e contient de harul special pecare î l au cei de pe o treaptă su perioară l ui, pentru ca i cei care su nt în ascultareasa să recunoască în el păstorul. „ Cred că ori de câte ori ne apropiem cu o atitudinedreaptă de un episcop, există un potenial dar al S fântului Duh. De fapt, de ecare datăcând ne întâlnim unul cu altul există acest potenial dar ”58 .

Este necesar, în acelai timp, ca la orice nivel al ascu ltării, să se aibă învedere z idirea vieii bisericeti în adevăratul duh al Evangheliei. Nu rareori, „ se

pierde adevăratul îneles locul ei i ntră în vigoare „disciplina”. Şi ace asta este de neocolit, ba chiar de neapăratătrebuină în coordonarea vieii obteti a oamenilor… însă totui ea nu trebuie sădepăească o anumită graniă, căci altfel se va risca desăvârita pierdere a însui eluluicretin sau a sensului vieii…. Această pierdere este de necompensat cu nici un succesexterior a l instituiei” 59 .

Ascultarea a duce roadele ei în viaa Bisericii, în viaa păstorului de oamenii în viaa ecărui cretin în cazul asumării ei ca act d e libertate. „ Ascultarea …

trebuie să e un act l iber i de bunăvoie pentru a avea valoare venică înaintea luiDumnezeu… Tot ce facem fără libertate nu are valoare venică ”60 .Odată asumată de bunăvoie, ascultarea devine, cu puterea Domnului, o

harismă purtătoare de nenumărate daruri: „ cea mai bineplăcută jertfă adusă lui

7? rhim! -o.ronie, p! 4?!7) #bidem 7: rhim! -o.ronie -aharov, /aşterea !ntru ;mpărăţia cea neclătită , trad! 5erom! a.ail 8oica,/d! eîntre$irea, l a 5ulia, 2663, p! 241#242>6 rhim! @aharia, op! cit!, p! 2?1

2:


30/55

Dumnezeu ”61 , „ cultura cunoaterii lui Dumnezeu ”62 , „ edere de- a dreapta lui Hristos ”63 ,iubire din partea tuturor 64 , „ adevărata libertate ”65 , „ pacea ”66 .

În contiina Bisericii, ascultarea este atât de mare, sfântă i necesară p entrucă ea con stituie fundament pentru „ a birui urmarea păcatului strămoesc ”67 , pentru„a supune arele ”68 , pentru a birui „ voina egoistă ”69 , pentru a dobândi „ viaă demucenic ”70 i de „ mărturisitor ”71 .

Fiind purtătoare de semenea daruri, ascultarea a devenit stareduhovnicească mult râvnită în viaa Bisericii de către marii bărbai ai ei i desntele femei. Ei au fugit de neascultare ca d e „ păgânătate ”72 , iar câ nd exercitau oslujire care n u presupunea o permanentă ascultare faă de cineva, căutau prilejulpotrivit pentru a reintra într-o viaă de „ tăiere a voii”. „Îmi era dor d e tăierea voii ” aexclamat unul dintre ei care s- a aat în situaia descrisă mai sus 73 .

Întrebarea care se pune de obicei este: până când, până unde mergeascultarea? Răspunsul îl găsim într-un cuvânt al Sf ântului Ioan Hrisostom,explicând cuvântul paulin: „ femeia să se teamă de bărbat ” (Efeseni 5, 33). Şi se>1 “C nd omul devine nebun6 pentru porunca Domnului şi !şi taie voia proprie de dragulDomnului, aceasta este cea mai bineplăcută 8ert$ă adusă lui Dumnezeu, pentru că i.a dăruit lui Dumnezeu ceea ce are mai scump !n sine ', 5 idem, p! 2?6#2?1>2 0scultarea este cultura cunoaşterii lui Dumnezeu ', rhim! -o.ronie, Cuv ntăriduhovniceşti, vol. # , p! 367>3 0scultătorul stă de-a dreapta lui %ristos cel răstignit ', -.! 5oan -cărarul, Gilocalia :, /d!1:)6, p! 167>4 4oţi mă iubesc, pentru că tuturor $ac ascultare ' a spus un monah -.ântului -iluan

thonitul, rhim! -o.ronie, Cuv ntări duhovniceşti, vol. # , p! 3?>7 0scultarea !nseamnă să devii rob, pentru a deveni liber ', 6

36


31/55

întreabă sfântul: „ să se teamă de bărbat, dar până când? ” Şi răspunde: „ femeia să seteamă de bărbat atâta ti mp cât bărbatul se teme de H ristos ”. Ascultarea î n Biserică esteaadar dependentă de rămânerea acesteia în ascultare faă de Hristos. De aceeaexistă această ierarhie: duhovnic, episcop, sinod. Duhovnicul i arhiereul merităascultarea când ei ascultă de sinod, după cum i sinodul trebuie să asculte deEvanghelie, de Sinoadele Ecumenice, de Snii Părini, de contiina ortodoxăuniversală.

e) Suferinţa şi răbdarea necazurilor .

Motto: „ În lume necazuri vei avea, dar î ndrăznii, Eu am biruit lumea ”(Ioan 16, 33).

Păstorul de suete trebuie să e om al bucuriei, al învierii i al păcii. El estechemat să transforme turma pe care o are în grijă într-o oază a bucuriei, într-oogradă a învierii, într-un rai a l păcii. „ Bucurai-vă! Bucurai-vă! Şi iarăi zic:Bucurai-vă! ” sunt cuvintele prin care Hristos i Apostolii Săi se ad resează lumii.Numai că, paradoxal, pentru a el însui om al bucuriei, al învierii i al păcii,pentru a-i transforma pe cei dai lui spre păstorire în oameni ai bucuriei, ai

învierii, ai păcii

Hristos până astăzi nu a fost o ispită mai mare p entru Biserică i pentru cretiniide orice fel, decât aceea de a ajunge la bucurie, înviere, pace, însă f ără cru ce.Apostolul Pavel povestete că a ajuns p ână la al t reilea cer. Şi totui, el, cel

ridicat p ână la al t reilea cer, se descrie pe sine: „ eu (...) în osteneli mai m ult, înînchisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori amluat p atruzeci de lovituri de bici fără u na. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am

fost bătut cu pietlargul mării. În călătorii ad eseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în

primejdii de la neamul meu, în în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între f raii cei mincinoi; În osteneală i întrudă, în privegheri adeseori , în foame i în sete, în posturi de multe ori , în frig i în lipsăde haine. Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară î n toate zi lele est e grija de toateBisericile ” (2 Cor. 11, 23-28). Viaă contradictorie după o analiză a logicii umane:se urcă până la al treilea cer, dar coboară până la astfel de stări de suferină.Concluzia la care ajunge: „ Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a arăt at ca pe cei din urmă

31


32/55

oameni, ca pe nite osân dii la moarte, indcă n e-am făcut privelite lumii, i îngerilor, ioamenilor ” (1 Cor. 4, 9).

Se ridică întrebarea: De ce este necesară a ceastă trecere a păstorului princrucea suferinei? Există oare vreun om care să n u se întrebat vreodată în viaăde ce atâta suferină? De-a lungul vremii înelepciunea lumii i cea a Bisericii au

încercat să răspundă. Unii au ajuns chiar cauza suferinei: căci nu poate exista Dumnezeu care să accepte suferina uneimame care î i pierde pruncul, unui tată care î i pierde feciorul în oarea v ârstei larăzboi etc. În cartea lui Iov, de exemplu, acesta se î ntreabă, îi întreabă prietenii ichiar pe Dumnezeu: de ce atâta suferină?

Este interesant răspunsul pe care Părintele Sofronie îl dă unui credinciosdin Cipru, care îi scrisese măcinat d e această frământare. Părintele încearcă sărăspundă i îi dă seama că e mai bine să- i mărturisească propria sa neputină îna da răspuns suferinei: „ De 57 de ani port rasa călugărească i mi se pare că n u amvrut să mă au întru negrijă în cele ale mântuirii, i totdeauna cu mare frică i lacrimirugam pe Dumnezeu să facă milă cu mine, să-mi ierte toate păcatele mele i să nu mălepede de la aternutul picioarelor Lui. Am încercat, după cum mi se pare, cu toată

puterea mea, să nu nedreptăesc nisă-mi dea Dumnezeu bărbăia de a sl uji cât mai multor oameni, fără să at ept de la ei nicio plată materială sau spirituală, ateptând numai de la Dumnezeu harul iertării păcatelormele.

Şi cu toate acestea, în tot acest t imp, mai mult de jumătate de veac, nu amcunoscut perioade de pace sau de sigurană, ci totdeauna simeam în jurul meuameninări sau cel puin atitudini potrivnice. Orice încep să fac, chiar i în cel mai miclucru, întâlnesc p iedici de n etrecut. Porile lumii acesteia, aproape t oate, îmi sunt î nchise.

Am îmbătrânit i nu am îneles sensul tuturosemnul mâniei lui Dumnezeu pentru mine, cel păcătos, sau altceva se întâmplă? L-amrugat de nenumărate ori pe Dumnezeu să-mi descopere de ce merg lucrurile aa, darDumnezeu îmi răspunde cu…tăcere.

Din acestea vei înelege că nu sunt în măsură să dau o explicaie dramaticeiîncercări prin care t recei. Însă, vă avem întotdeauna în rugăciunile noastre, cu iubire idurere.

Dicil lucru este pentru n oi să-L acuzăm pe Dumnezeu i să ne îndreptăim pe noiînine, dar d e asem enea nu-i simplu să facem dimpotrivă, ca prietenii lui Iov, care, dorindsă d evină apărătorii dreptăii lui Dumnezeu, au uitat de î nfricoătoarele chi nuri prin carea trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tăcem i noi ”.

32


33/55

De ce s uferă omul? Nu venim aici cu un răspuns acceptat de logica acesteilumi, ci cu chipuri ale suferinei care n-au căzut în deznădejde., cu cuvinte dinScriptură i din Snii Părini, cu fărâmituri de gând care să n e ajute a avea totuio reacie la eterna întrebare legată de su ferină.

Apostolul Pavel spune că „ vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai săcredei în El, ci să i pătimii pentru El ” (Filipeni 1, 29). Cel care crede în Hristos, nupoate cu El doar duminică dimineaa la înviere, ci trebuie să t reacă prin ziua devineri, prin răstignire, sâmbătă, prin mormânt pentru ca duminică să e cuDomnul cel răstignit, mort, dar î nviat.

De ce suferă omul? Pentru că „ noi ne lăudăm i în suferine, bine tiind căsuferina aduce răbdare, i r ăbdarea încercare, i încercarea nădejde. Iar nădejdea nuruinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin DuhulSfânt, Cel dăruit nouă ” (Romani 5, 3- 5). Prin suferină se biruiesc puterile

întunericului: „(Hristos), dezbrăcând (de putere) î ncepătoriile i s tăpâniile, le-a dat deocară î n văzul tuturor, biruind asupra lor pri n cruce ” (Coloseni 2, 15).

Suferina este cea care contribuie la curăirea de patimi. Iar patima prinexcelenă este mândria. În acelai timp, suferina îl face pe om capabil să-i

îneleagă pe ceilali i Trecând prin focul suferinei, suetul omului ajunge să cunoască adevărata

bucurie, lumina i pacea. Cu cât mai mare este afundarea omului în adânculneărmurit al suferinei cu atât mai temeinică este înălarea duhului său la cer.Referitor la răspunsul în faa suferinei, Părintele Sofronie vine cu un cuvântneacceptat de logica omenească: „ Biruiete, omule, t oată suferina pământeascăafundându-te într-o mai mare suferină ”74 . De aceea A postolul Pavel amintete denebunia crucii: sminteală pentru unii, nebunie pentru alii (1 Cor. 1, 23), adicăsoluia la problema suferinei nu vine de la o anumită teorie, losoe, ci dinHristos Însui, Care a asumat s uferina până în străfundurile ei i, în felul acesta,a bituit-o. Hristos nu a venit cu un răspuns teoretic, ci a adus vindecarea, luândasupra sa pe cruce suferina întregii omeniri, rezolvând problema suferinei i

deschizând drum i altora de a birui, pe aceeai cale, propria lor suferină. Seapropia ziua răstignirii. Mântuitorul îi previne ucenicii despre aceasta. SfântulPetru se ap ropie de El i îi spune: „ Doamne, să nu i se întâmple ie aa ceva ” (Matei16, 22). Şi nici fariseilor, nici lui Irod, nici celor d in neamul lui, nici celor p ăgâniHristos nu le-a vorbit mai ferm decât Sfântului Petru: „ Mergi înapoia Mea, satano!?4 rhim! -o.ronie -aharov, =om vedea pe Dumnezeu precum este, p! 133

33


34/55

Sminteală Îmi eti; că nu cugei cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor ” (Matei 16,23). În momentul în care Sfântului Petru i se face milă de Domnul care urma să erăstignit, Hristos îl mustră: „ pleacă de la mine că mă ispiteti cu nedurerea, cunesuferina, cu necrucea! ”. Dar ispitirea a continuat. Fiind pe cru ce, iudeii îi băteau

joc de El: „ dacă eti tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce ” (Matei 27, 40).Hristos tia însă că n umai rămânând pe cruce cei care vor urma Lui vor ajunge la

înviere în dimineaa duminicii.În acelai timp suferina nu trebuie căutată ca scop în sine. O atitudine

întâlnită mai ales în lumea occidentalspiritualitatea ortodoxă. Această înseamnă, pe de o parte, să nu e căutatăinsistent suferina. Pe de altă parte, atunci când aceasta vine în viaa omului, să easumată fără răzv rătire, cu răbdare, cu iertare, cu nădejde.

f) Neabandonarea luptei în faţa obstacolelor vi eţii .Motto: De pe cru ce nu te dai singur j os, ci te dau alii

(Pr. Arsenie Papacioc)

Viaa duhovnicească nu înseamnă – cum de multe ori, în mod greit, secrede – un urcu continuu, ci cuprinde adeseori ispite, încercări, căderi. Aadar,alternana căderi – ridicări este cea care d enete rea list viaa cretină. De multe

ori însă, ispitele, căderile pot apăsa atât de greu peste suetul păstorului desuete, încât acesta să e tentat să abandoneze lupta, să cadă în deznădejde.Această stare pe care o trăiete păstorul nu este neobinuită. Nu este el

primul care să e ispitit cu renunarea la luptă. Însui Hristos a fost ispitit sărenune. Sfântul Apostol Petru l-a îndemnat în preajma Patimii: „ Doamne, să nu ise întâmple ie aa cev a !” (Matei 16, 22). Adică: „ Nu i se cu vine ie să treci prin aaceva ”. Puin mai târziu, îl vedem pe Hristos în grădina Ghetsimani. El, păstorulprin excelenă, aezat în genunchi se roagă pentru evitarea p aharului morii: „ să

treacă de la Mine paharul acesta !”. Dorete să e cu cei trei ucenici cu care f usese p eTabor i la învierea icei lui Iair. Dar ei dormeau. Se întoarce i se roagă:„Părintele Meu, de este cu putină, treacă de la Mine paharul acesta !” (Matei 26, 39).Mai târziu avea să st rige pe cru ce: „ Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? ” (Matei27, 46). Însă nu rămâne la această stare, ci adaugă imediat: „ Părintele Meu, dacă nueste cu putină să treacă acest pahar, ca să n u-l beau, facă-se vo ia Ta ” (Matei, 26, 40).

34


35/55

Spunea Părintele Arsenie Papacioc: „ de pe cru ce nu te dai tu singur jos, ci tedau alii ”, iar Avva Isaia îi îndemna ucenicul cu următoarele cuvinte: „ Dacă vreisă-I urmezi Domnului nostru Iisus Hristos i să răstigneti pe omul tău cel vechiîmpreună cu Dânsul, eti dator să t e rupi de ce i ce te coboară de pe Cruce. Şi să te

pregăteti să înduri d ”75 A coborî de pecruce pentru a nu mai lovit, criticat etc. este i un semn de laitate. Cel contientde calea pe care trebuie să meargă pentru a ajunge la Dumnezeu tie că a p ărăsilupta echivalează cu a se p ierde. Mântuirea nu poate aată schimbând locul saucăutând condiii mai linitite de viaă, ci stăruind cu răbdare aco lo unde ecare afost aezat. „ În vreme de i spită nu-i părăsi locul ”76 îndemna Gheron Iosif, iar SfântulEfrem Sirul spune legat de aceasta: „ Adam i-a pierdut mântuirea în rai ind, iar Loti-a găsit mântuirea chiar î n Sodoma ”.

Ispita abandonării luptei este dată i de concepia greită de care am inteam

mai sus, i anume că v iaa cretină ar un urcu permanent, fără căderi. Căderile în viaa păstorului sunt inevi

unui păcat, ci vizează i stările de ariditate, de uscăciune suetească, de gollăuntric. Sentimentul părăsirii de către toi, chiar i de Dumnezeu, este ceea ce înliteratura localică se numete: acedie, moliciune, nepăsare, demonul cel deamiază. Toate acestea au drept cauză, pe de o parte, mândria omului, care faceposibilă căderea, iar pe de altă parte, in de o pedagogie a lui Dumnezeu, căderea

în astfel de stări aj De ce sufăr atât de m ult,Doamne? Suferi pentru că te mândreti. Smerete-te i nu vei mai suferi ”, primeterăspuns Sfântul Siluan Athonitul. Aceste momente de cădere, trezesc în păstorcontiia că fără Dumnezeu, fără ajutorul Lui, nu poate face nimic. Di

Documents

Curs Teologie Pastorala Iasi 2015-2016 - Semestrul 1