PSIHOLOGIE SOCIALĂ

1. CE ESTE PSIHOLOGIA SOCIALĂ?

Psihologia socială este o disciplină de hotar. Ea îşi revendică teritoriul aflat la intersecţia psihologiei cu sociologia, preluând ceea ce este social în psihologia generală şi ceea ce este psihologic în sociologie. Ea articulează, între ele, cele două discipline. Este, cum spune S. Moscovici, o ştiinţă-punte.

Domeniul nostru nu este nici individul, ca unitate separată, dar nici grupurile sau organizaţiile, ca structuri sociale autonome. Profesorul francez, de origine română, Serge Moscovici, a găsit soluţia: psihologia socială studiază opoziţia dintre individ şi societate, conflictul permanent dintre cele două entităţi. Dacă ar studia doar individul sau doar socialul, disciplina noastră şi-ar pierde personalitatea sa, ar deveni un "apendice inutil" al altor ştiinţe. Nu s-a întâmplat însă astfel. Delimitându-şi un teritoriu propriu, psihologia socială şi-a adjudecat, ca trăsătură caracteristică, dinamicitatea, acţiunea, capacitatea de a interveni în desfăşurarea evenimentelor. Omul psihologiei sociale este totdeauna în interacţiune cu alţii, intra- situaţional, poziţionat ideologic.

Ca disciplină ştiinţifică, psihologia socială s-a născut la sfârşitul secolului trecut. Atunci au apărut, în Franţa, primele lucrări pe care astăzi le-am putea considera începuturile disciplinei noastre: Les lois de l'imitation (1890) de Gabriel Tarde, Psychologie des foules (1895) de Gustave Le Bon şi Etude de psychologie sociale (1898) tot de Tarde. Nu poate fi uitat nici Auguste Compte (1798-1857) pentru care omul este fasonat de societatea în care îşi desfăşoară existenţa; individul nu este niciodată izolat, el este articulat unui grup, mai mult sau mai puţin organizat. Contribuţia lui Tarde la dezvoltarea disciplinei noastre rezultă din concepţia sa după care comportamentul uman e determinat social. Tarde este considerat un precursor al studiului opiniilor şi atitudinilor, s-a interesat de aspectele cognitive şi afective ale personalităţii, considerate forţe care animă viaţa socială. La rândul său, Le Bon a constatat că emoţiile şi convingerile exprimate de oi mulţime tind să se impună ca "unanimitate" şi pot evolua spre dogmatism şi intoleranţă. Ele se manifestă intens, au o construcţie simplă, sunt pe înţelesul tuturor şi rezistă la schimbare. Le Bon găseşte două cauze acestui comportament al mulţimii: a) emoţiile şi opiniile se propagă uşor, se multiplică şi se reîntăresc cu fiecare manifestare; b) liderii de opinie îşi extrag forţa de persuasiune din prestigiul personal şi puterea de a fascina colectivităţile.

Un sociolog, E. Durkheim, a publicat în aceeaşi perioadă, un studiu asupra sinuciderii (1897) prin care furnizează o analiză sociologică unei decizii individuale: tendinţa de suicid este invers proporţională cu integrarea familială, religioasă, socială. Tot între precursori ar trebui să-i consemnăm pe Paolo d'Orano, care a publicat în 1902, în Italia, Psicologia sociale şi pe americanii William McDougall şi E. Ross, cu lucrările lor de referinţă: An Introduction to Social Psychology şi Social Psychology, ambele publicate în 1908. În sfârşit, trebuie să consemnăm că psihologia socială, ca ştiinţă experimentală, a împlinit deja un secol. Primele experimente în psihologia socială au fost realizate de Norman Triplett, în 1897: efectele competiţiei asupra performanţelor individului.

Orice manual de psihologie socială am deschide vom observa că aceasta atribuie individului uman un loc propriu în societate. Omul este totdeauna plasat într-o situaţie specifică articulând trăsăturile sale individuale la o realitate socială concretă. Omul psihologiei sociale este un om relaţional, el se găseşte în raporturi de comunicare şi interacţiune cu alţii sau cu grupuri ca familia, colegii de joacă sau de muncă.

Identitatea noastră se interferează cu alte identităţi, schimbăm idei, sentimente, judecăţi cu cei din jur, influenţăm sau suntem supuşi unui control social, exercitat de instituţii sau indivizi. Aşa cum a spus Moscovici, realitatea fiecăruia dintre noi este o realitate conflictuală, marcată de tensiuni şi jocuri de influenţe, de o continuă luptă între ordine şi dezordine, constrângere şi libertate, de opoziţii între păreri, stiluri, sentimente, convingeri. Conflictul între individ şi societate nu exclude însă armonia

1

provizorie sau chiar pacificarea durabilă. Specific psihologiei sociale este faptul că abordează concomitent ambii termeni ai cuplului - individ şi societate - renunţând la separare, la obişnuinţa de a-i trata ca realităţi autonome. Confruntarea între idei, credinţe, valori, reprezentările pe care le avem despre acestea determină şi reglează interacţiunile sociale.

Subiectul (individual sau colectiv) şi obiectul (social sau nu, real sau imaginar) determină, prin interacţiunea lor, posibilitatea de a identifica trei câmpuri de analiză: subiectul individual (Ego), subiectul social (Alter) şi obiectul (fizic, social, imaginar sau real). Fiecare nivel de analiză, scrie profesoara franceză Ewa Drozda-Senkowska, intervine într-un alt mod în organizarea percepţiei, a experienţelor şi condiţiilor. La nivel intra-individual analiza se centrează pe mecanismele proprii de tratare a informaţiei, la nivel inter-individual pe dinamica relaţională dintre indivizii aflaţi într-o situaţie dată, la nivel poziţional pe diferenţele de poziţii sociale între indivizi sau grupuri şi în fine, la nivel ideologic, pe sistemele de norme, idei, credinţe ale indivizilor şi grupurilor. Nivelurile de analiză, în psihologia socială, pot fi deci grupate astfel (după R.J. Valleran,d, 1994):

Nivelul 1: analiză intrapsihică (exemple: disonanţa cognitivă, atribuirea eului)Nivelul 2: procesele interpersonale (exemple: percepţia altuia şi atracţia interpersonală)Nivelul 3: interacţiunea dintre individ şi grup (exemple: conformarea la

aşteptările grupului, facilitarea socială)Nivelul 4: realităţile intergrupuri (exemple: competiţia-cooperarea intergrupuri,

schimburile între grupuri).

Identitatea psihologiei trebuie căutată în efortul de a descrie, explica şi face să funcţioneze social fiecare individ. Ea nu oferă soluţii sau reţete asupra modului în care ar trebui să ne organizăm viaţa şi nici nu etichetează stiluri sau modele, nu cere adeziune. Ea oferă modalităţi de cunoaştere şi interpretare a unor fenomene importante cum ar fi influenţa şi schimbarea atitudinilor, conformismul şi supunerea, persuasiunea, prejudecata, iubirea sau agresiunea, ea difuzează o cultură psihosociologică specifică.

Când spunem că psihologia socială studiază relaţiile, interacţiunile sociale şi schimburile dintre indivizi, plasăm - desigur - individul ca element central într-un sistem relaţional, interindividul. Definiţia dată de F. Allport (1924) rămâne de referinţă: "Psihologia socială are ca obiect de studiu relaţiile reale sau imaginare între persoane, într-un context social dat, de natură să afecteze persoana implicată în această situaţie dată". Câteva decenii mai târziu, fratele său, G. Allport (1968) consideră că "psihologia socială încearcă să explice în ce mod gândurile, sentimentele şi comportamentele individului sunt influenţate de prezenţa imaginară, implicită sau explicită a altora". El pune accentul pe persoană (sentimentele sau atributele sale cognitive); ca prezenţă directă: altul ca sursă de influenţare a comportamentelor noastre.

Interacţiunea este un obiect privilegiat al schimburilor sociale. Jacques-Philippe Leyens a spus-o deosebit de plastic: putem spune că psihologia socială tratează dependenţa şi interdependenţa conduitelor umane. Avem a face deci cu o influenţă reciprocă, cantitativă sau calitativă şi nici nu e măcar necesară ca partenerii să fie fizic prezenţi. E suficient să ni-l prezentăm pe altul, pentru a ne afla în plină psihologie socială. Dar aceasta nu e suficient. Încă Floyd H. Allport (1924) a subliniat că interacţiunea trebuie plasată într-un context mai larg, care favorizează schimbul. Contextele pot avea caracteristici sociale, culturale, ideologice, economia care valorizează interrelaţia sau o pot limita, strangula, bloca. Interacţiunea se poate prezenta ca învăţare socială, ca supunere şi îndoctrinare, ca o situaţie de control a celuilalt. Reacţia comportamentală trebuie interpretată în funcţie de trăsăturile contextului social care creează condiţiile de desfăşurare.

În Prefaţa la traducerea în limba română a cunoscutului manual de Psihologie socială experimentală de Doise, Deschamp şi Mugny, am subliniat faptul că psihologia socială nu este o simplă ştiinţă a diagnosticului, constatativă. Terenul său de acţiune - interacţiunea într-un context dat - a împiedicat-o să devină o disciplină neutră. Cine se ocupă de faptele şi fenomenele produse de viaţa socială şi de agenţii vieţii sociale nu poate fi "echidistant". Toate aspectele morfologice ale organizării grupurilor sociale (chiar volumul, densitatea, dispoziţia ecologică a indivizilor în structuri, dar mai ales

2

distribuţia puterii, diviziunea sarcinilor), tehnicile interacţionale utilizate de indivizi, sistemele lor de valori, cadrele de referinţă colectivă sunt atinse de o aripă ideologică. La rândul lor, subiecţii sociali se întâlnesc în comportamente sociale variate: influenţă, dominare, dependenţă, devianţă, conformism, polarizare. Nu putem deci analiza comunicarea între indivizi decât considerându-i în contextul social în care se mişcă, ca actori sociali "condiţionaţi" de caracteristicile socio-culturale ale mediului lor. Chiar istoria personală trebuie plasată într-un cadru social, biografia fiecărui subiect social este situaţională, contextuală.

Sursele de inspiraţie ale psihologiei sociale, consideră, pe bună dreptate, Drozda-Senkowska, le oferă societatea. Ideologia dominantă, într-un spaţiu dat şi într-o epocă dată, comportamentele cotidiene ale indivizilor şi grupurilor umane, au orientat direcţia cercetărilor psihosociologilor. De exemplu, preocuparea pentru creşterea randamentului în muncă a inspirat celebrele investigaţii ale lui E. Mayo şi ale colaboratorilor săi asupra grupurilor mici, imigraţia masivă în Statele Unite a stimulat studiile asupra atitudinilor, identităţii psihosociale, stereotipurilor şi prejudecăţilor, pulsiunea nazistă a relansat cercetările asupra influenţei şi supunerii. Schimbările din Europa de Est au deschis şi ele direcţii noi de cercetare, unele nebănuite. Serge Moscovici, în Prefaţa la manualul nostru crede că una dintre sarcinile actuale ale psihologiei sociale este să studieze schimbările sociale şi culturale din ţările Europei de Est. Vor avea un viitor, se pare, psihologia colectivă, memoria socială şi natura reprezentărilor sociale. El scrie: "Pentru numeroase motive asupra cărora nu mă opresc aici, viitorul majorităţii ştiinţelor umaniste se joacă, paradoxal, în Europa de Est. Trebuie să cooperăm şi să fim legaţi de ele, binecuvântând această posibilitate".

Pentru unii cercetători (vezi E. Enriquez, 1984), psihosociologia are şi o vocaţie acţională, chiar militaristă. Ea se plasează în centrul discuţiei despre democraţie şi comportament cetăţenesc, ea salută apariţia fenomenelor de solidaritate şi viaţă comunitară, favorizează afirmarea respectului pentru altul şi accesul la autonomie personală, demontează birocraţia şi mecanismele mortificate, propune proiecte de ameliorare. Psihosociologul are deci responsabilităţi în proiectele de redresare socială.

Demersul psihosociologului nu este doar cunoaşterea ci şi acţiunea, organizarea proiectelor de schimbare a unor situaţii inadecvate, intervenţia asupra câmpului social. Noul discurs al psihosociologului se defineşte prin depăşirea modelelor descriptive şi/sau explicative şi adoptarea unei perspective de mult intrate în patrimoniul ştiinţelor sociale: cercetarea-acţiune. El nu se mai poate rezuma la a descrie obiecte sau stări, ci este preocupat de procese, fenomene şi fapte, de evoluţia actelor, interacţiunilor, influenţelor, schimbărilor, de personalitatea în situaţie, în context social.

Existenţa colectivă, grupările şi organizaţiile care se formează, se recompun şi descompun, masele conduse de ideologii sau de grupuri de autoritate şi putere, structurile organizate dar şi agregatele dirijate afectiv (greve, proteste, demonstraţii) nu sunt mai puţin interesante. Mişcările sociale pot şi acestea inspira studii captivante.

În finalul acestui text ne putem pune întrebarea: la ce şi cui serveşte totuşi psihologia socială astăzi? Profesioniştii acestei discipline sunt adesea tentaţi să considere că întreaga viaţă socială, precum şi comportamentele persoanelor pot fi abordate dintr-o perspectivă psihosociologică. Din exterior lucrurile se văd altfel: axaţi exclusiv pe experimente de laborator, psihosociologii au tăiat legăturile cu viaţa socială reală, s-au organizat într-o confrerie (sectă !?) suficientă sieşi, nu scriu decât pentru un grup de iniţiaţi. Sunt nişte tehnicieni puţin preocupaţi de treburile sociale ale cetăţii şi ar merita tratamentul pe care Platon îl rezerva poeţilor. În Prefaţa lui S. Moscovici, la care ne-am referit mai sus, acesta invită pe confraţi la consacrarea energiilor şi intereselor pentru "înţelegerea marilor probleme ale Europei la acelaşi nivel cu alte ştiinţe umaniste". Avertismentul său estre deosebit de ferm: dacă evităm problemele reale, urgente, acute ale lumii contemporane, "poziţia noastră pe harta ştiinţifică va suferi şi marginalizarea noastră e sigură. Vor fi din ce în ce mai puţini cercetători care să se preocupe de ceea ce se întâmplă în psihologia socială şi care să caute să dialogheze cu noi". Preocupaţi de aceeaşi problemă - la ce serveşte astăzi psihologia socială - coordonatorul unui volum de studii pe această temă (Guingonoin, Le Poultier, 1994) identifică trei explicaţii pentru a înţelege slăbiciunile psihologiei sociale aplicate: ea este puţin vizibilă (sau accesibilă) pentru că transferul de tehnologie e îngreuiat de stilul ermetic al acestor studii; câmpul academic nu recunoaşte şi nu

3

valorizează investigaţiile de teren, singurele cercetări consacrate sunt cele realizate în laboratoarele din universităţi: adesea cercetările psihosociologilor ajung la concluzii evidente, accesibile oricui, care ţin de bunul simţ.

În faţa atâtor dileme, nu poate exista decât un singur răspuns: articularea modelelor teoretice la faptele empirice, achiziţionarea unor competenţe teoretice şi practice utilizabile în intervenţii: în organizaţii, în colectivităţi locale, în câmpul social în sens larg. Dacă nu vom fi utili, vom dispărea.

Aplicaţie: Examinaţi citatul de mai sus, din Prefaţa lui Moscovici. Încercaţi să identificaţi faptele şi fenomene ce ar putea fi studiate, dintr-o perspectivă psihosociologică, în societatea noastră în "tranziţie". Stabiliţi o ordine a priorităţilor.

2. CONSTRUIREA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

2.1. Personalitatea - o “construcţie” socială

Psihologia “clasică” ne propune un model de abordare a personalităţii prin “unitatea sistemelor dinamice” (Allport), ca “un sistem al deprinderilor proprii subiectului” (Cattell) sau “un tot funcţional, structurat, orientat finalist, articulat într-un sistem ierarhic” (Stern). Mediul în care se formează şi evoluează individul este aici evacuat, ignorat, eliminat.

Sub influenţa interacţionismului, situaţionismului, teoriei constructelor sau a Şcolii de la Chicago (Şcoala antropologiei culturale), s-a născut o nouă perspectivă: personalitatea este rezultat al relaţiilor interpersonale în care individul este plasat, al mediului social şi cultural şi activităţii în care este implicat.

Perspectiva constructivistă asupra personalităţiiAlături de punctul de vedere potrivit căruia personalitatea este văzută ca o unitate existând

exclusiv în individ, ca "emanaţie" a trăsăturilor sale, s-a dezvoltat un punct de vedere după care personalitatea este o construcţie (psiho)socială, "esenţa" sa putând fi identificată în cadrul procesului interacţional, a procesului social care are loc între indivizi. Specificul personalităţii trebuie căutat nu prin înregistrarea unui număr cât mai mare de trăsături, reunite în această "sinteză" unică pentru fiecare individ, ci în modul în care individul interacţionează cu ceilalţi!

Punctul de vedere constructivist, deşi recent, are precursori mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi. Pierre Janet scria în 1929: "personalitatea reprezintă un ansamblu de operaţii, de acte mici şi mari, care servesc individului pentru a construi (s.n.), menţine şi perfecţiona unitatea sa şi distincţia sa faţă de restul lumii", precizând că distincţia este în primul rând socială, apoi materială". Un autor mai apropiat de timpul nostru consideră că, departe de a fi condiţionat, omul "se construieşte el însuşi", "factorii" nefiind decât "materia brută" pentru această operă de autoconstruire prin fapte, prin acte responsabile (Frankl, 1971).

Cheia concepţiei constructiviste asupra personalităţii este aceea de a considera trăsătura de personalitate drept un concept categorial (Hampson, 1982). Trăsăturile nu sunt entităţi corespunzătoare lumii reale, ci categorii semantice, etichetări pentru anumite atribute. În loc să descriu comportamente de tipul "împinge", "se pripeşte", "nu are răbdare", "taie vorba", spun că respectivul individ este un "impulsiv", comunicând celorlalţi sinteza modului său de a întreţine relaţii. Atât cei ce comunică, cât şi cei ce receptează utilizează un cod comun pentru a denumi semnificaţia socială a unor comportamente; un limbaj acceptat atât de actorii sociali, cât şi de observatorii sociali, pentru a denumi anumite "stiluri" comportamentale. Limbajul trăsăturilor traduce aceste comportamente în calităţi structurale, dar etichetează entităţi care n-au putut fi cunoscute. Există oare aceste trăsături în psihicul Actorului sau numai în mintea Observatorului? Trăsăturile inventariate de observatori externi, fie ei şi avizaţi, sunt

4

percepute ca atare de actor şi se reflectă într-o consistenţă de comportare a acestuia, în comportamentul său manifest sau, în autoevaluările sale, acesta acţionează "altfel"? Semnificaţia auto-aprecierii, auto-percepţiei, se ştie, are un loc central în construirea personalităţii.

Personalitatea, în termenii trăsăturilor, rezumă şi comunică semnificaţia unor comportamente, ea este socialmente construită din comportamentele Actorului şi din semnificaţia atribuită acestui comportament de către Observatorul şi de actorul însuşi. La Conferinţa Europeană asupra Personalităţii, care a avut loc la Tilburg în 1982, Sarah Hampson (1984) avansează un punct de vedere după care trei componente pot fi identificate în această "construcţie": a) comportamentul pe care Actorul, ca individ biologic distinct, îl aduce pe scena socială: b) semnificaţiile pe care le ataşează acestui comportament actorul însuşi şi c) semnificaţiile ataşate comportamentului actorului de către ceilalţi.

Mai întâi, Actorul: individul furnizează materia primă - comportamentul - din care este construită personalitatea. Înzestrarea sa biologică imprimă anumite limite personalităţii individului, dar aceste diferenţe individuale nu sunt suficiente pentru a înţelege personalitatea. Diferenţele de comportament trebuie să fie sesizate şi recunoscute şi de către actorul însuşi şi de către observatori şi trebuie încărcate cu semnificaţie socială pentru a putea deveni personalitate. Actorul trebuie să-şi asume roluri sociale, să participe, să devină "personaj", să rezolve satisfăcător raportul "existenţă/aparenţă", pentru a fi recunoscut ca personalitate. Ca auto-observator, individul actor trebuie să dobândească capacitatea de a se vedea cu ochii altora, de a se recunoaşte ca individ distinct şi de a se observa. Nu suntem numai conştienţi că alţii gândesc despre noi, suntem chiar în stare să ne formăm o impresie despre ceea ce gândesc despre noi, despre imaginea lor referitoare la persoana noastră. În centrul concepţiei despre personalitate ca o construcţie socială stă "competenţa" omului de a se vedea aşa cum îl văd alţii. Primul pas e dobândirea capacităţii de a se întoarce spre sine, de a se observa. E cucerirea conştiinţei de sine, a capacităţii de a controla auto-controlul. Al doilea: recunoaşterea acestei competenţe la ceilalţi, conştientizarea conştiinţei de sine a celuilalt. În felul acesta putem ajunge să ne facem o impresie despre imaginea noastră în conştiinţa celorlalţi. Paradoxul cunoaşterii de sine, spune V. Pavelcu (1970) e următorul: cu cât mai departe de mine, cu atât mai aproape. E nevoie de o verigă intermediară, de o relaţie indirectă, mediată între mine ca subiect şi mine ca obiect. Această verigă e Altul. Prin El ajungem să ne facem o impresie despre imaginea noastră în conştiinţa celorlalţi. "Altul" reprezintă o sursă crucială de informaţii despre mine. Eul propriu se construieşte confruntând imaginile celorlalţi despre mine, comparând această multitudine de euri, manifestată prin roluri pe care le joacă el în raport cu situaţia socială. Acelaşi individ, mai multe roluri pe "scena" vieţii. "Cariera de actor" a fiecărui individ este determinată de dorinţă de a dobândi stimă publică, prestigiu, reputaţie morală şi de a evita etichetările negative. Ne construim rolul funcţie de aşteptările celorlalţi. Parafrazând pe M. Mead: existenţa noastră ca euri depinde de existenţa altor euri cu care intrăm în relaţii. În sfârşit, Actorul-observat: componenta observator a personalităţii construite se referă la convingerile pe care le au oamenii despre personalitate. Componentele, într-un context social, sunt înzestrate cu semnificaţie socială de către cei care le observă. Mentalităţile, nivelul cultural, mediul de formare creează o "grilă de lectură" a personalităţii, potrivit unui model ideal şi cu acest instrument evaluăm pe ceilalţi. Construim personalitatea altora funcţie de "teoria" pe care ne-am format-o despre rolul social al personalităţii, funcţie de imaginea noastră despre personalitatea realizată. G.A. Kelly, autorul teoriei "constructelor", consideră că interpretăm, anticipăm, acţionăm funcţie de aceste "constructe" personale - idei, concepţii, convingeri, atitudini, mentalităţi. Un exeget al acestei teorii afirmă: "O persoană anticipează evenimentele prin intermediul replicilor lor" (Bannister, 1973). Cu alte cuvinte, nu reacţionăm la un stimul, ci la ceea ce credem noi că reprezintă acel stimul. Acelaşi eveniment poate avea o rezonanţă afectivă deosebită şi înregistra reacţii pe potrivă pentru un individ şi poate rămâne fără efect pentru altul. Contează semnificaţia pe care o dăm evenimentului. "Constructul" reprezintă însă o imagine-standard, un set de caracteristici interne cu care individul operează invariabil. În teoria lui Kelly, crede S. Hampson, actorul e caracterizat printr-un set unic de construcţii cu care interpretează lumea. El a plasat personalitatea în actor. Dar pentru a putea interpreta lumea, individul are nevoie de feed-back-ul pe care îl oferă alte "construcţii". Perspectiva constructivistă asupra

5

personalităţii depăşeşte concepţia lui Kelly, nu departe de teoria trăsăturilor, prin aceea că gândeşte "construcţia personalităţii nu ca pe un set închis, finit de variabile, chiar dacă legate armonios între ele, ci ca un sistem relaţional: îmi construiesc imaginea despre mine luând în consideraţie "construcţiile" altora, inclusiv imaginea lor despre mine. Dobândirea capacităţii empatice aduce cu sine modificări ale sistemului propriu de construcţii. Competenţa empatică ne ajută să construim cu mai mare succes, lipsa acesteia duce la "construcţii" distonante, care oferă adesea prilej de insatisfacţii. Ne construim ca personalităţi deci apelând la o varietate de surse, multe din afara noastră (observaţiile şi aprecierile celorlalţi), chiar auto-observarea şi auto-controlul fiind determinate de grile de evaluare oferite de grup, de colectivitatea socială. Conceperea personalităţii drept construcţie socială merge însă şi mai departe, susţinând că personalitatea este de fapt creată de către relaţiile sociale şi deci nu poate fi localizată exclusiv în individ. Numai interacţiunea socială dă formă personalităţii; ne modificăm comportamentele funcţie de expectaţiile celor pe care-i preţuim, avem sentimentul realizării numai dacă construcţia a fost validată social.

O variabilă neglijată: situaţia

În abordarea personalităţii, psihologii au luat prea puţin în consideraţie interacţiunea dinamică şi continuă cu mediul înconjurător. Abia interacţiunea persoană-situaţie ne dezvăluie însă particularităţile specifice ale sistemului mediator: cunoştinţele şi concepţiile individului, modul său de prelucrare a informaţiei, emoţiile şi procesele sale fiziologice. De la naştere până la vârsta adultă un individ este implicat într-o acţiune bidirecţională continuă în mediul său, comportamentul variind după caracteristicile situaţiei. Un cercetător al personalităţii ca Raymond Cattell (1963) a putut să afirme, nu fără temei: "Neluarea în seamă a situaţiei este una din principalele cauze de judecare greşită a personalităţii". Cadrul contextual solicită întreaga personalitate, nu doar secţiuni cum ar fi sistemul cognitiv sau afectiv. Nu o persoană abstractă, ruptă de context, ci persoana în situaţie - iată cheia abordării fiecărei personalităţi pe care o propune poziţia "situaţionistă".

În teoriile asupra personalităţii, rolul situaţiei a fost adesea subliniat: behavioriştii, teoria dinamicii câmpului, personologii, interacţioniştii au arătat importanţa contextului situaţional. Dar consecinţele asupra cercetării personalităţii au fost reduse. W. Mischel (Personality and assessment, 1968), observând că diferitele "dispoziţii" nu cooperează decât slab cu indicatorii empirici, susţine că variaţiile se explică prin schimbările situaţiei. S-ar impune deci o taxonomie pentru a clasifica caracteristicile situaţionale, pentru o codare a stimulilor, din partea persoanei care percepe. Potrivit acestui punct de vedere, relevante nu sunt dispoziţiile ca "introversiunea-extraversiuinea" sau "anxietatea", ci cogniţiile, care trebuie să funcţioneze ca mediatori între modificările mediului şi comportament, "aptitudini discriminative". Parametrii esenţiali ai acestei teorii sunt: competenţele individului de a "construi" forme deosebite de comportare în condiţii corespunzătoare, "aşteptările" sale faţă de anumite evenimente, valoarea pe care o posedă, "consecinţele" pentru persoana care acţionează, sistemul autoreglator al individului. Analizând stadiul actual al cercetării acestei probleme, David Magnusson (1984), profesor la Universitatea din Stockholm, constată: ducem lipsă de un limbaj cotidian, cât şi de unul ştiinţific, care să posede conceptualizările, distincţiile şi categoriile relevante care să ne permită să comunicăm sistematic despre situaţii şi persoană, prin interacţiuni situaţionale. Se ignoră încă posibilitatea diferenţierii comportamentelor în funcţie de contextele în care apar. Teoreticienii "trăsăturilor" au neglijat sau subestimat rolul situaţiei pentru înţelegerea şi explicarea comportamentului. Consecinţa? Atribuirea unor cauze comportamentului individual, fără a acorda atenţie contextului situaţional. Probabilităţile determinate de situaţie înseamnă că anumite condiţii situaţionale vor duce la anumite urmări în plan comportamental. De aici se pot deduce două aspecte: a) pe de o parte, în anumite situaţii, individul va aştepta să se întâmple anumite evenimente, el va percepe viitorul funcţie de contextul situaţional; b) pe de altă parte, vom constata că indivizii ataşează anumitor situaţii o încărcătură afectivă de natură să determine un anumit comportament. Situaţia conţine deci suport pentru dirijarea, orientarea, stimularea comportamentului. Iată o ilustrare empirică, relatată de Magnusson: pe baza unor cercetări întreprinse în patru ţări diferite, s-a constatat că diferenţele de

6

vârstă şi sex influenţează considerabil percepţia cadrului situaţional. Aşteptările, precum şi predicţiile asupra evenimentelor viitoare sunt dependente de modul în care indivizii au receptat în trecut situaţiile din mediu, iar scenariile acţiunilor viitoare sunt dependente de aceste percepţii.

Orice încercare de studiere a personalităţii, deci, trebuie să conţină şi o posibilitate de a utiliza "proprietăţile situaţionale" şi "tipurile de situaţii". E necesară, fără îndoială, o taxonomie a situaţiilor, aşa cum a încercat Van Heck (1984), care a selecţionat 20 situaţii cu o rată mai înaltă de apariţii în viaţa cotidiană, între care: conflictul, conversaţia, cooperarea, declaraţia de dragoste, discuţia, examenul, lecţia, vizita etc. David Magnusson, la rândul său, crede că o taxonomie a situaţiilor e posibilă atât timp cât există ordine şi regularitate în mediu. Dacă aceste condiţii ale mediului sunt îndeplinite, e de aşteptat o comportare logică, subordonată unui scop, din partea indivizilor. Stimulii, evenimentele pot fi grupaţi în categorii omogene, pe baza unor caracteristici comune. Culturile pot fi categorisite, de exemplu, după căile folosite de indivizi pentru a-şi atinge scopurile, după tipul recompensării oferite pentru un anumit tip de comportament. Ordinea şi regularitatea din mediul fizic şi social pot fi exprimate în termeni de proprietăţi fizice, în termeni de norme culturale, reguli, roluri, identificându-se semnificaţiile acestora pentru indivizi. Prin interacţiunile pe care le întreprind în viaţa de fiecare zi, indivizii achiziţionează "maşinării conceptuale", crede De Raad (1986), prin care fac plauzibilă lumea din jurul lor şi experienţele lor în această lume. Iar prin acest mecanism, pe care îl putem numi şi "învăţare socială", se nasc şi se schimbă concepţiile despre oameni, despre personalitatea şi caracterul lor. Marthe Takala (1984), profesor la Universitatea din Jyväskylä (Finlanda), crede că situaţia poate cuprinde atât "istoria învăţării" realizată de individ, cât şi "tranzacţiile" lui cu medii din trecut sau situaţii prezente. Acest mod de abordare a personalităţii aparţine, de fapt, concepţiei constructiviste: personalitatea este "un act social artificial", un set de categorii pentru a da un sens varietăţii comportamentale şi nu poate fi înţeleasă decât doar în "context", prin recurgerea la relaţia dintre conţinutul enunţurilor şi intenţiile celor care comunică. Modul în care cei implicaţi se orientează este ghidat de înţelegerea pragmatică a rolurilor cu care ei sunt echipaţi. Scenariile pe care le construiesc apoi descriu diferitele modalităţi în care participanţii îşi organizează activităţile, comportamentele unuia faţă de celălalt, concepţiile lor despre calitatea implicării.

2.2. Socializare şi internalizare

Personalitatea umană se construieşte prin interacţiune cu alţii, începând cu copilăria şi continuând întreaga viaţă. Procesul de socializare desemnează natura socială a dezvoltării umane, cu particularităţile determinate de experienţele fiecărui individ. Prin socializare se nasc similitudini, ca şi diferenţieri între membrii unei comunităţi sau unui grup; individul îşi modifică continuu conduita, pentru a răspunde aşteptărilor celorlalţi, pentru a se articula unor convenţii sociale. Acest proces de achiziţii şi adaptare permanentă, de integrare progresivă şi de interiorizare a normelor şi valorilor morale şi culturale poartă numele de socializare. Specificul său este faptul că, prin învăţare socială, indivizii experimentează modele acţionale şi structuri cognitive: stiluri de exprimare, scopuri, credinţe, teorii, valori, atitudini ce-i permit să funcţioneze din ce în ce mai articulat la relaţiile interpersonale şi sociale, în relaţiile intragrup şi intergrup, în statusuri publice (J.-L. Beauvois, N. Dubois, 1999).

Socializarea presupune deci, în primul rând, învăţarea, prin interacţiune cu alţii, a unor modele de conduită socială, a unor cunoştinţe comune sau a unor norme, reguli, cutume, rituri vehiculate într-o societate. Efectul nu ar trebui să fie standardizarea comportamentelor, deşi acest lucru este posibil, ci diferenţierea în funcţie de diversele forme de influenţă primite şi de capacităţile şi particularităţile individului de a prelucra informaţiile. Socializarea poate fi abordată din perspectivă pedagogică (ca învăţarea în vederea unei inserţii sociale favorabile), etnologică (ca încorporarea a unor modele de gândire şi acţiune, ca transmiterea de cunoştinţe), antropologică (oferirea de modele culturale, abilităţi, atitudini şi motivaţii) sau psihologică (dezvoltarea personalităţii prin interacţiunea cu mediul social).

Pentru Piaget dezvoltarea copilului este o construcţie continuă şi o echilibrare, parcurgând nişte stadii distincte, prin articularea a două mişcări complementare: asimilarea sau încorporarea unor

7

lucruri sau conduite la structurile deja construite şi acomodarea sau reajustarea structurilor în funcţie de transformările exterioare. Parcurgând diferite stadii, copilul depăşeşte egocentrismul iniţial, caracterizat prin indistincţia între eu şi lume şi sfârşeşte prin inserţia în viaţa şcolară sau profesională. Sociologul Emile Durkheim a pus în valoare importanţa conştiinţei colective (transmiterea, de la o generaţie la alta, a normelor şi tradiţiilor), a rolului educaţiei morale în construirea unei identităţi. La rândul său, Max Weber a distins socializarea asociativă, prin efort voluntar, de socializarea instituţională, prin impunerea unor reguli de către puterea legitimă.

În psihologia socială conceptul are o conotaţie complexă, depăşindu-se ideea presiunii unidirecţionale a mediului social asupra copilului şi/sau adolescentului. Modelului tradiţional, bazat pe ipoteza controlului extern şi al schimbării determinate din exterior, i se substituie modelul reciprocităţii (Schaffer, 1984), al interacţiunii individului cu mediul său. Socializarea este un mod de existenţă umană şi se exprimă prin trei nevoi fundamentale: a) nevoia de includere (comunicare, contact); b) nevoia de control care dă individului siguranţa că a interiorizat normele sociale dezirabile ce-i vor permite să ajungă la autonomie şi c) nevoia de afecţiune, de ataşament. Socializarea implică deci reciprocitate, contract, inserare într-un grup. Individul nu doar suportă, ci şi răspunde, explorează, îşi construieşte propria conduită.

G.N. Fischer (1991) identifică următoarele caracteristici ale socializării, din perspectiva disciplinei noastre:

este un proces de învăţare de modele, valori, cunoştinţe, roluri; elementele achiziţionate sunt interiorizate de individ, devin parte integrantă a aparatului său

cognitiv, instaurând instanţe de control intern sau morale; dezvoltă diferite modele de comportament social ca supunerea, agresiunea sau competitivitatea; face ca individul să interiorizeze modul de funcţionare a sistemului social, maniera de a percepe

lumea şi de a o interpreta.Efectele socializării se traduc prin achiziţionare de norme culturale, până la dobândirea

conştiinţei de sine şi a idealului de sine şi prin dobândirea sentimentului de apartenenţă la o colectivitate şi a celui de a împărtăşi cu alţii sentimente şi aspiraţii, de a avea o identitate culturală.

Dacă procesul de socializare este perturbat de factori externi (informaţii distorsionate, modele culturale inadecvate etc.) vorbim de "disfuncţiuni de socializare" (Beauvois, Dubois), fie ele individuale sau colective, care sancţionează deficitul de achiziţii sociale şi se manifestă prin dificultăţi de integrare în comunitate. Efectele socializării adecvate se manifestă prin integrarea individului. Integrarea socială a individului, într-un univers cultural dat, se manifestă prin orientarea comportamentelor individului, conform aşteptărilor celorlalţi. Acest proces se particularizează în învăţarea şi practicarea ritualurilor vieţii sociale ("rituri de pasaj", care marchează trecerea de la o condiţie socială la alta, rituri instituţionale sau riturile vieţii cotidiene), învăţarea rolurilor sociale (masculin/feminin, de exemplu) şi cunoaşterea lumii sociale (a atribuţiilor altuia, a structurii sociale, a categoriilor sociale) sau prin integrare profesională. Claude Dubar (1991) vorbeşte de "socializare profesională" ca proces structurant de însuşire a unei profesiuni, articulare la exigenţele unei organizaţii profesionale, stabilirea de relaţii profesionale şi dobândirea unei "identităţi profesionale şi sociale". A construi un "model profesional" înseamnă a avea o evoluţie profesională care dezvoltă conştiinţa carierei şi nevoia unei identităţi relaţionale prin profesiune.

O varietate particulară a procesului de socializare este internalizarea (sau interiorizarea). Grusec şi Goodnow (1994) definesc internalizarea ca faptul de "a lua cunoştinţă de valorile şi atitudinile societăţii într-un mod în care un comportament acceptabil să fie motivat nu prin anticiparea consecinţelor, ci prin factori intrinseci sau externi". Conceptul de internalizare reuneşte deci procese motivaţionale, cognitive şi sociocognitive prin care o exigenţă socială externă, o valoare sau o normă externă devine exigenţă internă pentru persoană. Specific acestui proces este că conformarea la exigenţele externe găsesc o disponibilitate internă, sancţiunile pozitive sau negative nu sunt exercitate de către mediul social, ci sunt "autodistribuite" de către persoana însăşi.

Procesul de internalizare - cred Beauvois şi Dubois - trebuie abordat într-o altă manieră decât cel de socializare:

8

individul (un copil, de exemplu) poate fi perfect socializat în registru comportamental fără să fi internalizat valorile pe care le implică acel registru. El se poate supune unor exigenţe externe, dar această supunere e doar de complezenţă, exterioară, fără o susţinere internă, fără adeziune afectivă;

registrele comportamentale sunt fapte de conduită şi de abstinenţă, distribuind obligaţii şi interdicţii. Internalizarea stabileşte ceea ce trebuie să faci şi ceea ce nu e bine să faci. Putem deci identifica internalizarea unor norme de abstinenţă sau de interdicţii;

internalizarea stabileşte niveluri de exigenţă şi valori morale, de conduită altruistă sau prosociale (de a dărui, ajuta, a arăta bunăvoinţa) opuse comportamentelor agresive. Aceste registre ale intervenţiei psihosociale au, practic, dar şi teoretic, un câmp nelimitat de aplicaţie. Modelele de intervenţie se învaţă în familie, fac parte din patrimoniul cultural al familiei, grupului, comunităţii. Sunt valori acţionale care se transmit şi se încorporează încă de la copilărie, menţinându-se, prin exerciţii şi practică socială, întreaga viaţă.

Nicole Dubois (1994) a studiat normele de internalitate pe care le utilizează actorii sociali. Acestea pot fi definite ca valorizarea, socialmente învăţată, a explicaţiilor unor evenimente psihosociologice, care accentuează importanţa actorului ca factor cauzal. "Eroarea fundamentală" pe care o fac majoritatea indivizilor, în aprecierea contribuţiei factorilor ce pot explica comportamentele, este aceea de a supraestima factorii interni. Rolul presiunii externe a mediului, asupra conduitei, este subestimat, au dovedit cercetările empirice (Cf. Joule, Beauvois, 1987). Oamenii au credinţa că pot controla evenimentele şi atribuie un rol secundar controlului extern. Conceptul de normă ocupă un loc central în psihologia socială începând cu 1935, dată la care Sherif a realizat primele experimente privind formarea normelor de grup. Au urmat apoi cercetările asupra conformismului (Asch, 1952), normalizării (Sherif, 1935, de Montmollin, 1966), inovaţiei (Faucheaux, Moscovici, 1967). Noţiunea de normă se utilizează în mai multe accepţiuni: normă de grup, normă socială, culturală, comportamentală, evalutivă. Norma înseamnă acceptarea unei reguli de conduită socială, a unei cutume sociale sau a unui model. Caracteristic normei este faptul că exclude ideea de constrângere, înlocuind-o cu cea de valoare (valorizare socială). O normă este expresia unei colectivităţi date, ea atribuie o valoare (un eveniment este apreciat ca dezirabil, bun), ea nu impune o constrângere instituţională şi este independentă de criteriul adevărului. Aceasta înseamnă că un eveniment poate fi evaluat pozitiv pentru că desemnează o utilitate socială şi permite realizarea unor obiective sociale (Beauvois, Joule, 1981; Beauvois, 1990; Beauvois, Dubois, 1992, 1993). Să rezumăm : o normă socială este deci "afacerea" unui colectiv, ea este socialmente învăţată, atribuie o valoare unui eveniment sau obiect şi are o utilitate socială (şi nu valoare de adevăr).

În procesul de internalizare a valorilor rolul normei este deci hotărâtor. Indivizii îşi construiesc norme interne şi le atribuie valoare utilizând practici evaluative proprii care au utilitate socială. Normele sunt specifice unui grup, comunităţi, populaţii. Cercetarea întreprinsă de Nicole Dubois (1994) demonstrează modul în care se construiesc normele democraţiei liberale.

2.3. Rolul culturii şi ideologiei în formarea personalităţii

Când descriu personalitatea, psihologii se situează - de regulă - pe două poziţii: prima scoate în evidenţă unitatea, totalitatea şi stabilitatea, prin determinarea structurii şi funcţiilor acesteia (intelect, afectivitate, voinţă); a doua, cea taxonomică, clasificatoare este preocupată de identificarea trăsăturilor şi tipurilor. Ambele privesc individul dintr-o perspectivă finală, operând o secţiune în stadiul prezent al evoluţiei personalităţii. Discreţia este pentru aici şi acum, nu şi pentru cum a ajuns individul în acest stadiu.

O primă încercare de a explica evoluţia individului o datorăm lui A. Kardiner (1937) care a propus conceptul de personalitate de bază, semnificând elementele psihosociologice în situaţiile socio-culturale comune pentru o categorie de indivizi într-o situaţie dată. Personalitatea de bază, este rezultatul interacţiunii modelelor culturale şi instituţionale furnizate de o societate, care influenţează formarea personalităţii; modelul fizic, ecologic, familial, educativ, cultural, ideologic ce modelează pe

9

individ într-un sistem proiectiv. R. Linton, la rândul său, dezvoltă o teorie asupra raporturilor dintre personalitate şi cultură. După K. Lewin persoana şi mediul sunt doi termeni interdependenţi, fiecare construindu-se în funcţie de celălalt. Materialismul istoric propune ideea primatului factorului social-istoric asupra individului, încât specificul social este "transplantat" în individ. Individul, cu alte cuvinte, nu este generator de personalitate, ci doar purtător al esenţei "zămislite" într-un anumit cadru socio-cultural. De aici decurge postulatul structurării, organizării şi orientării personalităţii în funcţie de specificul de clasă şi societate. Să examinăm felul în care modalităţile de persuasiune ale mediului cultural-ideologic au fost înţelese, în timp.

Vom consemna, mai întâi, prezenţa ideii că realitatea pe care o numim individualitate şi derivatele sale (eul, identitatea personală, personalitatea) se construieşte prin interacţiune cu altul. Această concepţie o găsim la W. McDougall, pentru care faptele sociale ancorează natura umană (de exemplu "instinctul grupului"), la Floyd Allport care identifică importanţa decisivă a învăţării, mai ales a achiziţiilor sociale, la G.H. Mead (1934) care insistă asupra interiorizării opiniei altuia în construcţia de sine. De la comportamentişti şi interacţionişti, până la teoreticienii învăţării sociale, vom găsi descrise diferite modalităţi prin care interacţiunea facilitează achiziţia unor situaţii noi. Societatea, desigur, nu se poate însă reduce doar la "altul", chiar dacă acesta e "generalizat" (Mead) sau subliniat prin majusculă: Altul. Societatea (anturajul, alţii) se prezintă ca un sistem de raporturi sociale, de structuri organizaţionale (de exemplu ierarhizate), de reprezentări şi fapte culturale. Ideea aceasta de altul, multiplicat în diferite chipuri, participă la elaborarea "construcţiei individualizate", cum numeşte J.L. Beauvois (1999) acest proces de absorbţie şi prelucrare.

O direcţie de cercetare care a cucerit, la un moment dat, a fost aceea a importanţei grupurilor umane în trasarea unei matrice individuale. Consemnăm aici contribuţia lui W. Wundt, cu teoria sa asupra psihologiei popoarelor (Völkerpsychologie) căreia i-a consacrat două decenii (1900-1920). Din această perspectivă s-au elaborat scheme fascinante, adesea marcate de ideologii suspecte, cum le numeşte Beauvois, legitimate însă "ştiinţific", asupra "civilizării" unor popoare de către altele. Toate ierarhizările culturale au, în fond, un suport ideologic rasist. Curentul culturalist ("cultură şi personalitate") care a făcut să prolifereze cercetări asupra caracteristicilor psihologice ale grupurilor umane, care a acreditat ideea coerenţei interne a fiecărei culturi, a inspirat, totodată, cercetări asupra diferenţelor de valori între oameni. Lucrările, acum clasice, publicate de Margarit Mead, Ruth Benedict, Kardiner sau Linton, rezultând din cercetări "pe teren", au evidenţiat câteva idei-forţă ale acestei direcţii de abordare: a) a impus conceptul de pattern care integrează totalitatea, coerentă, a diverselor aspecte ale unei culturi; b) a evidenţiat importanţa conduitelor sociale observabile (obiceiuri, habitudini sociale) care pot fi observate, înregistrate şi transmise; c) culturile distribuie indivizilor poziţii, statusuri prescrise şi-i încurajează să joace anumite roluri; d) contribuţia majoră a "culturaliştilor" este acea după care asupra membrilor unei societăţi se exercită o acţiune culturală care fasonează instituţiile şi modelează personalităţile.

Toate aceste cercetări, de factură antropologică, au fost încorporate şi valorizate în psihologia socială prin conceptul de model cultural, asumat şi difuzat de o colectivitate. Modelul cultural contextualizează mediul social, oferind o referinţă comună la care membrii se raportează curent. Modelul se poate prezenta ca un ansamblu de cunoştinţe, credinţe, valori sau opinii împărtăşite de un grup, permiţând raţionalizarea ecartului dintre idei şi conduite. Acest proces cognitiv de raţionalizare se prezintă ca o evaluare cotidiană a mediului, ca o explicare a lumii, ca o consistenţă de comportare a individului în situaţii diverse. R. Boudon numeşte "idei primite" produsele ideologice care exercită o acţiune simbolică asupra membrilor unei colectivităţi, încurajându-i să încorporeze aceste produse.

2.4. Identitatea psihosocială

Conceptul de identitate, în psihologia socială, defineşte interacţiunea psihologicului cu socialul, la nivelul fiecărui individ. Individul se construieşte pe sine prin raportare la alţii, la societate. El îşi formează o conştiinţă socială prin care îşi articulează calităţile personale şi propria existenţă la existenţa celorlalţi. Prin identitate actualizăm, la nivel individual, caracteristicile mediului social.

10

Individul înglobează, la nivelul personalităţii, influenţele şi reprezentările sociale pe care mediul socio-cultural i le oferă, formând "nodul dur" al gândirii sale, al manierei în care se raportează la alţii şi îşi evaluează propria poziţie. Identitatea este deci produsul unui proces interactiv dintre individ şi câmpul social.

Conceptul de identitate a fost abordat fie din perspectivă psihanalitică, ca interiorizare a normelor de către sine (din această perspectivă vorbim de patru aspecte esenţiale ale identităţii: încrederea în sine; caracterul stabil al elementelor individului; integrarea Eului; adeziunea la valorile grupului şi a identităţii sale), fie din perspectivă sociologică, semnificând diverse forme de integrare într-o ordine socială. În primul caz ea reprezintă o sinteză a diferitelor elemente personale cu valorile sociale (identitatea este deci socializare, interiorizare de norme, învăţare socială). După Erikson, construirea identităţii se realizează prin efortul de articulare a individului la societate. Avem, în acest caz, o identitate îndeosebi personală, un produs adesea izolat de context. În al doilea caz identitatea este descrisă ca o reflectare dialectică, în individ, a valorilor comune într-o societate. Identitatea este deci impusă de stimulul social care reprezintă un rezervor de identităţi-tip. Identitatea socială se formează, în acest caz, prin asimilarea valorilor oferite de grupurile de apartenenţă, de contextul social larg. Individul este "impregnat" din exterior.

Din perspectivă psiho-socială, identitatea este rezultanta interacţiunii dintre componentele psihologice ale personalităţii cu variabilele sociologice. Individul este chemat să se afirme ca actor social, să joace un Rol Social, să se implice în construirea socialului.

Societăţile sunt confruntate cu o problematică acută, determinată de noile schimbări sociale. Oamenii se întreabă tot mai mult asupra sensurilor şi impactului vieţii comunitare şi profesionale, a influenţei pe care-l are ideologicul şi politicul asupra conştiinţei noastre. Raportându-ne la tot ceea ce ne înconjoară şi la evoluţia noastră în acest context, ne punem adesea întrebări cu privire la identitatea noastră.

În sens strict, identitatea evocă continuitatea existenţei, faptul că individul rămâne acelaşi în timp, că perseverează într-o formulă de sine. În sens larg, identitatea poate fi asimilată cu o reprezentare unificatoare a existenţei, cu imaginea de sine şi conceptul de sine. Dar, în măsura în care este legată de practicile sociale, de ancorarea socială şi de îmbogăţirea culturală, identitatea nu se poate limita la imaginea de sine şi la transmisia culturală a unor reprezentări. Ea se structurează şi construieşte prin asumarea unor roluri pe scena socială şi se reface continuu în cursul existenţei. De aceea este psihosocială.

În realitate, indivizii nu sunt unităţi izolate, dar nici doar produsul unor influenţe sau presiuni sociale. Oamenii nu trăiesc separat, ci într-un context social, aparţinând unor grupuri, categorii sociale şi profesionale. Când studiem persoana şi concepţia de sine noi studiem şi mediul social în care este plasat individul, evenimentele pe care le-a traversat. Identitatea este nodul central al personalităţii aflată în interacţiunea cu alte personalităţi, cu contextul social. Ea se formează printr-un proces de socializare şi comparare socială. Este o sinteză a concepţiei de sine, a afirmării eului prin comparaţie cu alte personalităţi, cu alte euri. Reuneşte caracteristicile individului, raportate la normele sociale şi reprezentarea acestuia de sine, raportată la alţii. În definirea conceptului de identitate, spune Marisa Zavalloni (1973), trebuie să luăm în consideraţie patru dimensiuni: 1) Conştiinţa unei identităţi individuale, considerată ca un sentiment pozitiv, prezent în toate aspectele sinelui; 2) Stabilitatea caracterului personal, continuitatea şi coerenţa în comportare; 3) Integrarea sinelui, sinteza dintre eu şi context; 4) Solidaritatea cu idealurile şi identitatea grupului de apartenenţă.

Identitatea nu este, deci, nici numai personală, nici numai socială. Ea regrupează subiectivitatea şi obiectivitatea, individualul şi socialul.

Identitatea psihosocială este rezultatul intersecţiei socialului (reprezentat de grupuri, instituţii, colectivităţi) cu individualul, reunind reprezentarea de sine şi de alţii. Este o sinteză între esenţa individuală şi caracteristicile unei culturi comune, între aptitudinile personale şi rolurile sociale ale individului.

O concepţie acum abandonată este aceea că identitatea se elaborează în cursul primilor ani de viaţă şi se desăvârşeşte destul de repede. În realitate procesul de formare a identităţii este un proces

11

complex, marcat de discontinuităţi, care nu se încheie niciodată şi implică numeroase experienţe de viaţă, conflicte, transformări. Este un proces de dinamică personală într-un context dat.

În adolescenţă efortul identitar joacă un rol capital în măsura în care permite individului să se integreze exigenţelor sociale, marcând diferite etape ale evoluţiei sale. Uneori, însă, procesul de asumare a unei noi identităţi, în adolescenţă, presupune o respingere a etapei anterioare, o ruptură cu imaginea parentală. Pentru a-şi proteja noua identitate, adolescentul este tentat să se distanţeze de identitatea narcisistă proprie copilăriei. El îşi reconstruieşte identitatea în funcţie de noile dominante (sociale, sexuale) care-i marchează existenţa. Idealul de sine se construieşte prin raportare la grupul de prieteni, de egali.

Afirmarea identităţii, scrie recent P. Tap (1997) presupune următoarele dimensiuni:• Continuitatea care dă sentimentul stabilităţii, integrării în context şi capacităţii de a elabora

proiecte de viaţă.• Unitatea sau coerenţa internă permite subiectului social să găsească elemente de liant între

diversele activităţi şi evenimente pe care le traversează, să dea sens istoriei sale personale.• Diversitatea: articularea unor identităţi multiple (fizice, etnice, naţionale, juridice, culturale),

confruntarea acestora pe un "teritoriu" comun.• Autonomia şi afirmarea. Pentru a se forma, individul se opune adesea presiunii exterioare, se

diferenţiază, se distinge de alţii. Diferenţierea cognitivă poate lua forma opoziţiei afective. Opusul acestei atitudini este conformarea la aşteptările grupului, asimilarea pasivă.

Originalitatea: semnifică singularitatea, tendinţa individului de a-şi afirma unitatea. Acţiunea este urmarea asumării responsabilităţii . Identitatea se afirmă şi se consolidează prin

producerea unei "opere", prin creaţia individuală. Valorizarea. Prin acţiune şi depăşirea unor situaţii dificile, individul se valorizează în ochii

altora şi în proprii săi ochi. El are nevoie şi face eforturi să fie recunoscut, iubit, admirat, acceptat, confirmat. Orice om nutreşte dorinţa să se afirme în context social, raportându-se la persoanele pe care le admiră. Dorinţa de schimbare, efortul pentru progres îşi are originea în aceeaşi nevoie de valorizare.

Pentru a se valoriza, individul dezvoltă o strategie identitară. Aceasta se manifestă prin elaborările individuale şi colective ale actorilor şi se exprimă prin ajustările operate de aceştia, în fiecare zi, în funcţie de situaţii, de miză şi de resursele lor.

Pentru a pune în scenă procesul de strategie identitară, trei elemente sunt deci necesare: a) actorii (indivizi sau grupuri) cu resursele lor specifice, cu potenţialul lor; b) situaţia în care aceştia sunt implicaţi, tipurile de interacţiuni în care sunt angajaţi şi miza pusă în joc; c) finalitatea urmăreşte modul în care aceasta permite diferenţierea şi asimilarea.

Strategiile identitare sunt asociate cu conduitele active şi conştiente sau cu mecanisme de apărare inconştiente. Primele sunt pozitive (diferenţierea, asimilarea, afirmarea, replierea), celelalte au caracter negativ: respingerea, excluderea, devalorizarea, cârdăşia. Psihosociologul francez C. Camilleri (1990) numeşte victorie identitară efortul actorului social de a-şi afirma identitatea personală prin angajarea unor comportamente (individuale sau colective; adaptate sau neadaptate) în scopul finalizării unui proiect de schimbare personală.

2.5. Relaţiile interpersonale

Conceptul de relaţii umane ocupă un loc privilegiat în psihologia socială. Din chiar definiţia acestei discipline rezultă că principala sa preocupare este interacţiunea între actorii sociali, relaţiile între personalităţi într-un câmp social (grup, organizaţie). Relaţia sau legătura este însăşi modalitatea de a se exprima a individului uman, plasat într-un context. Prin interacţiune se dezvoltă, cum am văzut, inteligenţa umană, se valorizează competenţele, se exercită influenţe sau se realizează socializarea umană. Relaţia cu altul (alţii), fie aceştia părinţi, fraţi, grupuri de prieteni, instituţii şi organizaţii, angajează pe fiecare individ într-o reţea de legături, îl inserează, îl solicită şi-l stimulează să-şi dezvolte competenţele. Avem nevoie de altul pentru a ne confirma identitatea sau pentru a evalua critic atitudinile şi comportamentele noastre. Prin altul ajungem să ne cunoaştem mai bine; altul este

12

imaginea noastră în oglindă, un Alter-Ego. În acelaşi timp altul reprezintă un suport pentru fiecare dintre noi: ne influenţează nivelul de aspiraţii şi ne îmbogăţeşte prin cunoştinţele sale şi cultura sa, prin comportamentele şi atitudinile sale intelectuale; ne ajută să depăşim situaţiile critice, ne impune idei prin autoritatea sa sau prin opoziţia faţă de unele dintre atitudinile şi gesturile noastre inadecvate.

Relaţiile interpersonale se pot înfăţişa ca simplă afiliere, exprimată prin cooperare sau sociabilitate, prin atracţia faţă de altul (iubire, ataşament afectiv), prin ură, datorită unor sentimente de inferioritate şi de culpabilitate, dar şi prin solidaritate umană şi angajament.

Studiul relaţiilor interpersonale poate fi abordat din două perspective: teoria armoniei cognitive şi teoriile întăririi. Prima teorie susţine că oamenii încearcă să-şi menţină o oarecare armonie cu ceilalţi datorită fricii că, în lipsa acesteia, s-ar instaura o stare de indispoziţie, inconfort, rău. De aceea indivizii încearcă să stabilească relaţii de comunicare pozitive (echilibru, simetrie, armonie) şi să evite pe cele negative. Această teorie a fost influenţată de studiile lui Heider (1958) asupra echilibrului, de teoria simetriei a lui Newcomb (1961) şi de teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1957). Conform acestor teorii, pentru a ne menţine armonia interioară avem nevoie de cei cu care ne asemănăm şi-i preţuim pe cei ce ne împărtăşesc acest sentiment (principiul reciprocităţii). Teoriile întăririi îşi extrag substanţa din studiul percepţiei reciproce a partenerilor. Întărirea poate veni din exterior, din partea mediului social sau a acelorlalţi cu care venim în contact; (teoriile cognitive pun accentul pe rolul individului şi a rolului său în "armonizare".

Postulatele teoriilor întăririi sunt următoarele:a) existenţa umană este hedonistă, ceea ce înseamnă că scopul vieţii este de a căuta şi

obţine plăcerea, binele propriu, respingând greutăţile şi durerile şi reducând cât mai mult costurile;b) existenţa umană este raţională, adică capabilă să selecteze informaţiile, să evalueze

probabilităţile şi să ajungă la decizii bune. Efortul individului este acela de a maximiza această competenţă, reducând costurile.

Potrivit acestei ultime teorii relaţia interpersonală este un schimb social (Homans, 1961). Interacţiunile umane ar semăna deci cu nişte tranzacţii economice. Pentru a ajunge la resursele pe care le consideră valoroase, individul încearcă să obţină aprobarea celorlalţi, afecţiunea lor. Dacă resursele sunt rare sau dificil de atins, el va întreprinde numeroase schimburi sociale pentru a ajunge la sentimentul de "saţietate", de satisfacţie a împlinirii personale. După Homans oamenii sunt recompensaţi, în efortul lor, în funcţie de "investiţiile" sociale. Există deci o justiţie distributivă în funcţie de costuri şi profit.

Teoria interdependenţei sociale (Thibaut şi Kelley, 1959) postulează interdependenţa între indivizi: fiecare depinde de ceilalţi; individul se compară continuu cu alţii pentru a obţine noi informaţii privind standardele de comportament ale grupului. În funcţie de aceste informaţii obţinute prin comparare îşi augmentează oferta şi îşi poate dezvolta un sentiment pozitiv.

Forme de relaţii interpersonaleRelaţiile intepersonale se pot desfăşura la diferite nivele şi pot lua diferite forme. Astfel se

poate identifica contactul zero, când individul suportă prezenţa altuia dar nu caută să intre în relaţie cu acesta; relaţia superficială presupune existenţa unor centre de interes comune (cinema, muzică, fotbal) dar într-o manieră neangajantă. Acestea sunt relaţiile noastre cotidiene cu colegii, vecinii, cunoscuţii. Nivelul reciprocităţii înseamnă împărtăşirea în comun a unor credinţe, valori sau sentimente, ataşamentul unuia faţă de altul sau chiar iubirea.

Teoriile prezentate mai sus ne sugerează şi formele în care relaţiile interpersonale se manifestă.Afilierea exprimă natura socială a existenţei umane, aceea de a fi cu ceilalţi, nevoia de a conta

pe suportul colectiv. Individul uman este obligat să coopereze pentru a putea trăi între ceilalţi; obţinerea resurselor existenţei, în atingerea unor scopuri este imposibilă în afara acestor orientări atitudinale. Omul este deci dependent de alţii, iar această interdependenţă se manifestă prin nevoia de afiliere cu grupuri, structuri sociale sau indivizi care ne pot susţine. Contactele sociale ne ajută să depăşim incertitudinea sau stresul, să controlăm o situaţie care provoacă anxietate, să înlăturăm frica.

13

Ataşamentul poate fi definit ca o relaţie afectivă între două persoane. De exemplu, relaţia mamă-copil se sprijină pe contactul fizic şi expresia facială (plâns sau surâs). Au fost identificate trei tipuri de ataşament mamă-copil: a) relaţia de securizare, când mama este atentă, disponibilă, capabilă să răspundă nevoilor copilului. Prin mamă copilul explorează şi descoperă apoi mediul înconjurător; b) relaţia de evitare când mama respinge copilul în căutarea de contacte fizice şi afective. În acest caz copilul se detaşează de mamă, o evită; c) relaţia anxios-ambivalentă apare atunci când mama este lentă în răspunsurile sale la nevoile copilului său când răspunsul său e imprevizibil. O mamă nedispusă sau chiar inaccesibilă trezeşte protestele copilului, anxietatea sa în final.

Teoria ataşamentului cuprinde două mari tendinţe: una care consideră relaţia de ataşament ca fiind instinctuală, alta care o defineşte ca o relaţie socială învăţată, achiziţionată. În ambele cazuri conduita celor doi parteneri este interactivă, încurajând explorarea anturajului, susţinerea prin numeroase semne exterioare a acestui comportament.

Ataşamentul comportă deci un răspuns activ la solicitudinea celuilalt şi creează legături afective: grija fizică faţă de copil şi asigurarea securităţii sale afective.

Prietenia. Aterizat pe Pământ, Micul Prinţ, ciudatul şi neprihănitul erou al lui Antoine de Saint-Exupéry, îl întâlneşte pe Şarpe. "De ce e atât de pustiu aici? Îl întreabă. Tare sunt singur. Unde sunt oamenii?" Iar Şarpele, cu înţelepciunea sa, îi răspunde: "Singur te simţi şi printre oameni". Dacă nu ştii să-i descoperi, dacă nu vrei să-i cunoşti, să comunici cu ei, rămâi singur. Şi un alt personaj îl îndrumă pe Micul Prinţ să-i descopere pe oameni. E Vulpea, care-l învaţă "îmblânzitul", adică valoarea relaţiilor umane, a prieteniei care-i leagă şi-i transfigurează. "Caut prieteni", zice Micul Prinţ, care nu ştie ce înseamnă "a îmblânzi". Atunci Vulpea îi spune: "E un lucru care prea mult e dat uitării. Înseamnă a-ţi crea legături. Tu nu eşti pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu alţii, iar pentru tine eu nu sunt decât o vulpe, ca alte multe vulpi. Dar dacă mă îmblânzeşti, tu vei fi pentru mine fără seamăn pe lume, viaţa mi se va însenina. Atunci pasul tău mă va chema din vizuină ca o melodie … Va fi minunat când mă vei fi îmblânzit". Şi-l îndeamnă: "Te rog, îmblânzeşte-mă. Dacă vrei să ai prieteni, îmblânzeşte-mă. Nu cunoaştem decât ceea ce am îmblânzit".

La ora despărţirii de Micul Prinţ, Vulpea îi descoperă "taina" sa: "… limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor. Numai timpul «cheltuit» cu un prieten face ca el să fie atât de preţios. Devii răspunzător pentru tot ceea ce ai «îmblânzit»". Legătura de prietenie, deci, îl transformă pe om, îl înalţă, exprimă adevărata măsură a aspiraţiei omeneşti spre perfecţiune şi împlinire.

Relaţia de prietenie presupune deci: a) împărtăşirea reciprocă a unor opinii, valori sau trăsături de personalitate; b) satisfacerea unor nevoi sociale sau personale (de a fi încurajat, susţinut, preţuit, iubit); c) înseamnă adesea şi o atracţie fizică; d) dezvoltă un sentiment de plăcere, fericire, o stare de bine; e) semnalizează atracţia reciprocă, preţuirea la celălalt a unor calităţi intelectuale, fizice, morale etc.; f) se manifestă prin nevoia de apropiere fizică de celălalt (prin acordarea încrederii şi sentimentul de siguranţă ce-l încearcă în apropierea sa).

Prietenia înseamnă ajutor reciproc, sprijin afectiv, susţinere în procesul de integrare socială. Relaţia de prietenie se sprijină pe trăirea sentimentului similarităţii în idei, credinţe, apartenenţă

socială. Ea apare şi se dezvoltă în timp, prin cunoaştere reciprocă, prin parcurgerea împreună a unor evenimente deosebite, prin probe care trebuie mereu reîntărite.

Relaţiile intime presupun interiorizarea unor legături, cunoaşterea profundă a celuilalt. Unii autori înţeleg prin relaţii intime numai iubirea, alţii includ aici şi prietenia sau relaţiile de rudenie între membrii aceleiaşi familii. Cerându-le unor adulţi să definească intimitatea, Waring (1980) a obţinut următoarele teme: împărtăşirea în comun a visurilor şi gândurilor private; sexualitate; afecţiunea pentru o altă persoană şi angajamentul vis-à-vis de aceasta; absenţa resentimentelor; posesiunea unei identităţi personale stabile (stima de sine, cunoaşterea exactă a nevoilor).

R.J. Vallerand (1994) regrupează astfel "temele" principale ale intimităţii: a) este o nevoie pe care o manifestă un individ faţă de altul, întărită prin căldură, schimburi reciproce, efort comun pentru integrare socială; b) intimitatea poate fi definită ca o capacitate personală, relaţia stabilă care presupune angajament, sacrificiu, compromisuri; c) apare ca un proces de apropiere între două

14

persoane, în încercarea lor de a se cunoaşte profund şi a-şi satisface nevoile şi aspiraţiile personale; d) intimitatea este factorul favorizant, adesea hotărâtor al relaţiilor intime.

Cum evoluează relaţiile intime? Când se transformă într-o relaţie interpersonală intimă? Lavinger (1988) a identificat trei stadii de dezvoltare: a) un stadiu de atenţie (deschidere către celălalt, acordarea reciprocă a atenţiei pentru gesturile celuilalt, expresie corporală, contacte fizice); un stadiu de contact superficial, în cadrul unor norme de participare, ataşate unor roluri sociale; stadiul mutualităţii presupune o cunoaştere profundă a celuilalt, intensitatea sentimentelor.

Relaţiile intime nu sunt oarbe, iraţionale sau doar romantice, pasionale. Ele presupun existenţa unor norme sau reguli, în funcţie de cultura comunităţii şi de epocă sau context social-ideologic. Există chiar un vocabular normativ pentru a descrie emoţiile prilejuite de prezenţa celuilalt. Pentru a evalua şi descrie gradul de indentitate, diferite culturi folosesc expresii specifice, potrivit unor coduri acceptate şi utilizate de către grupuri sau colectivităţi mai largi.

Relaţiile intime presupun o comunicare continuă între cei doi parteneri, găsirea unor forme specifice de a comunica. Deficitul de comunicare separă cuplurile maritale. Formularea şi transmiterea de mesaje hrăneşte relaţia, o întăreşte continuu.

Determinanţii psihosociali ai relaţieiRelaţia interpersonală este favorizată de următorii trei factori: a) proximitate sau apropierea fizică, ca şi distanţa geografică diminuată ne apare ca un

incitator al relaţiei. Cercetările lui Festinger, Schachter şi Back (1950) au dovedit că locuirea în apartamente vecine facilitează contactele. Această situaţie creează familiaritate, multiplică ocaziile de întâlniri. După stabilirea relaţiei, partenerii îşi delimitează frontierele şi - de regulă - rezistă "invaziei" unui străin în acest spaţiu intim.

b) Factorul similitudine-complementaritate acţionează ca o reciprocitate de interese, opinii, gusturi, mod de comunicare. Indivizii care au mai multe în comun (sunt similari) sunt adesea legaţi şi manifestă împreună predilecţii pentru cei ce le împărtăşesc preferinţele. Similitudinile pot îmbrăca diferite forme: îmbrăcăminte, emoţii, statut social. Similitudinea poate dezvolta, celor doi parteneri, stima de sine şi crea sentimente pozitive. Complementaritatea, la rândul său, poate şi aceasta constitui un factor de relaţionare. Diferenţa întăreşte adesea relaţia, complementaritatea ne apare ca un mecanism compensatoriu.

c) Atracţia fizică constituie un alt factor al relaţiilor intime. Aparenţa fizică influenţează evaluarea altuia şi demonstrează totodată caracterul iraţional al unui mare număr de judecăţi pe care le întreprindem. Persoanele fizice agreabile au mai mari şanse să fie căutate, apreciate, evaluate pozitiv. Această atracţie este favorizată de următorul mecanism: oamenii care au o percepţie de sine pozitivă se identifică cu cei care, cred ei, le seamănă.

3. Construirea realităţii sociale3.1. Gândirea socială

Se discută mult, în ultimul timp, despre modul în care se construieşte socialul, despre "gândirea socială" ca un alt tip de gândire decât gândirea logică (vezi Ch. Guimelli, La pensée sociale, PUF, 1999) sau despre "logica socială" a cunoaşterii (revista de psihologie socilă "Connexions" a dedicat recent un număr tematic acestui subiect). Editura Polirom a tradus o carte interesantă, coordonată de profesoara Ewa Drozda-Senkowska, de la Universitatea Paris V, despre Capcanele raţionamentului sau modul în care raţionamentele noastre sunt distorsionate de aparenţe sau de "verosimil".

Gândirea noastră, judecăţile pe care le emitem zilnic sunt determinate nu atât de subiectul ce transmite mesajul, nici de circumstanţele în care o face, ci de "gândirea socială", de contextul în care el îşi înscrie discursul. Cu alte cuvinte, logicii formale i se substituie o logică naturală, subiectului optimal un subiect social. Primul, scrie Guimelli, produce idei şi face demonstraţii logice, care nu

15

depind de normele admise, ci au un grad ridicat de invarianţă, al doilea gândeşte prin interacţiune cu interlocutorul, îşi poate schimba discursul, se articulează celuilalt.

Logicii, raţionalităţii, obiectivităţii i se opune, adesea, o gândire marcată de credinţe, zvonuri, ideologii, practici magice, explicând realitatea într-o manieră care, pentru omul de ştiinţă, apare ca fiind cel puţin absurdă. De o parte performanţa şi eficacitatea, de cealaltă - insuficienţa şi iraţionalitatea. Contextul social- joacă un rol hotărâtor în modelarea minţii umane care judecă, care evoluează.

Omul gândeşte în "biais", adică în clin, pieziş, adesea pe de lături, superficial. Uneori chiar distorsionant, aberant. De unde ideea că subiectul social nu se confundă cu subiectul optimal. El face adesea greşeli, nu judecă bine. Gândirea socială este deci o gândire autonomă şi specifică, independentă de gândirea raţională, dar coabitând cu aceasta, în contexte sociale particulare. Gândirea socială este organizată în structuri ferme, livrate de lumea exterioară şi filtrează sau integrează informaţiile şi evenimentele în funcţie de confirmarea sau infirmarea care vine din exterior, de grila de lectură pe care au achiziţionat-o prin formarea şi participarea la această lume. Individul nu reţine decât ceea ce vine în cosonanţă cu ceea ce ştie. El are nevoie de coerenţă şi deci respinge argumentele pe care nu le poate înţelege, chiar dacă sunt "raţionale". El are o logică, dar logica sa este diferită de logica raţională.

Gândirea socială nu este o gândire în opoziţie cu cea raţională, cum s-ar putea crede. Ea este, mai degrabă, o capacitate de acomodare cu cunoscutul şi un efort de ignorare sau respingere a contradictoriului. Logica socială este susţinută de legăturile sociale, ea are tendinţa să justifice, favorizeze, salvgardeze o stare socială acceptată.

O caracteristică a logicii sociale este predominanţa afectivului asupra intelectului. Faptele, valorile, aspectele normative pălesc în faţa raţionalului, părerile celorlalţi au valoare mai mare decât o părere autorizată.

Deşi este mai puţin aptă să analizeze şi să conceptualizeze, gândirea socială este mai prezentă decât cea raţională. Evaluăm situaţiile, întreprindem operaţii cognitive utilizând, ca suport, credinţele colective şi reprezentările sociale.

Ce aduce nou abordarea psihologică în dezbaterea asupra mecanismelor de funcţionare a fundamentelor gândirii, a spiritului uman? Variabila nouă este ceea ce noi, psihosociologii, numim raporturile sociale. Implicarea ideologică în dezvoltarea cognitivă a deschis o nouă şi pasionantă pistă de cercetare: baza socială a capacităţii de a judeca şi evalua, logica socială a cunoaşterii.

Contextul, fie el imediat, concret, situaţional, fie global, ideologic, legat de istoria grupului, influenţează gândirea, o marchează, dar şi determină practicile sociale. Contextul are rol "mobilizator", polarizează, provoacă consemne, poate - de exemplu - determină conformism, gândire stereotipă, naşte structuri cognitive (scheme cognitive de bază) care pot fi controlate din exterior şi manipulate. Istoria morală, economică, culturală, ideologică impregnează gândirea socială, o particularizează şi o ancorează. Influenţa contextuală facilitează un anumit tip de comunicare, delimitează marja de reflecţie, oferă repere pentru decizii. Raţionamentele cognitive sunt insuficiente, deci, pentru a explica modul în care gândeşte omul într-o situaţie concretă, particulară.

Cele trei capitole care urmează încearcă să prezinte mecanismele psihosociologice prin care se formează imaginile despre alţii (reprezentările sale) şi se pot schimba atitudinile proprii şi ale celor din jur.

3.2. Reprezentările sociale - dezvoltări actualeCe sunt reprezentările sociale?Orice acţiune socială, gest public sau persoană pune în funcţiune diferite mecanisme

valorizatoare, suscită opinii şi atitudini, stimulează nevoia de acţiune, solicită actualizarea sau inventarea unor modele de evaluare. Oamenii îşi formează o imagine despre orice fapt sau eveniment

16

întâlnit, interpretează, elaborează teorii. Descifrăm contextul cu ajutorul unui "aparat" valorizator pe care-l perfecţionăm cu fiecare nouă experienţă socială. Posedăm, fiecare, o "grilă de lectură" cu ajutorul căreia "citim" oamenii, evenimentele, lumea care ne înconjoară. Informaţia care ne vine din realitate este prelucrată şi reacţionăm nu la stimulii obiectivi, ci în funcţie de imaginea noastră despre realitate. Această manieră de a gândi realitatea, această formă de conştiinţă socială a primit numele de reprezentare socială.

Reprezentările sociale sunt sisteme de valori şi noţiuni, o formă de gândire socială, o elaborare perceptivă şi mentală, o modalitate practică de a cunoaşte lumea. Ele au deci o componentă cognitivă. Dar au şi o componentă socială pentru că sunt alimentate de mediul ambiant, de contextul social şi ideologic, pentru că sunt o formă de raportare la lume, modalităţi de inserţie socială. În fine, ne apar ca instrumente de organizare a percepţiilor şi de interpretare, ca aparat evaluator, ca mod de a comunica cu alţii. Se prezintă ca idee, concepţie, schemă mentală, mod de abordare, dar şi ca ghid de acţiune (stil de conduită, model acţional). Ele sunt, în acelaşi timp, prin prelucrări mentale, elaborări cognitive şi afective (produs al personalităţii individului), dar şi credinţe, opinii, idei produse de context (elaborări ale mediului social).

Orice reprezentare se sprijină deci pe doi piloni: cel individual (inteligenţă, afectivitate, motivaţie, competiţie) şi cel social (contextul social-ideologic, imaginarul social, discurs politic etc.)

Interesul psihologiei sociale pentru studiul reprezentărilor este relativ recent. Debutul, consemnează majoritatea autorilor, a fost fixat în 1961, odată cu publicarea celebrei teze de doctorat a lui Serge Moscovici, La psychanalyse, son image et son public. El a reactualizat conceptul de „reprezentare colectivă” propus de E. Durkheim, conferindu-i o nouă forţă şi o nouă identitate. Reprezentarea devine acum socială. El a atras atenţia, totodată, asupra posibilităţii recitirii miturilor, a gândirii magico-religi-oase, a structurilor imaginarului din perspectivă psihosociologică. Un alt curent din care îşi extrage substanţa teoria lui Moscovici asupra reprezentărilor sociale este „interacţionismul simbolic”, reprezentat de G.H. Mead, care atrage atenţia asupra aspectelor „implicite” ale comportamentului şi pune accentul pe procesele simbolice şi pe rolul limbajului în definirea realităţii sociale. Individul este plasat în situaţii sociale construite de activitate, de lumea obiectelor şi de modele interacţionale (Herzlich, 1972). Producţiile simbolice reglează comportamentul social, inventează norme, creează ideologii, coduri de lectură şi strategii comportamentale.

Reprezentările sociale (RS) se alimentează din credinţe religioase, practici cul-turale, ritualuri, din imaginarul cotidian, dar depăşesc această „istorie poroasă” (Ferréol, 1994) prin năzuinţa de a sistematiza, organiza şi reface toate aceste informa-ţii lacunare. Ele au în compoziţie unele „zone obscure” ale vieţii cotidiene, se sprijină pe „mărturii” ale subiectului, pe consideraţiile şi interpretările acestuia, dar apelează şi la norme, reguli, stiluri împărtăşite de o populaţie, valori ce reglează relaţiile interpersonale.

RS se interferează în parte cu opiniile şi atitudinile, dar nu sunt atât de direcţionate ca acestea. Spre deosebire de opinii, care construiesc un răspuns manifest, verbalizat, observabil şi susceptibil de măsurare, şi de atitudini, care stabilesc o relaţie între stimuli şi răspunsuri, răspunsul fiind cuantificabil prin timpul de reacţie, RS bascu-lează între percepţie şi social, mediază între cognitiv şi afectiv, ezită între exactitudine şi aproximaţie, cochetează cu ştiinţificul, dar şi cu imaginarul. Ele recon-struiesc realul, „atingând” simultan stimulul şi răspunsul, accentuând aici în aceeaşi măsură în care modelează acolo. Deşi construcţii cognitive, reprezentările sociale sunt prizoni-erele socialului. Doise (1990) exprimă complet satisfăcător complexitatea raporturilor cu socialul: ele joacă un rol important în menţinerea raporturilor sociale, sunt faso-nate de aceste raporturi şi vehiculează, uneori direct, dar cel mai adesea indirect, o cunoaştere (competenţă) socială.

Articularea la contextProcesul reprezentaţional nu poate fi rupt de informaţia care vine din context; el ne apare

constant branşat acţiunii materiale sau simbolice. „Produse sociale”, reprezen-tările participă hotărâtor la constituirea socială a contextului. Consistenţa lor cognitivă şi socială afirmă caracterul de existenţă, nu doar ca mediatori mentali între un stimul şi un răspuns, ci ca variabile interdependente, produse de viaţa cotidiană, ca interfaţă între formele subiective ale socialităţii şi formele organizate ale societăţii.

17

Interacţionând cu contextul, realizând diferite „produse”, dezvoltându-şi compe-tenţa, actorul social schimbă, transformă, construieşte. Subiectul ia decizii şi poziţii, stabileşte relaţii, ataşează acţiunii sale o semnificaţie cognitivă ce poate avea rol diferenţiator în construirea reprezentării. Procesul repre-zentaţional nu poate fi detaşat de activitatea în care actorii sociali sunt angajaţi. Reprezentările înglobează şi structurează elementele cognitive ce rezultă din relaţiile concrete cu contextul social. Relaţiile dintre indivizi nu sunt „neutre”, ci determinate de luarea de poziţie ce angajează competenţa lor acţională. Iar competenţa se dez-voltă, după cum se ştie, prin activitate.

„Este eronat să spunem că reprezentările sociale sunt reprezentări cognitive” afirmă Moscovici (1986). Formularea aceasta ar putea să deruteze. Nu înseamnă că reprezentările nu sunt şi cognitive. Dar nu sunt doar producţii sau mecanisme cog-nitive. Funcţionarea lor, alimentându-se din exterior şi din interior, în acelaşi timp, integrând socialul, le-a atras calificarea de construcţii socio-cognitive (I.C. Abric). Ele presupun un subiect activ, care organizează totul plecând de la o „textură psiho-logică”, dar şi o componentă socială - mediul exterior care elaborează condiţii de context. Ele integrează, deci, raţionalul şi iraţionalul, tolerează aparente contradicţii, articulează logicul şi ilogicul. În realitate, ele ne apar ca ansambluri bine organizate şi coerente, dirijând discret prestaţia socială a subiectului. Reprezentările sociale im-preg--nează majoritatea raporturilor interpersonale, ele „circulă”, se „încrucişează”, preiau norme, modele, ticuri din mediu, se alimentează din specificitatea pe care le-o imprimă societatea şi cultura noastră. Preluarea nu este însă mecanică, imaginea oferită de context este filtrată, prelucrată, încorporată. Specificul reprezentării sociale (faţă de opinie, atitudine, imagine) este acela că nu operează o ruptură între universul exterior şi universul interior al individului sau grupului (cf. Moscovici, 1978). Obiectul este înscris într-un context activ, în mişcare, şi este conceput de către o persoană sau o colectivitate care comunică permanent cu contextul, ajustându-şi comporta-mentul. Deci subiectul şi obiectul nu sunt distincte. Altfel zis, stimulul şi răspunsul sunt indi-sociabili, formând un ansamblu. Un răspuns nu e neapărat o reacţie la un stimul (situaţie). Individul reconstruieşte obiectul, îl reevaluează. Am putea spune chiar că obiectul nu are valoare intrinsecă, ci că există doar prin semnificaţia ce i-o dă indi-vidul (grupul) care-l pune în valoare. Reprezentarea e socială pentru că indi-vidul însufleţeşte „realitatea obiectivă”, şi-o apropie, o reconstituie, o integrează orga-nizării sale cognitive, sistemului său de valori, istoriei sale, contextului său social şi ideologic. Nimic mai fals decât ideea că realitatea este „obiectivă”, neutră. Ea capătă semnificaţie numai atinsă de individ. Definiţia lui Abric (1994) asupra reprezen-tă-rii sociale subliniază această mixtură: „o viziune funcţionalistă a lumii ce permite in-di-vidului sau grupului să dea un sens conduitelor, să înţeleagă realitatea prin pro-priul sistem de referinţe, deci să se adapteze, să-şi definească locul”. Reprezen-tarea nu este o simplă „reflectare” a realităţii, ci o organizare în funcţie de „circumstanţe” (con-text social şi ideologic, caracteristicile situaţiei, finalitate imediată). De aceea, dacă membrii unui grup omogen împărtăşesc o „teorie”, aceasta capătă caracteristici de „prototip”, de „tip de organizare” (cf. Flament, 1994) şi devine „ghid de acţiune”, orien-tând relaţiile sociale, acţiunile actorilor sociali. „Ea este un sistem de pre-deco-daj a realităţii pentru că determină un ansamblu de antici-paţii şi de aşteptări.”

Semnificaţia reprezentărilor sociale este alimentată de context, în primul rând prin natura condiţiilor care produc discursul şi care înlesnesc formularea de idei, des-coperirea unor teorii. Discursul este totdeauna situat în timp şi spaţiu, presupune raporturi concrete, interacţiuni (Mugny, Carugati). În al doilea rând, este alimentată de câmpul ideologic, de locul ocupat de individ sau grup în sistemul social. Cu alte cuvinte, mediul cultural-ideologic, stilul de gândire al colectivităţii îl „ancorează” pe individ, îl „modelează” şi apoi îl trimite în lume. Într-un anume sens, individul, prin biografia sa, este „prizonierul” mediului său cultural.

Caracteristici şi roluriÎn definirea RS se apelează la formule de tipul: „sistem de valori, noţiuni, practici, relative la

obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social... instrument de orien-tare a percepţiei situaţiei” (Moscovici); „o formă de cunoaştere specifică, o ştiinţă a sensului comun... o formă de gândire socială” (Jodelet); „o formă particu-lară de gândire simbolică” (Palmonari, Doise); „ghid de acţiune, orientând relaţiile sociale” (Abric); „principii generatoare de luări de poziţie” (Doise) etc. Ele ne apar

18

ca un aparat evaluativ, o grilă de lectură a realităţii, o situare în lumea valorilor şi o inter-pretare proprie dată acestei lumi.

În prelungirea demersului de definire a RS se pot identifica două criterii pentru a le caracteriza: organizarea şi conţinutul (Fischer, 1987).

La nivelul structurării, RS ne apare ca: a. un proces de transformare a unei realităţi sociale într-un obiect mental, proces presu-punând

selecţie în funcţie de poziţia ocupată de individ, de statutul său social;b. un proces relaţional pentru că elaborarea mentală este dependentă de situaţia per-soa-nei,

grupului, instituţiei, categoriei sociale în raport cu altă persoană, grupă, categorie socială. RS joacă acum rol de mediator al comunicării sociale, este un instrument de schimb;

c. ele facilitează şi procesul de remodelare a realităţii, producând informaţii sem-nificative pentru beneficiari, recreând realitatea, facilitând interiorizarea mo-delelor culturale şi ideologice;

d. transformarea operată prin reprezentări se traduce printr-un efort de natura-lizare a realităţii sociale, ne apare ca un inventar al unui ansamblu de evidenţe, ca o prezentare revizuită şi corijată ce ia forma unui model de funcţionare mentală.

La nivelul conţinutului, RS se prezintă astfel: a. sub raport cognitiv, ca un ansamblu de informaţii relative la un obiect social, in-for-maţii

mai mult sau mai puţin variate, mai mult sau mai puţin stereotipe sau bogate; b. conţinutul RS este marcat de caracterul său semnificativ, de importanţa ce se acordă

imaginii; c. în fine, are un caracter simbolic, direct legat de cel precedent. Reprezentarea, din acest punct de vedere, nu se raportează la o percepţie imediată, la un

segment de realitate, ci la o structură imaginară, construită în timp, simbolizând modul de exprimare a realităţii, propriu unui individ sau unui grup.

Apelul la simboluri, coduri, norme interne va avea drept rezultat câştigarea unei competenţe sociale. Acest simţ al socialului dobândeşte, prin exerciţiu, o anumită cantitate de autonomie. Actorul social îşi formează o grilă proprie de lectură a reali-tăţii; dar se supune, în acelaşi timp, unor constrângeri, unor „definiţii” comune tuturor membrilor comunităţii căreia îi aparţine. Din aceste două caracteristici ale RS, Moscovici extrage două roluri pe care acestea le îndeplinesc:

în primul rând, ele convenţionalizează obiectele, persoanele şi evenimentele cu care ne aflăm în contact. Le conferă o formă precisă, le localizează într-o cate-gorie dată şi le impune, gradual, drept model un anumit tip, distinct şi împărtăşit de un grup de persoane. Toate elementele noi aderă la modul de fuzionare cu acesta. Orice nouă experienţă se articulează vechilor convenţii, se conectează semnificaţiilor prede-terminate. „Nici o minte, scrie Moscovici, nu e liberă de efectele unei condiţionări preliminare, impuse de reprezentări, limbaj şi cul-tu-ră”. Orice noi RS se conexează unor contexte, unor construcţii pe care individul le primeşte prin educaţie.

în al doilea rând, reprezentările sunt prescriptive, adică „ni se impun cu o forţă irezistibilă”. Intră aici, deopotrivă, „structura prezentă”, dar şi tradiţia care „de-cre-tează ce ar trebui să gândim”. Reprezentările sunt transmise, „inoculate”, sunt produsul unei întregi serii de elaborări, prelucrări şi schimbări la care au participat generaţii succesive. Memoria colectivă stochează şi activează, clasi-fică imagini şi stereotipuri, infiltrându-le fiecărui nou venit. După cum, reiau recent problema Moscovici şi Vignaux, RS se înscriu în „cadrele unei gândiri preexistente”, sunt tributare sistemelor de credinţe ancorate în valori, tradiţii, imagini ale lumii şi existenţei. Ele sunt obiectul unei acţiuni perma-nente a socialului, prin discurs şi în discurs, ele încor-po-rează toate fenomenele noi într-un model explicativ familiar. Ca proces de schimb şi de formare a ideilor, ele răspund unei duble exigenţe a indivizilor şi a colecti-vităţilor: pe de o parte, construiesc sisteme de gândire şi de cunoaştere, pe de altă parte, adoptă viziuni consensuale de acţiune, ce le permit să menţină liantul social, continuitatea discursului. Reprezentările joacă, deci, întot-dea-una un triplu rol: de luminare (dau sens realităţii), de integrare (încorporează noţiuni şi fapte noi în cadre familiare) şi de împărtăşire (asigurând sensuri comune în care se recunoaşte o colectivitate). Ele sunt deci vectori centrali ai opiniilor, judecăţilor şi credinţelor, vizând asigurarea pertinenţei şi regularităţii conduitelor colective.

19

Organizarea internă a RS: nodul central şi elementele perifericeRS au două componente esenţiale: nodul central şi elementele periferice. Ele funcţio-nează ca o

entitate şi fiecare în parte are un rol specific şi complementar faţă de celălalt.A. NODUL CENTRALSistemul central sau nodul central al reprezentării, susţine Abric (1994 a) prezintă următoarele

caracteristici:a. este legat şi determinat de condiţiile istorice, sociologice şi ideologice, fiind mar-cat de

memoria colectivă şi de sistemul de norme al grupului; b. el constituie baza comună, colectiv împărtăşită de reprezentările sociale, realizând

omogenitatea grupului şi având în consecinţă o funcţie consensuală; c. el este stabil, coerent, rezistent la schimbare, asigurând continuitatea şi perma-nenţa

reprezentării; d. în fine, el este relativ independent de contextul social şi material imediat. Concluzia lui Abric: sistemul central este stabil, concret, consensual şi marcat istoric.Prin obiectivare, crede acesta, informaţia este decontextualizată şi îmbinată într-un ansamblu

particular care ia forma unui „model figurativ” sau „nod figurativ”, sche-matizare a teoriei bazate pe cîteva elemente concrete. „Sistem psihic”, „complex” sunt cuvinte care ne vorbesc despre existenţa unei paradigme, a unei chei cu ajutorul căreia exprimăm o imagine compusă printr-o formulă sau un clişeu. Nodul inter-pretează, dă sens evenimentelor, dirijează conduita.

Pornind de la analiza lui Moscovici, Abric consideră nodul central drept „ele-men-tul esenţial al oricărei reprezentări”; el poate chiar traversa cadrul reprezen-tării, găsindu-şi originea în valori care îl depăşesc. „Nodul este deci simplu, concret, scrie Abric (1994, a), sub formă de imagine şi coerent, corespunzând sistemului de valori la care se referă individul, purtând pecetea culturii şi a normelor sociale am-biante.” El are statut de evidenţă, constituie fundamentul în jurul căruia se va organiza repre-zen-tarea. El va determina semnificaţia şi organizarea internă a repre-zentării. În lipsa unor elemente esenţiale ale nodului, reprezentarea capătă semni-ficaţii complet diferite.

Centralitatea unui element nu se poate raporta exclusiv la o dimensiune cantitativă, deşi chiar şi acest lucru este important, scrie recent Abric. Ceea ce prezintă interes este dimensiunea calitativă, faptul că acest element dă sens ansamblului reprezentării. Din două elemente care au aceeaşi valoare cantitativă, important este acela care este în relaţie directă cu semnificaţia RS. Doar aceste elemente intră în nodul central.

Nodul central al RS se caracterizează prin două funcţii şi o proprietate esenţială (Abric 1994). Aceste două funcţii sunt:

a. funcţia generativă: este elementul prin care se creează sau se transformă sem-ni--ficaţia altor elemente constitutive ale reprezentării; această funcţie indică mo-dul în care elementele reprezentării capătă un sens sau o valoare;

b. funcţia organizatorică: nodul central este acela care determină natura liniilor care unesc între ele elementele unei reprezentări. Din acest punct de vedere, el este elementul unificator şi stabilizator al reprezentării. În fine, nodul central se carac-te-ri-zea-ză printr-o proprietate esenţială care este stabilitatea. Altfel zis, el este consti-tuit din elementele cele mai stabile ale reprezentării, cele care rezistă la schimbări.

Cum identificăm nodul central, prin ce metode reperăm caracteristicile sale? Teo-ria lui Abric sugerează că, pentru a asigura o acţiune structurantă, cogniţiile centrale trebuie să fie în relaţie cu un număr mare de cogniţii relative la obiectul reprezentării sociale. Mai exact, din punct de vedere formal, o cogniţie centrală trebu-ie să fie multiplu conexată cogniţiilor periferice. Dar, în acest mod, introducem o distincţie cantitativă, singura observabilă, ori mai sus am stabilit că nodul central se carac-terizează prin trăsăturile calitative. Moliner (1994) inventariază mai multe cercetări care au evidenţiat că o metodă de descriere a nodului central este iden-tificarea itemi-lor care angajează mai multe conexiuni într-un ansamblu discursiv. Cercetările sale relevă posibilitatea distingerii dublului aspect, cantitativ şi calitativ, al noţiunii de centralitate şi sugerează o relaţie de impli-care nonsimetrică

20

între aceste două aspecte. Dacă centralitatea calitativă implică pro-prie-tăţi cantitative, inversul nu este totdeauna adevărat. Dacă unele cogniţii joacă un rol structurant în reprezentare, trebuie să admitem că aceste cogniţii posedă carac-teristici specifice, crede Moliner. El atribuie cogniţiilor centrale patru propri-etăţi: valoarea lor simbolică, puterea asociativă, proeminenţa şi conexarea puternică la structură. Primele două au proprietăţi calitative, celelalte au caracteristici cantita-tive şi sunt consecinţe ale primelor.

Valoarea simbolică a nodului central este conferită de „forma primară” a acestuia, de determinanţi sociali şi istorici care constituie fundamentul tuturor credinţelor re-lative la obiect. Pentru că întreţine cu obiectul reprezentării legături fără fisură, pentru că ne apare sub forma unor credinţe „non negociabile” (cf. Moscovici, 1992), el se prezintă ca un simbol. Disociat de obiectul reprezentării, îşi pierde toată semnifi-caţia.

Asociativitatea a fost pusă în evidenţă de Moscovici, care a remarcat faptul că unele noţiuni se caracterizează prin polisemie şi prin capacitatea de a se asocia altor termeni. E cazul cuvântului „complex”, „cuvânt matrice” pentru psihanaliză, care îşi asumă forme gramaticale diverse (substantiv, adjectiv, verb) şi e susceptibil să primească semnificaţii variate. Acest termen sintetizează, el singur, toate clasele de concepte, fiecare situaţie putând crea propriul său complex. Această noţiune, în fine, poate modifica sensul cuvântului căruia i se asociază; sintagmele „complex de infe-rio-ritate” sau „complex de timiditate” conferă un statut ştiinţific cuvintelor inferio-ritate şi timiditate. Noţiunea de complex, prin caracterul simbolic, pare dotată cu o capacitate asociativă importantă. Vidă de sens propriu, capătă semnificaţie când intră în legături cu alte noţiuni, experienţe, situaţii. Această proprietate a cogniţiei centrale poate fi rezumată deci la capacitatea de a se asocia sau combina cu elemente extrem de diverse.

Proeminenţa cogniţiei centrale este dată de frecvenţa cu care apare, de locul său privilegiat în discurs. Citând mai multe cercetări empirice care pun în evidenţă această caracteristică, Moliner constată că unele cogniţii, desemnate prin etichete verbale, apar mai frecvent decât altele în discurs, caracteristică a centralităţii şi consecinţă a valorii sale simbolice. Provocând o etichetă verbală, utilizarea cu predilecţie a unui semn se aşează în centrul câmpului semantic; unele noţiuni se impun frapant, ca „va-lori sigure”, structurale. P. Vergés, propune două criterii de analiză a acestei calităţi: frecvenţa apariţiei şi rangul acesteia într-un ansamblu de cuvinte citate de acelaşi subiect. Aceste două maniere de cuantificare a răspunsurilor fac să apară informaţii diferite: primul criteriu pune în evidenţă termenii enunţaţi pe baza unei ierarhii de termeni majoritari (sau minoritari), al doilea indică importanţa (sau lipsa de importanţă) a evocării, pentru subiect. Prima dimensiune este colectivă (numărul de apariţii ale cuvântului într-o populaţie), a doua rezumă o distribuţie statistică ce corespunde unei operaţii individuale.

Conexitatea derivă din capacitatea asociativă şi este evidenţiată de existenţa itemilor ce apar într-o mai puternică legătură (unitate) decât alţii. Un studiu al lui Doraï, privind reprezentarea imigrantului în rândul populaţiei franceze, a de-mon-strat că, dintr-o listă de 60 de itemi, cuvântul care ocupă un loc privilegiat într-o re-prezentare grafică finală este „algerian”. El este cel mai puternic conexat celorlalţi itemi, cel ce stabileşte cele mai solide legături.

B. SISTEMUL PERIFERICComplement esenţial al sistemului central, esenţial normativ, „sistemul periferic” este mai

degrabă funcţional, permiţând ancorarea reprezentării la realitatea de moment. Elementele periferice sunt mai suple, mai flexibile, partea vie, mobilă a reprezentării, interfaţa între nodul central şi situaţia concretă în care se elaborează reprezentarea. Ele reţin şi selecţionează informaţiile, formulează evaluări, elaborează stereotipuri şi credinţe; îndeplinesc deci o funcţie de concretizare, exprimând prezentul, experienţa subiecţilor, caracteristicile situaţiei. Altă funcţie îndeplinită este cea de reglare şi adaptare a sistemului central la constrângerile şi caracteristicile situaţiei concrete cu care grupul se confruntă. Sistemul periferic este un element esenţial în mecanismul defensiv, vizând protejarea semnificaţiei centrale a reprezentării (cf. Abric 1994). Elementele periferice pun mereu în discuţie cauza nodului central, în funcţie de noile informaţii şi evenimentele absorbite. Flament a comparat

21

sistemul periferic cu paraşocul unui automobil care protejează corpul central, menţinându-i integritatea. Din constatarea că aceasta permite o modularizare individuală a reprezentării, Abric extrage şi o a treia funcţie: elaborarea reprezentării sociale individualizate, inte-grarea istoriei proprii a subiectului, a experienţelor sale personale.

Într-un studiu asupra aspectelor periferice ale reprezentării, Flament (1994) insistă asupra comunicării continue centralitate-periferie şi a posibilităţii ca schema periferică, deşi gestionată de nodul central, să încorporeze şi să activeze unele infor-maţii din context care să conducă, în final, la o restructurare sau o ruptură a realului, la o schimbare a conţinutului reprezentării. Dacă elementele periferice sunt proemi-nente atunci elementele periferice intră în interacţiune cu „centralul tradiţional”, propunând un centru nou, încă utopic, dar capabil să inducă o schimbare. Condiţia este să apară un element străin care să se încrusteze pe o RS bine stabilită şi finită.

Sistemul central Sistemul perifericLegătura cu memoria colectivă şi istoria grupuluiPermite integrarea experienţelor şi istoriilor individualeConsensual: defineşte omogenitatea grupului Suportă eterogenitatea grupuluiStabil SupluCoerentSuportă contradicţiileRigidRezistent la schimbare EvolutivPuţin sensibil la contextul imediat Sensibil la contextul imediatFuncţii: -Generează semnificaţii ale reprezentării -determină organizarea sa Funcţii: -

permite adaptarea la realitatea concretă -permite diferenţierea conţinuturilor -protejează sistemul central

Tabel 1. Caracteristicile sistemului central şi sistemului perifericale reprezen-tărilor sociale (după J.C. Abric, 1994)

RS şi ideologiaÎncă din 1970, Moscovici considera drept obiect central al psihologiei sociale toate fenomenele

legate de ideologie şi comunicare, disciplina noastră înfăţişându-se ca ştiinţa conflictelor între individ şi societate.

În prefaţa la tratatul de psihologie socială din 1984, menţinând această primă opţiune, el precizează că psihologia socială este ştiinţa fenomenelor ideologice (cogniţii şi reprezentări sociale) şi a fenomenului de comunicare. Sunt deja stabilite aici raporturile dintre cele două noţiuni. Fenomenele ideologice înglobează sistemele de reprezentări şi atitudini, condiţionând conţinutul RS, al habitus-urilor şi dispoziţiilor.

Ideologia sau câmpul ideologic desemnează un ansamblu structurat mai vast, având caracteristicile unui sistem. RS funcţionează ca un subsistem, fiind funcţionări parti-culare, „uşor deviate şi modulate de inserţia lor în sistemul de comunicare şi de schimb simbolic” (cf. Doise 1986). Controlate de ideologie, RS nu sunt mai puţin indis-pensabile funcţionării cîmpului ideologic.

Deconchy propune noţiunea de „filtru cognitiv” pentru a desemna aparatul ideologic cu ajutorul căruia indivizii tratează informaţia despre ceilalţi, despre natura umană în general. Acest filtru cognitiv este un fel de „ideologie naturală”, acţionează ca un principiu organizator al raporturilor simbolice şi generează „ideologiile par-ticulare” sau reprezentările. Filtrul ideologic poate fi considerat o teorie implicită despre om, el se comportă ca o instanţă transindividuală, reglând raporturile între actorii sociali individuali. În acest caz, RS interpretează şi legitimează valorile ideo-logice, având rolul de a menţine raporturile întemeiate ideologic. Ideologia se prezintă ca un „ideal”, ca o „iluzie” a unei categorii de indivizi, în timp ce reprezentările instituie structuri, scheme, configuraţii, modele cognitive

22

ale sistemelor de idei. Ele propun funcţii, identifică câmpuri de aplicare a ideilor. Reprezentările îşi găsesc locul în ideologie, ele au un dublu statut, de conţinut şi de produs, lucrând în interiorul acesteia. Ele concentrează ideologia, reprezintă acţiunea omului asupra realităţii şi a planului simbolic, în vederea realizării dorinţelor individuale şi nevoilor colective. Reprezentările sunt, deci, obiectul specific al aplicaţiilor ideologice.

De remarcat că individul care se exprimă nu este conştient de jocul forţelor sociale şi de acela al forţelor subiective ce produc reprezentările (cf. Jodelet, 1992). Repre-zentarea este expresia grupului căruia subiectul îi aparţine ideologic; el justifică, legitimează interesele grupului (clasei sale), el adoptă atitudini şi norme structurante care i s-au impus „obiectiv” ca mod de viaţă, ca model imaginar, ca instanţă „abstrac-tă”, mediatizată ideologic. Reprezentarea devine, deci, o structură activă a discursului ideologic, pe care individul o încorporează şi o distribuie (propagă) ca pe un bun propriu.

RS nu se înscriu în întregime în cîmpul ideologic. Când Moscovici scrie că reprezentările „constituie o organizare psihologică, o formă de cunoaştere particulară a societăţii noastre, ireductibilă la oricare alta”, el distinge specificul subiectiv, psiho-lo-gic al acestora, imposibilitatea de a le reduce doar la sistem, ştiinţă sau ideologie.

Cum funcţionează relaţia dintre ideologic şi psihic în reprezentare? Eul psihic acceptă norme sociale, îşi construieşte identitatea apelând la idealuri şi proiecte colec-tive. Prin acest procedeu al împrumutării unui model ideal, el îşi întăreşte instanţa interioară, obţine un eu idealizat şi, în acelaşi timp, securizat. Subiectul îşi însuşeşte discursul colectiv şi obţine, prin întâlnire, fundament, certitudine. Recepţionând „enun-ţuri de bază”, „discursuri ale siguranţei”, eul psihic se întăreşte, extrăgându-şi substanţa din afara sa. „Ideologicul, explică Florence Giust-Desprairies, furni-zează, astfel, semnificaţii pentru stăpânirea realităţii interne, asigurând anumite forma-ţiuni psihice, graţie cadrului de interpretare colectivă şi univocă pe care îl constituie”.

RS au deci o „logică şi un limbaj particular, o structură de implicaţii care antre-nează atât valorile, cât şi concepţiile, un stil discursiv propriu” (Moscovici). Ele nu sunt „opinii despre”, nici „imagini”, ele depăşesc clasificările ştiinţifice sau filosofice. Ele raportează despre universuri care se populează cu fiinţe, despre comportamente care dobândesc semnificaţii specifice, despre „concepte care se colorează sau se concretizează... îmbogăţind textura a ceea ce este realitatea pentru noi”. Prin aceste trăsături - specificitate şi creativitate - RS se deosebesc de noţiunile sociologiei, deci şi de ideologie. Comentând această precizare a lui Moscovici, Lipanski conchide: reprezentarea e un proces de mediaţie între concept, pur intelectual, şi percepţie, predominanţă senzorială. Găsim, încă, la Moscovici: reprezentarea e totdeauna reprezentare a ceva şi a cuiva. Din nou, caracterul său individualizat! Dar, în acelaşi timp, e socială, pentru că e „produsă, generată colectiv”. Criteriul decisiv al caracterului său social este acela că participă la procesul de formare şi orientare a conduitelor şi comunicaţiilor sociale. Deci există o corespondenţă între funcţia socială a reprezentării şi structura sa cognitivă şi psihologică. Ea îşi asumă rolul de a stabili raporturi sociale concrete, prin ancorare şi obiectivare, facilitând încorporarea valorilor comune, prelucrarea interioară, naveta între social (ideologic) şi cognitiv-psihologic într-un context (spaţiu) dat. Apartenenţele instituţionale şi ideologice activează corespunzător RS.

Când utilizăm termenul de RS, ne referim la o formă definită de cogniţie, având tendinţa să se constituie într-un obiect precis. Când utilizăm termenul de ideologie, se distinge, în primul rând, un sistem de reprezentări, un ansamblu articulat de funcţii psihosociale şi de procese psihice specifice care le acompaniază. Reprezentarea pune în corespondenţă şi articulează psihologicul şi socialul. Formula lui Lipanski: ideologia propune o subiectivizare a raporturilor obiective şi o obiectivare a raporturilor subiective. „Subiectul ideologic” învaţă realitatea (raporturile sociale obiective), dar acest lucru se petrece într-un câmp social particular, subiectiv. Această subiectivizare a raporturilor sociale obiective generează reprezentări care sunt proiectate în exterior şi care, în ochii subiectului, devin constitutive ale realităţii „obiective”. Producerea reprezentării şi funcţionarea ei psihică rezultă, deci, din interiorizarea raporturilor sociale. „Exteriorizate”, aceste produse nasc noi realităţi obiective, proces care explică permanenta schimbare a reprezentărilor, capacitatea lor (auto)generativă.

23

Ideologia constituie linii şi raporturi logice între ansambluri împrăştiate de RS. Ea organizează şi structurează câmpul simbolic al unei formaţii sociale. Ea reglează discursul, reprezentările şi condu--ita prin intermediul unor instanţe precum instituţiile, ritualurile, media. Ea arti-culează psihosocial diferite niveluri ale realităţii, instaurează o identitate, o integrare grupală. Moscovici (1992) insistă asupra caracterului partizan, învăluitor al ideologiei în efortul ei de teoretizare, de a oferi o viziune a lumii. Ea produce, afirmă el, un fel de „pervertire” a conţinutului şi a proceselor mentale. Ea produce numeroase „versiuni”, ea marchează - utilizăm noţiunea propusă de Doise - reprezentările sociale din punct de vedere economic şi politic, provocând distorsiuni ale credinţelor, şi localizează punctele de vedere inte-lectuale şi morale. RS, cu alte cuvinte, nu se pot sustrage presiunilor ideologice şi - de multe ori - subiectul nu e conştient de acest lucru.

Luări de poziţii şi principii organizatorice ale RSDefinind RS ca principii generatoare ale luării de poziţie, permiţând inserţia specifică într-un

ansamblu de raporturi sociale, Doise (1990) încearcă să satisfacă, deopotrivă, exigenţele sociologului, ca şi pe cele ale psihosociologului. Aceste „principii” orga-nizează procesele simbolice, intervenind în raporturile sociale, reglează relaţiile de comunicare, dau seama despre „cunoştinţele” actorului social. Principiile organiza-torice se situează la articulaţia dintre dinamicele sociale şi cele cognitive individuale.

Când elaborează o „luare de poziţie”, individul stabileşte o relaţie între organi-zarea cognitivă şi raporturile sociale simbolice; când realizează o inserţie specifică într-un câmp social, el propune opoziţii şi ierarhizări, adaptări şi asimilări, expresii individuale ale reprezentării sociale. Această pluralitate de exprimare ilustrează o formulă propusă de Bourdieu şi Passeron (1970) care a făcut carieră: „naivitatea filosofiei sociale a consensului”. Moscovici şi Doise (1992), la rândul lor, analizând caracteristicile consensului, avansează ideea „binefacerilor discordiei”, rezultat al schimburilor, dezbaterilor, relevării diferenţelor, funcţionării criticii. Între consens (sugerând acord, captarea încrederii) şi tensiunile sociale pe care le provoacă disen-siunea, am fi tentaţi să optăm pentru prima valoare. Descompunând însă meca-nis-mele consensului, ei descoperă că acesta se sprijină pe handicapul „inegalităţii hermene-utice”, pe „efectul de polarizare”, pe procesele nivelatoare de grup, exerci-tând o pre-siune conformistă. Numai discuţia şi dialogul, se pare, numai parti-ciparea şi inter-ac-ţiunea, comunicarea între competenţe diferite pot releva principiile dihotomice care conduc la luarea unor poziţii. Problema care se pune este, deci, aceea a studierii legăturilor dintre reglările sociale şi funcţionările cognitive, a princi-piilor organizării comune a ansamblurilor de indivizi şi a modului în care atitudinile, opiniile şi pre-jude-căţile individuale reconstituie imaginea comună.

Raportând reprezentările la apartenenţa socială nu înseamnă deloc că vom găsi o corespondenţă biunivocă între acestea. Dar vom găsi unele legături privilegiate. Rezultatele unor cercetări raportate de Doise, Clémence şi Lorenzi-Cioldi sunt compatibile cu o concepţie despre RS care consideră că aceste variaţii, fie interindividuale, fie intergrupale, sunt modulaţii pornind de la principii organizatorice comune. Studiul RS, deci, trebuie să pună în valoare cunoaşterea comună, principiile organizatorice ale poziţiilor individuale prin raportări la punctele de reper furnizate de aceste cunoaşteri comune şi ancorările acestor poziţii în câmpul psihosocial.

Cunoaşterea RS (reprezentările sociale)Pornind de la constatarea după care comportamentele subiecţilor sau ale grupurilor nu sunt

determinate de caracteristicile obiective ale situaţiei, ci de reprezentarea aces-tei situaţii, Abric (1989) stabileşte şi modul de abordare a fenomenului pe care îl studiem. Cercetătorul trebuie să constate - aceasta, crede Abric, este problema crucială - cum sunt organizate RS şi să repereze semnificaţia fiecărei variabile pentru subiect. Prin anchetă, vor putea fi extrase din discursul subiectului, conţinutul şi natura exactă ale reprezentărilor elaborate de acesta. Caracteristicile şi calitatea dis-cur--sului par să ofere indicii despre calitatea reprezentărilor elaborate de individ.

24

Pentru subiectul social, reprezentările sale sociale înseamnă o marcă de calitate, un indicator al valorii, un reper pentru a aprecia universul său sociocognitiv. Repre-zen-tările sale sociale sunt, deci, o etichetă de calitate, el se recomandă prin calitatea acestora. Reprezentările încorporează o activitate discursivă, un repertoriu interpre-tativ, un lexic, un registru de termeni şi de metafore la care recurge actorul social pentru a descrie şi evalua acţiunile şi evenimentele. Deci, ele pot fi evaluate cantitativ şi calitativ, utilizându-se chestionarele, scările de atitudini, asociaţiile de cuvinte sau sarcinile de clasificare. Un indicator sigur al calităţii RS este conţinut în limbajul actorului social; expresiile simbolice pe care acesta le vehiculează, invenţiile sale verbale, organizarea acestora, metaforele, asocierile operate ne dau o idee despre universul său interior. Analiza discursului este, fără ândoială, o modalitate de a desci-fra lumea ideilor, de a diagnostica structura operatorie a individului. Legăturile între RS şi limbaj sunt evidente, cum tot atât de evident este că unei mai mari varietăţi de reprezentări îi corespunde o nu mai redusă varietate de expresii simbolice care le servesc drept vehicul (Doise, 1988).

Cercetările experimentale asupra RS au debutat prin abordarea relaţiilor repre-zentări-comportament. Au fost studiate, mai întâi, efectele reprezentărilor asupra com-por--tamentelor interindividuale, utilizându-se jocuri experimentale, mai exact, „dilema prizonierului”. Se urmărea posibilitatea apariţiei unei motivaţii mixte, posibi-litatea de a coopera şi de a exploata un alt partener. Variabilele manipulate erau reprezentările partenerului şi comportamentul efectiv al acestuia. O altă direcţie de cercetare a fost axată pe reprezentările elaborate în cursul rezolvării de probleme şi în sarcini crea-tive. Cercetările lui Flament şi Moscovici, Flament, Abric au pus în evidenţă impor-tanţa reprezentării sarcinii, a destinatarului (cu statut mai înalt sau echivalent) şi a situaţiei. Au fost cercetate şi funcţiile anticipatoare ale repre-zentării în interacţiunile grupurilor (cf. Doise, 1976).

Substanţiale cercetări s-au întreprins asupra structurii interne şi dinamicii repre-zentării. Ele sunt axate îndeosebi pe punerea în evidenţă a apariţiilor nodului central şi a caracterului său stabil şi organizator. Abric, de exemplu, a reperat (asociaţii de cu-vin-te şi o sarcină de ierarhizare) nodul central al reprezentării artiza-nului. Au fost reţinuţi cinci itemi: lucrător manual, dragostea pentru meserie, muncă persona-lizată, muncă de calitate şi ucenicie. În faza experimentală, s-au utilizat sarcini de me-mo-ri-zare pentru a verifica dacă sunt reţinute cuvintele evocând nodul central sau elementele periferice. Flament şi Moliner au cercetat rolul nodului central în transformarea reprezentării despre „grupul ideal”. Primele cercetări experi-mentale au dovedit, după părerea lui Abric, că aceste comportamente indivi-duale sau de grup sunt strict deter-minate de reprezentările elaborate în şi apropo de situaţia şi ansamblul elementelor ce le constituie. Grile de lectură şi de decodaj ale realităţii, reprezentările produc anticipări ale actelor de conduită (de sine şi de alţii) şi inter-pretări ale situaţiei, graţie unui sistem de categorizări coerente şi stabile. Iniţiatoare ale conduitelor, ele permit justificarea prin raportare la normele sociale şi integrarea.

Cercetătorii fenomenului RS susţin necesitatea unei abordări plurimetodologice asupra conţinutului, structurii interne şi nodului central. Nici o tehnică nu permite, la ora actuală, punerea în valoare a complexităţii RS. Aceasta înseamnă că utilizarea unei singure tehnici nu poate fi pertinentă. De aceea se recomandă o abordare com-plexă, în mai multe etape:

a. cunoaşterea conţinutului RS; b. cercetarea structurii şi a nodului central (sistemele de categorii, subansamblele tematice şi

atitudinale, liniile ierarhice); c. verificarea centralităţii, a schemei cognitive de bază;d. analiza argumentaţiei (modul cum se integrează conţinutul, structura internă şi nodul central

al RS într-un discurs), cunoaşterea funcţionării RS în context.

3.3. Atitudinile şi schimbarea lor

Prin 1930 psihologia socială se definea cu studiul atitudinilor (Allport, 1935). Iar prin anii 1970-80 se înregistrau peste 20.000 volume şi studii despre atitudini. Anual apar peste 1.000 de articole având ca preocupare atitudinile şi schimbarea lor.

25

Definirea atitudinilor nu este o întreprindere uşoară. Aceasta se datorează faptului că nu pot fi observate direct. Ele sunt considerate construcţii ipotetice, nu pot fi măsurate cu instrumente obişnuite.

Definiţia care a rezistat mult timp este cea dată de Gordon W. Allport (1935) care a încercat să delimiteze frontierele acestei noţiuni: o stare mentală şi neuropsihică de pregătire, ca replică la un stimul, organizată ca urmare a experienţei subiectului şi care exercită o influenţă directă sau dinamică asupra răspunsurilor individului la toate obiectele şi situaţiile la care se raportează. Cum putem comenta această definiţie? Vom identifica, mai întâi, o experienţă individuală a persoanei de a surprinde manifestările externe ale altora sau de a se observa pe sine. Vom mai înregistra o dorinţă de a observa, o intenţie, o motivaţie (componenta dinamică). Când observăm apelăm la memorie, cogniţii, asocieri, organizăm deci acţiunea noastră, folosind cunoştinţele şi experienţele anterioare. În sfârşit, atitudinile presupun o consistenţă comportamentală, manifestată prin interese speciale şi un angajament afectiv (Vallerand, 1994).

Cum s-au dezvoltat aceste atitudini? Psihologul român A. Chircev (1941) susţine că atitudinile exprimate sunt determinate de natura mediului - fizic, biologic, social şi cultural - în care trăieşte şi acţionează individul sunt învăţate prin interacţiunea cu diferite medii sociale (familie, clasă şcolară, grup de prieteni). Atitudinile sunt sociale pentru că individul se raportează la "obiectele" din mediul său nu prin cunoaşterea obiectivă a situaţiilor, cât prin semnificaţia şi valoarea ce o acordă diferitelor instituţii şi realităţi sociale.

Între caracteristicile atitudinilor sunt consemnate: a) caracterul lor integrativ, organizat, ca răspuns la un stimul complex sau la o situaţie, ca "preparare a unei acţiuni"; b) caracterul direcţional, intenţional, în afara logicii obişnuite, exprimând o orientare selectivă, proprie subiectului. Directiva semnifică postura, poziţia şi se prezintă ca o conduită observabilă (Maisonneuve, 1989); c) intensitatea angajării afective, pozitive sau negative, faţă de obiect poate fi situată pe o scală având doi poli (pozitiv şi negativ) şi un punct 0, semnificând neutralitatea. La cele două extremităţi ale scalei avem intensitatea maximă, prin apropiere de cota 0 înregistrăm grade diferite de lejeritate; d) centralitatea traduce gradul de internalizare al unei atitudini, marcat prin apartenenţa la un grup social, identificarea cu valorile acestuia, împărtăşirea de convingeri; e) accesibilitatea semnifică asocierea dintre obiectul atitudinii şi evaluarea sa afectivă şi se manifestă prin rapiditatea reacţiei la stimul sau latenţa răspunsului.

Funcţiile pe care le îndeplinesc atitudinile sunt următoarele: a) funcţia cognitivă se traduce prin procesul de estimare, prin judecarea datelor primite, prin operaţia de selecţionare a informaţiilor primite; b) funcţia tonică sau energetică dă seama despre nivelul motivaţiilor şi valorilor, despre gradul de intensitate al atitudinii; c) funcţia reglatorie se exprimă prin capacitatea de a articula diferite atitudini separate într-un tot unificator, ca o unitate globală; d) funcţia adaptativă este o funcţie "utilitară şi instrumentală", semnifică capacitatea de a aştepta şi obţine recompense şi de a reduce "pedepsele". Prin atitudinile noastre încercăm să obţinem acceptarea, aprobarea altora; e) funcţia de expresie: prin atitudinile noastre ne exteriorizăm credinţele şi valorile centrale, ne distingem de alţii; f) funcţia de apărare se referă la efortul individului de a-şi menţine stima de sine, de a se proteja.

Cum măsurăm atitudinile? Cum am spus deja, atitudinile nu pot fi măsurate direct. Cea mai simplă metodă de a le estima

este "măsurarea verbală", fie prin înregistrarea şi evaluarea tuturor răspunsurilor pro şi anti, exprimate de o populaţie dată, asupra unui subiect, fie prin construirea unor scale de atitudini. Construirea unei scale presupune selecţia itemilor, evaluarea acestora de către experţi şi organizarea lor ierarhică. Scala Likert se prezintă ca o opţiune, pe un continuum de intensităţi diferit, vis-à-vis de o problemă la ordinea zilei. De exemplu, la întrebarea "Nu cred că homosexualilor trebuie să li se acorde drepturi speciale se pot înregistra următoarele răspunsuri posibile:

1. Total în dezacord2. Dezacord3. Neutru, nu ştiu4. De acord

26

5. Total de acordDacă se adiţionează răspunsurile unei populaţii se poate măsura atitudinea favorabilă sau

defavorabilă faţă de homosexuali.Metoda intervalelor egale (Thurnstone, 1929) consistă în a cere populaţia să evalueze gradul

lor de atitudine faţă de o chestiune ce preocupă. Să ne referim din nou la subiectul de mai sus. Enunţurile pot arăta astfel:

1. Homosexualitatea este o boală mentală2. Homosexualitatea nu este o maladie, ea reflectă o alegere personală3. Dacă aş afla că un prieten este homosexual nu aş schimba nimic din relaţia noastră4. Comunităţile de homosexuali sunt o adunătură de perverşi sexuali5. Majoritatea homosexualilor sunt obsedaţi sexuali6. Aş accepta să locuiesc alături de homosexualiPoziţiile favorabile sunt cele din extremităţile scalei. O scală originală este diferenţiatorul semantic (Osgood) care combină tehnicile Likert şi

Thurnstone şi ambiţionează să determine semnificaţia pe care un individ o ataşează obiectului. Factorii măsuraţi sunt evaluarea (negativă - pozitivă), activitatea (activă - pasivă) şi puterea (slabă - puternică). Scala se prezintă ca un ansamblu de adjective antonime pe un continuum cu şapte trepte, între +3 şi -3. Se adiţionează adjectivele cu o apariţie mai frecventă.

În fine, se mai pot înregistra şi indicatori psihofiziologici ai atitudinilor ca: reacţiile psihogalvanice, frecvenţa cardiacă, răspunsul pupilar (dilatarea sau contractarea pupilelor). Poligraful sau detectorul de minciuni este un aparat cu care se măsoară efectele fiziologice ale emoţiilor.

Cum se schimbă atitudinile?Omul este supus, întreaga viaţă, unui bombardament informaţional, în vederea schimbării

atitudinilor sale. Mesajele trimise de către mass-media, de către persoane sau grupuri, au un caracter persuasiv, năzuind să schimbe atitudinile noastre.

Aceste oferte de asistenţă psihologică şi educaţională rectifică deficienţele de formare iniţială, oferă "arme" intelectuale, morale, afective cu care individul poate face faţă noilor solicitări şi pentru a obţine - în sfârşit - satisfacţii şi succes profesional şi social.

Cum se produce schimbarea? Schimbarea este o consecinţă a primirii unor informaţii, a receptării şi prelucrării unor mesaje. Contează deci cine comunică, ce mesaj transmite, cum o face, scopurile urmărite, contextul psihosocial în care sunt antrenaţi receptorii (nivelul lor de instrucţie, intensitatea aşteptărilor exprimate de aceştia, sistemul lor de relaţii interpersonale etc.). Să analizăm importanţa fiecăruia dintre factorii care concură la acest proces: a) "comunicantul" (sursa), b) modul de a comunica; c) ţinta urmărită şi d) situaţia concretă în care sunt plasaţi receptorii.

Sursa (persoana, instituţia, gruparea) este cea mai importantă verigă ce poate afecta modul în care comunicarea este receptată. Oamenii sunt dispuşi să-şi schimbe atitudinile numai atunci când argumentele comunicantului sunt garanţii ale unui "beneficiu", ale unei achiziţii (în plan intelectual, comportamental), care va conduce la dobândirea unor "avantaje" (=creşterea valorii personale, un status social mai înalt, satisfacţii profesionale, confort psihic superior). Dacă individul nu acordă credit sursei de informaţii, el îşi organizează o strategie de "rezistenţă" la persuasiunea emiţătorului de mesaje. Pare deci logic să acordăm atenţie mai întâi celui ce vorbeşte, scrie, comunică, transmite. Credibilitatea sau puterea de convingere a unei surse de mesaj este un determinant important în schimbarea atitudinală. Dacă este "verosimilă", sursa are mai mare valoare stimulatoare. Aprecierea acestei calităţi este legată de autoritatea sursei, de oferta sa comportamentală anterioară, de calitatea contactelor pe care primitorul le-a mai avut cu sursa. Oricât de mare este discrepanţa între mesaj şi atitudinea actuală, primitorul este dispus să se schimbe dacă comunicatorul este "credibil", dacă are prestigiu, poziţie socială neştirbită, calităţi personale probate. Chiar dacă sursa este nouă. Statusul scăzut al sursei, în schimb, face mesajul neverosimil şi scade atracţia pentru schimbare. Fiecare dintre noi poate găsi exemple în mediul său social; o persoană care şi-a menţinut verticalitatea, care nu a făcut compromisuri, care şi-a păstrat ţinuta morală este credibilă, pe când un individ care a fost antrenat

27

mereu în tot felul de combinaţii dubioase sau a oscilat comportamental, funcţie de împrejurări, ne apare ca un profet mincinos, chiar dacă este purtătorul de cuvânt al unor valori pe care le-am admirat, la care aderăm în genere. Puse în gura unor persoane devalorizate moral, ele îşi vor pierde puritatea, puterea de atracţie. Bilanţul cercetărilor psihosociologice asupra competenţei sursei ne arată că impactul mesajului are o mai mare acuitate dacă cel ce transmite este perceput ca superior din punct de vedere al instrucţiei, inteligenţei, reuşitei profesionale, stilului de comportare decât receptorul. Efectul competenţei depinde de incertitudinea receptorului relativ la problema pusă, ca şi de motivaţia sa pentru această problemă.

Ce strategie poate adopta sursa pentru a face credibil mesajul său, pentru a inspira încredere? "Transmiţătorul" nu trebuie să fie (să pară) interesat personal de schimbarea atitudinii celuilalt, nu trebuie să se angajeze pasional în acest demers. E recomandabil să arate chiar "dezinteres" sau să fie capabil să pledeze şi pentru o cauză care e în contradicţie cu dorinţele sale. Încrederea se dobândeşte şi dacă comunicarea se realizează "accidental", "întâmplător" şi nu direct, manifestând programatic intenţia de schimbare. În acest caz persoana (=partenerul) devine suspicioasă. Iar dacă persoana care comunică este "simpatică" sau numai convingătoare prin stilul comunicării, şansa schimbării celuilalt este şi mai mare. O persoană atractivă are o influenţă crescută.

Posibilitatea obţinerii schimbării depinde şi de preferinţele receptorului. De gradul său de instrucţie, de mediul său de formare, de capitalul său cultural, de atitudinile şi mentalităţile grupului social din care provine. Acceptăm, de regulă, o idee, o atitudine dacă este apropiată de ceea ce credem noi sau dacă ne inspiră simpatie, încredere cel ce încearcă să ne convingă. Similaritatea este una dintre cele mai importante baze ale simpatiei şi - s-a constatat - oamenii sunt dispuşi să se lase influenţaţi mai degrabă de cei ce le seamănă, decât de cei foarte deosebiţi. Important e şi aspectul fizic al celui ce comunică: cei agreabili sunt mai degrabă urmaţi decât cei cu o înfăţişare neatractivă; cei ce vorbesc repede sunt mai convingători decât cei ce vorbesc rar, tărăgănat; competenţa recunoscută public, aura, statutul de expert impresionează. Suntem dispuşi adesea să ne identificăm cu unele persoane care ne atrag, conving, tulbură, emoţionează. Şi orice antipatie faţă de comunicator sau neîncredere în competenţa sa duce la respingerea mesajului. La fel de importantă este şi atitudinea celui ce comunică: cu cât intenţia lui de a schimba pe celălalt (ceilalţi) este mai vizibilă, mai uşor de descifrat, cu atât şansele de a obţine rezultatul dorit sunt mai mici. Comentariul său, de aceea, trebuie să fie "dezinteresat", imparţial, să denote integritate şi onestitate.

Sursă poate fi şi grupul (de "apartenenţă" sau de "referinţă") care exercită "presiune" asupra individului pentru a-l schimba. Avem adesea tendinţa de a "merge cu ceilalţi", de a împărtăşi părerile celor pe care-i admirăm sau din rândul cărora facem parte. Dacă grupul îşi însuşeşte mesajul unui individ, atunci îl face să devină mai "convingător" pentru fiecare individ, îi conferă "greutate".

MESAJUL încearcă să infiltreze o idee nouă, să influenţeze. El are puterea să schimbe, dacă este bine prezentat. Principala lui calitate este dozarea informaţiei. Aceasta se face în funcţie de publicul ţintă şi de scopul urmărit. Un mesaj prea clar, cu concluzia evidentă - s-a constat - are mai puţin efect decât unul "complicat", care face apel la "competenţa" auditoriului. Conţinutul informaţional trebuie acordat la public, scop, tipul de mesaj şi situaţie.

Comunicarea - căile prin care mesajul este "implantat" - pare să fie adesea mai importantă decât însuşi conţinutul transmis. O comunicare subtilă poate provoca o stare de încredere, plăcere, confort psihic; sentimentele pozitive fac mesajul convingător şi contribuie la accelerarea schimbării atitudinii. Dar "convingătoare" poate fi şi tema: când o comunicare înfăţişează un posibil pericol (de exemplu, dacă întreprinderile nu vor intra în ritmul obişnuit de lucru şi vor apela mereu la revendicări şi greve, ne aşteaptă o depresiune economică) eşti tentat să acorzi imediat credit informaţiei. Cercetările au arătat că teama provocată de un mesaj nu trebuie să fie prea intensă; moderaţia pare să aibă cei mai mari sorţi de izbândă în schimbarea atitudinii. Alte cercetări s-au orientat spre efectele "primatului"comunicării şi ale calităţii sale de "recent". Informaţiile de "ultimă oră", bazate pe întâietatea sursei, pe "efectul noutăţii" sunt mai convingătoare, mai plauzibile.

28

Importantă e şi discrepanţa între conţinutul comunicării şi atitudinea iniţială a receptorilor. Tensiunea creată de o discrepanţă mare determină mai curând o schimbare decât dacă se constată o diferenţă redusă. Afirmaţiile mult prea distanţate însă de atitudinea iniţială a subiectului îl fac să pună la îndoială credibilitatea sursei. Iar comunicatorul unui mesaj mult prea discrepant face ca acesta să-şi piardă uneori creditul. Suntem tentaţi, adesea, să taxăm drept "enormităţi" informaţiile care distonează total cu cunoştinţele, credinţele, atitudinile noastre şi să respingem persoana care pune în circulaţie asemenea "perle".

Unele studii au descoperit că mulţi subiecţi preferă comunicările cu două laturi (sensuri) şi că această strategie de furnizare a mesajului dă rezultate mai bune decât cele directe, prezentând o singură soluţie. Aceasta depinde însă de gradul de educaţie al primitorului: cei ce au un "capital cultural" (Bourdieu) mai înalt sunt mai receptivi la comunicările cu două sensuri, decât cei cu o educaţie redusă, constată Hazen şi Kiesler (1975). O asemenea modalitate de implementare are şi o mai mare şansă să se "fixeze" decât cea directă. Oamenii care au o bună părere despre ei înşişi, care se cred "subtili" se conving numai dacă ascultă argumente pentru două variante de a rezolva problema şi aleg ei înşişi. Chiar şi atunci când li se încurajează "rezistenţa la schimbare". Abia atunci au sentimentul că au "ales", că au optat şi nu li s-a impus o soluţie din afară.

Important e şi modul de prezentare a mesajului. Fie că se adoptă calea directă, personală, fie că se recurge la mass media, şanse de a obţine schimbarea sunt mai mari dacă cel ce prezintă mesajul dovedeşte flexibilitate, capacitate de a abandona o linie de argumentare şi a adopta o alta, de a schimba topica expunerii, de a modifica ritmul etc.

CARACTERISTICILE RECEPTORULUI (ascultătorului) constituie un factor important al schimbării atitudinii. Trăsăturile personalităţii acestuia pot determina sau nu tendinţe de a avea încredere în mesaj şi în cel ce-l comunică. "Primitorul" unui mesaj "tratează" informaţiile în funcţie de sursă, conţinutul acestuia şi situaţia concretă şi abia apoi acţionează. Contează, în această "prelucrare", nu doar trăsăturile sale de personalitate, ci şi faptul de a aparţine unei categorii sociale, formaţia sa iniţială, nivel sau cultural. O descoperire destul de consistentă, a fost faptul că oamenii cu o imagine defavorabilă de sine sunt mai puţin influenţabili decât cei măcinaţi de îndoieli. Stima de sine pare să se completeze cu acordarea unei valori mai mari sau mai mici opţiunilor "altora". Mulţi cred că inteligenţa ar constitui, de asemenea, un factor de rezistenţă la schimbare. Dar unele cercetări au dovedit că şi oamenii cu un coeficient de inteligenţă sunt influenţabili ca şi cei mai puţin dotaţi. Cei înzestraţi sunt însă mai puţin receptivi la argumente inconsistente şi nelogice, pe când ceilalţi primesc mai uşor prezentările "complexe", situaţiile dificile. Importantă e, desigur, şi "forţa" angajării subiectului, intensitatea atitudinii sale. Schimbarea atitudinii este mai dificilă dacă subiectul a făcut deja o opţiune precisă. Iar dacă alegerea sa a fost liberă (fără "presiuni" sau "obligaţii"), atunci poziţia sa devine şi mai fermă. Unele cercetări au dovedit că şi sexul subiectului are, în anumite cazuri, importanţă în prezentarea opţiunii. Femeile sunt mai puţin influenţabile decât bărbaţii în societăţile în care au fost formate într-un mediu caracterizat prin conformism, supunere, nevoie de afirmare.

O sursă de rezistenţă la schimbare vine din experienţa subiectului, de la modelele culturale asimilate de acesta. Încrederea în modelele cunoscute, stabile fac poziţia sa mai puţin vulnerabilă la persuasiune. Experienţă înseamnă şi confruntare, în timp, cu diferite încercări de a i se schimba atitudinea. Atunci el a fost nevoit să-şi "construiască" o poziţie de "apărare", pe care o actualizează ori de câte ori este nevoie. De unde concluzia: pentru a întări puterea de rezistenţă la schimbare este bine ca atitudinea să fie periodic "atacată" (pentru a se fortifica). Importantă este starea, dispoziţia temporară a receptorului. O persoană avertizată, prevenită că va primi un mesaj contrar opiniei sale îşi reface mental argumentele, îşi construieşte o strategie de apărare, se "pregăteşte" pentru recepţie. Iar dacă subiectul şi-a schimbat recent atitudinea - şi se găseşte într-o perioadă de consolidare a noii atitudini -, atunci şansa unei noi modificări e mult mai redusă. El are nevoie de stimă de sine, de aprobarea celor din jur şi se ştie că nu le poate dobândi dacă-şi schimbă mereu atitudinea. El doreşte să-şi ţină sub "control" conduita şi orice impresie că ar fi manipulat trezeşte reacţia de respingere.

29

Persuasiunea unei surse, fără a ţine seama de context, poate da naştere unei adevărate "imunizări" a receptorului la atacurile repetate.

SITUAŢIA concretă în care se desfăşoară "atacul" pentru schimbarea atitudinii poate avea un rol important în obţinerea succesului. Iată, mass media, comentatorii politici ne avertizează că schimbarea economiei noastre este o problemă dificilă, dureroasă, care se poate solda cu efecte secundare nedorite. Prevenirea, "atenţionarea", "pregătirea" publicului pentru o situaţie dificilă o face mai uşor suportabilă, aceasta pierzându-şi efectul de "şoc". Ştim că toate ţările est-europene se confruntă cu şomajul, fenomenul e prezent şi la noi, pare "firesc" să se accentueze în anii viitori. O "atmosferă" favorabilă schimbării se poate repercuta asupra potenţialilor receptori, "contactul psihosocial" poate modifica efectele mesajului.

Situaţia concretă a receptorului poate determina (re)organiza tacticii sale defensive. El îşi construieşte, de pildă, argumente care sprijină propria sa poziţie şi repsinge "ofensiva" oponentului, apelând la "situaţia concretă", la contextul psihosocial care este nefavorabil schimbării. Dacă însă poziţia sa iniţială nu este fermă, atunci nici chiar crearea unei atmosfere ostile nu poate bloca schimbarea. Contextul poate fi organizat prin strategii educaţionale, formându-l pe individ pentru receptare, pregătindu-l pentru cunoaştere şi atitudine favorabilă faţă de schimbare. Numai cine conştientizează problematica, numai cine dobândeşte informaţii alternative despre posibilitatea rezolvării unei situaţii dificile poate înţelege nevoia schimbării sau rezistenţei la schimbare.

BIBLIOGRAFIE

Allport, G.W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogica, 1981.

Willem Doise, Gabriel Mugny, Psihologie socială şi dezvoltare cognitivă, Iaşi, Polirom, 1998.Ewa Drozda-Senkowska (coord.), Capcanele raţionamentului, Iaşi, Polirom, 1998.Serge Moscovici (coord.), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Iaşi, Polirom, 1998.Pavel Mureşan, Învăţarea socială, Bucureşti, Albatros, 1980.Adrian Neculau, A trăi printre oameni, Iaşi, Junimea, 1989.Adrian Neculau (coord.), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iaşi, Polirom, 1996.Adrian Neculau (coord.), Reprezentările sociale, Iaşi, Polirom, 1997.

30