DE LA IERUSALIM LA IRIAN JAVA

O ISTORIE BIOGRAFICĂ A MISIUNILOR CREŞTINE

de RUTH A. TUCKER

CUPRINS:

Capitolul 1 – Primele secole: Evanghelizarea Imperiului roman...........................3

Capitolul 2 - Misiunile romane: Botezarea maselor...........................................21

Capitolul 3 – Mişcarea moraviană: Începutul misiunilor protestante...................44

Capitolul 4 – Misiunile americano-indiene: În căutarea “Sălbaticilor nobili”.......59

Capitolul 5: Asia Centrală de Sud: Confruntarea cu crezurile antice.................70

Capitolul 6 – Africa neagră: „Cimitirul omului alb”...............................................94

Capitolul 7 - Orientul Îndepărtat: „Barbarii nu sunt bineveniţi”..........................111

Capitolul 9 – Misionarele celibatare: „Cetăţeni de rangul al II-lea”...................137

Capitolul 10 - Voluntarii studenţi: Renunţarea la bogăţie şi prestigiu................143

Capitolul 11 – Apariţia penticostalilor – „O expansiune spectaculoasă”...........152

2

Capitolul 1 – Primele secole: Evanghelizarea Imperiului roman

Creştinismul şi misiunile. Cele două sunt indisolubil legate. E incitant să faci supoziţii cu privire la locul în care s-ar afla astăzi creştinismul fără lucrarea misionară înflăcărată ce-a apărut după Cincizecime şi a continuat în următoarele câteva secole. Posibil, la fel ca şi zoroastrismul, acesta ar fi putut să fie o religie obscură a anticilor, studiată de către cercetători, însă puţin cunoscută dincolo de graniţele ţării în care a apărut. Dar, încă de la începuturile sale, creştinismul a fost diferit de toate celelalte religii. Porunca de a răspândi vestea bună constituia chiar esenţa credinţei.

Generaţia post-Cincizecime a fost aceea care a răscolit lumea - răspândind creştinismul dincolo de hotarele Palestinei, până la Roma spre vest şi aproape în toate marile centre urbane din întreg Imperiul de răsărit. “Ceea ce a început ca o sectă evreiască în anul 30 d.Hr.”, scrie J. Herbert Kane, “s-a transformat într-o religie mondială până în anul 60 d.Hr”.1 Inspiraţi de călăuzirea unor asemenea mari creştini ca Petru şi Pavel şi siliţi să fugă din cauza persecuţiei (şi a distrugerii templului din Ierusalim în anul 70 d.Hr.), mulţi evanghelişti instruiţi şi laici s-au răspândit în lume, aducând cu ei mesajul lui Hristos. “Fiecare creştin”, scrie Stephen Neill, “era un martor” şi “nimic nu e mai remarcabil decât anonimatul acestor dintâi misionari”.2 Numele lor nu pot fi găsite în paginile analelor misionare. Totuşi, ei au fost unii dintre cei mai eficienţi misionari din toate timpurile.

Din fericire pentru aceşti primi misionari, circumstanţele au fost aproape ideale pentru răspândirea credinţei. În comparaţie cu misionarii de mai târziu, care au înfruntat, adesea, circumstanţe potrivnice, aceşti primi evanghelişti au lucrat în cadrul unui sistem care, adesea, a pregătit terenul pentru slujirea lor. Exista o mare oportunitate pentru mobilitate în interiorul Imperiului roman în secolele de după Hristos. Drumurile romane surprinzător de bine structurate au fost o invitaţie deschisă pentru oameni de a circula dintr-un loc în altul, iar pacea relativă ce domnea a făcut călătoriile şi mai tentante. În plus, spre deosebire de majoritatea misionarilor din secolele de mai târziu, evangheliştii din primele secole n-au fost siliţi să îndure ani de studiu istovitor al limbii. Greaca era limba universală a Imperiului, iar creştinii puteau vesti Evanghelia, cu uşurinţă, oriunde mergeau.

Un alt factor ce a pregătit terenul pentru o mărturie creştină publică l-a constituit existenţa sinagogilor. Cartea Faptele Apostolilor menţionează, în repetate rânduri, propovăduirea care a avut loc în sinagogile evreieşti - forumuri publice care au permis răspândirea ideilor creştine în întreg Imperiul, timp de mai mult de o generaţie după moartea lui Hristos. Deşi persecuţia reprezenta o realitate omniprezentă, era posibilă dezbaterea publică în societatea romană. Exista un spirit de deschidere către idei noi, iar oamenii râvneau după ceva mai mult decât religia mitică impersonală şi neputincioasă a zeilor păgâni.

1 J.Herbert Kane, A Concise History of the Christian World Mission (Grand Rapids: Baker, 1978), pg.7.2 Stephen Neill, A History of Christian Missions (New York: Penguin, 1964), pg.24.

3

Creştinismul a pătruns în lumea romană prin cinci mari căi: propovăduirea şi învăţătura evangheliştilor, mărturia personală a credincioşilor, fapte de bunătate şi milă, credinţa demonstrată în persecuţie şi moarte şi raţionamentul intelectual al primilor apologeţi.

Din relatările contemporane, creştinii din primele secole erau foarte dornici să împărtăşească altora credinţa lor. Când sinagogile şi-au închis porţile pentru ei, învăţătura şi propovăduirea se făceau în case particulare, de obicei de către lucrători laici ce călătoreau din loc în loc (itineranţi). Eusebiu din Cezarea, istoricul Bisericii primare, povesteşte despre dedicarea unor astfel de evanghelişti itineranţi din prima jumătate a secolului al II-lea:

La acea vreme, mulţi creştini şi-au simţit sufletele inspirate de Cuvântul sfânt cu o dorinţă înflăcărată pentru perfecţiune. Prima lor acţiune, în ascultare faţă de instrucţiunile Mântuitorului, a fost aceea de a-şi vinde bunurile şi a le împărţi săracilor. Apoi, părăsindu-şi familiile, ei au plecat să îndeplinească lucrarea unui evanghelist, transformând-o într-o ambiţie a lor de a predica cuvântul credinţei celor ce nu auziseră încă nimic despre acesta şi de a le da cartea Evangheliilor divine. Ei se mulţumeau doar să pună bazele credinţei în mijlocul acestor popoare străine: apoi, ei numeau alţi pastori şi le încredinţau responsabilitatea zidirii celor pe care ei doar îi aduseseră la credinţă. Apoi, mergeau în alte ţări şi naţiuni cu harul şi ajutorul lui Dumnezeu.3

Poate că şi mai semnificativă decât evanghelizarea condusă de predicatorii laici itineranţi a fost mărturia neoficială care a ieşit la iveală prin vieţile zilnice ale credincioşilor. “În acea epocă, fiecare creştin era un misionar”, scria John Foxe în clasica sa Book of Martyrs („Cartea martirilor”). “Soldatul încerca să cucerească recruţi pentru oastea cerească; cel întemniţat căuta să-şi aducă temnicerul la Hristos; roaba şoptea Evanghelia la urechea stăpânei sale; tânăra soţie îşi implora soţul să fie botezat ca sufletele lor să nu fie despărţite după moarte; toţi cei ce experimentaseră bucuriile credinţei încercau să-i aducă şi pe alţii la credinţă”.4 Chiar şi cei mai severi critici ai creştinilor au recunoscut zelul lor evanghelistic înflăcărat. Unul dintre aceştia a fost Celsus, care a scris unele din cele mai virulente diatribe împotriva creştinismului din această perioadă. El îi descrie pe creştini, deşi nu în întregime, cu acurateţe, astfel: “Scopul lor este acela de a-i convinge doar pe oamenii ticăloşi şi vrednici de dispreţ, idioţi, robi, femei sărmane şi copii. Ei se poartă ca nişte strigători la bâlci şi cerşetori; ei n-ar îndrăzni să se adreseze unei audienţe de oameni inteligenţi... însă dacă ei văd un grup de tineri sau robi sau oameni neciopliţi, atunci îşi dau silinţa şi caută să câştige admiraţia maselor. Acelaşi lucru se petrece şi în case particulare. Vedem muncitori care lucrează la dărăcirea lânii, cizmari, spălători, oameni cu cea mai mare ignoranţă şi lipsă de educaţie”.5

Chiar dacă o astfel de mărturie a fost importantă, mărturia non-verbală a milei creştine e posibil să fi avut chiar un impact mai mare pentru evanghelizare. Creştinii erau cunoscuţi prin dragostea şi preocuparea lor pentru ceilalţi şi, din nou, unele din cele mai grăitoare dovezi ale acestui fapt nu vine din gurile

3 Neill, History of Christian Missions, pg.39-40.4 John Foxe, Foxe's Christian Martyrs of the World (Chicago: Moody, n.d.) pg. 41.5 Neill, History of Christian Missions, pg. 45.

4

creştinilor înşişi, ci de la criticii creştinismului. Împăratul Iulian, un elenist, era îngrijorat ca membrii propriei sale religii să nu fie depăşiţi numeric de creştini, la care el se referea ca fiind “ateişti”: “Ateismul s-a propagat, în special, prin slujirea străinilor cu multă dragoste şi prin grija lor pentru îngroparea morţilor. E o ruşine că nu există nici măcar un singur evreu cerşetor şi că galileenilor păgâni le pasă nu numai de proprii lor săraci dar şi de ai noştri; în vreme ce aceia care sunt ai noştri caută în zadar ajutorul pe care noi ar trebui să-l dăm lor”.6

Mărturia pe care primii creştini o manifestau în viaţă era, de asemenea, evidentă, în mod vizibil, în moarte. Până în secolul al IV-lea, când Împăratul Constantin a declarat creştinismul religie oficială, persecuţia a constituit o ameninţare reală pentru credincioşii care şi-au mărturisit credinţa în mod deschis. Deşi numărul total al martirilor n-a fost atât de mare precum au pretins unii istorici şi, deşi izbucnirile persecuţiei au apărut doar sporadic, chiar şi atunci având, în general, un caracter local, nici un creştin n-ar fi putut vreodată să se simtă complet la adăpost de pedeapsa oficialilor. Începând cu lapidarea lui Ştefan, ei s-au confruntat cu realitatea cumplită că aceea putea fi şi soarta lor - un gând ce a avut efectul unui duş cu apă rece şi care i-a exclus pe creştinii nominali (doar cu numele) din rândurile lor. Focul persecuţiei a purificat biserica şi curajul dovedit de victimele nevinovate a constituit un spectacol pe care necredincioşii nu puteau să nu-l remarce. Există multe “cazuri bine adeverite de convertire a păgânilor”, scrie Neill, “în chiar momentul în care aceştia au fost martori la condamnarea şi moartea creştinilor”7, un factor ce susţine afirmaţia apologetului secolului al II-lea, Tertullian, că “sângele martirilor este sămânţa bisericii”.

Deşi persecuţia şi martirajul au atras mulţi necredincioşi la creştinism prin intermediul sentimentelor lor, argumentele raţionale şi bine dezvoltate ale primilor apologeţi au câştigat încă şi mai mulţi prin intelectul lor. Creştinismul, spre deosebire de atât de multe alte religii ale lumii romane, nu s-a născut din mituri şi magie. Acesta s-a bazat pe realitate şi pe faptul istoric, iar mulţi dintre primii creştini, începând cu Apostolul Pavel în Atena, şi-au dat seama că numai acest factor ar putea fi ceva care să atragă atenţia filozofilor păgâni erudiţi în vederea câştigării acestora la Hristos. Aceşti apărători ai credinţei, inclusiv Origene, Tertullian şi Iustin Martirul, au avut o puternică influenţă în încercarea de a face creştinismul mai raţional pentru pătura cultă, din rândul căreia mulţi fuseseră convertiţi.

Însă evanghelizarea plină de râvnă care s-a desfăşurat în timpul primelor două secole ale Bisericii a început să scadă în intensitate la începutul secolului al IV-lea, în timpul domniei Împăratului Constantin. Creştinismul a devenit o religie de stat şi, ca urmare, bisericile au fost invadate de mulţi creştini nominali, care erau mai puţin preocupaţi de chestiunile spirituale şi mai mult de prestigiul politic şi social. Creştinismul a devenit o modă. Structurile elaborate au înlocuit simplele biserici-case, iar crezurile au înlocuit mărturiile şi rugăciunile spontane. 6 Neill, History of Christian Missions, pg. 42.7 Neill, History of Christian Missions, pg. 43.

5

Nevoia unei evanghelizări agresive părea inutilă - cel puţin în interiorul lumii romane civilizate.

La marginile Imperiului, sălbaticele popoare barbare ameninţau însăşi stabilitatea statului roman. Perspectiva de a-i converti la creştinism a devenit un ţel al oficialilor guvernamentali care au sprijinit puternic lucrarea evangheliştilor agresivi, ca de pildă Martin, Episcopul de Tours. El a fost un soldat din secolul al IV-lea, care a intrat într-o mânăstire şi a ieşit de acolo răspândind Evanghelia în întreaga Franţă rurală. Totuşi, unii dintre primii şi cei mai eficienţi misionari “străini” n-au fost susţinuţi, în nici un fel, de statul sau biserica de la Roma. Ulfilas (un arian) şi Patrick şi Columba (ambii celţi) n-au avut legături directe cu Biserica sau statul roman (deşi eforturile lor evanghelistice au făcut anumite regiuni din Europa mai supuse faţă de sistemul roman). Obiectivul lor primar a fost evanghelizarea, însoţită de creşterea spirituală - un obiectiv care a devenit, adesea, secundar în secolele următoare.

Apostolul Pavel

Punctul de plecare al misiunilor creştine este, desigur, biserica nou-testamentală. Ucenicii înspăimântaţi şi şovăitori care fugiseră în timpul orelor de agonie pe cruce a învăţătorului lor au fost împuterniciţi cu Duhul Sfânt în Ziua Cincizecimii, luând, astfel, naştere mişcarea misionară creştină. Cea mai detaliată şi exactă consemnare a acestui nou efort misionar se găseşte în Cartea Faptele Apostolilor, unde apostolul Pavel se remarcă mai presus de toţi ceilalţi, deşi Petru, Barnaba, Sila, Ioan Marcu, Filip, Apolo şi alţii au jucat, de asemenea, un rol important. În afara Scripturii, se ştie puţin despre aceste prime generaţii de creştini, cu excepţia relatărilor transmise generaţiilor următoare prin intermediul tradiţiei, unele dintre acestea declarând că înşişi ucenicii lui Isus au răspândit Evanghelia în lume. Se spune că Matei a mers în Etiopia, Andrei în Sciţia, Bartolomeu în Arabia şi India, Toma, de asemenea, în India.

Cea mai plauzibilă dintre aceste tradiţii de început pare a fi cea ţesută în jurul apostolului Toma. Legenda spune că Toma n-a ţinut seama de chemarea Domnului de a duce Evanghelia în Orient - o sfidare care a avut ca urmare aducerea sa ca sclav în India, unde a fost pus să construiască un palat pentru Împăratul Gundaphorus. Tradiţia spune mai departe că, în timp ce se afla în slujba împăratului, Toma şi-a petrecut timpul, mai degrabă, răspândind Evanghelia decât construind palatul - un delict care i-a adus repede o condamnare la închisoare. În cele din urmă, Toma a avut oportunitatea să-i împărtăşească împăratului credinţa sa, care, mai apoi, a devenit el însuşi un credincios şi a fost botezat. Deşi multe din detaliile legendei par fanteziste, schiţa de bază poate conţine un element de adevăr. Un grup de “creştini tomasieni” din sud-vestul Indiei încă se mai închină lui Dumnezeu într-o biserică antică despre care se spune că a fost întemeiată de Toma, iar săpăturile arheologice au stabilit în prezent că a existat, de fapt, un Împărat Gundobar ce a domnit în India în timpul secolului I d.Hr.

6

Indiscutabil, apostolul Pavel se afirmă ca cel mai mare misionar al Bisericii primare. El, în cuvintele lui Kenneth Scott Latourette, “a fost, în acelaşi timp, prototipul, modelul şi inspiraţia miilor de succesori”.8 El e considerat de mulţi ca fiind cel mai mare misionar al tuturor timpurilor - un om ce a condus o slujbă extraordinară de punere a bazelor creştinismului la nivelul oamenilor de rând, nivel care a asigurat dezvoltarea şi stabilitatea sa în secolele următoare. Totuşi, din punct de vedere strict uman, Pavel este o figură mai puţin impresionantă decât ar fi dorit unii credincioşi ce-l venerează. În multe privinţe, el a fost un om foarte obişnuit care s-a confruntat cu probleme obişnuite cu care s-au confruntat misionarii de atunci încoace.

Consemnarea biblică a vieţii şi lucrării lui Pavel este binecunoscută. Născut într-o familie evreiască din Tars, el a devenit un Fariseu fanatic, opunându-se cu vehemenţă ultimei ameninţări ce punea în primejdie iudaismul, şi anume noua “sectă” a lui Isus. Martor la martiriul lui Ştefan, el a fost împuternicit de Marele Preot să aresteze alţi asemenea eretici. El se afla în drum spre Damasc pentru a îndeplini chiar această însărcinare când a fost brusc şi în mod miraculos convertit. Din acest moment, el a devenit cel mai activ evanghelist al creştinismului primului secol. Călătoriile sale misionare l-au condus spre cetăţi din întreaga lume mediteraneană, unde el a întemeiat, în mod eficient, biserici indigene.

Realizările extraordinare ale lui Pavel în domeniul misiunilor au determinat un număr de misiologi să susţină că metodele sale ar trebui să fie imitate, astăzi. cu minuţiozitate. Roland Allen, în cartea sa Missionary Methods: St.Paul’s or Ours? (“Metodele misionare: ale Sf. Pavel sau ale noastre?”), aduce un argument puternic în sprijinul acestei afirmaţii:

În peste 10 ani, Sfântul Pavel a întemeiat Biserica în patru provincii ale Imperiului: Galatia, Macedonia, Ahaia şi Asia. Înainte de anul 47 d.Hr., nu existau Biserici în aceste provincii; în anul 57 d.Hr., Sfântul Pavel putea vorbi ca şi cum lucrarea sa de acolo era terminată... Acesta este, într-adevăr, un fapt uimitor. Faptul că Bisericile ar trebui întemeiate atât de repede, atât de trainic, ne pare astăzi, obişnuiţi cu dificultăţile, incertitudinile, eşecurile, căderile dezastruoase repetate din propria noastră lucrare misionară, aproape incredibil. Mulţi misionari din vremurile noastre au avut parte de un număr mai mare de convertiţi decât Sf. Pavel; mulţi au predicat într-o zonă mai întinsă decât a predicat el; însă nici unul n-a întemeiat Biserici în modul în care a făcut-o el. Am uitat demult că asemenea lucruri ar putea fi posibile... Astăzi, dacă un om îndrăzneşte să sugereze că, în metodele prin care Sf. Pavel a atins asemenea rezultate extraordinare, poate exista un lucru care să ne atragă atenţia şi, posibil, care să merite să-l imităm, el se află în pericolul de a fi acuzat de tendinţe revoluţionare.9

Allen subliniază faptul că Pavel, spre deosebire de mulţi misionari începând din vremea sa, şi-a concentrat lucrarea în centre populate de importanţă strategică - centre de influenţă comercială şi politică din care Evanghelia a fost răspândită rapid în regiunile înconjurătoare. În plus, el a

8 Kenneth Scott Latourette, The First Five Centuries, vol. 1 of A History of the Expansion ofChristianity (Grand Rapids: Zondervan, 1970), pg. 80.9 Roland Allen, Missionary Methods: St. Paul's or Ours? (Chicago: Moody, 1956), pg. 3-4.

7

evanghelizat oameni din toate nivele societăţii, furnizând bisericii o bază largă. Şi, mai presus de toate, el a întemeiat biserici independente, nu puncte de misiune. El “n-a strâns laolaltă adunări, el a plantat biserici”, evitând un sistem “complicat” şi “străin” de organizare a bisericii.10 Şi în alte domenii misiologii au considerat metodele lui Pavel aplicabile îndeosebi astăzi. J. Christy Wilson, în cartea sa Today’s Tentmakers (“Cei ce confecţionează corturi astăzi”) susţine că misionarii ar trebui să ia în considerare avantajele de a merge în lume cu slujbe seculare, susţinându-se financiar în timp ce evanghelizează şi întemeiază biserici, exact aşa cum a procedat Pavel.

Pe lângă faptul de a-l lua pe Pavel drept model pentru metodologie, misionarii de astăzi pot să se inspire din încercările pe care le-a îndurat el şi pot dobândi un anumit discernământ prin reacţia pe care a avut-o el faţă de anumite probleme misiologice complicate. Pe lângă întemniţările şi biciuirile, Pavel a îndurat aproape orice tip de persecuţie şi dificultate întâlnit vreodată. “De trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuiri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate Bisericile” (2 Cor.11:25-28). Şi dacă asta n-a fost destul, Pavel a mai suferit respingere, nu numai din partea ucenicilor care l-au acceptat numai după ce Barnaba a venit în apărarea sa, dar şi din partea conducătorilor evrei cu care fusese odinioară asociat. Şi, bineînţeles, el trebuie să fi îndurat singurătate fără legăturile intime ale unei soţii şi ale unei familii.

De asemenea, Pavel a trebuit să facă faţă conflictelor interpersonale, ca în disputa cu Barnaba referitoare la oportunitatea ca Ioan Marcu să-i însoţească în misiune. Dezacordul aprig ce a urmat a dus la o separare între Pavel şi Barnaba, formându-se concomitent o altă echipă misionară; Barnaba a plecat cu nepotul său, Ioan Marcu, iar Pavel a plecat împreună cu Sila. Confruntarea cu tradiţiile culturale şi religioase a ridicat, de asemenea, dileme pentru Pavel. Faptul de a consuma carne oferită idolilor, recomandarea tăierii împrejur şi ziua potrivită pentru închinare se numărau printre chestiunile dificile cu care el s-a confruntat direct, şi, procedând în acel fel, el a stabilit, mai degrabă, un precedent de libertate decât de lege, care să fie aplicat pentru toate generaţiile viitoare.

E dificil să subliniem exagerat semnificaţia apostolului Pavel în punerea bazelor unui model pentru evanghelizarea, în mod eficient, a celor pierduţi şi, până într-o anumită măsură, succesele sau eşecurile lucrării misionare de atunci încoace pot fi atribuite, în parte, aderării la sau abaterii de la propriul său exemplu personal şi la indicaţiile generale pe care le-a recomandat el.

10 AIlen, Missionary Methods, pg. 6-7.

8

La fel ca atât de mulţi evanghelişti creştini curajoşi care l-au urmat, Pavel a cunoscut un sfârşit violent. Potrivit tradiţiei, el a fost martirizat împreună cu Petru şi mulţi alţi creştini în timpul persecuţiei odioase sub Împăratul Nero din anul 64 d.Hr. Chiar în exemplul pe care l-a dat la moartea sa, Pavel a inspirat generaţiile viitoare de a nu-şi socoti vieţile dragi pentru ei înşişi, căci dacă ei vor suferi, vor şi domni cu Hristos.

Polycarp

Credinţa de neclintit a creştinilor din primele secole ale Bisericii s-a evidenţiat ca un exemplu remarcabil înaintea lumii păgâne. Cum putea cineva să stea neclintit în faţa morţii şi să susţină că Isus cel răstignit este Dumnezeu, dacă totul era doar un mit sau un fals? Asemenea încredere absolută într-un Dumnezeu nevăzut era un fenomen nemaiîntâlnit până atunci. Care era sursa unui asemenea curaj? Mulţi oameni şi-au început drumul credinţei punându-şi chiar aceste întrebări.

Unul din primii martiri a fost Polycarp, mult iubitul Episcop al Smirnei. “El a fost o figură venerabilă”, scrie F. F. Bruce, “fiind ultima verigă cu cei ce-L văzuseră pe Hristos în trup, deoarece el însuşi stătuse la picioarele lui Ioan, ucenicul preaiubit”.11 Nu se ştie cum şi când a devenit el creştin, dar, până la începutul secolului al II-lea, el avea o lucrare puternică în Smirna. “Robi, aristocraţi de prin părţile locului şi... membri ai personalului proconsulului”, potrivit lui W. H. C. Frend, se numărau printre cei ce alcătuiau adunarea sa “strâns unită şi bine organizată”.12

Atât de categorică a fost lucrarea sa împotriva păgânismului încât el a fost acuzat ca fiind „ateistul” în întreaga Asie Mică - “învăţătorul Asiei, distrugătorul zeilor noştri”.13 În ochii păgânilor, el glorifica un om mort, iar predicile sale tulburătoare despre învăţăturile şi minunile lui Isus, despre care i se povestise direct de către Ioan, erau, mai ales, supărătoare. Şi scrierile sale au fost o sursă de iritare. Singurul document scris de el şi care există şi astăzi este o scrisoare adresată bisericii din Filipi, o scrisoare ce prezintă cristologia ca fiind punctul central al mesajului său. “Această scrisoare vorbeşte despre Hristos în termeni aleşi, ca fiind Domnul, care stă la dreapta lui Dumnezeu, căruia totul în ceruri şi pe pământ Îi este supus”.14

Timp de cincizeci de ani, Polycarp a exercitat o puternică influenţă în poziţia sa de episcop. Totuşi, în cuvintele lui Elliott Wright, “el a fost cel mai gentil... dintre bărbaţi... un studiu de caz în smerenie”.15 El nu provenea din rândul apostolilor şi, în ciuda relaţiei sale cu Ioan, el nu s-a pus pe picior de egalitate cu apostolii, aşa cum reiese în propria sa epistolă: “Vă scriu aceste

11 F. F. Bruce, The Spreading Flame: The Rise and Progress of Christianity From Its First Beginnings to the Conversion of the English (Grand Rapids: Eerdmans 1979), pg.174.12 W. H. C. Frend, Martyrdom and Persecution in the Early Church (Oxford: Blackwell, 1965), pg. 241,189.13 Bruce, The Spreading Flame, pg.260.14 Philip Schaff, Ante-Nicene Christianity, vol. 2 of History of the Christian Church (Grand Rapids: Eerdmans 1979), pg. 666.15 EIliott Wright, Holy Company: Christian Heroes and Heroines (New York: Macmillan,1980), pg.80.

9

lucruri, fraţilor, nu din aroganţă, ci pentru că voi m-aţi rugat. Pentru că nici eu şi nici altul ca mine nu vom reuşi să ajungem la înţelepciunea binecuvântatului şi slăvitului Pavel, care a fost printre voi... şi v-a învăţat, cu fermitate, cuvântul adevărului”.16

Era în anul 156 d.Hr. când a izbucnit acea persecuţie anticreştină în provincia Asiei. O scrisoare din partea bisericii din Smirna stă mărturie acestui lucru. Autorităţile civile, din motive nu prea clare, au hotărât să omoare câţiva creştini. A apărut imediat temerea că Polycarp ar putea fi unul din cei vânaţi, aşa încât credincioşii locali au insistat ca el să se refugieze într-o regiune îndepărtată. Perioada în care s-a ascuns a fost de scurtă durată. După torturarea unui rob, soldaţii au aflat locul unde se afla Polycarp şi l-au găsit ascuns într-un hambar.

S-a aflat, însă, că execuţia nu era ceea ce doreau autorităţile. La urma urmelor, Polycarp avea 86 de ani şi ce s-ar fi putut câştiga omorându-l? Ceea ce doreau ei, de fapt, era o negare a credinţei sale. Ce victorie ar fi fost pentru păgânism şi ce lovitură pentru “secta” lui Isus! “Păi, ce-i rău în a spune «Caesar este Domn» şi a oferi tămâie, salvându-ţi, astfel, pielea”, au pledat autorităţile după ce l-au arestat. “Respectă-ţi vârsta”, l-a implorat proconsulul; “jură pentru divinitatea lui Caesar; pocăieşte-te şi spune: «Moarte ateiştilor». ...Fă acest jurământ şi-ţi vom da drumul”.17

Ceea ce a urmat a fost consemnat de către istoricul Bisericii primare, Eusebius:

Dar Polycarp şi-a întors faţa şi a privit la toată mulţimea de acolo, şi-a fluturat mâna spre ei, a oftat, şi-a ridicat privirea spre cer şi a strigat: “Moarte păgânilor!” Guvernatorul a mai stăruit asupra lui: “Jură, şi-ţi voi da drumul; blesteamă-L pe Hristos”. “Timp de optzeci şi şase de ani”, a răspuns Polycarp, “am fost robul Său şi El nu mi-a făcut rău niciodată: cum pot să-mi blestem regele care m-a salvat?” “Am fiare sălbatice”, a spus proconsulul... “Dacă nu te sperii de fiare, am să te distrug prin foc...” Polycarp a răspuns: “Focul cu care mă ameninţi arde pentru o vreme şi se stinge curând; există un foc despre care tu nu ştii nimic – focul judecăţii viitoare şi al pedepsei veşnice, focul rezervat celor păgâni. Dar de ce eziţi? Fă ceea ce vrei să faci”. Proconsulul a fost uimit şi a trimis crainicul în mijlocul arenei ca să anunţe de trei ori: “Polycarp a mărturisit că este creştin”. Apoi, din fiecare gât a izbucnit un strigăt că Polycarp trebuie să fie ars de viu... Ceea ce a urmat s-a petrecut uimitor de repede: mulţimile s-au năpustit să adune buşteni şi vreascuri din ateliere de lucru şi băi publice... Când rugul a fost gata... Polycarp s-a rugat. Când el a rostit “Amin” şi şi-a încheiat rugăciunea, cei care se ocupau de execuţie au aprins focul şi o flacără mare a izbucnit.18

Deşi execuţia lui Polycarp fusese instigată şi dusă la îndeplinire de oficialii păgâni, stimulată de mulţimile anticreştine, rezultatul final a constituit o victorie pentru creştini. Credincioşii din Smirna au fost, desigur, devastaţi de pierderea păstorului lor drag, însă mulţi necredincioşi au fost, de asemenea, îngroziţi de

16 Schaff, Ante-Nicene Christianity, pg. 2:667.17 Bruce, The Spreading Flame, pg.174.18 Eusebius, History of the Church in Eerdmans' Handbook to the History of Christianity (Grand Rapids: Eerdmans, 1977), pg.81.

10

ceea ce s-a întâmplat. Moartea lui Polycarp a pus capăt persecuţiei din Asia, netezind calea pentru ca cei nu atât de curajoşi ca el să-şi poată declara public credinţa în Hristos.

Perpetua

După moartea lui Polycarp, persecuţia din Asia Mică n-a încetat în întregul Imperiu roman. Prigoana a continuat în alte părţi, iar în timpul primilor ani din secolul al III-lea, aceasta s-a răspândit foarte mult şi a fost bine coordonată, în special în Africa de Nord, unde Perpetua şi sclava sa, Felicitas, au fost executate. Totuşi, înainte de această perioadă de intensă persecuţie, au existat cazuri izolate care au fost larg mediatizate - unul în Roma, doar la un deceniu după moartea lui Polycarp. De această dată a fost vorba despre Iustin, care, din cauza morţii sale, a fost numit Iustin Martirul.

Şcolit în filozofia lui Platon, Iustin a fost convertit la creştinism în tinereţe şi, curând după aceea, el a devenit unul din cei mai înfocaţi apărători ai credinţei. El a fost un scriitor convingător care a prezentat creştinismul, în mod inteligent, cititorilor săi păgâni şi a denunţat, în mod public, persecuţia fraţilor săi de credinţă. În Roma, el a oferit învăţătură credincioşilor în case particulare şi tocmai aceasta a fost acuzaţia, aparent mai mult decât oricare alta, ce a condus la martirajul său. După o judecată, a fost pronunţată condamnarea la moarte de către un judecător, iar Iustin, împreună cu alţi cinci bărbaţi şi o femeie, a fost decapitat.

Era în timpul domniei Împăratului Septimiu Sever, câteva decenii mai târziu, când a avut loc prima persecuţie intensă şi larg răspândită împotriva creştinilor. În anul 202, el a decretat un edict ce interzicea convertirea atât la creştinism, cât şi la iudaism. Însuşi împăratul se închina la Serapis, un zeu egiptean al morţilor, şi se temea că creştinismul era o ameninţare la propria sa religie. Deşi edictul era îndreptat, în principal, împotriva potenţialilor convertiţi, consecinţele sale au fost simţite de către noii credincioşi, ca şi de conducătorii maturi din biserică.

Persecuţia împăratului a fost cel mai puternic resimţită în Cartagina. Aici, în acest mare oraş roman din Africa de Nord, dezvoltarea creştinismului i-a alarmat pe oficiali, iar edictul împăratului s-a extins la oricine “învăţa sau făcea convertiţi”.19

Printre creştinii din Cartagina se număra Saturus, un diacon care ţinea clase de catehism pentru un grup de convertiţi. Vibia Perpetua, care avea 22 de ani şi era mama unui bebeluş, precum şi propria sa roabă, Felicitas (care era însărcinată în 8 luni), se alăturaseră clasei, numărându-se printre cei afectaţi de edictul împăratului. Nu se ştie nimic de soţul Perpetuei, însă istoricii au speculat că fie acesta era mort, fie o părăsise din cauza noii credinţe pe care o adoptase ea. Ceilalţi condamnaţi la moarte au fost Saturus, învăţătorul lor, şi alţi trei bărbaţi.

19 Edith Deen, Great Women of the Christian Faith (New York: Harper & Row, 1959), pg.3.

11

Situaţia disperată a Perpetuei s-a păstrat într-un document din secolul al III-lea, The Passion of Perpetua and Felicitas (“Patimile Perpetuei şi ale lui Felicitas”), despre care se crede că se bazează pe jurnalele şi consemnările Perpetuei şi ale lui Saturus. “O anumită parte a povestirii ar putea fi fictivă”, remarcă Elliott Wright, “însă comparată cu cea mai mare parte a hagiografiei martirilor secolului al III-lea, relatarea este plină de accente umane convingătoare”.20 În această relatare, Perpetua povesteşte despre suferinţa şi umilinţa pe care tatăl ei, un nobil respectat, le-a îndurat atunci când a fost informat că unica sa fiică fusese arestată şi întemniţată ca un criminal obişnuit. El a venit imediat şi a rugat-o stăruitor să renunţe la această nouă credinţă despre care învăţase ea. Atunci când ea a refuzat, el a devenit atât de insistent încât a ameninţat-o c-o va bătea, însă ea a rămas neînduplecată.

Totuşi, aparenta nepăsare a Perpetuei a încetat curând. Ceea ce n-a reuşit tatăl său foarte insistent, a reuşit bebeluşul ei neajutorat. Ea a fost “chinuită de nelinişte”, aproape de punctul critic, când doi creştini au reuşit să-i aducă bebeluşul în temniţă. “Mi-am alăptat copilaşul, care era mort de foame. În starea mea de nelinişte, am vorbit cu mama mea despre copilaş, am încercat să-mi consolez fratele şi le-am dat copilul în grijă. Sufeream pentru că-i vedeam cum suferă compătimindu-mă. Acestea au fost încercările prin care a trebuit să trec mai multe zile. Apoi, am primit permisiunea ca bebeluşul meu să stea cu mine în închisoare. Dintr-o dată, sănătatea mea s-a ameliorat, fiind uşurată de îngrijorarea şi neliniştea din cauza copilului”.21

Pe măsură ce se apropia momentul execuţiei sale, criza din sânul familiei a devenit şi mai acută. Tatăl său a venit la închisoare şi, din nou, i-a cerut insistent să pună familia mai presus de crezul ei. “Nu ne defăima, căci nici unul din noi nu va mai putea să-şi ţină vreodată capul sus dacă ţi se întâmplă ceva”. Însă stoica tânără nu s-a lăsat înduplecată. “Asta se va face pe eşafodul pe care l-a ales Dumnezeu, căci ştiu că n-am fost puşi în propria noastră putere, ci în Dumnezeu”.22 În ziua următoare, când tatăl ei a auzit vestea că va fi aruncată în arena cu fiare sălbatice, el a căutat s-o salveze. Deşi a fost un act eroic de compasiune, autorităţile au ordonat ca bătrânul să fie bătut. A fost o privelişte jalnică. “M-a îndurerat starea în care se afla tatăl meu”, scria Perpetua, “de parcă aş fi fost eu însămi bătută”.23

Odată încheiată aşa-numita judecată, soarta prizonierilor a fost pecetluită, iar zilele rămase până la execuţie au fost petrecute în meditaţie, “mai mult preocupaţi de demnitatea lor, de loialitatea lor faţă de Hristos”, potrivit lui Wright, “decât de suferinţa ce le stătea în faţă”.24 Ei s-au întâlnit pentru rugăciune, au servit în comun ultima lor masă - masa lor de dragoste frăţească (agape) - şi şi-au mărturisit credinţa în faţa mulţimii de afară.

20 Wright, Holy Company, pg.234.21 Wright, Holy Company, pg.235.22 Deen, Great Women, pg.5.23 Sherwood Wirt, "God's Darling," Moody Monthly (February 1977): pg.58.24 Wright, Holy Company, pg.236.

12

În ziua execuţiei, prizonierii au fost aduşi la arenă, unde, potrivit tradiţiei romane, bărbaţii au fost luaţi mai întâi ca să fie torturaţi pentru amuzamentul mulţimii înainte de execuţia lor. Saturus s-a oprit la poarta arenei pentru un ultim cuvânt de mărturie adresat lui Pudens, conducătorul închisorii, care, mai târziu, s-a întors la Hristos, devenind el însuşi un martir. Bărbaţii au fost, apoi, trimişi în arenă cu un urs, un leopard şi un mistreţ. Saturus a fost atât de mutilat şi plin de sânge după acel calvar, încât spectatorii l-au ridiculizat strigând: “Este bine botezat!”

Perpetua şi Felicitas (care dăduse naştere pruncului său în temniţă) au fost dezbrăcate şi trimise în arenă pentru a înfrunta o „viţea nebună”. Curând, mulţimea n-a mai putut suporta acea tortură sângeroasă, cauzată de împungerea cu coarnele a viţelei, încât oamenii au început să strige: „Destul!”25

Când acest spectacol preliminar s-a încheiat, tinerele femei au fost aduse la călău, timp în care Perpetua a strigat unor prieteni creştini îndureraţi: „Faceţi cunoscut Cuvântul fraţilor şi surorilor; rămâneţi tari în credinţă, iubiţi-vă unii pe alţii şi nu lăsaţi ca suferinţa noastră să devină o piatră de poticnire pentru voi”.26

Ea a fost, apoi, dusă gladiatorului pentru a fi decapitată. Fie din cauza ezitării, fie a lipsei de îndemânare, prima sa lovitură n-a fost suficientă. Perpetua a strigat în chinuri îngrozitoare şi a luat mâna tremurândă a gladiatorului, îndreptând sabia spre gâtul ei şi totul a luat sfârşit.

După acest val de persecuţie, au urmat cincizeci de ani de pace relativă în timpul căreia biserica a crescut în mod constant. Mulţi oameni care, personal, e posibil să nu fi fost vreodată în stare să treacă peste un asemenea test de credinţă pe care Perpetua şi tovarăşii săi l-au îndurat, au fost, totuşi, atraşi de exemplul lor spre o credinţă care a demonstrat un asemenea calm şi curaj.

Ulfilas

După convertirea larg mediatizată a Împăratului Constantin în anul 312, Imperiul roman a devenit, oficial, creştin, iar mărturia entuziastă a creştinilor a părut să intre în declin. Aceştia nu mai sufereau din cauza credinţei lor pentru că era la modă să fii creştin şi, ca urmare, a existat o scădere în intensitate a râvnei spirituale. Martiriul devenise o teroare a trecutului. Biserica şi statul au devenit strâns unite, iar creştinismul era folosit din ce în ce mai mult ca mijloc de încurajare a expansiunii imperiului. Misionarii erau priviţi într-o lumină politică în speranţa că eforturile lor evanghelistice ar putea aduce regiuni îndepărtate sub sfera controlului roman. Ulfilas a fost un asemenea misionar. Deşi el însuşi a fost motivat de dorinţa de a răspândi Evanghelia, misiunea sa a fost, în ochii politicii romane, potrivită expansiunii teritoriale.

Ulfilas a fost unul din cei mai mari misionari străini ai Bisericii primare. El a slujit goţilor, un trib barbar din afara Imperiului roman, ce locuia în regiunea României actuale. El s-a născut în anul 311 şi a fost crescut în mediul păgân al goţilor. Se crede că mama sa a fost de origine gotică, iar tatăl său a fost un

25 Deen, Great Women, pg.6.26 Wirt, "God's Darling," pg.60.

13

creştin capadocian, luat prizonier de năvălitorii goţi. Când avea puţin peste 20 de ani, Ulfilas a fost trimis la Constantinopol pentru o slujbă diplomatică. Aici, el a petrecut câţiva ani şi a ajuns să fie influenţat de Episcopul Eusebiu de Nicomedia, care l-a învăţat Scriptura în greceşte şi latină.

Eusebiu, ca majoritatea episcopilor bizantini din vremea sa, era arian, sau, cel puţin, semi-arian şi această învăţătură eretică i-a fost transmisă lui Ulfilas. Arius, un contemporan al lui Ulfilas, a fost un predicator creştin binecunoscut şi convingător, care este cel mai des pomenit pentru disputele sale teologice referitoare la divinitatea lui Hristos. Din pasajele biblice ce vorbesc despre Hristos ca “Fiul lui Dumnezeu” şi “Întâiul-născut al întregii creaţii”, el a concluzionat că, deşi Hristos a fost neprihănit şi statornic, precum şi Mântuitorul omenirii, el a fost, în fond, diferit de Tatăl şi, de aceea, nefiind Dumnezeu. Deşi această doctrină a fost respinsă de Conciliul din Nicea, mulţi dintre oamenii bisericii, în special din partea răsăriteană a imperiului, au continuat să susţină acest punct de vedere – Ulfilas fiind unul dintre aceştia. Însă, potrivit lui Latourette, “el a susţinut o formă blândă a arianismului”.27

La vârsta de treizeci de ani, după ce petrecuse aproape zece ani în Constantinopol, Ulfilas a fost ordinat episcop al goţilor – cei care trăiau la nord de Dunăre, în afara graniţelor imperiului. Aparent, acolo existau deja creştini, altminteri, el n-ar fi fost trimis ca episcop. Cu toate acestea, evanghelizarea a fost considerată ca fiind obiectivul său primar. El trebuia să slujească unui popor considerat barbar – “sălbatici şi indisciplinaţi”, o “specie primitivă şi vulgară, cu un standard de viaţă relativ scăzut, locuind adesea în «căruţe», deoarece n-aveau locuinţe stabile”.28 Pentru astfel de “oameni simpli”, presupune Stephen Neill, arianismul “e posibil să se fi înfăţişat ca fiind, mai degrabă, o simplificare atrăgătoare, deoarece acesta i-a eliberat de controversele încâlcite despre natura şi persoana lui Hristos, pentru a-l urma ca şi conducător şi a se concentra asupra sarcinii deja suficient de dificile de a învăţa să trăiască o viaţă cumpătată, cinstită şi plină de evlavie”.29

Timp de 40 de ani, Ulfilas a condus lucrarea de evanghelizare în rândul goţilor, lucrare ce-a avut un mare succes, însă una care a fost restrânsă din cauza persecuţiei. La un moment dat, în anul 348, opoziţia din partea căpeteniei gotice Athanaric (care credea că misiunea lui Ulfilas era un efort de a-i aduce pe goţi sub dominaţia romană) a devenit extrem de sângeroasă şi a avut ca urmare moartea multor creştini, încât Ulfilas, cu permisiunea Împăratului arian Constantius, şi-a mutat comunitatea creştină gotică peste Dunăre într-un teritoriu roman mai sigur. Mai târziu, unii dintre aceşti creştini s-au întors la poporul lor pentru a sluji ca misionari.

Cea mai mare expresie a dragostei pe care Ulfilas a simţit-o faţă de goţi a fost efortul său de a traduce Biblia în limba lor maternă, o limbă nescrisă pentru care el a trebuit să inventeze un alfabet. Acesta a fost “probabil primul sau al 27 Latourette, The First Five Centuries, pg.213.28 Neill, A History of Christian Missions, pg.55n; V. Raymond Edman, The Light in Dark Ages (Wheaton: Van Kampen, 1949), pg.91.29 Neill, A History of Christian Missions, pg.55n.

14

doilea exemplu” potrivit lui Latourette, “a ceea ce s-a întâmplat de atunci încoace pentru sute de limbi – reducerea lor la o formă scrisă de către misionarii creştini şi traducerea în aceste limbi, prin acel mijloc, a unei părţi sau a întregii Scripturi”.30 Ulfilas a încercat să fie scrupulos de precis în redarea unei traduceri aproape literale din greacă fără să piardă idiomul gotic, iar goţii, ca şi vandalii, au purtat-o cu ei în timp ce migrau dintr-un loc în altul în Europa.

Deşi traducerea lui Ulfilas a reprezentat o contribuţie monumentală pentru misiunile din primele secole, chiar şi acest aspect al lucrării sale a ajuns să fie criticat. El a omis, în mod intenţionat, cărţile Samuel şi Împăraţii din traducerea sa, deoarece, după spusele unui istoric al Bisericii primare, “acestea sunt doar o istorisire de fapte militare vitejeşti, iar triburile gotice erau, mai ales, dedicate războiului”.31

Ulfilas a murit la vârsta de 70 de ani în timp ce se afla, în drum spre Constantinopol, într-o misiune pentru regele gotic. Îndelunga rivalitate militară dintre goţi şi Imperiul roman a continuat după moartea sa. Au fost atacuri devastatoare ale vizigoţilor împotriva imperiului, iar jafurile au continuat decenii întregi, atingând un punct culminant în noaptea de 24 august 410, când Alaric şi armata sa au luat cu asalt Roma. Însă, în ciuda campaniilor militare, Evanghelia a continuat să fie predicată goţilor de către succesorii loiali ai lui Ulfilas. Ei au însoţit triburile gotice nomade pe câmpul de luptă şi oriunde îi duceau caravanele lor, ceea ce a inspirat o remarcă sarcastică din partea anti-arianului Ambrozie din Milano: “Cei ce odinioară foloseau căruţe ca locuinţe, folosesc, acum, o căruţă ca biserică”. Însă, lăsând la o parte sarcasmul, acea “observaţie caustică”, scrie V. Raymond Edman, “devine un compliment pentru oamenii de credinţă care, la fel ca şi Pavel, au fost «de toate pentru toţi, încât, negreşit, e posibil ca ei să-i fi ajutat pe câţiva să se mântuiască». Posibil, doctrina lor a fost slabă, dar inimile lor nu. Ei au căutat slujirea, nu protecţia; părtăşia în Hristos, nu o catedrală; ucenicizarea, nu dominaţia”.32

Patrick

Învăluit în legendă şi glorificat prin sfinţenie, marele misionar al Irlandei secolului al V-lea reprezintă una din cele mai denaturate figuri din istoria bisericii. În ciuda părerii unanime, Patrick n-a fost nici romano-catolic, nici irlandez, iar propunerea ca el să fie canonizat a fost înaintată de către Conciliul de la Whitby (la aproape două secole după moartea sa) ca o motivaţie de a aduce biserica celtă sub dominaţia romano-catolică. Astăzi, numele său a devenit aproape sinonim cu catolicismul irlandez.

Patrick s-a născut într-o familie creştină în provincia romană a Britaniei în jurul anului 389 d.Hr. Tatăl său era “diacon”, iar bunicul său a fost preot în biserica celtă. În perioada anterioară dominaţiei romane, majoritatea clericilor erau căsătoriţi. Se ştie puţin despre prima parte a copilăriei lui Patrick, însă, pe

30Latourette, First Five Centuries, pg.214.31 Philostorgius, History of the Church in Eerdmans Handbook to the History of Christianity, pg.180.32 Edman, Light in Dark Ages, pg.93.

15

vremea când el avea 15-16 ani, oraşul său, de lângă coasta vestică a Britaniei, a fost invadat de o bandă de jefuitori irlandezi şi mulţi din băieţii tineri, inclusiv Patrick, au fost capturaţi pentru a fi vânduţi ca sclavi. Patrick a fost vândut unui fermier din Slemish, unde, în următorii şase ani, el a păzit turme de porci.

Deşi fusese crescut într-o familie creştină, Patrick însuşi n-avea o credinţă personală în Dumnezeu. În timpul anilor săi de captivitate, el a început să mediteze asupra condiţiei sale spirituale, iar viaţa sa a cunoscut o schimbare: “Domnul mi-a permis să înţeleg starea mea de necredinţă, încât, deşi era târziu, am putut să-mi amintesc de greşelile mele şi să mă întorc la Domnul Dumnezeul meu, din toată inima mea; iar El a acordat atenţie stării mele decăzute şi I s-a făcut milă de tinereţea şi ignoranţa mea şi a continuat să mă protejeze, chiar înainte de a-L cunoaşte şi a dobândi înţelepciune pentru a distinge binele de rău; iar El m-a întărit şi m-a mângâiat, aşa cum face un tată cu fiul său”.33 Din acel moment, scrie F. F. Bruce, “viaţa lui Patrick a fost marcată de rugăciune puternică şi stăruitoare, iar, din când în când, el a fost conştient de o prevenire lăuntrică în care recunoştea răspunsul divin la rugăciunile lui. O vedenie de acest fel l-a îndemnat, către sfârşitul celor şase ani de sclavie, să fugă de la stăpânul său şi să se îndrepte spre coastă, spre un port unde va găsi o corabie care să-l scoată din Irlanda. Bineînţeles că el a găsit corabia despre care vocea lăuntrică îl prevenise...”.34

Ca om liber, Patrick a mers în insula St. Honorat de pe coasta Rivierei franceze. Izolându-se, acolo, la o mănăstire, pentru o vreme, el s-a întors, mai târziu, acasă, unde a fost găzduit de rudele care supravieţuiseră atacului în urma căruia fusese capturat el. Patrick relatează în lucrarea sa Confession că, la un moment dat, după întoarcerea sa în Britania, Dumnezeu l-a chemat “în miezul nopţii”. Aceasta a fost „chemarea sa macedoneană”: “Am văzut un om numit Victoricus, venind parcă din Irlanda, cu nenumărate scrisori; iar el mi-a dat una dintre acestea şi... în timp ce citeam începutul scrisorii, mi s-a părut că, exact în acel moment, am auzit vocea celor care trăiau lângă pădurea Focluth, aproape de marea dinspre vest; iar asta-i ceea ce au strigat ei: «Te rugăm, băiat sfânt, vino şi trăieşte iar în mijlocul nostru». Strigătul lor mi-a străpuns inima şi n-am mai fost în stare să citesc; şi, astfel, m-am trezit”.35

Misiunea lui Patrick în Irlanda n-a început imediat după chemarea sa. Mai întâi, el a mers să studieze la biserica din Auxerre din Galia. Dar, chiar şi după perioada sa de studii şi ordinarea sa ca diacon, superiorii săi au fost circumspecţi în ce priveşte abilitatea sa pentru o astfel de misiune, fiind, în schimb, ales Paladius pentru a merge acolo. Totuşi, Paladius a murit la mai puţin de un an după ce a ajuns în Irlanda, iar asta a deschis calea pentru Patrick. El depăşise vârsta de 40 de ani, însă, aparent, era mai dornic ca niciodată să-şi ducă la îndeplinire chemarea.

Când Patrick a ajuns în Irlanda în anul 432, existau enclave creştine izolate, însă marea majoritate a oamenilor erau încă înrădăcinaţi în păgânism. Ei 33 Bruce, The Spreading Flame, pg.373.34 Bruce, The Spreading Flame, pg.373.35 Bruce, The Spreading Flame, pg.374.

16

se închinau la soare, lună, vânt, apă, foc şi pietre şi credeau în duhuri bune şi rele de toate felurile, ce locuiau în copaci şi dealuri. Magia şi jertfa - inclusiv jertfa umană - constituiau parte a ritualurilor religioase îndeplinite de druizi sau preoţi.

Nu este surprinzător că Patrick s-a confruntat imediat cu o opoziţie rigidă din partea druizilor, însă el a acceptat orânduirea lor socială şi politică şi, în cele din urmă, câteva din căpeteniile influente ale druizilor au fost convertite la creştinism. Aceasta s-a petrecut nu cu mult timp înainte ca druizii, ca şi clasă, să înceapă să-şi piardă puterea, însă credinţele lor magice au rezistat prin aparentul compromis al lui Patrick cu păgânismul. El a căutat să diminueze prestigiul lor, potrivit lui F. F. Bruce, “nu prin puterea mesajului creştin, ci dovedind că el însuşi este un druid mai puternic decât druizii păgâni”,36 un fenomen pe care misiologii moderni îl recunosc drept “confruntare de putere”. Acest tip de magie superstiţioasă a continuat timp de secole în creştinismul celtic.

Curând după sosirea sa în Irlanda, Patrick a repurtat o victorie importantă atunci când l-a convins pe Regele Loigaire să acorde toleranţă religioasă creştinilor. Nu mult după aceea, fratele regelui s-a convertit şi i-a oferit lui Patrick pământ pentru construirea unei biserici pe proprietatea sa. După întemeierea bisericii, Patrick a mers în zone noi, unde Evanghelia nu fusese propovăduită vreodată; iar în jurul anului 447, după cincisprezece ani de propovăduire, cea mai mare parte din Irlanda fusese evanghelizată. Deşi până în acel moment Patrick era recunoscut în întreaga Irlandă ca un mare om al lui Dumnezeu, el n-a obţinut uşor popularitatea şi prestigiul său. De douăsprezece ori, el s-a confruntat cu situaţii care i-au pus viaţa în pericol, inclusiv o răpire îngrozitoare şi o captivitate de două săptămâni. Cu toate acestea, el şi-a continuat lucrarea, mai bine de 30 de ani, motivat de teamă la fel de mult ca de orice altceva. “Mă tem ca eforturile mele să nu devină zadarnice, ca Dumnezeu să nu mă socotească vinovat”.37

În unele privinţe, metodele de evanghelizare ale lui Patrick au fost similare cu cele ale atât de multor misionari de dinainte şi de după el. Primul său pas în evanghelizarea unei regiuni noi a fost acela de a-l câştiga pe conducătorul politic în speranţa că supuşii săi îl vor urma, iar el nu se opunea ideii de a dărui, cu generozitate, daruri acestor conducători locali. Spre deosebire de mulţi misionari romano-catolici, totuşi, Patrick şi misionarii celţi care l-au urmat au pus un mare accent pe creşterea spirituală. Convertiţilor li se oferea o instruire intensivă în Scriptură şi erau încurajaţi să se implice ei înşişi în lucrare. Femeile au jucat un rol semnificativ în bisericile celte, deşi, ca misionar necăsătorit, Patrick a fost precaut în relaţia sa cu ele, “refuzând darurile femeilor evlavioase, ca să nu izbucnească vreun scandal”.38

36 Bruce, The Spreading Flame, pg.376-77.37 J. Herbert Kane, "Saint Patrick—Evangelical Missionary to Ireland”, Eternity, 23 no.7 (July 1972): pg.34.38 Latourette, First Five Centuries, pg.219.

17

Succesul extraordinar al lui Patrick ca misionar evanghelist a fost evident în cele aproape două sute de biserici pe care le-a plantat şi cei aproximativ o sută de mii de convertiţi pe care i-a botezat. Totuşi, el a fost întotdeauna conştient de propriile sale slăbiciuni şi i-a atribuit lui Dumnezeu toate realizările sale. Cu mult har, Dumnezeu i-a dat lui Patrick ceea ce i-a lipsit în propria sa putere, iar el şi-a încheiat cartea Confession cu următoarea mărturisire: “Mă rog, însă, ca cei care cred şi se tem de Dumnezeu, oricine va binevoi să cerceteze sau să accepte acest document, scris în Irlanda de către Patrick păcătosul, negreşit un om neînvăţat, aşa încât nimeni să nu spună vreodată că ignoranţa mea a fost aceea care a realizat orice lucru mic pe care l-am făcut sau l-am arătat, potrivit voii lui Dumnezeu; însă judecaţi voi, şi să se creadă, cu putere, că acesta a fost darul lui Dumnezeu. Iar aceasta este mărturia mea înainte de a muri”.39

Columba

Evanghelizarea Irlandei de către Patrick şi de către alţii a avut ca rezultat una din cele mai mari realizări misionare din Evul Mediu. Aceasta a fost o iniţiativă misionară condusă, în mare măsură, de biserica celtă. “Exista o pasiune pentru misiuni „străine” în râvna înflăcărată a credincioşilor irlandezi”, scrie Edman, “un zel neobişnuit în vremea lor. Arzând de dragoste pentru Hristos, fără să le fie teamă de vreun pericol şi fără să ocolească vreun obstacol, ei au mers pretutindeni cu Evanghelia”.40 Însă, deşi aceştia s-au răspândit, pretutindeni, în Europa centrală şi până în nord în Islanda - Britania, patria primului mare misionar al Irlandei, a devenit primul lor ţinut “străin”. Deşi biserica de acolo va fi, mai târziu, înglobată în sistemul romano-catolic, acea ţară, secole mai târziu, va da naştere la avântul pentru evanghelizarea globală din secolul XIX.

Călugării misionari celţi, potrivit lui E. H. Broadbent, au condus “o formă mai pură a lucrării misionare... decât cea apărută în Roma”.

Metoda lor era aceea de a vizita o ţară şi, acolo unde părea oportun, ei întemeiau o aşezare misionară. În centru, ei construiau o biserică simplă din lemn, în jurul căreia erau grupate mici clase de învăţătură şi colibe pentru călugări, care erau constructorii, predicatorii şi învăţătorii. Dincolo de acest cerc, în funcţie de necesităţi, erau construite locuinţe pentru învăţăcei şi familiile lor, care, treptat, se adunau în jurul lor. Totul era împrejmuit de un zid, însă, adesea, colonia se întindea dincolo de împrejmuirea iniţială. Grupuri de doisprezece călugări plecau, fiecare sub conducerea unui stareţ, pentru a evangheliza regiuni noi. Cei care rămâneau, predau în şcoală şi, de îndată ce învăţau suficient de bine limba oamenilor în mijlocul cărora trăiau, ei traduceau şi copiau porţiuni din Scriptură, precum şi imnuri. Ei erau liberi să se căsătorească sau să rămână celibatari; mulţi au rămas necăsătoriţi ca să poată avea o libertate mai mare pentru lucrare. Atunci când erau convertiţi câţiva oameni, misionarii alegeau, din rândul acestora, mici grupuri de tineri bărbaţi care aveau anumite înzestrări, îi instruiau, mai ales într-o anumită meserie şi în alte limbi, şi-i învăţau Biblia, precum şi modul în care s-o explice altora, aşa încât ei să poată fi în stare să lucreze în mijlocul propriului lor popor. Ei au amânat botezul până când cei

39 Bruce, The Spreading Flame, pg.381.40 Edman, Light in Dark Ages, pg.145.

18

care se declarau credincioşi primeau o anumită instruire şi dădeau dovadă de credinţă. Ei evitau să atace religiile poporului respectiv, socotind mai profitabil să le propovăduiască adevărul decât să le arate greşelile. Ei au acceptat Sfintele Scripturi ca fiind sursa de credinţă şi viaţă şi au propovăduit îndreptăţirea prin credinţă. Ei nu s-au implicat în politică şi nici n-au apelat la Stat pentru ajutor. Toată această lucrare, în iniţierea şi progresul ei, deşi a dezvoltat unele trăsături străine învăţăturii Noului Testament şi exemplului apostolic, a fost independentă de Roma şi diferită, în privinţe importante, de sistemul romano-catolic.41

Unul din cei mai vestiţi din rândul acestor misionari-stareţi celţi a fost Columba, care s-a născut într-o familie irlandeză nobilă în anul 521 şi a fost crescut în credinţa creştină. Ca tânăr, el a intrat într-o mânăstire, unde a fost ordinat diacon şi, mai târziu, preot. Zelul său evanghelistic a fost evident încă de la începutul lucrării sale şi lui i s-a atribuit întemeierea multor biserici şi mânăstiri din Irlanda, inclusiv cele faimoase de la Derry, Durrow şi Kells.

Trecerea lui Columba de la misiunile “din ţara natală” la cele din “ţinuturile străine” la vârsta de 42 de ani a fost, potrivit biografului său din secolul al VII-lea, motivată “de dragostea pentru Hristos”, însă, aparent, au fost implicaţi şi alţi factori. Biograful său recunoaşte că el a fost excomunicat de către Sinod, însă afirmă că aceasta a fost o acţiune nedreaptă în legătură cu o chestiune neînsemnată. Totuşi, Will Durant susţine că excomunicarea şi plecarea sa în Britania au fost motivate nu doar de o chestiune neînsemnată: “El a fost un luptător şi un sfânt, «un bărbat cu trup viguros şi voce puternică»; temperamentul său aprins l-a atras în multe conflicte şi, în cele din urmă, într-un război cu Regele Diarmuid; s-a dat atunci o bătălie în care, ni se spune, au fost ucişi 5.000 de oameni; Columba, deşi victorios, a fugit din Irlanda (563), decis să convertească tot atâtea suflete câte au căzut în acea luptă de la Cooldrevna”.42

Oricare au fost motivele lui Columba pentru începerea unei lucrări într-un ţinut străin, se evidenţiază faptul că el a plecat, iar, prin lucrarea sa, el a avut un impact extraordinar asupra Britaniei. Împreună cu doisprezece clerici care au slujit sub conducerea lui, el şi-a stabilit „sediul” nu departe de ţărmul Scoţiei pe Iona, o insuliţă mohorâtă, sterpă şi ceţoasă, bătută tot anul de valurile puternice ale mării. Aici, el a întemeiat o mânăstire, ce încuraja o viaţă monastică zilnică de rugăciune, post, meditaţie, studiu biblic şi muncă fizică, însă, în plus şi mai important, aceasta furniza instruire pentru evangheliştii care erau, apoi, trimişi să propovăduiască Evanghelia, să clădească biserici şi să întemeieze mai multe mânăstiri.

Columba însuşi era activ în lucrarea misionară şi, din Iona, el a călătorit de multe ori în Scoţia propriu-zisă, iar lui i se atribuie evanghelizarea picţilor care au trăit în ţinutul muntos al Scoţiei. Prin mărturia sa, a fost convertit Regele Brude, care a domnit peste picţii din nord. Iniţial, Brude a refuzat să-i permită lui Columba să intre pe porţile cetăţii sale, însă Columba a stat în afara cetăţii şi s-a rugat până când regele s-a înduplecat. La fel ca în cazul lui Patrick, cu mai bine

41 E. H. Broadbent, The Pilgrim Church (London: Pickering & Inglis, 1974), pg.34-35.42 Will Durant, The Age of Faith in The Story of Civilization (New York: Simon& Schuster, 1950), pg.532.

19

de un secol în urmă, Columba s-a confruntat cu o opoziţie aprigă din partea druizilor, însă, ca şi predecesorul său, el i-a provocat să-şi măsoare şarlatania împotriva puterii lui Dumnezeu. Teologia lui Columba, potrivit lui Latourette, “a fost la fel de mult o religie a minunilor, ca şi o etică şi chiar mai mult decât nişte crezuri formale...”.43

Cu toate că eforturile misionare ale lui Columba au fost importante, mulţi cercetători biblici din vremurile noastre nu sunt de acord cu biograful său din secolul al VII-lea cum că el şi învăţăceii săi din Iona au fost singurii răspunzători pentru evanghelizarea Angliei şi Scoţiei. Au mai fost mulţi alţi misionari, din Irlanda şi din alte părţi, care au făcut evanghelizare în această zonă şi care n-au fost, în vreun fel, asociaţi cu el. Chestiunea importanţei lui Columba are, parţial, legătură cu importanţa misionarilor romano-catolici şi mulţi istorici de mai târziu au încercat să acorde misionarilor însărcinaţi de Papă un credit mai mare decât ar fi meritat ei. A existat o concurenţă acerbă între misionarii romano-catolici şi misionarii celţi, catolicii căpătând, în cele din urmă, superioritate, însă lucrarea iniţială de evanghelizare a celei mai mari părţi a Britaniei şi Europei centrale a fost realizată de energicii şi credincioşii călugări celţi.

43 Latourette, The Thousand Years of Uncertainty, vol. 2 of A History of the Expansion of Christianity (Grand Rapids: Zondervan, 1970), pg.54.

20

Capitolul 2 - Misiunile romane: Botezarea maselor

Încă de la început, misiunile romano-catolice au fost strâns legate de isprăvile politice şi militare, iar convertirile în masă au constituit factorul major în creşterea bisericii. Erau căutaţi, cu insistenţă, conducători politici, iar prin promisiuni de ajutor militar aceştia deveneau creştini nominali, supuşii lor urmându-le, în general, exemplul. În unele cazuri, nevoia de ajutor militar era asociată cu o credinţă superstiţioasă că Dumnezeul creştin era un aliat mai bun în bătălie decât un zeu sau zeii păgâni. Aşa s-a întâmplat cu Clovis, regele francilor din secolul al V-lea. El s-a căsătorit cu o prinţesă creştină, însă a refuzat să se întoarcă de la zeităţile lui păgâne până când a ajuns în pragul unei înfrângeri militare. În acel moment, el a făcut, chipurile, un jurământ că Îl va sluji pe Dumnezeul creştin dacă oştirea lui va cuceri victoria. În ziua Crăciunului anului 496, el şi-a sărbătorit victoria botezându-se împreună cu alţi trei mii de soldaţi. Motivul pentru convertirea sa, potrivit lui Norman Cantor, “a fost simplu: el a văzut că, dacă acceptă religia catolică, va fi singurul rege germanic ortodox din Galia” şi, “ca şi campionul catolic, îi va fi mai uşor să obţină sprijin de la galo-romani, de vreme ce începuse şirul cuceririlor sale”.44

Această convertire în masă a armatei lui Clovis a fost prima din multe altele în Evul Mediu, iar această metodă, scrie Bruce Shelley, a fost cea “care a convertit Europa”. Conceptul convertirii individuale a fost “metoda folosită de misiunile protestante sub mişcările evanghelice ale secolului XIX, cu o schimbare individuală a inimii”, însă “convertirea în masă” a fost aceea care a extins Biserica romano-catolică în timpul Evului Mediu.45

În această vreme, totuşi, au existat indivizi care au fost, cu adevărat, preocupaţi de misiunile creştine. Printre ei s-a numărat Grigore cel Mare (540-604), unul din cei mai capabili şi influenţi episcopi ai Romei în timpul întregii perioade medievale. El a fost un misionar de prim rang, iar la îndemnul lui stăruitor a fost trimisă prima echipă misionară oficială cu sprijin papal. Ca şi călugăr, Grigore a fost profund preocupat de aducerea mesajului creştin la păgânii de dincolo de graniţele imediate ale imperiului, însă, numai după numirea sa ca episcop al Romei, el a putut materializa preocuparea lui în fapte. Legenda spune că el a fost foarte mişcat când a văzut la târgul de sclavi băieţi blonzi din Britania, spunând: “Sunt anglii, lăsaţi-i să devină îngeri” („angels” în limba engleză).46 Fie că această poveste e adevărată sau nu, Grigore a făcut din misiunile în Britania o prioritate, iar în 596 el l-a trimis pe Augustin şi un grup de călugări pentru a duce Evanghelia în acea parte a lumii, deşi nu fără probleme sau întârzieri. Deşi sincer şi evlavios, Augustin n-a fost candidatul ideal pentru un asemenea rol de conducere. În drum spre Britania, în timp ce călătorea prin Galia, el a făcut cale întoarsă împreună cu călugării săi, pretinzând “că ei n-ar trebui să fie obligaţi să întreprindă o călătorie atât de periculoasă, ostenitoare şi

44 Norman F. Cantor, Medieval History: The Life and Death of a Civilization (London: Macmillan, 1969), pg.130.45 Bruce L. Shelley, Church History in Plain Language (Waco: Word, 1982), pg.176.46 Stephen Neill, A History of Christian Missions (New York: Penguin, 1979), pg.67.

21

nesigură” în mijlocul unei astfel de “naţiuni barbare, agresive şi păgâne”. Temerile sale erau nefondate şi Grigore i-a trimis o scrisoare, insistând ca ei să-şi continue drumul. Ei au făcut aşa, iar Augustin şi călugării săi au fost, în mare măsură, răspunzători de plantarea Bisericii romano-catolice în Anglia. Totuşi, lucrarea lor a fost diminuată de refuzul lor de a se acomoda cu misionarii celţi care au ajuns primii acolo.

Pe măsură ce au evanghelizat Anglia şi au botezat mii de convertiţi, Augustin şi grupul său de călugări s-au confruntat cu probleme dificile legate de tradiţiile păgâne. Puteau ceremoniile păgâne să coexiste cu creştinismul şi ce-ar trebui să se facă cu templele păgâne? Răspunzând la aceste chestiuni, Grigore a pus bazele unor importante standarde de practică misionară romano-catolică şi a stabilit un model pentru secolele următoare:

Templele păgâne ale acestor oameni nu trebuie distruse, numai idolii care se găsesc în ele... Dacă templele sunt bine construite, e o idee bună să le scoatem din slujba diavolului şi să le adaptăm pentru închinarea la Dumnezeul adevărat... Şi, deoarece oamenii sunt obişnuiţi, atunci când se adună pentru jertfe ca să ucidă mulţi boi ca jertfă pentru diavoli, pare înţelept să organizezi, în schimb, un festival pentru oameni. Oamenii trebuie să înveţe să-şi înjunghie vitele nu în cinstea diavolului, ci în cinstea lui Dumnezeu şi pentru propria lor hrană... Dacă le îngăduim aceste bucurii superficiale, e mai probabil că ei vor găsi calea spre o bucurie interioară autentică... Este, fără îndoială, imposibil să îndepărtezi, dintr-odată, toate abuzurile din inimile împietrite, tot aşa cum un om care porneşte să urce un munte înalt nu înaintează în salturi, ci urcă pas cu pas.47

Au existat şi alţi călugări care au slujit cauza misionară în timpul perioadei de început a Evului Mediu, cel mai remarcabil fiind Bonifaciu, Apostolul Germaniei, însă, doar mai târziu, în perioada medievală, mulţi clerici romano-catolici au făcut din misiuni chemarea lor de-o viaţă. Aceasta a ieşit la iveală prin participarea entuziastă a ordinelor monastice, cele mai active patru fiind franciscanii, dominicanii, augustinii şi iezuiţii. Prin aceste ordine religioase, romano-catolicii au câştigat o poziţie avantajoasă în toate continentele şi, în cele din urmă, au ajuns să domine scena religioasă în multe părţi ale lumii.

Deşi romano-catolicii au dominat misiunile creştine în timpul Evului Mediu, aceştia n-au fost singurii misionari din acea vreme. Complet separată de romano-catolicism a fost biserica răsăriteană sau nestoriană, care s-a răspândit dintr-o parte în alta a Asiei cu Evanghelia, în timp ce fugea de persecuţie. Potricit istoricului John Steward, biserica nestoriană a fost “biserica cea mai misionară pe care a cunoscut-o vreodată lumea”. Din primele lor fortăreţe din Asia Mică, ei au fugit în Persia şi Peninsula Arabia pentru a evita persecuţia din partea oficialilor romani şi a conducătorilor Bisericii Catolice. Însă, acolo, ei au întâlnit o opoziţie aprigă din partea zoroastrienilor şi, mai târziu, din partea musulmanilor, astfel că ei au continuat să meargă spre est, în Asia centrală, India, Afghanistan şi Tibet, zone care au devenit “centre ale activităţii creştine”. Ei au fost oameni de mare credinţă, foarte buni cunoscători ai Scripturii, ştiind pe dinafară mari porţiuni din aceasta”. Unii, de fapt, memoraseră întreg Noul

47 Neill, History of Christian Missions, pg.68-69.

22

Testament. Au fost întemeiate şcoli pentru instruirea tineretului, iar mânăstirile, care semănau cu institutele biblice din vremea modernă, îi îndemnau pe tinerii adulţi să se implice într-o activitate evanghelistică deplină.48

Din Asia Centrală, nestorienii s-au mutat mai la est, iar până în secolul al IX-lea aceştia se mutaseră în China şi, de acolo, în Coreea, Japonia şi Asia de sud-est. Influenţa lor a continuat să crească şi până în secolul al XIII-lea se estimează că existau nu mai puţin de 27 de patriarhi metropolitani şi 200 de episcopi subordonaţi lor în China şi în regiunile înconjurătoare. Dar, apoi, această puternică biserică misionară a început rapid să cadă în declin. Paşnicii nestorieni nu puteau face concurenţă militanţilor fanatici islamişti şi chiar mai îngrozitoare au fost armatele lui Genghis Khan şi alţi barbari, care au devastat mari porţiuni din Asia, inclusiv centrele majore ale creştinismului nestorian.

O eră a misiunilor creştine se încheia şi era uitată. Din cauza diferenţelor doctrinare de început dintre nestorieni şi conducătorii bisericii apusene în legătură cu chestiunea celor două naturi ale lui Hristos, nestorienii erau văzuţi ca eretici de către romano-catolici, iar marile lor eforturi evanghelistice au fost ignorate. Doar în ultimii ani, cercetătorii biblici şi-au dat seama că acuzaţiile de erezie au fost mult prea exagerate şi, numai atunci, au început să descopere ce moştenire are mişcarea misionară creştină în strămoşii săi nestorieni.

Sfârşitul perioadei medievale a fost marcat de o extraordinară extindere a misiunilor romano-catolice - perioadă ce a continuat cu Renaşterea şi Reforma. Însă, aşa cum ordinele religioase s-au răspândit în întreaga lume, „riposta” misiunilor Bisericii romano-catolice a devenit din ce în ce mai diversificată şi descentralizată. Pentru a remedia această situaţie, oficialii de la Vatican şi-au consolidat activitatea misionară în timpul secolului al XVII-lea. Congregaţia Sacră pentru Propagarea Credinţei, sau, pur şi simplu, Propaganda, a fost stabilită sub controlul direct al Vaticanului, în parte, pentru a slăbi controlul pe care Spania şi Portugalia îl exercitau asupra misiunilor din Lumea Nouă.

Propaganda era, în esenţă, un comitet compus din clerici catolici care erau însărcinaţi cu responsabilitatea de a răspândi credinţa. Bazându-se, aproape în întregime, pe misionarii francezi, Propaganda a avut un început greoi, însă, până la începutul secolului al XVIII-lea, lucrarea misionară din câteva zone ale lumii a cunoscut un mare succes. Însă asta n-a durat prea mult. Diferiţi factori, inclusiv tendinţele teologice liberale, raţionalismul, concurenţa protestantă, suspendarea iezuiţilor (forţând întoarcerea a aproape 3.500 de misionari) şi Revoluţia franceză au contribuit împreună la un declin foarte mare al misiunilor catolice, iar până în anul 1800, numărul misionarilor direct subordonaţi Propagandei era doar în jur de 300.

În cursul secolului XIX, misiunile romano-catolice au început, încetul cu încetul, un proces de refacere şi, până în jurul anului 1850, biserica era, în mod clar, din nou implicată în evanghelizarea teritoriilor străine. A existat o dezvoltare în lucrarea femeilor, cea mai de seamă fiind aceea a Annei-Marie Javouhey,

48 John Steward, The Nestorian Missionary Enterprise: A Church on Fire (Edinburgh: Clarke, 1923), pg.198, 29, 18.

23

care şi-a început lucrarea în Africa în 1822. Când a murit în 1851, ea a lăsat în urma sa aproape 900 de surori din ordinul Sf. Iosif, răspândite în întreaga lume. Secolul XX a cunoscut o expansiune mai mare în misiunile romano-catolice şi, până la sfârşitul anilor ’70, au existat aproape 100.000 de misionari profesionişti şi laici care au slujit în întreaga lume. Aproximativ jumătate dintre aceştia au fost femei - surori catolice necăsătorite, multe de calibrul câştigătoarei Premiului Nobel pentru Pace, Maica Tereza - care şi-au dedicat vieţile în slujba bisericii şi a omenirii.

Bonifaciu (Winfried)

Dezvoltarea misiunilor romano-catolice în Europa Centrală la începutul Evului Mediu s-a realizat prin lucrarea lui Bonifaciu, mai mult decât oricare alt individ. El a fost numit “cel mai mare dintre toţi misionarii Evului Întunecat”, “unul din cei mai remarcabili misionari din întreaga istorie a expansiunii creştinismului” şi “un om care a avut o influenţă mai profundă asupra istoriei Europei decât oricare alt englez care a trăit vreodată”.49 Totuşi, în ciuda eforturilor sale sincere de a-şi continua sarcina misiunilor, aşa cum el şi oficialii Bisericii Romano-Catolice au înţeles acea sarcină, cariera sa, potrivit lui V. Raymond Edman, “reflectă nivelul spiritual în scădere al creştinismului englez şi continental, care începuse să pună un accent mai mare pe Biserică decât pe Hristos, pe sacramente decât pe Scriptură”.50

Bonifaciu s-a născut în Devonshire, Anglia, în ultimii ani ai secolului al VII-lea. El a intrat în viaţa monastică de tânăr şi la vârsta de 30 de ani a fost ordinat ca preot. Deşi existau multe oportunităţi să exceleze ca preot în ţara sa, preocuparea sa profundă a fost pentru păgânii necreştinaţi de pe Continent. Totuşi, primul său tur printre frizii din Olanda a fost lipsit de succes din cauza opoziţiei politice şi a tulburărilor. El s-a întors acasă, tentat să rămână acolo şi a acceptat o poziţie ca şi conducător al unei mânăstiri; însă povara sa pentru misiunile străine nu voia să dispară, iar în 718, la trei ani după ce a plecat în prima sa aventură, el s-a întors pe Continent. De această dată, el a mers mai întâi la Roma. El învăţase multe din prima sa experienţă. Recunoaşterea şi susţinerea papală erau esenţiale şi tocmai acest lucru a căutat şi a primit el în Roma - o declaraţie oficială de sprijinire ce-a influenţat întreaga sa carieră. El nu mai era un misionar independent care mergea, pur şi simplu, să evanghelizeze lumea păgână. El era un emisar al Romei, însărcinat să stabilească autoritatea papală asupra bisericii din Europa Centrală.

Bonifaciu a mers, mai întâi, în Germania şi, apoi, s-a întors în Ţările de Jos timp de trei ani înainte de a merge înapoi în Germania, unde a slujit până la sfârşitul vieţii sale. În 723, el a întreprins cea de-a doua călătorie a sa la Roma, când a fost consacrat ca episcop misionar pentru Germania de către Papa Grigore al II-lea. După întoarcerea sa în Germania, el şi-a început lucrarea

49 Neill, History of Christian Missions, pg.74; Kenneth Scott Latourette, The Thousand Years of Uncertainty, vol.2 of A History of the Expansion of Christianity (Grand Rapids: Zondervan, 1970), pg.85; Christopher Dawson, The Making of Europe quoted in Neill, History of Christian Missions, pg.7450 V.Raymond Edman, The Light in Dark Ages (Wheaton: Van Kampen, 1949), pg.192.

24

misionară, cu toată seriozitatea, şi a câştigat o reputaţie pentru curaj în întregul bazin al Rinului. Mulţi din aşa-zişii creştini din regiune se întorseseră la practicile păgâne în absenţa lui şi erau implicaţi în închinarea la spirite şi în artele magice. Pentru a contracara acest sacrilegiu, Bonifaciu a fost convins că erau necesare măsuri drastice, aşa că el a dat, cu curaj, o lovitură chiar în inima închinării păgâne locale. El a adunat o mare mulţime la Geismar, unde se afla stejarul sacru al zeului tunetului şi, sub privirile îngrozite ale oamenilor, el a început să taie copacul. Acesta a fost un act de sfidare, însă unul care atrăgea atenţia, în mod clar, că nu exista vreo putere supranaturală nici în copacul şi nici în zeul pe care-l slăveau ei. În acelaşi timp, acest gest i-a sporit prestigiul lui Bonifaciu şi, curând, poveşti fanteziste au fost asociate cu incidentul, una pretinzând că, atunci când “uriaşul monstru a căzut, trunchiul său a plesnit în patru bucăţi, care, în timp ce au căzut la pământ, au căpătat, în mod miraculos, forma unor braţe de cruce, fiecare braţ având o lungime egală”.51

Aceasta a fost “o lovitură de maestru a politicii misionare”52, potrivit lui Philip Schaff, şi mii de oameni au recunoscut superioritatea Dumnezeului creştin, cerând să fie botezaţi. Bonifaciu a fost încurajat şi uşurat de reacţia pozitivă şi a continuat în acelaşi stil, distrugând temple şi altare şi sfărâmând pietre sacre. Treptat, el a început să pună la îndoială validitatea acestei abordări agresive. El şi-a împărtăşit îndoielile unui alt episcop, care l-a sfătuit că asemenea metode în forţă erau neînţelepte şi că o abordare mai semnificativă şi de durată era aceea de a “le pune întrebări despre zeii lor, de a te interesa despre originea lor, atributele lor aparent umane, legătura lor cu începutul lumii şi făcând, astfel, reuşeşti să obţii asemenea contradicţii şi absurdităţi din răspunsurile lor, încât ei vor deveni confuzi şi ruşinaţi”.53

Oricare ar fi fost impactul pe care l-au avut doborârea copacilor sacri şi sfărâmarea altarelor asupra lucrării iniţiale de evanghelizare, a fost evident că era mult mai mult necesar să se clădească o biserică trainică. De la strămoşii săi celţi, Bonifaciu a continuat conceptul misiunilor monastice care vor pregăti calea pentru preoţi indigeni instruiţi. Câţiva călugări au lucrat cu el şi, pe măsură ce fiecare a fost desemnat pentru o nouă zonă, a fost întemeiată o mânăstire şi au fost iniţiate sesiuni de instruire pentru noii convertiţi. Singurul aspect cu adevărat inovator al slujbei sale a fost recrutarea sa entuziastă a femeilor pentru a sluji cauza misiunilor. “Pentru prima dată, într-un şir de secole”, scrie Latourette, “întâlnim femei care şi-au asumat un rol activ în misiuni... fapt repetat doar în secolul XIX – poate, chiar mai devreme, în cadrul mişcării moraviene din secolul XVIII – le găsim, într-adevăr, atât de proeminente ca reprezentante ale credinţei printre noii creştini”.54

În anul 737, după cea de-a treia vizită a sa la Roma, Bonifaciu a fost împuternicit să organizeze episcopii (dioceze) în Bavaria, iar în 744 el a 51 George William Greenaway, Saint Boniface (London: Adam & Charles Black, 1955), pg.28.52 Philip Schaff, Medieval Christianity, vol.4 of History of the Christian Church (Grand Rapids: Eerdmans, 1979), pg.94.53 C.H.Talbot, „St.Boniface and the German Mission” in The Mission of the Church and the Propagation of the Faith, ed.G.J.Cuming (Cambridge: The University Press, 1970), pg.49.54 Latourette, Thousand Years of Uncertainty, pg.117.

25

întemeiat vestita mânăstire din Fulda, care a rămas, până astăzi, un centru pentru romano-catolicism în Germania. Realizările fenomenale atribuite lui Bonifaciu n-ar fi putut să fie îndeplinite fără susţinerea puternică a lui Charles Martel, a cărui victorie asupra musulmanilor în bătălia de la Tours în 732 a marcat un punct de cotitură în lupta împotriva Islamului. “Fără protecţia prinţului francilor”, scria Bonifaciu, “nu pot nici să-i conduc pe oameni sau biserica, nici să-i apăr pe preoţi, clerici, călugări şi călugăriţe; şi nici nu pot împiedica practica ritualurilor păgâne şi a închinării la idoli fără mandatul lui şi teama inspirată de numele său”.55

Spre sfârşit, lucrarea lui Bonifaciu a fost aceea de a susţine Biserica Romano-Catolică – pentru a “întoarce inimile păgânilor saxoni la credinţa catolică”, în cuvintele sale, “şi de a-i aduna printre copiii Bisericii Mame”.56 Din acea perspectivă, nu este surprinzător că lucrarea lui Bonifaciu s-a suprapus peste strădaniile misionare ale călugărilor celţi şi francezi. “El a cules roadele muncii lor”, potrivit lui Schaff, “şi a distrus utilitatea lor ulterioară, pe care ar fi putut s-o întărească printr-o politică creştină liberală. El a urât orice trăsătură a individualităţii... Pentru el, adevăratul creştinism era identic cu catolicismul...”.57

Faptul că mulţi misionari celţi aveau neveste şi apărau căsătoria clerică a constituit anatema pentru Bonifaciu, însă, cuprins de zelul roman pentru uniformitate, chiar asemenea chestiuni neînsemnate ca data Paştelui, dreptul de a mânca anumite mâncăruri şi frecvenţa închinărilor în timpul liturghiei l-a determinat să-i denunţe ca fiind prooroci falşi.

În timpul ultimilor ani ai slujirii sale, Bonifaciu a renunţat la lucrarea administrativă a bisericii care, de multă vreme, îi consumase atât de mult din energie şi s-a reîntors să facă lucrarea misionară de pionierat. “Spiritul misionarului a prevalat”, scrie Neill, “şi l-a dus, din nou, în ţinuturile unde Hristos nu fusese vestit”.58 În 753, el s-a întors în Olanda să slujească frizilor, care erau încă, în cea mai mare parte, necreştinaţi. Pe malurile râului Borne, el şi aproape 50 de asistenţi şi adepţi şi-au instalat corturile în vederea pregătirii pentru un serviciu de confirmare a unor noi convertiţi. Însă, acel serviciu n-a mai avut loc vreodată. Bonifaciu şi tovarăşii săi au fost prinşi şi înjunghiaţi de o bandă de păgâni înarmaţi, punându-se, astfel, capăt lucrării celui mai energic şi încununat de succes misionar al Europei Medievale.

Anskar

Cele dintâi misiuni romano-catolice în Scandinavia, ca şi cele din Germania, au fost foarte strâns legate de evenimentele politice şi militare. Prima cunoştinţă despre creştinism a venit în acea parte a lumii prin comercianţi, iar, apoi, în 826, Regele Harold al Danemarcei, împreună cu soţia sa şi aproape 400

55 Cantor, Medieval History, pg.186.56 Cantor, Medieval History, pg.187.57 Schaff, Medieval Christianity, pg.98.58 Neill, History of Christian Missions, pg.76.

26

de curteni şi susţinători, au cerut să fie botezaţi în speranţa obţinerii ajutorului militar din partea francilor. Deşi asemenea convertiri în masă erau lipsite de implicaţii spirituale, acestea au deschis calea pentru misionari, iar Anskar a fost trimis să înceapă o lucrare de evanghelizare în Scandinavia după întoarcerea regelui la creştinism.

Anskar, adesea numit “Apostolul Nordului”, s-a născut în Franţa în 801 şi a început şcoala la vârsta de 5 ani la mânăstirea Corbie, fondată cu mai bine de 200 de secole în urmă de către Columba. Un mistic mişcat de viziuni şi visuri, cea mai mare ambiţie a lui Anskar a fost aceea de a obţine o cunună de martir. Astfel, el a acceptat, cu entuziasm, noua sa sarcină periculoasă. Totuşi, speranţele sale de a-i converti pe danezi s-au micşorat curând, atunci când neputinţa politică şi militară a Regelui Harold a devenit evidentă şi, în mai puţin de trei ani, Anskar, împreună cu regele, au fost alungaţi din Danemarca.

La scurtă vreme după izgonirea sa din Danemarca, el a primit o invitaţie de la Regele Suediei, cerându-i misionari. Anskar şi un alt călugăr au acceptat imediat provocarea, dar vasul cu care călătoreau ei a fost atacat de piraţi şi toate bunurile lor au fost furate. La sosirea lor în Suedia, Regele Björn i-a primit cu multă căldură şi le-a dat libertatea de a predica. Au fost multe convertiri, în special în rândul nobilimii – însă, ca şi în cazul Regelui Harold, convertirile au fost aparent motivate politic.

Atât de semnificativă a fost lucrarea lui Anskar din perspectivă politică, încât Împăratul Louis Piosul a ajuns la o înţelegere cu Papa Grigore al IV-lea pentru a-l numi pe Anskar Arhiepiscop de Hamburg pentru ţările scandinave şi slavice din Europa de Nord. Pentru a-l ajuta pe Anskar în eforturile sale, Loius i-a dat o mânăstire bogată în vestul Flandrei, o sursă financiară care i-a permis să acorde daruri conducătorilor provinciali. Anskar a recrutat călugări din Corbie pentru a-l ajuta, iar catolicismul a făcut mari progrese în următorii doisprezece ani. A continuat, totuşi, să existe o uşoară linie de demarcaţie între religie şi politică, iar cuceririle aveau, de obicei, o natură politică, motivate de ceea ce Dumnezeul creştin şi conducătorii săi muritori (de pe pământ) puteau spera să obţină. Latourette se referă la un astfel de incident consemnat de camaradul şi biograful lui Anskar: “O oaste de suedezi necreştini care asediau o cetate s-au confruntat cu o perspectivă descurajantă. Ei au tras la sorţi pentru a se interesa dacă vreunul din zeii lor îi va ajuta. Răspunsul a fost nefavorabil şi suedezii au fost foarte descurajaţi. Totuşi, unii comercianţi care şi-au amintit de învăţătura lui Anskar au sugerat să se tragă la sorţi pentru a vedea dacă Hristos, Dumnezeul creştinilor, îi va ajuta. Rezultatul a fost favorabil, cei asediaţi au obţinut pacea, iar cei victorioşi s-au întors acasă, slăvindu-L pe Hristos, ţinând posturi şi dând pomană săracilor”.59

În timp ce victoriile politice şi militare au adus regiuni noi sub influenţa romano-catolică, înfrângerile au determinat, adesea, o întoarcere la păgânism. Aşa s-a întâmplat în 845 când Anskar a văzut 14 ani de muncă distruşi de invadatorii barbari din nord. O flotă de jefuitori danezi, condusă de Regele

59 Latourette, Thousand Years of Uncertainty, pg.117.

27

Horich I, s-a năpustit asupra oraşului Hamburg, a prădat şi a ars oraşul, obligându-l pe Anskar să se ascundă, lăsându-l fără un refugiu. Atunci când el a căutat protecţie la Episcopul de Bremen, acesta a refuzat să-l ajute, fiind foarte gelos că Scandinavia nu fusese inclusă în episcopia sa.

Cu ajutor militar din afară, Hamburgul a fost curând recapturat şi lui Anskar i s-a dat episcopia unită a Hamburgului şi a Bremenului. Regele Horwich şi-a schimbat alianţa de partea creştinilor şi ameninţările militare s-au diminuat, permiţându-i lui Anskar să-şi dedice mai mult timp unei lucrări spirituale, tipul de lucrare după care tânjise atât de mult. El avea o inimă de ascet, iar rugăciunea şi postul le vedea ca primordiale – considerând, totuşi, că ele nu trebuie făcute în detrimentul unei activităţi utile. El a insistat ca toţi călugării lui să fie întotdeauna ocupaţi cu munca şi el însuşi era văzut, adesea, tricotând în timp ce se ruga. Ca şi majoritatea conducătorilor spirituali medievali, lui i s-au atribuit mari minuni, însă, personal, el a căutat să evite toate aceste laude, spunând altora că ”cea mai mare minune din viaţa sa ar fi aceea dacă Dumnezeu va face vreodată din el un om pe deplin pios”.60

Anskar a murit liniştit în anul 865 fără cununa de martir la care tânjise atâta. Însă, cu siguranţă, acela nu era cel mai mare premiu care i-a scăpat. În ciuda tuturor eforturilor sale, el n-a putut să stabilească o bază permanentă pentru creştinism în Scandinavia. După moartea lui, oamenii s-au întors la păgânism şi doar în secolul XIX Biserica Catolică a câştigat o poziţie sigură în acea zonă a lumii.

Raymond Lull

Eforturile misionare, orientate politic, ale Bisericii Romano-Catolice în perioada medievală au însemnat foarte puţin în comparaţie cu cel mai mare efort expansionist al Bisericii – Cruciadele, o mişcare de 200 de ani (1095-1291) în vederea recâştigării Ţinutului Sfânt. Aceasta n-a fost deloc o întreprindere misionară. Scopul era acela de a extinde teritoriul controlat de creştini şi nu acela de a-i converti pe musulmani. Acesta a fost un masacru sângeros şi s-au pierdut zeci de mii de vieţi. Deşi primele cruciade s-au bucurat de un oarecare succes militar, ceea ce s-a câştigat, s-a pierdut în final. Cu mult mai semnificativă a fost pierderea dialogului potenţial dintre sarazini şi creştini. Atât de aprigă a fost animozitatea musulmanilor faţă de creştini, ca urmare a cruzimii crunte manifestate în timpul cruciadelor, încât, chiar şi astăzi, amintirea nu s-a şters, iar evanghelizarea a rămas extrem de dificilă printre oamenii de credinţă musulmană.

Nu toţi creştinii declaraţi din această perioadă au crezut că forţa militară era modul potrivit în care să te ocupi de musulmani. În timpul primilor ani ai secolului al XIII-lea, în timp ce spiritul de cruciadă era încă la o cotă ridicată, Francisc de Assisi a propus ca musulmanii să fie câştigaţi prin dragoste şi nu prin ură. Primele două încercări ale sale de a-i evangheliza au fost complet nereuşite, însă cea de-a treia încercare a sa, în anul 1219, l-a adus în prezenţa

60 Schaff, Medieval Christianity, pg.114.

28

sultanului Egiptului. Deşi limitat de barierele lingvistice, Francisc a făcut o încercare neconvingătoare de a prezenta Evanghelia. Deşi nu există vreo dovadă că au rezultat convertiri efective în urma eforturilor sale, exemplul lui a pregătit calea ca alţii să-i considere pe musulmani drept potenţiali fraţi în Hristos, printre ei numărându-se şi Raymond Lull, un misionar remarcabil al acestei perioade.

Lull s-a născut în 1232 într-o bogată familie romano-catolică din Majorca, o insulă lângă ţărmul Spaniei în Marea Mediterană, care fusese recucerită de la musulmani nu cu mult timp înainte de naşterea sa. Ca tânăr, el a mers în Spania şi a slujit la curtea regelui de Aragon, trăind o viaţă de destrăbălare. Deşi a avut o soţie şi copii, el a avut şi amante pe ascuns şi “prin propria sa mărturie, trăia o viaţă de o imoralitate deplină”.61 Stilul său decadent de viaţă n-a părut să diminueze geniul său intelectual şi creativ şi, ca tânăr, el a fost recunoscut pentru erudiţia şi talentul său literar.

Curând după ce-a împlinit 30 de ani, Lull s-a întors în Majorca şi, acolo, el a trecut printr-o experienţă profund religioasă. El a fost “născut din nou”, potrivit lui Samuel Zwemer. Aceasta a fost o experienţă mistică marcată de vedenii. Prima vedenie a venit într-o seară, în timp ce el compunea un cântec erotic. Deodată, el a fost speriat de o imagine. El L-a văzut “pe Mântuitor, atârnând pe cruce, sângele prelingându-se din mâinile şi picioarele şi fruntea Sa, care se uita cu reproş la el”. Deşi mişcat de vedenie, Lull se reapucă să scrie cântece în săptămâna următoare, însă, din nou, a apărut vedenia. De această dată, el s-a dedicat lui Hristos, însă, imediat, au apărut îndoieli: “Cum pot eu, pângărit de destrăbălare, să mă ridic şi să duc o viaţă sfântă?”62 Tocmai acest sentiment de vinovăţie l-a îndemnat pe Lull să renunţe la averea şi prestigiul său şi să-şi dedice viaţa pentru a-L sluji pe Dumnezeu.

Răspunsul iniţial al lui Lull la chemarea de a sluji a fost caracteristic pentru epoca în care a trăit. El şi-a dedicat timpul unei vieţi monastice – post, rugăciune şi meditaţie. Manifestarea finală a dragostei pentru Dumnezeu, credea el, era să trăieşti o viaţă de călugăr retras, complet separat de ispitele lumii. Aceasta a fost o altă viziune care l-a făcut conştient de responsabilităţile sale faţă de cei din jurul său. În cartea sa, The Tree of Love, el relatează vedenia ce-a devenit chemarea sa misionară: În timp ce se afla în pădure singur cu Dumnezeu, îndepărtat de distracţiile lumeşti, el întâlneşte un pelerin care, aflând despre vocaţia aleasă a lui Lull, îl mustră pentru egocentrismul său şi-l îndeamnă să meargă în lume şi să le ducă şi altora mesajul lui Hristos. Această vedenie l-a determinat pe Lull să-şi îndrepte eforturile spre misiunile străine şi, în special, misiunile pentru sarazini – cei mai urâţi şi temuţi duşmani ai creştinătăţii. “Văd mulţi cavaleri mergând spre Ţara Sfântă dincolo de mări”, scria el, “şi care cred că o pot cuceri prin forţa mâinilor, însă, în final, toţi sunt nimiciţi înainte de a obţine ceea ce se gândesc ei să aibă. De unde mi se pare că cucerirea Ţării

61 Samuel M.Zwemer, Raymond Lull: First Missionary to the Moslems (New York: Funk & Wagnalls, 1902), pg.26.62 Zwemer, Raymond Lull, pg.34, 36.

29

Sfinte ar trebui... să fie încercată... prin dragoste şi rugăciuni şi vărsarea lacrimilor şi a sângelui”.63

După această vedenie, Lull şi-a dedicat cea mai mare parte a timpului învăţării limbii arabe – un calvar ce a durat 9 ani şi care a fost înrăutăţit de un incident nefericit care aproape a ruinat viitoarea sa carieră misionară. Pentru a-l ajuta în studierea limbii, el a cumpărat un sclav sarazin, care, aparent, s-a plictisit din cauza insistenţelor stăpânului său cu privire la creştinism. În orice caz, sclavul a râs de el, blestemându-L, într-o zi, pe Hristos. Lull, pierzându-şi cumpătul, l-a lovit pe sclav peste faţă, iar sclavul, la rândul său, a pus mâna pe o armă şi şi-a rănit destul de grav stăpânul. Pentru acea faptă, sclavul a fost arestat şi întemniţat şi, curând după aceea, s-a sinucis, temându-se că soarta sa va fi mai rea. Acesta a fost un chin traumatizant pentru Lull, însă i-a dat o şi mai mare ardoare pentru a-i aduce pe musulmani la Hristos.

Lull era trecut de 40 de ani când şi-a început cariera misionară efectivă şi, mai târziu în viaţă, el şi-a amintit ce sacrificii a atras acea hotărâre: “Am avut o soţie şi copii; am fost destul de bogat; am dus o viaţă seculară. Am renunţat, cu dragă inimă, la toate aceste lucruri de dragul promovării binelui comun şi răspândirii în lume a credinţei sfinte”.64 El a pus deoparte o sumă suficientă de bani pentru întreţinerea soţiei şi a copiilor săi, dar restul – în tradiţia Sf. Francisc de Assisi – i-a dat săracilor.

Lucrarea misionară a lui Lull s-a desfăşurat în mai multe direcţii: apologetică, educativă şi evanghelistică. “El a elaborat un sistem filozofic pentru convingerea necreştinilor de adevărul creştinismului; el a întemeiat colegii misionare; şi el însuşi a mers şi a predicat musulmanilor...”.65 Contribuţia lui Lull ca şi apologet creştin pentru musulmani a fost imensă. El a scris aproape 60 de cărţi despre teologie, multe dintre ele adresate intelectualilor musulmani. Tema pe care a dezvoltat-o cel mai frecvent se referă la Dumnezeire. Misiunea sa, aşa cum a văzut-o el, a fost aceea “de a experimenta dacă el însuşi putea convinge pe câţiva dintre ei, dialogând cu înţelepţii lor şi dovedindu-le, potrivit Metodei date în mod divin, Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi cele trei Persoane ale binecuvântatei Trinităţi în Unitatea divină a Esenţei”. El a căutat să înfiinţeze “un parlament al religiilor” şi a dorit să pună monoteismul sec al Islamului faţă-n faţă cu revelaţia Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt”.66

În domeniul educaţiei misionare, Lull, în tradiţia lui Columba, a considerat mânăstirile ca fiind terenul ideal pentru pregătirea evangheliştilor. El a călătorit foarte mult, apelând la biserică şi la conducători politici pentru a-l susţine în această cauză. Regele James al II-lea al Spaniei a fost unul din cei care au înţeles viziunea lui şi, în 1276, cu sprijinul său entuziast şi contribuţiile sale financiare, Lull a deschis o mânăstire pe insula Majorca cu treisprezece călugări franciscani şi un program educativ, incluzând cursuri în limba arabă şi “geografia misiunilor”. Visul lui Lull a fost acela de a stabili centre de pregătire în întreaga 63 Zwemer, Raymond Lull, pg.52-53.64 Zwemer, Raymond Lull, pg.64.65 Zwemer, Raymond Lull, pg.63-64.66 Zwemer, Raymond Lull, pg.81-82.

30

Europă, însă, pentru a face acel lucru, el a trebuit să convingă ierarhia romano-catolică de valoarea acestora - o sarcină deloc uşoară. Când el a vizitat Roma în diferite ocazii, ideile sale au fost fie ridiculizate, fie ignorate atât de papi cât şi de cardinali, care au părut mult mai interesaţi în plăcerile lumeşti şi preamărirea personală decât în misiuni. Însă, în ciuda lipsei de sprijin pe care a găsit-o în multe locuri, el a reuşit să întemeieze alte mânăstiri orientate spre misiuni. Cea mai mare victorie a sa în domeniul educaţiei a avut loc la Consiliul de la Viena, când el a câştigat bătălia de a introduce limba arabă în universităţile europene - crezând că acesta este un pas care va deschide dialogul dintre creştini şi musulmani.

Propria carieră misionară a lui Lull n-a început cu flerul că cineva poate să se aştepte la ceva de la un misionar experimentat care-şi promovase proiectul favorit la nivelele cele mai înalte ale societăţii. Era un lucru, învăţase el, să predici unora despre misiuni şi un alt lucru să mergi personal în misiuni. El se afla în portul Genova, pregătit să călătorească spre Tunis. Bagajele sale se aflau pe corabie şi o mulţime de simpatizanţi erau pregătiţi pentru o despărţire entuziasmantă. Apoi, în ultimul moment, el a fost “copleşit de groază”; după cum şi-a amintit mai târziu, “paralizat” la gândul de ceea ce i s-ar putea întâmpla în ţara în care mergea. Ideea de a îndura tortură sau întemniţare pe viaţă i s-a arătat cu o asemenea forţă încât el nu şi-a putut controla sentimentele”.67

Bagajele sale au fost descărcate, iar corabia a părăsit portul fără el. Aproape imediat, el a fost copleşit de remuşcare şi s-a hotărât să plece cu următoarea corabie, indiferent de consecinţe. Deşi chinuit de febră - cauzată, probabil, de tulburarea emoţională de care suferea - el a fost îmbarcat pe o altă corabie şi, astfel, şi-a început propria carieră misionară în străinătate.

Temerile lui Lull despre organizarea lucrării misionare în Tunis au fost, cu siguranţă, neîntemeiate. Tunis era un puternic centru al islamismului în Africa de Nord, care ţinuse piept invaziilor repetate. Cruciaţii erau văzuţi cu ură şi amărăciune. Sosirea sa, totuşi, n-a fost primită cu atât de multă ostilitate la care se aşteptase el. Lull şi-a făcut cunoscută prezenţa învăţaţilor musulmani de frunte şi, apoi, a convocat o conferinţă pentru a dezbate meritele relative ale creştinismului şi islamismului, promiţând că, dacă islamismul se dovedea superior, el îl va îmbrăţişa ca şi credinţă a sa. Liderii musulmani au fost de acord să se întâlnească, iar Lull a avut prima ocazie de a-şi demonstra metodele misionare.

Când lui Lull i s-a dat ocazia de a apăra creştinismul, el s-a situat pe o poziţie doctrinară, care, potrivit lui Zwemer, a fost “ortodoxă şi evanghelistică până în esenţă”, cu “puţină teologie medievală şi... foarte puţine idei papistaşe”. Principiile de bază ale argumentului său sunt, pe deplin, valabile şi astăzi într-o dezbatere cu musulmani:

Fiecare înţelept trebuie să recunoască faptul că religia adevărată nu înseamnă doar atribuirea celei mai mari perfecţiuni Fiinţei Supreme şi transmiterea concepţiei valoroase despre toate atributele Sale, bunătatea, puterea, înţelepciunea şi slava Sa,

67 Zwemer, Raymond Lull, pg.83.

31

ci şi demonstrarea armoniei şi egalităţii ce există între acestea. Acum, religia lor nu reuşea să recunoască decât 2 principii active în Divinitate, voia şi înţelepciunea Sa, în timp ce lăsa bunătatea şi măreţia Sa inoperante, deşi acestea erau calităţi inactive şi neimplicate într-o exercitare activă. Însă credinţa creştină nu putea fi acuzată de această imperfecţiune. În doctrina sa despre Trinitate, aceasta transmite concepţia cea mai înaltă despre Divinitate, ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt într-o unică şi simplă esenţă şi natură. În întruparea Fiului, aceasta demonstrează armonia care există între bunătatea lui Dumnezeu şi măreţia Sa; iar, în persoana lui Hristos, arată adevărata uniune a Creatorului cu creaţia; în timp ce în Patima prin care a trecut El, din marea Sa dragoste pentru om, se evidenţiază armonia divină a bunătăţii şi bunăvoinţei Sale, chiar şi bunăvoinţa Lui, care, pentru noi, oamenii, şi mântuirea noastră şi reîntoarcerea la starea noastră primară de perfecţiune, a trecut prin acele suferinţe şi a trăit şi a murit pentru om”.68

Reacţia la apărarea creştinismului de către Lull a fost de mai multe feluri. Câţiva au acceptat argumentele sale sau, cel puţin, şi-au manifestat interesul de a auzi mai mult, însă majoritatea au fost iritaţi de atacul verbal. Fără a fi surprinzător, Lull a fost aruncat în închisoare, unde a aşteptat îngrozit, pedeapsa capitală. În schimb, el a fost lapidat de mulţime şi i s-a poruncit să plece din ţară - o poruncă pe care el a încălcat-o în taină. Timp de 3 luni, el “s-a ascuns ca un şobolan de port” în oraşul de coastă Goletta, “mărturisind discret pentru Stăpânul lui”.69 Frustrat de lipsa de libertate, el s-a reîntors în Europa, unde a petrecut câţiva ani în Napoli, mergând, apoi, în Franţa, ţinând cursuri şi scriind cărţi despre a sa “Metodă nouă”, căutând mereu noi recruţi care să se alăture misiunii sale.

Deşi musulmanii au fost obiectivul primar al pasiunii misionare a lui Lull, şi evreii i-au captat atenţia. Secolele XII şi XIII au fost tulburate de poveşti de groază despre antisemitism. Evreii erau acuzaţi de aproape orice rău din societate şi, ca urmare, au fost alungaţi din Franţa şi Anglia - pedeapsă ce-a părut blândă în comparaţie cu cea dată de Inchiziţia spaniolă. Ici şi colo, indivizi curajoşi îi apărau pe evrei, iar printre aceştia se număra şi Lull. El a manifestat multă dragoste faţă de aceştia, aşa cum făcuse cu sarazinii, prezentându-L pe Hristos ca Mesia lor.

Călătoria lui Lull şi diferitele activităţi l-au ţinut ocupat în Europa, însă, în 1307, la vârsta de 75 de ani, după o absenţă de 15 ani, el s-a întors în Africa de Nord - de această dată în Bugia, la est de Alger. La fel ca în Tunis cu câţiva ani în urmă, el a căutat imediat un for pentru o dezbatere publică şi, plin de curaj, i-a provocat pe musulmani să-şi compare religia cu creştinismul. Deşi Lull pretindea că se poartă cu dragoste faţă de musulmani, mesajul său era, adesea, foarte ofensiv şi e posibil să-i fi înfuriat pe musulmani în privinţa creştinismului, aproape în aceeaşi măsură cum făcuseră cruciaţii. Unul din argumentele sale, aşa cum relatează Zwemer, era acela de a susţine că cele Zece Porunci reprezintă “legea desăvârşită a lui Dumnezeu şi de a arăta, apoi, din propriile lor cărţi, că Mahomed încălcase fiecare dintre aceste precepte. Un alt argument favorit al lui Lull în legătură cu musulmanii a fost acela de a prezenta cele şapte 68 Zwemer, Raymond Lull, pg.89-90.69 Zwemer, Raymond Lull, pg.94.

32

virtuţi cardinale şi cele şapte păcate de moarte, doar pentru a arăta, ulterior, cât de puţine avea islamismul din prima categorie şi cât de multe din cea de-a doua categorie”.70

Din nou, dezbaterea publică a lui Lull n-a durat prea mult. El a fost întemniţat şi, timp de şase luni, temnicerii săi “au căutat să-l convingă... de toate ispitele senzuale ale islamismului”.71 După întemniţarea lui, a fost alungat din Bugia, după care s-a întors în Europa. Totuşi, cariera sa ca misionar străin nu se încheiase. În 1314, când trecuse de vârsta de 80 de ani, el s-a întors în Tunis, unde, aparent, doar vârsta sa i-a adus o oarecare protecţie. De asemenea, e posibil ca el să se fi potolit odată cu trecerea anilor, deoarece i s-a dat mai multă libertate decât i se acordase vreodată de către autorităţile musulmane şi el a câştigat câţiva convertiţi. El a fost întotdeauna conştient că faptul de a sluji musulmanilor reprezenta o bătălie în declin. “Pentru un sarazin care devine creştin”, scria el, “zece creştini, şi mai mulţi, devin mahomedani”.72

Deşi şederea lui Lull în Tunis a fost rodnică, aceasta nu i-a oferit ultima răsplată pe care a dorit s-o obţină - cununa de martir. Lull a fost influenţat de spiritul vremurilor în care trăia, iar “în sânul Ordinului Franciscan predomina o manie pentru martiraj”.73 A muri slujindu-L pe Stăpân era cel mai mare privilegiu. Astfel, în 1314, el s-a întors în Bugia să-şi vadă micul său grup de convertiţi şi să-şi pună apărarea creştinismului la ultima încercare. “Timp de peste 10 luni, vârstnicul misionar a locuit ascunzându-se, vorbind şi rugându-se cu convertiţii săi şi încercând să-i influenţeze pe cei care nu fuseseră convinşi încă... În cele din urmă, obosit de izolare şi tânjind după martiriu, el a intrat în piaţă şi s-a prezentat oamenilor ca fiind acelaşi om pe care-l alungaseră odinioară din oraşul lor... El a pledat cu dragoste, însă a spus sincer întregul adevăr... Plini de furie fanatică faţă de îndrăzneala lui şi incapabili să răspundă argumentelor sale, populaţia l-a prins şi l-a târât afară din oraş; acolo, la porunca sau, cel puţin, cu complicitatea regelui, el a fost lapidat în ziua de 30 iunie 1315”74, iar el a murit la scurt timp după aceea.

Viaţa şi lucrarea lui Lull sunt o mărturie a puterii creştinismului adevărat de a îndura chiar în cea mai întunecată perioadă a istoriei Bisericii. Biserica Romano-Catolică, cea mai mare parte a acesteia, fie l-a ignorat pe el şi pasiunea sa pentru misiuni, fie l-a condamnat ca eretic. Totuşi, el a rămas credincios chemării sale, întotdeauna conştient de datoria sa personală de a răspândi mesajul lui Hristos.

Las Casas

Epoca descoperirilor care a început în ultima jumătate a secolului al XV-lea a deschis o nouă eră a misiunilor străine pentru Biserica Romano-Catolică. Lumea Nouă a fost văzută ca un câmp potenţial pentru expansiune şi atât papii,

70 Zwemer, Raymond Lull, pg.108.71 Zwemer, Raymond Lull, pg.110-11.72 Zwemer, Raymond Lull, pg.141.73 Zwemer, Raymond Lull, pg.135.74 Zwemer, Raymond Lull, pg.142-43.

33

cât şi conducătorii politici au dorit să facă tot posibilul pentru a o aduce sub dominaţia catolică. Regina Isabela, care, necontenit, i-a urmărit până-n pânzele albe pe protestanţii “eretici” în Spania, a considerat evanghelizarea indienilor ca cea mai importantă justificare pentru expansiunea colonială şi a insistat ca preoţii şi călugării să fie printre primii care să se stabilească în Lumea Nouă. Franciscanii şi dominicanii (şi, mai târziu, iezuiţii) au acceptat, cu nerăbdare, provocarea şi, în mai puţin, de câteva decenii, catolicismul devenise o forţă permanentă şi influentă. Viteza cu care s-a răspândit creştinismul a fost fenomenală. În 1529, un misionar franciscan în Mexic a scris despre convertirile în masă care au fost aproape imposibil de consemnat: “Eu şi fratele care era cu mine am botezat în această provincie a Mexicului peste 200.000 de persoane - atât de mulţi, de fapt, încât nu pot da o estimare precisă a numărului. Adesea, noi am botezat, într-o singură zi, 14.000 de oameni, uneori 10.000, alteori 8.000”.75

Cel mai mare obstacol pentru misiuni în Lumea Nouă l-au reprezentat coloniştii înşişi şi tratamentul lor nemilos faţă de indienii băştinaşi. Deşi Regina Isabela decretase că libertatea indienilor trebuie să fie respectată, în practică, indienii erau trataţi inuman într-un sistem ce a încurajat sclavia lor. Un asemenea tratament n-a rămas neobservat de către misionari şi câţiva dintre ei au riscat mânia coloniştilor de a trece de partea a ceea ce este drept. Printre aceştia se afla şi Las Casas, care, deşi multă vreme n-a vrut să recunoască ilegalităţile, a devenit cel mai mare „susţinător” al indienilor în perioada colonială spaniolă. În Las Casas, spiritul de misiune şi cel de umanitarism erau îmbinate într-o unitate rareori egală de către misionarii de dinainte sau începând de atunci.

Las Casas s-a născut în Spania în 1474, ca fiu al unui comerciant care navigase cu Columb în cea de-a doua călătorie a acestuia. După absolvirea dreptului la Universitatea Salamanca, el a mers în insula Hispaniola pentru a sluji ca şi consilier al guvernatorului. El s-a integrat repede în stilul de viaţă îndestulător al coloniştilor, acceptând concepţia convenţională a populaţiei băştinaşe. El a participat la raiduri împotriva lor şi i-a înrobit ca lucrători pe plantaţia sa. Apoi, în 1510, când avea în jur de 35 de ani, el a suferit o schimbare spirituală şi a căutat ordinarea, devenind primul preot ordinat în America. Totuşi, la suprafaţă, el s-a schimbat puţin, adoptând, cu uşurinţă, stilul de viaţă îndestulătoare ce-i caracteriza pe majoritatea clericilor. Treptat, totuşi, el a ajuns să-şi dea seama că tratamentul indienilor nu era compatibil cu principiile creştine şi la vârsta de 40 de ani el s-a ridicat împotriva sistemului crud din care făcuse parte şi a început să lupte împotriva acestuia. Mai târziu, el s-a alăturat dominicanilor, unde a găsit sprijin pentru concepţiile sale.

Ca majoritatea apărătorilor indienilor din Lumea Nouă, Las Casas a călătorit înspre şi dinspre Spania, pledând pentru cauza lor înaintea oficialilor guvernamentali şi oricărei persoane dispuse să asculte, prezentând, uneori, un caz naiv şi foarte mult simplificat: “Dumnezeu a creat aceşti oameni simpli fără

75 Neill, History of Christian Missions, pg.169.

34

răutate şi fără intenţii rele. Ei sunt foarte ascultători şi credincioşi faţă de stăpânii lor naturali şi faţă de creştinii cărora le slujesc. Sunt foarte supuşi, răbdători, liniştiţi şi virtuoşi. Şi nici nu sunt certăreţi, ranchiunoşi, plângăreţi sau răzbunători. Ei nici nu posedă şi nici nu doresc să posede vreo bogăţie lumească. Cu siguranţă, aceşti oameni ar fi cei mai binecuvântaţi din lume doar dacă s-ar închina adevăratului Dumnezeu”.76

Lucrarea lui Las Casas a fost mai mult decât doar umanitară. Evanghelizarea a fost o prioritate şi, timp de câţiva ani, el a călătorit în America Centrală făcând o lucrare de pionierat. Într-un anumit caz, el a convins o căpetenie băştinaşă care-i terorizase pe colonişti să depună armele şi să permită întregului trib să fie botezat. Din cauza opoziţiei coloniale, cele mai multe din convertirile sale nu s-au înfăptuit atât de uşor.

La vârsta de 70 de ani, Las Casas a fost numit Episcop de Chiapa, o episcopie extrem de săracă în sudul Mexicului pe care el a preferat-o altei dioceze mult mai prospere, chiar dacă, potrivit lui Latourette, “el trebuie să fi ştiut că [aceasta] va fi una din cele mai dificile sarcini ale carierei sale”.77 Majoritatea plantatorilor spanioli de acolo l-au acuzat de Noile Legi adoptate de coroana spaniolă, care urmăreau să acorde indienilor protecţie şi libertate. Aplicarea acestor legi ar ruina economia bazată pe plantaţii – aşa spuneau proprietarii spanioli de pământuri -- şi ei, pur şi simplu, le-au ignorat. Las Casas, în schimb, a poruncit preoţilor lui să refuze iertarea unor asemenea persoane care încălcau legea, astfel că a izbucnit un “război”. Mulţi dintre proprii preoţi ai lui Las Casas l-au înfruntat şi, după trei ani, el a renunţat la episcopia sa, descurajat şi înfrânt. În 1547, la vârsta de 73 de ani, el a plecat cu o corabie din Lumea Nouă şi nu s-a mai întors vreodată. Lupta sa pentru drepturile omului a continuat în Spania până la moartea sa, aproape două decenii mai târziu, şi el este încă amintit ca fiind unul din cei mai mari misionari umanitari ai creştinătăţii.

Francis Xavier

Secolul al XVI-lea care a fost dominat de evenimentele Reformei protestante a fost, de asemenea, marcat de o Reformă catolică - o reformă pentru contracararea cuceririlor protestanţilor, pentru întărirea zidurilor năruite ale Bisericii medievale şi pentru extinderea bisericii până la ţărmurile îndepărtate, unde numele lui Hristos nu fusese auzit vreodată. Se urmărea această expansiune nu doar în Lumea Nouă, unde dezvoltarea colonială cunoscuse o ascensiune rapidă, dar şi spre India şi Extremul Orient, unde se conturau drumuri comerciale profitabile. Biserica Romano-Catolică era nerăbdătoare să profite de acest nou val de călătorii de dincolo de mare şi monahi şi călugări misionari aventuroşi s-au oferit să meargă în acele ţinuturi. Din rândul ordinelor religioase apărute spre sfârşitul perioadei medievale, ca dominicanii şi franciscanii, au provenit mulţi dintre aceşti voluntari curajoşi, însă iezuiţii, care au luat fiinţă în 1535, au devenit participantul cel mai activ al

76 Neill, History of Christian Missions, pg.171.77 Latourette, Three Centuries of Advance, vol.3 of A History of the Expansion of Christianity (Grand Rapids: Zondervan, 1978), pg.96.

35

Contra-reformei. Înfiinţarea acestei organizaţii, scrie Stephen Neill, “este, posibil, cel mai important eveniment în istoria misionară a Bisericii Romano-Catolice”.78

Ignaţius de Loyola, un nobil spaniol, a fost fondatorul iezuiţilor şi, sub controlul său, micul grup de ucenici devotaţi a devenit o organizaţie foarte centralizată, de tip militar, care considera loialitatea faţă de Papă şi faţă de Biserica Romano-Catolică drept idealul său cel mai înalt. Ordinul s-a extins rapid şi până în momentul morţii lui Loyola în 1556 existau peste 1.000 de membri, iar în mai puţin de un secol de la înfiinţarea sa, existau mai mult de 15.000 de membri răspândiţi pe întreg globul. Cel mai vestit dintre aceşti primi misionari iezuiţi (şi, posibil, ai tuturor timpurilor) a fost Xavier, unul din cei şase din cercul intim al lui Loyola şi un membru privilegiat al ordinului. În 1541, el a navigat spre India, reprezentându-l atât pe Papă, cât şi pe regele Portugaliei, pentru a-şi începe scurta, dar extraordinara sa carieră misionară.

Xavier s-a născut în 1506 într-o familie nobilă spaniolă şi a crescut într-un castel în Ţara Bascilor. Ca tânăr, el a urmat Universitatea din Paris, unde interesele sale s-au îndreptat spre filozofie şi teologie. Acolo, a început el să petreacă timp cu un grup de protestanţi - tineri creştini dedicaţi care-şi riscau vieţile pentru Evanghelie în bastionul catolic al Parisului. Dar, apoi, Xavier l-a întâlnit pe Loyola, un om foarte devotat Bisericii Romano-Catolice, al cărui magnetism personal dinamic a avut un efect puternic asupra tânărului student instabil din punct de vedere spiritual. Aceasta s-a întâmplat la scurt timp după ce Xavier s-a alăturat lui Loyola, întorcându-şi spatele protestanţilor şi carierei profitabile ispititoare pe care ar fi putut s-o aibă el în Biserica Catolică. În schimb, el a făcut un jurământ de sărăcie şi celibat şi s-a dedicat, pe deplin, răspândirii credinţei catolice.

Chemarea lui Xavier pentru misiunile străine a venit brusc. Doi alţi iezuiţi aleseseră să meargă în India ca misionari şi, când unul s-a îmbolnăvit, Xavier a fost numit să-i ia locul. În mai puţin de 24 de ore de la această înştiinţare, el se afla în drum spre India. A ajuns în oraşul-port Goa în 1542, unde a găsit o societate influenţată mai mult de cultura europeană decât de religie. Era un mediu corupt din punct de vedere moral şi Xavier a fost frustrat încă de la început. Cum puteau aceşti oameni profund ancoraţi în viaţa imorală să fie aduşi la Hristos? Aici şi-a dezvoltat Xavier procedura sa obişnuită pentru lucrarea misionară - una de concentrare asupra copiilor. Aceştia erau mult mai uşor de influenţat decât părinţii lor şi a fost speranţa sa ca el şi preoţii care l-au urmat să-i poată instrui din fragedă copilărie pentru a deveni lideri creştini eficienţi în propriile lor comunităţi.

Xavier n-a rămas mult în Goa. Societatea occidentalizată cu amestecul său de evrei şi musulmani n-a fost pe placul său. Când îndemnurile sale au eşuat pentru a produce un impact asupra oraşului, el l-a rugat pe regele Portugaliei să introducă Inchiziţia şi să-i forţeze pe oameni să adere la dogma şi moralitatea catolică. Însă, înainte de aceasta, el a plecat, căutând o vie mai

78 Neill, History of Christian Missions, pg.148.

36

rodnică. “Vreau să fiu acolo unde sunt păgâni perfecţi”, scria el, crezând că într-un asemenea mediu convertirile s-ar produce mai uşor.79

Din Goa, Xavier s-a mutat mai spre sud, în India, pentru a lucra printre săracii pescuitori de perle de-a lungul ţărmului. Deşi catolicismul fusese introdus în zonă cu câţiva ani în urmă, erau puţine semne care dovedeau existenţa acestuia la sosirea lui Xavier. Oamenii erau hinduşi şi reacţia lor faţă de creştinism a depins, în mare măsură, de castă. Brahmanii din casta bogată erau antagonişti, numai unul fiind convertit, însă paravas din casta săracă au fost mult mai deschişi la schimbare, dându-şi seama că statutul lor în societate nu putea fi înrăutăţit de o asemenea schimbare. Mari mulţimi au venit să înveţe şi să spună pe de rost crezuri, botezurile erau numeroase - atât de multe că, în unele zile, Xavier era atât de obosit în înfăptuirea sacramentului, încât, cu greu, îşi mai mişca braţele. Totuşi, botezul a fost pentru el cel mai important aspect al lucrării şi el nu refuza pe nimeni, indiferent cât de obosit era. Apelând la Loyola pentru mai mulţi lucrători, el a scris: “În aceste locuri păgâne, singura educaţie necesară este să-i pot învăţa rugăciuni şi să mă ocup de botezarea micuţilor care mor, acum, în număr mare fără Sacrament, deoarece nu putem fi pretutindeni în acelaşi timp pentru a-i ajuta”.80

Importanţa pe care Xavier o dădea botezului şi concentrarea sa asupra copiilor au mers mână-n mână. El i-a scris unui coleg: “Sincer, îţi recomand să-i înveţi pe copii şi să fii foarte conştiincios în privinţa botezului noilor născuţi. Deoarece maturii n-au nici o dorinţă pentru Paradis, fie să scape de relele vieţii, fie să-şi obţină fericirea; cel puţin, permite-le micuţilor să meargă acolo, botezându-i înainte de a muri”.81 Însă accentul pe care Xavier îl punea asupra copiilor nu era doar pentru a le asigura un loc în Paradis, ci pentru a-i folosi în evanghelizarea altora - o sarcină la care el singur nu putea face faţă: “Deoarece a fost imposibil pentru mine să fac faţă personal la volumul din ce în ce mai mare al chemărilor... am recurs la următoarea soluţie practică. Am spus copiilor care au memorat doctrina creştină să meargă la casele bolnavilor, acolo să adune cât mai mulţi membri ai acelor familii şi vecini şi să spună Crezul cu ei de câteva ori, asigurând persoanele bolnave că, dacă cred, ei vor fi vindecaţi... În acest mod, am reuşit să-i satisfac pe toţi cei care m-au chemat şi, în acelaşi timp, sunt sigur că Crezul, Poruncile şi rugăciunile erau învăţate în casele oamenilor şi pe stradă”.82

E posibil ca mult mai interesante pentru copiii care-i vizitau pe bolnavi şi recitau crezurile erau celelalte tipuri de activităţi religioase în care Xavier îi încuraja să se implice. “Ei detestă idolatriile poporului lor”, scria el cu mândrie, “şi intră în polemică pe acest subiect. Ei îi critică chiar şi pe proprii lor părinţi, dacă îi găsesc ducându-se la idoli şi vin să-mi spună asta. Când aud de la ei despre unele ceremonii idolatre din sate... îi adun pe toţi băieţii şi mergem împreună în acele locuri, unde diavolul primeşte de la ei un tratament mai

79 Will Durant, The Reformation, vol.6 of the Story of Civilization (New York: Simon & Schuster, 1957), pg.914.80 James Brodrick, Saint Francis Xavier (New York: Wicklow, 1952), pg.204.81 Brodrick, Saint Francis, pg.174.82 Brodrick, Saint Francis, pg.145.

37

dispreţuitor decât acela pe care i l-au oferit părinţii lor idolatri. Micuţii pun mâna pe idolii mici de lut, îi zdrobesc, îi strivesc, scuipă pe ei şi-i calcă în picioare”.83

Evanghelizarea lui Xavier în India a fost, în cel mai bun caz, superficială. Nu se ştie dacă adulţii şi copiii care au fost botezaţi cunoşteau măcar cele mai fundamentale adevăruri ale creştinismului. După trei ani de muncă printre pescuitorii de perle de-a lungul coastei, el nu începuse încă să stăpânească foarte dificila limbă tamil şi chiar rugăciunile şi crezurile simple pe care el i-a învăţat pe oameni s-au descoperit, mai târziu, a fi foarte slab traduse. Serviciile religioase erau stereotipe şi monotone, aşa cum indică propria descriere a lui Xavier:

Duminicile, îi adun pe toţi oamenii, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, şi le spun să repete rugăciunile în limba lor. Ei fac asta cu multă plăcere şi vin la întâlniri cu bucurie... Le spun Prima Poruncă, pe care ei o repetă şi, apoi, rostesc, cu toţii: „Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dă-ne har să Te iubim mai presus de toate lucrurile”. Când cerem acest har, recităm împreună Tatăl nostru şi, apoi, strigăm într-un singur glas: „Sfântă Marie, Mama lui Isus Hristos, obţine pentru noi har de la Fiul Tău pentru a putea să păzim Prima Poruncă”. Apoi, rostim Ave Maria şi continuăm, în aceeaşi manieră, prin fiecare din celelalte nouă porunci. Şi aşa cum rostim de douăsprezece ori Tatăl nostru şi Ave Maria în cinstea celor douăsprezece articole ale Crezului, tot aşa rostim Tatăl nostru şi Ave Maria în cinstea celor Zece Porunci, rugându-L pe Dumnezeu să ne dea har să le păzim bine.84

Xavier nu venise în India pentru a rămâne într-o singură zonă şi pentru a pune bazele unei lucrări de lungă durată. El s-a considerat un deschizător de drumuri şi era nerăbdător să meargă în alte locuri şi să lase lucrarea pentru a fi continuată de misiunile iezuite de pretutindeni. Când a părăsit India în 1545 pentru Extremul Orient, locul său a fost rapid ocupat de alţii şi, în mai puţin de câteva decenii, existau mai mult de o duzină de sate creştine, fiecare condus de un preot iezuit.

Din India, Xavier a plecat spre Malacca de pe Peninsula Malaeziană, unde a slujit pentru o vreme; însă visul său era să viziteze Japonia şi să pună acolo bazele creştinismului. Când s-a întors în Goa în 1548, el l-a întâlnit pe Anjiro, un japonez care l-a convins că, având o conducere adecvată şi o judecată logică, un misionar se putea aştepta la mari rezultate în Japonia: “Împăratul, nobilimea şi toţi ceilalţi oameni de rând, ar putea deveni creştini, deoarece japonezii”, spunea el, „sunt complet călăuziţi de legea raţionamentului”.85

Xavier a sosit în Japonia în 1549 şi, repede, şi-a dat seama că lucrarea sa de acolo va fi mult mai dificilă decât indicaseră cele mai elogioase previziuni. Bariera lingvistică a împiedicat orice încercare de evanghelizare: “Suntem asemenea multor statui din mijlocul nostru, deoarece ei vorbesc cu noi despre multe lucruri, în timp ce noi, neînţelegând limba, tăcem”. Cu toate acestea, Xavier a putut să scrie doar la câteva luni după ce a ajuns acolo, încât oamenilor le-a plăcut foarte mult să audă despre lucrurile lui Dumnezeu, “mai ales atunci

83 Brodrick, Saint Francis, pg.144.84 Neill, History of Christian Missions, pg.150.85 Neill, History of Christian Missions, pg.154.

38

când le înţeleg”.86 Aparent, unii au înţeles, pentru că, atunci când Xavier a părăsit ţara după doi ani, el a lăsat în urmă aproape o sută de convertiţi.

Libertatea de răspândire a convingerilor lor, care i s-a acordat lui Xavier şi tovarăşilor săi, a rezultat din mediul politic instabil al Japoniei. Nu exista o guvernare centralizată şi budismul era în declin. Acea situaţie a continuat după plecarea lui Xavier, iar misionarii iezuiţi care l-au urmat au fost martorii unor rezultate impresionante. Între anii 1570-1580, un mare număr de japonezi au început să se întoarcă spre catolicism. Aproape 50.000 într-o singură regiune au fost botezaţi şi, în preajma sfârşitului secolului al XVI-lea, se estimează că existau aproape 300.000 de creştini declaraţi. Toate acestea s-au întâmplat în ciuda unei schimbări dramatice pe scena politică japoneză. Misionarii străini nu mai erau bine primiţi şi creştinii japonezi au înfruntat o persecuţie severă, rezultată, uneori, prin moartea prin răstignire. În 1638, câteva mii de creştini au luat parte la Rebeliunea Shimabara, protestând împotriva persecuţiei şi impozitelor exorbitante. În cele din urmă, ei s-au refugiat într-un castel unde, după săptămâni de rezistenţă, ei au fost înfrânţi şi măcelăriţi. Însă, în ciuda acestor obstacole, catolicismul a continuat să fie o influenţă remarcabilă în Japonia timp de peste două secole.

Xavier s-a întors în Goa după plecarea sa din japonia şi, de acolo, a făcut planuri pentru a merge în China, sperând să pătrundă cu Evanghelia în acea ţară. Însă acest proiect va fi lăsat unui alt iezuit pentru a face munca de pionierat de acolo. În timp ce Xavier se pregătea să intre în China, el a contractat o febră şi a murit pe o insulă nu departe de ţărmul Chinei, doar la zece ani după ce-şi începuse cariera misionară.

Matthew Ricci

“Barbarii nu sunt bineveniţi!” Dacă exista un slogan care să caracterizeze China de-a lungul istoriei sale, acesta s-ar fi citit în acel mod. China era o ţară mândră şi izolaţionistă şi, ca urmare, a respins, timp de multe secole, plantarea permanentă a creştinismului în solul său. S-au făcut încercări, însă fără succes. Nestorienii care au călătorit din Siria în timpul secolului al VI-lea au fost primii misionari creştini cunoscuţi în China. Influenţa lor a început să scadă prin secolul al XIII-lea când a sosit primul misionar romano-catolic, Călugărul John. El a găsit o libertate considerabilă de a propovădui sub protecţia mongolilor care conduceau China în acea vreme şi mii de oameni au fost botezaţi. În timpul secolului al XIV-lea, totuşi, când dinastia Ming a venit la putere, misionarii au fost alungaţi şi, din nou, toate semnele creştinismului au fost rapid şterse. Doar la sfârşitul secolului al XVI-lea, creştinismul a câştigat, în fapt, o poziţie avantajoasă permanentă în China şi acesta a fost Matthew Ricci, un iezuit italian, care este cel mai responsabil pentru acea izbândă, un om care “a devenit şi a rămas întotdeauna cea mai respectată figură străină în literatura chineză”.87

86 Neill, History of Christian Missions, pg.156.87 F.A.Rouleau, „Matteo Ricci”, in The New Catholic Encyclopedia, ed.William J.McDonald (New York: McGraw-Hill, 1967), 12:472.

39

Ricci s-a născut în 1552, anul morţii lui Xavier. Tatăl său era un aristocrat italian care şi-a trimis fiul la Roma să studieze dreptul. Totuşi, aflat acolo, tânărul Ricci cade sub influenţa iezuiţilor şi după trei ani renunţă să mai caute o slujbă seculară şi intră în Ordinul Iezuit. Atât de îndurerat a fost tatăl său la aflarea veştii, încât el a plecat imediat la Roma ca să-şi scoată fiul din acel ordin. În prima noapte a călătoriei sale, el s-a îmbolnăvit de o febră violentă şi n-a mai putut merge mai departe. Acceptând acest atac neaşteptat al mâniei lui Dumnezeu asupra sa, bătrânul Ricci se întoarce acasă, temându-se de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă el s-ar fi împotrivit mai mult.

Acceptarea lui Ricci în Ordinul Iezuit n-a sugerat un sfârşit al studiilor sale seculare. De fapt, el şi-a continuat studiile la Colegiul roman, o şcoală iezuită sub îndrumarea unuia din cei mai recunoscuţi matematicieni din acea vreme şi tocmai această educaţie seculară a pregătit, mai târziu, calea pentru lucrarea sa foarte eficientă cu literaţii din China.

Prima sarcină a lui Ricci a fost în Goa, unde Xavier îşi începuse cariera misionară. Spre deosebire de Xavier, el n-a mers singur acolo. Împreună cu el au fost alţi treisprezece misionari iezuiţi. Urmând exemplul şi instrucţiunile lăsate de Xavier, ei s-au implicat, în special, în lucrarea educativă, instruindu-i pe copiii care urmau să devină liderii creştini ai următoarei generaţii. Educarea copiilor nu era ideea de lucrare misionară a lui Ricci, însă n-a existat un răspuns imediat la cererea sa de a primi o altă sarcină. După 4 ani în India, Ricci, potrivit biografului său, “a primit ordinul de plecare pentru care el se rugase atât de mult”.88

Lucruri captivante se petrecuseră în misiunile iezuite din Extremul Orient şi Ricci dorise cu disperare să intre în acţiune. Astfel că, atunci când o chemare a venit din oraşul-port portughez Macao de pe coasta Chinei, el a acceptat cu bucurie. Ruggieri, prietenul său, plecase acolo cu câtva timp înainte; şi, deşi el se împotmolise teribil în studiul limbii şi deprimat de descurajarea misionarilor veterani care locuiau acolo, Ricci a călătorit spre noul său post cu nerăbdare.

Sosirea lui Ricci în China a scos în evidenţă realizarea importantă care fusese îndelung aşteptată. Deşi misionarii locuiau de o vreme în Macao, intrarea legală în China nu fusese permisă. Însă la auzul despre pregătirea lui Ricci în asemenea domenii ca matematica, astronomia şi geografia, Wang P’an, guvernatorul provinciei Shiuhing, i-a invitat pe Ruggieri şi Ricci să vină să locuiască în provincia sa. Deşi s-au temut iniţial că invitaţia ar putea fi un şiretlic pentru a se descotorosi de ei, şi-au asumat riscul şi au mers. Acela n-a fost un şiretlic, iar Ricci a demonstrat rapid valoarea învăţăturii sale seculare în lucrarea misionară străină. Ricci a adus cu el mai multe dispozitive mecanice, inclusiv ceasuri, instrumente muzicale şi dispozitive astronomice şi de navigaţie, precum şi cărţi, picturi şi hărţi - cu care a atras un interes larg din partea învăţaţilor. Hărţile erau, în special, uimitoare pentru aceşti oameni care, anterior, refuzaseră să creadă că lumea era alcătuită nu doar din China şi vecinii săi apropiaţi.

Scopul primar al lui Ricci n-a fost acela de a aduce cultura occidentală ci Evanghelia. Pentru a împlini acel obiectiv, atât el cât şi Ruggieri s-au ras pe cap 88 Vincent Cronin, The Wise Man From the West (New York: Dutton, 1955), pg.31.

40

şi au îmbrăcat veşmintele unui călugăr budist. După numai doi ani, au existat convertiţi şi cei doi misionari au oficiat dedicarea unei mici biserici şi a unei locuinţe particulare pe care le construiseră cu ajutorul muncitorilor chinezi. În 1588, la cinci ani după ce au intrat legal în China, Ruggieri s-a întors în Europa, iar Ricci a rămas să continue lucrarea cu câţiva preoţi iezuiţi.

Între timp, Ricci trecuse de la îmbrăcămintea unui călugăr budist la aceea a unui învăţat confucianist, dându-şi seama că o asemenea ţinută i-ar conferi mai mult respect. Confucianismul era religia intelectualităţii chineze şi, din ce în ce mai mult, Ricci a încercat să câştige acel segment al populaţiei. Dacă chinezii puteau considera confucianismul doar o filozofie, atunci ei puteau accepta şi creştinismul fără a-şi abandona convingerile tradiţionale.

În timp ce Ricci căuta să contextualizeze creştinismul în China, un alt misionar iezuit, Robert de Nobili, făcea acelaşi lucru în India – în esenţă, devenind un brahman pentru a evangheliza acea castă pentru Hristos. El a respectat legile şi a purtat veşmintele castei brahmanilor şi s-a disociat de biserica creştină existentă. Totuşi, nu fără un potop de critici. Atât el cât şi Ricci au fost figuri extrem de controversate în cadrul romano-catolicismului.

Efortul lui Ricci de a face confucianismul compatibil cu creştinismul a trezit interesul chinezilor şi, fără îndoială, acesta a sporit numărul aşa-zişilor convertiţi, însă, în multe moduri, el a compromis principiile de bază ale creştinismului. De exemplu, numele pentru Dumnezeu era considerat de către mulţi creştini occidentali că fusese degradat de termenul chinez folosit de Ricci. Termenul Domnul cerului (T’ien pentru cer şi Shang-Ti pentru Domn suveran) din clasicii antici era numele pe care-l folosea el. De asemenea, Ricci a permis convertiţilor chinezi să participe la ceremoniile în cinstea strămoşilor lor prin rugăciuni şi tămâieri. El a argumentat că asemenea tradiţii indicau doar un respect sănătos pentru membrii decedaţi din familiile lor.

Metodele lui Ricci au fost atacate aproape imediat, în special de ordinele concurente, dominicanii şi franciscanii. Aşa cum s-a întâmplat în Japonia, a existat o indignare considerabilă în rândurile dominicanilor şi franciscanilor împotriva iezuiţilor. În China, unde iezuiţii menţinuseră un monopol virtual în răspândirea catolicismului timp de câţiva ani, celelalte două ordine i-au criticat repede pe aceştia. Până la începutul secolului al XVII-lea, chestiunea se transformase în ceea ce a devenit cunoscută ca şi “controversa ritualurilor chineze”, polemica cea mai aprinsă cu care s-au confruntat vreodată misiunile romano-catolice. Declaraţiile oficiale ale Papei au luat, în general, partea dominicanilor şi franciscanilor, interzicând creştinilor să aducă sacrificii lui Confucius sau strămoşilor lor. Împăratul chinez, pe de altă parte, lua partea iezuiţilor, ameninţând să-i alunge pe cei care se opuneau închinării la strămoşi. Controversa a continuat cu violenţă timp de secole, fără a fi vreodată, rezolvată pe deplin.

În apărarea lui Ricci însuşi ar trebui să se remarce disputele aprige în sensul că metodele sale au fost, în întregime, neintenţionate, iar indulgenţa sa

41

faţă de confucianişti s-ar putea să fi fost influenţată de intelectualii cu care se asociase. “Este imaginabil”, scrie A. J. Broomhall, “că, pentru ei, aspectele ceremoniale, civice şi politice ale acestor ritualuri s-ar putea să fi fost distincte de cele religioase şi superstiţioase, însă nu pentru chinezul de rând cu convingerile sale animiste”.89

Pentru Ricci însuşi, acceptarea ideilor confucianiste a venit în mod firesc. În timp ce a studiat şi a tradus clasicii chinezi, el a dezvoltat un respect extraordinar pentru ceea ce avea să ofere această cultură antică. El a respins doctrina tabulei rasa - convingerea că filozofiile şi religiile necreştine trebuie să fie eradicate în întregime înainte ca creştinismul să poată fi introdus în mod eficient. Tot aceeaşi a fost şi concluzia lui Xavier după ce a venit în contact cu japonezii şi cultura lor extrem de dezvoltată. Mai înainte, în India, el căutase să demitizeze sistemele necreştine, încercare soldată cu un mic succes. Politica de acomodare a devenit, astfel, un model pentru iezuiţi.

Marele respect al lui Ricci pentru poporul chinez şi dorinţa sa de a împărtăşi cu ei cunoştinţele sale ştiinţifice i-au oferit oportunităţi neobişnuite care au fost acordate la puţini alţi străini de dinainte sau începând de atunci. În 1601, la invitaţia lui Wan Li, lui Ricci i s-a permis să se stabilească în Pekin şi să-şi continue lucrarea misionară chiar sub nasul împăratului, trăind cu un stipendiu din partea guvernării imperiale. Ricci a adus cu el un orologiu pe care l-a dăruit împăratului, iar el şi colegii săi preoţi au devenit persoane oficiale care se ocupau cu “întoarcerea ceasului” la curtea imperială. “Când duşmanii au încercat să-l înlăture”, scrie Broomhall, “influenţii eunuci de la palat s-au temut pentru poziţiile lor şi au considerat că Ricci trebuie înlăturat”.90 “Este un miracol al mâinii atotputernice a Celui Preaînalt”, scria Ricci, iar “minunea a părut tuturor şi mai mare în sensul că noi nu numai că locuiam în Pekin, ci ne bucuram aici şi de o autoritate incontestabilă”.91

Ricci a slujit în Pekin până când a murit în 1611, la aproape zece ani după ce a ajuns în acel oraş. În această vreme, un număr semnificativ de învăţaţi şi oficiali guvernamentali şi-au declarat credinţa în Hristos, printre ei numărându-se Paul Hsü, unul din intelectualii chinezi de seamă şi membru al Academiei imperiale. Credinţa lui a fost sinceră şi el a transmis-o copiilor săi care au păstrat-o vie timp de generaţii. Fiica sa şi-a dedicat timpul pregătirii povestitorilor profesionişti pentru a duce Evanghelia în sate. Două alte descendente ale lui Paul au devenit faimoase prin căsătoriile lor - una a devenit Doamna Sun Yat-sen, iar cealaltă, Doamna Chiang Kai-shek. Deşi numărul convertiţilor chinezi în momentul morţii lui Ricci (aproape 2.000) a fost foarte mic în comparaţie cu populaţia numeroasă a Chinei, influenţa lor a fost cu mult mai mare datorită poziţiei lor înalte în societate, iar în secolele al XII-lea şi al XIII-lea creştinismul a continuat să se răspândească, în ciuda izbucnirilor periodice de persecuţie violentă. În timpul jumătăţii de secol de după moartea lui Ricci, biserica a crescut de o sută de ori.

Cât de evanghelic şi personal a fost acest creştinism de început în China este discutabil, însă în dogmă şi practică acesta, din păcate, s-a deosebit puţin 89 A.J. Broomhall, Hudson Taylor & China’s Open Century (London: Hodder & Stoughton, 1981), pg.74.90 Broomhall, Hudson Taylor, pg.64.91 Rouleau, „Matteo Ricci”, pg.471.

42

de catolicismul medieval din Europa. În jurnalul său, Ricci scrie despre Paul Hsü înclinându-se “în faţa statuii Fecioarei Maria”, înainte de a intra în locuinţa unuia din preoţii iezuiţi şi cum, după ce a fost botezat, “el participa la jertfa Liturghiei în fiecare zi” şi “a găsit o mare consolare în a merge la spovedanie”.92 Totuşi, a fost îmbinat şi mesajul Evangheliei şi, potrivit lui Broomhall, “a fost învăţată multă doctrină pură, pe lângă orice alt lucru adăugat”.93 O broşură despre Dumnezeu, scrisă de un preot iezuit în această perioadă, a circulat mult în provincii şi, mai târziu, folosită de misionarii protestanţi. Tocmai acest gen de literatură a păstrat mesajul viu după un edict din 1724 care-i alunga pe misionari şi-i silea pe creştinii chinezi să se închine lui Dumnezeu în secret.

Capitolul 3 – Mişcarea moraviană: Începutul misiunilor protestante

Explozia misiunilor romano-catolice care a avut loc în timpul Contra-Reformei catolice din secolul al XVI-lea n-a avut egal în rândul protestanţilor. Misiunile din întreaga lume n-au constituit o preocupare importantă pentru majoritatea reformatorilor. Apărarea propriilor păreri în faţa opoziţiei romano-catolice şi câştigarea unui nou teren în Europa au constituit, în sine, realizări semnificative, existând puţin timp sau puţini oameni disponibili pentru aventurile de peste mări şi oceane. În plus, protestanţilor le lipseau oportunităţile pentru misiunile de peste mări, care erau la discreţia romano-catolicilor, ce dominau scena religioasă în cea mai mare parte a ţărilor maritime şi care, în consecinţă, puteau să călătorească şi să trăiască sub protecţia exploratorilor şi a companiilor comerciale. Elveţia şi Germania, state fără ieşire la mare, primele bastioane ale protestantismului, n-au oferit protestanţilor un asemenea acces către ţinuturile străine. În plus, protestanţii n-au avut o forţă misionară gata pregătită ca ordinele monastice romano-catolice.

Teologia protestantă a fost un alt factor ce-a limitat viziunea întreprinderilor misionare. Martin Luther a fost atât de sigur de iminenta reîntoarcere a lui Hristos încât a neglijat necesitatea misiunilor străine. Ulterior, el şi-a justificat poziţia pretinzând că Marea Însărcinare se referea doar la apostolii Noului Testament, care-şi îndepliniseră obligaţia de răspândire a Evangheliei în întreaga lume cunoscută, scutind, astfel, generaţiile următoare de acea responsabilitate. Calviniştii au folosit, în general, aceeaşi mentalitate, adăugând „doctrina alegerii” (predestinării) care făcea ca misiunile să pară neesenţiale, dacă Dumnezeu i-a ales deja pe cei pe care-i va mântui. Totuşi, Calvin însuşi a fost, cel puţin aparent, cel mai mult orientat către misiuni dintre toţi Reformatorii. El nu numai că a trimis o mulţime de evanghelişti în ţara sa natală, Franţa, dar a şi însărcinat patru misionari, împreună cu un număr de hughenoţi francezi, să întemeieze o colonie şi să-i evanghelizeze pe indienii din Brazilia. Din păcate, aventura care a început în 1555 s-a sfârşit, la scurt timp, în

92 Matthew Ricci, „The Journal pf Matthew Ricci”, in Classics of Christian Missions, ed. Francis M.DuBose (Nashville: Broadman, 1979), pg.172-73.93 Broomhall, Hudson Taylor, pg.75.

43

mod tragic, când liderul renegat, Villegagnon, a trecut în tabăra portughezilor, care, apoi, a jefuit tânăra colonie şi a lăsat pe cei câţiva supravieţuitori rămaşi să fie omorâţi de către iezuiţi.

În secolul al XVII-lea au existat mai multe eforturi misionare protestante dispersate, însă, pe lângă lucrarea continuată de coloniştii americani (vezi capitolul 4), nici una dintre iniţiative n-a fost caracterizată de o perseverenţă reală. Quakerii au avut mai mult un interes trecător în misiunile străine, iar, în 1661, George Fox i-a însărcinat pe trei dintre fraţii săi ca misionari în China; însă grupul n-a ajuns la destinaţie. Câţiva ani mai târziu, Justinian von Weltz, primul misionar străin luteran, a mers în Surinam, situat de-a lungul coastei atlantice a Americii de Sud, unde şi-a dat viaţa într-un efort nereuşit de a stabili o misiune acolo.

Secolul al XVIII-lea a fost cel care a cunoscut prima mare ofensivă a misiunilor protestante, pentru că, numai în acel moment, protestanţii, într-un număr semnificativ, au început să recunoască responsabilitatea lor de a-i evangheliza pe cei care nu auziseră Evanghelia. Printre primii care au recunoscut această responsabilitate au fost luteranii - pietiştii luterani, ca de pildă, Philip Jacob Spener şi August Hermann Francke, care se întorseseră de la formalismul rece al bisericilor de stat. Francke, un profesor de la Universitatea din Halle, a transformat acea şcoală în centrul pietismului continental şi al evanghelizării şi misiunilor străine din secolul XVIII. Misiunile străine, totuşi, n-au reprezentat un curs acceptabil de acţiune pentru majoritatea liderilor bisericii şi teologii secolului al XVIII-lea, iar pietiştii erau dispreţuiţi şi ridiculizaţi. Ei erau porecliţi “entuziaşti”, “preoţii lui Baal”, “eretici”, “luterani falşi” şi “oameni periculoşi”, însă încrederea lor în justeţea poziţiei lor i-a propulsat foarte mult.

Prima realizare importantă în misiunile protestante s-a produs atunci când Regele Ferdinand al IV-lea al Danemarcei, un pietist el însuşi, a cerut misionari de la Halle pentru a-i evangheliza pe oamenii din ţinuturile sale de peste mări – în special, din Tranquebar, de-a lungul coastei de sud-est a Indiei. Bartholomew Ziegenbalg şi Henry Plütschau (vezi Capitolul 5) s-au oferit să meargă, luând, astfel, naştere Misiunea daneză-Halle. În următorul deceniu, în 1714, s-a deschis un colegiu misionar în Copenhaga care a instruit recruţi misionari, inclusiv marele Hans Egede, care a întemeiat o colonie misionară în Groenlanda în 1722.

Cel mai de seamă misionar din secolul al XVIII-lea care a slujit la Misiunea daneză-Halle a fost Christian Frederick Schwartz, un luteran evlavios, care a mers în India în 1750 şi a slujit, cu credincioşie, până la moartea sa, 48 de ani mai târziu. Cea mai mare parte din cariera sa misionară a fost petrecută călătorind de-a lungul coastei Indiei, proprovăduind Evanghelia şi plantând biserici, o realizare care ar fi fost imposibilă fără iscusinţa sa de a vorbi câteva limbi şi dialecte. Deşi a rămas necăsătorit şi fără copii, el a condus o lucrare eficientă cu copiii, care s-au maturizat în credinţă şi au îngroşat rândurile bisericii sale din Tanjore la un număr de aproape 2.000 de membri. În timpul vieţii sale, Misiunea daneză-Halle cunoscuse o creştere semnificativă, cu

44

aproximativ 60 din misionarii săi venind doar de la Halle, însă spiritul entuziast al primilor ani a scăzut. În momentul morţii sale, existau puţini voluntari noi care să ocupe posturile vacante.

Din fericire, declinul Misiunii daneze-Halle n-a constituit sfârşitul primelor misiuni protestante. Un alt grup, influenţat, de asemenea, de pietismul din Halle, devenise foarte popular, ajungând, în scurt timp, unul din cele mai mari biserici misionare din întreaga istorie. Fraţii moravieni (Unitas Fratrum), impulsionaţi de curajosul conte Zinzendorf, au îmbrăţişat Marea Însărcinare, deschizând calea pentru măreaţa epocă a misiunilor moderne. Doar în secolul al XVIII-lea, moravienii au plantat puncte de misiune în Insulele Virgine (1732), Groenlanda (1733), America de Nord (1734), Laponia şi America de Sud (1735), Africa de Sud (1736) şi Labrador (1771). Obiectivul lor extrem de urgent era acela de a răspândi Evanghelia până la marginile pământului, o pasiune care era evidentă în proporţia misionarilor faţă de laici. Procentul era de 1:60, o realizare vrednică de laudă în comparaţie cu procentul de 1:5000 în protestantism în ansamblu.

Una dintre trăsăturile caracteristice ale misiunilor moraviene, care a făcut posibil un asemenea mare procentaj în slujire ca misionari străini, a fost faptul că toţi misionarii erau conştienţi că trebuie să se autofinanţeze. Moravianismul a fost o mişcare care s-a născut din clasa meşteşugarilor şi părea firesc ca misionarii să-şi exercite meseria în timp ce călătoreau în străinătate. Contribuţiile voluntare, potrivit teoriei misiunilor moraviene, erau, pur şi simplu, inadecvate pentru a finanţa sarcina evanghelizării lumii. De aceea, singura alternativă era ca cei creştini să fie misionari în timp ce-şi exercitau profesiile.

În Labrador, misionarii moravieni se autofinanţau prin intermediul comerţului, având, astfel, destui bani la dispoziţie pentru asigurarea necesităţilor de bază ale eschimoşilor săraci. Ei deţineau corăbii şi ateliere meşteşugăreşti şi, prin exemplul lor, ei i-au atras pe eschimoşi în activităţi productive. Efectul lucrării lor a fost nu numai să aducă Evanghelia oamenilor, dar şi să îmbunătăţească semnificativ economia locală. În Surinam, pe coasta de nord-est a Americii de Sud, moravienii au pus bazele unei varietăţi de meşteşuguri, inclusiv croitorie, ceasornicărie şi brutărie. Odată cu creşterea influenţei lor economice, a crescut şi influenţa lor spirituală, apărând, astfel, o biserică moraviană prosperă în acea ţară.

“Cea mai importantă contribuţie a moravienilor”, scrie William Danker, “a fost accentul lor pe faptul că fiecare creştin este un misionar şi ar trebui să mărturisească prin profesia sa în fiecare zi. Dacă exemplul moravienilor ar fi studiat mai atent de către alţi creştini, este posibil ca meşteşugarul să-şi poată păstra locul de cinste în cadrul misiunii creştine universale în expansiune, pe lângă predicator, învăţător şi doctor”.94

Contele Nicolaus Ludwig von Zinzendorf

Unul din cei mai mari misionari ai tuturor timpurilor şi individul care a făcut cel mai mult pentru progresul cauzei misiunilor protestante în cursul secolului al 94 William J. Danker, Profit for the Lord (Grand Rapids: Eerdmans, 1971), 73.

45

XVIII-lea a fost un nobil german, contele Nicolaus Ludwig von Zinzendorf. Zinzerdorf a avut o influenţă puternică asupra creştinismului protestant iniţial, încât, în multe privinţe, a egalat-o sau a depăşit-o pe cea a cunoştinţelor sale personale, John Wesley şi George Whitefield. El a pus bazele evanghelizării ecumenice, a întemeiat biserica moraviană şi a scris mai multe imnuri, însă, mai presus de toate acestea, el a lansat o mişcare misionară mondială care a pregătit terenul pentru William Carey şi “Marele secol” al misiunilor.

Zinzendorf s-a născut în anul 1700 în bogăţie, ca fiul unui nobil. După moartea tatălui său şi recăsătorirea mamei sale, el a fost încredinţat, spre creştere, bunicii şi mătuşii sale. Pietismul lor evanghelic, plin de căldură, a fost acela care i-a îndreptat inima spre lucruri spirituale. Învăţătura sa timpurie a fost consolidată de educaţia sa. La vârsta de 10 ani, el a fost trimis să studieze la Halle, unde a primit învăţătura însufleţitoare a marelui luteran pietist, August Hermann Francke. Aici, Zinzerdorf s-a asociat cu alţi tineri dedicaţi şi, din asocierea lor, s-a născut “Ordinul seminţei de muştar”, o frăţie creştină dedicată iubirii “întregii familii umane” şi răspândirii Evangheliei. Din Halle, Zinzendorf a mers la Wittenberg să studieze dreptul, pregătindu-se pentru o carieră în slujba statului - singura profesie acceptabilă pentru un nobil. Însă el nu era mulţumit cu ceea ce-i oferea viitorul. El dorea foarte mult să intre în lucrarea creştină – totuşi, părea de neconceput să se rupă de tradiţia familiei. Decizia a cântărit greu în mintea sa până în 1719, când o întâmplare din timpul unui tur al Europei i-a schimbat cursul vieţii. În timp ce vizita o galerie de artă, el a văzut o pictură (Ecce Homo a lui Domenico Feti) ce-L înfăţişa pe Hristos îndurând cununa de spini, cu o inscripţie din care se putea citi: “După tot ce-am făcut pentru voi, ce-mi faceţi voi Mie?”95 Din acel moment, Zinzerdorf a ştiut că nu va putea fi vreodată fericit trăind viaţa unui nobil. Indiferent de preţ, el va căuta o viaţă de slujire a Mântuitorului care suferise atât de mult pentru a-l mântui.

Oportunitatea ca Zinzerdorf să devină implicat într-o lucrare creştină semnificativă n-a apărut până în 1722, când un grup de refugiaţi protestanţi a căutat adăpost pe moşia sa de la Berthelsdorf, numită, mai târziu, Herrnhut, însemnând “vegherea Domnului”. La invitaţia lui Zinzerdorf ca aceşti refugiaţi să se stabilească pe moşia lui, în ciuda opoziţiei altor membri ai familiei, a reprezentat un punct de cotitură în dezvoltarea mişcării moraviene. Herrnhut s-a dezvoltat rapid în timp ce se răspândea zvonul generozităţii contelui. Refugiaţi din motive religioase au continuat să sosească şi, curând, moşia s-a transformat într-o comunitate prosperă dotată cu case noi şi ateliere. Însă, odată cu numărul din ce în ce mai mare, au apărut şi problemele. Diversele religii ale rezidenţilor au creat discordie şi, de mai multe ori, însăşi existenţa Herrnhut-ului a fost pusă în primejdie.

Apoi, în 1727, la cinci ani după ce au sosit primii refugiaţi, întreaga atmosferă s-a schimbat. O perioadă de renaştere spirituală a atins apogeul în timpul unui serviciu religios în care s-a servit Cina Domnului pe data de 13 august, cu o mare trezire, care, potrivit participanţilor, a marcat venirea Duhului 95 A. Skevington Wood, „Count von Zinzendorf”, in Eerdmans’ Handbook to the History of Christianity (Grand Rapids: Eerdmans, 1977), 477.

46

Sfânt în Herrnhut. Indiferent de ceea ce s-a întâmplat în domeniul spiritual, nu există îndoială că această mare noapte de trezire a adus o nouă pasiune pentru misiuni, care a devenit principala caracteristică a mişcării moraviene. Diferenţele doctrinare minore nu mai erau o sursă de controversă. În schimb, exista un puternic spirit de unitate şi o dependenţă din ce în ce mai mare de Dumnezeu. A început un priveghi de rugăciune care a continuat toată ziua, şapte zile pe săptămână, fără întrerupere, timp de peste 100 de ani.

Implicarea directă în misiunile străine n-a survenit decât la câţiva ani după marea trezire spirituală. Zinzendorf participa la încoronarea regelui danez Christian al IV-lea şi, în timpul festivităţilor, el a fost prezentat unor groenlandezi (convertiţi ai lui Hans Egede) şi unui sclav negru din Indiile de Vest. Atât de impresionat a fost el de cererile lor pentru misionari, încât l-a invitat pe ultimul să viziteze Herrnhut şi el însuşi s-a întors acasă cu un puternic simţ al urgenţei. În mai puţin de un an, primii doi misionari moravieni fuseseră trimişi în Insulele Virgine şi, în cele două decenii care au urmat, moravienii au trimis mai mulţi misionari decât trimiseseră toţi protestanţii (şi anglicanii) în cele două secole precedente.

Deşi Zinzendorf este cunoscut, în principal, ca misionar în ţara sa, el însuşi a ajutat, din toată inima, întreprinderile misionare străine. În 1738, la câţiva ani după ce primii misionari plecaseră în Caraibe, Zinzendorf a însoţit trei noi recruţi ce fuseseră trimişi să se alăture colegilor de acolo. În momentul sosirii lor, ei au fost îndureraţi când şi-au găsit colegii în temniţă, însă Zinzerdorf s-a grăbit să-şi folosească prestigiul şi autoritatea sa de nobil pentru a le asigura eliberarea. În timpul vizitei sale, el a condus servicii religioase zilnice pentru negri şi a reorganizat structura administrativă şi îndatoririle teritoriale ale misionarilor. Atunci când a fost satisfăcut că lucrarea misionară se afla pe o bază solidă, el s-a întors în Europa, după doi ani călătorind, din nou, de această dată spre coloniile americane. Aici, el a lucrat împreună cu fraţii care slujeau în mijlocul indienilor şi a vizitat congregaţiile moraviene şi luterane, căutând să le unifice într-un singur trup; dar n-a reuşit în nici una din aceste acţiuni. Luteranii s-au împotrivit strădaniilor lui ecumenice, iar indienii au fost, aparent, chiar mai puţin impresionaţi de el.

Deşi Zinzendorf renunţase la viaţa sa de nobil, el n-a fost vreodată în stare să-şi înăbuşe aroganţa şi îngâmfarea şi i s-a părut dificil să ajungă să trăiască viaţa unui misionar de rând. El a dispreţuit, în mod făţiş, viaţa în pustie şi suportarea corvezilor din lucrarea misionară zilnică. El i-a considerat pe indieni ca necivilizaţi şi primitivi şi s-a revoltat din cauza faptului că ei îi tulburau intimitatea. Surprinzător, incapacitatea sa de a se raporta la ei sau chiar de a se înţelege cu ei n-a diminuat entuziasmul său pentru evanghelizarea lor. Zinzendorf a fost, mai presus de orice, un misionar în ţara sa şi, înainte de a părăsi America, el a numit peste 20 de misionari în lucrarea misionară indiano-americană.

Timp de 33 de ani, Zinzendorf a slujit ca şi coordonator al unei reţele mondiale de misionari care au apelat la el pentru conducere. Metodele sale erau

47

simple, practice şi trainice, rezistând în timp. Toţi misionarii lui erau laici ce fuseseră instruiţi ca teologi, dar şi ca evanghelişti. Ca laici care se autofinanţau, ei trebuiau să lucreze împreună cu potenţialii lor convertiţi, mărturisindu-şi credinţa prin cuvinte şi prin exemplul lor de viaţă - întotdeauna căutând să se identifice ca egali, nu ca superiori. Sarcina lor era doar evanghelizarea, evitând, în mod strict, orice implicare în chestiunile politice sau economice locale. Mesajul lor era dragostea lui Hristos - un mesaj evanghelic foarte simplu - cu o ignorare intenţionată a adevărurilor doctrinare până după convertire; şi chiar şi atunci, un misticism emoţional avea întâietate asupra învăţăturii teologice. Mai presus de orice, misionarii moravieni erau orientaţi spre celibat. Lucrarea lor avea întâietate. Soţiile şi familiile erau abandonate pentru cauza lui Hristos. Tinerii erau încurajaţi să rămână celibatari, iar când căsătoria a fost permisă, soţia era, adesea, aleasă prin tragere la sorţi.

Principalul exemplu de orientare spre celibat a fost Zinzerdorf însuşi. Soţia şi copiii săi erau adesea părăsiţi în timp ce el călătorea prin Europa şi alte părţi ale lumii, iar exilul lui, timp de mai bine de un deceniu din ţara sa natală, a complicat, mai târziu, viaţa lui de familie. Când era plecat, afacerea şi treburile sale erau conduse de capabila sa soţie, Erdmuth, însă ea era mai puţin dispusă să păstreze intactă relaţia lor de căsnicie. Nu era nici un secret că el şi Erdmuth se răciseră unul faţă de celălalt şi că ultimii cincisprezece ani din căsnicia lor au fost doar formali. Cu toate acestea, moartea ei a fost un moment de adâncă îndurerare pentru Zinzerdorf. Potrivit lui John Weinlick, biograful său, “îndurerarea contelui a fost agravată de remuşcare. El nu se purtase corect faţă de Erdmuth. Cinic până la contrariu, el nu-i fusese necredincios în timpul lungilor perioade de separare; dar el fusese extrem de nepăsător. El uitase că ea era o femeie, o soţie şi o mamă”.96

După ce anul de doliu pentru Erdmuth s-a încheiat, Zinzendorf s-a căsătorit cu Anna Nitchmann, o femeie de la ţară care, împreună cu alţii, l-a însoţit în călătoriile lui timp de mulţi ani. Căsătoria a fost ţinută în secret mai mult de un an, în parte pentru a evita o controversă familială legată de înjosirea lui de a se fi căsătorit cu o femeie cu mult sub rangul său social. În ciuda statutului ei umil, Anna era o soră moraviană dedicată, care a avut o puternică influenţă ideologică asupra lui Zinzendorf, în special, în domeniul misticismului, chiar acest fenomen pricinuindu-i probleme serioase pentru misiune.

Sub conducerea contelui, Biserica moraviană pusese un mare accent pe moartea lui Hristos. În vremea copilăriei, el meditase la moartea şi patimile Domnului, iar chemarea sa de a sluji a devenit evidentă în timp ce privea pictura ce descria agonia lui Hristos. Odată cu trecerea timpului, ceea ce odinioară fusese un accent s-a transformat într-o obsesie îngrozitoare şi întreaga biserică a părut să fie implicată într-o formă radicală de misticism.

În timp ce unii ar putea considera obsesia moravienilor în ce priveşte moartea fizică a lui Hristos ca fiind doar o aberaţie ciudată a moştenirii creştine evanghelice, semnificaţia se găseşte mult mai în profunzime decât aceea din

96 John R. Weinlick, Count Zinzendorf (Nashville: Abingdon, 1956), 225.

48

raportarea sa la misiunile creştine. Cu cât mai mistici şi mai introspectivi deveneau moravienii în identificarea lor personală cu suferinţa fizică a Domnului, cu atât mai puţin le păsau de nevoile altora, în special referitoare la evanghelizarea lumii. Ei considerau experienţele lor mistice, senzoriale, ca fiind dovada spiritualităţii supreme şi au neglijat latura practică a credinţei lor. Misionarii activi erau, de fapt, dispreţuiţi, deoarece aceştia nu atinseseră încă nivelul înalt de spiritualitate al misticilor şi, de aceea, cauza misiunilor a avut de suferit.

Toate acestea ar fi putut să determine o dispariţie rapidă a acestei mari mişcări misionare, însă, din fericire, contele şi-a venit în fire înainte ca acest lucru să se întâmple. Recunoscând că starea bisericii “se degenerase foarte mult” şi că, probabil, el însuşi o generase, Zinzerdorf a putut să depăşească acea perioadă “scurtă, dar groaznică”97 şi să revină la normal. Acest lucru a sporit reputaţia acestui mare om.

Contribuţia lui Zinzendorf la misiuni se observă cel mai bine în vieţile bărbaţilor şi femeilor care au acceptat provocarea lui de a renunţa la tot de dragul Evangheliei. Singura lor motivaţie a fost dragostea plină de sacrificiu a lui Hristos pentru oameni şi cu acel mesaj au mers ei până la marginile pământului.

Christian David şi Hans Egede

Cu excepţia Contelui Zinzendorf, individul cel mai implicat în punerea bazelor Bisericii moraviene a fost Christian David, care a avut meritul de a-i aduce pe fraţii exilaţi (Unitas Fratum) din toată Europa pe moşia lui Zinzendorf. David s-a născut în Moravia în 1690 într-o familie romano-catolică. În tinereţe, el a fost un catolic devotat, plin de râvnă în respectarea ritualurilor, a sărbătorilor şi în închinarea sa la Fecioara Maria. Mai târziu, el şi-a amintit că inima sa ardea ca o sobă din cauza dedicării religioase. Însă, în ciuda profundei sale sincerităţi, el n-a avut o înţelegere reală despre adevăratul creştinism până când n-a fost trimis de acasă pentru a fi ucenic la un stăpân care, împreună cu familia lui, îmbrăţişaseră, în secret, o credinţă evanghelică înflăcărată. Însă, chiar şi atunci, David a cunoscut învăţăturile creştine foarte puţin. Doar la vârsta de 20 de ani, el a căpătat o Biblie, o carte pe care nu o citise până atunci.

În 1717, la vârsta de 27 de ani, David a fost convertit şi curând după aceea, încurajat de devotata sa soţie, Anna, el a devenit un predicator laic itinerant. În timpul călătoriilor sale, el a întâlnit sute de creştini descurajaţi, persecutaţi, ce tânjeau după un refugiu unde puteau să se închine în mod liber; şi, în acea conjunctură, David l-a întâlnit pe Zinzendorf în 1722. Din acest moment, cei doi şi-au unit eforturile lor pentru întemeierea Herrnhut-ului. În anii care au urmat, David a vorbit despre Herrnhut în timp ce a călătorit prin Europa, recrutând persoane dornice să se stabilească acolo (colonişti).

Deşi era tâmplar de meserie şi fusese eficient în recrutarea coloniştilor, Christian David a dorit foarte mult să se implice, într-un mod mai direct, în evanghelizare, iar în 1733, i s-a ivit ocazia. El, împreună cu alţi doi moravieni, a fost trimis ca

97 Weinlick, Count Zinzendorf, 205.

49

misionar în Groenlanda pentru a reînsufleţi lucrarea misionară de acolo. Cu doi ani înaintea plecării lor în Groenlanda, Zinzendorf auzise zvonul că misionarul luteran Hans Egede era pe punctul de a-şi abandona lucrarea de acolo şi tocmai această informaţie eronată l-a determinat pe Zinzendorf să vină în ajutor. El a căutat imediat misionari printre discipolii săi moravieni, iar David a fost ales să fie liderul.

Sosirea misionarilor moravieni a fost o surpriză pentru Egede. El le-a urat bun venit, însă, aproape imediat, au apărut probleme şi neînţelegeri. Atât Egede cât şi David erau hotărâţi şi încăpăţânaţi şi o barieră lingvistică a complicat, mai târziu, situaţia. Egede, originar din Norvegia, a avut dificultăţi în înţelegerea limbii germane vorbite de noii veniţi moravieni, iar aceştia nu puteau înţelege deloc norvegiana lui maternă. Totuşi, David şi tovarăşii lui şi-au dat seama rapid că Egede n-avea nici o intenţie de a renunţa la lucrarea sa.

Hans Egede şi familia lui stătuseră în Groenlanda mai mult de un deceniu în momentul în care au sosit moravienii; şi, în ciuda obstacolelor, ei au rămas, pe deplin, dedicaţi misiunii. Născut în 1686 (cu 4 ani înaintea lui Christian David), Egede a crescut într-o familie luterană credincioasă şi a fost profund influenţat de un spirit înflăcărat al pietismului ce pătrunsese în ţările scandinave. El a studiat pentru a se implica în lucrare şi, apoi, a petrecut zece ani zbuciumaţi în pastorat. Conflictul cu un alt lucrător din dioceza sa cu privire la nişte chestiuni financiare a avut ca urmare amendarea lui de mai multe ori de către o curte ecleziastică. Aparent, Egede nu primea destui bani ca să-şi scape familia din sărăcie, însă maniera în care el căuta să rezolve acea situaţie era necuviincioasă.

Din copilărie, Egede auzise poveşti despre Groenlanda şi despre creştinii care, cu secole în urmă, migraseră acolo din Scandinavia – creştini despre ai căror descendenţi nu se mai auzise timp de peste 200 de ani. El învăţase din istoria norvegiană că Evanghelia fusese dusă în Groenlanda cu sute de ani în urmă de către Leif Norocosul (fiul lui Eric cel Roşu, un om violent căruia i se poruncise, mai întâi, să părăsească Norvegia şi, mai târziu, Islanda din cauza incidentelor soldate cu crime). Leif, însoţit de un preot, a răspândit creştinismul printre groenlandezi şi până în secolul al XII-lea biserica din acele locuri crescuse până acolo încât i s-a permis să aibă propriul episcop; însă, cu trecerea timpului, biserica a decăzut şi s-a întors la păgânism.

Aceste poveşti, combinate cu râvna misionară pietistă, l-au silit pe tânărul pastor norvegian să caute posibilitatea începerii unei misiuni în Groenlanda pentru acei “oameni săraci, care, pe vremuri, fuseseră creştini şi educaţi în credinţa creştină, dar care, acum, din lipsă de învăţători şi de instruire au căzut, din nou, în orbirea şi primitivismul păgân”.98 Fără un comitet de misiune pentru a-l sponsoriza, Egede a trimis o propunere “pentru convertirea şi iluminarea groenlandezilor”99 Regelui (Regatului unit al Danemarcei şi Norvegiei) şi

98 Louis Bobé, Hans Egede: Colonizer and Missionary to Greenland (Copenhagen: Rosenkilde & Bagger, 1952), 22.99 Bobé, Hans Egede, 23.

50

autorităţilor bisericii, însă războiul cu suedezii a amânat cererea sa timp de câţiva ani.

Între timp, Egede s-a confruntat cu o opoziţie personală puternică împotriva planurilor sale. Soacra lui s-a mâniat când a auzit vestea, iar soţia lui, Giertrud (mai în vârstă cu 13 ani) a fost şocată şi a insinuat faptul că regretă căsătoria lor. Atitudinea lui s-a schimbat curând. După ce ea şi soţul ei s-au rugat împreună pentru acel lucru, ea a devenit cel mai fidel susţinător şi au pornit împreună în ceea ce, acum, devenise o chemare comună. Când alţii au făcut presiuni asupra lor pentru a renunţa la planurile lor, ea a rămas neclintită în sprijinul ei: “Draga mea soţie a dat dovadă de mare credinţă şi statornicie reprezentându-mă, încât, acum, ar fi prea târziu să regrete ceea ce a făcut. Nu pot spune cât de mult m-a încurajat ea vorbind în acest fel şi prin faptul că ea, o femeie fragilă, a dovedit o credinţă şi un curaj mai mare decât mine”.100

În vara lui 1718, Egede, împreună cu soţia şi cei patru copii ai lui, şi-a părăsit parohia din Nord şi a navigat în sud spre portul Bergen, de unde a sperat să ajungă cu bine în Groenlanda. Această primă etapă a călătoriei, pe lângă periculozitatea de pe coasta norvegiană, s-a dovedit a fi un coşmar primejdios care ar fi putut zdrobi o dedicare mai slabă. Egede a căzut peste bord şi ar fi pierit dacă n-ar fi fost salvat ca prin minune de un pescar. În loc să-l descurajeze, incidentul i-a întărit credinţa şi l-a convins că salvarea sa a fost un semn clar de la Dumnezeu că el fusese cruţat pentru un scop divin.

După mai bine de doi ani de amânări şi nesiguranţă în Bergen, familia Egede a obţinut permisiunea de a pleca prin intermediul Companiei Bergen, ajungând în Groenlanda în vara lui 1721. După construirea la repezeală a unei locuinţe pentru a-şi adăposti familia în timpul lunilor reci ce urmau să vină, Egede s-a obişnuit cu viaţa deloc romantică de a fi un misionar străin. Plăcuta vreme de vară a fost compromisă de roiurile omniprezente de ţânţari. Dar chiar mai supărătoare decât ţânţarii a fost bariera lingvistică. Egede sperase să găsească o limbă similară cu a sa, adusă în Groenlanda cu secole în urmă de propriul lui popor, însă speranţele sale s-au spulberat curând. Încercarea de a spune chiar cele mai simple fraze s-a transformat într-un chin foarte mare şi, ca lucrurile să se complice, Egede n-a reuşit să identifice nici măcar o urmă de convingeri creştine care sperase să se fi păstrat de-a lungul secolelor.

Comunicarea n-a fost singura barieră culturală pe care Egede a trebuit s-o depăşească. Stilul de viaţă al eschimoşilor era atât de diferit de al său. Ei trăiau în locuinţe primitive, de 4 până la 6 picioare (1,2–1,8m) înălţime, adesea supraaglomerate cu câteva familii într-o singură locuinţă şi extrem de supraîncălzite în timpul iernii. Duhoarea dezgustătoare a cărnii şi a peştilor putreziţi, combinată cu mirosul respingător al bazinelor de urină (pentru înmuierea pieilor de animale), făcea atmosfera aproape insuportabilă pentru predicatorul norvegian; însă vizitarea locuinţelor era singurul său mijloc eficient de contact cu eschimoşii în timpul lunilor lungi de iarnă.

100 Bobé, Hans Egede, 29.

51

Lucrarea lui Egede pentru eschimoşi a demarat destul de greu. În timp ce fiii săi, Paul şi Niels, au învăţat rapid dificila limbă în timp ce se jucau cu prietenii lor, Egede s-a luptat ani de zile cu complexităţile gramaticii şi, chiar şi atunci, lui i s-a părut foarte dificil să comunice valorile spirituale. El depindea foarte mult de Paul şi Niels, iar ei s-au dovedit a fi un ajutor extraordinar în lucrarea sa. Cea mai eficientă metodă a lui Egede de a câştiga prietenia şi atenţia eschimoşilor în timpul primilor săi ani în Groenlanda a fost prin intermediul muzicii. Potrivit biografului său, Louis Bobé, “el le-a câştigat inimile cântându-le”.101

Cu toate acestea, progresul evanghelizării era dureros de încet. Egede a insistat ca eschimoşii să renunţe la căile lor păgâne şi el a proclamat cu putere că nu putea exista vreun compromis între creştinism şi păgânism. El a fost ferm în poziţia sa împotriva ritualurilor religioase păgâne, cerând ca eschimoşii să renunţe la sacrele lor farmece protectoare, la dansurile şi cântecele lor superstiţioase şi la “trucurile lor diavoleşti”. El avea puţină înţelegere despre convingerile lor şi, astfel, a fost incapabil să stabilească un element comun între religia lor păgână şi creştinism. În plus, obiectivul său a fost acela de a-i transforma în “fiinţe umane” înainte de a încerca să-i convertească la creştinism. Această abordare l-a îndemnat să-şi concentreze eforturile asupra copiilor. Deoarece în viaţa copiilor nu interveniseră superstiţiile păgâne ca în cazul părinţilor lor, aceştia erau mult mai uşor de învăţat. Cu permisiunea părinţilor lor, el i-a botezat şi a început să-i înveţe adevărurile creştinismului, de îndată ce au putut înţelege semnificaţia lui.

Egede nu şi-a abandonat vreodată visul de a găsi groenlandezi care să fi provenit din ţara sa natală. Prin căutările sale, el a descoperit rămăşiţe ale arhitecturii europene, inclusiv ruinele unei biserici; însă el n-a putut să găsească vreo urmă de creştinism care să se fi transmis de la generaţiile anterioare de creştini.

Progresul încet al lucrării misionare a lui Egede şi lipsa succesului comercial al Companiei Bergen s-au combinat pentru a diminua entuziasmul de început care existase pentru aventura din Groenlanda în rândurile celor din Danemarca. Apoi, în 1730, Regele Frederick al IV-lea, un susţinător fervent al aventurii misionare din Groenlanda, a murit, iar succesorul său, Regele Christian al VI-lea, a venit la putere. În anul următor, Christian al VI-lea a decis să abandoneze încercările de comerţ din Groenlanda şi oficialii şi lucrătorii companiei au fost rechemaţi acasă. Lui Egede i s-a permis să rămână, însă chiar şederea lui acolo era pusă la îndoială. Această situaţie a fost cea care a dat naştere la zvonul că Egede renunţase la lucrarea sa misionară şi care l-a îndemnat pe Zinzendorf să-i trimită pe Christian David şi colegii săi moravieni pentru a continua lucrarea pe care o începuse Egede.

Problemele dintre moravienii nou-sosiţi şi veteranul misionar Hans Egede, cu personalitatea sa dominatoare şi aspră, i-au jignit pe moravieni, care credeau într-o abordare mai delicată a evanghelizării. “Ceea ce a urmat”, potrivit istoricului Stephen Neill, “este tipic pentru ceea ce se întâmplă întotdeauna când

101 Bobé, Hans Egede, 82.

52

o a doua misiune intră pe teritoriul pe care este deja stabilită o misiune mai veche. Noii veniţi critică slăbiciunile celui mai vechi, având puţină consideraţie pentru ceea ce au îndurat pionierii”.102

Conflictul dintre cele două grupuri s-a axat pe metoda evanghelizării. Pentru moravieni, Egede era un luteran rigid şi doctrinar care era mai preocupat de învăţarea ortodoxiei sale reci decât de mântuirea sufletelor. Cum, întrebau ei, era posibil ca eschimoşii să înţeleagă doctrina complexă până când Dumnezeu nu le dădea lumina mântuirii? Egede, pe de altă parte, îi vedea pe moravieni predicând o religie sentimentală deplorabilă, cu puţină preocupare pentru doctrina creştină şi eradicarea superstiţiilor păgâne. Evanghelia lor unilaterală a dragostei lui Hristos, cu puţină referire la un Dumnezeu sfânt, drept, atotputernic, susţinea el, a eşuat în prezentarea creştinismului în mod corect.

În ciuda diferendelor, Egede şi moravienii au lucrat cot la cot, menţinând, uneori, o relaţie destul de prietenoasă. Egede le-a împărtăşit moravienilor toate însemnările şi materialul său lingvistic pe măsură ce ei s-au străduiau să înveţe, în mod serios, limba (deşi bariera lingvistică dintre ei făceau ca însemnările să aibă o mică valoare); iar când ei au fost bolnavi de scorbut, el i-a vizitat adesea, făcând tot posibilul pentru a le uşura suferinţa. De asemenea, soţia sa, Giertrud, a manifestat bunătate faţă de ei. Cu toate acestea, conflictul era omniprezent, determinând un observator contemporan să comenteze faptul că groenlandezii “sunt înclinaţi să se îndoiască de întreaga credinţă creştină şi să spună: «Cum poate fi acesta adevărul, când voi înşivă vă certaţi în privinţa lui?»”103

Prima realizare importantă pentru Egede în slujirea eschimoşilor s-a produs în 1733, în preajma sosirii lui Christian David şi a colegilor săi. Sosise vestea bună din Danemarca că noul rege decisese să continue lucrarea misionară din Groenlanda. Însă, odată cu această veste bună, a venit şi un groenlandez convertit, care s-a întors dintr-o vizită din Danemarca şi care devenise un purtător al germenului de variolă. La întoarcerea sa, el a călătorit din sat în sat, slujind cu Egede şi răspândind, fără să ştie, germenul mortal oriunde a mers. Curând, eschimoşii au fost decimaţi de boală, luptându-se pentru vieţile lor şi numai atunci le-a fost clar dovedită căldura şi dragostea plină de sacrificiu a acestui, dealtfel aspru, om al bisericii. Ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte s-a dovedit prin săptămâni şi luni de lucrare altruistă pe măsură ce boala continua să facă ravagii. Egede era în permanenţă la datorie şi, atunci când nu mergea în sate ca să-i îngrijească pe bolnavi, el era asaltat în propria sa casă. Auzind de generozitatea sa, eschimoşii au venit de la sute de km depărtare pentru tratament, iar cei mai bolnavi dintre ei, în starea în care se aflau, au fost aduşi în propria lui casă, unde el şi soţia sa le-au oferit paturi şi i-au îngrijit cu multă dragoste.

După ce trecuse pericolul şi se restaurase calmul în regiune, Egede a remarcat un interes mai mare în lucrurile spirituale în rândul oamenilor. El s-a

102 Stephen Neill, A History of Christian Missions (New York: Penguin, 1964), 237.103 Bobé, Hans Egede, 155.

53

făcut iubit de către ei, iar eschimoşii îl căutau, acum, pentru consiliere spirituală. Un groenlandez pe moarte, ce ignorase învăţătura lui Egede în vremea când era sănătos, a exprimat, cu amărăciune, sentimentele oamenilor faţă de misionarul lor norvegian: “Ai fost mai bun cu noi decât am fost unii cu alţii; ne-ai hrănit, atunci când am fost flămânzi; ne-ai îngropat morţii, care, altfel, ar fi fost pradă câinilor, vulpilor şi corbilor; şi, mai ales, ne-ai vorbit despre Dumnezeu şi cum să devenim binecuvântaţi, aşa încât, acum, putem muri bucuroşi, în aşteptarea unei vieţi de apoi mai bune”.104 Epidemia îngrozitoare din anul 1733 a durat mai puţin de un an, însă cicatricile au rămas pentru totdeauna. Egede nu şi-a mai recăpătat sănătatea pe deplin, iar soţia lui a rămas bolnavă până la moartea ei în 1736.

Între timp, moravienii puseseră bazele lucrării lor misionare şi, curând, au fost martorii unui succes extraordinar. În 1738, a izbucnit o trezire, iar în anii următori sute de eschimoşi au fost convertiţi la creştinism. Plin de invidie şi resentiment, Egede l-a acuzat pe Christian David de a fi “cules ceea ce am sădit eu”.105 Acuzaţia lui Egede, desigur, conţinea un element de adevăr, însă realitatea este că metodologia moravienilor a fost mult mai potrivită pentru eschimoşi decât cea a lui Egede. Evanghelia lor simplă, plină de sentimentalism emoţional, a stârnit interesul oamenilor ale căror superstiţii mistice erau, în unele privinţe, nu atât de îndepărtate de misticismul moravienilor. Curând, micuţa capelă de la Noul Herrnhut devenise supraaglomerată şi o nouă biserică a fost construită de tâmplarul misionar, Christian David.

După moartea soţiei sale, Hans Egede s-a întors în Copenhaga şi s-a recăsătorit. De acolo, el a condus lucrarea misionară din Groenlanda şi a instruit tineri pentru lucrarea misionară, însă el a văzut puţine roade în urma eforturilor sale. Cea mai mare bucurie a sa a fost aceea de a-şi vedea fiii continuând lucrarea de evanghelizare a Groenlandei. Fiul său, Paul, în special, a desfăşurat o lucrare foarte eficientă în zona Golfului Disko, unde izbucnise trezirea spirituală şi oamenii veneau de la mari distanţe pentru a-l auzi predicând. Lucrarea sa, totuşi, a fost întreruptă din cauza pierderii vederii, însă inima lui a rămas încă implicată în misiuni. El s-a întors în Copenhaga, unde şi-a continuat munca de traducere a Bibliei şi a colaborat cu tatăl său pentru a dezvolta un ghid doctrinar pentru groenlandezi. Hans Egede a murit în 1758 la vârsta de 72 de ani, iar Paul a trăit încă 30 de ani, sprijinind, până la sfârşit, cauza misiunilor în Groenlanda.

George Schmidt

În perioada în care creştinismul era plantat în Groenlanda, acesta a fost introdus, de asemenea, în alte zone îndepărtate ale lumii de către misionarii moravieni dedicaţi. În Africa de Sud, George Schmidt, un frate moravian necăsătorit, se lupta împotriva condiţiilor extrem de nefavorabile de a aduce Evanghelia populaţiei băştinaşe de acolo. Schmidt s-a născut în Moravia în 1709 şi a fost convertit la vârsta de 16 ani în timpul unei treziri în rândul fraţilor 104 Bobé, Hans Egede, 162.105 Bobé, Hans Egede, 158.

54

moravieni. Curând după aceea, el a călătorit la Herrnhut şi s-a aflat acolo în timpul marii treziri din 13 august 1727.

La Herrnhut, Schmidt a devenit un mesager care, împreună cu alţi fraţi, a fost trimis să propovăduiască Evanghelia. Sarcina lui era aceea de a se întoarce în ţinutul său natal, Moravia, unde era binecunoscut faptul că persecuţia din partea autorităţilor romano-catolice era omniprezentă. La scurt timp după ce ei au ajuns acolo, întâlnirile lor au fost descoperite, iar Schmidt şi tovarăşii săi au fost întemniţaţi. După eliberarea lor, cei trei tineri moravieni s-au întors la Herrnhut, însă, la scurt timp, Schmidt a fost, din nou, trimis să propovăduiască - de această dată în Austria, un mediu chiar mai aspru. Încă o dată, Schmidt, împreună cu tovarăşul său de călătorie, a încercat să se ferească de autorităţi şi a ţinut întâlniri religioase secrete şi, din nou, au fost făcute arestări, iar Schmidt a ajuns la închisoare. Timp de 3 ani, el s-a chinuit într-o celulă de închisoare. Condiţiile erau deplorabile, iar după aproape un an tovarăşul său a murit, lăsându-l pe Schmidt să sufere singur. Dacă suferinţele sale ar fi fost doar fizice, încercările prin care a trecut Schmidt n-ar fi fost atât de insuportabile, dar el a suferit şi o tulburare mentală. Zilnic, el era supus la presiuni pentru a abdica de la principiile sale de către iezuiţii aroganţi ce-l ţineau arestat, însă el a refuzat cu fermitate. După 3 ani de mizerie şi chin, Schmidt a fost condamnat la muncă grea, care a durat încă 3 ani până când, în cele din urmă, el a cedat şi a semnat o abdicare de la convingerile sale pentru a satisface autorităţile romano-catolice.

După ce a îndurat atât de multă suferinţă şi umilinţă, Schmidt s-a întors la Herrnhut, aşteptându-se să fie îmbrăţişat cu căldură de către fraţii săi. În schimb, el s-a confruntat cu o primire rece şi a fost tratat ca un apostat de către unii, din cauza “slăbiciunii” sale. El a fost distrus şi pentru a dovedi că nu era un laş, el a părăsit, încă o dată, siguranţa Hernnhut-ului şi a plecat, din nou, în bastioanele romano-catolice pentru a propovădui. Însă n-a fost fericit şi el a salutat, cu recunoştinţă, o schimbare în 1736, când a fost trimis în Olanda ca să înveţe limba olandeză şi, apoi, trimis în Africa de Sud în 1737 pentru a lucra printre hotentoţi. Zinzendorf auzise rapoartele lui Ziegenbalg şi Plütschau (vezi Capitolul 5) care, în drumul lor spre India, deveniseră foarte impresionaţi de aceşti africani oprimaţi.

Africa de Sud era, fără îndoială, un câmp de misiune la fel de dificil ca oricare altul din perioada de început a secolului al XVIII-lea. Coloniştii olandezi n-au văzut cu ochi buni eforturile misionare care puteau ridica statutul social al africanilor şi, apoi, fără să fie surprinzător, sosirea lui Schmidt printre ei a fost privită cu duşmănie. În plus, pastorii calviniştii reformaţi olandezi care se aflau în Colonia Cape deplângeau pietismul emoţional şi sentimental al moravienilor. Schmidt însuşi a făcut puţin pentru a se face iubit de către coloniştii olandezi. Potrivit unei descrieri, “el era categoric un ipocrit şi un impostor, urcându-se, uneori, pe acoperişul mai coborât al casei... Acolo, el îngenunchea aşa încât toţi... să-l poată vedea şi se făcea că se roagă”.106

106 Bernard Kruger, The Pear Tree Blossoms: A History of the Moravian Mission Stations in South Africa, 1737-1869 (South Africa: Genedendal Printing Works, 1967), 19.

55

După ce a locuit la un post militar pentru o vreme, Schmidt a călătorit în ţară, într-o regiune cunoscută sub numele de “Valea Maimuţelor” pentru a lucra printre hotentoţi. Hotentoţii, caracterizaţi de lipsa lor de trăsături negroide şi statura lor mică, erau consideraţi drept “vite negre” de către colonişti şi erau vânaţi ca animalele în efortul coloniştilor de a-i înrobi. Ei l-au întâmpinat pe Schmidt cu precauţie şi, cu ajutorul unui interpret hotentot, el a început să le propovăduiască; iar într-un timp foarte scurt el a întemeiat o şcoală cu aproape 50 de elevi.

Ca şi în cazul altor misionari moravieni, lucrarea lui Schmidt n-a fost finanţată de susţinătorii de acasă. Toţi moravienii se aşteptau să fie evanghelişti şi exista o mică diferenţiere între cei care slujeau pe câmpul de misiune de acasă şi cei care mergeau în străinătate. Schmidt a lucrat printre oameni, iar evanghelizarea personală a fost, pur şi simplu, condusă în timpul contactelor sale zilnice cu ei. Pentru o vreme, el a lucrat ca muncitor cu ziua, fiind măcelar, vopsind piei de animale, treierând grâul, curăţând copacii fructiferi şi făcând alte treburi specifice unei ferme; şi, după o vreme, el a ajuns să aibă un şeptel propriu, precum şi propria sa grădină.

Viaţa n-a fost uşoară pentru Schmidt în Africa de Sud. Iarna lui 1740 a fost extrem de severă, iar el şi vecinii săi au supravieţuit lipsei de hrană doar împuşcând un hipopotam, un animal care nu este folosit, în mod normal, ca aliment cu valoare nutritivă. Însă pentru Schmidt problemele traiului de zi cu zi aveau o importanţă secundară. Unicul său ţel pentru a se afla în Africa era evanghelizarea celor ce trăiau acolo; însă, şi în această regiune, el s-a confruntat cu condiţii vitrege şi obstacole. Mica sa turmă de credincioşi era instabilă şi supusă pericolului de a cădea din nou în păcat. Chiar şi Africo, interpretul său, a recăzut în vechile sale căi. El mergea la chiolhanuri cu băutură împreună cu prietenii săi şi aproape a provocat naufragiul neexperimentatei bisericuţe. Schmidt a reacţionat cu duritate şi, câteva zile mai târziu, bărbaţii implicaţi s-au pocăit; însă letargia spirituală a persistat. Atât de descurajat a fost Schmidt încât el i-a scris lui Zinzendorf că intenţionează să se întoarcă acasă.

Problemele lui Schmidt în clădirea unei părtăşii solide a creştinilor nu s-au datorat numai africanilor ci şi rezidenţilor olandezi şi autorităţilor coloniale. Fermierii locali au pătat, cu premeditare, reputaţia sa, unii acuzându-l că trăieşte cu o femeie hotentotă, alţii pretinzând că el este spion. Iar autorităţilor coloniale, atât religioase cât şi seculare, le-au displăcut profund prezenţa sa continuă – prezenţa unui lucrător neordinat care a avut îndrăzneala să-şi asume o poziţie de conducere spirituală.

Într-un efort de a stabiliza situaţia, Zinzendorf a intervenit. Într-o scrisoare către Schmidt, el i-a dat sfaturi, o politică misionară conturată şi, în acelaşi timp, l-a ordinat (sperând, evident, să potolească criticile): “De ce nu botezi copiii hotentoţilor care mor de mici? [Probabil că el a vrut să spună înainte ca aceştia să fi murit.] Cel care vine cu apă şi sânge, a murit şi pentru ei. Te ordinez pentru botez sau pentru împărtăşanie (Cina Sfântă)... un lucrător al bisericii noastre în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin... Sunt foarte mulţumit de tine.

56

Însă, dragul meu, te interesează prea mult pielea hotentoţilor şi prea puţin inima lor... Trebuie să le spui hotentoţilor, în special copiilor lor, povestea Fiului lui Dumnezeu. Dacă ei simt ceva, roagă-te cu ei, dacă nu, roagă-te pentru ei. Dacă sentimentul persistă, botează-i acolo unde ai împuşcat acel hipopotam”.107

Primirea ordinării a fost o mare încurajare pentru Schmidt şi, imediat, el şi-a exercitat drepturile de a conduce sacramentele, botezându-l pe Wilhelm, care fusese primul său convertit hotentot. Curând, şi alţii au fost botezaţi şi se dusese vestea printre oficialităţile olandeze despre ceea ce se întâmpla. În loc să liniştească lucrurile, ordinarea lui Schmidt a intensificat doar animozitatea oficialilor olandezi împotriva sa. Pastorii reformaţi de la Cape Town au insistat ca botezurile să fie anulate. Ei au somat doi dintre convertiţi să vină înaintea lor pentru a trece în revistă catehismul de bază şi au fost surprinşi să descopere că aceştia cunoşteau doctrina la fel de bine ca unii din proprii lor candidaţi pentru botez. Cu toate acestea, lui Schmidt i s-a cerut să părăsească Africa de Sud şi să se confrunte cu oficialii din Olanda. Astfel, în primăvara lui 1744, el a navigat spre Europa pentru a susţine validitatea lucrării sale înaintea autorităţilor olandeze de acolo.

În ciuda eforturilor lui Schmidt şi a altor lideri moravieni, permisiunea de întoarcere nu i s-a mai acordat şi micuţa biserică a hotentoţilor a rămas fără un păstor timp de aproape o jumătate de secol până în 1792. În acel an, moravienii s-au întors în vale; şi, spre surprinderea lor, ei au găsit o bătrână pe care Schmidt o botezase cu mai bine de 50 de ani în urmă, bucurându-se încă de Noul Testament pe care i-l dăduse acesta.

Cea de-a doua încercare misionară în Colonia Cape de către moravieni a fost de departe mai reuşită decât prima. Sub îndrumarea capabilă a lui Hans Hallbeck, lucrarea misionară a cunoscut o perioadă înfloritoare şi, pe la mijlocul secolului al XX-lea, existau 38 de puncte de misiune şi aproape 50.000 de creştini declaraţi sub jurisdicţia moraviană.

107 Kruger, Pear Tree Blossoms, 31.

57

Capitolul 4 – Misiunile americano-indiene: În căutarea “Sălbaticilor nobili”

“Pieile roşii”. “Aborigenii”. “Sălbaticii nobili”. “Triburile pierdute ale Israelului”. Nici o altă populaţie băştinaşă a lumii n-a fost atât de mult revendicată cu patimă şi mai tratată ca un nimic de către oficialii guvernamentali, politicieni şi conducători ai bisericii decât americanii indieni băştinaşi. Timp de secole, indienii au fost o ţintă majoră a evanghelizării creştine. Perioada de apogeu a misiunilor catolice a culminat în Lumea Nouă, unde forţa puternică a cercurilor conducătoare romano-catolice s-a mobilizat pentru a-i converti pe băştinaşi la catolicism. Însă o râvnă la fel de mare pentru atingerea indienilor a fost promovată de protestanţi, conduşi de politicieni, negustori şi persoane din Biserica Anglicană şi desfăşurată de un grup de misionari curajoşi. Povestea misiunilor americano-indiene este una contrariantă – o poveste despre un sentiment măreţ, despre ardoare şi dedicare, însă, în ultimă instanţă, o poveste despre un eşec uriaş. Cum ar putea un atât de mare efort dedicat să aibă ca urmare o roadă atât de mică? Două secole de confiscare agresivă a pământurilor, conflictele culturale şi o exterminare lentă constituie subiectul acestei povestiri.

Primii misionari care au venit în America de Nord au fost romano-catolicii. În secolul al XVI-lea, preoţii spanioli, în special din Ordinul Franciscan, au început să lucreze printre pueblos, în ceea ce reprezintă, acum, sud-vestul Statelor Unite. A luat fiinţă un număr de misiuni şi mulţi dintre indieni au devenit creştini nominali, deşi ei insistau să-şi păstreze multe din tradiţiile religioase străvechi. Un secol mai târziu, misiunile catolice, reprezentate de iezuiţii francezi, au intrat în Valea Sf. Laurenţiu (actualul Ontario) şi au început să lucreze printre huroni. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, jumătate din trib au devenit creştini nominali, dar, apoi, s-a produs dezastrul. Liga Iroqueză a lansat o campanie militară extraordinară împotriva huronilor şi, înainte ca aceasta să se încheie, cei mai mulţi dintre ei au fost fie ucişi, fie împrăştiaţi. Jean de Brebeuf, conducătorul misiunii, a fost torturat şi ucis, iar o eră a misiunilor iezuite pentru huroni lua sfârşit. Lucrarea a continuat în Quebec şi în alte părţi, însă nu cu entuziasmul de odinioară.

Mai târziu, misionarii romano-catolici au început să lucreze printre indienii din Marile Câmpii şi în teritoriul Oregonului, însă aceasta a fost mai mult o iniţiativă misionară protestantă decât una romano-catolică, ce a avut un impact durabil asupra indienilor din America de Nord. Chiar de la începutul explorării Lumii Noi de către englezi a existat un impuls puternic de câştigare a populaţiei băştinaşe la creştinism. Scrierile navigatorilor, companiile de comerţ şi magistraţii guvernamentali indică o râvnă misionară bine planificată. Creştinarea băştinaşilor a devenit o raţiune puternică pentru colonizare, iar statuturile coloniale puneau accent pe evanghelizarea indienilor. Carta Virginiei din 1606 începe cu binecuvântarea regelui asupra coloniştilor “în răspândirea religiei creştine unor asemenea oameni care trăiesc încă în întuneric şi o ignoranţă

58

îngrozitoare”. Carta Massachusetts Bay (Golfului Massachusetts) se angaja “să-i câştige şi să-i îndemne pe băştinaşii ţării la cunoştinţa şi ascultarea singurului Dumnezeu adevărat şi Mântuitorul omenirii şi la credinţa creştină”. Iar pecetea coloniei demonstrează această nevoie; emblema sa era figura unui indian care striga “Veniţi şi ajutaţi-ne”. Carta Coloniei Connecticut afirma că “evanghelizarea” era “singurul şi principalul scop” pentru întemeierea coloniei. La fel, Pennsylvania şi alte colonii au fost întemeiate cu scopul declarat al convertirii indienilor.

În multe cazuri, totuşi, declaraţiile cartelor guvernamentale reprezentau puţin mai mult decât retorică fără valoare. În timp ce coloniştii îşi formulau pretenţiile pentru terenuri, “sărmanul sălbatic” a devenit, mai degrabă, o ameninţare şi un obstacol decât un potenţial frate în Hristos. Lăcomia a pus stăpânire pe sentimentele de umanitarism şi evanghelizare, iar lucrarea misionarilor era făţiş dispreţuită. Astfel, misionarii s-au confruntat nu numai cu băştinaşi ostili, dar s-au lovit de ridiculizarea şi opoziţia propriului popor. Au existat şi excepţii. Massachusetts, mai mult decât oricare altă colonie, a căutat să-şi îndeplinească obligaţiile cartei. Slujitorii Evangheliei erau foarte respectaţi în acea colonie şi ei erau însărcinaţi cu o responsabilitate dublă: să-i convertească pe indieni, precum şi să-i slujească pe colonişti. Frecvent, totuşi, lucrătorii erau prea ocupaţi să-şi dedice timpul ambelor faţete ale lucrării lor, iar evanghelizarea indienilor era neglijată; însă, în alte cazuri, lucrătorii colonişti au luat dubla însărcinare în serios şi au întemeiat puncte de misiune impresionante.

John Elliot

Unul dintre primii şi, probabil, cel mai mare dintre toţi misionarii dedicaţi indienilor americani a fost John Elliot, denumit, adesea, “Apostolul indienilor”. Însă, în ciuda măreţiei pe care a căpătat-o el ca misionar, vocaţia de bază a lui Elliot a fost lucrarea sa de la biserica Roxbury. El a fost un lucrător congregaţional – întemeietor al unei biserici într-o colonie din Noua Anglie - nu un misionar în sensul cel mai strict al cuvântului. Cu toate acestea, dedicarea sa faţă de sarcina de a aduce creştinismul indienilor îl face unul din cei mai mari lideri misionari din întreaga istorie şi multe din metodele sale conţin o calitate veşnică.

John Elliot s-a născut în Anglia şi a fost educat la Cambridge unde, după pregătirea pentru lucrare, el a terminat în anul 1622. Deşi a fost ordinat în Biserica Anglicană, el a fost un non-conformist şi, astfel, orice lucrare pe care el a căutat-o în Anglia ar fi fost nesigură şi limitată în scop. Astfel, după slujirea ca profesor de şcoală timp de câţiva ani sub îndrumarea marelui tată al puritanismului, Thomas Hooker, el a navigat spre America, unde existau mai multe opţiuni în lucrare. Vara lui 1631 l-a adus în siguranţă în Massachusetts, o colonie care nu-şi sărbătorise încă cea de-a doua aniversare.

Deşi Noua Anglie părea îndepărtată şi necivilizată, Elliot s-a simţit repede ca acasă. Cei trei fraţi şi cele trei surori ale sale, ca şi logodnica sa, i s-au alăturat, cu toţii, în Lumea Nouă în mai puţin de un an. După ce a petrecut un an

59

în Boston ca pastor asistent, Elliot a acceptat invitaţia bisericii din Roxbury, unde se stabiliseră mulţi dintre prietenii şi vecinii săi din Anglia. Roxbury era o mică aşezare de frontieră, doar la două mile în afara oraşului Boston, şi, acolo, în octombrie 1632, John Elliot şi Hanna Mumford s-au căsătorit printr-o ceremonie civilă – prima căsătorie consemnată în acel oraş.

Ca mulţi pastori colonişti, primii ani ai lui Elliot în lucrare au fost ocupaţi cu nevoile congregaţiei sale. În apropiere trăiau indieni, însă vizitele lor ocazionale au atras puţină atenţie. Ei erau paşnici, iar coloniştii au acceptat prezenţa lor, gândindu-se foarte puţin la evanghelizarea lor. De fapt, mulţi locuitori din Noua Anglie, inclusiv lucrători spirituali, considerau rata crescândă a decesurilor din rândul indienilor, din cauza bolilor europene “importate”, ca fiind mijlocul prin care Dumnezeu “curăţa ţinuturile” pentru “poporul Său”. Indienii erau văzuţi ca o pacoste supărătoare ce încetinea progresul civilizaţiei.Doar în 1644, pe vremea când avea 40 de ani, Elliot şi-a început, în mod serios, lucrarea misionară. N-a existat vreo chemare macedoneană. N-a existat un angajament solemn. Exista, pur şi simplu, o nevoie, iar el era disponibil. Primul său pas a fost studierea limbii - doi ani de angoasă mentală învăţând dialectul Massachusetts al limbii algonquin, o limbă nescrisă compusă din sunete guturale şi inflexiuni ale vocii. Această sarcină dificilă a fost sprijinită de Cochenoe, un tânăr indian capturat în Războiul Pequot. Cochenoe a slujit ca profesorul lui Elliot şi, de asemenea, l-a însoţit ca interpret şi asistent timp de câţiva ani.

În toamna lui 1646, Elliot şi-a rostit prima predică în faţa unui grup de indieni ce locuia în apropiere. A fost primul test crucial al capacităţii lui de a comunica eficient şi el a tânjit după reuşită. În ciuda eforturilor sale, mesajul lui a fost adresat unor urechi surde; indienii “nici nu l-au luat în seamă”, nici nu i-au dat importanţă, ci au fost plictisiţi şi au dispreţuit ceea ce am spus eu”. După o lună, Elliot a predicat din nou, de această dată unui grup mai mare de indieni care se adunaseră la wigwam-ul Waban. Reacţia a fost mult mai favorabilă. Indienii au ascultat cu atenţie mai mult de o oră, iar când s-a încheiat predica, ei au pus întrebări – întrebări pe care Elliot le-a descris, mai târziu, ca fiind “curioase, minunate şi interesante”. Elliot a răspuns câtorva întrebări, însă, cu o psihologie misionară perceptivă, el a încheiat timpul de întrebări, “hotărât să-i lase înfometaţi după Dumnezeu”. Înainte de a părăsi tabăra, Elliot a oferit hrană, inclusiv bomboane şi mere pentru copii şi tutun pentru bărbaţi. El a repurtat un succes şi a “plecat cu multe urări de bine”.108

Două săptămâni după întâlnirea sa încurajatoare, Elliot s-a reîntors, însoţit de doi pastori şi un lucrător neordinat (cu care fusese în primele sale vizite). Au participat mai mulţi indieni curioşi, iar întâlnirea a fost profitabilă. După rugăciunea sa de deschidere, Elliot i-a îndemnat pe copii să recite catehismul şi, bineînţeles, părinţii au învăţat în timp ce-au ascultat. El a predicat, apoi, despre cele Zece Porunci şi despre dragostea lui Hristos, la care câţiva indieni au reacţionat cu lacrimi şi plânsete. Din nou, au urmat întrebări – cea mai dificilă la

108 Ola Elizabeth Winslow, John Elliot, „Apostle to the Indians” (Boston: Houghton Mifflin, 1968), 96.

60

care s-a răspuns a fost: “De ce nici un om alb nu ne-a spus până acum aceste lucruri?”

În lunile următoare, Elliot a continuat să meargă de două ori pe săptămână la wigwam-ul Waban, întotdeauna cu lecţii de catehism şi predici evanghelistice care erau pregătite cu grijă şi repetate în complexa limbă Algonquin. Deşi Elliot însuşi purta o parte din povara lucrării, el a apelat şi la ajutorul altora, inclusiv al pastorilor din vecinătate şi al propriilor săi enoriaşi. Entuziasmul lor a încurajat dispoziţia sa şi a păstrat activă misiunea în vremurile dificile. Se călătorea întotdeauna lent şi greoi. Mersul din greu pe potecile din deşert era obositor, însă optimismul lui Elliot nu putea fi domolit: “Toată iarna, n-am avut nici o zi cu vreme rea atunci când am mers să propovăduim indienilor. Lăudat fie Domnul”.109

Odată cu trecerea săptămânilor şi a lunilor, câţiva indieni au fost convertiţi şi s-au observat schimbări vizibile în vieţile lor. Un raport publicat în mai puţin de un an după prima întâlnire a lui Elliot a consemnat următorul progres:

Indienii şi-au părăsit complet vracii.Ei au organizat întâlniri de rugăciune de dimineaţă şi de seară în wigwam-urile (corturile) lor.Ei nu numai că respectă Sabaturile, dar au făcut şi o lege pentru a-i pedepsi pe cei care nu le respectă. Oricine profanează Sabatul trebuie să plătească 20 de şilingi.Ei încep să devină sârguincioşi şi confecţionează articole pentru a le vinde tot anul. Iarna, mături, sobe, oale, coşuri; primăvara, ei vând merişor, peşte, căpşuni.Femeile învaţă să toarcă.110

Una din primele preocupări ale indienilor, ca şi a lui Elliot, a fost aceea de a avea un teren special destinat indienilor creştini. Motivaţia lui Elliot a fost aceea că noii convertiţi aveau nevoie să fie separaţi de cei care nu manifestau vreun interes în Evanghelie. Indienii, pe de altă parte, doreau un loc al lor. Coloniştii albi lucrau în ferme şi construiau garduri, restricţionându-le indienilor teritoriul pentru vânătoare şi pescuit. Elliot a făcut o cerere în numele lor la Curtea enerală şi indienilor le-au fost acordaţi câţiva mii de acri (1 acru = 4000 mp), la 18 mile (29 km) sud-vest de Boston într-un colţ izolat al teritoriului Natick. Indienii n-au fost împotrivă să se mute şi, curând, ei au întemeiat oraşul Natick, denumit, în mod frecvent, “oraşul rugăciunii”.

Natick n-a fost o aşezare tipic indiană. Au fost amenajate străzi, iar fiecărei familii i s-a dat un teren. Unele clădiri, prin sprijinul lui Elliot, au fost construite în stil european, însă majoritatea indienilor au ales să locuiască în wigwam-uri (corturi). A fost stabilită de către Elliot o formă biblică de guvernare, bazată pe planul lui Ietro din Exodul 18:21; oraşul a fost împărţit în grupuri de câte zece, cincizeci şi o sută de oameni, fiecare diviziune fiind cârmuită de un bărbat adult. Civilizaţia omului alb a devenit standardul şi existau aşteptări ca indienii creştini să se conformeze. Pentru Elliot, adevăratul creştinism nu schimba doar inima şi mintea, ci şi stilul de viaţă şi cultura. El n-a putut să conceapă o comunitate cu

109 Winslow, John Elliot, 110.110 Winslow, John Elliot, 113.

61

adevărat creştină, separată de cultura europeană, şi acest factor, în înţelegerea ulterioară, poate fi considerat ca unica slăbiciune gravă a lucrării sale. Din păcate, generaţiile de misionari care l-au urmat, au perpetuat, cu puţine excepţii, aceeaşi idee greşită.

Au existat probleme în întemeierea Natick-ului, în special din partea coloniştilor albi cărora le displăcea şederea permanentă a indienilor în mijlocul lor, însă Elliot a înaintat periodic o cerere către Curtea Generală a Coloniei Massachusetts pentru acordarea de alte terenuri şi, până în 1671, el adunase mai mult de 1.100 de indieni în 14 “oraşe de rugăciune”. Lucrarea sa a fost atent examinată de Curtea Generală şi el a acceptat, cu înflăcărare, toate fondurile publice pe care aceştia le-au alocat proiectelor sale.

Deşi Elliot a investit timp şi efort în chestiunile temporare, preocuparea sa de bază a fost progresul spiritual al indienilor. El era lent şi meticulos în evanghelizarea sa şi, deşi a fost martor la primele sale convertiri după ce le-a propovăduit doar de trei ori, el n-a încercat vreodată să grăbească acest proces. De fapt, el a amânat intenţionat botezul şi acordarea calităţii de membru în biserică până când s-a convins că indienii erau dedicaţi noii lor credinţe. Primele botezuri au fost amânate până în 1651, la cinci ani după primele convertiri. De asemenea, întemeierea bisericii a fost amânată până când Elliot şi colegii săi de lucrare au decis că indienii erau pregătiţi să-şi asume funcţiile şi responsabilităţile din biserică.

Elliot a fost interesat nu doar în declaraţii de credinţă. El a căutat maturitate spirituală în convertiţii săi indieni, iar, în concepţia sa, acest lucru putea fi realizat numai dacă indienii ştiau să citească şi să studieze Biblia în propria lor limbă. De aceea, în 1649, la trei ani după prima sa predică la wigwam-ul Waban, în toiul unui program încărcat, el şi-a început lucrarea de traducere. Primul său proiect terminat a fost un catehism tipărit în 1654. În anul următor au fost publicate Cartea Genesa şi Evanghelia după Matei; iar, în 1661, Noul Testament a fost terminat, cu Vechiul Testament urmând doi ani mai târziu. În ciuda acestei realizări remarcabile, Elliot a fost aspru criticat pentru irosirea timpului său în limba indiană, când ar fi putut să-i înveţe pe indieni limba engleză.

Odată cu trecerea anilor şi pe măsură ce „oraşele de rugăciune” au crescut numeric, iar indienii creştini au crescut spiritual, Elliot s-a concentrat din ce în ce mai mult pe instruirea liderilor indieni. Până în 1660, douăzeci şi patru de indieni fuseseră instruiţi ca evanghelişti pentru a sluji proprilor lor oameni şi câteva biserici ordinaseră lucrători indieni. Au fost întemeiate şcoli în fiecare oraş, iar indienii se adaptau aparent bine culturii europene. Aparent, viitorul părea luminos, însă răbdarea ajunsese la limită. Cotropirea europeană a ţinuturilor indiene, timp de decenii, nu putea continua la nesfârşit. Cotropirea pământurilor, tranzacţiile necinstite şi maltratarea indienilor au stârnit dorinţa de răzbunare. Exista o nelinişte printre indienii din nord-est şi chiar indienii care se rugau nu puteau să nu observe groaza care se contura la orizont – cel mai sângeros război din istoria colonială americană.

62

Războiul Regelui Filip (numit după căpetenia Wampanoag care a început lupta) a izbucnit în vara lui 1675, după ce trei dintre vitejii căpeteniei au fost spânzuraţi pentru uciderea unui indian paşnic care-l avertizase pe guvernatorul coloniei de planul căpeteniei de a ataca. Acest război a fost aproape pierdut de către colonişti în ceea ce a devenit o paralelă, la o scară mult mai mare, la colonizarea de rău augur din Virginia. Chiar şi aşa, înainte ca lupta să se termine, la mai bine de un an după ce a început, treisprezece oraşe şi mai multe aşezări au fost complet devastate. Familii întregi – bunici, mătuşi, unchi şi copilaşi – au fost şterse din registrele cu consemnări coloniale.

Povestea indienilor creştini din timpul acestui război sângeros a fost una tragică - o poveste repetată mereu şi mereu în istoria americană. Deşi chiar indienii care se rugau aveau plângeri legitime împotriva încălcării ţinuturilor lor de către albi şi, în cuvintele lui Elliot, “problema pământurilor nu le-a dat un motiv mic de poticnire”111; cu toate acestea, ei au rămas loiali coloniştilor albi, când cei din Wampanoag şi, mai târziu, alte triburi, au atacat. În plus, ei au ajutat armata colonistă ca iscoade şi luptători. Ajutorul lor a înclinat balanţa în favoarea coloniştilor. Însă loialitatea şi lucrarea lor nu erau de ajuns. Tensiunile erau mari. Toţi indienii erau suspecţi şi, astfel, sute de indieni creştini au fost exilaţi pe o “insulă sumbră şi stearpă” în portul Boston – “luaţi în grabă” înainte ca ei să-şi poată aduna lucrurile şi siliţi să îndure o iarnă aspră, fără hrană şi provizii suficiente.

Elliot i-a vizitat pe indieni de câteva ori în timpul acelei ierni cumplite şi a stăruit pe lângă oficiali, în numele lor, pentru mai multă hrană şi medicamente, însă preocuparea şi compasiunea sa au avut ca urmare un ajutor material insuficient. Totuşi, aceşti indieni exilaţi erau mai norocoşi decât familiile pe care le lăsaseră în urmă. Mulţi din cei rămaşi au fost ucişi, fără deosebire, de către coloniştii laşi care căutau să se răzbune pe oricine semăna cu un indian. Când s-a pus capăt violenţei, majoritatea indienilor creştini care au supravieţuit s-au întors în oraşele lor devastate. S-au făcut eforturi pentru reconstruire, însă viaţa nu mai era aceeaşi. Indienii fuseseră slăbiţi nu numai numeric, ci şi spiritual. Mulţi dintre indienii care deveniseră soldaţi au fost ispitiţi de băuturile omului alb, fără să le mai pese de lucrurile spirituale.

Războiul Regelui Filip a fost o tragedie pentru numeroşii indieni şi albi direct implicaţi, ca şi pentru un sfânt în vârstă de 72 de ani. John Elliot investise decenii de slujire altruistă în lucrarea sa misionară şi i-a fost dificil să vadă urmările războiului. Însă el nu era unul care să renunţe: “Pot să fac puţin, totuşi, sunt hotărât, prin harul lui Hristos, să nu renunţ la lucrare, atâta timp cât am picioare să merg”.112 Odată cu trecerea anilor, randamentul lui a scăzut, însă el a rămas credincios lucrării până la moartea sa în 1690, la vârsta de 85 de ani.

Deşi o mare parte a lucrării lui Elliot a fost distrusă de devastarea războiului, locul său ca misionar de prim rang n-a fost dezonorat. Exemplul lui ca evanghelist şi traducător al Bibliei a pregătit terenul pentru eforturile misionare

111 Neville B. Cryer, „John Elliot”, in Five Pioneer Missionaries (London: Banner of Truth, 1965), 212.112 Winslow, John Elliot, 179.

63

ulterioare în rândul indienilor, iar influenţa sa în întemeierea Societăţii pentru Răspândirea Evangheliei, o filială misionară a Bisericii Anglicane, care a lucrat activ în coloniile americane, nu poate fi supraevaluată.Care a fost „secretul” vieţii excepţionale de slujire a lui Elliot? Ce l-a susţinut de-a lungul anilor de opoziţie, restrişte şi dezamăgire? Trei caracteristici sunt demne de remarcat: optimismul său de neclintit, abilitatea sa de a apela la ajutorul altora şi siguranţa sa absolută că Dumnezeu, şi nu el, mântuia sufletele şi rămânea în control în vremurile rele, ca şi în cele bune.

David Brainerd

Unul din cei mai uimitori misionari pentru indienii americani şi, posibil, ai tuturor timpurilor, este David Brainerd, un moştenitor al puritanismului din Noua Anglie şi un produs al Marii Treziri. Brainerd era o persoană extrem de zeloasă. Aducerea Evangheliei triburilor nomade de indieni a fost unica sa misiune. El şi-a dedicat viaţa pentru acea cauză. La vârsta de 29 de ani, după o lucrare misionară de doar 5 ani, el a murit ca urmare a eforturilor sale istovitoare. Locul lui Brainerd în istorie se bazează, în mare măsură, pe inspiraţia extraordinară pe care viaţa sa personală a avut-o asupra altora. Jurnalul şi biografia sa, publicate de Jonathan Edwards, sunt lucrări clasice ale literaturii creştine, iar misionarii de-a lungul secolelor, inclusiv William Carey şi Henry Martyn, au fost profund influenţaţi de viaţa sa. Însă metodele sale de evanghelizare au fost puse la îndoială. Metodele lui Brainerd au fost diferite, în mod clar, de cele ale marelui său predecesor misionar pentru indienii americani, John Elliot, şi, în ciuda intensităţii eforturilor lui Brainerd, rezultatele lucrării sale au fost slabe.

David Brainerd s-a născut în 1718 în Haddam, Connecticut. Tatăl său era un bogătaş care trăia împreună cu soţia şi cei nouă copii ai săi pe o mare moşie ce dădea spre râul Connecticut. Tatăl lui David a murit atunci când David avea doar 8 ani, iar mama sa a murit când el avea 14 ani – o tragedie care a persistat, întotdeauna, în memoria sa. Moartea era foarte reală pentru el şi, în multe privinţe, el nu s-a bucurat de o copilărie fericită şi lipsită de griji. El a fost sobru şi studios şi foarte preocupat de condiţia sufletului său.

La vârsta de 20 de ani, după ce a locuit cu sora lui şi a lucrat la o fermă pentru o vreme, Brainerd s-a reîntors la Haddam pentru a studia în casa unui lucrător în vârstă. Acest domn bătrân şi pios avea o preocupare sinceră pentru tânărul său discipol, însă sfatul lui “de a sta departe de tineri şi de a căuta compania oamenilor în vârstă şi sobri”113, nu era, cu siguranţă, sfatul de care avea nevoie Brainerd. Asta a părut doar să perpetueze pelerinajul său religios fluctuant care l-a purtat de pe culmi ale spiritualităţii înalte în văi ale disperării umilitoare. Lupta spirituală a lui Brainerd a culminat cu o experienţă de “glorie nespusă”, care i-a dat siguranţa mântuirii sale, însă urcuşurile şi coborâşurile sale spirituale au persistat pe parcursul vieţii sale.

113 Elizabeth D. Dodds, Marriage to a Difficult Man: The „Uncommon Union” of Jonathan and Sarah Edwards (Philadelphia: Westminster, 1971), 118.

64

În septembrie 1739, la vârsta de 21 de ani, Brainerd s-a înscris la Universitatea Yale. Era o perioadă de tranziţie la Yale. Când a intrat pentru prima dată în şcoală, el a fost întristat de indiferenţa religioasă pe care a observat-o în jurul său, însă impactul lui George Whitefield şi a Marii Treziri şi-au pus curând amprenta, iar întreaga atmosferă s-a schimbat. Grupurile de rugăciune şi de studiu biblic au apărut peste noapte – de obicei, spre nemulţumirea autorităţilor universitare care se temeau de “entuziasmul” religios. În această atmosferă, tânărul Brainerd a făcut o remarcă necumpătată despre unul dintre profesori, judecându-l că este un ipocrit. Remarca a ajuns la urechile oficialilor şcolii care, fără îndoială, căutau un incident pentru a discredita trezirea spirituală, iar David, un ţap ispăşitor convenabil, a fost exmatriculat după ce a refuzat să-şi ceară scuze în public pentru ceea ce spusese în particular.

Aceea a fost o situaţie nefericită pentru Brainerd, care i-a cauzat suferinţă în anii ce-au urmat şi au contribuit la dispoziţia sa melancolică. În ciuda propriilor eforturi şi ale prietenilor influenţi, el n-a mai fost repus în drepturi şi nici nu i s-a permis să-şi continue studiile la Universitatea Yale. Cu toate acestea, anii săi de studiu nu s-au irosit. În timpul anilor săi de studenţie, el l-a auzit pe Ebenezer Pemberton aducând un mesaj impresionant despre oportunităţile pentru lucrarea misionară printre indieni. Brainerd n-au uitat vreodată mesajul şi, în noiembrie 1742, după exmatricularea sa de la Yale, el a răspuns, cu entuziasm, la chemarea lui Pemberton de a veni în oraşul New York pentru a discuta un posibil rol pentru el în lucrarea misionară destinată indienilor. Pemberton era un pastor american ce slujea, de asemenea, ca secretar regional al Societăţii din Scoţia pentru răspândirea cunoştinţelor creştine. Doar de puţină vreme, societatea îşi începuse lucrarea în rândul indienilor, iar Brainerd a fost luat în considerare ca unul din cei doi misionari ce urmau să fie numiţi şi ai căror lucrare urma să fie finanţată.

Deşi Brainerd se considera nevrednic de acea sarcină, membrii din conducerea Societăţii au avut o altă părere, oferindu-i, cu entuziasm, numirea în acel post. Prima perioadă de lucrare a lui Brainerd a fost în Kaunaumeek, New York, unde el trebuia să studieze limba cu John Sergeant, un misionar veteran care slujea în vecinătate, în Stockbridge, Massachusetts. John, împreună cu soţia lui, Abigail, slujise, de fapt, timp de 8 ani în rândul indienilor, botezând mai mult de 100 de convertiţi şi traducând porţiuni ale Scripturii. Ce ocazie ar fi fost pentru un recrut lipsit de experienţă ca Brainerd să lucreze cu acest misionar experimentat şi să înveţe de la el! Însă n-a fost să fie aşa. Spiritul de independenţă al lui Brainerd şi râvna sa pentru proprii săi convertiţi l-au determinat să se avânte în această lucrare de unul singur, deşi el nu cunoştea limba indienilor şi era total nepregătit pentru viaţa din deşert.

Primele sale zile ca misionar au fost petrecute în singurătate şi deprimante: “Inima mi-era strânsă... Mi se părea că nu voi avea vreodată succes printre indieni. Sufletul meu era sătul de viaţa mea; îmi doream atât de mult să mor”. Deşi, mai târziu, el a fost ajutat de un interpret indian din Stockbridge, timp de câteva săptămâni, Brainerd a încercat să predice indienilor fără traducător.

65

Eforturile sale au fost zadarnice şi viaţa sa era nefericită: “Trăiesc în cel mai pustiu şi melancolic deşert, la 18 mile (29 km) de Albany. Locuiesc cu un scoţian sărac; soţia lui ştie să vorbească foarte puţină engleză. Dieta mea constă în cea mai mare parte din budinci pregătite în grabă, porumb fiert şi pâine coaptă în cenuşă... Camera mea este o mică grămadă de paie pusă peste nişte scânduri. Munca mea este extrem de grea şi dificilă: parcurg pe jos o milă şi jumătate (2,4 km), aproape zilnic, dus şi întors; deoarece trăiesc atât de departe de indienii mei”.114

În vara următoare, Brainerd şi-a construit propria colibă lângă aşezarea indiană, însă încercarea sa de a-i evangheliza pe indieni n-a avut succes. Prima sa iarnă în pustie a fost una de greutăţi şi boală. În martie 1744, după un an de şedere la Kaunaumeek, Brainerd a rostit ultima sa predică. El era descurajat de cariera sa misionară, însă, în ciuda ofertelor venite din partea bisericilor întemeiate de a fi pastorul lor, el “a hotărât să continue să se ocupe de indieni”.115

Brainerd a fost trimis, apoi, în Pennsylvania, la nord de Philadelphia. Aici, el a fost bine primit de către indieni şi i s-a permis, adesea, să le vorbească în casa căpeteniei. Totuşi, progresul a fost lent. Noul său interpret indian, Tattamy, avea nu numai o problemă cu băutura, dar era şi lipsit de cunoştinţe spirituale şi, astfel, el a fost complet ineficient în transmiterea mesajului lui Brainerd. Brainerd a considerat şansele sale de a câştiga convertiţi “întunecate ca miezul nopţii”.

După câteva luni, Brainerd a călătorit spre vest pentru a-i evangheliza pe indienii de-a lungul râului Susquehanna. Aceasta a fost o călătorie obositoare: “Înaintăm în deşert; m-am confruntat cu cea mai dificilă şi periculoasă călătorie de până acum, cu care nici unul din noi nu ne-am mai întâlnit; n-am văzut decât munţi foarte înalţi, văi adânci şi stânci groaznice printre care ne-am croit drumul”. Pentru ca lucrurile să se complice, calul lui Brainerd a căzut într-un “loc îngrozitor” şi şi-a rupt piciorul, fapt ce l-a lăsat pe Brainerd fără altă alternativă decât aceea de a-l împuşca şi de a merge până la cea mai apropiată casă, la o depărtare de 30 de mile (48 km). După ce a predicat cu puţin succes, Brainerd s-a întors în Pennsylvania, unde, cu excepţia călătoriilor frecvente, el a rămas în cel de-al doilea an al lucrării misionare.116

Boala şi depresia au continuat să-l chinuie pe Brainerd. Marile sale speranţe de trezire spirituală în rândul indienilor deveniseră din ce în ce mai mici. Cu excepţia lui Tattamy şi a soţiei sale, ce fuseseră convertiţi şi făceau progrese spirituale remarcabile, Brainerd a considerat anul său petrecut în Pennsylvania drept o pierdere. El a fost cuprins de un sentiment de vinovăţie, crezând că n-a realizat nimic în schimbul plăţii sale şi a fost tentat să renunţe. Apoi, în vara lui 1745, dispoziţia lui s-a ameliorat. El a auzit de un grup de indieni, aflat la 85 mile (136 km) spre sud, în Crossweeksung, New Jersey, care manifesta un interes mai mare faţă de creştinism. Încă o dată, Brainerd şi-a părăsit lucrarea şi s-a mutat. Însă, de această dată, norocul i-a surâs. Indienii din 114 David Wynbeek, David Brainerd: Beloved Yankee (Grand Rapids: Eerdmans, 1961), 60-61.115 David Wynbeek, David Brainerd, 79.116 David Wynbeek, David Brainerd, 113.

66

New Jersey erau mult mai dornici să audă Evanghelia. Curând, indienii, precum şi albii, veneau de la mari distanţe pentru a-l auzi predicând. Nerăbdător să aibă rezultate, Brainerd a botezat 25 de convertiţi în câteva săptămâni, iar în iarna următoare el a organizat o şcoală.

Adevărata roadă a eforturilor lui Brainerd a devenit evidentă în vara lui 1745, când a izbucnit o trezire în rândul indienilor. Deşi Brainerd depindea încă de un interpret şi indienii au înţeles doar cele mai elementare principii ale creştinismului, ei au răspuns la predica sa, iar scene încărcate emoţional, atât de caracteristice Marii Treziri, au apărut brusc printre indienii de la Crossweeksung. Aşa cum arată jurnalul său, a fost o perioadă entuziasmantă pentru Brainerd în timp ce el a fost martor la rezultatele vizibile ale vieţilor schimbate.

6 august. Dimineaţă, am vorbit indienilor în casa unde locuim. Mulţi dintre ei erau, la acea vreme, foarte afectaţi şi au părut surprinzător de sensibili, aşa încât câteva cuvinte despre preocupările sufletelor lor au făcut să curgă lacrimi în voie şi să producă multe suspine şi gemete. După amiază, după ce ei s-au întors în locul unde, de obicei, le propovăduiam, le-am vorbit din nou. Erau aproape 50 de persoane în total, cam 40 capabili să participe la serviciul divin înţelegând ceva. Am insistat asupra lui 1 Ioan 4:10: “Şi dragostea stă”. Ei păreau dornici să audă; însă, apoi, n-a ieşit nimic în evidenţă decât atenţia lor, până aproape de sfârşitul discursului meu. Apoi, adevărurile divine au avut o influenţă surprinzătoare şi au produs o mare preocupare în rândul lor. Erau doar 3 din 40 care s-au abţinut de la lacrimi şi plânsete amarnice. Ei toţi, ca unul singur, păreau într-o agonie a sufletului de a dobândi interes în Hristos; şi cu cât le vorbeam mai mult despre dragostea şi mila lui Dumnezeu în trimiterea Fiului Său de a suferi pentru păcatele oamenilor; şi cu cât mai mult îi invitam să vină şi să “guste” din dragostea Sa, cu atât mai mult suferinţa lor creştea, deoarece ei se simţeau incapabili să vină. A fost surprinzător să văd cum inimile lor păreau a fi străpunse de invitaţiile blânde şi mişcătoare ale Evangheliei, când nu li s-a spus nici un cuvânt de groază. A fost foarte tulburător să-i văd pe săracii indieni, care, cu o zi în urmă, se închinaseră şi urlaseră în sărbătoririle lor idolatre şi în petrecerile lor de beţie, întorcându-şi, acum, faţa la Dumnezeu cu o asemenea insistenţă pentru un interes în Fiul Său preaiubit! Am găsit două sau trei persoane, care, am avut motiv să cred, găsiseră consolare în ceea ce se spusese cu o seară înainte. Aceştia, împreună cu alţii care găsiseră mângâiere, se aflau împreună şi păreau să se bucure mult că Dumnezeu Îşi continua lucrarea, cu o asemenea putere, în viaţa altora.117

În primăvara lui 1746, Brainerd i-a convins pe indienii împrăştiaţi în New Jersey să se stabilească laolaltă în învecinatul Cranbury şi, curând după aceea, a fost întemeiată o biserică. Au urmat mai multe treziri şi, după un an şi jumătate, convertiţii ajunseseră să fie aproape 150. Însă sănătatea lui Brainerd era şubrezită. Cea de-a patra şi ultima călătorie înapoi la Susquehanna, deşi mai reuşită decât tururile precedente, a reprezentat prea mult pentru constituţia sa fragilă. El era grav bolnav de tuberculoză. Lucrarea sa misionară era terminată.

După ce a petrecut iarna în casa unui păstor prieten din New Jersey, Brainerd a mers la Northampton, Massachusetts, unde şi-a petrecut ultimele luni în casa marelui predicator şi învăţat, Jonathan Edwards, cu a cărui fiică,

117 Jonathan Edwards, ed., The Life and Diary of David Brainerd, (Chicago: Moody, 1949), 141, 146.

67

Jerusha, el spera să se căsătorească. Totuşi, acest vis nu s-a realizat vreodată. Timp de 19 săptămâni, Jerusha l-a îngrijit cu tandreţe, însă în zadar. El a murit la 9 octombrie 1747. În anul următor, de ziua Sf. Valentin, Jerusha l-a urmat, murind de tuberculoză, pe care, aparent, a contractat-o de la el.

68

Capitolul 5: Asia Centrală de Sud: Confruntarea cu crezurile antice

Asia Centrală de Sud. Ce cadru ironic pentru prima ofensivă majoră a misiunilor străine protestante. Aici, în subcontinentul India, unde s-au născut cele mai vechi şi mai complexe religii ale lumii şi unde convingerile religioase au pătruns în fiecare aspect al societăţii. De aceea, nu-i de mirare că milioanele de oameni care şi-au croit drum cu coatele prin pieţele aglomerate îi priveau cu dispreţ pe cei care le aduceau o nouă religie. Ce le-ar putea oferi o religie “occidentală”, pe care hinduismul, budismul, islamismul, sikhismul sau jainismul nu le putea oferi? Şi ce interes ar putea exista într-o religie dogmatică precum creştinismul? Hinduşii, cu nenumăraţii lor zei, se mândresc cu toleranţa lor şi privesc cu dispreţ pretenţiile exclusive ale creştinismului.

Dar creştinismul, cum au demonstrat William Carey şi cei care l-au urmat, a avut de oferit totul oamenilor din Asia Centrală. Chiar pe lângă darul gratuit al mântuirii şi al vieţii veşnice, doar creştinismul a oferit oamenilor o eliberare din lanţurile sistemului învechit al castei şi din procesul, fără sfârşit, al reîncarnării ce-i înrobea. Doar creştinismul îi atingea pe “paria” şi le oferea o speranţă pentru aici şi acum. Doar creştinismul era dispus să-şi sacrifice tinerii şi tinerele pericolelor Asiei tropicale sud-centrale, într-o dragoste altruistă de a-i înălţa sufleteşte pe oamenii de acolo.

Sacrificiile lui William Carey, Adoniram Judson şi alţii care au trudit în India şi în alte părţi ale Asiei Centrale au fost incomensurabile. Climatul era deosebit de aspru, iar febra tropicală cerea un preţ mare. Atât Carey cât şi Judson şi-au îngropat atât soţiile cât şi copilaşii, însă nici un preţ nu era prea mare pentru privilegiul de a aduce creştinismul în acea zonă a lumii. Lucrarea misionară din străinătate nu era pentru „pitici” spirituali, iar primii pionieri nu s-au aşteptat vreodată la un climat ideal sau la o populaţie receptivă. Însă ceea ce ei n-au putut anticipa a fost acuzaţia finală împotriva lor şi a credinţei lor – opoziţia puternică a propriilor compatrioţi (în special, Compania East India), care s-au împotrivit oricărui efort de a răspândi Evanghelia , deşi înşişi oficialii companiei pretindeau că se află sub egida creştinismului.

În ciuda obstacolelor extraordinare, creştinismul a fost plantat în India şi pretutindeni în Asia Centrală de Sud, iar prin influenţa lui William Carey, care a inaugurat “Marele secol” al misiunilor străine, evanghelizarea lumii a început să fie considerată ca fiind o obligaţie de bază a Bisericii creştine. Totuşi, Asia Centrală de Sud, n-a constituit vreodată un câmp fertil pentru creştinism, unde, chiar şi astăzi, doar o mică minoritate (mai puţin de 3%) din populaţie a îmbrăţişat religia creştină.

Deşi Carey a fost marele misionar-pionier pentru India, el n-a fost primul. Cu secole înaintea lui, au venit Francis Xavier (vezi Cap.2) şi alţi emisari romano-catolici; iar cu 90 de ani înaintea lui a venit Bartholomew Ziegenbalg şi Henry Plütschau, misionari luterani susţinuţi de către Misiunea daneză-Halle. Ziegenbalg şi Plütschau, care au lucrat aproape de capătul sudic al Indiei în

69

Tranquebar, au fost împiedicaţi de opoziţia comercială a filialei daneze a Companiei East India (Compania „India de Est”), însă, cu toate acestea, ei au făcut progrese şi au făcut mulţi convertiţi în timpul lucrării lor. După 6 ani, Plütschau s-a întors acasă din cauza sănătăţii şubrede, în timp ce Ziegenbalg a rămas să păstorească biserica şi să traducă întreg Noul Testament şi o mare porţiune a Vechiului Testament într-una din nenumăratele limbi existente în India. El a murit în 1719 după 14 ani de lucrare.

Traducerea lui Ziegenbalg a fost terminată de un alt misionar de la Misiunea daneză-Halle, care, în schimb, l-a influenţat pe Christian Frederic Schwartz să meargă în India. Schwartz a ajuns în 1750 şi a slujit cu credincioşie timp de 48 de ani, până când a murit în 1798, la 4 ani după ce Carey şi-a început lucrarea la mai mult de o mie de mile (1600 km) spre nord.

William Carey

William Carey, un cizmar englez sărac, a fost un candidat cu puţine şanse la un rang înalt. Totuşi, el a fost numit, pe bună dreptate, “Tatăl misiunilor moderne”. Mai mult decât oricare alt individ din istoria modernă, el a stârnit imaginaţia lumii creştine şi a arătat, prin propriul său exemplu smerit, ceea ce se poate şi ceea ce ar trebui făcut pentru a aduce o lume pierdută la Hristos. Deşi s-a confruntat cu multe încercări dificile în timpul carierei sale misionare de 40 de ani, el a demonstrat o hotărâre tenace pentru a reuşi, iar el nu s-a dat vreodată bătut. Secretul său? “Pot să muncesc din greu. Pot să perseverez în orice preocupare bine stabilită. Acestui lucru îi datorez totul”.118 Viaţa lui Carey ilustrează, în mod profund, potenţialul nelimitat al unui individ foarte obişnuit. El a fost un om care, fără angajamentul său deplin faţă de Dumnezeu, ar fi trăit, fără îndoială, o existenţă foarte mediocră.

Carey s-a născut în 1761 lângă Northampton, Anglia. Tatăl său era un ţesător care lucra la un război de ţesut în locuinţa familiei sale. Deşi sărăcia era standardul pentru familii ca şi cea a lui Carey, viaţa era simplă şi necomplicată. Revoluţia industrială începuse să înlocuiască micile ateliere meşteşugăreşti cu atelierele soioase şi pline de condens, precum şi cu zgomotoasele fabrici textile. Copilăria lui Carey a fost una obişnuită, cu excepţia problemelor persistente datorate alergiilor care l-au împiedicat să-şi urmeze visul de a deveni grădinar. În schimb, la vârsta de 16 ani, el a devenit ucenicul unui cizmar şi a continuat în acea meserie până la vârsta de 28 de ani. El a fost convertit în adolescenţă şi, curând după aceea, s-a asociat, în mod activ, cu un grup de dizidenţi baptişti şi şi-a dedicat timpul liber studiului Bibliei şi slujbelor neordinate.

În 1781, înainte de cea de-a douăzecea aniversare, Carey s-a căsătorit cu cumnata meşterului său. Dorothy era cu peste 5 ani mai în vârstă decât el şi, ca multe din englezoaicele din secolul XVIII de acelaşi nivel social, era analfabetă. De la început, a fost o căsătorie nepotrivită şi, odată cu trecerea timpului şi lărgirea orizonturilor lui Carey, distanţa care-i despărţea a devenit şi mai mare. Primii ani ai căsniciei lor au fost plini de greutăţi şi sărăcie. Pentru o vreme,

118 Mary Drewery, William Carey: A Biography (Grand Rapids: Zondervan, 1979), 25.

70

Carey n-a avut doar responsabilitatea întreţinerii propriei sale soţii şi a familiei sale în creştere, ci s-a îngrijit şi de văduva răposatului său meşter şi a celor 4 copii ai ei.

În ciuda vremurilor economice grele, Carey n-a renunţat la studiu şi la predicarea laică; iar în 1785 el a acceptat o chemare de a deveni păstorul unei micuţe biserici baptiste, unde el a slujit până când a fost chemat la o biserică mai mare în Leicester, deşi, chiar şi aici, el a fost silit să caute o altă slujbă pentru a-şi întreţine familia. În aceşti ani de pastorat, filozofia sa în ce priveşte misiunile a început să se contureze, declanşată, mai întâi, de citirea de către el a cărţii Captain Cook’s Voyages (Călătoriile căpitanului Cook). Treptat, el şi-a dezvoltat o perspectivă biblică asupra subiectului şi a devenit convins că misiunile străine erau responsabilitatea centrală a bisericii. Ideile sale erau revoluţionare. Mulţi, dacă nu majoritatea, lucrătorilor creştini din secolul al XVIII-lea credeau că Marea Însărcinare a fost dată doar apostolilor şi, de aceea, convertirea “păgânilor” nu-i privea, în special dacă acest lucru nu era legat de colonizare. Când Carey şi-a prezentat ideile unui grup de lucrători creştini, unul dintre ei i-a replicat: “Tinere, stai jos. Când Dumnezeu doreşte să-i convertească pe păgâni, El o va face fără ajutorul tău sau al meu”.119 Însă Carey a refuzat să tacă. În primăvara lui 1792, el a publicat o carte de 87 de pagini care a avut consecinţe considerabile şi a fost clasificată alături de Cele 95 de teze ale lui Luther în influenţa sa asupra istoriei creştine.

Cartea, An Enquirey Into the Obligation of Christians to Use Means for the Conversion of the Heathens (O investigaţie în obligaţia creştinilor de a folosi mijloace pentru convertirea păgânilor), a prezentat, cu competenţă, argumentul pentru misiunile străine şi a căutat să minimalizeze argumentele ce dramatizau imposibilitatea de a trimite misionari în ţinuturi îndepărtate. După publicarea cărţii, Carey a vorbit unui grup de lucrători creştini la o întâlnire a Asociaţiei Baptiste în Nottingham, unde el a predicat din Isaia 54:2-3 şi a rostit citatul său, faimos în prezent: “Aşteaptă lucruri mari de la Dumnezeu şi îndrăzneşte lucruri mari pentru Dumnezeu”. În ziua următoare, în mare măsură datorită influenţei sale, lucrătorii creştini au decis să organizeze un nou comitet de misiuni, care a devenit cunoscut sub denumirea de Societatea Misionară Baptistă. Decizia n-a fost luată uşor. Majoritatea lucrătorilor creştini din Asociaţie trăiau, ca şi Carey, din venituri foarte modeste şi implicarea în misiuni străine înseamna sacrificii financiare extraordinare, atât din partea lor cât şi a congregaţiilor lor.

Andrew Fuller, cel mai remarcabil lucrător creştin sprijinit financiar de noua societate, a devenit primul secretar al acestei societăţi, iar primul misionar numit a fost John Thomas, un baptist neordinat ce fusese în India ca doctor pentru Marina regală şi care a rămas, după termenul său de lucrare, să slujească ca doctor misionar şi evanghelist independent. Imediat, Carey şi-a oferit serviciile noii societăţi în calitate de “coleg de lucrare” pentru Thomas, fiind acceptat cu entuziasm.

119 J. Herbert Kane, A Concise History of the Christian World Mission (Grand Rapids: Baker, 1978), 85.

71

Deşi Carey fusese de multă vreme interesat în misiuni, decizia de a se oferi pentru a sluji în străinătate a fost luată mai mult în grabă. Faptul că biserica lui a fost afectată de pierderea păstorului său şi că tatăl lui l-a considerat a fi “nebun” ar putea fi uşor trecut cu vederea, însă reacţia soţiei sale ar fi trebuit, cel puţin, să-l tempereze. Cu trei copilaşi şi un al patrulea pe drum, nu-i de mirare că Dorothy s-a opus, cu fermitate, părăsirii ţării natale şi îmbarcării într-o călătorie plină de harzard timp de 5 luni (complicată de declaraţia de război foarte recentă a Franţei împotriva Angliei) pentru a-şi petrece restul vieţii în climatul tropical ucigător al Indiei. Alte femei au făcut, de bună voie, asemenea sacrificii şi mai multe mii au făcut acest lucru în anii următori, dar Dorothy era complet diferită. Dacă există o “Mamă a misiunilor moderne”, cu siguranţă, nu este ea. Ea a refuzat, în mod sfidător, să plece.

Dacă Dorothy s-a gândit că refuzul ei de a-şi însoţi bărbatul, l-ar putea determina să se răzgândească, atunci ea s-a înşelat. Carey, deşi afectat de decizia ei, a fost hotărât să plece, chiar dacă asta însemna să plece fără ea. El şi-a continuat planurile, care a inclus rezervarea unei călătorii pentru Felix, fiul lui de 8 ani. În martie 1793, Carey şi Thomas au fost trimişi de către Societate; iar în luna următoare, ei, împreună cu Felix şi soţia şi fiica lui Thomas, s-au îmbarcat pe o corabie pe râul Tamisa, care urma să-i ducă în India. Însă călătoria spre India s-a sfârşit brusc la Portsmouth, Anglia. Problemele financiare (concentrate în jurul lui Thomas şi a creditorilor săi nemulţumiţi) şi eşecul de a avea o licenţă i-au împiedicat să meargă mai departe.

Întârzierea a fost o dezamăgire pentru misionari, însă asta a condus la o schimbare dramatică în planurile lor. Dorothy, după ce dăduse naştere unui copil cu trei săptămâni înainte, a acceptat, fără tragere de inimă, să se alăture echipei misionare cu copilaşii ei, cu condiţia ca Kitty, sora ei mai mică, s-o poată însoţi. Obţinerea fondurilor pentru pasagerii în plus a fost extrem de dificilă, dar, la 13 iunie 1793, ei s-au îmbarcat pe un vas danez şi au pornit spre India. După o lungă şi periculoasă călătorie în jurul Capului Bunei Speranţei, pe data de 19 noiembrie, ei au ajuns, cu bine, în India.

Momentul sosirii lor n-a fost favorabil pentru punerea bazelor lucrării misionare. Compania East India controla, pe deplin, ţara, iar ostilitatea sa faţă de lucrarea misionară s-a conturat, în mod evident, în scurt timp. Compania se temea de orice putea să se interfereze cu acţiunile sale comerciale profitabile, iar Carey şi-a dat seama rapid că nu era deloc binevenit. Temându-se de deportare, el s-a mutat cu familia lui spre interiorul ţării. Aici, înconjurat de mlaştini malariale, familia Carey a trăit în condiţii cumplite. Dorothy şi cei doi băieţi mai mari s-au îmbolnăvit foarte grav, iar îngrijirea membrilor familiei a necesitat o atenţie constantă din partea lui Carey. Visurile sale idealiste despre lucrarea misionară s-au spulberat rapid. De asemenea, îl mâhnea faptul că soţia sa şi Kitty “protestau în permanenţă împotriva”120 lui şi nu puteau suferi familia Thomas, care locuia în belşugul din Calcutta. După câteva luni, condiţia lor s-a îmbunătăţit prin bunăvoinţa şi generozitatea d-lui Short, un oficial de la

120 Drewery, William Carey, 70.

72

Compania East India care, deşi necredincios, i s-a făcut milă de ei şi i-a primit în casa sa atâta timp cât ei doreau să rămână. Curând, totuşi, familia Carey s-a mutat la Malda, la aproape 300 de mile (480 km) la nord, unde Carey a putut obţine o slujbă ca maistru într-o fabrică de indigo.

Anii din Malda au fost dificili. Deşi Carey era fericit în noua sa slujbă şi a descoperit fabrica de indigo ca fiind o opţiune în scopul învăţării limbii şi un câmp pentru evanghelizare, necazurile din familie au persistat. Kitty, care a rămas să se căsătorească cu d-l Short, nu se mai afla cu ei, iar sănătatea lui Dorothy şi stabilitatea ei mintală deveneau din ce în ce mai şubrede. Apoi, moartea tragică în 1794 a micuţului Peter de numai 5 ani, a adus-o în pragul nebuniei. Ea nu şi-a mai recăpătat vreodată, pe deplin, facultăţile mintale. A fost o situaţie jalnică şi ea a fost descrisă, mai târziu, de către colegii lui Carey ca fiind “complet nebună”.

În ciuda situaţiei familiale traumatizante şi a faptului că şi-a continuat slujba la fabrică, Carey n-a uitat scopul pentru care se afla în India. Zilnic, el a petrecut ore întregi în lucrarea de traducere a Bibliei, a predicat şi a înfiinţat şcoli. Până la sfârşitul lui 1795, fusese întemeiată o biserică baptistă în Malda. Acela era un început, chiar dacă biserica avea doar patru membri, iar aceştia erau englezi. Serviciile, totuşi, atrăgeau mari mulţimi de bengalezi, iar Carey putea afirma, cu tărie, că “numele lui Isus Hristos nu mai este străin în această zonă”. Însă n-au existat rezultate. După aproape şapte ani de trudă în Bengal, Carey nu putea pretinde nici măcar un singur convertit indian.121

În ciuda unui succes vizibil, Carey a fost satisfăcut de lucrarea sa misionară din Malda, fiind foarte dezamăgit să plece în anul 1800. Sosiseră noi misionari din Anglia şi pentru a evita o hărţuire continuă din partea Companiei East India, ei s-au stabilit lângă Calcutta, în teritoriul danez al Serampore. Ajutorul lui Carey era foarte necesar pentru punerea bazelor unui nou punct de misiune pentru găzduirea lor, de aceea, el a plecat, cu părere de rău, din Malda împreună cu familia sa.

Serampore a devenit, curând, centrul activităţii misionare baptiste din India şi, acolo, Carey va petrece următorii 34 de ani din viaţa sa. Carey şi colegii săi, Joshua Marshman şi William Ward, cunoscut ca trioul din Serampore, vor deveni una din cele mai vestite echipe misionare din istorie. Punctul de misiune, care găzduia zece misionari şi cei nouă copii ai lor, se bucura de o atmosferă familială. Misionarii locuiau împreună şi ţineau toate lucrurile în comun, aşa cum procedase Biserica primară în Cartea Faptele Apostolilor. În nopţile de sâmbătă, ei se întâlneau să se roage şi să-şi descarce supărările, întotdeauna “îndemnându-se să se iubească unul pe celălalt”. Responsabilităţile erau împărţite în funcţie de abilităţi, iar lucrarea a cunoscut un progres lin.

Marele succes al Misiunii Serampore din primii ani poate fi atribuit, într-o mare măsură, lui Carey şi a caracterului său neprihănit. Propriul său entuziasm de a sacrifica bunăstarea materială şi de a răspunde chemării la datorie a constituit un exemplu permanent pentru ceilalţi. În plus, el avea o abilitate 121 Drewery, William Carey, 89.

73

ciudată de a trece cu vederea greşelile altora. Chiar în privinţa lui Thomas, care a administrat prost fondurile misiunii, Carey a putut să spună: “Îl iubesc şi trăim în cea mai mare armonie”. Descriindu-şi tovarăşii de lucrare, Carey a scris: “Fratele Ward este chiar omul pe care l-am dorit... El se implică în lucrare cu tot sufletul. Mă bucur foarte mult în privinţa lui... Fratele Marshman este un geniu de sârguinţă şi chibzuinţă, aşa cum este şi soţia lui”.122

Serampore a fost un exemplu armonios al cooperării misionare şi au existat rezultate pentru dovedirea acestui lucru. Au fost organizate şcoli, a fost înfiinţată o mare tipografie şi, mai presus de toate, lucrarea de traducere se făcea în permanenţă. De-a lungul anilor petrecuţi la Serampore, Carey a făcut trei traduceri a întregii Biblii (în bengaleză, sanscrită şi marathi), a contribuit la alte traduceri integrale ale Bibliei şi a tradus Noul Testament şi porţiuni ale Scripturii în mai multe limbi şi dialecte. Din nefericire, calitatea sa n-a fost conformă întotdeauna cu volumul traducerilor sale. Secretarul Andrew Fuller l-a mustrat pentru ortografia necorespunzătoare şi alte probleme în copia pe care el a trimis-o în Anglia pentru tipărire: “N-am cunoscut vreodată o persoană cu atâtea cunoştinţe din alte limbi, care să scrie englezeşte atât de incorect... Aţi îngrămădit jumătate de duzină de puncte într-unul singur... Dacă versiunea dvs. în bengaleză a Noului Testament arată la fel, sunt îngrijorat pentru soarta sa”.123

Temerile lui Fuller erau întemeiate, iar Carey, spre amarnica sa dezamăgire, a descoperit că o parte din lucrarea sa era de neînţeles. Însă neobositul traducător nu s-a dat bătut. El şi-a prelucrat complet traducerea până când a fost satisfăcut că aceasta poate fi înţeleasă.

Evanghelizarea a fost, de asemenea, o parte importantă a lucrării de la Serampore şi, la mai puţin de un an după ce misiunea fusese întemeiată, misionarii s-au bucurat de primul lor convertit. În anul următor, au existat mai mulţi convertiţi, însă, în general, evanghelizarea a progresat lent. Până în 1818, după 25 de ani de misiuni baptiste în India, existau aproape 600 de convertiţi botezaţi şi încă alte câteva mii care participau la cursuri şi la serviciile religioase.

În ciuda programului încărcat de traducere şi lucrare de evanghelizare, Carey a găsit întotdeauna timp să facă mai mult. Una din cele mai mari realizări ale sale a fost întemeierea Colegiului Serampore în 1819 pentru instruirea plantatorilor de biserici indigene şi a evangheliştilor. Şcoala s-a deschis având 37 de studenţi indieni, dintre care mai mult de jumătate erau creştini. Un alt domeniu al realizării educaţionale l-a reprezentat învăţătura sa seculară. La scurtă vreme după ce a sosit la Serampore, el a fost invitat să devină profesor de limbi orientale la Colegiul Fort William din Calcutta. A fost o mare onoare pentru Carey, un cizmar needucat, să i se ceară să ocupe o astfel de poziţie respectabilă şi, cu sprijinul entuziast al colegilor săi, el a acceptat. Poziţia nu numai că a adus un venit foarte necesar misionarilor, dar i-a şi pus pe aceştia într-o relaţie mai bună cu Compania East India şi i-a dat lui Carey oportunitatea de a-şi îmbunătăţi abilităţile lingvistice în timp ce era stimulat de studenţii săi.

122 Drewery, William Carey, 69, 111.123 Drewery, William Carey, 102.

74

Din cauză că era atât de ocupat, Carey a fost incapabil să le ofere copiilor săi dragostea şi autoritatea de tată de care ei aveau nevoie cu disperare. Chiar şi atunci când el se afla cu ei, caracterul său liniştit nu putea impune o disciplină fermă, o lipsă manifestată clar în comportamentul băieţilor. Referindu-se la această situaţie, Hannah Marshman scria: “Binevoitorul Carey a văzut şi a deplâns răul, dar a fost prea blând pentru a aplica un remediu eficient”.124 Din fericire, d-na Marshman a intervenit. Dacă n-ar fi fost mustrările aspre ale acestei doamne dragi şi preocuparea părintească a lui William Ward, băieţii Carey şi-ar fi făcut complet de cap.

În 1807, la vârsta de 51 de ani, Dorothy Carey a murit. A fost, fără îndoială, o uşurare pentru Carey. Ea încetase demult să mai fie un membru de nădejde al familiei misionare. De fapt, ea a fost un obstacol pentru lucrare. John Marshman a scris despre modul în care Carey lucra, adesea, la traducerile sale, “în timp ce o soţie nebună, de multe ori cu capsa pusă şi într-o stare de agitaţie extrem de mare, se afla în camera alăturată”.125

În timpul anilor petrecuţi la Serampore, Carey cultivase o prietenie cu Lady Charlotte Rumohr, născută în regatul danez şi care locuia la Serampore în speranţa că acel climat îi va ameliora sănătatea şubredă. Deşi a venit sceptică la Serampore, ea a participat la serviciile de la misiune, a fost convertită şi botezată de către Carey în 1803. După aceea, ea a început să-şi dedice timpul şi banii lucrării misiunii. În 1808, doar la câteva luni după moartea lui Dorothy, Carey şi-a anunţat logodna cu Lady Charlotte şi, procedând astfel, el a provocat o tulburare în familia misionară, de obicei liniştită. Atât de mare a fost opoziţia încât a circulat o petiţie într-un efort de a împiedica căsătoria; însă, atunci când colegii săi şi-au dat seama că el era foarte hotărât să se căsătorească, ei s-au retras şi au acceptat inevitabilul. Căsătoria, oficiată de Mrshman, a avut loc în mai, doar la şase luni după ce Dorothy fusese îngropată.

Căsătoria de 13 ani a lui Carey cu Charlotte a fost una fericită. În tot acel timp, el a fost, cu adevărat, îndrăgostit – posibil pentru prima dată în viaţa sa. Charlotte avea o minte strălucită şi un dar pentru lingvistică şi ea a fost un asistent preţios pentru Carey în lucrarea sa de traducere. Ea a menţinut, de asemenea, relaţii strânse cu băieţii şi a devenit mama pe care ei n-o avuseseră vreodată. Când ea a murit în 1821, Carey a scris: “Am avut parte de o aşa mare fericire conjugală de care nu s-a bucurat vreodată un muritor”. Doi ani mai târziu, Carey, la vârsta de 62 de ani, s-a recăsătorit, de această dată cu Grace Hughes, o văduvă cu 16 ani mai tânără decât el. Deşi Grace nu era atât de înzestrată din punct de vedere intelectual aşa cum fusese Charlotte, Carey a apreciat-o pentru “grija ei constantă şi neobosită şi o excelentă îngrijire” în timpul frecventelor lui îmbolnăviri.126

Unul din obstacolele cele mai devastatoare cu care Carey s-a confruntat în timpul celor 40 de ani neîntrerupţi în India a fost pierderea valoroaselor sale manuscrise într-un incendiu în 1812. Carey era plecat la acea vreme, însă 124 Drewery, William Carey, 115.125 Drewery, William Carey, 146.126 Drewery, William Carey, 183, 185.

75

vestea de rău augur că uriaşul său dicţionar poliglot, două cărţi de gramatică şi versiuni întregi ale Bibliei fuseseră distruse, nu putea fi tăinuită. Dacă temperamentul său ar fi fost diferit, e posibil ca el să nu-şi mai fi revenit vreodată; însă Carey a acceptat tragedia ca pe o judecată de la Domnul şi a reînceput totul cu o râvnă şi mai mare.

Primii 15 ani ai lui Carey la Serampore au fost ani de cooperare şi de lucru în echipă. Cu excepţia problemelor ocazionale, ca de pildă cea legată de cea de-a doua căsătorie a sa, mica comunitate baptistă din India a trăit în armonie. E posibil ca situaţia să fi fost prea bună pentru a fi adevărată, însă, în orice caz, calmul n-a durat şi cei 15 ani care au urmat au fost plini de tulburări. Spiritul de unitate a fost distrus în momentul în care au sosit noii misionari, care n-au fost dornici să trăiască în comun aşa cum trăiau misionarii de la Serampore. Un misionar a cerut “o casă separată, solidă şi servitori”. Existau şi alte divergenţe. Noii misionari şi-au considerat superiorii - în special, Joshua Marshman – dictatoriali, care nu le dădeau sarcini şi locuri pe placul lor. Noii misionari, fără îndoială, erau îndreptăţiţi să se simtă desconsideraţi. Lucrătorii mai vechi se acomodaseră cu sistemul lor şi nu erau dispuşi să se schimbe. Însă, dacă misionarii mai noi ar fi manifestat dragostea şi îndelunga răbdare care fusese atât de caracteristică echipei de la Serampore, s-ar fi găsit o soluţie la acele divergenţe. Din păcate, lucrurile n-au stat aşa. S-au formulat acuzaţii aspre împotriva misionarilor mai vechi, iar urmarea a fost o scindare între cele două grupuri. Misionarii mai noi au format Uniunea misionară din Calcutta şi au început să lucreze doar la câteva mile depărtare de fraţii lor baptişti. “Nedelicată” a fost cuvântul pe care William Ward l-a folosit pentru a descrie situaţia.127

Calvarul a atins un punct chiar mai critic atunci când Comitetul pentru Misiuni din ţară a primit vestea şi s-a implicat. Comitetul iniţial condus de Andrew Fuller nu mai exista. Acel mic comitet format din trei membri se lărgise de câteva ori şi majoritatea membrilor îl ştiau pe Carey doar prin intermediul scrisorilor sale. Fuller şi unul din ceilalţi membri iniţiali muriseră, lăsând comitetul, în mod evident, în favoarea membrilor veniţi mai târziu, pe care acesta îi trimisese personal ca misionari. Atâta timp cât Fuller s-a aflat la cârmă, el insistase, din două motive, ca Serampore să se auto-guverneze: “Unul este acela că-i considerăm mai capabili să se guverneze pe ei înşişi decât să-i guvernăm noi. Celălalt este acela că ei se află la o distanţă aşa de mare pentru a aştepta recomandările noastre”.128 Însă comitetul reconstituit a dezaprobat puternic acest lucru. Membrii credeau că toate treburile importante ale Misiunii Serampore trebuiau să fie sub controlul lor direct. În cele din urmă, în 1826, după ani de conflict epuizant, Misiunea Serampore şi-a întrerupt relaţia cu Societatea Misionară Baptistă.

Ruptura finală dintre Serampore şi Societatea Misionară Baptistă a constituit o lovitură financiară pentru misionarii din Serampore. Deşi echipa din Serampore se autofinanţase în cea mai mare parte a existenţei sale, primind doar un mic procent al fondurilor sale din Anglia, timpurile se schimbau. Existau 127 Drewery, William Carey, 173.128 Drewery, William Carey, 166.

76

misionari la mai mult de o duzină de puncte de misiune care aveau nevoie de sprijin, iar îngrijirea medicală era necesară pentru alţii. Echipa din Serampore nu-i mai putea ajuta pe toţi. Carey şi Marshman (Ward murise între timp) n-au avut de ales decât să-şi înghită mândria şi să se supună personal, dar şi să supună misiunea sub autoritatea Societăţii. Curând după aceea, o sumă substanţială de bani şi scrisori amabile au sosit din partea Comitetului pentru Misiuni din ţară. Procesul de împăcare începuse.

Carey a murit în 1834, însă nu înainte de a-şi lăsa amprenta asupra Indiei şi asupra misiunilor pentru totdeauna. Influenţa sa în India a depăşit imensele sale realizări lingvistice, instituţiile sale educaţionale şi adepţii creştini pe care i-a păstorit. El a avut, de asemenea, un impact remarcabil asupra practicilor indiene dăunătoare prin lupta sa îndelungă împotriva arderii văduvei şi a infanticidului. În altă privinţă, el a căutat să păstreze cultura intactă. Carey era cu mult înaintea timpului său în metodologia misionară. El avea un respect extraordinar pentru cultura indiană şi n-a încercat vreodată să adopte substituente occidentale, aşa cum au căutat să facă atât de mulţi misionari care au venit după el. Ţelul său a fost acela de a clădi o biserică indigenă “prin intermediul predicatorilor locali” şi prin furnizarea Scripturii în limba maternă şi acestui scop şi-a dedicat el viaţa. Însă influenţa lui Carey n-a fost simţită numai în India. Lucrarea sa a fost urmată ca exemplu nu numai în Anglia, dar şi pe Continent şi în America unde inspiraţia şi-a avut obârşia în exemplul său temerar care a cântărit, în importanţă, mai mult decât toate realizările sale din India.

Soţii Adoniram Judson

Asociaţi pentru o vreme cu Carey şi, în special, cu fiul său, Felix, au fost Adoniram şi Nancy Judson, care au sosit în India în 1812. Soţii Judson, împreună cu alţi şase tineri misionari, veniseră din Statele Unite, fiind consideraţi primii misionari străini din America. Ca atâţia alţi misionari dinaintea lor, aceşti americani au descoperit în Compania East India o barieră de neclintit pentru lucrarea misionară şi ei au fost siliţi să părăsească India. După luni de complicaţii şi întârzieri, soţii Judson, separaţi de colegii lor, au ajuns în Birmania, unde îşi vor petrece restul vieţii în greutăţi şi privaţiuni extreme într-un efort de a aduce Evanghelia oamenilor din acel ţinut izolat şi neprimitor.Adoniram Judson s-a născut în Massachusetts în 1788, ca fiul unui păstor. Nu avea încă 16 ani când a intrat la Universitatea Brown, pe care a absolvit-o trei ani mai târziu ca şef de promoţie. În anii de studenţie, el devenise foarte bun prieten cu un coleg, Jacob Eames, care îmbrăţişase deismul, o doctrină anatemă congregaţionalismului conservator în care crescuse. Însă concepţiile lui Eames au avut un impact puternic asupra tânărului Judson, care nu mai era satisfăcut, din punct de vedere intelectual, cu credinţa tatălui său. După absolvire, Judson s-a întors în oraşul său natal, unde a deschis o academie şi a publicat două manuale; însă el era nefericit. Ignorând rugăminţile părinţilor săi, el a plecat să vadă lumea, îndreptându-se spre oraşul New York unde spera să devină dramaturg.

77

Şederea lui Judson în New York a fost de scurtă durată şi lipsită de realizări. După câteva săptămâni, el se întoarce în Noua Anglie, deprimat şi dezamăgit în privinţa viitorului său. El n-avea o ţintă precisă în drumul său atunci când s-a oprit, într-o seară, la un han. Somnul său din acea noapte a fost întrerupt de gemetele de durere ale unui om bolnav din camera alăturată. Dimineaţa, el a întrebat despre călătorul nefericit, doar pentru a fi informat că acel om - Jacob Eames - murise în acea noapte. Acesta a fost un şoc brutal pentru tânărul Judson în vârstă de 20 de ani şi, în drumul său spre casă, el a petrecut mult timp frământându-se sufleteşte.

Exista o atmosferă de entuziasm la casa parohială din Plymouth când Adoniram a ajuns acasă în septembrie 1808. Tatăl său era unul din câţiva lucrători implicaţi în înfiinţarea unui nou seminar la Andover care, spre deosebire de Harvard şi celelalte şcoli de teologie din Noua Anglie, urma să adopte principiile ortodoxe ale religiei. Încurajat de tatăl săi şi de alţi lucrători, Adoniram a fost de acord să continue să caute adevărul la acest nou seminar. El a fost admis ca student special, fără să facă o declaraţie de credinţă, dar, după doar câteva luni, el s-a “dedicat solemn” lui Dumnezeu.

Curând după dedicarea sa, Judson a citit o copie tipărită a unui mesaj misionar impresionant din partea unui lucrător britanic. Atât de mişcat a fost Judson încât a jurat că va fi primul misionar străin american. Seminarul Andover nu era un stup de râvnă misionară, însă existau şi alţi studenţi solidari, inclusiv Samuel Mills de la Colegiul Williams, care fusese iniţiatorul “Întâlnirii de rugăciune Haystack” cu câţiva ani în urmă. Această întâlnire în aer liber, un eveniment neplanificat, a constituit un moment de cotitură în misiunile străine americane. Un grup de studenţi orientaţi spre misiune de la Colegiul Williams, cunoscuţi sub numele de Societatea Fraţilor, obişnuiau să se întâlnească în aer liber pentru rugăciune. Prinşi într-o vijelie într-o după-amiază, ei s-au adăpostit sub o căpiţă de fân. Acolo, sub acea căpiţă, ei şi-au luat angajamentul să se implice în lucrarea misionară. Mills, transferându-se între timp la Andover, a fost un susţinător puternic al lui Judson şi al celorlalţi studenţi de la Andover care erau interesaţi în misiuni. El a devenit un mare strateg al misiunilor, deşi n-a slujit vreodată ca misionar peste ocean.

Preocuparea crescândă pentru misiuni în mijlocul acestui mic grup al studenţilor de la Andover a condus la formarea Comitetului American al Oficialităţilor pentru Misiunile din Străinătate, în mod frecvent, cunoscut sub denumirea de Comitetul American – aceeaşi societate care i-a trimis pe soţii Whitman în Oregon cu peste două decenii mai târziu (vezi Capitolul 4). Deşi exista un foarte mare entuziasm, Comitetul American a avut un început mai greoi. Paralizaţi de lipsa banilor, membrii comitetului l-au trimis pe Judson în Anglia în speranţa de a obţine fonduri prin Societatea Misionară Londoneză. În timp ce directorii acestei societăţi erau dispuşi să sponsorizeze misionari americani, ei nu erau, în mod evident, dispuşi să-i sprijine financiar sub auspiciile Comitetului American. Judson era pregătit să ofere serviciile sale, ca şi cele ale colegilor săi, acestei societăţi, însă s-a auzit, apoi, despre o

78

moştenire apreciabilă primită de către Comitetul American, iar el s-a întors acasă.

Înainte de a merge în Anglia, Judson făcuse cunoştinţă cu Ann Hasseltine (cunoscută şi sub numele de Nancy). Nancy, ca şi Adoniram, suferise o convertire religioasă care i-a schimbat viaţa şi care a transformat o adolescentă nestatornică şi rebelă într-un adult sobru, dar plin de viaţă. Spre deosebire de Dorothy Carey, Nancy era foarte preocupată de cei neevanghelizaţi şi ea a insistat să afirme că plecarea ei în India nu s-a datorat “unui ataşament faţă de ceva pământesc”, adică de Adoniram, ci din cauza “obligaţiei faţă de Dumnezeu... cu o convingere deplină că aceasta era o chemare”.129 În februarie 1812, ea şi Adoniram s-au căsătorit şi, treisprezece zile mai târziu, ei au pornit pe mare spre India, ajungând în Calcutta la mijlocul lui iunie.

Pentru Adoniram şi Nancy, lunga călătorie pe mare a constituit mai mult decât o lună de miere prelungită. Ei au petrecut multe ore în studiu biblic – în special, în căutarea adevăratei semnificaţii a botezului, un subiect care cântărise mult în mintea lui Adoniram. Cu cât mai mult studia el, cu atât mai mult devenea convins că concepţia congregaţionalistă despre botezarea copiilor prin stropire era greşită. La început, Nancy a fost supărată din cauza noilor lui idei, argumentând că acea chestiune nu era crucială şi afirmând că, chiar dacă el va deveni un baptist, ea nu va face acelaşi lucru. După o investigare minuţioasă, totuşi, ea a devenit convinsă de botezul credincioşilor prin cufundare şi după sosirea în India, atât Adoniram cât şi Nancy au fost botezaţi de William Ward la Serampore.

Când s-a auzit în Statele Unite că soţii Judson, precum şi Luther Rice (unul din cei şase misionari trimişi în India de către Comitetul American), se mutaseră în tabăra baptistă, a existat un val de proteste în rândul congregaţionaliştilor. Cum a putut misionarul lor cel mai de seamă să-i părăsească după tot ceea ce au investit în el? Baptiştii, totuşi, erau extaziaţi şi, rapid, ei au trecut la întemeierea propriei lor societăţi misionare şi au fost de acord să-l sprijine financiar.

Şederea soţilor Judson în India a fost de scurtă durată. Ei nu se puteau compara cu puternica Companie East India. Nemaiputând să rămână în India, ei au călătorit spre Insula Franţei, aproape de coasta Africii de Est; însă, atunci când perspectivele pentru lucrarea misionară de acolo le-au părut reduse, ei s-au întors în India, în drum spre Penang de pe Peninsula Malay, unde sperau să-şi poată desfăşura lucrarea misionară. Însă, pentru că nici un vas nu mergea spre Penang şi, încă o dată, sub ameninţarea cu deportarea, soţii Judson s-au îmbarcat pe un vapor care mergea spre Birmania. Este interesant că Birmania fusese iniţial prima alegere a lui Adoniram pentru misiune, până când el a auzit rapoarte înspăimântătoare despre tratamentul brutal administrat străinilor.

Sosirea soţilor Judson în Rangoon a constituit un timp deprimant pentru ei. Nancy pierduse sarcina în timpul călătoriei şi a trebuit să fie purtată pe braţe de

129 Courtney Anderson, To the Golden Shore: The Life of Adoniram Judson (Grand Rapids: Zondervan, 1972), 84.

79

pe corabie pe ţărm. Spre deosebire de India, Birmania n-avea o comunitate europeană, iar acolo nu exista un sistem al castelor. Oamenii păreau, mai degrabă, independenţi şi liberi, în ciuda regimului tiranic şi crud care-i stăpânea. Sărăcia domnea pretutindeni. Străzile înguste şi murdare ale oraşului Rangoon erau aşezate în linie cu colibele dărăpănate şi exista un sentiment de opresiune în spatele zâmbetelor fericite care-i întâmpinau. Soţii Judson nu erau primii misionari protestanţi în Birmania. Alţii veniseră şi plecaseră, dar numai Felix Carey (cel mai mare fiu al lui William Carey) şi soţia sa rămăseseră; iar ei au plecat curând după ce soţii Judson au sosit, când lui Felix i s-a oferit o funcţie din partea guvernului birmanez (despre care tatăl său a comentat cu amărăciune: “Felix a devenit dintr-un misionar un ambasador”). Mai târziu, Felix s-a întors în India pentru a lucra cu tatăl său, dând, cu competenţă, o mână de ajutor lucrării misionare de acolo.

În cele din urmă, la doi ani după ce plecaseră din America, Adoniram şi Nancy erau, în sfârşit, singuri pentru a-şi pune bazele propriei lucrări misionare. Ei au avut la dispoziţie o mare casă misionară baptistă din Rangoon şi, acolo, ei petreceau până la 12 ore pe zi studiind dificila limbă birmaneză. Nancy, prin contactele ei zilnice cu femeile birmaneze, a prins imediat limba vorbită; însă Adoniram s-a luptat din răsputeri cu limba scrisă, un şir continuu de litere fără nici o punctuaţie, fără majuscule şi despărţire între cuvinte, fără propoziţii sau paragrafe.

Limba nu era singurul obstacol ce stătea între soţii Judson şi poporul birmanez. Ei au descoperit că birmaneza n-avea nici un concept despre un Dumnezeu veşnic căruia, personal, îi păsa de omenire, iar primele lor încercări de a propovădui Evanghelia au fost descurajatoare: “Nu vă puteţi imagina cât de dificil este să le dăm ideea despre adevăratul Dumnezeu şi calea de mântuire prin Hristos, de vreme ce ei nu cunosc mai nimic despre divinitate”. Budismul era religia Birmaniei, o religie de ritualuri şi închinare la idoli: “Se împlinesc, acum, 2000 de ani de când Gaudama [Gautama], ultima lor zeitate, a intrat în starea sa de desăvârşire; şi, deşi, acum, el a încetat să existe, ei încă mai adoră până şi un fir de păr de pe capul său, care este păstrat cu sfinţenie într-o enormă pagodă, unde birmanezii merg în fiecare a opta zi”.130

Statutul soţilor Judson ca singurii misionari protestanţi din Birmania a fost de scurtă durată. Nu mult după ce ei s-au mutat în spaţioasă casă misionară, intimitatea lor s-a sfârşit în momentul în care ei i-au găzduit pe George şi Phebe Hough şi copiii lor. Hough, un tipograf, a venit cu presa sa tipografică şi, curând, au fost tipărite porţiuni ale Scripturii pe care Adoniram le tradusese într-un ritm foarte lent. În doi ani, au sosit încă două familii, însă moartea, boala şi plecările premature au condus la un efectiv misionar mic.

Birmania era un câmp descurajator pentru cultivarea creştinismului. Se părea că fiecare sămânţă de progres era înăbuşită înainte ca aceasta să prindă rădăcină. Uneori, existau semne încurajatoare de interes, însă, apoi, întrebările încetau pe măsură ce ieşeau la iveală zvonuri de represiune din partea

130 Anderson, To the Golden Shore, 181.

80

autorităţilor. Tolerarea misionarilor fluctua de la o extremă la alta odată cu continua răsturnare în Rangoon a vice-regilor. Atunci când soţii Judson erau bine văzuţi la curte, ei erau liberi să răspândească Evanghelia; însă, atunci când nu se mai bucurau de favoruri, ei încetau evanghelizarea, petrecându-şi timpul la casa misionară în lucrarea de traducere.

Încă din primele lor zile în Rangoon, soţii Judson n-au fost mulţumiţi de localizarea izolată a casei misionare. Ei se aflau în Birmania pentru a sluji oamenilor şi doreau ca oamenii să aibă acces uşor la ei. Pentru scurtă vreme, ei s-au mutat din casa misionară şi au locuit în mijlocul populaţiei supraaglomerate a oraşului, însă un incediu a devastat zona în care locuiau ei, fiind, astfel, siliţi să se întoarcă în casa misionară izolată. Însă ei n-au fost mulţumiţi. Ei doreau să se amestece printre oameni şi să-i evanghelizeze la propriul lor nivel. Cum putea să se realizeze acest lucru într-o cultură extrem de diferită de cultura lor? Un zayat le-a oferit soluţia ideală.

Un zayat era un adăpost deschis pentru oricine dorea să se odihnească sau să discute despre evenimentele zilei sau să asculte învăţători laici budişti care se opreau, adesea, acolo. Acela era un loc de a te relaxa şi a uita de presiunile din timpul zilei şi existau multe asemenea adăposturi în Rangoon. Judson era convins că o asemenea clădire îl va pune în contact cu oamenii, însă el a fost împiedicat în planurile sale de lipsa fondurilor. În cele din urmă, în 1819, la cinci ani după sosirea în Birmania, el a putut să facă rost de o casă la un preţ rezonabil, nu departe de casa misionară de pe Drumul Pagodei, o stradă principală foarte circulată, iar el şi Nancy au început să construiască zayatul (o colibă de 20/20 de picioare, adică 6/6 m, cu o verandă largă, întreaga construcţie fiind înălţată pe ţăruşi la câteva picioare înălţime de la sol). Însă nu era destul doar să construieşti un zayat. Adoniram şi Nancy doreau ca birmanezii să se simtă nestingheriţi, aşa că ei au luat parte la un serviciu religios într-un zayat învecinat pentru a se familiariza cu specificul acestuia şi alte particularităţi culturale. Ei au înţeles clar că nu urmau să deschidă o casă de întâlniri specifică Noii Anglii, ci, mai degrabă, un zayat birmanez.

Conceptul a avut sorţi de izbândă. Aproape imediat, au început să apară vizitatori, care nu vizitaseră vreodată casa misionară. Deşi Adoniram avusese puţin timp la dispoziţie pentru lucrarea sa de traducere, el a fost entuziasmat de această nouă etapă a lucrării sale şi, în mai 1819, doar la o lună după deschiderea zayatului, Maung Nau a făcut o declaraţie de credinţă în Hristos la un serviciu duminical în zayatul plin până la refuz de birmanezi. Încetul cu încetul, micuţa biserică birmaneză din Rangoon a crescut şi până în vara lui 1820 existau zece membri credincioşi botezaţi. Încă de la început, convertiţii birmanezi şi-au asumat un rol activ în evanghelizare: o femeie a deschis o şcoală în casa ei, un tânăr a devenit pastor asistent, iar alţii au împărţit broşuri. Lucrarea a continuat chiar şi atunci când soţii Judson erau plecaţi. Pe lângă hărţuirea din partea oficialităţilor, febra tropicală a constituit cel mai mare obstacol pentru lucrarea din Birmania. Atât Adoniram cât şi Nancy au suferit frecvent de accese de febră, punându-le chiar viaţa în pericol. Moartea, au

81

descoperit ei, era întotdeauna o ameninţare foarte reală. Micuţul Roger, născut în anul în care ei s-au stabilit în Rangoon, le-a umplut inimile de bucurie vreme de şase luni înainte ca el să moară brusc din cauza febrei. În 1820, ei au părăsit oraşul Rangoon timp de câteva luni ca să caute ajutor medical pentru Nancy în Calcutta. Apoi, în 1822, Nancy s-a despărţit de Adoniram pentru un concediu medical prelungit, mai întâi, în Anglia, iar, apoi, în Statele Unite.

În timp ce Nancy a fost plecată, Adoniram s-a dedicat lucrării de traducere, terminând Noul Testament în mai puţin de un an. Între timp, situaţia lui se schimbase drastic. Doctorului Jonathan Price, un misionar ce lucra cu Adoniram, i s-a poruncit să vină înaintea împăratului la Ava, o călătorie de câteva săptămâni în susul râului. Fluenţa lui Adoniram în limba birmaneză l-a obligat să-l însoţească pe Price la această întâlnire importantă, aşa că el şi-a făcut bagajele pentru călătorie fără tragere de inimă. Pentru o vreme, cei doi misionari s-au bucurat de favorurile curţii regale, însă, pe la începutul anului 1824, situaţia politică din Birmania a început să prevestească rău. Nancy se întorsese din Statele Unite şi ea l-a însoţit pe Adoniram la Ava; însă reunirea lor a fost de scurtă durată. A izbucnit războiul între Birmania şi Anglia şi toţi străinii erau suspectaţi a fi spioni. Atât Adoniram cât şi Price au fost arestaţi şi închişi într-o închisoare pentru condamnaţi la moarte, unde ei îşi aşteptau execuţia.

Viaţa din acea închisoare a fost îngrozitoare. Misionarii erau închişi împreună cu criminalii de rând într-o închisoare mizerabilă, infestată de paraziţi, întunecoasă şi umedă, cu cătuşe la glezne. Noaptea, „Feţele Pătate” (gardieni ale căror feţe şi piepturi erau arse cu fierul roşu pentru că, odinioară, fuseseră criminali) îi atârnau pe deţinuţi cu cătuşele de la glezne de un ţăruş suspendat din tavan, până când doar capetele şi umerii lor atingeau pământul. Până dimineaţă, prizonierii epuizaţi erau amorţiţi şi înţepeniţi, însă timpul zilei le oferea puţină uşurare. În fiecare zi se făceau execuţii şi prizonierii nu ştiau vreodată cine va fi următorul.

Suferinţa lui Adoniram a afectat-o pe Nancy la fel de mult sau chiar mai mult decât l-a afectat pe el. Zilnic, ea mergea la oficialităţi, explicându-le că, în calitate de cetăţean american, Adoniram n-avea vreo legătură cu guvernul britanic. Uneori, rugăminţile şi mituirile ei erau luate în seamă şi lui Adoniram i se acorda o eliberare temporară; însă, adesea, se simţea neputincioasă să facă ceva pentru soţul ei ce zăcea în închisoare. Şi ca lucrurile să se înrăutăţească, ea a aflat că este însărcinată. Singurele momente de fericire din timpul lunilor care au urmat au fost vizitele pe care i s-a permis să le aibă cu Adoniram prin mituirea oficialilor şi gardienilor. Vizitele ei au încetat pentru o vreme, însă, apoi, pe 15 februarie 1825, la opt luni după ce Adoniram fusese arestat, ea a revenit, purtând-o în braţe pe micuţa Maria, ce nu împlinise încă trei săptămâni.

În luna mai a următorului an, odată cu trupele britanice care mărşăluiau spre Ava, prizonierii au fost, pe neaşteptate, scoşi din închisoare şi forţaţi într-un marş funebru spre nord. Deoarece fuseseră legaţi în închisoare timp de mai bine de un an fără pic de mişcare, prizonierii au fost nepregătiţi pentru ritmul obositor sub soarele canicular, aşa încât unii n-au supravieţuit. Picioarele lui

82

Adoniram, acoperite cu băşici, au ajuns, curând, zdrelite şi sângerând. Fiecare pas era o tortură înfiorătoare. Pe măsură ce mărşăluiau, ei au traversat un pod peste o albie de râu secată şi, pentru o clipă, Adoniram a fost tentat să se arunce de acolo ca totul să se sfârşească. Aceasta ar fi fost o soluţie uşoară, însă el a reprimat acea tentaţie şi a continuat să meargă, doar pentru a fi închis, din nou, într-o temniţă.

În câteva zile, Nancy, care n-a aflat de transfer decât după ce se petrecuse acel eveniment, a ajuns la noua închisoare, pledând, din nou, pentru cazul soţului ei. Toate eforturile ei au fost zădărnicite din cauza sănătăţii ei precare, precum şi a micuţei Maria. Nancy s-a îmbolnăvit atât de tare încât n-a mai putut s-o alăpteze pe Maria şi numai mila gardienilor l-a ţinut pe copilaş în viaţă. Ei i-au permis lui Adoniram să iasă din închisoare de două ori pe zi pentru a duce copilaşul prin sat ca să sugă de la mamele care alăptau. Încetul cu încetul, mama şi copilaşul au început să se însănătoşească, însă, niciodată, sănătatea lor nu s-a restabilit complet.

În cele din urmă, în noiembrie 1825, după aproape un an şi jumătate de detenţie, Adoniram a fost eliberat pentru a ajuta la traducerea negocierilor de pace cu britanicii. În timp ce lucra la negocieri, soţii Judson au petrecut un scurt timp cu oficialii britanici şi, pentru prima oară în aproape doi ani, ei s-au putut bucura de compania celuilalt. Nancy îi scria cumnatului său: “Nici o persoană de pe pământ n-a fost vreodată mai fericită aşa cum am fost noi în timpul celor două săptămâni pe care le-am petrecut în tabăra engleză”.131 Acesta a fost ultimul timp de relaxare pe care l-au avut împreună. Ei s-au întors la Rangoon pentru o scurtă vreme şi, apoi, au mers la Amherst, unde Nancy a stat singură cu Maria în timp ce Adoniram s-a întors să ajute la terminarea negocierilor. Săptămânile s-au prelungit în luni şi, înainte să se poată întoarce, el a primit o scrisoare cu un sigiliu negru. Nancy, mult iubita sa tovarăşă de viaţă, murise de febră. Câteva luni mai târziu, a murit şi fetiţa lor, Maria.

Reacţia imediată a lui Judson la moartea lui Nancy a fost să-şi înăbuşe tristeţea în muncă. Timp de mai bine de un an, el a păstrat un ritm susţinut în lucrarea de traducere şi evanghelizare, însă inima lui nu se afla în eforturile sale. Înlăuntrul său exista o presiune din cauza vinovăţiei şi a mâhnirii de care trebuia să se elibereze. El nu se putea ierta pentru faptul că nu fusese cu Nancy atunci când ea avusese cel mai mult nevoie de el şi nu putea să scape de tristeţea copleşitoare care părea doar să se intensifice şi mai mult. Pe măsură ce depresia se intensifica, randamentul lui se diminua. El a început să mediteze lungi perioade de timp şi a evitat orice contact social cu alţii. El chiar a încetat să mănânce cu ceilalţi misionari la casa misionară. În cele din urmă, la aproape 2 ani după moartea lui Nancy, el a încetat orice contact social şi a plecat în junglă, unde şi-a construit o colibă şi a trăit ca un pustnic. El a mers atât de departe încât a săpat o groapă unde stătea de veghe zile în şir, ocupându-şi mintea cu gânduri morbide. A fost cuprins de o dezamăgire spirituală: “Dumnezeu este pentru mine Marele Necunoscut. Cred în El, însă nu-L găsesc”.132

131 Anderson, To the Golden Shore, 362.132 Anderson, To the Golden Shore, 391.

83

Din fericire, depresia nervoasă a lui Judson n-a durat prea mult (aşa cum s-a întâmplat cu Dorothy). Nu existau psihiatrii, nu exista psihanaliză şi nu existau grupuri de terapie. Exista, totuşi, o revărsare extraordinară de dragoste şi rugăciune atât din partea colegilor săi, cât şi din partea convertiţilor indigeni. Însă, mai important, exista un fundament solid al credinţei sale care putea să îndure chiar şi cele mai dificile timpuri de îndoială. Încetul cu încetul, el şi-a revenit din depresia paralizantă şi, în această vreme, el a primit o nouă intensitate a spiritualităţii ce a intensificat lucrarea sa. El a început să călătorească prin Birmania, ajutând alţi misionari la punctele lor de misiune. Oriunde a mers el, răspunsul a fost acelaşi – o mulţime de solicitanţi, convertiţi şi semne de creştere spirituală. El a simţit un nou spirit de interes “prin întreaga ţară în lung şi în lat”. A fost un sentiment copleşitor: “Mă simt câteodată alarmat ca o persoană care vede un motor puternic ce începe să se mişte, peste care el ştie că n-are nici un control”.133

Pe cât de înflăcărată a fost lucrarea itinerantă a lui Judson, el ştia că exista o lucrare chiar mai mare de făcut – să termine Biblia birmaneză. El se ocupa de asta doar din când în când între călătorii; lucrarea respectivă îi cerea o concentrare totală şi asta a însemnat doi ani şi menţinerea unui ritm de traducere între 25 şi 30 versete din Vechiul Testament în fiecare zi din ebraica originală în birmaneză – două limbi extrem de complexe. În cele din urmă, Judson şi-a atins scopul de a termina traducerea iniţială. Totuşi, doar în 1840, la paisprezece ani după moartea lui Nancy, el a trimis la tipărit ultima pagină a Bibliei sale birmaneze.

În 1834, la vârsta de 46 de ani, el s-a căsătorit cu Sarah Boardman, o văduvă în vârstă de 30 de ani, care rămăsese, cu curaj, în lucrarea misionară după ce soţul său murise cu 3 ani în urmă (vezi următorul subcapitol dedicat soţilor Boardman). Ei se asemănau în multe privinţe, dar lucrarea misionară a lui Sarah s-a diminuat pe măsură ce familia ei a crescut. În primii zece ani ai căsătoriei lor, ea a dat naştere la 8 copii. Însă stresul a fost prea mare. În 1845, anul în care s-a născut ultimul ei copil, ea a murit în drum spre Statele Unite pentru a primi îngrijiri medicale.

Judson şi trei dintre copiii lor au însoţit-o pe Sarah, iar tragedia i-a mâhnit profund pe membrii familiei şi pe prieteni. Trecuseră 33 de ani de când Judson îşi văzuse ultima oară ţara natală şi ce schimbări extraordinare a descoperit el! El n-a putut să nu fie impresionat de oraşele ţării şi de debarcaderele de pescuit care se transformaseră în mari oraşe şi porturi, însă ţinutul copilăriei sale dispăruse pentru totdeauna. El a recunoscut, cu dificultate, ţinutul provincial, odinioară familiar, al Noii Angliei. Însă cei 33 de ani de progres n-au constituit tot ceea ce l-a împiedicat să se reîntoarcă, în tăcere, în locurile copilăriei sale pentru a-şi domoli tristeţea. El s-a descoperit brusc ca fiind o celebritate. Se părea că toată lumea dorea să-l vadă şi să-l audă pe acest om al cărui nume ajunsese celebru şi a cărui lucrare misionară devenise o legendă. Deşi dispreţuia publicitatea, Judson s-a acomodat cu susţinătorii săi entuziasmaţi şi a

133 Anderson, To the Golden Shore, 398.

84

început un circuit obositor pentru a vorbi în nenumărate locuri. Oamenii, totuşi, au fost dezamăgiţi de eroul lor. Ei doreau să audă povestiri captivante despre oameni şi obiceiuri exotice, însă tot ceea ce a predicat el a fost Evanghelia, iar ei mai auziseră despre asta şi înainte.

În timpul călătoriilor sale, Judson i-a fost prezentat lui Emily Chubbock, o tânără scriitoare, cunoscută sub pseudonimul Fanny Forrester. Judson a fost încântat de stilul ei literar vioi, însă el a fost uluit că un asemenea talent genial al unui creştin declarat (şi, pe deasupra, baptist) se irosea în eforturi seculare. Sugestia lui ca Emily să scrie o biografie despre Sarah a fost primită cu entuziasm şi prietenia lor s-a dezvoltat rapid. El a cerut-o de soţie în ianuarie 1846, în mai puţin de o lună de la prima lor întâlnire.

Decizia de a se căsători cu Emily a fost una controversată. Ea se gândise la lucrarea misionară când fusese mai tânără şi nu exista vreun motiv să se creadă că ea nu putea fi o soţie credincioasă lui Judson şi o persoană de mare ajutor pentru efortul misionar din Birmania. Însă Judson era un sfânt venerat al Americii protestante şi, ca atare, se aştepta extrem de mult de la el. Faptul de a se căsători cu o scriitoare seculară, care avea sub 30 de ani, doar jumătate din vârsta sa, n-a fost lucrul cel mai înţelept, aşa cum au afirmat americanii. Însă potopul de critici a părut doar să adâncească relaţia lor, iar în iunie 1846 ei s-au căsătorit.

În următoarea lună, ei au călătorit spre Birmania, lăsând trei copii în grija a două familii diferite – care nu şi-au mai revăzut tatăl. Mai erau încă trei copii ce fuseseră lăsaţi în Birmania, care nu-şi cunoscuseră vreodată mama care-i alăptase. Povestea lui Judson, la fel ca oricare altă poveste despre misionari, ilustrează trauma pe care lucrarea misionară o aduce asupra familiilor - trauma micuţilor înspăimântaţi care plâng şi se agaţă de părinţii lor, neînţelegând vreodată de ce sunt despărţiţi de singura dragoste şi siguranţă pe care le-au cunoscut vreodată. Cu toate acestea, copiii au supravieţuit oarecum acestor chinuri. Din cei cinci copii ai lui Judson cu Sarah care au ajuns la maturitate, doi au devenit pastori, unul doctor, o alta directoare a unei academii, un altul a slujit onorabil în Armata Unionistă până când a fost rănit în luptă.

În noiembrie 1846, Judson şi noua sa mireasă au sosit în Birmania. Emily suportase bine călătoria şi era pregătită s-o înlocuiască pe Sarah pe măsura posibilităţilor sale. Ea a devenit mamă pentru copiii lui Judson (numai doi dintre aceştia supravieţuiseră), iar ea s-a avântat cu entuziasm în studiul limbii şi în lucrarea misionară, fără să uite vreodată talentul său pentru scris. Din peniţa sa au ieşit nişte desene despre realitatea dură a vieţii misionare.

Adoniram şi Emily au slujit împreună trei ani în Birmania. Naşterea unei fetiţe le-a adus fericire, însă, în cea mai mare parte a timpului, aceasta a fost umbrită de boală. În primăvara lui 1850, cu Emily care aştepta, curând, un alt copil, Adoniram, care era grav bolnav, a plecat într-o călătorie pe mare, sperând să se însănătoşească. După mai puţin de o săptămână, el a murit şi a fost aruncat în mare. Zece zile mai târziu, Emily a născut un copil mort şi, doar în august, ea a auzit de moartea soţului ei. Anul următor, în ianuarie, ea, împreună

85

cu micuţa Emily şi cei doi băieţi ai lui Judson, a călătorit spre Boston pentru a locui cu copiii în Statele Unite; însă propria ei sănătate era şubredă şi, trei ani mai târziu, ea a murit la vârsta de 36 de ani.

George şi Sarah Boardman

Sarah şi George Boardman au ajuns în Birmania din Statele Unite la sfârşitul războiului anglo-birmanez, curând după moartea lui Nancy Judson. Ei cunoşteau bine pericolele venirii într-o asemenea ţară. De fapt, preocuparea lor pentru misiunile birmaneze şi căsătoria lor ulterioară a fost stimulată de moartea prematură a lui James Coleman, unul din colegii misionari ai lui Judson. Atât de profund mişcat de acest sacrificiu a fost George Boardman, un absolvent al Colegiului Colby, încât el s-a înscris la Seminarul Andover să se pregătească pentru lucrarea misionară. Aproape în acelaşi mod, Sarah Hall, o adolescentă cumpătată şi cea mai mare din treisprezece copii, a fost mişcată de tragedie. Reacţia sa a fost să scrie o poezie despre Coleman – versuri care vor schimba cursul vieţii ei. Poezia, publicată într-o revistă creştină, a stârnit curiozitatea lui Boardman, care a fost impresionat de sinceritatea autorului acesteia. El n-a fost satisfăcut până când n-a găsit-o şi, în câteva luni de la prima lor întâlnire, ei s-au logodit.

Soţii Boardman erau cunoscuţi pentru lucrarea lor printre kareni, un trib ce locuia în munţi şi care era dispreţuit de mai sofisticaţii birmanezi. La scurt timp după ce au sosit în Birmania, ei au părăsit confortabilul teritoriu misionar de la Moulmein ca să se mute la Tavoy pentru lucrarea de pionierat din mijlocul karenilor. Ei au venit însoţiţi de Ko Tha Byu, un criminal care, după spusele proprii, comisese cam 30 de crime înainte de convertirea sa. Ko Tha Byu, un karen indigen, avea o mărturie vibrantă şi, timp de 3 ani, el i-a însoţit pe soţii Boardman în lucrarea lor de evanghelizare de la un sat montan la altul. A fost o lucrare rodnică, dar, încetul cu încetul, sănătatea lui George Boardman se deteriora. El a murit în 1831 după mai puţin de cinci ani în Birmania. Spre deosebire de Judson, care a slujit câţiva ani înainte ca el să vadă chiar un singur convertit, Boardman a avut privilegiul de a-i vedea pe mulţi venind la Hristos. În timpul ultimelor două luni ale vieţii sale, 57 de kareni au fost botezaţi şi numai biserica Tavoy avea 70 de membri.

După moartea soţului ei, Sarah a fost tentată să se întoarcă în Statele Unite cu micuţul George, băieţelul ei de doi ani; însă, la îndemnul lui Judson, ea a decis să rămână în lucrare. Ea întemeiase o şcoală de fete şi se temea ca aceasta să nu meargă din ce în ce mai prost dacă ea ar fi plecat. Timp de 3 ani, ea a rămas împreună cu karenii, petrecându-şi timpul învăţând şi continuând lucrarea itinerantă a soţului ei în satele de munte împreună cu băieţelul ei, pe care karenii îl numeau, afectuos, “Micuţa Căpetenie”.

În 1834, Adoniram Judson a venit la Tavoy s-o viziteze pe Sarah şi în timpul vizitei sale prelungite ei s-au căsătorit. În următorul an, “Micuţa Căpetenie”, în vârstă de 6 ani, a fost trimis în Statele Unite pentru a fi educat în mod adecvat. Aceasta a fost o experienţă traumatică pentru băieţelul pe care

86

Sarah îl descrie ca având “o tandreţe şi o sensibilitate exagerată care-l făceau, deosebit de nepotrivit pentru contactul cu străinii”.134 El nu şi-a mai revăzut mama. Golul din viaţa lui Sarah a fost umplut, curând, de mai mulţi copii şi ea a devenit împovărată de datoria de mamă, însă ea n-a renunţat, pe deplin, la lucrarea sa pentru poporul birmanez. Pe lângă activitatea de predare la o şcoală de fete, ea şi-a folosit eficient talentul lingvistic. Ea a scris imnuri şi o programă educativă în birmaneză şi a tradus un alt material, inclusiv o parte din Pilgrim’s Progress („Progresul pelerinului”), la care lucra în momentul morţii sale.

Căsătoria lui Sarah cu Judson n-a pus capăt eforturilor evanghelistice în rândul karenilor. Ko Tha Byu devenise un evanghelist înverşunat, care a stârnit o mişcare de masă a tribului împotriva creştinismului. Alţi misionari au venit să slujească karenilor şi să traducă Scriptura, iar între 1850-1860 existau mai mult de 10.000 de membri în biserici. Estimări recente au arătat aproape 100.000 de credincioşi botezaţi în rândul karenilor.

Henry Martyn

Respingerea categorică a lui Adoniram şi Nancy Judson de către Compania East India, care i-a catapultat în Birmania a fost considerată ca providenţială; şi, prin ei, soţii Boardman şi alţii, acea ţară, odinioară ostilă, s-a deschis încet către Evanghelie. Între timp, totuşi, misionarii au continuat să sosească în India. Deşi Compania East India a continuat să se opună, Societatea Misionară Baptistă, Societatea Misionară a Bisericii şi Societatea Misionară Londoneză au reuşit să iasă cu bine din regulamentele supărătoare şi să trimită recruţi suplimentari pentru a sprijini lucrarea lor din India. O modalitate de a intra în India ca mesager al Evangheliei cu puţine bătăi de cap era aceea de a veni în calitate de capelan pentru Compania East India. Cel mai vestit dintre aceşti capelani a fost Henry Martyn, care a ajuns în India în 1806 şi, în timpul scurtei sale şederi acolo, el a devenit unul din cei mai mari traducători ai Asiei Centrale.

Martyn s-a născut în Cornwall, Anglia, în 1871. Tatăl său era un negustor care i-a asigurat un trai bun copilului său talentat. Martyn a considerat învăţătura drept o plăcere şi, după ce şi-a terminat educaţia formală, el a mers la Cambridge, unde a absolvit matematica cu cele mai mari onoruri. Deşi Îi întorsese spatele lui Dumnezeu în timpul tinereţii sale, el a fost impulsionat de o combinaţie de factori să reevalueze valorile spirituale. Moartea tatălui său, rugăciunile surorii sale, sfaturile unui lucrător creştin şi cuvintele scrise ale lui David Brainerd s-au combinat pentru a-l aduce în supunere faţă de Dumnezeu şi, numai atunci, el a început să se gândească la misiunile din străinătate. Exemplul de sacrificiu al lui David Brainerd şi eforturile de pionierat în India ale lui William Carey au constituit o puternică sursă de inspiraţie şi, curând, misiunile din străinătate au devenit singurul său obiectiv.

Ca şi eroul său David Brainerd, Martyn a petrecut, zilnic, multe ore în rugăciune şi închinare înaintea lui Dumnezeu: “Mă gândeam la David Brainerd şi-mi doream cu ardoare devotamentul său faţă de Dumnezeu. Îmi simt inima 134 Anderson, To the Golden Shore, 416.

87

strâns legată de acest om drag. Râvnesc să fiu ca el. Doresc să uit de lume şi să fiu absorbit într-o dorinţă de a-L slăvi pe Dumnezeu”. În efortul său de a-L slăvi pe Dumnezeu, Martyn a început să practice jertfirea de sine, care includea servirea micului dejun şi citirea, “stând departe de foc... deşi termometrul arăta punctul de îngheţ”.135

Celibatul a fost un alt aspect al jertfirii sale de sine. El era recunoscător că a fost “eliberat de toate dorinţele pentru conforturile vieţii conjugale”, preferând o “viaţă de celibat în care există oportunităţi mult mai mari pentru a fi preocupat de lucrurile spirituale”. Însă aceasta s-a întâmplat înainte ca el să se îndrăgostească, fără putinţă de scăpare, de Lydia, cumnata vărului său, care era cu şase ani mai în vârstă decât el. Această “afecţiune plină de admiraţie”, mai mult decât orice, l-a distras de la singurul scop pe care-l avea în minte, acela de a-i evangheliza pe păgâni: “Simţeam foarte clar că o iubeam cu înflăcărare”. Lydia îi cucerise inima. El nu se putea stăpâni să nu se gândească la ea, trezindu-se “noaptea cu mintea, pe deplin, concentrată asupra ei”.136

Martyn n-ar fi fost primul (şi nici ultimul) care să fi fost împiedicat să meargă în misiunile din străinătate de o poveste de dragoste; însă, deşi mintea sa era mistuită de gândurile despre Lydia, el a refuzat să fie îndepărtat de angajamentul său spiritual. El a fost convins că putea să-L slujească mai eficient pe Dumnezeu dacă nu era împovărat de o căsnicie, însă era extrem de nesigur dacă Lydia l-ar fi însoţit, oricum, într-o ţară străină. El a petrecut aproape un an întreg făcând planuri de a călători spre India, în tot acest timp tânjind după Lydia, însă pretinzând că este “resemnat, cu voioşie, să facă voia lui Dumnezeu şi să renunţe la fericirea pământească” a vieţii conjugale.137

În primăvara lui 1805, Martyn a fost ordinat ca preot anglican. În luna următoare, el a fost numit capelan pentru Compania East India, iar în vara lui 1805 el şi-a luat rămas bun de la Lydia şi a pornit într-o călătorie pe mare spre India. La sosire, el l-a întâlnit pe William Carey şi pe ceilalţi misionari de la Serampore, care, imediat, au apreciat inteligenţa lui şi l-au încurajat să facă lucrarea de traducere a Bibliei. Ca şi capelan, principalele sale responsabilităţi erau faţă de angajaţii şi familiile celor care lucrau la Compania East India; însă inima lui tânjea la misiuni şi el a fost entuziasmat de oportunitatea de a face Noul Testament disponibil milioanelor de asiatici. Timp de patru ani, el a slujit la posturi militare, predicând atât europenilor cât şi indienilor, întemeind şcoli şi, în acelaşi timp, traducând Noul Testament în limbile hindustană, persană şi arabă. Însă temperaturile toride ale Indiei Centrale au înrăutăţit sănătatea sa deja fragilă, astfel că, în 1810, odată cu terminarea traducerii Noului Testament în hindustană gata pentru a fi tipărită, el a plecat într-o călătorie pe mare spre Persia, sperând să-şi restabilească sănătatea şi, în acelaşi timp, să-şi revizuiască traducerile în persană şi arabă.

135 David Bentley-Taylor, My Love Must Wait: The Story of Henry Martyn (Downers Grove, Ill.: InterVarsity, 1975), 26. 136 Richard T. France, „Henry Martyn” în Five Pioneer Missionaries (London: Banner of Truth, 1965), 255-56.137 Bentley-Taylor, My Love Must Wait, 35.

88

Sănătatea lui Martyn s-a îmbunătăţit, într-adevăr, pentru o vreme şi el a fost în stare să-şi termine traducerea cu ajutorul unora din cei mai destoinici învăţaţi din Persia, însă, în jurul anului 1812, condiţia sa fizică se deteriorase din nou. O călătorie pe uscat spre Anglia părea a fi singura soluţie pentru problemele sale de sănătate, fiind şi o oportunitate pentru el de a reînnoda relaţia cu Lydia. Deşi ea respinsese invitaţiile lui de a veni în India şi a se căsători cu el, Martyn a dorit foarte mult s-o revadă şi să-i spună personal ceea ce el îi spusese în scrisori în ultimii şase ani. Însă el n-a mai avut acea oportunitate. A murit în Asia Mică în toamna lui 1812 la vârsta de 31 de ani. Când a ajuns pentru prima oară în India, el scrisese în jurnalul său: “Acum, aş vrea să-L slujesc, până la epuizare, pe Dumnezeu”. Şi asta a făcut.

Alexander Duff

Unul din cei mai inovatori misionari care au slujit în India a fost Alexander Duff, care a ajuns în Calcutta împreună cu soţia sa în 1830. Duff nu fusese impresionat de rapoartele despre lucrarea misionară din India, dintre care unele pretindeau că evanghelizarea în rândul indienilor era un eşec complet. Criticii acuzau că noii convertiţi erau, în mare măsură, din rândul celor din afara castei, care au rămas, apoi, dependenţi de misiune, fără nici o influenţă asupra concetăţenilor lor. În timp ce rapoartele erau exagerat de pesimiste, era adevărat că nu se făcuse nici un efort concertat pentru a câştiga înalta societate la creştinism şi misiunea lui Duff a fost aceea de a îndrepta situaţia respectivă.

Duff s-a născut şi a crescut în Scoţia. A fost student la Universitatea Sf. Andrews. Trezirea din Scoţia anilor 1820-1830 l-a cuprins şi pe acest tânăr student, iar la vârsta de 23 de ani, el a devenit primul misionar pentru străinătate al Bisericii din Scoţia. Cariera misionară a lui Duff a început într-o conjunctură nefastă. În călătoria sa spre India, el a îndurat două naufragii, în timpul unuia pierzându-şi întreaga bibliotecă personală – o lovitură zdrobitoare pentru o persoană profund preocupată de studiu şi educaţie, aşa cum era el.

Ajungând în India, Duff şi-a pus imediat în acţiune planurile de a evangheliza înalta societate din India prin educaţia superioară. Conceptul său era acela de a preda în limba engleză artele occidentale şi ştiinţele elitei educate din India, care era foarte interesată în ideile şi educaţia occidentală. Biblia urma să fie, de asemenea, învăţată şi studiată, iar prin această metodă Duff era convins că creştinismul va fi plantat cu putere în India. Criticile la adresa lui Duff erau numeroase – atât din partea misionarilor cât şi din partea învăţătorilor indieni – însă el avea doi susţinători remarcabili: bătrânul şi foarte respectatul William Carey şi Ram Mohum Roy, un brahman şcolit şi liberal. Roy era un reformator cunoscut cu mulţi adepţi şi influenţa sa a fost aceea care, în mare parte, a netezit calea pentru Duff. Roy se mândrea că era receptiv şi n-a obiectat la accentul pus de Duff asupra Bibliei. El citise Biblia fără să devină creştin şi i-a îndemnat pe studenţii lui Duff să facă acelaşi lucru şi să ia singuri acea decizie.

89

La câteva luni după ce a sosit în India, Duff a deschis o şcoală proprie. El a început cu cinci studenţi sub un smochin indian, însă vestea s-a răspândit repede şi până la sfârşitul săptămânii existau mai mult de 300 de studenţi care cereau să fie înscrişi. Şcoala a avut un succes extraordinar în eforturile sale de a răspândi educaţia occidentală. În mai puţin de 3 ani, Duff botezase patru convertiţi, un număr mic faţă de mărimea şcolii sale. Dar chiar şi ştirea despre acele câteva convertiri a creat o asemenea tulburare încât unii studenţi au plecat, iar lucrarea lui Duff a fost periclitată pentru o vreme. Încetul cu încetul, studenţii s-au întors, totuşi, şi pe la sfârşitul primului său deceniu în India numărul studenţilor din şcoala lui se ridica la 800. Mai târziu, el a deschis o şcoală pentru fetele din casta superioară, care a atras, de asemenea, un larg interes.

Critica majoră la adresa lucrării lui Duff a fost aceea că marea majoritate a studenţilor lui au venit la şcoala sa doar pentru educaţia seculară şi din rândul acestor câteva mii de studenţi au existat doar 33 de convertiţi înregistraţi în întreaga viaţă a lui Duff. Trebuie să se ţină minte, totuşi, că majoritatea celor treizeci şi trei erau tineri din familii influente, care ei înşişi au devenit creştini influenţi. Unii din ei au slujit ca misionari şi lucrători spirituali, iar alţii au devenit lideri creştini ordinaţi remarcabili.

Duff era un prezbiterian ferm, sobru, lipsit de umor ale cărui realizări monumentale n-au fost realizate fără să-şi sacrifice viaţa de familie. Lucrarea sa era viaţa sa, iar familia lui n-a îndrăznit să se amestece. În 1839, el şi soţia sa s-au întors în India după primul lor concediu (ca misionari), lăsându-i pe cei patru copii ai lor (inclusiv băieţelul lor de câteva luni) în grija unei văduve şi nu s-au mai întors până în anul 1850, când acel băieţel avea 11 ani. Din păcate, amintirea băieţelului cu privire la întoarcerea acasă a părinţilor săi n-a fost una plăcută. Nepierzându-şi timpul pentru a-l instrui pe fiul său în catehism, Duff, care nu era, în mod evident, şcolit în principiile încurajării, l-a mustrat spunându-i: “Băieţii păgâni de la institutul meu din Calcutta ştiu mai mult din Biblie decât ştii tu”.138

Tânărul Duff, descris, mai târziu, de tatăl său ca neavând deloc “inteligenţă şi simţ al umorului, n-a putut suferi răceala tatălui său faţă de el. Propriile lui amintiri despre plecarea părinţilor săi în India în 1855, pe când era adolescent, confirmă, cu siguranţă, acest lucru: “Îmi amintesc bine cum inima mea şi a mamei mele erau complet zdrobite şi, cum, la Podul Londrei, tatăl meu, ţinând în mână ediţia de dimineaţă a ziarului Times, ne-a lăsat să plângem într-o tristeţe comună... Şi aşa ne-am despărţit... o despărţire mai tristă cum n-a existat vreodată între mamă şi fiu. Tatăl cufundat în citirea ziarului... s-a despărţit de fiu fără nici un regret din partea celui din urmă”.139

Dacă Duff a eşuat ca tată, el a reuşit, cu siguranţă, ca misionar. În timpul celui de-al doilea concediu ca misionar, el a făcut un tur în Anglia, Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor şi Statele Unite şi, pretutindeni unde a mers, el a fost primit

138 William Paton, Alexander Duff: Pioneer of Missionary Education (New York: Doran, 1922), 150.139 Paton, Alexander Duff, 220.

90

cu entuziasm. În Statele Unite, el a predicat Congresului şi a avut o întâlnire în particular cu Preşedintele. Duff a fost descris ca fiind “cel mai elocvent orator misionar”140 al secolului său şi impactul său asupra misiunilor din străinătate a fost colosal. Prin influenţa sa, sute de oameni s-au oferit ca voluntari pentru lucrarea misionară din străinătate şi zeci de mii au contribuit financiar la acea cauză. Conceptul său de combinare a educaţiei cu evanghelizarea a fost copiat în întreaga lume, în ciuda controversei pe care metoda a iscat-o în mod frecvent.

În timp ce Duff era aclamat ca inovator în evanghelizarea înaltei societăţi, alţii au continuat să lucreze cu „drojdia” societăţii – cei imposibil de atins şi membrii depravaţi ai castei inferioare. În 1865, Dr. John Clough şi soţia sa din Misiunea Baptistă Americană şi-au început lucrarea la Misiunea Lone Star de la Ongole, India şi, curând, ei au fost martorii unei treziri extraordinare în rândul celor aparţinând castei inferioare. Mişcarea de masă spre creştinism a continuat şi, într-o singură zi din vara lui 1878, Clough a botezat 2.222 de credincioşi. De-a lungul secolului, începând din acel moment, mai mult de un milion de mala din casta inferioară şi-au declarat credinţa în Hristos. Aşa că, fie prin raţionamentul intelectual, fie prin dragostea egalitară, Evanghelia a fost plantată în India, iar în anumite regiuni şi în anumite inimi aceasta a prins rădăcini.

140 A. T. Pierson citat în Robert H. Glover şi J. Herbert Kane, The Progress of World-Wide Missions (New York: harper, 1960), 72.

91

Capitolul 6 – Africa neagră: „Cimitirul omului alb”

Africa neagră, cunoscută de secole drept “cimitirul omului alb”, a revendicat vieţile mai multor misionari protestanţi decât oricare altă regiune a lumii. Evanghelizarea a fost o întreprindere costisitoare, însă investiţia a meritat cu prisosinţă. Deşi misiunile protestante au avut un start lent în Africa neagră (în comparaţie cu Asia), aceasta a constituit unul din cele mai rodnice “câmpuri de misiune” din lume. S-a estimat că, până la sfârşitul secolului al XX-lea, 50% din populaţia acelei regiuni (Africa de la sud de Sahara) vor fi creştini declaraţi. Cea mai mare parte din această creştere, totuşi, s-a produs în secolul XX. Creşterea bisericii în secolul al XIX-lea a fost, adesea, dureros de înceată, însă pionierii misionari din secolul al XIX-lea au fost cei care au riscat totul pentru a deschide calea pentru creştinism în Africa.

Misiunile protestante moderne din Africa au început în secolul al XVIII-lea în Colonia Cape cu moravienii (vezi Capitolul 3). Spre sfârşitul acelui secol, Societatea Misionară Londoneză intrase în Africa de Sud şi, odată cu Robert Moffat, a început pătrunderea spre interiorul continentului; deşi majoritatea misionarilor a rămas în mediul mai sănătos de la sud de Fluviul Orange şi în regiunile de coastă. Ofensiva activităţii misionare protestante s-a mutat de la sud la nord şi, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, baptiştii, anglicanii şi prezbiterienii aveau fiecare câte un avanpost solid pe coasta vestică. Acestea au fost curând urmate de puncte permanente de misiune pe coasta de est, cu aproape întreaga Africă neagră deschisă pentru misionari pe la sfârşitul secolului.

În ciuda sacrificiului extraordinar, misiunile africane au fost aspru criticate, în special cu privire la legăturile misionarilor cu colonialismul şi exportarea civilizaţiei europene. Filozofia lui Moffat despre “Biblie şi plug” a fost extinsă de filozofia lui Livingstone despre “comerţ şi creştinism” şi chiar Mary Slessor a insistat asupra necesităţii comerţului pentru a ridica nivelul de trai din Africa şi pentru a-i face pe oameni mai potriviţi standardelor etice creştine.

Viitorul creştinismului în Africa, în ochii misionarilor, a depins de influenţa şi comerţul european şi puţini misionari s-au opus conceptelor fundamentale ale imperialismului ce fuseseră criticate în ultimii ani. Cu toate acestea, critica dură este nejustificată. Garantat, misionarii erau o parte integrantă a colonialismului, identificând, cu neruşinare, civilizaţia europeană cu mesajul creştin. Însă ei, mai mult decât oricare altă influenţă exterioară, au luptat împotriva relelor pe care le adusese colonialismul şi imperialismul. Ei au dus lupte lungi şi înverşunate (uneori fizice) împotriva odiosului trafic uman. Iar după dispariţia comerţului cu sclavi, ei şi-au ridicat vocile împotriva altor nelegiuri, inclusiv tacticile sângeroase pe care Regele Leopold le folosea pentru a extrage cauciuc din Congo. Marea majoritate a misionarilor erau pro-africani şi poziţia lor pentru dreptate rasială îi făcea, adesea, să fie dispreţuiţi de fraţii lor europeni. Într-adevăr, nu este nici o exagerare să spunem că, fără conştiinţa misiunilor creştine, multe dintre nelegiurile colonialismului ar fi continuat la nesfârşit.

92

Faptul că misionarii erau imperialişti şi colonialişti constituie doar una din criticile care le-au fost aduse. În ultimii ani, a devenit la modă să-i consideri pe misionarii secolului al XIX-lea (în special cei care au slujit în Africa) ca rasişti de prim rang. Există puţine dubii că ei erau rasişti (după standardele secolului al XX-lea), însă mai semnificativ este faptul că ei n-au ajuns vreodată la tipul de rasism predominant în vremea lor. Intelectualii înaltei societăţii din secolul al XIX-lea îi considerau pe africanii de culoare ca fiind, din naştere, inferiori - cu multe trepte sub caucazieni pe scara evolutivă a etnologilor. Misionarii, pe de altă parte, erau ridiculizaţi în ziare erudite pentru gândirea lor superficială în legătură cu rasa, iar majoritatea englezilor cu studii superioare au fost de acord cu Mary Kingsley (a cărei carte de impresii de călătorie cunoscuse o largă răspândire), atunci când ea i-a criticat pe misionari pentru “dificultatea lor în considerarea africanului doar ca fiind un Om şi un Frate” şi convingerea lor în “egalitatea spirituală a tuturor culorilor creştinilor”.141

Dacă misionarii apăreau frecvent ca adevăraţi rasişti ai secolului al XIX-lea, aceasta se datora faptului că ei îi vedeau pe africani (sau orice popor necreştinat) ca fiind degradaţi moraliceşte din cauză că le lipsea învăţătura morală creştină. Concepţiile lui Henry Drummond ieşeau în evidenţă. El îi descria pe africani ca “jumătate animale, jumătate copii, în întregime sălbatici şi în întregime păgâni”, însă a calificat rasismul său făţiş trăgând concluzia că “ei sunt astăzi aşa cum am fost noi odinioară”.142

Poate că cea mai mare critică la adresa misiunilor africane a venit de la sociologi şi antropologi care au acuzat că misiunile creştine au produs un dezastru asupra culturii africane. E adevărat că misionarii secolului al XIX-lea (şi chiar şi cei din secolul al XX-lea) n-au reuşit, adesea, să aprecieze calităţile distincte ale culturilor necunoscute şi să facă, totodată, creştinismul compatibil cu obiceiurile societăţilor primitive. Însă trebuie, de asemenea, să se reţină faptul că cea mai mare parte a culturii africane era „bolnavă” şi avea nevoie disperată de o operaţie majoră. Africanii se autodistrugeau într-un ritm alarmant prin războaiele dintre triburi şi, în unele cazuri, prin tradiţiile seculare de vânătoare de capete, uciderea gemenilor, jertfele umane, canibalism şi vrăjitorie. Eforturile misionarilor de a eradica aceste practici au ajutat la păstrarea celor mai preţioase valori culturale ale Africii - oamenii înşişi - şi numai prin păstrarea locuitorilor săi, Africa a putut să devină extraordinara fortăreaţă creştină de astăzi.

Misiunile protestante din Africa au început în Colonia Cape odată cu moravieniii din secolul al XVIII-lea. Pe la începutul secolului al XIX-lea, misionarii pătrundeau prin trei capete de pod. Ei au abordat coasta vestică începând cu Sierra Leone, coasta estică începând cu Etiopia şi Kenya, iar, din sud, ei şi-au stabilit baza misionară la Capetown.

141 Jon Bonk, „’All Things to All Persons’, - The Missionary as a Racist-Imperialist, 1860-1918”, Missiology (iulie 1980): 300.142 Bonk, „All Things to All Persons”, 393-94.

93

Robert şi Mary Moffat

Robert Moffat a fost patriarhul misiunilor sud-africane, un om care a avut o influenţă semnificativă în acea parte a lumii timp de mai bine de o jumătate de secol. Totuşi, chiar în timpul vieţii sale, el a fost eclipsat de vestitul său ginere, fiind, adesea, numit “socrul lui David Livingstone”. Cu toate acestea, Moffat a fost, de departe, cel mai mare misionar dintre cei doi. El a fost evanghelist, traducător, profesor, diplomat şi explorator şi el a combinat, de fapt, acele roluri, devenind unul din cei mai mari misionari ai Africii din toate timpurile.

Născut în Scoţia în 1795, Moffat a fost crescut în condiţii umile care i-au permis o educaţie foarte limitată, fără o instruire biblică formală. Părinţii săi erau prezbiterieni cu o râvnă misionară puternică, iar în serile reci de iarnă mama lui îi aduna pe copii în jurul ei în timp ce citea, cu voce tare, poveşti despre eroi misionari. Însă Moffat nu era înclinat spre lucruri spirituale. El “a fugit pe mare” pentru o vreme, iar la vârsta de 14 ani a devenit ucenic la un grădinar, învăţând o meserie pe care a practicat-o tot restul vieţii sale.

La vârsta de 17 ani, Moffat s-a mutat la Cheshire, Anglia, pentru a-şi începe meseria de grădinar. Aici, în 1814, el s-a alăturat unei mici societăţi metodiste care se întâlnea într-o fermă din apropiere. Această asociere i-a încălzit inima chiar în acelaşi mod în care inima lui Wesley fusese “încălzită în mod ciudat”, cu aproape un secol în urmă în Strada Aldersgate, şi i-a dat o combinaţie de calvinism scoţian şi “entuziasm” metodist. În anul următor, după ce a auzit un mesaj misionar rostit de Rev. William Roby, un director al Societăţii Misionare Londoneze, Moffat a depus o cerere la acel comitet pentru a intra în lucrarea misionară. Deşi el a fost recomandat de Roby, societatea a răspuns că nu putea “să-i primească pe toţi cei care-şi ofereau serviciile pentru lucrarea misionară”, fiind, astfel, “obligată să-i selecteze pe cei care posedă cele mai promiţătoare calităţi“ care, în opinia sa, îi lipseau, aparent, lui Moffat. El a fost respins.143

Fără a fi descurajat de respingerea sa, Moffat a obţinut o nouă slujbă de grădinar lângă casa lui Roby şi a început să studieze teologia cu el în particular. După un an, Moffat a depus, din nou, o cerere la Societatea Misionară Londoneză şi, de această dată, el a fost acceptat. Societatea Misionară Londoneză, fondată în 1795, anul naşterii lui Moffat, era un comitet evanghelic interdenominaţional de misiuni. În cei 20 de ani de activitate, aceasta a cunoscut o dezvoltare constantă şi avea misionari răspândiţi în întreaga lume. Moffat a fost trimis în Africa de Sud cu încă alţi patru misionari începători şi, după 85 de zile pe mare, ei au ajuns în Capetown pentru a-şi începe cariera de misionari.

Moffat sperase să-şi înceapă viaţa de misionar ca om căsătorit. În ultimul său an ca grădinar în Anglia, el devenise interesat de fiica patronului său, Mary Smith, pe care a perceput-o ca având o “inimă misionară caldă”. Deşi Smith era entuziasmat de planurile misionare ale lui Moffat, el era mai puţin entuziasmat să-şi trimită unica fiică într-un câmp misionar atât de îndepărtat. Astfel, Moffat a plecat în Africa de Sud necăsătorit, aşteptând mai mult de 3 ani ca părinţii lui 143 Cecil Northcott, Robert Moffat: Pioneer in Africa, 1817-1870 (London: Lutterworth, 1961), 22.

94

Mary să se îmbuneze şi să fie de acord să permită fiicei lor de 24 de ani să i se alăture.

Între timp, Moffat a făcut cunoştinţă cu realităţile lucrării misionare şi cu cultura africană. El a fost deranjat de puternica prejudecată împotriva misionarilor, atât din partea coloniştilor englezi, cât şi a celor olandezi, şi a fost iritat atunci când, pentru exact acelaşi motiv, oficialii guvernului se opuneau evanghelizării interiorului ţării. Pe cât de deranjat a fost el de politica guvernului, pe atât de mult a fost şocat de imoralitatea făţişă şi disensiunea dintre misionari. Scriind secretarului Societăţii Misionare Londoneze, Moffat s-a plâns că ”n-a existat vreodată o perioadă când un grup de misionari s-a aflat într-o asemenea condiţie degradată, confuză şi deplorabilă (şi, aş adăuga, groaznică)”.144

Deşi Societatea Misionară Londoneză s-a confruntat cu o serie de probleme în privinţa câtorva misionari ai săi din Colonia Cape (inclusiv decăderi morale), au existat multe persoane care au slujit în mod onorabil. Primul misionar în Africa de Sud a fost John T. Vanderkemp, un doctor din Olanda. Deşi fiul unui pastor reformat olandez, tânărul bine educat Vanderkemp devenise un sceptic religios, iar el a rămas aşa până la moartea tragică a soţiei şi fiicei sale într-un accident, în urma unei plimbări cu barca, la care a fost martor el însuşi şi care i-a schimbat complet viaţa şi l-a adus la Hristos. Vanderkemp a sosit în Colonia Cape în 1799 când trecuse de vârsta de 50 de ani. El a lucrat, în special, printre hotentoţi, unde, în ciuda obstacolelor demoralizatoare, el a câştigat sute de convertiţi. El a fost extrem de afectat de comerţul cu sclavi la care era zilnic martor şi a cheltuit mii de dolari pentru eliberarea sclavilor, inclusiv o fată sclavă malgaşă de 17 ani cu care el s-a căsătorit la vârsta de 60 de ani - o faptă care a iscat un scandal în rândul coloniştilor, ca şi printre misionari. Vanderkemp a murit în 1811 după doar 12 ani de lucrare misionară, însă el a fost recunoscut atunci, dar şi în anii următori, ca fiind unul din marii pionieri ai SML. Dacă Moffat s-ar fi uitat atent, el ar fi văzut mulţi misionari credincioşi şi dedicaţi, însă, din păcate, cei necredincioşi (aşa cum se întâmplă, în general) au fost cei care au ieşit cel mai mult în evidenţă.

După câteva luni de tergiversări, lui Moffat şi unui cuplu li s-a acordat permisiunea de a călători în regiunile aride şi pustii din Namaqualand, la sute de mile depărtare nord de Capetown. Aici, Moffat l-a întâlnit, pentru prima oară, pe Afrikaner, o fioroasă căpetenie hotentotă, care, doar de puţină vreme, fusese îmblânzit de un misionar olandez care a părăsit zona după sosirea lui Moffat. Moffat a petrecut aproape 2 ani în tabăra lui Afrikaner şi, apoi, l-a invitat să meargă la Capetown, astfel încât coloniştii albi să poată vedea ei înşişi schimbarea dramatică pe care o produsese creştinismul în acest proscris, a cărui reputaţie pentru jefuirea fermelor coloniştilor era cunoscută pretutindeni. “Experimentul” a reuşit. Pretutindeni unde a mers Moffat, oamenii au fost impresionaţi de “trofeul” său şi steaua lui Moffat ca misionar a început să strălucească.

144 Northcott, Robert Moffat, 34.

95

Faptul de a-l arăta lumii pe Afrikaner n-a constituit singurul motiv al lui Moffat pentru întoarcerea sa la Capetown. În decembrie 1819, Mary Smith a sosit din Anglia şi, trei săptămâni mai târziu, ei s-au căsătorit. A fost o căsnicie fericită încă de la început şi a rămas aşa timp de 53 de ani. Luna lor de miere, o călătorie cu căruţa de 600 de mile la nord-est de Kuruman, n-a fost, în totalitate, o aventură romantică. Ei au străbătut deşerturi extrem de aride, păduri dese, mlaştini mocirloase şi râuri învolburate şi, în aceste condiţii, ei s-au bucurat că n-au călătorit singuri. În luna lor de miere, ei au fost însoţiţi de un misionar necăsătorit.

Kuruman era, în ochii lui Moffat, o alegere pentru un loc în care să înfiinţeze un punct de misiune. El sperase ca Afrikaner şi tribul lui să se mute în acel loc, însă, în mod regretabil, Afrikaner a murit înainte de mutare. Punctul de misiune era situat la gura râului Kuruman, alimentat de un izvor subteran care ţâşnea la suprafaţă apă limpede şi cristalină. Ca grădinar, Moffat şi-a imaginat grădini îmbelşugate de pomi fructiferi şi legume udate prin canale de irigaţii şi cultivate şi recoltate de către muncitori băştinaşi. Creştinismul şi civilizaţia se puteau dezvolta mână-n mână. Idealurile sale erau măreţe şi, în cele din urmă, după mulţi ani de eforturi, Kuruman a devenit un punct de misiune model.

Anii de început ai lui Moffat în Kuruman au fost plini de greutăţi. Ei au locuit în condiţii primitive, prima lor casă fiind o colibă de pământ, cu bucătăria separată de casă. Mary s-a adaptat, extrem de bine, la viaţa africană. Ea spăla rufele în râu şi gătea pe un cuptor în aer liber. Curând, ea şi-a depăşit aversiunea de a curăţa podelele cu bălegar de vacă şi chiar l-a recomandat: “Şterge praful mai bine ca orice şi omoară puricii care, altfel, s-ar înmulţi din abundenţă”.145

Cele mai mari greutăţi la Kuruman le-au avut din cauza lucrării lor. Cei din tribul Bechuanas, cu care au lucrat soţii Moffat, n-au fost deloc receptivi la mesajul lui Moffat. Superstiţiile tribale au fost mai puternice, iar când vraciul oficial care aducea ploaia n-a putut împiedica lungi perioade de secetă, Moffat a fost cel învinuit. Furtul era, de asemenea, obişnuit în rândul oamenilor, iar casa lui Moffat a fost jefuită de multe ori. “Eforturile noastre”, scria Moffat, “ar putea fi comparate cu încercările unui fermier care trudeşte să transforme o suprafaţă din roci dure într-un pământ arabil”.146

Odată cu trecerea timpului, totuşi, prestigiul lui Moffat în rândul celor din tribul Bechuanas a crescut. În 1823, după doar câţiva ani petrecuţi la Kuruman, situaţia tribală din zonă a început să se schimbe. Valuri de triburi nomade au început să traverseze câmpiile aride şi însăşi existenţa tribului Bechuanas era în pericol. În acest timp, Moffat şi-a exercitat măiestria diplomatică şi, prin eforturi de compromis şi aranjamente militare cu un alt trib, el a fost capabil să evite nimicirea iminentă a tribului Bechuanas. Moffat a devenit un fel de general civil care a ieşit înaintea inamicului. Deşi eforturile sale de pace n-au fost încununate

145 Edith Deen, Great Women of the Christian Faith (New York: Harper & Row, 1959), 187.146 J. H. Morrison, The Missionary Heroes of Africa (New York: Doran, 1922), 38.

96

de succes şi a urmat o luptă aprigă, tribul invadator Mantatee a suferit pierderi serioase şi a fost silit să se retragă.

Din acest moment, rolul de conducător al lui Moffat în Kuruman s-a consolidat. Ca diplomat şi conducător militar, el a pretins cel mai mare respect. Din păcate, el s-a bucurat de un succes mult mai mic în eforturile sale de evanghelizare. Convertiţii săi erau puţini la număr. Poligamia era o problemă ce-l neliniştea, ca şi pe misionarii africani din vremea respectivă. Care este soluţia pentru un convertit care intră în această credinţă recent descoperită şi care are multe soţii? N-a existat şi nu există un răspuns simplu şi, în consecinţă, numărul membrilor din biserică a rămas mic. Era o situaţie demoralizatoare, iar Mary, în special, a fost predispusă la perioade de deprimare: “Dacă am putea vedea cea mai mică roadă, ne-am putea bucura în mijlocul lipsurilor şi ostenelilor pe care le îndurăm; însă, în ciuda a ceea ce se întâmplă, noi ne simţim neputincioşi”.147

Posibil, cel mai mare motiv pentru progresul lent al creştinismului în rândul celor din tribul Bechuanas s-a datorat, pur şi simplu, unei lipse de înţelegere. Nici Moffat şi nici cei din Bechuaunas n-au înţeles, pe deplin, convingerile celuilalt în chestiunile spirituale. Moffat a avut puţin interes în tradiţiile religioase ale tribului Bechuanas şi el a căutat să-i evanghelizeze cu impresia greşită că tribul n-avea un concept despre Dumnezeu sau vreun cuvânt pentru “Dumnezeu” în limba lor. Însă un handicap şi mai mare pentru lucrarea sa a fost eşecul lui de a învăţa limba lor. Timp de câţiva ani, singurul său mijloc de comunicare a fost olandeza vorbită în Colonia Cape, o limbă comercială pe care câţiva din tribul Bechuanas o înţelegeau pentru tranzacţii comerciale rudimentare, însă aproape deloc potrivită pentru a prezenta o imagine clară a Evangheliei. Moffat a irosit ani de timp preţios încercând “să-şi facă loc” prin această „scurtătură”, însă el şi-a dat seama, în cele din urmă, că învăţarea limbii, oricât de dificilă, era singura soluţie pentru a vesti Evanghelia. Atât de convins era el de această necesitate, încât în 1827 el a lăsat-o pe Mary cu copiii, lăsându-şi baltă şi grădinile, şi a mers să trăiască în mijlocul celor din trib, cufundându-se, timp de unsprezece săptămâni, în studiul limbii.

La întoarcerea sa, Moffat a fost gata să înceapă traducerea Bibliei, o sarcină care a demarat foarte lent şi pentru care i-au trebuit 29 de ani ca s-o ducă la bun sfârşit. Începând cu Evanghelia după Luca, el s-a chinuit cu fiecare propoziţie în parte şi, chiar de atunci, el a fost conştient că traducerea sa era plină de greşeli. (De exemplu, băştinaşii au fost şocaţi să afle că apostolul Pavel a insistat pe faptul de a fi înarmaţi cu puşti.) Numai răbdarea revizuirii permanente a făcut ca traducerea să fie inteligibilă. Însă traducerea n-a fost singura problemă cu care s-a confruntat Moffat în acţiunea de a face cunoscut Cuvântul scris celor din tribul Bechuanas. Tipărirea textului a devenit, de asemenea, un chin îngrozitor. După ce a călătorit până la Capetown în 1830, el a descoperit că tipografii nu erau dispuşi să tipărească Scriptura în limba unui trib, temându-se de tendinţele de egalizare pe care acest fapt le-ar putea avea asupra rasei “inferioare”. Astfel, Moffat, din cauza intoleranţei tipografiei

147 Deen, Great Women, 188.

97

guvernamentale, a fost silit să-şi tipărească singur Evanghelia după Luca, care, în final, s-a dovedit a fi o experienţă preţioasă. Întorcându-se la Kuruman, el a adus o tiparniţă de fier donată de misiune pentru a fi folosită în tipărirea restului Bibliei.

Traducerea şi tipărirea Bibliei a părut, adesea, o sarcină ineficientă, ingrată, însă aceasta a avut şi o răsplată. În 1836, în timp ce ţinea un serviciu religios într-o regiune îndepărtată, Moffat a fost uimit în momentul în care un tânăr s-a ridicat şi a început să citeze pasaje din Evanghelia după Luca. El îi scrie lui Mary: “Ai fi plâns de bucurie să vezi ceea ce am văzut eu”.148

Însă, chiar înainte ca el să poată face disponibilă oamenilor traducerea sa, Moffat a văzut rezultate pozitive din studiul personal al limbii. Abilitatea lui de a vorbi limba oamenilor a adus o nouă înţelegere a învăţăturii sale. El a început o şcoală cu patruzeci de elevi şi, curând, mesajul său a început să ia amploare şi a urmat o trezire religioasă. Primele botezuri au avut loc în 1829, la aproape un deceniu după sosirea soţilor Moffat în Kuruman. În 1838, a fost construită o mare biserică din piatră, care a rămas în picioare şi astăzi.

Deşi cariera lui Moffat este, în general, asociată cu Kuruman, lucrarea lui s-a extins mult dincolo de acea zonă. De fapt, nucleul de credincioşi de la Kuruman n-a depăşit vreodată 200, însă influenţa sa a fost simţită la sute de mile depărtare. Căpeteniile sau reprezentanţii lor din triburile îndepărtate au venit la Kuruman să audă mesajul lui Moffat. Cel mai remarcabil caz de acest gen s-a petrecut în 1829, când marele şi temutul Moselekatse, una din căpeteniile de trib cu cea mai proastă reputaţie din Africa, a trimis cinci reprezentanţi pentru a-l vizita pe Moffat şi a-l aduce cu ei la reîntoarcerea lor. Întâlnirea dintre Moffat şi Moselekatse a fost una de neuitat. Moselekatse a fost copleşit de faptul că marea “căpetenie” albă a străbătut un drum lung pentru a-l vizita şi, astfel, a început o prietenie de 30 de ani clădită pe un profund respect reciproc. Deşi Moselekatse însuşi n-a fost vreodată convertit la creştinism, în anii următori acesta le-a permis misionarilor, inclusiv fiului şi nurorii lui Moffat, John şi Emily, să-şi stabilească un punct de misiune în mijlocul tribului său.

Oricât de departe călătorea, adesea, Moffat, gândurile sale nu se îndepărtau vreodată de Kuruman. De-a lungul anilor, acesta devenise un exemplu al civilizaţiei africane, unde a fost pusă în practică filozofia lui Moffat, “Biblia şi plugul”. Canalul construit de oameni a fost încadrat de cinci sute de acri de parcele cu grădini cultivate de africani. Propriul cămin al lui Moffat consta într-o casă din piatră şi o mare curte împrejmuită în spatele casei, unde cei cinci servitori ai lor se ocupau cu treburile casnice în jurul unui uriaş cuptor din cărămizi. Era o atmosferă plăcută cu copii întotdeauna jucându-se. (Soţii Moffat au avut zece copii, deşi numai şapte au supravieţuit până la maturitate, iar dintre aceştia, cinci s-au implicat activ în misiuni din Africa.) Deşi Kuruman era o aşezare izolată, nefiind situată pe drumul principal către interior, acesta a atras atât de mulţi vizitatori, încât Moffat a regretat, uneori, atmosfera de circ care a adus prejudicii lucrării sale de traducere şi revizuire a Bibliei.

148 Northcott, Robert Moffat, 129.

98

După 53 de ani petrecuţi în Africa şi un singur concediu între 1839-1843, soţii Moffat erau gata să se retragă. Ei suferiseră câteva tragedii cumplite, în special moartea celor doi copii mai mari ai lor la un interval de câteva luni în 1862, însă lucrarea a continuat. Câţiva pastori indigeni erau activi în lucrare, iar fiul lor, John, care li se alăturase la Kuruman, a fost pregătit să ia în primire misiunea. A fost o despărţire tristă de Kuruman şi, posibil, o greşeală nefericită. Kuruman a fost singurul cămin pe care-l cunoscuseră timp de jumătate de secol şi reacomodarea în Anglia s-a dovedit dificilă, în special pentru Mary, care a murit doar la câteva luni după reîntoarcerea lor. Moffat a mai trăit 13 ani, timp în care a călătorit de-a lungul Insulelor Britanice, aducând la cunoştinţa adulţilor cât şi a tinerilor nevoile extraordinare din Africa.

David Livingstone

Niciodată în analele legendei misionare n-a existat vreo persoană mai tratată ca o celebritate decât David Livingstone. El a fost eroul de care Anglia victoriană avea nevoie cu atâta disperare, iar recunoaşterea care i s-a acordat a stimulat misiunile africane timp de mai bine de un secol. El a devenit un erou pentru toate generaţiile următoare, iar “după moartea şi înmormântarea sa în Westminster Abbey, reputaţia lui David Livingstone a fost protejată chiar şi de atacul celui mai necugetat eretic. Chiar şi la mijlocul secolului al XX-lea, istoricii încă îl mai recunoşteau drept cel mai mare misionar dintre toţi. Timp de aproape 100 de ani, el şi-a ocupat locul în panteonul creştinilor vorbitori de limbă engleză ca fiind o figură de sfinţenie şi evlavie însufleţitoare, pentru a fi asemănat, aproape simultan, cu Sf. Francisc de Assisi şi Sf. Ioana d’Arc”.149

Nu este contestată influenţa extraordinară pe care a avut-o Livingstone în domeniul misiunilor africane, dar există dubii în legătură cu propria sa lucrare misionară. Livingstone n-a fost acel “super-sfânt” pe care l-au creat atât de mulţi din primii săi biografi. Mai degrabă, el a fost o fiinţă fragilă, temperamentală, cu serioase vicii de personalitate care au stânjenit lucrarea lui de-a lungul întregii sale vieţi. Însă, în ciuda slăbiciunilor sale, el a fost omul pe care Dumnezeu l-a folosit mai mult decât oricare altul pentru a îndrepta atenţia lumii spre nevoile disperate ale Africii.

Livingstone s-a născut în Scoţia, locul de naştere al atâtor misionari “faimoşi” (inclusiv Robert Moffat, pe care l-a urmat în Africa; Mary Slessor; şi Charles Mackay, care l-a urmat pe el). Ca şi în cazul socrului său, Robert Moffat, Livingstone a crescut în condiţii umile, însă, spre deosebire de socrul lui, mintea sa strălucită şi dorinţa avidă de a învăţa l-au impulsionat să caute o poziţie mai înaltă în viaţă. Lungile zile de muncă istovitoare (de la 6 dimineaţa până la 8 seara) la o filatură de bumbac, începând cu vârsta de 10 ani, nu l-au împiedicat să-şi continue educaţia. El a cumpărat o carte de gramatică latină cu primul său salariu şi şi-a continuat studiile înscriindu-se la cursuri serale. El a făcut faţă anilor dificili de studiu, aruncând, din când în când, o privire pe o carte sprijinită pe roata sa de tors şi făcându-şi temele până la miezul nopţii.

149 Geoffrey Moorhouse, The Missionaries (New York: Lippincott, 1973), 111.

99

Livingstone a fost crescut într-o familie pioasă care mergea la biserică. În timpul tinereţii sale, părinţii lui au părăsit Biserica Anglicană de stat pentru a frecventa o capelă independentă. După convertirea sa în adolescenţă, el a intenţionat să devină un doctor misionar în China; însă priorităţile familiei au amânat studiile sale universitare până în 1836, pe vremea când avea 23 de ani. Chiar şi atunci educaţia sa a fost limitată. El studia în timpul semestrului de iarnă la Colegiul Anderson din Glasgow şi-şi petrecea verile muncind în filatură. El a studiat atât medicina cât şi teologia, iar în 1840, la vârsta de 27 de ani, el a fost gata să-şi înceapă cariera misionară.

Cererea lui Livingstone de la Societatea Misionară Londoneză a fost acceptată în 1839, dar planurile sale de a călători în China au fost zădărnicite de politica internaţională. Societatea Misionară Londoneză restrânsese lucrarea misionară din China din cauza divergenţelor dintre Marea Britanie şi China, care, în cele din urmă, au condus la Războiul Opiumului. Directorii Societăţii Misionare Londoneze s-au gândit că Livingstone ar trebui să meargă, în schimb, în Indiile de Vest, însă, între timp, Livingstone fusese prezentat remarcabilului misionarului veteran, înalt de 1,80 m şi care slujise în Africa, Robert Moffat. Acesta a avut o influenţă profundă asupra înflăcăratului candidat-misionar şi l-a tentat cu oportunităţile senzaţionale pentru evanghelizare dincolo de Kuruman, în “vasta câmpie de la nord”, unde el “văzuse uneori, în soarele de dimineaţă, fumul a o mie de sate, unde nici un misionar n-a călcat vreodată”.150

Cu mari speranţe, Livingstone a navigat spre Africa în decembrie 1840. După ce a petrecut pe vas treisprezece săptămâni în studiul limbii, el a ajuns la Cape în martie 1841 şi a rămas acolo o lună înainte să-şi înceapă călătoria spre Kuruman, unde urma să dea o mână de ajutor lucrării până când se întorceau soţii Moffat. Imediat, Livingstone s-a îndrăgostit de Africa, bucurându-se foarte mult de călătoria sa, pe uscat, spre Kuruman. El n-a fost atât de impresionat, totuşi, de lucrarea misionară din Africa. El a criticat tăios, şi pe bună dreptate, lucrarea din Capetown, unde prea mulţi misionari concentraţi într-o mică zonă i-au descurajat pe conducătorii indigeni. O altă dezamăgire îl aştepta la Kuruman. Cu imaginea mentală a “o mie de sate”, el a fost surprins să găsească o regiune atât de răzleţ populată şi a fost şocat să descopere discordia dintre misionari: “Misionarii din interior reprezintă, şi sunt mâhnit s-o spun, un grup de compătimit. Voi fi bucuros când voi pleca în regiunea învecinată - departe de invidia şi de bârfa lor. Prezenţa lui Livingstone a complicat doar situaţia, iar majoritatea misionarilor au fost foarte nerăbdători ca el “să plece în regiunea învecinată”. El s-a plâns că acolo nu prea exista “o dragoste creştină între majoritatea, dacă nu toţi ‘fraţii’, şi el”.151

În timp ce aştepta ca soţii Moffat să se întoarcă din concediul lor, Livingstone a făcut câteva călătorii spre nord pentru a explora regiunea. Din cei doi ani şi jumătate de ucenicie la Kuruman, mai mult de un an a fost petrecut departe de baza sa şi această practică de a “călători încolo şi-ncoace” a continuat tot restul carierei sale. În 1843, Livingstone era în căutarea unui loc 150 Oliver Ransford, David Livingstone: The Dark Interior (New York: St. Martinţs, 1978), 14.151 Ransford, David Livingstone, 23.

100

unde să se stabilească. El a plecat în regiunea împădurită şi bine alimentată cu apă a Mabostei, la două sute mile nord, pentru a stabili un al doilea Kuruman. Împreună cu el se afla Roger Edwards, un misionar-meşteşugar de vârstă mijlocie, şi soţia lui, amândoi slujind în Kuruman timp de zece ani. Au existat probleme încă de la început. Edwards era iritat de conducerea autoritară a lui Livingstone, care nu numai că era abia venit pe scena africană, dar era şi cu 18 ani mai mic decât el.

Mabosta a devenit primul cămin african al lui Livingstone. Aici, el a construit o “colibă mare de 50/18 picioare (15 m/4,5 m)”, cu ferestre de sticlă aduse de la Kuruman. Tot în acest loc, el s-a confruntat, pentru prima dată, cu pericolele omniprezente ale junglei africane. În timp ce lua parte la o vânătoare de lei, el a fost atacat de unul dintre animale şi a fost grav rănit. Deşi el a fost recunoscător că a supravieţuit, datorită curajoşilor săi însoţitori africani şi a unei jachete groase, braţul său stâng a fost grav rănit şi mutilat pe viaţă.

Prin mai 1844, la trei luni după incident, Livingstone se simţea destul de bine ca să călătorească - în special pentru că acest lucru presupunea afaceri importante. El a mers la Kuruman “pentru a-i face curte” celei mai mari fete a soţilor Moffat, Mary, care, la 23 de ani, tocmai se întorsese împreună cu părinţii săi din Anglia. Perioada de convalescenţă a lui Livingstone l-a convins, fără îndoială, că existau inconveniente din cauza faptului că era necăsătorit şi, astfel, în timpul acelei veri, el “a prins curaj s-o ceară în căsătorie sub unul dintre pomii fructiferi”. Nu este clar care a fost răspunsul imediat al lui Mary, însă, mai târziu, în acel an, Livingstone scria unui prieten: “Mă voi căsători, se pare, la urma urmelor, cu d-ra Moffat”, pe care a descris-o unui alt prieten ca fiind o “femeie robustă şi practică”.152

Nunta a avut loc la Kuruman în ianuarie 1845, iar, în martie, soţii Livingstone au plecat la Mabosta; însă şederea lor acolo a fost de scurtă durată. S-au iscat alte probleme cu soţii Edwards, ajungându-se să fie imposibil ca cele două familii să lucreze împreună; astfel că, mai târziu în acel an, după naşterea primului său copil, Livingstone şi-a mutat familia la Chonwane, la patruzeci de mile nord. Perioada petrecută la Chonwane a fost una fericită pentru soţii Livingstone, însă aceasta a durat doar 18 luni. O secetă cruntă în acea regiune i-a silit să se mute împreună cu tribul la nord-vest de râul Kolobeng. În vara lui 1847, după naşterea celui de-al doilea copil al lor, soţii Livingstone s-au mutat în cel de-al treilea cămin.

Timp de şapte ani, soţii Livingstone au trăit o viaţă semi-nomadă în Africa. Uneori, Mary şi copiii stăteau singuri acasă, în timp ce, alteori, ea îi lua pe copii pentru a-şi însoţi bărbatul. Nici o situaţie nu era acceptabilă. Într-o anumită ocazie, când Livingstone era plecat din Chonwane pentru o perioadă mai lungă de timp, acesta scria: “Mary consideră situaţia sa un pic deprimantă şi nu-i de mirare, deoarece ea îmi scrie că leii au revenit şi dau târcoale casei noastre în timpul nopţii”.153 Însă nici să-l însoţească pe bărbatul ei nu era soluţia ideală. În

152 Ransford, David Livingstone, 38.153 Deen, Great Women, 192.

101

1850, după o călătorie de explorare împreună cu soţul său, ea a dat naştere celui de-al patrulea copil, care a murit curând după aceea, în timp ce Mary suferea de o paralizie temporară. Toate acestea au devenit intolerabile pentru mai sedentarii soţi Moffat de la Kuruman. În 1851, când au auzit de la fiica lor (care era, din nou, însărcinată) că Livingstone intenţiona s-o ia cu el şi pe “dragii copii” într-o altă călătorie lungă în junglă, doamna Moffat i-a scris ginerelui ei o scrisoare usturătoare, în stilul caracteristic al unei soacre:

Mary mi-a spus de la început că, dacă va rămâne însărcinată, tu n-o vei lua cu tine, ci o vei lăsa să vină aici după ce vei pleca... Însă, spre disperarea mea, primesc, acum, o scrisoare - în care ea scrie: «Trebuie, din nou, să merg într-o călătorie obositoare spre interiorul îndepărtat, posibil pentru a naşte pe câmp». Oh, Livingstone, ce-ai de gând - n-a fost de ajuns că ai pierdut un copilaş încântător şi, cu greu, i-ai salvat pe ceilalţi, în timp ce mama s-a întors acasă ameninţată de paralizie? Şi, totuşi, încă o dată, ai de gând s-o expui atât pe ea, cât şi pe ei într-o expediţie de explorare? Toată lumea condamnă, totuşi, cruzimea acestui lucru, pentru a nu mai aminti de lipsa de bună-cuviinţă. O femeie însărcinată cu trei copilaşi trăgându-i după ea şi în compania altor bărbaţi - prin pustiurile Africii, printre oameni sălbatici şi fiare! Dacă ai fi găsit un loc unde ai fi dorit să mergi şi să începi o lucrare misionară, s-ar fi schimbat lucrurile. N-aş mai fi spus vreun cuvânt chiar dacă mergeai pe munţii de pe lună - însă să mergi într-o expediţie, acest lucru este absurd. Cu foarte mare îngrijorare, d-na Moffat.154

E imposibil să spunem dacă scrisoarea l-a făcut pe Livingstone să se răzgândească, însă realitatea este că el n-a primit-o decât atunci când el şi familia sa porniseră în călătorie de câtva timp. Pe 15 septembrie 1851, la o lună după plecare, Mary l-a născut pe cel de-al cincilea copil al său pe râul Zouga, un eveniment pentru care Livingstone a dedicat doar un singur rând în jurnalul său, lăsând mai mult spaţiu pentru interesanta sa descoperire a unor ouă de crocodil. Aparent ignorându-şi propria vină, Livingstone s-a plâns de “sarcinile frecvente” ale soţiei sale. Totuşi, el şi-a iubit copiii, cu adevărat, iar în anii de mai târziu a regretat că nu-şi petrecuse mai mult timp cu ei.

Prin 1852, Livingstone ajunsese să-şi dea seama că expediţiile africane nu reprezentau un loc pentru o mamă şi copilaşii ei. Mai devreme, el justificase riscul: “Este o aventură să-ţi iei soţia şi copiii într-o ţară unde febra - febra africană - este foarte răspândită. Însă cel care crede în Isus ar refuza să meargă într-o asemenea aventură pentru un asemenea Căpitan?” Dar el n-a mai suportat criticile socrilor săi şi ale altora, astfel că, în martie 1852, a văzut-o pe Mary şi pe copii plecând din Capetown spre Anglia. Cum putea el să-şi sacrifice familia pentru explorarea Africii? “Doar o convingere fermă că eforturile mele Îl vor slăvi pe Hristos m-a făcut să mă despart de copiii mei”.155

Următorii cinci ani au fost deprimanţi pentru Mary. Un biograf scria că ea şi copiii nu numai că erau “fără adăpost şi prieteni”, dar şi că “adesea trăiau la limita sărăciei în locuinţe ieftine”. Şi, se zvonea printre misionarii rezidenţi ai Societăţii Misionare Londoneze că Mary căzuse într-un întuneric spiritual şi-şi

154 Northcott, Robert Moffat, 189.155 Deen, Great Women, 193-94.

102

îneca nefericirea în băutură.156 Însă, pentru Livingstone, perioada a fost una de euforie şi succes, cu mult mai interesantă decât perioada sa precedentă din Africa. El a avut puţin de arătat în primii săi 11 ani. El n-a avut convertiţi maturi. El n-a avut un punct de misiune sau o biserică înfloritoare. El a fost un explorator frustrat, îngrădit de anturajul său şi legat de mâini şi de picioare de familia sa. Acum, el era liber să acţioneze. Interiorul Africii îl atrăgea.

Prima şi cea mai mare expediţie a lui Livingstone l-a dus dintr-o parte în cealaltă a Africii, de-a lungul Fluviului Zambezi. După ce şi-a văzut familia plecând din Capetown, el s-a îndreptat, fără grabă, spre nord, oprindu-se la Kuruman şi, apoi, mergând la tribul său favorit, Makololo, unde el a recrutat câţiva pentru a-l însoţi în expediţie. Începând din Africa Centrală, ei au urmat cursul fluviului înspre nord-vest. A fost o călătorie riscantă cu ameninţări permanente din partea triburilor ostile şi din cauza groazei provocate de febra mortală africană, însă Livingstone n-a fost vreodată ispitit să se întoarcă. Deşi el a fost, în primul rând, un explorator, niciodată el n-a abandonat complet evanghelizarea. Livingstone a purtat cu el o “lanternă magică” (o versiune timpurie a unui retroproiector) cu imagini care reprezentau scene biblice. El semăna sămânţa pentru viitoarea lucrare misionară. După şase luni de călătorie obositoare, Livingstone şi oamenii lui au ajuns vii pe coastă.

În ciuda ofertelor din partea căpitanilor de vase de a-l duce în Anglia, Livingstone, sub obligaţia personală de a-i însoţi înapoi, acasă, pe cei din tribul Makololo, s-a întors şi şi-a început călătoria în aval de Fluviul Zambezi spre coasta estică. Călătoria lui spre est s-a desfăşurat într-un ritm mai lent, stânjenită de o mulţime de accese de febră africană. În 12 luni, el a ajuns la Linyanti, punctul său de plecare şi, de acolo, a continuat spre marea cascadă pe care a numit-o Victoria, în onoarea reginei sale. Din acest moment, singurul scop al lui Livingstone a fost acela de a explora Fluviul Zambezi ca o posibilă rută comercială din Orient. Cu cât mai mult a întâlnit el comerţul inuman cu sclavi al portughezilor şi arabilor, cu atât mai convins a devenit el că singura combinaţie de “comerţ şi creştinism” putea salva Africa. El a fost extrem de conştient că negustorii străini care se ocupau de comerţul cu sclavi nu puteau rămâne în această afacere fără cooperarea africanilor (un trib captura sclavi dintr-un trib duşman) şi soluţia sa a fost să introducă un comerţ legal în Africa; iar acesta, credea el, era posibil doar dacă se putea descoperi o rută comercială navigabilă.

Deşi expediţia lui Livingstone n-a urmat Fluviul Zambezi pe întregul său curs, cu toate acestea, Livingstone a ajuns pe coastă în mai 1856, declarând, cu convingere (deşi incorect) că fluviul Zambezi este navigabil. Acesta a fost un eveniment fericit, deşi Livingstone a fost dezamăgit, din nou, deoarece, în timp ce s-a aflat pe coasta vestică, n-a găsit nici o scrisoare de la Mary în toată corespondenţa sa.

Întors în Anglia în decembrie 1856, după 15 ani în Africa, Livingstone a fost salutat ca un erou naţional. După numai 3 zile petrecute cu familia sa, el a

156 Deen, Great Women 193-94; Ransford, David Livingstone, 118.

103

plecat la Londra unde a început, în trombă, un tur, ce a durat un an, de cuvântări ţinute în faţa mulţimilor care-l adulau, acceptând câteva din distincţiile cele mai înalte ale naţiunii. În timpul anului petrecut în Anglia, Livingstone şi-a scris, de asemenea, prima sa carte, Missionary Travels and Researches in South Africa şi el a inspirat întemeierea unor noi societăţi misionare. Acesta a fost un moment important în viaţa sa, precum şi timpul luării unor decizii. Înainte de a se întoarce în Africa în 1858, Livingstone şi-a întrerupt legătura cu Societatea Misionară Londoneză şi a acceptat o însărcinare din partea guvernului britanic, acordându-i-se, astfel, mai multe fonduri şi echipament.

Cei cincisprezece ani rămaşi din viaţa lui Livingstone n-au mai putut vreodată recuceri gloria din 1857. El s-a întors în Africa cu un anturaj oficial pentru cea de-a doua expediţie a sa, doar ca să descopere că Fluviul Zambezi nu este navigabil. Secţiunea fluviului pe care o traversase în călătoria sa anterioară cuprindea defileuri stâncoase şi praguri înzăpezite. Dezamăgit, el s-a îndreptat spre nord (mai aproape de coasta estică) pentru a explora râul Shire şi Lacul Nyasa. Din păcate, negustorii de sclavi au mers pe urmele descoperirilor sale şi, astfel, pentru o vreme, explorarea sa a făcut mai mult să deschidă zona pentru traficul cu sclavi decât pentru misiuni.

De asemenea, misionarii au urmat drumul său spre regiunea râului Shire, însă nu fără un sacrificiu dureros. Misiunea Universităţilor pentru Africa Centrală (MUAC), fondată ca urmare a discursului incitant al lui Livingstone de la Cambridge, a pătruns în zonă cu entuziasm şi convingerea falsă a unor condiţii favorabile de viaţă. Livingstone n-a fost un organizator şi, curând, misiunea a intrat în haos. Episcopul Charles Mackenzie, clerul conducător din partida misionară, era o figură controversată. Se spunea că el “a ajuns în Africa de Est cu o suită (personalul episcopului) într-o mână şi o puşcă în cealaltă”, iar el n-a ezitat să-şi folosească arma şi să distribuie altele unor africani prietenoşi pentru o acţiune militară împotriva ticălosului trib Ajawa care se ocupa de comerţul cu sclavi.157 Purtarea sa a dat naştere la un scandal şi a prejudiciat serios MUAC. În mai puţin de un an, totuşi, Mackezie a murit şi alţii din partida misionară au pierit curând după aceea, inclusiv soţia lui Livingstone, Mary, care-şi lăsase copiii în Anglia pentru a-şi urma soţul în 1861.

Livingstone s-a întors în Anglia în 1864, de această dată fiind mult mai puţin aclamat. Cea de-a doua expediţie a sa nu fusese succesul pe care-l sperase el, iar reputaţia sa fusese ştirbită. Majoritatea membrilor partidei sale, odinioară fermecaţi de liderul lor neînfricat, se plângeau, cu înverşunare, din cauza conducerii sale autocratice şi a personalităţii dificile.

În 1865, Livingstone s-a întors în Africa pentru ultima oară pentru a-şi începe cea de-a treia şi ultima sa expediţie, de această dată cu scopul de a descoperi izvoarele Nilului. El n-a dorit să fie însoţit de nici un european şi, de fapt, el n-a mai văzut vreun european timp de aproape şapte ani. A fost o perioadă dificilă pentru el. Trupul său era chinuit de malnutriţie şi febră şi, adesea, proviziile sale erau furate de negustorii arabi de sclavi. Totuşi, aceasta

157 Moorhouse, The Missionaries, 256.

104

n-a fost o perioadă nefericită din viaţa sa. Deşi n-a reuşit să descopere izvoarele Nilului, el a făcut alte câteva descoperiri semnificative şi a fost împăcat cu el însuşi şi cu ceea ce-l înconjura (cu excepţia omniprezentului comerţ cu sclavi care-i tortura conştiinţa). Odată cu trecerea timpului, africanii s-au obişnuit cu bătrânul bărbos, fără dinţi şi tras la faţă, care le vorbea, adesea, despre Mântuitorul său.

În timpul ultimilor ani ai lui Livingstone petrecuţi în Africa, s-au auzit, în mod periodic, zvonuri că el murise. Deşi reputaţia sa fusese ştirbită, oameni din întreaga lume îl mai respectau încă şi erau ciudat de curioşi în privinţa acestui bătrân excentric din pustiurile Africii. Tocmai această curiozitate l-a împins pe editorul ziarului new-yorkez Herald pentru a-şi trimite talentatul şi ambiţiosul său reporter, Henry Stanley, ca să-l găsească pe Livingstone mort sau viu. După câteva luni de căutări, Stanley l-a găsit, cu greu, pe Livingstone la Ujiji, lângă Lacul Tanganyika, aproape de sfârşitul anului 1871. Prima întâlnire a fost jenantă. După ce a descălecat, Stanley s-a înclinat şi a rostit fraza ridicolă (care a devenit, curând, ţinta glumelor): “Dr. Livingstone, presupun”.

Stanley a fost o apariţie binevenită pentru Livingstone. El a adus medicamente, hrană şi alte provizii de care Livingstone avea nevoie cu disperare. Şi, posibil mai important, el i-a ţinut companie şi i-a adus veşti din lumea de afară. Cei doi oameni au cultivat o prietenie strânsă şi plină de consideraţie; şi, ca un omagiu emoţionant, Stanley a descris lunile pe care le-au petrecut împreună astfel:

Timp de patru luni şi patru zile, am stat cu el în aceeaşi colibă sau în aceeaşi barcă, ori în acelaşi cort şi n-am descoperit vreodată un defect la el. M-am dus în Africa plin de prejudecăţi împotriva religiei, ca cel mai rău păgân din Londra. Unui reporter ca mine, care a avut de-a face doar cu războaie, întâlniri de masă şi adunări politice, chestiunile sentimentale nu ţineau deloc de domeniul meu. Însă acolo, am avut parte de un lung timp de meditaţie. Mă aflam acolo, departe de o lume seculară. L-am văzut acolo pe acest bătrân solitar şi m-am întrebat: “Ce-l ţine aici? Ce anume îl inspiră?” Luni de zile după ce ne-am întâlnit, m-am descoperit ascultându-l şi privindu-l cu uimire pe bătrânul care rostea cuvintele: “Lasă totul şi urmează-mă”. Însă, încetul cu încetul, văzând evlavia, blândeţea, râvna şi seriozitatea sa, precum şi modul în care el se ocupa de treaba lui, am fost convertit de el, deşi n-a încercat să facă acest lucru.158

Livingstone a trăit puţin mai mult de un an după plecarea lui Stanley. Slujitorii săi africani l-au găsit mort, îngenuncheat lângă patul său în dimineaţa zilei de 1 mai 1873. Ei l-au iubit pe bătrân şi n-au ştiut un alt mod de a-şi aduce omagiile decât acela de a duce trupul şi hârtiile personale foştilor săi asociaţi de pe coastă. După îngroparea inimii sale sub un copac, trupul a fost lăsat să se usuce sub fierbintele soare african până când acesta s-a mumificat şi, apoi, a fost purtat 1500 de mile pe uscat până la ţărm.

În Anglia, Livingstone a avut parte de funeralii de stat la Westminster Abbey, unde au participat demnitari din întreaga ţară. A fost o zi de doliu pentru

158 James and Marti Hefley, By Their Blood: Christian Martyrs of the 20th Century (Milford, Mich.: Mott, 1979), 343.

105

copiii săi, care au venit să-şi ia rămas bun de la tatăl pe care nu-l cunoscuseră vreodată cu adevărat; însă a fost o oră extrem de tristă pentru Robert Moffat, în vârstă de 78 de ani, care a mers, încet, pe culoarul din faţa sicriului ce-l purta pe omul care, cu decenii în urmă, în acelaşi oraş, fusese atras de o viziune despre “o mie de sate, unde nici un misionar n-a călcat vreodată”.

Henry M. Stanley

Moartea lui David Livingstone a avut un impact psihologic extraordinar asupra lumii vorbitoare de limbă engleză. Râvna misionară a atins un nivel înalt în timp ce tineri plini de zel s-au oferit ca voluntari pentru o lucrare în străinătate, indiferent de preţ. O parte din această râvnă a fost inspirată de lucrarea de explorare a lui Henry Stanley, care a călcat pe urmele lui Livingstone cu o hotărâre îndârjită. Călătoria sa de 999 de zile de-a curmezişul Africii a uimit lumea şi a determinat societăţi misionare să se îmbulzească pentru a-şi revendica pretenţiile la Continentul Negru.

Deşi Henry Stanley a declarat că s-a convertit prin influenţa lui Livingstone şi era hotărât să continue lucrarea dragului său prieten, el era un candidat cu puţine şanse de reuşită în lucrarea misionară. Pe numele său adevărat John Rowlands, el s-a născut în 1841 (anul în care Livingstone a ajuns în Africa), un fiu nelegitim al maselor industriale britanice. La vârsta de 6 ani, el a ajuns într-un azil de săraci, unde, pentru mâncare şi adăpost, trebuia să facă munci grele şi umilitoare. A rămas acolo până când a fugit la New Orleans ca adolescent. Acolo, el a fost înfiat de Henry Stanley, un negustor bogat şi fără copii, care, curând, l-a trimis pe adolescentul dificil să lucreze pe o plantaţie. În timpul Războiului Civil, tânărul Stanley (care luase numele tatălui său adoptiv) s-a înrolat în forţele Confederaţiei, doar pentru a fi rănit şi luat prizonier la Shiloh. După ce a executat o parte din perioada sa de detenţie, el a trecut de partea unioniştilor; însă, a fost curând lăsat la vatră din motive medicale. După aceea, Stanley a lucrat ca marinar şi ca vânzător; el s-a înrolat, apoi, în Marina federală, dar a dezertat la scurtă vreme şi a devenit un jurnalist colaborator. În această funcţie, el a călătorit în Asia Mică, dar, înainte de a-şi duce sarcina la îndeplinire, el a fost prins şi bătut de o bandă de piraţi. În 1867, Stanley s-a întors în Statele Unite şi s-a ocupat de campania militară a generalului Hancock împotriva indienilor şi, mai târziu în acel an, el a început să lucreze pentru ziarul new-yorkez Herald. El se afla într-o misiune în Africa pentru acest ziar în 1871 când a pus ochii, pentru prima dată, pe David Livingstone, omul care va deveni un erou şi un tată pentru el.

După cele patru luni petrecute în Africa şi după terminarea best-sellerului său, scris în grabă, How I Found Livingstone („Cum l-am găsit pe Livingstone”), Stanley şi-a făcut planuri pentru propria sa expediţie în Africa, pe care a început-o la un an după moartea lui Livingstone. Stanley s-a considerat un explorator, precum şi un misionar independent, iar când a ajuns în Uganda, el şi-a încercat talentul, pentru scurtă vreme, în lucrarea de traducere a Bibliei. Dar cea mai mare contribuţie a lui la lucrarea misionară au fost scrierile sale. Contribuţia sa

106

la cauza misiunilor prin intermediul unei scrisori emoţionante (publicate în Daily Telegraph) a cântărit mai mult decât contribuţia multor misionari din întreaga lor viaţă. El a pledat, cu înflăcărare, pentru voluntarii misionari: “Oh, dac-ar veni, aici, nişte misionari evlavioşi, practici! Ce câmp de misiune şi ce recoltă gata pentru secerişul civilizaţiei! Învăţătorul creştin practic este cel care-i poate învăţa pe oameni cum să devină creştini, să-şi vindece bolile, să-şi construiască locuinţe... Nu trebuie să vă temeţi că vă veţi cheltui banii într-o asemenea misiune...”.159

Expediţia de 999 de zile a lui Stanley de la Mombasa până la izvoarele Fluviului Congo a fost una costisitoare, nu numai în lire englezeşti dar şi în vieţi omeneşti. El a pornit cu 3 alţi europeni şi cu 356 de africani şi a ajuns pe coasta vestică pierzând 82 dintre africani, fie că aceştia au murit, fie că au dezertat. Spre deosebire de Livingstone, Stanley a urât Africa şi s-a temut de locuitorii săi: “Cel mai mare pericol, unul frecvent, este acela când îi întâlnim, de fiecare dată, pe sălbaticii şi îngrozitorii aborigeni canibali... Sentimentul pericolului este omniprezent şi persistă în mintea noastră, fie că dormim, fie că suntem treji”.160

Stanley nu s-a opus ideii de a purta arme şi a tras în băştinaşii ameninţători, ignorând, aparent, chestiunea (aşa cum a făcut şi Mackenzie) dacă ar trebui să se întreprindă o expediţie misionară în cazul în care aceasta necesită forţă militară. Pentru Stanley, asta a fost o chestiune de viaţă şi de moarte şi nu exista timp necesar pentru un raţionament filozofic.

În ciuda pericolului şi a tragicelor pierderi de vieţi omeneşti, expediţia lui Stanley a constituit o realizare monumentală, iar societăţile misionare erau dornice să meargă pe urmele acesteia. Prima care a procedat aşa a fost Livingstone Inland Mission („Misiunea din interior a lui Livingstone”), o societate laică după modelul societăţii China Inland Mission („Misiunea China Centrală”). Aceasta a întemeiat şapte puncte de misiune de-a lungul afluenţilor sudici ai Fluviului Congo, însă pericolele mortale ale junglei africane au făcut ravagii, iar misiunea n-a rezistat mult timp. Alte misiuni au mers pe drumul deschis de Stanley şi s-au zbătut timp de decenii să facă o punte de legătură între coasta estică şi cea vestică printr-un lanţ de puncte de misiune.

159 Hefley, By Their Blood, 426.160 Stephen Neill, A History of Christian Missions (New Zork: Penguin, 1946), 378.

107

Capitolul 7 - Orientul Îndepărtat: „Barbarii nu sunt bineveniţi”

Impresionantele întreprinderi misionare din India şi Africa de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea n-au găsit o analogie în Orient. Japonia, Coreea şi China erau puternic izolaţioniste, iar creştinismul n-a fost bine primit. Doar spre sfârşitul anilor ’50 ai secolului al XVIII-lea, Comitetul Misiunilor Protestante a pătruns în Japonia şi, chiar şi atunci, progresul a fost dureros de lent. Coreea a rămas închisă chiar mai mult timp, primul misionar protestant ajungând după 1865. Însă în China, în ciuda extraordinarei opoziţii, geneza misiunilor protestante a început în timpul primului deceniu al secolului al XIX-lea. În acea perioadă, doar mica zonă de uscat cunoscută sub numele de Canton şi colonia portugheză Macao au fost deschise în permiterea străinilor să se stabilească acolo şi, astfel, lucrarea misionară a fost, în mod evident, limitată. Însă, cel puţin, acesta a fost un început – îndeajuns să stârnească celor neevanghelizaţi de acolo un interes pentru creştinism.

Principala motivaţie pentru izolaţionismul oriental a fost mândria naţională. Orientalii se mândreau foarte mult cu civilizaţiile lor şi, în general, îi considerau pe cei din afară drept barbari sau, chiar mai rău, “diavoli străini”. China s-a putut lăuda cu o istorie naţională neîntreruptă de 4.000 de ani, cea mai veche din lume şi, din acest motiv, nu putea suferi, pe bună dreptate, presupusa superioritate a Occidentului. Atât cultura cât şi religia posedau o particularitate orientală distinctă care s-a dovedit dificilă pentru minţile occidentalilor. Religia orientală timpurie s-a dezvoltat în jurul închinării în duh şi al strămoşilor, fiind, în consecinţă, diversă (eterogenă) şi dezorganizată; însă, odată cu introducerea filozofiilor confucianismului şi ale taoismului în secolul al VI-lea î.d.Hr. şi progresul de mai târziu al budismului în China secolului I d.Hr. (şi, de acolo, în Coreea şi Japonia), scena religioasă s-a schimbat în mod dramatic. Învăţăturile religioase organizate şi mândria naţionalistă s-au asociat şi toate eforturile de a introduce creştinismul au fost respinse.

Creştinismul a pătruns în Orient, în special în China, în patru etape. Creştinii nestorieni din secolul al VII-lea, care au trăit în Persia, au fost primii care au încercat să evanghelizeze China. Persecuţia a fost uneori aprigă, însă biserica a menţinut o poziţie avantajoasă până în secolul al XIV-lea. Romano-catolicii au intrat în China la sfârşitul secolului al XIII-lea. În 1293, Monahul John, un călugăr franciscan, a fost însărcinat de Papă să pună bazele credinţei în China. În mai puţin de un deceniu, el a întemeiat o biserică în Pekin cu aproape 6.000 de aderenţi, însă, la scurtă vreme, persecuţia a pus brusc capăt lucrării. În secolul al XVI-lea, Romano-catolicii, inspiraţi de Francis Xavier, au reintrat în China sub stindardul iezuiţilor. De această dată, poziţia avantajoasă a romano-catolicismul s-a menţinut, deşi ororile persecuţiei nu se încheiaseră cu siguranţă. Cel de-al patrulea şi ultimul stagiu al întreprinderilor misionare în China a fost riposta protestanţilor care a început cu Robert Morrison la începutul secolului al XIX-lea. Însă China, pentru toate scopurile practice, era încă închisă. Autorităţile chineze se împotriveau aprig importurilor de opium, iar singura soluţie, pentru o

108

vreme, a părut a fi interzicerea oricărui gen de comerţ şi închiderea porturilor de pe coastă pentru comercianţii străini - o sfidare pe care Marea Britanie n-a tolerat-o.

Motivul pentru care Marea Britanie insista asupra contrabandei cu opium pentru milioanele de dependenţi din China constituie, pur şi simplu, o problemă economică, iar chestiunea morală era foarte puţin luată în considerare. Comercializarea opiumului din India era o întreprindere foarte profitabilă pentru Compania East India şi acele profituri au ajutat la plătirea cheltuielilor administrative coloniale ale Marii Britanii. Din acel motiv, oficialii britanici au ignorat interdicţia împăratului în ce priveşte opiumul, pe la începutul anilor ’30 ai secolului al XVIII-lea, iar, prin 1836, producţia de opium s-a triplat. Faptul că dependenţii slăbiţi de opium mureau pe străzi şi că cei trei fii ai împăratului muriseră din cauza dependenţei de această substanţă, a fost, în mod convenabil, ignorat, deoarece mulţi britanici argumentau că opiumul nu-i mai dăunător decât tutunul.

Prin 1839, situaţia tensionată a declanşat un război deschis. În acelaşi timp, dezbateri aprinse au izbucnit în Parlament. Politicienii belicoşi au câştigat, iar Marea Britanie a folosit forţa sa militară pentru a constrânge China să-şi deschidă porturile. „Războiul opiumului” s-a încheiat cu Tratatul de la Nankin, care a cedat Hong Kong-ul Marii Britanii şi a deschis cinci porturi de pe coastă comerţului străin. A fost o victorie economică, dar, cu siguranţă, nu una morală. “Am câştigat”, scria Lordul Shaftensbury, “în una din cele mai ilegale, inutile şi nedrepte lupte din analele istoriei, acest război crud şi înjositor”.161

Au existat şi alte voci care au protestat - unele din rândurile misionarilor - dar mulţi lideri de biserică şi de misiuni au crezut că această ţară ar trebui să fie deschisă spre Evanghelie cu orice preţ, chiar dacă asta se făcea prin forţă militară. În mod regretabil, unii misionari erau asociaţi cu însăşi contrabanda de opium. Însă contrabanda a luat sfârşit în anii ’50 când opiumul a devenit legal, în mod oficial, după a doua izbucnire a ostilităţilor militare între Anglia şi China. Cu această ultimă umilire a Chinei, societăţile misionare au luat rapid iniţiativa. Creştinismul împreună cu opiumul puteau fi, acum, legal “comercializate” în China, însă nu fără a se plăti un preţ mare.

Robert Morrison

Robert Morrison a fost primul misionar protestant trimis în China, o distincţie remarcabilă, având în vedere obstacolele formidabile cu care se confruntau străinii în acea ţară ostilă în timpul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Rugăciunea sa fusese ca “Dumnezeu să-l ducă în acea parte a câmpului de misiune unde dificultăţile sunt cele mai mari şi, după toate aparenţele umane, cele mai insurmontabile”.162 Rugăciunea sa a primit răspuns. El a perseverat timp de 25 de ani în China, văzând mai puţin de o duzină de convertiţi, iar în

161 A. J. Broomhall, Hudson Taylor & China’s Open Century, Cartea I: Barbarians at the Gates (London: Hodder & Stoughton, 1981), 267.162 Sherwood Eddy, Pathfinders of the World Missionary Crusade (New York: Abingdon/Cokesbury, 1945), 34.

109

momentul morţii sale existau doar trei creştini băştinaşi cunoscuţi în întregul Imperiul chinez.

Morrison s-a născut în Anglia în 1782, ca fiind mezinul din opt copii. Deşi era încă un copilaş, el a devenit ucenicul tatălui său, care confecţiona forme de lemn folosite în cizmărie. A fost o viaţă grea pentru tânărul Robert, întotdeauna atent supravegheat de asprul dar credinciosul său tată, care era prezbiterian scoţian, copilul bucurându-se de puţin timp pentru joacă. Timpul său “liber” era petrecut în studierea Scripturilor sub supravegherea unui pastor local. La vârsta de 15 ani, el a fost convertit şi, în următorii câţiva ani, interesele sale s-au îndreptat către misiunile din străinătate - în special în timp ce citea articole din reviste misionare. Visul său era să devină misionar, însă a existat un singur obstacol - mama sa. Exista o puternică legătură de afecţiune între ei, iar el a cedat în faţa presiunii materne, promiţându-i să nu plece din ţară atâta vreme cât va trăi ea. Amânarea a fost de scurtă durată. Ea a murit în 1802, când el avea 20 de ani. El n-a regretat vreodată decizia de a aştepta, chiar preţuind oportunitatea pe care a avut-o de a-i vorbi mamei sale despre Dumnezeu pe patul morţii (în timpul ultimelor ei ceasuri).

Curând după moartea mamei sale, Morrison a plecat la Londra pentru instruire în lucrare. El a studiat timp de doi ani iar, apoi, a înaintat o cerere Societăţii Misionare Londoneze pentru o lucrare în străinătate şi a fost acceptat. Bucuria de a fi fost acceptat a fost atenuată de atitudinile familiei şi ale asociaţilor săi. De ce ar dori un tânăr slujitor promiţător să-şi irosească viaţa într-o ţară păgână, când existau atât de multe oportunităţi pentru o lucrare eficientă în ţară? În ciuda argumentelor şi rugăminţilor lor, Morrison a rămas neclintit. China a cântărit greu în mintea lui Morrison şi, odată luată decizia ca el să meargă acolo, s-a ivit oportunitatea ca el să studieze cu un învăţat chinez ce trăia la Londra, călătoria sa fiind amânată pentru ca el să găsească un coleg care să-l însoţească.

N-a putut fi găsit un partener şi, astfel, Morrison şi-a făcut planuri să meargă singur; însă o călătorie până în China nu era ceva uşor. Compania East India a refuzat să-l ia. În cele din urmă, în ianuarie 1807, la aproape 5 ani după moartea mamei sale, el s-a îmbarcat pe un vas american îndreptându-se spre Canton prin Statele Unite. În timp ce s-a aflat în S.U.A., Morrison l-a întâlnit pe Secretarul de Stat James Madison, care i-a dat o scrisoare de prezentare pentru consulul american din Canton. De asemenea, în America, Morrison a purtat acea conversaţie, deseori citată, cu proprietarul vasului, care, în mod sarcastic, l-a întrebat pe tânărul misionar: “Şi, d-le Morrison, chiar vă aşteptaţi să faceţi impresie asupra idolatriei uriaşului imperiu chinezesc?” La care Morrison a răspuns: “Nu, domnule, dar mă aştept ca Dumnezeu să facă acest lucru”.163

Morrison a ajuns la Canton în septembrie 1807, la şapte luni după ce părăsise Anglia. Doar atunci au început pentru el adevăratele probleme. Continuarea studiului limbii chineze a fost posibilă doar în cel mai strict secret; iar prezenţa sa în Canton a fost sub permanenta supraveghere a Companiei

163 Eddy, Pathfinders, 34.

110

East India, ai căror oficiali interziseseră orice activitate care avea de-a face, chiar şi în cel mai mic grad, cu evanghelizarea chinezilor. Aşa cum se întâmplase în India, ei se temeau pentru întreprinderile lor comerciale. Pentru a înrăutăţi lucrurile, Morrison n-a avut de ales decât să trăiască în stilul confortabil al oficialilor companiei, fapt care l-a deprimat teribil. De asemenea, singurătatea a fost o încercare dureroasă. Faptul de a lucra fără un partener a fost destul de dificil, însă lipsa sa de comunicare cu cei de acasă (în ciuda scrisorilor trimise de el în mod regulat) a fost de neiertat şi asta i-a cauzat o depresie inutilă. La un an după sosirea sa, el scria unui prieten: “Am primit ieri scrisoarea ta, extrem de binevenită. Asta este doar a doua pe care am primit-o, după ce am scris cel puţin două sute”. Motivul pentru care familia şi prietenii nu-i trimiteau scrisori? Erau prea ocupaţi.

În ciuda restricţiilor puse asupra sa, şederea lui Morrison în Canton n-a fost o perioadă irosită. Curând după sosirea sa, el a găsit doi convertiţi romano-catolici care au fost dispuşi să-l înveţe limba chineză, deşi aceştia se temeau atât de mult de autorităţi încât aveau asupra lor o otravă mortală pentru a-şi pune repede capăt vieţii şi a evita tortura pe care urmau, cu siguranţă, s-o îndure dacă se afla că ei făceau acel lucru. Morrison a studiat cu ei, a început să alcătuiască un dicţionar şi a tradus Biblia în secret. Atât de impresionaţi au fost oficialii Companiei East India de dicţionarul său încât, în mai puţin de 18 luni de la sosirea lui, ei i-au oferit o slujbă ca traducător. Deşi Morrison a fost întristat la gândul de a ceda unui slujbe seculare, el a ştiut că o asemenea acţiune era singurul mod în care ar fi putut să ajungă la o înţelegere cu compania, iar salariul generos era un stimulent în plus.

Chiar în acelaşi timp când Morrison negocia cu Compania East India, el mai negocia şi o schimbare semnificativă în viaţa sa personală. Pentru o scurtă vreme, Morrison i-a făcut curte lui Mary Morton, fiica unui doctor englez ce locuia în China în acea perioadă, după care el s-a căsătorit cu ea. Femeilor nu li se permitea să locuiască în Canton, astfel că Morrison a aranjat să locuiască cu ea în Macao, o colonie portugheză, şase luni pe an şi să-şi petreacă restul anului în Canton lucrând pentru Compania East India. În Macao, el i-a descoperit pe romano-catolici mai restrictivi decât fuseseră oficialii companiei în Canton.

Primii ani de căsnicie ai lui Morrison n-au fost fericiţi. Separarea lui de Mary, ca şi starea precară a sănătăţii şi condiţiei ei spirituale au contribuit puţin la fericirea lui Morrison. El s-a destăinuit unui prieten: “Ieri am ajuns în Canton... Am lăsat-o bolnavă pe draga mea Mary. Mintea ei fragilă, mult chinuită... Sărmana mea Mary, Domnul s-o binecuvânteze... ea merge în întuneric şi n-are nici o lumină’”.164 Condiţia soţiei sale s-a ameliorat pentru o vreme, însă în 1815, la şase ani după căsătoria lor, sănătatea ei şubredă a obligat-o să se întoarcă în Anglia cu cei doi copilaşi ai lor. După o separare de şase ani, ea şi copiii s-au întors pentru o reunire scurtă dar fericită, înainte ca ea să moară pe neaşteptate în vara lui 1821. În anul următor, Morrison s-a despărţit cu durere de fiica sa, Rebecca, de 4 ani şi fiul său, John, de 7 ani. El i-a trimis înapoi în Anglia “pentru

164 Marshall Broomhall, Robert Morrison: A Master-builder(New York: Doran, 1924), 59.

111

a fi crescuţi normal; însă, mai presus de toate, pentru a fi învăţaţi despre teama de Domnul”.165

Lungile separări ale lui Morrison de soţia şi copiii săi, deşi au fost deprimante, i-au permis acestuia un timp preţios pentru traducerea Bibliei, o sarcină pe care el a dus-o la îndeplinire cu o energie inepuizabilă. Lui îi displăcea timpul în care trebuia să se dedice Companiei East India (deşi chiar acea muncă l-a ajutat să-şi extindă foarte mult cunoştinţele despre limbă), considerându-se întotdeauna, înainte de toate, un misionar al Evangheliei, deşi niciodată în mod deschis. Primul său convertit (care a apărut la şapte ani după începutul carierei sale misionare) a fost botezat “departe de ochii oamenilor” pentru a evita mânia oficialilor britanici, cât şi a celor chinezi. Cât de bine ştia el că însăşi reşedinţa sa din China era la cheremul Companiei East India! Acest fapt s-a văzut în 1815 când traducerea sa a Noului Testament a fost făcută publică. El a fost imediat concediat de către oficialii companiei. Deşi calvarul i-a cauzat tristeţe lui Morrison, concedierea n-a fost vreodată dusă la îndeplinire. Munca lui s-a dovedit a fi indispensabilă companiei.

Faptul că respectiva companie a fost iritată de lucrarea de traducere a lui Morrison era de aşteptat, însă faptul ca alţi creştini să fie indignaţi de eforturile sale i-a provocat o supărare în plus. Cât de regretabil a fost că acolo exista o concurenţă acerbă în efortul de a traduce Biblia în chineză, însă aşa au stat lucrurile. În 1806, înainte chiar ca Morrison să ajungă în China, Joshua Marshman, colegul lui Carey de la Serampore, începuse să studieze chineza cu scopul de a traduce Biblia. Când Morrison a auzit despre planurile lui Marshman în 1808, el a scris imediat la Serampore, însă n-a primit vreodată un răspuns. Aparent, Marshman dorea ca lumea să-l ţină minte ca fiind primul care a tradus Biblia în limba chineză. A existat o rivalitate acută (deşi niciodată exprimată, personal, unul faţă de celălalt), inclusiv o acuzaţie nedreaptă de plagiere împotriva lui Marshman de către unii din colegii lui Morrison. În final, Marshman a câştigat disputa, însă a fost o victorie „a la Pyrrhus”. Traducerea lui, potrivit propriului său fiu, “a fost, în mod inevitabil, imperfectă” ca să fie apreciată “mai ales ca un memorial pentru râvna sa misionară şi perseverenţa sa literară”166 şi, s-ar putea adăuga, mândrie încăpăţânată. Traducerea lui Morrison, care a fost revizuită cu minuţiozitate înainte de a fi tipărită (apărând, astfel, cu întârziere) a fost considerabil mai bună; şi, mai degrabă, Morrison decât Marshman este, în general, amintit ca fiind pionierul traducerii Bibliei chineze.

După terminarea traducerii Bibliei, Morrison s-a întors în Anglia în 1824 pentru primul său concediu în mai mult de şaptesprezece ani. Deşi, adesea, ignorat atâta vreme cât s-a aflat în Canton, el s-a descoperit a fi o celebritate în Anglia, continuu asaltat de invitaţii de a vorbi în public. Morrison era preocupat ca lucrarea lui să aibă o mai mare profunzime decât obişnuitele cuvântări de o singură seară acordate misionarilor, astfel că el a oferit o serie de prelegeri şi lecţii lingvistice pentru cei care erau, cu adevărat, interesaţi să slujească în China. El simţea o povară atât de mare pentru misiuni şi, îndeosebi, pentru 165 Broomhall, Robert Morrison, 61, 131.166 Broomhall, Robert Morrison, 72.

112

lucrarea femeilor, încât a organizat un curs special pentru femei în propria sa casă. Este interesant că una din primele care au participat la acest curs a fost tânăra de 19 ani, Mary Aldersey, care se va remarca, mai târziu, ca fiind persoana ce strică dispoziţia altora în una din cele mai extraordinare poveşti de dragoste din istorie (vezi Secţiunea Taylor).

În 1826, după doi ani în Anglia, Morrison s-a întors la Canton, însoţit de cei doi copii ai săi şi de noua sa soţie, Elizabeth. El şi-a continuat traducerea de literatură creştină şi evanghelizarea sa clandestină; au apărut, însă, cereri din ce în ce mai multe de a servi ca negociator între interesele comerciale contradictorii ale Angliei şi Chinei, care, în cele din urmă, au culminat într-un război. În toiul programului său încărcat, el a devenit tatăl a încă patru copii şi a fost copleşit din ce în ce mai mult de responsabilităţile familiale până în 1832, când, cu lacrimi în ochi, i-a văzut pe soţia şi copiii săi plecând spre Anglia. Munca de la companie a continuat să fie solicitantă şi Morrison a muncit din greu până când l-au lăsat puterile şi când fragila sa constituţie n-a mai rezistat. A fost o perioadă deprimantă, dar care n-a durat prea mult. El a murit în China în 1834 înainte să audă vestea că familia sa ajunsese cu bine în Anglia. Moartea sa a coincis cu plecarea forţată din China a Companiei East India şi cu moartea unui alt mare pionier misionar, William Carey, care murise cu mai puţin de două luni înainte în India.

Karl F. A. Gutzlaff

Istoria misiunilor creştine în Orient n-ar fi completă fără o discuţie despre Karl Gutzlaff, care, potrivit istoricului Stephen Neill, “poate fi considerat, în acelaşi timp, un sfânt, un excentric, un vizionar, un adevărat pionier şi un fanatic amăgit”.167 Gutzlaff s-a născut în Germania în 1803, a urmat şcoala la Basel şi Berlin şi avea puţin peste 20 de ani când a fost trimis de către Societatea Misionară Olandeză ca misionar în Indonezia. Acolo, el a început să lucreze cu refugiaţi chinezi, deşi fără aprobarea societăţii, ceea ce a condus la retragerea sa din acea societate misionară după doi ani pentru a deveni independent.

Ca misionar independent, Gutzlaff s-a bucurat de independenţa sa. Din Indonezia, el a plecat la Bangkok, Thailanda, unde a purtat îmbrăcăminte tradiţională şi a trăit în stilul de viaţă al băştinaşilor. În timpul celor 3 ani petrecuţi acolo, el şi soţia sa şi-au dat seama de sarcina incredibilă a traducerii întregii Biblii în siameză şi porţiuni ale Bibliei în limbile cambodgiană şi laoţiană. Şederea sa în Thailanda a fost scurtată din cauza morţii premature a soţiei sale şi a fetiţei sale, precum şi din cauza sănătăţii sale precare.

După ce a părăsit Thailanda în 1831, Gutzlaff a început să facă nişte călătorii de-a lungul coastei chineze în orice fel de ambarcaţiune în care i s-a permis să urce, fie o joncă chinezească, fie un cliper care transporta ilegal opium. În aceste călătorii, care l-au purtat până la Tienţin şi Manciuria, cu escale scurte în Coreea şi Formosa, el a propovăduit Evanghelia şi a distribuit broşuri şi porţiuni din Scriptură, unele dintre acestea fiind furnizate de Robert Morrison din

167 Stephen Neill, A History of Christian Missions (New (New York: Penguin, 1964), 285.

113

Canton. În 1833, după doi ani de călătorii de-a lungul coastei, Gutzlaff a început să pătrundă în interiorul ţării, din nou, distribuind literatură şi propovăduind. Îmbrăcămintea sa chinezească şi fluenţa sa în limbă i-au permis să umble încoace şi încolo aproape neobservat până la izbucnirea „Războiului opiumului” în 1839.

În timpul acestui război, Gutzlaff, călcând pe urmele lui Morrison, a slujit ca interpret pentru britanici şi a ajutat la negocierea Tratatului de la Nankin din 1842. După aceea, el s-a stabilit în Hong Kong şi, din acea bază, el a început să-şi formuleze visul de a evangheliza întreaga Chină. Planul său era acela de a-i pregăti pe chinezi ca evanghelişti şi de a-i trimite în interiorul ţării pentru a propovădui şi a distribui literatură. Ţelul lui a fost să evanghelizeze China într-o singură generaţie. În 6 ani, Gutzlaff a avut mai mult de 300 de lucrători chinezi şi rapoartele despre succese erau fenomenale. Se distribuiau mii de cópii ale Noului Testament şi nenumărate alte cărţi şi broşuri. Pretutindeni, oamenii se adunau să asculte mesajele Evangheliei şi cea mai grozavă ştire dintre toate a fost aceea că nu mai puţin de 2.871 de convertiţi fuseseră botezaţi “după o examinare şi o mărturisire satisfăcătoare a credinţei lor”. Aceea a fost o mărturie la care visează orice misionar şi o poveste de succes la care tânjea orice creştin din Europa. Scrisorile detaliate ale lui Gutzlaff au fost primite cu o revărsare de entuziasm şi organizaţiile misionare şi creştini individuali din Europa întreagă au trimis fonduri băneşti.

În 1849, după recrutarea a doi asociaţi europeni, Gutzlaff a mers personal în Europa pentru a vorbi despre veştile minunate în legătură cu ceea ce făcea Dumnezeu în China. El a călătorit, în mod triumfător, şi a predicat pretutindeni în Insulele Britanice şi pe Continent. Povestea sa a fost palpitantă şi aproape părea a fi prea frumoasă pentru a fi adevărată. Dar aşa a fost. În 1850, în timp ce el se afla în Germania, s-a terminat cu fericirea sa. Întreaga strădanie s-a dovedit a fi o mare farsă înfăptuită de lucrătorii săi chinezi, cei mai mulţi fiind complet necinstiţi. Literatura, în loc să fie distribuită, a fost vândută înapoi tipografilor, care, apoi, i-au revândut-o naivului Gutzlaff. Poveştile despre convertiţi şi botezuri erau fabricate, iar banii care au fost donaţi cu atât de multe sacrificii şi-au găsit rapid calea spre comerţul cu opium de pe piaţa neagră.

La fel de şocat de acea veste ca şi susţinătorii săi, Gutzlaff însuşi, după cum indică dovezile, era conştient de starea dubioasă a lucrurilor înainte de a părăsi China pentru turneul său european. Aparent, mândria l-a obligat să-şi protejeze propria reputaţie şi să ignore dovezile din ce în ce mai numeroase. După demascare, Gutzlaff s-a întors în China, făcând un legământ să reorganizeze lucrarea, însă el a murit în 1851, iar reputaţia sa a rămas încă pătată. Pentru unii, el a rămas un erou, iar în urma eforturilor sale misionare a luat naştere Societatea pentru Evanghelizarea Chinei, organizaţia care l-a trimis în China pe Hudson Taylor în 1853. Gutzlaff, mai mult decât oricare altul, a influenţat metodele misionare şi ţelurile tânărului şi entuziastului Taylor, iar, mai târziu, Taylor s-a referit la el ca fiind “bunicul Misiunii China Centrală”.

114

Soţii J. Hudson Taylor

Nici un alt misionar din cele nouăsprezece secole începând de la Apostolul Pavel n-a avut o viziune mai extinsă şi n-a realizat un plan mai sistematic de evanghelizare a unei largi arii geografice decât Hudson Taylor. El îşi propusese să evanghelizeze toată China, pe toţi cei patru sute de milioane de oameni, şi el s-a străduit să atingă acel ţel, deşi nu fără ajutor. El a avut un talent pentru organizare şi o personalitate magnetică ce a atras bărbaţi şi femei la el şi la punctul său de vedere. Misiunea China Centrală a fost creaţia sa şi grupul care a servit drept model pentru viitoarele misiuni creştine. În timpul vieţii sale, forţa misionară sub conducerea sa a totalizat mai mult de 800 de persoane, iar în deceniile de după moartea sa, aceasta a continuat să crească. Însă Hudson Taylor n-a dezvoltat singur această viziune. Prima sa soţie, Maria, a fost indispensabilă în punerea planului în acţiune, iar cea de-a doua soţie a sa, Jennie, s-a aflat în primele rânduri în realizarea planului. Povestea lui Taylor este mai mult decât o poveste a unui mare lider misionar. Aceasta este o poveste de dragoste, aventură şi credinţă statornică în Dumnezeu, deşi nu povestea sfântului perfect pe care au creat-o primii săi biografi.

Hudson Taylor s-a născut în Yorkshire, Anglia, în 1832. Tatăl său era un farmacist, precum şi un predicator laic metodist şi el a insuflat în mintea şi inima fiului său o pasiune pentru misiuni. Înainte de a împlini 5 ani, micuţul Hudson Taylor spunea vizitatorilor săi că dorea ca, într-o zi, să devină misionar, iar China era ţara care-l atrăgea cel mai mult.

Deşi citirea Bibliei şi rugăciunea în familie au constituit o parte integrantă din educaţia sa, Taylor n-a fost convertit până la vârsta de 17 ani. Era în vara lui 1849 când mama sa era plecată într-o vizită mai lungă la o prietenă. Tânărul Taylor era acasă răsfoind, la întâmplare, nişte hârtii în biblioteca tatălui său când a găsit nişte broşuri religioase. Mai mult interesat de povestiri decât de aplicaţiile spirituale, el a ales una şi ieşit afară pentru a o citi. În timp ce citea, el a experimentat o convingere de păcat. „O lumină a fost aprinsă în sufletul meu de către Duhul Sfânt... Nu mai era nimic de făcut decât să cad în genunchi şi, acceptând acest Mântuitor şi mântuirea Sa, să-L slăvesc în vecii vecilor”.168

Când mama lui s-a întors acasă, două săptămâni mai târziu, iar el i-a spus vestea, ea n-a fost surprinsă. Ea i-a relatat cum, cu două săptămâni în urmă, în timp ce se afla în casa prietenei ei, a simţit, deodată, îndemnul de a se ruga pentru mântuirea lui, aşa că s-a dus în camera ei şi s-a rugat până când a fost sigură că Dumnezeu i-a răspuns la rugăciune.

Din acel moment, Taylor a început să-şi concentreze scopurile asupra lucrării misionare din China. La vârsta de 18 ani, el şi-a început studiile în medicină, mai întâi ca asistentul unui doctor dintr-un orăşel, iar, apoi, ca stagiar la spitalul din Londra. În tot acest timp, zelosul tânăr Taylor a început un program riguros de jertfire de sine ca pregătire suplimentară pentru lucrarea misionară. Acesta a fost un efort de a trăi în întregime prin credinţă. Dieta sa a fost sărăcăcioasă, o jumătate de kilogram de mere şi o pâine în fiecare zi, iar

168 J. C. Pollock, Hudson Taylor and Maria: Pioneers in China (Grand Rapids: Zondervan, 1976), 17.

115

camera sa de la mansardă era lipsită de confortul cu care se obişnuise el. A refuzat chiar să-i reamintească patronului său de plăţile restante ale salariului său. Judecata sa era simplă: “Când voi ajunge în China, nu voi avea nici o pretenţie de la nimeni pentru nimic; singura mea pretenţie va fi îndreptată doar spre Dumnezeu. Cât de important este, de aceea, să înveţi, înainte de a părăsi Anglia, să-l mişti pe om, cu ajutorul lui Dumnezeu, doar prin rugăciune”.169

Totuşi, fragila lui sănătate s-a deteriorat din cauza dietei sărăcăcioase. De asemenea, el a contractat o “febră malignă”, care aproape a pus capăt tinerei sale vieţi, forţând o întrerupere a studiilor sale medicale timp de câteva luni.

Renunţarea la necesităţile fizice şi la confortul vieţii a fost suportată mai uşor de către tânărul Taylor decât renunţarea la interesele sale romantice. “Domnişoara V.”, aşa cum el se referă la ea în scrisorile lui, devenise obiectul afecţiunii sale. Ea era o tânără profesoară de muzică ce i-a fost prezentată de către sora lui, iar pentru Taylor a fost dragoste la prima vedere. Curând după prima lor întâlnire, el i-a scris surorii sale: “Ştiu că o iubesc. Dacă aş merge fără ea, lumea ar deveni pustie”.170 Însă d-ra Vaughn n-avea nici o viziune pentru China. Ea a considerat pasiunea lui Taylor pentru misiuni drept un capriciu trecător şi a fost aparent convinsă că el nu va renunţa la ea doar pentru a împlini un vis nebunesc într-o ţară îndepărtată. Taylor era la fel de convins că ea se va răzgândi şi că va veni cu el. Ei au fost de două ori logodiţi, însă de fiecare dată logodna s-a rupt. Dedicarea lui Taylor faţă de Dumnezeu s-a dovedit mai puternică decât dragostea sa pentru o femeie.

Oportunitatea ca Taylor să meargă în China a apărut pe neaşteptate. Planurile sale de a-şi termina studiile medicale au fost brusc întrerupte când s-a auzit în Anglia că Jung, un creştin declarat, devenise împăratul Chinei. Perspectiva ca această ţară să se deschidă, în mod liber, pentru Evanghelie a fost un răspuns la rugăciune al directorilor Societăţii pentru Evanghelizarea Chinei, care sponsorizase studiile medicale ale lui Taylor, iar ei erau nerăbdători ca el să plece imediat. Astfel, în septembrie 1853, Taylor, în vârstă de 21 de ani, a pornit în călătoria pe mare spre China.

El a ajuns la Shanghai la începutul primăverii lui 1854. Acesta era un loc ciudat şi interesant pentru un tânăr englez care nu se aventurase vreodată mai departe de căminul său din Yorkshire. Shanghai era un oraş de temple budiste cu acoperişuri în formă de dragon, cu străzi înguste şi cocioabe una lângă alta, cu mână de lucru necalificată şi ieftină, femei supuse şi cu labele picioarelor foarte mici, bărbaţi cu părul strâns în cozi împletite şi o aşezare internaţională snoabă. Aceasta a fost aşezarea internaţională în care Taylor şi-a stabilit primul cămin şi în care singurătatea l-a copleşit curând. Societatea pentru Evanghelizarea Chinei era un mic comitet de misiuni dezorganizat şi n-a existat o persoană în China care să-i ureze bun venit sau să lucreze cu tânărul recrut misionar. Erau o mulţime de misionari în aşezarea internaţională, însă aceştia l-au dispreţuit pe băiatul needucat şi neordinat care a avut îndrăzneala să se numească misionar.169 Pollock, Hudson Taylor, 20.170 Pollock, Hudson Taylor, 19.

116

Curând după sosirea sa, Taylor s-a aflat într-un impas financiar. Nu ajunsese încă ajutorul bănesc care i se promisese, iar banii pe care-i avea s-au dovedit a fi o sumă neînsemnată atunci când s-a confruntat cu preţurile inflaţioniste din Shanghai. Visul vizionar de evanghelizare a Chinei s-a estompat rapid, iar amintirile zilelor sale de copilărie în Yorkshire i-au umplut gândurile. Sentimente de dor de casă predominau în scrisorile sale adresate familiei lui: “Oh, aş vrea să vă pot spune cât de mult vă iubesc pe toţi. N-am ştiut vreodată cât de mult v-am iubit pe voi toţi înainte”.171

Eforturile lui Taylor de a stăpâni limba chineză au înmulţit doar frecventele sale crize de depresie. Primele sale luni în Shanghai au fost ocupate cu lungi ore de studiu al limbii şi au existat vremuri când el s-a temut că nu va învăţa vreodată limba. Din fericire, în viaţa sa exista ceva prin care el se putea elibera de toate acele frustrări - hobby-ul său de a colecţiona plante şi insecte. O sursă de consolare cu mult mai mare pentru el a fost profunda lui credinţă personală în Dumnezeu. Scriind directorilor Societăţii pentru Evanghelizarea Chinei din Anglia, el i-a implorat: “Rugaţi-vă pentru mine, căci sunt apăsat peste măsură şi dacă n-aş considera Cuvântul lui Dumnezeu din ce în ce mai preţios şi dacă n-aş simţi prezenţa Sa cu mine, nu ştiu ce-aş face”.172

După câteva luni în care a locuit în incinta Societăţii Misionare Londoneze, Taylor s-a mutat temporar din aşezarea internaţională şi şi-a cumpărat propria casă, pe care a descris-o ca având “douăsprezece camere, uşi fără sfârşit, nenumărate coridoare, dependinţe pretutindeni şi totul acoperit cu praf, mizerie, gunoaie şi deşeuri”.173 Nu era deloc o situaţie ideală de trai. Pentru a complica lucrurile, în apropiere, se desfăşura, cu violenţă, un război civil, iar frigul extrem de tăios s-a făcut simţit în casa sa. După câteva luni de independenţă, el a fost recunoscător să se întoarcă în aşezarea internaţională.

Taylor n-a fost vreodată fericit să trăiască printre ceilalţi misionari. În opinia sa, ei trăiau în lux. Nu exista un “loc în lume în care misionarii să fie mai favorizaţi ca în Shanghai”. El îi considera pe majoritatea drept leneşi şi auto-indulgenţi şi, mai presus de asta, el i-a caracterizat pe misionarii americani drept “foarte murdari şi vulgari”. El era, pur şi simplu, nerăbdător să scape de “remarcile lor critice, defăimătoare şi sarcastice”174 şi, astfel, în mai puţin de un an de la sosirea sa în China, el a început să întreprindă câteva călătorii în interiorul ţării. Într-una din aceste călătorii, el a urcat pe cursul Fluviului Yangtze şi s-a oprit în aproape şaizeci de aşezări ce nu fuseseră vreodată vizitate de misionari protestanţi. A fost un timp extraordinar pentru el, uneori călătorind singur, iar alteori cu un însoţitor, însă, mai important, această perioadă a constituit o educaţie edificatoare ce a sporit povara sa pentru China interioară.

Misionarii străini deveniseră ceva obişnuit în Shanghai, iar chinezii aproape că îi ignorau. În interiorul Chinei, situaţia era cu totul diferită. Chiar la începutul călătoriilor sale, Taylor a descoperit că el era o noutate, iar oamenii 171 Pollock, Hudson Taylor, 29.172 Dr. şi d-na Howard Taylor, J. Hudson Taylor: God’s Man in China (Chicago: Moody, 1978), 76. 173 Taylor, J. Hudson Taylor, 70.174 Pollock, Hudson Taylor, 31-32.

117

erau mult mai interesaţi în îmbrăcămintea şi manierele sale decât în mesajul său. După părerea lui, exista doar o singură soluţie logică: să devină chinez, să adopte îmbrăcămintea şi cultura chineză. Misionarii iezuiţi adoptaseră demult căile chineze şi slujiseră, cu mare succes, dar majoritatea misionarilor protestanţi au considerat o astfel de comportare ca fiind o îndepărtare radicală de metodele misionare acceptabile. Pentru ei, creştinismul nu era “kosher” dacă nu era înveşmântat în cultura occidentală.

A deveni chinez însemna un calvar complicat pentru tânărul Taylor, cu ochi albaştri, păr blond-roşcat şi o educaţie de tip Yorkshire. Pantalonii bufanţi de “două picioare (0,6 cm), prea largi în jurul taliei”, “roba greoaie şi lungă din mătase” şi pantofii cu talpa subţire care ridicau în sus degetul mare de la picior, reprezentau o grea încercare, însă faptul că se putea amesteca printre chinezi, cu părul negru, lung şi împletit la spate, era esenţial.175 Prima încercare a lui Taylor de a-şi vopsi părul a fost un eşec total. Amoniul i-a ars pielea şi aproape l-a orbit. Din fericire, un doctor misionar era prin apropiere şi, în mai puţin de o săptămână, Taylor s-a refăcut destul pentru a face, din nou, plimbări. În ciuda experienţei nefaste, Taylor şi-a continuat planurile şi şi-a vopsit părul cu ajutorul unui frizer. Însă n-a fost ceva distractiv. El a considerat “un lucru foarte dureros să-ţi razi părul de pe cap pentru prima oară, când pielea devine atât de iritabilă în urma folosirii sudaminei”, iar “aplicarea ulterioară a vopselei de păr timp de cinci sau şase ore nu face prea mult să calmeze iritaţia”. Însă rezultatul final a meritat toate acele suferinţe. Cu ajutorul unei meşe de păr împletit, ataşată la părul său pentru a forma o coadă mai mare de păr împletit, şi cu nişte ochelari chinezeşti, Taylor se amesteca în mulţime: “Nu m-ai recunoaşte dacă m-ai întâlni pe stradă cu un alt chinez... Nu sunt bănuit că sunt străin”.176

Pe cât de impresionat era Taylor de noua sa înfăţişare, pe atât de indiferenţi erau colegii săi misionari. El reprezenta o stânjeneală pentru ei şi, curând, el a devenit subiect de batjocură. Chiar şi propria sa familie a fost şocată când a auzit vestea. Însă Taylor nu s-a răzgândit cu privire la decizia sa, iar adoptarea îmbrăcăminţii şi culturii chineze a devenit semnul său distinctiv. Nu numai că el putea călători cu mai multă libertate în interiorul ţării, dar a şi considerat îmbrăcămintea chinezească mai potrivită climatului decât îmbrăcămintea occidentală. Impresionat de confortul acestor haine şi de naturaleţea cu care le purta Taylor, misionarul veteran William Burns, tovarăşul de călătorie al lui Taylor, a adoptat îmbrăcămintea chinezească.

Fără îndoială, îmbrăcămintea chinezească a rezolvat toate problemele lui Taylor legate de lucrarea în interiorul ţării. În timp ce călătorea şi acorda tratament medical, el a observat că este într-o competiţie directă cu doctorii locali, fiind, în consecinţă, izgonit din oraşe în diferite ocazii. Chiar faptul de a călători era riscant. Odată, servitorul lui Taylor, ce fusese angajat să-i care bagajele, a fugit cu banii şi cu toate bunurile lui Taylor, silindu-l să se întoarcă la Shanghai, unde a găsit adăpost împreună cu colegii săi misionari până când a

175 Taylor, J. Hudson Taylor, 100.176 Pollock, Hudson Taylor, 49-50.

118

primit o donaţie particulară prin poştă din Anglia – 40 de lire, exact suma de bani ce-i fusese furată.

Taylor n-ar fi putut să supravieţuiască în primii săi ani petrecuţi în China fără donaţii din partea unor persoane particulare. Deşi prin adoptarea culturii chinezeşti şi prin faptul că el a locuit în interiorul ţării se reduseseră drastic cheltuielile sale zilnice, sprijinul financiar de la Societatea pentru Evanghelizarea Chinei era neregulat şi cu mult sub necesităţile lui, determinându-l să acuze societatea că “se purtase ruşinos” în legătură cu sprijinirea lui şi a unui alt misionar. În 1857, după trei ani de relaţii tensionate, Taylor a demisionat din Societatea pentru Evanghelizarea Chinei. Din acel moment, el s-a aflat, în totalitate, pe cont propriu, încă nestabilit într-un loc şi hoinărind prin interiorul Chinei “nu inutil (trândăvind), ci fără ţintă”, aşa cum l-a caracterizat un misionar.

Singurătatea pe care Taylor a experimentat-o în primele sale luni petrecute în China încă îl mai chinuia. El îşi dorea, cu disperare, o soţie. Deşi d-ra Vaughn refuzase să meargă cu el în China, el n-o putea uita: “Mă bucur să aud orice veste aţi avea despre d-ra Vaughn. Ea ar putea să întâlnească un soţ mai bogat şi mai arătos, însă mă îndoiesc că va mai găsi unul mai devotat decât mine”.177 În cele din urmă, după ce şi-a pierdut toate speranţele în legătură cu ea, Taylor şi-a îndreptat atenţia spre Elizabeth Sissons, o altă tânără pe care o cunoscuse în Anglia. El i-a scris, cerându-i o şuviţă din părul ei, şi după ce a primit-o, n-a mai pierdut timp şi-a cerut-o în căsătorie. Elizabeth a acceptat, însă a fost o logodnă de scurtă durată. E posibil ca vestea despre îmbrăcămintea lui chinezească şi coada sa de păr împletit să fi determinat-o să fie precaută, însă, oricare a fost motivul, ea n-a putut să-şi ţină promisiunea de a se căsători cu el. Ea nu i-a răspuns la scrisori şi, pentru o vreme, el s-a gândit “să renunţe la lucrarea misionară” şi să se întoarcă în Anglia ca s-o curteze.

Tocmai în acest răstimp de depresie şi incertitudine, Taylor a ajuns la Ningpo, un important oraş de coastă, la sud de Shanghai, unde a întâlnit-o pe Maria Dyer. Aparent, la început, n-a existat un interes romantic. Taylor era încă interesat de Elizabeth, iar Maria era un pic suspicioasă în privinţa englezului îmbrăcat în veşminte chinezeşti şi cu o coadă de păr împletit. Ea simţea sentimente contradictorii: “Nu pot spune că l-am iubit imediat, însă m-am simţit atrasă de el şi nu l-am putut uita. L-am văzut rareori şi, totuşi, acest acest interes a continuat. N-aveam nici un motiv întemeiat să cred că acest lucru era reciproc; el era foarte discret şi nu mi-a făcut vreun avans vreodată”. Taylor părea reticent să-şi arate sentimentele faţă de Maria din cauză că încă mai aştepta ca Elizabeth să-i scrie şi, fără îndoială, el se temea de un al treilea refuz în cazul în care ar fi arătat interes faţă de d-ra Dyer. Însă, în jurnalul său, el a descris-o ca fiind “o fiinţă drăgălaşă şi plăcută, care are toate toate punctele bune ale d-rei S. şi încă multe altele. Ea este o comoară de preţ, una de o valoare autentică, şi are o râvnă neobosită pentru binele acestui popor sărac. Ea este şi o doamnă...” Cât despre “privirea plină de sensibilitate şi hotărâtă din ochii ei”, nesigurul

177 Pollock, Hudson Taylor, 33.

119

Taylor era recunoscător: “Am simţit că această privire mi-a acordat ceva şanse de a o câştiga”.178

Maria Dyer se născuse în China din părinţi misionari. Tatăl său a murit pe vremea când ea era un copilaş, iar mama sa câţiva ani mai târziu. După aceea, Maria, fratele şi sora sa au fost trimişi acasă la Londra pentru educaţia lor; însă pentru Maria şi sora ei mai mare, China era căminul lor. Ele s-au întors în ultima parte a adolescenţei lor pentru a sluji ca profesoare la şcoala de fete a d-rei Mary Ann Aldersey. D-ra Aldersey a fost prima femeie misionar în China şi ea a deschis prima şcoală pentru fete în acea ţară dominată de bărbaţi. Ea a fost, cu adevărat, o femeie remarcabilă, a cărei dedicare faţă de Domnul şi faţă de misiuni n-a fost vreodată pusă la îndoială; însă, în povestea de dragoste ce se va înfiripa între Hudson Taylor şi Maria Dyer, ea a jucat rolul unei persoane care s-a amestecat între cei doi şi, din păcate, acesta este rolul pentru care ea a rămas în memoria oamenilor.

În martie 1857, la câteva luni după ce Taylor şi Maria s-au cunoscut, Taylor i-a făcut primul său avans şi, tipic pentru stilul său, acesta a fost unul îndrăzneţ – o scrisoare ce conţinea o cerere în căsătorie. Un prieten comun i-a adus Mariei scrisoarea în timpul orelor de curs. Maria a sperat, în secret, ca scrisoarea să fie de la Taylor, însă ea a aşteptat până când şi-a terminat orele pentru a o deschide şi a afla de cererea în căsătorie. “Am deschis, apoi, scrisoarea şi am citit despre ataşamentul lui faţă de mine şi despre modul în care el credea că Dumnezeu îi dăduse acea dragoste pentru mine. Cu greu, am înţeles că aceasta era o realitate. Părea că rugăciunile mele au primit, într-adevăr, un răspuns... M-a întrebat dacă sunt de acord să mă logodesc cu el”. Taylor a continuat rugând-o pe Maria “să nu-i trimită un refuz pripit”, lăsând să se înţeleagă că asta îi va cauza “o suferinţă puternică”. Însă, desigur, luând în considerare sentimentele Mariei faţă de el, temerile sale erau nefondate. Ea i-a transmis, totuşi, un refuz: “Trebuie să-ţi răspund la scrisoare aşa cum mi se pare că mă călăuzeşte Dumnezeu. Şi, cu siguranţă, pare să fie de datoria mea să refuz propunerile tale...”.179 De ce? Cum a putut această tânără profesoară misionară să-şi întoarcă spatele, cu insolenţă, bărbatului visurilor ei – chiar bărbatul pentru care se rugase ea? Iată momentul în care intră în scenă foarte autoritara şi protectoarea d-ră Aldersey (pe care Maria o iubea şi o respecta). Ea a supravegheat-o îndeaproape pe adolescenta timidă pe care o avea în custodie şi i-a dictat răspunsul, iar după ce a făcut acel lucru, a scris unchiului şi tutorelui legal al Mariei din Anglia prezentându-şi, în mod caustic, obiecţiile împotriva lui Hudson Taylor. Care erau obiecţiile ei? El era needucat, neordinat, lipsit de relaţii (cu o societate misionară) şi necioplit. Şi, în plus, el era scund (Maria era înaltă) şi purta haine chinezeşti.

Deşi Taylor a fost deprimat atunci când a primit răspunsul, el “a bănuit că cea care se opunea era d-ra Aldersey” şi a refuzat să-şi piardă speranţa. În iulie 1857, la câteva luni după cererea sa în căsătorie, Taylor a aranjat, în secret, un “interviu” cu Maria în prezenţa altui misionar. Ei şi-au dat mâna, au schimbat 178 Pollock, Hudson Taylor, 81-82.179 Pollock, Hudson Taylor, 84-85.

120

câteva vorbe, s-au rugat şi, apoi, s-au despărţit – o întâlnire aparent inofensivă, însă una care a aruncat comunitatea misionară, în mod normal liniştită, de la Ningpo, în focul disensiunii. D-ra Aldersey l-a ameninţat pe Taylor că-l va da în judecată; iar Reverendul W. A. Russell, aliatul ei cel mai puternic, a sugerat că Taylor “ar trebui să fie biciuit”. Unii au fost mai calmi în reacţiile lor, sugerând că, dacă Taylor s-ar întoarce în Anglia şi şi-ar termina studiile, atunci el ar fi demn de ea. Răspunsul Mariei a fost elocvent: “Voi aştepta dacă el se va întoarce acasă pentru a deveni mai util. Dar îşi va lăsa el lucrarea pentru a câştiga un nume de dragul de a se căsători cu mine? Dacă mă iubeşte pe mine mai mult decât pe Isus, el nu este vrednic de mine – dacă va părăsi lucrarea Domnului pentru onoarea lumii, nu voi mai avea vreun interes faţă de el”.180

Din nefericire, raţiunea n-a prevalat. Maria a fost practic pusă sub arest la domiciliu, iar Reverendul Russell nu i-a permis să ia Cina Sfântă până când ea “nu dădea o dovadă de pocăinţă”. Într-o scrisoare adresată celor de-acasă, Taylor scria: “Draga mea Maria este acuzată că este maniacă, fanatică, indecentă, slabă la minte, uşor influenţabilă; prea încăpăţânată şi toate celelalte lucruri rele”.181

Lunile au trecut, cu o singură întâlnire scurtă în octombrie. Apoi, la mijlocul lui noiembrie, cu ajutorul unui prieten înţelegător, cei doi îndrăgostiţi s-au întâlnit în secret şi ce întâlnire a fost aceea! Timp de şase ore a fost un adevărat extaz. Ei s-au logodit în taină, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat şi s-au rugat şi au vorbit şi iar s-au mai sărutat.

În Anglia, William Tarn, unchiul şi tutorele Mariei, se afla într-un impas. El primise nu numai scrisoarea d-rei Aldersey, ci şi o scrisoare de la Maria şi una de la Taylor însuşi. De la mare depărtare, Tarn se afla în afara conflictului şi bunul simţ l-a îndemnat să verifice cu calm cine era, cu adevărat, acest Hudson Taylor. Atât de impresionat a fost de ceea ce a auzit despre Taylor, încât el şi-a dat acordul deplin pentru căsătorie şi, în acelaşi timp, “a condamnat lipsa de judecată” a d-rei Aldersey. Scrisorile sale au ajuns în decembrie, iar în luna următoare, pe 20 ianuarie 1858, Hudson Taylor şi Maria se căsătoreau.182

Maria era exact femeia de care avea nevoie Taylor pentru a-şi cizela laturile mai grosolane ale personalităţii sale şi pentru a-l ajuta să se concentreze asupra entuziasmului şi ambiţiilor sale şi, încă de la început, căsătoria lor a fost un adevărat parteneriat. Ei au rămas în Ningpo timp de trei ani, perioadă în care Taylor a fost implicat, pe neaşteptate, în conducerea spitalului local, o funcţie ce depăşea, în mod clar, capacitatea sa. Prin acea experienţă, el a devenit convins că are nevoie de mai multă pregătire medicală, deşi decizia de a părăsi postul lor din China nu era una uşoară.

În 1860, soţii Taylor au ajuns în Anglia pentru un concediu prelungit, unul care va servi mai multor scopuri. Atât Hudson cât şi Maria suferiseră din cauza unor probleme grave de sănătate şi, astfel, această perioadă a fost un timp de

180 Pollock, Hudson Taylor, 89-91.181 Pollock, Hudson Taylor, 89-91.182 Pollock, Hudson Taylor, 97-98.

121

relaxare şi recuperare. Acesta a fost, de asemenea, un timp pentru o educaţie suplimentară. Taylor s-a înscris la Spitalul din Londra, unde şi-a terminat cursul de chimie practică, cursul de obstetrică şi şi-a luat diploma de membru al Colegiului Regal al Chirurgilor. O altă prioritate în timpul concediului lor a fost lucrarea de traducere. Ei au fost însoţiţi în Anglia de un asistent chinez şi, împreună cu acesta şi un alt misionar, Taylor a făcut o revizuire a Noului Testament Ningpo - o sarcină obositoare de peste 13 ore zilnic. Însă cea mai semnificativă realizare în timpul concediului lor prelungit a fost munca lor de organizare. Exact în acest timp a luat fiinţă Misiunea China Centrală.

Misiunea China Centrală nu era proiectul (invenţia, ideea) unui om care a dorit recunoaştere sau să-şi înfiinţeze propria organizaţie. Mai degrabă, aceasta s-a dezvoltat lent în mintea şi inima unui om care a simţit o mare povară pentru milioanele din China ce nu auziseră vreodată Evanghelia. În timp ce Taylor călătorea prin Anglia, oamenii erau mişcaţi, nu de elocvenţa sa, ori de cunoştinţele sale impresionante, ci de pasiunea sa pentru sufletele pierdute: “Un milion pe lună mor fără Dumnezeu”, aceste cuvinte au răsunat în urechile ascultătorilor săi şi mulţi au răspuns. Se puneau bazele unei mari societăţi misionare.

Misiunea China Centrală a fost o societate misionară unică, modelată în jurul experienţelor şi personalităţii lui Hudson Taylor. Aceasta a fost nondenominaţională (laică) şi apela, în mare măsură, la clasele muncitoare. Taylor ştia că, niciodată, China nu va fi evanghelizată dacă el trebuia să aştepte pentru lucrători cu studii superioare, ordinaţi ca să meargă acolo, şi, astfel, el a căutat bărbaţi şi femei dedicate din rândul claselor muncitoare din Anglia. Apelând la acest segment, el a evitat concurenţa cu alte comitete de misiuni, sporind, astfel, la maximum efortul misionar din China. Experienţa sa cu Societatea pentru Evanghelizarea Chinei l-a determinat să stabilească sediul pentru misiune în China, unde aceasta putea fi mai receptivă la nevoile misionarilor. Deşi, la început, a ezitat să preia controlul, el şi-a dat seama de nevoia unei conduceri puternice şi, pe măsura trecerii timpului, el a devenit un adevărat dictator, deşi, întotdeauna, conştient de nevoile personale ale celor pe care-i conducea. În ce priveşte fondurile şi întreţinerea personală, lucrătorilor din Misiunea China Centrală nu li se oferea un salariu fix, ci, mai degrabă, ei trebuiau să depindă complet de Dumnezeu pentru nevoile lor. Pentru a evita chiar apariţia bizuirii pe resursele umane, colectele şi alte forme de apeluri directe pentru bani erau strict interzise.

În 1865, s-au pus, oficial, bazele Misiunii China Centrală, iar, în anul următor, Taylor a fost, încă o dată, pregătit să se îmbarce pentru China. El era însoţit de Maria, cei patru copii ai lor şi cincisprezece recruţi lipsiţi de experienţă, inclusiv şapte femei necăsătorite, care erau gata să se alăture celor opt recruţi ce fuseseră trimişi mai înainte. În timpul concediului său, Taylor îşi lăsase amprenta asupra Angliei. Iată cuvintele marelui Charles Haddon Spurgeon:

122

“China, China, China... aceste cuvinte răsună, acum, în urechile noastre în acel mod special, caracteristic, muzical, energic, unic în care le rosteşte d-l Taylor”.183

Călătoria spre China a fost una remarcabilă. Niciodată până atunci, n-a mai existat un asemenea grup misionar pornit în călătorie împreună cu fondatorul şi directorul misiunii la bord, iar impactul asupra echipajului vasului a fost dramatic. În clipa în care au trecut de capul Cape, jocul de cărţi şi limbajul injurios au cedat teren în faţa citirii Bibliei şi cântării imnurilor. Însă, au existat şi probleme. “Germenii duşmăniei şi ai divergenţei s-au strecurat printre ei şi grupul, odinioară unit, era, acum, dezbinat înainte de a ajunge la destinaţie”. Lewis Nicol, un fierar de meserie, a fost instigatorul oponenţilor. El şi alţi doi misionari au început să compare documente şi au ajuns la concluzia că, la Misiunea China Centrală, ei primiseră echipament mult mai puţin decât primeau, în mod obişnuit, prezbiterienii şi alţi misionari. Cu aceeaşi plângere au venit şi alţii şi, curând, Taylor, s-a trezit în mijlocul unui potop de săgeţi otrăvite: “Starea de spirit din mijlocul nostru pare să fie mai gravă decât mi-aş fi putut imagina vreodată. Unul era gelos deoarece un altul avea prea multe haine noi; unul deoarece altuia i se dădea mai multă atenţie. Unii erau răniţi din cauza discuţiilor controversate şi răutăcioase, şi aşa mai departe”.184 Vorbind cu fiecare misionar, “confidenţial şi cu afecţiune”, Taylor a fost în stare să calmeze disputa, însă profundele sentimente de ostilitate au persistat, încât, în scurt timp, acestea au culminat cu o dezmembrare aproape fatală a Misiunii China Centrală.

La sosirea în Shanghai, Taylor a comandat îmbrăcăminte chinezească pentru fiecare din misionarii săi. Misionarii erau perfect conştienţi de poziţia lui cu privire la chestiunea îmbrăcăminţii chinezeşti şi, în principiu, fuseseră de acord cu aceasta; totuşi, schimbarea, complicată cu presiunile obişnuite ale şocului cultural, a fost o lovitură psihologică brutală. Disconfortul iniţial al îmbrăcăminţii şi vopsirea părului, precum şi raderea părului de pe cap, reprezentau o tortură destul de mare, iar unii n-au putut suporta ridiculizarea lor de către comunitatea misionară ce locuia în Shanghai. Situaţia a părut să se înrăutăţească după ce misionarii s-au mutat la sediul Misiunii China Centrală de la Hangchow. Stilul de conducere al lui Taylor a fost aspru criticat şi, din nou, misiunea s-a aflat în pragul unui conflict. Chiar şi susţinătoarele cele mai fidele ale lui Taylor, Jennie Faulding şi Emily Blatchley, au avut un conflict cu el. Nicol şi alţii au refuzat categoric să poarte îmbrăcămintea chinezească şi au început să se întâlnească separat pentru servirea mesei şi timpul de închinare. Situaţia era tensionată şi perspectivele unei părtăşii reînnoite păreau slabe. Putea oare ceva să salveze această viziune ce căzuse într-un asemenea dezastru?

Preţul a fost mare, însă misiunea a fost salvată. Era în timpul secetei din vara lui 1867, la un an şi jumătate după ce misionarii sosiseră în China. Micuţa Gracie Taylor, în vârstă de 8 ani, pe care tatăl ei o diviniza, s-a îmbolnăvit. Zile în şir, Hudson a stat la căpătâiul ei, oferindu-i cel mai bun ajutor medical de care era capabil, însă starea ei de sănătate nu s-a ameliorat. Climatul făcuse, de asemenea, alte victime; şi, în timp ce stătea de veghe lângă Gracie, el a trebuit 183 Pollock, Hudson Taylor, 140.184 Pollock, Hudson Taylor, 147.

123

să plece într-o călătorie de o zi, timp în care a fost chemat la un alt punct de misiune pentru a o trata pe grav bolnava Jane McLean, una din misionarele care i se opusese cu vehemenţă. Boala ei n-a fost atât de gravă pe cât s-a presupus şi ea s-a însănătoşit curând; însă întârzierea lui Taylor de a se întoarce acasă la Gracie s-a dovedit critică. Era prea târziu ca el să mai poată fi de vreun ajutor. În câteva zile, Gracie a murit. A fost o tragedie sfâşietoare, dar asta a salvat Misiunea China Centrală. Resentimentele au fost uitate şi revărsarea de simpatie i-a adus, din nou, laolaltă pe misionari, cu excepţia lui Nicol şi a soţiei lui, precum şi a celor două surori necăsătorite, din care una era Jane McLean. În toamna lui 1867, Nicol a fost “alungat” din misiune, iar surorile McLean şi-au dat demisia, permiţând familiei misionare să continue să convieţuiască în armonie.

Negreşit, moartea lui Gracie a pus capăt problemelor din sânul Misiunii China Centrală. Au urmat, totuşi, crize mai serioase şi acestea au gravitat în jurul ostilităţii străvechi a chinezilor împotriva străinilor – o ostilitate care a fost amplificată de mai multe ori în interiorul ţării. Primul atac violent împotriva lucrătorilor din Misiunea China Centrală s-a petrecut la Yangchow în 1868. Casa misiunii a fost atacată şi incendiată, iar misionarii, inclusiv Maria Taylor, abia au scăpat cu viaţă. Cu toate că misionarii au fost extrem de paşnici, pare incredibil că incidentul ar fi putut să le aducă acuzaţia că ei înşişi sunt instigatorii, dar aşa au stat lucrurile. Deşi Taylor n-a căutat vreodată să se răzbune sau chiar să ceară protecţia autorităţilor britanice, anumiţi politicieni belicoşi au considerat incidentul de la Yangchow drept o justificare perfectă de a trimite canonierele Marinei Regale pentru a umili China, iar Misiunea China Centrală a suportat consecinţele. Deşi nu s-a tras vreun foc, ziarul Times din Londra lansa apeluri disperate din cauza faptului că “prestigiul politic al Angliei fusese lezat, învinovăţind “un grup de misionari care-şi asumă titlul de Misiunea China Centrală”.185 Publicitatea nefavorabilă a avut un efect devastator. Sprijinul financiar a scăzut imediat şi potenţialii recruţi şi-au pierdut, brusc, interesul.

În timp ce controversa internaţională a continuat, cu violenţă, în jurul incidentului de la Yangchow, lucrătorii din Misiunea China Centrală s-au întors, în secret, în acel oraş şi şi-au continuat lucrarea. Curajul lor a fost o mărturie înaintea chinezilor ce remarcaseră modul brutal în care au fost trataţi ei de către o minoritate de huligani, iar uşa era, acum, deschisă pentru o mărturie eficientă. A fost întemeiată o biserică şi, potrivit lui Emily Blatchley, “convertiţii de aici sunt diferiţi de oricare alţii pe care i-am cunoscut în China. Observi în ei o anume viaţă, căldură, evlavie”.186

Criticile la adresa lui Taylor şi a Misiunii China Centrală nu s-au sfârşit odată cu controversa Yangchow. Editori de ziare şi cetăţeni particulari au continuat să-l critice până când el a fost redus la tăcere. Atât de mare a fost disperarea sa încât el şi-a pierdut dorinţa de a-şi continua lucrarea, cedând “tentaţiei îngrozitoare... de a-şi pune capăt zilelor”. În timp ce forţele din exterior au contribuit la adânca sa depresie, un conflict lăuntric îl tulbura mai mult: “Mă uram; îmi uram păcatul; şi, totuşi, n-am dobândit putere împotriva lui”. Cu cât 185 Pollock, Hudson Taylor, 189.186 Pollock, Hudson Taylor, 193.

124

mai mult căuta el să atingă spiritualitate, cu atât mai puţină satisfacţie găsea el: “În fiecare zi, aproape în fiecare ceas, conştiinţa eşecului şi a păcatului mă apăsa”. Când se vor sfârşi toate astea? Dar, preocupat fiind de un prieten, e posibil ca Taylor să fi suferit o depresie profundă. Conştient de problema lui Taylor, prietenul, într-o scrisoare, îşi împărtăşeşte propriul secret despre trăirea duhovnicească: “Să las lucrarea iubitului meu Mântuitor să lucreze în mine voia Lui. Nu o strădanie de a avea credinţă sau de a ne mări credinţa, ci o privire către cel credincios pare să fie tot ceea ce avem nevoie”. Odată cu acea scrisoare, viaţa lui Taylor s-a schimbat: “Dumnezeu m-a făcut un om complet nou”.187

Înnoirea spirituală a lui Taylor s-a produs la timp pentru a-l întări într-o perioadă de crunte încercări personale. La scurt timp după sărbătorile de Crăciun, în ianuarie 1870, soţii Taylor au început să facă pregătiri ca să-i trimită pe cei patru copii mai mari ai lor în Anglia, pentru educaţia lor. Emily Blatchley, care-i cunoştea bine, s-a oferit să se întoarcă cu ei şi să se îngrijească de ei în Anglia, dar aceasta a fost, totuşi, o perioadă traumatizantă pentru acea familie strâns unită. Atât de mare a fost trauma încât, micuţul şi delicatul Sammy în vârstă de 5 ani, n-a putut suporta. El a murit la începutul lui februarie. În ciuda tragediei, decizia de a-i trimite pe copii în Anglia a rămas fermă. În martie, soţii Taylor s-au despărţit, cu tristeţe, de ceilalţi trei copii, care nu puteau şti că sărutările şi îmbrăţişările lor erau ultimele pe care mama lor le va mai primi vreodată de la ei în această lume. În timpul verii caniculare ce a urmat, Maria, care, în curând, urma să nască din nou, s-a îmbolnăvit grav. La începutul lui iulie, ea a născut un băieţel, care a trăit mai puţin de două săptămâni. La câteva zile după moartea lui, Maria, în vârstă de 33 de ani, a murit şi ea.

Fără Maria, Taylor a fost un bărbat singuratic. El se bizuise, pe deplin, pe sprijinul şi buna ei judecată şi lui îi lipsea amarnic afecţiunea ei caldă. El tânjea după tovărăşia unei femei de care fusese privat şi aceasta, fără îndoială, a influenţat decizia sa de a vizita Hangchow în lunile de după moartea Mariei, unde el a petrecut timp cu Jennie Faulding, o misionară necăsătorită în vârstă de 27 de ani, ce fusese o prietenă de familie foarte apropiată de la sosirea în China a soţilor Taylor. În anul următor, ei au mers împreună în Anglia şi s-au căsătorit.

În Anglia, Taylor a fost încântat la culme să-şi revadă copiii, însă s-a simţit împovărat de munca administrativă. Secretarul său de acasă, care l-a slujit mulţi ani, W. T. Berger, nu mai putea să-şi îndeplinească responsabilităţile şi, astfel, majoritatea sarcinilor de serviciu a căzut pe umerii lui Taylor. În timpul anului său de permisie, el a organizat un consiliu pentru a prelua sarcinile lui Berger; şi, după ce această chestiune a fost rezolvată, în toamna lui 1872, el şi Jennie s-au întors în China.

Pe măsură ce Misiunea China Centrală se extindea, Taylor a petrecut cea mai mare parte a timpului său călătorind prin China, supraveghind lucrarea de la diferite puncte de misiune. El a slujit ca un mediator şi a fost încontinuu chemat

187 Pollock, Hudson Taylor, 196-97.

125

pentru a rezolva probleme, pretutindeni în numeroasele provincii ale Chinei, ca şi în Anglia. În 1874, după doi ani de absenţă, el s-a întors în Anglia pentru a-şi regrupa copiii, care fuseseră împrăştiaţi în mai multe locuri din cauza proastei sănătăţi a lui Emily Blatchley, lucru care a împiedicat-o să continue să se mai îngrijească de ei; şi, din nou, în 1876, el s-a întors pentru “a ţine aprinsă flacăra” pe frontul de acasă. De fiecare dată când s-a întors în China, a adus cu el mai mulţi misionari şi, odată cu ei, mai multe controverse. În ciuda succesului Misiunii China Centrală, criticile au continuat, în special, cu referire la calitatea slabă a candidaţilor misionari. Educaţia era o realizare preţuită pentru un englez din secolul al XIX-lea şi cei cărora le lipsea asta erau consideraţi inferiori.

Deşi, uneori, lucrătorii din Misiunea China Centrală n-aveau prea multă înţelepciune lumească, ei excelau în dedicare şi râvnă. Ei au slujit, din toată inima, în interiorul Chinei, în ciuda pericolului şi a lipsurilor, deoarece, adesea, ei au îndurat cele mai mari sacrificii personale pentru a ajunge în China. Elizabeth Wilson a fost o astfel de misionară. Ani de zile, ea a tânjit să-L slujească pe Domnul în China, însă, din cauza sănătăţii precare a părinţilor săi, ea a fost împiedicată să meargă. Timp de 30 de ani, ea i-a îngrijit cu răbdare; şi, apoi, la vârsta de 50 de ani, la trei săptămâni după ce ultimul din părinţii săi a murit, ea a înaintat o cerere la Misiunea China Centrală şi a fost acceptată. Vârsta sa, accentuată de părul ei argintiu, a făcut din ea un rezident de onoare al Chinei, iar ea a slujit cu credincioşie.

Femeile necăsătorite (celibatare) reprezentau ceva obişnuit în Misiunea China Centrală. Taylor recunoscuse demult nu numai dorinţa lor de a se oferi ca voluntare, dar şi potenţialul lor pentru slujire. Exista o deschidere printre femeile chineze ce nu se întâlnea în rândul bărbaţilor şi numai femeile misionare puteau să le atingă cu mesajul Evangheliei în mod eficient. Adevăratul test al încrederii lui Taylor în femei s-a produs în 1877, când el s-a întors în Anglia cu Jennie şi cu copiii. Se răspândise vestea despre foametea devastatoare din nordul Chinei şi nevoia disperată pentru lucrarea de ajutorare. Aceasta urma să fie o oportunitate extraordinară pentru evanghelizare şi au existat voluntari – femei – însă nu era nimeni care să le conducă. Taylor era bolnav şi cine altcineva cunoştea China, poporul şi limba chineză destul de bine pentru a conduce un grup misionar? Răspunsul a fost evident – Jennie. Însă n-a fost uşor ca Jennie să ia această decizie. A lăsa acasă un soţ bolnav şi şapte copii (doi ai săi, patru ai lui Taylor născuţi de Maria şi o fiică adoptată) nu i s-a părut adecvat conceptului de mamă şi soţie bună, dar ea şi-a dat seama că slujirea ei depăşeşte limitele propriei familii, iar Taylor a încurajat-o puternic să meargă. Soţiile misionarilor, după părerea lui, nu erau numai soţii, ci şi misionare. Scriind potenţialilor candidaţi, el pretinsese: “În cazul în care nu intenţionezi ca soţia ta să fie o adevărată misionară, nu doar o soţie, o casnică şi o prietenă, nu ni te alătura”.188 Jennie a fost “o adevărată misionară”. Însoţită de femei celibatare, ea a pornit spre interiorul Chinei de nord, unde, împreună cu însoţitoarele sale, a slujit până când Hudson i s-a alăturat în anul următor, aducând mai mulţi recruţi cu el.188 Taylor, J.Hudson Taylor, 208.

126

Cu cât Hudson lucra şi călătorea mai mult în China, cu atât mai mare a devenit povara sa pentru evanghelizarea acelei imense populaţii, deşi responsabilitatea era copleşitoare: “Suflete din toate părţile pier din cauza lipsei de cunoştinţă; mai mult de o mie în fiecare ceas îşi găsesc sfârşitul în moarte şi întuneric”.189 Aceasta părea o sarcină imposibilă, însă Taylor avea un plan. Dacă el ar putea să adune o mie de evanghelişti şi, dacă fiecare din acei evanghelişti ar putea să atingă cu mesajul Evangheliei 250 de oameni pe zi, toată China ar putea fi evanghelizată în mai puţin de trei ani. Aceasta era o viziune nerealistă şi, desigur, scopul lui n-a fost vreodată atins, dar Misiunea China Centrală a lăsat, cu adevărat, o amprentă nepieritoare asupra Chinei. Până în 1882, Misiunea China Centrală pătrunsese în fiecare provincie, iar în 1895, la 30 de ani de la întemeierea sa, aceasta număra peste 640 de misionari care şi-au investit vieţile în China.

Faptul că Taylor a căutat să evanghelizeze toată China a fost, cu siguranţă, o ambiţie măreaţă, însă e posibil ca acel scop să fi fost slăbiciunea decisivă din cadrul Misiunii China Centrală. În efortul lui de a evangheliza toată China, a fost implementată politica de răspândire (opusă concentrării). Potrivit marelui istoric al misiunilor, Kenneth Scott Latourette, “principalul scop al Misiunii China Centrală nu era acela de a câştiga convertiţi sau de a zidi o biserică chineză, ci de a răspândi o cunoştinţă despre Evanghelia creştină în întreg imperiul cât mai repede posibil... iar aceasta, deşi au fost angajaţi asistenţi chinezi, nici n-a insistat pe recrutarea şi pregătirea unei lucrări chinezeşti”.190 O asemenea politică a fost neînţeleaptă. Ostilitatea împotriva străinilor s-a dezlănţuit în Răscoala boxerilor şi preluarea puterii de către comunişti, câteva decenii mai târziu, ilustrează, în mod evident, slăbiciunea inerentă a unei politici care n-a făcut din zidirea unei lucrări puternice şi întemeierea de biserici locale principala sa prioritate.

“Zilele negre” n-au întârziat să apară pentru Misiunea China Centrală. Ultimii ani ai secolului al XIX-lea au fost ani de tensiune şi frământare. Forţele modernizării (şi occidentalizării) se încleştau cu forţele tradiţiei şi ostilităţii împotriva străinilor. Odată cu trecerea puterii imperiale de partea conservatorilor, poziţia occidentalilor a devenit mai precară. Apoi, în iunie 1900, un decret imperial de la Pekin a ordonat moartea tuturor străinilor şi exterminarea creştinismului. A urmat cel mai mare holocaust din istoria misiunilor protestante. O sută treizeci şi cinci de misionari şi cincizeci şi trei de copii de misionari au fost ucişi cu cruzime, iar cei care au suferit cel mai mult au fost curajoşii lucrători din Misiunea China Centrală, îndeosebi femeile celibatare. Numai în provincia Shansi, 91 de lucrători ai acestei misiuni au fost măcelăriţi fără milă.

Pentru Taylor, care era izolat în Elveţia, recuperându-se în urma unei severe epuizări mentale şi fizice, ştirea din China, deşi ţinută sub tăcere de cei dragi ai săi, a fost o lovitură îngrozitoare şi el nu şi-a mai revenit vreodată, pe deplin, din acea traumă. În 1902, a demisionat din funcţia de director general al

189 Taylor, J.Hudson Taylor, 272.190 Kenneth Scott Latourette, The Great Century: North Africa and Asia, vol.6 din A History of the Expansion of Christianity (Grand Rapids: Zondervan, 1970), 329.

127

misiunii, iar el şi Jennie au locuit în Elveţia până la moartea lui Jennie. În anul următor, Taylor s-a întors în China, unde a murit liniştit la o lună după sosirea sa. În anii care au urmat, Misiunea China Centrală a continuat să se extindă. Până în 1914, aceasta devenise cea mai mare organizaţie misionară străină din lume, atingând o culme în 1934 cu 1.368 de misionari. După preluarea puterii de către comunişti în 1950, Misiunea China Centrală, împreună cu alte societăţi misionare, a fost izgonită din China şi, după o sută de ani de lucrare creştină, aceasta şi-a schimbat denumirea, în 1964, în Părtăşia misionară de peste mări, un nume care indica mai mult eforturile sale misionare de extindere în Orient.

Contribuţia lui Hudson Taylor la misiunile creştine este inestimabilă. E dificil să-ţi imaginezi unde ar fi putut să se afle astăzi misiunile fără viziunea şi clarviziunea sa. După spusele lui Ralph Winter, impactul lui Taylor asupra misiunilor creştine a rivalizat sau chiar l-a depăşit pe cel al lui William Carey – un impact pe care Winter continuă să-l rezume, cu sensibilitate, în lumina dezvoltărilor recente:

Cu doar o şcoală medicală, fără vreo experienţă universitară, cu atât mai puţin o pregătire misiologică şi un trecut cu părţi bune şi rele în ce priveşte comportamentul său individualist pe câmpul de misiune, el a fost doar un altul din lucrurile slabe pe care Dumnezeu le foloseşte pentru a-i uimi pe înţelepţi. Chiar şi strategia sa misionară iniţială de “anti-plantare de biserici” a fost uimitor de eronată după standardele actuale de plantare a bisericilor. Totuşi, Dumnezeu l-a onorat, în mod surprinzător, deoarece privirea sa era aţintită asupra celor mai puţin evanghelizate popoare ale lumii. Hudson Taylor a avut un suflu divin în spatele lui. Duhul Sfânt l-a cruţat de multe capcane şi organizaţia sa, Misiunea China Centrală – organizaţia cea mai cooperantă în lucrare din câte au existat vreodată – a fost cea în care au slujit, până la capăt, într-un fel sau altul, peste 6.000 de misionari, în special în interiorul Chinei. Altor misiuni le-au trebuit 20 de ani ca să înceapă să se alăture lui Taylor în principala lui preocupare – frontierele din interior, neatinse cu mesajul Evangheliei.191

Jonathan şi Rosalind Goforth

Dintre toţi misionarii care au slujit în Orient în timpul secolului XIX şi începutul secolului XX, nici unul n-a văzut un răspuns imediat mai mare la lucrarea sa decât Jonathan Goforth, care, potrivit lui J. Herbert Kane, a fost “cel mai remarcabil evanghelist al Chinei”. China a reprezentat „sediul” lucrării lui Goforth, însă el a mai slujit şi în Coreea şi Manciuria; oriunde a mers el, a urmat şi o trezire.

Goforth, al şaptelea din unsprezece copii, s-a născut în vestul provinciei Ontario în 1859. El a fost convertit la vârsta de optsprezece ani şi s-a dedicat slujirii Domnului după ce a citit cartea Memoirs of Robert Murray M’Cheyne („Memoriile lui Robert Murray M’Cheyne”). Chemarea sa pentru misiuni, totuşi, n-a venit decât mai târziu, când a fost mişcat de apelul dr. George Mackay, un misionar veteran din Formosa. Mackay călătorise “timp de doi ani... prin toată Canada încercând să convingă un tânăr să vină în Formosa”, însă, după cum a mărturisit el audienţei sale, toate călătoriile lui au fost în zadar, iar el n-avea

191 Ralph D. Winter şi Stephen C. Hawthorne, Perspectives on the World Christian Movement (Pasadena: William Carey, 1981), 172.

128

altceva de făcut decât să se întoarcă în Formosa fără o persoană care să ducă mai departe lucrarea pe care o începuse el. Mesajul lui Mackay a avut un efect asupra conştiinţei tânărului Goforth: “În timp ce ascultam aceste cuvinte, am fost copleşit de ruşine... Din acel ceas, am devenit un misionar străin”.192

În pregătirea pentru lucrare, Goforth a urmat Colegiul Knox, unde s-a aşteptat să găsească o strânsă părtăşie creştină şi cărturari plini de râvnă. În schimb, naivul tinerel provincial, s-a descoperit singur în dedicarea sa faţă de Domnul şi în râvna sa pentru misiuni. Curând, el a devenit ţinta unor glume printre studenţii din colegiu, în special după ce el a început să-şi dedice timpul pentru a salva lucrarea misionară; însă, pe măsura trecerii timpului, atitudinile s-au schimbat şi, până în momentul absolvirii, Goforth devenise unul din cei mai respectaţi studenţi din campus.

Pe vremea când era activ în lucrarea misionară din oraş, în primăvara lui 1885, Goforth a întâlnit-o pe Rosalind Smith, o talentată şi sofisticată studentă la arte -- şi o foarte improbabilă candidată pentru o soţie misionară. Însă, cumva, Rosalind a intuit marele potenţial pe care-l avea el ca slujitor al lui Dumnezeu. Pentru ea, a fost dragoste la prima vedere: “Totul s-a petrecut în câteva momente, dar, în timp ce stăteam acolo, mi-am spus: ‘Acesta este bărbatul cu care aş vrea să mă căsătoresc!’”193 Mai târziu, în acel an, ei s-au logodit şi, în acel moment, Rosalind “a gustat”, pentru prima dată, din sacrificiul cu care se va confrunta tot restul vieţii sale ca soţie a lui Jonathan Goforth. Visurile ei despre un inel de logodnă s-au spulberat atunci când el i-a spus că banii pe care i-ar fi cheltuit pentru un inel se vor duce pe literatură creştină.

După absolvirea de la Colegiul Knox, Goforth a înaintat o cerere la Misiunea China Centrală, deoarece propria sa biserică, Biserica Prezbiteriană din Canada, n-avea nici o lucrarea misionară în China. Înainte de a primi un răspuns de la Misiunea China Centrală, studenţii prezbiterieni din Knox s-au raliat cauzei lui şi au făcut un legământ de a strânge fonduri pentru a-l trimite în China. Anterior călătoriei spre China, Goforth călătorise prin Canada, pronunţându-se în favoarea misiunilor. Mesajele sale erau puternice şi, oriunde a mers, el a fost martor la vieţi schimbate. Mărturia unui absolvent al Colegiului Knox despre Goforth ilustrează subtil acest fapt:

Mergeam la întâlnirea absolvenţilor din Colegiul Knox, Toronto, hotărât să fac orice îmi stă în putere pentru a zădărnici planul nebunesc despre care vorbeau studenţii colegiului, adică acela de a începe ei înşişi un punct de misiune în China Centrală. Am simţit, de asemenea, că aveam nevoie de un palton nou; cel vechi arăta destul de ponosit. Aşa că m-am gândit să merg la Toronto pentru a prinde doi iepuri. Voi contribui la zădărnicirea planului şi-mi voi cumpăra un palton. Însă, acest individ (Goforth) mi-a dat planurile peste cap. M-a dat gata cu entuziasmul său pentru misiuni, pe care nu-l mai experimentasem până atunci, iar banii pentru preţiosul meu palton au intrat în fondul pentru ajutorarea lui!194

192 Rosalind Goforth, Goforth of China (Grand Rapids: Zondervan, 1937), 29.193 Goforth, Goforth of China, 48.194 Goforth, Goforth of China, 54-55.

129

În 1888, soţii Goforth au călătorit spre China pentru a sluji în provincia Honan, unde au început o viaţă de privaţiuni şi separări în singurătate. Ambii s-au îmbolnăvit frecvent şi şi-au văzut cinci din cei unsprezece copii murind prematur. Incendii, inundaţii şi jafuri au făcut ravagii asupra posesiunilor lor şi, de câteva ori, ei s-au confruntat cu situaţii care le-au pus viaţa în pericol. Cea mai înspăimântătoare încercare cu care s-au confruntat ei a fost fuga lor îngrozitoare de o mie de mile pentru a scăpa de nebunia din timpul Răscoalei Boxerilor din anul 1900. Însă, după ce au trecut prin toate acestea, viziunea lor pentru sufletele pierdute din China n-a slăbit vreodată.

Încă din primii săi ani petrecuţi în China, Goforth era cunoscut drept un evanghelist remarcabil, vorbind, câteodată, unor mulţimi de aproape 25.000 de oameni. Mesajul său era simplu: “Isus Hristos răstignit”. Încă de la începutul lucrării sale, un misionar experimentat l-a sfătuit să nu vorbească despre Isus de prima dată atunci când predică unei audienţe păgâne, din cauza prejudiciului împotriva numelui lui Isus, sfat pe care Goforth l-a ignorat în mod consecvent. O abordare directă era singura pe care el o cunoştea.

Eforturile soţilor Goforth de a-i evangheliza pe chinezi erau considerate neconvenţionale de majoritatea standardelor misionare, în special faptul de a-şi ţine casa deschisă pentru evanghelizare. Căminul lor, cu aranjamentul interior european şi mobilierul lor (inclusiv o maşină de gătit, o maşină de cusut şi o orgă) erau subiecte de mare curiozitate pentru chinezi, iar soţii Goforth au renunţat, de bună voie, la intimitatea lor şi şi-au folosit, în mod eficient, casa ca un mijloc de a-şi face prieteni şi contacte printre oamenii din provincie. Veneau vizitatori de la mile depărtare, odată mai mult de 2.000 într-o singură zi, pentru a face un tur al casei în grupuri mici. Înainte de începerea fiecărui tur, Goforth rostea un mesaj evanghelistic şi, câteodată, vizitatorii mai rămâneau după tur pentru a auzi mai multe. El a predicat, în medie, 8 ore pe zi şi în timpul unei perioade de 5 luni aproape 25.000 de oameni au venit să-i viziteze casa. Rosalind slujea femeilor, adresându-se, uneori, la aproape 50 odată, care se adunau în curtea lor.

Acesta a fost tipul de evanghelizare ce a deschis calea pentru viitoarea lucrare itinerantă a lui Goforth, dintr-un oraş în altul, conducând servicii de trezire, însă nu toţi colegii lui aprobau ceea ce făcea el: “Unii ar putea crede că a primi vizitatori nu este o lucrare misionară reală, însă eu cred că este. Fac mari eforturi să mă împrietenesc cu oamenii şi culeg roadele atunci când merg în satele lor pentru a predica. ‘Am fost la dvs. şi ne-aţi arătat casa şi ne-aţi tratat ca pe nişte prieteni’. Apoi, aproape întotdeauna, ei îmi aduc un scaun pentru a mă aşeza, o masă pentru a-mi pune Biblia şi nişte ceai”.195

Răscoala Boxerilor din 1900 a întrerupt lucrarea misionară a lui Goforth, iar după ce ei s-au întors în China, viaţa lor de familie s-a schimbat radical ca să se adapteze la noul plan al lui Goforth pentru o lucrare itinerantă extinsă. El îşi dezvoltase această idee înainte ca Rosalind să se întoarcă din Canada pentru a i se alătura în China şi, curând după sosirea ei, el i-a prezentat planul său:

195 Goforth, Goforth of China, 119.

130

“Planul meu este ca unul din cei ce mă ajută să închirieze pentru noi un loc convenabil într-un mare centru pentru a locui acolo, iar noi, ca familie, să stăm o lună în acel centru, timp în care vom desfăşura o evanghelizare intensă. Voi merge cu bărbaţii mei în sate sau pe străzi în timpul zilei, în timp ce tu vei primi femei şi le vei predica în curte. Serile le vom petrece într-o întâlnire comună, cu tine la orgă şi cu multe imnuri evanghelice. Apoi, la sfârşitul fiecărei luni, vom lăsa în urma noastră un evanghelist pentru a-i învăţa pe noii credincioşi în timp ce noi vom merge într-un alt loc pentru a-l deschide în acelaşi fel. Atunci când vor fi deschise câteva centre, ne vom întoarce, o dată sau de două ori pe an”. În timp ce Rosalind asculta, “inima ei a devenit grea ca plumbul”. Ideea însăşi era impresionantă, însă, pur şi simplu, aceasta nu era potrivită pentru un familist. A-i expune pe copilaşii lor la boli infecţioase care bântuiau în sate era prea riscant, iar ea n-a putut să uite “cele patru morminte mici”, pe care le lăsaseră deja în urmă în pământul chinezesc.196 Deşi Rosalind a obiectat iniţial, Goforth a mers mai departe cu planul său, convins că asta era voia lui Dumnezeu.

În timp ce Rosalind a sprijinit, pe deplin, dedicarea soţului ei faţă de Domnul, ea a fost, bineînţeles, îngrijorată, uneori, de dedicarea lui faţă de ea şi faţă de copii. Bineînţeles, voia lui Dumnezeu era primordială, însă trebuia asta să fie în dezacord cu binele familiei? Ca soţie, ea nu s-a îndoit vreodată de dragostea lui, însă, uneori, ea nu prea se simţea, pe deplin, sigură de poziţia ei. Înainte ca ea şi copiii să se întoarcă singuri în Canada în 1908, ea l-a întrebat despre dedicarea lui faţă de ea: “Să presupunem că aş fi lovită de o boală incurabilă în Canada şi aş mai avea câteva luni de trăit. Dacă ţi-am trimite o telegramă ca să vii, ai veni?” Evident că Goforth nu dorea să răspundă la întrebare. Un “nu” spus în mod direct ar fi fost prea aspru, dar Rosalind a insistat până când el i-a răspuns - printr-o întrebare: “Să presupunem că ţara noastră s-ar afla în război cu o altă ţară şi eu un ofiţer britanic la comanda unei unităţi importante. Depinde mult de mine ca şi comandant dacă urmează să fie o victorie sau o înfrângere. Mi s-ar permite mie, în acel eveniment, să-mi părăsesc postul pentru a răspunde la o chemare din partea familiei mele din ţara natală, chiar dacă ar fi aşa cum ai sugerat tu?” Ce-ar fi putut spune ea? Ea n-a avut de ales decât să răspundă trist: “Nu”.197

Slujba itinerantă pe care Goforth a început-o în primii ani ai secolului XX a constituit o treaptă ce a condus la mari treziri în anii care au urmat. Lucrarea sa de trezire a început în 1907 când el şi un alt misionar au cutreierat Coreea şi au inspirat mişcarea de trezire care se răspândise în bisericile de acolo, având ca rezultat o “creştere uimitoare a numărului de convertiţi” şi o întărire a bisericilor şi şcolilor locale. Din Coreea, ei au mers în Manciuria “cu inimile profund mişcate de ceea ce văzuseră mai înainte” şi au urmat treziri puternice. În cuvintele soţiei sale, “Jonathan Goforth a mers în Manciuria ca misionar necunoscut. El s-a întors câteva săptămâni mai târziu cu atenţia lumii creştine aţintită asupra lui”.198

196 Goforth, Goforth of China, 157-58.197 Goforth, Goforth of China, 189.198 Goforth, Goforth of China, 187.

131

În timp ce el a călătorit prin China şi Manciuria în anii care au urmat, lucrarea de trezire a lui Goforth s-a extins uimitor de repede. Câţiva din colegii şi susţinătorii săi din Canada au fost prudenţi în ce priveşte zelul lui evanghelistic. Lor nu prea le convenea să audă rapoarte despre oameni care plângeau şi-şi mărturiseau păcatele şi despre revărsarea Duhului Sfânt şi unii au acuzat că aceea era o mişcare de “fanatism” şi “penticostalism”. Goforth a ignorat criticile şi a continuat să propovăduiască. Unul din momentele principale ale lucrării sale de trezire a fost în 1918, când el a ţinut o campanie de două săptămâni cu soldaţi chinezi sub comanda generalului Feng Yu-Hsiang, el însuşi un creştin. Răspunsul a fost copleşitor şi la sfârşitul campaniei aproape 5.000 de soldaţi şi ofiţeri au luat parte la Cina Sfântă.

Pe lângă succesul său, Goforth s-a confruntat cu obstacole şi probleme. La începutul lucrării sale, el s-a confruntat cu “un pericol care ameninţă să asimileze noua noastră biserică din Honanul de Nord... o invazie romanistă”. Romano-catolicii, se pare, mergeau pe urmele lui şi, într-un oraş, ei “i-au capturat aproape pe toţi curioşii... spulberând într-o săptămână o lucrare de ani de zile”. Ce-ar fi putut să-i motiveze pe aceşti “curioşi” să-şi îndrepte atenţia spre catolici? Potrivit lui Goforth, catolicii ofereau chinezilor slujbe şi educaţie gratuită, inclusiv cazare şi masă. (Protestanţii erau şi ei vinovaţi de acest lucru, mergând, uneori, atât de departe încât îi plăteau pe chinezi să frecventeze şcolile lor.) Însă Goforth era neclintit în convingerile sale: “Nu putem oferi asemenea stimulente şi nu dorim să producem «creştini profitori». Nu ne putem lupta cu Roma făcându-le concurenţă cumpărându-i pe oameni...”.199 Deşi Goforth a refuzat să intre în competiţie cu ofertele făcute de către catolici, majoritatea celor influenţaţi de catolici au revenit, mai târziu, la religia de altădată.

O altă problemă cu care s-a confruntat Goforth a implicat propriul său comitet de misiuni. El a considerat “călăuzirea Duhului Sfânt” mai presus de “regulile rigide” ale prezbiterienilor sub îndrumarea cărora slujea el şi, astfel, potrivit soţiei lui, “cu convingerile lui referitoare la călăuzirea sa din partea lui Dumnezeu, în mod firesc, el a ajuns, adesea, în conflict cu alţi membri ai prezbiteriului din Honan”, făcându-l să nu se înţeleagă prea bine cu aceştia. Goforth nu cerea privilegii speciale pentru el, ci, mai degrabă, a insistat ca fiecare misionar să aibă “libertatea de a-şi desfăşura lucrarea aşa cum se simte călăuzit”. Aceasta a fost o problemă dificilă, iar Goforth, adesea, “s-a descoperit a fi ţinut în loc şi împiedicat să urmeze, pe deplin, ceea ce el a considerat a fi călăuzirea Duhului Sfânt pentru el”.200

Pe măsură ce Goforth a slujit de-a lungul anilor în China, problemele sale nu s-au diminuat. Confruntările au continuat, iar fricţiunea a crescut, în special, între anii 1920-1930, când controversa modernist-fundamentalistă, care scinda biserici în ţara sa natală, s-a răspândit şi în China. Noi misionari, îmbibaţi de un spirit acut de critică, au sosit pe câmpul de misiune, iar Goforth “s-a simţit neputincios să pună capăt acelei situaţii”. Singurul său refugiu era acela de a “predica, mai mult ca niciodată până atunci, mântuirea prin crucea Golgotei şi să demonstreze puterea sa...”.201

199 Goforth, Goforth of China, 114-15.200 Goforth, Goforth of China, 162.201 Goforth, Goforth of China, 214.

132

Mult timp după ce majoritatea misionarilor se îmbolnăviseră sau ieşiseră la pensie, Goforth, la 73 de ani, şi-a continuat ritmul febril al întâlnirilor de trezire. Chiar şi după ce a fost lovit de orbire el şi-a continuat lucrarea, ajutat de un asistent chinez. La vârsta de 74 de ani, el s-a întors în Canada, unde şi-a petrecut ultimele 18 luni de viaţă călătorind şi vorbind la aproape 500 de întâlniri. El a continuat până la sfârşit, vorbind de patru ori în duminica de dinainte ca el să moară liniştit în somn. El a lăsat în urmă o mărturie remarcabilă a ceea ce un singur om poate să facă pentru Dumnezeu în mijlocul nenumăratelor milioane de oameni din Orient.

133

Capitolul 9 – Misionarele celibatare: „Cetăţeni de rangul al II-lea”

Charlotte (Lottie) Diggs Moon

Dacă o chemare divină, un spirit aventuros şi un impuls feminin au fost câţiva dintre factorii principali care au influenţat marele val de femei celibatare în misiuni, acestea au fost chiar ingredientele care s-au combinat pentru a o “împinge” pe Lottie Moon într-o viaţă rodnică de lucrare misionară. Însă Lottie a fost mai mult decât o femeie misionară de succes în nordul Chinei. Deşi, cu siguranţă, nu prima femeie celibatară care a intrat în rândurile misiunilor străine, ea a fost una din primele şi cele mai proeminente activiste misionare. Impactul ei asupra misiunilor – în special misiunile baptiste din Sud – a fost enorm şi, încă şi astăzi, ea este numită “sfântul patron” al misiunilor baptiste.

Lottie Moon s-a născut în 1840 într-o veche familie din Virginia, ţinutul Albemarle, şi a crescut pe plantaţia de tutun numită Viewmont, în apropierea a trei case prezidenţiale celebre – Monticello, Montpelier şi Ashlawn. Ea a fost unul din cei şapte copii şi toţi au fost profund influenţaţi de credinţa fermă, tendinţa ambiţioasă şi independenţa mamei lor, care a rămas văduvă în 1852. Cel mai mare copil, Thomas, a devenit un doctor respectabil, însă fiicele Moon au fost cele care s-au remarcat cel mai mult. Orianna, de asemenea doctor (şi, după părerea generală, prima femeie doctor la sud de linia Mason-Dixon), a slujit ca misionar medical printre arabii din Palestina până la izbucnirea Războiului Civil şi, apoi, s-a întors acasă pentru a sluji ca doctor în Armata Confederativă. Edmonia, mezina din cei şapte copii, a fost una din primele două femei misionare celibatare care au fost sponsorizate de Convenţia Baptistă din Sud. Însă Lottie a fost cea care a făcut numele familie cu adevărat vestit.

Lottie, ca şi fraţii şi surorile ei, a fost bine educată şi cultivată. În timpul anilor de studenţie, ea s-a răzvrătit împotriva educaţiei sale strict baptiste, însă în timpul unei treziri în campus, viaţa ei a fost schimbată: “M-am dus la serviciul divin cu o atitudine zeflemitoare şi m-am întors în camera mea pentru a mă ruga toată noaptea”. După colegiu, ea s-a întors acasă pentru a ajuta ca plantaţia să meargă bine, în timp ce ceilalţi membri ai familiei, atât bărbaţi cât şi femei, “au plecat în grup să lupte pentru Armata Confederativă”, înfăptuind “o slujbă minunată” ca spioni şi soldaţi de elită. Lottie n-a fost inclusă în această aventură captivantă şi, tocmai acest “vid”, potrivit lui Irwin Hyatt, “o va trimite, în cele din urmă, în China”.202

După război, Lottie a urmărit o carieră de profesoară, însă ea tânjea după o lucrare creştină şi după aventură, mai mult decât ceea ce micuţa ei şcoală din Cartersville, Georgia, îi oferea. Spre deosebire de foarte multe femei, ea nu simţea că sexul poate fi o piedică. Femeile puternice din familia ei care fuseseră “doctori, directori şi spioni”, potrivit lui Hyatt, “au demonstrat ulterior cât de

202 Irwin Hyatt, Our Ordered Lives Confess: Three Nineteenth-Century American Missionaries in East Shantung (Cambridge, Mass.: Harvard University, 1976), 95.

134

hotărâte pot fi femeile”. În 1872, Edmonia a călătorit spre China, iar, în 1873, Lottie a urmat-o.203

Dacă Lottie este percepută de unii ca începându-şi cariera misionară ca succesor, ea şi-a demonstrat, curând, independenţa şi dedicarea faţă de misiuni, ceva diferit de chemarea surorii ei. Edmonia, care nu împlinise încă 20 de ani atunci când a pornit în călătoria spre China, n-a fost în stare să facă faţă presiunilor vieţii misionare din Tengchow. Pe lângă indispoziţiile fizice, ea a suferit din cauza atacurilor de apoplexie când, potrivit colegilor ei, făcea “lucruri ciudate şi iraţionale” şi era “foarte împovărătoare” pentru comunitatea misionară. Chiar şi Lottie era exasperată de comportarea ei “iresponsabilă” şi, în cele din urmă, în 1877, după patru ani în China, Edmonia s-a întors acasă în Virginia. Deşi plecarea ei a eliberat-o pe Lottie de corvoada de a fi “dădaca” surorii ei şi i-a îngăduit să participe, în mod activ, în lucrarea misionară, acest lucru a împins-o, totuşi, într-o depresie. Ea a scris comitetului de misiuni de acasă: “Sunt, mai ales, plictisită de moarte să locuiesc singură. Nu-mi consider propria companie nici agreabilă şi nici ziditoare... Cred, într-adevăr, că, doar câteva ierni ca cea care tocmai a trecut îmi vor pune capăt zilelor. Nu glumesc, ci vorbesc foarte serios”.204

Singurătatea, totuşi, n-a fost unicul factor care a pus piedici lucrării lui Lottie în China. Vechiul ei prieten, Crawford Toy, un preot în Armata Confederativă, care, mai întâi, a venit “ca şi curtezan” după terminarea războiului, pe vremea când ea locuia la Viewmont, intrase, din nou, în viaţa ei. Acum, profesor la un seminar baptist din Carolina de Sud, el a cerut-o în căsătorie şi a sugerat ca ei să lucreze ca echipă misionară în Japonia. Aceea a fost o ofertă pe care multe femei celibatare ar fi acceptat-o imediat, însă una pe care Lottie s-a simţit, împotriva voinţei sale, silită s-o refuze. Deşi perspectiva de a merge în Japonia o atrăgea, dacă ţinem cont de nemulţumirea ei faţă de situaţia din China, existau factori mai importanţi, în mintea ei, pentru a fi luaţi în considerare. Toy, “influenţat de noile idei ale cercetătorilor biblici germani”, susţinea teoria darwinistă a evoluţiei, o concepţie ce crease deja controversă, din cauza lui, în cadrul Convenţiei Baptiste din Sud. Lottie era conştientă de poziţia lui şi, după ce a citit tot ceea ce exista despre subiectul respectiv, ea a concluzionat că evoluţia era o “poziţie ce nu poate fi susţinută” şi o chestiune destul de semnificativă pentru a face imposibile planurile de căsătorie. Câţiva ani mai târziu, întrebată dacă a fost vreodată îndrăgostită, ea a răspuns: “Da, însă Dumnezeu a fost primul care a revendicat viaţa mea şi, deoarece cei doi s-au aflat în conflict, vă puteţi imaginea ceea ce a urmat”. Toy a reuşit să devină profesor de limbi semitice la Universitatea Harvard, iar Lottie, în propriile sale cuvinte, a continuat “să-şi ducă viaţa în acelaşi vechi mod”.205

Lucrarea lui Lottie din China în anii care au urmat propunerii de căsătorie a lui Toy a continuat să reprezinte o corvoadă, iar idealul romantic al lucrării misionare pălise demult. Ca femeie frumoasă, bine educată şi cultivată din Sud,

203 Hyatt, Our Ordered Lives, 96.204 Hyatt, Our Ordered Lives, 98.205 Hyatt, Our Ordered Lives, 99.

135

ea a descoperit că este extrem de dificil să se identifice cu poporul chinez, iar, ca profesoară, şi-a dat seama că este aproape imposibil să penetreze mintea lor “greoaie”. Renunţase ea oare la şcoala ei prosperă din Cartersville, Georgia, pentru asta? Ea alesese China “pentru a merge în mijlocul milioanelor” ca evanghelist, doar ca să se trezească legată de o şcoală cu 40 de copii “nestudioşi”. Faptul de a trimite femei în asemenea roluri, a acuzat ea, reprezenta “cea mai mare absurditate a misiunilor moderne”. “Nu înţeleg de ce ne mirăm”, a scris ea, “de plictiseala de moarte şi de dezgust, de sentimentul puterilor irosite şi de convingerea că viaţa este un eşec, care copleşesc o femeie atunci când, în locul activităţilor din ce în ce mai extinse pe care le plănuise, se trezeşte obligată faţă de lucrarea măruntă de a preda câtorva fete. “Ceea ce vor femeile care vin în China”, a continuat ea să scrie, “este libera oportunitate de a face cea mai mare lucrare posibilă... Dreptul pe care-l au femeile este acela de a cere o perfectă egalitate”.206

O asemenea concepţie a constituit o poziţie radicală pentru o misionară, însă aspectul surprinzător în legătură cu observaţiile critice ale lui Lottie a fost acela că ele n-au fost consemnate în scrisori particulare, ci în articole care au fost publicate în reviste misionare (de profil). A existat o reacţie imediată, în special din partea celor care au considerat asemenea semne de emancipare feminină ca fiind “repulsive”. O asemenea reacţie a venit din partea uneia dintre colegele ei, o anumită d-nă Arthur Smith, soţia unui misionar al Bisericii congregaţionale în China, care a sugerat că Lottie era dezechilibrată mental pentru a râvni la o asemenea “ţopăială nestăpânită în toate domeniile misiunii”. D-na Smith a argumentat că rolul adecvat al unei misionare este acela de a-şi îngriji proprii copii“, într-o supunere deplină.207

Pentru că n-avea copii, este evident că Lottie n-ar fi putut adera la standardul pretins de d-na Smith din partea unei misionare. Au existat, însă, multe obstacole care au împiedicat-o pe Lottie să-şi extindă lucrarea pentru ca aceasta să se potrivească propriului ei concept de împlinire. Ea ştia că o astfel de lucrare ar fi extrem de controversată şi c-ar putea exista multe pericole pentru o femeie necăsătorită să locuiască în China în afara comunităţii misionare – luând, mai ales, în considerare xenofobia omniprezentă. Cu toate acestea, ea a început să călătorească în mai multe sate din China, iar, prin 1885, ea a concluzionat că lucrarea ei ar fi mai eficientă dacă s-ar muta la P’ing-tu şi ar începe acolo o lucrare pe cont propriu. Pe lângă dorinţa ei de a fi implicată cu normă întreagă în lucrarea de evanghelizare, ea a dorit să iasă de sub autoritatea arbitrară a directorului ei de zonă, T. P. Crawford. Filozofia lui despre misiuni nu permitea şcoli pentru pregătirea misionarilor, astfel că lucrarea de învăţare a lui Lottie era în pericol, iar metodele lui dictatoriale de a se purta cu ceilalţi misionari o îndepărtase de el chiar şi pe propria lui soţie. În plus, Lottie se temea că, sub autoritatea lui, femeile misionare necăsătorite ar putea ajunge în poziţia femeilor misionare prezbiteriene care n-aveau dreptul la vot în cadrul misiunii lor, iar ea a ameninţat să demisioneze exact din cauza acestei chestiuni.

206 Hyatt, Our Ordered Lives, 104-5.207 Hyatt, Our Ordered Lives, 104-5

136

“Dreptatea simplă”, a scris ea, “cere ca femeile să aibă drepturi egale cu bărbaţii în întâlnirile misiunii şi în conducerea lucrării lor”. Înainte de a se muta la P’ing-tu, Lottie a scris comitetului ei de misiuni, criticându-l sever pe Crawford şi noul lui plan de acţiune (inclusiv închiderea şcolilor şi “corelarea salariilor misionarilor”) şi încheind cu observaţia critică şi răspicată: “Dacă asta-i libertate, atunci daţi-mi robie!”208

Trebuie să se reţină faptul că remarcile ironice ale lui Lottie n-au fost acelea ale unei adolescente impetuoase care se luptă cu incompatibilitatea dintre libertate şi autoritate. Ea avea 44 de ani şi era o veterană de 12 ani a misiunilor din China şi ea era indignată, pe bună dreptate, de lipsa liberei alegeri a femeilor. Însă mutarea ei la P’ing-tu n-a rezolvat toate problemele ei. Evanghelizarea de pionierat era o lucrare extrem de dificilă. Strigătele “diavolului” au urmărit-o în timp ce străbătea uliţele înguste ale satelor şi, doar încetul cu încetul şi după o stăruinţă epuizantă, ea şi-a câştigat, într-adevăr, prieteni printre femei. Însă, chiar şi atunci, a fost dificil să le câştige pe femei la creştinism fără ca, mai întâi, să-i atingă pe bărbaţi cu mesajul Evangheliei.

Prima oportunitate a lui Lottie de a-i evangheliza pe bărbaţii chinezi a venit în 1887, când trei străini dintr-un sat învecinat au apărut la uşa ei în P’ing-tu. Ei auziseră “noua doctrina”, despre care femeile vorbeau în şoaptă, şi erau nerăbdători ca Lottie să le spună mai mult. Lottie a vizitat satul lor şi, acolo, ea a găsit “ceva ce nu mai văzuse vreodată în China. O râvnă extraordinară de a învăţa! Nişte dorinţe spirituale nemaipomenite!” Atât de entuziasmată a fost ea încât şi-a anulat planurile pentru o permisie pe care trebuia s-o ia de mai mult timp şi a invitat-o pe Martha Crawford, soţia directorului regional, să vină şi s-o ajute. Eforturile lor au fost răsplătite pe măsură, iar Lottie a scris acasă: “Cu siguranţă nu există o bucurie mai adâncă decât aceea de a salva suflete”. În ciuda opoziţiei locale, ea a întemeiat o biserică, iar în 1889 primele botezuri au fost oficiate de un misionar baptist ordinat. Biserica a fost martoră la o creştere constantă şi, în mai puţin de două decenii, sub politica lui Lottie de a păstra “mişcarea liberă de amestecul străin cât mai mult posibil”, Li Shou Ting, un pastor chinez, botezase mai mult de o mie de convertiţi, iar P’ing-tu devenise “cel mai mare centru baptist sudist de evanghelizare… din toată China”.209

Între 1890 şi moartea ei, în 1912, Lottie a trăit două vieţi separate în China. O parte a anului era petrecut în sate realizând o lucrare de evanghelizare, iar cealaltă parte era petrecută în Tengchow, unde ea instruia noi misionari, consilia femei chineze şi se delecta cu cărţile şi revistele ei din Occident. În această perioadă, ea a continuat, de asemenea, să scrie şi tocmai aceste scrieri au netezit calea pentru influenţa ei extraordinară în Biserica Baptistă din Sud. Deşi ea s-a întors acasă în permisii şi a vorbit, din când în când, în faţa unor mari audienţe, pana sa a fost aceea care, mai mult decât orice altceva, a mişcat inimile femeilor baptiste din Sud.

208 Hyatt, Our Ordered Lives, 106.209 Hyatt, Our Ordered Lives, 115, 117.

137

Majoritatea scrierilor lui Lottie a fost îndreptată către femeile baptiste într-un apel pentru un sprijin mai mare pentru misiunile din străinătate, însă, uneori, ea i-a jignit foarte tare pe bărbaţi. “Este ciudat”, a scris ea, “că un milion de baptişti din Sud pot sprijini financiar doar trei bărbaţi pentru toată China. Este ciudat că, cu 500 de predicatori în statul Virginia, noi trebuie să ne bizuim pe un prezbiterian ca să ocupe [aici] un amvon baptist. Mă întreb cum se văd aceste lucruri din cer. Cu siguranţă, ele arată foarte ciudat…”. Însă, dacă bărbaţii n-ar veni în ajutorul lucrării misionare din străinătate, cum ar putea să fie salvată lucrarea? Lottie a văzut răspunsul la acea întrebare în exemplul dat de Biserica Metodistă din Sud. Lucrarea misionară din China în acea denominaţiune aproape se prăbuşise înainte ca ea să fie salvată prin “înrolarea femeilor”. Iar dacă femeile metodiste şi-au putut salva programul misionar din străinătate, de ce n-ar putea face la fel şi femeile baptiste?210

Pentru a-şi concretiza apelul, Lottie a cerut o săptămână de rugăciune şi o colectă specială de Crăciun care să fie administrată doar de femei şi care să fie destinată exclusiv misiunilor. De asemenea, ea a făcut apel la “femei viguroase şi sănătoase” pentru a ocupa poziţiile ce fuseseră lăsate vacante de către bărbaţi. Răspunsul a venit imediat. Se părea că femeile erau nerăbdătoare să se implice. Prima colectă de Crăciun din 1888, potrivit lui Hyatt, “şi-a depăşit scopul cu o mie de dolari, îndeajuns pentru a plăti trei noi doamne în loc de două”. Lottie a răspuns cu entuziasm: “Ceea ce sper să văd este un grup de femei creştine înflăcărate, entuziaste şi experimentate care să ocupe un şir de puncte de misiune care să se extindă de la P’ing-tu spre nord şi de la Chinkiang spre sud, făcând o succesiune de puncte de misiune care să unească cele două oraşe… trebuie să se stârnească un puternic val de entuziasm în Lucrarea femeilor pentru femei”.211

În anii care au urmat, colecta de Crăciun s-a mărit şi mai multe femei necăsătorite s-au oferit să slujească în China, dar primii ani ai secolului al XX-lea, de după Răscoala boxerilor (din cauza căreia Lottie a fost evacuată în Japonia), au fost vremuri devastatoare în China. Epidemiile de ciumă şi variolă, urmate de foamete, culminând, apoi, cu o rebeliune locală în 1911 au determinat o foamete în masă în zona Tengchow. Lottie a organizat un serviciu de ajutorare şi a pledat pentru fonduri din Statele Unite, însă comitetul, incapabil să-şi achite alte obligaţii financiare, a refuzat acest ajutor. Lottie a contribuit din fonduri personale şi a acordat tot ajutorul de care ar fi fost capabilă o persoană, însă eforturile ei au părut atât de neînsemnate în faţa unei asemenea tragedii. Odată cu ultimele ei economii retrase din micul său cont bancar, Lottie a căzut într-o perioadă de adâncă depresie. Ea a renunţat să mai mănânce, iar sănătatea ei mentală şi fizică s-a deteriorat. A fost trimis un doctor şi numai atunci s-a descoperit că ea murea de foame. În speranţa de a-i salva viaţa, colegele ei au făcut aranjamente ca ea să se întoarcă acasă în compania unei sore medicale, însă era prea târziu. Ea a murit la bordul unui vapor în timp ce acesta se afla în

210 Hyatt, Our Ordered Lives, 113; Allen, The New Lottie Moon, 212-13.211 Hyatt, Our Ordered Lives, 114.

138

portul Kobe, Japonia, în ajunul Crăciunului anului 1912, la o săptămână după ce-şi aniversase 72 de ani.

Ceea ce n-a putut face în timpul vieţii, Lottie a realizat după moarte. În anii următori, “Colecta de Crăciun Lottie Moon” a devenit tot mai mare, iar povestea lui Lottie Moon a fost repetată mereu şi mereu. Prin 1925, ofrandele depăşiseră 300.000 de dolari şi, mai recent, peste 20 de milioane de dolari anual au fost colectaţi pentru misiunile baptiste din Sud în numele lui Lottie Moon. Pentru femeile baptiste din Sud, Lottie devenise un simbol a ceea ce ele însele puteau realiza pentru Dumnezeu. Ea a fost un exemplu strălucitor al femeii creştine şi al egalităţii sexelor – un exemplu care, fără îndoială, n-a fost sesizat de către unii. Cel mai mare compliment pe care Foreign Missions Journal i l-a putut face la vremea morţii sale a fost acela de a spune că ea a fost “cel mai bun bărbat printre misionarii noştri”.212

212 Allen, The New Lottie Moon, 288.

139

Capitolul 10 - Voluntarii studenţi: Renunţarea la bogăţie şi prestigiu

John R. Mott

John R. Mott a fost acela care, mai mult decât orice alt individ, a influenţat valul mare de studenţi spre câmpul de misiune. Deşi n-a fost ordinat şi considerat un adevărat misionar în sensul cel mai strict al cuvântului, influenţa sa în misiuni a rivalizat -- şi posibil a depăşit-o – pe aceea a idolului său, David Livingstone, “ale cărui realizări eroice”, în cuvintele lui Mott, “mi-a oferit motivul misionar dominant al vieţii mele”.213 Ca mulţi alţi voluntari studenţi, Mott a trecut de la oportunităţile de bogăţie şi prestigiu la dedicarea sa pentru evanghelizarea lumii. Însă, deşi a refuzat posturi diplomatice şi oportunităţi financiare, el n-a putut fi ocolit de faimă. El a fost prieten şi consilier al unor preşedinţi, câştigător al premiului Nobel pentru pace şi cel mai influent lider religios al lumii din secolul al XX-lea.

John R. Mott s-a născut şi a crescut în Iowa, ca fiu al unui prosper comerciant de cherestea. El s-a convertit de tânăr şi a devenit activ în biserica metodistă locală. În 1881, la vârsta de 16 ani, el a plecat de acasă pentru a frecventa Universitatea Upper Iowa şi, acolo, el a devenit membru al YMCA („Young Men’s Christian Association” – „Asociaţia creştină a tinerilor bărbaţi”), o organizaţie internaţională implicată, la acea vreme, în evanghelizarea creştină. După patru ani la Universitatea Upper Iowa, Mott s-a transferat la Universitatea Cornell, unde a studiat ştiinţele politice şi istoria. Aici, sub influenţa predicării lui J. E. K. Studd, el a trecut printr-o experienţă care i-a schimbat viaţa şi care a făcut din creşterea spirituală şi evanghelizare priorităţile sale. J. E. K. Studd, fratele lui C. T. Studd, venise în Statele Unite pentru un tur al campusurilor universitare la invitaţia lui D.L. Moody şi a liderilor YMCA. S-a sperat ca Studd, potrivit biografului lui Mott, “să atragă studenţi pentru a auzi mesajul său misionar şi descrierea organizaţiei «Cambridge Seven», ai cărei membri renunţaseră la prestigiu şi bogăţie pentru a deveni voluntari în misiunile din străinătate”.214

Deşi Studd a pus accentul pe misiuni, Mott nu s-a angajat personal în acea cauză până în vara următoare, când a participat la prima Conferinţă a studenţilor creştini de la Mount Hermon, Massachusetts (sponsorizată de D.L. Moody). Ca delegat de la Universitatea Cornwell, împreună cu alţi 250 de studenţi de la aproape 100 de colegii şi universităţi, el a petrecut o lună sub tutela lui D. L. Moody şi a altor reputaţi profesori de Biblie. În ultima zi a conferinţei, Robert Wilder, un entuziast al misiunilor din Universitatea Princeton, a lansat un îndemn care s-a transformat într-o chemare agresivă pentru implicare personală. Ca urmare, 100 de studenţi, mai târziu numiţi “Cei o sută de la Mount Hermon”, au semnat “Angajamentul Princeton” (“Îmi propun, cu voia lui Dumnezeu, să devin misionar în străinătate”), care va deveni, curând, jurământul de iniţiere în Mişcarea voluntară studenţească (M.V.S.). Mott s-a 213 John R. Mott, The Larger Evangelism (Nashville: Abingdon-Cokesbury, 1944), 11.214 C. Howard Hopkins, John R. Mott, 1865-1955: A Biography (Grand Rapids: Eerdmans, 1979), 19.

140

numărat printre cei o sută care au semnat şi acea întâlnire a fost începutul Mişcării voluntare studenţeşti pentru Misiunile din străinătate (organizată, în mod oficial, în 1888), o organizaţie pe care el o va conduce timp de mai bine de 30 de ani.

După această întâlnire faimoasă, Wilder, la îndemnul lui D. L. Moody şi a altora, a început un tur al campusurilor universitare pentru a da provocării sale o amploare naţională. Cu apelul său mişcător, cu sloganul său urgent (“Evanghelizarea lumii în această generaţie”) şi “Angajamentul Princeton”, el a asigurat un impuls real pentru mişcarea de acasă, din Anglia, şi de pe Continent. Propria râvnă misionară a lui Wilder provenise din experienţa sa de viaţă din India împreună cu părinţii săi misionari; iar preocuparea sa de a-i motiva pe studenţi a fost inspirată, în parte, de către tatăl său care fusese un membru al “Societăţii Fraţilor” de la Andover, un club orientat spre misiuni ce fusese înfiinţat în 1806 de către Samuel Mills şi Grupul Haystack. După turul său eficient al colegiilor, Wilder s-a întors în India şi a lucrat acolo cu studenţi, în timp ce Mott şi alţii au preluat conducerea pe frontul de acasă.

Ca lider şi organizator al M.V.S., Mott s-a confruntat cu o sarcină uriaşă, mai ales că sloganul mişcării urma să fie “Evanghelizarea lumii în această generaţie”; cel mai bun mod de a realiza asta, în concepţia sa, era acela de a mobiliza mii de studenţi pentru a duce Evanghelia până la marginile pământului. Însă de ce M.V.S.? Cum putea aceasta să realizeze o ispravă pe care religia organizată nu reuşise s-o înfăptuiască? Mott era convins de nevoia de colaborare, iar M.V.S., ce includea tineri dintr-un spectru larg de denominaţiuni religioase, părea să fie soluţia ideală.

Mott n-a activat numai în M.V.S., ci şi în cadrul YMCA, o organizaţie pe care el a slujit-o, cu competenţă, timp de mai bine de 40 de ani, 16 ani ca secretar general. În această calitate, călătoriile au devenit un mod de viaţă şi, îndată ce un tur al lumii se încheia, el plănuia deja un altul. În timpul călătoriilor sale, el a lucrat cu misionari rezidenţi, precum şi cu studenţii din ţările respective şi a căutat să dezvolte o reţea mondială a activităţii misionare unificate. În realizarea acestui scop, el a ajutat la organizarea Federaţiei mondiale a studenţilor creştini, o mare organizaţie internaţională a studenţilor creştini care, sub conducerea sa, a ajuns să includă societăţi din aproape trei mii de şcoli.

Unul din cele mai receptive câmpuri misionare pentru apelul lui Mott către studenţi a fost, în mod surprinzător, China şi, mai exact, oamenii culţi din această “mare ţară de învăţaţi”. În primul său tur al acelei ţări din 1896, perspectivele de a evangheliza acea clasă păreau slabe, însă, potrivit lui Mott, atmosfera s-a schimbat curând: “Cinci ani mai târziu zidurile Ierihonului au început să se năruiască… Vechii literaţi începeau să cedeze locul literaţilor moderni… Când am ajuns la Canton, am aflat, spre surprinderea mea, că ei închiriaseră cel mai mare teatru din China, o clădire în care încap 3.500 de oameni. În seara primei întâlniri, în timp ce ne apropiam de teatru, am văzut mulţimi de oameni pe străzi şi am întrebat: ‘De ce nu deschid uşile?’ Cineva a venit să ne spună că uşile au fost deschise timp de o oră şi că toate locurile au

141

fost ocupate… Pe scenă se aflau aproape cincizeci dintre chinezii cei mai educaţi din Canton, mulţi dintre ei fiind tineri care studiaseră în Tokyo şi în universităţile americane”. Până în momentul în care s-a terminat seria de întâlniri, peste 800 deveniseră “persoane interesate” şi, în mai puţin de o lună, aproape o sută şi cincizeci dintre aceştia “fuseseră botezaţi sau pregătiţi pentru botez”. În alte două oraşe chinezeşti în care a condus întâlniri, Mott a primit un răspuns similar.215

Atracţia principală a carierei lui Mott ca susţinător al misiunilor a fost Conferinţa misionară de la Edinburgh din 1910, pe care el a organizat-o şi a prezidat-o. Această conferinţă de 10 zile, la care au participat 1.355 de delegaţi, a fost prima conferinţă misionară interdenominaţională de acest gen şi a devenit impulsul pentru mişcarea ecumenică ce a prins contur în deceniile care au urmat. Conferinţa a atins o cotă înaltă a entuziasmului misionar; iar chemarea de a evangheliza lumea “în această generaţie” era încă de actualitate. Cu aproape 45.000 de misionari pe câmpul de misiune şi previziunea că numărul s-ar putea tripla în următorii 30 de ani, unii delegaţi au crezut, într-adevăr, că evanghelizarea completă a lumii era iminentă.

Însă, în anii de după conferinţa de la Edinburgh, interesul în misiunile din străinătate s-a diminuat în majoritatea principalelor denominaţiuni, iar M.V.S., în întâlnirea sa tensionată din oraşul Des Moines în 1920, şi-a propus, potrivit lui C. Howard Hopkins, să se concentreze, mai degrabă, pe dezechilibrele sociale vizibile şi presante decât pe “chestiunile tradiţionale ale lucrării misionare”.216

Mott accentuase tot timpul dimensiunile sociale ale evanghelizării lumii, dar niciodată până într-acolo încât să facă din acest subiect un obiectiv primar. Totuşi, el a fost silit să accepte “metoda Evangheliei sociale”, care începea să se vadă în misiuni. Slujirea socială, a insistat el, este “una din cele mai distincte chemări ale generaţie noastre” şi una intrinsec legată de evanghelizarea personală: “Nu există două Evanghelii, una socială şi alta individuală. Nu există decât un singur Hristos care a trăit, a murit şi a înviat şi care Se raportează la vieţile oamenilor. El este Mântuitorul individului şi singura Putere suficientă pentru a transforma mediul şi relaţiile acestuia”.217

Poziţia conservatoare a lui Mott şi aderarea strictă la întâietatea evanghelizării în misiuni a condus la scăderea influenţei sale în timpul ultimilor ani în cadrul M.V.S. O generaţie mai tânără de “voluntari” n-a mai considerat accentul său “îngust” ca fiind relevant pentru conceptul lor tot mai extins despre misiuni. Şi alţii l-au criticat pe Mott. Numele său a fost asociat cu investigaţia lucrătorilor neordinaţi implicaţi în misiunile din străinătate, Rethinking Missions („O nouă mentalitate despre misiuni”) şi, din acest motiv, unii au considerat că el devenise mai liberal în concepţia sa despre misiunile din străinătate. Acel raport a căutat să redefinească scopul misiunilor: “de a vedea ce-i mai bun în alte religii, de a-i ajuta pe adepţii acelor religii să descopere sau să redescopere tot ce-i mai bun în propriile lor tradiţii, de a coopera cu elementele cele mai active şi 215 Mott, The Larger Evangelism, 36.216 Hopkins, John R. Mott, 568.217 Hopkins, John R. Mott, 276.

142

viguroase din alte tradiţii în reforma socială şi în purificarea expresiei religioase. Scopul n-ar trebui să fie convertirea”.218 Deşi Mott a recunoscut valoarea investigaţiei şi a raportului ulterior, în mod evident, aceasta n-a reflectat propria sa poziţie. De-a lungul vieţii sale, el a considerat convertirea necreştinilor ca cel mai important scop al misiunilor.

În ultimii ani de viaţă, Mott a fost foarte activ pe câmpul de misiune, precum şi în ţară. El a avut un rol în formarea Consiliului Mondial al Bisericilor, o organizaţie care el a crezut că poate întări influenţa creştinismului în lume. Deşi a căutat să rămână în afara înverşunatei polemici fundamentalist-moderniste, ce se dezlănţuise în ţară şi în străinătate, el, împreună cu Robert Speer, a devenit o ţintă a criticilor în rândul fundamentaliştilor. Totuşi, de-a lungul acestei perioade, propria sa credinţă personală şi dragostea vibrantă pentru Mântuitorul său n-au slăbit vreodată şi el şi-a menţinut relaţiile cordiale de prietenie cu mulţi dintre colegii săi mai conservatori.

De-a lungul vieţii sale, în ciuda numeroaselor călătorii, Mott a rămas un familist convins. Leila, soţia lui timp de 62 de ani, a călătorit şi a lucrat cu el, vorbind, adesea, grupurilor de studente şi slujind femeilor misionare din întreaga lume. Moartea ei în 1952, la vârsta de 86 de ani, a venit ca o lovitură puternică pentru Mott, însă el a continuat să călătorească fără ea pentru evanghelizarea lumii. În 1953, la vârsta de 88 de ani, el s-a recăsătorit, iar în 1954 el şi-a făcut ultima apariţie publică la şedinţa Consiliului Mondial al Bisericilor în Evanston, Illinois. Însă zilele sale de călătorie nu se sfârşiseră. “Moartea”, a declarat el unui reporter, “este un loc unde voi schimba trenurile” şi el a făcut acea transbordare pe data de 31 ianuarie 1955.

E. Stanley Jones

E. Stanley Jones s-a dedicat evanghelizării intelectualităţii din India. El a evitat orice efort de a alinia creştinismul cu civilizaţia occidentală, crezând, mai degrabă, că Hristos ar trebui să fie interpretat de către poporul indian în conformitate cu propriile lor obiceiuri şi propria lor civilizaţie. Unul din cele mai mari obstacole în dezvoltarea creştinismului în India, după părerea lui, era relaţia inseparabilă dintre creştinism şi civilizaţia occidentală, iar misionarii erau vinovaţi în perpetuarea acestui “mariaj” necugetat.

Jones s-a născut în Maryland în 1884, el având doar doi ani atunci când Wilder a inspirat inimile celor “O sută de la Mount Hermon”. Implicarea sa ca voluntar student s-a produs mulţi ani mai târziu în timp ce frecventa colegiul Asbury, iar prima sa înclinaţie a fost aceea de a sluji ca misionar în Africa (o chemare despre care Jones a relatat, cu umor, că a fost împlinită doar în mintea unui student ce a scris pe un examen că “Stanley Jones” a fost cel trimis să-l găsească pe Livingstone după lunga lui dispariţie); însă, înainte de a părăsi Colegiul Asbury, Societatea Misionară Metodistă i-a scris, cerându-i să slujească în India.

218 Citat din Terry Hurlbert, World Mission Today (Wheaton: Evangelical Teacher Trening Association), 29.

143

Înainte de a merge în India, Jones a îndurat o experienţă umilitoare care a schimbat cursul lucrării sale – o experienţă care s-a concentrat, mai degrabă, asupra mesajului său despre Hristos decât asupra complicaţiilor doctrinare. Ocazia a fost “chiar prima sa predică”.

Mica biserică era plină de rudele şi prietenii mei, toţi dorind ca tânărul să se descurce bine. Mă pregătisem timp de trei săptămâni, deoarece urma să fiu avocatul lui Dumnezeu şi să pledez bine pentru cazul Lui. Am început, mai degrabă, pe un ton ridicat şi după câteva propoziţii am folosit un cuvânt pe care nu-l mai folosisem vreodată şi pe care nu l-am mai folosit de atunci: indiferentism. Imediat după aceea, o studentă a zâmbit şi şi-a lăsat capul în jos… Zâmbetul ei m-a tulburat atât de mult încât, atunci când m-am întors la firul discursului meu, nu mi-am mai amintit nimic. Mintea mea era un gol absolut. Stăteam acolo chinuindu-mă să spun ceva. În cele din urmă, am zis la repezeală: “Îmi pare foarte rău, dar mi-am uitat complet predica” şi m-am îndreptat, în grabă, spre scaunul meu ruşinat şi confuz… În momentul în care am dat să merg spre scaunul meu, Vocea lăuntrică mi-a spus: “N-am făcut nimic pentru tine? Dacă am făcut ceva, n-ai putea să spui asta?” Am răspuns la această sugestie şi am coborât în faţa amvonului – am simţit că locul meu nu este în spatele acestuia – şi am spus: “Prieteni, văd că nu pot predica, dar ştiţi ceea ce Hristos a făcut pentru viaţa mea, modul în care El m-a schimbat şi, deşi nu pot să predic, voi fi martorul Său tot restul zilelor mele”. La final, un tânăr a venit la mine şi mi-a spus că doreşte ceea ce găsisem eu. A fost un mister pentru mine atunci şi este un mister pentru mine şi acum faptul că, în ciuda eşecului meu din acea noapte, acel tânăr, totuşi, a văzut ceva ce dorea. În timp ce el şi cu mine am îngenuncheat, el a găsit ceea ce căuta. Acest moment a marcat o schimbare profundă în viaţa lui, iar, astăzi, el este pastor şi una din fiicele lui este misionară în Africa. Ca avocat al lui Dumnezeu am fost un eşec total; ca martor al lui Dumnezeu am fost un succes. Acea noapte a marcat o schimbare în concepţia mea despre lucrarea slujitorului creştin – el trebuie să fie nu avocatul lui Dumnezeu pentru a pleda bine pentru Dumnezeu; ci trebuie să fie martorul lui Dumnezeu pentru a spune ceea ce Harul a făcut pentru o viaţă nevrednică.219

Jones şi-a început cariera misionară în 1907 ca lucrător metodist ordinat al unei biserici din Lucknow, formată din oameni vorbitori de limba engleză. El predica duminicile şi petrecea cea mai mare parte a restului timpului în studiul limbii. După trei ani, el s-a transferat la Sitapur, unde a slujit, în special, celor ce nu aparţineau vreunei caste – segmentul societăţii în mijlocul căruia s-au concentrat cei mai mulţi dintre misionari, deoarece cei din afara castelor nu li se împotriveau mai deloc. Însă, pe măsură ce Jones a trăit în mijlocul oamenilor, el şi-a dat seama că India era mult mai mult decât o ţară de săraci din afara castelor, iar el a devenit împovărat pentru alţii, în special pentru intelectualii din casta înaltă şi, curând, a început să le slujească.

Lucrarea din mijlocul claselor educate a fost provocatoare dar şi epuizantă. Jones s-a găsit, adesea, în defensivă, fiind provocat de unii dintre cei mai inteligenţi intelectuali pe care-i întâlnise vreodată. Tensiunea a fost foarte mare. După opt ani şi jumătate şi câteva depresii nervoase, el s-a întors în Statele Unite pentru a se recupera şi a se odihni. Însă, întors în India, după permisia sa, problemele sale mentale au continuat. “Am văzut că, dacă nu primesc ajutor de undeva, va trebui să renunţ la cariera mea misionară… Acela 219 E. Stanley Jones, Along the Indian Road (New York: Abingdon, 1939), 19-20.

144

a fost unul din cele mai negre ceasuri din viaţa mea”. În acele momente, Jones a trecut printr-o experienţă spirituală profundă: “O mare pace a pătruns în fiinţa şi inima mea. Am ştiut că totul s-a sfârşit! Viaţa – viaţa din belşug – pusese stăpânire pe mine”. Niciodată, de atunci, Jones n-a mai fost chinuit de agonia unei boli mintale.220

Cu viaţa sa schimbată, Jones a devenit unul dintre cei mai renumiţi evanghelişti ai lumii care au lucrat în mijlocul elitei educate şi, pe măsură ce reputaţia lui s-a răspândit, el a călătorit dincolo de graniţele Indiei cu mesajul lui Hristos. Hristos a reprezentat punctul central al evanghelizării lui Jones, nu creştinismul, şi el s-a grăbit să scoată în evidenţă deosebirea. Creştinismul, după cum ştia lumea, era o biserică instituţională occidentală; şi creştinismul, adus în India de către misionarii occidentali, nu Hristos, fusese respins de către intelectualii indieni. Jones era convins că, dacă indienii educaţi aveau oportunitatea să-L vadă pe Hristos, lipsit de veşmântul Său occidental, ei Îl vor primi de bună voie.

Însă Jones a făcut mai mult decât doar să-L disocieze pe Hristos de civilizaţia occidentală; de asemenea, el l-a mai disociat de Vechiul Testament: “Religia creştină trebuie definită ca fiind Hristos şi nu Vechiul Testament, nu civilizaţia occidentală şi nici măcar sistemul clădit în jurul lui în Occident, ci Hristos Însuşi…”. Eliminarea Vechiului Testament din predicile sale a fost, fireşte, controversată, însă Jones şi-a motivat acţiunea astfel:

Încă mai credeam în Vechiul Testament ca fiind cea mai importantă relevaţie a lui Dumnezeu dată lumii înainte de venirea lui Isus; în sinea mea, mă hrăneam cu asta, aşa cum a făcut Isus. Chestiunea era mult mai complicată. Un avocat jainist, un strălucit scriitor împotriva creştinismului, s-a ridicat în picioare într-una din întâlnirile organizate de mine şi mi-a pus o listă lungă de întrebări despre lucrurile din Vechiul Testament. I-am răspuns: “Frate, cred că pot răspunde la întrebările tale, însă nu mă simt îndemnat să fac asta. Am definit creştinismul ca fiind Hristos. Dacă ai obiecţii împotriva Lui, sunt gata să le ascult şi să răspund la ele dacă pot”. Acesta a răspuns: “Cine ţi-a dat autoritatea de a face distincţia aceasta? Ce consiliu bisericesc ţi-a dat ţie această autoritate?” Am răspuns că propriul meu Stăpân mi-a dat-o. Revelaţia a fost progresivă, culminantă în el. De ce-ar trebui atunci să-mi duc lupta la un stadiu imperfect când perfectul era, aici, în el? Prietenul meu avocat a văzut cu groază că foarte multe din cărţile lui scrise împotriva creştinismului se prefăcuseră în cenuşă prin definiţia mea.221

Potrivit lui Jones, ceea ce făcea creştinismul unic între religiile lumii nu era nici Biblia şi nici doctrina creştină, ci, mai degrabă, Hristos şi, astfel, el a crezut că numai şi numai Hristos ar trebui să fie preamărit. Odată, stând de vorbă cu un hindus, Jones i-a spus: “Pentru că noi credem în desăvârşirea lui Isus, ne putem permite să acceptăm concepţia mai generoasă a sistemelor şi situaţiilor necreştine”.222

“Concepţia generoasă despre sistemele necreştine” a lui Jones l-a făcut o ţintă pentru critici, în special printre fundamentalişti, care credeau că el

220 E. Stanley Jones, The Christ of the Indian Road (New York: Abingdon, 1925), 19-20.221 Jones, The Christ, 8.222 Jones, The Christ, 49.

145

compromite creştinismul ca să-l facă mai atrăgător pentru alte grupuri religioase. Chester Tulga, un baptist conservator, scria despre Jones: “Hristosul său arată mult cu un naţionalist indian. Universalitatea lui biblică se reduce la naţionalitatea indiană… Hristosul misionarului modernist… devine un Hristos fals, fără nici o putere de mântuire şi autenticitate istorică”.223

Prezentându-L pe Hristos necreştinilor din India, Jones a căutat să folosească metode care reprezentau ceva firesc pentru societatea indiană. Conferinţele sale de tip “mese rotunde” au fost exemple de acest gen. Acele conferinţe au început după ce el a fost invitat într-o casă hindusă să se alăture altor intelectuali în discuţii filozofice în timp ce toţi şedeau, în cerc, pe podea. Urmând exemplul respectiv, Jones a început să facă acelaşi lucru, invitând creştini ca şi adepţi ai hinduismului, jainismului şi islamismului. Aceste discuţii, deşi de factură intelectuală, au devenit un mod de evanghelizare: “N-a existat o singură situaţie de care să-mi pot aminti în care, înainte de încheierea discuţiilor, Hristos să nu fi fost la cârma morală şi spirituală a situaţiei”.224

Mişcarea creştină Ashram, întemeiată de Jones, a reprezentat, de asemenea, o acomodare la viaţa socială indiană – o alternativă la biserica occidentală. “Biserica este, în cea mai mare parte, o instituţie de închinare folosită o dată sau de două ori pe săptămână. Aceasta face din părtăşie un lucru trecător de o oră sau două la fiecare şapte zile. După acele câteva ore, fiecare se întoarce la viaţa sa compartimentată. Mintea indiană – de fapt, mintea umană – doreşte ceva care să aducă laolaltă întreaga viaţă într-un control central şi s-o transforme într-o părtăşie care să nu dureze doar o oră sau două, ci să reprezinte ceva continuu şi atotcuprinzător”.225

Ashram-ul creştin a fost foarte similar echivalentului său hindus. “Familiei” i se cerea să se scoale la 5:30 dimineaţa şi să-şi petreacă ziua într-o combinaţie de activităţi, inclusiv timp devoţional particular, muncă fizică şi discuţii de grup, acestea din urmă fiind reduse la o singură zi pe săptămână, specificată ca zi de “linişte completă”. În timp ce scopul principal al ashram-ului a fost creşterea spirituală personală, cel mai mare efect al său în India a fost acela de a dărâma barierele politice şi cele din cadrul castei, care, altfel, îi separa pe creştini în obişnuita lor viaţă de zi cu zi. Până în 1940, existau peste zece ashram-uri creştine localizate în toată India.

Reputaţia lui Jones ca evanghelist şi misionar creştin l-a făcut un individ foarte respectat în India şi în întreaga lume. El i-a avut ca prieteni pe Mahatma Gandhi şi Jawaharlal Nehru şi ambii bărbaţi i-au acordat un mare respect, deşi nici unul nu s-a convertit la creştinism. Însă Jones a fost mai mult decât doar un misionar în India. În cuvintele lui Sherwood Eddie, “Nimeni nu poate fi numit mai adecvat ca evanghelist mondial, nimeni nu şi-a menţinut mai consecvent lucrarea de evanghelizare - timp de aproape 40 de ani – în spiritul unui luptător decât E. Stanley Jones”. Japonia a fost doar una din ţările pe care el le-a vizitat 223 Chester E. Tulga, The Case Against Modernism in Foreign Missions (Chicago: Conservative Baptist, 1950), 44.224 John W. R. Stott, Christian Mission in the Modern World (Downers Grove, Ill.: InterVarsity, 1975), 76.225 Jones, Along the Indian Road, 183-84.

146

în turneele sale evanghelistice şi, potrivit lui J. Herbert Kane, întâlnirile de acolo “au atras o largă audienţă din toate părţile ţării şi zeci de mii şi-au exprimat decizia pentru Hristos”.226

Ca evanghelist şi lider creştin de renume mondial, Jones a fost o voce influentă în conferinţele ecumenice din secolul al XX-lea, însă, frecvent, el n-a fost de acord cu colegii săi – în special în ce priveşte chestiunea că, mai degrabă, Isus decât creştinismul instituţional, trebuie să fie primordial. La Conferinţa de la Madras din 1938, de exemplu, el a fost în dezacord cu Hendrick Kraemer şi alţii care susţineau propunerea: “Biserica este, sub conducerea lui Dumnezeu, nădejdea lumii”. Numai Dumnezeu, aşa cum se vede prin Isus Hristos, a argumentat Jones, este absolut. “Biserica este un relativism”.227

Deşi Jones respinsese demult exclusivitatea denominaţională în lucrarea lui şi îmbrăţişase o concepţie largă despre unitatea creştină, el a fost, cu toate acestea, privit extrem de favorabil în rândul membrilor Bisericii Metodiste şi a fost ales episcop la Conferinţa Generală. Înainte ceremoniei de consacrare, totuşi, el a demisionat. “Sunt un evanghelist”, scria el, “nu un episcop”.

Întotdeauna, Jones a fost, în primul rând, un evanghelist. Deşi el “a respectat tot ceea ce este bun şi adevărat în religiile orientale şi a făcut tot posibilul să ajungă la o înţelegere cu acestea”, potrivit lui Kane, “el a vorbit despre desăvârşirea lui Isus Hristos şi unicitatea Evangheliei creştine”, “terminând, întotdeauna, cu ‘Isus şi Învierea’”. Sarcina sa ca evanghelist nu era aceea de a extinde biserica instituţională, ci de a-L face cunoscut pe Isus oamenilor şi, apoi, de a-i lăsa să ajungă să-L cunoască în propriul lor mod. “Există un minunat obicei indian de căsătorie”, scria el, “care ilustrează vag sarcina noastră în India şi unde se încheie aceasta. La ceremonia de căsătorie prietenele miresei o însoţesc cu muzică până la casa mirelui. Ele o conduc în prezenţa mirelui, apoi, se retrag şi o lasă cu soţul ei. Aceasta este sarcina noastră din India: de a-L cunoaşte, de a-L prezenta, de a ne retrage – nu neapărat din punct de vedere geografic, ci de a-L încredinţa Indiei pe Hristos şi de a-I încredinţa lui Hristos India. Noi putem merge doar până aici – El şi India trebuie să meargă împreună de acum încolo”.228

Acea filozofie a evanghelizării lumii a fost tema cărţii de largă circulaţie a lui Jones, The Christ of the Indian Road („Hristosul de pe drumul indian”), o carte care a avut un impact semnificativ asupra misiunilor din secolul al XX-lea. Până la moartea sa în 1973, el a fost, în primul rând, un evanghelist creştin devotat, însă concepţia sa despre biserica instituţională şi preocuparea sa pentru pace şi dreptate socială e posibil să fi contribuit la abandonarea de către multe societăţi misionare a evanghelizării adevărate în schimbul unei evanghelii sociale.

226 Eddy, Pathfinders, 270; Robert H. Glover şi J. Herbert Kane, The Progress of World-Wide Missions (New York: Harper, 1960), 185.227 Jones, Along the Indian Road, 166.228 Jones, The Christ, 212-13.

147

Capitolul 11 – Apariţia penticostalilor – „O expansiune spectaculoasă”

Apariţia bisericilor penticostale şi a lucrării lor de evanghelizare reprezintă unul din cele mai emoţionante fenomene ale istoriei bisericii secolului al XX-lea. Este firesc să ne întrebăm: „Ce reprezintă mişcarea penticostală? Ce a dus la apariţia sa?”

Gordon Atter afirmă: „Grupul religios cunoscut ca mişcarea penticostală constituie acea parte a Bisericii creştine care insistă, în mod constant, că biserica de astăzi trebuie să se bucure de aceleaşi binecuvântări, trebuie să creadă aceleaşi doctrine şi trebuie să primească aceeaşi putere ca Biserica primară”.

Pentecostalii insistă că experienţa lor nu reprezintă o noutate şi nici nu se limitează la Biserica primară sau la secolul al XX-lea. Stanley H. Frodsham se referă la mărturiile lui Ireneu (115-202 A.D.), Tertullian (160-220 A.D), Origene (185-254 A.D.), Sf. Augustin (354-430 A.D.) şi ale altora din secolele următoare pentru a demonstra că vorbirea în limbi a continuat după epoca apostolilor. Bernard Bresson oferă o listă cu 24 de mişcări şi denominaţiuni carismatice care au existat între sfârşitul secolului al II-lea şi mijlocul secolului al XIX-lea. Istoricii consemnează numeroase cazuri din secolul al XIX-lea de indivizi şi grupuri care au primit o experienţă penticostală în Anglia, Norvegia, Scoţia, Rusia, Armenia, Elveţia şi America de Nord. Necredincioşii au fost convinşi de lucrarea autentică a Duhului Sfânt în multe ocazii, când au existat străini care şi-au auzit propria limbă vorbită (de către cineva care n-o cunoştea), iar ceea ce se rostea erau laude la adresa lui Dumnezeu sau un mesaj de la Dumnezeu.

Marea trezire de la sfârşitul secolului al XIX-lea a pregătit, de asemenea, calea pentru o evanghelizare mai mare în secolul al XX-lea. Dwight L. Moody, Ruben A. Torrey şi alţii au pus un accent extraordinar pe persoana şi lucrarea Duhului Sfânt. Lucrarea de vindecare a lui John Alexander Dowie a atras mii de oameni la întâlnirile sale în care se rosteau rugăciuni pentru bolnavi şi se întâmplau minuni. Indivizi ca A.B. Simpson (fondator al Christian Missionary Alliance – „Alianţa misionară creştină”), precum şi mişcările ca cele de la Keswick insistau asupra nevoii absolute a unei vieţii spirituale mai profunde.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, mulţi creştini evanghelici au avut reacţii foarte puternice împotriva liberalismului care invadase bisericile lor. Mari denominaţiuni au început să se scindeze, multe biserici independente au apărut atunci când cei care predicau despre sfinţenie şi-au părăsit congregaţiile, deoarece acele congregaţii respingeau mesajul lor.

Existau multe biserici şi întâlniri în case, unde credincioşii au început să se roage, cerând, în special, o experienţă spirituală mai profundă, sfinţire şi puterea de a trăi o viaţă creştină biruitoare, precum şi puterea de a mărturisi cu plinătatatea şi ungerea Duhului Sfânt, pentru ca ei să poată convinge şi să-i convertească pe păcătoşi, aşa cum s-a întâmplat în epoca apostolilor. Unii evanghelişti au propovăduit că planul lui Dumnezeu pentru toţi credincioşii era

148

„un botez de foc”, ulterior îndreptăţirii şi sfinţirii. Ei au simţit nevoia unei alte Cincizecimi pentru „a înflăcăra” biserica.

Câteva dintre aceste biserici ale sfinţeniei din acea vreme au început să accepte mesajul penticostal al restaurării tuturor darurilor Duhului Sfânt (inclusiv vorbirea şi tălmăcirea limbilor necunoscute), aşa cum le vedem apărând în 1 Corinteni 12. Cu toate acestea, majoritatea denominaţiunilor au respins această învăţătură şi au îndepărtat sau au expulzat oricare dintre bisericile care au început să creadă astfel de doctrine.

Predicatorii care-şi părăseau denominaţiunile după ce luaseră parte la mişcarea penticostală n-aveau intenţia de a forma noi denominaţiuni, dar, pe măsură ce biserici noi au început să apară în locuri unde ei ţineau campanii de evanghelizare, aceştia au început să se asocieze. Aşa cum s-a întâmplat în majoritatea trezirilor de-a lungul istoriei bisericii, unii oameni au devenit foarte fanatici. Unii au început să înveţe doctrine false, ca şi cum acestea erau revelaţii noi. A devenit evident că exista nevoia de a stabili reguli de conduită şi o doctrină pentru părtăşie şi lucrare în rândul diferitelor biserici. Institutele biblice erau necesare pentru pregătirea lucrătorilor creştini. O anumită formă de organizare era necesară pentru ca aceste biserici să-şi poată trimite şi susţine proprii misionari. Ei trebuiau să găsească un mijloc de acreditare pentru lucrătorii lor, cu scopul de a arăta că aceştia erau recunoscuţi pentru ca alţii să-i poată primi în bisericile lor fără a se teme de doctrine false sau o conduită nebiblică.

Din aceleaşi motive, aceste tipuri de biserici au devenit, curând, denominaţiuni. Existau diferenţe între ele în anumite chestiuni, ca de pildă structura lor ecleziastică, forma în care se cerea să se facă botezul, sfinţirea şi alte puncte de vedere. Cu toate acestea, toţi au fost de acord cu doctrinele fundamentale ale creştinismului, unde noul accent se punea pe lucrarea Duhului Sfânt şi apropiata întoarcere a Domnului.

Poate că cel mai măreţ rezultat al Cincizecimii a fost un nou accent pe misiuni. Printre cele 40 de denominaţiuni care au apărut în America de Nord, cele mai puternice în lucrările lor misionare au fost: „Assemblies of God”, „Church of God” din Cleveland, Tennessee, „Church of God in Christ”, Asociaţia „Elim”, Biserica Internaţională „Four Square”, Bisericile „Open Bible”, „Pentecostal Assemblies” din Canada, „Pentecostal Church of God” şi „Church of God of Holiness”, precum şi „United Pentecostal Church”.

Chiar înainte de întemeierea acestor denominaţiuni, trezirea începuse, concomitent, în China, India şi alte ţări. Misionari din diferite biserici au început să observe botezul în Duhul Sfânt în congregaţiile lor şi ei înşişi au avut o experienţă penticostală. Când, brusc, acele denominaţiuni nu i-au mai acceptat, ei s-au unit cu bisericile penticostale. Ei au exercitat o mare influenţă în stabilirea normelor şi practicilor misionare ale acestor denominaţiuni noi. Mulţi care fuseseră recrutaţi recent s-au unit, de asemenea, cu bisericile penticostale sau au mers în zone noi de lucrare. Unii au crezut, în mod eronat, că Domnul le dăduse darul înţelegerii limbii de care aveau nevoie pe câmpul de misiune şi au

149

devenit foarte dezamăgiţi când au văzut că încă mai trebuie să studieze limba popoarelor pe care doreau să le evanghelizeze. Unii chiar s-au întors extrem de decepţionaţi. Alţii au rămas în lucrarea misionară şi au făcut o treabă extraordinară.

La mijlocul secolului al XX-lea, bisericile penticostale se multiplicaseră deja şi începuseră să câştige maturitate. La un moment dat, ei câştigaseră respectul şi tovărăşia majorităţii celorlalte biserici evanghelice. În acest moment, s-a produs o revărsare a Duhului Sfânt în multe dintre denominaţiunile mai vechi, inclusiv Biserica romano-catolică şi cea ortodoxă. De această dată, celor care au fost botezaţi în Duhul Sfânt li s-a permis, în general, să rămână în bisericile lor. Reapariţia darurilor duhovniceşti şi reînnoirea vieţii duhovniceşti a conferit acestei treziri denumirea de “renaştere carismatică”.

Lucrarea misionară a bisericilor penticostale nu s-a diminuat. În fiecare nouă generaţie, tinerii răspund la chemarea lui Hristos pentru împlinirea nevoii lumii. Astăzi, misiunile au intrat într-o etapă nouă şi captivantă, când câmpurile de misiune îşi organizează propriile programe de misiuni şi-şi trimit misionarii pentru a participa la evanghelizarea mondială. Trezirea şi creşterea bisericii continuă atâta timp cât credincioşii continuă să mărturisească despre Hristos.

Directorii mişcării de creştere a bisericii au atras atenţia asupra dezvoltării bisericilor penticostale în America Latină. Peter Wagner scria:

În întreaga istorie a umanităţii n-a existat vreodată o mişcare voluntară care s-a extins cu o asemenea repeziciune ca şi creştinismul de astăzi. Fără ajutor politic sau forţe militare, mesajul Împărăţiei lui Dumnezeu este propovăduit în zone întinse din Africa, Asia, America Latină, urmat de o creştere extraordinară a bisericii.

Din familia creştină, cea mai spectaculoasă expansiune s-a produs în rândul denominaţiunii penticostale şi a celei carismatice… La doar 40 de ani după ce a început această creştere rapidă, se estimează acum că există 120 de milioane de penticostali şi carismatici în întreaga lume.

Asta nu înseamnă că Domnul nu binecuvântează bisericile nepenticostale, deşi acestora le lipseşte creşterea şi vitalitatea. Multe dintre aceste biserici experimentează o creştere viguroasă în multe părţi ale lumii. Cu toate acestea, ca grup, ritmul creşterii în biserici care sunt penticostale în natura lor este cu mult mai mare decât în oricare altă biserică.

Gary B. McGee spune despre mişcarea penticostală şi expansiunea misionară care a rezultat:

Există câteva lucruri care indică, de asemenea, importanţa conceptelor de lucrare în evanghelizarea misionară, dar ele „iradiază” din trezirea de pe Strada Azuza. Rolul remarcabil al femeilor în lucrare, sentimentul unic al călăuzirii Duhului Sfânt şi conceptul trăirii prin credinţa că, în mod miraculos, Dumnezeu va purta de grijă tuturor nevoilor noastre. Istoria penticostalismului nu poate fi înţeleasă, în mod corect, lăsând la o parte viziunea sa pentru evanghelizarea în ţări străine. Deşi au fost greşeli şi eşecuri în ultimii 80 de ani, a fost dificil ca eforturile misionare penticostale să fie absolut contemporane în ce priveşte strategia Duhului… “Veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori (...) până la marginile pământului” (Fapte 1:8).

150

W.W. Simpson

William Wallace Simpson a fost unul din nenumăraţii misionari susţinuţi “prin credinţă”, care a primit Duhul Sfânt pe câmpul de misiune. El avea 21 de ani când, în statul Tennessee, în timp ce citea Marea Însărcinare din Marcu 16:15, el i-a spus Domnului că doreşte să-L asculte. Trei luni mai târziu, în octombrie 1891, el era deja într-un institut de pregătire misionară în oraşul New York. În timp ce se afla acolo, el a citit Romani 15:20 şi a transformat cuvintele lui Pavel în propria sa temă: “Voi căuta să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos n-a fost încă vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul”. Pentru W.W. Simpson asta a însemnat Tibet, cunoscută ca marea naţiune izolată. În martie 1892, el a plecat în acel loc.

W.C. Hoover

Lucrarea penticostală din Chile îşi are începutul în revărsarea Duhului Sfânt în India. Pandita Ramabai, o văduvă hindusă, bine educată, a pus bazele unui cămin creştin în Mukti pentru tinerele văduve fără nici o speranţă. Domnul i-a dat lucrători valoroşi pentru a o ajuta să le pregătească pe aceste femei pentru viaţă şi lucrarea creştină. Una dintre acestea, Minnie F. Abrams, o misionară din Statele Unite, a scris:

În ianuarie 1905, Pandita Ramabai a vorbit acestor voluntare din Mukti despre nevoia de trezire şi le-a chemat să i se alăture, zilnic, în rugăciune, cu acest scop în minte. Şaptezeci de voluntare au venit, iar numărul lor a crescut, astfel că, până la începutul trezirii din acel oraş, existau deja 550 de persoane care se întâlneau de două ori pe zi pentru rugăciune. În iunie, Ramabai le-a cerut acestor voluntare să-şi abandoneze studiile seculare, ca să poată merge în zonele învecinate pentru a propovădui Evanghelia. Treizeci de doamne au luat această decizie. Ne-am întâlnit zilnic ca să ne rugăm pentru o umplere cu putere.

De asemenea, Minnie Abrams a povestit despre modul în care Dumnezeu Şi-a revărsat Duhul peste aceste femei. Prezenţa puterii lui Dumnezeu a fost atât de mare încât a produs o extraordinară convingere de păcat, o pocăinţă profundă şi, mai târziu, bucurie în siguranţa acestei iertări. Multe au fost botezate în Duhul Sfânt şi au început să vorbească în limbi pe care nu le învăţaseră vreodată. Printre limbile înţelese de cei care fie participau la rugăciune, fie observau, au fost engleza, sanscrita clasică, greaca, ebraica şi altele.

Misionarii din diferite denominaţiuni au mers la Mukti ca să vadă şi să judece ei înşişi ce se petrecea acolo (şi, de asemenea, să primească puterea Duhului Sfânt -- dacă acele lucruri care se petreceau acolo veneau, într-adevăr, de la Dumnezeu). Un misionar, Albert Norton, a fost uimit să audă aceste numeroase tinere şi doamne lăudându-L pe Dumnezeu în engleză. El le botezase pe câteva dintre ele cu ani în urmă şi ştia că aceste femei nu cunoaşteau engleza deloc. El a spus:

151

Nu înţeleg de ce Dumnezeu a dat acestor femei abilitatea de a vorbi în engleză şi nu în tamilă, bengaleză sau telugu sau oricare alt dialect indian pe care nu-l cunoşteau. Mi se pare că asta s-a întâmplat ca să ni se acorde îndurare nouă, sărmani misionari din America şi Europa, care, ca şi Toma, ne-am îndoit în ce priveşte darurile şi lucrarea Duhului şi n-am primit puterea Duhului Sfânt în felul în care ar fi trebuit s-o primim.

Această trezire a afectat câteva misiuni. Foarte curând, 65 de femei din şcoala de copii a lui Albert Norton au fost botezate în Duhul Sfânt. Mulţi misionari şi lucrători hinduşi au primit o putere nouă pentru lucrarea lor, în timp ce au fost umpluţi cu Duhul.

În acelaşi timp, în America de Sud, un misionar metodist, Willis C. Hoover, s-a rugat pentru trezire în biserica din Valparaiso pe care o păstorea. Soţia sa era prietenă cu Minnie Abrams. Ele frecventaseră acelaşi institut în Chicago. În 1907, Minnie i-a trimis d-nei Hoover o broşură care fusese scrisă pentru a prezenta această revărsare a Duhului Sfânt în India. Aceasta a stârnit dorinţa soţilor Hoover de a creşte, de a vedea realizat ceea ce Dumnezeu dorea şi avea pregătit pentru ei şi pentru biserica lor. Fascinaţi, soţii Hoover au început să corespondeze cu alţi prieteni din Venezuela, Norvegia şi India, toţi aceştia împărtăşindu-le experienţele cu privire la Duhul Sfânt. În 1908, alte mărturii au confirmat credinţa lor că trezirea penticostală era absolut în acord cu Scriptura şi avea o origine divină.

Trezirea s-a produs în biserica lui Hoover, aşa cum s-a întâmplat în alte locuri, ca răspuns la rugăciunea plină de râvnă. La nopţile de veghe în rugăciune care au avut loc în prima săptămână a lunii ianuarie 1909 au existat mărturii clare a unei noi dedicări, atunci când întreaga congregaţie de peste 100 de persoane a început să se roage în cor cu voce tare. Acel lucru nu se mai întâmplase în biserica respectivă. Pe 14 ianuarie, Domnul i-a apărut unuia dintre membrii bisericii într-un vis şi i-a spus: “Du-te la păstorul tău şi spune-i să se alăture câtorva dintre membrii cei mai duhovniceşti ai congregaţiei. Ei ar trebui să se roage împreună în fiecare zi. Intenţionez să-i botez cu limbi de foc”.

Hoover a acceptat această revelaţie ca fiind ceva de la Dumnezeu şi, din acel moment, el a început să se alăture unui grup de creştini dedicaţi pentru a se ruga la ora 5, în fiecare după-amiază. Ei au început să vadă păcătoşi mântuiţi, iar credincioşii au început să fie mai preocupaţi de vieţile lor spirituale.

În timp ce Hoover lipsea de la Conferinţa Metodistă anuală, într-o duminică seara din luna februarie, persoana responsabilă să îndrume serviciul divin din biserică în acea seară, i-a chemat pe toţi membrii comitetului oficial să vină şi să se aşeze pe scaunele din faţă. El a citit din Ioel capitolul 2:12-32, chemarea Domnului la pocăinţă şi promisiunea Sa de a-Şi revărsa Duhul peste toţi oamenii din zilele din urmă. Apoi, el a spus:

Voi şi cu mine suntem răspunzători de condiţia spirituală a acestei biserici şi trebuie să ne pocăim şi să dăm socoteală pentru vieţile noastre înaintea Domnului, chiar dacă va trebui să petrecem aici întreaga noapte.

152

După un timp de rugăciune, el a permis congregaţiei să plece şi le-a cerut membrilor comitetului oficial şi oricărei persoane dispuse să rămână pentru a i se alătura în rugăciune până dimineaţă. Ei au primit asemenea binecuvântări în noaptea respectivă, încât acele nopţi de veghe în rugăciune au devenit săptămânale, iar, mai târzu, lunare, când oamenii s-au rugat până dimineaţa în mod regulat, iar, uneori, erau prezenţi până la 200 de oameni. Acestea au devenit o parte integrantă a trezirii.

În aceste servicii de rugăciune, cugetele oamenilor au fost trezite, iar pocăinţa, restaurarea şi reconcilierea au devenit ceva foarte obişnuit. Unii credincioşi au mers chiar până la Santiago pentru reconciliere, ca să plătească datorii foarte mari de care uitaseră sau le neglijaseră, ori să returneze bunuri sau bani ce fuseseră furaţi cu ani în urmă.

Au început să apară manifestaţii similare acelor prime treziri metodiste. Oameni au fost atinşi şi au căzut la podea sub puterea Duhului Sfânt. Aceştia au avut vedenii, au râs de bucurie, L-au lăudat pe Dumnezeu şi I s-au închinat şi s-au rugat şi au cântat în limbi noi. Mulţi oameni curioşi au venit să vadă acele lucruri, iar, în septembrie, congregaţia care număra cam 300 de persoane a crescut la 1.000.

Câţiva ziarişti fără scrupule au publicat articole mincinoase şi eronate despre aceste întâlniri. Hoover a fost chemat în instanţă, fiind acuzat pe nedrept că “le-a dat oamenilor o fiertură periculoasă care era numită ‘sângele Mielului’, ce provoca letargie şi-i făcea să se prăbuşească la podea”. Hoover a profitat de aceste oportunităţi pentru a depune mărturie în faţa judecătorului şi a altor funcţionari despre puterea Domnului Isus Hristos. Această publicitate a servit ca să determine mulţimi chiar mai mari de oameni să vină şi să participe la întâlniri.

Cu toate acestea, câţiva dintre membrii bisericii, care erau foarte preocupaţi de faptul că totul se vedea cu circumspecţie, s-au declarat enervaţi de ”scandal”. Ei au atras atenţia păstorului asupra fanatismului şi au trimis articole din ziar episcopului metodist. Deşi biserica creştea numeric, episcopul a fost îngrozit şi a decis să-l trimită pe Hoover înapoi în Statele Unite pentru o perioadă de odihnă, cu scopul de a pune capăt acestui fanatism.

În acest timp, creştinii din alte oraşe au venit să vadă ce se întâmpla şi, în final, ei s-au rugat cu stăruinţă pentru o trezire în propriile lor biserici. Vestea şi dorinţa de progres spiritual s-a răspândit în toate bisericile din Santiago. Câţiva credincioşi din Valparaiso s-au simţit călăuziţi să meargă în alte locuri pentru a mărturisi despre Domnul. O femeie a mers la o biserică metodistă din Santiago într-o duminică dimineaţă. Oamenii de acolo au primit mărturia ei şi au manifestat o mare dorinţă de a primi botezul în Duhul Sfânt. În acea seară, ea a mers pentru a doua oară la această biserică metodistă. Oamenii l-au implorat pe păstor să-i permită acelei femei să vorbească, dar el n-a vrut. În final, întreaga congregaţie şi păstorul asistent au părăsit biserica în semn de protest. În acea seară, ea a mers la prima biserică metodistă din Santiago. Acolo, păstorul a rezolvat situaţia într-un mod foarte dur. El a promis congregaţiei că îi va permite acelei femei să vorbească la finalul serviciului, dar, atunci când ea s-a ridicat să

153

vorbească, el a chemat poliţia (pe care o adusese în acest scop) pentru a-i forţa pe toţi să părăsească acea clădire şi pentru a o aresta pe femeie. Păstorii şi episcopul l-au învinovăţit pentru toată această problemă pe Hoover.

La Conferinţa Metodistă anuală din februarie 1910 Hoover a fost informat de decizia că i se va retrage licenţa (autorizaţia) de lucrător. Doi membri ai bisericii sale au venit şi i-au spus: “Pastore, vom pleca din biserică. Scopul acestei conferinţe este să ne dezbine şi să vă trimită înapoi în Statele Unite şi să distrugă lucrarea de aici. Intenţionăm să plecăm, iar atunci când ei vor încerca să vă retragă licenţa, dvs. veţi fi noul nostru păstor”.

Recunoscând poziţia episcopului, Hoover a demisionat din funcţia de păstor al bisericii din Valparaiso şi a continuat să păstorească 440 de oameni care părăsiseră biserica împreună cu el. Fără chiar să încerce să rămână în frumoasa şi confortabila biserică pe care tocmai o construiseră, ei au început să se întâlnească în case până când au putut găsi o altă clădire. Cele două congregaţii din Santiago care doreau să accepte trezirea, în ciuda opoziţiei păstorilor lor, au părăsit, de asemenea, Conferinţa Episcopală Metodistă. Ei i-au cerut lui Hoover să devină superintendentul lor. El a acceptat şi, astfel, a luat naştere Biserica Metodistă Penticostală.

O caracteristică a acestei biserici a fost evanghelizarea sa puternică. Chiar şi atunci când era ilegal să organizezi întâlniri în stradă, acestea reprezentau o parte regulată a lucrării de evanghelizare. În timp ce poliţia aresta un grup de credincioşi şi-i ducea la închisoare, un alt grup le lua locul, iar întâlnirea continua. În timp ce poliţia aducea oameni la închisoare, temniţele se umpleau cu creştini care cântau, se rugau, mărturiseau, Îl lăudau pe Dumnezeu şi-i îndemnau atât pe poliţişti, cât şi pe ceilalţi deţinuţi să accepte mântuirea. Acest lucru s-a întâmplat săptămână de săptămână, până când, în cele din urmă, ei au primit permisiunea de a organiza întâlniri în stradă.

Bisericile creşteau rapid şi, din ce în ce mai des, întâlneai grupuri de martori care mergeau cu autobuzul sau cu bicicleta în oraşele învecinate pentru a începe lucrări acolo. Ca şi în alte locuri, vindecări şi eliberări ale posedaţilor de demoni şi alcoolism, însoţite de dovezi ale vieţilor transformate ale credincioşilor, au confirmat adevărul mesajului Evangheliei. Curând, au apărut grupuri penticostale de diferite mărimi în 80 de oraşe.

Biserica originală, situată pe strada Jotabeche din Valparaiso, şi cunoscută ca „Biserica din Jotabeche”, a construit un sanctuar pentru 5.000 de oameni. Când această clădire s-a umplut, iar, mai târziu, mulţimi de oameni veneau pentru serviciile divine, în anii care au urmat ei au construit actuala clădire cu scaune pentru 16.000 de persoane.

Bisericile penticostale din Chile crescuseră nu numai prin multiplicare şi extindere, ci şi prin divizări. În 1946, un grup sub conducerea lui Enrique Chavez, a părăsit Biserica Metodistă Penticostală pentru a forma Biserica Penticostală din Chile. Zece ani mai târziu, ei aveau deja 26 de biserici şi alte 100 în formare. În 1952, un alt grup s-a separat şi a început „Misiunea Bisericilor

154

Penticostale”. În 10 ani, ei au crescut ajungând să aibă 18 biserici cu 10.000 de membri. Un studiu făcut în 1967 a arătat că existau 14 grupuri separate care s-au desprins din Biserica Penticostală Metodistă din vremea lui Hoover. În ciuda acestui lucru, biserica originală a continuat să crească. La un moment dat, biserica metodistă din Jotabeche avea până la 45.000 de oameni şi era considerată ca una din cele mai mari biserici protestante din întreaga lume. În 1985, această organizaţie avea 650.000 de membri.

Peter Wagner semnalează că secretul creşterii a fost acela că biserica n-avea un caracter străin şi că Hoover s-a încrezut în Duhul Sfânt, în faptul că puterea şi călăuzirea Sa erau eficiente pentru chilieni, aşa cum fuseseră pentru creştinii din alte ţări.

În Chile, Willis a exercitat o influenţă considerabilă asupra Bisericii Penticostale Metodiste în timpul vieţii sale, dar, din fericire, el n-a clădit un imperiu misionar. El n-a recrutat alţi misionari care să-l înlocuiască.

Dorinţa misiunilor penticostale de a încredinţa lucrarea lui Dumnezeu bisericilor naţionale s-ar putea datora accentului puternic care se pune pe Duhul Sfânt. Biblia promite că Duhul Sfânt îi va călăuzi pe credincioşii din orice naţiune în tot adevărul (Ioan 16:13), iar misionarii penticostali puteau împlini această promisiune mai mult decât alţi misionari.

Vingren, Berg and Francescon

Poate cea mai spectaculoasă dezvoltare a penticostalismului s-a produs în Brazilia. În 1910, doi baptişti suedezi şi un emigrant italian din Statele Unite s-au simţit “călăuziţi de Duhul” ca să meargă în Brazilia. Louis Francescon a început o lucrare în rândul italienilor din sudul Braziliei. Vingren şi Berg au lucrat, mai întâi, în nord. În 1985 s-a calculat că populaţia penticostală a Braziliei crescuse deja la 13 milioane.

Gunnar Vingren s-a născut în Suedia în 1879. Tatăl său a fost superintendent al Şcolii duminicale din biserica locală. Gunnar L-a primit pe Hristos când avea doar nouă ani, dar, mai târziu, s-a separat de Domnul. La vârsta de 17 ani, el şi-a reînnoit dedicarea şi a devenit membru al Bisericii Baptiste. Puţin mai târziu, el a citit un articol despre suferinţele şi nevoile triburilor băştinaşe din alte ţări. El s-a simţit foarte mişcat şi I s-a oferit lui Dumnezeu ca să fie folosit pentru gloria Lui, oriunde ar dori Dumnezeu.

După ce a studiat într-un institut biblic şi având o oarecare experienţă în campaniile de evanghelizare din biserica sa locală, Vingren a călătorit spre Statele Unite în 1903. Acolo, el s-a pregătit pentru lucrare în Seminarul Baptist Suedez din Chicago şi a devenit pastor. El a dorit să meargă în India ca misionar, dar Dumnezeu i-a arătat că aceasta nu era voia Sa. Cu toate acestea, o femeie creştină folosită în darurile Duhului i-a spus lui Gunnar că Domnul îl va trimite ca misionar doar după ce el va fi umplut cu puterea Duhului Sfânt. Astfel, Gunnar L-a căutat pe Dumnezeu în viaţa sa şi a primit botezul în Duhul Sfânt.

155

Mai târziu, Domnul i-a îngăduit lui Gunnar să înţeleagă că trebuie să meargă într-un loc numit Pará. El nici nu ştia că există un asemenea loc şi l-a căutat într-un dicţionar, aflând, astfel, că era un stat în Brazilia. Domnul l-a chemat şi pe Daniel Berg. Cei doi au părăsit oraşul New York, încrezători că Domnul Se va îngriji de banii necesari pentru călătorie. Pe drum, au vizitat o biserică şi câţiva oameni le-au dat mai mult decât era necesar pentru un bilet la clasa a III-a pe un vapor cu destinaţia Belen, Pará. Ei au ajuns acolo pe 19 noiembrie 1910.

Vingren şi Berg au fost primiţi cu căldură de biserica baptistă de acolo. Diaconii se întâlneau în fiecare sâmbătă seara pentru a se ruga ca Domnul să le dea încă doi lucrători. Ei au acceptat aceşti noi misionari ca răspuns la rugăciunile lor.

Pentru a se susţine financiar şi ca mijloc de a învăţa portugheza, Daniel şi-a găsit o slujbă într-o fabrică şi a plătit ca Gunnar să ia lecţii de portugheză. Apoi, în timpul nopţii, Gunnar îl învăţa pe Daniel ceea ce acesta învăţase în timpul zilei. Ei au pus portugheza în practică într-o măsură foarte mare, deoarece cântau duete în biserică, mărturiseau şi predicau, se rugau pentru bolnavi şi organizau întâlniri de rugăciune în diferite case.

La şase luni după sosirea lor, a izbucnit o criză în biserică. Doi credincioşi primiseră botezul în Duhul Sfânt. Mulţi credincioşi doreau să primească mai mult de la Domnul, dar un evanghelist s-a opus, cu tărie, învăţăturii penticostale. Pe data de 13 iunie 1911, el şi păstorul au expulzat 18 fraţi din biserică, deoarece acceptaseră mesajul penticostal. Aceştia au format prima biserică penticostală din partea de nord a Braziliei. Ei au reprezentat nucleul „Assemblies of God”, cea mai mare denominaţiune penticostală din această ţară. În 1985, existau deja 4.900.000 de membri botezaţi şi 3.500.000 de credincioşi în biserici.

În acelaşi timp, un alt misionar se confrunta cu aproape aceleaşi experienţe în partea de sud a Braziliei. Louis Francescon, un italian care trăise în Statele Unite, se dusese, de asemenea, în Brazilia în 1910. El a slujit italienilor din Sao Paolo şi, la început, a fost bine primit de bisericile prezbiteriene. După aceea, conducătorii bisericii au respins mărturia sa şi i-au poruncit lui Francescon să părăsească biserica. Diverşi membri ai bisericii au plecat cu el. Biserica întemeiată de ei a devenit biserica-mamă pentru „Congregacao Cristã”, cea de-a doua mare denominaţiune penticostală din Brazilia, cu peste un milion de membri activi în 1985.

În nordul Braziliei, Vingren păstorea noua biserică din Belen şi, de acolo, el şi Berg au dus Evanghelia în alte zone. Berg a lucrat ca evanghelist şi vestitor al Evangheliei. El a călătorit mii de kilometri cu trenul pentru a ajunge la plantaţiile de cauciuc. El a petrecut timp în fiecare sat în care a mers, ducându-se din uşă în uşă, în toate zonele învecinate pentru a vinde Noul Testament sau Biblii sau pentru a da oamenilor o porţiune din Evanghelie. Oriunde mergea, el le vorbea oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu şi se ruga cu cei care doreau să fie mântuiţi. Uneori, îl dureau atât de tare picioarele, încât nu suporta încălţămintea. În acest caz, el îşi scoatea pantofii şi continua desculţ. De

156

asemenea, el călătorea cu barca sa “Boas Novas” (care înseamnă “Vestea bună”) în regiuni în care nu exista transport feroviar. Oamenii veneau cu bărcile, adunându-se pentru 2 sau 3 ore la aceste servicii.

Misionarii se confruntau cu numeroase şi periculoase dificultăţi în timp ce pătrundeau spre interior: o căldură mistuitoare, şerpi veninoşi, animale sălbatice, boli, foamete şi opoziţie aprigă. Cu toate acestea, ei au continuat să-L propovăduiască pe Hristosul cel viu, care vindecă atât sufletul, cât şi trupul, chiar dacă trupurile lor erau chinuite de malarie sau beri-beri. Dumnezeu a onorat credinţa lor şi a răspuns la rugăciunile lor. Familii întregi L-au acceptat pe Domnul, cei bolnavi au fost vindecaţi şi grupuri de noi credincioşi, în multe locuri, au devenit biserici independente din punct de vedere financiar, cu o mărturie bună, păstorite de lucrători pe care Domnul îi ridicase pentru lucrare.

Atât convertiţii cât şi misionarii îndurau mari persecuţii. Brazilia era o ţară romano-catolică. Timp de mulţi ani, biserica îngăduise doar preoţilor să citească Biblia, iar, acum, protestanţii puneau Biblia la dispoziţia oamenilor. Şi nu numai asta, ei îi învăţau pe oameni că puteau să se roage direct lui Dumnezeu în numele lui Isus, fără mijlocirea sfinţilor sau a Fecioarei Maria. Oamenii distrugeau idolii pe care-i veneraseră înainte în casele lor! Ei se adresau direct lui Dumnezeu, şi nu prin intermediul preoţilor, pentru a cere iertare. Aşa cum s-a întâmplat cu apostolii, conducătorii religioşi au decis să-i ucidă pe predicatori pentru a elimina noua lor mişcare. În repetate rânduri, ei au făcut planuri să-i ucidă, dar, cumva, Dumnezeu îi scăpa întotdeauna.

Odată, când o bandă i-a atacat, creştinii au fost bătuţi, dar, la fiecare lovitură, ei răspundeau: “Slavă lui Dumnezeu!” Apoi, un bărbat i-a ascuns în casa lui şi s-a oprit în uşă cu o puşcă ameninţând să tragă în oricine încearcă să le facă vreun rău. Atacatorii s-au ascuns în junglă, gândindu-se să-i atace pe credincioşi altă dată. Un soldat portughez le-a ieşit înainte cu un revolver şi i-a ameninţat pe cei din bandă că va împuşca în cap pe oricine va încerca să se apropie de creştini.

Dumnezeu Şi-a arătat puterea nu numai în binecuvântările date acestor evanghelişti, dar şi în judecata împotriva prigonitorilor lor. Unul dintre aceştia s-a îmbolnăvit de lepră. Un altul, care făcuse mult rău bisericii şi plănuia să continue să-i prigonească, a murit pe neaşteptate. Un om a declarat: “Aş vrea să tai piciorul unuia dintre aceşti protestanţi”. La scurt timp, i s-a găsit trupul lângă un râu, iar un picior îi fusese mâncat de un animal sălbatic. Un alt duşman a încercat să-l lovească pe unul dintre misionari cu o ramură de copac, dar n-a nimerit. Furios, a strigat: “Fie ca acest misionar să ajungă hrană pentru un urs”. Câteva ore mai târziu, oamenii din acel sat au auzit un ţipăt, au alergat acolo şi au ajuns exact la timp pentru a vedea un urs care-l mânca pe omul ce spusese acel lucru. Tot ce au mai putut recupera de la el au fost bucăţi din hainele lui, pătate de sânge.

Biserica a crescut în ciuda persecuţiei, poate chiar din cauza acesteia. Articolele scrise împotriva evangheliştilor în ziare au trezit curiozitatea oamenilor din Belén şi au avut ca urmare un interviu şi un articol publicat în apărarea lor.

157

Într-un oraş, poliţia i-a întemniţat pe toţi credincioşii, i-au ridiculizat şi i-au bătut, dar, în final, poliţiştii au fost convinşi că exista ceva foarte puternic în această religie a acestor deţinuţi, în timp ce îi vedeau cântând şi rugându-se şi mărturisind şi predicând despre Isus Hristos, chiar dacă se aflau în închisoare.

Vieţile schimbate şi mărturia puternică a convertiţilor plini cu Duhul Sfânt a fost şi este încă un factor-cheie foarte important pentru creşterea rapidă a bisericii. Mulţi care veniseră din alte oraşe şi sate s-au întors cu această veste la părinţii şi prietenii lor, aducându-i la Domnul, fie singuri, fie cu ajutorul misionarilor.

Grupurile de creştini au crescut şi au devenit biserici penticostale în tot nordul Braziliei, în timp ce misionarii luau măsuri să pregătească lucrători şi să-i întărească pe creştini. Din 1911-1914, jurnalul lui Vingren relatează despre 384 de persoane care au fost convertite şi botezate în apă şi 136 care au fost botezate în Duhul Sfânt.

Noi misionari, Otto Nelson şi soţia sa, Adina, s-au alăturat lucrării penticostale, venind din Suedia în anul 1915. La scurt timp, Vingren s-a întors în Statele Unite pentru câteva luni şi, mai târziu, a plecat în Suedia. În ambele ţări, el a călătorit în permanenţă, slujind în biserici şi vorbind despre lucrarea şi nevoile lucrătorilor din Brazilia. Trei noi lucrători au venit din Suedia în Belén pentru a-i ajuta pe Gunnar Vingren şi Daniel Berg în Brazilia: Samuel şi Lina Nystrom (care au mersul în amonte de Amazon pentru a întemeia o biserică în Manaus) şi Frida Strandberg, care, mai târziu, a devenit soţia lui Gunnar. Atât soţii Nelson cât şi soţii Nystrom au avut un rol important în dezvoltarea lucrării organizaţiei „Assemblies of God” din Brazilia.

În timp ce bisericile creşteau în nordul Braziliei, misionarii erau din ce în ce mai preocupaţi de oraşele din sud. Berg a murit, iar Vingren şi familia lui s-au mutat la Rio de Janeiro (care era capitala Braziliei) în 1924. El începuse o biserică acolo, cu un an înainte, în casa unui credincios care venise din lucrarea din Belén. Într-una din călătoriile sale, el l-a întâlnit pe Louis Francescon, care păstorea biserica italiană, şi a avut o bună părtăşie cu el.

Din centrul oraşului Rio, Vingren a depus eforturi mari şi constante pentru a răspândi Vestea Bună şi a planta biserici. Caracteristicile bisericilor au fost acelea de a începe să se întâlnească pe stradă, de a avea servicii săptămânale de rugăciune care să dureze toată noaptea, de a se ruga pentru bolnavi. Alte caracteristici au fost: profeţia şi vorbirea în limbi, o predicare simplă dar plină de putere, studii biblice regulate, vieţi transformate ale credincioşilor şi o mărturie plină de râvnă oriunde mergeau ei.

Dumnezeu a binecuvântat şi a înmulţit biserica, dar anii de lucrare şi dificultăţile permanente au afectat foarte mult sănătatea lui Vingren. În timpul unei scurte şederi în Suedia, el a plecat la Domnul în 1933, la vârsta de 53 de ani.

Bisericile au continuat să crească în maniera suedeză. Fiecare biserică a deschis biserici-surori, iar fiecare dintre acestea a continuat sub supravegherea

158

unui pastor al bisericii-mame. Între 1940-1950, misionarii din „Assemblies of God” s-au unit cu misionarii suedezi şi păstorii brazilieni în lucrarea de evanghelizare care se desfăşura pentru a-i întări pe creştini şi a pregăti lucrători noi.

159