Deşeuri

periculoase

0

Cuprins

Cuprins……………………………………………………………………………....pag. 1

Capitolul I- Definiţia şi clasificarea deşeurilor……………………………………...pag. 2

Capitolul II- Managementul deşeurilor……………………………………………...pag. 5

II.1.Problema transportului deşeurilor…………………………………………….....pag.6

II.2. Depozitele de deşeuri…………………………………………………………...pag.7

Capitolul III- Deşeurile în România………………………………………………....pag.9

III.1. Problema deşeurilor în Romania......................................................................pag . 9

III.2. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor...............................................pag 11

Capitolul IV- Deşeuri periculoase………………………………………………….pag 12

IV.1.Legislatie privind Gestiune Deseuri si Substante Chimice Periculoase............pag.14

IV.2.Listele deşeurilor periculoase………………………………………………....pag 15

IV.3.Caracteristicile deşerilor periculoase………………………………………….pag 16

Capitolul V- Transportul deşeurilor periculoase……………………………………pag 18

Capitolul VI- Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase………………...…pag 19

VI.1.Metode de tratare a deşeurilor periculoase………………………………….....pag 20

Capitolul VII- Depozitarea deşeurilor periculoase………………………………….pag 21

Concluzii……………………………………………………………………….……pag 23

Bibliografie………………………………………………………………………….pag 24

1

Capitolul I

Definiţia şi clasificarea deşeurilor

Deşeurile sunt generate în diferitele stadii ale activităţii umane şi reprezintă o

caracteristică inevitabilă a unei societăţi industrializate sau în curs de industrializare.

Compoziţia şi cantitatea de deşeuri sunt puternic dependente de natura consumului,

precum şi de structura industrială şi economică.

Deşeurile reprezintă o pierdere enormă de resurse, atât sub formă de materiale cât

şi de energie. Deoarece generarea excesivă de deşeuri este un simptom al proceselor de

producţie ineficiente, al durabilităţii reduse a bunurilor şi al structurii consumului,

cantităţile de deşeuri pot fi considerate ca indicator pentru eficienţa cu care societatea

utilizează materiile prime.(Oros, Draghici-2002)

Termenul “deşeu “ este definit în legislaţia europeană în articolul 1 al Directivei

Consiliului 74/442/CEE privind deşeurile: “deşeu reprezintă orice substanţă sau obiect

de care posesorul se debarasează conform prevederilor legislaţiei în vigoare”. Definiţia

a fost modificată de Directiva Consiliului 91/156/CCE (Directiva cadru) astfel : “deşeu

2

va însemna orice substanţă sau obiect pe care posesorul îl aruncă, sau intenţionează sau

este obligat să-l arunce”. (XXX-2005)

În momentul de faţă nu există o clasificare general acceptată a deşeurilor. Cea

mai bună clasificare generală pare a fi Reglementarea deşeurilor propusă de Comunitatea

Europeană, care propune clasificări pentru: a.producătorii de deşeuri; b.colectorii de

deşeuri; c.tratarea şi depozitarea deşeurilor.

Directivei Consiliului 74/442/CEE privind deşeurile, amendată de Directiva

Consiliului 91/156/CCE clasifică deşeurile după sursă, procese şi direcţii din care provin,

furnizând baza pentru obţinerea de statistici comparabile şi compatibile privind deşeurile

în Ţările Membre ale Comunităţii Europene.(XXX-2005)

Dupa provenienţă , se pot deosebi următoarele tipuri de deşeuri:

1. Deşeuri municipale şi asimilabile ,care sunt deşeuri generale în mediul urban si rural.

1.1 Deşeuri menajere,provenite din activitatea caznică ,magazine, hoteluri, restaurante,

instituţii;

1.2 Deşeuri stradale, specifice fluxurilor stradale (hârtii,mase plastice,frunze,praf);

1.3 Deşeuri din construcţii si demolări, provenite din activitatea de construcţii şi

modernizare şi întreţinerea străzilor;

1.4 Nămol oraşenesc , rezultat din staţiile de tratare a apelor uzate şi menajere;

2. Deşeuri sanitare, provenite din spitale, dispensare şi cabinete medicale;

3. Deşeuri de producţie , rezultate din procesele tehnologice industriale sau agricole;

3.1.Deşeuri industriale stocabile ,pe care normele europene le clasifica în :

- Deşeuri industriale periculoase ,dar netoxice, de exemplu azbest;

- Deşeuri industriale nepericuloase şi netoxice;

- Deşeuri inerte,de exemplu cele provenite din construcţii;

- Deşeuri toxice, de exemplu cele medicale, radioactive ;

- Deşeuri industriale produse în cantitaţi foarte mari,de exemplu cenuşile produse de

termocentralele care funcţioneaza pe carbine;

3.2. Deşeuri agro-zootehnice provenite din agricultură şi în special, din zootehnie;

3.3. Deşeuri speciale, categorie în care intră explozibilii şi substanţele radioactive;

După destinaţie deşeurile constituie două subgrupe: recuperabile şi irecuperabile,

iar după origine pot fi grupate de asemenea în două subgrupe: rebuturi şi reziduuri. Rebut

3

poate fi o maşină, un utilaj sau un produs care nu mai poate fi folosit direct. Reziduuri

sunt materiile prime, materiale sau produse care sunt respinse în cursul unei fabricaţii sau

a unor acţiuni umane (menaj, comerţ, ramuri industriale, agroalimentare etc.).

Clasificarea care consideră drept criteriu sursa are avantajul că, în multe cazuri,

este în concordanţă cu modalităţile existente de colectare şi depozitare a deşeurilor.

După direcţiile din care apar, deşeurile cele mai semnificative în ceea ce priveşte

în ceea ce priveşte mărunţirea sunt:

-deşeuri agricole;

-deşeuri din construcţii şi demolări;

-echipament electric şi electronic;

-vehicule la sfârşitul perioadei de utilizare;

-sticlă;

-deşeuri verzi;

-deşeuri miniere şi de la cariere;

-hârtie;

-materiale plastice;

-deşeuri de la furnale şi zgură din oţelării;

-textile şi îmbrăcăminte;

-deşeuri de lemn.

În funcţie de natura şi de efectul asupra oamenilor, direcţiile din care apar,

deşeurile se clasifică în trei mari categorii: radioactive, periculoase şi benigne.( Oros,

Drăghici-2002)

Catalogul European al Deşeurilor (CED) este o listă ilustrativă , care nu epuizează

complet subiectul, şi este orientată pe process şi mod de apariţie. Aceasta este subdivizată

în 20 de categorii principale. Pentru descrierea unui deşeu există trei niveluri: categoria

principală, subcategoria şi tipul. Pentru o definire exactă , un singur deşeu trebuie descris

utilizând toate cele trei niveluri. Catalogul conţine 776 tipuri de deşeuri. Unele categorii

de deşeuri sunt excluse din CED, cele mai importante fiind : deşeurile radioactive,

efluenţii gazoşi emişi în atmosferă, explozivii neutilizaţi.

(http://www.gestiuneadeseurilor.ro/Data/pdf/cap_21.pdf)

4

În mometul de faţă nu există un inventar realist al producerii, compoziţiei şi căilor

de depozitare a deşeurilor pentru Europa ca întreg.

Capitolul II

Managementul deşeurilor

Iniţial managementul deşeurilor avea drept obiectiv îndepărtarea deşeurilor şi

curăţirea oraşelor. Dezvoltarea economică şi socială durabilă fără deteriorarea calităţii

mediului impune un management adecvat al deşeurilor fără epuizarea resurselor naturale.

Managementul modern priveşte în alt mod deşeurile.

În primul rând ele nu sunt privite ca şi „resturi” care trebuie îndepărtate din motive

sanitare, ci ca o sursă de materii si materiale prime. În acest fel se pune accent pe

reciclarea şi valorificarea deşeurilor, utilizarea energiei si depozitarea deşeului ultim. În

acest fel se impune un sistem integrat de reprelucrare şi reciclare a deşeurilor bazat pe un

număr mare de tehnologii. Iniţial reciclarea deşeurilor s-a bazat pe recuperarea deşeurilor

de metale valoroase, iar mai apoi recuperarea tuturor materialelor, producerea biogazului,

iar resturile arse şi deşeul ultim să fie depus pe platforme. În acest context managementul

deşeurilor ocupă un rol important deoarece deşeurile nu sunt numai o potenţiala sursă de

poluare, ele constituind şi o sursă de materii prime secundare.

Managementul deşeurilor este un subiect complex format dintr-o multitudine de

componente. În mod particular managementul deşeurilor din Uniunea Europeană

reprezintă o provocare deosebită prin faptul că ea nu trebuie să perturbe piaţa

europeană. Deşi nu există o reţetă care să se aplice în toate situaţiile, Uniunea are

principii ferme pe care se bazează diferitele niveluri ale sistemelor de management al

deşeurilor:

- Principiul prevenirii – producerea deşeurilor trebuie minimizată si evitată pe cât

posibil;

- Principiul responsabilităţii producerii şi al plăţii poluării – acela care produce

deşeurile sau contamineaza mediul înconjurător trebuie să plătească costul

5

acţiunilor sale;

- Principiul precauţiei – trebuiesc anticipate problemele potenţiale;

- Principiul proximităţii – deşeurile trebuiesc depozitate cât se poate de aproape de

locul în care au fost produse.

Aceste principii au căpătat o forma mai concreta în strategia generală privitoare la

deşeuri a Uniunii Europene din 1996 care ierarhizeaza operaţiunile de management al

deşeurilor:

1. prevenirea apariţiei deşeurilor;

2. reciclarea şi reutilizarea;

3. depozitarea finală optimă şi îmbunătăţirea monitorizării.

Strategia insistă de asemenea asupra necesităţii ca:

- Să se reducă deplasarea deşeurilor şi să se îmbunătăţească sistemul de reglementări

privind transportul;

- Să se utilizeze mijloace manageriale noi, cum sunt:

o Instrumente economice de reglementare;

o Statistici şi comparaţii utilizând date corecte;

o Planuri de management al deşeurilor;

o Responsabilităţi adecvate stabilite prin legislaţie. (XXX-2008)

II.1.Problema transportului deşeurilor

O cantitate prea mare de deşeuri se transportă înca pe distante lungi. In unele ţări

standardele privitoare la tratare si depozitare sunt îngăduitoare şi, drept consecinţă,

tratarea şi depozitarea sunt foarte ieftine. Dar transferarea deşeurilor dintr-o ţară

cu standarde exigente de mediu (şi, deci, cu costuri mari de tratare şi depozitare) în

ţări în care aceste operaţii nu sunt foarte costisitoare , nu este o opţiune adecvata pe

termen mediu si lung. Oricum, transportul deşeurilor trebuie minimizat în vederea

reducerii riscului de accidente şi economisirii resurselor. Politica UE stabileşte ca, pe

teritoriul Europei, deşeurile trebuiesc depozitate în locuri cât mai apropiate de acela

în care au fost produse (principiul proximitatii).

6

II.2. Depozitele de deşeuri

Odată colectate, urmează etapa de tratare a deşeurilor. Metodele de tratare ale

deşeurilor sunt variate, la fel ca deşeurile în sine şi locul lor de provenienţă. În principiu,

deşeurile pot fi scoase din circuitul economic (eliminate) sau reintroduse în circuit

(recuperate).

In general, ca urmare a lipsei de amenajari si a exploatarii deficitare, depozitele

de deseuri se numara printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact si risc

pentru mediu si sanatatea publica. Principalele forme de impact si risc determinate de

depozitele de deseuri orasenesti si industriale, in ordinea in care sunt percepute de

populatie, sunt:

modificari de peisaj si disconfort vizual;

poluarea aerului;

poluarea apelor de suprafata;

modificari ale fertilitatii solurilor si ale compozitiei biocenozelor pe terenurile

invecinate.

Poluarea aerului cu mirosuri neplacute si cu suspensii antrenate de vant este

deosebit de evidenta in zona depozitelor orasenesti actuale, in care nu se practica

exploatarea pe celule si acoperirea cu materiale inerte. Scurgerile de pe versantii

depozitelor aflate in apropierea apelor de suprafata contribuie la poluarea acestora cu

substante organice si suspensii. Depozitele neimpermeabilizate de deseuri urbane sunt

deseori sursa infestarii apelor subterane cu nitrati si nitriti, dar si cu alte elemente

poluante. Atat exfiltratiile din depozite, cat si apele scurse pe versanti influenteaza

calitatea solurilor inconjuratoare, fapt ce se repercuteaza asupra folosintei acestora.

Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deseuri

este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care in termenii conceptului de

“dezvoltare durabila”, se intinde pe durata a cel putin doua generatii daca se insumeaza

7

perioadele de amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere ecologica si

postmonitorizare (15-20 ani). In termeni de biodiversitate, un depozit de deseuri

inseamna eliminarea de pe suprafata afectata acestei folosinte a unui numar de 30-300

specii/ha, fara a considera si populatia microbiologica a solului.

Desi efectele asupra florei si faunei sunt teoretic limitate in timp la durata

exploatarii depozitului, reconstructia ecologica realizata dupa eliberarea zonei de sarcini

tehnologice nu va mai putea restabili echilibrul biologic initial, evolutia biosistemului

fiind ireversibil modificata. Actualele practici de colectare transport /depozitare a

deseurilor urbane faciliteaza inmultirea si diseminarea agentilor patogeni si a vectorilor

acestora: insecte, sobolani, ciori, caini vagabonzi. Deseurile, dar mai ales cele industriale,

constituie surse de risc pentru sanatate datorita continutului lor in substante toxice

precum metale grele, pesticide, solventi, uleiuri uzate. Problema cea mai dificila o

constituie materialele periculoase (inclusiv namolurile toxice, produse petroliere,

reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate in comun cu deseuri

solide orasenesti. Aceasta situatie poate genera aparitia unor amestecuri si combinatii

inflamabile, explozive sau corozive; pe de alta parte, prezenta reziduurilor menajere usor

degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe si reduce

poluarea mediului.

În funcţie de tipul deşeurilor acceptate depozitele se clasifică în depozite pentru

deşeuri periculoase, depozite pentru deşeuri nepericuloase, depozite pentru materiale

inerte şi depozite pentru un singur fel de deşeuri (monodeponie). Depozitele trebuie să

dispună de sisteme de pază, echipamente de cântărire, laboratoare de analiză, instalaţii de

recuperare a gazului de depozit şi de tratare a levigatului, de utilaje (buldozere,

încărcătoare, compactoare, screpere, excavatoare) şi de servicii de întreţinere a acestor

utilaje.

Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe (gropi) de gunoi fără vreo măsură

ulterioară este actual o practică care nu mai este acceptată. Actual, depozitarea în rampe

de gunoi presupune la sfârşit închiderea depozitului prin acoperire cu pământ (îngropare)

şi este o practică curentă în multe ţări. Astfel de rampe se organizează în cariere în care

exploatarea s-a încheiat sau în mine abandonate.

8

O rampă de gunoi realizată şi exploatată corect este o metodă relativ ieftină şi

care satisface criteriile ecologice de eliminare ale deşeurilor. Vechile rampe,

necorespunzătoare, au efecte negative asupra mediului, cum ar fi împrăştierea de gunoaie,

atragerea dăunătorilor (insecte, rozătoare) şi poluarea aerului, a apelor şi a solului.

Poluarea aerului se produce prin miasme şi prin degajarea unor gaze rezultate în

urma fermentării, cum ar fi dioxidul de carbon şi metanul, care produc efect de seră şi

contribuie la încălzirea globală. Poluarea apei şi a solului se face prin levigat (lichidul

scurs în urma proceselor biochimice), care, în lipsa unui strat izolator se infiltrează în sol

şi poluează apele pânzelor freatice. Aceste poluări pot fi aşa de puternice că împiedică

creşterea plantelor deasupra acestor rampe. În mod normal, pe rampă deşeurile sunt

compactate pentru a le mări densitatea şi stabilitatea, şi acoperite cu folii şi cu pământ.

Rampele pentru deşeuri organice au instalaţii de recuperare a gazului de depozit.

Principalele componente ale acestui gaz sunt metanul (54 %) şi dioxidul de carbon

(45 %), la care se adaugă mici cantităţi de hidrogen sulfurat, monoxid de carbon,

mercaptani, aldehide, esteri şi alţi compuşi organici. El poate fi valorificat prin ardere.

Dacă nu există posibilitatea de valorificare locală, se recomandă să fie totuşi ars la

instalaţia de faclă deoarece dioxidul de carbon rezultat prin arderea metanului are un

efect de seră mai mic decât al metanului iniţial.

Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol rampele moderne sunt

prevăzute cu straturi izolante, care pot fi din argilă (lut) sau din folii groase de material

plastic (geomembrane) sau textil (geotextile). Grosimea stratului de argilă trebuie să fie

mai mare de 1 m pentru deşeuri inerte sau nepericuloase şi mai mare de 5 m pentru

deşeuri periculoase (http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor)

Capitolul III

Deşeurile în România

III.1. Problema deşeurilor în Romania

9

La nivelul României, problemele legate de gestionarea deşeurilor sunt, în mare

parte:

cantitatea de deşeuri nu se cunoaşte cu exactitate din cauza lipsei sistemelor de

cântărire;

există cantităţi semnificative de deşeuri necolectate; circa 20% din locuitorii

mediului urban nu au contracte de salubrizare, iar în mediul rural aproape nimic nu se

colectează organizat;

colectarea deşeurilor menajere este neselectivă, iar reciclarea se axează doar pe

acele tipuri de deseuri usor vandabile;

deşeurile depozitate au conţinut mare de materiale organice care prin

descompunere generează gaze cu efect de seră ( metan, dioxid de carbon);

valorificarea energetică a deşeurilor nu este o practică de eliminare curentă în

România;

nu este organizată o reţea comercială pentru valorificarea deşeurilor, depozitele

existente sunt uneori amplasate în locuri sensibile- în apropierea locuiţelor, a apelor de

suprafaţă, a zonelor de agrement; depozitele nu sunt amenajate corespunzător, conducând

la poluare.

Colectarea, reciclarea şi tratarea deşeurilor reprezintă o prioritate şi se regăseşte şi

în angajamentele asumate de România faţă de Uniunea Europeană. Deocamdată, nu a fost

pus la punct sistemul de colectare selectivă pe întreg teritoriul ţării. Statistici oficiale,

arată că în România, în anul 2004, au fost generate circa 36.315.000 de tone de deşeuri,

din care 99,4% reprezintă deşeuri nepericuloase şi 0,6% deşeuri periculoase. Cele mai

mari cantităţi provin din industria extractiva - 94,9%, urmată de industria prelucratoare.

Cel mai mare impact asupra populaţiei îl au deşeurile municipale care, în 2004, au

reprezentat 380 de kilograme pe cap de locuitor.

În România 1.300.000 tone de ambalaje au fost introduse pe piaţă în 2007. Din

acestea 36% au fost reciclate. Agenţia Naţionala pentru Protecţia Mediului a stabilit un

obiectiv de 40% rată de reciclare a deşeurilor municipale în 2011.

Potrivit legislaţiei europene, ţara noastră trebuie să recicleze 55% din deşeurile de

ambalaje generate în anul 2013.

10

Fiecare roman generează cam 5 kilograme de deşeuri pe săptămînă . Anual,

Romania trebuie să gestioneze eficient, în medie, 36,7 milioane de tone de deşeuri, adică

aproximativ 100.000 de tone de deşeuri pe zi. Din totalul deşeurilor municipale,

aproximativ 40% reprezintă materiale reciclabile, din care cca.20% pot fi recuperate,

nefiind contaminate. ( http://www.sort.ro/index.php?page)

Instituţiile din industria sticlei, hârtiei şi cartonului şi maselor plastice au început să

preia aceste deşeuri de la centrele de colectare în vederea reciclării şi/sau valorificării.

Cantitatea acestui tip de deşeuri generată în România este relativ scazută, dar se

prognozează o creştere, determinată de dezvoltarea economică a ţării. Nu există încă un

sistem adecvat de valorificare a deşeurilor din construcţii şi demolări, ci doar o reutilizare

interna în gospodăria proprie sau o comercializare pe o piata nedeclarată.

III.2. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor

România dispune de un instrument pentru reducerea poluării mediului, pentru

îmbunătăţirea sănătaţii publice, şi pentru promovarea dezvoltării durabile - Planurile

Regionale de Gestionare a Deşeurilor (PRGD). Avem opt planuri regionale pentru

gestionarea deşeurilor.

Populaţia a fost instruită cum să separe la sursă diferitele categorii de deşeuri. De

asemenea, se urmăreşte colectarea întregii cantităţi de deşeuri generate, fluxul deşeurilor

colectate separat va fi eficientizat, toate depozitele necontrolate vor fi închise şi

ecologizate, şi se vor construi noi depozite controlate, staţii de sortare şi de compostare,

şi instalatii de reciclare.

În România, autorităţile publice locale trebuie să asigure colectarea selectivă a

deşeurilor de ambalaje prin serviciile publice de salubrizare, precum şi prin amenajarea

de spaţii adecvate şi amplasarea de containere pentru gunoiul diferenţiat.

Exista operatori economici reciclatori de deşeuri de hârtie şi carton, materiale

plastice, sticlă, lemn, materiale feroase şi neferoase. Aceştia preiau deşeurile de la

colectorii autorizaţi. (http://www.granturi-phare-deseuri.ro/docs/Plan_regional/LUCRU

%20Reg%201%20NE-%20draft%20PRGD%20revizuit.pdf)

11

Capitolul IV

Deşeuri periculoase

În 1976, în SUA prima lege privind problema deşeurilor periculoase a fost trecută

prin Congres. Această legislaţie este numită Actul privind Convervarea şi Recuperarea

Resurselor (RCRA).

RCRA defineşte deşeul periculos ca : un deşeu solid sau o combinaţie de deşeuri

solide care, din cauza cantităţilor lor, a concentraţiilor sau a caracteristicilor chimice,

fizice sau infecţioase pot cauza sau contribui semnificativ la creşterea mortalităţii sau o

creştere în mod irevesibil a îmbolnăvirilor sau posedă o prezenţă substanţială sau un

potenţial pericol asupra sănătăţii umane sau a mediului când sunt tratate, stocate,

transportate, depozitate sau organizate în acest fel.

Există totodată două definiţii ale deşeurilor periculoase sub programul RCAR: o

definiţie statutară şi o definiţie reglementară. Definiţia statutară citată mai sus este rar

folosită astăzi. În primul rand a servit ca şi un ghid general pentru EPA în scopul

dezvoltării definiţiei reglementare a deşeului periculos. Pentru dezvoltarea definiţiei

reglementare a deşeului periculos au fost folosite două mecanisme diferite : prin listarea

anumitor deşeuri specifice ca şi periculoase şi prin identificarea caracteristicilor care,

dacă sunt prezente într-un deşeu îl fac periculos.. EPA a dezvoltat definiţia reglementară

12

a deşeurilor periculoase care încorporează atât listele cât şi caracteristicile acestora.

(http://www.epa.gov/lawsregs/laws/rcra.html)

Aceste deşeuri provin în cea mai mare parte din industria chimică, rafinării,

industria metalurgică, ateliere auto, unităţi medicale. Sunt reprezentate prin compuşi

metalici, solvenţi organici halogeni, acizi compuşi organofosforici, fenoli, cianuri, eteri,

vopsele, pesticide, reziduuri de spital. Cele mai periculoase substanţe chimice sunt

pesticidele folosite în agricultură pentru protecţia plantelor contra bolilor şi dăunătorilor.

O altă substanţă extrem de toxică reprezintă dioxina, care stă la baza producerii altor

substanţe toxice periculoase. Dioxina este un component al erbicidelor clorurate folosite

destul de intens în agricultură. Dioxina apare de asemenea şi la arderea reziduurilor

menajere conţinând plastic sau lemn tratat cu substanţe chimice clorurate.

Detergentii cum ar fi clorul, innalbitorii, substantele folosite la deblocarea tevilor,

vopseaua, produsele pentru eradicarea gandacilor, bateriile portabile, medicamentele si

alte produse pe baza de substante chimice fac parte din categoria substantelor

periculoase.

Deocamdata, doar o parte dintre deseurile periculoase sunt colectate separat si

reciclate. Este vorba despre uleiul de motor, bateriile auto, bateriile telefoanelor mobile.

Restul, cum ar fi medicamentele, ierbicidele, pesticidele, vopselele, nu sunt deocamdata

colectate separat.

Un caz aparte de deşeuri periculoase este cel al deşeurilor radioactive. Acestea nu

pot fi eliminate prin distrugere, ci doar prin depozitare. Pentru eliminarea deşeurilor

radioactive România are nevoie de două depozite de deşeuri care să stocheze deşeurile

radioactive de la Centrala Nucleară de la Cernavodă.

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor)

In 2003, în România, au fost identificate 145 de tipuri de deşeuri periculoase, din

totalul de 237 înscrise în Catalog European de Deseuri. Toate aceste tipuri au însumat o

cantitate generata de peste 2,2 milioane tone de deşeuri, ceea ce reprezintă 3% din totalul

deşeurilor produse în 2003, inclusiv sterilul minier.

Cantităţi considerabile de deşeuri periculoase au fost înregistrate în judeţele

Vâlcea, Prahova, Alba, Dolj, Bacău, Constanţa, Olt. Majoritatea deşeurilor periculoase

13

provin din industria chimică (anorganică şi organică), de la rafinarea petrolului şi din

procesele termice.

Principalele tipuri de deşeuri periculoase generate în 2003 au fost:

• deşeuri de sodă calcinată (leşii caustice)

• fosfogips

• deşeuri petroliere

• zguri din metalurgia neferoasă (a plumbului)

• reziduuri halogenate din chimia organică

• nămoluri cianurate cu metale grele

• baterii uzate cu plumb

• deşeuri de la epurarea gazelor

• amestecuri de grăsimi şi uleiuri de la separarea grăsimilor din apele uzate.

Cea mai mare cantitate de deşeuri periculoase s-a generat, în cadrul industriei

chimice predominând deşeurile de sodă calcinată (judeţele Alba, Dolj şi Vâlcea)

şi fosfogips (judetul Bacău).

Metalurgia este o altă activitate industrială care produce cantităti mari de deşeuri

periculoase, cu preponderenţă zguri din metalurgia aluminiului (judeţul Olt) şi altor

metale neferoase (judeţul Maramureş).

(http://facultate.regielive.ro/referate/comert/problematica_deseurilor_in_romania-

93839.html?in=all&s=management%20deseur%20roman)

IV. 1. Legislatie privind Gestiune Deseuri si

Substante Chimice Periculoase

1. Legea nr. 426/2001 -M.Of. nr. 411/25.07.2001 pentru aprobarea Ordonantei de

Urgenta nr. 78/2000 - M.Of. nr. 283/22.06.2000 privind regimul deseurilor

2. Hotararea Guvernului nr. 1057/2001 M.Of. nr. 700/05.11.2001 privind regimul

bateriilor si acumulatorilor care contin substante periculoase

3. Hotararea Guvernului nr. 856/2002- M.Of. nr. 659/05.09.2002 privind evidenta

gestiunii deseurilor si aprobarea listei cuprinzand deseurile, inclusiv deseurile periculoase

14

4. Hotararea Guvernului nr. 170/2004 -M.Of. nr. 160/24.02.2004 privind gestionarea

anvelopelor uzate

5. Hotararea Guvernului nr. 2406/2004 -M.Of. nr. 32/2005 privind gestionarea

vehiculelor scoase din uz

6. Hotararea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deseurilor (abroga HG nr.

162/2002) (la M.O. spre publicare)

7. Hotararea Guvernului nr. 448/2005 privind gestiunea deseurilor de echipamente

electrice si electronice -M.Of. nr. 491/10.06.2005

8. Hotararea Guvernului nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor si deseurilor de

ambalaje ( abroga HG nr.349/2002)

9. Hotararea de Guvern nr 322/2005 pentru modificarea si completarea HG nr. 541/2003

privind stabilirea unor masuri pentru limitarea emisiilor in aer ale anumitor poluanti

proveniti din instalatii mari de ardere -M.Of. Nr 359/27.04.2005

10. Legea nr. 263/2005 Privind regimul substantelor si produselor chimice periculoase

(http://www.societatedurabila.ro/index.php?id=18)

IV.2.Listele deşeurilor periculoase

Listele deşeurilor periculoase descriu deşeurile din diferite procese industriale,

deşeuri din sectoare specifice ale industriei sau deşeuri de tipul formulelor chimice

specifice.

Utilizarea listelor pentru definirea deşeurilor periculoase prezintă anumite

avantaje şi dezavantaje. Un avantaj ar fi că listele fac procesele de identificare a

deşeurilor periculoase uşoare pentru agenţii deşeurilor industriale. Este nevoie doar de

cunoştinţe despre originea deşeului pentru a determina dacă este enumerate, nefiind

necesare analizele de laborator. Prin compararea oricărui deşeu cu descrierile deşeurilor

enumerate se poate determina uşor dacă deşeul este periculor. Utilizarea listelor EPA

prezintă de asemenea câteva dezavantaje. De exemplu listele nu pot contoriza toate

deşeurile periculoase. Un alt dezavantaj este lipsa de flexibilitate a listelor. Listele

desemnează un deşeu ca fiind periculos dacă el provine dintr-o categories au clasă

particulară. Compoziţia actuală a deşeului nu este o consideraţie suficientă pentru a

15

schimba încadrarea deşeului. Astfel, listele de deşeuri periculoase pot regal când nu este

necesar anumite deşeuri care nu posedă o ameninţare semnificativă asupra sănătăţii.

EPA a studiat şi enumerate sute de deşeuri periculoase a deşeurilor industriale

specifice. Aceste deşeuri sunt descries sau enumerate în patru liste diferite. Aceste liste

sunt:

Lista F desemnează ca deşeuri periculoase particulare deşeurile provenite din

anumite procese de fabricare sau industriale comune. Deoarece procesele care produc

aceste deşeuri pot decurge în sectoare diferite ale industriei, deşeurile din lista F sunt

cunoscute ca şi deşeuri provenite din surse nespecifice. Aceste deşeuri sunt clasificate în

şapte grupe.

Lista K desemnează ca fluxuri de deşeuri periculoase particulare acele deşeuri

provenite din anumite industrii specifice. 13 industrii pot genera deşeuri din lista K, insă

nu toate deşeurile provenite din aceste 13 industrii sunt periculoase.

Lista P şi lista U sunt similare în aceea că ambele conţin formulări pur

periculoase sau comerciale ale câtorva chimicale nefolosite specifice.

Fiecare din cele patru liste desemnează de la 30 până la câteva sute de deşeuri

periculoase. Fiecărui deşeu din listă îi este alocat un cod, constând dintr-o literă asociată

cu lista, urmată de trei cifre (exemplu F001).

Există patru criterii diferite prin care se poate încadra un deşeu ca fiind periculos,

dacă acesta nu se gaseşte pe nici una din liste:

Deşeurilor periculoase li se alocă câte o literă (cod) şi se clasifică în: deşeuri

toxice (T); deşeuri periculoase acute (H); deşeuri inflamabile (I); deşeuri corozive (C);

deşeuri reactive (R); deşeuri cu toxicitate caracteristică (E). Codurile alocate implică

anumite reglementări care se aplică în manevrarea deşeurilor. De exemplu deşeurile cu

codul H sunt supuse unor standarde de management mai stricte decât celelalte deşeuri.

(Oros, Drăghici-2002)

IV.3.Caracteristicile deşerilor periculoase

16

O caracteristică a unui deşeu periculos este o proprietate care indică capacitatea

unui deşeu de a poseda o ameninţare suficientă pentru a deservii reglementărilor de deşeu

periculos. O caracteristică a unui deşeu periculos trebuie să fie detectată prin utilizarea

metodelor de testare standard. Caracteristicile care dau periculozitate deşeurilor sunt:

imflamabilitate, coroziune, reactivitate, toxicitate. Si acestor deşeuri le sunt atribuite

coduri ca şi celor din listă (exemplu D00X).

1. Inflamabilitatea

Deşeurile inflamabile care pot lua foc usor şi pot susţine arderea. Multe vopsele,

curăţători şi alte deşeuri industriale prezintă pericol de aprindere. Cele mai inflamabile

deşeuri sunt lichidele în formă fizică. Această proprietate se testează printr-un test. Testul

punctului de aprindere determină temperature cea mai mică la care un compus chimic se

aprinde când este expus la flacără. Un deşeu nelichid poate fi poate fi periculos datorită

inflamabilităţii dacă se poate aprinde spontan şi poate arde atât de puternic încât să creeze

un pericol.

2.Coroziunea

Deşeurile corozive sunt deşeuri acide sau alcaline (bazice) care pot coroda sau

dizolva uşor metale sau alte materiale. Ele sunt deasemenea printre cele mai commune

fluxuri de deşeuri periculoase. Deşeul de acid sulfuric din bateriile autovehiculelor este

un exemplu de deşeu coroziv. Un deşeu este considerat coroziv dacă are pH-ul mai mic

sau egal cu 2 sau mai mare sau egal cu 12,5.

17

3.Reactivitatea

Un deşeu reactiv este unul care explodează uşor sau este supus unei reacţii violente.

Exenple obişnuite sunt muniţiile şi explozibilele descărcate. Nu există o metodă de

testare de încredere pentru a evalua potenţialul deşeului de a exploda sau reacţiona

violent în condiţii de manevrare obişnuite.

4.Toxicitatea

Scurgerea compuşilor toxici în cursurile apelor potabile de adâncime este unul din

cele mai obişnuite moduri de a expune populaţia chimicalelor găsite în deşeurile

industriale. (Oros, Drăghici-2002)

Capitolul V

Transportul deşeurilor periculoase

Transportul deşeurilor periculoase se efectuează de la generator sau deţinător,

denumit expeditor, către operatorul economic care realizează operaţia de

colectare/stocare temporara/tratare/valorificare/eliminare, denumit destinatar. Pentru

efectuarea transportului este necesar si acordul agenţiei judetene pentru protecţia

18

mediului în a cărei rază teritorială se află instalaţia de tratare/valorificare/eliminare.

Ruta de transport a deşeurilor periculoase se stabileşte de către expeditor şi

transportator, avându-se în vedere pe cât posibil ocolirea oraşelor, şi se autorizează de

către inspectoratul pentru situaţii de urgenţă.

Pentru deşeurile periculoase generate în cantitate mai mică de 1 t/an, formularul de

expeditie/transport deşeuri periculoase, nu trebuie să conţină aprobarea agenţiei pentru

protecţia mediului

Destinatarul este obligat să preleveze o probă din fiecare transport de deşeuri

periculoase, pe care să o pastreze în condiţii de siguranţă şi etichetată corespunzator un

interval de cel putin 3 luni.

Deşeurile periculoase care fac obiectul transportului trebuie să fie ambalate şi

etichetate în conformitate cu prevederile legale. (www.avocatnet.ro/content/articles)

Capitolul VI

Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase

Multe probleme privind deşeurile periculoase pot fi evitate chiar de la început prin

reducerea deşeurilor de la sursă şi minimizarea deşeurilor- utilizarea proceselor de tratare

care reduc cantităţile de deşeuri necesare depunerii finale. Există câteva moduri prin care

cantităţile de deşeuri pot fi reduse, printre care: reducerea la sursă, separarea şi

concentrarea deşeurilor, îndepărtarea resurselor şi reciclarea deşeurilor. Cele mai

obişnuite categorii de reduceri la sursă şi reduceri de volum sunt: substituţia materialelor,

segregarea la sursă, reutilizarea, modificări de proces şi reciclarea.

19

Există patru moduri de reciclare:

-reciclarea directă ca material brut la generator, prin întoacerea la materia primă a

materialului brut când nu este complet consumat într-un process de sinteză;

-transfer ca material brut la alt proces (deşeu într-un proces- materie primă în altul);

-utilizare pentru controlul poluării sau tratarea deşeului, ca de exemplu utilizarea unui

deşeu alcalin pentru neutralizarea unui deşeu acid;

-recuperarea energiei; de exemplu de la incinerarea deşeurilor periculoase combustibile.

VI.1.Metode de tratare a deşeurilor periculoase

Câteva tipuri de deşeuri periculoase pot fi detoxificate sau făcute mai puţin

periculoase pot fi detoxificate sau făcute mai puţin periculoase prin metode de tratare

fizică, chimică, termică şi biologică. Tratarea deşeurilor periculoase poate fi costisitoare,

dar poate servi la pregătirea materialului pentru reciclare sau depunerea finală într-o

manieră care oferă siguranţă mai mare decât depunerea fără tratare.

Metode fizice

Separare de fază: sedimentare, decantare, filtrare, centrifugare, flotaţie;

Tranziţie de fază: distilare, evaporare, uscare, stripare, precipitare fizică;

Transfer de fază: extracţie cu solvent, scurgere;

Separare moleculară: osmoza inversă, electrodializă.

Metode chimice

Depinde de proprietăţile chimice ale constituenţilor deşeurilor, şi anume de

proprietăţile acido-bazice, de oxidare-reducere, precipitare, complexare, reactivitate,

inflamabilitate, corozivitate şi altele. Operaţiile chimice de tratare includ printre altele

neutralizarea acido-bazică, precipitare chimică, extracţie şi scurgere chimică, oxidare,

hidroliză.

Metode termice

Pot fi folosite pentru reducerea volumului, îndepărtarea substanţelor volatile,

combustibile, substanţei organice mobile şi distrugerea materialelor patogene şi toxice.

Cel mai aplicat procedeu de tratare termică este incinerarea. Alte procedee sunt piroliza şi

oxidarea umedă.

20

Metode biologice

Aceste procedee sunt: biodegradarea; mineralizarea; tratarea aerobă a deşeurilor,

care utilizează bacterii şi ciuperci aerobe; tratarea anaerobă a deşeurilor.

Au fost dezvoltate şi alte procese de tratare a deşeurilot periculoase, în special

remedierea. Procesul de barbotare a aerului este un process de volatilizare in situ pentru

striparea compuşilor volatili din apele de adâncime. Fitoremedierea este procesul în care

se utilizează plante vasculare pentru remedierea solurilor contaminate de suprafaţă.

(Oros, Drăghici-2002)

Capitolul VII

Depozitarea deşeurilor periculoase

Depozitarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase reprezintă activitatea

agenţilor economici de a pune la păstrare şi conservare aceste produse, în depozite sau

orice alte spaţii de depozitare, în vederea introducerii lor în circuitul productiv sau

comercial ori a utilizării pentru prestarea unor servicii către populaţie.

Sunt considerate depozite sau spaţii de depozitare clădirile, construcţiile şi orice alte

locuri amenajate special în acest scop, prevăzute cu echipamentele şi dotările necesare

prin care să se asigure păstrarea şi conservarea substanţelor şi preparatelor chimice

periculoase, există în acest moment un singur depozit pentru substanţe periculoase la

strandarde europene în România , la Slobozia; alte astfel de depozite sunt în construcţie.

21

Echipamentele şi dotările necesare amenajării unui depozit sunt următoarele:

• ventilaţia naturală sau instalaţii de ventilaţie;

• ziduri sau diguri de protecţie;

• canale sau şanţuri de scurgere;

• furtune speciale pentru operaţiunile de încărcare-descărcare şi sisteme de drenare

a scurgerilor;

• mijloace şi dispozitive de stingere a incendiilor, cum ar fi: lăzi cu nisip, lopeţi,

extinctoare, hidranţi şi furtune de apă etc;

• instalaţii de răcire cu apă, dacă este cazul;

• instalaţii de pulverizare a apei sau aburului, prevăzute cu duze pentru stingerea

incendiilor sau exploziilor ;

• instalaţii de neutralizare a produselor corosive sau toxice.

La realizarea depozitelor şi spaţiilor de depozitare pentru substanţele şi preparatele

chimice periculoase trebuie să fie avute în vedere următoarele:

1. categoriile de pericol de incendiere sau explozie, corozivitatea şi efectele toxice

sau nocive ale substanţelor şi preparatelor chimice periculoase ce urmează a fi depozitate.

22

2. gradul de rezistenţă la foc al construcţiei, sensibilitatea la coroziune şi

posibilitatea de nu se impregna cu produse toxice sau nocive;

3. distanţele minime de siguranţă între depozite sau spaţii de depozitare şi alte

construcţii.(http://facultate.regielive.ro/referate/comert/problematica_deseurilor_in_roma

nia-93839.html?in=all&s=management%20deseur%20roman)

Concluzii

Programele de management ale deşeurilor încep să ia amploare şi ajută la

schimbarea percepţiei generale asupra deşeurilor şi la conştientizarea riscului pe care

acestea îl constituie.

În present deşeurile în general şi cele periculoase în particular sunt din ce în ce mai

bine gestionate.

Dacă sunt manageriate corespunzător deşeurile periculoase nu reprezintă un risc

atât de mare pentru sănătatea populaţiei şi mediu.

Dezvolarea durabilă nu poate exista fără o bună administrare a deşeurilor.

23

Bibliografie

Oros Vasile, Camelia Draghici-“Managementul deseurilor”, Editura Univ.

Transilvania, 2002,Brasov, pag.1-3, 69-74 ;

XXX -Metode şi tehnologii de gestionare a deseurilor – Ministerul Mediului şi

Gospodaririi Apelor, 2005 ;

XXX- Broşură deşeuri, 2008;

http://www.granturi-phare-deseuri.ro/docs/- accesat 28.III.2009

http://www.gestiuneadeseurilor.ro/Data/pdf/cap_21.pdf - accesat 28.III.2009

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor -accesat 28.III.2009

http://www.sort.ro/index.php?page -accesat 28.III.2009

http://www.epa.gov/lawsregs/laws/rcra.html - accesat 28.III.2009

24

http://facultate.regielive.ro/referate/comert/problematica_deseurilor_in_romania-

93839.html?in=all&s=management%20deseur%20roman- accesat 28.III.2009

http://www.avocatnet.ro/content/articles- accesat 28.III.2009

http://www.societatedurabila.ro/index.php?id=18- accesat 28.III.2009

25