Embed Size (px)
Citation preview
Divinitatea Mântuitorului după Evanghelia a 4-a
Cuprins
Lista de Abrevieri........................................................................................................... ................
Introducere............................................................................................................................... Capitolul I. Informații generale despre Sfintele Evanghelii.........................................................
1. Scopul scrierii Sfintelor Evanghelii.........................................................................................
2. Cele patru simboluri ale Evangheliei...................................................................................... ..
3. Forma şi conţinutul general al Sfintelor Evanghelii................................................................
4. Raportul între Evanghelia după Ioan şi Evangheliile sinoptice................................................
Capitolul II. Sfânta Evanghelie după Ioan................................................................................... 1. Sfântul Ioan Teologul..................................................................................................... ........
2. Scrierile ioaneice......................................................................................................................
3. Sfânta Evanghelie după Ioan............................................................................................... .....
3.1. Autorul...........................................................................................................................
3.2. Mărturia Tradiţiei...................................................................................................... ......
3.3. Limba........................................................................................................................ .....
3.4. Destinatarii........................................................................................................... ...........
3.5. Planul Evangheliei...................................................................................................... ....
A. Prima descriere.............................................................................................................
B. Descrierea a doua.......................................................................................................
C. Descrierea a treia..........................................................................................................
3.6. Tipuri de argumentare la Ioan..........................................................................................
4. Erezii împotriva divinității Mânuitorului.................................................................................
5. Hristologia Sinodului Întâi Ecumenic...................................................................................... Capitolul III. Divinitatea Mântuitorului după Evanghelia a IV-a..............................................
A. Dumnezeire sau divinitate................................................................................................. ..
1. Formularea dogmatică a învățăturii despre divinitatea Mântuitorului................................
2. Argumente sau „dovezi” ale divinităţii Mântuitorului.......................................................
a) conştiinţa de Sine a Mântuitorului.................................................................................
b) termenul „θεός"........................................................................................................... ..
c) termenul „κύριος"..........................................................................................................
d) iertarea păcatelor........................................................................................................ ...
e) judecarea sufletelor.......................................................................................................
f) schimbarea (-împlinirea) Legii.....................................................................................
g) închinarea adusă lui Hristos.................................................................... .....................
h) minunile.................................................................................................................. ....
i) împlinirea profețiilor mesianice.....................................................................................
j) profeţiile Mântuitorului.................................................................................................
k) alte argumente în favoarea divinităţii Mântuitorului....................................................
3. Ipoteze împotriva divinității Mântuitorului.........................................................................
4. Importanța învățăturii despre divinitatea Mântuitorului.....................................................
B. Aspecte ale divinității Mântuitorului în Evanghelia a patra.............................................
1. Persoana divino-umană a Mântuitorului............................................................................
2. Iisus – Cuvântul.................................................................................................................
2.1. Cuvântul „era"..........................................................................................................
2.2. Cuvântul, prin Care toate s-au făcut...........................................................................
2.3. Cuvântul, făcut trup..................................................................................................
3. Iisus - Fiul Omului..............................................................................................................
4. Hristosul................................................................................................................. ............
4.1. Hristos, Numele Divin..............................................................................................
4.2. Hristos, Învățătorul....................................................................................................
4.2.1. Lumina...............................................................................................................
4.2.2. Viața................................................................................................................. ..
4.2.3. Adevărul..........................................................................................................
4.2.4. Uşa către Tatăl sau Calea cea bună....................................................................
4.3. Hristos, Păstorul..................................................................... ...................................
4.4. Hristos, Domn şi împărat...........................................................................................
p. 4
p. 1 p. 7
p. 12
p. 15
p. 15
p. 18
p. 19 p. 19
p. 22
p. 23
p. 23
p. 25
p. 26
p. 27
p. 27
p. 27
p. 27
p. 28
p. 30
p. 33
p. 38 p. 44
p. 44
p. 49
p. 51
p. 52
p. 52
p. 53
p. 53
p. 54
p. 54
p. 54
p. 55
p. 56
p. 57
p. 59
p. 64
p. 73
p. 76
p. 76
p. 85
p. 87
p. 89
p. 90
p. 93
p. 95
p. 95
p. 96
p. 97
p. 98
p. 99
p. 100
p. 101
p. 102
2
5. Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu.......................................................................................
Concluzii.................................................................................................................... .....................
Bibliografie.............................................................................................................................. ..........
p. 103
p. 105
p. 109
LISTA ABREVIERILOR
A.B. – Revista Altarul Banatului
B.O.R. – Revista Biserica Ortodoxă
Română
G.B. – Revista Glasul Bisericii
M.A. – Revista Mitropolia Ardealului
M.B. – Revista Mitropolia Banatului
M.M.S.– Revista Mitropolia Moldovei şi
Sucevei
M.O. – Revista Mitropolia Olteniei
Ort. – Ortodoxia, Revista Patriarhiei
Române
P.G. – Patrologia Greacă
P.L. – Patrologia Latină
P.S.B. – colecţia Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti
R.T.A. – Revista de Teologie Sfântul
Apostol Andrei
S.T. – Revista Studii Teologice
T.V. – Revista Teologie şi Viaţă
V.O. – Vestitorul Ortodoxiei, Bucureşti.
apost. – apostolic
arhid. – arhidiacom
arhim. – arhimandrit
art. – articol
asist. – asistent
cap. – capitolul
can. – canonul, canoanele
cf. – conform
dr. – Doctor în ştiinţe
drd. – doctorand
ec. – ecumenic
ed. – ediţia
Ed. – Editura
Ed. Inst. Biblic, (I.B.M.B.O.R.) – Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române
î.d. Hr. – înainte de Hristos
n.a. – nota autorului
n.n. – nota noastră
nr. – numărul
Op. cit. – opera citată
p. – pagina citată (paginile)
pr. – preot
prof. – profesor
rev. – revista
Rev. – reverend
Sin. – Sinod
trad. – traducere
T.D. – Teză de Doctorat
T.D.S. – Teologia Dogmatică şi Simbolică
v. – vezi
vol. – volumul
1
Introducere
Dogma fundamentală a creştinismului este divinitatea lui Iisus Hristos. Această dogmă
ne învaţă, că Însuși, Fiul lui Dumnezeu, a luat chip de om şi a venit pe pământ ca să
mântuiască neamul omenesc de păcate. Faptul acesta istoric, este de-o importanţă covârşitoare
în istoria bisericii creştine, pentru că divinitatea Mântuitorului Iisus Christos, este esenţa
creştinismului.
Una dintre temele majore ale teologiei creștine contemporane este aceea a Întrupării
Fiului lui Dumnezeu. Aceasta pentru că în creștinismul contemporan se analizează din nou
hotărârile hristologice ale Sinoadelor ecumenice, în perspectiva ultimelor cercetări, dar și
pentru faptul că sectele raționaliste ieșite din protestantismul de după Reformă vor să
demonstreze credincioșilor lor că și fără teologia ce se desprinde din Sfânta Tradiție și din
Tradiția bisericească în general se poate ajunge la adevărul de credință, dar, ele abordează
diverse dogme ale Bisericii, tratându-le într-un mod cu totul deformat.
În acest sens, dumnezeirea lui Iisus Hristos a fost contestată și înțeleasă greșit de către
eretici. Aceasta s-a întâmplat chiar dacă Biblia conține numeroase mărturii din care reiese
dumnezeirea Sa. El și-a primit natura sau Ființa prin naștere din Tatăl, mai înainte de toți
vecii, adică, „Fiul există de când Tatăl și Duhul Sfânt, adică din veșnicie”.
Faptul că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui nemărginită, ne-a dat pentru cunoașterea
Lui Evanghelia sub patru forme diferite, reprezintă o foarte mare bogăţie, deoarece,
dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost clar descrisă în cele patru Evanghelii,
precum și în toate celelalte scrieri din care este alcătuit Noul Testament.
Nici una dintre Evanghelii, nu este o biografie în sensul modern al acestui termen, și
cu atât mai puțin Sfânta evanghelie după Ioan, în care, față de primele evanghelii numite și
sinoptice, mai multe întâmplări sunt omise, după cum însuși Sfântul evanghelist Ioan, ne
spune, că multe semne nu sunt relatate în cartea lui, pentru că nici în lumea întreagă n-ar fi
putut încăpea cărţile care s-ar fi putut scrie despre semnele Domnului (Ioan 20:30; 21:25).
2
Faptele şi Persoana lui Isus alcătuiesc conținutul Evangheliei care nu este o scriere
obișnuită, ci însăși viaţa şi mesajul Persoanei divine a Mântuitorului. De-abia cu trecerea
timpului acest termen şi-a extins semnificaţia cuprinzând cele patru istorisiri canonice care,
prin Biserică, au fost primite drept singurele lucrări cu autoritate în creștinism.
Deşi Evanghelia este una singură, pentru că are un singur autor și subiect, pe
Dumnezeu însuşi, ea se diferenţiază formal, după cei care au propovăduit-o şi mai mult, au
consemnat-o în scris. Astfel până în anii 1970 se considera că „evangheliile constituiau o
specie literară unică în lumea greco-romană şi că orice analogii aparente cu alte scrieri
creştine timpurii sau din contextul literar greco-roman mai larg erau irelevante”.
Biserica a ales pe cele patru Evanghelii (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) dintr-un „număr
enorm de mare din alte evanghelii care existau deja în timpurile vechi” , şi astfel aceste patru
Evanghelii au fost introduse în ceea ce se numeşte canonul Noului Testament sau, mai simplu,
Noul Testament.
În prezent, primele 4 cărţi ale Noul Testament se numesc: fie - Evanghelie - ca o
singură scriere în patru părţi, fie - Evanghelii - ca patru scrieri diferite, totuși, primele trei
evanghelii sunt numite sinoptice tocmai datorită asemănării dintre ele, ceea ce le adună într-
un grup omogen, alături de care se află cea de a patra : Evanghelia după Ioan, care deși se
aseamănă și se deosebește în egală măsură cu evangheliile sinoptice, nu impietează asupra
mesajului unic al Evangheliei în sine ca veste bună a împărăției.
Despre legătura Evangheliei după Ioan cu Evangheliile sinoptice putem spune că
relaţia dintre Ioan şi sinoptici nu trebuie să fie evaluată exclusiv în termenii unei legături pe
care o poate avea unul cu ceilalţi, nici în termenii unei divergenţe între ei, ci în termenii unei
asemănări şi a unei viziuni ce se întrepătrunde, care, ca o necesară „completare" a celorlalte
trei, căuta să explice anumite aspecte ale slujirii sau lucrării lui Hristos, existând chiar
anumite coincidenţe de limbă între Ioan şi sinoptici, ceea ce induce teza unei folosiri a lui
Ioan a scrierilor sinoptice, o teză care, în cele din urmă, se dovedeşte prea puţin valabilă, cu
toate că există anumite coincidenţe în exprimare, şi anume stereotipe în tradiţa orală.
Există deci o singură Evanghelie, în sensul cel dintâi al cuvântului; ea ne-a venit însă
scrisă sub patru forme diferite și una din caracteristicile cele mai izbitoare ale acestor texte
este locul dominant pe care îl deţine povestirea răstignirii şi învierii Mântuitorului. Moartea
3
lui Isus Cristos, urmată de învierea Sa, toate împreună, sunt tema Evangheliei, şi prin urmare
tema propovăduirii creştine.
Ținând seamă de specificul fiecărei evanghelii, putem spune că împreună cele patru
evanghelii construiesc nu patru, nu una, ci două imagini foarte asemănătoare despre Hristos,
luate însă din unghiuri diferite, și anume o imagine sinoptică a primelor trei evanghelii și una
spirituală a evangheliei a patra, ceea ce creează o impresie de relief, de viaţă puternică şi de
mişcare (redată mai ales de evanghelistul Marcu), tot tabloul fiind învăluit în atmosfera
spirituală lăuntrică a celei de a patra evanghelii.
Evangheliile, fără nici un dubiu, sunt cele mai preţioase scrieri din lume, deoarece ele
ne descriu pe Cel prevestit de tot Vechiul Testament, propovăduit şi prezentat de întreg Noul
Testament, pe Cel care a schimbat cursul istoriei şi viaţa a milioane de persoane: pe Isus
Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Iar locul unic pe care-l ocupă evangheliile în tradiţia Bisericii din
primele secole este evident.
Și alte scrieri au încercat să povestească viaţa lui Isus, dar evangheliile apocrife (=
neautentice, suspecte, îndoielnice) şi târzii, care au rezultat din aceste tentative abundă în
născociri şi legende fantastice, aşa că nu au putut fi luate în considerare. Măreţia, cumpătarea,
veridicitatea şi autoritatea apostolică a celor patru evanghelii ale noastre reies cu atât mai
strălucitor.
După anul 100, aceste patru expuneri "canonice" (primite de Biserică, autentice; din
cuvântul "canon", adică regulă, normă) trebuie să fi alcătuit o singură culegere astfel încât, la
sfârşitul secolului al doilea, erau bunul de obşte al tuturor bisericilor sub numele pe care-l
poartă şi astăzi. Ele se aflau în capul listei scrierilor creştine în fiecare comunitate şi erau
folosite şi de duşmanii şi de prietenii creştinismului.
În epoca aceea, creştinii nu alcătuiau vreo mică sectă strânsă într-o localitate, ci se
găseau împrăştiaţi în tot imperiul roman. Semnificaţia unanimităţii lor asupra evangheliilor
este nespus de mare și anume : autoritatea lor, ca fiind dări de seamă autentic apostolice era
indiscutabilă.
În sfârşit, în ciuda marilor diferenţe de caracter şi de profesiuni ale autorilor
(funcţionar, pescar, medic) precum şi diversităţii centrelor importante unde ele au fost foarte
probabil redactate (Ierusalim, Roma, Cezarea, Efes), ne izbeşte cu atât mai mult adânca lor
unitate în a zugrăvi minunata Persoană a Mântuitorului.
4
Subiectul lucrării noastre vizează specificul Evangheliei a patra, adică, dumnezeirea
sau Divinitatea Mântuitorului, deoarece faptul esenţial al mântuirii constă tocmai în coborârea
dumnezeirii, a vieţii divine pe pământ. Iisus Hristos ne descoperă şi ne împărtăşeşte, din Sine,
viaţa plină de lumină şi de iubire a Prea Sfintei Treimi. Dumnezeul Revelaţiei, Dumnezeul
creştin este iubire după cum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan.
Ucenicul iubit al Domnului, ne transmite Revelaţia fundamentală a Noului Testament,
a religiei creştine.
Înainte însă de a prezenta diferitele aspecte care privesc divinitatea lui Isus Hristos în
Sfânta Evanghelie după Ioan, va trebui să facem unele precizări, și în acest sens am prezentat
mai întâi o privire de ansamblul asupra celor patru evanghelii şi principalelor lor
caracteristici, apoi am deosebit între specificul și asemănarea sfintelor evanghelii, amintind
aici grupul primelor trei evanghelii și problema sinoptică, ceea ce ne-a ajutat să deosebim și
să delimităm apoi, prin comparație, specificul Evangheliei a 4-a, față de primele trei
evanghelii.
De asemenea, a fost nevoie să vorbim despre termenul (sau subiectul) dumnezeirii și
ca subcapitol în acest subiect am prezentat – evident, pe scurt -, unele informații despre
ereziile care privesc divinitatea lui Hristos. Foarte concis, acesta este planul lucrării noastre și
anume : Noțiuni despre Sfintele Evanghelii și despre Evanghelia lui Ioan, termenul (sau
subiectul) dumnezeirii, și mai exact al divinității Mântuitorului; în acest fel am structurat și
realizat cele trei capitole ce compun lucrarea noastră despre „Divinitatea Mântuitorului după
Evanghelia a patra”.
Referitor la divinitatea Mântuitorului, vom încerca să dăm o definiţie a Evangheliei,
apoi ne vom opri asupra persoanei Mântuitorului Iisus Hristos şi a modului în care Acesta este
prezentat, (spre deosebire de Evangheliile sinoptice), în Evanghelia a patra numită, după Ioan.
Una dintre temele majore ale teologiei creștine contemporane este aceea a Întrupării
Fiului lui Dumnezeu. Aceasta pentru că în creștinismul contemporan se analizează din nou
hotărârile hristologice ale Sinoadelor ecumenice, în perspectiva ultimelor cercetări, dar și
pentru faptul că sectele raționaliste ieșite din protestantismul de după Reformă vor să
demonstreze credincioșilor lor că și fără teologia ce se desprinde din Sfânta Tradiție și din
Tradiția bisericească în general se poate ajunge la adevărul de credință, dar, ele abordează
diverse dogme ale Bisericii, tratându-le într-un mod cu totul deformat.
5
Dar puterea credinței creștine fixată de Sfânta Tradiție, ne dovedește că Dumnezeu se
poate face cunoscut și în condițiile impuse de raționalismul teologiei contemporane, și pentru
aceasta, dăm un singur exemplu sugestiv, al celui numit, pentru renumele, său „papa
protestanților”, C. S. Lewis, care a spus despre Isus:
„Un om care nu ar fi fost decât un om şi care ar fi spus lucrurile pe care le-a spus Isus
nu ar fi un mare învăţător moral. Ar fi sau un nebun - la acelaşi nivel cu un om care spune
despre sine că este un ou fiert - sau ar fi însuşi Diavolul iadului. Trebuie să alegi.
Fie că acest om a fost, şi este, Fiul lui Dumnezeu, fie că a fost un nebun sau ceva mai
rău. Îl poţi închide ca nebun, Îl poţi scuipa sau Îl poţi omorî ca demon; sau poţi să cazi la
picioarele Lui şi să-L numeşti Domn şi Dumnezeu.
Dar să nu spunem cu un aer de superioritate, absurditatea aceasta, că El a fost un mare
învăţător uman. El nu ne-a lăsat deschisă această posibilitate."1
Din acest motiv, repetăm de câte ori va fi nevoie, că numai apelul la Sfânta Tradiție, la
opera Sfinților Părinți este calea sigură de mărturisire a creștinismului. Iar în acest sens,
întreaga operă a Sfântului Ioan abundă de teologie, motiv pentru care el şi este numit „de
Dumnezeu Cuvântătorul" sau „Teologul".
El nu excelează într-un limbaj academic aşa cum întâlnim la Pavel, ci din contră, la el
totul e scris într-o simplitate rar întâlnită în scrierile biblice, el netrecând cu vederea că se
adresa unor „copii" (1 In 2, 28) într-ale credinţei, însă remarcăm că, întru adâncimea
cuvintelor simple ale textului ioaneic, se ascunde o teologie creştină de o înaltă ţinută
academică, motiv pentru care Ioan, în iconografia Bisericii, este reprezentat dimpreună cu un
vultur.
O reprezentare îndreptăţită a Bisericii, pentru că Ioan, prin teologia ce o redă, este
privirea vulturului în nemărginit, căci el, asemenea vulturului în zborul său, se avântă cu
aceleaşi aripi de vultur întru adâncimea teologică a învăţăturii lui Hristos şi, din prisma
martorului credincios, sare în apărarea celor sfinte, împotriva rătăcitorilor, dăruind lumii
credincioase şi dornice de adevăr o imagine clară a „chipului Dumnezeului celui nevăzut"
(Col 1,15), Care este lisus Hristos, Logosul cel de „sus" (In 3,31), pogorât în „trup" (In 1,14,1
In 4,2).
1 C. S. Lewis, Creştinismul redus la esenţă, Societatea Misionară Română, Oradea, 1987, p. 38
6
Scrierea sa este o scriere sfântă, pentru că dintru început ea pleacă din Dumnezeire.
Ioan ce scrie nu scrie de la el, ci scrie de la Dumnezeu, pe care L-a văzut prin lisus Hristos.
El nu face ficţiune, căci nu scrie ca un martor din afară, ci scrie ca martorul cel
credincios ce a văzut, a auzit şi a pipăit pe Domnul (I In. 1, 1), el scrie ca celălalt fiu al
Măriei, dăruit ei de Hristos pe cruce (In 19,26-27) şi încercat în credinţa sa de cei răi şi
protivnici.
7
Capitolul I.
Informații generale despre Sfintele Evanghelii.
Faptul că Dumnezeu, în înţelepciunea Lui nemărginită, ne-a dat pentru cunoașterea
Lui Evanghelia sub patru forme diferite, reprezintă o foarte mare bogăţie, deoarece,
dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost clar descrisă în cele patru Evanghelii,
precum și în toate celelalte scrieri din care este alcătuit Noul Testament.2
Referitor la divinitatea Mântuitorului, vom încerca să dăm o definiţie a Evangheliei,
apoi ne vom opri asupra persoanei Mântuitorului Iisus Hristos şi a modului în care Acesta este
prezentat, (spre deosebire de Evangheliile sinoptice)3, în Evanghelia a patra numită, după
Ioan.
Definiţia pe care ne-o oferă DEX-ul este următoarea: Evanghelie, evanghelii, s. f.
Parte a Bibliei, recunoscută numai de creştini, care cuprinde viaţa şi învăţătura lui Christos.
Evangheliar. Expr. Literă (sau cuvânt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de
îndoială. A-şi băga (sau vârî) capul (sănătos sau teafăr, zdravăn etc.) sub evanghelie = a-şi
cauza singur neplăceri, încurcături. Fiecare dintre capitolele din această carte, care se citesc în
timpul serviciului religios creştin. [Var.: (pop.) vanghelie s. f.] – Din sl. evangelije.4 Deşi
săracă, această definiţie ne oferă primele informaţii despre ceea ce înseamnă Evanghelia.
Astfel Evanghelia este localizată ca făcând parte din Biblie sau din Sfânta Scriptură, şi aflăm
că sunt defapt mai multe la număr, devreme ce după termenul la singular apare şi pluralul. Ni
se spune că aceasta este recunoscută numai de creştini, şi cuprinde viaţa şi învăţătura
2 Pr. Conf. Dr. Al. Stan și Prof. Dr. Remus Rus, "Istoria religiilor", manual pentru învățământul preuniversitar,
București 1991, p. 334 3 „Primele trei evanghelii au fost denumite pentru prima dată evanghelii sinoptice de către cercetătorul biblic
german J. J. Griesbach, la sfârşitul secolului al XVIII. Adjectivul sinoptic derivă din cuvântul grecesc συνόψις
(synopsis) care înseamnă „a vedea împreună”, iar ceea ce l-a determinat pe Griesbach să aleagă acest termen a
fost gradul mare de asemănare dintre Matei, Marcu şi Luca în modul lor de prezentare a lucrării lui Isus. Aceste
asemănări, manifestate sub aspectul structurii, conţinutului şi al modului de exprimare…” (cf. D. A. Carson,
Douglas J. Moo, Introducere în Noul Testament, ediţia a doua, traducere de Dinu Moga, editor coordonator,
Gheorghe Dobrin, Editura Făclia, Editura Universităţii Emanuel din Oradea, Oradea, 2007, p. 85). 4 ***Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II – a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.
353.
8
Mântuitorului Iisus Hristos. Celelalte expresii nu ne interesează, ci numai definiţia, care deşi
săracă, la un prim nivel de înţelegere ne oferă o direcţie de cercetare.
Am mai găsit încă două înţelesuri pentru termenul grecesc evanghelie (gr.
εύαγγέλιον), şi anume:
1. darul ce se dă pentru o veste bună5;
2. vestea bună6.
Concluzia pe care o putem trage din aceste definiţii este următoarea: Evanghelia sau
Evangheliile, fac parte din Sfânta Scriptură, ca nişte cărţi individuale, care sunt în număr de
patru (Matei, Marcu, Luca şi Ioan, este ordinea în care se găsesc în Sfânta Scriptură), şi
prezintă viaţa şi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos. Termenul provine din limba greacă
(evanghelion) şi are două sensuri: 1) darul ce se dă pentru o veste bună; 2) vestea bună, însă
de cele mai multe ori este întâlnit cu sensul de „vestea cea bună”. Primul care a folosit
cuvântul Evanghelion în sensul creștin este Însuşi Domnul Iisus, care a spus oamenilor în cea
dintâi propovăduire a Sa: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie." „Marcu 1:15”. 7
Astfel în Noul Testament, prin „Evanghelie” se înţeleg învăţăturile şi faptele săvârşite
de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor8, această însemnare a evangheliei
o găsim chiar de la începuturile creştinismului la Sfinţii Clement Romanul (sec. II), Ignatie a
al Antiohiei (†107), Iustin Martirul şi Filosoful (†106).9
Deşi Evanghelia este una singură, pentru că are un singur autor și subiect, pe
Dumnezeu însuşi, ea se diferenţiază formal, după cei care au propovăduit-o şi mai mult, au
consemnat-o în scris. Astfel până în anii 1970 se considera că „evangheliile constituiau o
specie literară unică în lumea greco-romană şi că orice analogii aparente cu alte scrieri
creştine timpurii sau din contextul literar greco-roman mai larg erau irelevante”10
.
5 Prof. Dr. Iuliu Olariu, Manual exegetic la Sânta Scriptură a Testamentului Nou. Evangeliile după Mateiu,
Marcu şi Luca comentate de Iuliu Olariu Dr. şi profesor de teologie, vol. 1 (Sinopticii), Editura autorului,
Tipografia diecezană, Caransebeş, 1894, p. 1 6 Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 158
7 Sfântul Nicolae Velimirovici, Credinţa Sfinţilor, p. 15.
8 Pr. Prof. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament. Manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR,
Bucureşti, 2002, p. 45 9 Ibidem, p. 45
10 ***Dicţionarul Noului Testament. Un compendiu de învăţătură biblică contemporană într-un singur volum,
editor Daniel G. Reid, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2008, p. 499
9
Biserica a ales pe cele patru Evanghelii (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) dintr-un „număr
enorm de mare din alte evanghelii care existau deja în timpurile vechi”11
, şi astfel aceste
patru Evanghelii au fost introduse în ceea ce se numeşte canonul Noului Testament sau, mai
simplu, Noul Testament.
În prezent, primele 4 cărţi ale Noul Testament se numesc: fie - Evanghelie - ca o
singură scriere în patru părţi, fie - Evanghelii - ca patru scrieri diferite. Termenul însuşi derivă
de la grecescul τό εύαγγέλιον care înseamnă „vestea cea bună"12
, iar în sens mai larg,
termenul nu se referă numai la vestea în sine, ci şi la lucrarea de propovăduire a ei.
În literatura clasică elină, cuvântul εύαγγέλιον însemna răsplata dată celui ce aducea
vestea cea bună (a victorie în război, de exemplu). El mai însemna şi mulţumirea adusă zeilor
pentru această veste bună. Septuaginta foloseşte acest termen de mai multe ori, traducând
evreiescul hisar. care are cam acelaşi sens - de a aduce vestea bună despre victoriile poporului
Israel asupra duşmanilor (vezi: II Regi şi Isaia). Remarcăm însă că în VT (LXX - Septuaginta)
termenul de „evanghelie" nu are sensul teologic pe care-1 va avea în Noul Testament.
În Noul Testament acest termen apare de câteva zeci de ori, cu diferite sensuri. Există
însă un sens de bază care poate fi atribuit acestui termen şi el se referă la vestea cea bună că
Dumnezeu a împlinit în Fiul Său promisiunea răscumpărării şi că prin Hristos cel înviat se
poate mântui orice om. indiferent de neam, vârstă, sex. etc. Împlinirea acestor făgăduinţe şi
deci a Evangheliei însăşi se face în Persoana Mântuitorului chiar din momentul întrupării13
,
desăvârşindu-se prin moartea şi învierea Sa. Evanghelia implică deci ridicarea suferinţei
adusă de păcat şi acest lucru îl enunţă chiar Mântuitorul, arătând că tot ceea ce a fost
profeţit..., s-a împlinit (Luca 4,18-21; Matei 11,4-5).
Revenind la primele 4 cărţi ale Noul Testament, vedem că numai una dintre ele - cea
după Marcu - este numită cu acest nume de însuşi autorul acestei cărţi. Sf. Marcu începe
cartea sa (Mc. 1,1) cu cuvintele: „începutul evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu".
Aici cuvântul „evanghelie", aşa cum am spus şi la început, are:
un sens restrâns ce se referă la vestea bună a venirii în lume a lui Mesia (Hristos);
11
A. P. Lopuhin, Istoria Biblică, la lumina cercetărilor şi descoperirilor celor mai nouă. Noul Testament
(tomul al cincilea), ediţie ilustrată, traducere de Nicodim, Patriarhul României, colecţia Ogorul Domnului
(volumul XXXV), Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1946, p. 630 12
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, p. 158 13
De aceea praznicul Βunei vestiri, care marchează momentul întrupării Fiului Iui Dumnezeu, se numeşte şi
astăzi în greceşte Ό Εύγγελιονος.
10
un sens general ce se referă la (toate) faptele şi învăţăturile Mântuitorului Hristos.
La Romani 1,16 Sf. Ap. Pavel dă chiar o „definiţie" Evangheliei, spunând că:
„Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui ce crede ",
vedem deci că Evanghelia are un aspect dinamic, cuvântul ei fiind viu şi lucrător. Ea nu este
deci numai o „istorie" şi nici o „biografie a lui Iisus" - aşa cum au numit-o unii, ci este
cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu ce se seamănă în sufletele celor ce cred, şi nu doar citesc
sau „studiază" textul ei.
Faptul că denumirea de „evanghelie" a fost atribuită cu timpul (numai) primelor 4
scrieri ale Noul Testament, fără ca ele să aibă toate acest titlu de la început (afară de cea scrisă
de Marcu), se explică prin aceea că toate au în esenţă acelaşi mesaj şi acelaşi scop, chiar dacă
scriitorii sunt diferiţi. Toate aduc aceeaşi veste bună revelată, și acest sens este cel mai folosit
în legătură cu termenul Evanghelie. 14
Sfânta Scriptură foloseşte mai multe caracteristici şi numiri pentru Evanghelie, care nu
se contrazic, ci scot în evidenţă atât sensurile multiple ale termenului, cât şi lucrarea complexă
a Evangheliei în lume. Aceste numiri arată şi originea inspirată, dar şi scopul soteriologic şi
eshatologic al ei. Cel mai frecvent întâlnite sunt:
evanghelia lui Dumnezeu - εύαγγέλιον τού Θεού (Rom. 1,1; 15,16; şi textele paralele
[t.p.]);
evanghelia lui (Iisus) Hristos - εύαγγέλιον τού Χρστού (Rom. 15,19 şi t.p.) şi
evanghelia împărăţiei - εύαγγέλιον της βασιλείας 4,23 şi t.p.).
Forma de plural: „evanghelii" a apărut abia spre sfârşitul sec. II şi nici nu poate
aparţine secolului apostolic. Esenţa mărturiei apostolice era că există o singură Evanghelie
adevărată, iar cel ce ar încerca să vorbească despre altă evanghelie - să fie anatema (Gal. 1.8).
Sensul acestei învăţături apostolice se referă la faptul că deși există mai multe istorisiri (Cf.
Luca 1,1-3), totuşi, Evanghelia este una singură, cea „a lui Dumnezeu... despre Fiul Său"
(Rom. 1.1-3), deci a lui „Iisus Hristos [care] ieri şi azi şi în veci este Acelaşi" (Evrei 13,8).
Deci, apostolii propovăduiau o singură Evanghelie în sensul că nu putea (şi nu poate) exista
decât un singur mesaj despre Hristos şi acesta - adevărat. Evanghelia însăşi fiind „cuvântul
adevărului" (Efeseni 1,13).
14
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, p. 158
11
Din cele enunţate mai sus reiese clar că expresia: ,,4 Evanghelii" nu este întru totul
corectă. Există deci 4 redactări ale aceleaşi Evanghelii - unitară în esenţa ei. Aceste redactări
nu sunt decât nişte „versiuni" ale unor autori diferiţi sau mai corect după (κατά) nişte scriitori
diferiţi - „Autorul" unic fiind Duhul Sfânt. Aşa se explică prepoziţia după (κατά) în
denumirile acestor scrieri: κατά Μαθθαίον, κατά Μάρκον, κατά Λουκάν şi κατά Ιοχχννην.
Așadar, formal, există o mulțime de Evanghelii, dar numai patru sunt verificate de
Biserică, și au fost păstrate și fixate în Canonul Sfintei Scripturi.
În prologul Evangheliei după Luca, scrisă pe la anul 63, scriitorul arată că mulți
(πολλοί) au încercat să alcătuiască o istorisire (vezi: Lc 1,1)15
despre viaţa şi învăţăturile
Mântuitorului Hristos. Deşi Sf. Luca vorbeşte despre mulţi, creştinii din toate timpurile
cunosc doar cele 4 Evanghelii canonice, respingând încă de timpuriu o serie de apocrife care
nu aparţin apostolilor şi nu au caracter inspirat.16
În decursul timpului, părinţii Bisericii au ţinut să arate că până şi numărul
Evangheliilor (4) este inspirat şi că stabilirea acestui număr făcea parte din planul divin,
indicând și diferite explicații – mai mult sau mai puțin inspirate. Sf. Irineu de Lyon († 202)
compară cele 4 Evanghelii cu cele 4 regiuni (margini) ale lumii şi cu 4 vânturi, spunând de
asemenea că cele 4 Evanghelii reprezintă 4 stâlpi ai Bisericii, iar Fericitul Ieronim (sec. V),
vrând să accentueze caracterul profetic al numărului „4", atribuie fiecărui evanghelist câte una
din fiinţele din viziunea profetului Iezechiel (1,5): Matei - înger, Marcu - leu, Luca - taur
înaripat şi Ioan - vultur.17
Această atribuire profetică s-a conturat încă din vechime şi în
iconografie.
15
În or iginal : = mulţi s-au apucat să
compileze (să pună în ordine) o povestire (naraţiune, descriere amănunțită). 16
Istoria ne vorbeşte de mai multe apocrife evanghelice. Cele mai cunoscute sunt: „Proto-Evanghelia lui
Iacov", „Evanghelia lui Petru". „Evanghelia lui Toma" ş.a. Prima dintre ele (Proto-Evanghelia lui lacov) are o
oarecare autoritate, inspirând pe Sfinţii Părinți la stabilirea Sărbătorilor Naşterii Maicii Dommului şi Intrării
Maicii Domnului în Biserică (Templu) - despre care nu avem informaţii în Evangheliile canonice. 17
Lui Matei i se atribuie îngerul pentru că el este primul care scrie despre Naşterea după trup a Domnului. În
urma bunei vestiri adusă dc un înger (Gavriil) şi tot el arată mai mult ca ceilalți „implicarea" îngerilor în lucrarea
mântuitoare; lui Marcu i se atribuie leul pentru că el vorbeşte la începutul Evangheliei sale despre Ioan care este
„glasul celui ce strigă în pustie" (Mc 13): lui Luca i se atribuie taurul înaripat pentru că el este singurul care îl
prezintă pe Zaharia - preot al Legji Vechi, aducând jertfă la Templu (iar printre acestea erau şi taurii); lui Ioan i
se atribuie vulturul pentm înălţimea cugetării teologice la care a ajuns şi pe care a redat-o şi în scrierile sale. (Pr.
Prof. Dr. Ene și Prof. Ecaterina, Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană
Caransebeș, 2001, p. 219)
12
Ordinea Evangheliilor a fost dintotdeauna aceeaşi, chiar dacă unii cercetători moderni
contestă faptul că ele au fost scrise exact în această ordine, și datorită caracteristicilor interne
deosebim două feluri principale de evanghelii:
1. primele trei evanghelii, după Matei, Marcu şi Luca;
2. Evanghelia după Ioan.
Primele trei evanghelii sunt numite evanghelii sinoptice (sau pe scurt: sinopticele, din
cuvântul grecesc "syn" şi "opsis" care înseamnă "a vedea împreună") pentru că ele descriu
viaţa lui Cristos din puncte de vedere foarte asemănătoare. Întrebările pe care le provoacă
compararea acestor trei evanghelii între ele şi cea a izvoarelor lor comune sau particulare
constituie aşa-numita "problemă sinoptică". Noi nu putem să o studiem aici în detaliu; sunt
cărţi care se dedică acestui studiu.
A patra evanghelie, Evanghelia după Ioan, diferă în mod frapant de celelalte trei. Ea
expune mai ales lucrarea lui Isus în Iudea, pe când sinopticele descriu îndeosebi pe cea din
Galilea. Afară de patimile Domnului, învierea, înmulţirea pâinilor şi de umblarea pe mare a
lui Isus, Ioan mai aduce şi povestiri şi cuvântări pe care primele trei evanghelii nu le
pomenesc. Aceste trei evanghelii îl prezintă pe Cristos în viaţa activă, ocupat cu alţii.
Evanghelia după Ioan exprimă o altă atmosferă, mai intimă; stilul ei este diferit; ea redă
cuvântări lungi ale lui Isus, unde El vorbeşte despre relaţiile Sale cu Dumnezeu.
1. Scopul scrierii Sfintelor Evanghelii
Despre scopul scrierii Sfintelor Evanghelii aflăm chiar din Evanghelii: „Acestea toate
s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţă
în numele Lui" (Ioan 20,31). Am putea spune deci că cel mai important şi chiar singurul scop
al Evangheliei este cel soteriologic. Această afirmaţie este însă prea generală şi oarecum
abstractă, căci ea nu se referă la scrierile propriu-zise, ci la Evanghelie în general care poate
duce la mântuire şi prin propovăduirea ei orală, poate chiar cu mai mult succes. Atunci, de ce
apostolii au consemnat și în scris „conţinutul Evangheliei"?
Se pare că motivele concrete care i-au determinat pe evanghelişti şi în general pe
apostoli la consemnarea în scris a mesajului revelat sunt mai multe:
a) Motivul misionar: Ε de la sine înţeles că apostolii doreau ca mesajul lor să fie
cunoscut de cât mai mulţi, iar acest lucru se poate face mult mai uşor prin scris decât oral, mai
13
ales dacă ţinem cont de faptul că Evanghelia nu se adresează numai unei generaţii, ci tuturor
oamenilor din toate timpurile şi locurile. Tocmai de aceea, am putea să mai numim acest
motiv: catehetic.
b) Motivul apologetic. Apariţia miturilor şi a falsurilor (II Ţes.2,2) trebuiau să
aducă lumină pentru a arăta ce este adevărat şi ce nu.
c) Motivul liturgic: Pe lângă scrierile VT din care se citeau la serviciile liturgice,
trebuia să existe şi scrieri care să conţină Legea dată de Hristos. Mai mult decât atât, această
Lege Nouă ne arată şi cum trebuie să ne rugăm (Mt.6,9; Efes. 5,19) şi acest lucru trebuia
practicat de toţi creştinii.
Să ne uităm însă la fiecare evanghelie propriu-zisă și vom găsi anumite trăsături
evidente care ne sugerează singure punctul de vedere şi intenţia autorului, scopul şi
caracteristicile fiecărei evanghelii, astfel:
a) Matei îl prezintă pe Isus ca împărat. Este evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu.
Caracterul acestei evanghelii este profetic şi mesianic sub simbolul leului (Apocalipsa 4:7).
Cuvântul cheie este „împlinit”.
Matei pledează o cauză. El prezintă viaţa istorică a lui Cristos în aşa fel încât să
elimine prejudecăţile iudeilor şi să le înlesnească credinţa. Matei demonstrează că Isus este
Mesia cel prevestit şi aşteptat, că El împlineşte proorociile din Vechiul Testament. El
foloseşte fiecare prilej favorabil ca să arate cum o prevestire sau alta îşi găseşte împlinirea în
Cristos. Această evanghelie a fost scrisă, fără îndoială, pentru nişte cititori evrei care aşteptau
venirea împărăţiei mesianice. În numeroase pasaje se asociază mesajul Evangheliei cu
"Împărăţia lui Dumnezeu".
b) Marcu îl arată pe Isus "Cel ce slujeşte" în mod activ şi puternic sub simbolul
taurului. Cuvântul cheie este „îndată".
La Marcu se observă un punct de vedere cu totul diferit. Aici se vede că ne aflăm în
faţa unei scrieri care se adresează "neamurilor", adică ne-evreilor, şi mai ales cititorilor
romani. Găsim explicate obiceiurile şi convingerile evreieşti în (7:1-5; 12:18; 14:12; 15:42).
Cuvintele şi numele din limba aramaică sunt traduse în 3:17; 5:41; 7:34; 10:46. Anumite
cuvinte latineşti se strecoară în povestire (6:27; 12:42; 15:16). Aluziile la Legea lui Moise şi
referinţele la Vechiul Testament sunt mai rare. Activitatea "cam năvalnică" a acestei
14
evanghelii este în mod precis ceea ce convenea cititorilor din ginta romană care, prin spiritul
ei de cucerire, îşi întinsese stăpânirea şi realizările ei practice peste toată lumea
mediteraneană, în Europa, Africa şi Orientul apropiat.
c) Luca îl prezintă pe Isus ca pe Omul ideal. Caracterul acestei evanghelii este
istoric şi uman, sub simbolul omului. Cuvântul cheie este „milă”.
Luca, de asemenea, prezintă o formă de gândire ne-evreiască. Evanghelia este dedicată
unui creştin cu numele Teofil (1:3), un om dintre "neamuri" şi pare scrisă pentru "neamuri".
În timp ce Matei merge cu cartea neamului lui Isus până la Avraam, tatăl poporului evreu,
Luca indică originea Sa de la Adam, tatăl neamului omenesc. Ca şi Marcu, Luca traduce pe
greceşte termenii, în mod special ebraici, al căror sens ar fi scăpat cititorilor săi. El situează
evenimentele după perioadele de mandat ale guvernatorilor romani (2:1-2; 3:1-2), în paralel
cu datele evreieşti.
Luca a scris şi o prefaţă în care indică două scopuri: în primul rând, intenţia de a reda
o istorie cronologică a vieţii lui Cristos; în al doilea rând, intenţia de a oferi lui Teofil şi lumii
greceşti un document exact, bazat pe izvoare demne de încredere, aşa încât fiecare să poată
recunoaşte autenticitatea învăţăturilor deja primite (1:1-4).
d) Ioan îl prezintă pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, jertfa adusă pentru păcat. Caracterul
acestei evanghelii este spiritual şi veşnic. Simbolul ei este vulturul. Cuvântul cheie este
„credeţi”.
Ioan nu lasă nici o îndoială despre scopului său. Cartea lui începe cu cuvintele
uimitoare şi adânci ale "prologului" (1:1-18), apoi el îşi desfăşoară planul său desăvârşit, spre
a ajunge la următoarea concluzie: „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne
care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să
credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui"
(20:30-31).
Acelaşi scop îl urmăresc și primele trei evanghelii, însă el apare în mod deosebit în a
patra. Ioan doreşte să prezinte divinitatea lui Cristos şi să aducă pe cititorii săi la credinţa în
Isus. Evanghelia lui Ioan pune în evidenţă realităţile eterne şi spirituale cuprinse în Cristos. El
se adresează în acelaşi timp Bisericii, spre a conduce pe creştini la o credinţă mai adâncă, şi
oamenilor din toată lumea care iubesc şi caută pe Dumnezeul cel adevărat şi viaţa veşnică.
15
În rezumat, Evanghelia, sub cele patru forme ale sale, se adresează:
1. mai întâi iudeilor, ca adepţi ai religiei care prevesteşte Împărăţia lui Dumnezeu pe
pământ;
2. apoi celor ne-evrei, adică "neamurilor", pe de-o parte romanilor care reprezintă
autoritatea şi puterea activă, şi pe de altă parte grecilor, prietenii gândirii şi ai
înţelepciunii umane;
3. în sfârşit, credincioşilor de orice rasă ca să le adâncească viziunea spirituală despre
Cristos.
2. Cele patru simboluri ale Evangheliei
Din primele veacuri, mai mulţi creştini au căutat o cauză a faptului că evangheliile
există în număr de patru. S-a imaginat o relaţie între cele patru evanghelii şi cele patru puncte
cardinale, sau cele patru vânturi ale pământului. Alţii au comparat evangheliile cu râul care
ieşea din Eden şi uda grădina, râu care se împărţea apoi în patru braţe (Geneza 2:10). S-a mai
căutat o corespondenţă între evanghelii şi cele patru făpturi vii din Ezechiel sau din
Apocalipsa (Ezechiel 1:5; Apocalipsa 4:6-7).
Fără a reţine aceste presupuneri cam fanteziste, putem observa că fiecare din
evanghelii a fost scrisă cu un scop diferit. Condus de o intenţie morală şi spirituală precisă,
autorul scoate în evidenţă anumite fapte, cu dorinţa de a atinge o categorie specială de cititori.
3. Forma şi conţinutul general al Sfintelor Evanghelii
Este evident că la început Evanghelia era propovăduită doar în formă orală. De
asemenea ştim că nu tot ceea ce a învăţat şi a făcut Mântuitorul a fost consemnat în scris (Ioan
20,30; 21,25) - o parte din aceste păstrându-se doar în „tradiţia" (παραδοσις) sau „memoriile
apostolilor - τά απομνημονεύματα των αποστολών", despre care vorbeşte Sf. Iustin Martirul şi
Filosoful (sec. II). Momentul în care s-a scris prima evanghelie şi chiar care a fost prima
dintre ele, este o chestiune neelucidată până la capăt.
Cea mai simplă şi mai mult vehiculată părere este că prima evanghelie a fost scrisă de
către Matei pe la anii 43-44 în limba aramaică (şi că această scriere s-ar fi pierdut) şi că tot el
a scris puţin mai târziu aceeaşi evanghelie dar în greacă - cea care ni s-a păstrat. Se pare însă
că lucrurile nu stau atât de simplu.
16
O mulţime de teologi biblişti, cei mai mulţi protestanţi, cred că prima evanghelie
scrisă e cea după Marcu, care este independentă în ce priveşte sursa de inspiraţie. Celelalte 2
evanghelii sinoptice: după Matei şi după Luca s-ar fi inspirat în parte din evanghelia după
Marcu, iar în cea mai mare parte dintr-un altă sursă aramaică sau grecească, mai veche care a
dispărut.
Despre existenţa unor surse sau izvoare ale evangheliilor nu avem nici o mărturie
clară. Unii cred că relatările lui Papias (t cca. 155 d. Hr.) despre existenţa unei colecţii de
Cuvântări ale Domnului, numite τά λογία τον Kυpiov, identifică cu versiunea aramaică
(pierdută) a „Proto-Evangheliei" după Matei care ar fi servit drept sursă pentru unele
evanghelii. Informaţia pe care ne-o dă Eusebiu de Cezareea (din partea lui Papias) în legătură
cu aceasta este următoarea: ”Matei a strâns în limba ebraică cuvintele lui Iisus, pe care
fiecare le explica după cum putea."18
Deşi mulţi au înţeles din acest text că este vorba de o evanghelie în limba ebraică
scrisă de Matei19
, Papias spune că Matei [doar] a strâns /a adunat (συνέταξαν)... cuvintele lui
Iisus, iar faptul că ... fiecare le explica (ήρμήνευσεν) după cum putea20
, arată că e posibil să nu
fie vorba de o scriere într-o formă finală, ci doar de „o ciornă", care dădea prilej la interpretări
arbitrare. În acest caz, am putea să afirmăm cu o oarecare doză de relativitate că într-o primă
fază, Matei a făcut o compilaţie în limba ebraică a faptelor şi învăţăturilor Mântuitorului, dar
că aceasta nu poate fi numită „evanghelia după Matei"; şi că adevărata Evanghelie după Matei
este cea în limba greacă, scrisă în jurul anului 60, puţin înainte de moartea acestui Apostol.
Într-adevăr, nu-i exclus ca scriindu-şi evanghelia, Matei, dar nu numai el, să se fi folosit de
acea scricre nefinisată de prin anii 43-50 și scrisă tot de el.
Alţii spun însă că adevărată sursă întrebuinţată de Matei şi Luca nu a avut nici un titlu.
De aceea cercetătorii au codificat-o (virtual) cu litera Q (numind-o uneori şi Documentul
Quelle). O altă categorie de cercetători spun că τά λογία scrisă de Matei, de care vorbeşte
Papias şi Documentul Q, sunt de fapt aceeaşi scriere-sursă şi nu se poate spune clar cui îi
aparţine ea şi când a fost scrisă. Şi în acest sens nu există nici o mărturie sau demonstraţie
plauzibilă.
18
Cf. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, trad. rom., în trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, P.S.B. vol.
13, EIBMBOR, București, 1988, p. 137, 144. 19
De fapt, Matei nu putea scrie această lucrare în limba ebraică, aşa cum arată Papias. căci această limbă era
”moartă" de 5 secole. De la sine se impune idea că limba era cea aramaică. 20
Unii cred că acest verb nu se referă la o simplă interpretare, ci mai degrabă la o traducere. Argumentul nu
este convingător, dar dacă-l admitem, confirmăm o dată în plus valabilitatea afirmațiilor de mai sus.
17
Deci, posibila sursă din sec. I-II rămâne totuşi un document ipotetic, dar care nu
trebuie neglijat ca posibilitate, mai ales că există două argumente ce par a fi destul de
serioase:
a) Este greu de închipuit ca evangheliile după Matei şi I.uca să nu fi întrebuinţat o sursă
din moment ce ele nu numai că se aseamănă, dar au şi aproximativ 250 de versete
comune;
b) Este la fel de greu de închipuit că până La anul 60, când a fost scrisă prima evanghelie,
să nu fi existat vreo scriere de acest gen care să se folosească în scopuri misionare, mai
ales că trecuse mai mult de un sfert de veac de la înălţarea Domnului.
Reieşind din toate aceste afirmaţii putem trage două concluzii principale:
1) Prima dintre ele este cea „ştiinţifică" (promovată de critica protestantă) şi ea e
bazată pe următoarele idei:
Posibil să fi existat un document-sursă care a inspirat în special evanghelia după Matei
şi I.uca;
Acest document necunoscut - Q, poate fi identic cu τά λογία scrisă de Matei, de care
vorbeşte Papias, dar care nu este o evanghelie în sensul de astăzi al cuvântului;
Acest document a dispărut şi nu se ştie cine a fost autorul lui şi când a fost scris.
2) A doua concluzie - tradiţionalistă (promovată de critica ortodoxă) se bazează pe
următoarele idei:
Nu a existat nici un „document-sursă" şi că fiecare evanghelie a fost scrisă
independent una de alta, chiar dacă ele conţin multe texte comune;
Matei, într-adevăr, şi-a scris evanghelia (deplină) în limba aramaică, pe la anul 44, dar
aceasta s-a pierdut. Tot el a scris-o sau a tradus-o şi în greacă, în jurul anului 60.
Această afirmaţie e susţinută de Panten, Irineu de Lyon, Origen şi Eusebiu de
Cezareea 21;
Celelalte evanghelii: după Marcu (cca. 62), după Luca (cca. 63) şi după Ioan, au fost
scrise anume în această ordine şi aceasta e reflectată şi în Canonul Noul Testament.
21
Cf. Eusebiu dc Cezareea. op cit. p. 190-200; 248-249. Sunt şi unii care afirmă că traducerea în greceşte a
primei Evanghelii a făcut-o Iacob cel Tânăr sau chiar Ioan Teologul. Critica internă a textului arată clar că
aceasta este o traducere din ebraică şi în stil ebraic, sensibil diferită de celelalte scrieri ale Noului Testament.
18
Este greu de ales între aceste două categorii de afirmaţii. Cred că ar trebui să se ţină
seama de ambele, dar în mod deosebit de critica ortodoxă, care mai puţin se bazează pe
presupuneri şi mai mult pe mărturii clare.
4. Raportul între Evanghelia după Ioan şi Evangheliile sinoptice.
Despre legătura Evangheliei după Ioan cu Evangheliile sinoptice22
putem spune că
relaţia dintre Ioan şi sinoptici nu trebuie să fie evaluată exclusiv în termenii unei legături pe
care o poate avea unul cu ceilalţi, nici în termenii unei divergenţe între ei, ci în termenii unei
asemănări şi a unei viziuni ce se întrepătrunde, care, ca o necesară „completare" a celorlalte
trei23
, căuta să explice anumite aspecte ale slujirii sau lucrării lui Hristos, existând chiar
anumite coincidenţe de limbă între Ioan şi sinoptici, ceea ce induce teza unei folosiri a lui
Ioan a scrierilor sinoptice, o teză care, în cele din urmă, se dovedeşte prea puţin valabilă, cu
toate că există anumite coincidenţe în exprimare, şi anume stereotipe în tradiţa orală.
Reţinem că C. K. Barrett susţine legătura lui Ioan cu sinopticii, impresionat fiind de
apariţia unui anumit număr de pasaje de la Marcu în aceeaşi ordine şi la Ioan, precum şi de
unele asemănări izbitoare verbale, teză la care au subscris şi alţii, între care remarcăm pe
Buse, Temple sau P. Gardner-Smith, care probabil că a făcut cea mai serioasă dezbatere şi o
examinarea foarte serioasă asupra dependenţei lui Ioan cu sinopticii, la polul opus situându-se
Michaelis, Manşon, Menoud, J. A. T. Robinson, Sanders, Wilkens, Higgins, Feine-Behm,
Connick, Noack, Mendner, Feuillet, Klijn, Heard, F. C. Grant, Bultmann, Dodd, Hunter,
Kăsermann, Borgen, Haenchen şi Grundmann, care aveau să susţină teza independenţei lui
Ioan faţă de sinoptici, căci Ioan, în opinia lor, nu a cunoscut nici una din scrierile sinoptice,
chiar dacă el cunoştea tradiţia pe care ei o propovăduiau.
22
Pentru divergenţe de ordin particular între Evanghelia a IV-a şi Sinoptici, vezi pe larg Pr. Dr. Leon Arion,
Valoarea istorică a Evangheliei a IV-a, p. 111-116. 23
Vezi și pr. prof. Vlad Prelipceanu, „Evangheliile sinoptice. Probleme dogmatice şi idei sociale”, ST
56/1953, p. 365-381; Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament, vol. III, Sf.
Evanghelii după Sf. Luca şi Ioan. Problema sinoptică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 37.
19
Capitolul II
Sfânta Evanghelie după Ioan
1. Sfântul Ioan Teologul
În comparaţie cu teologii catolici, care, dintotdeauna, pentru a-şi susţine
particularităţile, apelează mai mult la Sfântul Apostol Petru şi faţă de cei protestanţi, care,
întotdeauna, recurg mai mult la Sfântul Apostol Pavel, noi, ortodocşii, arătând aceeaşi preţuire
pentru toţi ucenicii Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din cele
mai vechi timpuri, am apelat la Sfântul Ioan, care a avut viaţa cea mai lungă, dând naştere
unei tradiţii, şi care se cunoaşte, de-a lungul istoriei biblice, drept „ucenicul pe care-1 iubea
Iisus" (In 21,20), rămânând chipul reprezentativ al Ortodoxiei şi mintea cea preaînaltă a
Teologiei, de aceea şi e numit şi „Teologul", pentru că, adâncindu-se, cu aripi de vultur, până
la înălţimea Dumnezeirii, împodobind Biserica cu veşmântul Ortodoxiei, cel ţesut de sus, redă
cea mai profundă hristologie24
dintre toţi scriitorii biblici, hristologie ce rămâne izvor de
inspiraţie şi pentru teologia patristică, în precizarea terminologiei trinitare25
.
Născut, probabil, în Betsaida, Ioan era galileean şi avea un frate cu numele Iacov, care
a devenit şi el ucenic al Domnului, şi era fiul lui Zevedeu (Mc 4,21), unul dintre pescarii de pe
ţărmurile lacului Tiberiadei, şi al Salomeei (Mt 27,56; Mc 15,40), una din acele femei pioase
care L-au însoţit pe Domnul Iisus Hristos în călătoriile Sale, pentru a-L ajuta, din punct de
24
Criteriul Ortodoxiei este, deci, hristologia, Pr. Prof. John Breck, Darul sacru al vieții, Traducere de PS
Irineu Pop Bistrițeanul, Editura Patmos, Cluj‐Napoca, 2001, p. 50. 25
Pr. Gheorghe Bălana, Sfântul Apostol şi Evanghelist loan, Epistola I, în rev. „MO”, XXV (1973), nr. 9-10, p.
757.
20
vedere material, pe El şi pe Apostolii Săi, stând, în ziua răstignirii, lângă Crucea Domnului,
plângându-I suferinţele şi îngrijindu-se de aromatele cu care avea să ungă trupul
Mântuitorului Hristos (Lc 23,55 - 24,1).
După botezul în Iordan, Iisus S-a întors în Galileea și S-a pregătit intens pentru
apropiata Sa misiune. De altfel, Evangheliștii sinoptici sunt de acord că Iisus Și-a început
slujirea Sa după ce Ioan Botezătorul a fos aruncat în închisoare (Mt. 4, 12; Mc. 1, 14; Lc. 3,
20) și că cea mai mare parte din activitatea Sa publică a desfășurat-o în Galileea (Mt. 4, 12;
Mc, 1, 39; Lc, 4, 14). Sfântul Evanghelist Luca vorbește de călătoria lui Iisus în Samaria (Lc,
9, 53), iar Sfântul Evanghelist Ioan relatează pe larg convorbirea lui Iisus cu femeia
samarineană lângă fântâna lui Iacov (In 4). Tot Evanghelistul Ioan menționează că Iisus a
predicat în Iudeea la est de Iordan (Mt. 19, 1) și Pereea și că a călătorit de mai multe ori la
Ierusalim. Faptul acesta nu este exclus, deoarece Iisus a călătorit foarte mult, "străbatea toate
cetățile și satele" (Mt. 9, 35): în regiunea lacului Ghenizaret, în Capernaum (Mt. 14, 31), în
regiunea Gadara (Mt. 8, 28), ajungând în orașele feniciene de nord, Tir și Sidon (Mt. 15, 21)
și până în Cezareea lui Filip (Mt. 14, 13).26
După scrierile sfinte, se spune că Ioan era privit ca una din persoanele importante ale
Bisericii, fiind numit stâlp (στύλος) al Bisericii (Gal 2, 9), şi, împreună cu fratele său, Iacob,
au primit de la Domnul numele de Boanerghes, adică fii tunetului, pentru că, în apărarea celor
sfinte, s-au arătat a fi firi înflăcărate şi pline de zel, temperament care-1 face pe Ioan ca,
dimpreună cu Petru, să-L însoţească pe Iisus în momentele de adâncă intimitate (In 13,23; Mc
14,33) şi mai ales cele legate de Patimile Domnului (In 18,15-27; 19,5-27),27
.
În cel de-al XlV-lea an al domniei lui Domiţian, se porneşte o nouă prigoană, a doua
prigoană după Nero, în urma căreia Apostolul şi Evanghelistul Ioan a fost osândit să trăiască
în insula Patmos, o insulă cu mare azurie, întru care, parcă, se şi odihnea, având o atmosferă
limpede, un cer albastru, stânci cu creste colţuroase şi numai foarte rare petece de verdeaţă, o
insulă în care ici, colo, măslinii întrerupeau monotonia pustiului stâncos ale cărui pietre parcă
vorbesc despre sfântul, o insulă unde Ioan a trăit cincisprezece ani şi unde a fost răpit în duh,
făcându-i-se descoperirea (άποκάλυψις) descrisă în Apocalipsă (1, 1) şi care îi aparţine, o
insulă care pare a se prezenta a fi templul lui Ioan (Apoc l,9-20)28
.
26
Ioan Miclea, ''Existența istorică a lui Iisus Hristos'', Ed. Viata Creștină, Cluj-Napoca, 1995, p15. 27
Pr. Gheorghe Bălana, Epistola întâia sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, p. 757 -58. 28
Eusebiu din Cezareea Palestinei, Istoria bisericească, III, XXVII, 1, p. 118; Pr. Gheorghe Bălana, Epistola
întâia sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, p. 758.
21
După unele mărturii patristice29
, totuşi se poate spune că Sfântul Evanghelist Ioan
numit pe bună dreptate și Teologul a petrecut ultimul timp al vieţii sale în Efes, căci, fiind ucis
Domiţian şi fiind desfiinţate hotărârile şi faptele lui de către Senat, din pricina marii lui
cruzimi, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, călătorind pe mare, unde şi suferă un
naufragiu30
, fapt despre care, prin descoperire, şi spusese mai înainte ucenicului său, Prohor, a
venit, pe timpul lui Nerva, în Efes (96-98), şi, trăind până pe vremea lui Traian împăratul, a
întemeiat şi a zidit multe din înfloritoarele şi numeroasele biserici ale Asiei, care aveau în
mijlocul lor Efesul, punctul luminos către care se îndreptau privirile întregii creştinătăţi31
,
săvârşindu-se la 68 de ani după Patima Domnului (101 d. Hr.), în Efes32
, mormântul său fiind
în mare cinste în vremea cea dintâi a Bisericii creştine, pe locul unde se află mormântul
Sfântului şi care se numeşte Evdomon fiind zidită o biserică33
, numită Apostolicon, care, din
cauza ruinării ei, va fi înlocuită de o altă biserică34
, zidită de către împăratul Justinian tot atât
de mare şi de frumoasă, în faţa sfântului altar, sub cupola centrală aflându-se mormântul
Apostolului, care, în cursul Evului Mediu, devine unul dintre cele mai importante locuri sfinte
şi de pelerinaj ale lumii creştine35
.
La adânci bătrâneţi, nemaiputând rosti cuvântări lungi, nu spunea credincioşilor decât
aceste cuvinte: „fiilor, iubiţi-vă unul pe altul". Întrebându-1 cu mirare ucenicii săi, pentru ce
totdeauna zice aceste vorbe, el le răspundea: „aceasta este învăţătura Domnului şi de veţi păzi-
o, numai prin aceasta vă veti mântui".
29
Tertulian, M.P.L. II, 366, 367; Clement din Alexandria, M.P.G. XX, 256-264. Policarp. M.P.G. VII, 784-
785; Justin Martirul, M.P.G. VI, 669. Irineu, M.P.G. VII, 785, 845, 853, 1207. 30
Actele lui Timotei ne dau şi amănuntul că în apropierea Efesului, când era gata să păşească pe pământul
Asiei Mici, Sf. Ioan a suferit un naufragiu, cf. Bleek-Mangold, Einleitung in das Ν. T., Berlin, 1886, p. 268, sq,
apud Pr. Ioan Pănoiu, „Sfântul Apostol Ioan”, în rev. „GB” nr. 34, 1962, p. 256. 31
Pr. Gheorghe Bălana, Epistola întâia sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, p. 758; Mineiul pe Septembrie
[Sinaxar], Tipărit în zilele păstoriei Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Ediţia a cincea, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 327; Ieronim apud Pr. Prof. Dr.,
Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie, introducere şi comentariu, vol. I, Teofania, Sibiu, 2003, p. 160. 32
Aşa ne lasă mărturie Eusebiu în lucrarea sa, „Istoria bisericească" : „ ...în al doilea rând, Ioan, care se
culcase pe pieptul Mântuitorului, care a fost preot şi a purtat petalon, care a fost martor şi didascăl, se odihneşte
la Efes", Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, p. 133. 33
Muntele, pe care se află biserica cuvântătorului de Dumnezeu, se numeşte Livaton, unde spre apus zace
sfântul Timotei, Mineiul pe Mai [Sinaxar], Tipărit în zilele păstoriei Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ediţia a cincea, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 59-
60. 34
În vremea noastră rămăşiţele acestei biserici - câte mai există - au fost puse din nou la locul lor de specialişti
austrieci, vizitatorul putând să-şi facă o imagine clară asupra minunatei biserici, Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc,
Sfânta Evanghelie, introducere şi comentariu, p. 160 n. 21. 35
Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie, introducere şi comentariu, p. 160 n. 21; Viaţa Sfântului
Apostol şi Evanghelist Ioan, Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie, Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu
Binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Ediţia a cincea, EIBMBOR, Bucureşti, 1983, p. 11; Pr. Ioan Pănoiu, „Sfântul Apostol Ioan”, p. 258.
22
Şi, deşi Sfântul Ioan a trăit şi a activat atâţia ani în Efes, totuşi s-au găsit şi critici36
care au spus că Apostolul Ioan n-ar fi fost în Efes, în timp ce alţii37
socoteau chiar că ar fi
existat în Efes două persoane cu numele Ioan: unul, Apostolul Ioan, şi celălalt, prezbiterul
Ioan, în realitate, fiind vorba de una şi aceeaşi persoană, lucru fundamentat de Studiile de
specialitate38
.
2. Scrierile ioaneice
De la ucenicul cel iubit al Domnului, Tradiţia Bisericii păstrează cinci scrieri în
întregime canonice, adică inspirate şi normative pentru credinţa şi viaţa creştină, şi anume: o
evanghelie, trei epistole şi o apocalipsă, care au avut de suferit considerabil, datorită atacurilor
criticii ostile autenticitătii unora sau altora dintre cărţile Noului Testament, cele mai violente
şi aproape fară intermitenţă fiind îndreptate, fireşte, împotriva Evangheliei a patra, deoarece
ea reprezintă piesa de căpetenie componentă a moştenirii literare ce ne-a rămas de la
incomparabilul ucenic „pe care-1 iubea Iisus" (In 21,20)39
.
Evanghelia are conţinut istoric şi aparţine genului literar evanghelie40
, în timp ce
epistolele au caracter didactic şi aparţin genului literar epistolă apostolică41
, iar Apocalipsa
aparţine genului literar apocaliptic42
, paternitatea lor ioaneică fimdamentându-se pe probele
arheologică şi paleografică, pe stilul şi limba scrierilor, precum şi pe argumente interne şi pe
mărturiile externe, contestate de critica protestantă, care a dezmembrat fiecare scriere, căutând
să-şi explice ceea ce nu se poate înţelege decât doar cu lumina puternică a Celui ce a dat şi lui
Ioan puterea de a-şi scrie Evanghelia sa43
.
36
Ibidem. 37
Ibidem. 38
Ibidem, p. 264-265; Pr. Prof. Vasile Gheorghiu, Tradiţia despre apostolul şi prezbiterul Ioan până la
Eusebiu de Cezareea, Cernăuţi, 1926, p. 8. 39
Vezi pe larg Pr. Dr. Leon Arion, Valoarea istorică a Evangheliei a IV-a, în „ST”, seria a II-a, XXXIX
(1987), nr. 3, p. 104-128; idem, Pericopa despre femeia cea păcătoasă, din Sfânta Evanghelie după Ioan VII,
53-VIII, 11, în ST seria a II-a, anul XVII (1965), nr. 9-10, p. 523. 40
Pr. prof. Dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la duminicile de peste an, Editura “Teofania”, Sibiu, 2001, p.
259. 41
Ibidem. 42
Ibidem. 43
Pr. Dumitru Fecioru, „Probleme dogmatice şi sociale în Evanghelia după Ioan”, S.T. 3-4/1953, p. 210;
Vasile Gheorghiu, Introducere în sfintele cărţi ale Testamentului Nou, Cernăuţi, 1929, p. 33; Pr. Gheorghe
23
Împotriva tuturor acestor critici, unii mai exageraţi decât alţii, Biserica drept-slăvitoare
a ştiut dintotdeauna că Evanghelia a patra, Epistolele soborniceşti şi Apocalipsa au fost scrise
de „un pescar"44
, Sfântul Ioan, cel mai tânăr dintre Apostoli, ucenicul care la Cina cea de taină
şi-a plecat capul pe pieptul Domnului şi care păstrează până la adânci bătrâneţi amintirea
exactă a Mântuitorului, Care i-a descoperit evanghelistului nostru tainele mari, pe care ni le-a
scris şi pe care chiar îngerii odată cu noi, prin gura lui Ioan şi prin noi, au aflat ceea ce şi noi
cunoştem de la Ioan.
3. Sfânta Evanghelie după Ioan
3.1. Autorul. Este Ioan, fiu al lui Zevedeu. Tatăl său era pescar dintr-o cetate de pe
ţărmul Mării Galileii, probabil Betsaida; era un om înstărit, căci avea bărci de pescuit şi
slujitori45
. Soţia lui se numea Salomeea, şi ea devine uceniţă a Domnului, fiind una din
femeile care I-au slujit lui Iisus Hristos în Galileea şi pe ultimul drum spre Ierusalim. Ioan mai
avea un frate cu numele Iacov, şi erau amândoi pescari, asemenea tatălui lor. Amândoi fraţii
urmează cursurile obişnuite ale unei şcoli pe care o făceau copii oamenilor mai înstăriţi. Ioan
ştia să citească, deşi în faţa sinedriştilor din Ierusalim el trece drept un om simplu46
. De tânăr
Ioan avusese o înclinaţie spre contemplare, spre poezie, avea o fire duioasă. Prin legăturile pe
care le avea tatăl său cu Ierusalimul, unde îşi desfăcea peştele, Ioan va cunoaşte pe Sfântul
Ioan Botezătorul, care îşi desfăşura activitatea nu departe de Ierusalim şi împreună cu Iacov,
fratele lui, vor deveni ucenici ai lui. Sunt chemaţi la apostolat de Mântuitorul imediat după ce
au fost chemaţi alţi doi de fraţi, Simon şi Andrei, aşa cum istoriseşte Sfântul Evanghelist
Luca, în urma unei pescuiri minunate47
la lacul Ghenizaret. Din acest moment, datorită
Bălana, Epistola întâia sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, Prologul, în M.O., XXVI (1974), nr. 7-8, p. 4-
33; Pr. Dr. Leon Arion, Valoarea istorică a Evangheliei a IV-a, p. 104. 44
Pr. Dumitru Fecioru, „Probleme dogmatice şi sociale în Evanghelia după Ioan”, p. 210. 45
„Şi mergând puţin mai înainte, a văzut pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui. Şi ei erau în corabie,
dregându-şi mrejele. Şi i-a chemat pe ei îndată. Iar ei, lăsând pe tatăl lor Zevedeu în corabie, cu lucrătorii, s-au
dus după El.” (Mc. 1, 19 – 20) 46
„Şi văzând ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan şi ştiind că sunt oameni fără carte şi simpli, se mirau, şi îi
cunoşteau că fuseseră împreună cu Iisus Hristos.” (FA 4, 13) 47
„Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret. A
văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din
corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea,
mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să
pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după
cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele.
24
temperamentului duios şi a tinereţii entuziaste, căci era abia un adolescent, se ataşează strâns
de Mântuitorul. Astfel că din grupul celor trei ucenici mai apropiaţi ai Domnului: Iacov, Petru
şi Ioan, cel mai iubit a fost Ioan. Deşi toţi trei participă la minunea învierii fiicei lui Iair, la
Schimbarea la faţă a Mântuitorului şi la rugăciunea din grădina Ghetsimani, Ioan rămâne
ucenicul iubit al Domnului48
. Ca şi fratele său Iacov, era uneori pripit şi exclusivist, drept
pentru care Iisus Hristos i-a numit Boanerghes, adică fiii tunetului49
. Din iubire faţă de
Mântuitorul, Ioan L-a urmat la palatul lui Caiafa, fiind identificat cu „celălalt ucenic” care i-a
înlesnit intrarea în curtea arhiereilor lui Petru50
. La Cina cea de Taină el şi-a plecat capul pe
pieptul Mântuitorului. Tot el s-a aflat pe Golgota, lângă Cruce atunci când Mântuitorul Iisus
Hristos i-a încredinţat-o pe maica Sa.51
În dimineaţa Învierii, a alergat împreună cu Petru la
mormânt şi-a ajuns acolo primul, însă nu a intrat ci l-a aşteptat pe Petru să intre, însă el a fost
primul care a crezut că Hristos a înviat52
. Domnul se arată după Învierea Sa, la Marea
Tiberiadei, la şapte dintre ucenicii Lui, şi se evidenţiază Iacov şi fratele său Ioan prin
caracterizarea, ca „ucenicul ce-l iubea Iisus Hristos”. După Pogorârea Sfântului Duh pune un
zel deosebit la înfiinţarea Bisericii creştine, stând o vreme la Ierusalim. Mai multe mărturii
vorbesc de activitatea Sfântului Apostol Ioan la Efes, deşi epistolele pauline nu menţionează
acest lucru, mai devreme de căderea Ierusalimului (70 d. Hr.).
Astfel Eusebiu de Cezareea (†340) afirmă că în timpul persecuţiei lui Domiţian (81 –
96 d. Hr.) „apostolul şi evanghelistul Ioan … a fost osândit să trăiască în insula Patmos”53
şi
„după Domiţian, care domnise vreme de 15 ani, a luat puterea Nerva, sub care senatul roman
a anulat onorurile atribuite lui Domiţian şi a votat o lege care îngăduia revenirea din exil a
Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă
corăbiile, încât erau gata să se afunde, Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus Hristos,
zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el,
pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau
împreună cu Simon. Şi a zis Iisus Hristos către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.”
(Lc. 1, 1 – 10) 48
„Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus Hristos unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus Hristos.”
(In. 13, 23) 49
„Pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui Iacov, şi le-a pus lor numele Boanerghes, adică fii tunetului.”
(Mc. 3, 17) 50
„Şi Simon-Petru şi un alt ucenic mergeau după Iisus Hristos. Iar ucenicul acela era cunoscut arhiereului şi
a intrat împreună cu Iisus Hristos în curtea arhiereului.” (In. 18, 15) 51
„Deci Iisus Hristos, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale:
Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.” (In. 19,
26-27) 52
„Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic,
alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile
puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse
jos, Iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-
un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut.” (In. 20, 3 – 8) 53
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, III, XVIII, 1, p. 118
25
celor surghiuniţi pe nedrept şi restituirea avuturilor lor. Aşa ne informează istoricii vremii.
Potrivit unei vechi tradiţii creştine s-a întors pe-atunci şi apostolul Ioan din exilul său pe
insulă (Patmos, nota traducătorului), reluându-şi mai departe viaţa în Efes.”54
Tot el,
bazându-se pe mărturiile Sfântului Irineu de Lyon şi pe a lui Clement Alexandrinul, spune că
a Sfântul Ioan a trăit în Efes (Asia Mică) unde a condus Bisericile de-acolo până în vremea
împăratului Traian (98 – 117 d. Hr.)55
.
Tertulian confirmă tradiţia despre şederea Sfântului Apostol Ioan în Efes, prin faptul
că Sfântul Policarp a fost înscăunat episcop în cetatea Smirnei de către Sfântul Apostol Ioan:
„Dealtfel, dacă unele erezii cutează să se răsădească singure în epoca apostolică pentru ca
să pară astfel lăsate chiar de Apostoli, fiindcă ar fi existat chiar sub Apostoli, putem să le
cerem să-şi dea la iveală obîrşia Bisericilor lor, să desfăşoare şirul episcopilor lor, precum
urmează unul după altul, dintru început, aşa încît cel dintîi episcop al lor să poată avea
chezaş şi înaintaş pe vreunul dintre Apostoli, ori Bărbaţi apostolici, care au stăruit pînă la
urmă în cele apostoliceşti. Căci în acest chip Bisericile apostolice fac cunoscute pomelnicele
lor: astfel, Biserica Smirnei istoriseşte că Policarp a fost înscăunat de către Ioan.”56
.
Fericitul Ieronim spune că spune despre Sfântul Ioan Evanghelistul că ajuns foarte
bătrân, nu mai putea merge singur şi era adus de credincioşi la biserică. Tuturor le repeta
îndemnul, întâlnit şi în prima sa epistolă sobornicească, de a se iubi unii pe alţii57
.
Moare la bătrâneţe în jurul anului 100.
3.2. Mărturia Tradiţiei. Informaţiile legate de această Evanghelie sunt mai multe
decât la celelalte trei. Aceste mărturii sunt:
1) Sfântul Ignatie Teoforul, episcop de Antiohia, martirizat pe la anul 107 sau 110,
dovedeşte în epistolele lui o familiaritate puternică cu scrierile Sfântului Ioan, şi deşi nu le
citează în mod direct, se observă faptul că şi-a impropriat învăţătura şi duhul acestei scrieri.58
54
Idem, III, XX, 9, p. 120 55
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Asist. Drd. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului
Testament, volumul I, ediţia a doua, Editura Teofania, Sibiu, 2001, p. 160 56
Tertulian, Despre prescripţia contra ereticilor, XXXII, 1-2, traducere de Prof. N. Chiţescu, revăzută de
David Popescu, (PSB 3), EIBMBOR, Bucureşti, 1981 57
Fericitul Ieronim, Comentariu la Epistola către Galateni, VI, 10, apud Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Asist.
Drd. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament, volumul I, ediţia a doua, Editura
Teofania, Sibiu, 2001, p. 160 58
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, op. cit., p. 151
26
2) Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, în Epistola către Filipeni, scrisă de el la scurt
timp după martiriul Sfântului Ignatie Teoforul, citează Epistola 1 Ioan (4, 2 – 3), care fiind
strâns legată de Evanghelia scrisă de Sfântul Ioan, este un fel de introducere a acesteia.59
3) Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, în Apologia întâi, pe care a scris-o pe la anul
150, şi în Dialogul cu iudeul Trifon, ce datează în jurul anului 160, face referiri concrete la
Evanghelia de la Ioan.60
4) Ereticul Valentin şi ucenicii lui, Ptolemeu şi Heracleon, care a şi scris un
comentariu la această Evanghelie, numind pe autorul ei „Apostolul lui Iisus Hristos”, şi
Sfântul Irineu de Lyon care îi combate, prin anii 173 – 180.61
5) Ereticul Marcion (140 d. Hr.) şi Meliton de Sardes, care scrie împotriva lui (anii
160 – 170 d. Hr.)62
6) Ereticii montanişti şi adversarii lor ortodocşi, Apolinarie de Iarapolis şi Apoloniu,
mărturisesc, direct sau indirect, despre autoritatea incontestabilă şi universală de care se
bucura Evanghelia de la Ioan în acea perioadă a Bisericii.63
7) Taţian a alcătuit, pe la anul 175, o lucrare intitulată Diatessaron, adică o
„evanghelie” din cele patru, ceea ce înseamnă că de-atunci era recunoscută.64
8) Clement Alexandrinul († între anii 211 – 216) în lucrarea sa, numită Hipotipize, dar
care s-a pierdut, din care Eusebiu de Cezareea păstrează câteva fragmente, spune: „Cât despre
Ioan, când a văzut, la urmă de tot, că învăţătura privind omenitatea Mântuitorului a fost pusă
în lumină (în celelalte Evanghelii, nota traducătorului), la îndemnul cunoscuţilor săi şi fiind
luminat de Duhul Sfânt, a alcătuit Evanghelia sa, care e mai duhovnicească (decât celelalte,
nota traducătorului). Atât ne spune Clement.”65
9) Prologul antimarcionit (160 – 180 d. Hr.) se exprimă astfel: „Evanghelia de la Ioan
a fost descoperită şi dată Bisericilor de către Ioan, pe când încă era în trup; aceasta ne-o
59
Ibidem. 60
Ibidem. 61
Ibidem. 62
Ibidem. 63
Ibidem. 64
Ibidem. 65
Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, VI, XIV, 7, p. 238.
27
spune unul dintre cei mai dragi ucenici ai săi, Papias din Ierapolis, în ultimele cinci cărţi ale
sale.”66
10) Canonul Muratori (180 – 200 d. Hr.) ne oferă această informaţie preţioasă:
„Despre a patra dintre evanghelii: cea a lui Ioan, unul dintre ucenici”67
11) Sfântul Irineu de Lyon spune: „Apoi Ioan, ucenicul Domnului, cel care s-a aplecat
pe pieptul Lui, a scos şi el o Evanghelie pe când petrecea în Efesul Asiei.”68
3.3. Limba, este limba greacă, şi deşi vocabularul este limitat, cuvintele şi expresiile
folosite sunt bine alese şi adecvate subiectului. Stilul este unul foarte personal, nemaiîntâlnit
în Noul Testament, decât în Epistolele sale soborniceşti. Foloseşte repetiţia sentinţelor, a
afirmaţiilor şi a negaţiilor, paralelismul iudaic cu sentinţe scurte şi fraze ritmate. Se observă
totuşi o profunzime a ideilor.
3.4. Destinatarii. Evanghelia este adresată creştinilor, având ca scop să lămurească
mai amplu viaţa şi expunerea vieţii şi învăţăturilor Domnului nostru Iisus Hristos. Intenţia lui
era aceea de a completa celelalte evanghelii încercând să dea biografiei Mântuitorului un nivel
mai ridicat, pentru nevoile contemporanilor săi cât şi pentru a combate ereziile ce apăruseră:
ebioniţii, adepţii lui Cerint, nicolaiţii ş. a.
Destinatarii erau aşadar, cititorii creştini din provincia Asia.
3.5. Planul Evangheliei poate fi descris în două moduri la fel de interesante, după
care putem detalia în a treia descriere.
A. PRIMA DESCRIERE:
Evanghelia cuprinde 21 de capitole şi poate fi structurată în două părţi precedate de un
prolog astfel :
Prologul (cap. 1, 1 – 18), este o prefaţă şi un rezumat al Evangheliei, unde se arată
divinitatea Mântuitorului şi ideile importante.
Partea întâi (cap. 1, 19 – 12), arată activitatea Domnului în Iudeea şi în Ierusalim, ca
Fiu al lui Dumnezeu întrupat, unde se dovedeşte mesianitatea Lui.
66
Ibidem, p. 152. 67
Ibidem. 68
Ibidem, p. 153
28
Partea a doua (cap. 13 – 21), expune activitatea Mântuitorului Iisus Hristos în
Ierusalim, Patimile, Moartea şi Învierea Sa.69
B. DESCRIEREA A DOUA :
Prolog (cap. 1, 1 – 18)
I. Evenimente petrecute în jurul primului Paşti sau Paştile templului celui nou (cap.
1, 19 – 4, 54) :
1. Iisus Hristos se manifestă ca Mesia (cap. 1, 19 – 2, 12)
2. Primul Paşti la Ierusalim (cap. 2, 13 – 35)
3. Naşterea de Sus (cap. 3, 1 – 21)
4. Călătorie în Samaria şi în Galileea (cap. 3, 2 – 4, 54)
II. Iisus Hristos la Ierusalim la „o sărbătoare a iudeilor” (Paşti?). Vindecarea
slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda (cap. 5)
III. Paştile „Pâinii vieţii”. Iisus Hristos înmulţeşte pâinile şi Se prezintă pe Sine ca
Pâinea care se coboară din cer (cap. 6)
IV. Sărbătoarea Corturilor. Iisus Hristos – Lumina lumii şi Păstorul Cel bun (cap. 7,
2 – 10, 21)
V. Sărbătoarea înnoirii templului. Iisus Hristos Se mărturiseşte ca Fiul lui
Dumnezeu şi Îl învie pe Lazăr (cap. 10, 22 – 11, 54)
VI. Paştile răstignirii. Mielul lui Dumnezeu este „înălţat” pe cruce (cap. 11, 55 – 19,
42)
VII. Învierea. Domnul le dă Apostolilor Duh Sfânt şi-i trimite la propovăduire (cap.
20)
Apendice (cap. 21), arătarea Domnului la Marea Tiberiadei70
C. DESCRIEREA A TREIA (raționamentul intern al Evangheliei) :
Știm că primele 18 versete constituie prologul Evangheliei.
69
Pr. Prof. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament. Manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR,
Bucureşti, 2002, p. 141. 70
Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, op. cit., p. 169.
29
În acest prolog Ioan afirmă, cu maximă claritate, dumnezeirea lui Hristos. El rosteşte
câteva adevăruri fundamentale despre Hristos şi pare să introducă principalele teme ale
Evangheliei.
De asemenea, introducerea ne aduce aminte de pasajul în care Ioan ne descoperă
scopul Evangheliei sale: „Iisus Hristos a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne
care nu sun scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să
credeţi că Iisus Hristos este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând să aveţi viaţa în Numele
Lui."
Așadar, putem privi întreaga Evanghelie ca pe o demonstraţie a mesianităţii şi
divinităţii lui Iisus Hristos. Premisele se regăsesc în prologul unde Ioan afirmă divinitatea şi
mesianitatea lui Iisus Hristos, apoi urmează demonstraţia, pentru ca aceasta să culmineze cu
declaraţia lui Toma din cap. 20 : „Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Dar cum anume decurge
mai concret acest raționament intern al Evangheliei ?
Știm că în urma mărturiei lui Iisus Hristos, Toma a fost adus la credinţă și evident că
într-un mod similar Sfântul Ioan doreşte ca cititorul, la fel ca şi Toma, în urma înţelegerii
dovezilor, care susţin identitatea lui Iisus Hristos, să declare divinitatea Lui Iisus Hristos. Ne
putem atunci întreba cui i s-a adresat iniţial Evanghelia după Ioan. Celor credincioşi, pentru a
le întări credinţa în Iisus Hristos, sau celor necredincioşi cu scopul convertirii lor? Evreilor
sau neamurilor sau mai degrabă invers?
Pe urmă, Sfântul Ioan ne spune că Iisus Hristos a făcut multe semne și minuni. Totuşi
el selectează doar câteva dintre ele cu ajutorul cărora el realizează demonstraţia amintită mai
sus. El selectează, probabil, numai acele semne și minuni cu un impact mai mare pentru
auditoriu. Evident că toate semnele făcute de Iisus Hristos vorbesc despre adevărata Sa
identitate, dar Ioan nu poate descrie toate semnele, căci ar fi fost prea mult şi cititorii nu ar fi
avut suficient timp să citească. Pentru acest motiv el selectează numai acele semne și minuni
care au o semnificaţie deosebită pentru auditoriu, suficiente pentru a convinge pe destinatarii
Evangheliei că Iisus Hristos este Mesia, Fiul lui Dumnezeu.
Aceste observaţii ne fac să insistăm şi mai mult asupra întrebării: De fapt, cui i-a fost
adresată iniţial Evanghelia? Răspunsul presupune o altă întrebare: Ce fel de dovezi ne prezintă
Ioan în Evanghelia sa? Ce fel de argumente erau relevante pentru destinatarii Evangheliei şi
30
cum puteau acestea să îi convingă cu privire la identitatea, respectiv, divinitatea lui Iisus
Hristos?
O altă întrebare, este următoarea: Oare toate pasajele din Evanghelie au rol
demonstrativ? Există în Evanghelie suficiente discursuri ale lui Hristos, cu suficiente
afirmaţii despre Sine şi cu învăţături pentru Biserică? Au aceste discursuri, în primul rând, un
scop apologetic şi demonstrativ? Și dacă da, în ce măsură afirmaţiile lui Hristos despre Sine
sau învăţăturile Sale pentru Biserică pot constitui o dovadă în sine cu privire la adevărata Sa
identitate? Oare destinatarii credeau în Iisus Hristos, dar se confruntau cu învăţături false
despre Iisus Hristos care nu-L negau pe Iisus Hristos dar negau divinitatea lui Iisus Hristos, şi
atunci Ioan îi întoarce pe cititori la afirmaţiile lui Iisus Hristos despre Sine, spunându-le:
„Dacă Îl recunoaşteţi pe Iisus Hristos, iată ce a rostit El despre Sine!” ?
3.6. Tipuri de argumentare la Ioan.
Este prematur să răspundem acum la aceste întrebări, dar este important să le avem în
minte și pentru început putem propune câteva posibile tipuri de argumentare pe care le
foloseşte Ioan:
1) Martorii oculari.
Ioan a scris Evanghelia în primul secol. Multe dintre personajele din Evanghelie încă
trăiau şi puteau fi găsite şi întrebate cu privire la veridicitatea relatării lui Ioan. Însuşi Ioan se
declară a fi unul dintre aceşti martori oculari. Acest tip de argument era relevant atât pentru
evrei cât şi pentru neamuri. Pentru a fi convingătoare, semnele și minunile trebuiau să fie mai
întâi veridice din punct de vedere istoric, adică să se fi întâmplat cu adevărat.
2) Afirmaţiile lui Iisus Hristos.
Acestea puteau fi relevante pentru cei care credeau în Iisus Hristos, dar erau tulburaţi
de învăţături şi evanghelii false, care afirmau că de fapt Iisus Hristos nu a fost Fiul lui
Dumnezeu şi că Mântuitorul nu a susţinut acest lucru. Poate pentru aceștia aduce Ioan înaintea
31
cititorilor afirmaţiile lui Iisus Hristos despre Sine, acelea care susţin mesianitatea şi divinitatea
Sa.
3) Legitimarea din partea Vechiului Testament.
Venirea lui Mesia este o promisiune făcută de Vechiul Testament, recunoscut ca
revelaţia scrisă a lui Dumnezeu, o mărturie şi o lumină printre popoare. Vechiul Testament
este o capodoperă a Creatorului şi reprezintă o dovadă în sine. Vechiul Testament
mărturiseşte despre sine şi nu are nevoie de dovezi externe. El este în sine, prin măreţia sa,
dovada că este Cuvântul inspirat al Creatorului. Dar Vechiul Testament vesteşte venirea lui
Mesia și astfel, doar el îl poate legitima pe Iisus Hristos ca Mesia. Însuşi Iisus Hristos Se lasă
legitimat de Scripturi: „Cercetaţi Soripturile pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică,
dar tocmai ele mărturisesc despre Mine." (Ioan 5:39). Ioan face multe referiri la Vechiul
Testament şi dovedeşte că Iisus Hristos a împlinit promisiunile făcute de Scripturi cu referire
la Mesia. Acest tip de argument este relevant pentru evreii creştini şi iudei, cât și pentru grecii
creştini sau prozeliţi (care au aderat la iudaism).
4) Sensibilitatea conştiinţei umane.
În Romani Pavel ne spune că Domnul nu S-a revelat doar în Scripturi, ci şi în creaţie şi
în conştiinţă. Deci, făptura creată are o conştiinţă în care Domnul S-a revelat. Astfel, creatura
are în ea însăşi nişte senzori speciali, o capacitate intrinsecă de a-şi recunoaşte Creatorul, de a
recunoaşte adevărata viaţă. Am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi, prin
actul creaţiei, avem în noi înşine o sete profundă după Creator, după adevărata viaţă, și astfel,
sufletul nostru are capacitatea de a recunoaşte adevărata viaţă, iar în faţa cuvintelor, faptelor,
frumuseţii şi slavei lui Iisus Hristos, o voce profundă, din adâncul nostru va grăi cu putere:
„Iată adevărul, iată adevărata viaţă!" În Evanghelie avem exemplele unor oameni a căror
conştiinţă recunoaşte glasul Creatorului. Astfel, aprozii care trebuiau să Îl prindă pe Iisus
Hristos, s-au întors la farisei şi le-au spus: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta."
(Ioan 7:46).
5) Lucrarea tainică a Duhului Sfânt.
Cum este posibil ca aceste cuvinte scrise de Ioan să convingă un om, din secolul
nostru, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu? Informaţia în sine nu poate produce adevărata
32
schimbare. Explicația stă în Duhul dătător de viaţă și în Cuvânt care este viu. În spate lor este
o Persoană care prin Duhul Său ne cercetează adâncul sufletului. Atunci când citim, Duhul
Sfânt ne deschide tainele sufletului şi îl ademeneşte pe acesta cu prospeţimea vieţii din
Dumnezeu. În acest context, sufletul uman, care tânjeşte din naştere după viaţa din
Dumnezeu, recunoaşte adevărata viaţa. În contactul cuvintelor Scripturii se produce o minune
și înțelegem că acest Cuvânt este viu. El parcă ne cunoaşte toate tainele sufletului şi ne
vorbeşte în mod personal. Începem să ne întrebăm dacă autorul ne cunoştea şi dacă nu cumva
noi suntem adevăraţii destinatari ai Evangheliei. Ne mirăm că autorul pare să ne cunoască
chiar mai bine decât ne cunoaştem noi. Începem să ne dăm seama că în spatele cuvintelor este
cineva viu care ne cunoaşte şi vrea ca, prin intermediul Scripturii, să ne vorbească în mod
personal. În faţa acestei taine, capitulăm, cădem în genunchi şi strigăm, ca Toma de altă dată,
din adâncul sufletului nostru: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Este ceva dincolo de
raţiune, dar care nu neagă raţiunea ci se folosește de ea. Argumentele raţionale reprezintă ceva
foarte important, dar nu totul. Credinţa apare în urma unei revelaţii speciale. Această revelaţie
o dăruieşte Duhul Sfânt şi atingerea Lui, prin cuvintele vieţii, face ca sufletul nostru (raţiune
dar şi emoţii, și sentimente și credință) să recunoască adevărata viaţă, care are pentru noi un
gust inconfundabil, căci pentru aceasta am fost creaţi. La fel ca şi Petru, fără să înţelegem
multe lucruri, cu multe neclarităţi şi contradicţii, vom rosti totuşi: „Doamne, unde să plecăm?
La Tine sunt cuvintele vieţii.".
Din perspectiva acestor tipuri de argumente, pe care le identificăm în Evanghelie,
putem emite ipoteza că Evanghelia se adresează unui auditoriu divers, care deopotrivă include
credincioşi şi necredincioşi, evrei şi neamuri.
Fiecare pasaj al Evangheliei are menirea de a ne convinge sau de a ne întări
convingerea că Iisus Hristos este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Evanghelia este astfel relevantă
atât pentru credincioşi, cât şi pentru necredincioşi.
Chiar cei credincioşi se pot apropia în mod superficial de Evanghelie spunând: „Dar
eu cred de mult că Iisus Hristos este Mesia, Fiul lui Dumnezeu." Și pe aceștia Ioan îi
avertizează : Credinţa mântuitoare este mai mult decât o acceptare intelectuală a mesianităţii
şi divinităţii lui Iisus Hristos. În Evanghelie descoperim două feluri de credinţă. Sunt unii care
cred (chiar și demonii cred, și se înfioară), şi totuşi nu sunt recunoscuţi de Iisus Hristos ca
ucenici ai Lui, şi sunt alții care cred şi sunt recunoscuţi de Iisus Hristos.
33
Aceasta este esența creștinismului, taina și dogma ei fundamentală, credinţa că Iisus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu, cea care ne transformă viaţa şi este mereu supusă unui asalt
din partea celui rău. De fapt, lipsa de putere din viaţa de creştin are ca şi cauză puţina noastră
credinţă în mesianitatea şi divinitatea lui Iisus Hristos. În acest mod Evanghelia după Ioan
slujește de fapt în marea bătălie a creștinilor din toate timpurile : credem noi că Iisus Hristos
este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?
Privind încă odată Structura Evangheliei, aceasta pare acum foarte simplă :
O introducere (1:1-18) şi o încheiere (cap. 21) între care descoperim trei mari
secţiuni:
1. 1:19-12:50 Semnele, minunile şi discursurile lui Iisus Hristos (despre Sine)
2. 13:1-17:26 Învăţăturile lui Iisus Hristos pentru ucenici (Biserică)
3. 18:1-20:30 — Moartea şi învierea lui Iisus Hristos
Putem oare concluziona că cele trei secţiuni reprezintă de fapt cei trei piloni ai
demonstraţiei lui Ioan ?
4. Erezii împotriva divinității Mânuitorului
Biserica a păstrat şi învăţat totdeauna învăţătura despre divinitatea și omenitatea
Mântuitorului, combătând rătăcirile ereziilor iudaizante şi gnostice şi pe arieni, care afirmau
că la moartea lui Hristos S-a despărţit Dumnezeu de firea omenească71
.
Dogma fundamentală a creştinismului este divinitatea lui Iisus Hristos. Această dogmă
ne învaţă, că Fiul lui Dumnezeu a luat chip de om şi a venit pe pământ ca să mântuiască
neamul omenesc de păcate. Faptul acesta istoric, este de-o importanţă covârşitoare în istoria
bisericii creştine, pentru că divinitatea Mântuitorului Iisus Christos, este esenţa însăşi a
creştinismului72
.
Și totuși, acest adevăr a fost contestat sau răstălmăcit în mod eretic de mulți pretinși
învățători creștini cu care Sfânta Biserică a luptat în trecut şi încă luptă şi azi. De-a lungul
71
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Persoana domnului nostru Iisus Hristos în vol. Îndrumări misionare,
EIBMBOR, București, 1986, p. 314. 72
C. Rudnean, Divinitatea lui Iisus Hristos, în „Foaia Diecezană”, Organul eparhiei ortodoxe române a
Caransebeșului, anul XLVI, nr. 42, Caransebeș, 18 oct, 1931, p. 1.
34
timpului dumnezeirea lui Iisus Hristos a fost contestată și înțeleasă greșit de către eretici.
Aceasta s-a întâmplat chiar dacă Biblia conține numeroase mărturii din care reiese
dumnezeirea Sa, că El și-a primit natura sau Ființa prin naștere din Tatăl, mai înainte de toți
vecii, adică, „Fiul există de când Tatăl și Duhul Sfânt, adică din veșnicie”73
.
În încercarea Bisericii de a afla cine este cu adevărat Isus Cristos şi care este relaţia
Lui cu Dumnezeu Tatăl au apărut câteva erezii. Cele mai importante sunt ebionismul şi
arianismul.
Ebionismul
Această erezie poate fi identificată în grupurile iudaizanților din perioada apostolică.
Lui Tixeront îi apare ca cea mai plauzibilă şi mai naturală derivarea numelui lor din termenul
ebraic ebion, care înseamnă sărac. Numele ar semnifica sărăcia efectivă a acestei comunităţi
creştine emigrate dincolo de Iordan.74
Este posibil ca acesta să fie chiar numele pe care ei
înşişi şi-1 acordau fie pentru că se considerau „săraci cu duhul", după expresia din Fericiri, fie
că practicau efectiv sărăcia de bunăvoie depunându-şi averile în seama comunităţii, cum se
relatează că începuseră să facă în vremea apostolilor primii creştini (Fapte IV, 34-35). Este
foarte posibil ca ebioniţii să fi dorit o conformare şi mai accentuată faţă de poruncile
Mântuitorului Hristos, dintre care cea mai importantă le va fi părut la un moment dat a fi
aceea a sărăciei. În acelaşi timp, ebioniţii au început să respecte legea mozaică şi mai riguros
decât o făceau nazarinenii şi, după mărturia Sf. Irineu, să interpreteze profeţiile Vechiului
Testament într-un mod neobişnuit, curios.
Ebioniţii75
negau divinitatea reală sau ontologică a lui Cristos. Ei erau puternic
monoteişti respingând orice învăţătură cu privire la dumnezeirea lui Cristos. E posibil ca
Epistola lui Pavel către Galateni să ţintească tocmai în această doctrină eretică.
Potrivit ebioniţilor, Isus este fiul natural al lui Iosif şi al Mariei, El nefiind născut de o
fecioară. Momentul esenţial în viaţa Lui a fost botezul, când Hristos s-a coborât peste El în
chip de porumbel, iar spre sfârşitul vieţii s-a depărtat din El. „Isus a fost un om obişnuit care
73
Arhim.Teofil Părăian, "Hristos în mijlocul nostru", Ed Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p15 74
Joseph Tixeront, Histoire des dogmes, vol. 1, Paris, 1942, p. 184; apud Adrian Niculcea, Hristologiile
eretice, Ed. Arhetip. Bucureşti, 2002, n. 151, p. 141. 75
Millard J. Erickson, Teologie creştină, vol.2, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1998, p.267.
35
poseda daruri neobişnuite, dar nu supraumane sau supranaturale, cum ar fi darul neprihănirii
şi al înţelepciunii."76
Numele acestei erezii vine de la Ebion, după unii istorici, iar după alţii de la numele
comun de săraci, ebionim. Adepţii acestui curent puneau accentul pe unitatea lui Dumnezeu şi
pe caracteristica Sa deCreator al universului. Ei credeau că legea evreilor este expresia voinţei
lui Dumnezeu şi că omul trebuia s-o respecte. Prin urmare ei propovăduiau tăirea împrejur,
precum şi respectarea celorlalte percepte ale Legii din VT. Totodată ei susţineau că Isus a fost
fiul lui Iosif, şi că a atins un grad de divinitate când Duhul a pogorât asupra Lui la botez. De
aceea, ei susţineau învăţăturile Evangheliei lui Matei, dar le displăceau scrierile lui Pavel.
Într-un anumit sens se poate spune că ei erau vechii iudaizanți de pe vremea apostolilor
Prin perspectiva ebionită s-a încercat rezolvarea dilemei: monoteismul şi divinitatea
lui Cristos şi a lui Dumnezeu Tatăl în acelaşi timp. Pentru a sta în picioare această teorie a fost
nevoie de negarea unor părţi din Scriptură, inclusiv epistolele pauline. Biserica însă nu a
acceptat acest compromis declarând ebionismul drept mişcare eretică.
Arianismul
Primul eretic și cel mai dăunător în această problemă, a fost Arie, un simplu diacon al
bisericii din Alexandria, care de 2 ori a fost excomunicat de patriarhul său pentru că s-a abătut
de la învăţătura creştină, dar n-a putut să se astâmpere nicidecum. În 313 îşi recunoaşte formal
greşeala şi i se dă conducerea bisericii din Alexandria unde începe să împrăștie noua lui
învăţătură și bazat pe imaginaţia lui face o „exegeză fantezistă” asupra creștinismului.
Arianismul a apărut în secolul al patrulea şi a avut şansa să reprezinte poziţia oficială a
Bisericii. Cu toate acestea, a fost socotit erezie la Sinodul întâi77
de la Niceea din 325 şi la
conciliile ulterioare.
Concepţia ariană susţinea unicitatea Dumnezeului Creator. Dumnezeu nu poate
împărţi esenţa sau substanţa Sa cu nici o făptură. Doar El e Dumnezeu. Dacă ar exista divizare
în Dumnezeu atunci nu ar mai fi Dumnezeu. Cristos nu e Dumnezeu ci o creaţie aparte a
76
Ibidem, p. 267. 77
Pr. Prof. Ion Ionescu, Sfânta Tradiție sau Sfânta Predanie, Studii teologice, seria a II-a, anul XLIII, nr. 4,
iulie-august 1991, p. 39.
36
Tatălui. E o Fiinţă mai sus pusă dintre celelalte. E agentul - Cuvântul - prin care Dumnezeu a
creat lumea, şi El Însuşi a fost creat din nimic prin fiat78
(născut), dar nu are existenţă în Sine.
Conform acestei concepţii, Cristos a fost creat la un moment dat, chiar înainte de timp,
dar a existat un moment în care El nu era. El nu e coetern cu Tatăl. Cristos e un dumnezeu
creat, dar nu Dumnezeul, Fiinţa eternă necreată.
Argumentele pe care sunt fondate aceste afirmaţii sunt extrase dintr-un spectru destul
de larg de referinţe biblice, după cum spune Atanasie79
: Fiul este o creatură (Proverbe 8.22;
Fapte 2.36; Romani 8.29; Coloseni 1.15 şi Evrei 3.2); Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat
(Ioan 17.3); Cristos este inferior Tatălui (Ioan 14.28); Fiul e imperfect (Marcu 13.32). În
concluzie, Cristos este un semidumnezeu - creatura cea mai înaltă în rang dintre toate, numit
Dumnezeu doar din curtoazie. Sau, aşa cum rezumă Sf. Alexandru, episcopul Alexandriei,
doctrina lui Arie, într-o scrisoare păstrată în Istoria bisericească (I, 6) a lui Sozomen, Fiul “e
numit în mod abuziv Logos şi Înţelepciune, întrucât şi El există prin Logosul propriu lui
Dumnezeu şi prin Înţelepciunea cea din Dumnezeu, prin care Dumnezeu a făcut toate şi pe
El.”80
Sunt două răspunsuri majore ce se pot da teologiei ariene. Unul e ignoranţa faţă de
dovezile aduse în favoarea divinităţii lui Cristos sau tratarea lor în mod inadecvat. Al doilea
răspuns e răstălmăcirea ariană a versetelor care prezintă subordonarea funcţională temporară81
a Fiului în timpul încarnării Lui.
„Cel întâi născut" din Coloseni 1.15 nu înseamnă în primul rând primul în timp, ci
primul în rang sau cel mai proeminent. Aceasta se poate înţelege din contextul lui Coloseni 1:
Isus a fost mijlocul prin care au venit în fiinţă toate lucrurile create, nu toate celelalte lucruri
create. Fapte 2.36, de asemenea nu spune nimic despre crearea Fiului ci despre poziţia şi
funcţia Sa, adică sarcina mesianică. Din contextul lui Ioan 17.3 se poate observa că Cristos Îl
compară pe Tatăl cu ceilalţi dumnezei falşi, pretendenţi la divinitate, dar El e de partea
Tatălui.
Ioan 14.28 trebuie văzut în lumina subordonării funcţionale a Fiului în timpul
încarnării Lui. Cu altă ocazie El a spus: „Eu şi Tatăl una suntem" (Ioan 10.30; 17.21). În
78
C. Rudnean, Divinitatea lui Iisus Hristos, nr. 42, p.269. 79
Ibidem. 80
Sozomen, Istoria bisericească (I, 6) în Casiodor, SCRIERI, Istoria Bisericească Tripartită, PSB, vol. 75,
trad. de Liana şi Anca Manolache, Introd. și Note, de Pr. prof. dr. Ştefan Alexe, EIBMBOR, Bucureşti, 1998. 81
C. Rudnean, Divinitatea lui Iisus Hristos, nr. 42, p. 271.
37
Matei 28.19 Isus prezintă autoritatea în care creştinii să fie botezaţi: „În numele Tatălui, al
Fiului, şi al Sfântului Duh."
Pavel pune întreaga Trinitate la un loc când îi binecuvântează pe corinteni în a doua
epistolă (13,14.) aceste câteva argumente sunt în favoarea egalităţii Persoanelor Sfintei Treimi
în esenţa Lor. Potrivit învăţăturii ortodoxe, Dumnezeu este unul în fiinţa Sa şi subzistă întreit
în ipostasele Sale. Dumnezeirea nu este o fire compusă din trei ipostase, ci o singură fiinţă în
trei ipostase desăvîrşite82
. De aceea, "Cînd zic Dumnezeu, înţeleg Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt"
spune Sfântul Grigorie de Nazianz83
.
La Sinodul de la Nicea din 325 s-a conchis să Isus este la fel de mult şi într-un mod la
fel de adevărat Dumnezeu ca Tatăl. El nu este de o substanţă diferită sau nici măcar de o
substanţă similară; El este chiar de aceeaşi substanţă cu Tatăl (homoousios84
- aceeaşi natură,
iar nu homoiousios - natură similară). Eusebiu de Cezareea propune în cadrul lucrărilor
sinodului mărturisirea de credinţă la care sinodalii vor adăuga termenul homoousius (de-o-
fiinţă)85
, precizându-se astfel, împotriva lui Arie, consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl. Discuţia
asupra termenului a fost largă şi complexă, ajungându-se la concluzia că deofiinţimea nu
înseamnă nici excrescenţă (asemenea lăstarului din rădăcină), nici curgere (asemenea copiilor
ieşiţi din părinţi), nici o parte din altul (asemenea bulgărelui de aur folosit pentru modelarea a
mai multor vase de aur86
.
Afirmaţiile ce se referă la slăbiciune, ignoranţă şi suferinţă trebuie înţelese ca afirmaţii
ce autentifică încarnarea. Ca om, în cursul şederii pe pământ, Isus nu a cunoscut cu adevărat
momentul venirii Lui a doua oară (Marcu 13.32), dar aceasta nu înseamnă că nu a fost
Dumnezeu, ci că divinitatea Lui era exercitată şi trăită doar în armonie cu umanitatea Lui. Tot
în această perioadă, copilul Isus a trebuit să se dezvolte fizic şi intelectual, deşi avea în El
natură divină (Luca 2.52).
82
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 7, trad. Pr. D. Fecioru, p.29. "De aceea nu spunem că Tatăl și Fiul și
Sfântul Duh sunt trei dumnezei, ci, din contră, că Sfânta Treime este un singur Dumnezeu". Există o
întrepătrundere reciprocă a ipostaselor, acestea păstrând identitatea ființei și însușirile ipostatice: "Căci cele trei
sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste însușiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin ființă, ci
se deosebesc fără despărțire prin caracteristica propriei ipostase". 83
Vezi despre concepția trinitară despre Dumnezeu: Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre
Dumnezeu, trad. Pr. GH. I. Tilea și N.I. Barbu, București, 1947. 84
C. Rudnean, Divinitatea lui Iisus Hristos, nr. 42, p. 278. 85
Pr. Prof. Dr. Ene și Prof. Ecaterina, Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed. Diecezană
Caransebeș, 2001, p. 193 86
Ioan G. Coman, Şi Cuvântul S-a făcut trup. Timişoara, 1993, p. 93-94.
38
Concret, Arie spunea, că Fiul lui Dumnezeu „Cuvântul" (Logosul) adică Mântuitorul
Nostru Iisus Christos, nu-i egal cu Tatăl (n-ar fi de una şi acceaşi fiinţă cu El), este numai o
creatură a Tatălui, prin urmare mai mic ca Tatăl, şi mărginit în cunoştiinţa sa. El spunea mai
departe, că Dumnezeu este mai mare, mai sublim decât să poată intra în raport direct cu
lumea, și în consecință El s-ar fi servit de un intermediar care este chiar Iisus Christos.
Așadar, „Fiul" Iisus Christos, nu-i de-o substanţă cu Tatăl, El a fost creat, spune Arie, din
nimic. Fiul, este o creatură a Tatălui dinainte de lume, dar nu-i etern. El ar fi putut să
săvârşească răul, dar s-a abținut și a fost bun, de aceea Dumnezeu 1-a și învrednicit cu numele
de „Fiu", şi 1-a pus deasupra creaturilor.87
Arie a căutat în acest mod să justifice aceste învățături greșite prin interpretarea
personală dată câtorva citate din Sfânta Scriptură. Evident, că exegeza lui Arie este o
mistificare a adevărului creştin, o filosofie rătăcită, deoarece el a căutat numai câteva citate
din Sfânta Scriptură, neţinând seamă de sensul real şi biblic al lor. Tot aşa fac şi sectarii în
zilele noastre, spun câteva citate, le comentează fără o ştiinţă teologică deosebită şi persistă în
erorile lor fără să se abată88
.
În acel timp împăratul Constantin cel mare, care în 314 a câştigat războiul contra lui
Liciniu, și a devenit stăpânul întregului imperiu, a presupus inițial că este vorba de 2 şcoli
teologice, care discută, imediat însă ce s-a convins de ideile rătăcite ale lui Arie, a început să
fie neliniştit şi mânat de un gând profund s-a dus la patriarhul Alexandriei ca să-l consulte,
după care fiind un spirit practic a organizat rapid un sinod89
sub conducerea lui Osius la
Alexandria – primul sinod ecumenic de la Niceea -, unde erezia lui Arie a fost condamnată.
“În toate acţiunile sale, Constantin urmărea menţinerea unităţii bisericii, ca o condiţie
absolut esenţială pentru unitatea statului,”90
de aceea la ședințele de deschidere și închidere a
participat chiar împăratul Constantin cel Mare și încă de la început s-a conturat două tabere:
cea a lui Arie și cea ortodoxă. Suținătorii lui Arie au fost numiți ''anomei''de la termenul
anomios = ființă diferita de cea a Tatălui. Totuși, Arie nu s-a supus hotărârii Sinodului, și a
87
C. Rudnean, Divinitatea lui Iisus Hristos, nr. 42, p. 1-2. 88
Ibidem, p. 2. 89
N. Popovici, ''Primul sinod ecumenuc ținut la Niceea în anul 325", Ed. Egumenița Arad, 1925, p. 78. 90
Ion Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, EŞE, Bucureşti, 1982, p. 72.
39
continuat lupta prin urmașii lui arieni care după moartea lui Constantin (361) s-au dezbinat în
mai multe partide91
a căror îndepărtare din biserică a produs chiar alte erezii.
Astfel, în anul 362, Apollinarios din Laodiceea, niceean riguros în problema trinităţii,
va dezvolta o teologie hristică mai puţin sigură, reacţionând împotriva celei ariene: Cuvântul
divin are în întrupare rolul spiritului – acela de principiu activ – lucru care – va obiecta
ortodoxia - mutilează umanitatea lui Hristos92
.
5. Hristologia Sinodului Întâi Ecumenic
Biserica a fost preocupată în toată istoria ei să păstreze adevărul fundamental al
mântuirii, mărturisit în întreg Noul Testament, că Iisus Hristos este Fiul şi Cuvântul lui
Dumnezeu care s-a făcut trup (Ioan I, 14) făcându-se întru toate asemenea nouă, afară de
păcat (Evr. IV, 15).
Comunitatea creștină încă din primele zile ale existenței ei a atribuit diferite nume lui
Iisus din Nazaret, iar mărturisirea lor a constituit una din condițiile primirii Tainei botezului și
apartenenței la Biserică: "Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus
Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt" (Fapte, 2, 38). Pentru
acea comunitate nu exista separarea între Iisus istoric, pământesc, fiul Mariei, și Hristos, Fiul
lui Dumnezeu. Desigur, ea a căutat mereu să traducă, pentru ea și pentru cei din afară de ea,
sensul lui Hristos, al lui Mesia, de aceea o mulțime de nume au fost date lui Iisus Hristos. Cea
mai frecventă și autentică interpretare este aceea de "Domn" și "Mântuitor".93
În toate mărturisirile ei despre Domnul Hristos, Biserica, a afirmat cu aceeaşi tărie
două lucruri: că El este, pe de o parte, Dumnezeu şi om în chip neştirbit, pe de alta că este un
întreg unic activ şi pătimitor în istorie şi preaslăvit în cer. Biserica a dezaprobat atât aplecarea
spre afirmarea unităţii lui Hristos prin slăbirea afirmării dumnezeirii şi umanităţii Lui, ca
realităţi ireductibile una la alta, sau prin confundarea lor în ceva care nu mai e nici
dumnezeire, nici umanitate deplină, cît şi afirmarea acestora prin nesocotirea unităţii Lui. Ea a
căutat să menţină un echilibru între aceste două tendinţe unilaterale.
91
La acest sinod s-a întărit învăţătura cea adevărată şi dreaptă pe baza Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, prin
următoarele hotărâri: „că Iisus Christos este Fiul lui Dumnezeu, Tatăl; mai înainte de toţi vecii, iar nu făcut, şi de
o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. S-a creat în acest mod Simbolul credinţei, care a fost semnat de toţi
episcopii, afară de Arie şi de încă 2 episcopi. Toţi trei aceştia au fost condamnaţi de Sinod şi din ordinul
împăratului exilaţi în Iliria. (C. Rudnean, Divinitatea lui Iisus Hristos, p. 2). 92
Ioan G. Coman, Şi Cuvântul S-a făcut trup. Timişoara, 1993, cap. II (Hristologia ariană şi apolinaristă);
Eduard Ferenţ, Cristologie, Ed. Presa Bună, Iaşi, 1998. 93
Ioan Miclea, ''Existența istorică a lui Iisus Hristos'', p11
40
După înălţarea lui Hristos la cer, Biserica a rămas ca fiind singura păstrătoate a
adevărului revelat, adevăr păstrat datorită comuniunii de iubire cu Dumnezeu-Tatăl, prin
Hristos, în Duhul Sfânt. Dumnezeul Revelaţiei, Dumnezeul creştin este iubire94
după cum
spune Sfântul Apostol şi Evanghelist loan. Ucenicul iubit al Domnului, ne transmite Revelaţia
fundamentală a Noului Testament, a religiei creştine.
Revelaţia nu s-a oferit sub o formă clară, concretă, sub forma unui manual, de genul
celui de dogmatică, ci ea a fost trăită, experiată într-un mediu ecclesial, într-un mediu liturgic.
Orice învăţătură dogmatică îşi are izvorul în viaţa Bisericii, în viaţa în Hristos. Spun acest
lucru gândindu-mă la modul în care semnau episcopii participanţi la Sinoadele ecumenice
hotărârile acestora: „Am semnat aceasta, fiindcă aşa crede Biserica mea." Este o hotărâre
luată în acord cu învăţătura Bisericii locale pe care o păstoreau, nu reprezenta o cugetare
proprie, o părere teologică personală. Erezia este o forţare a ideilor proprii în detrimentul unei
gândiri comune, a personalului în faţa universalului şi comuniunii.
La începutul secolului IV, Biserica este pusă în situaţia de a oferi un răspuns clar
întrebării: „Este divinitatea care a venit pe pământ şi l-a împăcat pe om cu Dumnezeu
întocmai ca divinitatea supremă care conduce cerul şi pământul, sau este doar un semizeu?95
Vorbind despre definirea dogmatică a Persoanei lui Iisus Hristos, părintele Stăniloae
spune: „Primul Sinod ecumenic de la Niceea şi al II-lea de la Constantinopol, preluând
mărturisirea de credinţă de la Botez a Bisericii din Ierusalim, au stabilit textul ei definitiv
referitor la Iisus Hristos, în forma Simbolului niceo-constantinopolitan care mărturiseşte
despre El pe de o parte că e Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, de o fiinţă cu Tatăl, născut
înainte de veci; pe de alta, că s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi de la Maria Fecioară şi S-a făcut
om".96
Exista o întreagă tradiţie a reprezentării Fiului ca Dumnezeu, ca şi Kurios, dar ea nu
era definită concret, ci doar experiată mai mult într-un cadru liturgic. De alt fel, cea mai veche
rugăciune liturgică nou-testamentară adresată lui Hristos-Dumnezeu este: „Domul vine!" (I
Cor. 16, 22). Ea poate fi completată de cea mai veche mărturie patristică a divinităţii Fiului,
făcută imediat după perioada nou-testamentară de către Clement Romanul: „Fraţilor, aşa
94
Pr. Constantin N. Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, (teză de doctorat), Bucureşti, 1973, (Editura Harisma,
1991), p. 79. 95
Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină - O istorie a dezvoltării doctrinei, Vol. I: Naşterea tradiţiei universale
(100-600), Editura Polirom, traducere de Silvia Palade, Iaşi, 2004, p. 188. 96
Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ediţia a II-a, vol. 2, Editura EIBMBOR,
Bucureşti, 1997, p. 25
41
trebuie să gândim de Iisus Hristos, ca de Dumnezeu, ca de «Judecătorul viilor şi al morţilor»,
că nu trebuie să gândim lucruri mici despre mântuirea noastră. Dacă gândim lucruri mici de
Iisus Hristos, şi lucruri mici nădăjduim să primim."97
Tot aici putem aminti afirmaţia din
Martiriul Sfântului Policarp: „Nu este cu putinţă să ne lepădăm de Hristos ... sau să ne
închinăm altuia. Căci pe el, Fiul lui Dumnezeu, îl preaslăvim, dar pe martiri îi preţuim,"98
sau
Epistola lui Plinius cel Bătrân care spune despre creştini că înălţau rugăciuni lui Hristos ca
unui zeu.99
Problema era că acestă învăţătură nu era cristalizată în formulări dogmatice fără
echivoc. Erezia ariană obligă Biserica să-şi definească învăţătura legată de naşterea din
veşnicie a Fiului din Tatăl, dumnezeirea Sa, egalitatea Sa cu Tatăl, raportul persoanelor
Sfintei Treimi. Arie se baza în demonstraţia lui pe textele din Pilde 8, 22-23, Ieşire 20, 2-3 şi
Deuteronom 6, 4. Ideea centrală a învăţăturii sale era unitatea lui Dumnezeu: „unul şi
singurul", „o monadă". Această idee prinsese contur şi în filosofia alexandrină datorită
doctrinei lui Philon şi apoi a lui Plotin. Astfel, în concepţia sa triada nu era veşnică, deşi se
ferea să afirme concret că „a fost un timp când Fiul nu era", fapt ce îi contraria pe susţinătorii
ortodocşi. Arie spunea că Logosul este numit Logos doar din punct de vedere conceptual, El
nefiind Fiul lui Dumnezeu prin fire şi Adevăr. Primeşte această titulatură prin adopţie, ca
făptură creată. „La origine arianismul prezintă caracterul unei discuţii purtate înlăuntrul
bisericii din Alexandria, între două tendinţe teologice care aparţineau, şi una şi cealaltă, de
tradiţia acesteia (...)"100
, Arie reprezentând latura extremă a origenismului.
Astfel se conturează marea problemă a secolului IV, aceea de a exprima simultan
unitatea şi diversitatea divină, dar nu după modelul donatist, triteist sau sabelianist, de a
exprima „coincidenţa - în Dumnezeu - a monadei cu triada."101
Ajunsă în impas, Biserica apelează la limbajul filosofiei greceşti, limbă care conţinea
un vocabular suficient de vast şi o gândire înaltă, pentru a defini şi explica, atât cât poate fi
explicată o taină, problema hristologică şi cea treimică; dar şi la limbajul popular, în cazul lui
„ipostas". Aceşti termeni sunt atent aleşi şi li se dă un sens nou, adecvat realităţilor pe care
trebuie să le exprime. Are loc o „adevărată transmutaţie a limbajului." Nu se poate vorbi
despre o raţionalizare a creştinismului, cât de o creştinare a raţiunii, „o transmutare a filosofiei
97
Omilie, numită A doua Epistolă către Corinteni a Sfântului Clement Romanul, în „Scrierile Părinţilor
Apostolici", traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Colecţia PSB, nr. 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 94. 98
Martiriul Sfântului Policarp. în „Actele martirice", traducere de pr. prof. Ioan Rămureanu, Colecţia PSB, nr.
11, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 33 99
Apud Jaroslav Pelikan, op. cit., p. 189. 100
Henry-Irenee Marrou, Biserica în antichitatea târzie 303 - 604, tr. de Roxana Mareş, Ed. Teora-Universitas,
Bucureşti, 1999, p. 40. 101
Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 49.
42
în contemplaţie", asemănătoare - am spune noi - cu creştinarea artei şi folosirea acesteia în
exprimarea iconografică. Dilema care apare este legată de faptul că nu sunt termeni biblici
consacraţi, ci cuvinte noi, fapt ce trezeşte anumite reţineri faţă de utilizarea lor, dar şi
probleme de percepere, prin traducerea din limba culturală (greaca), în cea imperială (latina).
Astfel, sunt utilizaţi termenii ούσια, όμοούσιος, ιποσταςις ; iar mai târziu intră în scenă şi
termenii fisis, şi persona.102
Să nu uităm că mulţi dintre Părinţii Bisericii aveau studii serioase
de filosofie, oratorie şi alte ştiinţe profane, făcute la şcolile filosofice ale vremii. Astfel, ei
erau familiarizaţi cu terminologia filosofică atât din şcoală, cât şi din disputele pe care le
aveau cu filosofii.
Analizând principiile ereziei ariene, constatăm că arianismul este o concepţie raţional-
omenească de înţelegere a creştinismului, o coborâre a acestuia de la statutul de religie
revelată, la nivelul religiilor naturale păgâne. Prin arianism este pusă în circulaţie teoria unui
monoteism raţionalist, bine construit şi susţinut cu argumente sofistice ispititoare, cu scopul
de a seduce spiritele de elită ale lumii greco-romane la concepţia unui summus Deus.103
Făcând o sinteză a principiilor ereziei ariene, ele pot fi structurate astfel: 1. Dumnezeu-
Tatăl este principiul nenăscut şi necreat - άγέννητος. Pentru Arie, însăşi denumirea de Tată
cuprinde în sine în mod inevitabil întâietatea şi superioritatea Sa faţă de Fiul, arătând în
acelaşi timp inferioritatea Fiului faţă de Tatăl. În sprijinul acestei afirmaţii, Arie foloseşte
versetul din Evanghelia după Ioan: „Tatăl este mai mare decât Mine" (Ioan 14,28), ajungând
astfel la un monoteism influenţat de ereticii antitrinitari sau monarhieni. El ignoră faptul că
sensul acestui verset se referă la natura umană a lui Hristos, iar nu la natura lui dumnezeiască.
Numai Tatăl este ne-creat şi nezămislit, dar şi lipsit de devenire, singurul principiu veşnic,
fără început şi dincolo de fiinţă. Numai Tatăl - după Arie - este arche, principiul tuturor celor
făcute, încercând prin aceasta să apere superioritatea ontologică a Tatălui.104
2. Fiul este creat prin voinţa Tatălui, iar nu din fiinţa sau esenţa Acestuia, ci din nimic
- έξ ούκ οντον έστιν, fiind prima Sa creatură, dar nu din eternitate, căci, spune Arie, a fost un
timp când Fiul lui Dumnezeu nu a existat. În timp ce Dumnezeu- Tatăl este fără de început,
Fiul are un început, fiind creatura Tatălui - κτίσμα, ποίημα, γέννημα -, este cu totul străin de
102
Ibidem, p. 47. 103
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Sinodul I ecumenic de la Niceea. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul
niceean., în "Studii teologice", XXIX (1977), nr. 1-2, p. 38. 104
Ibidem, p. 39
43
fiinţa lui Dumnezeu-Tatăl, de aceea nu poate fi numit deofiinţă cu Tatăl - όμοούσιος τύ Πατρί
- consubstantialis Patri.105
3) După opinia lui Arie, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu se bucură de cinstea cea
mai mare, deoarece prin El, Dumnezeu a creat toate, inclusiv timpul. Aceasta în contrast cu
faptul că acelaşi Arie susţine că Hristos, după fiinţa Sa, este o creatură, e schimbător,
imperfect, mărginit şi chiar capabil de a păcătui.
4) Scopul cu care a fost creat Fiul este crearea universului, deoarece Dumnezeu
nu putea crea universul material, decât printr-o fiinta intermediară. Ideea este preluată din
gnosticism, care în doctrina sa susţine că materia este rea în sine, iar Dumnezeu nu poate veni
în contact direct cu materia, fiindcă s-ar întina de aceasta. „Acesta era atributul special al
Logosului în cosmologia ariană: să fie instrumentul prin care Creatorul a modelat universul şi
toate câte sunt în el."106
5) Măreţia şi puterea creatoare a Tatălui au fost primite de către Hristos la crearea
universului. El a devenit Fiu adoptiv al Tatălui datorită harului dumnezeiesc pe care l-a primit
de la Tatăl, deci are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui, deci poate fi şi El numit
Dumnezeu. Însă fiinţa Tatălui se deosebeşte de cea a Fiului, precum infinitul de finit. Arie, ne
spune Sfântul Atanasie cel Mare, afirma că "Hristos nu este adevăratul Dumnezeu, ci El, ca şi
toţi alţii, se numeşte Dumnezeu prin participare". Desprinse din scrierea sa Thalia,
învăţăturile şi doctrina lui Arie sunt formulate astfel: "Dumnezeu n-a fost întotdeauna Tatăl, ci
a devenit mai în urmă; Fiul n-a existat totdeauna, căci nu era înainte de a se naşte; nu este din
Tatăl, ci din nimic. Nu este propriu fiinţei Tatălui, căci este făptură şi creatură. Hristos nu este
Dumnezeu adevărat, ci s-a îndumnezeit prin participare.107
După Sf. Atanasie, Arie afirmă că Logosul nu este Dumnezeu adevărat, după fiinţă, ci
numai prin participare la har108
. Aşadar El se numeşte Dumnezeu prin participare (μετοκη
λεγεθαι θεος) şi este Fiu numai prin adopţie. După natură Tatăl şi Fiul sunt complet deosebiţi
şi infinit neasemănaţi, iar nume precum duh, înţelepciune, adevăr, Logos, etc. sunt deducţii
(επινοιαι; vezi Origen), simple denumiri.
105
Jaroslav Pelikan, op. cit., p. 188-238. 106
Ibidem, p. 212 107
Ibidem, p. 213. 108
Sf. Atanasie, Scrieri, PSB, vol. 15, Trad. Introd. și Note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR,
Bucureşti - 1987, I, p. 6.
44
Referitor la aspectele eclesiologice şi morale ale definiţiilor dogmatice de la Sinodul I
Ecumenic, Părintele Ioan G. Coman spune: „Afirmaţia Părinţilor de la Niceea, păstrată în
simbolul de credinţă, ca Fiul este născut, nu făcut, deofiinţă cu Tatăl - όμοούσιος τύ Πατρί -
consubstantialis Patri, înseamnă, în primul rând, după lămuririle lui Eusebiu al Cezareei şi ale
Sfântului Atanasie, că a doua persoană a Sfintei Treimi nu este din altă ipostasă sau fiinţă, ci
din Tatăl, cu care se aseamănă întru toate, că Fiul Unul-Născut din Tatăl cel Nenăscut este
împreună-veşnic şi împreună-fiinţial cu Acesta, nu în chipul în care deofiinţimea s-ar putea
aplica în creaturi... Această deofiinţime a Fiului cu Tatăl, această desăvârşită identitate de
fiinţă a Persoanelor trinitare se reflectă şi în fiinţa Bisericii, ale cărei mădulare sunt şi rămân
identice unele cu altele, în articularea lor în Trupul tainic al lui Hristos,109
deoarece :
„Dumnezeirea fiinţează unitar şi subzistă treimic”.110
Marele merit al Părinţilor Sinodului întâi ecumenic, legat de dogma Sfintei Treimi şi
de hristologie este că au avut curajul să asume anumiţi termeni din filosofia greacă pe care i-
au modificat semantic pentru a putea exprima atât cât este posibil minţii omeneşti realităţile
divine, relaţia dintre Tatăl şi Fiul. Au luat înţelepciunea lumii acesteia şi au încreştinat-o,
adaptându-o singurei realităţi adevărate a acestei lumi: Dumnezeirea. Au demonstrat că Iisus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, de o fiinţă cu Tatăl, născut înainte de veci şi că
s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi de la Maria Fecioara şi S-a făcut om.
Capitolul III
Divinitatea Mântuitorului după Evanghelia a IV-a
A. Dumnezeire sau divinitate
Domnul nostru Iisus Hristos este centrul vital al creştinismului, în jurul căruia se
împletesc şi se împreunează toată doctrina, tot cultul şi toată morala creştină. De persoana
Domnului nostru Iisus Hristos depinde recomandarea externă şi internă a creştinismului, ca
religie unic revelată pe deplin şi de origine divină, faţă de celelalte religii111
.
109
Ioan G. Coman, Sinoadele ecumenice şi importanţa lor pentru viaţa Bisericii, în „Ortodoxia", anul XIV, Nr.
3, iunie-septembrie, 1962, Bucureşti, p. 302-303. 110
Pr. Prof. Ion Bria, Învățătura Ortodoxă despre Dumnezeu - Sfânta Treime, "Glasul Bisericii", nr. 1-2/1973,
p. 207-208. 111
Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1942, p. 428
45
Divinitate (lat. Divinus,-a,-um = dumnezeiesc, al zeilor, derivat de la divus-divi =
dumnezeire, zeu, divinitate) – atribut specific lui Dumnezeu; divinitate, sinonim cu
dumnezeire, forță mai presus de fire, căreia i se atribuie toate atributele puterii și desăvârșirii.
Ideea de divin și divinitate stă la baza tuturor religiilor.112
Învățătura privitoare la divinitatea Mântuitorului include ideea mesianică și este
extrem de importantă deoarece recomandă, atât originea religiei creştine, cât şi valoarea sa
doctrinală şi soteriologică, fără putinţa unei asemănări comparative cu o altă religie.113
Mântuitorul sau Răscumpărătorul, făgăduit de Dumnezeu celor dintâi oameni şi prezis
de prooroci este Iisus Hristos. Însuşi numele pe care L-a purtat El de Iisus, de Hristos şi de
Mesia, arată că El este Mântuitorul lumii, căci Iisus înseamnă pe evreieşte Mântuitor, Hristos
se traduce în greceşte cu Uns, iar Mesia, pe evreieşte, înseamnă Răscumpărător,114
sau, cum
spune un Catehism ortodox : „Iisus înseamnă Mântuitor, căci El a venit să-i mântuiască pe
oameni de Satana, de păcat şi de moarte. Hristos înseamnă Uns (Împărat, Arhiereu,
Proroc)”.115
El a venit în lume - cum zice Sfântul Apostol Pavel - la plinirea vremii, adică atunci
când fusese rânduit de Dumnezeu din veci ca să vină, când s-au împlinit toate cele prezise de
prooroci relativ la venirea Sa, când era aşteptat deopotrivă şi de evrei şi de păgâni. Căci
promisiunea dată de Dumnezeu lui Adam şi Evei, la alungarea lor din rai, că le va trimite un
Mântuitor, s-a păstrat nu numai de Iudei, ci şi de alte popoare, sub formă de mit116
.
Venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ca Mântuitor al lumii de subt păcat, este
profețită de toţi bărbaţii inspiraţi ai Testamentului Vechi. Această aşteptare este ilustrată prin
întreaga istorie a poporului iudeu, care se desvoltă organic, în jurul acestei mari idei şi mari
speranţe. O adevărată dinamică mesianică caracteterizează aceste timpuri, care premerg ivirii
Domnului nostru Iisus Hristos, între oameni.
Speranţa într-un mântuitor universal, o aflăm, nu numai la evreii antehristici, ci şi la
alte popoare, cu religii păgâne. Mai mult, sau mai puţin estompată, speranţa aceasta îşi
112
Pr. Prof. Dr. Ene și Prof. Ecaterina, Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Ed.
Diecezană Caransebeș, 2001, p. 140 113
Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 429 114
Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, ediţia a II-a, Editura Episcopiei Romanului Şi Huşilor,
1994, p. 116 115
Sfântul Nicolae Velimirovici, Credinţa Sfinţilor, Catehismul Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Editura
Predania, Bucureşti, 2011, p. 25. 116
Ibidem, p. 117
46
păstrează premisele sale esenţiale. Indienii cunosc, astfel, un Mântuitor cu numele Crişna,
care nu este altcineva decât zeul Vişnu, întrupat din Adila; Iranienii cunosc mai mulţi
Mântuitori, sub denumirea de Saoshyanți, care sunt tot atâtea întrupări ale lui Ahuramazda;
Perşii cunosc un mit, care povesteşte despre întruparea zeului Μitra şi despre sosirea unui
mare profet Sozios; Egiptenii cunosc un Mântuitor în zeul bun Horus, care învinge pe zeul rău
Şei; Mexicanii au şi ei Mântuitorul lor în zeul bun şi atotputernic Teotl, etc.117
Istoricii Suetoniu şi Tacit specifică lămurit, că credinţa unanimă este că Mântuitorul
aşteptat va veni din Orient, sau din ludeea.118
O mărturie certă despre această aşteptare la
popoarele din răsărit de Palestina este venirea magilor de la răsărit la Naşterea Domnului. 119
Această credinţă unanimă este păstrată curată şi vie în sânul poporului iudeu.
Dumnezeu intervine prin mereu alte revelaţii, care sunt cu atât mai precise, cu cât se apropie
timpurile lor de înfăptuire. Atunci când aceste timpuri s-au împlinit, Domnul nostru Iisus
Hristos vine între noi oamenii, unde desfăşoară activitatea sa mesianică.
Părintele Stăniloae spune că : „Nu există un Iisus în sine ca om, care apoi să primească
și atributul revelator, ci acest Iisus este Dumnezeu Însuși ca subiect al Revelației și ca obiect
al ei, și dacă Fiul lui Dumnezeu nu s-a făcut om în sensul întreg al cuvântului, omul n-a putut
fi împăcat cu Dumnezeu.120
Din descrierea vieţii Mântuitorului, aşa cum ne-o dau cele patru Evanghelii, reiese clar
că El a fost Om, şi Dumnezeu în una şi aceeaşi persoană, în unul şi acelaşi timp. 121
Ca
Dumnezeu a dovedit pe deplin atributele dumnezeirii, iar ca om a fost fară de păcat,
desăvârşit, ideal, un prototip moral al umanităţii, întruchiparea cea mai înaltă a tuturor
virtuţilor, cel mai mare sfânt, Sfântul sfinţilor122
.
117
Cf. Şt. Saghin, Dogma soteriologică după învăţătura Bisericii ortodoxe, Cernăuţi, 1903, p. 88; Petru Rezuş,
Aspecte soteriologice, Caransebes 1939, p. 12 sq.; 13, nota 1; Pr. Prof. Ioan Mihălceseu, Apologetica – Noțiuni
de filozofie a religiei, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994, p. 120; etc. 118
Sueton, Vespas, c. 4: „Percrebuerat Oriente toto vetus et constans opinio esse in fatis, ut eo tempore Iudaea
profecti rerum potirentur”. Tacit, Hist. V, 13: „Pluribus persuasio inerat fore, ut convalesceret Oriens et e Iudaea
profecti rerum potirentur”. Despre împrumuturile şi influenţele creştine mesianice asupra mohamedanismului,
vezi: E. Blochet, Le messianisme dans l`heterodoxie musulmane, Paris, 1903, p. 26 sqq. 119
Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, ediţia a II-a, Editura Episcopiei Romanului Şi Huşilor,
1994, p. 117 120
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, ''Iisus Hristos sau Restaurarea Omului'', Ed Omniscop, Craiova,1993, p. 79 121
Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, p. 117. 122
Curăţia fără pereche a vieţii morale a lui Iisus şi felul cum El a îndurat patimile şi moartea au făcut pe
Rousseau să zică: "Dacă moartea Iui Socrate este demnă de un înţelept, moartea lui Iisus este demnă de
Dumnezeu". Portretul moral al Mântuitorului n-a fost şi nu va putea fi prins şi redat aidoma de nimeni, "El fiind
mai presus de limitele umanităţii şi ale mărginirii fizice şi morale, este desăvârşirea şi nemărginirea însăşi. Nu
47
Iar că Mântuitorul a fost Dumnezeu adevărat, rezultă din următoarele aspecte123
:
a. Din profeţii. Profeţii au prezis că Mesia va fi Dumnezeu. Astfel, Isaia II
numeşte Emanuel, care înseamnă Dumnezeu este cu noi şi adaugă: Dumnezeu însuşi va veni
şi vă va mântui. Daniel îl numeşte Preasfântul, iar Ieremia îi zice Domnul, dreptul nostru,
nume care se dădeau numai lui Dumnezeu.
b. Din mărturia lui Dumnezeu Tatăl. La botezul Domnului în Iordan şi la
schimbarea Sa la faţă, s-a auzit glasul Tatălui ceresc, zicând: Acesta este Fiul meu cel iubit...
c. Din mărturia Sa proprie. Iisus însuşi S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu şi a
aprobat pe cei ce L-au numit cu acest nume. El Şi-a atribuit însuşiri dumnezeieşti, ca:
veşnicia, puterea de a ierta păcatele şi a învia morţii etc, s-a identificat cu Dumnezeu-Tatal şi
a cerut să I se dea adorare dumnezeiască.
este de mirare, deci, dacă asupra Sa părerile sunt aşa de diferite şi s-au ivit atâtea şi atâtea erezii în decursul
veacurilor. Nu este de mirare că, voind să înţeleagă şi să se facă înţeles, Ernest Renan, în celebra lui carte Vie de
Jesus (tradusă şi în româneşte). îl prezintă ca pe un simplu om şi nu vede în el nimic dumnezeiesc, pe când L.
Couchoud, dimpotrivă, în lucrarea sa Le mystere de Jesus, îl înfăţişează numai ca Dumnezeu, fără nimic
omenesc în El, chiar fără să fi existat ca om. Dintre numeroasele opere care redau obiectiv viaţa Mântuitorului,
merită să fie citată Storia di Cristo de Giovani Papini, tradusă şi în româneşte, Jesus Christ de Leon de
Grandmaison şi Le Christ Jesus de Lepin. Un portret moral destul de reuşit ni-1 dă următoarea pină: "Iată-L,
adorabil de simplu şi cu totul adorabil; nu călugăr singuratic ca Sachia-Muni, ci numai acţiune, ca Dumnezeu
însuşi, în acest cadru anume ales. Nu într-o ţară moartă a unui popor adormit, ca India; ci într-o ţară vie,
cosmopolită, în care se agită toată mişcarea omenească, dar fără exploatare şi violenţă. Nu iudeu iudaic, adică
duşman al neamului omenesc, cum numeşte Tacit pe iudei, ci Galileian, adică o rasă simpatică, universalistă,
amestecată cu toate rasele din Galileia neamurilor, cum o numeau cu dispreţ iudeii. Rasa omenească în tot
universalismul ei caracterizează corpul Lui, de o curăţie nepătată, de o regularitate şi de o curăţenie edenică.
Nobleţea şi inteligenţa umană, nu viclenia şi dibăcia iudeului se văd minunat sub părui-i negru, bogat şi fin, sub
fruntea lată, sub nasu-i drept, sub ochii negri, mistici şi pătrunzători în acelaşi timp. sub buzele delicate, sub
bărbia lunguiaţă, dar armonică, sub faţa ovală, sub talia zveltă, sub toată virilitatea-i estetică. Cu adevărat,
bunătatea dumnezeiască radiază din privirea şi din cuvântul Lui; bunătatea dumnezeiască necunoscută oamenilor
pe pământ, obişnuiţi de veacuri să tremure în faţa unui tiran ceresc, ca înaintea Cezarilor pământeşti. Da, prin
bunătatea nesfârşită a lui Iisus S-a descoperit Dumnezeu omului, în El ni S-a arătat un Dumnezeu; Dumnezeu-
Omul fără îndoială, dar nu în viciile omului, ca în zeii înainte de Iisus Hristos, ci într-o umanitate, adică într-o
adorabilă bunătate; bunătate şi umanitate împinse până la iubire, nu numai faţă de cei perfecţi în virtute, ci faţă
de Magdalena păcătoasa; bunătate şi umanitate nu numai faţă de cei desăvârşiţi în frumuseţe, ci şi faţă de cei
desfiguraţi şi îndureraţi, până la a le împărtăşi urâţenia şi durerile, spre a-i mângâia mai bine, El cel biciuit,
încununat cu spini, răstignit. Zeii păgâni îşi întorceau faţa de la suferinţe cu un fel de dezgust superb. In Ipolit al
lui Euripide, Artemis-Diana s-a îndrăgostit de viteazul tânăr, când frumuseţea bărbătească şi faptele lui vitejeşti
puteau trezi admiraţie; dar acest îmblânzitor de fiare sălbatice fu rănit gata să moară, şi zicea zeiţei: "Vezi tu,
stăpână, starea de plâns în care mă aflu?" Aceasta îi răspunse: "Văd, dar lacrimile sunt interzise ochilor mei", şi
părăsi pe Ipolit înainte de a-şi da sufletul. "Adio, îi zise ea. Primeşte ultimul meu salut. Nu-mi este permis să văd
un mort, nici să-mi pătez privirea văzând suferinţe". Dar Dumnezeul nostru Iisus Hristos a vrut să îndure
moartea ruşinoasă de răstignit între doi tâlhari, şi creştinii când mor, sărută crucea, ca să aibă curajul
Dumnezeului lor de a îndura ultimile chinuri şi de a înfrunta grozăviile iadului. De aceea - zice un păgân modern
- oamenii au părăsit pe zeii păgâni cu toată frumuseţea lor, pe aceşti zei fără lacrimi, care-i părăsesc când sunt în
agonie. Au fugit de cei ce fug de ei în momentul suprem, pentru a se îndrepta către Acela care a suferit şi a murit
ca ei. (Cf. Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, p. 121). 123
Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, p. 118.
48
d. Din sfinţenia vieţii Sale. Istoria lumii nu cunoaşte o altă figură, care să semene
măcar pe departe cu Iisus în privinţa curăţiei vieţii morale. însuşi apostolul vânzător, Iuda, a
trebuit să mărturisească despre El: Greşit-am de am vândut sânge nevinovat; Pilat şi-a spălat
mâinile şi a zis: Nevinovat sunt de sângele acestui Drept, iar duşmanii Săi înverşunaţi au
rămas muţi la întrebarea Sa: Cine mă acuză de păcat? Inima Sa a fost pătrunsă de cea mai
candidă iubire de Dumnezeu şi de oameni şi nu e virtute care să nu fi înflorit în sufletul Său.
e. Din învățătura Sa. învătătura lui Iisus Hristos este de o sublimitate pe care n-a
atins-o nicicând înţelepciunea omenească şi are o putere de prefacere a sufletelor cum n-a
avut nici o altă doctrină a vreunui filosof sau întemeietor de religie. Şi totuşi este atât de
simplă şi de limpede, că o pot înţelege şi copiii. Cu privire la credinţă, ea descoperă tot ce este
de trebuinţă sufletului pentru mântuire. Iar cu privire la morală nu recomandă numai cel mai
înalt şi mai curat ideal de perfecţiune, imitarea Tatălui ceresc, ci ne pune înainte pilda vieţii
Sale, ca cel mai desăvârşit model de înfăptuire a acestui ideal. De aceea, cu multă dreptate
zice Goethe: Progreseze cultura spirituală oricât de mult, crească ştiinţele cu cât de largă
extindere §i adâncime, lărgească-se spiritul omenesc oricât va voi, însă niciodată el nu se va
înălţa peste sublimitatea şi cultura morală a Creştinismului, aşa cum ea străluceşte si
luminează în Sfânta Evanghelie. Puterea supranaturală a învăţăturii lui Iisus s-a arătat
îndeosebi în prefacerea totală a vieţii religioase, morale şi sociale a lumii greco-romane, în
care ea s-a răspândit mai întâi, şi a tuturor popoarelor la care a pătruns Creştinismul în
decursul vremii.124
f. Din învăţătura şi minunile Apostolilor. Sfinţii Apostoli au mărturisit prin gura
de Dumnezeu insuflată a lui Petru: Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Ei au învăţat
prin viu grai şi prin scris că Iisus este Dum nezeu adevărat, Căruia I se cuvine închinare dum
124
Creştinismul a făcut să înceteze sclavia, a ridicat femeia alături cu bărbatul, a redus drepturile tiranice ale
bărbatului asupra femeii şi a copiilor, a îmblânzit spiritele şi legile etc. Ca să ne facem o idee despre ce mare pată
era pentru societatea păgână sclavia, e destul să reflectăm asupra următoarelor cifre: în Sparta erau 36.000 de
cetăţeni liberi şi 244.000 de sclavi; în Atena 21.000 de cetăţeni liberi şi 40.000 de sclavi; în Roma erau patricieni
care aveau câte 20.000 de sclavi, iar pe timpul împăratului Claudiu erau în Roma 100.000, şi în tot imperiul
120.000.000 de sclavi (Vezi Rutten, L'Eglise et la Civilisation). Despre imoralităţile ce bântuiau societatea
romană, ne informează chiar unii dintre scriitorii romani ca: criticul Juvenal, retorul Cicero, poetul Ovidiu,
filosoful Seneca ş. a. Dintre moderni au tratat acest subiect, arătând şi în ce fel a contribuit creştinismul la
înlăturarea acestor rele şi la progresul moral şi material al omenirii, următorii autori au fost însemnaţi:
Chateaubriand, în Le Genie du Christianisme; Duruy, în Hisloire des Roumains; Momsen, în Romische
Geschichle; Gaston Boissier, în La fin du panisme şi în La religion romaine d'Auguste ăAntonius; Franz de
Cham- pny, în Les Cesars; P. Reynaud, în La Civilisalion payenne el la morale chretienne; Fustei de Coulange,
în La Cile antique; Aug. Loudun, în L'Antiquite; P. AUard, în Esclaves, seifs memorabks; Troplong, în De
l'influence du Christianisme sur le droit prive des Rotnains; Friedlander, în Geschichle der Kullur; Preotul
Nedelea Georgescu, în Foloasele aduse omenirii de creştinism, publicată în Biblioteca pentru toţi etc. (Apud
Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, p. 120).
49
nezeiască, şi au săvârşit, în numele Lui, nenumărate minuni, dovedind astfel trimiterea lor
dumnezeiască şi dumnezeirea Celui ce i-a trimis.
g. Din învăţătura Bisericii şi existenţa martiriului.
Credinţa în dumnezeirea lui Hristos este temelia de granit a Bisericii, ca aşezământ
dumnezeiesc pentru mântuirea omului, deoarece faptul esenţial al mântuirii constă tocmai în
coborârea dumnezeirii, a vieţii divine pe pământ. Iisus Hristos ne descoperă şi ne
împărtăşeşte, din Sine, viaţa plină de lumină şi de iubire a Prea Sfintei Treimi.125
Când Arie a tăgăduit dumnezeirea lui Hristos, Biserica, reprezentată prin Sfinţii
Părinţi, a hotărât, în Sinodul I ecumenic (Niceea, anul 325), şi a stabilit în simbolul de
credinţă, că El este Fiul unul-născut al Tatălui şi de-o fiinţă cu Dumnezeu-Tatăl.
Experienţa martiriului este, de asemeni, o dovada strălucită despre dumnezeirea lui
Hristos. Căci statornicia cu care au suferit chinurile mii de martiri pentru numele Lui arată că
izvorul din care ei sorbeau puterea şi curajul de a răbda chinurile este supranatural şi cel
mărturisit de ei este Dumnezeu.
h. Din viaţa credincioşilor şi a societăţii creştine.
Învăţătura Mântuitorului, bine înţeleasă şi aplicată, a transformat viaţa individului şi a
societăţii, a înlăturat rele milenare şi a semănat pretutindeni pace şi fericire. Nu din întâmplare
cele mai înaintate şi civilizate popoare sunt cele creştine.
1. Formularea dogmatică a învățăturii despre divinitatea Mântuitorului.
Învăţătura Sfintei Scripturi despre Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat
a fost propovăduită totdeauna de către Biserică. Ea a scos în relief dumnezeirea Lui, contra
ebioniţilor, monarchienilor şi arienilor pe care aceştia o contestau, iar împotriva docheţilor,
care negau trupul Domnului, a lui Lucian de Samosata şi a unor arieni care admiteau un trup
omenesc dar fără suflet, şi a lui Apolinarie care contesta lui Hristos raţiunea sau spiritul, a
susţinut şi apărat realitatea şi integritatea firii omeneşti în special, împotriva ebioniţilor şi a lui
125
Ierom. loanichie Bălan. Convorbiri duhovniceşti. Ed. Episcopiei Rom. şi Huşilor, 1984 (Convorbire duh. cu
Prof. Const. Galeriu), p. 210.
50
Cerint, Biserica a apărat naşterea minunată cu puterea Duhului Sfânt (Lc. 1, 35) a
Mântuitorului ca om din Fecioara Maria126
.
Întemeindu-se pe Sfânta Scriptură şi pe Tradiţia apostolică trăită în Biserică, sinoadele
ecumenice au prins într-o formulare concisă înfăţişarea evanghelică vie a Persoanei divino-
umane a lui Hristos. Primul Sinod Ecumenic (Niceea 325) şi al doilea (Constantinopol 381),
preluând mărturisirea de credinţă de la Botez a Bisericii din Ierusalim au stabilit textul ei
definitiv referitor la Iisus Hristos, în forma simbolului niceoconstantinopolitan127
care
mărturiseşte că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut din Tatăl
mai înainte de toţi vecii, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel ce
este deofiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră
mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a
făcut om128
.
Definiţia dogmatică a Sinodului III Ecumenic (Efes 431) numeşte pe Iisus Hristos
„Dumnezeu perfect şi om perfect din suflet raţional şi trup... Acelaşi deofiinţă cu Tatăl după
dumnezeire şi deofiinţă cu noi după omenitate". Împotriva lui Nestorie, care presupune numai
o unire morală între firea dumnezeiască şi cea omenească în Iisus Hristos, fiecărei firi
corespunzându-i o persoană, Sinodul III Ecumenic precizează că cele două firi sunt unite în
una şi aceeaşi persoană, persoana Logosului întrupat, Iisus Hristos, în chip neîmpărţit şi
nedespărţit. Cel ce uneşte este ipostasul sau persoana Fiului. De aceea, deşi păstrate în
perfecta lor integritate, ele nu subzistă separat în Hristos, ci în unitatea persoanei Lui, iar
odată unite în momentul întrupării, firile rămân nedespărţite129
.
Sinodul IV Ecumenic (Calcedon 451) dezvoltă această mărturisire despre Hristos,
adoptând următoarea definiţie dogmatică: „Urmând, deci, Sfinţilor Părinţi, am învăţat toţi să
mărturisim într-un glas pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit, pe
Acelaşi în omenitate, Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, pe Acelaşi din suflet raţional
şi trup, deofiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi pe Acelaşi deofiinţă cu noi după omenitate,
întru toate asemeni nouă, afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl după dumnezeire, iar
în zilele de pe urmă, Acelaşi pentru noi şi pentru a noastră mântuire, din Maria Fecioară,
Născătoare de Dumnezeu, după omenitate; pe Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-
126
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, în: „Îndrumări misionare", Ed. Inst. Biblic şi de
Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1986, p.306. 127
Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol., 2, Bucureşti, 1978, p. 35. 128
Simbolul de credinţă niceoconstantinopolitan , art.II şi III. 129
Pr.prof. Dumitru Radu, op. cit., p.314.
51
Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit,
deosebirea firilor nefiind desfiinţată nicidecum din cauza unirii, ci păstrându-se mai degrabă
însuşirea fiecărei firi şi concurgând într-o persoană şi într-un ipostas, nu împărţit şi divizat în
două persoane, ci pe Unul-şi-Acelaşi-Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul nostru
Iisus Hristos"130
.
Mărturisirea de credinţă de la Calcedon, preluând pe cea de la sinodul III (Efes 431) o
dezvoltă, luând atitudine împotriva monofizitismului, care învăţa că firea omenească a fost
absorbită de cea dumnezeiască şi precizează că cele două firi s-au unit în chip neamestecat şi
neschimbat. Deci cele două firi nu s-au amestecat şi schimbat, în sensul că din unirea lor a
rezultat o nouă fire, ca o a treia, ci fiecare din cele două firi s-a păstrat în integritatea ei, în
unitatea persoanei. Căci dacă o fire s-ar fi prefăcut în alta sau ar fi fost absorbită de cealaltă,
adică firea omenească de cea dumnezeiască, atunci Hristos nu ar mai fi Dumnezeu adevărat şi
om adevărat131
.
În esenţă se mărturiseşte deci că Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci, Sa întrupat
şi S-a făcut om din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi prin întrupare s-a realizat
uniunea ipostatică, sau unirea într-un ipostas, a firii dumnezeieşti şi omeneşti, adică o
persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos. „Dar e de remarcat că în definiţie se
mărturiseşte cu insistenţă că Iisus Hristos a existat ca Fiu al lui Dumnezeu, deci ca ipostas sau
ca persoana dumnezeiască, dinainte de întrupare. Căci Iisus Hristos, născut după omenitate
din Fecioara Maria e Unul şi Acelaşi cu ipostasul dumnezeiesc născut din Tatăl dinainte de
veci. Mărturisirea nu spune că Iisus Hristos ca persoană S-a constituit de-abia prin naşterea
din Fecioara Maria, prin întâlnirea firii dumnezeieşti, care înainte de aceea n-ar fi fost
persoană, cu firea omenească"132
. Lucrul acesta 1-a pus în relief Leonţiu de Bizanţ († 542),
care, pentru exprimarea faptului că Iisus Hristos este acelaşi ca persoană cu Fiul lui
Dumnezeu dinainte de întrupare, s-a folosit de termenul de «enipostaziere».
La Sinodul al 4-lea Ecumenic (Calcedon-451) s-a concretizat deci mărturisirea dintru
început a Bisericii, că Mântuitorul Iisus Hristos este, pe de o parte, Fiul lui Dumnezeu Unul-
130
Traducerea de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Hristologia sinoadelor, în "Ortodoxia" XXVI (1974), nr. 4,
p. 574; Schwatz, Conc, univ, Chalcedon, II; 1, 2, p. 126-130 apud, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Definiţia
dogmatică de la Calcedon, în Ortodoxia III (1951), nr, 2-3, p. 410-411. 131
Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1958, p.584.
Pr. Prof. Dumitru Radu , op. cit. p.316. 132
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p.35.
52
Născut, de o fiinţă cu Tatăl, născut înainte de veci; pe de alta, că S-a întrupat de la Duhul
Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om133
.
Iisus Hristos, fiind deopotrivă adevăratul Fiu al lui Dumnezeu şi adevărat fiu omenesc,
nicidecum nu reprezintă două persoane deosebite, adică o persoană dumnezeiască şi o
persoană omenească, ci numai o singură persoană. Persoana dumnezeiască a Mântuitorului
Hristos a primit, astfel, în ipostasul Său întreaga natură omenească. Centrul ipostatic al naturii
omeneşti coincide cu centrul ipostatic al dumnezeirii, în cadrul Persoanei Sale. Lucrarea
naturii omeneşti e repusă pe linia de manifestare a celei mai depline intimităţi cu Dumnezeu şi
intenţionalităţi după comuniune cu semenii.134
Că Iisus Hristos era şi Se recunoştea pe Sine o singură persoană dumnezeiască, care a
primit lăuntric în ipostasul Său dumnezeiesc ipostasul naturii omeneşti, se vede clar în
următoarele Lui cuvinte, adresate ucenicilor puţin înainte de moarte: «Ieşind de la Tatăl am
venit în lume şi iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl» (Ioan 16,28).
2. Argumente sau „dovezi” ale divinităţii Mântuitorului
Asterie al Amasiei consideră că mărturisirea din Cezareea a Apostolului Petru: "Tu
eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Matei XVI, 16), cuprinde în scurt toată
Învăţătura evanghelică despre Hristos, deoarece, "Tu eşti Hristosul" afirmă realitatea
întrupării lui Dumnezeu, iar expresia "Fiul lui Dumnezeu" afirmă dumnezeirea lui Iisus din
Nazaret (Fapte X, 38)135
.
Prin minunile şi profeţiile Sale. Domnul nostru Iisus Hristos a atestat pe deplin
divinitatea misiunii Sale iar Creştinismul, ca opera Sa principală, este, de origine divină.
Domnul nostru Iisus Hristos a dispus de depline puteri, pentru a da moştenire lumii darul
deplin al mântuirii sale, de-a întemeia o instituție cu virtualităţi unice soteriologice şi o
doctrină fără egal. Religia creştină şi Biserica creştină sunt cele două instituţii de origine
divină, înfiinţate de Domnul nostru Iisus Hristos, a căror eficacitate soteriologică este
destinată universalului şi eternului.
Problema divinităţii lui Isus Hristos a fost în atenţia Bisericii încă din primele secole
creştine. Chiar dacă în Sfânta Scriptură nu apare exact expresia „Isus Hristos este Dumnezeu"
133
Ibidem, p. 36 134
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, p. 116, 135
Asterie al Amasiei, Omilii și predici, trad. D. Fecioru, București, 1946, p. 163-165.
53
există foarte multe versete care susţin afirmaţia aceasta direct sau indirect. Dovezile biblice
extrase din manualele de teologie le putem grupa în câteva categorii: a) conştiinţa de Sine a
lui Isus, b) termenul „θεός", c) termenul „κύριος", d) iertarea păcatelor, e) judecarea
sufletelor, f) schimbarea (-împlinirea) Legii, g) închinarea adusă lui Hristos h) minunile, i)
împlinirea profețiilor mesianice, j) profeţiile lui Iisus Hristos, k) alte argumente în favoarea
divinităţii lui Iisus Hristos.
a) Conştiinţa de Sine a Mântuitorului
Deşi Domnul nu a spus direct „Eu sunt Dumnezeu" a făcut-o în multe rânduri în mod
indirect. De asemenea, mărturii despre divinitatea Mântuitorului au dat : Dumnezeu, Apostolii
și ucenicii, oamenii timpului, preoții, și alții. Matei 13.41 Îl prezintă pe Isus spunând că „va
trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sunt pricină de
păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea", pe când Luca spune că îngerii şi Împărăţia sunt
proprietatea lui Dumnezeu (Luca 12.8-9, 31).
Sunt și pasaje biblice în care se transmite foarte clar şi direct mesajul divinităţii lui
Hristos. De exemplu, la începutul lucrării Sale pe pământ, mesajul Domnului Isus era în
principal despre Tatăl şi Împărăţia Cerurilor, pe când, la sfârşitul vieţii pământene, Domnul
vorbeşte mai mult despre Persoana Lui (Matei 26.26-29).
b) Termenul θεός
Cuvântul Theos e folosit de obicei în Noul Testament cu referire la Dumnezeu Tatăl.
Theos (θεός, οῦ, ὁ)
înseamnă Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul (proprietarul) tuturor
lucrurilor. Sunt însă câteva versete în care Domnul Isus este numit Theos. Ioan 1.1 prezintă
divinitatea Logosului, „Divin [Dumnezeu] este Cuvântul". Ordinea grecească a cuvintelor din
această afirmaţie face termenul să fie deosebit de puternic. El arată divinitatea Cuvântului şi
în acelaşi timp distincţia dintre Cuvânt şi Dumnezeu.136
Filon din Alexandria caracterizează Logosul astfel: ''Logosul este umbra lui
Dumnezeu, care s-a servit de el ca de un instrument în crearea Universului. Ori, această
umbră esta ca și o copie, care servește de prototip celorlalte lucruri. După cum Dumnezeu este
136
Millard J. Erickson, op.cit., p.260-261
54
modelul imaginii pe care noi o numim umbră (Logos), astfel este această imagine model
tuturor celorlalte lucruri137
.
Alte versete din această categorie sunt Romani 9.5, Tit 2.13, Evrei 1.8 şi 2 Petru 1.1.
Wayne Grudem prezintă în acest context şi un verset mesianic din Vechiul Testament: „Căci
un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat,
Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii." (Isaia 9.6).138
c) Termenul κύριος
Cuvântul Kurios (κύριος, ου, ὁ) înseamnă domn, stăpân al unui slujitor sau al unui
sclav sau apelativul de politeţe domnul. El este folosit în traducerea greacă a Vechiului
Testament (Septuaginta) de 6814 ori139
pentru a înlocui numele Yahweh, Yehova sau forma
reverenţioasă Adonai, care arată condiția Sa divină (Fil. 2,6), domnia lui peste lume și istorie
(Apoc. 1,15): „Vino, Doamne Iisuse” (Apoc. 22,20)140
. În Noul Testament, Kurios este folosit
ca să Îl desemneze atât pe Dumnezeu Tatăl, Dumnezeul suveran (Matei 1.20; 9.38; 11.25;
Fapte 17.24; Apocalipsa 4.11), cât şi pe Isus (Matei 22.44; Luca 2.11, 18; Ioan 20.28; Fapte
10.36; 1 Corinteni 2.8; 8.6; Filipeni 2.11; Evrei 1.10-12; Iacov 2.1; Apocalipsa 19.16).
Scriitorii Noului Testament au şocat prin atribuirea acestui nume Domnului Isus.
Evreii ştiau că Yahweh e un nume sfânt ce-l reprezintă pe Dumnezeul Creator şi Susţinătorul
cerului şi al pământului, Dumnezeul omniprezent. Numindu-L astfel pe Isus declarau fără
ezitare că Domnul lor este cu adevărat Dumnezeu, egal cu Tatăl - Cel ce s-a prezentat pe Sine
ca fiind Yahweh (Exod 3.14).
d) Iertarea păcatelor. Au fost situaţii în care Domnul a vindecat bolnavi, dar le-a
iertat şi păcatele. Cărturarii şi preoţii ce au fost martori ai acestor evenimente au înţeles aluzia
Lui şi au considerat drept blasfemie cuvintele Mântuitorului condamnându-L la moarte.
Conform învăţăturii pe care ei o aveau din Scripturi numai Dumnezeu poate ierta păcatele, şi
Isus ştia aceasta, dar nu a încercat să se explice. El a spus clar: „Fiul omului are putere pe
pământ să ierte păcatele" (Marcu 2.5-12).
137
Ioan Miclea, ''Existența istorică a lui Iisus Hristos'', p13 138
Wayne Grudem, Teologie Sistematică: Introducere în doctrinele biblice (Oradea: Editura Făclia, 2004),
p.572 139
Wayne Grudem, op.cit., p.572 140
Pr.Prof.Dr. I. Bria, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Colecția Didaskalos, București, 1999, p.120.
55
e) Judecarea sufletelor. Matei 25 Îl prezintă pe Hristos - Fiul omului - drept judecător
al tuturor oamenilor . „Puterea de a judeca starea spirituală şi de a evalua destinul etern al
tuturor oamenilor Îi aparţine Lui."141
Această autoritate o are doar Dumnezeu. Pavel spune în
Romani 2.3: „Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le
faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?" În concluzie, Domnul Isus spune în mod
indirect în acest text că este Dumnezeu.
f) Schimbarea (-Împlinirea) Legii. Legile pe care evreii le-au primit în vechime prin
Moise au suferit unele modificări sau abrogări ulterioare în perioada nou-testamentară, fie ca
învățătură, fie ca ritual. Totuși, Mântuitorul ne spune că nu a venit să schimbe Legea ci să o
împlinească, în ceea ce s-a numit „Noua lege a lui Dumnezeu”, adică Legea descoperită, a
cărei descoperire a fost dată prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Messia.142
Dar și așa, orice schimbări în Lege puteau fi făcute doar de Dumnezeu însuşi, dar
Domnul Isus Hristos a spus de multe ori: „aţi auzit că s-a spus în Lege... dar Eu vă spun...".
Sabatul este una din rânduielile avute în atenţie de Domnul, specificând clar că „Fiul omului
este Domn chiar şi al Sabatului" (Marcu 2.27). El avea pretenţia de a „deţine puterea de a rosti
o învăţătură la fel de plină de autoritate ca cea a profeţilor Vechiului Testament."143
Deosebirea este însă că nu a rostit cuvinte precum „aşa vorbeşte Domnul", specifice
profeţilor, ci „Eu vă spun." - o autoritate ca cea a lui Dumnezeu.
g) Închinarea adusă lui Hristos. La fel ca Tatăl, şi Domnul Isus e vrednic să
primească închinare (Filipeni 2.9-11; Evrei 1.6; Apocalipsa 5.12-13). Aceasta nu o poate
primi nici măcar îngerii ci numai Dumnezeu (Apocalipsa 19.10).
Când ucenicul Filip L-a rugat pe Învăţătorul să le arate pe Tatăl, El i-a răspuns: „Cine
M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl." (Ioan 14.9). Acesta nu e singurul moment când Domnul
s-a prezentat ucenicilor „una cu Tatăl" (Ioan 10.30). El a acceptat închinarea lui Toma fără a-l
corecta: „Domnul meu şi Dumnezeul meu" (Ioan 20.28). Din acest motiv, preotul Dumitru
Stăniloae spune că „lui Hristos I se cuvine o singură închinare, ca lui Dumnezeu"144
. De altfel,
„Biserica Îl includea pe Iisus Hristos în doxologiile sale împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt
încă din perioada apostolică [...] În închinarea adusă lui Hristos ca lui Dumnezeu e implicată
141
Millard J. Erickson, Teologie creştină, vol.2, p. 257 142
Sfântul Nicolae Velimirovici, Credinţa Sfinţilor, p. 87. 143
Millard J. Erickson, Teologie creştină, vol.2, p.259 144
Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, p.105
56
egalitatea Lui şi unitatea Lui cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt."145
Apostolul Pavel spune în
Coloseni 2.9 că „în El (Isus) locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii". Termenul folosit
în limba greacă pentru plinătate este pleroma (πλήρωμα, ατος, τό), şi înseamnă plenitudine,
împlinire. Cu alte cuvinte, În Hristos „locuieşte” Dumnezeirea în întregime, în plinătate.
h) Minunile
Religia creştină este religia revelaţiei absolute. Această revelaţie a fost însoţiră de
semnele ei vizibile şi caracteristice: minunile şi profeţiile cu care Iisus Hristos şi-a însoţit
opera. Prin aceste minuni şi profeţii se poate statornici atât adevărul religiei creştine, cât şi
caracterul ei supranatural146
. Divinitatea Sa o dovedeşte pe deplin Însuși Domnul nostru Iisus
Hristos, prin minunile Sale care pot fi împărțite astfel :
a) Minuni asupra naturii neînsufleţite, dintre care minuni se pot cita: schimbarea
apei în vin, plimbarea pe mare, stăpânirea furtunii, pescuirea miraculoasă, multiplicarea
pâinilor, etc.
b) Minuni asupra spiritelor libere, ca: dezlegarea atâtor posedaţi şi alungarea
atâtor duhuri necurate, etc.
c) Minuni asupra oamenilor, ca: atâtea minuni săvârşite asupra bolilor trupeşti şi
sufleteşti, care chinuesc omenirea: lepra, orbirea, paralizia, moartea, surzenia, muțenia, etc.
d) Minuni făcute asupra Sa, ca: Schimbarea la Faţă, Învierea şi înălţarea la cer.
Învierea morților este fără nici un dubiu minunea cea mai importantă. Domnul a mai
spus că „El e învierea" (Ioan 11.25) şi are puterea să învie morţii şi să le dea viaţă precum
Tatăl face (Ioan 5.25). Oricare evreu ştia că puterea vieţii şi a morţii o are doar Dumnezeu (1
Samuel 2.6, Psalmul 119), dar Isus Îşi atribuie public această performanţă făcându-se pe Sine
Dumnezeu. Din acest motiv au fost iritaţi iudeii. Ei au înţeles aluzia Lui şi nu puteau pricepe
şi crede că Isus este Dumnezeu: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult Iudeii să-L omoare, nu
numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se
făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu" (Ioan 5.18). Pentru acelaşi motiv a fost acuzat şi de
Marele Preot (Ioan 19.7). Isus nu l-a corectat, ci contrar, a pus profeţia din Daniel 7.14 în
dreptul Său: „Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: «Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne
145
Ibidem, p.109 146
Ioan Ghe. Savin, Apărarea credinței, Tratat de apologetică, ediție îngrijită de Doru Mezdrea, Postfață de
Aurel Savin, Ed. Anastasia, București, 1996, p. 119.
57
spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.» «Da», i-a răspuns Isus, «sunt! Ba mai mult, vă
spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi
venind pe norii cerului.»" (Matei 26.63-64).
Aceste minuni sunt toate fapte extraordinare şi supranaturale, care nu pot fi
îndeplinite prin mijloace naturale omeneşti.
i) Împlinirea profețiilor mesianice.
Dumnezeirea lui Iisus Hristos se dovedeşte mai departe prin împlinirea în persoana
Sa a profeţiilor mesianice. Tot ce s-a prezis despre El, s-a împlinit întocmai147
.
Astfel, El S-a născut din neamul Său din sămânţa lui Avraam, din tribul lui Iuda, din
familia lui David, cum o dovedesc tablele genealogice de la evangheliştii Matei şi Luca şi
predicatul de Fiu al iui David, care I s-a dat de popor la intrarea triumfală în Ierusalim. S-a
născut la timpul prezis de proorocul Daniel, când evreii căzuseră sub stăpânirea romană şi
deci sceptrul nu mai era în neamul lui Iuda, cum profeţise Iacov. S-a născut, în fine, în
Bethleem, cum prezise profetul Miheea, şi dintr-o fecioară, cum prezise profetul Isaia.
El a îndeplinit funcţiile de profet, preot şi împărat, cum iarăşi se prezisese prin
prooroci. Ca profet a prezis viitorul, cum se va vedea mai departe; ca preot S-a jertfit de
bunăvoie pe Cruce, pentru păcatele omenirii; iar ca împărat a întemeiat şi conduce o împărăţie
spirituală, o împărăţie care nu este din lumea aceasta, cum a afirmat El însuşi în faţa lui Pilat.
Recunoașterea esenței spirituale a dumnezeirii, nu putea să o priceapă omul, nici cu
văzul, nici cu rațiunea sa, precum avea să ne explice Sfântul Grigorie Teologul în cuvântarea
a doua despre Dumnezeu, în care arată cum unii oameni au adorat soarele, alții luna, alții
mulțimea stelelor, alții cerul în întregimea lui, atribuindu-le acestora conducerea
universului148
.
Îndeosebi, în ceea ce priveşte rolul Său de preot, şi anume suferinţele ce le-a îndurat
înainte de răstignire, în timpul răstignirii şi după aceea, totul fusese prezis până în cele mai
mici amănunte şi totul s-a împlinit fară ştirbire.
j) Profeţiile Mântuitorului
147
Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, p. 121. 148
Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea a doua despre Dumnezeu, cap. XIV, trad. de Pr. Dr. Gh. Tilea si
asist. univ. Dr. Nicolae Barbu, Cele cinci cuvântări de Dumnezeu, 1947, p. 19-20.
58
Pentru a confirma adevărul spuselor Sale, Domnul nostru Iisus Hristos a făcut şi
numeroase profeţii. Aceste profeţii împlinesc toate condiţiile unor profeţii adevărate, iar
valoarea lor probantă este foarte mare, întrucât majoritatea dintre ele s-au întâmplat
întocmai.149
Aceste profeţii se referă la: a) persoana proprie a lui Iisus; b) la persoana apostolilor
Săi; c) la soarta Ierusalimului; d) la soarta poporului iudeu; e) la soarta Bisericii; f) la
soarta tuturor oamenilor şi la sfârşitul lumii.
a) La persoana Sa proprie. El a prezis, cu cuvinte clare şi în termeni precişi,
patimile, moartea şi învierea Sa.
„Ei erau pe drum şi se suiau la Ierusalim şi Iisus mergea înaintea lor. Ucenicii erau
tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El. Iisus a luat iarăşi la El pe cei doisprezece şi a început
să le vorbească despre lucrurile care aveau să I se întâmple: „Iată, a zis El, ne suim la
Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei
Îl vor osândi la moarte, şi-L vor da în mâinile neamurilor, care îşi vor bate joc de El, Îl vor
bate, Îl vor scuipa şi-L vor omorî; dar după trei zile, va învia” (Mar. 10, 32-34).
b) La persoana apostolilor. El a prezis trădarea lui luda (Mat. 26, 21), lepădarea
întreită a lui Petru (Mat, 26, 34), poticnirea tuturor celorlalţi, în seara prinderii (Mat. 26, 31),
cât şi martirajul, ulterior reprimirii, al lui Petru, etc. (Ioan, 21, 18—19).
c) La soarta Ierusalimului. Domnul nostru Iisus Hristos prezice cucerirea
Ierusalimului, ruina şi distrugerea sa completă, piatră de piatră (Cf. Mat., 24; Mar., 18; Luc.,
21). Această prezicere s-a împlinit în anul 70 după Hristos, în zilele împăratului roman Titus,
când oştile romane cuceresc Ierusalimul şi dărâmă templul.
Contra acestei profeţii a luptat împăratul roman Iulian Apostatul, care de trei ori a
încercat să restaureze templul, dar de trei ori a fost împiedicat de foc, de cutremur şi de apă.
Aşa istoriseşte aceste încercări zadarnice de reconstrucţie, istoricul păgân Ammianus
Marcellinus: „Când însă arhitectul Alypius (din Antiohia) începu lucrul cu sprijinul
procuratorului (roman), flăcări de foc izbucniră, în mai multe rânduri, din pământ, care i-αu
149
Hettinger, Lehrbuch der Fundamental-Theologie oder Apologetik, II Aufl., Freiburg im Br, 1888, p. 256 sq.
Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 442.
59
aprins pe lucrători, încât nu se mai puteau apropia, astfel că lucrările trebuiră să fie
întrerupte..."150
d) La soarta poporului iudeu. Domnul nostru Iisus Hristos a profeţit că poporul
iudeu va fi împrăştiat, îndată după dărâmarea Ierusalimului, în întreg cuprinsul imperiului
roman. In locui lor vor fi chemaţi la evanghelie toate neamurile (Mat, 21, 33 sq.; 22, 2, 14).
Această profeţie s-a împlinit întocmai, în anul 70, după cucerirea de către Romani a
Ierusalimului, când poporul iudeu porni într-o diaspora, ce nu s-a sfârşit nici în zilele
noastre.151
e) La soarta Bisericii. Domnul nostru Iisus Hristos a profeţit că Biserica,
înfiinţată de El pe cruce, va creşte ca sămânţa de muştar şi se va întinde peste întreg pământul,
încât „nici porţile iadului nu o vor putea sdrobi” (Cf. Mat. 16, 18).
f) La soarta omenirii şi la sfârşitul lumii. Domnul nostru Iisus Hristos prevesteşte
sfârşitul lumii, judecata universală şi semnele ce vor premerge acestui sfârşit.152
Toate aceste profeţii sunt preziceri clare, sigure şi determinate ale unor evenimente
viitoare, care nu se pot prevedea prin mijloacele omeneşti naturale. Aceste profeţii, după cum
ne atestă istoria, s-au îndeplinit, majoritatea dintre ele, întocmai. Contra acestor profeţii însă,
contrarii obiectează că dărâmarea Ierusalimului este o creaţie posterioară a evangheliştilar,
atribuită lui Iisus, cât priveşte profeţiile referitoare la sfârşitul lumii, alţii se întemeiază pe
cuvintele: „Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până se vor întâmpla toate aceste
lucruri” (Mat., 24, 34) şi susţin că Iisus Hristos a precizat că sfârşitul lumii e iminent,
întâmplându-se chiar în cursul generaţiei Sale.153
Ambele aceste obiecţiuni sunt însă gratuite. Relatările istorice ale apostolilor sunt de
origine anterioară dărâmării Ierusalimului, şi tot aşa scrierile evanghelice sunt scrise anterior
150
Cf. Rer. gest. 23, 1, 2 şi 3. Ed. Gardthausen, I, Lipsiae, 1874, p. 307 sq.: „Ternplxm, quod post multa et
interneciva certamina obsidente Vespasiano posteaque Tito aegre est expugnatum, instaurare sumptibus
cogitabat (Julianus) immodicis, negotiumque maturaudum Alypio dederat Antiochensi... Cum itaque rei idem
fortiter instaret Alypius iuvaretque provinciae rector, metuendi globi flαmmarum prope fundamenta crebris
adsultibus erumpentes fecere locum exustis aliquotiens optrantibus inaccessum, hocque. modo elemenlo
destinatius repellente cessavit incepptum". Ap. Brunsmann, op. cit., I Bd, p. 335. 151
Aceste evenimente înfricoşate le descrie istoricul Tacit, Hist., 5, 13: „Hanc adversum urbem gcntcmque
Caesar Titus aggeribus vineisque certare statuit şi istoricul Josephus Flavius, în Bell. Iud., V, 12, 1—2; VI, 0, 3;
VII, 1, 1; etc. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 443. 152
Cf. Mat., 24, 3 sqq. Asupra tuturor profeţiilor eshatologice, consultă : I. Tomescu, Eshatologia păgână şi
creştină, Bucureşti, 1907. 153
Boulenger, Manual d`apologetique, Lyon-Paris, 1920, 8 ed. 1937, p. 253 sqq. Boulenger A., op. cit., p. 219,
246; etc. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 430.
60
acestei dărâmări. Cât priveşte iminenţa sfârşitului lumii, contextul ne arată că Domnul nostru
Iisus Hristos mai. are şi afirmaţii, care clarifică cu totul altfel timpul acestui sfârşit „pe care
nu-l ştie nimeni, în afară de Dumnezeu” (Mat., 24, 38), şi înaintea căruia „evanghelia va
trebui predicată la toate neamurile pământului" (Mat. 24, 14).
k) Alte argumente în favoarea divinității Mântuitorului
Pe lângă argumentele prezentate mai sunt şi alte versete care susţin divinitatea lui
Hristos. El le-a spus iudeilor într-o confruntare că deşi nu are nici măcar cincizeci de ani „mai
înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu" (Ioan 8.58). Reacţia lor (v. 59) ne ajută să înţelegem
ce se petrecea în mintea lor. Au luat pietre ca să-L omoare pentru că s-a numit pe Sine „Eu
sunt - Yahweh" (Exod 3.14).
Apocalipsa 1. 8 spune despre Tatăl Dumnezeu că e „Alfa şi Omega, Începutul şi
Sfârşitul, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic". Aceleaşi lucruri le spune
Domnul Isus despre Sine la finalul cărţii: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe
urmă, Începutul şi Sfârşitul" (Apocalipsa 22.13). Domnul nu a spus direct „Eu sunt
Dumnezeu", dar şi în această situaţie a spus-o indirect.
Expresia „Fiul lui Dumnezeu, când Îi este aplicată lui Hristos, afirmă cu tărie
divinitatea Sa ca şi Fiu etern în Trinitate, unul egal cu Dumnezeu Tatăl în toate atributele
Sale."154
Câteva din versetele reprezentative sunt: Matei 11.25-30; Ioan 1.14, 18; 8.19; 14.9; 1
Corinteni 15.28 ş.a.
Evrei 1.2-3 foloseşte termenul grecesc charakter pentru a defini „întipărirea Fiinţei Lui
(Dumnezeu Tatăl)". Charakter (χαρακτήρ, ῆρος, ὁ) înseamnă reproducere exactă, exact
duplicatul, reprezentare, unealtă pentru gravat sau tipărit. Apostolul sugerează prin termenul
acesta egalitatea Fiului cu Tatăl în natura Lor, în orice atribut.
Domnul Isus Hristos a avut şi are toate atributele divinităţii chiar dacă a renunţat la
câteva în perioada întrupării Lui (Filipeni 2.5-7). El este omnipotent: a potolit furtuna (Matei
8.26), a transformat apa în vin (Ioan 2), dar minunile acestea nu le-a făcut pentru a arăta
puterea Duhului ci însăşi puterea Lui divină. Aceasta o înţelegem din afirmaţiile: „Acest
început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galileea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii
Lui au crezut în El" (Ioan 2.11) şi „Oamenii aceia se mirau, şi ziceau: Ce fel de om este
acesta, de-L ascultă până şi vânturile şi marea?" (Matei 8.27).
154
Wayne Grudem, op.cit., p.575
61
Hristos este etern pentru că a spus despre Sine: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi
Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul." (Apocalipsa 22.13). Pe lângă această afirmaţie se
poate adăuga Ioan 1.1; 8.58. El este şi omniscient. Experienţa avută de Natanael în Ioan 1.48
şi de Petru în Ioan 21.17 confirmă acest adevăr. Omniprezenţa Sa e afirmată de Domnul prin
promisiunea de a fi întotdeauna cu ai Lui (Matei 18.20; 28.10).
Prin folosirea Cuvintelor Sale ca şi completare la textul Scripturilor, Hristos dovedeşte
suveranitatea Lui. Nimeni nu a putut spune ca şi El: „Aţi auzit că s-a zis. dar Eu vă spun."
(Matei 5).
Imortalitatea e de asemenea unul dintre atributele divine pe care Domnul le are. El a
spus ucenicilor: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o
ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este
porunca, pe care am primit-o de la Tatăl Meu." (Ioan 10.17-18).
Dumnezeirea lui Iisus Hristos, ca Fiu adevărat, propriu, al lui Dumnezeu Tatăl este
afirmată în mai multe locuri din Sf. Scriptură. Astfel, sunt clasice, în Vechiul Testament,
textul din Psalmi 2,9: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” şi psalmul 109,3: „Din
pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut!”.
În Noul Testament, dumnezeirea şi deci consubstanţialitatea lui Iisus Hristos cu
Dumnezeu-Tatăl este formulată răspicat, fără echivoc. Astfel, la botezul Mântuitorului în
Iordan, glasul Tatălui a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”
(Matei 3,17); aceeaşi mărturie, cu aceleaşi cuvinte şi cu adaosul „pe Acesta să-L ascultaţi” a
fost rostită şi la Schimbarea la Faţă pe muntele Tabor. La judecarea Sa în faţa arhiereului
Caiafa, Mântuitorul acceptă conjurarea acestuia că este Fiul lui Dumnezeu, recunoscând „Tu
ai zis!” şi este mărturisit permanent, atât înainte cât şi după Înviere de proprii Apostoli drept
„Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16) şi „Domn şi Dumnezeu” (Ioan 20,28).
Sf. Apostol Pavel spune că „Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Tim. 3,16) şi că „în El (în
Hristos) locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii” (Colos. 2,9).
Sfinţii Ioan Damaschin şi Leonţiu de Bizanţ se folosesc de termenul enipostaziere
pentru exprimarea faptului că Iisus Hristos e Acelaşi ca persoană, cu Fiul lui Dumnezeu
dinainte de întrupare. Ipostasul Cuvântului dumnezeiesc nu s-a unit cu un alt ipostas, ci şi-a
format prin întrupare o fire omenească, asumată şi încadrată în Ipostasul Său cel veşnic, iar
62
prin aceasta s-a făcut şi ipostasul firii omeneşti.155
La Sfântul loan Damaschin, procesul
enipostazierii nu este numai hristologic, ci şi un proces intratrinitar: Dumnezeu Tatăl este Cel
ce este, nenăscut din veşnicie... şi născând din veşnicie pe Fiul; Fiul este şi El Dumnezeu. El
care este mereu împreună cu Tatăl... născut din Tatăl fără să se despartă de El. Duhul Sfânt
de asemenea este Dumnezeu, putere sfînţitoare, eniposteziat, care purcede din Tatăl fără să
se despartă şi care odihneşte în Fiul, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Cuvântul este împreună de
faţă mereu cu Tatăl... Dumnezeu-Cuvântul este aşadar, esenţial şi enipostaziat...156
.
Pentru explicarea tainei Persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos, Sfântul Chiril al
Alexandriei, foloseşte un alt cuvânt ce constituie cheia teologiei sale: Dumnezeu Cuvântul şi-a
împropriat, şi-a făcut ale Sale slăbiciunile omeneşti, trupul omenesc, tot ce e omenesc.
Împroprierea este inelul care crează legătura perfectă între Dumnezeu Cuvântul şi natura
omenească. În ce constă ea mai aproape, cum s~a putut face ea, e o taină. Observăm numai
că rezultatul ei e tocmai raportul între un subiect şi natura lui. Subiectul e cel ce posedă, cel
care are; natura e cea posedată, avută.157
Iisus Hristos însuşi a afirmat consubstanţialitatea Sa cu Tatăl, zicând: „Eu şi Tatăl Meu
una suntem” (Ioan 10,30). În cartea Apocalipsei, Iisus Hristos este „Fiul Omului, … cu capul
Lui şi părul Lui albe ca lâna albă şi ca zăpada şi ochii Lui ca para focului” (Apoc. 1, 13-14),
care se prezintă pe Sine însuşi drept „Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost
mort şi iată sunt viu în vecii vecilor şi am cheile morţilor şi ale iadului” (Apocalipsa 1, 17-18).
Acesta este temeiul biblic absolut.
Este adevărat că în Sf. Scriptură există şi texte care vorbesc despre o inegalitate a lui
Iisus Hristos cu Dumnezeu-Tatăl. El însuşi a afirmat „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan
14,28) şi „de ziua aceea (a Judecăţii) nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai
Tatăl” (Matei 24,36). Este evident însă că această „inegalitate” se referă la deosebirea dintre
persoana Tatălui care are numai fire divină şi persoana Fiului care are două firi iar firea
umană este, evident, inferioară firii divine.
De asemenea, întrucât învăţătura Bisericii afirmă că Tatăl este unicul principiu care
naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul, în Sfânta Treime, ar părea minţii omeneşti o inegalitate.
155
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Definirea dogmatică a Persoanei lui Iisus Hristos, în Teologia dogmatică
ortodoxă, vol. II, Bucureşti, 1978. p. 36. 156
Saint Jean Damascene, La foi orthodoxe, cartea I. XIII. p. 40 (trad, franceză a Dr. Em, Pousoye) apud Pr.
Prof. Nicolae C. Buzescu, Hristologia Sfântului Ioan Damaschin în Studii teologice, XXVII (1975), nr. 9-10, p
695. 157
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, p. 339-340.
63
Întrucât însă Persoanele divine posedă simultan şi deplin aceeaşi fiinţă divină şi sunt
realmente de aceeaşi fiinţă, evident că orice inegalitate este exclusă.
Dumnezeirea Fiului a fost mărturisită constant şi de Sfânta Tradiţie, prin simbolurile
de credinţă mai vechi (ca Simbolul Apostolic, Simbolurile Bisericilor din Ierusalim şi
Cezareea) şi apoi formulată definitiv dogmatic în Sinoadele ecumenice, care au combătut cu
argumentare teologică obiecţiile ereticilor ce contestau dumnezeirea Fiului sau egalitatea cu
Tatăl.
Despre dumnezeirea lui Iisus Hristos, Sf. Atanasie cel Mare spune că este „Cuvântul
netrupesc, nestricăcios şi nematerialnic al lui Dumnezeu (care, n.n.) vine în latura noastră,
nefiind departe nici înainte. Căci nici o parte a zidirii nu a rămas goală de El. El le umple pe
toate pretutindeni, fiind în acelaşi timp împreună cu Tatăl Său. Dar vine pogorându-Se cu
iubirea Sa de oameni şi cu arătarea Sa”158
. Iar Sf. Ioan Damaschin subliniază imuabilitatea
firii Lui divine, în actul întrupării: „Fiul Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, cel care este
în sânul lui Dumnezeu şi al Tatălui, cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, cel mai înainte
de veci, cel fără de început, cel care era dintru început şi era cu Dumnezeu şi cu Tatăl şi era
Dumnezeu şi există în chipul lui Dumnezeu, se pogoară aplecând cerurile, adică smerind fără
să se smerească înălţimea lui cea nesmerită, se pogoară spre robii lui prin o pogorâre
inexprimabilă şi incomprehensibilă”159
. Tot Sf. Ioan Damaschin pune în evidenţă
dumnezeirea lui Iisus Hristos şi divinitatea unică a creştinismului prin faptul că Întruparea lui
Dumnezeu este, în cadrul fiinţei şi a raţionalităţii evidente a lumii şi în ordinea religioasă
umană, „singurul lucru nou sub soare”: „Şi fiind Dumnezeu desăvârşit, se face om desăvârşit
şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul lucru nou sub soare”160
.
Întruparea unei Persoane dumnezeieşti a fost aşadar hotărâtă în sânul Sfintei Treimi,
pentru a realiza mântuirea neamului omenesc şi comuniunea deplină a omului cu Dumnezeu.
Teologii consideră că Sfânta Treime a hotărât ca pentru această realizare să se întrupeze a
doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Fiul şi nu alta, din următoarele motive:
1. pentru că El, fiind deja Fiu al Tatălui din veşnicie, făcându-se acum şi Fiu al
Omului, nu face altceva decât îşi continuă consecvent calitatea de Fiu.
158
Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, cap. II, p- 98-99. 159
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III,1, p. 96 160
Ibidem.
64
2. Fiul, fiind Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu, este firesc să fie El cel care
împărtăşeşte oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu.
3. Mântuirea fiind o re-creere a lumii, este firesc să fie făcută prin Acela „prin care
toate s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut” (Ioan 1,3).
4. Fiul este „chipul lui Dumnezeu” (II Cor. 4,4), adică al Tatălui. Omul, fiind „chipul
şi asemănarea” lui Dumnezeu, este firesc să fie mântuit de către Cel ce este „chipul” Tatălui.
Sf. Atanasie cel Mare vede motivul întrupării celei de-a 2-a persoane a Sfintei Treimi
în primul rând prin aceea că Ea este Logosul creator al întregii lumi identic cu logosul omului:
„De cine era deci nevoie dacă nu de Cuvântul lui Dumnezeu, care vede şi sufletul şi mintea şi
care mişcă toate în zidire şi prin ele face cunoscut pe Tatăl. Era propriu Celui ce învaţă despre
Tatăl prin purtarea de grijă şi frumoasa înlocuire a tuturor, să reînnoiască această
învăţătură”161
. Tot el adaugă însă imediat şi explicaţia că întrucât omul este chipul lui
Dumnezeu iar Fiul este chipul Tatălui, „nu era cu putinţă altcuiva să rezidească în om
existenţa după chipul lui Dumnezeu decât Chipul Tatălui …”162
. Prin urmare, Sf. Atanasie
combină temeiurile întrucât consideră că raţiunea şi fiinţa sunt una în Dumnezeu.
Prin întrupare, Iisus Hristos este singura dovadă palpabilă, singura experienţă a lui
Dumnezeu cel nevăzut, a Fiinţei absolute. Sf. Grigorie de Nyssa spune că „Cel care caută
dovezile faptului că Dumnezeu ni s-a arătat în trup să privească la lucrările Lui. Chiar şi
pentru faptul că Dumnezeu există, nimeni n-ar putea aduce altă dovadă decât mărturia
lucrărilor Lui”163
.
3. Ipoteze împotriva divinității Mântuitorului.
Împotriva afirmațiilor, argumentelor, mărturisirilor, minunilor, împotriva împlinirii
profețiilor mesianice în persoana lui Iisus Hristos, împotriva realităţii personale divine şi
împotriva mesianității Domnului nostru Iisus Hristos s-au construit multe erezii în toată istoria
bisericii și astăzi încă luptă şi protestează protestanţii liberali şi raţionalişti moderni.164
161
Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, XIV, p. 108 162
Ibidem, XX, p. 114 163
Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, 12, p. 55 164
Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1942, p. 430
65
După ei, Domnul nostru Iisus Hristos nu este Mesia cel prezis de profeţi, și chiar mai
mult: că El însuşi nu a ştiut şi nici nu a afirmat aceasta; că, deci, aceste note supranaturale
divine ar fi simple invenţii, sau simple evoluţii ale gândirii (Kuenen, Darmesteter, Reville), iar
scrierile scripturistice ale Ν. T. nu ar fi decât mituri sau legende (Welhausen, Wrede, Weiss,
Loisy, Strauss, Baur, etc.)165
Evident că nu vom enumera toate ereziile contrare divinității mântuitorului ci numai
pe acelea mai influente. În lumina acestor susţineri raţionaliste, Iisus Hristos a fost, fie un
impostor de geniu, care S-a substituit unei persoane şi unor speranţe mesianice, fie un simplu
iluzionist, care S-a înşelat pe sine însuşi şi, în consecinţă, şi colectivitatea contemporană
iudaică.
Consecinţele grave ale acestor susţineri însă, sunt referitoare la însăşi religia înfiinţată
de Iisus Hristos, în activitatea Sa aici pe pământ, la creştinism.
Deoarece, în cazul când una dintre aceste teorii absurde ale acestor raţionalişti sau
protestanţi liberali ar fi adevărată, s-ar putea periclita însăşi bazele acestui sistem de credinţă
şi mântuire, înfiinţat de acest Dumnezeu-Om, aici pe pământ. Contra, acestor susţineri, vom
avea, astfel, de dovedit, că Domnul nostru Iisus Hristos a fost conştient de misiunea Sa şi de
divinitatea Sa; că scrierile istorice ale N. Τ. Îl prezintă ca atare, iar împlinirea profeţiilor
mesianice, în El, Îl recomandă, ca unicul şi adevăratul Mesia. Oricare alte aşteptări
contemporane iudaizante sunt zadarnice.166
Dovada divinităţii Domnului nostru Iisus Hristos ne este servită acum, de mai multe
ori, de către Domnul nostru Iisus Hristos, personal167
. Aşa, cu ocazia vindecării celui bolnav
de 38 ani, la acuza fariseilor că lucrează Sâmbăta, Domnul nostru Iisus Hristos spune clar:
„Tatăl meu până acuma lucrează şi eu lucrez" (In 5,17). În aceste cuvinte este cuprinsă
deplina consubstanţialitate a Tatălui cu Fiul.
Tot aşa şi înaintea orbului din naştere, care întreabă cine este cel ce l-a vindecat,
Domnul nostru Iisus Hristos zice: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" La aceasta a răspuns
orbul: „Şi cine este, Doamne, ca să cred întru El?" Iar Iisus a zis lui: „L-ai văzut pe El şi cela
ce grăieşte cu tine, acela este”(In, 9, 35).
165
Cf. Boulenger A., op. cit., p. 219, 246; etc. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 431. 166
Despre felul cum majoritatea Iudeilor au transformat speranţele lor mesianice şi le-au legat de stăpâniri
vremelnice, vezi: B. von Haneberg, Geschichte der biblischen Offenbarung, IV Aufl., Regensburg, 1876, p. 573
sqq. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 431. 167
Pr. Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 431.
66
Aceeaşi declaraţie, în mod public, o va repeta, cu puţin înainte de patimile şi moartea
Sa, în faţa arhiereului Caiafa, care Îl întreabă: „Jură-te pe Dumnezeul cel viu, ca să ne spui
nouă, dacă eşti tu Hristos, fiul lui Dumnezeu", la care Iisus răspunde: „Tu ai zis, eu
sunt"(Mat., 26, 63).
Dar, nu numai Domnul nostru Iisus Hristos se declară pe Sine Dumnezeu şi Fiu al lui
Dumnezeu, ci însuşi Tatăl din cer Îl recunoaşte ca atare, când Îl numeşte: „Fiul meu cel
iubit”, cu prilejul botezului Său în Iordan (Mar., 1, 10) şi la Schimbarea Sa la Faţă (Mat., 17,
1)168
.
Nici sfinţii apostoli nu ignoră acest adevăr şi nu lipsesc de la mărturisirea sa
publică169
. Apostolul loan îşi începe evanghelia sa cu celebrele cuvinte: „La început era
Cuvântul... şi Cuvântul trup s-a făcut şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi
am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”(In, 1, 1, 14, etc.).
Apostolul Pavel Îl denunumeşte ca: „Fiu propriu al lui Dumnezeu” (Rom, 8, 32) şi ca
„Dumnezeu arătat în trup” (1 Tim., 3, 16; I Cor., 2, 8; Fil. 2, 6; Rom., 9, 5; etc.), pentru ca
apostolul Petru să-L mărturisească public şi în numele tuturor celorlalţi apostoli: „Tu eşti
Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (Mat, 16, 16).
Istoricitatea Mântuitorului este dovedită de o mulţime de scriitori păgâni, iudaici şi
creştini170
. Un exemplu ni-l oferă cercetările arheologilor de pe drumul Patimilor
Mântuitorului, de pe Golgota şi de pe Muntele Măslinilor, unde s-au dezgropat o mulţime de
dovezi materiale care confirmă relatările scripturistice171
.
Mărturiile acestea istorice sunt întărite de însăşi viaţa fără de păcat, pe care a dus-o
Domnul nostru Iisus Hristos aici pe pământ; sunt întărite apoi, de însăşi învăţătura Sa172
, fără
seamăn cu alta. Această învăţătură cuprinde principii de ordin divin care au transformat
radical societatea umană. Disoluţia morală a lumii vechi este oprită de curăţenia şi sfinţenia
vieţii creştine; marasmul moral antic întâlneşte pentru prima dată o piedică în calea uriaşei
sale dezvoltări. Dispare sclavajul, dispare imoralitatea, familia este înălţată la o treaptă mai
superioară socială ca nicicând, se clarifică raporturile dintre stăpâni şi supuşi, dragostea
168
Ibidem, p. 442. 169
Ibidem. 170
Vezi pentru aceasta: Pr. Prof. Dr. P. Rezuş, Teologia ortodoxă contemporană, Ed. Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1989, p. 287-299; N. Geisler, Apologetica creştină, Wanheaton, Ilinois, 1992, p. 337-362; Pr. prof.
dr. Vasile Mihoc, Iisus Hristos în izvoarele antice, în Studii Teologice, an. XLI, 1989, nr.1, p. 7-24; Pr. Prof. dr.
Corneliu Sârbu, Teologie fundamentală, Oradea, 2001. 171
Pr. Prof. Dr. P. Rezuş, Teologia ortodoxă contemporană, p.293. 172
Pr. Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 443.
67
uneşte cu alte legături oamenii şi popoarele. Hristos cel prezis de profeţi reformează prin
învăţătura, viaţa şi moartea Sa, întreaga omenire.
Este exclus, ca o persoană simplă omenească să poată produce o astfel de revoluţie
spirituală şi de atari proporţii. Este exclus, ca un impostor să procedeze atât de dezinteresat şi
plin de umilinţă, cu toată imensa sa putere; este cxclus, ca un iluzionist să creeze astfel de legi
şi să descopere astfel de principii sănătoase de viaţă, care să domnească peste veac173
.
Iisus Hristos nu poate fi decât cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, adevăratul Dumnezeu şi
adevăratul Mesia. Totul ceea ce a întemeiat El, aici pe pământ, este de origine divină, purtând
marca fiinţei Sale. Creştinismul, ca religia întemeiată de El, — al cărui centru este El —,
precum şi ca moştenitor autorizat al învăţăturii Sale, nu poate fi decât de origine divină.174
Împotriva minunilor care dovedesc divinitatea lui Iisus Hristos se pronunţă
raţionaliştii moderni şi protestanţi liberali, dintre care cei mai celebri sunt exponenţii şcolii
teologice din Tubingen: F. Chr. Bauer, D. Baur, D. F. Strauss (Leben jesu), A. Drews
(Christusmythe), etc. Aceştia susţin, că minunile Domnului nostru Iisus Hristos nu sunt decât
simple mituri (ipoteza mitică), care s-au născut abia prin veacul al II-lea şi al III-lea după
Hristos.
Alţii, între care se numără G. Paulus, J. Reville, E. Renan, etc., susţin că minunile sunt
simple aparențe, înşelăciuni, datorate abilităţii taumaturgului (ipoteza înşelăciunii). Alţii, în
sfârşit, şi aceştia sunt cei mai numeroşi, susţin că minunile Domnului nostru Iisus Hristos sunt
datorate sugestiei sau hipnotismului (ipoteza sugestiei). Iisus Hristos nu ar fi decât un vestit
magnetizor, sau un hipnotizator, care produce efecte minunate, dar care se pot explica prin
cauze naturale. O altă specie de sugestionişti, aşa numiţii autosugestionişti, sau coueişti, —
după medicul francex Coue — neagă însă lui Iisus Hristos chiar puterea sugestiei, afirmând că
minunile nu s-au produs decât prin „credinţa care mântuieu, sau „the faith-healing", cum le
place la Englezi să spună.175
Ipoteza autosugestiei prin credinţă este una din ipotezele taumaturgice moderne,
însuşită de mulţi dintre oamenii de ştiinţă şi dintre teologii modernişti (Ed.Le Roy, Fogazzaro,
etc.). Ei se bazează pe celebrele cuvinte ale Mântuitorului: „Dacă tu poţi crede, totul este cu
173
Ibidem. 174
Consultă şi: Albert M. Weiss, Jesus Christus die Apologia perennis des Chrisientums, Freiburg, 1922, p. 12
sqq.; Andreas Schill, Theologische Prinzipienlehre, Paderborn, 1895, 5 Aufl. Besorgt von Straubinger, 1923, p.
262 sqq. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 433. 175
Cf. Boulenger, op. cit., p. 258.
68
putinţă celui ce crede”(Mar. 9,22), sau: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!"(Mar. 10,52) Pe
baza acestor cuvinte ei susţin că toate minunile s-au făcut pe bază de autosugestie, prin
credinţă. Acolo unde ea a lipsit, a lipsit şi minunea, care nu a avut condiţia ei esenţială de
producere.
Niciuna dintre aceste ipoteze nu este capabilă însă, de a explica minunile Domnului
nostru Iisus Hristos, în totalitatea lor. Dacă nu se refuză aprioric orice bază de discuţie, prin
considerarea în bloc a acestor minuni ca simple mituri sau legende, raţiunea poate demonstra
realitatea unei activităţi taumaturgice în sfintele Scripturi. Această activitate nu este o
activitate a unui impostor, deoarece oricât de abil ar fi acest impostor, nu poate produce efecte
miraculoase, ca cele de proporţia celor relatate de sfintele Scripturi ale Ν. T.: vindecarea
orbilor, învierea morţilor, etc.
Această activitate nu poate fi nici a unui hipnotizator sau magnetizor. Efectele
hipnotice sau magnetice sunt efecte simple naturale, care se pot explica prin facultăţile psihice
ale omului, dar care nu întrec sfera fenomenală.176
La fel şi cazurile de vindecări prin sugestie,
deşi posibile, ele însă cer timp şi o anumită preparaţie a subiectului, etc. Iisus Hristos şi-a
îndeplinit toate vindecările Sale în mod simultan. Sugestia este, apoi, fără efect asupra bolilor
organice; oricâtă acţionare morală s-ar face asupra trupului prin sugestie, lepra, orbirea,
hemoragia habituală, nu se pot vindeca.177
Nici ipoteza autosugestiei nu se poate susţine. Ε
adevărat, că în multe cazuri Domnul nostru Iisus Hristos a cerut, ca o condiţie indispensabilă,
pentru mântuirea cuiva: credinţa. Sunt, deci, perfect explicabile şi minunile executate prin
credinţă. Dar, sunt cazuri, când Domnul nostru Jisus Hristos îndeplinea minuni de la o mare
depărtare, ca în cazul Canancencei, apoi susţinând numai această ipoteză unilaterală, ar deveni
inexplicabile minunile făcute de Domnul nostru Iisus Hristos asupra naturii neînsufleţite, care
tot minuni sunt şi chiar dintre cele mai strălucite.178
Minunile îndeplinite de Domnul nostru Iisus Hristos sunt, astfel, minuni adevărate.
Aceste minuni numai un Dumnezeu atotputernic le putea face, de aceea şi cuvintele de
mărturisire ale Iui Nicodim sunt cuvinte deplin expresive: „Învăţătorule, ştim că de la
176
Cf. Specht, Th., Lehrbuch der Apologetik oder Fundamentaltheologie, Regensburg, 1912; 2 Aufl. Besorgt
v. G. L. Bauer 1924, p. 220 sq. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 435. 177
Cf. J. Jager, Ist Jesus Christus ein Suggestionstherapeut gewesen? Morgentheim, 1918, p. 15 sqq. Apud Dr.
Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 435. 178
Vezi şi preţioasele observaţii şi deducţii ale lui: H. Seng, Die Wunder Jesu in medizinischer Beleuchtung,
Schwerin, 1926, p. 6 sqq.; 18 sqq.; etc. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 435.
69
Dumnezeu ai venit, pentru că nimeni nu poate face minunile pe care le faci Tu, dacă nu este
de la Dumnezeu" (In. 15, 24).
Iisus Hristos nu este o persoană legendară sau mitică, deoarece miturile şi legendele
variază, sunt monstruoase, nereale şi nu se pot susţine de nici o minte sănătoasă. Nu miturile,
deci, au creat povestiri fantastice despre Iisus Hristos, carc au fost colportate de apostoli şi
adunate în Evanghelii, ci Iisus Hristos a îndeplinit cu adevărat aceste minuni, care au o
deplină valoare istorică.
Şi alte persoane au fost cu mare renume, în istoria doctrinală a poporului iudeu, ca
marii rabini: Şamai, Hilel, ori Gamaliel, dar nici unul dintre ei nu a fost mitificat, iar chiar
dacă sunt legende referitoare la ei, ele au o foarte relativă valoare istorică.179
Minunile
Domnului nostru Iisus Hristos nu pot fi comparate cu minunile contrafăcute ale lui Apoloniu
din Tiana, ale lui Ρitagora, sau chiar ale lui Βuda, sau Mohamed. Cu o altă ocazie am
demonstrat câtă valoare demonstrativă au aceste minuni.
Impostori vestiţi au tost şi în trecutul istoriei Bisericii creştine, printre ei un caz tipic
este Simon Magul. Minunile sale însă erau obţinute prin magie şi cu ajutorul duhurilor
necurate. Aceste minuni, apoi, erau minuni mărginite, nicidecum comparabile minunilor
Domnului nostru Iisus Hristos.180
Toate aceste minuni săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos sunt, deci, minuni de
origine divină. Ele nu pot fi îndeplinite de o altă putere, omenească sau demonică, întrucât şi
una şi alta îşi au graniţele lor fixe de manifestare. Ori, Domnul nostru Iisus Hristos a
îndeplinit minuni mai presus de orice fire creată, ca cele trei învieri din morți, sau ca însăşi
minunata Sa înviere personală.181
Chiar dacă ar fi fost condus de demon, şi atunci Domnul
nostru Iisus Hristos nu ar fi acţionat contra acestor puteri ale răului, stingherindu-le
activitatea, gonindu-le şi pedepsindu-le. În sfârşit, scopul minunilor este un scop eminamente
religios-moral, de confirmare şi recomandare a misiunii Sale divine.182
179
Vezi la; E. Bischoff, Jesus und die Rabbinen, Leipzig, 1900, p. 6 sqq. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de
Teologie fundamentală, p. 436. 180
Cf. Găina, V., Theorie der Offenbarung. Ein apologetischer Versuch, Cernăuți, 1898 (rom. În Candela,
1897), p. 184. 181
Cf. L. C. Fillion, Les miracles des Notre-Seigneur Jesus-Christ, l vol., Paris, 1911, p. 89. Vezi şi: F. Chabla,
Die Wunder Jesu in ihrem inneren Zusammenhang, Freiburg. 1805, p. 18, 86. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de
Teologie fundamentală, p. 436. 182
Despre minunile Domnului nostru Iisus Hristos mai vezi: R. Schmid, Das naturwissenschaftliche
Glaubensbekenntnis eines Theologen, II Aufl., Stuttgart, 1906, p. 145 sqq. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de
Teologie fundamentală, p. 437.
70
2. Dar, cea mai ilustră dovadă despre divinitatea Sa şi cea mai strălucită confirmare şi
sigilare a învăţăturii Sale o săvârşeşte Domnul nostru Iisus Hristos prin cea mai mare minune
a Sa: învierea Sa sfântă din morți.
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este piatra de boltă a învăţăturii creştine,
deoarece cu ea stă sau cade întreg creştinismul, aşa cum a sintetizat aceasta magistral sfântul
apostol Pavel: „Dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi
zadarnică este şi credinţa noastră" (I Cor. 15,14).183
De aceea toate atacurile contrarilor
religiei creştine s-au concentrat, de după înviere imediat şi până în zilele noastre, asupra
acestei strălucite minuni, cu fel de fel de obiecţii, ca prin ruinarea ei să se ruineze implicit
însăşi bazele creştinismului".184
Dintre cele mai celebre obiecţii şi ipoteze necreştine, ce s-au emis referitor Ia moartea
şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, vom cita următoarele:
a) Ipoteza înşelăciunii (Betrugshypothese), aceasta este ipoteza cea mai veche, de care
s-au folosit şi fariseii şi rabinii, imediat după înviere şi după mituirea soldaţilor romani cu
bani. Ipoteza accasta susţine că trupul Domnului nostru Iisus Hristos a fost furat de apostolii
şi ucenicii Săi, care, ulterior, au răspândit vestea învierii. Credinţa în înviere s-ar baza, după
partizanii acestei ipoteze, pe o înşelăciune, comisă chiar de discipolii celui crucificat.
Această ipoteză a fost susţinută de cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului; aşa
dintre cei clasici, amintim pe filosofii Cels, Porfiriu, etc., pe împăratul apostat Iulian, etc.; iar
dintre cei mai moderni, pe teologul protestant Raimarus, pe raţionalistul H. Holtzmann, pe
scriitorul jidan E. Ludwig (Fiul Omului), etc. Această ipoteză însă, nu se poate susţine,
deoarece apostolii sau discipolii Domnului nostru Iisus Hristos aşteptau în decursul acestor
trei zile învierea şi nu se gândeau nicidecum să o simuleze prin dispariţia forţată a trupului
Său. Nici nu erau, apoi, atât de puternici şi curajoşi apostolii, ca să înfrunte armele romane,
care erau de pază la mormânt; cât priveşte ipoteza unei mituiri, ea este exclusă de la început,
apostolii fiind, în majoritatea lor, nişte pescari săraci şi fără proprietăţi personale.1 Din contră,
apostolii sunt încredinţaţi că va învia din morţi, iar apariţiile ulterioare ale Domnului nostru
183
Asupra importanței universale a învierii, vezi : D. Stăniloae, Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939, p. 383-
392. 184
Cf. J. Bourchany, La ressurection de Jesus-Chrisi. Les miracles evangeliques, Paris, 1911, p. 3; Fr. C.
Lavergne, art. Le Ckrist et l`evangile de Jesus-Christ, în Apologetique, p. 408 sqq. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs
de Teologie fundamentală, p. 437.
71
Iisus Hristos sunt în acord cu aceste aşteptări şi nu vădesc, nicidecum, o cât de mică
posibilitate de vicleşug, înşelăciune sau minciună.
b) Ipoteza unei morţi părute şi nu reale (Scheinlodshypothese), aceasta este ipoteza
care susţine că Domnul nostru Iisus Hristos n-a murit cu adevărat. El a fost într-o stare
letargică, sau a suferit o sincopă, din care şi-a revenit în mormânt, datorită mirosului
pătrunzător al aromatelor, cu care i-a fost uns trupul. Deşteptându-Se, El a ieşit din mormânt,
înspăimântând pe ostaşi, care au crezut că a înviat.2
Această ipoteză este susţinută de teologul protestant raţionalist Paul Gotllob· († 1851)
şi de D. F. Strauss (în Das Leben Jesu), etc. Această ipoteză însă, se loveşte de toate dovezile
palpabile, care atestă, fără putinţa unei contraziceri, moartea reală a Domnului nostru Iisus
Hristos.
După biciuirea fără milă, oboseala mortală, crucificarea, spânzurarea pe cruce şi
hemoragia abundentă, Domnul nostru Iisus Hristos moare într-adevăr, îndată după ce rosteşte
cuvintele: „Tată, în mănile Tale îmi încredinţez sufletul!"(Luc., 23, 46). Acest fapt îl
mărturisesc toţi patru evangheliştii şi înşişi duşmanii Săi de moarte: fariseii, când se prezintă
în fața Iui Pilat, imediat după moarte, şi cer gărzi la mormânt, pentru motivul că: „Doamne,
ne-am adus aminte, că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „După trei zile voi
învia”. (Mat 27,63)
Moartea apoi, este dovedită şi de ostaşii, care merg să zdrobească fluierele de la
picioarele celor răstigniţi. Aceşti ostaşi află încă în viață pe cei doi tâlhari şi Ie sdrobesc
picioarele; ei Îl află însă pe Domnul nostru Iisus Hristos mort, şi, în consecinţă, îl împung
numai coasta şi „îndată a ieşit sânge şi apă"(In 19, 84).
Sângele şi apa, ce au ieşit, atestă, din punct de vedere medical, că trupul Domnului
nostru Iisus Hristos era mort şi intrase în starea de descompunere a elementelor sale, ce ur-
mează imediat după moarte.185
Dar, nu numai atât, chiar în cazul unei treziri naturale dintr-o
siare cataleptică, letargică, sau datorită unei sincope, Domnul nostru Iisus Hristos nu ar fi
putut scăpa cu viaţă, dacă era un om de rând.186
Deoarece, imediat după ridicarea Sa de pe
cruce, „Nicodem a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi aloe, au luat
185
Cf. V. Suciu, Teologia dogmatică fundamentală, vol. I, Apologetica creștină, 2 ed., Blaj, 1927, p. 375. Vezi
și : J. Belser, Die Geschichte des Leidens, und Sterbens, der Auferstehung und Himmelfahrt des Herrn, II Aufl.,
Freiburg, 1913, p. 450 sq. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 439. 186
F. Spitta, Die Auferstehung Jesu, Gottingen, 1918, p. 38. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie
fundamentală, p. 439.
72
apoi trupul lui Iisus Hristos şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu mirezme, după cum au
obicei Iudeii să îngroape”(In 19, 39-40). Această amestecătură lipea giulgiurile atât de
puternic de corp, încât oprea orice respiraţie a corpului prin pori, aşa că în cazul unei morţi
aparente, Domnul nostru Iisus Hristos ar fi murit prin asfixie. O altă mare greutate ar mai fi
fost apoi, piatra sigilată de la uşa mormântului, pe care Iisus Hristos nu ar fi putut-o mişca
nicidecum din lăuntrul mormântului.
c) Ipoteza viziunii (Vissionshypothese)} susţine că învierea Domnului nostru Iisus
Hristos nu a fost decât o viziune, întâmplată muierilor şi apostolilor, care au alergat la
mormânt, supraexcitaţi de evenimentele cumplite ce se desfăşuraseră de curând. Oboseala,
veghea necontenită, speranţele dezamăgite, toate au colaborat la această autoiluzionare
colectivă a discipolilor celui răstignit.187
Această ipoteză are cei mai mulţi adepţi în sânul protestantismului, aşa: Strauss,
Pffeiderer, Holstein, Ewald, Renan, Sabatier, Reville, Shenkel, Hansralh, Caniere,
Holtzmann, H. Meyer, etc. etc., iar în vechime îl numără, printre susţinători, pe ereticul
Cels.188
Viziunea însă este respinsă de realitatea învierii. Martorii acestei învieri sunt toţi
oameni sănătoşi, care nu sunt suferinzi, nervoşi, supraexcitaţi, etc. etc. Dovadă că nu cred
decât cu greu în învierea adevărată a Domnului nostru Iisus Hristos, iar apostolul Toma nu
crede până ce nu pipăie cu mâinile sale rănile din mâini şi din coastă.
Din cauza multiplelor cazuri de apariţie reală a Domnului nostru Iisus Hristos, în
mijlocul apostolilor Săi, alţi teologi protestanţi raţionalişti au aprobat învierea şi apariţiile, dar
numai în chip spiritual (subiectiv) şi nu corporal; aşa: Menegoz, Stapfer, Weizsacker, Keim,
Schweizer, Lotze, etc.189
Nici această ipoteză de conciliere nu se poate susţine, contra ei opunându-se realitatea
palpabilă şi deplină a trupului, care rămâne unit cu Logosul şi după moartea Sa, preamărindu-
Se în ceruri, de-a-dreapta Tatălui.190
187
Cf. A. Meyer, Die Auferstehung Christi, Tubingen, 1905, p. 16 (partizan al ipotezei viziunii). Apud Dr.
Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 440. 188
Cf. Specht, op. cit., p. 226. 189
Cf. Brunsmann, J., Lehrbuch der Apologetik, I Religion und Offenbarung, St. Gabriel bei Wien, 1930, p.
352; Straubinger, Lehrbuch der Fundamental-Theologie, Paderborn, 1936, p. 130 sq. Apud Dr. Petru Rezuș,
Curs de Teologie fundamentală, p. 440. 190
Cf. E. G. Steudo, Die Auferstehung Jesu Christi, Gutersloh, 1893, p. 35 sq. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de
Teologie fundamentală, p. 440.
73
d) Ipoteza materializării (Materialisationshypothese), care susţine că trupul Domnului
nostru Iisus Hristos a putut fi chemat prin mijloace oculte spiritiste. Ceea ce, deci, au văzut
sfinţii apostoli nu a fost decât o materializare ocultă a Domnului nostru Iisus Hristos.191
Această teorie este emisă de ieologul protestant R. H. Hoffmann.192
Nici această
ipoteză însă, nu se poate susţine. Contra ei se opune evidența mormântului gol,193
lipsa
oricărui procedeu ocultist, din partea apostolilor, pentru chemarea prin medium a Domnului
nostru Iisus Hristos, necunoştinţa completă a acestor procedee din partea apostolilor, etc.
etc.194
Domnul nostru Iisus Hristos a înviat, deci, cu adevărat din morţi, supunând definitiv
puterea tiranică a morţii. Aceasta se poate dovedi nu numai din punct de vedere negativ, ci şi
din punct de vedere pozitiv. Spre aceasta colaborează:
b) Mărturia ostaşilor de la mormânt, care, imediat după înviere, comunică acest
eveniment minunat procuratorului roman și mai marilor sinedriului.
c) Atitudinea plină dc panică a acestor duşmani de moarte ai Domnului nostru
Iisus Hristos, care, auzind despre învierea Acestuia, mituesc ostaşii şi inventează diferite
minciuni, pentru a explica dispariţia corpului.
d) Arătările Domnului, după învierea Sa, sunt, în sfârşit, adevărata dovadă a
acestei minuni. Domnul nostru Iisus Hristos, spre a fi cât mai palpabilă învierea Sa, se arată
de mai multe ori celor din apropierea Sa şi care L-au cunoscut bine: muierilor mironosiţe;
apostolilor adunaţi, cu uşile închise, de două ori; discipolilor Săi: Luca şi Cleopa, care
călătoreau spre Emaus; tot lor şi la alţii 500 de fraţi, pe Garizim, etc. etc.195
e) Mărturia apostolilor, care după arătările Domnului nostru Iisus Hristos devin
cei mai convinşi campioni ai învăţăturii Sale.
191
Cf. Brunsmann, op. cit., I Bd., p. 358 sq. 192
Das Geheimnis, Die Auferstehungsberichte Jesu, Leipzig, 1921. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie
fundamentală, p. 440. 193
Cf. F. Loofs, Die Auferstehungsberichte und ihr Wert, III Aufl., Tubingen, 1908, p. 13 sq. Apud Dr. Petru
Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 440. 194
Asupra spiritismului, în raport cu minunile Mântuitorului, precum şj asupra combaterii sale, vezi: G. D.
Gologan, Spiritismul şi minunile Mântuitorului, Bucureşti, 1939, p. 146—318; L. Denis, Christianisme et
spiritisme, Paris, 1923, p. 16 sqq.; 75 sqq. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 441. 195
Cf. Belser, Die Geschichte des Lcidens und Sierbens, der Auferstehung und Hiimnelfahrt des Herrn, p. 478
sq. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 441.
74
Din toate aceste argumente pozitive rezultă, în mod sigur şi luminos, că Domnul
noslru Iisus Hristos a înviat cu adevărat din morţi.196
3. Pentru a confirma adevărul spuselor Sale, Domnul nostru Iisus Hristos a făcut şi
numeroase profeţii despre care am vorbit suficient mai sus. Aceste profeţii împlinesc toate
condiţiile unor profeţii adevărate, iar valoarea lor probantă este foarte mare, întrucât
majoritatea dintre ele s-au întâmplat întocmai.197
În afara acestor obiecţii, altele nu mai sunt, sau dacă sunt nu merită a fi discutate.
4. Importanța învățăturii despre divinitatea Mântuitorului.
Credinţa în Sfânta Treime reprezintă stâlpul de boltă al spiritualităţii creştine,
creştinul, faţă de ceilalţi trăitori ai unei credinţe într-o Divinitate, adâncindu-şi trăirea lui
spirituală prin credinţa în Sfânta şi Dumnezeiasca Treime, cea de-viaţă-făcătoare, precum şi în
Iisus Hristos, Unul din Treime întrupat.
Învăţătura despre Sfânta Treime se cuprinde în Triadologia creştină198
, iar cea despre
Hristos, în Hristologia creştină199
, îndreptându-se, „în special, asupra preexistenţei Logosului,
asupra unirii celor două firi şi voinţe, divină şi umană, şi asupra îndumnezeirii firii omeneşti
în persoana Fiului"200
, „Cuvântul, dintru început era la Dumnezeu” (In 1,1-2), iar mărturia lui
Ioan este adevărată, căci ştim că Ioan purtat fiind de Duhul, scrie mânat fiind de iubirea faţă
de Hristos, al Cărui chip tot mai mult, spre sfârşitul veacului apostolic, era impietat de diferite
învăţături greşite.
196
Consultă și : Chauvin, Jesus-Christ est-II-resuscite ? Paris, 1901; E. Mangenot, La resurrection de Jesus,
Paris, 1910; P. Ladeuse, La resurrection du Christ devant la critique, Bruxelles, 1908; Antonie Harghel, Învierea
Domnului nostru Iisus Hristos, Apologie istorică, Chișinău, 1928; etc. Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie
fundamentală, p. 441. 197
Hettinger, Lehrbuch der Fundamental-Theologie oder Apologetik, II Aufl., Freiburg im Br, 1888, p. 256 sq.
Apud Dr. Petru Rezuș, Curs de Teologie fundamentală, p. 442. 198
Doctrina de bază şi specifică a revelaţiei Noului Testament şi, deci, şi a creştinismului, după care
dumnezeirea sau esenţa lui Dumnezeu subzistă ca Treime de personae sau iposatsuri, Pr. Prof. Dr., Ion Bria,
Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, Tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a II-a revizuită şi completată, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 406. 199
Hristologia reprezintă unul dintre capitolele fundamentale ale dogmaticii ortodoxe, reprezentând învăţătura
creştină despre cele două firi şi despre persoana lui Iisus Hristos, elaborată şi definitivată de sinoadele
ecumenice pe baza mărturiilor revelate ale Noului Testament şi teologia patristică bizantină, Pr. Ion M. Stoian,
Dicţionar religios. Termeni religioşi, credinţe populare, nume proprii, Ediţia a II-a, revăzută şi completată,
Editura Garamond, Bucureşti, 1994. 153; vezi şi N. Chiţescu, Răscumpărarea în Sf. Scriptură şi în scrierile Sf.
Părinţi, teză de doctorat, Bucureşti, 1938, p. 83. 200
Pr. Prof. Dr., Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, Tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a II-a revizuită şi completată, EIBMBOR,
Bucureşti, 1994, p. 191.
75
Iisus Hristos este singurul Întemeietor de religie universală care s-a pretins în sens
propriu Dumnezeu. El este singurul Dumnezeu întrupat, singurul care intră în contact cu
oamenii. În celelalte religii, Dumnezeu rămâne departe şi este de fapt monstru, pentru că
depărtarea lui arată sau ne-putinţă, sau ne-iubire. Numai apropierea e iubire.
Prin întrupare, Iisus Hristos este singurul Dumnezeu care arată că-i iubeşte pe oameni,
întrucât este singurul Dumnezeu şi Întemeietor care se sacrifică pentru oameni. În Pateric,
avva Isidor de la Sketis spune: „Chiar dacă-l ardeţi pe Isidor şi-i împrăştiaţi cenuşa în vânt,
(cf. I Cor. ,13): «De aş da trupul meu să fie ars …», nu am nici un har, căci Fiul lui
Dumnezeu a venit aici pentru noi”201
.
Este singurul care a dat porunca iertării duşmanului.
Este Dumnezeul şi Întemeietorul care mântuieşte vindecând: „Domnul n-a venit
simplu pentru a se arăta, ci pentru a vindeca şi învăţa pe cei ce pătimesc. Celui ce vrea să se
arate îi ajunge să apară şi să uimească pe cei ce privesc. Dar cel ce voieşte să vindece şi să
înveţe nu se mulţumeşte numai să vină, ci vrea să se facă de folos celor ce au nevoie şi să se
arate potrivit cu trebuinţa lor202
.
Este singurul Dumnezeu smerit. Împotriva celor care cred că Întruparea înjoseşte
absolutul divin, Sf. Grigorie de Nyssa arată că măreţia iubirii se arată deplin numai prin
coborâre, esenţa iubirii fiind smerenia: „Dar coborârea Lui la umilinţă este un prisos al puterii
Lui, care nu e în nici un fel împiedicată să facă lucruri care sunt dincolo de natură … puterea
dumnezeiască şi mai presus de noi o arată nu atât mărimea cerurilor… cât coborârea ei la
slăbiciunea fiinţei noastre, cum sublimul se vede în lucrurile umile şi totuşi nu se
pierde…”203
.
Iisus Hristos, luând trupul omenesc şi materia, este singurul Dumnezeu care dovedeşte
valoarea materiei şi a eternităţii: „La fel, nu e necuvenit ca El, Care a orânduit toate şi dă viaţă
tuturor, să se facă cunoscut, dacă voieşte, prin oameni, folosindu-se de trupul omenesc ca de
un organ spre arătarea adevărului şi spre cunoaşterea Tatălui. Căci şi omenirea e o parte a
totului. Şi, precum mintea, fiind în omul întreg, e făcută cunoscută prin trup, adică prin limbă
201
Avva Isidor de la Sketis, Patericul sau Apoftegmele Parintilor Din Pustiu, de Cristian Bădiliță, Edit.
Adevărul Holding, 2011, p. 173 202
Sf. Atanasie cel Mare, „Tratat despre întruparea Cuvântului”, XLIII, p. 138 203
Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, 24, p. 85
76
… aşa Cuvântul se foloseşte de acest organ omenesc … Căci dacă ar fi un lucru necuvenit să
se folosească de trup ca de un organ, ar fi necuvenit să se afle şi în lume ca întreg”204
.
Învăţătura despre dumnezeirea veşnică a lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om
deplin în veşnicie, Mântuitor al omenirii şi întemeietor al religiei creştine este dogma centrală
a creştinismului. Iisus Hristos este singurul întemeietor al unei religii universale care s-a
proclamat pe sine Dumnezeu. Prin El, creştinismul se dovedeşte singura religie adevărată,
adică revelată şi absolută. Este singura revelată pentru că este singura care-L înfăţişează
omenirii pe Dumnezeu întrupat în istorie ca om, revelând direct omenirii adevărul Său prin
însăşi Persoana Sa. Acest adevăr nu mai este transmis prin intermediari (precum în Vechiul
Testament sau în religiile păgâne) ci este prezentat şi împărtăşit direct şi personal chiar de
Persoana absolută Prin Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, adevărul nu mai
este o realitate teoretică care vine de departe spre om şi i se impune exterior¸ ci este Persoana
absolută intrată în cea mai intimă comuniune cu el, care arată că Acest adevăr există în fiecare
persoană umană şi trebuie descoperit şi cultivat. Prin Iisus Hristos, Dumnezeu nu mai este o
realitate exterioară şi depărtată care se impune omului, ci este Persoană înscrisă în istorie şi
umanitate, experimentată istoric de orice om. Numai prin El, Adevărul şi Persoana lui
Dumnezeu au devenit adevărul omului. De aceea, prin El, numai creştinismul este religia
Persoanei absolute, a Dumnezeu-Omului.
Numai Iisus Hristos este faţa „umană” şi totuşi eternă a lui Dumnezeu către oameni.
Prin Iisus Hristos se înfăţişează Dumnezeu oamenilor ca persoană anume, cu o faţă unică.
Prin Iisus Hristos, creştinismul este singura religie care arată şi dovedeşte că
Dumnezeu este mai „om” decât omul, că este Adevărul cel mai adânc al fiinţei umane, cel
mai „uman” adevăr. Prin aceasta, numai în creştinism Dumnezeu este realitatea interioară şi
cu adevărat eficientă pentru om¸ singura care poate vorbi de posibilitatea îndumnezeirii
omului.
De asemenea, concordanţa absolută, identitatea între învăţătura absolută a
Mântuitorului Hristos şi Persoana Sa morală absolută este unică şi incomparabilă.
Prin Iisus Hristos, Dumnezeul-Om, creştinismul este singura autoritate, putere şi
religie care-l face pe om fiinţă morală şi religioasă, adică liberă şi responsabilă. Prin Iisus
Hristos, numai în creştinism Dumnezeu îl poate interpela imperativ şi suprem pe om, îi poate
204
Sf. Atanasie cel Mare, „Tratat despre întruparea Cuvântului”, XLII, p. 138
77
pretinde responsabilitate¸ pentru că numai în creştinism Autoritatea, Libertatea şi
Responsabilitatea supremă sunt unite într-o singură persoană cu libertatea şi responsabilitatea
umană.
Iisus Hristos este singurul Dumnezeu contemporan fiecăruia. Dumnezeu nu este
Dumnezeu dacă nu devine Dumnezeul personal al fiecăruia, conştiinţă distinctă la dispoziţia
fiecăruia. El este „ieri, azi şi mâine acelaşi în veac!” dar şi mereu nou cu fiecare.
Dovada Dumnezeirii Lui o avem nu numai prin litera documentelor păstrate ci printr-o
forţă pătrunzătoare până astăzi: proprietatea şi suveranitatea cuvântului. El este singurul care a
vorbit propriu şi verace, singurul credibil, singurul cuvânt investit cu forţa fiinţei perene.
De asemenea, dumnezeirea Lui reiese din suveranitatea cuvântului Său, căci e singurul
care a pretins la propriu: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!”. Toţi
ceilalţi oameni şi întemeietori au fost slujitori ai cuvântului; nici unul n-a avut proprietatea şi
suveranitatea cuvântului, El însă a arătat că este proprietarul şi stăpânul cuvântului şi al
adevărului.
B. Aspecte ale divinității Mântuitorului în Evanghelia a patra.
1. Persoana divino-umană a Mântuitorului
Sfânta Scriptură vorbeşte de marea taină a Persoanei-Cuvântului205
, când se afirmă
preoţia netrecătoare a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos (Evrei 7, 24, 25), coborârea Lui la iad,
ca împărat (I Petru III, 19), învierea Lui ca un împărat biruitor al morţii (Matei 28,6; Marcu
16,6; Luca 24,27; 25-26, 31; loan 20, 14,17), înălţarea Sa la ceruri întru slavă, de-a dreapta
Tatălui (Marcu 15, 19; Luca 24, 50-51; Fapte 1, 2-9), mijlocirea Lui din ceruri şi împărăţia
Lui fără de sfârşit (Luca L 32-33; loan 12, 34).
Prin primirea firii omeneşti în persoana Sa, nu s-a schimbat nimic în firea Sa divină,
pentru că ştim că toate persoanele Sfintei Treimi sunt într-o compenetrare perfectă, esenţa lor
este unică şi Dumnezeu este imuabil în esenţa Sa. Deci Fiul lui Dumnezeu a primit ceea ce nu
era, adică firea umană, dar a rămas neschimbat şi ceea ce era, adică firea divină.
205
Pr. Prof. Dumitru Radu, Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, în Îndrumări misionare, Bucureşti, 1986,
p. 313.
78
După Evanghelia Sfântului Ion, însuşi Cuvântul, Care din eternitate a fost la
Dumnezeu, S-a făcut om şi a locuit între oameni. El n-a încetat de a fi Cuvânt, «căci am văzut
slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr» (Ioan 1,14). După
cuvintele Sfântului Apostol Pavel, Acela Care era chipul lui Dumnezeu şi pentru Care nu era
o amăgire a se considera pe Sine egal cu Dumnezeu, S-a înjosit, luând chip de rob şi făcându-
Se om, S-a smerit pe Sine, fiind ascultător chiar până la moarte, şi încă moarte pe cruce
(Filipeni 2,2-8). Prin urmare, şi după ce a primit chip de om şi S-a smerit până la moarte pe
cruce, El n-a încetat să fie aceeaşi persoană dumnezeiască, cum a fost şi mai înainte."206
Prin unirea celor două firi Cuvântul S-a născut, nu S-a schimbat. Deşi Dumnezeu a
luat chipul robului, fragilitatea formei sale umane n-a slăbit firea lui Dumnezeu, ci graţie
puterii intacte şi integre a Acestuia, tot ce s-a petrecut în trupul uman a fost progresul omului,
nu micşorarea slavei. Cuvântul S-a născut în trup nu ca El să nu mai fie Dumnezeu în Sine, ci
ca El, rămânând Dumnezeu, omul să fie îndumnezeit.207
De aceea, şi când oamenii au refuzat să răspundă iubirii lui Dumnezeu cu iubirea lor,
tot Fiului i-a încredințat Tatăl misiunea să Se facă om ca să arate oamenilor modelul omului
cu adevărat iubitor de Dumnezeu şi să le dea puterea spre aceasta. Fiul Unul-Născut, având şi
El în Sine toată infinitatea fiinţei Tatălui, putea să ne ajute la ridicarea noastră din nou spre
asemănarea cu Dumnezeu. La aceasta a contribuit şi faptul că Fiul a avut faţă de Tatăl iubirea
prin fire; şi a avut-o din eternitate, odată cu existenţa Lui.208
Făcându-se El omul pe care trebuie să-1 realizăm şi noi în unire cu El, a primit şi
pătimirile ce au intrat în firea noastră prin dezbinarea între noi şi între noi şi Dumnezeu. Dar
primind nu patimile plăcerii, ci numai patimile suferitoare care au venit în firea noastră de pe
urma acelora, le-a biruit pe acelea.Astfel primind şi moartea care a intrat în noi prin voia
noastră, a învins-o şi pe ea, dându-ne în Sine puterea de a o învinge şi noi, dacă ne unim prin
credinţă cu El şi ne despărţim pe cât putem şi noi de patimile plăcerii şi de vina de-a suporta
moartea veşnică de pe urma lor.209
Mântuitorul Hristos nu mai poartă un dialog cu persoanele umane, ca un partener din
alt plan; realitatea Sa de persoană nu mai rămâne un fapt misterios în alt plan, sesizat printr-o
206
Arhim. Silvestru-episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 4, edit. Credinţa strămoşească,
Argeş, 2001, p. 50 207
Pr. Prof. Ioan G. Coman, „Şi Cuvântul trup S-a făcut", edit. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p. 168 208
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, edit. IBMBOR , Bucureşti,
1993, p. 48 209
Ibidem, p. 51
79
experienţă excepţională numai de unele persoane umane, în baza unei revelaţii speciale.
Acum Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu sau a Cuvântului intră în planul experienţei
comune a celor care cred în El, ca o persoană din rândul persoanelor umane, care, însă, le dă
în acelaşi timp putinţa de a o sesiza ca Persoană dumnezeiască. Acum ştim sigur că
Dumnezeu Cuvântul e Persoană, sau o existentă asemănătoare existentei noastre personale,
prin faptul că Se face şi Persoana firii omeneşti, fără să înceteze a fi Persoana firii
dumnezeieşti. Prin aceasta garantează valoarea maximă a persoanelor omeneşti şi eternitatea
lor. Dar aceasta arată,în acelaşi timp,că firea omenească a fost creată capabilă să primească pe
Dumnezeu-Cuvântul ca ipostas.210
Fără a fi amestecate, însă, cele două naturi ale lui Hristos cunosc totuşi o anumită
întrepătrundere. Energiile divine iradiază divinitatea lui Hristos şi penetrează umanitatea Sa,
aceasta fiind divinizată din momentul întrupării, după cum „fierul într-un cuptor devine foc,
deşi rămâne fier prin natură"211
. Hristos este în mod deplin Dumnezeu şi om; prunc în leagăn
sau în agonie pe Cruce, El nu încetează să participe la plinătatea trinitară, nici la stăpânirea
universului prin puterea Sa atotprezentă. «în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un
Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe Scaun împreună cu Tatăl şi Duhul ai fost Hristoase, pe toate
umplându-le, Cel ce eşti necuprins»212
, spune Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Aşadar,
Hristos are două voinţe, două intelecte, două moduri de a activa, însă mereu unite într-o
singură Persoană. în fiecare din lucrările Sale vor fi în joc două energii: energia divină şi
energia umană.213
Deosebirea lui Iisus ca om, de ceilalţi oameni, stă în faptul că El ca om este nu un
centru autonom de acte şi reacţii, ci centrul omenesc al acestora şi este în acelaşi timp şi
centrul dumnezeiesc al lor şi al actelor Sale dumnezeieşti. Toată natura omenească a Sa s-a
centrat prin aceasta nu în afară de Dumnezeu, ci în Dumnezeu - Cuvântul. între oameni a păşit
un om care nu mai e centrat în el însuşi, ci în Dumnezeu, şi e identic ca persoană cu
Dumnezeu. Relaţiile celorlalţi oameni cu acest semen al lor nu sunt relaţii trăite în afară de
Dumnezeu, ci relaţii cu Dumnezeu însuşi. întrucât acest centru ipostatic are o putere de
atracţie spre Dumnezeu şi de iradiere a binelui, care depăşeşte toate centrele pur omeneşti, el
este centrul nostru. în mijlocul creaţiei s-a plasat pentru eternitate un centru personal omenesc,
care e în acelaşi timp dumnezeiesc. Iisus Hristos are calitatea unui astfel de om central prin
210
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, p. 37-38 211
Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, edit. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 130 212
Liturghier, edit. IBMBOR, Bucureşti, 1995 213
Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, p. 131
80
faptul că acum potenţele naturii umane nu mai sunt activate de un ipostas uman, ci de
Ipostasul dumnezeiesc, Care îmbrăţişează cu iubirea Sa nesfârşită pe toţi şi pe toate.214
Persoana Mântuitorului împlineşte actul mântuitor destinat întregii omeniri prin
dăruirea de Sine în tăcere, ca «jertfă de ispăşire»(Isaia cap.53) şi prin „golirea de egalitatea Sa
cu Dumnezeu", golire ce poartă numele de chenoză. Baza chenozei, temeiul care face posibilă
arătarea lui Dumnezeu în trup, este iubirea.215
Părăsind condiţia de slavă de care nu S-a folosit niciodată, El acceptă ruşinea,
dezonoarea şi starea de om blestemat; îşi asumă condiţiile obiective ale păcatului, supunându-
Se condiţiei noastre de muritori. Lepădându-Şi prerogativele Sale împărăteşti, El îşi ascunde
slava Sa din ce în ce mai mult, în suferinţă şi moarte. Căci era necesar ca El să descopere în
propriul Său Trup în ce măsură omul, pe care El 1-a creat după chipul Său neasemuit de
frumos, se urâţise prin corupţie.216
Prin urmare, chenoza este întruparea sub aspectul smereniei şi al morţii. Hristos îşi
păzeşte cu sfinţenie natura Sa divină, iar golirea de Sine este un act voluntar. Mântuitorul
împlineşte pe pământ lucrarea iubirii săvârşită de Treime, iar prin respectul nemărginit purtat
libertăţii umane, ajunge până a le arăta oamenilor doar faţa frăţească a robului, plină de
suferinţă şi trupul frăţesc plin de suferinţele de pe Cruce. El trezeşte în om credinţa ca răspuns
la dragoste; căci numai ochii credinţei recunosc chipul lui Dumnezeu sub chipul robului şi,
descifrând sub faţa umană prezenţa unei persoane divine, învaţă să dezvăluie în fiecare faţă
taina persoanei create după chipul lui Dumnezeu.217
Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om, a dat oamenilor cea mai mare pildă de smerenie
din iubire, arătând că iubirea e atenţie la altul, până la uitarea deplină a importanţei proprii.
Caracterul paradoxal al iubirii, însă, 1-a evidenţiat în faptul că tocmai în uitarea cuiva de sine,
din preţuire a altuia, se arată mărimea spirituală a lui. Fiul lui Dumnezeu, Care e viaţa şi
puterea nemărginită, arată celui creat prin El însuşi din nimic, atâta iubire, că se coboară la
nivelul lui, ba merge chiar până la moarte pentru el, iar, prin aceasta, dă o valoare nemăsurată
214
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 2, p. 42 215
Pr. Constantin N. Galeriu. Jertfă şi răscumpărare, p. 176. 216
Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, p. 134-135 217
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, edit. Anastasia,
Bucureşti, 1993, p. 55
81
celui creat prin El din nimic, arătând chiar prin aceasta că El poate investi, din iubirea Lui,
chiar pe cel ce n-are nimic de la sine, cu importanţă, de a-1 ridica la nivelul Său.218
Prin întrupare, moarte şi înviere, Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca lumină deplină
omului, arătându-1 capabil să fie făcut fiu al lui Dumnezeu şi frate al Său, şi în stare să se
înalţe prin Duhul Sfânt al Fiului, la viaţa neînchisă în viaţa aceasta. L-a arătat făcut pentru o
vieţuire de comuniune cu Sfânta Treime, pentru o vieţuire de intimitate cu Sfânta Treime,
pentru o fericire veşnică în această comuniune.219
Efectul iubirii Sale fată de noi ni l-a arătat Hristos în învierea Sa, care ne va face parte
şi nouă de înviere. De aceea, chiar prin moarte, noi trecem nu în întunericul nefiinţei, ci în
lumina deplină a vieţii veşnice. Toţi suntem lumină prin învierea lui Hristos, toţi trăim în
nădejdea că vom fi lumini nesfârşite în unire cu Hristos Cel înviat.220
Unitatea Persoanei lui Hristos în cele două firi are o serie de consecinţe sau de
implicaţii în care nu numai că ea se pune şi mai mult în lumină, ci se arată şi mai explicit
urmările mântuitoare ale întrupării Cuvântului îndreptate întâi spre firea omenească asumată,
apoi spre noi, prin relaţia intimă în care e pus omul cu Dumnezeu. Prin ele se arată opera de
mântuire a lui Hristos, în aspectul ei de bază, îndreptată spre firea Sa omenească, ca ţinând de
însăşi Persoana Sa.221
Simbolul de credinţă ne învaţă că Domnul Iisus Hristos,Unul-născut, este Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, deofiinţă cu Tatăl şi făcător a toate, născut din Fecioara
Maria şi apoi răstignit şi îngropat. Simbolul uneşte astfel pe Fiul lui Dumnezeu cu Fiul
omului, pe Dumnezeu cu omul, încât nici în timp, nici în pătimire nu poate fi o separare între
ei. Deci, Hristos însemnează toate, iar numele Lui desemnează ambele naturi, pentru că şi
omul şi Dumnezeu născut îmbrăţişează toate în aşa fel, încât se ştie că din numele Său nu
lipseşte nimic.222
Mântuitorul Hristos nu este numai întemeietor de religie, ci este Mântuitor, fiindcă
opera de răscumpărare se identifică cu Persoana Sa, ca Dumnezeu şi om adevărat223
. „Hristos
218
Ibidem, p. 57-58 219
Ibidem, p. 199 220
Idem, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 2, p. 58 221
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Şi cuvântul trup S-a făcut, edit. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p. 169-
170 222
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1978, p.
109 223
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu. Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 222
82
este şi Se numeşte Mântuitor, fiindcă opera de răscumpărare rămâne nedespărţită de Persoana
Cuvântului întrupat."224
„Fiul Tatălui S-a coborât din cer nu ca să schimbe locul, fiindcă,
odată ce este Dumnezeu, Se află pretutindeni şi pe toate le împlineşte, ci fiindcă aşa a
bineplăcut Măririi Sale: să Se smerească pe Sine luând firea omenească. Adevărul cu privire
la cele două firi, dumnezeiască şi omenească, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat,
este mărturisit de: profeţiile mesianice ale Vechiului Testament, însuşi Mântuitorul Hristos,
Sfinţii Apostoli şi cei patru evanghelişti, precum şi de întreaga Sfântă Tradiţie."225
Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ca om adevărat având şi unele
prerogative prin care Se deosebeşte de noi oamenii: naşterea şi lipsa de păcat. „Sfinţii Părinţi
învaţă în umanitate că Iisus Hristos S-a născut fără păcatul strămoşesc datorită întrupării şi
naşterii Sale supranaturale, naştere care n-a stricat fecioria Maicii Domnului, ea fiind umbrită
de puterea Duhului Sfânt care a coborât asupra-i."226
Astfel, fără îndoială Persoana lui Hristos e Mântuitorul, întrucât este Fiul lui
Dumnezeu; căci numai în Dumnezeu e puterea mântuirii şi viaţa de veci, şi numai întrucât e
Fiul lui Dumnezeu se explică iubirea Lui faţă de oameni. Numai întrucât El lucrează asupra
noastră din comuniunea iubitoare cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, ne aduce mântuirea în care este
activă întreaga Sfânta Treime, cu iubirea Ei.
Lucrarea lui Hristos e un tot unitar, însă poate fi privită şi în trei aspecte ale ei. Ea se
împlineşte prin propria jertfă a trupului Său, prin învăţătura şi pilda de slujire dată oamenilor,
prin puterea pe care o exercită asupra naturii prin minuni, asupra morţii prin înviere şi asupra
oamenilor prin poruncile şi prin puterea ce le-o dă în vederea mântuirii. întrucât exercită
aceste trei feluri de activităti, ca laturi ale lucrării Sale mântuitoare, Iisus Hristos a fost
considerat de la începutul Bisericii ca Arhiereu, ca Invăţător-Profet şi ca împărat.
Întreita slujire: de profet, de arhiereu şi împărat se împlineşte şi se uneşte numai în
Hristos, şi nu oarecum, ci în mod desăvârşit, căci este împlinită nu de un om, ci de o persoană
divino-umană, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Cele trei aspecte sau laturi sunt doar feţele
sau aspectele unui întreg unitar, ele aparţinând aceleiaşi opere mântuitoare a lui Iisus Hristos.
în centrul operei mântuitoare stă slujirea arhierească a lui Hristos, prin care se reface legătura
harică a omului cu Dumnezeu, sau împăcarea cu El. Căci chemarea profetică, luminând prin
224
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 303 225
Ibidem, p. 308 226
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 2, p. 117
83
învăţătură, pregăteşte sufletul pentru primirea împăcării, iar demnitatea împărătească dăruieşte
harul împăcării şi desăvârşeşte pe credincioşi.
Iisus Hristos mântuieşte El însuşi ca Persoană de neînlocuit, întrucât calitatea Sa de
Persoană dumnezeiască devenită accesibilă de om este unicul izvor de putere care ne
eliberează de păcat şi de urmările lui, între care cea mai gravă este moartea. Mântuirea nu o
putem dobândi decât în Dumnezeu sau ca o înveşnicire a relaţiei personale cu El, relaţie prin
care ni se comunică şi primim în mod liber darurile şi puterile vieţii adevărate şi
inepuizabile.227
Astfel, toată mântuirea are marca unor relaţii personale între Hristos şi, prin
El, între Sfânta Treime şi oameni. Datorită legăturii indisolubile între opera de răscumpărare
şi Persoana Mântuitorului Hristos, întreaga Sfântă Treime este prezentă şi lucrează pentru
mântuirea noastră.228
Dacă în planul existenţei umane trecătoare numai relaţia cu o altă persoană ne poate
prilejui o căldură a vieţii şi exercită o influenţă decisivă asupra vieţii noastre, constituind chiar
temeiul ei, atunci în planul vieţii netrecătoare temeiul ei deplin nu ne poate veni decât din
Persoana dumnezeiască intrată în relaţie directă cu noi, prin faptul că S-a făcut persoană
umană, ca să ne ridice la comuniunea de viaţă veşnică a Sfintei Treimi.229
Hristos este Dumnezeu accesibil şi apropiat oamenilor datorită firii Sale omeneşti. De
aceea şi închinarea adusă lui Hristos ca Dumnezeu nu-L arată ca pe un Dumnezeu îndepărtat
şi de neînchipuit, ci ca pe un Dumnezeu Care a venit aproape şi ne rămâne astfel în eternitate.
Pe Hristos II ştim ca având stăpânire peste toate, dar ca stăpânirea unui Miel înjunghiat pentru
noi. El este Stăpânul nostru, dar un Stăpân care ne înduioşează fiindcă S-a făcut Miel
înjunghiat fără să înceteze a fi stăpân, ca Dumnezeu. De aceea, în închinarea adusă lui Hristos
este inclusă nu numai slujirea Lui deplină faţă de noi, ci şi egalitatea, unitatea sau mărirea Lui
cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.230
Prin coborârea Lui la oameni şi prin înălţarea Sa la cer, la dreapta Tatălui, Hristos este
expresia omului desăvârşit, Cel care duce lumea, ca Logos Creator şi Mântuitor, către starea ei
finală, împreună cu toţi oamenii care vor crede în El şi se vor alătura Lui. De aceea a spus că
227
Ibidem, p. 112 228
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 223 229
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 3, p. 110 230
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 219-220
84
El este „învierea şi Viaţa", că I s-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ" şi că va rămâne cu
credincioşii Săi „până la sfârşitul veacurilor"(Matei 28,18-20).231
Ca Dumnezeu şi om, Hristos rămâne pentru noi ţinta finală a adevăratei
responsabilităţi faţă de Tatăl, sub două aspecte. Mai întâi, ca om, în dialogul cu Tatăl, Hristos
înalţă responsabilitatea Sa umană la nivelul ei suprem, ca să constituie model de urmat pentru
noi, căci are conştiinţa şi puterea de a fi nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci şi Fiul omului. Iar ca
Dumnezeu, în dialogul Lui cu noi, coboară la nivelul iubirii şi apropierii maxime faţă de noi,
fiindcă nu este numai om, ci şi Dumnezeu. El ne porunceşte şi Se roagă împreună cu noi şi
pentru noi; ne cere ascultare şi ne roagă să-I primim iubirea şi să-I urmăm pilda de smerenie,
de blândeţe şi de slujire, ca prin toate acestea să arate răspunderea lui Dumnezeu faţă de om şi
răspunderea omului faţă de Dumnezeu şi de creaţie.232
Atât sub aspectul desăvârşirii personale şi al sensului istoriei, cât şi aspectul
responsabilităţii, Hristos rămâne, ca Logos întrupat, ţinta finală a omului şi a întregului
cosmos.]
Potrivit teologiei ioaneice, Iisus este Unul din Treime233
, Logosul sau Cuvântul, Care,
dimpreună cu Duhul Sfânt, preexista, de-a pururi, în sânul Tatălui, şi Care „S-a făcut trup" (In
1,14) „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria", arătându-Se lumii întru toată slava Sa, „slavă
ca a Unuia- Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr" (In 1,14), căci El era Hristosul, Mesia
sau Unsul cel întrupat al lui Dumnezeu, titlul de „Fiul Omului": o Υιός του Ανθρώπου - pe
care însuşi Mântuitorul şi-L dă inspirându-Se de la Dan. 7,13-14 şi care cuprinde întru sine
semnificaţiile altui titlu mesianic, „Robul Domnului": Π1Π; 73J7 (Is 53), la Ioan exprimând
preexistenţa şi preamărirea lui Iisus, prin suportarea patimilor şi biruirea morții234
.
Deci, Iisus Hristos este Fiul „Cel drept": δίκαιος (I In 2,1 )235
, venit prin apa Botezului
şi îmbrăcat în veşmânt stropit de sângele Jertfei (I In 5,6), sângele Prea-cinstitul şi Nestricatul
Său Trup, cel din vremea Patimii celei de bună-voie (In 19,2), precum şi „Cel adevărat"
(Apoc 3,7; I In 5,20), de aceea, în nenumărate rânduri, cu diferitele ocazii, El Se şi numeşte,
231
Ibidem, p. 198 232
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 3, p. 34 233
Vezi şi Pr. Prof. Ioan Ică jr. Sf. Treime în teologia occidentaă contemporană din punct de vedere ortodox, în
MA, an. XXXI, 1986, nr. 5, p. 29-58; Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc, Dumnezeu, Unul în ființă și întreit în
Persoane, în MA, an, XXVI, 1981, nr. 4-6, p. 331-340; Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, "Sfânta Treime sau la
început a fost iubirea", EIBMBOR, București, 1993, p. 37. 234
Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie, introducere şi comentariu, p. 133 şi 162. 235
Adjectivul „δίκαιος" = drept, echitabil, onest, virtuos; ,,δίκαιοω" = a crede, a mântui; „δικαιοσύνη" =
dreptate, mântuire; ,,δίκαιόσυνος" = îndreptat, mântuit.
85
la singular şi în mod articulat, atât „Fiul", cât şi „Hristosul", căci El era Fiul şi Hristosul „Cel
Adevărat", adică „Cel care a venit prin apă şi prin sânge" (I In 5,6) şi Care, ca Unul ce „de la
început" (I In 1,1) „era la Tatăl": ,,ήν προς τον Πατέρα" (I In 1,2), era într-o „minunată
egalitate, o supunere perfectă faţă de Tatăl şi o armonie incomparabilă" cu Tatăl Său şi cu
Duhul Sfânt, între Ei neexistând nici o succesiune temporală sau vreun spaţiu de timp, căci
Fiul era la Tatăl ca persoană distinctă, care, înainte de a fi în lume (εν τω κόσμω), „în sânul
Tatălui" (In 1,18) era, fiind într-o vie comuniune cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, cu Care Se află
într-o continuitatea reciprocă, niciodată neputându-Se rupe din ea236
, Ei fiind „una", adică
Dumnezeu.
Ioan mărturiseşte că „Iisus este Hristosul": Ιησούς έστιν ό Χριστός (In 20,31),
Mântuitorul, Mesia sau Unsul, prin excelenţă, al lui Dumnezeu, căci primeşte, ca Unul-
Născut, puterea deplină a Unsului lui Dumnezeu, şi spunem deplină, căci El primeşte puterea
Unsului în trei, cea plină „de har şi de adevăr" (In 1,14), şi anume: de învăţător (In 13,13) sau
Prooroc (In 9,17), de Păstor (In 10,11) sau Mijlocitor (I In 2,1) şi de Domn (In 20,28) sau
împărat (Apoc 19,16), căci El este „Fiul lui Dumnezeu": ό Υιός του θεού (In 20,31), Care
moare ca Arhiereu şi înviază ca împărat, Care biruieşte iadul, cu moartea pe moarte călcând,
şi Care aduce învierea din morţi, o nouă etapă izvorâtoare de har în istoria omenirii, care, la
rându-i, va pregăti Cincizecimea, adică venirea Duhului Sfânt peste întreaga creaţie,
desăvârşindu-o prin darurile Sale, precum şi ziua Parusiei, când va judeca viii şi morţii,
aducând „ceruri noi şi un pământ nou, întru care locuieşte dreptatea" (II Pt 3,13).
2. Iisus - Cuvântul
Versetele Prologului insistă pe latura preexistenței și divinității lui Iisus Hristos, și
anume Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, revelatorul Tatălui237
. ''Iisus este într-adevăr,
236
Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, PSB 41, p. 446
n. 824; Pr. Dr., Leon Arion, Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu. întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului
Apostol şi Evanghelist Ioan. Introducere, traducere şi comentariu, Teză de doctorat, Editura „Orthodoxos
Kypseli", Tesalonic, Grecia, 1997, p. 448; Pr. Gheorghe Bălana, Epistola întâia sobornicească a Sfântului
Apostol Ioan, p. 607, 600-609, 59-69 şi 202-212, 943-953 şi 757-761; Pr. Gh. Bălana, „Cuvântul vieţii - după
Epistola I a Sf. Ap. Ioan", M.O. 5-6/1974, p. 421-426. 237
La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu (Ioan. 1,1)
86
Cuvântul complet și definitiv al lui Dumnezeu, Înțelepciunea autentică făcută vizibilă,
persoana trimisă de Dumnezeu ca Fiu unic al Tatălui''238
.
Iisus Hristos este Logosul preexistent, Care „nu din sânge, nici din poftă trupească,
nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu S-a născut": ol ουκ έξ αιμάτων, ουδέ έκ
θελήματος σαρκός, ουδέ έκ θελήματος ανδρός, αλλ' έκ Θεού έγεννήθησαν (In 1,13), căci El
dintru început era în sânul Tatălui: ό ών εις τον κόλπον τού Πατρός έκεΐνος έξηγήσατο (In
1,18), fiind de aceeaşi fire cu El şi cu Duhul Sfânt, iar, „la plinirea vremii" (Gal 4,14), de la
Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, „S-a făcut trup": ό Λόγος σαρξ έγένετο (In 1,14),
înomenirea Logosului făcând posibilă pogorârea lui Dumnezeu în lume, unind începutul
neînceput şi sfârşitul neînceput, raţiunile lumii vechi sfârşindu-se şi inaugurându-se cele noi,
cele ale noii creaţii văzute prin înviere şi regăsite în Biserică, Trupul tainic al Logosului
înomenit239
.
Cu toate că în filosofia greacă termenul ''Logos'' era folosit pentru a desemna
principiul impersonal al ordinii universale, Ioan îl folosește la adresa Dumnezeului personal al
universului, Cel care a luat o natură umană pentru a risipi întunericul provocat de păcat. Iisus
este Persoana Hristosului îndelung așteptat în Vechiul Testament. El este slujitorul venit să
moară pentru ca alții să poată trăi liberi de păcat și vinovăție. El este Cel înviat care, în
virtutea unicității și supremației Sale, îi trimite pe Apostoli să predice Evanghelia în numele
Său.240
Ioan, ca ucenic preaiubit şi martor (I In 1,1) direct al lui Iisus Hristos, înfăţişează, în
scrierile sale, misterul hristologie în toată amploarea şi profunzimea sa, şi anume că Iisus
Hristos este „Logos consubstanţial şi Icoană naturală desăvârşită a Tatălui"241
, fiind,
„Cuvântul vieţii": ό Λόγος της ζωής (I In 1,1), adică „Logosul interior" (Λόγος ενδιάθετος),
Care „de la început" era „la Tatăl" (I In 1,2), şi, deci, „era Dumnezeu": θεός ήν (In 1,1), căci
această prepoziţie dinamică „la" (προς) asta şi exprimă, şi anume: mişcarea continuă şi
intimitatea cu Tatăl a Logosului personal, preexistent şi veşnic242
, Care, pentru a mântui
238
Stelian Tofană, "Introducere în Noul Testament", vol. II, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2001, p. 67 239
Irineu Popa, Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veac, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2010, p.
25-26. 240
Douglas Groothius, "Portrete istorice atribuite lui Iisus din Nazaret", trad de Ernest Valea, Ed Ariel,
Timișoara, 1995, p.64-65 241
Teodor Studitul, Sf., Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, Studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I.
Ică jr., Editura Deisis, Alba-Iulia, 1994, p. 25. 242
cf. Pr. Conf. Dr. Stamatoiu Dionisie, "Cele patru Sfinte Evanghelii. Noţiuni introductive şi comentariu",
Editura Universitaria, 2000, p. 322; Conf. dr. Gheorghe Anghelescu, „Dumnezeirea Cuvântului ioanic. Cuvântul
87
umanitatea desfigurată de păcat, vine în exterior şi se manifestă în lume prin lucrurile Sale
(Λόγος προσφόρικος)243
, cu toată slava Sa, a „Unuia-Născut din Tatăl": Μονογενούς παρά
Πατρός (In 1,14), cu Care se află într-o supunere desăvârşită, o armonie, care nu are
reprezentare în lucrurile pământeşti, şi într-o „legătură strânsă, unitate de substanţă,
desăvârşită egalitate de cunoaştere şi de putere"244
, Ei doi fiind „Una": έν (In 10,30), dar fară
a-Şi pierde calitatea de persoane distincte în Sfânta Treime, Tatăl rămânând ceea ce era, adică
principiul nenăscut şi nepurces, iar Fiul, ceea ce era dintru început, adică Cel născut din veci
din Tatăl.
Ioan îl numeşte pe Iisus Hristos „Cuvântul" (Λόγος), căci „acest nume de Cuvântul
sau Cuvântul dumnezeiesc este imaginea cea mai concretă, cea mai spirituală a naturii Fiului,
care exista în exprimare" şi care exprima divinitatea, nemărginirea Ipostasului Său, căci
Cuvântul sau Logosul, „Ce era de la început": Ό ήν απ' αρχής (I In. 1,1), era de aceeaşi fiinţă
cu Tatăl, născându-Se de-a pururi din El, ca dintr-un izvor, şi posedând dimpreună cu El
tronul şi existenţa, căci expresia folosită de Ioan indică veşnicia, iar nu începutul timpului,
prin folosirea neutrului „o" în loc de ,,ός" Apostolul subliniind atât realitatea istorică a venirii
„în trup": έν σάρξ (I In 4,2) a lui Hristos, cât şi ideea existenţei din veşnicie, adică „de la
început": άπ' αρχή, a Logosului, (în) „la Tatăl": προς τον θεόν (I In 1,2), căci folosirea lui
,,ός" ar susţine teza potrivit căreia Fiul ar fi mai repede o creatură decât principiul general
personificat şi intuit de el245
.
Doctrina despre Logos (λόγος) sau Cuvânt (137) nu era ceva nou pentru cei ce,
înveşmântaţi cu arta scrisului, dăruiau lumii rânduri pline de înţelepciune, de aceea au existat
opinii conform cărora doctrina despre Logos ar fi fost împrumutată de la babilonieni, de la
perşi, de la egipteni, din literatura hermetică, din filozofia grecească246
, din cea mandeeană
sau din rândurile Vechiului Testament247
, însă, la Sfântul Ioan Teologul, doctrina despre
este Fiul lui Dumnezeu (II)", MO 16/1998, p. 95; Pr. Gheorghe Bălana, Epistola întâia sobornicească a Sfântului
Apostol Ioan, p. 600. 243
Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 40 n. 57. 244
Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia a XV-a, 2, trad. de diacon Gh. Băbuț, Ed.
Pelerinul român, Colecția „Ortodoxia românească”, Oradea, 2005, p. 73. 245
Vezi pe larg, Pr. Prof. Dr. Sofron Vlad, Prologul Evangheliei a patra. Studiu critic exegetic, Ed.
Universala, Cluj, 1937, p. 23; Pr. Gheorghe Bălana, Epistola întâia sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, p.
601-602. 246
În special a lui Heraclit şi a stoicilor, din cea a lui Filon din Alexandria. 247
Vezi Pr. Gh. Bălana, „Cuvântul vieţii - după Epistola I a Sf. Ap. Ioan", p. 421.
88
Logos248
prinde viaţă şi se desăvârşeşte, Iisus Hristos fiind Logosul preexistent, „Ce era de la
început": Ό ήν άπ' αρχής (I In 1,1) „la Tatăl": προς τον Πατέρα (I In 1,2), adică, din veşnicia
veşniciilor, căci termenul acesta de „început" (αρχή), care se referă la timpul istoric al
întrupării Logosului (In 1,14), istorisit şi de Sf. Ev. Lc, în prologul Evangheliei sale (1,3), ne
indică preexistenţa Logosului şi îl descoperă pe Tatăl, fiind propriu numai Tatălui, Care îl
împărtăşeşte, în egală măsură, şi Fiului şi Sfântului Duh, Care sunt dintru început cu Tatăl,
căci, în Sfânta Treime, Persoanele nu lucrează izolat, de aceea Tatăl, Care este puterea de
deasupra tuturor şi izvorul primordial sau Dumnezeirea, a născut din veci Logosul, Care a
participat la creaţie şi a creat lumea (In 1,3), plinind voia Tatălui, şi, născut Hristos, a vorbit în
Sfintele Scripturi prin Duhul Sfânt.
Prin urmare, potrivit teologiei ioaneice, Fiul întreg „este în sânul Tatălui" (In 1,18) şi
întreg este împreună crescut cu Tatăl, odihnindu-Se de-a pururi în sânurile părinteşti ca într-
un scaun cuvenit Fiului249
, căci, cu adevărat, aşa se cuvine: ca Tatăl să-Şi dăruiască cu toată
dragostea sânul Fiului Său şi, prin El, întregii lumi, iar Fiul să Se dăruiască cu aceeaşi
dragoste sânului născător al Tatălui, odihnindu-Se întru El şi odihnind şi lumea întreagă
înviată întru El250
.
2.1. Cuvântul „era"
Din prea plinul mierii cuvintelor lui Ioan, putem teologhisi împreună cu ucenicul cel
iubit că Dumnezeu este „Una": έν (In 10,30) în fiinţa Sa251
, de aceea şi foloseşte pe „έν" în loc
de „εις", existenţa Fiului aparţinând esenţei Tatălui, „în sânul" Căruia Fiul-Logos „era" din
veci, dar nu ca primul punct dintr-o dreaptă, formată de toate creaturile252
, ci ca Logosul cel
veşnic, principiul tuturor creaturilor, Care se împărtăşeşte de aceeaşi esenţă divină, fiind
„una" cu Tatăl după esenţă, deci, Dumnezeu după fiinţă, dar distinct ca persoană în Sfânta
Treime, ca „înţelepciune şi Putere şi Pecete şi Strălucire şi Chip al Tatălui"253
, dar nu ca o
însuşire a Persoanei Lui, ci ca Persoană deosebită, şi anume Cuvântul Tatălui, deosebit, dar şi
248
Vezi şi diac. prof. Nicolae Balca, „Învăţătura despre logosul întrupat ca paradigmă a vieţii creştinului în
teologia apostolică şi patristică", GB 34/1970, 273-277; Nicolae C. Buzescu, Logos, trinitate si ecclesiologie in
"Pedagogul" lui Clement Alexandrinul, în "S. T.", XXIX (1977), nr. 5-8, p. 461-476. 249
Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 126. 250
Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, EIBMBOR, București, 1996, p.
205-208. 251
Pr. Prof. Dr. Sofron Vlad, Prologul Evangheliei a patra. Studiu critic exegetic, p. 46. 252
Ibidem. 253
Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 20.
89
intim unit cu El, aşa cum şi soarele e unit cu propria-i strălucire sau aşa cum şi focul e unit cu
căldura naturală a propriei firi254
.
Deci, Fiul nu este nici mai mic, nici mai inferior decât Tatăl în esenţă, ci „una" cu
El255
, slava Lui fiind aceeaşi cu slava Tatălui, căci Fiul este întru Tatăl şi Tatăl întru Fiul - εγώ
έν τώ Πατρί και ό Πατήρ έν έμοί (In. 14, 11), motiv pentru care nu putem cugeta pentru Fiul
cel Unul-Născut vreun început în timp, deoarece El „era" (ήν) de-a pururi dinainte de orice
timp, având existenta dinainte de veci, în sânul Căruia era dinainte de orice început, căci firea
dumnezeiască, Care este fară de început, nu atinge sfârşitul, Ioan excluzând o astfel de
întunecime a minţii, întru Care Tatăl şi Fiul ar fi doar subiecte robite într-un principiu anterior
lor, Fiul fiind în Tatăl nu ca într-un Tată sau izvor virtual, care va deveni cu vremea actual, ci
ca în izvorul Său din veşnicie, căci Tatăl nu aşteaptă naşterea Fiului ca să devină Tată actual,
nefiind supus unei evoluţii, ca o simplă esenţă, El fiind, dimpreună cu Fiul, Persoană liberă
din veci sau de-a pururi, dar fară a se confunda în Sfânta Treime, căci Tatăl rămâne Tată,
chiar dacă este de o fiinţă cu Cuvântul, Care rămâne de-a pururi Fiul,256
Care „era întru
început la Dumnezeu": ήν έν αρχή προς τον θεόν (In 1,2), fiind Dumnezeu Cel ce „era", prin
acest „era" (ήν) Ioan căutând să exprime infinitatea în timp şi-n spaţiu a lui Dumnezeu, căci
„era"-ul din Dumnezeire este fară de margini, neavând un sfârşit în trecut, ci având întru sine
veşnicia în timp şi-n spaţiu a lui Dumnezeu257
.
Deci, pentru Ioan, Iisus Hristos este Cuvântul vieţii celei veşnice, Care există cu
adevărat şi Care posedă întreaga fiinţă, fară a-Şi avea originea în Sine, deoarece cuvântul ,,ή
αιώνιος", conexat cu „ζωή", amândouă puse în legătură cu „ό άπ' αρχής", arată că Iisus
Hristos, deşi Se arată lumii mărginit prin trupul (σαρξ) Său, în Sine El este netrecător şi
veşnic258
, căci El „era" (ήν) născut „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă
bărbătească, ci de la Dumnezeu" (In 1,13), căci El „era" (este) Logosul cel întrupat al lui
254
Vasile cel Mare, Sf., Despre Sfântul Duh. Corespondenţă (epistole), Părinţi şi scriitori bisericeşti, PSB 12,
Scrieri, partea a treia, Tarducere, introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, Pr. Prof. Dr.
Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 24, 52, 60, 81. 255
Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 59 n. 97. 256
Ibidem, p. 47. 257
Ibidem, p. 19 n. 9. 258
Cf. Pr. Gheorghe Bălana, Epistola întâia sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, 606; Sf. Andrei,
Arheipiscopul Cezareei Capadociei, Tălcuire la Apocalipsă, adică la descoperirea Sfântului Apostol şi
Evanghelist loan Bogoslovul (Teologul), Editura Cartea Ortodoxă, București, 2007, p. 25 n. 1.
90
Dumnezeu, Cel „ce era de la început" (I In 1,1) la Dumnezeu, întru dimensiunea Sa interioară,
veşnică şi deasupra a tot timpul şi spaţiul259
.
2.2. Cuvântul, prin Care toate s-au făcut
Dumnezeu, care este duh nevăzut, dar iubirea supremă, din iubire pentru omul pe care
l-a creat în decursul istoriei omenirii, s-a descoperit spre Sine, în mod treptat, precum ne
istorisește Sfânta Scriptură a Vechiului și a Noului Testament260
, precum și Sfânta Tradiție261
.
Întreaga creaţie, ca lucrare şi ca podoabă (κοσμος) revelatoare de înţelepciune (σοφία)
şi frumuseţe, descoperă o persoană creatoare, un subiect, Care nu poate fi decât Tatăl, ca izvor
al Dumnezeirii şi al creaţiei, întru Care lumea în Sine, în perspectiva (προθεσις) veacurilor,
este contemplată şi iubită ca pe propria-I zidire, la care conlucrează şi Logosul, Care, ca
ipostas inteligibil al făpturilor, împărtăşeşte lumii raţiunea şi finalitatea ei, toată conlucrarea
desăvârşindu-se în Duhul Sfânt, Care, ca sân, viaţă şi templu al lor, împărtăşeşte dinamismul
şi chipul ei, actul creator având loc în această unire dintre Logos şi Duh, aşa cum creaţia din
nou a lumii va fi, de asemenea, o împreună-chenoză şi conlucrare între întrupare şi
Cincizecime, urzeala dintre Logos şi Duh constituind divina temelie a lumii create şi făcându-
o, în acelaşi timp, purtătoare de Logos şi de Duh, cuvântătoare şi duhovnicească262
.
Despre acest Cuvânt vorbeşte Ioan ca fiind Iisus Hristos, când II numeşte „rădăcina şi
sămânţa lui David": ό ρίζα καί ό γένος Δαβίδ (Apoc 22,16), căci El este „rădăcina lui David",
dar după dumnezeire, căci, după umanitate, El este „sămânţa" lui263
, dar asta fară a anula
identitatea Sa de raţiune a Tatălui, dar nu orice fel de raţiune, simplă sau laxă, ci ca însăşi
raţiunea ipostatică, pentru că Logosul, împreună-lucrătorul Tatălui, existent cu El după fire şi
în Sine în mod nedespărţit, este Mintea Care, în urma unui sfat comun cu Tatăl, este Creatorul
259
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 162, Chiril al Alexandriei, Sf.,
Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 58 n 94. 260
Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române Şi cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înalt Prea Sfinţitului Iustinian Patriarhul României de Editura
Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, la anul 1952, Despre descoperirea dumnezeiască, p.4-15, Despre Sfânta
Scriptură, p. 15-27. 261
Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, p. 28-39 262
Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, p. 49-53. 263
Sf. Andrei, Arheipiscopul Cezareei Capadociei, Tălcuire la Apocalipsă, adică la descoperirea Sfântului
Apostol şi Evanghelist loan Bogoslovul (Teologul), p. 298.
91
omului, fiind rădăcina şi sămânţa lui264
sau Raţiunea sau înţelepciunea supremă, Care are întru
Sine şi bucuria Duhului265
.
Deci, potrivit lui Ioan, adevărata origine a umanităţii este Iisus Hristos, „Unul-Născut
din Tatăl": Μονογενούς266
παρά Πατρός (In 1,14), căci natura noastră nestricăcioasă şi slăvită
o primim, din sânul Dumnezeirii, de la Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Iisus Hristos, întru
Care Dumnezeirea şi umanitatea, fară a se confunda, se unesc, şi chiar întreaga creatură îşi are
izvorul şi fundamentul, existenţa şi sensurile toate în inomenirea Sa, căci Cuvântul, Care
exista atunci când a apărut lumea, este cauza fară de cauză a lumii, care este dependentă de
El, fiind toată adunată întru El, dar altfel decât El, căci El este altul decât toate, căci toate
„prin El s-au făcut; şi fară El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut": πάντα δι' αύτου έγένετο, και
χωρίς αύτού έγένετο ούδέ έν δ γέγονεν (Ιη 1,3)267
.
2.3. Cuvântul, făcut trup
în viziune ioaneică, Iisus este Hristosul, „Unul-Născut, plin de har şi de adevăr" (In. 1,
14), pe Care Ioan îl numeşte Cuvântul, pentru că El este Cuvântul Care dintru început era în
sânul Tatălui, împreună cu Duhul Sfânt, fiind din însăşi esenţa Dumnezeirii; El nefiind
făptură, ci Cel ce „era întru început la Dumnezeu" (In. 1, 3), prin naştere mai înainte de toţi
vecii, adică din veşnicie, căci El nu avea început, nici nu fusese creat, nici făcut, pentru că El
„era". El „era Cuvântul" (In 1,1), Cuvântul unic şi veşnic, creator şi mântuitor al lui
Dumnezeu, Care, atunci când a fost hotărnicit de Dumnezeu, adică „la plinirea vremii" (Gal
4,14), când lumea era pregătită pentru El, prin împreună-lucrarea Sfintei Treimi, „S-a făcut
trup (σαρξ) şi S-a sălăşluit întru noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl,
plin de har şi de adevăr" (In 1,14), inseparabilitatea între întrupare şi Treime vădindu-se nu
numai în faptul că Hristos arată în Sine pe Tatăl, ci şi în faptul că Tatăl, Care conduce
umanitatea spre Hristos, atât înainte, cat, mai ales, după Hristos, Se arată lumii în Hristos
însuşi, pe Care-L şi mărturiseşte ca Fiu al Său (la Botez, la Schimbarea la faţă) ca „oricine
264
Sf. Andrei, Arheipiscopul Cezareei Capadociei, Tălcuire la Apocalipsă, adică la descoperirea Sfântului
Apostol şi Evanghelist loan Bogoslovul (Teologul), p. 298; Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra,
Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 43 - 61 şi 60-61. 265
Irineu Popa, Iisus Hristos este acelaşi, p. 71; Panayotis Nellas, Omul-animal îndumnezeit, Editura Deisis,
Sibiu, 2002, p. 68. 266
Despre problema de critică a expresiei, vezi Pr. Prof. Dr. Sofron Vlad, Prologul Evangheliei a patra. Studiu
critic exegetic, p. 45. 267
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 52; cf. şi Dr. Alexandros
Kalomiros, Cele şase dimineţi, în vol. Sfinţii Părinţi despre originile şi destinul cosmosului şi omului, Ed.
Deisis, Sibiu 2003, p. 47; Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului
Ioan, p. 19 - 7 şi 56.
92
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (In 3,16), căci El „nu din sânge, nici din poftă
trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu" (In 1,13) S-a născut, personalitatea
Sa fiind personalitatea însăşi a Logosului preexistent, Care, fară a-Şi creea o nouă natură, îşi
asumă umanitatea, însuşindu-o, în toată splendoarea ei, din Pururea Fecioara Maria, de la care
şi primeşte existenţa umană, întreita negaţie, „nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din
poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu" (In 1,13), constituind, pe lângă naşterea „de la
Dumnezeu" (In 1,2), şi o aluzie tot mai evidentă la mărturisirea plină de credinţă a Bisericii,
referitor la „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută" a naşterii celei mai presus de fire
a lui Hristos din Sfânta Fecioară Maria268
, naştere prin care Hristosul cel întrupat este identic
cu Logosul dumnezeiesc, născut din Tatăl mai-nainte de toţi vecii269
.
Realitatea istorică a existenţei Logosului întrupat este de nezdruncinat270
, chipul lui
Iisus fiind, cu certitudine, un chip istoric, prin faptul că se întrepătrunde, se pliază şi se
conciliază în autenticitatea Sa profundă cu umanitatea adevărată, dar şi prin faptul că n-ar fi
putut fi rodul vreunei fantezii în această desăvârşire a Sa, istoricitatea Sa umană şi, în acelaşi
timp, caracterul mai presus de fire al lui Hristos, manifestat în acest fel, putându-se pune în
multe feluri în relief pe baza mărturiilor scripturistice, în special ale evangheliştilor, tradiţia
preexistenţei lui Iisus ca Logos al lui Dumnezeu fiind foarte cunoscută lui Ioan, Hristos
nemairămânând, ca persoană, în alt plan decât persoanele umane, căci El nu mai dialoghează
cu umanii ca un partener din alt plan, nemaifiind mulţumit să se facă simţit, prezent şi eficient
ca persoană ce susţine persoana raţională umană, existentă în mod deosebit de El ca şi chip al
Său, şi, de asemenea, să susţină raţiunile lucrurilor, ca şi chipuri deosebite ale raţiunilor Sale,
cum facea înainte de întrupare şi, într-un mod mai accentuat şi mai vădit, în Revelaţia
Vechiului Testament, realitatea Sa de persoană nemairămânând un fapt tainic într-alt plan,
sesizat printr-o experienţă excepţională numai de anumiţi oameni, în baza unei Revelaţii
speciale, Persoana Cuvântului intrând, în planul experienţei comune tuturor celor ce cred întru
El, ca o persoană din rândul oamenilor, care, însă, în acelaşi timp, le dă forţa de a o sesiza ca
persoană dumnezeiască, căci chenoza sau pogorârea Fiului la noi, adică întruparea, nu e
numai un răspuns dumnezeiesc la negaţia demonică, un răspuns dat neascultării lui Adam sau
268
Cf. Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie, introducere şi comentariu, p. 44. 269
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 61; Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 23-24; Leonţiu de Bizanţ, Contra Nestorianos et Euthianos,
1, PG, 86, 1277, citat de la Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc, Jesus-Christ, vrai Dieu et vrai homme. Le Christ
theanthropos, fondement et norme de l 'exegese orthodoxe de la Bible, în Asterios Argyriou (ed.), Chemins de la
christologie orthodoxe (Jesus et Jesus-Christ, 91), Paris: Desclee, 2005, p. 5; Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi
răscumpărare, p. 128-129; Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie, introducere şi comentariu, p. 44. 270
Vezi şi P. S. Prof. Dr. Irineu Slătineanu, Iisus Hristos sau Logosul înnomenit, Ed. România creştină, 1998,
p. 13-77.
93
o teză filozofică, ci una teologică, o teză a Revelaţiei, a iubirii creatoare şi mântuitoare,
iubirea lui Dumnezeu fiind viaţa nu numai a Dumnezeirii, căci ea revarsă haric şi în afară, ci
şi a făpturii, sau a zidirii, robită prin păcat şi salvată prin întrupare, conceperea ei în afară
constituind atât fundamentul actului creator, creaţia însăşi fiind o chenoză, adică o pogorâre a
Fiului lui Dumnezeu în firea noastră lipsită de slavă şi în modestele noastre însuşiri,
imprimate de Persoana Cuvântului, care face din om chipul lui Dumnezeu, una din
consecinţele întrupării asupra firii omeneşti fiind aceea că i-a dat nepătimirea (απαθεια), un
termen des folosit de către curentele filozofice, îndeosebi de către stoici, şi care înseamnă
înstrăinare faţă de patimi, de păcat, unirea cu Dumnezeu, Cel care, prin fire, nu este supus
patimilor, în ultimă instanţă, îndumnezeirea, căci Dumnezeirea, în persoana Cuvântului, S-a
pogorât până în cele mai de jos şi om S-a făcut, pentru ca omul să locuiască în cele mai de sus
şi Dumnezeu să se facă271
.
De aceea, înţelegem că, pentru Ioan, Iisus este nu numai Logosul Acela, Care era „fără
început şi fară sfârşit" (Apoc 1,8), începătură şi sfârşit a toate, dar Care rămâne plin de slavă
undeva sus „în sânul Tatălui" (In 1,18), în sălaşul iubirii Sale, departe de lume, în ceruri, ci El
este Hristosul (I In 2,22) Care „a venit în trup" (I In 4,2), real, ci nu aparent, cum susţineau
docheţii, El facând-Se frate a toată umanitatea, având prezente în El amândouă firile, divină şi
umană, de aceea Sfinţii Părinţi de la Niceea ne şi învaţă să-L mărturisim ca fiind „din fiinţa
Tatălui" (έκ της ούσίας του Πατρός) şi „de-o-fiinţă cu Tatăl" (ομοούσιος τω Πατρι,
consubstantialis Patri), din „Unul-Născut" (Μονογενούς), fară de mamă după Dumnezeire,
căci S-a născut din Dumnezeu-Tatăl, cu Care şi e de aceeaşi fiinţă, devenind „întâiul-Născut"
(Πρωτοτόκου), fară de tată după întrupare, nepătimitor prin însăşi natura Sa, fiindcă era
Dumnezeu, păzind neschimbată demnitatea Sa dumnezeiască şi arătându-Se plin de intimitate
părintească, pentru că firea dumnezeiască fixată în ea însăşi, stăruind în prerogativele proprii,
rămâne de-a pururi la fel, neprimind a pătimi vreo schimbare într-altceva, îndurând patimi şi
murind fară ca impasibilitatea Sa să fie atinsă, redându-i omului posibilitatea de a realiza
chemarea pentru care a fost creat, care-şi are vârful de boltă în starea de fiu al lui Dumnezeu,
firea umană asumată de Hristos nefiind firea vreunui om egoist sau izolat, care se închide în
sine şi se foloseşte în mod individualist de ea, ci a lui Dumnezeu-Cuvântul, ipostasul din care
pornesc şi întru care se întoarc raţiunile întregii creaţii, pentru că, în Hristos, robul, înălţându-
271
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 18-26; Pr. Constantin Galeriu,
Jertfă şi răscumpărare, p. 119-123; Dr. Alexandros Kalomiros, Cele şase dimineţi, p. 63; Vasile cel Mare, Sf.,
Despre Sfântul Duh. p. 34 - 125; Pr. Prof. John Breck, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, Editura Patmos,
Cluj-Napoca, 2008, p. 220.
94
se la contopirea plină de taină cu Purtătorul chipului de rob, devine liber, iar în noi vine prin
imitare înrudirea cu Cel Unul, ca rod înrudirii trupeşti, în umanitatea asumată de El, ca Adam
cel din urmă, recapitulându-se întreaga umanitate, aşa cum a fost umanitatea lui Adam cel din
Eden, sau cum este umanitatea înnoită virtual, a tuturor, din El, toţi cei ce credem întru El,
renăscându-ne, ca fii ai lui Dumnezeu, prin Duhul Său, prin faptul că El e nu numai un „Fiul
Omului" (In 5,27), ci şi „Fiul lui Dumnezeu" (In 20,31), iradiant al Duhului Sfânt (In 15,26),
Care, odihnindu-Se din veci în Iisus Hristos, El Se odihneşte după întrupare şi peste
umanitatea personală a Logosului întrupat şi apoi peste toţi aceia care, prin credinţă, ca
împreună fii ai Tatălui, se unesc cu Hristos şi cu Tatăl, prin Duhul Sfânt, prin Care se
realizează reîntoarcerea în paradisul pierdut, înălţarea întru împărăţia cerurilor, recâştigarea
înfierii prin redobândirea harului, curajul de a-L numi pe Dumnezeu Tatăl nostru,
împărtăşirea de harul lui Hristos, darul de a trăi ca fii ai luminii, părtăşia la slava veşnică şi,
într-un cuvânt, împărtăşirea de toate darurile binecuvântate ale acestui veac şi ale celui
viitor272
.
Aceasta este ceea ce-L defineşte pe Hristos ca Mântuitor, Fiul Omului şi Fiul lui
Dumnezeu, iar Ioan asta mărturiseşte atunci când spune că „Logosul trup S-a făcut" (In 1,14),
el afirmând realitatea întrupării în pântecele Fecioarei de la Tatăl în Duhul Sfânt şi, deci,
existenţa, în acelaşi ipostas, a două firi şi două voinţe şi, bine-nţeles, şi a două lucrări, şi
anume: divină şi umană, mărturii despre Iisus Hristos îndoit în firi, voinţe şi lucrări, găsind la
Ioan în numeroase texte scripturistice (10,15,18; 20,21,24,29; 13,2,23,24; 7,37; 4,6; 12,3;
11,43; 19,28), căci Hristos toate le lucrează dumnezeieşte şi omeneşte, atât ca Fiul lui
Dumnezeu, cât şi ca Fiul Omului.
3. Iisus - Fiul Omului
Titlul de „Fiul Omului": ό Υιός του Ανθρώπου pe care însuşi Mântuitorul şi-L dă
inspirându-Se de la Dan. 7,13-14 şi care cuprinde întru sine semnificaţiile altui titlu mesianic,
„Robul Domnului" (Is 53)273
, îl întâlnim la Ioan (In 1,51; 3,13,14,15; 5,27; 6,27,53-54,62;
8,28-29; 9,35; 12,23-34; 13,31-32.), dând un sens propriu şi transcendent inacceptabil pentru
272
Ambrozie cel Mare, Sf., Despre Sfintele Taine, PSB 53, p. 21; Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a
patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 114-115; Vasile cel Mare, Sf., Despre Sfântul Duh. p. 29 şi
51; Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 135; Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae,
Sfântul Duh și Sobornicitatea Bisericii, Extras din raportul unui observator ortodox la Conciliul al II-lea de la
Vatican, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1, 1967, p. 45-46; Pr. Prof. John Breck, Sfânta Scriptură, p. 277. 273
Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie, introducere şi comentariu, p. 133 şi 162; Irineu Popa, Iisus
Hristos este acelaşi, p. 124.
95
monoteismul iudaic274
, şi completează tradiţia sinoptică fară a fi în contradicţie cu ea şi
reprezintă chipul central al Evangheliei după Ioan, în care Iisus, ca Fiul Omului, avea să vină
să restabilească comuniunea dintre cer şi pământ, El fiind poarta Raiului, locul prezenţei
harului lui Dumnezeu pe pământ sau cortul lui Dumnezeu printre fiinţele umane, căci „Fiul
Omului", la Ioan, reţine sensul celui Care a recapitulat întru El poporul lui Dumnezeu, acest
titlu expunând cu claritate ideea recapitulării în trupul Său a întregului Israel (In cap. 6), aşa
cum odinioară Iacob patriarhul purta virtual în sine întreaga naţiune, mesianimul Său nefiind
al unui Mesia pământesc, ci al Fiului Omului din ceruri şi al Marelui Preot pogorât din ceruri.
Iisus este însuşi Fiul, Care „era în sânul Tatălui" (In. 1, 18), şi Care S-a arătat ca Fiul
Omului pogorât de sus, trimis în lume de Dumnezeu şi urcat la Tatăl (In. 3, 31, 32, 34; 13, 1-
3), câţiva critici interpretând afimaţiile acestea în sensul venirii eshatologice a Fiului Omului
pe norii cerului.
Punând împreună In 3,13 şi In 6,62, învăţăm că Fiul Omului a fost preexistent în Rai,
descendent din Rai şi ascendent în Rai, El fiind calea angelică dintre Rai şi Pământ, şi cel
Care dăruieşte credincioşilor adevărata hrană a vieţii veşnice (In 6,27), toate acestea
înseamnând că Fiul Omului este adevăratul mijlocitor dintre Rai şi Pământ, El trecând dintr-
una într-alta, şi, prin sălăşluirea sa pământească, şi depozitează asupra oamenilor
înţelepciunea revelată şi viaţa veşnică, prin dăruirea pâinii vieţii, care pogoară din cer (6,33-
35) şi care este trupul lui Iisus (6,51).
Iisus Hristos este Fiul Omului văzut de orb (In 9,35,38), Care S-a arătat lumii ca
mielul lui Dumnezeu asupra Căruia Se pogoară Duhul Sfânt şi Care botează în Duhul cel Ce
ridică păcatele lumii (In. 1,29,32-33,36), şi, de asemenea, este şi cel asupra căruia îngerii lui
Dumnezeu pogoară şi urcă şi cel care a primit puterea de a judeca lumea (In 5,22,27), căci
Fiul Omului era din ceruri, o fiinţă supranaturală care ar fi trebuit să vină pe pământ cu o
slavă apocaliptică.
El este cel Care Se va sui acolo unde era mai înainte, cel Care Se va umple de slavă
prin „înălţarea" pe Cruce de către evrei (In 12,23; 13,31), cel Care este proslăvit prin înseşi
patimile Sale (In 1,51; 5,27-28; 6,27,62; 8,28; 9,35,37; 13,31), cel Care luminează lumea ce
274 Irineu Popa, Iisus Hristos este acelaşi, p. 125.
96
zăcea în bezna păcatului şi-i oferă viaţa, ca rod al adevărului ceresc pe care-1 primeşte şi de
care se bucură şi care devine, pentru omul robit de patimi, uşa către Tatăl275
.
4. Hristosul
Scrierile ioaneice se bazează pe convingerea că Iisus este Hristosul (In 1,19-20,29,40-
42; 3,1-3; 4,25-26,28-29; 6,60-62; 7,30-32,40-42; 9,22,39; 10,22-30; 11,27; 12,34; 20,30-31),
Logosul dumnezeiesc, preexistent în sânul Tatălui şi omeniform de la Duhul Sfânt şi din
Fecioara Maria, ca rod al lucrării atotiubitoare, în om, a Prea Sfintei şi celei de o fiinţă şi
nedespărţitei Treimi.
În acest context, Ioan teologhiseşte şi ne învaţă că „Iisus este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu" (In 20,31), Cel Unul-Născut, Care Se arată ca „Martorul cel credincios": ό
Μάρτυς ό πιστός (Apoc 1,5) al omului îndreptat înaintea Tatălui, căci El Şi-a mărturisit
înaintea oamenilor dumnezeirea şi adevărul învăţăturii Sale prin moartea Sa pe cruce. Dar El
nu este numai un simplu martor, în sensul expectativ al cuvântului, căci El nu participă la
actul îndreptării ca un simplu asistent, ci ca Cel Care lucrează mântuirea din perspectiva
întreitei slujiri, şi anume de învăţător sau Prooroc, de Păstor sau Arhiereu şi de Domn sau
împărat, adică din perspectiva învăţătorului, Care, ca Unul Care numai El dăruieşte vieţii
celor credincioşi adevăratul înţeles, adevereşte şi luminează, Se jertfeşte şi moare, ca
Arhiereu, şi, ca un împărat atotputernic, în viază întru slavă, în chip nevăzut prin Duhul Sfânt,
Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, spre a dărui omului iubirea Celui după al Cărui
chip şi este făcut, Care, odată cu încremenirea omului în păcat, Se face El însuşi Fiul-Omului,
întru Care Duhul este viu şi deplin lucrător276
.
4.1. Hristos, Numele Divin
Iisus Hristos poartă şi este Numele Divin, căci El este „înfăţişarea umană a lui
Dumnezeu cel sfânt"277
, adică „Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine": ό ών και ό ήν και ό
275
Vezi pe larg subcapitolul „Hristosul". 276
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, "Sfânta Treime sau la început a fost iubirea", p. 81. 277
Pr. Ion M. Stoian, Dicţionar religios, p. 156.
97
έρχόμενος (Apoc 1,4) sau simplu „Eu sunt ...", numele preasfânt al Dumnezeirii, ce domina
timpul şi garanta Legământul de nedesfacut şi veşnic între Dumnezeu şi poporul Său, în
concepţia iudaică, invocarea acestui nume având o putere în sine.
„Eu sunt" (έγώ είμι) este o caracteristică a exprimării ioaneice pentru autorevelarea lui
Iisus şi-1 întâlnim în numeroase texte la Ioan (In. 4,26; 6,35; 8,12,58; 10,9,11; 11,25; 13,13;
14,6; 15,1,5; 18,37), apostolul căutând să sugereze o apropiere între această formulă şi Iahve,
numele inefabil al lui Dumnezeu, care, etimologic, derivă de la rădăcina lui „haiah", care
înseamnă „a fi", şi care a fost tradus, uneori, în evreieşte, cu „Adon": sau „Adonai": (Fac
15,2), iar, în Septuaginta, prin expresia „Cel ce este" (leş 3,14), expresie ce înseamnă că
Dumnezeu este pururea, că El este fară de început, că El este cu adevărat şi în mod propriu278
,
că El este „Domnul Puterilor" (Κύριος των δυνάμεων), Care avea să Se descopere lui Moise
ca „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov" (leş 3,16)279
.
4.2. Hristos, Învățătorul
În slujirea Sa de învăţător, El este vestit de profeţii Vechiului Testament ca „Proorocul
cel Mare" (Deut 18,15), Servul „Mlădiţa" (Is 11,1; Zah 3,8; Ier 33,15-17) sau „Odrasla" (Zah
3,8; Ier 23,5; Lc 1,78) Tatălui sau a lui Iahve, Care Se va trage, după trup, din familia
davidică, adică din Zorobabel, unul dintre strămoşii după trup ai lui Mesia280
, şi Care, ca
prefigurare, este tipul Mântuitorului Iisus Hristos, în realitatea mesianică, fiind Mântuitorul
însuşi, Care va veni în lume ca Servul învăţător al Domnului, spre a aduce poporul la lumină,
prin darul vestirii Evangheliei Sale, căci El „prooroc este": προφήτης έστίν (In 9,17)281
.
Credinţa Creştină este învăţătura lui Hristos despre cele mai însemnate taine ale fiinţei
şi ale vieţii, învăţătură pe care oamenii o pot primi numai prin credinţa în El, şi nu prin
propriile strădanii282
, iar învățătura lui Hristos, este superioară învățăturilor oamenilor, prin
întâietatea lui Hristos ca martor. El Însuși mărturiseşte: „Eu ceea ce am văzut grăiesc" (Ioan
278
Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie, introducere şi comentariu, p. 49; Vasile Mihoc, Meditaţii la
Evangheliile Duminicilor Triodului şi Penticostarului, Sibiu, 2003, p. 109; Pr. Ion M. Stoian, Dicţionar religios,
p. 156. 279
Pr. Ion M. Stoian, Dicţionar religios, p. 19 şi 116. 280
Vezi Protos Lector Dr., Justinian Cârstoiu, Profeţii mesianice, Editura Phoenix, 2002, p. 187-188. 281
Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc, Jesus-Christ, vrai Dieu et vrai homme, p. 3; Protos Lector Dr., Justinian
Cârstoiu, Profeţii mesianice, p. 187-188. 282
Sfântul Nicolae Velimirovici, Credinţa Sfinţilor, Catehismul Bisericii Ortodoxe Răsăritene, Editura
Predania, Bucureşti, 2011, p. 7.
98
8:38) şi iarăşi: „Nimenea s-a suit în cer, fără numai Cel ce din cer s-au pogorât, Fiul Omului,
carele este în cer." (Ioan 3:13). 283
În exercitarea slujirii de învăţător, se pune în relief continuu şi calitatea ei profetică,
care ne călăuzeşte, prin propovăduirea Bisericii, la o cât mai adâncă intimitate cu Hristos,
omul desăvârşit, modelul întregii umanităţi, intimitate care va domni şi în împărăţia cerurilor,
unde umanul va fi în forma lui deplin realizată prin transparenţa relaţiilor de dreptate, de
frăţietate şi de delicateţe umană, care izvorăsc din învăţătura hristică, drumul adevărat al
omului spre eternitatea desăvârşită a existenţei, Hristos însuşi, în sensul suprem, prin însăşi
Persoana Sa, fiind „învăţătorul" şi „învăţătura" în persoană, căci El e Cel ce propovăduieşte şi
Cel ce Se propovăduieşte pe Sine, întru El identificându-Se Subiectul învătăturii cu obiectul
ei, tălmăcindu-Se pe Sine însuşi, fiind şi drumul spre desăvârşire, şi desăvârşirea însăşi284
,
adică „învăţătorul": ό Διδάσκαλος, Care, fiind Una cu Dumnezeirea, Se revelează lumii drept
lumină, viaţă, adevăr şi uşă către Tatăl, căci întreaga Sa învăţătură luminează lumea ce zăcea
în bezna păcatului şi-i oferă viaţa, ca rod al adevărului ceresc pe care-1 primeşte şi de care se
bucură şi care devine, pentru omul robit de patimi, uşa către Tatăl.
4.2.1. Lumina
Ioan mărturiseşte că Dumnezeu este „lumina lumii": τό φως του κόσμου (In 8,12) şi
merge mai departe pe firul teologhisirii şi-1 înfăţişează pe Iisus Hristos drept „lumina
oamenilor": τό φως των ανθρώπων (In 1,4), care „luminează în întuneric şi întunericul nu a
cuprins-o" (In 1,5), folosindu-se, în exprimarea sa, de un termen grecesc (τό φως),
caracteristic scrierilor ioaneice285
, prin care se înţelegea „acţiunea de iluminare a Logosului în
ordinea spirituală"286
, căci Hristos, „lumina lumii" (In 9,5), este lumina „duhovnicească", nu
cea „sensibilă", deşi poate Sfântul Ioan s-ar fi gândit chiar şi la o lumină siderală287
, care
reflecta, adică ne înălţa cu gândul, din plan pur material în cel spiritual, la lumina prin
excelenţă, ideală şi esenţială, adusă de Logosul dumnezeiesc, prin Care sufletul se luminează,
pentru că lumina uneşte, desăvârşeşte şi întoarce pe toate la izvorul ei, care există în mod
283 Citatele scripturistice au fost date potrivit ediţiei Sfântului Sinod din 1914, cu unele îndreptări şi
uniformizări tacite ale textului. (Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a Celei Nouă, tipărită în
zilele Majestății Sale Carol I Regele României, Ediția Sfântului Sinod, București, Tipografie cărților bisericești,
1914). 284
Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 78 şi 153. 285
Vezi pe larg Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie, introducere şi comentariu, p. 49. 286
Pr. Prof. Dr. Sofron Vlad, Prologul Evangheliei a patra. Studiu critic exegetic, p. 30. 287
Cf. Pr. Dr., Leon Arion, Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu, p. 109.
99
suprafiresc şi care le umple de una şi aceeaşi lumină unificatoare, precum existenţa este
separată, desfigurată şi slăbită de ignoranţă288
.
Ideea de lumină adusă prin lucrarea dumnezeiască nu era nouă în gândirea biblică,
Legea fiind aceea care aducea în viaţa omului căzut o rază de har, „Duhul robiei spre frică"289
,
un crâmpei de lumină, dar numai pe aceea a cunoaşterii păcatului şi a nemulţumirii de el, dar
nu şi „Duhul înfierii spre libertate"290
sau harul ca putere dumnezeiască slobozitoare de păcat,
adus de Hristos, Care e lumina, dar din care iradiază Duhul (ελλάμπει δέ τό Πνεύμα), Care e
puterea care însoţeşte chiar cuvântul lui Hristos, întru care e prezent Hristos însuşi, Duhul,
asemenea minţii sufletului, fiind mintea lui Hristos, căci va tâlcui şi va comunica ucenicilor
toate din Hristos, nu cele ale Sale, aflate într-o voinţă şi lucrare a Sa, ci toate cele ce Hristos
va considera că sunt potrivite de a fi grăite către oameni şi de a fi scrise despre El în
Evanghelii şi Epistole291
.
Deci, înţelegem cum că, atunci când Sfântul Apostol loan vorbeşte despre Dumnezeu-
Lumină, cu siguranţă se referă la Domnul Iisus Hristos, Logosul lui Dumnezeu celui viu, Care
este vasul preafirumos format de Marele Arhitect al universului pentru a-L umple de lumină
dumnezeiască, care este atât de proprie „usiei" Lui, căci ea, lumina, care e un grad mai mare
al existenţei ce decurge din Dumnezeu, îşi are izvorul în existenţa supraexistentă şi
supraesenţială a lui Dumnezeu, căci Lumina cea adevărată, Care pe toate le ştie şi le explică,
este Tatăl, din Care sunt toate, şi Fiul, Care-i din fiinţa Tatălui, care cuprinde în nemărginirea
ei toată lumina292
.
4.2.2. Viața
Hristos, Logosul înomenit, Se identifică, în egală măsură, şi cu Viaţa - ή ζωή (In 1,4-
5,9), căci viaţa şi lumina, termeni caracteristici ai scrierilor ioaneice293
, fac parte structural din
fiinţa Sa, Lumina, prin excelenţă, fiind Viaţa veşnică a lui Hristos, „Logosul vieţii": ό Λόγος
ό ζωή (I In 1,1), dăruită nouă, această identificare dintre Hristos şi viaţă Sfântul loan facându-
o în consens cu însăşi învăţătura Domnului Hristos, Care, în nenumărate rânduri (In 11,25;
288
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 163. 289
Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 122. 290
Ibidem. 291
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, p. 83. 292
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 163; Pr. Dr., Leon Arion, Iisus
Hristos, Adevăratul Dumnezeu, p. 110-111; Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra, Comentariu la
Evanghelia Sfântului Ioan, p. 68 n 121. 293
Cf. Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie, introducere şi comentariu, p. 49.
100
14,6), Se proclamă ca fiind Viaţa294
, Care se cerea cu necesitate a fi împărtăşită, adică
„arătată", şi care chiar se împărtăşeşte prin două acte de însemnătate majoră din istoria
umanităţii: prima dată la Creaţie, când, prin Cuvânt, a dat omului viaţa biologică (ψυχήν
ζώσαν) (Fac 2,7), iar a doua, după întrupare, când „a venit ca viaţă să aibă şi din belşug să
aibă" (In 10,10)295
.
Deci, după Ioan, Iisus Hristos este Viaţa întru Sine, pentru că, fară a avea loc vreo
împărţire şi schimbare, dăruieşte întregii creaţii existenţa şi viaţa şi mişcarea prin negrăita
înţelepciune şi Putere a Creatorului, căci El are de la Tatăl puterea de a dărui această viaţă (In
5,26)296
, că, întru EL, am primit şi noi germenele vieţii fară de sfârşit al învierii spre viaţa
veşnică, căci în cuvintele Persoanei dumnezeieşti a Hristosului celui veşnic, chiar dacă se
spun prin trupul Său, se comunică viaţa veşnică, prin comunicarea Duhului, înnoitorul
făpturii, cel Care are puterea, ca Duh al lui Hristos, de a înnoi făptură şi de a o duce spre
curăţia vieţii întru Dumnezeu, ca rod al stării de sfinţenie, adică al stării de „dintru început"
(έν αρχή), iar toate acestea, pentru că Duhul Dumnezeiesc e viaţă şi comuniune prin Sine,
adică Subiectul dumnezeiesc însuşi, Care, prin rămânerea şi prin comunicarea de-a pururi a
firii asumate de Hristos, susţine, cu duhovnicească forţă, binele sau comuniunea cu Dumnezeu
şi cu ceilalţi purtători ai firii omeneşti297
.
4.2.3. Adevărul
Deci, buchetul teologhisirii slujirii de învăţător al Mântuitorului cuprinde adevărul
ceresc potrivit căruia nu putem despărţi lucrarea trupului Său de Persoana lui Hristos, motiv
pentru care acceptăm teza că toate cuvintele grăite de Hristos, prin trup, sunt Duh şi viaţă, în
mintea ucenicului iubit, zămislindu-se credinţa că, odată cu adeverirea învierii, precum şi prin
viaţa duhovnicească revărsată continuu, prin Duhul Sfânt, în Biserica Sa,
294
În Prologul Epistolei I a lui loan, „viaţa" premerge şi este o cauză a „luminii", căci viaţa existentă este
considerată ca „lumina" oamenilor. În Evanghelia după loan, din contră, „lumina" are prioritate, căci despre ea
se spune că produce viaţa. Deosebirea provine de acolo că în Prolog este vorba de „viaţă" ca principiu, pe care o
primeşte Logosul din eternitate de la Tatăl, şi această „viaţă" apoi în raport cu oamenii este „lumina" acestora,
pe când în Evanghelie este vorba de acţiunea luminatoare a Mântuitorului (Logosului întrupat), care „lumină"
produce credinţa, prin care se dobândeşte viaţa, vezi Pr. Prof. Dr. Sofron Vlad, Prologul Evangheliei a patra.
Studiu critic exegetic, p. 190. 295
Pr. Dr., Leon Arion, Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu, p. 99, 109 şi 112; Chiril al Alexandriei, Sf.,
Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 68 n 118. 296
Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 20 n 12, 62 n
103, 63; Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie, introducere şi comentariu, p. 132. 297
Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 428, 434 n
795, 533 n 1007, 534 n 1009 şi 535 n 1011.
101
Hristos - Viaţa şi Lumina - „S-a arătat": έφανερώθη (I In 1,2) biruitor asupra morţii,
dăruind viaţă şi lumină lumii, spre întărirea credinţei că „suntem în Dumnezeu cel Adevărat":
έσμέν έν τω άληθινω (I In 5,20)298
.
Potrivit lui loan, Hristos este „Adevărul": ή αλήθεια (In 14,6), desăvârşita Sa proorocie
sau dumnezeiasca Sa învăţătură oferind lumii Adevărul întru toată splendoarea Sa
dumnezeiască, care este harul Tatălui, adică lucrarea veşnică a Logosului, căci Logosul
creştin revelează Adevărul întru toată adâncimea Sa, revelaţia fiind deschisă şi închisă de El,
dar eternizată de aprofundarea subiectivă, iluminatoare şi transfiguratoare, prin harul Duhului
Sfânt, Care ne asigură de caracterul personal al Logosului preexistent, făcut şi „trup", şi ni-L
descoperă sau ni-L înfăţişează înaintea ochilor robiţi de păcat, dar luminaţi de Adevăr, pe
Fiul, Unul-Născut, sau pe Hristos, Omul-înviat, ca Adevărul viu, autentic întru toată puterea
Sa, ci nu relativ sau părtinitor de adevărat, facându-Se astfel „cale" de nesfârşită înaintare în
cunoaşterea iubitoare a Lui299
.
4.2.4. Uşa către Tatăl sau Calea cea bună
Nu în ultimul rând, Ioan ni-L înfăţişează pe Hristos, în slujirea Sa proorocească sau de
învăţător, drept uşa către Tatăl sau calea cea bună, care, fară bifurcări rătăcitoare, duce la
Tatăl, adică la ceea ce prin excelenţă este bun, pentru că, prin El, am fost smulşi din împărăţia
întunericului şi duşi „în împărăţia luminii" (Col 1,12), locuind dimpreună cu sfinţii, care
încojoară, întru laude, Dumnezeirea300
.
Hristos Se oferă „cale" (ή οδός) şi „uşa": ή θύρα (In 10,9) către Tatăl, pentru că, prin
El, adică în extrema Sa pogorâre şi totodată cea mai mare înălţare şi preţuire a cuvintelor
omeneşti, precum şi prin imitarea Sa sau prin săvârşirea faptelor dreptăţii, realizăm, continuu
şi ordonat, duhovnicescul nostru urcuş către Dumnezeu, adică progresul nostru către
desăvârşire, întru care dorim continuu pe cele ce ne stau înainte şi tindem către cele care ne
lipsesc, până când vom ajunge la sfârşitul fericit, la cunoaşterea lui Dumnezeu, dăruită de
Domnul celor ce au crezut întru El301
.
298
Pr. Prof. Dr., Vasile Mihoc, Sfânta Evanghelie, introducere şi comentariu, p. 49; Pr. Dr., Leon Arion, Iisus
Hristos, Adevăratul Dumnezeu, p. 100; Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra, Comentariu la
Evanghelia Sfântului Ioan, p. 428 n 788. 299
Nicolae C. Buzescu, Logos, trinitate si ecclesiologie in "Pedagogul" lui Clement Alexandrinul, în "S. T.",
XXIX (1977), nr. 5-8, p. 463; Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia
Sfântului Ioan, p. 988 n 1853. 300
Vasile cel Mare, Sf., Despre Sfântul Duh. p. 34-35. 301
Ibidem.
102
4.3. Hristos, Păstorul
Proorocia nu se rezumă numai la cuvinte. Aceasta se întâmpla înainte de Hristos. Prin
Hristos, proorocia se desăvârşeşte prin propria Sa Jertfa, prin care a intrat, ca om, la Tatăl,
arătând iubirea Sa ca om pentru Tatăl până la moarte. De aceea, ne şi este singura uşă spre
Tatăl, pentru că întrupându-Se şi apoi jertfindu-Se pentru noi, celor ce dorim a trăi în unire cu
El ne face posibilă intrarea la Tatăl ca fii duhovniceşti, sfărâmând peretele cel din mijloc al
vrajbei, adică separaţia dintre oameni şi Dumnezeu, căci proorocia Logosului Dumnezeiesc
Se desăvârşeşte, în viziunea ioaneică, prin Jertfa de ispăşire": ιλασμός (I In 2,2) a „Mielului
cel junghiat": τό Άρνίον τό έσφαγμένον (Apoc 5,12), adică prin Jertfa Logosului întrupat,
adică a lui Iisus Hristos, pe Care loan îl înfăţişează ca fiind „Păstorul cel bun" (In 10,11),
Care-Şi „pune sufletul pentru oile Sale"302
sau „Mijlocitorul către Tatăl", căci „avem
Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept": „Παράκλητον εχομεν προς τον Πατέρα,
Ίησοϋν Χριστόν δίκαιον"; „advocatum habenus apud Patrem Iesum Christum iustum" (I In
2,1), prin Care ne unim, ca printr-un Mijlocitor, cu Tatăl303
.
De fapt, faţă de toţi ceilalţi aghiografi care, cu o mică excepţie de la Romani 3,25,
unde se foloseşte o noţiune apropiată ca termen, şi anume ,,ιλαστήριον", folosesc termenul:
„θυσία, ας", când vor să exprime mântuirea adusă lumii, ca dar, de Mântuitorul Hristos prin
Jertfa Sa304
, loan, tocmai acest adevăr etern şi de nezdruncinat, îl redă, când întrebuinţează
apaxlegomenul Jertfa de ispăşire": Ιλασμός (I In 2,1), căci Hristos cu adevărat este Jertfa de
ispăşire", prin care întreaga umanitate a fost - obiectiv - răscumpărată din robia păcatului şi a
morţii, prin ştergerea păcatelor, ce ne ţineau departe de Dumnezeu, prin redobândirea harului
divin şi a comuniunii cu Hristos Mântuitorul (Σωτήρ), Protectorul, Mijlocitorul, Salvatorul şi
Sotirul vieţii noastre, Care din primejdii, din boală şi din moartea cea veşnică ne-a liberat,
nimicind cauzele ei şi dăruind viaţa şi fericirea veşnică305
, ca expresie a comuniunii de care se
bucură fiecare dintre noi prin păzirea poruncilor Sale, adică ale Capului Bisericii, Care poate
acţiona în viaţa oamenilor tocmai prin „comuniunea": κοινωνία (I In 1,3 şi 6) cu El, iar, prin
302
Chiril al Alexandriei, Sf., Scrieri, Partea a patra, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, p. 443 n 818; 303
Vezi şi Pr. Prof. Ioan, Constantinescu, „Parabola viţei celei adevărate (Ioan XV, 111)", GB 34/1984, p.
214-223; Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, „Mesia Domn al păcii şi al dreptăţii", ST 2/1990, p. 22-35; Pr. Dr.,
Teodor Baba, Profetul Zaharia. Personalitatea şi opera. Valoarea teologică a mesajului său profetic, Editura
Universităţii „Aurel Vlaicu", 2003, p. 124-125; Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri, Partea a patra, Comentariu la
Evanghelia Sfântului Ioan, p. 715. 304
Pr. Dr. Leon Arion, Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu, p. 134. 305
Ibidem, p. 336-337.
103
jertfa Sa euharistică, până la sfârşitul veacurilor, poate mijloci iertarea păcatelor lumii întregi
(I In 5,2)306
.
Sfântul Ioan, conştient de starea de reală păcătoşenie a oricărui om ce respiră sub
soare, foloseşte un termen de ordin tehnic (Παράκλητον), care, în textele antice307
, desemna
pe cineva care era chemat în ajutorul unui acuzat spre a-1 proteja, tocmai pentru a sublinia
calitatea lui Iisus de Mijlocitor sau de Paraclet, Care, ca Preot, mijloceşte (asistă) înaintea
Tatălui pe oricare dintre „fraţii şi surorile" Sale ce se află întru nevoi, necazuri şi strâmtorări,
dar, atenţie!, El mijloceşte (asistă) pentru noi nu din perspectiva Logosului fară de trup (λόγος
άσαρκος), aşezat undeva „sus" (In 3,31) în sânul Dumnezeirii (In 1,18), ci din cea a Logosul
înomenit (λόγος ένσαρκος), Cuvântul cel întrupat al lui Dumnezeu celui viu, Fiul iubirii
Tatălui Ceresc, Care, deşi „în gura Lui nu S-a aflat vicleşug" (I Pt 11,22), S-a dat pe Sine
Jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre": ιλασμός περί των αμαρτιών ημών (I In 2,2), adică
Şi-a vărsat sângele pentru împăcarea omului căzut cu Tatăl Ceresc, plinind clauza izbăvitoare
a Noului Legământ, căci, în slujirea arhierească a Logosului dumnezeiesc, se plineşte însuşi
Legământul sau Testamentul (In cap. 17) lăsat de Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru
Iisus Hristos, Care, ca Mijlocitorul a toată lumea, în grădina Ghetsimani, lasă rugă
atotputernică peste milenii „ca toţi să fie una": ίνα πάντες έν ώσιν (In 17,21), precum şi El
„Una" este întru Tatăl, dimpreună cu Duhul, într-acest sens, Biserica a toată lumea dând
naştere Mişcării Ecumenice308
, ca „mişcare de refacere a unităţii văzute a Bisericilor divizate
de-a lungul istoriei datorită factorilor teologici şi neteologici, pe calea acordurilor şi
dialogului teologic, a mărturiei comune, a cooperării şi asistenţei reciproce"309
sau, altfel-
spus, ca „centrul unificator, în care sunt unite toate religiile, dacă au recunoscut criteriul Noii
Existenţe apărute în Hristos"310
.
4.4. Hristos, Domn şi împărat
Înţelegem că loan atribuie Logosului Dumnezeiesc întrupat, Iisus Hristos, demnitatea
slujitoare de împărat (βασιλεύς), dar nu în sensul unui eliberator (împărat) politic al evreilor
de sub tirania imperiului roman, care culminase în tirania sa, atunci când Irod aşează acvila
romană pe poarta celui mai sfânt loc al Ierusalimului, Templul din Ierusalim, ci în sensul unui
306
Ibidem, p. 135-136. 307
Vezi Xenofon, Anabasis, I, 6; Dion Cassius, XLVI, 20; Demostene, De falsa legatione, p. 341. 308
Despre Mişcarea Ecumenică, vezi pe larg: Pr. Prof. Dr., Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, p.
256-261; I. Rămureanu, M. Şesan, T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. 1-2, București, 1993, p.
544-591. 309
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, p. 256. 310
Paul Tillich, citat de la Achimescu, Teologie a religiei, ZL/2. oct. 2008, p. 4.
104
eliberator (împărat) pur spiritual (In 1,38,49; 3,2,26; 4,31-32; 5,19-30; 6,25; 8,24,28,58;
10,33-36; 11,3,8,28; 13,13; 18,5-6,8; 20, 16,28), Care nu vine spre a cotropi popoarele lumii
prin lupte sângeroase, ci spre a le supune, spiritual vorbind, prin Jertfa Sa sângeroasă, plină de
Duhul Sfânt, desăvârşind astfel slujirea de „împăciuitor", „Căruia se vor supune toate
popoarele" (Fac 49,10), căci El este cel smerit prin naştere, „Domn al păcii" (Is 9,5) şi justiţiei
sociale, mântuitorul a toată lumea311
, Care, aşa cum ne prevesteşte şi proorocia (Zah 9,9)312
,
intră în Ierusalim, înainte de Patima Sa cea de bună voie, ca împăratul, drept şi biruitor, dar
„smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei" (Zah 9,9)313
, Care şade pe tronul slavei - ό
καθήμενος έπί τω θρόνω (Apoc 21,5;22,3) şi cel Care, cu puterea Duhului Său, va mântui
lumea şi o va judeca „în ziua aceea": έν τη ημέρα έκείνη (Zah 14,20)314
a venirii315
, când Iisus
Hristos Se va arăta lumii ca împăratul plin de slavă, dar nu numai al unui neam, ci al întregii
umanităţi, iar viaţa va fi sfântă şi, din Ierusalim, va porni Duhul Sfinţilor peste toate seminţiile
şi limbile, căci toate vor fi înnoite de Hristos, prin puterea Duhului Său, puterea Duhului
darului şi al milei, ce se va revărsa peste casa davidică şi peste Ierusalim şi care semnifică
întoarcerea lui Dumnezeu faţă de poporul Său, ca şi acesta să se întoarcă spre El316
.
5. Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu.
De la începutul creștinismului, a crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu face
parte din didahia apostolică (In. 20,31), din mărturisirea de credință pentru Botez (F.A. 8,37),
din criteriile de a fi recunoscut creștin (1 In. 2, 22-23). Totuși, una este filiația naturală a lui
Iisus („Mă sui la Tatăl Meu și la Tatăl vostru” – In. 20,17), alta e filiația adoptivă a
ucenicilor: „Voi să vă rugați : Tatăl nostru” (Mt. 6, 9).317
Ideea de "filiație divină" era complet neasimilată în mediul ebraic după încercările
Macabeilor de a salva țara de influențele idolatre din jur, ideea fiind contrară - cel puțin în
311
Pr. Dr., Teodor Baba, Profetul Zaharia. Personalitatea şi opera, p. 127-128. 312
Profetul descrie pe Mesia ca pe un suveran oriental care, intrând în Ierusalim călare pe un „mânz al asinei",
se bucura de ovaţiile poporului, care trăia o bucurie mare, dar care nu înţelege slujirea de împărat a lui Mesia. 313
Fraza ultimă („pe mânz") e o întregire lămuritoare la: „călare pe asin...". Conjucţia „vav" din ultimă frază
nu trebuie tradusă cu "sau", ci cu "adică", pr. dr. Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament. Însemnări pe
marginea textelor mesianice, Tipogr. Arhidiecezană, Sibiu, 1944, p. 127; Protos Lector Dr., Justinian Cârstoiu,
Profeţii mesianice, p. 190; Pr. Dr., Teodor Baba, Profetul Zaharia. Personalitatea şi opera, p. 82. 314
Folosindu-se de simbolisme, în Zah. 14, 20, proorocul realizează imaginea utopiei, dar o utopie care, la
sfârşitul veacurilor, o dată cu Parusia, va fi o realitate. 315
Venirea Domnului Hristos la judecata obştească sau Parzsisa este un fapt real ce nu trebuie pus la îndoială,
confirmat de însăşi semnificaţia semantică a cuvântului „parusia", tradus din gerceşte: παρουσία, - ας, ce are
tocmai înţelesul de prezenţă nedisimulată a cuiva; Pr. Dr., Leon Arion, Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu, p.
218. 316
Pr. Dr. Teodor Baba, Profetul Zaharia. Personalitatea şi opera, p. 118 şi 133. 317
Pr.Prof.Dr. I. Bria, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Colecția Didaskalos, București, 1999, p.119.
105
aparență - ideii de răscumpărare, de mesianitate nutrită cu atâta sârg după restaurarea
templului din Ierusalim. Și totuși, ideea de filiație divină și-a făcut drum în mediul ebraic,
chiar cu prețul reinterpretării ideii de mesianitate318
.
Expresia „Fiul lui Dumnezeu", întâlnită la Ioan (In. 1,14,34,39; 3, 16, 17, 18, 35; 5,16-
30,37-38,43-46; 8,36; 10,31-39; 11,27; 14,10; 15,22-24; 17,1; 19,7; 20,17,30-31), este nu
numai un titlu pus pe seama persoanei lui Iisus, dar este şi ideea centrală a hristologiei
ioaneice, Ioan scriind aceasta pentru a lămuri anumite aspecte din sinoptici, pentru că, faţă de
sinoptici, unde Iisus vorbeşte destul de puţin despre relaţia Sa de Fiu al Tatălui - Mc de 4 ori,
Luca de 8 sau 9 ori, Matei de 23 ori -, în timp ce la Ioan, Iisus vorbeşte despre Dumnezeu ca
Tată incomparabil mai mult, astfel, atunci când vorbeşte despre slujirea Sa, vorbeşte de 106
ori, iar, când vorbeşte despre „Tatăl Meu", vorbeşte de 24 de ori, faţă de Matei care vorbeşte
de 18 ori, de Marcu - 6 şi de Luca - 3, ceea ce dă de înţeles că Evanghelia este scrisă pentru ca
poporul să înţeleagă că Iisus este Mesia şi nu numai Mesia, ci şi Fiul lui Dumnezeu, pentru că
Iisus vine de la Dumnezeu (In 10,32), întru Care sălăşluieşte Tatăl (In 14,10), de aceea şi
lucrarea Sa este lucrare dumnezeiască, căci, ceea ce face Tatăl, face şi Fiul, dar „nu prin
imitare, ci prin unitatea de fiinţă cu Tatăl", de aici înţelegând şi de ce „niciunde în evanghelii
nu am găsit pe Domnul nostru făcând afirmaţii atât de formal, sistematic, ordonat, regulat cu
privire la unitatea Sa de fiinţă cu Tatăl", chiar dacă uneori este indusă imaginea unei
subordonări a Fiului faţă de Tatăl, însă aceasta este doar aparentă, pentru că autoritatea cu
care El învaţă şi lucrează nu este cu nimic mai prejos decât autoritatea lui Dumnezeu, căci tot
ceea ce săvârşeşte Iisus n-o face din simplă pornire umană, ci numai în legătură cu
descoperirea dumnezeiască (cf. 5, 36; 7, 3, 21; 10, 25, 32, 37-38; 14, 10-11, 15 , 24), căci tot
ceea ce ştie Iisus, Care este „unul"319
cu Fiul, ştie de la Tatăl exclusiv, căci Tatăl îl cunoaşte
pe Fiul şi Fiul pe Tatăl (In 10,15), pentru că Tatăl îşi iubeşte Fiul şi-L trimite în lume pentru a
plini făgăduinţele dumnezeieşti, căci toate le-a dat în mâna Fiului (In 3,35), Care Se bucură de
aceeaşi slavă chiar şi după întrupare (In 5,23), pentru că Tatăl este în Fiul şi Fiul în Tatăl (In
10,38), căci Fiul şi Tatăl una sunt (In 10,30), o unitate de fiinţă incomprehensibilă fiinţei
umane320
, deoarece El, Care poartă Numele Divin, este „înfăţişarea umană a lui Dumnezeu cel
sfânt", adică „Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine": ό ών και ό ήν και ό έρχόμένος (Apoc
1,4) sau simplu „Eu sunt ...", numele preasfânt al Dumnezeirii, ce domina timpul şi garanta
318
Pr. Al. I. Stan, Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului, p. 34. 319
Vezi Pr. Prof. John Breck, Sfânta Scriptură, p. 153-79, p. 270. 320
Vezi subcapitolul "Cuvântul".
106
Legământul de nedesfacut şi veşnic între Dumnezeu şi poporul Său, în concepţia iudaică,
invocarea acestui nume având o putere în sine.
CONCLUZII
Una dintre temele majore ale teologiei creștine contemporane este aceea a Întrupării
Fiului lui Dumnezeu. Aceasta pentru că în creștinismul contemporan se analizează din nou
hotărârile hristologice ale Sinoadelor ecumenice, în perspectiva ultimelor cercetări, dar și
pentru faptul că sectele raționaliste ieșite din protestantismul de după Reformă vor să
demonstreze credincioșilor lor că și fără teologia ce se desprinde din Sfânta Tradiție și din
Tradiția bisericească în general se poate ajunge la adevărul de credință, dar, ele abordează
diverse dogme ale Bisericii, tratându-le într-un mod cu totul deformat321
.
Din acest motiv, numai apelul la Sfânta Tradiție, la opera Sfinților Părinți este calea
sigură de mărturisire a creștinismului. Iar în acest sens, întreaga operă a Sfântului Ioan
abundă de teologie, motiv pentru care el şi este numit „de Dumnezeu Cuvântătorul" sau
„Teologul".
El nu excelează într-un limbaj academic aşa cum întâlnim la Pavel, ci din contră, la el
totul e scris într-o simplitate rar întâlnită în scrierile biblice, el netrecând cu vederea că se
adresa unor „copii" (I In 2,28) într-ale credinţei, însă remarcăm că, întru adâncimea
cuvintelor simple ale textului ioaneic, se ascunde o teologie creştină de o înaltă ţinută
academică, motiv pentru care Ioan, în iconografia Bisericii, este reprezentat dimpreună cu un
vultur, o reprezentare îndreptăţită a Bisericii, pentru că Ioan, prin teologia ce o redă, este
privirea vulturului în nemărginit, căci el, asemenea vulturului în zborul său, se avântă cu
aceleaşi aripi de vultur întru adâncimea teologică a învăţăturii lui Hristos şi, din prisma
martorului credincios, sare în apărarea celor sfinte, împotriva rătăcitorilor, dăruind lumii
credincioase şi dornice de adevăr o imagine clară a „chipului Dumnezeului celui nevăzut"
(Col 1,15), Care este lisus Hristos, Logosul cel de „sus" (In 3,31), pogorât în „trup" (In 1,14,1
In 4,2).
Scrierea sa este o scriere sfântă, pentru că dintru început ea pleacă din Dumnezeire.
Ioan ce scrie nu scrie de la el, ci scrie de la Dumnezeu, pe care L-a văzut prin lisus Hristos. El
nu face ficţiune, căci nu scrie ca un martor din afară, ci scrie ca martorul cel credincios ce a
321
Pr. Al. I. Stan, Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului, "Îndrumător pastoral-misionar și patriotic", Arhiepiscopia
Bucureștilor, 1985, p. 34.
107
văzut, a auzit şi a pipăit pe Domnul (I In. 1, 1), el scrie ca celălalt fiu al Măriei, dăruit ei de
Hristos pe cruce (In 19,26-27) şi încercat în credinţa sa de cei răi şi protivnici.
Biserica este recunoscătoare lui Ioan şi, de aceea, îi păstrează vie memoria chipului
feciorelnic al ucenicului cel iubit, care şi-a iubit învăţătorul cu toată fiinţa sa, în întreaga sa
viaţă el rămânând parcă tot timpul alipit de pieptul Mântuitorului, a Cărui inimă auzind cum
bate, se umple de dorinţa vie de a spune lumii Adevărul şi, de aceea, parcă asemeni unui ritm
cardiac, într-o cadenţă perfectă, se ridică şi, mărturisind, scrie: „La început...", iar mărturia sa
adevărată este.
Şi spunem că mărturia sa adevărată este, pentru că el nu minte, neavând nici un
interes, întreaga sa mărturie bazându-se pe realitatea istorică a existenţei lui Hristos, o
existenţă copleşită, în sensul pur al cuvântului, de mesianitatea Sa, care nu este o ficţiune în
mintea ucenicului, aşa cum nu e, de fapt, în mintea nici unuia dintre apostoli, ci, din contră,
mesianitatea Mântuitorului este o plinire reală a cuvintelor proorocilor Vechiului Testament,
aleşii lui Dumnezeu de dinainte de Hristos, care Legea Domnului bine au rânduit, şi credinţei
s-au arătat „stâlpi de neluat şi de neclintit"322
, ei, cei care, străluminaţi de Duhul, întru
adâncimea proorociei lor, L-au văzut pe Hristos şi, odată ce L-au văzut, nu şi-au mai putut
dezlipi ochii minţii, ai inimii şi ai sufletului lor de chipul Tatălui, Care era Logosul Cel Ce,
din veşnicie, „era în sânul Tatălui" (In 1,18).
Deci, teologia ioaneică e limpede ca apa cristalină, Iisus Hristos fiind Dumnezeu
adevărat şi Om adevărat, loan interpretându-L pe Iisus aşa cum era pe dinăuntru, descoperind
Divinul din fiinţa şi lucrările Sale, şi arătându-L tuturor acelora ce doresc a-L primi în inimile
lor ca Logosul cel de „sus" (In 3,31), Ce, dimpreună cu Duhul, preexista, dintru început, în
sânul Tatălui, principiul nenăscut şi nepurces, fiind una cu Tatăl, dar distinct de El, ca o altă
Sine, ca principiu în Sfânta Treime Ce, de-a pururi, Se naşte din Tatăl şi trimite pe Duhul.
Logosul era dintru început în sânul Tatălui, şi, deci, egal Lui, şi de aceea, împreună-
numărat cu Duhul Sfânt, şi poartă Numele Divin, de aici înţelegând că Hristosul ioaneic,
Cuvântul vieţii celei veşnice, este deţinătorul tainelor vieţii, dăruind, prin Duhul, viaţă lumii
create de El şi ducându-o spre înviere, imaginea cea mai vie a iubirii Tatălui faţă de lumea
căzută, de care, îndurându-se, trimite pe Fiul ca „tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică" (In 3,16).
322
Slavă...., de la Litia Vecerniei Duminicii I (a Ortodoxiei) din Postul Mare, Triodul, 205.
108
Dar trimiterea nu este una aparentă, ci întru totul reală, Fiul venind concret în istorie şi
arătându-se lumii ca lisus Hristos, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu celui viu (In 20,31),
Logosul preexistent, făcut trup, „Dumnezeu adevărat şi viaţa de veci" (In 5,20).
Deci, lisus Hristos ioaneic, paradigma sau eternul prototip după care Adam sau
întreaga umanitate este creată, este Logosul preexistent, Care toate le face şi Care, prin
puterea Celui Prea înalt, Se întrupează de la Duhul Sfânt şi din Prea Curata Fecioara Maria şi
se face compus după ipostas, adică netrupesc, după divinitate, şi trupesc, după umanitate,
primind firea omenească într-un centru preexistent, adică în Ipostasul divin şi personalizat al
Logosului, cele două firi fiind neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite.
Unirea ipostatică, în viziunea ioaneică, este reală şi perfectă, dar asimetrică, lisus
Hristos fiind Dumnezeu adevărat, dar şi Om adevărat, având toate proprietăţile firii
dumnezeieşti, cât şi pe cele omeneşti, cu excepţia puterii seminale şi al reproducerii, El fiind
impecabil, nesupus voluptăţii întru care exista păcatul, căci El era „plin de har şi de adevăr"
(In 1,14).
De aceea, El este „cel Adevărat" (I In 1,3), comunicând şi confirmând, întru tot
adevărul, întreaga revelaţie, El Cel ce este Dumnezeu însuşi şi „Fiul Omului" deplin realizat,
născut, sub Lege, ca prunc, din Fecioara, pentru ca Legea s-o plinească prin puterea Duhului
Sfânt, întru Care şi este uns, revelându-Se lumii drept lumină, viaţă, adevăr şi uşă către Tatăl,
căci cuvântul său este adevărul (In 17,17) care luminează lumea ce zăcea în bezna păcatului
şi-i oferă viaţa, ca rod al adevărului ceresc, pe care-1 primeşte şi de care se bucură şi care
devine, pentru omul robit de patimi, uşa către Tatăl, deschisă prin Patima Sa, prin care El
pătimeşte, Se aduce ca Jertfa de ispăşire, moare şi înviază, înălţându-Se întru slavă şi
aşezându-Se de-a dreapta Tatălui, pentru ca, în numele şi cu puterea Celui Ce L-a trimis, prin
Duhul Sfânt pogorât peste El în chip ipostatic, în mediul Bisericii, prin Sfintele Taine
săvârşite de ierahia sacramentală, întru care lucrează harul Duhului Sfânt ca lucrare actuală a
lui Hristos în Duhul, pe toţi cei ce doresc a se uni cu El să-i hrănească „din izvorul apei vieţii"
(Apoc 21,5), facându-i una cu El spre plinirea Testamentului (cap. 17) lăsat cu lacrimi sfinte
premergătoare dumnezeiescului Sânge, ca rugă atotputernică, în grădina Ghetsimani, într-
acest sens, Biserica a toată lumea dând naştere Mişcării Ecumenice, spre plinirea Evangheliei
iubitului Fiu plin de slava Păstorului Arhiereu şi împărat, slavă pe care Tatăl I-a dat-o ca
Unuia-Născut din El, „plin de har şi de adevăr" (In 1,14).
109
Prin urmare, teza de faţă, intitulată „Iisus Hristos şi Duhul Sfânt, după scrierile
Sfântului loan Teologul" şi întocmită cu scopul de a evidenţia noutatea cercetării realizate de
mine şi de a încerca să fiu de un real folos progresului ştiinţific sau cercetării de teologie
biblică, se doreşte a fi o jertfa depusă pe altarul cercetării teologiei biblice, argumentată
exegetic şi dezvoltată sistematic, având chiar un caracter multidiciplinar, atât din perspectiva
teologiei biblice, cât şi din perspectivă patristică, filozofică sau chiar filologică, prin utilizarea
unui limbaj teologic viu şi atent adecvat la realitate, lipsit de stereotipe şi de limbaj de lemn,
dar fundamentat pe sursele bibliografice ale unor personalităţi ce se bucură de recunoaştere
academică în domeniu atât în ţară, cât şi în străinătate, fie catolici, fie ortodocşi, fie
protestanţi, nefacând nici un fel de discriminare în ceea ce priveşte ambientul confesional,
pentru că am considerat că aşa ar fi vrut şi Iisusul ioaneic, şi anume „ca toţi să fie una" (In
17,21).
Și ca ultimă concluzie, „Atunci cine este Isus Hristos? Isus Hristos este Dumnezeul
întrupat, a doua Persoană din Trinitate venind pe pământ şi trăind ca om. Isus din Nazaret a
fost în acelaşi timp Om adevărat şi Dumnezeu adevărat."323
Redescoperirea Ortodoxiei începe astfel cu readucerea persoanei lui Iisus Hristos în
centrul credinţei şi spiritualităţii. Spiritualitatea creştină a cunoscut perioade de confuzie
numai atunci când a ignorat urmarea lui Hristos, capul tuturor virtuţilor, sau când doctrina
hristologică a fost prezentată în formule şi dogme care nu redau istoria lui Iisus din Nazaret (1
In. 1,1) - lumina care luminează pe orice om, pe Hristos - viaţa lumii. Credincioşii se închină
la icoana lui Hristos - „Pantocratorul", pe cupola Bisericii, „Cel ce este", fixată în iconostas -
dar dincolo de acestea caută pe Emanuel care înseamnă „Dumnezeu cu noi", pe Dumnezeu
care ni s-a arătat nouă (stih la Florii), „Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi ne-a dat
nouă slujirea împăcării (2 Cor. 5, 18). Cine este Dumnezeu, Care deşi neajuns după fiinţa Sa
veşnică, S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a locuit ? Orice creştin trebuie să facă experienţa
lui Filip din Betsaida: " Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe
Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret " (In. 1, 15). Orice creştin trebuie să aibă experienţa lui
Natanael: "Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel ". Iar Iisus i-a zis:
"Adevăr, adevăr vă spun: de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu
suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului " (In. 1, 49-51)324
.
323
Iosif Ţon, Să ne cunoaştem crezul, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1998, p.194 324
Pr. prof. dr. Ion Bria, Spre plinirea Evangheliei, Alba Iulia, 2002, p. 32.
110
BIBLIOGRAFIE
A. Ediții ale Sfintei Scripturi.
1. Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură a Legii Vechi și a Celei Nouă, tipărită în zilele
Majestății Sale Carol I Regele României, Ediția Sfântului Sinod, București, Tipografie
cărților bisericești, 1914.
2. Biblia (Vechiul și Noul Testament), Tradusă după Textele Originale Ebraice și Grecești
de Prea Cucernicii Preoți Profesorii Vasile Radu și Gala Galaction, Din înalta Inițiativă A
Majestății Sale Regelui Carol II, Imprimeria Națională din București, 1937.
3. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod,
EIBMOBOR, Bucureşti, 1988.
B. Cărți de cult
4. Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti, 1995.
5. Mineiul pe Mai [Sinaxar], Tipărit în zilele păstoriei Prea Fericitului Părinte Iustin,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ediţia a cincea,
EIBMBOR, Bucureşti, 1978.
6. Mineiul pe Septembrie [Sinaxar], Tipărit în zilele păstoriei Prea Fericitului Părinte Iustin,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ediţia a cincea,
EIBMBOR, Bucureşti, 1984.
7. Triodul, EIBMBOR, Bucuresti, 2000.
C. Lucrări patristice
8. Asterie al Amasiei, Omilii și predici, trad. D. Fecioru, București, 1946.
9. Avva Isidor de la Sketis, Patericul sau Apoftegmele Parintilor Din Pustiu, de Cristian
Bădiliță, Edit. Adevărul Holding, 2011.
10. Clement Alexandrinul, Protrepticul, în col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, nr. 4, Editura
Institutului biblic al B.O.R., Bucureşti, 1982
11. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, trad. rom., în trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogae, P.S.B. vol. 13, EIBMBOR, București, 1988.
12. Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, trad. de diacon Gh. Băbuț, Ed.
Pelerinul român, Colecția „Ortodoxia românească”, Oradea, 2005.
13. Martiriul Sfântului Policarp, în „Actele martirice", traducere de pr. prof. Ioan Rămureanu,
Colecţia PSB, nr. 11, EIBMBOR, Bucureşti, 1982.
14. Patericul egiptean, editura Episcopiei, Alba Iulia, 1990; Editura Polirom, Ediţia C.
Bădiliţă, Iaşi, 2003
15. Sf. Ambrozie cel Mare, Scrieri, partea a doua, Despre Sfintele Taine, trad. introd. și note
de Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Scrisori, trad. şi note de Prof. David Popescu, Imnuri,
trad. şi introd. de Lector Dr. Dan Negrescu, PSB 53, EIBMBOR, București, 1994.
111
16. Sf. Andrei, Arheipiscopul Cezareei Capadociei, Tălcuire la Apocalipsă, adică la
descoperirea Sfântului Apostol şi Evanghelist loan Bogoslovul (Teologul), Editura Cartea
Ortodoxă, București, 2007.
17. Sf. Atanasie, Scrieri, PSB, vol. 15, Trad. Introd. și Note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
EIBMBOR, Bucureşti, 1987.
18. Sf. Clement Romanul, Omilie, numită A doua Epistolă către Corinteni, în „Scrierile
Părinţilor Apostolici", traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Colecţia PSB, nr. 1, EIBMBOR,
Bucureşti, 1979.
19. Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu, trad. Pr. GH. I. Tilea și
N.I. Barbu, București, 1947.
20. Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Editura Anastasia, Bucureşti,
1993
21. Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, în col. „P.S.B.”, nr. 30, Bucureşti, 1998
22. Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea a doua despre Dumnezeu, trad. de Pr. Dr. Gh. Tilea si
asist. univ. Dr. Nicolae Barbu, Cele cinci cuvântări de Dumnezeu, 1947.
23. Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în col. „P.S.B.”, nr. 80, Bucureşti, 1983
24. Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice, în „Filocalia”, vol. 2, Sibiu, 1947
25. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia”, vol. 3, Sibiu, 1948
26. Sf. Nicolae Velimirovici, Credinţa Sfinţilor, Catehismul Bisericii Ortodoxe Răsăritene,
Editura Predania, Bucureşti, 2011.
27. Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în „Filocalia”, nr. 6,
Bucureşti, 1977
28. Sf. Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, Studiu introductiv şi traducere
de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Alba-Iulia, 1994.
29. Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh. Corespondenţă (epistole), Părinţi şi scriitori
bisericeşti, PSB 12, Scrieri, partea a treia, trad. introd. note şi indici de Pr. Prof. Dr.
Constantin Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.
30. Sozomen, Istoria bisericească, în Casiodor, Scrieri, Istoria Bisericească Tripartită, PSB,
vol. 75, trad. de Liana şi Anca Manolache, Introd. și Note, de Pr. prof. dr. Ştefan Alexe,
EIBMBOR, Bucureşti, 1998.
31. Tertulian, Despre prescripţia contra ereticilor, traducere de Prof. N. Chiţescu, revăzută
de David Popescu, (PSB 3), EIBMBOR, Bucureşti, 1981.
32. Viaţa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie, Tipărită
cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu Binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustin,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ediţia a cincea,
EIBMBOR, Bucureşti, 1983.
D. Dicționare.
33. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene și Prof. Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe
religioase, Ed. Diecezană Caransebeș, 2001.
34. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, Tipărit cu binecuvântarea
Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a II-a
revizuită şi completată, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.
112
35. Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II – a, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998.
36. Dicţionarul Noului Testament. Un compendiu de învăţătură biblică contemporană într-un
singur volum, editor Daniel G. Reid, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2008.
37. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 158
38. Stoian, Pr. Ion M., Dicţionar religios. Termeni religioşi, credinţe populare, nume proprii,
Ediţia a II-a, revăzută şi completată, Editura Garamond, Bucureşti, 1994. 153;
E. Manuale, lucrări de referință
39. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Colecția Didaskalos,
București, 1999.
40. Carson, A., Douglas J. Moo, Introducere în Noul Testament, ediţia a doua, traducere de
Dinu Moga, editor coordonator, Gheorghe Dobrin, Editura Făclia, Editura Universităţii
Emanuel din Oradea, Oradea, 2007.
41. Constantinescu, Pr. Prof. Ioan, Studiul Noului Testament. Manual pentru seminariile
teologice, EIBMBOR, Bucureşti, 2002.
42. Gheorghiu, Vasile, Introducere în sfintele cărţi ale Testamentului Nou, Cernăuţi, 1929.
43. Grudem, Wayne, Teologie Sistematică: Introducere în doctrinele biblice, Editura Făclia,
Oradea, 2004.
44. Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române Şi cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înalt Prea
Sfinţitului Iustinian Patriarhul României de Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor,
la anul 1952.
45. Lossky, Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993,
(edit. Sophia, Bucureşti, 2006).
46. Mihălceseu, Pr. Prof. Ioan, Apologetica – Noțiuni de filozofie a religiei, Ed. Episcopiei
Romanului și Hușilor, 1994.
47. Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Asist. Drd. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, Introducere în
Studiul Noului Testament, volumul I, ediţia a doua, Editura Teofania, Sibiu, 2001.
48. Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile, Sfânta Evanghelie, introducere şi comentariu, vol. I,
Teofania, Sibiu, 2003.
49. Olariu, Prof. Dr. Iuliu, Manual exegetic la Sânta Scriptură a Testamentului Nou.
Evangeliile după Mateiu, Marcu şi Luca, comentate de Iuliu Olariu Dr. şi profesor de
teologie, vol. 1 (Sinopticii), Editura autorului, Tipografia diecezană, Caransebeş, 1894.
50. Rămureanu, Ion, M. Şesan, T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. 1-2,
București, 1993.
51. Rezuş, Pr. Prof. Dr. P., Curs de Teologie fundamentală, Tiparul Tipografiei Diecezane,
Caransebeș, 1942.
52. Rezuş, Pr. Prof. Dr. P., Teologia ortodoxă contemporană, Ed. Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1989.
53. Savin, Ioan Ghe., Apărarea credinței, Tratat de apologetică, ediție îngrijită de Doru
Mezdrea, Postfață de Aurel Savin, Ed. Anastasia, București, 1996.
54. Sârbu, Pr. Prof. dr. Corneliu, Teologie fundamentală, Oradea, 2001.
113
55. Silvestru, Arhim. episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 4, edit.
Credinţa strămoşească, Argeş, 2001.
56. Stamatoiu, Pr. Conf. Dr. Dionisie, "Cele patru Sfinte Evanghelii. Noţiuni introductive şi
comentariu", Editura Universitaria, 2000.
57. Stan, Pr. Conf. Dr. Al. și Prof. Dr. Remus Rus, "Istoria religiilor", manual pentru
învățământul preuniversitar, București 1991.
58. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortododoxă, vol. 3, EIBMBOR,
Bucureşti, 1978.
59. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, EIBMBOR,
Bucureşti, 1978.
60. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, EIBMBOR,
Bucureşti, 1997.
61. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, EIBMBOR,
București, 1996.
62. Suciu V., Teologia dogmatică fundamentală, vol. I, Apologetica creștină, 2 ed., Blaj,
1927.
63. Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II, EIBMBOR., Bucureşti, 1958.
64. Tofană, Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian, „Introducere în Studiul Noului Testament”, vol. III,
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002.
65. Tofană, Stelian, "Introducere în Noul Testament", vol. II, Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
F. Lucrări consultate.
66. Arion, Pr. Dr. Leon, Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu. Întâia Epistolă Sobornicească
a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. Introducere, traducere şi comentariu, Teză de
doctorat, Editura „Orthodoxos Kypseli", Tesalonic, Grecia, 1997.
67. Baba, Pr. Dr. Teodor, Profetul Zaharia. Personalitatea şi opera. Valoarea teologică a
mesajului său profetic, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu", 2003.
68. Barnea, Ion, O. Iliescu, Constantin cel Mare, EŞE, Bucureşti, 1982.
69. Bălan, Ierom. loanichie. Convorbiri duhovniceşti. Ed. Episcopiei Rom. şi Huşilor, 1984.
70. Breck, Pr. Prof. John, Darul sacru al vieții, Traducere de PS Irineu Pop Bistrițeanul,
Editura Patmos, Cluj‐Napoca, 2001.
71. Breck, Pr. Prof. John, Sfânta Scriptură în Tradiţia Bisericii, Editura Patmos, Cluj-
Napoca, 2008.
72. Cârstoiu, Protos Lector Dr. Justinian, Profeţii mesianice, Editura Phoenix, 2002.
73. Chiţescu, N., Răscumpărarea în Sf. Scriptură şi în scrierile Sf. Părinţi, teză de doctorat,
Bucureşti, 1938.
74. Coman, Pr. Prof. Ioan G., „Şi Cuvântul trup S-a făcut", edit. Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1993.
75. Erickson, Millard J., Teologie creştină, vol.2, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1998.
76. Ferenţ, Eduard, Cristologie, Ed. Presa Bună, Iaşi, 1998.
77. Galeriu, Pr. Constantin N., Jertfă şi răscumpărare, (teză de doctorat), Bucureşti, 1973,
(Editura Harisma, 1991).
78. Geisler, N., Apologetica creştină, Wanheaton, Ilinois, 1992.
114
79. Gheorghiu, Pr. Prof. Vasile, Tradiţia despre apostolul şi prezbiterul Ioan până la Eusebiu
de Cezareea, Cernăuţi, 1926.
80. Gologan, D., Spiritismul şi minunile Mântuitorului, Bucureşti, 1939.
81. Groothius, Douglas, "Portrete istorice atribuite lui Iisus din Nazaret", trad de Ernest
Valea, Ed Ariel, Timișoara, 1995.
82. Harghel, Antonie, Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Apologie istorică, Chișinău,
1928.
83. Kalomiros, Dr. Alexandros, Cele şase dimineţi, în vol. Sfinţii Părinţi despre originile şi
destinul cosmosului şi omului, Ed. Deisis, Sibiu 2003.
84. Lewis, C. S., Creştinismul redus la esenţă, Societatea Misionară Română, Oradea, 1987.
85. Lopuhin, A. P., Istoria Biblică, la lumina cercetărilor şi descoperirilor celor mai nouă.
Noul Testament (tomul al cincilea), ediţie ilustrată, traducere de Nicodim, Patriarhul
României, colecţia Ogorul Domnului (volumul XXXV), Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1946.
86. Marrou, Henry-Irenee, Biserica în antichitatea târzie 303 - 604, tr. de Roxana Mareş, Ed.
Teora-Universitas, Bucureşti, 1999.
87. Miclea, Ioan, ''Existența istorică a lui Iisus Hristos'', Ed. Viata Creștină, Cluj-Napoca,
1995.
88. Mihălcescu, Mitropolit Irineu, Teologia luptătoare, ediţia a II-a, Editura Episcopiei
Romanului Şi Huşilor, 1994.
89. Mihoc, Pr. prof. Dr. Vasile, Predici exegetice la duminicile de peste an, Editura
“Teofania”, Sibiu, 2001.
90. Mihoc, Vasile, Meditaţii la Evangheliile Duminicilor Triodului şi Penticostarului, Sibiu,
2003.
91. Neaga, Pr. Dr. Nicolae, Hristos în Vechiul Testament. Însemnări pe marginea textelor
mesianice, Tipogr. Arhidiecezană, Sibiu, 1944.
92. Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 2002.
93. Niculcea, Pr. Prof. Univ. Dr. Adrian, Hristologiile eretice, Ed. Arhetip. Bucureşti, 2002.
94. Părăian, Arhim.Teofil, "Hristos în mijlocul nostru", Ed Eikon, Cluj-Napoca, 2003.
95. Pelikan, Jaroslav, Tradiţia creştină - O istorie a dezvoltării doctrinei, Vol. I: Naşterea
tradiţiei universale (100-600), Editura Polirom, traducere de Silvia Palade, Iaşi, 2004.
96. Popa, Irineu, Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veac, Editura Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 2010.
97. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru. Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti, 2005.
98. Popovici, N., ''Primul sinod ecumenuc ținut la Niceea în anul 325", Ed. Egumenița Arad,
1925.
99. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, în: „Îndrumări misionare",
EIBMBOR, Bucureşti, 1986.
100. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Persoana domnului nostru Iisus Hristos, în „Îndrumări
misionare”, EIBMBOR, București, 1986.
101. Rezuş, Petru, Aspecte soteriologice, Caransebeș, 1939.
102. Saghin, Şt., Dogma soteriologică după învăţătura Bisericii ortodoxe, Cernăuţi, 1903.
103. Slătineanu, P. S. Prof. Dr. Irineu, Iisus Hristos sau Logosul înnomenit, Ed. România
creştină, 1998.
115
104. Stan, Pr. Al. I., Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului, în "Îndrumător pastoral-misionar și
patriotic", Arhiepiscopia Bucureștilor, 1985.
105. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939.
106. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, "Sfânta Treime sau la început a fost iubirea",
EIBMBOR, București, 1993.
107. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului,
edit. Anastasia, Bucureşti, 1993.
108. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, ''Iisus Hristos sau Restaurarea Omului'', (Sibiu,
1943), Ed. Omniscop. Craiova,1993.
109. Tomescu, I., Eshatologia păgână şi creştină, Bucureşti, 1907.
110. Ţon, Iosif, Să ne cunoaştem crezul, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1998.
111. Vlad, Pr. Prof. Dr. Sofron, Prologul Evangheliei a patra. Studiu critic exegetic, Ed.
Universala, Cluj, 1937.
G. Studii și articole
112. Achimescu, Dr. Nicolae, Teologie a religiei, Ziarul Lumina, nr. 2. oct. 2008.
113. Anghelescu, Conf. dr. Gheorghe, „Dumnezeirea Cuvântului ioanic. Cuvântul este Fiul
lui Dumnezeu (II)", în „Mitropolia Olteniei”, nr. 16, 1998.
114. Arion, Pr. Dr. Leon, Pericopa despre femeia cea păcătoasă, din Sfânta Evanghelie
după Ioan VII, 53-VIII, 11, în „Studii Teologice” seria a II-a, anul XVII (1965), nr. 9-10.
115. Arion, Pr. Dr. Leon, Valoarea istorică a Evangheliei a IV-a, în „Studii Teologice”,
seria a II-a, XXXIX (1987), nr. 3.
116. Balca, Diac. prof. Nicolae, „Învăţătura despre logosul întrupat ca paradigmă a vieţii
creştinului în teologia apostolică şi patristică", în „Glasul Bisericii”, nr. 34, 1970.
117. Bălana, pr. Gh., „Cuvântul vieţii după Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol
Ioan", în „Mitropolia Olteniei”, nr. 56, 1974.
118. Bălana, pr. Gh., „Epistola întâia sobornicească a Sfântului Apostol Ioan. Comentariu",
în „Mitropolia Olteniei”, nr. 78, 1974.
119. Bălana, pr. Gh., „Epistola întâia sobornicească a Sfântului Apostol Ioan. Comentariu,
cap. II, 111", în „Mitropolia Olteniei”, nr. 34, 1975.
120. Bălana, pr. Gh., „Epistola sobornicească a Sfântului Apostol Ioan. Comentariu, cap. I,
510", în „Mitropolia Olteniei”, nr. 12, 1975.
121. Bălana, pr. Gh., „Întâia Epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, cap. V, 7.
Studiu istoric şi comentar", în „Mitropolia Olteniei”, nr. 12, 1974.
122. Bălana, pr. Gh., „Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Epistola I", în „Mitropolia
Olteniei”, nr. 9-10, 1973.
123. Bălana, pr. Gh., „Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Epistola I", în „Mitropolia
Olteniei”, nr. 11-12, 1973.
124. Bălana, Pr. Gheorghe, Epistola întâia sobornicească a Sfântului Apostol Ioan,
Prologul, în „Mitropolia Olteniei”, XXVI (1974), nr. 7-8.
125. Bălana, Pr. Gheorghe, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, Epistola I, în rev.
„Mitropolia Olteniei”, XXV (1973), nr. 9-10.
126. Bria, Pr. Prof. Ion, Învățătura Ortodoxă despre Dumnezeu - Sfânta Treime, "Glasul
Bisericii", nr. 1-2, 1973.
127. Buzescu, Nicolae C., Logos, trinitate si ecclesiologie in "Pedagogul" lui Clement
Alexandrinul, în „Studii Teologice", XXIX (1977), nr. 5-8.
116
128. Buzescu, Pr. Prof. Nicolae C., Hristologia Sfântului Ioan Damaschin în „Studii
teologice”, XXVII (1975), nr. 9-10.
129. Coman, Ioan G., Sinoadele ecumenice şi importanţa lor pentru viaţa Bisericii, în
„Ortodoxia", anul XIV, Nr. 3, iunie-septembrie, 1962, Bucureşti.
130. Constantinescu, Pr. Prof. Ioan, „Parabola viţei celei adevărate (Ioan XV, 111)", în
„Glasul Bisericii”, nr. 34, 1984.
131. Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Emilian, „Mesia Domn al păcii şi al dreptăţii", în „Studii
Teologice”, nr. 2, 1990.
132. Fecioru, Pr. Dumitru, „Probleme dogmatice şi sociale în Evanghelia după Ioan”, în
„Studii Teologice”, nr. 3-4, 1953.
133. Ică, Pr. Prof. Ioan jr., Sf. Treime în teologia occidentaă contemporană din punct de
vedere ortodox, în „Mitropolia Ardealului”, an. XXXI, 1986, nr. 5.
134. Ionescu, Pr. Prof. Ion, Sfânta Tradiție sau Sfânta Predanie, în „Studii teologice”, seria
a II-a, anul XLIII, nr. 4, iulie-august 1991.
135. Mihoc, Pr. prof. dr. Vasile, Iisus Hristos în izvoarele antice, în „Studii Teologice”, an.
XLI, 1989, nr.1.
136. Mihoc, Pr. Prof. Dr., Vasile, Dumnezeu, Unul în ființă și întreit în Persoane, în
„Mitropolia Ardealului”, an, XXVI, 1981, nr. 4-6.
137. Mihoc, Pr. Prof. Dr., Vasile, Jesus-Christ, vrai Dieu et vrai homme. Le Christ
theanthropos, fondement et norme de l 'exegese orthodoxe de la Bible, în Asterios
Argyriou (ed.), Chemins de la christologie orthodoxe (Jesus et Jesus-Christ, 91), Paris:
Desclee, 2005.
138. Pănoiu, Pr. Ioan, „Sfântul Apostol Ioan”, în rev. „Glasul Bisericii” nr. 34, 1962.
139. Prelipceanu, Pr. prof. Vlad, „Evangheliile sinoptice. Probleme dogmatice şi idei
sociale”, în „Studii Teologice”, nr. 56, 1953.
140. Rămureanu, Pr. Prof. Ioan, „Sinodul I ecumenic de la Niceea. Condamnarea ereziei lui
Arie. Simbolul niceean”, în "Studii teologice", XXIX (1977), nr. 1-2.
141. Rudnean, C., Divinitatea lui Iisus Hristos, în „Foaia Diecezană”, Organul eparhiei
ortodoxe române a Caransebeșului, anul XLVI, nr. 42, Caransebeș, 18 oct, 1931.
142. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. D., Sfântul Duh și Sobornicitatea Bisericii, Extras din raportul
unui observator ortodox la Conciliul al II-lea de la Vatican, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1,
1967.
143. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristologia sinoadelor, în "Ortodoxia", XXVI
(1974), nr. 4.
144. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Definiţia dogmatică de la Calcedon, în „Ortodoxia”, III
(1951), nr, 2-3.
