UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI PSIHOLOGIE

CATEDRA DE PSIHOLOGIE

Cu titlu de manuscris

C.Z.U.: 159.922 (043.2)

Bolea Zinaida

DIFERENŢE DE GEN ÎN STĂRILE DEPRESIVE

LA VÎRSTA ADOLESCENTINĂ

19.00.07 - Psihologia pedagogică, psihologia dezvoltării, psihologia personalităţii

Teză de doctor în psihologie

Conducător ştiinţific:

Platon Carolina, dr.hab. ped.,

dr. psihol., conf. univ._______________

Autor: Bolea Zinaida _______________

CHIŞINĂU – 2008

2

Cuprins

Introducere 3

Capitolul I. Fundamente teoretice ale diferenţelor de gen în stările depresive

la adolescenţi 10

I.1. Abordări actuale în interpretarea diferenţelor de gen în depresie 10

I.1.1. Variabila “gender” în contextul psihologic 10

I.1.2. Abordări teoretice referitoare la diferenţele de gen în stările depresive 16

I. 2. Stările depresive la adolescenţi 28

I.2.1. Epidemiologia şi caracteristicile depresiei la adolescenţi 28

I.2.2. Etiologia stărilor depresive în adolescenţă 36

I. 3. Emergenţa diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi 40

I.3.1. Etiologia emergenţei diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi 40

I.3.2. Factorii de risc developmentali şi impactul lor asupra diferenţierii de gen

a stărilor depresive în adolescenţă 48

Capitolul II. Cercetarea variabilelor definitorii ale specificului diferenţelor de

gen în stările depresive la adolescenţi 56

II.1. Scopul şi metodele experimentului constatativ 56

II.2. Rezultatele experimentului constatativ 60

II.2.1. Diferenţe de gen în stările depresive 60

II.2.2. Diferenţe de gen în exteriorizarea simptomelor depresive 72

II.2.3. Diferenţe de gen în vulnerabilitatea psihosocială a stărilor depressive 84

II.2.4. Relaţia dintre caracteristicile de gen şi depresia adolescentină 93

Capitolul III. Programul complex de psihocorecţie al stărilor depresive

la adolescenţi 102

III.1. Fundamente teoretice ale experimentului formativ 102

III.2. Realizarea programului de psihocorecţie 108

III.3. Evaluarea eficienţei programului de psihocorecţie 114

Concluzii generale şi recomandări 121

Bibliografie 129

Anexe 140

3

Introducere Actualitatea şi gradul de studiere a temei. În ultimele decenii problema diferenţelor de gen în

stările depresive rămîne a fi în continuare o tematică controversată. În acest context abordările au

evoluat de la certitudinea preponderenţei feminine pînă la cele mai “extremiste” abordări, care

înclină să presupună chiar probabilitatea unei preponderenţe masculine. Depresia rămîne a fi una

dintre cele mai importante probleme ale sănătăţii mintale la adolescenţi prin prevalenţa sa atît în

adolescenţă, cît şi ulterior la vîrsta adultă, prin efectele negative asupra funcţionalităţii generale şi

asocierea acesteia cu alte tulburări, cum ar fi tulburările anxioase, abuzul de substanţe,

comportamentul antisocial, alcoolismul, suicidul. Un număr mare de cercetări semnate de

Culbertson F. (1977), Buss M.D. (1988), Kaplan S.L., Hong G.K. (1986), Weissman M.M. (1977,

1995), Klerman G.L. (1977), majoritatea efectuate în SUA şi ţările europene, relevă rata 2:1 în

frecvenţa depresiei, femeile reprezentînd sexul mai depresiv. În ultimul timp cercetările în domeniul

diferenţelor de gen în depresie au fost influenţate de unele schimbări „ideologice”. Teoreticienii

androginităţii, psihologii de „factură feministă” presupun o diminuare a diferenţelor de gen. Tot mai

mult se promovează ideea conform căreia diferenţierea dintre bărbaţi şi femei are loc pe fundalul

unei implicaţii din ce în ce mai pregnante a factorilor psihologici şi sociali. Astfel, se încearcă

contestarea teoriilor ce promovează destinul implacabil al femeii ca fiind mai depresivă şi

“atentarea” la mitul masculinităţii invulnerabile la depresie. Unele abordări noi în această

problematică, expuse de Hammen C. L., Padesky C.A. (1977), Polce-Lynch M. (1998), Nolen-

Hoeksema S. (1999), Page S. (1999), Vogel D.L., Wester S.R. (2003), Carpenter K. (2000), Sachs-

Ericsson N. (2000), atenţionează asupra incertitudinii referitoare la relevanţa unor date oferite de

studiile din acest domeniu, invocînd influenţa rolului de gen şi a stereotipurilor sociale şi culturale

asupra diferenţierii de gen a simptomelor depresive. La fel, în literatura de specialitate s-a ajuns

unanim la concluzia că cercetarea variabilelor psihologice din perspectiva diferenţelor de gen în

diferite contexte culturale şi sociale este extrem de actuală, dat fiind faptul că diferenşele de gen

reprezintă o variabilă dinamică şi schiţează o diferenţiere a rezultatelor în funcţie de arealul socio-

cultural.

Este important să menţionăm că numeroase studii psihologice dedicate problemei diferenţelor

de gen în stările depresive semnate de Allgood-Merten B., Lewinson P.M. (1990), Brooks-Gun J.,

Petersen A. (1991) Cyranowski J. (2000), Field T. (2001), Grus L. (2001), Marcotte D. (1999,

2001), Nolen-Hoeksema S. (1999) se focusează pe adolescenţă, considerîndu-se că schimbări

esenţiale în manifestarea simptomelor depresive apar anume la această vîrstă. Adolescenţa este

perioada adecvată cercetării diferenţelor de gen în depresie, aceasta fiind vîrsta intensificării

4

simptomelor depresive, vîrsta emergenţei diferenţelor de gen în depresie şi vîrsta intensificării

procesului de identificare cu rolurile de gen.

Adolescenţa este perioada de vîrstă la care se manifestă mai pregnant vulnerabilitatea

individului pentru stări depresive, vulnerabilitate condiţionată de schimbările fiziologice,

morfologice, psihologice survenite şi de necesitatea adolescentului de a se adapta acestor

schimbări, de vicisitudinile procesului de difinire şi acceptare a identităţii sale fizice, psihologice şi

spirituale. Actualitatea problemei derivă şi din evidenţele clinice privind depresia la adolescenţi. În

literatura de specialitate se face referire la frecvenţa crescută a stărilor depresive pentru această

perioadă de vîrstă. Studiile realizate de Petersen A.C,. Compas B. E, Brooks-Gunn J. (1991),

(Richard F. (1994) în domeniu relevă că 20% - 35% dintre băieţi şi 25% - 40% dintre fete prezintă

simptomatică depresivă şi că aproximativ 20% dintre adolescenţi depăşeşc un episod depresiv pînă

la vîrsta de 18 ani, iar 65% prezintă simptome depresive uşoare. Altă problemă o constituie

recidivele stărilor depresive la adolescenţi. Conform unor autori, cum ar fi Compas B.E., Hinden B.,

Gerhard C.A. (1993), chiar dacă episoadele depresive scad în intensitate, acestea, de obicei,

recidivează şi interferează cu competenţa funcţională a adolescentului. O evidenţă incontestabilă

disponibilă sugerează că indivizii care au trăit experienţa unor episoade depresive signifiante în

adolescenţă puţin probabil să prezinte o schimbare favorabilă completă, fiind expuşi riscului de a

mai trăi experienţa unei recidive la maturitate. Mai mult decît atît, depresia în adolescenţă este

asociată cu disfuncţionalitatea, respectul de sine redus şi problemele interpersonale. Richard F.

(1993) consideră că prezenţa depresiei în adolescenţă împiedică achiziţionarea deprinderilor de

viaţă, acest impediment în dezvoltarea individului avînd consecinţe de lungă durată. Investigaţiile

autorilor menţionaţi sugerează că tulburările depresive la adolescenţi sînt deseori de lungă durată şi

au potenţialul de a deveni cronice. O preocupare particulară a specialiştilor rămîne a fi şi riscul

suicidului la această vîrstă, suicidul fiind cauza principală a deceselor în adolescenţă. Ideaţia

suicidară este destul de frecventă în cazul adolescenţilor depresivi. Autori precum Canetto S. S.

(1997), Field T. (2001), Friedrich W. N., (1982) menţionează că aproximativ 20% dintre adolescenţi

raportează ideaţie suicidară, iar 10% prezintă tentative suicidare.

Referindu-ne la nivelul de cercetare a tematicii de gen, trebuie să menţionăm că, probabil, în

virtitea ideii vehiculate în perioada sovietică privind egalitatea genurilor şi, respectiv, absenţa

problemelor legate de diferenţele de gen, studiile referitoare la această problematică erau

insuficiente. Interesul pentru cercetările gender apare după anii ‘90, atunci cînd Republica

Moldova, odată cu dobîndirea propriei statalităţi, a intrat într-o perioadă care s-a manifestat prin

transformări social-politice ce au avut un impact psihologic considerabil asupra individului.

Problematica diferenţelor de gen a început să fie abordată pe fundalul discuţiilor referitoare la

5

egalitatea de gen, abolirea discriminărilor şi o mai mare transparenţă în domeniul diferenţelor de

gen. Studiul diferenţelor de gen în stările depresive se înscrie perfect în problematica ce

caracterizează perioada pe care o traversăm, perioadă ce presupune distres psihologic pentru orice

individ, indiferent de gen. Astfel, referindu-ne la actualitatea temei de cercetare, menţionăm

următoarele aspecte:

• Realităţile sociale şi economice pe care le trăim presupun o amprentă depresogenă atît în cazul

subiecţilor de sex feminin, cît şi al subiecţilor de sex masculin, ambele sexe manifestînd în

asemenea condiţii o vulnerabilitate sporită pentru stările depresive.

• Dat fiind faptul că societatea noastră mai rămîne a fi una tradiţională, stereotipurile referitoare la

feminitate şi masculinitate acţionează deseori ca un factor depresogen şi diminuează

transparenţa în cazul multor probleme psihologice, printre care şi stările depresive.

• Trăsăturile unei societăţi moderne bazate pe transparenţa problematicii de gen şi cultură

psihologică înaltă îşi fac apariţia în ţara noastră, adolescenţii şi tinerii fiind protagoniştii

principali ai acestor schimbări.

• Diferenţele de gen reprezintă o variabilă dinamică, flexibilă şi receptivă la schimbările din

societate, de aceea sîntem interesaţi să studiem manifestarea specificului fenomenului

diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi în contextul societăţii noastre.

Astfel, divergenţa dintre importanţa definirii specificului diferenţelor de gen în stările depresive

în ţara noastră, pe de o parte, şi tratarea contradictorie şi echivocă a acestei probleme în literatura de

specialitate, pe de altă parte, determină actualitatea temei şi generează problema cercetării:

identificarea specificului diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţii din Republica

Moldova.

Obiectul cercetării îl constituie complexitatea şi specificul diferenţelor de gen în stările

depresive la adolescenţii din Republica Moldova.

Scopul cercetării constă în evidenţierea/studierea specificului diferenţelor de gen în stările

depresive la adolescenţii din Republica Moldova, precum şi în elaborarea şi implementarea unui

program psihocorecţional de depăşire a stărilor depresive la adolescenţi.

Consultînd literatura referitoare la acest subiect, am ajuns la unele concluzii care au influenţat

caracterul cercetării şi au specificat obiectivele. În primul rînd, considerăm că problema

diferenţelor de gen în depresie este indispensabil legată de problema diferenţelor de gen în

exteriorizarea simptomelor depresive, în acest sens problematica diferenţelor de gen avînd o

incontestabilă interrelaţie cu socialul: stereotipurile şi preceptele sociale, definirea „masculinităţii”

şi „feminităţii” în adolescenţă, stigmatizarea atît tacită, cît şi declarată a depresiei masculine. De

6

aceea, pentru a ne permite unele concluzii şi generalizări la capitolul diferenţelor de gen în depresie,

nu putem exclude din cercetare variabile ce ţin de această problemă şi care sînt într-o relaţie de

influenţă reciprocă, cum ar fi, de exemplu, problema diferenţelor de gen în exteriorizarea

simptomelor depresive sau etiologia psihosocială a diferenţelor de gen în depresie.

Astfel, luînd în consideraţie faptul că diferenţele de gen în stările depresive, în virtutea

problematicii complexe pe care o includ, nu pot fi studiate într-o manieră izolată, am definit

următoarele obiective ale cercetării:

• Identificarea diferenţelor de gen în stările depresive şi în exteriorizarea simptomelor depresive

la vîrsta adolescentină;

• Delimitarea factorilor psihosociali ce determină vulnerabilitatea la depresie specifică fiecărui

sex la vîrsta adolescentină şi definirea vulnerabilităţii feminine şi a vulnerabilităţii masculine

pentru depresie la această vîrstă;

• Identificarea rolului interiorizării/gestionării destereotipizate a trăsăturilor instrumentale şi a

trăsăturilor expresive pentru o funcţionare nondepresivă a adolescenţilor;

• Elaborarea, implementarea şi evaluarea unui program complex psihocorecţional pentru

adolescenţii depresivi.

Ipotezele cercetării:

1. Diferenţele de gen în stările depresive la adolescenţii din Republica Moldova prezintă o

preponderenţă feminină.

2. Subiecţii de sex masculin prezintă tendinţe alexitimice mai pronunţate şi atitudine refractară faţă

de solicitarea suportului social emoţional, descărcare emoţională şi solicitarea asistenţei

psihologice.

3. Subiecţii de gen masculin şi subiecţii de gen feminin prezintă o etiologie psihosocială diferită a

depresiei, ceea ce se concretizează în vulnerabilitatea masculină şi vulnerabilitatea feminină

pentru depresie.

4. Interiorizarea/gestionarea destereotipizată a trăsăturilor instrumentale şi expresive condiţionează

funcţionarea nondepresivă a adolescenţilor.

Bazele conceptuale ale lucrării le-au constituit:

- concepţiile psihologice:

a) referitoare la specificul adolescenţei (teoria dezvoltării psihosociale a lui E. Erickson, teoria lui

S. Hall, teoriile psihanalitice referitoare la perioada adolescenţei (A. Freud, D.W. Winnicot);

b) studii referitoare la depresia adolescentină (Petersen A.C., Compas B.E., Kendall P.C., Covacs

M.); studii referitoare la diferenţele de gen în depresie la vîrsta adolescentină (Weisman M.M.,

7

Klerman G.L., Nolen-Hoeksema S., Allgood-Merten A., Angold A., Lewinsohn P.M., Larson C.

etc.);

c) teoriile referitoare la etiologia diferenţelor de gen în depresie la adolescenţi: (ipoteza

intensificării identităţii de gen a lui Hill J.P. şi Lynch M.E., teoria stilului ruminativ a lui Nolen-

Hoeksema S; teoria sindromului alexitimic a lui Sifneos P.E.);

- concepţiile filozofice şi psihologice

a) referitoare la diferenţele de gen (Gilligan C., Chodorow N., Parsons T., Bem S.).

Metode de investigaţie:

În cadrul cercetării au fost aplicate următoarele metode:

• teoretice

- analiza şi sinteza literaturii de specialitate;

- metoda ipotetico-deductivă de interpretare a rezultatelor obţinute;

• empirice

- Inventarul de Depresie Beck (Beck A., 1961);

- Scala de Depresie şi Anxietate „HADS” (Zigmond A. S. şi Snait P. R., 1983);

- Scala de Somatizare (Dorogatis, 1983);

- Testul Schalling-Sifneos Personality Scale Revised (SSPS-R), (Sifneos P. E., 1972);

- Chestionarul atributelor personale (Spence J. P., Helmrech R., 1975);

- Chestionarul „Situaţii psihosociale traumatizante” (SPST) ;

- Chestionarul COPE (Carver C. S., Scheier M. T., Weintraub J. J., 1989);

• statistice

- testul „t-student” pentru compararea caracteristicilor calitative;

- testul „t-student” pentru compararea a două medii;

- metoda calculării coeficientului de corelaţie (Brawais-Pearson);

- stabilirea diferenţei între două medii în cazul eşantioanelor perechi (Paired Samples Test).

Instituţiile-pilot şi subiecţii experimentali. Realizarea obiectivelor cercetării s-a produs: 1) în

cadrul experimentului constatativ care a inclus 533 de subiecţi, distribuiţi egal în două categorii de

vîrstă (14-15 ani şi 17-18 ani) şi de sex; 2) în cadrul experimentului formativ în care au fost incluşi

20 de adolescenţi de 17-18 ani. Subiecţii incluşi în eşantion sînt elevi ai liceelor “Gheorghe

Asachi”, “Spiru Haret” şi “Iulia Hasdeu” din Chişinău.

Etapele cercetării:

Etapa I (2000-2003) – cercetarea teoretică a problemei diferenţelor de gen în depresie.

Etapa II (2003-2004) – realizarea experimentului constatativ şi analiza rezultatelor.

8

Etapa III (2004-2005) – elaborarea şi implementarea experimentului formativ.

Etapa IV (2005-2006) – retestarea subiecţilor şi analiza rezultatelor obţinute.

Inovaţia ştiinţifică şi semnificaţia teoretică a cercetării:

• a fost dezvoltată viziunea privind problema diferenţelor de gen în stările depresive, luîndu-se în

consideraţie specificul acestei probleme la adolescenţii din Republica Moldova;

• a fost demonstrată complexitatea problemei diferenţelor de gen în stările depresive la

adolescenţi, aceasta fiind abordată prin prisma altor probleme adiacente, cum ar fi diferenţele de

gen în exteriorizarea stărilor depresive, influenţa stereotipurilor de gen atît asupra etiologiei

diferenţelor de gen în stările depresive, cît şi asupra exteriorizării simptomelor depresive, rolul

interiorizării/gestionării destereotipizate a caracteristicilor de gen pentru funcţionarea

nondepresivă a adolescenţilor;

• au fost argumentate la nivel teoretic şi empiric conceptele de vulnerabilitate masculină şi

vulnerabilitate feminină în cazul depresiei adolescentine, fiind accentuat specificul Republicii

Moldova în contextul perioadei pe care o traversăm;

• a fost relevat specificul diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi (incidenţa mărită a

subiecţilor de sex feminin în cazul stărilor depresive; reticenţa subiecţilor de sex masculin de a-

şi verbaliza stările depresive), fapt ce demonstrează importanţa luării în consideraţie a tuturor

aspectelor psihosociale ce definesc această problemă;

• a fost elaborat şi implementat un program de psihocorecţie pentru adolescenţii depresivi,

program care include activităţi ce vizează aspectele menţionate în contextul problemei

diferenţelor de gen în stările depresive: exteriorizarea stărilor depresive, influenţa stereotipurilor

de gen, rolul interiorizării destereotipizate a trăsăturilor de gen.

Valoarea practică a cercetării.

Rezultatele cercetării pot fi fost incluse:

• în activităţile de psihocorecţie şi trainingurile efectuate cu adolescenţii în cadrul instituţiilor de

asistenţă psihologică din Republica Moldova;

• în activităţile de prevenţie a depresiei adolescentine şi a problemelor asociate stărilor depresive;

• în elaborarea materialelor informative pentru specialişti, părinţi, profesori, privind specificul

stărilor depresive la adolescenţi;

• în elaborarea cursurilor universitare ce includ tematica respectivă.

9

Tezele principale propuse pentru susţinere:

• Întrucît contextul psihosocial al Republicii Moldova este marcat de tradiţionalism, diferenţele de

gen în stările depresive la adolescenţi se manifestă printr-o preponderenţă feminină.

• Problema diferenţelor de gen în stările depresive cuprinde multiple dimensiuni psihologice şi

socioculturale, cum ar fi exteriorizarea simptomelor depresive, atitudinea diferită a subiecţilor

de sex feminin şi a subiecţilor de sex masculin faţă de căutarea suportului social emoţional şi

faţă de solicitarea serviciilor de asistenţă psihologică, influenţa preceptelor şi a expectanţelor

sociale asupra condiţionării şi exteriorizării depresiei la adolescenţi.

• Realitatea controversată referitoare la diferenţele de gen în stările depresive este condiţionată de

influenţa stereotipurilor de gen ce se manifestă prin interiorizarea stereotipizată a trăsăturilor

gender, care influenţează la rîndul lor atît vulnerabilitatea pentru depresie, cît şi felul de

manifestare a stărilor depresive.

• Psihocorecţia stărilor depresive la adolescenţii de ambele sexe presupune aplicarea unui

program de psihocorecţie, în cadrul căruia să se pună accent pe problematica specifică acestei

perioade de vîrstă, pe specificul depresiei adolescentine şi pe felul în care adolescentul

interiorizează trăsăturile de gen.

Aprobarea rezultatelor cercetării. Rezultatele cercetării au fost discutate şi aprobate în cadrul

şedinţelor Catedrei de Psihologie, USM, al seminarelor tematice planificate în cadrul Centrului

municipal de Asistenţă Psihologică a Familiei (2002-2006), al trainingului internaţional “Sănătatea

sexuală şi reproductivă a adolescenţilor” (Stockholm, 2005), al proiectului UNICEF ”Think thank

meeting” (2006), în cadrul Conferinţei ştiinţifice internaţionale „Învăţămîntul superior şi cercetarea

– piloni ai societăţii bazate pe cunoaştere” (Chişinău, 2006), al Conferinţei ştiinţifice internaţionale

„Centenarul psihologiei la Universitatea din Bucureşti” (Bucureşti, 2006).

Validitatea şi fidelitatea rezultatelor obţinute este asigurată de diversitatea metodelor

utilizate, de volumul investigaţiilor şi de prelucrarea statistică a datelor (programul specializat

S.P.S.S.).

Cuvinte-cheie: diferenţe de gen, stări depresive, tendinţe alexitimice, caracteristici de gen,

coping, instrumentalitate, expresivitate, stereotip, socializare sex-stereotipică, sacrificiu/neglijare de

sine, stil ruminativ.

Structura tezei. Lucrarea cuprinde: introducere, trei capitole, concluzii şi recomandări,

bibliografie şi anexe, 33 de figuri, 14 tabele.

10

Capitolul I. Fundamente teoretice ale diferenţelor de gen în stările depresive la

adolescenţi

I.1. Abordări actuale în interpretarea diferenţelor de gen în depresie

I.1.1. Variabila gender în context psihologic

În ultimele decenii ale sec. XX diferenţele dintre sexe au constituit unul dintre subiectele

prioritare de cercetare în psihologie. Pe parcursul acestor ani au fost întreprinse numeroase încercări

de definire a acestui concept. În volumul „Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt”, coordonat de

Serge Moscovici, este dată următoarea definiţie a diferenţelor de gen: „Psihologia diferenţelor

dintre sexe reprezintă studiul comparaţiilor performanţelor medii ale subiecţilor de gen feminin şi

subiecţilor de gen masculin” [106, pag. 230]. În opinia autorului, această definiţie indică asupra

faptului că studiul diferenţelor dintre sexe poate acoperi orice variabilă sau dimensiune de care

cercetătorii sînt interesaţi.

Diferenţa de gen este văzută ca rezultatul interacţiunii factorilor fiziologici (acţiunea hormonilor

pînă la naştere şi după naştere), psihologici (relaţiile cu părinţii sau alte modele de roluri) şi a

expectanţelor sociale [171, p 11-13]. Se consideră că datorită interacţiunii acestor factori bărbaţii şi

femeile diferă în multiple aspecte.

Specificul studiilor diferenţelor de gen constă în faptul că acestea întotdeauna au fost

caracterizate de un şir de contradicţii: terminologice, metodologice, filozofice, sociologice. De

exemplu, una din dilemele principale ale acestui domeniu este cea a preponderenţei „biologicului”

sau „socialului” în constituirea diferenţelor de gen. Primele concluzii ştiinţifice în domeniul

diferenţelor de gen au fost formulate accentuîndu-se diferenele biologice dintre sexe, considerîndu-

se că diferenţele masculin-feminin sînt condiţionate atît de factori hormonali, cît şi de dominanţa

emisferelor cerebrale [164]. Prin contrast, cele mai recente abordări în acest domeniu presupun că

multe dintre diferenţele de gen atestate sînt rezultatul normelor şi expectanţelor impuse de societate,

că dincolo de factorul biologic „prescripţiile sociale” susţin şi orientează modelele de rol masculin

şi feminin cu comportamentele lor specifice („cum trebuie să arate şi să acţioneze o femeie sau un

bărbat”). Această supoziţie a implicării mai pregnante a factorului sociocultural este întreţinută şi de

faptul că diferite culturi denotă rezultate diferite privind diferenţele de gen (de exemplu, diferenţe

de gen mai mari în Spania şi Japonia sau scăzute în Israel şi Scandinavia) [14]. În lucrarea „Sinele

şi cunoaşterea lui”, cercetătorul romîn Petru Iliuţ aduce în discuţie argumente care converg spre

ideea că „genderul este o construcţie socială, începînd de la identificarea copilului, încă de mic, de

11

a „fi băiat” (masculinitate) şi „a fi fată” (feminitate) prin intermediul procesului de socializare

timpurie (jucării şi îmbrăcăminte diferite, aşteptări de înaltă distinctivitate din partea părinţilor

şi/sau a celor apropiaţi, pînă la segregarea de statusuri şi roluri sociale specifice (în muncă, context

domestic şi altele) şi, în general, societale (în viaţa publică şi politică)” [74, pag.99]. Individul uamn

se formează ca femeie sau bărbat nu doar în baza caracteristicilor sale biologice, dar şi în baza

stereotipurilor carei definesc identitatea sa psihosocială. Susţinătorii poziţiei construcţiei

psihosociale a diferenţelor de gen nu neagă deosebirile fundamentale de ordin biogenetic dintre

bărbat şi femeie, dar susţin că acestea nu au o importanţă covîrşitoare în activităţile şi

comportamentele socioumane complexe.

O altă problemă ţine de găsirea termenului care ar include, pe lîngă aspectul biologic, pe cel

social şi cultural, deoarece diferenţele de gen în cazul oricărui pattern comportamental vor fi

influenţate, de asemenea, de normele şi expectanţele sociale referitoare la femei şi bărbaţi. “Male-

female” (“masculin-feminin”) are avantajul de a include întreaga perioadă de viaţă, dar presupune

doar caracteristicile biologice şi nu reuşeşte să delimiteze specia umană de alte specii. Formularea

“men-women” (“bărbaţi-femei”) e mai restrictivă, dar se referă la adulţi, neincluzînd copilăria şi

adolescenţa. De aceea, ţinînd cont de toate aceste dificultăţi terminologice, începînd cu deceniul opt

al secolului trecut, s-a impus noţiunea de gender, pentru a scăpa de conotaţia sexuală şi pentru a

deplasa discuţia în perimetrul psihosocioculturalului. În studiile recente se foloseşte expresia

„diferenţe de gen” în contrast cu alţi termeni cum ar fi sex sau diferenţe de sex pentru a concretiza

delimitarea dintre diferenţele condiţionate de socializare şi diferenţele biologice [159].

Un alt subiect contradictoriu pentru studiile dedicate diferenţelor de gen este însăşi

definirea diferenţei, problema identificării criteriilor stricte pentru diferenţă şi similitudine, dilemă

concretizată prin întrebarea “Cîtă diferenţă formează o „diferenţă”?” [102]. Unii autori reproşează

faptul că cercetările psihologice în domeniul diferenţelor de gen au demarat cu focusarea pe

diferenţe şi mai menţin în continuare această perspectivă. Tendinţele mai recente în domeniul

acestor cercetări reexaminează definirea “gender”-ului, încercînd scoaterea diferenţelor autentice de

sub influenţa stereotipurilor. Exemple ale acestei abordări sînt metaanaliza diferenţelor cognitive a

lui Hyde J.S , revizuirea diferenţelor de gen de către Maccoby E.E şi Jacklin C., lucrările lui Eccles

J.S. referitoare la abilităţile matematice, alternativa androginităţii propusă de Bem S [ ibidem,106,

pag.232]. Noile abordări în cercetările diferenţelor de gen oferă etiologiei diferenţelor mai mult o

coloratură socială şi culturală decît biologică. În această ordine de idei, majoritatea diferenţelor

dintre bărbaţi şi femei sînt văzute ca fiind determinate social şi cultural.

Multitudinea părerilor în domeniul cercetărilor dedicate diferenţelor de gen au dus la stabilirea a

două abordări antagoniste: una care tinde să minimalizeze diferenţele gender şi cealaltă care

12

presupune diferenţe profunde şi persistente. Abordarea care exagerează diferenţele de gen are adînci

ascendenţe istorice în cultura occidentală. Ideea dihotomiei femeie - bărbat este prezentă în filozofia

vestică începînd de la Aristotel, Aquinas, Bacon, Descartes, continuînd cu teoriile liberale ale lui

Locke şi romantismul lui Rousseau. Femeile erau privite ca un depozit al trăsăturilor nonmasculine,

o altă latură a bărbaţilor. De exemplu, modelul ştiinţific dezvoltat de Bacon era bazat pe diferenţa

dintre raţionalitatea bărbatului şi pasiunea, emotivitatea, lascivitatea femeii. Pentru o lungă perioadă

de timp femeile au fost asociate cu natura şi emoţiile, iar bărbaţii cu raţiunea, progresul tehnologic

şi civilizaţia .

Aceeaşi atitudine în abordarea diferenţelor de gen fost continuată şi în şcoala psihanalitică.

Freud S. îi conferă masculinităţii şi anatomiei masculine statutul de standard uman, iar feminitatea

şi anatomia femeii le consideră devieri de la acest standard. Teoriile psihodinamice postfreudiene,

de asemenea, descriu experienţa feminină ca fiind divergentă faţă de cea masculină. De exemplu,

Erikson E.N consideră că identitatea feminină este îndreptată spre interior, are un “design” somatic

care ascunde o predestinaţie psihologică, biologică şi etică de a purta de grijă copiilor, “copilăriei

umane” în general, iar identitatea masculină este identificată cu spaţiul extern, care presupune

intruziune, dinamism, mobilitate. Teoria rolurilor sexuale a lui Parsons T., teorie care a dominat

abordările sociale între 1950–1960, de asemenea, exagerează diferenţele femeie-bărbat. Parsons

consideră că bărbaţii sînt „instrumentali” şi femeile „expresive”, ceea ce presupune că bărbaţii sînt

orientaţi spre scop, iar femeile spre sentimente şi comunicare, relaţionare, trăsături comunitare.

Teoria rolurilor sexuale a fost salutată drept una ce oferea baze ştiinţifice pentru delimitarea sferelor

masculine şi feminine. Astfel, era acceptată opinia conform căreia trăsăturile bărbaţilor îi fac

compatibili cu munca remunerată şi viaţa publică, iar femeile deţin întîietatea în cazul trăsăturilor

altruiste şi comunitare, considerînd secundare necesitaţile lor în raport cu cele ale familiei şi

cominităţii. Parsons era de părerea că această departajare de sfere masculine şi feminine era

funcţională, reducea competiţia şi conflictul în familie şi oferea o relaţionare armonioasă. Această

teorie a rolurilor a lui Parsons a stabilit mai tîrziu criteriile pentru delimitarea indivizilor şi

familiilor “normale” de cele “patologice şi patogenice”. Toate aceste teorii au subestimat

similitudinile dintre bărbaţi şi femei şi au accentuat diferenţele, marcînd ideologia „gender” pînă în

anii ’70 ai sec. XX [66].

În ultimele decenii atitudinea cercurilor ştiinţifice faţă de problema diferenţelor de gen s-a

modificat, cercetătorii preferînd să ofere explicaţii în cazul diferenţelor de gen decît să le califice

drept realităţi irevocabile, încercînd, în special, să atenţioneze asupra legăturii puternice dintre

diferenţele de gen şi stereotipurile de gen. Miroiu M., şi Dragomir O. (2002) definesc stereotipurile

de gen „ca fiind sisteme organizate de credinţe şi opinii consensuale în legătură cu caracteristicile

13

femeilor şi bărbaşilor, precum şi despre calităţile presupuse ale masculinităţii şi feminităţii.

Trăsăturile pe care oamenii le asociază bărbaţilor şi femeilor au un caracter nu numai descriptiv, ci

şi prescriptiv. Credinţele stereotipuri ne spun nu numai cum sînt femeile şi bărbaţii, ci şi cum ar

trebui să fie” [40, p. 341]. În cercetările sale dedicate diferenţelor de gen cercetătoarea americană

Chodorow N. (1978), la fel, abordează tema caracterului prescriptiv al stereotipurilor de gen,

menţionînd că fetele şi băieţii trec prin experienţe de formare identitară diferită în primii ani de

viaţă, fiind incluşi într-un aranjament social, în care femeile au răspunderea exclusivă de creşterea

copiilor. Identitatea fetelor se bazează pe similaritatea şi ataşamentul faţă de mamă, pe cînd

identitatea băieţilor se focusează pe diferenţe, separare şi independenţă. Autoarea consideră că

aceste experienţe rezultă în diferenţe de gen în structura personalităţii şi necesităţi psihologice

diferite la maturitate. Femeile dezvoltă motivaţia profundă de a avea copii, bărbaţii îşi dezvoltă

capacitatea de a se încadra în structurile profesionale. Respectiv, consideră Chodorow, structura

socială produce personalităţi gender (gendered personalities), care reproduc, la rîndul lor, structura

socială [4].

Acestor reflecţii teoretice le-au urmat cercetări metodologice, al căror scop era să ateste

prezenţa sau absenţa diferenţelor de gen. Primul studiu în acest domeniu aparţine lui Maccoby E.E.

şi Jacklin C.N. Aceşti autori realizează o revizuire comprehensivă a literaturii de specialitate

publicată pînă în 1974. Autorii au investigat peste 2000 de studii privind diferenţele de gen

referitoare la trăsăturile de personalitate sau abilităţi intelectuale, comparînd studiile care au

raportat diferenţe semnificative din punct de vedere statistic cu studiile care nu au identificat,

statistic, diferenţe semnificative. Maccoby E. E. şi Jacklin C.N. disting următoarele consideraţii

privind diferenţele dintre sexe:

a) fetele sînt mai sociabile decît băieţii, mai influenţabile, au un respect de sine mai puţin

accentuat, sînt influenţate mai mult de ereditate, sînt mai puţin motivate de reuşită, sînt mai

“auditive”, învaţă mai mult pe de rost, se dovedesc mai pricepute la simplele exerciţii

repetitive;

b) băieţii dovedesc un nivel mai ridicat de dezvoltare cognitivă, au un spirit mai analitic, sînt mai

influenţaţi de mediu, sînt mai “vizuali” [106, pag. 231].

La momentul publicării studiului aceste concluzii pretindeau la statutul de realităţi

incontestabile. Ulterior, alte cercetări focusate pe aceleaşi variabile au infirmat majoritatea

concluziilor lui Maccoby şi Jacklin, astfel înaintîndu-se o altă supoziţie – cea a fluctuaţiei variabilei

„gender” în funcţie de schimbările socioculturale.

În baza lucrărilor semnate de Sachs-Ericsson N., Ciarlo, J. (2000), Grus L. (2001) putem afirma

că în ultimii ani studiile referitoare la această tematică au prezentat un punct de vedere mai puţin

14

uniformizat [130, 57]. Chiar dacă cercetările care şi-au propus drept scop să minimalizeze

diferenţele de gen sînt mai puţine, totuşi psihologii se întreabă cît adevăr conţin reprezentările

stereotipizante cu privire la configuraţia psihocomportamentală. Cercetări şi metaanalize ulterioare

au demonstrat că, dacă se verifică mai atent itemii testelor şi natura loturilor investigate, diferenţele

se vor micşora şi, pe de altă parte, datorită schimbărilor structurale sociale, însăşi capacităţile şi

performanţele testate psihologic se modifică.

Cercetătorii care pledează pentru minimalizarea diferenţelor de gen nu adoptă o poziţie

tranşantă, ci una ce reclamă luarea în considerare a unor factori care ar putea să influenţeze

rezultatele studiilor precedente şi, respectiv, părerile şi concluziile cercetătorilor. De exemplu,

autorii care au comentat rezultatele obţinute de Maccoby şi Jacklin au replicat că iniţial studiile ce

atestau diferenţe de gen aveau o probabilitate mai mare de a fi publicate decît studiile ce nu

prezentau vreo diferenţă semnificativă. Alţi autori consideră că anumite dimensiuni prezentate de

Maccoby şi Jacklin drept “diferite“ corespund unor consensuri stereotipizate privind diferenţele

dintre sexe. În plus, studii recente infirmă unele diferenţe dovedite anterior. De exemplu, o

metaanaliză mai recentă a diferenţelor de sex privind procesele cognitive a arătat că subiecţii de sex

feminin obţin o performanţă mai mare în comparaţie cu subiecţii de sex masculin, astfel infirmînd

rezultatele studiilor anterioare. Feingold A. (1988), de exemplu, afirmă că, exceptînd performanţele

şcolare de nivel secundar la matematică, în SUA, cea mai mare parte a diferenţelor între sexe în

aptitudinile intelectuale au dispărut total [14]. Dintre noile abordări ale diferenţelor de gen cea mai

conciliantă pare a fi teoria androginităţii expusă că către Bem S.L. Bem consideră că atît

caracteristicile feminine, cît şi cele masculine se pot dezvolta la acelaşi individ, ambele tipuri de

caracteristici manifestîndu-se în funcţie de situaţie. Teoria androginităţii propune o personalitate

mai sănătoasă şi eficientă din punct de vedere psihologic, care ar încadra atît calităţi feminine, cît şi

masculine [158].

Toate aceste controverse converg spre următoarea concluzie: atunci cînd ne referim la problema

existenţei reale a unor diferenţe între bărbaţi şi femei, trebuie să ţinem cont nu doar de fundalul

biologic, ci şi de impactul factorilor psihologici, sociali şi culturali. Studiile de ultimă oră

demonstrează că diferenţele stabilite între sexe sînt sensibile la modificările mediului şi repun şi mai

imperios în discuţie problema identificării corecte a diferenţelor de gen.

15

I.1.2. Abordări teoretice referitoare la diferenţele de gen în stările depresive

În prezent problema diferenţelor de gen în stările depresive se înscrie în contextul discuţiilor

menţionate mai sus. Ultimele două decenii în lucrarile de referinţă s-a comentat mult incidenţa

depresiei la femei şi bărbaţi. În accepţiunea unor autori notorii în domeniu cum ar fi Wessman

M.M. şi Klerman G.L. (1977), Nolen-Hoeksema, S., (1987), Kendler, K. S. (1998), Lemperiere, Th.

(1996) raportul dintre stările depresive la femei şi stările depresive la bărbaţi este de 2:1 [151, 109,

84, 89].

Conform studiilor semnate de Agnold, A., Castello E.J., Worthman C.M. (1998), Nolen-

Hoeksema S., Girgus J.S, (1994), Brooks-Gun, J., Petersen, A. (1991) diferenţele de gen în stările

depresive îşi au emergenţa în adolescenţa timpurie şi persistă pe tot parcursul maturităţii [1, 112,

13]. Cu toate că după părerea autorilor menţionaţi existenţa diferenţelor de gen în depresie este o

realitate incontestabilă, cauzele acestei diferenţe nu sînt elucidate suficient, încît să permită o

evaluare tranşantă. Pînă la vîrsta de 12 ani diferenţierea de gen a depresiei schiţează o altă

proporţionalitate ce redă uneori o preponderenţă masculină. Începînd însă cu vîrsta de 13 ani

subiecţii de gen feminin prezintă un nivel mai ridicat al depresiei. Teoreticienii abordării

“tradiţionale” ce se focusează pe preponderenţa subiecţilor de sex feminin în stările depresive

invocă în primul rînd diferenţele biologice dintre sexe, diferenţe ce se accentuează în pubertate.

În ultimii ani opiniile asupra diferenţelor de gen în stările depresive s-au diversificat, cealaltă

extremă fiind reprezentată de cercetători precum Page S., (1999), Hammen C.L. (1977), Sachs-

Ericsson N., Ciarlo, J. (2000) care consideră că în urma unor reevaluări sexele s-ar plasa la capitolul

depresie într-un raport de egalitate [114, 62, 63, 130]. Reformularea acestei probleme deplasează

centrul atenţiei de la determinismul biologic la factorii ce ţin de contextul social şi psihologic.

Autorii noilor abordări susţin că multe dintre diferenţele de gen sînt rezultatul normelor şi

expectanţelor impuse de societate. Astfel, interpretările de ultimă oră în diferenţierea „gender” a

stărilor depresive evoluează de la supoziţia preponderenţei feminine – un dat invariabil şi

implacabil - spre alte supoziţii, ale căror autori consideră că diferenţele de gen în stările depresive

sînt rezultatul unei generalizări pripite. Prezentăm în continuare atitudinea diferitor abordări

ştiinţifice în încercarea de a explica diferenţele de gen în depresie, folosind în expunerea

materialului teoretic formula vulnerabilităţii masculine şi vulnerabilităţii feminine pentru depresie.

16

Vulnerabilitatea feminină pentru depresie

În contextul discuţiilor referitoare la diferenţele de gen în stările depresive şi-au expus părerea

numeroşi autori, printre care Weissman M.M., Klerman G.L., Wolk, S.L., Kendler K. S.,

Lemperiere Th., Nolen-Hoeksema S., Culbertson, F. M. care consideră că subiecţii de sex feminin

reprezintă sexul mai depresiv, invocînd şi argumente care să demonstreze realitatea vulnerabilităţii

feminine pentru depresie [apud. 32].

• Susceptibilitatea biologică.

Explicaţia biologică a diferenţierii de gen invocă schimbările hormonale ce intervin în

organismul femeii în timpul gravidităţii, perioadei de postpartum şi menopauzei. Supoziţiile în

cazul studiilor axate pe această problemă se referă la faptul că schimbările la nivelul hormonilor

feminini reproductivi reprezintă o cauză a vulnerabilităţii crescute în cazul tulburărilor depresive la

subiecţii de sex feminin. Un argument în plus invocat de adepţii acestei abordări etiologice este şi

faptul că în cazul eşantioanelor de preadolescenţi stările depresive la subiecţii de sex feminin sînt

destul de rare şi de fapt se evidenţiază o uşoară preponderenţă masculină. Astfel, autori precum

Phylliss A. H., Phame M. C., (2002) Lewinsohn P.M., Rhode R. M., Seeley J.R., (2001) susţin că

odată cu pubertatea fetele încep să prezinte rate mai înalte ale stărilor depresive, riscul simptomelor

depresive crescînd dramatic [122, 92].

Un alt argument în favoarea acestei abordări îl constituie numărul considerabil de femei care

acuză schimbări moderate de dispoziţie în timpul ciclului menstrual. Parry B.L., în studiul său

„Hormonii sexuali şi vulnerabilitatea pentru depresie”, susţine că aproximativ 4% dintre femei

acuză schimbări de dispoziţie destul de severe pentru a corespunde criteriiilor DSM-IV pentru

tulburarea disforică premenstruală [apud. 90].

Relevante se consideră şi schimbările hormonale ce apar în perioada puerperală (perioada de la

fecundaţie pînă la sfîrşitul perioadei de lăuzie). În timpul gravidităţii nivelul hormonilor secretaţi de

“corpus luteum” şi de placentă creşte în mod impresionant. De exemplu, în săptămînile 8-38 de

gestaţie, progesteronul creşte de 7 ori, estradiolul de 130 de ori şi prolactina de 18 ori. Cauza

acestor schimbări hormonale rezidă în faptul că placenta este un organ endocrin care produce

hormoni, dintre care unii psihoactivi.

Alt argument invocat este maniera diferită de activitate a neurotransmiţătorilor: se consideră că

diferenţele în activitatea serotoninei condiţionează diferenţe în manifestarea depresiei la bărbaţi şi

femei. S-a constatat că neurotransmiţătorii sînt în raport direct cu comportamentul individului. În

17

reglarea dispoziţiei psihice s-a dovedit a fi implicată în special serotonina. Unii autori invocă

„modelul serotoninei” în explicarea diferenţei de gen în depresie. Lepage P. şi Steiner M. (1991)

susţin că insuficienţa serotoninică cauzează mai des depresie la femei şi agresivitate la bărbaţi.

Bărbaţii depresivi sînt mai predispuşi decît femeile la acte suicidare, legătura dintre comportamentul

suicidar şi deficienţa serotoninică fiind demonstrată. Se consideră, de asemenea, că în creierul

masculin serotonina se sintetizează la un nivel mai înalt decît la femei. Un nivel scăzut al

serotoninei s-a sugerat că este implicat în diverse psihopatologii, inclusiv depresia, siucidul,

agresivitatea, anxietatea, bulimia.[apud. 32]

Astfel, conform abordărilor biologice privind etiologia diferenţelor de gen în vulnerabilitatea

pentru depresie, subiecţii de sex feminin sînt supuşi unei fatalităţi biologice în cazul tulburărilor

depresive.

• Socializarea sex-stereotipică.

Socializarea de gen este o componentă a procesului general de socializare prin care se învaţă, se

asimilează şi se transmit normele de gen ale momentului şi ale locului încurajîndu-se sau

descurajîndu-se anumite comportamente şi atitudini de gen considerate potrivite din punct de vedere

social şi cultural [40]. Autori precum Ruble T. H., Cohen R., Ruble D. N. (1984) insistă, prin

invocarea factorilor de natură socială şi culturală, asupra unei mai mari certitudini şi transparenţe

privind emergenţa deferenţelor de gen în cazul stărilor depresive [129]. Se consideră că socializarea

sex-stereotipică determină diferenţe de gen în vulnerabilitatea pentru depresie. Cu toate că apariţia

unor diferenţe de gen clare în depresie se conturează în adolescenţă, iar preadolescenţa generează

chiar o uşoară preponderenţă masculină, perspectivele evolutive plasează, din punct de vedere

cronologic, originile vulnerabilităţii feminine pentru depresie în copilărie. Autorii care optează

pentru această poziţie consideră că părinţii şi educatorii au expectaţii diferite pentru băieţi şi fete şi

le educă fetelor anumite trăsături de caracter ce condiţionează vulnerabilitătea feminină pentru

depresie. Ruble D.N. susţine că părinţii au expectaţii diferite pentru băieţi şi fete, inclusiv

convingerea că fetele trebuie să fie mai interesate de îngrijirea celorlalţi şi mai influenţate de

evaluarea mediului, iar băieţii, graţie expectanţelor congruente cu rolul masculin, devin mai

independenţi. În conformitate cu această teorie, socializarea sex-stereotipică condiţionează un

sentiment redus de autosuficienţă şi de autocontrol şi o preocupare exacerbată pentru evaluarea

socială la subiecţii de sex feminin. Socializarea sex-stereotipică practicată de părinţi şi educatori

conduce la profilarea diferenţelor de gen în conceptul de sine şi în vulnerabilitatea depresivă la fete

şi băieţi. Aceste diferenţe în procesul de socializare pun bazele viitoarei vulnerabilităţi depresive

mai accentuate în cazul subiecţilor de sex feminin.

18

• Abuzul sexual.

Autori printre care Marceli D., Berthaut E. (2007) sînt unanimi în concluzia lor că adolescenţii

care au suferit abuzuri sexuale prezintă un risc ridicat de a dezvolta depresii, din cauza unei stime

de sine scăzute, a unui sentiment de neputinţă şi frecventelor idei de culpabilitate [99]. Se consideră

că abuzul sexual timpuriu poate fi una dintre cauzele viitoarelor tulburări depresive, fetele fiind

mult mai des decît băieţii victime ale abuzului sexual în copilărie şiadolescenţă. De exemplu,

Notman G. M. (1989) susţine că 17% dintre femei trăiesc experienţa unui abuz sexual pînă la vîrsta

de 21 de ani, aceste traumatisme constituind un risc major pentru stările depresive la vîrsta adultă

[apud. 87].

• Dezavantajele statutului social al femeii.

Teoriile socioculturale referitoare la vulnerabilitatea sporită a subiecţilor de sex feminin pentru

depresie sugerează că această vulnerabilitate este o consecinţă a statutului social scăzut al femeii.

După cum susţin mai mulţi cercetători în acest domeniu precum Bandura A. (1986), Miller C.

(1976), Seligman M. (1975), Nolen-Hoeksema S. (1990), din cauza statutului social precar femeile

trăiesc experienţa mai multor evenimente de viaţă negative şi deţin mai puţin control asupra

aspectelor importante ale vieţii [110].

Teoria “neajutorării învăţate” emisă de Seligman M. (1975) presupune că imaginea stereotipică

condiţionată social determină formarea unui set cognitiv incompatibil cu afirmarea de sine în cazul

subiecţilor de sex feminin, acest set cognitiv fiind în permanenţă reîntărit de expectanţele şi

circumstanţele sociale. Conform acestei ipoteze, valorile “feminităţii” în accepţiunea lor clasică sînt

redefinite ca o variantă a “neajutorării învăţate”, caracteristică depresiei. Tinerele fete învaţă să fie

neajutorate pe parcursul socializării şi aceasta dezvoltă un repertoriu limitat de reacţii la stres şi

adversităţi. Aceste autoimagini şi expectaţii sînt internalizate în copilărie şi, respectiv, adolescentele

ajung să considere că stereotipul feminităţii redă o situaţie expectată şi normativă [apud 64, pag.

85].

În acelaşi context, Nolen-Hoeksema S. (1987, 1991) sugerează că lipsa puterii sociale în cazul

femeilor contribuie la tendinţa de a se angaja tot mai des în ruminaţii negative în cazul intervenţiei

unui distres. Ruminaţia negativă implică focusarea pasivă şi repetitivă pe simptomele depresive

(“sînt atît de obosită”, “sînt lipsită de motivaţie”) şi pe semnificaţia şi consecinţele distresului (“ce

se întîmplă cu viaţa mea?”). După cum relevă studiile efectuate de Butler C. şi Nolen-Hoeksema S.,

(1994), Nolen-Hoeksema, Larson, J., Grayson, C. (1999), subiecţii de sex feminin sînt mai

predispuşi decît subiecţii de sex masculin pentru astfel de ruminaţii şi pentru focusarea pe emoţii

19

atunci cînd sînt trişti sau depresivi [110]. Subiecţii de sex feminin se implică în astfel de meditaţii

deoarece sînt în căutarea posibilităţilor de a controla mediul şi propriul distres, dar, simţindu-şi

ineficacitatea în acest aspect, rămîn fixaţi pe procesul ruminativ. În această ordine de idei,

numeroase studii relevă că persoanele care se implică în procese ruminative în cazul distresului

acuză perioade mai lungi şi severe de depresie şi sînt mai predispuse să dezvolte tulburări depresive

decît cele mai puţin implicate în astfel de procese.

Unele din cele mai des invocate dezavantaje ale statutului social al femeii sînt suprasolicitarea

profesională şi casnică şi poziţia inechitabilă a femeii în relaţiile heterosexuale. Rolul social al

femeii presupune suprasolicitare la serviciu şi la domiciliu, îngrijirea celorlalţi membri ai familiei.

Gove W.R. şi Herb T. (1973) consideră că supraîncordarea şi multitudinea de roluri suprasolicitante

contribuie la un distres general, care deseori în cazul subiecţilor de sex feminin se manifestă prin

stări depresive [apud. 51]. Alt motiv pentru starea de nervozitate a femeilor poate fi faptul că

deseori contribuţia acestora deseori nu este apreciată. Jack C. (1991), promotoarea teoriei

sacrificiului de sine, susţine că femeile deseori sînt nevoite să treacă sub tăcere opiniile, revolta,

dorinţele lor, astfel identificîndu-se cu rolul persoanei care are grijă de atmosfera emoţională într-o

relaţie [apud. 58]. Autorii citaţi mai sus consideră că toate aceste circumstanţe stresante îşi aduc

contribuţia “patogenă” în cazul depresiei feminine.

În acelaşi timp, incidenţa sporită a ratelor depresiei, în special, la femeile tinere, manifestată

prin tentative de suicid şi prin numărul crescînd de femei asistate la clinicile cu tratament

ambulatoriu, a promovat discuţii referitoare la rolul posibil al schimbărilor istorice recente şi al

presiunilor psihopatogenice ale vieţii moderne. Expectaţiile crescînde, multitudinea evenimentelor

de viaţă, separarea şi pierderea relaţiilor de afiliere - toate aceste schimbări reprezintă factori de risc

ai depresiei, prin care se manifestă stresorii vieţii sociale. Se presupune că aceşti factori au un

impact mai mare asupra subiecţilor de sex feminin din cauza poziţiei lor sociale mai vulnerabile.

Expectaţiile crescînde, accesul la noile oportunităţi, eforturile de redresare a inegalităţilor sociale de

către femei - aceşti factori au fost sugeraţi în încercarea de a explica tendinţa de creştere a

tulburărilor depresive la femei [129].

Unii specialişti presupun că ratele depresiei pot creşte nu doar atunci cînd lucrurile merg foarte

rău, dar şi atunci cînd există o posibilitate de ameliorare şi intervine discrepanţa dintre aspiraţiile în

creştere şi posibilitatea de realizare a acestor aspiraţii. Mişcarea feministă, legislaţia şi eforturile de

îmbunătăţire a oportuniţăţilor educaţionale şi de angajare în cîmpul muncii au dus la creşterea

expectaţiilor. Însă realizările sociale şi economice deseori nu concordă cu promisiunile,

perpetuîndu-se practicile discriminatorii. Aceste noi expectaţii, la fel, pot provoca conflicte

intrapsihice, în special, la femeile implicate în sarcinile familiilor tradiţionale, dar care îşi doresc în

20

acelaşi timp angajarea şi recunoaşterea profesională şi socială. Creşterea numărului de sinucideri şi

atentate de suicid printre femei sugerează că schimbările sociale presupun un cost psihologic pentru

multe dintre ele. În acelaşi timp, teoreticienii abordării psihosociale a depresiei manifestă o

atitudine optimistă, considerînd că schimbările pe termen scurt pot fi distructive, dar pe termen

lung va fi dobîndit un nou echilibru şi rata femeilor în tulburările depresive se va micşora. O

asemenea schimbare ar putea fi o confirmare a supoziţiei conform căreia preponderenţa feminină în

cazul depresiei este cauzată de dezavantajele psihologice ale rolului social al femeii [175].

Există unele supoziţii care sugerează că odată ce comportamentele între sexe vor deveni

similare, femeile vor începe să folosească strategii de coping similare cu cele ale bărbaţilor. De

asemenea, se consideră că odată cu uniformizarea modurilor de viaţă ar putea interveni o

uniformizare gender a problemelor psihologice. De exemplu, ar putea creşte rata femeilor în

cazurile legate de alcoolism, suicid şi crime. Respectiv, ratele pe sexe în cazul depresiei vor tinde să

devină egale din cauza creşterii incidenţei stărilor depresive la bărbaţi care se va datora schimbării

rolului femeii şi incertitudinii crescînde referitoare la rolul masculin.

Vulnerabilitatea masculină pentru depresie

Dintr-o perspectivă diferită, alţi cercetători precum Hammen C.L., Padesky C.A. (1977), Page

S. (1999), Sachs-Ericsson N. (2000) ş.a. sugerează că diferenţele în ratele masculine şi cele

feminine ale depresiei sînt consecinţe “artefactuale” ale socializării rolului de gen [62, 114, 130].

Adepţii acestei perspective încearcă să argumenteze existenţa vulnerabilităţii masculine, concept

care nu este compatibil cu imaginea bărbatului în societatea tradiţională şi, respectiv, puţin

operaţionalizat în abordările teoretice şi cercetările metodologice.

După cum se atestă în lucrările autorilor menţionaţi, diferenţele de gen în stările depresive sînt

influenţate şi de diferenţele de gen în experienţa şi exprimarea depresiei, ceea ce face femeile mai

predispuse să identifice simptome depresive, să solicite ajutor, să-şi exteriorizeze suferinţele, să-şi

permită să fie etichetate din punct de vedere psihiatric şi tratate ca fiind depresive. Bărbaţii au o

atitudine refractară faţă de exteriorizarea simptomelor depresive, solicitarea ajutorului psihiatric sau

psihologic fiind incongruentă cu rolul de gen masculin tradiţional şi cu accepţiunea tradiţională a

masculinităţii. Problematica rolurilor sociale şi a “onestităţii” manifestării distresului psihologic,

impactul socialului asupra comportamentului uman reprezintă probleme abordate de mai mulţi

autori în ultimele decenii, inclusiv la capitolul diferenţelor de gen în stările depresive. În această

ordine de idei, Gore S. Şi Mangione T.W. (1983) presupun că sănătatea mintală a femeilor şi

bărbaţilor va fi cu atît mai similară, cu cît mai asemănătoare vor deveni rolurile lor de gen [51].

21

În baza analizei abordărilor teoretice dedicate acestei probleme, am sistematizat argumentele

care confirmă ideea vulnerabilităţii masculine pentru depresie:

• Socializarea sex-stereotipică

În această ordine de idei este important de menţionat că socializarea sex-stereotipică poate fi

depresogenă şi pentru subiecţii de sex masculin, nu doar pentru subiecţii de sex feminin. Deja am

menţionat că părinţii şi educatorii au expectaţii diferite pentru fete şi pentru băieţi. Considerăm că

procesul de socializare al băieţilor într-un context tradiţional poate condiţiona distres subiecţilor de

sex masculin în adolescenţă şi maturitate cel puţin prin următoarele două expectaţii educative:

- prin restricţiile privind exprimarea emoţiilor, în special, în cazul acelor stări afective care nu

sînt compatibile cu rolul masculin tradiţional, cum ar fi, bunăoară, stările depresive;

- prin expectaţii tradiţionaliste, în sensul rolului de gen, cum ar fi obsesia pentru succes, pentru

putere financiară şi generală, expectaţii şi „programări” care pot fi, în mod special, depresogene

în contextul socioeconomic al Republicii Moldova.

• Promovarea egalităţii de gen şi schimbarea echilibrului între genuri

Schimbarea echilibrului între genuri se manifestă în primul rînd prin emanciparea sexului

feminin, implicarea femeilor în domenii ce tradiţional au aparţinut bărbaţilor, creşterea, uneori în

defavoarea bărbaţilor, a potenţialului financiar al femeilor. Toate aceste schimbări

psihosocioeconomice pot condiţiona subiecţilor de sex masculin frustrări şi sentimente de confuzie

privind rolurile de gen. La fel, promovarea egalităţii de gen impune subiectul de sex masculin să-şi

revadă patternul atitudinal şi comportamental.

• Preponderenţa masculină în cazul consumului de droguri şi alcool

S-a constatat că majoritatea persoanelor dependente de droguri şi alcool sînt de sex masculin.

Femeilor le este caracteristică manifestarea tipică a depresiei, iar manifestarea depresiei prin

echivalente depresive cum ar fi consumul de alcool, de droguri, comportamentele antisociale,

criminalitatea, izolarea de familie reprezintă un fenomen preponderent masculin şi care trebuie luat

în consideraţie în cercetarea diferenţierii de gen a depresiei.

Un şir de autori precum Wessman M.M. şi Klerman G.L., (1979), Wolk S.L. (1995) consideră

că rata înaltă a alcoolismului în cazul bărbaţilor reflectă aceiaşi factori etiologici ca şi în cazul

depresiei feminine. Klerman şi Weissman (1980) au ajuns la concluzia ce confirmă viabilitatea unui

paradox: societatea tolerează femei depresive şi bărbaţi alcoolici, mai puţin însă situaţia inversă –

bărbaţi depresivi şi femei alcoolice [151, 156].

La fel, în urma studiilor efectuate, Hammen C.L. şi Doyle P. S., (1978) au atenţionat asupra

faptului că bărbaţii mult mai des decît femeile primesc un feedback negativ în cazul în care îşi

22

verbalizează simptomele depresive [63]. Astfel, ratele mai înalte ale bărbaţilor în cazul consumului

de substanţe şi al comportamentului antisocial ar reprezenta o cale acceptată de societate pentru a-şi

exprima dificultăţile existenţiale.

• Preponderenţa masculină în cazul suicidului

În cartea sa „Sinuciderea. Studiu în perspectivă biopsihosocială” Doina Cosman susţine că o

caracteristică a suicidului la adolescenţi este dramatica diferenţă între suicidul masculin şi cel

feminin, reprezentată de o rată de 4:1 în favoarea sexului masculin [30]. Conform autoarei, statistici

ale anilor 1988-1990 atestă faptul că şi la vîrsta adultă rata suicidului masculin este superioară celei

a suicidului feminin. La fel, autori străini precum Langhinrichen-Rohling J., Meehan C.L. (1998),

Shaffer D. şi Hicks R.C. (1994) demonstrează că bărbaţii deţin preponderenţa faţă de femei în cazul

suicidului, rata frecvenţei suicidului fiind de 4 ori mai mare la subiecţii de sex masculin decît la

subiecţii de sex feminin [88].

Conform estimărilor internaţionale ale ratei sinuciderilor vizînd grupa de vîrstă între 15-24 de

ani pentru anul 1992, ratele suicidului complet pentru subiecţii de sex masculin erau de 21,9 la 100

000 de locuitori şi 3,7 la 100 000 de locuitori pentru subiecţii de sex feminin. Aceste constatări sînt

importante, ţinînd cont de comorbiditatea suicidului cu tulburările depresive. Cercetările în acest

domeniu relevă că eforturile exacerbate de afirmare ale subiecţilor de sex masculin, miza lor

obsesivă pe masculinitate şi succes, reticenţa faţă de asistenţa psihiatrică şi psihologică, frica de

stigmatizare au deseori un efect suicidar.

• Influenţa stereotipurilor sociale asupra exteriorizării simptomelor depresive

Unul dintre aspectele care, la fel, pare să compromită opiniile ortodoxe în cazul depresiei şi

diferenţelor de gen este problema relatării diferenţelor. Autori precum Hammen C.L., Padescky

C.A. (1977), Page S. (1999), Sachs-Ericson N. (2000) ş.a. consideră că subiecţii de sex masculin ar

putea fi la fel de depresivi ca şi subiecţii de sex feminin, dar mai puţin predispuşi să-şi exteriorizeze

simptomele depresive. Acest aspect, consideră ei, a fost neglijat de unii cercetători focusaţi pe

diferenţele de gen în tulburările depresive.

Price R., Phares J., McCormick N. Şi Hide J. (1989) au stabilit că există probabilitatea ca

femeile să nu fie mai depresive decît bărbaţii, doar că bărbaţii sînt tentaţi să nu raporteze corect

simptomele sau să-şi mascheze depresia prin diferite modalităţi. Hammen C. L. (1989),

Freudenberger H. (1987) de asemenea atenţionează asupra strategiilor prin care subiecţii de sex

masculin încearcă să-şi ascundă simptomele depresive [apud 62].

Vredenburg K., Krames L. şi Flett G. (1986) au ajuns la concluzia că pacienţii depresivi de sex

masculin, internaţi psihiatric, îşi “maschează” simptomele depresive atunci cînd sînt supuşi testării

23

după Inventarul de Depresie Beck, afişîndu-şi doar anumite simptome care să fie congruente cu

rolul de gen. La fel, aceiaşi autori sugerează că bărbaţii ascund prezenţa simptomelor depresive,

fiind preocupaţi de evaluarea socială, deoarece imaginea bărbatului depresiv continuă să fie mai

negativă şi mai atipică decît imaginea femeii depresive [apud 114].

Page S. şi Bennesch S. (1991) au stabilit că în timp ce, în situaţia de testare, rezultatele

subiecţilor de sex feminin în cazul Inventarului de Depresie Beck nu erau afectate de cerinţele

rolului de gen, subiecţii de sex masculin au prezentat scoruri mai mici pentru depresie atunci cînd

ştiau că este testată depresia, în comparaţie cu cazurile cînd li s-a spus că itemii se referă la

problemele cotidiene, fără a fi menţionată depresia. [114]

În acest context se presupune că rezultatele studiilor pot fi afectate de aceste trişări şi, respectiv,

evaluată greşit rata simptomelor depresive. Această tendinţă de mascare a simptomelor este

condiţionată de faptul că o ideaţie şi un comportament depresiv nu corespund rolului de gen

masculin vehiculat de stereotipurile sociale. Totodată, aceleaşi stereotipuri atribuie

comportamentului feminin depresiv statutul de realitate firească.

Dificultatea în identificarea şi verbalizarea emoţiilor, cunoscută sub termenul de “alexitimie”,

are, la fel, un rol important în exteriorizarea simptomelor depresive. Termenul de alexitimie a fost

inclus în terminologia psihiatrică şi psihologică în 1972 de către Peter E. Sifneos. Pe parcursul

anilor ’50 şi ’60 ai secolului trecut psihiatrii Peter S. Sifneos şi John C. Nemiah, lucrînd cu pacienţi

psihosomatici, ajung la concluzia că un număr considerabil de pacienţi psihosomatici prezintă

dificultăţi enorme în conştientizarea şi verbalizarea propriilor trăiri afective. Termenul alexitimie

provine din limba greacă şi are următoarea etimologie: „a” – lipsă, „lexis” – cuvînt, „thymia” –

afectivitate, sentiment, emoţie. Alexitimia este asociată cu incapacitatea individului de a-şi

verbaliza trăirile sale afective din cauza dificultăţilor de conştientizare a acestor trăiri, lipsei

suportului imaginativ necesar acestei acţiuni, confuziei dintre simptomele somatice şi cele afective

şi gîndirii orientate în exterior [18].

Însuşi Sifneos prezintă conceptul său în felul următor: „Alexitimia presupune viaţă fantasmatică

săracă, ce condiţionează o formă de gîndire utilitară, tendinţa de a se implica în acţiuni pentru a

evita conflictele şi situaţiile stresante, restricţie marcată în expresia emoţiilor şi, în mod special,

dificultatea de a găsi cuvinte pentru a-şi descrie trăirile afective” [135].

Sifneos defineşte conceptul de alexitimie prin patru dimensiuni importante ce comportă:

- componentă afectivă:

• incapacitatea de a-şi exprima verbal afectele;

• sărăcirea vieţii imaginative.

24

- componentă cognitivă:

• recurgerea la acţiune;

• gîndire cu conţinut pragmatic, utilitar.

Ulterior, noul concept a provocat interes în rîndul psihiatrilor şi un număr mare de cercetări au

fost focusate asupra acestui concept. Numeroase studii care au urmat conceptualizării lui Sifneos, în

special cele semnate de Taylor, au finisat prin conluzii similare celor ale lui Sifneos, alexitimia fiind

definită ca un concept multidimensional organizat în jurul a patru axe. Taylor, în 1997, evidenţiază,

la fel ca şi Sifneos, componenţa emoţională centrată pe un deficit în recunoaşterea şi identificarea

emoţiilor şi o componentă cognitivă centrată pe dificitul de reverie şi un mod de gîndire concret

versus unul introspectiv. Primele două dimensiuni ale componentei afective corespund unei

perturbări a afectivităţii, ultimele două fiind asociate cu conceptul de gîndire operatorie propus de

şcoala pariziană a lui Marty şi De’Uzan [apud. 139].

Sweet şi Freidman se referă la alexitimic folosind sintagma “analfabetul emoţional”, iar Lupan-

Plozza B., Poldinger W., Kroger F., referindu-se la alexitimie şi bolnavii psihosomatici, susţin că

această categorie de bolnavi „pot fi adaptaţi bine la ambianţă, astfel ei pot înşela nu doar oamenii

din preajma lor printr-un aer de mulţumire, ci şi pe ei înşişi, poate pe durata a mulţi ani. Chiar şi

atunci cînd vin la doctor pentru simptomele lor, o fac cu iluzia de a nu avea nici o problemă

emoţională” [94, pag. 25].

Este important de menţionat că, fiind descris iniţial la pacienţii psihosomatici, conceptul

alexitimiei a condiţionat ulterior noi paradigme, devenind un concept transnozografic. Acest

concept a început să fie utilizat şi în raport cu subiecţii sănătoşi, în cazul cărora se menţionează

despre tendinţe sau trăsături alexitimice. Într-un studiu realizat de Loas G. şi Fremaux D., pe un lot

de 446 subiecţi sănătoşi, a fost identificată rata persoanelor alexitimice în populaţia generală. Au

fost diagnosticaţi ca fiind alexitimici 17,1% din lotul de 263 de subiecţi care erau studenţi,

comparativ cu 23% în cazul lotului de 183 de subiecţi care nu erau studenţi [apud 157, pag. 31].

Cercetările realizate după 1972 au identificat corelaţii semnificative ale alexitimiei cu

următoarele variabile: sexul masculin, statut social scăzut, prezenţa dereglărilor psihiatrice, în

special a tulburărilor depresive, vîrstă înaintată, stres psihologic sever.

Astăzi au fost identificate trăsăturile de bază ale sindromului alexitimic:

• Dificultăţi în identificarea emoţiilor;

• Dificultăţi în comunicarea sentimentelor;

• Dificultăţi în diferenţierea trăirilor emotive şi a senzaţiilor corporale;

• Dificultăţi în conştientizarea cauzelor emoţiilor;

25

• Rigidizarea, „constricţia” vieţii emoţionale;

• Dificultăţi în verbalizarea emoţiilor;

• Gîndirea are caracter operativ, utilitar, se referă strict la evenimente externe;

• Sărăcia vieţii imaginative [107].

În context psihiatric, alexitimia este un sindrom clinic, dar care nu presupune neapărat o

tulburare sau o entitate nosologică, ci mai degrabă o combinaţie de opinii, atitudini, emoţii şi

comportamente. Majoritatea cercetărilor psihologice recente descriu alexitimia ca o trăsătură de

personalitate sau o caracteristică permanentă a patternului comportamental al unei persoane. În

literatura de specialitate alexitimia este definită din mai multe puncte de vedere: developmental,

psihodinamic, neurologic.

Alt aspect important îl prezintă distincţia făcută în literatura de specialitate între alexitimia

primară şi alexitimia secundară. Freyberger defineşte alexitimia primară ca o trăsătură durabilă a

individului, puţin receptivă la schimbările temporale sau la anumite circumstanţe speciale.

Alexitimia secundară ar apărea ca o reacţie la stresul psihologic sever, în contextul căruia

suprimarea emoţiilor dureroase este un mecanism de apărare a individului. Atunci cînd factorul

stresant dispare, tendinţele alexitimice se diminuează [apud 107, pag. 56].

În ultimii ani Sifneos a reconceptualizat distincţia alexitimia primară/secundară, avînd în

calitate de criteriu de bază diferenţa dintre etiologia neurologică şi psihologică. În termenii

distincţiei stabilite de către Sifneos, alexitimia primară are o bază neurologică şi organică distinctă,

care include anomalii genetice, tulburări în dezvoltarea fizică sau traume ale creierului.

Alexitimia secundară rezultă din influenţe psihologice cum ar fi condiţionarea socioculturală sau

poate fi un mecanism de apărare împotriva unui eveniment traumatizant. Referitor la mecanismele

de apărare, conform abordărilor psihodinamice, alexitimia ar fi condiţionată de utilizarea frecventă

a mecanismelor de apărare, cum ar fi negarea, refularea, regresia. Alexitimia secundară este

considerată mai sensibilă la psihoterapie sau consiliere psihologică.

Clinicienii mai fac distincţie între alexitimia-stare şi alexitimia-trăsătură, astfel evidenţiind un

aspect temporal şi unul etiologic. Alexitimia-stare este condiţionată de evenimente şi circumstanţe

izolate, alexitimia ca trăsătură presupune durabilitate în timp. Astfel, distincţiile secundară/primară,

stare/trăsătură presupun etiopatogeneză diferită.

Cercetări de ultimă oră s-au referit la relaţia dintre alexitimie şi diverse tulburări fizice şi

psihice, inclusiv tulburările depresive. Se consideră că subiecţii alexitimici sînt mai puţin capabili

să-şi externalizeze distresul şi mult mai rar decît subiecţii nonalexitimici meditează asupra cauzelor

26

simptomelor depresive. Alexitimia presupune o percepţie redusă a vieţii interioare şi dificultatea de

a comunica experienţa interioară [apud 95, pag 15].

În lucrarea sa „Alexitimia, diferenţele de gen şi răspunsul la simptomele depresive” Carpenter

K.M. (2000) susţine că majoritatea studiilor dedicate alexitimiei relatează că subiecţii de sex

masculin tind a fi mai alexitimici decît subiecţii de sex feminin, atestîndu-se totodată şi unele studii

care n-au evocat diferenţe de gen la acest capitol [18].

Subiecţii alexitimici sînt mai puţin capabili să-şi externalizeze distresul. Un scor mărit în cazul

alexitimiei presupune dificultăţi în comunicarea emoţiilor şi o gîndire orientată în exterior, ceea ce

este asociat cu probabilitatea mult mai mică pentru subiect de a se încadra în procese ruminative sau

meditative asupra cauzelor simptomelor depresive. Evidenţa empirică este încă echivocă în ceea ce

priiveşte efectul adaptativ sau maladaptativ al reflectării asupra simptomelor depresive. Nolen-

Hoeksema (1990) susţine că ruminarea intensifică afectele negative, prelungeşte dispoziţia negativă

şi influenţează negativ atenţia, capacitatea de concentrare şi comportamentul de rezolvare a

problemelor. Pe de altă parte, alţi autori sugerează că evitarea ruminării asupra problemelor, la fel,

se asociază cu probleme de sănătate. Incapacitatea de a împărtăşi problemele, izolarea emoţională şi

evitarea ajutorului profesional pot condiţiona apariţia problemelor asociate cu copingul

maladaptativ (de exemplu, abuzul de substanţe, agresivitatea) sau exacerba simptomele existente.

Unele studii sugerează că meditarea asupra cauzelor problemelor curente poate provoca beneficii

psihologice. De exemplu, ruminarea asupra problemelor poate ajuta subiectul să întrevadă conotaţii

pozitive în evenimentele stresante care intervin în existenţa sa şi să înteleagă mai bine esenţa

evenimentelor stresante [111].

În literatura de specialitate, de asemenea, se menţionează că alexitimia este asociată cu

probabilitatea redusă de a împărtăşi problemele cu prietenii sau familia. Pennebaker şi colab. (1997)

au demonstrat că nereuşita în discutarea problemelor de viaţă sau a stresorilor are consecinţe

negative de lungă durată asupra sănătăţii fizice şi psihologice [apud 18, pag.17]. Mai mult decît atît,

subiecţii care erau încurajaţi să vorbească despre evenimentele stresante raportau îmbunătăţirea

unor indicatori de sănătate. Capacitatea de a împărtăşi altora problemele, apelarea la asistenţa

psihologică, de asemenea, diminuează probabilitatea de a folosi strategiile cognitive,

comportamentale şi afective de coping negativ. Astfel, atît pentru subiecţii de sex feminin, cît şi

pentru cei de sex masculin, dificultăţile în identificarea şi descrierea sentimentelor au un rol

covîrşitor în legătura dintre suportul social şi sănătatea fizică şi mintală.

Unii cercetători sugerează că incapacitatea de a împărtăşi problemele, izolarea emoţională şi

evitarea ajutorului profesional pot condiţiona apariţia problemelor asociate cu copingul

maladaptativ (abuzul de substanţe, agresivitatea, alcoolismul) sau pot exacerba simptomele

27

existente. Această realitate s-ar putea datora faptului că cererea ajutorului (aici echivalentă cu

consultarea unui psihiatru sau psiholog) este incongruentă cu rolul de gen masculin, unul din

dezideratele principale în socializarea rolului de gen masculin rămînînd a fi reprimarea emotivităţii.

a) Comportamentul antisocial

Un alt argument în favoarea ipotezei referitoare la vulnerabilitatea masculină pentru depresie

este preponderenţa bărbaţilor în sistemele corecţionale, avînd ca antecedente precipitatorii

comportamentele antisociale. În majoritatea ţărilor industriale femeile deţin preponderenţa în

sistemul sănătăţii, iar bărbaţii în sistemul de constrîngere prin lege şi în instituţiile de corecţie.

Astfel, Mazer (1974) a susţinut prin studiul său ipoteza că „bărbaţii depresivi se vor manifesta mai

degrabă în judecată decît în clinici” [apud. 149, pag 67].

La cele menţionate în literatura de specialitate dorim să adăugăm că discuţiile privind

vulnerabilitatea masculină şi felul de manifestare a stărilor deptesive sînt actuale pentru Republica

Moldova. Specificul condiţiilor socioeconomice în Republica Moldova în perioada pe care o

traversăm poate intensifica vulnerabilitatea masculină pentru depresie prin intensificarea unor

fenomene cum ar fi şomajul sau posibilităţile reduse de cîştigare a banilor (bărbaţii fiind mai

sensibili din punct de vedere psihologic la aceste probleme în virtutea stereotipurilor de gen),

tendinţa femeilor spre emancipare (ceea ce poate provoca confuzii de rol şi disconfort psihologic)

etc.

Concluzionînd acest subcapitol, trebuie să menţionăm că orice variabilă psihologică studiată în

contextul diferenţelor de gen impune luarea în consideraţie a tuturor aspectelor ce definesc

problematica „gender”: biologic, psihologic, sociocultural. Diferenţele de gen sînt puternic

influenţate de atributele de bază ale contextului social - stereotipurile şi preceptele sociale fiind în

permanentă schimbare. În ceea ce priveşte problematica diferenţelor de gen în stările depresive,

aceasta mai este marcată de incertitudini ce nu au evoluat în concluzii univoce. Să amintim doar

unele dintre acestea: dacă predispoziţia femeilor pentru depresie denotă realitatea, atunci care

procese - biologice sau psihosociale - pot mai bine explica această legitimitate? O altă problemă:

preponderenţa femeilor în cazul tulburărilor depresive este o realitate clinică incontestabilă sau mai

degrabă o “profeţie care se autoîmplineşte” în virtutea stereotipurilor, aşteptărilor, condiţiilor

socioculturale? Ca şi în cazul altor variabile psihologice cercetate în contextul „gender”, diferenţele

de gen în tulburările depresive necesită o cercetare diversificată şi implică mai multe nuanţări ale

problemei.

28

I. 2. Stările depresive la adolescenţi

1.2.1 Epidemiologia şi caracteristicile depresiei la adolescenţi

Studiile dedicate tulburărilor depresive la adolescenţi sînt relativ recente. Timp de un secol un

şir de presupuneri şi discuţii teoretice au contribuit la retardarea identificării clinice a tulburărilor

depresive la adolescenţi. Pe parcursul mai multor ani s-a considerat că acestea nu ar exista la copil,

ca rezultat al dezvoltării insuficiente a instanţelor sale psihice, şi că ele sînt rare la adolescenţi, fiind

preferată altă terminologie: „criza de originalitate juvenilă” sau „criza adolescentului”. Astfel,

abordarea tradiţională a acestei problematici nu permitea diferenţierea într-o manieră clară a

proceselor de maturaţie cu o patologie depresivă specifică.

Cercetările începute în anii ’70 ai sec. XX schimbă atitudinea mediului ştiinţific faţă de acest

subiect, demonstrînd că problemele psihologice din adolescenţă evoluează frecvent în serioase

tulburări psihologice la maturitate. Autori precum Petersen A.C., Compas B.E., Brooks-Gunn J.

(1988), în urma investigaţiilor efectuate, au demonstrat pericolul convingerii prea optimiste, care a

persistat în mediul ştiinţific timp de jumătate de secol, privind tulburările depresive în adolescenţă

(tulburările depresive în adolescenţă n-au fost considerate semnificative pentru dezvoltarea

ulterioară a individului şi, respectiv, nu au fost tratate, considerîndu-se că vor fi depăşite cu vîrsta)

şi au scos în evidenţă importanţa evaluării, diagnosticării, oportunitatea măsurilor preventive şi a

tratamentului psihologic la această vîrstă [116].

Astfel, evoluţia conceptului “depresie adolescentină” poate fi rezumată la cîteva etape esenţiale:

apariţia ei în vizorul ştiinţei la începutul sec. XX, atenţia acordată la începutul sec. XX de G.

Stanley Hall (1904) (primul psiholog care cercetează această perioadă de vîrstă şi atenţionează

asupra precarităţii şi vulnerabilităţii psihice a subiectului juvenil), eclipsarea relativă şi

redescoperirea termenului în ultimele patru decenii.

Cu un secol în urmă, în 1904, G. S. Hall a identificat adolescenţa drept o perioadă marcată de

stres şi tulburări. Lucrarea sa “Adolescence, its psychology, antropology, sociology, sexcrime,

religion and education”, este alcătuită dintr-o prezentare amplă de probleme psihologice şi sociale

privind adolescenţa. Stanley Hall identifică 12 forme de opoziţii şi instabilităţi ale adolescentului

faţă de viaţa socială şi îi atribuie acestuia o vulnerabilitate psihică ridicată. Psihologul american,

consideră adolescenţa o perioadă de stări conflictuale şi crize şi o descrie ca fiind o perioadă de

“furtuni şi stres”. Adolescenţa este o etapă a vieţii caracterizată de mari transformări în plan fizic,

mental şi emoţional, deaceea S. Hall o mai consideră o perioadă a “renaşterii”. Constribuţia lui S.

29

Hall se referă la faptul că a scos în evidenţă vunerabilitatea adolescentului şi a ridicat problema

atitudinii corespunzătoare din partea specialiştilor [140].

A urmat etapa influenţată de impactul psihanalizei în ascensiune (începutul sec. XX), care a

deplasat atenţia de la simptomele manifeste la conflictele intrapsihice care le determină. Reactivarea

conflictelor infantile sub efectul puseului instinctual pubertar era considerată în accepţiunea

psihanalitică, originea tulburărilor psihologice în adolescenţă, atribuite manifestărilor conflictuale

benigne, făcînd parte din procesul maturizării şi proprii procesului firesc de dezvoltare. Această

abordare, după părerea altor autori, a dus la banalizarea psihopatologiei adolescentine, considerată,

graţie acestei abordări, un fenomen pasager, chiar în ciuda aspectelor sale spectaculoase. De

exemplu, Freud A. considera că este firesc pentru un adolescent să se comporte pentru o perioadă

importantă de timp într-o manieră inconsecventă şi imprevizibilă (1958), iar Winnicot D.W (1976)

menţiona că tratarea adolescentului ţine de timp şi de maturizarea treptată: “nu există decît un

tratament pentru adolescent, ar acesta este trecerea timpului şi trecerea adolescentului într-un stadiu

de adult” [154, p. 314]. Din aceeaşi perspectivă, E. Erickson (1963) recomanda să nu se atribuie

manifestărilor psihopatologice ale adolescenţilor aceeaşi gravitate ca şi în cazul adulţilor. Mai tîrziu,

printr-o revizuire de opinii, psihanaliza a insistat asupra gravităţii unor manifestări psihopatologice

în adolescenţă, invocîndu-se unele manifestări tragice, cum ar fi, de exemplu, tentativele de suicid

[1811. La sfîrşitul anilor ‘60 ai sec. XX acumularea studiilor empirice ce vizau această problemă a

permis acceptarea realităţii tulburărilor depresive la adolescent şi constatarea faptului că

simptomatologia depresivă a adolescenţilor, departe de a dispărea, progresează spre o patologie la

vîrsta adultă.

Datele referitoare la epidemiologia tulburărilor depresive printre adolescenţi variază, dat fiind

faptul că frecvenţa depresiei în adolescenţă depinde în mare parte de criteriile de apreciere folosite.

Albert N. şi Beck A. (1975), administrînd Inventarul de depresie Beck unui eşantion de 63 de

elevi cu vîrste între 13 şi 14 ani, prezintă următoarele rezultate: 33,3% dintre adolescenţi prezintă o

depresie moderată sau severă.

După cum se atestă în studiul lui Rutter şi colaboratorii (1976), începînd cu adolescenţa timpurie

pînă la adolescenţa mijlocie se înregistrează o frecvenţă crescută a dispoziţiei depresive,

sindroamelor depresive şi tulburărilor depresive. Chestionînd 184 de adolescenţi cu vîrste între 14 şi

15 ani, aceştia constată că 41,7% dintre băieţi şi 47,7% dintre fete au „preocupări depresive”, iar

19,8% dintre băieţi şi 23% dintre fete au idei de suicid.

Kaplan şi colaboratorii (1984), aplicînd Inventarul de Depresie Beck la 385 de adolescenţi

identifică 13,5% depresii lejere, 7,3% depresii moderate şi 1,3 % depresii severe [79].

30

Petersen A.C, Bruce E. Compas, Brooks-Gunn (1993) în studiul “Depresia în adolescenţă”

susţin că 20%-35% dintre băieţi şi 25%-40% dintre fete prezintă simptomatică depresivă. Autorii

menţionaţi relatează despre puseul adolescenţei mijlocii (midadolescence peak), fenomen relevat şi

în studiile axate pe diferenţele de vîrstă în depresie [116].

Studiile actuale ce vizează această tematică relevă că adolescenţii, în comparaţie cu adulţii,

trăiesc schimbări de dispoziţie mai frecvente, la fel, afectele negative cresc în perioada trecerii de la

preadolescenţă la adolescenţă. Studiile efectuate de Larson C. (1994) relevă că adolescenţii

raportează mult mai des decît părinţii lor experienţa extremelor emoţionale, cu prevalenţă negative.

Ei relatează că se percep complexaţi şi stînjeniţi de 2-3 ori mai des decît maturii şi mai predispuşi

pentru supărare, singurătate, nervozitate [apud 113,].

Există diferenţe de dispoziţie şi în cazul în care ne referim la adolescenţă şi preadolescenţă.

Adolescenţii raportează mai multe stări depresive în comparaţie cu preadolescenţii. Comparînd

preadolescenţii cu adolescenţii, Richard F. (1994) semnalează o “cădere emoţională” în adolescenţă,

iar timpul în care adolescentul se simţea fericit se reduce cu 50%. Rezultatele presupun dispariţia

fericirii copilăreşti (deflation of childhood happiness) odată cu trecerea de la copilărie la

adolescenţă. Autorii citaţi, de asemenea, consideră că experienţa multiplelor schimbări ce intervin în

viaţa adolescentului contribuie la apariţia simptomatologiei depresive. Fiind confruntaţi cu

evenimente negative, adolescenţii relatează mai multe reacţii negative decît copiii sau adulţii. După

cum atestă aceiaşi autori, aproximativ 20% dintre adolescenţi depăşesec un episod depresiv

signifiant pînă la vîrsta de 18 ani şi 65 % prezintă simptome depresive uşoare [apud 116, pag.125].

După cum relatează mai mulţi autori, printre care Agnold A., Castello E.J., Worthman C.M.

(1998), Compas B.E., (1993), perspectivele integrative recente au recunoscut importanţa celor trei

nivele operaţionale care definesc depresia în adolescenţă: dispoziţia depresivă, sindromul depresiv

şi tulburările depresive [1, 26]. Aceste entităţi au o implicare importantă şi o contribuţie unică

pentru înţelegerea problemelor specifice adolescenţei. Compas B.E. (1993) a propus un model

secvenţional şi ierarhic pentru asocierea acestor nivele ale depresiei: 30-40% dintre adolescenţi

trăiesc experienţa dispoziţiei depresive, un număr mai mic (5-6%) prezintă caracteristici ale

simptomului depresiv şi un segment mic (2-3%) raportează tulburări depresive. Aceste grupuri

nosologice interacţionează, fiecare grup în ierarhia acestui model prezentînd un subgrup al celeilalte

entităţi [ 26].

Marcelli D. şi Berthaut E. (2007), analizînd cercetările epidemiologice realizate în ultimii

treizeci de ani, concluzionează că depresia la adolescenţi, în forma ei majoră, se întîlneşte în

proporţie de 3-7%, cu o medie de aproximativ 5%. În schimb, „problemele depresive” într-un sens

mai larg au o prevalenţă de 30-45% în această categorie de vîrstă [99].

31

Actualmente toţi cercetătorii în domeniul diferenţelor de gen în stările depresive sînt unanimi în

concluzia că urmările depresiei în adolescenţă nu pot fi minimizate. Ei susţin că tulburările

depresive în adolescenţă nu sînt nici evenimente developmentale normale şi nici probleme de scurtă

durată cu caracter pasager. Conform unor autori, cum ar fi Compas B.E., Hinden B., Gerhard C.A.

(1993), chiar dacă episoadele depresive scad în intensitate, acestea, de obicei, recidivează şi

interferează cu competenţa funcţională a adolescentului [27]. O evidenţă incontestabilă disponibilă

sugerează că indivizii care au trăit experienţa unor episoade depresive signifiante în adolescenţă

puţin probabil să prezinte o schimbare favorabilă completă, fiind expuşi riscului de a mai trăi

experienţa unei recidive la maturitate. Mai mult decît atît, depresia în adolescenţă este asociată cu

funcţionalitatea, respectul de sine şi problemele interpersonale. Richard F. (1993) consideră că

prezenţa depresiei în adolescenţă împiedică achiziţionarea deprinderilor de viaţă, acest impediment

în dezvoltarea individului avînd consecinţe de lungă durată. Investigaţiile autorilor menţionaţi

sugerează că aproximativ 20% dintre adolescenţii depresivi progresează spre o tulburare bipolară,

iar tulburările depresive la adolescenţi sînt deseori de lungă durată şi au potenţialul de a deveni

cronice. În timp ce 90% din episoadele depresive majore în adolescenţă slăbesc în intensitate sau

dispar timp de 1,5 - 2 ani, 10% din cazuri rămîn refractare la trecerea timpului. O caracteristică a

depresiei la adolescenţi este recurenţa foarte înaltă: aproximativ 70% dintre adolescenţii care au trăit

un episod depresiv major dezvoltă altul în următorii 5 ani [apud. 68].

Un alt aspect îndelung discutat referitor la stările depresive în adolescenţă a fost cel ce ţine de

semiologia depresiei în adolescenţă. În studiul “Clinica depresiei la adolescenţi” autorii francezi

Jeammet Ph., Janneau A., Rufo M. (1998) oferă o revizuire comprehensivă a dinamicii opiniilor

referitoare la simptomatologia depresiei în adolescenţă, prezentînd atît punctul de vedere al

cercetătorilor care au considerat că majoritatea adolescenţilor, spre deosebire de adulţi, nu-şi

exprimă direct simptomele depresive, care se manifestă printr-o simptomatologie atipică, cît şi

opinia oponenţilor care susţin că depresia adolescentină este similară cu cea a adulţilor cu care

împarte o simptomatologie comună [apud 90, pag. 71].

Atitidinea iniţială a cercetătorilor era reprezentată de conceptele “echivalente depresive” şi

“depresie mascată”. De exemplu, Glaser K. (1967) în studiul său “Depresia mascată la copii şi

adolescenţi” susţine că depresia la adolescenţi se manifestă printr-o simptomatologie atipică, cum

ar fi: sentiment insuportabil şi persistent de plictiseală, oboseală, preocupare excesivă pentru

imaginea corporală şi pentru simptomele fizice, tulburări alimentare şi de somn, tulburări somatice,

dificultăţi şcolare şi de concentrare, simptome anxioase, obsesionale şi fobice, fobie socială,

tentative de suicid, conduite antisociale şi delincvenţă. La fel, şi alţi autori precum Rutter M.

(1966), Shaffer (1974) au acreditat iniţial conceptul de “depresie mascată”, invocîndu-se relaţia

32

dintre conduitele antisociale şi suicid la adolescenţi. Au fost aduse şi argumente epidemiologice în

susţinerea acestei supoziţii. De exemplu, Kandel D.B. şi Davies M. (1982) au constatat o frecvenţă

mai ridicată a depresiei la fete şi a conduitelor delincvente la băieţi, invocînd astfel ipoteza

“depresiei mascate”: “ar trebui să se ştie că comportamentul antisocial la băieţi este echivalentul

dispoziţiei depresive la fete” [65, pag. 35]. Autorii au constatat că proporţia adolescenţilor

delincvenţi şi/sau depresivi era identică pentru ambele sexe: 19% dintre băieţi şi 21 % dintre fete

erau consideraţi depresivi şi/sau delinvenţi. Cu toate aceste dovezi, conceptul “depresiei mascate” a

fost supus numeroaselor critici. I s-a imputat în primul rînd absenţa criteriilor restrictive de

diagnosticare şi absenţa confirmării terapeutice.

Ulterior, între conceptele “depresie mascată” şi “echivalente depresive” s-a făcut o distincţie

simptomatologică netă. Se considera că în cazurile de depresie mascată, simptomatologia depresivă

este camuflată sub forma acuzelor somatice: astenie, cefalee, tulburări digestive, crize ipohondriace,

preocupări exagerate pentru imaginea corporală. În cazul echivalentelor depresive, simptomatologia

depresivă clasică nu se manifestă, ci este înlocuită cu tulburări de comportament, care ar avea

funcţia de a evita confruntarea subiectului cu afectul depresiv. Ansamblul comportamentelor care

pot fi considerate echivalente depresive era rezumat la următoarele: delicte, fugă de la domiciliu,

tulburări ale aportului alimentar (anorexie şi bulimie), toxicomanie, promiscuitate sexuală, fobie

şcolară. Se vorbea de „echivalente depresive”, pentru că simptomul părea să se amelioreze sau să

dispară în urma tratamentului medicamentos antidepresiv sau pentru că în urma psihoterapiei se

descoperea existenţa unei stări depresive subiacente acestui simptom. În contextul acestei abordări,

unii autori invocau faptul că aproximativ 95% din subiecţii juvenili spitalizaţi într-un presupus

context depresiv nu prezentau nici un simptom depresiv specific adulţilor. Mai tîrziu unii autori

nord-americani precum Carlson G.A., Strober M. (1979), Kovacs M., Beck A.T. (1977) contestă

conceptele de „depresie mascată” şi „echivalente depresive”. Se reproşa, în special, faptul că aceste

concepte se bazează pe invocarea unor simptome ce nu ţin de diagnosticul depresiei, conceptul de

echivalent depresiv fiind criticat pentru lipsa de specificitate, considerîndu-se că formele clinice ale

acestor echivalente acoperă aproape tot spectrul de tulburări psihopatologice la copii şi adolescenţi

[apud 80].

Conform altei opinii, depresia, într-o formă simptomatică caracteristică adulţilor, se manifestă

mult mai frecvent, decît s-ar părea, la adolescenţi. De exemplu, studiul lui Levy J.C. Deikin E.Y.

(1989) referitor la suicid, depresie şi abuzul de substanţe în adolescenţă scoate în evidenţă rata

prevalenţei depresiei de 6,6% după criteriile DSM-III, la un eşantion de 424 de adolescenţi testaţi.

Criteriile de diagnostic al tulburărilor de dispoziţie, al depresiei majore şi distimiei la adulţi erau

valabile, conform acestor autori, şi pentru adolescenţi. Ryan N.D. şi colab. (1987), bazîndu-se pe

33

lucrările lui Kovacs M. şi Paulauscas S.L. (1984), care scot în evidenţă lipsa relaţiei dintre stadiile

de dezvoltare cognitivă a lui Peajet J. şi simptomatologia depresivă la copil şi adolescent, susţin că

utilizarea criteriilor de diagnostic specifice adulţilor, în cazul adolescenţilor, este corectă şi

prolifică, confirmînd încă o dată caracterul perimat al conceptului de “depresie mascată” [apud 89].

Aceste constatări şi folosirea instrumentelor psihodiagnostice specifice adulţilor ar permite să se

evite cazurile de ignorare a depresiei adolescentine. Conform părerii lui Carlson G. A. şi Strober M.

(1979), expusă în studiul dedicat tulburărilor afective în adolescenţă, depresia majoră la adolescenţi

prezintă o expresie simptomatică similară cu cea a adulţilor [23]. Autorii consideră că manifestarea

depresiei la adolescenţi diferă mai degrabă în funcţie de contextul psihosocial:

1) în cazul adolescenţilor mai des părinţii vorbesc despre simptomele adolescenţilor;

2) depresia are o repercursiune netă, în special, în domeniul şcolar;

3) conţinutul ruminaţiilor şi ideaţiei depresive este impregnat de problemele proprii acestei

perioade de viaţă (relaţiile sexuale, problemele identităţii, conflictele cu părinţii).

O altă problemă care se înscrie în contextul depresiei la adolescenţi este comorbiditatea acesteia

cu alte tulburări. Conform constatărilor lui Kovacs M. (1984), Birmaher B. (1996), 40% -70%

dintre adolescenţii depresivi mai dezvoltă o tulburare adiţională, comorbidă, iar 20% - 50% dintre

adolescenţii depresivi prezintă încă două sau mai multe diagnosticuri comorbide. Cele mai frecvente

diagnosticuri comorbide includ tulburări anxioase, tulburări de comportament şi abuzul de

substanţe [apud 99].

Mai mulţi autori, precum Kovacs M. (2001), Petersen A.C., Compas B.E. (1999), atestă că la

copii şi adolescenţi majoritatea tulburărilor anxioase preced episodul depresiv. Episodul depresiv

major, de obicei, precede consumul de alcool şi abuzul de substanţe cu aproximativ patru ani şi

jumătate, astfel oferind o perioadă de timp importantă pentru prevenirea abuzului de substanţe la

adolescenţii depresivi. În general, se consideră că diagnosticurile comorbide sporesc riscul

recurenţei depresiei şi afectează durata episodului depresiv, tentativele suicidare, răspunsul la

tratament şi apelarea la serviciile sănătăţii mintale [85, 116].

În studiile pe populaţia generală juvenilă s-a constatat ca între 40% şi 70% dintre tulburările

depresive ale adolescentului sînt asociate cu tulburări anxioase. Se consideră că deseori tulburările

anxioase se concretizează prin anxietate generalizată. Totodată, angoasa de separaţie, tulburările de

panică şi fobiile au fost identificate ca factori de risc pentru apariţia tulburărilor depresive la

adolescenţi. Bernstein G.A. (1991), într-un eşantion de 96 de adolescenţi care prezentau refuz

şcolar, constată corelaţia dintre un episod depresiv şi o tulburare anxioasă în 30% din cazuri:

anxietatea de separare într-un caz din două, hiperanxietate (30%), atacuri de panică (5%). Frecvenţa

asocierii tulburărilor depresive şi anxioase la adolescenţi pune aceleaşi probleme teoretice ca şi la

34

adulţi: este vorba de două afecţiuni distincte sau această realitate clinică poate fi individualizată

într-un sindrom anxio-depresiv ca entitate nosologică autonomă? Pentru autorul francez Braconier

A. (1987) comorbiditatea depresie-anxietate ţine de specificul adolescenţei, un anumit tip de

angoasă (sindromul ameninţării depresive) putînd să se transforme în această perioadă de viaţă şi în

anumite circumstanţe cotidiene în depresie [apud 77].

Studiile în domeniu denotă că în cazul adolescenţilor există o relaţie puternică între acuzele

somatice şi tulburările depresive. Tulburările somatice, cum ar fi durerea, tahicardia, insomnia, sînt

deseori prezente în antecedentele perioadelor depresive şi persistă în majoritatea cazurilor după

apariţia episodului depresiv. Conform celor mai recente abordări, somatizarea este interpretată ca un

“limbaj fiziologic” ce exprimă semnificaţii psihologice. Băban A. (1991) susţine că somatizarea

este o formă de comunicare a distresului psihosocial, exprimînd tulburări de adaptare la solicitările

şi presiunile sociale. Somatizarea nu este considerată un diagnostic, ci un concept general ce descrie

un spectru larg de simptome care pot sugera disfuncţii sau procese patologice specifice oricărui

organ. Dintre factorii etiologici, precipitatori şi de menţinere sînt menţionaţi factorii de

personalitate, evenimentele critice de viaţă, stresul cotidian şi stresul traumatic [7].

La fel, tulburările de comportament sînt frecvent asociate în adolescenţă cu tulburările

depresive. În populaţia clinică, tulburările de conduită au o frecvenţă medie de 16% la adolescenţii

cu tulburări depresive. Johnson-Miller Sh. (1998) a constatat că tulburările de comportament nu par

a influenţa durata episodului depresiv şi nu ar mări riscul de ricidivă al unui episod depresiv. Din

contra, ele au tendinţa de a preceda tulburările depresive şi reprezintă, deci, un factor de risc pentru

apariţia tulburărilor afective la adolescent [90].

O preocupare particulară a specialiştilor este riscul suicidului la adolescenţii depresivi, suicidul

fiind cauza principală a deceselor în adolescenţă. Ideaţia suicidară este destul de frecventă în cazul

adolescenţilor depresivi. S-a constatat că aproximativ 20% dintre adolescenţi raportează ideaţie

suicidară, iar 10% prezintă tentative suicidare [44, 47].

Odată cu apariţia criteriilor moderne de diagnostic (DSM-III, 1980, DSM-III-R, 1987; DSM-IV,

1994 şi CIM-X, 1995) a fost recunoscută similitudinea dintre tulburările depresive juvenile şi

tulburările depresive la adulţi şi a fost adoptată o poziţie intermediară între concepţiile referitoare la

depresia adolescentină, poziţie ce s-a concretizat prin următoarele concluzii:

Există un nucleu sumptomatic invariabil în stările depresive, indiferent de vîrsta subiectului;

aceste simptome ţin de sfera afectivă, cognitivă, psihomotrică şi vegetativă, fapt din care reiese

validitatea criteriilor diagnostice ale depresiei în cazul adulţilor şi în cazul adolescenţilor.

Cu toate că simptomul tipic al dispoziţiei depresive este tristeţea sau depresia, adolescenţii

depresivi, în primul rînd, manifestă iritabilitate. Simptomele adiţionale includ pierderea

35

interesului pentru activităţile uzuale, schimbări de apetit, schimbări în greutatea corporală,

tulburări ale somnului, schimbări în nivelul energetic, fatigabilitate, dificultăţi de concentrare,

sentimente de devalorizare. La fel se poate manifesta ideaţia şi comportamentul suicidar.

Respectiv, cu excepţia iritabilităţii, simptomele esenţiale pentru diagnosticarea depresiei la tineri

sînt aceleaşi ca şi la maturi după DSM-IV.

La adolescenţi depresia poate avea totuşi manifestări adiacente şi o comorbiditate considerabilă,

care conturează specificul fenomenologic al depresiei adolescentine. Depresia în cazul

adolescenţilor prezintă frecvent caracteristici specifice: sentimente de inferioritate, sentimente

de abandon, plictiseală etc.

Este important de specificat că în cercetare am lucrat cu stările depresive care corespund

caracteristicilor episodului depresiv major după DSM-IV, caracteristicile respective fiind luate ca

criteriu de calitate, nu de intensitate: 1) stare depresivă şi/sau iritabilitate la adolescenţi; 2)

diminuare marcată a interesului sau a plăcerii pentru activităţi; 3) pierdere sau creştere în greutate;

4) insomnie sau somnolenţă aproape zilnică; 5) agitaţie sau lentoare psihomotorie; 6) oboseală sau

pierdere de energie; 7) sentiment de devalorizare sau culpabilizare excesivă ori inadecvată; 8)

diminuarea aptitudinii de concentrare sau nehotărîre; 9) gînduri morbide recurente. Ca instrument

de bază a fost folosit Inventarul de Depresie Beck. Majoritatea studiilor psihologice care folosesc

Inventarul de Depresie Beck se referă la o simptomatologie depresivă, fără a specifica un disgnostic

după DSM-IV sau CIM-10, folosind, pe lîngă noţiunea de depresie sintagmele “simptomatologie

depresivă”, “stări depresive”.

S-au luat în consideraţie şi manifestările adiacente ale depresiei la adolescenţi, care nu

corespund criteriilor din DSM –IV, manifestări ce ţin de specificul clinicii depresiei la adolescenţi:

comorbiditatea cu stările anxioase, reacţiile psihosomatice, plictiseală, oboseală, nervozitate,

agresivitate, sentimentul de autodevalorizare.

Actualmente, clinica şi evoluţia tulburărilor depresive la adolescent sînt mai bine cunoscute.

Acestea sînt considerate afecţiuni potenţial severe, recidivante şi susceptibile de a compromite în

timp adaptarea psihosocială şi echilibrul psihologic al individului tînăr. Identificarea factorilor de

vulnerabilitate depresivă şi a condiţiilor externe ce ar favoriza expresia lor psihopatologică prezintă,

astazi, un interes evident prin prisma unei perspective etiopatogenetice şi de dezvoltare psiho-

emoţional-comportamentală. Aplicarea acestor cunostinţe în domeniul psihologiei clinice implică,

de asemenea, domeniul de prevenţie primară, intervenţie terapeutică precoce, precum şi prevenirea

recidivelor depresive.

36

I.2.3. Etiologia stărilor depresive în adolescenţă

O analiză a factorilor psihologici, familiali, individuali şi sociali implicaţi în vulnerabilitatea

depresivă şi aplicarea lor potenţială la prevenirea stărilor depresive este necesară din punctul de

vedere al evoluţiei actuale a cercetărilor clinice. Cercetările clinice actuale în domeniul etiologiei

tulburărilor depresive în adolescenţă integrează aspectele dezvoltării şi dinamicii psihopatologiei

individului juvenil, precum şi cercetarea interacţiunilor dintre factorii de vulnerabilitate şi cei

ambianţi. O abordare etiologică a tulburărilor afective la adolescenţi necesită luarea în consideraţie

a factorilor de vulnerabilitate identificaţi atît de principalele direcţii în psihopatologie, cît şi de

vulnerabilitatea specifică determinată de particularităţile stadiului adolescentin, marcat de

schimbările fiziologice, morfologice, psihologice şi sociale.

Diferite teorii cognitive subliniază rolul cogniţiilor în geneza reacţiilor emotive. Conform

teoriei cognitive a lui Beck A. (1969), existenţa schemelor (atitidinilor) cognitive reprezintă un

factor de risc depresiv, dobîndit pe parcursul dezvoltarii psihoemotionale şi comportamentale, în

corelaţie directă cu experienţele de viaţă negative precoce. Aceste scheme cognitive, deseori latente,

sînt reactivate de către noile evenimente traumatizante. Această reactivare este acompaniată de

cogniţii negative referitoare la propria persoană, la lumea înconjurătoare şi la viitor (triada

cognitivă). Ele vor antrena o distorsiune, disociere de la realitate, sub forma erorilor de interpretare,

analiză şi gîndire [apud 35].

Conceptul neajutorării învăţate (learnead helplessness) propus de Abramson este alt model

derivat din teoriile de învăţare şi de condiţionare socială, care se caracterizează printr-un deficit de

reacţie la un eveniment (sursa de stres). El rezultă din sentimentul că nu ar exista o soluţie eficace

pentru eliminarea sursei de stres, ceea ce antrenează abandonul efortului. În acest model, factorul de

vulnerabilitate depresivă consistă în atribuirea de cauzalitate între eveniment (factor de stres) şi

consecinţele lui [apud 21].

Modelele cognitive sugerează că numeroase procese - incluzînd expectanţele negative,

atitudinile sau convingerile disfuncţionale, distorsiunile cognitive, lipsa competenţelor sociale, stilul

atribuţional negativ – pot juca un rol important în dezvoltarea şi menţinerea tulburărilor depresive

atît la adulţi, cît şi la adolescenţi.

Studiile lui Kovacs M. (2001) şi Beck A. (1977) prezintă date empirice care confirmă

preponderenţa cogniţiilor eronate la adolescenţii deprimaţi. Adolescenţilor ce prezintă tulburări de

afectivitate le sînt specifice deprecierea şi autocritica, asumarea responsabilităţii unor evenimente

negative, ostilitatea şi neîncrederea raportată la mediu, viziunea pesimistă referitoare la

37

perspectivele viitorului. Autorii respectivi consideră că educaţia autoritară, regulile rigide şi

exigente, modelul unui părinte deprimat pot contribui la dezvoltarea la adolescenţi a unei scheme

cognitive depresogene [ 85].

La fel, numeroase studii semnate de Kazdin A. E. (1993), Kendall P.C. (1993), Lewinsohn

P.M., Rhode P., Seeley J. R., (2001) relevă că adolescenţii depresivi demonstrează un stil

atribuţional maladaptiv, distorsiuni cognitive, imagine de sine negativă, abilităţi sociale deficitare şi

folosirea strategiilor pasive şi evitative de coping [81, 83, 92].

Alte caracteristici cognitive, cum ar fi estimarea de sine şi competenţele sociale, au fost studiate

de Gotlib, I.H., Lewinsohn (1993) în contextul ipotezei vulnerabilităţii depresive. O estimare de

sine joasă la vîrsta de 16 ani a fost identificată drept un factor predictiv în apariţia simptomelor

depresive la vîrsta de 22 de ani. Suportul social intervine în această populaţie ca factor de protecţie,

deoarece diminuează riscul apariţiei unei simptomatologii depresive la adolescenţii care au raportat

un nivel redus al estimării de sine la vîrsta de 16 ani. Alături de factorii afectivi şi cognitivi,

calitatea relaţiilor interpersonale şi competenţele sociale sînt scoase în evidenţă în conceptualizarea

recentă a vulnerabilităţii depresive. Lipsa susţinerii externe, ca şi lipsa abilităţilor sociale, poate

constitui o condiţie favorabilă pentru apariţia tulburărilor depressive [53].

Abordarea comportamentală a etiologiei tulburărilor afective se bazează pe legile generale ale

învăţării şi include teoria reducerii frecvenţei comportamentelor adaptative, mecanismele

condiţionării pavloviene, mecanismele condiţionării operante şi mecanismele învăţării sociale.

Persistă opinia conform căreia comportamentele depresive, anxioase sau fobice ar putea fi învăţate

în baza mecanismului condiţionării clasice: evenimentele ce provoacă un răspuns depresiv sau

anxiogen pot condiţiona evitarea situaţiilor respective sau pot provoca reproducerea unui răspuns

identic în cazul unei noi confruntări cu stimulul. Lewinsohn P.M. consideră că, conform teoriei

condiţionării operante, diminuarea comportamentelor adaptative poate fi cauzată de lipsa

reîntăririlor pozitive din mediu, iar insuficienţa abilităţilor sociale ce condiţionează deficitul

provocării întăririlor pozitive din partea anturajului poate avea un rol important în geneza

tulburărilor afective. Stresul inevitabil, atitudinile de ostilitate sau neglijenţă, de asemenea, pot

reduce frecvenţa comportamentelor adaptative la adolescenţi. La fel, părinţii ce abuzează de

puniţiuni şi interdicţii le pot provoca adolescenţilor stări de pasivitate şi depresie .

Teoria învăţării sociale elaborată de Bandura A. (1975) presupune că imitarea unor modele

prezente în mediu poate facilita învăţarea unor comportamente depresive sau anxioase la

adolescenţi. Copiii şi adolescenţii pot învăţa modalităţi depresive de coping la stres şi la evenimente

psihotraumatizante de la un părinte deprimat sau altă persoană apropiată anturajului. Adolescenţii

lipsiţi de un model parental de comportament adecvat şi de rezolvare a problemelor interpersonale

38

pot achiziţiona, în urma contactelor cu modelele deviante, patternuri comportamentale ineficiente şi

disfuncţionale, susceptibile de a provoca indiferenţa, ostilitatea şi rejecţia [apud 146].

Psihanaliza, în special cea clasică elaborată de Freud S., abordează doar tangenţial problemele

adolescenţei. Copilăria timpurie se consideră a fi perioada cea mai critică în determinarea ulterioară

a personalităţii. În schema psihosexuală a lui Freud, stadiul genital al sexualităţii reprezintă nota

dominantă a adolescenţei. Această perioadă prezintă o reactivare a pulsiunilor sexuale ale stadiului

falic, care acum sînt direcţionate spre scopuri sociale – relaţii heterosexuale cu alte persoane ce nu

aparţin familiei. Freud A. acceptă definiţia adolescenţei ca perioadă de criză, considerînd că apariţia

pulsiunilor sexuale intense, cauzate de maturizarea fiziologică, modifică mult echilibrul psihologic

al individului. Libidoul, energia de bază ce dirijează pulsiunile sexuale, este reactivat şi ameninţă

echilibrul Sine-Eu menţinut în perioada de latenţă [46].

Referindu-se la adolescenţi, Winnicott D. W. alături de conceptele psihanalitice tradiţionale,

include şi problema socializării. Autorul susţine că socializarea adolescentului nu înseamnă

întotdeauna adaptare şi conformitate şi că presupune diferenţe între fete şi băieţi. Diferenţele de gen

în contextul socializării derivă din diferenţele privind depăşirea complexului Oedip, în acest sens

Winnicott respectînd viziunea psihanalitică clasică. În contextul socializării Winnicot identifică

„frămîntări” ale adolescentului referitoare la dobîndirea independenţei, definirea identităţii, relaţiile

dificile cu figurile parentale [155].

Modificările ce se petrec în lumea interioară a adolescentului sînt cauzate şi de schimbările faţă

de obiectul dorinţei sexuale. În perioadele preadolescentine obiectul dorit îl constituie membrii

familiei. Modificările pulsionale în adolescenţă provoacă fantezii incestuoase, iar tabu-ul impus

acestor tendinţe condiţionează refuzul la vechile obiecte, fapt ce presupune constituirea unei

sexualităţi mature. Psihanaliştii consideră că o criză a echilibrului psihologic în adolescenţă este

inevitabilă, deoarece încercările de integrare a noilor pulsiuni sexuale cauzează disconfort

psihologic.

Multiplele modificări ce intervin în lumea spirituală a adolescentului impun indispensabilitatea

abordării existenţialiste în etiologia tulburărilor afective în adolescenţă. Numeroşi autori

menţionează achiziţionarea unor valori spirituale la această vîrstă, căutarea unui Eu ideal,

mentalitatea adolescentului marcată de idealism, toate aceste procese interferînd cu anumite

tracasări de natură existenţialistă. La fel, “conştiinţa faptului la adolescent că atributul de muritor se

aplică şi propriului destin duce la apariţia angoasei existenţiale “ [apud 30]. În plus, societatea

contemporană se dovedeşte a fi deseori incapabilă să ofere modele şi scheme de valori morale şi

spirituale. Toate aceste deficienţe cauzează individului crize existenţiale, care, cronologic, foarte

des coincid cu adolescenţa, perioadă în care individul este în căutarea unui sens existenţial.

39

Aspectul psihosocial se impune în primul rînd prin conceptul “crizei de identitate“ a

adolescentului. Căutarea identităţii personale se consideră a fi una dintre cele mai importante

probleme ale adolescenţei. E. Erikson (1963) atribuie adolescenţei al 5-lea stadiu din teoria sa

privind dezvoltarea umană, considerînd conflictul major la această vîrstă ca fiind reprezentat de

diada: definirea identităţii/confuzia rolurilor. Multitudinea noilor roluri sociale presupune

dezvoltarea unui simţ al propriei identităţi. Autorul evidenţiază 8 stadii în teoria sa, fiecărui stadiu

fiindu-i caracteristică confruntatea cu un anumit conflict psihologic. Este necesară o rezolvare a

conflictelor iniţiale, pentru a-i asigura individului capacitatea de a stăpîni stadiile ulterioare. După

E. Erikson, în societăţile contemporane adolescenţii trec printr-o criză de identitate – o perioadă

temporară de confuzii şi distres, în care experimentează alternative pînă a se fixa pe un anumit set

de valori şi obiective. Unii autori contemporani definesc căutarea identităţii personale prin întrebări

privind propria personalitate, valori, direcţii, obiective. Această căutare de sine este importantă

pentru noi achiziţii: orientare profesională, sexuală, principii politice, culturale, religioase [181].

Prezintă interes şi abordarea social-culturală a etiologiei tulburărilor afective la adolescenţi.

Emergenţa acestei abordări este legată de cercetările antropologilor Mead M. şi Benedict R. şi

relevă anumite variabilităţi culturale şi contribuţia factorilor sociali în depăşirea crizei din

adolescenţă [apud 10]. După părerea antropologilor, mediul social ar implica o responsabilitate

enormă în starea psihologică a adolescentului, oferindu-i o adolescenţă tumultoasă sau una calmă şi

lipsită de stres. Ca argument major al acestei obţiuni etiologice se impune situaţia caracteristică

culturilor primitive, în care adolescenţa este privată de stres şi de frecvenţa înaltă a tulburărilor de

afectivitate. Studiile lui Malinowski, Cardiner şi Linton prezintă corelaţii semnificative între natura

adolescenţei şi gradul de complexitate a societăţii: cu cît o societate este mai complexă, cu atît

adolescenţa este mai lungă şi mai conflictuală [apud 30].

Influenţele biologice sînt unele din determinantele principale ale dezvoltării adolescenţilor.

Schimbările determinate de modificările funcţiilor biologice şi creşterea somatică afectează stările

de dispoziţie şi comportamentul adolescentului. Unele studii relevă că nivelul hormonal ridicat la

această vîrstă provoacă tulburări de afectivitate, cel mai des manifestate prin iritabilitate şi

agresivitate la băieţi şi stări depresive la fete. La fel, schimbările morfofiziologice au un impact

semnificativ asupra stării ulterioare a adolescentului. Studiile efectuate de Conger P., Ge X. (2001)

conchid că în adolescenţa timpurie stările depresive sînt determinate cel mai des de neacceptatea

noii scheme corporale [29]. În cazul cînd unul dintre criteriile morfologice nu urmează o cale

normală de dezvoltare, tînărul adolescent dezvoltă sentimente de inferioritate. Astfel se impune

certitudinea corelaţiei pozitive privind insatisfacţia provocată de aspectul fizic şi imaginea de sine

negativă. Adolescenţii nesatisfăcuţi de propria structură morfologică prezintă o stimă de sine

40

redusă, imagine de sine negativă, ideaţie depresivă şi comportamente marcate de agresivitate.

Uneori ca factor etiologic foarte important se impune dezvoltarea fizică tardivă sau precoce a

adolescentului. În urma studiilor empirice au fost relevate, în cazul băieţilor, corelaţii direct

proporţionale privind dezvoltarea fizică tardivă şi imaginea de sine negativă, gîndire pesimistă,

socializare redusă.

În aceeaşi abordare psihosocială s-ar încadra şi concepţia lui K. Lewin privind problematica

adolescenţei, care tratează fenomenul crizei adolescentine pornind de la teoria cîmpului psihologic.

După K. Lewin, trecerea de la copilărie la adolescenţă corespunde unei schimbări a apartenenţei de

grup (trecerea din mediul copiilor într-o lume a maturilor). Adolescenţa prezintă o trecere într-un

mediu necunoscut, însoţită de un dezechilibru cognitiv cauzat de incertitudinea situaţiei individului.

Conform părerii autorului, acestea ar fi cauzele unor tulburări depresive sau tulburări de

comportament. Adolescentul este calificat de către K. Lewin drept o personalitate marginală (în

sociologie - termen care defineşte individul ce aparţine la două culturi). Caracteristicile psihologice

ale unei personalităţi marginale ar fi labilitatea emoţională, vulnerabilitatea, agresivitatea,

conflictele intrapersonale [apud 5].

G. Sullivan tratează criza adolescenţei pornind de la teoria sa privind stadiile de dezvoltare a

necesităţii referitoare la relaţiile interpersonale. În preadolescenţă (10 – 12 ani) apare necesitatea

unor relaţii izofilice (relaţii cu indivizi de acelaşi gen). Perioada heterofilică cronologic corespunde

adolescenţei şi impune necesitatea unor relaţii cu persoane de sex opus. Sullivan consideră că nu

toţi indivizii reuşesc în trecerea de la un stadiu la altul şi atingerea unei maturităţi psihologice [apud

143].

Astel, tulburările depresive în adolescenţă prezintă o etiologie complexă, care include procesele

de maturaţie cognitivă, spirituală şi psihologică a subiectului, schimbările biologice care intervin şi

multitudinea noilor contexte sociale (relaţiile cu semenii, noile roluri sociale), cărora subiectul

juvenil trebuie să le facă faţă.

I.3. Emergenţa diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi

I.3.1. Etiologia emergenţei diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi

Majoritatea studiilor dedicate diferenţelor gender în depresie s-au focusat pe populaţia adultă.

Literatura referitoare la tulburările depresive în adolescenţă este mai puţin consistentă şi conţine

informaţie contradictorie. De exemplu, mai mulţi autori, printre care Compas B.E. (1997), Petersen

A.C., Sarigiani, P., Kennedy, R.E. (1991), Nolen-Hoeksema S., Girgus J.S. (1994), tind să

41

considere că prevalenţa depresivă a subiecţilor de sex feminin apare în adolescenţă şi se menţine

practic neschimbată la vîrsta adultă, subiecţii de sex feminin fiind de două ori mai predispuşi decît

subiecţii de sex masculin să dezvolte stări depresive, un pattern ce nu este evident în copilărie [26,

117, 112].

Studiile axate pe preadolescenţi efectuate de către Agnold A., Castello E.J., Worthman C.M.

(1998), Nolen-Hoeksema S. (1991) au relevat că depresia este mai frecventă în cazul băieţilor decît

în cazul fetelor [1, 111]. Nolen-Hoeksema S., de asemenea, raportează că băieţii în şcoala

elementară (pînă la vîrsta de 12 ani) prezintă un nivel mai ridicat al simptomatologiei depresive în

comparaţie cu fetele de aceeaşi vîrstă. Într-un studiu efectuat cu preadolescenţi de 11 ani, Anderson

J.B. (1987) demonstrează că băieţii au o prevalenţă mai ridicată în cazul tulburării depresive majore

(2,5%) în comparaţie cu fetele ( 0,5%) [ apud 2].

Petersen A.C. (1991), de asemenea, nu raportează diferenţe în depresie la copiii de pînă la 12

ani. Cu toate acestea, conform aceluiaşi autor, diferenţele de gen în stările depresive încep să apară

la vîrsta de 13-14 ani, la 17-18 ani fetele prezentînd rate mult mai ridicate ale depresiei. Alte studii

în acest domeniu efectuate de Allgood-Merten B., (1990), Lewinsohn P.M. (1993) au prezentat

date, conform cărora, către vîrsta de 15 ani, prevalenţa depresiei estimată la fete este mai mare decît

la băieţi [2]. Hankin C. (1998), urmărind un eşantion de la adolescenţă pînă la vîrsta adultă

timpurie, relevă că diferenţele de gen în depresia majoră încep să apară între 13 şi 15 ani, iar cea

mai mare diferenţă se manifestă între vîrsta de 15 şi 18 ani [apud 13].

Prin contrast, alte studii semnate de Friedrich W.N., Reams R., Jacobs J. (1983), Kaplan S.L.,

Hong G.K. (1984); Mitchell J. (1988) nu au semnalat nici o diferenţă de gen în depresia

adolescentină [47, 79]. Astfel, cu unele excepţii, majoritatea cercetătorilor pledează pentru o reală

diferenţă de gen în stările depresive la adolescenţi.

Am analizat în capitolele anterioare preocuparea asiduă a psihologilor de a oferi o explicaţie

referitoare la emergenţa diferenţelor de gen în stările depresive. Deocamdată cercetările în acest

domeniu conturează două concluzii, care par a fi acceptate univoc: 1) diferenţele de gen în

tulburările depresive apar în adolescenţă; 2) depresia în contextul diferenţelor de gen devine o

variabilă fluctuantă.

De exemplu, Wade T. J., Cairny J. (2002) în studiul său „Emergenţa diferenţelor de gen în

stările depresive la adolescenţi” prezintă o examinare descriptivă referitoare la emergenţa

diferenţelor de gen în stările depresie în baza studiilor longitudinale efectuate în Canada, Marea

Britanie şi Statele Unite. Datele aduse demonstrează consistenţa diferenţelor în stările depresive

între subiecţii de sex feminin şi subiecţii de sex masculin la vîrsta de 14 ani în toate cele trei state.

În pofida acestei consistenţe între studii, autorul ezită să afirme că diferenţierea de „gender” a

42

stărilor depresive e independentă de contextul geografic şi cultural. Deoarece mediile sociale,

culturale şi economice ale acestor trei state sînt similare, autorul consideră că rezultatele studiului

nu pot să pretindă la o concluzie generalizatoare [150].

În continuare vom expune, într-o manieră mai detaliată, teoriile care explică fenomenul

diferenţelor de gen în stările depresive într-o formulă foarte proximă obiectivelor cercetării noastre.

Aceste teorii scot în evidenţă impactul enorm al factorilor psihologici şi socioculturali asupra

procesului de diferenţiere „gender” a depresiei la adolescenţi şi asupra procesului de exteriorizare a

simptomelor depresive.

Astfel, considerăm că teoriile cu cea mai mare pondere explicativă în cazul problemei

emergenţei diferenţelor de gen în stările depresive la vîrsta adolescentină sînt: 1) ipoteza

intensificării identităţii de gen („gender intensification hypothesis”) (Hill J.P. şi Lynch M.E., 1983)

şi 2) teoria sacrificiului de sine (Jack D., 1973) [apud 117], [apud 67].

Ipoteza intensificării identităţii de gen („gender intensification hypothesis”). Autorii

ipotezei intensificării identităţii de gen susţin că schimbările pubertale în adolescenţa timpurie

stimulează focusarea adolescenţilor pe caracteristicile rolului de gen. Aflîndu-se într-un proces

continuu de identificare cu rolurile de gen, adolescenţii sînt vulnerabili la presiunile socializării de

gen. Sensul termenului şi fenomenului „gender” este oarecum ambiguu pentru adolescenţi, din care

cauză aceştia se identifică cu stereotipurile masculine şi feminine: odată ajunşi la pubertate, băieţii

se vor identifica mai puternic cu caracteristicile şi stereotipurile masculine, iar fetele vor fi mai

receptive la caracteristicile şi stereotipurile feminine. În acest context, Nolen-Hoeksema S. şi Girgus

J. (1994) presupun că fetele devin mai predispuse pentru depresie din cauză că însăşi rolul de gen

feminin este mai depresogenic, în timp ce caracteristicile de gen masculine, cunoscute drept

caracteristici instrumentale sau agentive, acţionează cu efect protector împotriva depresiei [112].

Această ipoteză este atrăgătoare din punct de vedere conceptual, deoarece pretinde că poate

explica divergenţele de gen într-o manieră developmentală. Încercarea de a demonstra această

realitate a fost concretizată în unele studii. De exemplu, în urma cercetărilor realizate de Gove W.R.

şi Tudor I. F. (1975) consacrate relaţiei dintre rolurile de gen în cazul adulţilor şi sănătatea mintală,

s-a stabilit că depresia poate fi asociată cu participarea în activităţi specifice rolurilor sociale

feminine, cum ar fi, de exemplu, rolul de casnică [apud 155]. De asemenea, Landrine (1988) susţine

că stereotipul persoanei depresive este perceput ca fiind asemănător cu stereotipul feminin, pe cînd

stereotipul masculin este asociat cu absenţa depresiei. În contrast cu aceste descoperiri, multe studii

efectuate pe adulţi sau pe adolescenţi n-au constatat nici o relaţie sau au constatat una foarte slabă

între caracteristicile de gen feminine şi nivelul de relatare a depresiei. O evidenţă consistentă în

aceste studii este corelaţia signifiantă invers proporţională între masculinitate şi depresie. Totuşi,

43

depresia pare să se asocieze mai mult cu raportarea de către subiect a absenţei caracteristicilor

masculine decît cu prezenţa caracteristicilor feminine [apud 54].

Ipoteza intensificării identităţii de gen operează cu două variabile – instrumentalitatea şi

expresivitatea, fiecare dintre aceste variabile înglobînd caracteristicile de gen stereotipic considerate

specifice subiecţilor de sex masculin (instrumentalitatea) şi subiecţilor de sex feminin

(expresivitatea).

Spence (1984) defineşte instrumentalitatea (iniţial denumită masculinitate) drept calitatea ce

înglobează trăsăturile de personalitate autoasertive (dorinţa de a-şi asuma riscuri, dominanţa,

încrederea în sine, forţa, competitivitatea etc.). Expresivitatea (iniţial denumită feminitate)

înglobează trăsăturile de personalitate orientate spre relaţiile interpersonale, denumite şi trăsături

comunitare (sensibilitate, afecţiune, grijă pentru ceilalţi, implicare emoţională etc.).

Literatura de specialitate referitoare la instrumentalitate (masculinitate), expresivitate

(feminitate) şi adaptarea psihologică oferă credibilitate ideii conform căreia starea psihologică de

bine se asociază mai degrabă cu trăsăturile instrumentale decît cu cele expresive. De aceea mulţi

autori vorbesc despre deficitul atributelor masculine drept un factor care poate să explice prevalenţa

feminină a depresiei, inclusiv în cazul adolescenţilor. Se presupune că băieţii sînt predispuşi, sub

aspect cultural, învăţării comportamentelor instrumentale, active, în timp ce fetele dezvoltă mai

puţin astfel de patternuri comportamentale. În consecinţă, şi la maturitate, subiecţii de sex feminin

sînt predispuşi să dezvolte stiluri mai pasive de coping decît subiecţii de sex masculin şi să se

perceapă mai puţin eficienţi, deoarece în adolescenţă fetele tind să piardă atributele masculine

prescrise de societate, astfel devenind mai depresive decît băieţii. Iată cîteva exemple care vin să

explice în ce mod caracteristicile de gen feminine predispun subiectul de sex feminin la un pattern

emoţional şi comportamental mai depresogen. Conform unui număr considerabil de studii,

conştiinţa de sine a subiecţilor de sex feminin este asociată cu autocriticismul, afectele negative,

autoevaluarea negativă şi comportamentele evitative. Respectiv, capacitatea mărită de autoreflecţie

care apare în adolescenţă la subiecţii de sex feminin corelează cu prevalenţa ridicată a depresiei la

această vîrstă. Lewinsohn P.M. sugerează că cei predispuşi spre autoanaliză pot prezenta o mai

mare vulnerabilitate pentru depresie atunci cînd intervin situaţii stresante. Alţi autori sugerează că

subiecţii de sex feminin sînt mult mai dependenţi de alţii în autoevaluare, în timp ce bărbaţii

mizează mai puţin pe relaţiile interpersonale în autoevaluare. La fel, subiecţii de sex feminin sînt

mai puţin asertivi, agresivi şi insistenţi; mai puţin mizează pe ei înşişi şi au expectaţii mai scăzute

decît subiecţii de sex masculin referitoare la abilitatea lor de a controla evenimente importante [93].

Relaţia dintre caracteristicile de gen şi depresie a fost stabilită în studiile efectuate pe populaţia

adultă, rolul tradiţional al femeii fiind asociat cu depresia. Mai concret, s-a stabilit că femeile

44

clasificate drept “feminine” conform Inventarului de rol de sex (Bem Sex Role Inventory, Bem S.,

1974), sînt mai depresive decît femeile din alte categorii. Cu toate acestea, scorurile înalte la

subscala feminitate corelau cu depresia numai cînd erau asociate cu scoruri scăzute la subscala

masculinitate [160].

În studiile ulterioare rezultatele au susţinut consistent legătura dintre instrumentalitatea scăzută

şi depresie la populaţia adultă. Într-un eşantion de adolescenţi de 17-18 ani, Allgood-Merten B. şi

Lewinsohn P.M. (1990) au stabilit că scorul scăzut la atributele masculine, considerate a fi o

măsurare a autoeficienţei, au fost asociate cu sentimente depresive atît la băieţi, cît şi la fete [2].

Nezu A.M. şi Nezu (1987) au stabilit în cazul unui eşantion de adolescenţi de 16, 17 şi 18 ani că

atributele masculine dezirabile din punct de vedere social corelau negativ cu scorurile la depresie

pentru ambele sexe, pe cînd nici o corelaţie signifiantă nu a fost stabilită între caracteristicile

specific feminine şi depresie [108]. Această corelaţie invers proporţională între atributele masculine

şi simptomele depresive era mai mare în cazul fetelor. Totuşi, atît atributele socialmente dezirabile

masculine, cît şi cele feminine corelau negativ cu depresia, sugerînd că nu doar instrumentalitatea

este un factor protector relevant împotriva depresiei. Relaţia dintre caracteristicile de gen specifice

şi simptomele depresive a fost de asemenea susţinută de rezultatele studiului efectuat de Wilson şi

Cairns (1988) [apud 67]. Ei raportează o corelaţie semnificativă invers proporţională între

masculinitate şi depresie. Din nou, nici o corelaţie dintre atributele feminine şi depresie n-a fost

stabilită. Hart B.J. şi Thompson J.M. (1996) în studiul intitulat “Caracteristicile de gen şi

simptomatologia depresivă la adolescenţi”, examinînd relaţia dintre simptomele depresive şi două

caracteristici feminine, pe de o parte, (“ruminarea” şi “sacrificarea de sine”) şi dintre

instrumentalitate, pe de altă parte, atestă corelaţii invers proporţionale între intrumentalitate şi

simptomatologia depresivă doar în cazul subiecţilor de sex masculin. Cu toate acestea, ruminarea şi

sacrificarea de sine au fost ambele asociate cu depresia atît în cazul băieţilor, cît şi al fetelor.

Trecerea în revistă a cercetărilor focusate pe această problemă ne conduce la concluzia că

interiorizarea caracteristicilor de gen tradiţionale are un efect mai depresogenic pentru subiecţii de

sex feminin. Acest fapt determină dezvoltarea, începînd cu adolescenţa, la subiecţii de sex feminin a

fenomenului “sacrificiului de sine” (silencing the self) şi a stilului de răspuns ruminativ

(ruminating responce style). Aceste variabile ale formulei de gen generează, la rîndul lor, diferenţe

în strategiile de coping abordate, care, la fel, sînt considerate un factor etiologic foarte important în

diferenţierea „gender” a depresiei.

Teoria sacrificului de sine/neglijării de sine („silencing the self theory”). Autoarea teoriei

sacrificiului de sine este Jack D. (1991), care îşi expune opiniile referitor la acest subiect în lucrarea

„Sacrificiul de sine: femeile şi depresia”. Teoria sacrificiului de sine îşi are emergenţa din teoriile

45

lui Nancy Chodorow (1974, 1978) şi Carol Gilligan (1982). Contribuţia teoretică a lui Gilligan este

concretizată în conceptul etica grijii (ethics of care). Gilligan reia cercetările lui Kohlberg L. (1969,

1979) asupra dezvoltării morale şi descoperă existenţa unei diferenţe de gen în rezoluţiile asupra

dilemelor morale, şi nu “o rămînere în urmă a fetelor”, şi anume faptul că băieţii sînt socializaţi spre

o etică a drepturilor şi dreptăţii, în care principiile sînt mai importante decît oamenii, iar fetele, spre

o etică a grijii, în care primă importanţă au judecata contextuală şi relaţiile dintre oameni.

Diferenţele de gen fac ca băieţii să-şi urmărească cu preponderenţă scopurile autoafirmative şi au

probleme în relaţiile interpersonale, iar fetele să tindă spre menţinerea şi dezvoltarea celorlalţi, cu

preţul realizării personale. Gilligan consideră că, pentru a depăşi aceste modele diferite de

dezvoltare, ambele sexe ar trebui socializate pentru învăţarea ambelor feluri de etici şi însuşirea

“bilingvismului moral”. Nancy Chodorow (1978) respinge determinismul freudian, punînd accentul

pe socializarea timpurie a fetelor şi a băieţilor în relaţia cu mamele lor. Autoarea consideră că băieţii

şi fetele nu trec prin aceleaşi procese ale complexului Oedip/Electra, fetele construindu-şi

identitatea prin identificarea cu mamele (feminitate împărtăşită), iar băieţii printr-un proces de

diferenţiere faţă de ele (separarea de mame induce o masculinitate defensivă caracterizată prin

respingerea conexiunii a tot ce este feminin) [apud 40].

Jack D. (1991) susţine că rolul femeilor în relaţiile interpersonale apropiate, influenţate de

normele culturale, poate contribui la apariţia depresiei. Autoarea afirmă că adoptarea de către femei

a schemelor şi comportamentelor influenţate de expectaţiile culturale privind rolurile feminine

tradiţionale contribuie la vulnerabilitate şi depresie, la dezvoltarea unui fenomen numit de ea

sacrificare de sine/neglijare de sine (silencing the self). Jack conchide că „sacrificarea de

sine/neglijarea de sine” este o schemă cognitivă specifică referitoare la comportamentul considerat

adecvat în relaţiile interpersonale în accepţiune tradiţională. Această schemă include

comportamente de genul: dedicarea necesităţilor altora, limitarea autoexpresiei, reprimarea furiei,

autoblamarea şi autodevalorizarea. Principala consecinţă a acestei scheme cognitive este că femeile

şi, respectiv, adolescentele trăiesc o pierdere a sinelui în rolul de fiică, soţie, mamă etc. Jack

sugerează că adoptarea rolului de gen feminin tradiţional sporeşte vulnerabilitatea pentru depresie.

Teoria sacrificiului/neglijării de sine scoate în evidenţă un aspect maladaptativ al rolului de gen

feminin, cum ar fi o prea mare implicare în relaţii şi dependenţa exagerată de opiniile altora, aceste

caracteristici fiind într-adevăr asociate cu nivelul redus de confort psihologic.

Cu toate că teoria sacrificiului/neglijării de sine a fost dezvoltată în baza cercetărilor efectuate

cu eşantioane de femei adulte, autorii consideră că şi adolescentele se implică în astfel de

comportamente de sacrificare şi de neglijare a propriilor necesităţi în procesul de identificare cu

rolul de gen. Brown G.W. şi Gilligan C. (1992), în urma unui studiu longitudinal de cinci ani,

46

descriu patternurile de comunicare la adolescente şi fetiţe. Autorii observă o schimbare în atitudinea

şi comportamentul fetelor odată cu atingerea adolescenţei: ele mult mai des se implică în ceea ce

Brown şi Gilligan au definit drept comportament autosacrificator (self-silencing behavior),

constînd în sacrificarea necesităţilor personale pentru a menţine relaţiile [apud 49].

Stilul de răspuns ruminativ. Conform părerii lui Nolen-Hoeksema S. (1991), stilul de răspuns

ruminativ la dispoziţia depresivă predispune indivizii la perioade mai lungi şi severe de depresie.

Stilul de răspuns ruminativ este similar cu focusarea pe sine, tendinţă ce presupune direcţionarea

atenţiei în interior şi focusarea pe propriile gînduri şi sentimente în comparaţie cu focusarea pe

mediu, pe factorii exteriori. Cercetările relatează că focusarea cronică pe sine duce la intensificarea

afectului negativ, autocriticism şi culpabilizare, condiţionînd o imagine de sine negativă. Stilul de

răspuns ruminativ se referă la tendinţa de focusare pe gîndurile şi simptomele depresive (de

exemplu, fatigabilitate, lipsa motivaţiei, tristeţe) şi pe analiza antecedentelor şi posibilelor

consecinţe ale acestor simptome în răspunsul la dispoziţia depresivă.

Nolen-Hoeksema S., Larson J., Grayson C (1999) sugerează trei modalităţi prin care stilul

ruminativ de răspuns poate exacerba şi prelungi episoadele depresive:

1) în primul rînd, stilul ruminativ poate intensifica accesibilitatea cogniţiilor şi memoriei

negative, sporind probabilitatea unor concluzii negative referitoare la cauzele şi consecinţele

dispoziţiei depresive;

2) apoi, ruminaţia poate împiedica atenţia, concentrarea şi comportamentul instrumental, astfel

contribuind la conturarea sentimentului de eşec şi neajutorare;

3) în final, lipsa concentraţiei şi a atenţiei induse de stilul de răspuns ruminativ poate influenţa

negativ rezolvarea problemelor [110].

Nolen-Hoeksema S. constată că persoanele care replică printr-un astfel de stil la dispoziţia

depresivă tind să trăiască experienţa unor episoade depresive de durată şi de intensitate mai mare

decît indivizii care se implică mai puţin în procese ruminative. Autoarea raportează diferenţe de gen

în stilul de răspuns la dispoziţia depresivă, subiecţii de sex feminin manifestînd tendinţa spre

ruminare, iar subiecţii de sex masculin implicîndu-se mai des în comportamente distractive.

Teoria stilului de răspuns ruminativ şi teoria sacrificiului/neglijării de sine prezintă unele

similarităţi. Ambele teorii atenţionează asupra cogniţiei şi socializării/interiorizării rolului de gen

ca factori ce pot influenţa simptomatologia depresivă. În opinia autoarei Nolen-Hoeksema S.,

originile diferenţelor de gen în stilurile de coping rezultă, probabil, din stereotipurile de gen

(bărbaţii sînt consideraţi activi şi ignorîndu-şi sentimentele, în timp ce femeile sînt considerate

pasive şi emotive) şi din asimilarea cognitivă a acestor stereotipuri. Nolen-Hoeksema S.

menţionează că socializarea de gen sporeşte probabilitatea ca fetele să adopte comportamente

47

pasive şi neajutorate, iar băieţii să adopte comportamente instrumentale adaptative. Aceste strategii

pasive de coping pot interfera cu stresul înfruntat de adolescente. Confom acestor modele teoretice,

în cazul fetelor este mai mare probabilitatea dezvoltării unor stiluri comportamentale

(instrumentalitate redusă, stil ruminativ) ce pot acţiona ca factori de risc pentru depresie. Aceşti

factori de risc, la rîndul lor, interacţionează într-o manieră distructivă cu schimbările ce intervin în

viaţa adolescentelor, astfel dezvoltînd simptomatologia depresivă.

Diferenţe de gen în atitudinea faţă de solicitarea suportului psihologic specializat.

Teoriile expuse mai sus au pondere explicativă şi în cazul problemei referitoare la exteriorizarea

simptomelor depresive. Problema relatării simptomelor şi a atitudinii faţă de asistenţa psihologică,

la fel, este una puternic asociată preceptelor referitoare la rolul de gen. Saunders S.M. (1994),

cercetînd atitudinea tinerilor faţă de asistenţa psihologică şi psihiatrică, a concluzionat că

„genderul” este unica variabilă care diferenţiază studenţii adolescenţi în atitudinea lor faţă de

solicitarea asistenţei psihologice, şi anume că subiecţii de sex feminin sînt mai predispuşi decît

subiecţii de sex masculin să-şi identifice necesitatea de a cere ajutor [apud. 131]. Nadler (1991)

prezintă un model al solicitării ajutorului, prin care pretinde să ofere explicaţii referitoare la

comportamentul adolescenţilor [apud 166]. În acest model, procesul cererii de ajutor este descris ca

o interacţiune între persoana care cere ajutor (sînt implicate aici imaginea de sine, motivaţia de

realizare, conştiinţa de sine şi locusul de control) şi tipul ajutorului căutat şi persoana care îl acordă.

Actul cererii de ajutor este unul instrumental, susţine autorul, un comportament orientat spre un

scop, ca şi alte comportamente de coping, dar, în acelaşi timp, el presupune costuri psihologice în

opinia adolescenţilor, cum ar fi, de exemplu, faptul de a te simţi dependent, inferior, fiindu-ţi

prejudiciat autorespectul. Decizia finală de a solicita sau nu ajutor depinde de toate aceste variabile

implicate. În adolescenţă, cînd conflictele referitoare la dependenţă/independenţă şi stima de sine

sînt primordiale, preţul solicitării ajutorului poate părea prea mare pentru un adolescent [7, 115].

Subiecţii de sex feminin sînt mai predispuşi decît subiecţii de sex masculin să solicite

ajutor, atît în cazul problemelor psihologice, cît şi al sănătăţii fizice. Mai mulţi autori care au fost

interesaţi de problema dată, precum Saunders S.M. (1994), Offer S. (1991), Petersen A.P. (1991),

susţin că aceste diferenţe sînt mai pregnante în cazul problemelor de familie, dispoziţiei depresive,

problemelor interpersonale şi problemelor sociale. Aceste studii relevă că fetele adolescente mai des

decît băieţii apelează la o terapie şi raportează depresie, anxietate şi tendinţe suicidare. Fetele nu

doar că sînt mai deschise ideii de solicitare a ajutorului profesional, dar şi recunosc că au fost în

terapie sau sînt în terapie la moment. Altă încercare de a explica acest fenomen invocă modalităţile

diferite prin care subiecţii de sex feminin şi subiecţii de sex masculin îşi manifestă distresul.

Gilligan (1992), referindu-se la această temă, susţine că subiecţii de sex masculin sînt predispuşi să-

48

şi manifeste distresul prin agresivitate, pe cînd subiecţii de sex feminin sînt mai predispuşi la

introspecţie şi exteriorizarea emoţiilor. Conştientizarea mai mare a experienţelor emoţionale interne

şi nevoia de intimitate fac ca subiecţii de sex feminin să fie candidaţi mai buni atît pentru

psihoterapie şi consiliere, cît şi pentru alte forme de tratament. Saunders (1994) sugerează că

predispunerea subiecţilor de sex feminin pentru cererea ajutorului este determinată şi de abilitatea

lor de a-şi identifica problemele [apud 180].

În încercarea de a explica emergenţa diferenţelor de gen în depresie, ipoteza identificării

identităţii de gen presupune o pondere explicativă considerabilă. Instrumentalitatea şi

expresivitatea sînt două variabile care înglobează caracteristici de gen puternic stereotipizate.

Tindem să credem că societatea tradiţională partajează într-o manieră tranşantă caracteristicile de

gen, astfel condiţionînd inconveniente psihologice atît subiecţilor de sex feminin, cît şi subiecţilor

de sex masculin. Studiile psihologice dedicate acestui subiect nu sînt univoce în ceea ce priveşte

relaţia dintre instrumentalitate/expresivitate şi tulburările depresive. Considerăm că una dintre

tendinţele interpretative cu efect nefavorabil este atribuirea calificativului irevocabil de „depresivi”

subiecţilor de sex feminin, pe de o parte, şi identificarea caracteristicilor de gen feminine drept

depresogene, pe de altă parte. În opinia noastră, pentru o bună funcţionare psihologică, individul

uman, indiferent de sex, are nevoie să posede în patternul său comportamental şi cognitiv atît

caracteristici gender instrumentale (masculine), cît şi expresive (feminine). Identificarea cu rolul de

gen la adolescenţi, care, conform părerii majorităţii autorilor, este identică cu interiorizarea

stereotipurilor de gen, condiţionează diferenţe de gen în patternurile cognitive şi comportamentale

ale adolescentului: sacrificarea de sine şi stilul ruminativ de gîndire la subiecţii de sex feminin,

reticenţa faţă de solicitarea ajutorului la subiecţii de sex masculin, diferenţe în strategiile de coping

abordate etc. Vom vedea ulterior că deficienţele în instrumentalitea subiectului feminin au

consecinţe negative asupra sănătăţii psihice şi asupra unei bune funcţionări psihologice şi sociale,

acestea asociindu-se cu implicarea redusă în activităţile sociale şi profesionale, la fel ca şi carenţele

expresivităţii la subiecţii de sex masculin (incapacitatea de autoreflecţie, evitarea suportului

emoţional, neglijarea eticii relaţionale, reprimarea unor comportamente considerate stereotipic

feminine), care condiţionează probleme psihologice.

49

I.3.2 Factorii de risc developmentali şi impactul lor asupra diferenţierii de gen a stărilor

depresive în adolescenţă

Adolescenţii trăiesc experienţa stresului normativ developmental legat de specificitatea vîrstei,

care implică schimbări atît în dezvoltarea fizică şi psihologică a individului, cît şi schimbări

majore în context social.

Aceste evenimente au un impact considerabil asupra afectivi-

tăţii subiectului juvenil, stimulîndu-i pe unii pentru o dezvoltare normativă ulterioară, însă

depăşindu-i din punct de vedere psihologic pe alţii. Evidenţele relevă că schimbările

developmentale inerente vîrstei sînt uneori depăşite diferit de către subiecţii de sex masculin şi

subiecţii de sex feminin.

a) Schimbările biologice în adolescenţă

Schimbările fiziologice şi morfologice intervinite în adolescenţă pot avea uneori o influenţă

considerabilă asupra dezvoltării psihoemoţionale a individului. S-a constatat că în adolescenţa

timpurie subiecţii de sex feminin încep să se simtă mai puţin satisfăcuţi de imaginea lor corporală.

De exemplu, Tobin-Richards M., Boxer A. referindu-se la diferenţele de gen în perceperea de sine

în adolescenţa timpurie, susţin că, odată cu maturizarea pubertală, imaginea corporală devine mai

negativă pentru fete şi mai pozitivă pentru băieţi. Autorii menţionaţi încearcă să explice fenomenul

dat prin faptul că fetele au de înfruntat mai multe schimbări în această perioadă decît băieţii. Ele

ating pubertatea cu doi ani mai devreme decît băieţii, respectiv, sînt mai puţin pregătite din punct

de vedere emoţional şi cognitiv pentru a depăşi aceste modificări. Ciclul menstrual este unul din

evenimentele signifiante, care indică trecerea de la statutul de copil la cel de femeie. Studiile

efectuate cu femeile anglo-americane relevă că acest moment este asociat cu schimbări în conceptul

de sine şi creşterea afectelor negative. Brooks-Gunn J., Petersen A. (1991) sugerează că datorită

relaţiei dintre ciclul menstrual, feminitate şi sexualitate, mai multe aspecte ale conceptului de sine la

fete pot fi afectate de apariţia ciclului menstrual [15].

În plus, maturizarea fizică a fetelor este mult mai vizibilă decît cea a băieţilor. În timpul

pubertăţii fetele trăiesc experienţa creşterii în înălţime cu aproape 25 de cm şi o creştere în greutate

de aproximativ 11 kg. Odată cu începutul ciclului menstrual, dezvoltarea sînilor este evidentă, la fel

creşte procentajul ţesutului adipos, scade diferenţa dintre talie şi şolduri, schimbări ce sînt mai puţin

congruente cu standardele sociale de frumuseţe feminină. De obicei, fetelor le displace greutatea pe

care o cîştigă în adolescenţă, în timp ce băieţii sînt satisfăcuţi de creşterea masei musculare. Şi asta

din cauză că schimbările fizice ce intervin au o enormă semnificaţie personală şi socială. Autori

50

precum Brooks-Gunn J. (1988), Steenbarger, B.N., Greenberg R.P. (1990) susţin că stresul

condiţionat de schimbările fiziologice şi morfologice în cazul fetelor s-ar datora faptului că

societatea actuală idealizează imaginea care reprezintă silueta suplă, slabă, prepubescentă pentru

fete şi un aspect musculos pentru băieţi. În plus, satisfacţia corporală corelează puternic cu

autorespectul şi starea de bine, iar în cazul fetelor această corelaţie este mai puternică [141].

Respectiv, atitudinea fetelor faţă de schimbările fizice intervinite în pubertate este mai negativă

decît cea a băieţilor, în acelaşi timp, autorespectul fetelor este mult mai influenţat de imaginea

corporală. Din aceste considerente, unii autori, precum Allgood-Merten B. (1990), Polce-Lynch, M.

(1998) studiind diferenţele de gen în depresie la adolescenţi şi diferite aspecte ale imaginii de sine,

constată că imaginea corporală negativă a fetelor poate contribui la ratele mai ridicate ale

simptomelor depresive în comparaţie cu băieţii [2, 120]. Cyranowski, J., Frank, E., Young, E.(2000)

într-un studiu cu adolescenţi de 13, 14 şi 17 ani ajung la concluzia că fetele mai des raportează o

imagine de sine negativă şi, respectiv, sînt mai depresive decît băieţii [34].

Alt argument ce ţine de schimbările biologice în adolescenţă se referă la schimbările hormonale

şi se invocă faptul că la vîrsta de 9-10 ani în organismul fetelor creşte dramatic cantitatea de

estrogen şi progesteron. Deseori se argumentează că creşterea cantităţii de hormoni ovarieni

sporeşte riscul pentru depresie [apud 177]. Această ipoteză emerge din observaţiile asupra femeilor

adulte, dintre care multe sînt predispuse la depresie în perioadele de schimbare rapidă în nivelul

hormonilor ovarieni, cum ar fi perioada premenstruală sau perioada postpartum.

b) Expectaţiile şi atitudinile părinţilor şi semenilor

Mai mulţi autori au enunţat faptul că în adolescenţa timpurie fetele şi băieţii sînt supuşi unei

presiuni crescînde de a-şi asuma rolurile şi comportamentele considerate congruente cu rolul de

gen. Ruble T. H., Cohen R., Ruble D. N (1984) susţin că în timp ce băieţii sînt încurajaţi să devină

independenţi de familiile lor şi să urmeze o carieră şi anumite scopuri profesionale, fetele sînt

încurajate să rămînă mai aproape de familie, să se dedice dorinţelor şi necesităţilor altora şi să-şi

ajusteze aspiraţiile şi activităţile la nivelul prescris de rolul de gen feminin [129]. Deoarece deseori

nu-şi pot urma interesele şi abilităţile, asemenea expectaţii pot cauza conflicte interioare şi stimă de

sine redusă la fete. În plus, deseori se întîmplă că adolescentele care nu se conformează rolului

feminin tradiţional întîmpină o anumită rejecţie din partea semenilor. Acest fenomen social poate

dezvolta sentimente de neajutorare şi deznădejde în ceea ce priveşte realizarea aspiraţiilor şi, drept

consecinţă, condiţionează apariţia depresiei. În acelaşi timp, fetele care adoptă ocupaţii şi activităţi

tipice feminine se pot pomeni cu statut social şi profesional defavorizat. Nolen-Hoeksema S.

(1990) consideră că toţi aceşti factori sînt asociaţi, la rîndul lor, cu un risc major de depresie.

51

Implicarea în activităţi stereotipice feminine (menaj, bucătărie) corelează cu valori ridicate ale

simptomelor depresive, pe cînd implicarea în activităţile stereotipice masculine (sport, activităţi

distractive) prezintă o corelare foarte slabă cu simptomele depresive.

Cu toate că liberalizarea rolurilor de gen în ultimele decenii diminuează impactul acestui

fenomen social, unii teoreticieni susţin că tendinţele şi presiunile se menţin, în special la grupurile

cu statut social-economic scăzut şi în ţările mai puţin dezvoltate.

Studiile referitoare la atitudinile părinţilor faţă de propriii copii arată că părinţii, în special taţii,

demonstrează o creştere a atitudinilor sex-stereotipice faţă de propriii copii în momentul în care

aceştia ating perioada adolescenţei. Simmons R.G. şi Blyth D.A. (1987) descoperă că băieţii

relatează mai des decît fetele că n-au nevoie de permisiunea părinţilor de a merge undeva seara

tîrziu, că sînt lăsaţi singuri acasă şi că părinţii îi încurajează pentru comportamente mature şi

instrumentale [apud 134]. De asemenea, cu toate că fetele mai des decît băieţii optează pentru

continuarea studiilor şi îşi doresc să obţină un statut profesional înalt, băieţii relatau mai frecvent că

părinţii lor au expectaţii înalte referitoare la realizările lor profesionale. Acest fapt sugerează că

expectaţiile şi încurajările părinţilor erau mai reduse decît aspiraţiile fetelor, cel puţin din punctul

de vedere al adolescentelor intervievate. De exemplu, Eccles J.S, Jacobs şi Harold (1990) au

constatat că părinţii deseori subestimează competenţa fiicelor lor în privinţa activităţilor

considerate masculine, cum ar fi, de exemplu, cele matematice [164]. Mesajele atît directe, cît şi

subliminale ale părinţilor referitoare la aptitudinile fiicelor le pot afecta acestora alegerea studiilor

şi a carierei pe care să o urmeze. Gove W. şi Herb T. (1974), de asemenea, menţionează că fetele

care încearcă să reziste presiunilor de a-şi asuma doar activităţi şi caracteristici tipice feminine au

mai multe şanse să fie respinse de semeni şi sînt expuse unui risc mai înalt de dezechilibru

psihoemoţional [ibidem, 74]. Cercetătorii se întreabă dacă consecinţele sociale ale nerespectării

stereotipurilor sociale şi ale manifestării competenţei conduc la depresie în cazul femeilor şi al

adolescentelor. Block J., Gjerde P.F. şi Block J.H (1991) susţin că răspunsul este, probabil,

afirmativ şi menţionează că mai multe adolescente inteligente erau mai depresive decît cele mai

puţin inteligente. În contrast, în cazul băieţilor, a fost identificată o corelaţie invers proporţională

neînsemnată între inteligenţă şi simptomele depresive, faptul de a fi inteligent fiind mai puţin

asociat cu depresia. Coleman J.S. (1961), în urma unui studiu privind viaţa socială a adolescenţilor

şi impactul asupra educaţiei, constată că, odată ce ating vîrsta adolescenţei, fetele tot mai mult vor

să ascundă inteligenţa lor, în timp ce băieţii tot mai mai mult vor să şi-o afişeze. Rosen B.C. şi

Aneshensel C.S. (1976), într-un studiu dedicat dimensiunii sociale şi psihologice a rolului

tradiţional feminin, au intervievat 3046 de studenţi, fiind interesaţi de expectanţele tinerilor

referitioare la consecinţele nerespectării rolurilor de gen stereotipice. Fetele au fost mai predispuse

52

să spună că ele vor fi mai puţin agreate de sexul opus dacă vor fi asertive, urmînd propriile lor

interese, depăşind băieţii în competiţii. Fetele erau, de asemenea, mai predispuse să relateze că ele

încearcă să-şi ascundă competenţele, să adopte un comportament dependent şi compliant şi sînt

predispuse să-şi facă griji referitoare la imaginea lor în ochii altora [apud 174].

În concluzie, referindu-ne într-o manieră critică la informaţia expusă mai sus, trebuie să

recunoaştem că aceste tendinţe sînt pasagere şi sînt supuse schimbărilor socioculturale, dar

retrospectiv, putem considera că acestea au constituit (şi mai constutuie în unele culturi) un factor

de risc considerabil în depresia feminină.

c) Relatiile interpersonale

Forma şi funcţia relaţiilor cu semenii diferă în adolescenţă la subiecţii de sex feminin şi subiecţii

de sex masculin. Aceste diferenţe de gen se intensifică în timpul adolescenţei, perioadă în care

grupul semenilor devine un context primar de socializare şi experienţe emoţionale. În timp ce

relaţiile sociale ale subiecţilor de sex feminin sînt caracterizate de autodezvăluire, intimitate şi

suport emoţional, prieteniile între indivizii de sex masculin se caracterizează prin tovărăşie şi

activităţi distractive. Se consideră că din cauza mizei prea mari pe suportul emoţional al semenilor,

distorsiunile în schema socială şi schimbările în rolurile interpersonale care acompaniază trecerea la

adolescenţă sînt mult mai stresante pentru fete decît pentru băieţi. Aceste realităţi au tangenţe

incontestabile cu teoriile expuse mai sus (ipoteza intensificării identităţii de gen şi teoria

sacrificiului/neglijării de sine), care accentuează preocuparea subiecţilor de sex feminin pentru

problemele comunitare şi pentru relaţii interpersonale satisfăcătoare în detrimentul propriilor

interese. Fetele adolescente sînt mai implicate în reflecţii negative referitoare la relaţiile

interpersonale de prietenie decît băieţii. Aceste diferenţe atribuţionale, interpretative şi evaluative

par să se stabilească în adolescenţă şi se menţin la maturitate.

De asemenea, stresul interpersonal are consecinţe diferite în funcţie de sexul subiectului.

Impactul nociv al stresului interpersonal poate fi mai proeminent în cazul fetelor, deoarece

interrelaţiile joacă un rol mai mare în autodefinire, autoidentitate şi autopercepere la fete decît la

băieţi. Fetele sînt mai predispuse decît băieţii să mizeze pe relaţiile cu ceilalţi ca suport emoţional

şi, respectiv, să fie preocupate de armonia relaţiilor şi evaluarea pozitivă de către ceilalţi. În această

ordine de idei, unii cercetători consideră că fetele ar fi mai vulnerabile la distresul emoţional în caz

de stres interpersonal. Cu toate că numărul studiilor focusate pe acest subiect este relativ mic, unele

evidenţe implică vulnerabilitatea mărită în cazul fetelor. De exemplu, Hankin, L., Ambramson L.

Y., Moffit T. (1998) presupun o puternică asociaţie între pierderea/separarea interpersonală şi

tulburările depresive şi/sau anxioase la fete [65]. Moron P şi Eckenrode P. (1981) au stabilit că

stresul social este asociat cu un nivel mai înalt al depresiei la fete decît la băieţi. Prin contrast, alţi

53

cercetători au stabilit că aspectele adaptative din cadrul relaţiilor interpersonale le protejează pe fete

mai mult decît pe băieţi de dificultăţile emoţionale, cum ar fi depresia, singurătatea şi imaginea de

sine negativă [apud 101].

Perioada adolescenţei prin augmentarea impactului schimbărilor biologice, psihologice şi

sociale presupune stres şi stări de disconfort psihologic pentru adolescent. Astfel, vulnerabiltatea

feminină şi masculină pentru depresie îşi are sorgintea în adolescenţă, anume în această perioadă de

vîrstă definitivîndu-se patternul psihocomportamental al individului.

Studierea literaturii ştiinţifice ce se referă la problema diferenţelor de gen în stările depresive la

adolescenţi ne-a condus spre următoarele concluzii:

1. Diferenţele de gen în stările depresive aduc în discuţie subiecte cu o implicaţie psihologică şi

socioculturală semnificativă şi astfel scot în evidenţă probleme cum ar fi exteriorizarea trăirilor

afective şi a simptomelor depresive, în special, raportarea individului la preceptele sociale ce

definesc „masculinitatea” şi „feminitatea”, condiţionarea sociocultură a patternului atitudinal,

relaţional şi comportamental al individului.

2. Problematica diferenţelor de gen în depresie mai este marcată de incertitudini ce nu au

evoluat în concluzii univoce. De exemplu, dacă predispoziţia femeilor pentru depresie denotă

realitatea, atunci care dintre procese - biologice sau psihosociale, pot explica mai bine această

legitimitate? Preponderenţa femeilor în cazul stărilor depresive este o realitate clinică incontestabilă

sau mai degrabă o “profeţie care se autoîmplineşte” în virtutea stereotipurilor, aşteptărilor,

condiţiilor socioculturale? Ca şi în cazul altor variabile psihologice cercetate în contextul „gender”,

diferenţele de gen în stările depresive necesită o analiză diversificată şi implică mai multe nuanţări

ale problemei.

3. Diferenţele de gen în stările depresive la adolescenţi prezintă o etiologie plurifactorială:

biologică, psihologică, socioculturală. Fără a nega sau minimaliza influenţa factorilor biologici,

considerăm că factorii psihologici şi sociali intensifică şi menţin într-o măsură considerabilă

diferenţele de gen determinate sau presupuse de factorul biologic.

4. Adolescenţa ca perioadă de vîrstă are un statut aparte în contextul discuţiilor referitoare la

diferenţele de gen în stările depresive, acest statut fiind determinat de impactul schimbărilor

biologice, psihologice, sociale inerente acestei vîrste şi de faptul că adolescentul este implicat într-

un travaliu psihologic de autodefinire ca subiect de sex feminin şi subiect de sex masculin şi ca

personalitate umană în general.

5. Interrelaţia dintre factorii de vulnerabilitate (biologici, psihologici şi sociali) în diferenţierea

„gender” a depresiei este evidentă. De exemplu, schimbările morfologice survenite în adolescenţă,

54

în cazul subiecţilor de sex feminin, îşi intensifică efectul depresogen mai ales sub influenţa

stereotipurilor sociale referitoare la imaginea fizică a femeii, frica de a nu corespunde acestor

cerinţe, la fel cum tendinţa subiectului de sex masculin de a-şi ascunde stările depresive derivă din

dorinţa acestuia (devenită necesitate sau modalitate de acomodare) de a corespunde preceptelor

tradiţionale referitoare la „masculinitate”. Această modalitate în care conlucrează necesităţile

psihologice ale adolescentului, pe de o parte, şi preceptele şi stereotipurile sociale, pe de altă parte,

implică deseori costuri psihologice considerabile pentru ambele sexe.

6. Cercetările în domeniul diferenţelor de gen trebuie să evite prezumţiile şi concluziile

discriminatorii şi doar să evidenţieze specificul acestor diferenţe şi să identifice modalităţile cele

mai optime de adaptare a fiecărui sex la condiţiile mediului psihosocial.

7. Instrumentalitatea şi expresivitatea sînt două variabile care înglobează caracteristici de gen

puternic stereotipizate. În opinia noastră, societatea tradiţională partajează într-o manieră tranşantă

caracteristicile de gen, astfel condiţionînd inconveniente psihologice atît subiecţilor de sex feminin,

cît şi subiecţilor de sex masculin. Unul dintre aceste inconveniente se referă la faptul că subiecţilor

de sex feminin li se atribuie calificativul irevocabil de „depresivi”, ca şi faptul identificării drept

depresogene a caracteristicilor de gen feminine. Tindem că considerăm că, pentru o bună

funcţionare psihologică, individul uman, indiferent de sex, are nevoie să posede în patternul său

comportamental şi cognitiv atît caracteristici de gen instrumentale (masculine), cît şi expresive

(feminine). În opinia majorităţii autorilor, procesul de identificare cu rolul de gen la adolescenţi este

identic deseori cu interiorizarea stereotipurilor de gen, fapt care condiţionează diferenţe de gen în

patternurile cognitive şi comportamentale ale adolescentului: sacrificarea de sine şi stilul ruminativ

de gîndire la subiecţii de sex feminin, reticenţa faţă de solicitarea ajutorului la subiecţii de sex

masculin, diferenţe în strategiile de coping abordate etc. Astfel, carenţele în instrumentalitatea

subiectului feminin au consecinţe negative asupra sănătăţii psihice şi asupra unei bune funcţionări

psihologice şi sociale, acestea asociindu-se cu implicarea redusă în activităţile sociale şi

profesionale. La fel, carenţele expresivităţii la subiecţii de gen masculin (dificultăţi în

conştientizarea şi verbalizarea trăirilor afective, evitarea suportului emoţional, reprimarea unor

comportamente sanatogene considerate stereotipic feminine) le condiţionează acestora probleme

psihologice.

8. Imperativele de bază ale unei intervenţii de psihocorecţie în cazul depresiei adolescentine nu

trebuie să presupună doar focusarea pe aspectele clinice ale depresiei, ci utilizarea strategiilor ce ar

favoriza dezvoltarea atît a trăsăturilor instrumentale, cît şi a celor expresive la ambele sexe,

educarea unei atitudini pozitive faţă de solicitarea ajutorului psihologic, dezvoltarea în cadrul

55

intervenţiilor psihoprofilactice şi psihoterapeutice a unei “imunităţi psihologice” a adolescentului

faţă de stereotipurile sociale, care deseori se manifestă în rolul de stresori.

9. În societatea noastră, problema diferenţelor de gen în stările depresive este marcată de

specificul psihosocial al perioadei pe care o traversăm. În virtutea adversităţilor inerente unei

societăţi în tranziţie, atît subiecţii de sex feminin, cît şi subiecţii de sex masculin manifestă o

vulnerabilitate sporită pentru stările depresive. De aceea considerăm oportună focusarea atenţiei nu

numai pe identificarea unor diferenţe de gen, care ar eticheta un sex ca fiind mai depresiv decît

altul, ci şi pe identificarea vulnerabilităţii specifice fiecărui sex cu scopul conştientizării

problemelor specifice fiecărui sex, învăţării modalităţilor sanatogene de coping şi ridicării nivelului

de cultură psihologică.

Aceste prezumţii teoretice au alcătuit baza studiului experimental realizat şi descris în capitolele

ce urmează.

56

Capitolul II. Cercetarea variabilelor definitorii ale specificului diferenţelor de

gen în stările depresive la adolescenţi.

II.1. Scopul şi metodele experimentului constatativ.

Scopul acestei etape a studiului a fost cercetarea pe cale experimentală a variabilelor ce au o

tangenţă semnificativă cu problema diferenţelor de gen în stările depresive. Am încercat să

identificăm diferenţele de gen în stările depresive şi în simptomele comorbide acestora, diferenţele

de gen în exteriorizarea trăirilor afective negative şi în atitudinea faţă de căutarea suportului

psihologic, să identificăm vulnerabilitatea psihosocială pentru depresie specifică fiecărui sex. De

asemenea, am fost interesaţi să observăm relaţia dintre caracteristicile de gen şi funcţionarea

depresivă/nondepresivă a adolescenţilor. Rezultatele obţinute ar putea să constituie premisele

teoretice ale unor schimbări de atitudine în problema diferenţelor de gen, a educaţiei de gen şi a

consilierii psihologice.

Eşantionul experimental a fost constituit din 533 de adolescenţi. Eşantionul reprezentînd vîrsta

de 14-15 ani a fost alcătuit din 260 de subiecţi (130 de subiecţi de sex feminin, 130 de subiecţi de

sex masculin). Eşantionul reprezentînd vîrsta de 17-18 ani a fost alcătuit din 273 de subiecţi (137 de

subiecţi de sex feminin, 136 de subiecţi de sex masculin). Subiecţii incluşi în cercetare sînt elevi la

liceele “Gheorghe Asachi”, “Iulia Hasdeu” şi “Spiru Haret” din Chişinău.

Experimentul de constatare a fost realizat în două etape. În etapa I a experimentului constatativ

au fost incluşi 533 de adolescenţi. Scopul investigaţiei la această etapă a fost identificarea

diferenţelor de gen în stările depresive, stările anxioase, somatizare, tendinţele alexitimice.

Subiecţilor li s-au administrat următoarele probe:

1) Inventarul de Depresie Beck (Beck A., 1961) şi Scala de Depresie şi Anxietate „HADS”

(Zigmond A. S. şi Snait P. R., 1983), în scopul identificării subiecţilor ce prezentau stări

depresive şi anxioase şi identificării diferenţelor de gen în depresie şi anxietate.

2) “Scala de Somatizare” (Dorogatis, 1983) a fost folosită pentru identificarea diferenţelor de gen

în somatizare.

3) Testul Schalling-Sifneos Personality Scale Revised (SSPS-R), (Sifneos P. E., 1972) în scopul

identificării diferenţelor de gen în cazul tendinţelor alexitimice ale subiecţilor.

Etapa a II-a a experimentului constatativ a avut drept scop identificarea factorilor psihosociali ce

determină vulnerabilitatea pentru depresie a adolescenţilor de sex masculin şi de sex feminin,

57

identificarea stilului de coping în funcţie de variabila „gender” şi identificarea caracteristicilor de

gen la subiecţii depresivi şi nondepresivi.

Din lotul de 188 de subiecţi depresivi a fost selectat un grup de subiecţi depresivi de 17-18 ani

(39 de subiecţi:19 băieţi şi 20 de fete) şi grupul de control alcătuit din 30 de subiecţi (15 fete şi 15

băieţi); respectiv grupul de subiecţi depresivi de 14-15 ani (32 de subiecţi:16 fete şi 16 băieţi) şi

grupul de control de 30 de subiecţi.

În cadrul acestei etape a experimentului subiecţilor li s-au administrat următoarele probe:

1) Chestionarul atributelor personale (Spence J. P., Helmrech R., 1975), cu scopul evaluării

gradului de identificare cu caracteristicile şi stereotipurile tradiţionale de gen ale subiecţilor.

2) Chestionarul „Situaţii psihosociale traumatizante” (SPST) în scopul analizei vulnerabilităţii

psihosociale.

3) Chestionarul COPE (Carver C. S., Scheier M. T., Weintraub J. J., 1989) în scopul identificării

strategiilor de coping.

Depresia a fost evaluată în baza Inventarului de Depresie Beck (BDI, Beck, 1961).

Inventarul Beck este unul dintre cele mai uzitate instrumente de testare a depresiei. Chestionarul

este alcătuit din 21 de itemi, care sînt grupaţi în jurul a trei factori: 1) subapreciere, alterarea

imaginii de sine; 2) pesimism – ideaţie suicidară; şi 3) scăderea vitalităţii. Variantele de răspuns

(patru trepte de intensitate) permit identificarea gradului de depresie: absenţa depresiei, depresie

uşoară, depresie moderată şi depresie severă [6, 144].

Scala de Depresie şi Anxietate “HADS” (Hospital Anxiety and Depression Scale) este un

chestionar de 14 itemi, elaborat de Zigmond A. S. şi Snait P. R., în 1983, în scopul depistării

manifestărilor psihopatologice comune pentru anxietate şi depresie. Scala HADS este un instrument

de evaluare clinică a dimensiunilor depresive şi anxioase şi poate fi folosit în cercetările clinice în

scopul depistării subiecţilor anxioşi şi/sau depresivi.

Scala conţine 2 subscale: una pentru evaluarea anxietăţii şi alta pentru evaluarea depresiei.

Fiecare din aceste subscale dispune de 7 itemi. Itemii subscalei Depresie conţin un item, care

evaluează disforia, altul care evaluează încetinirea (inhibiţia), şi alţi cinci care evalueaza

dimensiunea ahedoniei, care, conform autorilor, este foarte specifică depresiei.

Conform autorilor, se va evalua starea individului pe parcursul ultimei saptămîni. Fiecare

răspuns e notat de la 0 la 3, pe o scală ce evaluează intensitatea simptomului pe parcursul ultimei

săptămîni. Această intensitate este apreciată cu ajutorul unui adverb sau al unei fraze calificative.

Pentru fiecare subscală cu itemi pozitivi (D1 ; D2 ; D6 ; D7 ; A4 şi A5) cotarea e inversată. Intervalul

de cuantificare este cuprins între 0 şi 21 pentru fiecare subscală, un scor mai înalt corespunzînd unei

58

simptomatologii mai severe. Unii autori (Razavi et al. 1990) au propus pentru aprecierea severităţii

manifestărilor depresive utilizarea sumei scorului total format din scorul subscalei Anxietate plus

scorul subscalei Depresie.

Scorul pragal pentru ambele subscale este de 8 puncte. Un scor total, calculat prin adiţionarea

ambelor scale, egal cu 13 puncte sau superior denotă prezenţa unei tulburări de adaptare şi a

depresiei ; un scor egal sau superior cu 19 puncte denotă prezenţa unui episod depresiv major [152,

126].

Scala de identificare a trăsăturilor alexitimice “Schalling-Sifneos Personality Scale Revised”

(SSPS-R, Sifneos PE, 1986) este un instrument de măsurare a alexitimiei. Scala reprezintă un

autochestionar de 20 de itemi, la care subiectul răspunde prin “adevărat” sau “fals”. Itemii 2, 4, 6,

10, 12 şi 20 oferă un punct în cazul în care subiectul raspunde “fals”, şi zero puncte dacă subiectul

raspunde “adevărat”. Pentru ceilalţi itemi se va nota cu un punct răspunsurile “adevărat” şi cu zero

puncte răspunsul “fals”. Scorul pentru subiectul alexitimic se situează între 10 şi 20 de puncte [107,

126].

Simptomele somatice, cunoscute ca fiind un indiciu al distresului, au fost măsurate cu Scala de

Somatizare (Derogatis, 1983). Scala cuprinde 12 simptome (ex.: dureri de cap, indigestii, senzaţia

de sufocare, tahicardie, ameţeli). Opţiunile de răspuns se situează pe o scală de la 1 (niciodată) la 6

(foarte frecvent). Scorul la Scala de Somatizare poate varia între 12 şi 72; cu cît cota la somatizare

este mai mare, cu atît nivelul stresului este mai intens [6].

Chestionarul atributelor personale (Spence J. P., Helmrech R., 1975) a fost utilizat în scopul

evaluării gradului de identificare cu caracteristicile tradiţionale de gen ale subiecţilor. Chestionarul

cuprinde 24 diade – caracteristici opuse. Subiecţii trebuie să marcheze una dintre literele (A, B, C,

D, E) care exprimă indicele de apropiere/îndepărtare de cei doi poli ai caracteristicelor de gen.

Astfel, se determină gradul de masculinitate/feminitate şi androginitate a subiectului [137, 138].

Pentru identificarea strategiilor de coping s-a folosit Chestionarul COPE elaborat de Carver C.

S., Scheier M. T. şi Weintraub J. J. (1989). Chestionarul integrează modelul stresului elaborat de

Lazarus (1984). Chestionarul vizează 14 forme de coping, care pot avea un caracter preponderent

activ sau pasiv. Chestionarul cuprinde 53 de afirmaţii, fiecare formă de coping fiind evaluată prin

patru itemi; excepţie face copingul prin recurgere la alcool şi medicamente, măsurat printr-un singur

item. Evaluarea se face pe o scală de la unu la patru, în care cifra 1 reprezintă răspunsul “de obicei

nu fac acest lucru”, iar cifra 4 – “deseori fac acest lucru”. Cele 14 scale corespunzătoare strategiilor

de coping sînt: copingul activ; planificarea; eliminarea activităţilor concurente; reţinerea de la

acţiune; căutarea suportului social instrumental; căutarea suportului social emoţional;

59

reinterpretarea pozitivă; acceptarea; negarea; descărcarea emoţională; orientarea spre religie;

pasivitatea mentală; pasivitatea comportamentală; recurgerea la alcool şi medicamente [6].

Ancheta “Situaţiile psihosociale traumatizante (SPST)” a fost elaborată de noi în baza Axei IV

a criteriilor de diagnostic DSM-IV “Problemele psihosociale şi ale mediului inconjurator” (1995)

[98].

Axa IV a criteriilor de diagnostic DSM IV permite analiza situaţiilor psihosociale care ar putea

afecta diagnosticul, tratamentul, dar şi prognosticul tulburărilor mintale. O problemă psihosocială

şi/ori a mediului ambiant poate să se prezinte sub forma: unui eveniment negativ al vieţii; unei

dificultăţi ori a unei deficienţe a mediului ambiant, unui stres familial sau interpersonal, unei

carenţe a suportului social şi/sau a resurselor personale sau prin alte probleme care s-ar referi la un

context în care dificultăţile persoanei au apărut şi s-au agravat.

Chestionarul conţine întrebări referitoare la situaţiile psihosociale anormale frecvent întîlnite la

adolescenţii cu stări depresive. Fiecare compartiment al anchetei conţine cîţiva itemi, care permit o

identificare, dar şi o evaluare calitativă a situaţiilor psihosociale anormale.

60

II.2. Rezultatele cercetării experimentale

II.2.1. Diferenţe de gen în stările depresive

Diferenţe de gen în tendinţele depresive. În acest capitol supunem analizei şi interpretării

rezultatele obţinute în urma cercetării constatative. Rezultatele cercetării indică o rată relativ

ridicată de adolescenţi depresivi, fapt atestat şi în studiile internaţionale dedicate acestei probleme.

Conform studiilor internaţionale, datele referitoare la epidemiologia depresiei la adolescenţi variază

între 8% şi 45%, în funcţie de mediul socioeconomic şi cultural.

Fig.1. Rata adolescenţilor depresivi raportată la populaţia generală

Conform scorurilor obţinute la Inventarul pentru Depresie Beck, 43,9% dintre adolescenţii

supuşi testării în cadrul cercetării noastre au prezentat simptomatologie depresivă, dintre care 3,5%

au prezentat scoruri care scot în evidenţă simptomatologie depresivă severă, 15,6% au prezentat

simptomatologie depresivă moderată şi 24,8% simptomatologie depresivă uşoară (fig.1).

La categoria de vîrstă 14-15 ani, 45,8% dintre adolescenţi au prezentat simptomatologie

depresivă, dintre care 3,8% au raportat simptomatologie depresivă severă, 15,4% – simptomatologie

depresivă moderată şi 26,5% – simptomatologie depresivă uşoară.

În categoria de vîrstă 17-18 ani, 41% dintre adolescenţi au prezentat simptomatologie

depresivă, dintre care 2,2% au raportat depresie severă, 15,8% – depresie moderată şi 23,1% –

depresie uşoară. Prelucrarea statistică a rezultatelor nu relevă o diferenţă de vîrstă semnificativă din

punct de vedere statistic.

În cadrul cercetării noastre am fost interesaţi iniţial de identificarea diferenţelor de gen în

tendinţele depresive, fără a specifica diferenţele de gen în funcţie de intensitatea simptomelor.

Diferenţele de gen în tendinţele depresive au fost calculate prin două metode: s-a folosit testul

24,80%

15,60%3,50%

56,10%

depr. uş . depr. mod. depr.sev. nondepr.

61

pentru calcularea caractersiticilor calitative şi testul Student pentru calcularea valorilor medii.

Сaracteristicile calitative au fost calculate după următoarea formulă:

2

22

1

11

21

nqp

nqp

ppt

+

−=

Unde:

p – ponderea apariţiei fenomenului;

q – probabilitatea neapariţiei fenomenului (q = 100-p);

n – numărul de subiecţi.

Prelucrarea rezultatelor după aceste metode relevă diferenţe de gen în tendinţele depresive,

aceste diferenţe prezentînd o preponderenţă feminină. Datele referitoare la întregul eşantion de

subiecţi incluşi în cercetare (n=533) relevă că subiecţii de sex feminin sînt mai depresivi decît

subiecţii de sex masculin. Din numărul total de subiecţi de sex feminin (n=267) 50,9 % au

manifestat simptomatologie depresivă, din numărul total de subiecţi de sex masculin (n=266) 35,3%

au prezentat simptomatologie depresivă de intensitate diferită (fig. 2). Astfel, în urma comparării

frecvenţelor relative au fost atestate diferenţe de gen semnificative în tendinţele depresive la

adolescenţi (t=3,676, p=0,01).

50,90%49,10%35,50%

64,50%

0,00%

20,00%

40,00%

60,00%

80,00%

fete băieţi

depr. nondepr.

Fig. 2. Frecvenţa relativă a rezultatelor la variabila „depresie” în funcţie de sex pentru

întregul eşantion

În urma calculării valorilor medii, de asemenea, s-au obţinut diferenţe de gen semnificative

pentru întregul eşantion: valoarea medie pentru fete, în cazul în care sînt incluse ambele categorii de

vîrstă, este de 11,3, pentru băieţi – 8,72, (t=4,692, p=0,001) (fig.3).

62

Astfel, rezultatele statistice ale cercetării la capitolul diferenţelor de gen în depresie sînt

congruente cu majoritatea studiilor internaţionale referitor la această problemă: conform abordărilor

tradiţionale în literatura de specialitate, subiecţii de sex feminin sînt mai depresivi decît subiecţii de

sex masculin, preponderenţa feminină avîndu-şi emergenţa în adolescenţă.

11,38,72

0

5

10

15

fete băieţi

depresie

Fig. 3. Diferenţele valorilor medii la variabila “depresie” la întregul eşantion

de adolescenţi

Particularităţile de vîrstă în cazul tendinţelor depresive sînt reprezentate prin următoarele

rezultate: la vîrsta de 14-15 ani 54,6% dintre subiecţii de sex feminin şi 36,9% dintre subiecţii de

sex masculin au prezentat simptomatologie depresivă de diferită intensitate, diferenţa de gen fiind

reprezentată prin t=2,911, p=0,01. La vîrsta de 17-18 ani 48,1% dintre subiecţii de sex feminin şi

33,8% dintre subiecţii de sex masculin au prezentat simptomatologie depresivă de diferită

intensitate (t=2, 423, p=0,01) (fig.4).

54,60%

36,90%

48,10%

33,80%

0,00%

10,00%

20,00%

30,00%

40,00%

50,00%

60,00%

14-15 ani 17-18 ani

fetebăieţi

Fig. 4. Frecvenţa relativă a rezultatelor pentru variabila „depresie” în funcţie de sex

pentru 14-15 ani şi 17-18 ani

Calcularea valorilor medii a relevat de asemenea diferenţe de gen semnificative la ambele

categorii de vîrstă: la vîrsta de 14-15 ani valoarea medie pentru fete este de 11,85, pentru băieţi –

8,91 (t=3,684, p=0,001); la vîrsta de 17-18 ani valoarea medie pentru fete este egală cu 10,79,

63

pentru băieţi – 8, 54 (t=2,995, p=0,003) (fig.5). Dacă analizăm valorile lui “t”, constatăm o

diminuare a diferenţelor de gen în depresie la adolescenţi de 17-18 ani. Particularităţile de vîrstă

atestate prezintă o accentuare a acestor diferenţe la 14-15 ani şi atenuarea lor parţială la vîrsta de

17-18 ani.

După cum relevă rezultatele cercetării, diferenţele de gen în depresie la adolescenţi prezintă

o prevalenţă feminină. Cele mai pregnante diferenţe de gen în stările depresive sînt atestate la

adolescenţii de 14-15 ani. Aceste particularităţi de vîrstă în sensul diminuării diferenţelor de gen în

depresie pot fi explicate în felul următor:

Vîrsta de 14-15 ani este perioada schimbărilor fiziologice şi psihologice majore.

Specificul maturizării adolescenţilor face ca subiecţii de sex feminin să depăşească mai

dificil aceste modificări. Ne referim aici la schimbările morfologice bruşte (apariţia

ţesutului adipos, disproporţionalitatea părţilor corpului) care sînt mult mai vizibile la

subiecţii de sex feminin şi în strînsă legătură cu stereotipurile sociale referitoare la

feminitate şi frumuseţe, astfel condiţionîndu-le o imagine corporală mai negativă decît

subiecţilor de sex masculin.

Schimbările morfologice coincid în majoritatea cazurilor cu apariţia ciclului menstrual,

care deseori presupune tensiune psihologică considerabilă.

Maturizarea mai timpurie a fetelor în comparaţie cu băieţii face ca acestea să fie mai

puţin pregătite din punct de vedere psihologic, în studiile de specialitate maturizarea

timpurie a fetelor fiind unul din markerii vulnerabilităţii lor psihologice mărite în această

perioadă [].

11,85

8,91

10,79

8,54

0

2

4

6

8

10

12

14-15 ani 17-18 ani

fetebăieţi

Fig. 5. Diferenţele valorilor medii la variabila “depresie” la adolescenţii de 14-15 ani şi

17-18 ani în funcţie de sex

64

Distribuţia datelor în funcţie de intensitatea simptomelor. Anterior au fost prezentate

datele referitoare la diferenţele de gen în tendinţele depresive. Inventarul de depresie Beck specifică

trei nivele ale depresiei: depresie uşoară, depresie moderată, depresie severă. Pentru o analiză mai

profundă a diferenţelor de gen referitoare la stările depresive, am comparat subiecţii de sex feminin

şi subiecţii de sex masculin în funcţie de aceste trei nivele de intensitate a depresiei. Prezentăm în

tabelul 1 diferenţele de gen în simptomatologia depresivă în funcţie de intensitatea simptomelor

depresive. Din numărul total de subiecţi de sex feminin (n=267) incluşi în cercetare, 50,9% au

raportat simptomatologie depresivă, dintre care 5,2% – depresie severă, 19,1% – depresie moderată

şi 26,6% – depresie uşoară. Din numărul total de băieţi (n=266), 35,3% au raportat simptomatologie

depresivă, dintre care 1,5% au prezentat depresie severă, 10,9% – depresie moderată şi 22,9% –

depresie uşoară.

Tabelul 1

Frecvenţele relative în funcţie de sex la variabilele depresie uşoară, depresie moderată,

depresie severă pentru întregul eşantion (n=533)

fete băieţi ”t”

Depresie uşoară 26,6% 22,9% t=0,991

Depresie moderată 19,1% 10,9% t=2,671, p=0,01

Depresie severă 5,2% 1,5% t=2,381, p=0,01

Nondepresivi 49,1% 64,7%

0,00%

5,00%

10,00%

15,00%

20,00%

25,00%

30,00%

d.uş. d.mod. d.sev.

fetebăieţi

Fig. 6. Frecvenţa relativă a rezultatelor la variabilele „depresie uşoară”, „depresie

moderată”,” depresie severă” în funcţie de sex (n=533)

65

Compararea frecvenţelor relative relevă că mai mulţi subiecţi de sex feminin prezintă stări

de depresie moderată şi severă în comparaţie cu subiecţii de sex masculin.

BECK

35,030,025,020,015,010,05,00,0

SEX: m120

100

80

60

40

20

0

Std. Dev = 5,57 Mean = 8,7N = 266,00

Fig. 7. Distribuţia rezultatelor privind intensitatea depresiei la subiecţii de sex masculin

(0-9 nondepr.; 10-15 d. uş.; 16-23 d. mod.; 24- d. sev.)(n=266)

BECK

40,035,030,025,020,015,010,05,00,0

SEX: f80

60

40

20

0

Std. Dev = 7,05 Mean = 11,3N = 267,00

66

Fig. 8. Distribuţia rezultatelor privind intensitatea depresiei

la subiecţii de sex feminin (n=267)

Distribuţia grafică a rezultatelor (fig.7, fig.8) ne indică, de asemenea, diferenţele de gen

privind intensitatea depresiei. Subiecţii de sex feminin şi subiecţii de sex masculin diferă nu doar în

ceea ce priveşte rata incidenţei stărilor depresive, ci şi în funcţie de intensitatea simptomelor

depresive. Astfel, din distribuţia grafică a rezultatelor la Inventarul pentru depresie Beck observăm

că subiecţii de sex feminin prezintă o frecvenţă mărită în cazul scorurilor ce denotă un nivel

moderat al depresiei (scor: 16-23) şi nivel sever al depresiei (scor: 24-60). La fel, în baza distribuţiei

grafice se poate observa că valoarea maximă obţinută la variabila depresie în cazul subiecţilor de

sex feminin este 40, iar valoarea maximă în cazul subiecţilor de sex masculin este 35.

Tabelul 2

Frecvenţele relative în funcţie de sex la variabilele depresie uşoară, depresie moderată,

depresie severă pe vîrste

14-15 ani 17-18 ani

fete băieţi Fete băieţi

D. uşoară 29,2% 23,8% 24% 22%

D. moderată 17,7% 12,3% 20,4% 9,6%

D. severă 7,7% 0,8% 3,7% 2,9%

Nondepres. 45,4% 63,1% 51,9% 65,5%

0,00%

5,00%

10,00%

15,00%

20,00%

25,00%

30,00%

d.uş. d.mod. d.sev.

fetebăieţi

Fig. 9. Frecvenţa rezultatelor în funcţie de sex pentru vîrsta de 14-15 ani la variabilele

“depresie uşoară”, “depresie moderată”, “depresie severă”

67

0,00%

5,00%

10,00%

15,00%

20,00%

25,00%

d.uş. d.mod. d.sev.

fetebăieţi

Fig. 10. Frecvenţa rezultatelor în funcţie de sex pentru vîrsta de 17-18 ani la variabilele

“depresie uşoară”,”depresie moderată”, “depresie severă”

Diferenţe de gen în simptomatologia comorbidă stărilor depresive la adolescenţi.

Stările depresive la adolescenţi sînt foarte rar izolate, în sensul că nu prezintă doar o

simptomatologie depresivă. Depresia la adolescenţi este caracterizată de comorbiditatea cu

simptomele anxioase, tulburările somatice, comportamentul perturbator, abuzul de substanţe etc.

În comparaţie cu tulburările depresive fără comorbiditate, tulburările depresive comorbide prezintă

un pronostic mai nefavorabil, cu o perioadă de evoluţie a episodului depresiv de mai lungă durată,

cu un impact negativ asupra funcţionării psihosociale, un risc mai ridicat de comportament suicidar,

dificultăţi şcolare mai frecvente şi eficacitate scăzută în cazul tratamentului.

Cea mai frecventă simptomatologie adiacentă stărilor depresive la adolescenţi este cea

anxioasă. Dintre adolescenţii care au prezentat simptomatologie depresivă în cadrul cercetării

noastre, 80% au prezentat şi simptomatologie anxioasă (studiile internaţionale efectuate cu

populaţia juvenilă relevă că între 40% şi 70% dintre tulburările depresive la adolescenţi sînt

asociate cu tulburări anxioase).

Diferenţele de gen referitoare la anxietate relevă o preponderenţă feminină, subiecţii de sex

feminin fiind mai anxioşi decît subiecţii de sex masculin. La întregul eşantion de 533 de subiecţi

prelucrarea statistică a datelor relevă o preponderenţă feminină, valoarea medie pentru subiecţii de

sex feminin fiind de 9,53, pentru subiecţii de sex masculin fiind de 8,01, (t=3,915, p=0,001),

(fig.11).

68

9,53

8,01

7

8

9

10

fete băieţi

anxietate

Fig.11. Valorile medii la variabila „anxietate” la întregul eşantion

Rezultatele statistice pe categorii de vîrstă separate, la fel, relevă o preponderenţă feminină:

la categoria de vîrstă 14-15 ani, valorile medii pentru fete sînt egale cu 9,90, pentru băeieţi – 8,29,

(t=2,268, p=0,024), pentru categoria de vîrstă 17-18 ani, la fel, relevîndu-se diferenţe semnificative

cu preponderenţă feminină (t=4,180, p=0,001). Atît în grupul de 14-15 ani, cît şi în cel de 17-18 ani

rezultatele statistice relevă valori medii mai ridicate la subiecţii de sex feminin în comparaţie cu

subiecţii de sex masculin.

În cazul cercetării noastre scala de somatizare a fost folosită ca un indiciu suplimentar al

depresiei şi distresului, simptomele psihosomatice fiind unul din indicii suplimentari în

diagnosticarea depresiei la adolescenţi. Somatizarea ca simptom adiacent simptomatologiei

depresive a fost raportată la 70 % dintre adolescenţii depresivi în cazul cercetării noastre. Luînd în

consideraţie datele obţinute în cadrul cercetării la variabile depresie şi anxietate, putem afirma că

somatizarea înaltă atestată la majoritatea adolescenţilor depresivi se datorează atît schimbărilor

fizice condiţionate de simptomele depresive, cum ar insomnia, oboseala, cît şi simptomatologiei

adiacente, în special, celei anxioase care condiţionează apariţia tahicardiei, durerilor de inimă,

frisoanelor, tensiunii sau durerii musculare, transpiraţiei. Somatizarea este un aspect foarte

important în fenomenologia depresiei la adolescenţi. Rezultatele statistice după coeficientul de

corelaţie Pearson relevă că somatizarea este în creştere în raport cu creşterea intensităţii depresiei

(tabelul 3). Aceste date sînt destul de importante, avînd în vedere coexistenţa precarităţii

psihologice şi a precarităţii fizice în cazul depresiei adolescentine. Atît la 14-15 ani, cît şi la 17-18

ani subiecţii de sex feminin au prezentat valori medii mai înalte la somatizare în comparaţie cu

subiecţii de sex masculin. La categoria de vîrstă de 17-18 ani diferenţa de gen în somatizare este

foarte puternică, prezentînd un indice t=7,042, p=0,001; la categoria de vîrstă de 14-15 ani diferenţa

statistică este redată de un undice t=3,984, p=0,001.

69

34,2628,05

010203040

fete băieţi

somatizare

Fig.12. Valorile medii în funcţie de sex la variabila „somatizare”

Tabelul 3

Coeficienţii de corelaţie dintre depresie, anxietate şi somatizare

variabile depresie Anxietate somatizare

Depresie 1,000 0,350** 0,551**

Anxietate 1,000 0,371*

Somatizare 1,000

** p=0,01; * p=0,05.

Rezultatele denotă că subiecţii de sex feminin prezintă scor mai înalt atît în cazul

simptomelor depresive, cît şi în cazul simptomelor anxioase şi simptomelor psihosomatice.

Pentru a identifica diferenţele de gen în specificul comorbidităţii la adolescenţi, am prelucrat

statistic rezultatele la anxietate şi somatizare în cazul subiecţilor depresivi de ambele sexe. Astfel,

din numărul total de subiecţi de sex masculin (n=266), 94 au prezentat simptomatologie depresivă,

iar dintre aceştia 71 de subiecţi (75,5%) au manifestat şi simptomatologie anxioasă. Din numărul

total de subiecţi de sex feminin (n=277) 137 de subiecţi au prezentat simptomatologie depresivă,

dintre aceştia 106 subiecţi (86,9%) au prezentat simptomatologie anxioasă. Astfel, valoarea lui „t”

în cazul comparării caracteristicilor calitative a fost de 2,192, p=0,01.

Compararea valorilor medii la variabila anxietate pentru subiecţii depresivi de sex feminin şi

de sex masculin a demonstrat următoarele rezultate: valoarea medie la anxietate pentru subiecţii

depresivi de sex feminin este de 10,74, pentru subiecţii depresivi de sex masculin – 9,37, t=3,593,

p=0,001.

Astfel, ambele metode de prelucrare a datelor denotă că subiecţii depresivi de sex feminin

sînt mai anxioşi decît subiecţii depresivi de sex masculin.

Calcularea valorilor medii la somatizare a relevat următoarele rezultate: valoarea medie

pentru subiecţii de sex feminin este 39,01, valoarea medie pentru subiecţii de sex masculin este

70

33,04, t=4,854, p=0,000. Acest rezultat denotă că subiecţii depresivi de sex feminin somatizează

mai mult decît subiecţii depresivi de sex masculin.

Compararea frecvenţelor relative a evidenţiat de asemenea diferenţe de gen privind

comorbiditatea depresiei cu somatizarea. Din datele prezentate în tabelul 4 observăm că subiecţii

depresivi de sex feminin manifestă preponderenţă în cazul unui nivel de somatizare moderată sau

severă, iar subiecţii de sex masculin manifestă mai frecvent un nivel de somatizare uşoară.

Tabelul 4

Frecvenţele relative în cazul somatizării la subiecţii depresivi

fete băieţi „t”

Somatizare uşoară 23,7% 50% t=4,120, p=0,01

Somatizare moderată 70,5% 47,9% t=3,609, p=0,01

Somatizare severă 5,8% 2,1% t=1,541

SOMATIZ

60,055,050,045,040,035,030,025,020,015,0

SEX: m20

10

0

Std. Dev = 9,75 Mean = 33,0N = 94,00

Fig. 13. Distribuţia rezultatelor la variabila „somatizare”

Diferenţele în manifestarea simptomelor psihosomatice sînt redate şi în graficul distribuţiei

rezultatelor la variabila somatizare, care demonstrează preponderenţa subiecţilor de sex feminin în

cazul somatizării severe şi moderate (fig.13).

71

Corelaţiile dintre depresie, anxietate şi somatizare pentru subiecţii depresivi sînt prezentate

în tabelul 5. Indicii de corelaţie la depresie, anxietate şi somatizare în cazul subiecţilor depresivi de

sex feminin şi de sex masculin, de asemenea, confirmă rezultatele la testele statistice anterioare

referitoare la diferenţele de gen în comorbiditatea depresiei la adolescenţi. Atît la subiecţii depresivi

de sex feminin, cît şi la subiecţii depresivi de sex masculin se atestă corelaţii semnificative direct

proporţionale între depresie, anxietate şi somatizare. Diferenţele de gen se manifestă şi în cazul

coeficienţilor de corelaţie: atestăm indici de corelaţie cu un prag de semnificaţie mai înalt la

subiecţii depresivi de sex feminin în comparaţie cu subiecţii depresivi de sex masculin.

Tabelul 5

Coeficienţii de corelaţie dintre depresie, anxietate, somatizare în funcţie de sexe

la subiecţii depresivi

fete băieţi

anxietate somatizare anxietate somatizare

Depresie 0, 487** 0, 333** 0,171 0,209*

** p=0,01; * p=0,05.

Concluzii:

1. Incidenţa simptomatologiei depresive la adolescenţi este de 43,9%. Majoritatea

adolescenţilor de ambele sexe prezintă simptome depresive de intensitate uşoară sau moderată (doar

5,2% dintre subiecţii de sex feminin şi 1,5% dintre subiecţii de sex masculin au prezentat

simptomatologie severă).

2. Sînt atestate diferenţe de gen în tendinţele depresive la adolescenţi. Diferenţele de gen în

tendinţele depresive la adolescenţi indică o preponderenţă feminină (51,3% – subiecţi depresivi de

sex feminin, 35,3% – subiecţi depresivi de sex masculin).

3. Diferenţele de gen în depresie marcate de preponderenţă feminină sînt atestate la ambele

categorii de vîrstă incluse în cercetare, relevîndu-se o accentuare a diferenţelor de gen la 14-15 ani

în comparaţie cu 17-18 ani.

4. Diferenţele de gen se manifestă atît în tendinţele depresive, cît şi în ceea ce ţine de

intensitatea stărilor depresive (preponderenţa subiecţilor de sex feminin în cazul simptomatologiei

severe şi moderate).

5. Atît în cazul subiecţilor de sex feminin, cît şi în cazul subiecţilor de sex masculin se atestă

comorbiditatea simptomatologiei depresive cu simptomatologia anxioasă şi cu simptome

psihosomatice. Diferenţele de gen referitoare la specificul comorbidităţii depresiei se manifestă

72

prin frecvenţă şi intensitate mai înaltă a simptomelor anxioase şi a simptomelor psihosomatice la

subiecţii depresivi de sex feminin în comparaţie cu subiecţii de sex masculin.

II.2.2. Diferenţe de gen în exteriorizarea simptomelor depresive

Discuţiile în literatura de specialitate referitoare la diferenţele de gen în depresie presupun

luarea în consideraţie a unor variabile care ar putea influenţa exteriorizarea depresiei, de aceea

rezultatele referitoare la diferenţele de gen în exteriorizarea simptomelor depresive sînt extrem de

importante în contextul studierii diferenţelor de gen în depresie. Unul din conceptele care se

pretează acestor discuţii este cel de alexitimie, fapt ce ne-a determinat să-l punem în discuţie şi să-l

investigăm în cadrul cercetării. Conceptul de alexitimie descrie o serie de simptome care presupun

o capacitate redusă a individului de a-şi conştientiza şi comunica/verbaliza trăirile afective, confuzia

dintre simptomele somatice şi cele afective şi gîndirea orientată în exterior. În cazul cercetării

noastre rezultatele obţinute la testul Schalling-Sifneos Personality Scale Revised denotă diferenţe

semnificative în funcţie de variabila sex: subiecţii de sex masculin prezintă tendinţe alexitimice mai

pregnante.

În urma analizei calitative a frecvenţelor relative s-au atestat pentru întregul eşantion de

adolescenţi (n=533) diferenţe de gen semnificative (t=2,947, p=0,01), astfel subiecţii de sex

masculin manifestînd tendinţe alexitimice mai pregnante decît subiecţii de sex feminin (fig.14).

15,40%

84,60%

25,60%

74,40%

0,00%

20,00%

40,00%

60,00%

80,00%

100,00%

fete băieţi

alexitimicinonalexit.

Fig. 14. Frecvenţele relative la variabila „tendinţe alexitimice” în funcţie de sex

Comparînd valorile medii pentru întregul eşantion de adolescenţi incluşi în cercetare, la fel, am

obţinut diferenţe statistice semnificative pentru tendinţele alexitimice: valoarea medie pentru

subiecţii de sex feminin fiind de 6,91, pentru subiecţii de sex masculin de 7,92 (t=4,854, p=0,001).

73

6,91

7,92

66,5

77,5

8

fete băieţi

alexitimie

Fig.15. Valorile medii la variabila „tendinţe alexitimice” în funcţie de sex

Astfel, rezultatele statistice denotă tendinţe alexitimice mai pronunţate la subiecţii de sex

masculin în comparaţie cu subiecţii de sex feminin. Acest fapt denotă o capacitate redusă de a

conştientiza şi de a verbaliza trăirile afective la subiecţii de sex masculin. Considerăm că

incapacitatea subiectului de a verbaliza trăirile afective poate fi un factor important în

diagnosticarea depresiei, de aceea necesită a fi invocat ca un marker ce implică incertitudine

referitor la rata manifestării diferenţelor de gen în depresie. Diferenţele de gen în tendinţele

alexitimice ar avea o influenţă asupra felului de exteriorizare a depresiei şi, respectiv, ar putea

influenţa rezultatele referitoare la diferenţele de gen în stările depresive. Studiile focusate pe această

problemă relevă că alexitimia este asociată cu patternurile de răspuns refractar la asistenţa

psihologică şi psihiatrică în cazul simptomelor depresive [18, 63].

În cazul investigării eşantioanelor separate de vîrstă, au fost atestate următoarele rezultate: în

urma prelucrării calitative a datelor s-a atestat absenţa diferenţelor de gen semnificative la 14-15 ani

(20% dintre fetele de 14-15 ani au prezentat tendinţe alexitimice şi 26% dintre băieţi, t=1,153); la

vîrsta de 17-18 ani au fost atestate diferenţe de gen semnificative (10,2% dintre subiecţii de sex

feminin şi 25% dintre subiecţii de sex masculin de 17-18 ani au prezentat tendinţe alexitimice,

t=3,274, p=0,01) (fig. 16).

20%

26%

10,20%

25%

0%

5%

10%

15%

20%

25%

30%

14-15 ani 17-18 ani

fetebăieţi

Fig.17. Frecvenţele relative ale rezultatelor în funcţie de sex la variabila „alexitimie” la

eşantioanele de 14-15 ani şi 17-18 ani

74

În urma calculării valorilor medii au fost atestate diferenţe de gen semnificative sub aspect

statistic în tendinţele alexitimice la ambele categorii de vîrstă: în cazul eşantionului de 14-15 ani

t=2,306, p=0,022, în cazul eşantionului de adolescenţi de 17-18 ani t=4,656, p=0,001. Diferenţele

referitoare la valoarea lui „t” pentru valorile medii confirmă rezultatele la testul pentru calcularea

caracteristicilor calitative privind accentuarea diferenţelor de gen în tendinţele alexitimice la

adolescenţii de 17-18 ani în comparaţie cu adolescenţii de 14-15 ani (fig.17).

7,247,95

6,617,89

0

2

4

6

8

14-15 ani 17-18 ani

fetebăieţi

Fig.17. Valorile medii în funcţie de sex la variabila „alexitimie” la eşantioanele de

14-15 ani şi 17-18 ani

Astfel, analizînd rezultatele obţinute, observăm accentuarea diferenţelor de gen la adolescenţii

de 17-18 ani în comparaţie cu adolescenţii de 14-15 ani, subiecţii de sex masculin prezentînd

tendinţe alexitimice mai pronunţate. Explicaţia rezidă în faptul că tendinţele alexitimice sînt

considerate a fi rezultatul interrelaţionării factorilor ereditari, psihologici şi sociali. Factorii

psihologici invocaţi de autori sînt cei care se referă la preceptele sociale referitoare la masculinitate

şi ignorarea necesităţii de verbalizare şi exteriorizare a trăirilor afective la subiecţii de sex masculin.

În acest context ni se pare oportună referinţa la autorii Luban-Plozza B., Poldinger W., Kroger F.

(2000), care în lucrarea „Boli psihosomatice în practica medicală”, descriind relaţia dintre

alexitimie şi bolile psihosomatice prezintă într-o manieră edificatoare unele dintre caracteristicile

alexitimiei: „Originile alexitimiei trebuie căutate în tipul mediului familial în care exprimarea

sentimentelor era considerată deplasată în comparaţie cu realităţile vieţii. Tendinţele se

înrădăcinează şi mai mult, după ani de adaptare obositoare la normele sociale”[94p. 24]. Prin acest

fenomen de “adaptare obositoare la normele sociale”, remarcat de autorii menţionaţi, pot fi

explicate tendinţele alexitimice mai pronunţate la subiecţii de sex masculin şi creşterea diferenţelor

de gen în cazul acestei variabile la 17-18 ani. Cu vîrsta subiecţii de sex masculin tind să corespundă

mai mult preceptelor sociale privind unele aspecte ale rolului de gen, cum ar fi, în special, şi cel

75

referitor la exteriorizarea trăirilor afective. Prin contrast, subiecţii de sex feminin, prin tendinţele de

a-şi analiza trăirile afective, prin predispoziţia pentru tendinţe ruminative, prin atitudinea pozitivă

faţă de asistenţa psihologică şi, mai ales, pentru că nu sînt afectate de stereotipuri care ar blama în

cazul lor exprimarea emotivităţii, îşi dezvoltă abilităţi mai bune de conştientizare şi verbalizare a

trărilor afective.

Comparînd valorile medii ale tendinţelor alexitimice la subiecţii depresivi de sex feminin de 14-

15 ani şi cei de 17-18 ani, obţinem diferenţe semnificative (t=2,428, p=0,021), subiecţii de sex

feminin de 17-18 ani fiind mai puţin alexitimici decît cei de 14-15 ani (valoarea medie la fetele

depresive de 14-15 ani este de 9,00, la cele de 17-18 ani este de 7,05; valoarea medie la fetele

nondepresive de 14-15 ani este de 6,27, iar la cele de 17-18 ani este de 5,13 (t=1,459, p=0,156).

Prin contrast, la subiecţii de sex masculin observăm intensificarea tendinţelor alexitimice la

adolescenţii de 17-18 ani în comparaţie cu subiecţii de sex masculin de 14-15 ani. Valoarea medie

la băieţii depresivi de 14-15 ani este de 8,69, la cei de 17-18 ani este de 9,37 (t=0,814, p=0,406),

valoarea medie la băieţii nondepresivi variază de la 6,93 la 14-15 ani la 7,53 la 17-18 ani (t=0,798,

p=0,431). În figura 18 prezentăm grafic aceste diferenţe în manifestarea tendinţelor alexitimice.

02468

10

fetedepr.

fetenond.

băieţidep.

băieţinond.

14-15 ani 17-18 ani

Fig. 18. Valorile medii ale tendinţelor alexitimice la subiecţii depresivi şi nondepresivi de ambele

sexe în funcţie de vîrstă

Reprezentările grafice denotă o diminuare a tendinţelor alexitimice la subiecţii de sex

feminin şi, invers, o accentuare a tendinţelor alexitimice la subiecţii de sex masculin, atît depresivi,

cît şi nondepresivi.

Pentru a evidenţia specificul manifestării tendinţelor alexitimice la subiecţii de sex feminin

şi la subiecţii de sex masculin, am identificat tendinţele alexitimice separat pentru subiecţii

depresivi şi subiecţii nondepresivi de ambele sexe.

76

Din 137 de fete depresive, 21,9% au prezentat tendinţe alexitimice, din 94 de băieţi

depresivi, 28,7% au manifestat tendinţe alexitimice (t=1,162).

În cazul subiecţilor depresivi, valoarea medie pentru subiecţii depresivi de sex feminin este

7,48, pentru subiecţii depresivi de sex masculin – de 8,50, t=3,100, p=0,002.

În cazul subiecţilor nondepresivi au fost obţinute următoarele rezultate: din 130 de fete

nondepresive 7,7% prezintă tendinţe alexitimice; din 172 de subiecţi nondepresivi de sex masculin

24% prezintă tendinţe alexitimice. Compararea caracteristicilor calitative relevă t=4,064, p=0,01.

În cazul subiecţilor nondepresivi, valoarea medie pentru fete este 6,32, valoarea medie

pentru băieţi este 7,60, t=4,914, p=0,000.

Astfel, în cazul subiecţilor depresivi observăm o tendinţă alexitimică puţin mai pronunţată la

subiecţii de sex masculin, această tendinţă fiind confirmată doar în cazul comparării valorilor medii.

În cazul subiecţilor nondepresivi, diferenţele de gen în tendinţele alexitimice sînt mai pregnante şi

sînt confirmate de ambele metode statistice.

7,488,50

6,327,6

0

2

4

6

8

10

depres. nondepr.

fetebăieţi

Fig. 19. Valorile medii la alexitimie în funcţie de sex la subiecţii depresivi şi sibiecţii

nondepresivi

Aceste diferenţe între subiecţii depresivi şi nondepresivi nu par surprinzătoare, avînd în

vedere faptul că literatura de specialitate menţionează despre incapacitatea individului cu trăsături

alexitimice de a-şi conştientiza şi verbaliza trăirile afective negative. De aceea preponderenţa

subiecţilor nondepresivi de sex masculin cu tendinţe alexitimice pare firească în contextul acestor

discuţii.

Carpenter K.M. (2000) susţine că deseori persoanele alexitimice sînt incapabile să

beneficieze de avantajele suportului social din cauza dificultăţii de a verbaliza trăirile lor [18].

Această afirmaţie este în concordanţă cu rezultatele prezentate mai jos referitoare la diferenţele de

77

gen în strategiile de coping: subiecţii de sex masculin de ambele vîrste, atît depresivi, cît şi

nondepresivi, au obţinut scoruri mai mici în cazul scalei de coping căutarea suportului social

emoţional.

Trăsăturile alexitimice mai pronunţate la subiecţii de sex masculin fac parte din factorii care

pot să influenţeze evaluarea depresiei masculine, avînd în vedere tendinţa de a nu exterioriza

simptomele depresive şi reticenţa faţă de asistenţa psihologică şi psihiatrică. De aici se desprinde

concluzia că dificultăţile alexitimice trebuie luate în consideraţie atunci cînd sînt evaluate

diferenţele de gen în stările depresive.

Includerea strategiilor de coping ca variabilă de cercetare în studiul nostru ne-a permis să

înţelegem mai bine rezultatele obţinute în cazul diferenţelor de gen privind tendinţele alexitimice.

Prelucrarea statistică a datelor relevă că doar la 2 dintre cele 14 scale/strategii de coping au fost

identificate diferenţe de gen semnificative: scala căutarea suportului social emoţional şi scala

descărcarea emoţională.

Subiecţii depresivi de sex feminin de 17-18 ani prezintă o valoare medie mai ridicată pentru

scala de coping căutarea suportului social emoţional în comparaţie cu subiecţii de sex masculin

(valoarea medie pentru fete egală cu 13, 30, pentru băieţi este de 10,05, t=3,827, p=0,003). Acest

fapt presupune că subiecţii depresivi de sex feminin tind mult mai frecvent să solicite compasiune,

înţelegere sau suport moral de la prieteni, rude, colegi pentru a-şi diminua distresul.

Subiecţii depresivi de sex feminin de 17-18 ani au obţinut o valoare medie mai ridicată la

scala de coping descărcare emoţională în comparaţie cu subiecţii depresivi de sex masculin

(valoarea medie pentru fete egală cu 12,40, pentru băieţi – 9,55, t=3,759, p=0,001). Acest rezultat

relevă că fetele depresive mult mai frecvent decît băieţii depresivi „tind să-şi reducă nivelul

distresului prin exprimarea afectelor şi emoţiilor negative”.

13,3

10,0512,4

9,55

0

5

10

15

CSSE DE

fetebăieţi

Fig. 20. Valorile medii în funcţie de sex la scalele „căutarea suportului social emoţional”

„descărcare emoţională” la adolescenţii depresivi

78

De menţionat că valorile medii diferite obţinute la aceste două scale de coping sînt

semnificative, fiind raportate la problema exteriorizării simptomelor depresive. Rezultatele indică

asupra atitudinii diferite faţă de exteriorizarea simptomelor depresive, reconfirmînd supoziţiile

referitoare la reprimarea emotivităţii în cazul subiecţilor de sex masculin.

Această diferenţă în exteriorizarea afectelor şi emoţiilor negative este relevată şi în cazul

subiecţilor de 17-18 ani din grupul de control, valorile medii la scala căutarea suportului social

emoţional variind de la 12,86 pentru fete la 9,80 pentru băieţi, t=2,674, p=0,012, iar la scala

descărcare emoţională valoriile medii variind între 8,53 pentru fete şi 6,93 pentru băieţi, t=2,013,

p=0,054. Această tendinţă accentuată atît la grupul depresiv, cît şi la grupul de control permite să

facem presupuneri de generalizare a acestui fenomen la scara întregii populaţii masculine şi

feminine.

12,86

9,808,53

6,93

0

5

10

15

CSSE DE

fetebăieţi

Fig. 20. Valorile medii la scalele „căutarea suportului social emoţional” şi „descărcare

emoţională” în funcţie de sex la subiecţii nondepresivi de 17-18 ani În ceea ce priveşte particularităţile de vîrstă, au fost atestate următoarele rezultate. La subiecţii

de 14-15 ani am obţinut diferenţe de gen doar în cazul grupului de subiecţi depresivi la scala

descărcare emoţională (t=2,457, p=0,020). În tabelul 6 sînt prezentate rezultatele în funcţie de

vîrstă referitoare la diferenţele de gen în tendinţele alexitimice, scalele de coping căutarea

suportului social emoţional şi descărcare emoţională. Raportînd această diferenţă privind

particularităţile de vîrstă la rezultatele obţinute la variabila tendinţe alexitimice, vedem că odată cu

vîrsta se intensifică atît tendinţele alexitimice, cît şi atitudinea refractară faţă de căutarea suportului

social emoţional şi descărcarea emoţională.

79

Tabelul 6

Diferenţele valorilor medii la scalele de coping descărcare emoţională, csse şi alexitimie

14-15 ani 17-18 ani

gr. depresivi gr. de control gr. depresivi gr. de control

Alexitimie t=0,343, p=0,734 t=0,848, p=0,404 t=3,251, p=0,002 t=3,237, p=0,003

CSSE t=1,581, p=0,124 t=0,599, p=0,554 t=3,827, p=0,001 t=2,674, p=0,012

DE t=2,457, p=0,020 t=1,253, p=0,221 t=3,759, p=0,001 t=2,013, p=0,054

Identificarea acestor particularităţi de vîrstă ne permite să presupunem că odată cu vîrsta se

intensifică procesul de identificare cu rolurile de gen descris de Hill J.P. şi Lynch M.E. în ipoteza

intensificării identităţii de gen. Diferenţele de gen privind tendinţele alexitimice şi căutarea

suportului social emoţional devin mai puternice la vîrsta de 17-18 ani, deoarece aceasta poate fi

considerată o perioadă sensibilă în sensul intensificării procesului de identificare cu rolul de gen,

fetele şi băieţii tinzînd spre o conformare cu preceptele tradiţionale privind rolul de gen.

În urma prelucrării statistice a datelor s-a atestat o corelaţie semnificativă invers proporţională

între tendinţele alexitimice şi căutarea suportului social emoţional exprimată prin r=0,403 la un

indice p=0,01 şi între tendinţele alexitimice şi descărcarea emoţională exprimată prin r=0,403,

p=0,01. Atunci cînd am inclus variabila sex, am obţinut corelaţie semnificativă invers proporţională

între tendinţele alexitimice şi căutarea suportului social emoţional la subiecţii de sex feminin

(r=0,448, p=0,010 şi între tendinţele alexitimice şi descărcarea emoţională la subiecţii de sex

masculin (r=0,366, p=0,05).

La restul scalelor de coping, unele dintre care presupun un stil nondepresogen, cum ar fi

copingul activ, planificarea, căutarea suportului instrumental, sau cele ce presupun un stil

depresogen – pasivitate comportamentală, pasivitate mentală, recurgerea la alcool/medicamente,

nu au fost relevate rezultate semnificative din punct de vedere statistic referitoare la diferenţele de

gen. Am fost interesaţi de asemenea de rezultatele la anumite scale considerate depresogene, cum ar

fi, de exemplu, pasivitatea comportamentală, scală ce evaluează tendinţa de răspuns la stres prin

reducerea efortului sau chiar abandonarea angajării în atingerea scopului sau înlăturarea stresorului

care interferează cu scopul, pasivitatea comportamentală ca strategie fiind similară conceptului de

neajutorare. Rezultatele statistice s-au dovedit a fi nesemnificative, relevînd un scor mediu pentru

fete egal cu 8,90 şi pentru băieţi egal cu 9,16, (t=0,343, p=0,734). La fel, scala căutarea suportului

social instrumental, care evaluează tendinţa de a solicita sfaturi, informaţii, ajutor material necesar

80

în acţiunile de ameliorare a situaţiei şi este considerată o formă de coping activ, care scoate în

evidenţă trăsăturile instrumentale ale subiectului, trăsături atribuite, de regulă, subiecţilor de gen

masculin şi asociate cu o stare psihologică de bine, a relevat scoruri identice pentru ambele sexe,

valoarea medie pentru fete fiind egală cu 13,15, iar pentru băieţi – cu 13,11, (t=0,047, p=0,963).

Tendinţa de omogenizare a strategiilor de coping este relevată şi de faptul că ambele sexe au

obţinut cele mai mari valori medii la aceleaşi strategii de coping. Atît la băieţi, cît şi la fete, cele mai

utilizate forme de coping sînt căutarea suportului social instrumental, reinterpretarea pozitivă şi

planificarea, cele mai puţin utilizate fiind negarea şi pasivitatea comportamentală.

Respectiv, putem conchide că subiecţii de ambele sexe raportează acelaşi stil de coping în

depăşirea situaţiilor traumatizante, o diferenţă semnificativă şi consistentă relevîndu-se doar în

cazul scalelor descărcarea emoţională şi căutarea suportului social emoţional.

Rezultatele referitoare la diferenţele de gen în strategiile de coping scot în evidenţă tendinţa de

omogenizare în utilizarea strategiilor de coping abordate de către subiecţii de ambele sexe.

Pregnantă rămîne a fi doar diferenţa de gen în căutarea suportului social emoţional şi descărcarea

emoţională. Diferenţele atestate la aceste două scale reconfirmă supoziţiile referitoare la abordarea

strategiilor de coping focusate pe emoţie de către subiecţii de sex feminin, la fel şi supoziţiile

referitoare la reprimarea emotivităţii în cazul subiecţilor de sex masculin. Astfel, factorul

exteriorizarea trăirilor afective rămîne unul care se impune a fi luat în consideraţie atunci cînd sînt

efectuate cercetări în domeniul diferenţelor de gen. Diferenţele referitoare la exteriorizarea trăirilor

afective sînt, în mare parte, şi rezultatul procesului de socializare şi al procesului de identificare a

adolescenţilor cu rolul de gen.

În ceea ce priveşte stilul de coping identic pentru ambele sexe la restul scalelor de coping,

acest fapt poate constitui o realitate condiţionată de mai mulţi factori. În primul rînd, contează

vîrsta respondenţilor incluşi în cercetare. Adolescenţii, într-o măsură mai mare decît adulţii, sînt

supuşi procesului de androginizare a societăţii. Respectiv, subiecţii tineri de ambele sexe (atît

depresivi, cît şi nondepresivi) abordează aceleaşi strategii în gestionarea stresului, iar acest fapt

poate fi considerat un început în procesul depăşirii diferenţelor de gen în cazul mai multor variabile

psihologice.

81

Tabelul 7

Diferenţele statistice în funcţie de sex la scalele de coping pentru grupul de subiecţi depresivi

Scala media f. media b. „t” „p”

1 Coping activ 11,3 12,77 t=1,923 p=0,062

2 Planificare 12,95 13 t=0,057 p=0,955

3 Eliminarea act. conc. 11,3 11,72 t=0,554 p=0,583

4 Reţinere de la acţiune 10,85 12,38 t=2,241 p=0,031

5 Căutarea suportului social instrumental 13,15 13,11 t=0,047 p=0,963

6 Căutarea suportului social emoţional 13,3 10,05 t=3,827 p=0,001

7 Reinterpretarea pozitivă 12,35 13,22 t=1,326 p=0,196

8 Acceptarea 10,8 11,33 t=0,589 p=0,559

9 Orientarea spre religie 11,8 9,72 t=1,650 p=0,108

10 Negarea 9,1 9,11 t=0,012 p=0,991

11 Descărcarea emoţională 12,4 9,55 t=3,759 p=0,001

12 Pasivitatea comportamentală 8,9 9,16 t=0,343 p=0,734

13 Pasivitatea mentală 10,9 10,83 t=0,088 p=0,930

14 Recurgerea la alcool, medicamente 1,9 1,44 t=1,583 p=0,122

În contextul problematicii exteriorizării simptomelor depresive şi atitudinii faţă de căutarea

suportului social sînt edificatoare şi răspunsurile subiecţilor la întrebările ce scot în evidenţă

atitudinea lor faţă de asistenţa psihologică (tabelul 8). Subiecţilor din grupul depresiv de 14-15 ani

şi din grupul depresiv de 17-18 ani li s-au pus cîteva întrebări referitoare la atitudinea fiecărui

individ faţă de solicitarea ajutorului psihologic. Rezultatele chestionarului relevă diferenţe de gen

pregnante în atitudinea faţă de asistenţa psihologică şi dorinţa de a exterioriza distresul la vîrsta de

17-18 ani. În cazul grupului de 14-15 ani subiecţii de sex feminin şi subiecţii de sex masculin au

relevat aproape aceeaşi frecvenţă a răspunsurilor afirmative în ceea ce priveşte solicitarea ajutorului

psihologic în comparaţie cu grupul de 17-18 ani, unde subiecţii de sex masculin s-au arătat a fi mult

mai refractari faţă de solicitarea suportului psihologic.

Astfel, rezultatele relevate de acest chestionar, la fel, şi cele relevate la variabilele tendinţe

alexitimice, căutarea suportului social emoţional şi descărcarea emoţională, denotă o schimbare de

atitudine faţă de asistenţa psihologică odată cu vîrsta. Acest fapt poate fi explicat în special prin

influenţa stereotipurilor şi prin intensificarea procesului de identificare cu rolul de gen. În

adolescenţa timpurie subiecţii se implică într-un proces mult mai intens de identificare cu rolul de

82

gen. De cele mai multe ori are loc identificarea cu rolurile de gen tradiţionale, ceea ce presupune

interiorizarea trăsăturilor psihologice care stereotipic caracterizează fiecare sex. Cu toate că

procesul de socializare şi de identificare cu rolurile de gen caracteristice fiecărei societăţi începe din

primii ani de viaţă, anume pubertatea şi, în special, adolescenţa reprezintă perioada cînd individul

îşi dezvoltă mult mai pregnant anumite caracteristici specifice fiecărui gen: devine femeie/bărbat în

termeni psihologici. Unul dintre stereotipurile cele mai frecvente şi mai pregnante în cultura

tradiţională este reprimarea emotivităţii şi ”mascarea” simptomelor depresive în cazul subiecţilor de

sex masculin. După cum a fost menţionat în partea introductivă a lucrării, această tendinţă a fost

pusă în discuţie în contextul diferenţelor de gen în depresie, invocîndu-se influenţa factorilor

psihosociali şi prezenţa echivalentelor depresive “acceptate” din punct de vedere social în cazul

subiecţilor de sex masculin. Diferenţa de gen în atitudinea faţă de solicitarea asistenţei psihiatrice şi

psihologice şi exteriorizarea simptomelor depresive este mai accentuată la vîrsta de 17-18 ani, fapt

datorat intensificării procesului de identificare cu rolurile de gen, 17-18 ani fiind vîrsta cînd deseori

procesul de autodefinire în aspect de gen sinonimizează cu stereotipurile de gen. La vîrsta de 14-15

ani, care este mai proximă copilăriei, subiectul nu este încă implicat atît de puternic în procesul

identificării şi interiorizării preceptelor de gen tradiţionale. Întrucît, în ceea ce priveşte atitudinea

diferită a sexelor faţă de asistenţa psihologică şi împărtăşirea trăirilor afective, nu există markeri

fiziologici care să influenţeze acest fenomen şi care să fie invocat să explice diferenţele de gen

atestate la acest capitol, considerăm că factorii care condiţionează aceste diferenţe sînt în mare parte

de natură psihosocială.

Tabelul 8

Diferenţele de gen în atitudinea adolescenţilor faţă de apelarea la serviciul psihologic

14-15 ani 17-18 ani

Fete Băieţi

Fete Băieţi

1. Consideraţi că este necesară şi benefică adresarea la

psiholog atunci cînd sînteţi în situaţii de stres sau

deprimat?

75%

75%

90%

53%

2. În caz de stres sau depresie aţi apela la serviciile psihologului?

75%

63%

90%

32%

3. I-aţi putea vorbi specialistului despre problemele dvs.?

81%

69%

79%

52%

4. Cînd sînteţi deprimat sau stresat, împărtăşiţi cuiva (părinţilor, profesorilor, prietenilor, psihologului, altcuiva)

gîndurile şi sentimentele dvs.?

63%

63%

79%

31%

83

0,00%

20,00%

40,00%

60,00%

80,00%

100,00%

1 2 3 4

fetebăieţi

Fig. 21. Diferenţele de gen în atitudinea adolescenţilor de 14-15 ani faţă de solicitarea

serviciului psihologic

0%

20%

40%

60%

80%

100%

1 2 3 4

fetebăieţi

Fig. 22. Diferenţele de gen în atitudinea adolescenţilor de 17-18 ani faţă de solicitarea

serviciului psihologic

În ultimii ani se acceptă în rîndurile cercetătorilor aproape unanim ideea că abilitatea de a-ţi

exterioriza sentimentele şi emoţiile este considerată o funcţie a cărei dezvoltare este condiţionată în

mare măsură de preceptele rolului de gen. De exemplu, autori precum Polce-Lynch M. (1998),

Pennebaker (1995) au demonstrat că adolescenţii de sex masculin, la fel şi adulţii de sex masculin

sînt mult mai restrictivi sub aspect emoţional decît subiecţii de sex feminin [120]. Cercetătorii

menţionaţi consideră că tendinţa subiecţilor de sex masculin de a fi mai puţin expresivi în

exprimarea emoţiilor este o consecinţă a conformării cu rolul de gen masculin stereotipizat, care

presupune evitarea intimităţii emoţionale.

O altă explicaţie ce poate fi oferită în cazul analizei rezultatelor cercetării referitor la felul de

operare cu propria depresie în cazul bărbaţilor este cea referitoare la disonanţa cognitivă care apare

ca rezultat al incompatibilităţii unor atribute ale masculinităţii cu rolul de pacient depresiv. De

exemplu, chiar dacă unii subiecţi de gen masculin sînt capabili să-şi verbalizeze emoţiile, pentru

84

mulţi dintre ei solicitarea asistenţei psihiatrice sau psihologice este asociată cu pierderea puterii şi

controlului în favoarea altcuiva, fapt ce îi plasează într-o poziţie de dependenţă şi presupune

disonanţă cu caracteristicile rolului de gen. La maturitate reprimarea emoţională la subiecţii de sex

masculin îi face susceptibili pentru diferite probleme somatice, astfel încît organismul inconştient

“face lucrul emoţional”. Luînd în consideraţie aceste realităţi, problema diferenţelor de gen în

depresie nu poate fi decît una complexă, care necesită o abordare multidimensională şi impune

luarea în consideraţie a altor realităţi clinice, cum ar fi prevalenţa subiecţilor de sex masculin în

cazul tulburărilor somatice, în sistemele corecţionale, în cazul consumului de alcool, în cazul

suicidului.

Rezultatele cercetării noastre relevă că emotivitatea restrictivă este o realitate ce vizează

subiecţii de sex masculin. În acest caz se impune necesitatea intervenţiilor educaţionale şi

psihocorecţionale adecvate specificului acestei probleme. Studiile internaţionale atestă că în

perioada copilăriei tardive băieţii nu se manifestă diferit de fete la capitolul exteriorizării emoţiilor,

acest fenomen începînd să se manifeste în adolescenţă, atunci cînd indivizii se conformează

stereotipurilor referitoare la rolurile de gen [57, 111,112].

Rezultatele cercetării scot în evidenţă tendinţe alexitimice mai pronunţate şi atitudine mai

refractară faţă de căutarea suportului social emoţional şi faţă de descărcarea emoţională ca

modalităţi de coping şi faţă de solicitarea ajutorului psihologic în general la subiecţii de sex

masculin.

Problema exteriorizării simptomelor depresive face parte din problematica complexă a

diferenţelor de gen în depresie. Diferenţele de gen în exteriorizarea simptomelor depresive au, fără

îndoială, puternice motive psihosociale, invocîndu-se în acest sens şi problema stereotipurilor

sociale care definesc masculinitatea şi feminitatea, stigmatizarea persoanelor depresive de sex

masculin, incompatibilitatea simptomelor depresive cu masculinitatea, maniera învăţată de a

reacţiona la depresie în cazul subiecţilor de sex masculin şi reprimarea emotivităţii. Diferenţele de

gen în exteriorizarea emoţiilor şi în căutarea suportului social emoţional urmează să fie luate în

consideraţie pentru o viziune mai complexă şi obiectivă asupra diferenţelor de gen în depresie şi

ţinînd cont de posibilităţile „ascunse” de manifestare a depresiei masculine, cum ar fi suicidul,

alcoolismul, comportamentul antisocial.

II.2.3. Diferenţe de gen în vulnerabilitatea psihosocială a stărilor depresive

Rezultatele prezentate anterior converg spre concluzia că atunci cînd discutăm problema

diferenţelor de gen în depresie, probabil, ar trebui să ne fixăm nu doar asupra identificării ratelor ce

corespund fiecărui sex, ci şi asupra factorilor ce pot influenţa vulnerabilitatea pentru depresie

85

specifică fiecărui sex şi modalităţilor de diminuare şi prevenire a lor. De aceea, sub acest aspect,

am fost interesaţi de factorii psihosociali care ar condiţiona, ar menţine şi ar perpetua diferenţele de

gen în stările depresive la adolescenţi şi ar condiţiona vulnerabilitatea pentru depresie specifică

fiecărui sex. Rolul factorilor psihosociali în depresie a devenit o temă predilectă de cercetare în

ultimii ani. În contextul studiilor de gen, abordarea psihosocială devine şi mai importantă, dat fiind

accentul pus în studiile de gen pe perimetrul psihosociocultural. Chiar dacă markerul fiziologic

rămîne un dat implacabil care determină într-o măsură considerabilă vulnerabilitatea sau rezilienţa

faţă de tulburările depresive, în cercetarea noastră ne-am focusat pe diferenţele de gen în

vulnerabilitatea psihosocială a adolescenţilor pentru depresie, considerînd că factorii psihosociali

au, de asemenea, o importanţă covîrşitoare în etiologia şi perpetuarea diferenţelor de gen în depresie

şi în condiţionarea unei vulnerabilităţi psihosociale specifice fiecărui sex. Pertinenţa acestui obiectiv

s-a impus datorită multitudinii de aspecte psihosociale în cazul cărora se presupune o diferenţă între

subiecţii de sex feminin şi subiecţii de sex masculin. Am menţionat anterior că, în contextul

discuţiilor referitoare la diferenţele de gen în depresie, identificarea vulnerabilităţii specifice

fiecărui sex în scopul educării unei atitudini profilactice şi de psihocorecţie adecvate contează,

probabil, mai mult decît identificarea unor rate ale diferenţelor.

Studiile dedicate influenţei psihosociale în tulburările psihologice şi psihiatrice sînt semnate de

notorietăţi ca Meyer A., Holms T., Rahe R., primii care s-au interesat şi au elaborat instrumente de

evaluare a influenţei psihosociale, care constau din liste ale evenimentelor de viaţă ale adulţilor cu

probleme psihologice şi psihiatrice. Din 1972 factorii psihosociali au fost incluşi în Clasificarea

Internaţională a Maladiilor. Ulterior, în 1975, Rutter propune o Clasificare a Influenţelor

Psihosociale Asociate sau Etiologice în calitate de axa a patra în cadrul revizuirii Sistemului

Multiaxial al tulburărilor psihiatrice la copii. În acelaşi timp, în clasificarea americană a maladiilor,

DSM-III şi DSM-III-R, a fost elaborată axa a patra care evaluează severitatea stresului psihosocial

[77, 80]. Vulnerabilitatea biologică rămînînd un factor irevocabil, ne-am dorit să verificăm în ce

măsură subiecţii de sex masculin şi cei de sex feminin invocă factorii psihosociali ca factori

etiologici şi precipitatori ai depresiei lor. Au fost incluşi următorii factori psihosociali: 1) lipsa

afecţiunii în relaţia părinţi-copii; 2) discordia intrafamilială între adulţi; 3) problemele grave de

sănătate la părinţi; 4) supraprotecţia familială; 5) controlul parental inadecvat; 6) lipsa de

stimulare; 7) familia izolată; 8) plecarea părinţilor peste hotare; 9) pierderea unei relaţii de

dragoste; 10) abuzul sexual extrafamilial; 11) experienţele personale traumatizante; 12) imaginea

corporală negativă; 13) persecuţiile şi discriminarea din partea semenilor; 14) relaţiile de

discordie cu semenii; 15) agitaţie sau tulburările la locul de trai; 16) folosirea alcoolului; 17)

folosirea tutunului; 18) folosirea drogurilor.

86

În cazul cercetării noastre, cea mai pregnantă diferenţă de gen a fost relevată de atitudinea

subiecţilor de sex feminin şi a subiecţilor de sex masculin faţă de imaginea corporală. În cadrul

grupului depresiv, 73% dintre fete au raportat că sînt nemulţumite de imaginea lor corporală în

comparaţie cu subiecţii de sex masculin, dintre care doar 36% s-au declarat nemultumiţi de aspectul

lor fizic. Grupul de control, la fel, a oferit rezultate relevante în acest sens: 35% dintre fete s-au

declarat nemulţumite de imaginea lor în comparaţie cu subiecţii de gen masculin, dintre care doar

5% s-au declarat nemulţumiţi de imaginea lor corporală. Imaginea corporală, fiind un factor

condiţionat atît “arhetipal”, cît şi social, ne face să presupunem că stereotipurile pot fi unul dintre

factorii patogeni de bază ai acestui marker de vulnerabilitate pentru populaţia feminină.

Adolescenţa este perioada schimbărilor fizice rapide şi perioada noilor cerinţe sociale. Numeroase

studii au atestat că începînd cu maturizarea pubertală imaginea corporală devine mai negativă

pentru fete şi mai pozitivă pentru băieţi. În încercarea de a explica acest fenomen într-o accepţiune

tradiţionalistă sînt invocate multiple argumente de ordin biologic şi morfologic (fetele au de

înfruntat la pubertate mai multe schimbări fiziologice şi morfologice decît băieţii, au o pubertate

mai timpurie decît băieţii, respectiv sînt mai puţin pregătite din punct de vedere emoţional şi

cognitiv pentru a depăşi aceste modificări, sînt expuse tensiunii psihologice specifice apariţiei

menarhei etc.). Considerăm că imaginea corporală continuă să fie o variabilă în cazul căreia se

atestă diferenţe de gen semnificative nu doar din motive morfofiziologice, pentru că atît subiecţii

juvenili de sex masculin, cît şi cei de sex feminin trec în adolescenţă prin aşa-zisele faze

“dismorfofobice”, cînd nu sînt mulţumiţi de propria lor imagine corporală, ci mai degrabă din

motivul că imaginea corporală la subiecţii de sex feminin rămîne a fi o variabilă sensibilă la

stereotipurile sociale. Schimbările fizice ce intervin în adolescenţă au o foarte mare semnificaţie

socială. Vulnerabilitatea sporită în cazul subiecţilor de sex feminin s-ar datora faptului că

schimbările morfologice şi acceptarea noii imagini corporale coincid cronologic cu intensificarea

procesului de identificare cu rolul de gen. Acest proces este impregnat de stereotipuri care

influenţează imaginea de sine a adolescentului, care la rîndul lui încearcă să corespundă

stereotipurilor – un cerc vicios provocat şi menţinut de realitatea psihologică şi social-culturală în

care funcţionează şi-şi defineşte identitatea sa adolescentul. Frumuseţea exterioară fiind unul dintre

atributele definitorii ale feminităţii, imaginea corporală devine pentru subiecţii de sex feminin o

variabilă sensibilă în contextul preceptelor sociale. În asemenea condiţii formarea unei imagini de

sine pozitive este un proces destul de dificil pentru subiecţii de sex feminin în adolescenţă, avînd în

vedere vulnerabilitatea specifică adolescenţei şi mecanismele de gestionare a stresului încă

insuficent dezvoltate. Acest aspect, din toate cele incluse în ancheta SPST, a oferit cele mai

relevante diferenţe. Considerăm că acest factor este cu precădere tributar stereotipurilor sociale,

87

atitudinea faţă de aspectul fizic fiind puternic impregnată în cultura şi mentalitatea tinerilor, mai

ales a subiecţilor de sex feminin. Respectiv, imaginea corporală negativă şi perpetuarea acestei

situaţii stresante de către stereotipurile sociale rămîne a fi unul dintre factorii promordiali în cazul

depresiei feminine.

Alt factor care a relevat o diferenţă de gen semnificativă este relaţia de discordie cu semenii.

49% dintre fete au relatat drept cauză a depresiei lor relaţia de discordie cu semenii, comparativ cu

doar 23% dintre subiecţii de sex masculin. Mai multe teorii şi ipoteze contemporane pot fi invocate

pentru a explica diferenţierea de gen în cazul acestei variabile. Pot fi invocate aici, de exemplu,

teoria lui Bacan (1986), care caracterizează femeile prin predominanţa trăsăturilor comunitare.

Viziunea stereotipă reprezentînd subiectul de sex feminin ca fiinţă preocupată de binele celorlalţi

este un aspect al dimensiunii comunitare pe care autorul citat o descrie în termeni de altruism, de

grijă pentru ceilalţi şi de dorinţă de a simţi la unison cu ceilalţi. În acelaşi context, putem continua

cu etica grijii a lui Carol Gilligan, care menţionează că subiecţii de sex feminin sînt educaţi să se

orienteze cu preponderenţă în viaţă spre o etică a grijii, în contextul căreia pe prim-plan intervin

relaţiile interumane [apud 40]. Teoria sacrificiului de sine pune accent pe miza prea mare a femeilor

pe relaţiile interpersonale, în care ele deseori se implică în calitate de subiect autosacrificator pentru

o bună funcţionare interumană. Teoriile care desemnează subiectul de sex feminin drept o fiinţă

preocupată de buna funcţionare a relaţiilor interpersonale ar putea induce concluzia că adolescentele

trebuie să aibă o relaţionare mai bună cu semenii sau să nu fie atestată preponderenţa lor în cazul

variabilei discordia cu semeni. Însă rezultatele chestionarului nostru relevă o altă situaţie, şi anume

că relaţionarea cu semenii devine o variabilă foarte sensibilă în cazul vulnerabilităţii pentru

depresie a subiectului de sex feminin. Tindem să presupunem că această sensibilitate sporită ar

putea fi cauzată de efectul invers al focusării exagerate în cazul subiecţilor de sex feminin pe

relaţiile interpersonale. În primul rînd, această sensibilitate este determinată de faptul că subiecţii de

sex feminin mizează prea mult pe relaţiile interpersonale în procesul de autodefinire şi

autopercepţie. În plus, subiecţii de sex feminin sînt mai predispuşi decît subiecţii de sex masculin

să mizeze pe relaţiile cu ceilalţi ca suport emoţional şi, respectiv, să fie preocupaţi de armonia

relaţiilor şi evaluarea positivă de către ceilalţi. În această ordine de idei, pot fi invocate şi tendinţele

ruminative, specifice în special fetelor care le determină să mediteze mai mult la caracterul relaţiilor

cu ceilalţi şi la semnificaţia acestor relaţii pentru ele. Deci, miza foarte mare pe relaţiile

interpersonale, atît sub aspectul suportului emoţional din partea acestor relaţii, cît şi ca atitudine

interumană definită printr-o etică a grijii, plus procesul ruminativ specific subiecţilor de sex feminin

care se răsfrînge şi asupra relaţiilor interpersonale, poate să condiţioneze identificarea acestei

88

variabile ca una mai sensibilă în contextul vulnerabilităţii pentru depresie a subiecţilor de sex

feminin incluşi în cercetarea noastră.

Factorul lipsa stimulaţiei din partea părinţilor, la fel, relevă diferenţe de gen semnificative. În

cazul grupului depresiv, 68% dintre fete invocă acest factor în comparaţie cu doar 36% dintre băieţi,

în cazul grupului de control, 35% dintre fete şi 10 % dintre băieţi. Mai multe teorii au enunţat faptul

că în adolescenţă fetele şi băieţii sînt supuşi unei presiuni sociale de a-şi asuma rolurile şi

comportamentele considerate adecvate rolului de gen. Şi în cazul acestei variabile se atestă

prolificitatea interrelaţionării personajelor sociale cu stereotipurile sociale. Procentajul mărit de

subiecţi de sex feminin care au invocat această variabilă ca factor depresogen demonstrează

prezenţa unei disonanţe între atitudinea stereotipică faţă de adolescentul de sex feminin şi

schimbarea mentalităţii şi aspiraţiilor adolescenţilor. Asistăm la o confruntare psihologică şi socială

între accepţiunea tradiţională a feminităţii şi noile caracteristici de gen pe care încearcă să le

interiorizeze şi să şi le educe subiecţii tineri de sex feminin. În partea teoretică a lucrării am

menţionat despre o atitudine diferenţiată a părinţilor faţă de fetele adolescente: hiperprotecţie

parentală, limitarea libertăţii în acţiuni, deseori expectaţii modeste din partea părinţilor referitoare la

viitorul academic şi profesional al fetelor. Numeroase studii focusate pe diferenţele de gen au

relevat efectul depresogen al acestei atitudini în cazul multor subiecţi de sex feminin. În cazul

adolescenţilor această atitudine are o amprentă negativă asupra imaginii de sine a subiectului tînăr,

asupra stimei de sine şi asupra proiecţiilor sale în viitor. Vehicularea acestei atitudini discriminatorii

din partea părinţilor este importantă şi din considerentul că părinţii, alături de profesori, educatori,

alcătuiesc categoria persoanelor care au cea mai mare influenţă în copilărie şi adolescenţă asupra

dezvoltării personalităţii individului. În acest context poate fi invocat şi mecanismul psihologic al

“profeţiei care se autoîmplineşte”. Interiorizarea atitudinilor diferenţiate într-o manieră mai puţin

stimulatorie pentru subiecţii de sex feminin determină dezvoltarea unui pattern comportamental

care se evidenţiază prin carenţa trăsăturilor instrumentale sau agentive la subiecţii de sex feminin.

Procentajul ridicat al subiecţilor de sex feminin din cercetarea noastră care au atestat această

inconvenienţă psihologică demonstrează prezenţa atitudinii mai puţin mobilizatoare şi mai puţin

stimulatoare, conştientizarea de către subiectul de sex feminin a acestor inconveniente educative

care se repliază pe el şi reorientarea subiecţilor de sex feminin către valorile unei accepţiuni mai

instrumentale şi mai agentive a feminităţii.

O altă situaţie psihosocială în cazul căreia s-au atestat diferenţe de gen semnificative este

plecarea părinţilor peste hotare. Acest factor psihosocial ţine de situaţia socioeconomică din

republica noastră, plecarea părinţilor peste hotare reprezentînd un factor etiologic pregnant în cazul

depresiei la copii şi adolescenţi. 39% dintre fetele intervievate au evocat această situaţie şi 10%

89

dintre băieţi. Factorul pare a fi de o importanţă covîrşitoare, dat fiind faptul că în grupul de control

doar 6% dintre adolescenţi au relatat că au părinţi plecaţi peste hotare, comparativ cu 25% din

grupul depresiv. Plecarea părinţilor de acasă devine un factor prezent în etiologia şi menţinerea

depresiei la adolescenţi, fiind pregnant în depresia la subiecţii de sex feminin. Preponderenţa

feminină a acestei variabile s-ar putea datora faptului că fetele, fiind considerate posesoare ale

trăsăturilior comunitare, sînt mai des implicate în probleme ce ţin de grija faţă de ceilalţi membri ai

familiei în cazul plecării părinţilor peste hotare.

Pentru a identifica vulnerabilitatea psihosocială pentru depresie, am ierarhizat situaţiile

psihosociale traumatizante identificate de adolescenţi (în funcţie de frecvenţa atestată) în scopul

stabilirii situaţiilor cu cea mai puternică implicare depresogenă pentru fiecare sex.

Ierarhizarea situaţiilor psihosociale anormale în cazul subiecţilor de sex feminin:

1. discordia intrafamilială între adulţi – 95%;

2. imaginea negativă corporală – 73%;

3. persecuţiile şi discriminările din partea semenilor; folosirea alcoolului; pierderea unei

relaţii de dragoste; lipsa stimulării; controlul parental neadecvat; lipsa afecţiunii în relaţia

părinţi-copii; problemele grave de sănătate ale unuia dintre părinţi – 68%;

4. experienţele personale traumatizante - 63%;

5. supraprotecţia familială; familia izolată – 53%

6. relaţiile de discordie cu semenii – 49%;

7. agitaţiile şi tulburările în mediul şcolar, la locul de trai – 43%;

8. plecarea părinţilor peste hotare – 39%;

9. folosirea tutunului – 21%;

10. abuzul sexual extrafamilial – 10%;

11. folosirea drogurilor – 5%.

Ierarhizarea situaţiilor psihosociale anormale în cazul subiecţilor de sex masculin:

1. discordia intrafamilială între adulţi – 79%;

2. supraprotecţia familială; pierderea unei relaţii de dragoste; folosirea alcoolului – 57%;

3. agitaţiile şi tulburările în mediul şcolar, la locul de trai; experienţele personale

traumatizante – 53%;

4. controlul parental inadecvat; lipsa afecţiunii părinţi–copii; persecuţilei şi discriminarile din

partea semenilor – 47%;

5. familia izolată; problemele grave de sănătate ale unuia dintre părinţi – 42%;

6. folosirea tutunului – 37%;

90

7. lipsa stimulării; imaginea corporală negativă – 36%;

8. relaţiile de discordie cu semenii – 23%;

9. plecarea părinţilor peste hotare – 10%;

10. folosirea drogurilor – 5%;

11. abuzul sexual extrafamilial – 0%.

În 4 situaţii psihosociale anormale asociate incluse în chestionar au fost relevate diferenţe de

gen procentual semnificative în cazul grupului de subiecţi depresivi: imaginea corporală negativă

(73% - 36%), lipsa stimulăriii din partea părinţilor (68% - 36%), relaţia de discordie cu semenii

(49% - 23%), plecarea părinţilor peste hotare (39% -10%) şi la 2 situaţii în cazul grupului de

control imaginea corporală (35% - 5%) şi lipsa de stimulaţie din partea părinţilor (35% - 10%)).

Aceşti factori s-au manifestat printr-o frecvenţă crescută în cazul subiecţilor depresivi de sex

feminin şi ne oferă informaţii despre cadrul psihosocial al vulnerabilităţii feminine pentru depresie

la vîrsta de 17-18 ani.

În cazul ierarhizării efectuate identificăm situaţiile cele mai depresogene pentru fiecare sex.

Avem atestate aici şi similarităţi, cum ar fi situaţia discordie intrafamilială identificată pe prima

poziţie de ambele sexe, folosirea alcoolului (4) sau pierderea unei relaţii de dragoste (3) pe

aceleaşi poziţii pentru ambele sexe, dar şi poziţii foarte diferite, cum ar fi în cazul imaginii

corporale negative sau abuzului sexual extrafamilial. Din analiza acestor date putem conchide că

există o vulnerabilitate psihosocială specifică fiecărui sex, dar se atestă totodată şi tendinţe de

uniformizare din perspectiva gender. Aceste două extreme de manifestare a vulnerabilităţii

psihosociale pentru depresie reprezintă starea lucrurilor în cadrul societăţii noastre, care în anumite

aspecte se manifestă prin tradiţionalism şi stereotipizare, dar, în acelaşi timp, şi prin tendinţe de

uniformizare şi androginizare.

Observăm anumite similarităţi în cazul unor variabile ce ţin de strategiile negative de coping:

acelaşi procentaj relatat în cazul consumului de droguri, aproape acelaşi procentaj în cazul folosirii

alcoolului şi un procentaj puţin mai ridicat la subiecţii de sex feminin în cazul folosirii tutunului.

Similarităţile dintre sexe la aceste variabile vin să confirme supoziţia evocată în partea teoretică a

lucrării referitoare la tendinţa de uniformizare a stilului de viaţă şi a strategiilor de coping, această

uniformizare concretizîndu-se atît în manifestările sale pozitive (strategiile pozitive de coping), cît

şi în manifestările sale negative (aceeaşi frecvenţă în cazul consumului de tutun şi droguri).

Tendinţa de omogenizare sau de androginizare, specifică perioadei actuale, are un impact mult

mai mare asupra adolescenţilor şi tinerilor, aceştia fiind protagoniştii principali ai schimbărilor

91

sociale, tendinţă care la rîndul ei poate să condiţioneze omogenizarea vulnerabilităţii psihosociale în

cazul etiologiei, evoluţiei şi menţinerii depresiei.

Tabelul 9

Situaţiile psihosociale traumatizante la adolescenţii depresivi în funcţie de sex

Situaţiile psihosociale Fete Băieţi „t”

1. Lipsa afecţiunii în relaţia părinţi-copii 68% 47% t=1,355

2. Discordia intrafamilială între adulţi 95% 79% t=1,519

3. Problemele grave de sănătate ale părinţilor 68% 42% t=1,688

4. Supraprotecţia familială 53% 57% t=0,251

5. Controlul parental inadecvat 68% 47% t=1,355

6. Lipsa de stimulare 68% 36% t=2,109

7. Familia izolată 53% 42% t=0,691

8. Plecarea părinţilor peste hotare 39% 10% t=2,248

9. Pierderea unei relaţii de dragoste 68% 57% t=0,713

10. Abuzul sexual extrafamilial 10% 0% t=1,492

11. Experienţele personale traumatizante 63% 53% t=0,635

12. Imaginea corporală negativă 73% 36% t=2,496

13. Persecuţiile şi discriminarea din partea sem-lor 68% 47% t=1,355

14. Relaţiile de discordie cu semenii 50% 21% t=2,011

15. Agitaţ. şi tulb-ri în med. şcolar, la locul de trai 47% 53% t=0,375

16. Folosirea alcoolului 68% 57% t=0,713

17. Folosirea tutunului 21% 37% t=1,116

18. Folosirea drogurilor 5% 5%

92

Tabelul 10

Situaţiile psihosociale traumatizante la adolescenţii nondepresivi în funcţie de sex

Situaţiile psihosociale fete băieţi „t”

1. Lipsa afecţiunii în relaţia părinţi-copii 15% 20% t=0,417

2. Discordia intrafamilială între adulţi 30% 35% t=0,338

3. Problemele grave de sănătate ale părinţilor 25% 15% t=0,796

4. Supraprotecţia familială 15% 15%

5. Controlul parental inadecvat 20% 10% t=0,894

6. Lipsa de stimulare 35% 10% t=1,985

7. Familia izolată 20% 15% t=0,417

8. Plecarea părinţilor peste hotare 20% 5% t=1,417

9. Pierderea unei relaţii de dragoste 20% 15% t=0,417

10. Abuzul sexual extrafamilial 15% 5% t=1, 069

11. Experienţele personale traumatizante 25% 25%

12. Imaginea corporală negativă 35% 5% t=2,559

13. Persecuţiile şi discriminarea din partea semenilor 20% 15% t=0,417

14. Relaţiile de discordie cu semenii 30% 45% t=0,992

15. Agitaţ. şi tulb-ri în med. şcolar, la locul de trai 10% 30% t=1,633

16. Folosirea alcoolului 50% 50%

17. Folosirea tutunului 20% 25% t=0,376

18. Folosirea drogurilor 0% 0%

93

II.2.4. Relaţia dintre caracteristicile de gen şi stările depresive în adolescenţă

În partea teoretică a lucrării a fost expusă ipoteza intensificării identităţii de gen în adolescenţă,

care are ca variabile de bază caracteristicile de gen denumite de unii autori instrumentalitate şi

expresivitate. Această ipoteză are o mare pondere explicativă în domeniul diferenţelor de gen în

depresie, ideile ei de bază fiind prezente nu doar în lucrările autorilor care au lansat această ipoteză

(Hill J.P. & Lynch M.E., 1983), ci şi într-o altă formulare teoretică şi în studiile semnate de

numeroşi cercetători cum ar fi Bem S., Nolen-Hoecksema S., Hard, Thomson, care au fost interesaţi

de diferenţele de gen, în general, şi de diferenţele de gen în depresie la adolescenţi, în particular.

Ideea de bază a ipotezei intensificării de gen se referă la interiorizarea de către subiectul juvenil a

caracteristicilor de gen feminine şi masculine puternic stereotipizate. Se consideră că

instrumentalitatea, iniţial denumită masculinitate, înglobează caracteristicile de gen masculine

dezirabile din punct de vedere social (forţa, puterea, tendinţa spre dominare etc.). Expresivitatea,

denumită iniţial feminitate, a fost asociată cu caracteristicile de gen feminine (tandreţe, altruism,

pasivitate). Caracteristicile de gen în acest context al instrumentalităţii şi feminităţii au drept fundal

definitoriu stereotipurile sociale.

Incluzînd aceste două variabile în cercetare, am intenţionat să observăm în ce măsură ele sînt

caracteristice subiecţilor depresivi şi nondepresivi şi care este rolul acestor trăsături în funcţionarea

depresivă şi nondepresivă.

Atunci cînd au fost comparate loturile de fete şi de băieţi depresivi de ambele vîrste, s-au atestat

următoarele rezultate: subiecţii depresivi de sex feminin au relevat o medie mai înaltă la

expresivitate mf=22,77, mb=19,25, t=3,619, p=0,001. Asta ar însemna că fetelor depresive le sînt

propii în măsură mai mare decît băieţilor depresivi caracteristicile de gen stereotipice cum ar fi

altruismul, sacrificiul de sine. La fel, în cazul subiecţilor de sex masculin depresivi a fost relevată o

medie superioară subiecţilor de sex feminin depresivi la variabila MF (mb=16,02, mf=13,00),

concretizată prin t=3,642, p=0,001. Întrucît rezultatele statistice au relevat că subiecţii de sex

feminin sînt mai depresivi decît subiecţii de sex masculin (mf=23,33, mb=18,31, t=3,966),

diferenţele de gen la variabilele instrumentalitate/expresivitate vin să explice diferenţele de gen

atestate în depresie.

94

22,7719,25

16,6617,51

1316,02

0

5

10

15

20

25

feminitate masc-te MF

fetebăieţi

Fig. 23. Valorile medii în funcţie de sex la scalele feminitate, masculinitate şi MF pentru

subiecţii depresivi

23,4322,2 23,1623,1

16,3617,3

0

5

10

15

20

25

feminitate masc-te MF

fetebăieţi

Fig. 24. Valorile medii în funcţie de sex la scalele feminitate, masculinitate şi MF pentru

subiecţii nondepresivi

Este important de menţionat că în cazul grupurilor de control nu au fost relevate diferenţe de

gen semnificative la aceste două variabile. Asta ar însemna că atît fetele, cît şi băieţii din grupul de

control au dezvoltate în aceeaşi măsură caracteristicile de gen atît feminine, cît şi cele masculine.

Lipsa diferenţelor de gen la instrumentalitate şi expresivitate în cazul grupurilor de control confirmă

ipoteza noastră referitoare la efectul sanatogen al dezvoltării ambelor seturi de caracteristici de gen.

Supoziţiile autorilor contemporani în acest aspect au finisat prin cea mai notorie teorie în acest sens

– teoria androginităţii aparţinînd Sandrei Bem (1974) şi apărută ca replică la abordarea tradiţională

a identităţii de gen care avea tendinţa să accentueze valoarea comportamentului tradiţional specific

sexului. Abordările tradiţionale postulau că masculinitatea şi feminitatea reprezintă opusurile unui

continuum, considerîndu-se că un individ va manifesta fie caracterisitici masculine, fie feminine,

dar nu pe amîndouă. Sandra Bem a criticat această abordare bipolară, susţinînd că ambele

95

caracteristici, masculine şi feminine, se pot dezvolta la acelaşi individ. De exemplu, o persoană

poate fi atît impulsivă (o caracteristică asociată, în general, cu masculinitatea), cît şi sensibilă faţă

de necesităţile celorlalţi (considerată o caracteristică feminină) şi, totuşi, să funcţioneze eficient.

Bem a utilizat termenul androgin pentru a descrie persoanele care posedă ambele caracteristici,

feminine şi masculine. Faptul că multe persoane depăşesc rigiditatea tradiţională în identificarea de

sine a rolurilor de gen prin modelul androgin poate aduce beneficii, printr-o mai mare flexibilitate şi

adaptabilitate comportamentală. A avea dezvoltate atît trăsături feminine (empatie, emotivitate,

tandreţe, sensibilitate), cît şi masculine (activism, iniţiativă, independenţă, ambiţie) presupune o mai

bună eficienţă în relaţiile interpersonale, iar a-ţi cunoaste “femininul” şi “masculinul” înseamnă a fi

valoros şi a te preţui ca atare. În societăţile tradiţionale, însă, unde comportamentul este puternic

diferenţiat în funcţie de rolul de gen, androginia apare mai mult ca un handicap decît ca un atu

[158].

Un alt argument important în favoarea acestei explicaţii este oferit de rezultatele statistice în

cazul comparării subiecţiilor depresivi cu subiecţii din grupul de control. În cazul comparării

subiecţilor de sex feminin depresivi cu subiecţii de sex feminin din grupul de control s-au atestat

diferenţe de gen semnificative la variabilele instrumentalitate şi MF (androginie). Subiecţii de sex

feminin din grupul de control au relevat medii statistice superioare celor din grupul depresiv. La

variabila instrumentalitate md=16,66, mc=23,16, t=6,012, p=0,000; la variabila MF – md=13,00,

mc=16,36, t=3,986, p=0,000. Conform acestor rezultate, caracteristicile de gen sînt foarte

importante în contextul diferenţelor de gen în depresie. Rezultatele relevă că fetele nondepresive

posedă într-o măsură mai mare trăsături instrumentale, iar lipsa instrumentalităţii poate fi un factor

etiologic important în depresie şi un factor care menţine depresia.

Rezultate semnificative au fost atestate şi în cazul comparării subiecţilor depresivi şi

nondepresivi de sex masculin. La variabila expresivitate băieţii depresivi au prezentat o medie mai

mică decît cei din grupul de control (md=19,25, mc=22,20, t=3,540, p=0,001).

Acest rezultat relevă că subiecţilor de sex masculin din grupul de control le erau proprii într-o

măsură mai mare caracteristici de gen ce definesc expresivitatea (altruism, empatie, expresia

emoţiilor etc.). Deci, trăsăturile expresive, considerate feminine conform abordării tradiţionale, sînt

prezente în patternul comportamental al adolescenţilor de sex masculin nondepresivi în comparaţie

cu cei depresivi, care au aceste caracteristici mai puţin dezvoltate. Aceste rezultate, ne fac să

concluzionăm că posesia caracteristicilor de gen expresive poate avea efect sanatogen asupra

subiecţilor de sex masculin din următoarele considerente: a) succesul şi reuşita în societatea

contemporană solicită dezvoltarea ambelor seturi de caracteristici de gen, de aceea subiecţii de sex

masculin trebuie să fie flexibili şi să însuşească caracteristici considerate pînă acum feminine, cum

96

ar fi altruismul, empatia, conştientizarea şi verbalizarea propriilor probleme psihologice; 2)

conştientizarea şi verbalizarea problemelor psihologice şi a trăirilor afective conduce la un nivel mai

înalt de autocunoaştere, eficienţă în relaţionarea interpersonală şi ameliorarea simptomelor.

Rezultatele cercetării noastre vin să confirme aceste realităţi.

În cazul instrumentalităţii, la fel, subiecţii din grupul de control au relevat medii statistice mai

ridicate (md=17,51, mc=23,10, t=5, 832, p=0,001). Aceste rezultate ne determină să conchidem că

posesia şi gestionarea reuşită a caracteristicilor de gen atît feminine, cît şi masculine au un efect

benefic asupra stării psihologice a individului.

22,7723,43

16,66

23,16

1316,36

0

5

10

15

20

25

feminitate masc-te MF

f.depresiv.f.nondepr.

Fig. 25. Valorile medii la scalele feminitate, masculinitate şi MF pentru subiecţii de sex

feminin depresivi şi nondepresivi

19,2522,2

17,51

23,1

16,0217,3

0

5

10

15

20

25

feminitate masc-te MF

b.depresiv.b.nondepr.

Fig. 26. Valorile medii pentru scalele feminitate, masculinitate şi MF pentru subiecţii de sex

masculin depresivi şi nondepresivi

Astfel, rezultatele investigaţiei noastre confirmă supoziţiile referitoare la importanţa dezvoltării

la individ a ambelor seturi de caracteristici de gen şi necesitatea reflectării asupra stereotipurilor

97

sociale referitoare la comportamentul feminin şi masculin, stereotipuri care, deseori, acţionează ca

factor defavorizant şi psihopatogen.

În acest context este oportun să amintim teoria “modelului conflictului social” elaborată de

Grimmell D. W. şi Stern G.S, (1992) [55,56]. Conform acestui model, identificarea puternic

stereotipizantă cu rolul de gen poate afecta starea de bine psihologică prin unul din următoarele

mecanisme:

a) suprimarea comportamentelor sănătoase de coping, dar care sînt considerate inadecvate

rolului de gen (de exemplu, restricţiile privind manifestarea tristeţii şi simptomelor depresive la

bărbaţi sau suprimarea afirmării de sine la femei);

b) prin cauzarea unei hipertrofii a altor comportamente (cum ar fi asumarea riscurilor la

bărbaţi sau îngrijirea altora şi comportamentul altruist al femeii dezvoltat pînă la neglijarea

de sine);

c) printr-o autoevaluare negativă bazată pe diferenţa dintre comportamentul autoperceput şi

evaluat şi ideea subiectului despre persoana ideală sau rolul gender ideal.

Atunci cînd susţinem că subiecţilor de sex masculin şi de sex feminin din grupurile de

control le sînt caracteristice atît trăsături feminine, cît şi masculine, avem în vedere faptul că

subiecţii respectivi sînt mai puţin influenţaţi de părerile preconcepute referitoare la masculinitate şi

feminitate şi conştientizează beneficiul dezvoltării şi folosirii atît a caracteristicilor expresive, cît şi

a celor instrumentale, de exemplu, folosirea caracteristicilor expresive (considerate feminine)

sanatogene, cum ar fi verbalizarea stărilor afective, empatia, sensibilitatea, şi reprimarea trăsăturilor

mai puţin sanatogene, cum ar fi pasivitatea sau autosacrificarea exagerată. La fel, gestionarea

corectă a caracteristicilor masculine presupune dezvoltarea trăsăturilor sanatogene (ambiţia,

independenţa, activismul) prin contrast cu trăsăturile masculine mai puţin sanatogene, cum ar fi

asumarea riscurilor, agresivitatea exacerbată, reprimarea emotivităţii şi absenţa verbalizării afectelor

negative şi depresive. În acest sens, vrem să evidenţiem că, atunci cînd vorbim despre dezvoltarea

ambelor seturi de caracteristici de gen, presupunem şi o bună gestionare psihologică a acestor

caracteristici.

Este ştiut faptul că stereotipurile nu reprezintă nişte scheme cognitive statice, ci ele se

modifică în timp în funcţie de schimbările sociale şi culturale. Psihologul american Pleck J. H.

(1981), specialist în problema rolurilor de gen, menţionează despre faptul că şi în cazul

stereotipurilor de gen se manifestă această tendinţă. Autorul consideră că se poate face distincţie

între rolul de gen tradiţional masculin (caracterizat de o accentuare a puterii fizice, lipsă de

expresivitate emoţională şi autodezvăluire, nervozitate, impulsivitate, agresivitate) şi rolul modern

masculin (care include realizări economice, abilităţi intelectuale, dar şi sensibilitate heterosexuală,

98

intimitate emoţională, autoexpresivitate) [apud 147]. Rezultatele cercetării noastre, la fel, relevă

tendinţe de „modernizare” a rolului de gen, tendinţe identificate la adolescenţii nondepresivi.

Probabil, este important de menţionat că adolescenţii din Republica Moldova se află în perioada

coexistenţei vechilor şi noilor stereotipuri privind rolurile de gen şi atmosfera psihoemoţională în

care adolescentul îşi defineşte personalitatea şi rolul de gen este destul de confuză pentru el.

Deaceea, este important de menţionat că este oportună dezvoltarea unei atitudini mai puţin

tradiţionaliste faţă de caracteristicile de gen, iar acest deziderat necesită schimbări în cultura noastră

psihologică, schimbări care ar putea influenţa procesul de socializare, socializatorii direcţi (părinţi,

profesori) şi indirecţi (televiziune, literatură etc.).

Particularităţile de vîrstă: compararea subiecţilor de sex feminin de 14-15 ani cu cei de 17-18

ani, nu relevă nici o diferenţă semnificativă statistic, ceea ce presupune că odată cu vîrsta aceste

variabile la subiecţii depresivi de sex feminin nu iau o formă mai sanatogenă. Explicaţia rezidă în

faptul că caracteristicile de gen sînt nişte trăsături care se educă, se inoculează şi se interiorizează

din copilărie, prin procesul educativ de către părinţi, educatori şi de restul structurilor sociale

implicate în acest proces, astfel încît în adolescenţă ele reprezintă o structură psihică destul de

puternic conturată. În plus, la adolescenţi asistăm la o interiorizare mai puternică a stereotipurilor de

gen referitoare la caracteristicile de gen. De aceea, avînd în vedere că procesul de interiorizare a

caracteristicilor de gen este de lungă durătă şi are mediatori sociali destul de influenţi, în

adolescenţă, în special la subiecţii depresivi, modificarea acestor variabile într-o formulă mai

sanatogenă este dificil de realizat. Starea dată de lucruri necesită intervenţii psihoterapeutice şi

educative care să dezvolte competenţe sociale şi trăsături instrumentale. Doar atunci cînd am

comparat grupurile de control (nondepresivi) de subiecţi de sex masculin, s-a atestat o diferenţă de

gen semnificativă la variabila instrumentalitate, băieţii de 17-18 ani avînd o medie statistică

superioară celor de 14-15 ani (m1=21,86, m2=24,33, t=2,081, p=0,047). Acest fapt poate fi explicat

prin aceea că pentru băieţi adoptarea caracteristicilor de gen masculine este mult mai importantă, la

17-18 ani atributele masculinităţii fiind o variabilă foarte importantă pentru subiecţii de sex

masculin. Putem face aici legătură şi cu rezultatele la scala de coping, unde s-a atestat o diferenţă

semnificativă statistic între grupul de subiecţi de sex masculin după categoria de vîrstă: băieţii de

17-18 ani prezintă medii mult mai înalte decît cei de 14-15 ani la scalele descărcare emoţională şi

căutarea suportului social emoţional, ambele aceste scale reprezentînd una dintre caracteristicile de

bază ale masculinităţii tradiţionale – reprimarea emotivităţii, reticenţa faţă de solicitarea ajutorului

psihologic şi incapacitatea/nedorinţa de a-şi exterioriza simptomele depresive.

În ceea ce priveşte corelaţiile dintre variabilele masculinitate/feminitate şi depresie, se constată

o corelaţie negativă semnificativă între depresie şi variabila masculinitate la subiecţii de sex

99

masculin de 14-15 ani din grupul de control (tabelul 11). Acest rezultat relevă că ponderea

trăsăturilor masculine (agentive, instrumentale) de caracter corelează cu un scor mai scăzut la

depresie. În acest context al corelaţiei negative dintre masculinitate, depresie şi stima de sine, ţinînd

cont de rezultatele obţinute în cadrul cercetării noastre la aceste variabile, tindem să considerăm că

mai degrabă aspectele masculine ale unei personalităţi androgine (care în funcţie de circumstanţe

va folosi şi potenţialul trăsăturilor feminine pe care le are dezvoltate) au un efect sanatogen şi

eficient în sensul flexibilităţii şi adaptării psihologice, decît masculinitatea dezvoltată exacerbat în

defavoarea caracteristicilor feminine.

Tabelul 11

Coeficienţii de corelaţie pentru grupul de control de 14-15 ani (sex masculin)

Variabile depresie masculinitate feminitate

Depresie 1,000 -0,664** -0,192

Masculinitate 1,000 0,232

Feminitate 1,000

** p=0,01

Rezultatele studiului nostru relevă absenţa diferenţelor de gen în cazul variabilelor

expresivitate/instrumentalitate la grupurile de subiecţi nondepresivi şi prezenţa acestor diferenţe la

grupurile depresive. Totodată, rezultatele denotă că o funcţionare nondepresivă necesită

dezvoltarea şi gestionarea corectă şi destereotipizată atît a caracteristicilor gender instrumentale, cît

şi a celor expresive. Astfel, într-o perspectivă educaţională, psihoprofilactică şi psihoterapeutică se

impune ca deziderat primordial educarea adolescenţilor şi tinerilor într-o manieră destereotipizată,

dezvoltarea ambelor seturi de caracteristici de gen şi o bună gestionare a lor pentru a obţine o

funcţionare psihologică şi socială eficientă.

Concluzii

1. Cercetarea atestă o incidenţă înaltă a simptomatologiei depresive la adolescenţi: 43,9%

dintre adolescenţii incluşi în studiu au raportat simptomatologie depresivă. Majoritatea

adolescenţilor de ambele sexe prezintă simptomatologie depresivă de intensitate uşoară sau

moderată (doar 5,2% dintre subiecţii de sex feminin şi 1,5% dintre subiecţii de sex masculin au

prezentat simptomatologie severă).

2. Sînt atestate diferenţe de gen în tendinţele depresive la adolescenţi. Diferenţele de gen în

tendinţele depresive la adolescenţi indică o preponderenţă feminină (50,9% – subiecţi depresivi de

100

sex feminin, 35,3% – subiecţi depresivi de sex masculin). Diferenţele de gen se manifestă atît în

tendinţele depresive (incidenţa stărilor depresive), cît şi în ceea ce ţine de intensitatea stărilor

depresive (preponderenţa subiecţilor de sex feminin în cazul simptomatologiei severe şi moderate).

3. Diferenţele de gen în depresie marcate de preponderenţă feminină sînt atestate la ambele

categorii de vîrstă incluse în cercetare. Diferenţele în valoarea lui „t” indică o accentuare a

diferenţelor de gen la 14-15 ani în comparaţie cu vîrsta de 17-18 ani.

4. Atît în cazul subiecţilor de sex feminin, cît şi în cazul subiecţilor de sex masculin se

atestă comorbiditatea simptomatologiei depresive cu simptomatologia anxioasă şi cu simptomele

psihosomatice. Diferenţele de gen referitoare la specificul comorbidităţii stărilor depresive se

manifestă prin frecvenţă şi intensitate mai înaltă a simptomelor anxioase şi a simptomelor

psihosomatice la subiecţii depresivi de sex feminin în comparaţie cu subiecţii de sex masculin.

6. Diferenţele de gen în exteriorizarea depresiei la adolescenţi se manifestă prin tendinţe

alexitimice mai pregnante, atitudine refractară faţă de solicitarea suportului social emoţional şi faţă

de asistenţa psihologică la subiecţii de sex masculin. Diferenţele evidenţiate în cazul acestor două

variabile definitorii pentru problema diferenţelor de gen în depresie converg spre ideea

complexităţii acestui fenomen şi presupun evitarea generalizărilor categorice.

7. Subiecţii de sex feminin prezintă o vulnerabilitate psihosocială specifică care se

concretizează prin prevalenţa următorilor factori psihosociali: imaginea corporală negativă, lipsa

stimulării suficiente din partea părinţilor, relaţia de discordie cu semenii, plecarea părinţilor peste

hotare.

8. Se atestă diferenţe referitoare la expresivitate şi instrumentalitate între adolescenţii

depresivi şi nondepresivi de ambele sexe. Astfel, putem să presupunem că gestionarea corectă şi

destereotipizată a trăsăturilor intrumentale şi expresive condiţionează o funcţionare nondepresivă la

adolescenţii de ambele sexe.

La fel, investigaţia scoate în evidenţă anumite legităţi în dinamica diferenţelor de gen în

depresie:

a) Se observă tendinţa de diminuare a depresiei odată cu vîrsta. Considerăm că acest fapt se

datorează dezvoltării capacităţilor cognitive şi strategiilor de coping de a face faţă stresului şi

dezvoltării cognitive într-o manieră sanatogenă. Este rezultatul firesc al procesului de maturizare

care implică dezvoltarea strategiilor cognitive şi comportamentale de a face faţă adversităţilor şi

este specific atît subiecţilor juvenili de sex feminin, cît şi subiecţilor de sex masculin;

b) Alte variabile cum ar alexitimia, căutarea suportului social emoţional, descărcarea

emoţională, atitudinea faţă de asistenţa psihologică schiţează particularităţi de vîrstă în sensul

hipertrofierii acestor tendinţe odată cu vîrsta la subiecţii de sex masculin. Fetele de 17-18 ani sînt

101

mai puţin alexitimice decît cele de 14-15 ani, adică mai predispuse spre exteriorizarea afectelor

negative odată cu vîrsta. La subiecţii de sex masculin nu se atestă statistic această dinamică pozitivă

în cazul alexitimiei, în schimb, din rezultatele statistice referitoare la “căutarea suportului social

emoţional” şi “descărcarea emoţională”, transpare foarte clar tendinţa de a se conforma cu vîrsta

mai mult idealului stereotipic de masculinitate. Acest fapt relevă tendinţa masculină de a nu

exterioriza afectele şi simptomele depresive şi este rezultatul identificării cu rolurile de gen şi cu

stereotipurile sociale şi culturale. În pofida faptului că socializarea sex-stereotipică începe din

copilărie, identificarea cu rolurile de gen tradiţionale se intensifică în adolescenţă, la această vîrstă

devenind în special imperioasă problema definirii feminităţii şi masculinităţii. Adolescenţii sînt

vulnerabili în mod special la presiunile socializării de gen, fiind în plin proces de identificare cu

rolurile de gen. Respectiv, ei sînt tentaţi să adopte expectaţiile stereotipice ale societăţii referitor la

patternurile comportamentale feminine şi masculine. Se pare că tradiţionalismul în abordarea

rolurilor de gen prejudiciază confortul psihoemoţional al ambelor sexe. În accepţiune tradiţională,

rolul de gen feminin este mai depresogen, pe cînd rolul de gen masculin este mai favorizant. În

acelaşi timp, stereotipizarea exagerată a rolurilor de gen antrenează consecinţe psihologice negative

şi pentru subiecţii de sex masculin. Cercetarea relevă în cazul subiecţilor de sex masculin tendinţa

pronunţată de a-şi reprima emotivitatea şi de a nu-şi verbaliza stările depresive. Considerăm că

această tendinţă este condiţionată atît de educaţie şi de stereotipurile sociale, cît şi de frica de a

primi un feedback negativ din partea semenilor.

Rezultatele cercetării scot în evidenţă realităţi psihologice ce ţin de problematica diferenţelor

de gen şi care condiţionează diferenţele de gen în depresie. Educarea corectă a tinerilor din

perspectiva diferenţelor de gen, dezvoltarea unor abilităţi de ajustare şi de rezistenţă la stereotipurile

şi preceptele sociale depresogene şi stigmatizante, învăţarea strategiilor de coping sanatogene sînt

unele dintre concluziile acestei cercetări, care definesc dezideratele abordării educative şi

psihoprofilactice în cazul simptomelor depresive la adolescenţi.

102

Capitolul III. Programul complex de psihocorecţie a stărilor depresive la

adolescenţi

III.1. Fundamente teoretice ale experimentului formativ Cea de-a treia etapă a cercetării a constat din organizarea şi realizarea experimentului formativ.

La această etapă a cercetării ne-am propus următoarele obiective:

1. Constituirea eşantionului formativ.

2. Elaborarea programului formativ.

3. Realizarea programului formativ.

4. Evaluarea eficienţei programului de psihocorecţie în cazul adolescenţilor depresivi.

Rezultatele obţinute în urma experimentului constatativ au conturat obiectivele experimentului

formativ care s-a bazat pe principiile psihoterapeutice ale terapiei cognitiv-comportamentale şi

terapiei afirmării de sine. Oportunitatea abordării complexe a acestor două tipuri de psihoterapii în

cadrul experimentului nostru a avut la bază următoarele considerente:

Adolescenţii realizează o dezvoltare cognitivă considerabilă, formîndu-şi abilităţile de a se

angaja în gîndirea abstractă şi ipotetică. Dezvoltarea abilităţilor cognitive şi schimbările

fiziologice, psihologice şi sociale inerente adolescenţei predispun subiectul juvenil la un proces

meditativ continuu referitor la propria personalitate. Deseori în procesul de prelucrare cognitivă

a informaţiei adolescentul operează cu scheme cognitive greşite şi distorsiuni cognitive

referitoare la propria persoană, lumea înconjurătoare şi viitor [15].

Dat fiind faptul că una dintre caracteristicile principale ale depresiei adolescentine este deficitul

competenţelor sociale, în cazul adolescenţilor depresivi se impune, în mod special, necesitatea

învăţării tehnicilor afirmării de sine [82].

O altă realitate clinică care a motivat utilizarea acestor terapii o reprezintă carenţele atestate la

capitolul strategiilor autoafirmative (asertive) în cazul adolescenţilor depresivi [148].

Luînd în consideraţie rezultatele menţionate mai sus, valoarea lor aplicativă şi specificul

depresiei adolescentine, experimentul formativ a vizat următoarele strategii terapeutice:

Focusarea pe simptomele cognitive de bază specifice depresiei adolescentine: ideaţia negativă,

distorsiunile cognitive, schemele cognitive.

Focusarea pe simptomele comportamentului nonasertiv (carenţa strategiilor afirmative şi carenţa

competenţelor sociale) şi, respectiv, dezvoltarea comportamentului autoafirmativ.

103

Focusarea pe aspectele specifice depresiei masculine şi depresiei feminine: fenomenul

sacrificiului de sine şi stilul ruminativ la subiecţii de sex feminin şi problema stigmatizării şi

problema exteriorizării simptomelor depresive la subiecţii de sex masculin.

Întrucît rezultatele experimentului constatativ relevă că 80% dintre subiecţii depresivi prezintă şi

simptome anxioase, altă strategie de lucru ţine de focusarea pe comorbiditatea anxiodepresivă

şi psihosomatică, ceea ce include conştientizarea psihofiziologiei stărilor afective, învăţarea

tehnicilor de relaxare, învăţarea şi utilizarea tehnicilor cognitiv-comportamentale de

contracarare a anxietăţii.

În cadrul programului psihocorecţional s-au utilizat elemente ale terapiei cognitiv-

comportamentale şi terapiei afirmării de sine. Terapiile cognitiv-comportamentale sînt pe larg

folosite în cazul adulţilor depresivi, eficacitatea lor fiind dovedită în majoritatea stărilor depresive.

În pofida acestei eficacităţi, utilizarea terapiilor cognitiv-comportamentale la adolescenţii depresivi

reprezintă o modalitate terapeutică recentă. Aceasta se datorează şi faptului că însăşi depresia

adolescentină a fost acceptată ca realitate clinică mult mai tîrziu comparativ cu depresia adultului.

Conform teoriei cognitive, originea depresiei este condiţionată de structuri şi de procese

cognitive care antrenează distorsiuni mai mult sau mai puţin importante ale realităţii. Schemele

cognitive, sistematizate de A. Beck în aşa-numita „triadă cognitivă”, se caracterizează printr-o

viziune negativă despre sine, despre lumea înconjurătoare şi despre viitor. Din punct de vedere

clinic, aceste scheme se vor expima prin prisma elementelor cognitive (monolog interior, meditaţii

ruminative, gînduri automate etc.). Viziunea negativă despre sine presupune că persoana se

autopercepe ca fiind plină de defecte şi fără valoare. Ea consideră că evenimentele negative nu pot

fi atribuite decît acestei lipse de valoare personală. Ideaţia negativă privind anturajul se manifestă

prin interpretări negative ale unor evenimente neutre sau pozitive şi prin tendinţa de a lua în

consideraţie doar aspectele negative ale realităţii. Viziunea negativă privind viitorul anticipează

doar eşecuri considerabile şi persistă prin lipsa de speranţă în viitoarele circumstanţe [70].

Activarea acestor scheme de gîndire este responsabilă, după A. Beck, de simptome cum ar fi

tristeţea, frica, pasivitatea, mînia şi irascibilitatea. La aceste scheme de gîndire negative se adaugă

erorile de gîndire tipice care explică persistenţa triadei cognitive negative în ciuda evidenţei

contrare: generalizările abuzive, inferenţa arbitrară, abstracţia selectivă, maximizarea, minimizarea,

gîndirea absolutizantă şi dihotomizantă, personalizarea. Aceste scheme cognitive şi erori de gîndire

îşi au originea, după Beck, în experienţele precoce nefavorabile care rămîn în stare latentă şi pot fi

reactivate ulterior de evenimente traumatizante.

Unii autori, precum Curry J.F., Craighead W.E. (1990), Kaslow N.J. (1990), menţionează că la

adolescenţii depresivi, la fel ca şi la adulţii depresivi, ar exista distorsiuni cognitive: în autoevaluare,

104

în percepţia situaţiilor din trecut şi prezent, în atribuirea evenimentelor pozitive cauzelor externe [

apud 42]. Totuşi, mai multi autori subliniază o dimensiune proprie adolescenţilor depresivi şi

suplimentară celor enunţate mai sus, şi anume: capacităţile de învăţare şi dezvoltarea cognitivă

proprie adolescentului. Din aceste considerente, Kendall P.C. (1993) în articolul “Terapia cognitiv-

comportamentală cu tinerii: supervizarea, teoria, statutul actual şi perspectivele de dezvoltare”

afirma că un terapeut cognitiv-comportamentalist care va lucra cu adolescenţii depresivi va fi în

ipostaza de terapeut, dar şi de educator [83]. Principalele axe terapeutice ale psihoterapiilor

cognitiv-comportamentale la adolescenţii depresivi sînt prezentate în tabelul 12.

Tabelul 12

Principiile terapeutice şi exemplele de intervenţie în cadrul terapiilor cognitiv-

comportamentale la adolescenţii depresivi (după Kendall P.C.)

Principii Exemple

Dezvoltarea autocontrolului

şi limitarea culpabilităţii

Pozitivarea şi facilizarea procedurilor

de autoevaluare

Ameliorarea capacităţilor de

interacţiune socială

Restructurarea cognitivă

Întărirea comportamentului de încurajare

Diminuarea atitudinii de autoreproş

Valorificarea lucrurilor pozitive realizate

şi a evenimentelor pozitive

Stabilirea unor standarde de reuşită mai puţin

ideale

Exerciţii de iniţiere în interacţiunea socială

Învăţarea modalităţilor de gestionare a

conflictelor; Relaxarea

Identificarea distorsiunilor cognitive

Dezvoltarea gîndirii alternative

În cadrul programului formativ realizat cu adolescenţii depresivi tehnicile cognitiv-

comportamentale au fost asociate cu elemente ale psihoterapiei afirmării de sine. Psihoterapia

afirmării de sine constituie un ansamblu de strategii terapeutice care au drept scop dezvoltarea

competenţelor sociale la indivizii care prezintă reacţii anxiodepresive în relaţionarea interpersonală

[33, 25].

105

Competenţele sociale, numite şi abilităţi sociale, sînt însusite de către individ pe parcursul

dezvoltării sale psihocomportamentale. Ele sînt constituite din componente verbale şi nonverbale

influenţate de caracteristicile mediului: vîrstă, sex, context sociocultural şi familial. Nu ar exista

criterii obiective pentru a defini exact abilităţile sociale. Le putem defini drept o capacitate de a

interacţiona cu alţii într-un context social clar definit, după o modalitate acceptată ori valorizată

socialmente, care în acelaşi timp ar fi benefică pentru individ în plan relaţional.

Adolescenţa este o perioadă dificilă, nu numai în plan individual, dar şi în plan relaţional atît cu

familia, cît şi cu semenii. Pubertatea face să apară un corp de adult, care trebuie acceptat şi metrizat,

într-un context în care psihicul mai păstrează patternuri de reacţionare şi adaptare specifice

copilăriei. Aceste modificări fizice se petrec deseori într-o manieră dizarmonioasă şi acceptată

dificil, mai ales în cazul în care subiectul tînăr devine ţinta aprecierilor ironice din partea semenilor.

Tînărul în plin proces de autoidentificare şi autodefinire prezintă o estimare redusă de sine, care este

frecvent tradusă ori prin agresivitate, ori prin inhibiţie socială. În acest context apar primii germeni

ai unei eventuale vulnerabilităţi pentru o tulburare depresivă. Lipsa de încredere în sine

condiţionează stări de angoasă, care îi creează subiectului tînăr impresia că el este unicul individ

care ar avea astfel de dificultăţi. Adolescentul va dezvolta cogniţii negative despre capacităţile sale,

relaţiile cu alţii şi viitorul său apropiat sau îndepărtat. Tehnicile terapiei afirmării de sine îi permit

adolescentului depresiv să-şi exprime sentimentele, emoţiile, trăirile, şă-şi ocupe locul său în

societate, precum şi să accepte treptat descoperirile pe care le va face asupra personalităţii sale.

Cercetările în domeniul asertivităţii scot în evidenţă faptul că printre tinerii de 13-17 ani care

prezintă tulburări depresive sau tulburări anxioase ar exista trei grupuri de subiecţi care prezintă un

deficit al capacităţilor sociale:

1. Cei care prezintă un deficit de învăţare a abilităţilor sociale (fie comportamentele asertive nu

există în repertoriul comportamental al adolescentului, fie utilizarea acestor comportamente

nu a fost atinsă din cauza unui mediu în care copilul nu a avut posibilitatea să se afirme).

2. Cei care au învăţat abilităţi sociale, dar nu le pot utiliza din cauza unei inhibiţii anxioase

comportamentale sau/şi a congniţiilor negative. Adolescenţii depresivi prezintă cogniţii

negative inhibitoare şi un discurs intern depresiv. Ceea ce adolescentul crede, îşi

imaginează, gîndeşte sau asteaptă de la relaţia cu altul este la originea unei funcţionări

interpersonale deficitare. În cazul acestor adolescenţi s-a utilizat un stil educativ, în care

accentul a fost pus, într-o manieră exagerată, pe obligaţiunile sociale, astfel dezvoltîndu-se

tendinţa de a neglija propriile necesităţi în favoarea celorlalţi. În secolul XXI modelul

reuşitei sociale atribuie o mare importanţă individualismului şi forţei de caracter. Cel slab

este marginalizat şi devine “ţapul ispăşitor” al grupului. Agresivitatea verbală la adolescenţi

106

a devenit o modalitate de comunicare cvasinormală. Într-un asemenea context adolescenţii

depresivi şi anxioşi se simt imediat vizaţi şi vor considera drept “raţionale” comentariile

negative pe care congenerii lor le vor proiecta pe ei. Astfel, este necesar de a utiliza în cazul

adolescenţilor depresivi tehnici de reconstrucţie cognitivă, insistînd mai ales pe gîndurile

iraţionale şi aşteptările negative privind relaţionarea interpersonală.

3. Adolescenţii care prezintă în acelaşi timp lacune în învăţarea abilităţilor sociale şi o inhibiţie

anxioasă a comportamentelor deja învăţate. Majoritatea adolescenţilor care prezintă carenţe

ale abilităţilor sociale fac parte din acest grup. Dificultăţile lor de relaţionare şi angoasa ce

însoţeşte relaţionarea cu ceilalţi se manifestă prin retragere, inhibiţie, lipsă de autonomie,

prin hetero- sau autoagresivitate, impulsivitate sau opoziţie manifestă [90].

Astfel, ţinînd cont de specificul depresiei adolescentine, am considerat că psihotrainingul de

grup este recomandat din următoarele motive:

• Grupul stimulează procesul de individualizare şi recunoaştere a individualităţii proprii.

• Înscris în grup, adolescentul îşi poate “construi” un sentiment de identitate atît individual, cît

şi colectiv.

• Ţinînd cont de faptul că adolescentul, în mod special, are nevoie de un grup de apartenenţă

pentru a se autodefini, grupul psihoterapeutic îi satisface această necesitate psihologică,

oferindu-i o experienţă de socializare.

• Grupul facilitează dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a problemelor şi dezvoltă

comportamentul asertiv, deoarece oferă posibilitatea de a adopta şi de a experimenta fără

teamă de critică şi rejecţie noi atitudini, conduite şi comportamente, pe care adolescentul nu

şi le-a permis în antecedente cotidiente şi pe care i-ar fi fost mult mai greu să le exerseze

individual.

• Grupul presupune expunerea adolescentului la problemele sale reale de comunicare şi

învăţarea modalităţilor de a le depăşi.

• Evantaiul intervenţiilor posibile este mai mare, oferind posibilitatea comparaţiei directe

dintre diferite experienţe şi a unor întăriri mai numeroase.

• În cadrul programului formativ adolescentul trăieşte sentimentul „universalizării” care

constă în recunoaşterea de către individ a faptului că nu este singurul cu probleme

emoţionale, că şi alţi membri prezintă probleme similare. Constatarea faptului că fragilizarea

şi vulnerabilitatea sa nu sînt unice acţionează cu efect tranchilizant şi gratificant pentru

adolescent.

107

• Grupul în cazul psihotrainingului, prin nivelul său de toleranţă, oferă adolescentului

depresiv un sentiment de securitate şi apartenenţă, ceea ce duce la dispariţia sentimentului

de alienare şi singurătate.

• Grupul terapeutic facilitează dezvoltarea abilităţilor de comunicare, deseori deficitare la

adolescenţii depresivi. Pentru mulţi dintre adolescenţii depresivi grupul în cadrul

psihotrainingului este primul model de comunicare eficientă, adecvată şi empatică, o primă

oportunitate de a învăţa un mod de relaţionare utilă şi realistă.

• Activităţile terapeutice de grup îl determină pe adolescent să devină tolerant şi suportiv, să

ofere sprijin altor participanţi, astfel adolescentul cîştigînd un surplus de autorespect.

• Grupul permite conştientizarea mai uşoară a emoţiilor şi sentimentelor, proces cu care

adolescenţii nu sînt de cele mai multe ori familiarizaţi. Exprimarea emoţiilor de către unul

dintre participanţi stimulează conştientizarea stărilor emoţionale secundare la ceilalţi

participanţi ai grupului prin aşa-numitul fenomen de “contagiune emoţională”.

• Deoarece adolescenţii sînt în perioada de autoidentificare şi autodefinire şi definire a

realităţii, grupul le serveşte un spaţiu oportun pentru testarea realităţii. Întrucît fiecare

membru al grupului îşi expune gîndurile şi sentimentele faţă de ceilalţi, situaţia de grup

serveşte ca for de testare a realităţii. Prin atitudine deschisă şi autentică, terapeutul şi ceilalţi

participanţi ai grupului pot corecta eventualele opinii distorsionate ale adolescentului, astfel

acesta dezvoltîndu-şi capacitatea de a testa adecvat realitatea.

• Trebuie să menţionăm că grupul facilitează funcţionarea şi sporeşte eficienţa tehnicilor

cognitiv-comportamentale folosite în cadrul psihotrainingului, posibilitatea reevaluării

distorsiunilor cognitive prin feedbackul grupului determinînd valenţe corective.

Astfel, luînd în consideraţie informaţia menţionată mai sus, trainingul psihologic a inclus:

• conştientizarea şi exprimarea/verbalizarea emoţiilor;

• restructurarea cognitivă;

• învăţarea tehnicilor de relaxare şi autocontrol emoţional;

• învăţarea abilităţilor sociale verbale şi nonverbale şi dezvoltarea comportamentului

asertiv;

• utilizarea (exersarea) frecventă şi adaptată a abilităţilor sociale învăţate.

Principiile care au stat la baza conceperii şi realizării trainingului au fost următoarele:

1. Principiul participării benevole.

2. Principiul parteneriatului.

3. Principiul stabilităţii grupului.

108

4. Principiul confidenţialităţii.

5. Principiul activismului.

6. Principiul echilibrului dintre confort şi disconfort.

7. Principiul personificării afirmaţiilor.

8. Principiul sincerităţii şi onestităţii.

9. Principiul libertăţii.

10. Principiul aplicării rezultatelor trainingului în viaţa cotidiană.

III.2. Realizarea programului de psihocorecţie

Programul psihocorecţional s-a desfăşurat pe parcursul a 24 de şedinţe. Din subiecţii care au

obţinut cote semnificative la Inventarul de Depresie Beck au fost formate grupul experimental (20

de subiecţi) şi grupul de control (20 de subiecţi), distribuiţi egal după criteriul de gen (10 fete şi 10

băieţi). Durata unei şedinţe – 2 ore astronomice. Şedinţele aveau loc de 2 ori în săptămînă: marţi şi

joi, între orele 15.00 şi 17.00. Perioada de realizare a experimentului formativ: octombrie-

decembrie 2004. Programul de psihocorecţie a fost realizat în cadrul Centrului Municipal de

Asistenţă Psihologică a Familiei.

Temele abordate pe parcursul sedinţelor au evocat situaţii depresogene şi anxiogene pentru

participanţi, cum ar fi incapacitatea de a întîlni persoane necunoscute, de a vorbi despre sine, de a

recunoaşte la sine şi la interlocutori emoţiile şi de a le putea decoda, incapacitatea de a avansa sau

accepta complimente şi critici, de a răspunde insultelor şi violenţei, de a preveni comportamentele

de risc, de a-şi apăra interesele şi de a-şi rezolva problemele, de a-şi exterioriza trăirile afective.

Astfel, în cadrul programului de psihocorecţie s-au utilizat următoarele strategii:

Conştientizarea şi exprimarea emoţiilor. Adolescenţii trăiesc deseori stări de perturbare

emoţională pe care le suportă dificil: ei pot trăi stări de bucurie şi de tristeţe într-un spaţiu de timp

restrîns. Această trecere de la o extremă la alta se petrece într-o manieră impulsivă şi fară control.

Pe parcursul jocurilor de rol, adolescenţilor din grup li se cere să-şi exprime emoţiile şi

sentimentele. Identificarea, descoperirea, analiza paletei emoţionale trăite în cadrul terapiei şi

exprimarea acestor emoţii în cadrul jocurilor de rol le permite adolescenţilor să-şi diminueze

anxietatea şi, ulterior, intensitatea manifestărilor depresive. Astfel, ei vor învăţa să-şi gestioneze

emoţiile şi vor fi capabili să le utilizeze într-un context relaţional bine definit.

Tehnici utilizate: autoevaluarea stărilor psihoemoţionale (anxietăţii, bucuriei, calmului,

confortului/disconfortului psihoemoţional), exerciţiile “Eu simt…”, “Construirea mesajului la

persoana întîi”, „Cere ajutor”, „Eliberarea de vechile programări”.

109

Restructurarea cognitivă. Adolescentul anxiodepresiv anticipează negativ aprecierile altora la

adresa sa. Discursul său intern (ceea ce crede, îşi imaginează, gîndeşte sau anticipează) este la

originea unei funcţionări emoţionale, sociale şi şcolare deficitare. În cadrul psihotrainingului s-au

identificat şi analizat aşteptările negative ale subiectului depresiv. Distorsiunile cognitive care

transpar pe parcursul etapei de acumulare a informaţiei au fost tratate prin intermediul tehnicilor

cognitive, utilizîndu-se strategiile de (re)cunoaştere a emoţiilor şi a conţinutului verbal. Etapele

intervenţiei terapeutice includ identificarea gîndurilor automate, verificarea gîndurilor automate,

modificarea postulatelor cognitive, dezvoltarea gîndurilor alternative.

Lucrul în grup, jocul de rol, controlul stresului determinat de proiecţiile anticipatorii – toate

aceste tehnici le permit subiecţilor să se confrunte cu situaţiile anxiogene şi depresogene. Tehnicile

de restructurare cognitivă prezintă nucleul terapiei cognitiv-comportamentale, deoarece îi permit

adolescentului anxiodepresiv să efectueze un triaj obiectiv al informaţiei obţinute în scopul

selectării elementelor informaţionale pertinente, valorizîndu-le pe cele care îi conferă un grad optim

de încredere în sine.

La o ultimă etapă, în baza informaţiilor obţinute, adolescentul anxiodepresiv va dezvolta o

atitudine comportamentală de adaptare, aceasta fiind structurată în jurul unui comportament de

confruntare cu situaţiile dificile.

Exemplu de tehnici utilizate: tehnica metodei socratice, tehnica verificării ipotezelor,

identificarea distorsiunilor cognitive şi a efectelor de telepatie şi de creomanţie, fişa de

autoînregistrare a gîndurilor automate.

Antrenamentul pentru rezolvarea problemelor. Obiectivul acestei tehnici este de a dezvolta

un anume tip de patternuri cognitive şi comportamentale utilizabile în diferite situaţii problematice

şi de a învăţa adolescentul să utilizeze tehnici cognitive şi comportamentale adaptabile şi capabile

de a oferi soluţii adecvate în situaţiile noi. Aflat într-o situaţie dificilă, adolescentul este învăţat să

reflecteze, să-şi analizeze problema, soluţiile şi consecinţele comportamentului său.

Prezentăm un model de rezolvare a problemelor utilizat în cadrul psihotrainingului.

- Identificarea problemei: definirea corectă a problemei sau a conflictului cu care se

confruntă adolescentul.

- Prezentarea tuturor soluţiilor posibile: grupul trebuie să ofere cel puţin 10 soluţiii la

problema enunţată (vor fi acceptate toate propunerile, chiar şi cele mai fanteziste – este

utilizată tehnica brainstormingului).

- Analiza soluţiilor propuse: fiecare propunere este supusă “probei realităţii”. Avantajele şi

inconvenientele propunerii sînt enunţate şi discutate în grup. Pe o scală de la 1 la 10 este

indicată o notă a eficienţei pentru fiecare soluţie propusă.

110

- Eliminarea soluţiilor nerealiste.

- Evaluarea avantajelor şi inconvenientelor soluţiilor rămase, pe termen scurt şi termen

lung.

- Alegerea celei mai bune soluţii şi aplicarea ei. Propunerea care are o notă maximă este

imediat aplicată sub formă de joc de rol.

- Identificarea resurselor necesare punerii în practică. Subiectului i se cere ulterior să

utilizeze soluţia găsită in vivo şi să relateze experienţa sa la următoarea şedinţă.

Această tehnică scoate în evidenţă modul de funcţionare a adolescenţilor depresivi în cazul

confruntării cu o problemă şi dezvoltă capacităţile adolescenţilor de a găsi răspunsuri şi soluţii

alternative. Scopul tehnicii este de a dezvolta capacităţi de rezolvare a problemelor, de a dezvolta

independenţa şi încrederea în sine.

Exemple de tehnici folosite: “procesul de rezolvare a problemelor în 7 etape”, tehnica

brainstormingului, tehnica “proba realităţii”.

Dezvoltarea comportamentelor nonverbale. Limbajul nonverbal cuprinde toate elementele cu

ajutorul cărora este emis mesajul şi care participă în mod esenţial la formarea sensului: în general,

maniera în care este emis mesajul este percepută ca fiind mai adevărată decît conţinutul însuşi. De

aceea decodarea comportamentelor nonverbale, alături de capacitatea de a-şi controla emoţiile, este

una dintre sarcinile psihoterapeutice cele mai delicate în cazul adolescenţilor anxiodepresivi. Look-

ul este elementul fundamental al patternului existenţial al adolescentului, adolescenţii

anxiodepresivi au deseori dificultăţi în a întelege şi a utiliza limbajul gestual şi în a-şi promova o

imagine pozitivă. În acest context activitatea terapeutică include următoarele obiective:

- de a recunoaşte şi a controla manifestările fizice ale depresiei şi ale anxietăţii sociale

cum ar fi privirea ezitantă şi tremurul extremităţilor, identificarea echivalentelor

somatice şi nonverbale ale depresiei şi anxietăţii;

- de a învăţa coordonarea expresiilor gestuale şi emoţiilor resimţite sau exprimate;

- de a utiliza corpul ca mijloc de comunicare fără a utiliza mesajul verbal;

- de a înţelege impactul comunicativ al propriilor expresii gestuale şi ale altora.

Tehnici utilizate: exerciţii de ameliorare a posturii, mimicii, vocii, gesticii.

Antrenamentul pentru învăţarea comportamentului asertiv. Prin comportament asertiv se

înţelege acel comportament care permite individului să acţioneze mai bine în interes propriu, să-şi

apere punctul de vedere fără o anxietate exagerată, să-şi exprime sentimentele în mod sincer şi să se

folosească de propriile drepturi. Comportamentul asertiv se caracterizează prin autovalorizare,

capacitatea de a comunica, de a împărtăşi propriile sentimente, experienţe, capacitatea de a lua

decizii etc. A defini indicatorii verbali şi nonverbali ai asertivităţii şi a învăţa comportamentul

111

asertiv este o sarcină dificilă pentru un adolescent. În contextul trainingului psihologic această

procedură include trei etape. În primul rînd, adolescenţii anxiodepresivi identifică şi sînt ajutaţi să

înteleagă manifestările psihocomportamentale în cazul timidităţii şi anxietăţii sociale. În al doilea

rînd, ei recunosc aceste obiceiuri deviante, identifică aspectele verbale şi nonverbale ale

comportamentului asertiv şi învaţă să le diferenţieze de cele ale comportamentului pasiv şi agresiv.

În al treilea rînd, ei acceptă să înveţe şi să-şi dezvolte un set de deprinderi asertive, nu prin

constrîngere din partea părinţilor sau a altei autorităţi, în baza unei decizii şi alegeri personale.

Exemple de exerciţii şi tehnici utilizate: exerciţii de exprimare a sentimentelor, a opiniilor

contrare, exerciţii de adresare/acceptare a criticii, exerciţii de adresare/primire de complimente,

tehnica “discului zgîriat”, tehnica chestionării pozitive, tehnica chestionării negative, tehnica

“perdeaua de fum”.

În experimentul formativ au fost incluşi subiecţii care au obţinut cote semnificative la inventarul

de depresie Beck. Au fost constituite grupul experimental şi grupul de control, fiecare grup fiind

alcătuit din 20 de adolescenţi de 17-18 ani (10 băieţi, 10 fete.). Participanţii la training au fost

selectaţi conform rezultatelor obţinute în urma experimentului de constatare. Criteriile de selecţie a

subiecţilor pentru experimentul formativ au fost următoarele:

Pentru experimentul formativ au fost selectaţi subiecţii care au obţinut scoruri semnificative

la variabilele depresie, anxietate, somatizare.

Avînd în vedere faptul că cercetarea s-a axat pe diferenţele gender în depresie, grupul a fost

alcătuit dintr-un număr egal de subiecţi de gen masculin şi subiecţi de gen feminin.

Unul dintre criteriile de eligibilitate a fost şi atitudinea cooperantă a adolescentului.

Experimentul formativ nu a presupus lucrul cu adolescenţii psihotici şi nici cu adolescenţii

cu depresie severă, aceştia necesitînd un alt context psihocorecţional. În cadrul

experimentului au fost incluşi subiecţii cu stări depresive de intensitate moderată după

Inventarul de Depresie Beck.

Înainte de începerea activităţii în grupul de lucru, s-a purtat o discuţie individuală cu fiecare

candidat cu scopul realizării concomitente a mai multor sarcini. În primul rînd, pentru confirmarea

rezultatelor obţinute în urma aplicării testelor, prezenţa depresiei la adolescenţi a fost verificată şi

după criteriile de diagnosticare a depresiei din DSM-IV. Alt obiectiv al acestei discuţii a fost

cunoaşterea mai apropiată a fiecărui membru al grupului. Această procedură este importantă pentru

planificarea primelor şedinţe: cum să ne comportăm, ce activităţi să propunem grupului, cui să

adresăm întrebări şi de la cine să aşteptăm o includere activă în discuţii.

Obiectivul major al experimentului formativ constă în schimbarea (îmbunătăţirea) stării

psihoemoţionale a adolescenţilor depresivi prin intermediul programului complex de psihocorecţie.

112

Obiectivele specifice:

a) obiective referitoare la modificarea stărilor depresive:

ameliorarea stărilor depresive;

dobîndirea unui sentiment de maturitate afectivă;

îmbunătăţirea stimei de sine, acceptarea de sine şi dezvoltarea sentimentului valorii

personale;

b) obiective referitoare la diminuarea anxietăţii şi a simptomelor psihosomatice:

• dezvoltarea abilităţilor de control emoţional;

• atingerea unui nivel de stabilitate emoţională;

d) obiective referitoare la dezvoltarea comportamentului asertiv şi dezvoltarea

competenţelor sociale:

• descoperirea şi acceptarea propriei personalităţi şi individualităţi;

• dezvoltarea sentimentului de autovaloare;

• dezvoltarea capacităţii de a comunica adecvat şi eficient;

c) obiective referitoare la dezvoltarea trăsăturilor nonalexitimice şi la depăşirea unor

stereotipuri gender referitoare la depresie şi la exteriorizarea depresiei.

Respectiv, activităţile din cadrul psihotrainingului au fost selectate astfel, încît să se poată

acţiona:

• La nivelul gîndirii prin restructurare cognitivă.

• La nivelul emoţiilor prin tehnici de relaxare.

• La nivelul comportamentului prin afirmare de sine.

Elementele constitutive ale şedinţelor programului formativ:

a) prezentări teoretice şi discuţii în grup;

b) tehnici de comunicare;

c) jocuri de rol (joc de rol inversat, joc de rol imaginar);

d) tehnici de relaxare;

e) tehnici de autocunoaştere verbală şi nonverbală;

f) imitarea modelelor;

g) tehnici asertive.

113

Structura şedinţelor de training:

1. Salutul.

2. Exerciţii de înviorare psihologică. Sînt indicate în special în primele şedinţe, cînd

participanţii au nevoie de exerciţii uşoare de înviorare, pentru a depăşi închistarea şi

stînjeneala.

3. Discutarea eficienţei ultimei şedinţe. Această etapă presupune trimiteri şi completări ale

problemelor abordate în şedinţa precedentă. Se foloseşte metoda interactivă, iar psihologul

rămîne în contact cu fiecare participant.

4. Evaluarea anxietăţii participanţilor. Această procedură este utilă pentru verbalizarea

angoasei, dispariţia sentimentului de jenă referitoare la propria angoasă şi dezvoltarea

abilităţii de conştientizare a propriilor emoţii.

5. Verificarea temelor pentru acasă. Se încurajează la maximum participarea, insistînd asupra

punctelor comune, astfel ca fiecare să se recunoască în ceilalţi. Se discută rezultatele

experimentelor din sfera comportamentală şi problemele care au intervenit în realizarea

temelor pentru acasă. Fiecare participant este invitat să vorbească despre emoţiile trăite

înaintea exerciţiilor, în timpul îndeplinirii temei pentru acasă şi după realizarea sarcinilor.

6. Etapa de bază a şedinţei. Include prezentări teoretice, exerciţii, jocuri de rol, învăţarea şi

exersarea tehnicilor de comunicare, tehnicilor cognitiv-comportamentale, tehnicilor de

relaxare şi a tehnicilor asertive. Prezentarea teoretică are scopul informării adolescenţilor

referitor la diferite probleme psihologice specifice adolescenţilor depresivi. Acest element al

trainingului presupune şi utilizarea metodei interactive, favorizînd participarea

adolescenţilor. Jocul de rol presupune punerea în scenă, sub forma unor mici scenete, a

situaţiei-problemă. Ele sînt repetate pînă adolescentul se simte capabil să înfrunte emoţional

sau comportamental problema respectivă. În jocul de rol imaginar adolescentul îşi

imaginează situaţia-problemă şi afirmarea de sine corespunzătoare. Repetate suficient de

des, ele pregătesc expunerea la situaţia problematică într-un context real. Activităţile pot fi

individualizate sau pot fi activităţi în grupuri mici de 2-3 persoane. De-a lungul activităţilor

va fi evaluată anxietatea, la fel şi emoţiile pozitive.

7. Lucrul pentru acasă. Terapiile comportamentale presupun trasarea unor sarcini sau teme

pentru acasă. Acestea pot fi exerciţii de observare a comportamentului propriu şi al

celorlalţi, exerciţii de modificare a gîndurilor şi emoţiilor, exerciţii de afirmare de sine

corespunzătoare jocurilor de rol pregătite cu terapeutul, însoţite de observarea consecinţelor

concrete şi relaţionale, ca şi a emoţiilor şi cogniţiilor. Tema pentru acasă poate să includă şi

imitarea modelelor, adolescentul identificînd o persoană care într-o situaţie problematică

114

are un comportament afirmat. Imitarea se face mai întîi imaginar, apoi în realitate. În cazul

trainingului pentru adolescenţi îndeplinirea temelor pentru acasă are o importanţă aparte şi

ţine de disciplinarea individului şi asumarea responsabilităţii.

8. Evaluarea şedinţei. Feedbackul general. Fiecare participant vorbeşte despre şedinţa curentă,

exprimîndu-şi emoţiile, stările, opiniile referitoare la şedinţă, stările pe care le-a trăit,

doleanţele şi preferinţele referitoare la şedinţele ulterioare. Emiţătorul feedbackului nu

trebuie să emită judecăţi de valoare. La fel ca şi în cazul discutării şedinţei precedente,

această procedură permite dezvoltarea abilităţilor comunicative, a sentimentului de coeziune

şi de complicitate.

9. Ritualul de adio.

Activităţile pentru fiecare şedinţă se selectau ţinînd cont de cerinţele membrilor grupului, de

particularităţile lor individuale, în funcţie de modul de însuşire a tehnicilor şi mijloacelor de

autoreglare şi relaxare. Mai mult decît atît, la selectarea activităţilor ne-am bazat nu doar pe logica

însuşirii tehnicilor de la cele mai simple la cele mai complexe, ci şi pe logica dezvoltării relaţiilor

psihologice în grup. De la însărcinări ce vizau rezolvare individuală s-a trecut mai apoi la

însărcinări ce vizau activităţi în grupuri mici de 2-3 persoane. Odată cu formarea coeziunii grupului,

am trecut de la activităţi simple strict reglementate la sarcini nedeterminate strict ce presupuneau

improvizare şi manifestare creativă a membrilor grupului. Fiecare activitate ne-am străduit să fie

orientată spre „zona proximă” de dezvoltare a personalităţii participanţilor la training, astfel

devenind o treaptă pentru dezvoltarea lor ulterioară.

III. 3. Evaluarea eficienţei programului de psihocorecţie

Pentru a evidenţia influenţa experimentală de psihocorecţie realizată asupra eşantionului

experimental prin intermediul psihotrainingului special vizînd îmbunătăţirea stării psiho-emoţionale

a adolescenţilor depresivi (care să includă ameliorarea stărilor depresive, atingerea unui nivel de

anxietate scăzută, diminuarea simptomelor psihosomatice, dezvoltarea trăsăturilor nonalexitimice şi

la depăşirea unor stereotipuri gender referitoare la depresie şi la exteriorizarea depresiei,

îmbunătăţirea stimei de sine, acceptarea de sine şi dezvoltarea sentimentului valorii personale,

descoperirea şi acceptarea propriei personalităţi şi individualităţi, dezvoltarea sentimentului de

autovaloare, dezvoltarea capacităţii de a comunica adecvat şi eficient), subiecţii incluşi în

experimentul formativ au fost supuşi retestării după Inventarul de Depresie Beck (Beck, 1967),

115

Scala de Depresie şi Anxietate „Hads” (Zigmond A. S., şi Snait P. R., 1983), Scala de somatizare

(Dorogatis, 1988), Chestionarul Schalling-Sifneos Personality Scale Revised, (Sifneos, 1989).

În urma realizării trainingului au fost obţinute schimbări semnificative în cazul variabilelor ce

vizau obiectivele experimentului formativ.

Stările depresive. Rezultatele obţinute la variabila depresie relevă o schimbare semnificativă

concretizată într-o îmbunătăţire considerabilă a stării afective la adolescenţii din grupul

experimental (t =7,076, p=0,001). Considerăm că unii dintre factorii care a condiţionat această

ameliorare a fost motivaţia adolescenţilor de a participa în psihotraining, implicarea lor voluntară şi

atitudinea cooperantă pe parcursul şedinţelor. La grupul de control diferenţele dintre valorile medii

înainte şi după experimentul formativ prezintă o tendinţă de creştere a depresiei, aceasta nefiind

semnificativă din punct de vedere statistic (t=1,751, p=0,096). Faptul că nivelul depresiei rămîne

constant sau se accentuează la unii subiecţi în lipsa unui program de psihocorecţie dovedeşte

necesitatea şi eficienţa programului de psihocorecţie la adolescenţii depresivi.

Schimbările obţinute în urma experimentului formativ au fost confirmate şi prin compararea

statistică a rezultatelor grupului experimental cu cele ale grupului de control la etapa retest (t=5,875,

p=0,001).

05

1015202530

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19

gr. exper. gr. contr.

Fig. 27. Graficul diferenţelor la variabila “depresie”, etapa retest (grup experimental – grup de

control), t=5,875, p=0,001

Din reprezentarea grafică, ce prezintă datele grupului experimental pînă la şi după experimentul

formativ, putem observa eficacitatea programului formativ pentru participanţi. Observăm că unii

dintre aceştia nu prezintă o îmbunătăţire considerabilă. Din reprezentarea grafică este evident faptul

că avem subiecţi care au realizat o ameliorare a stării afective şi un procentaj redus de subiecţi în

cazul cărora psihotrainingul nu a realizat o îmbunătăţire semnificativă a stării psihoemoţionale.

116

Discuţiile individuale au relevat că în cazul adolescenţilor mai refractari la programul de

psihocorecţie sînt prezente trăsături de personalitate care nu le-au permis implicarea totală în

psihotraining sau sînt prezente evenimente de viaţă traumatizante, al căror efect nu putea fi atenuat

doar în cadrul intervenţiei noastre, refacerea acestor subiecţi solicitînd psihoterapie individuală şi

terapie de întreţinere pe o perioadă mai îndelungată. În cazul subiecţilor care au prezentat o

diminuare considerabilă a simptomelor depresive, starea depresivă se datora în mare parte factorilor

condiţionaţi de specificitatea vîrstei (timiditate, anxietate socială, probleme de comunicare,

probleme sentimentale, carenţe în abilităţile asertive, toate aceste probleme fiind generate de

specificul vîrstei şi avînd un caracter relativ pasager). În cazul acestei categorii de adolescenţi au

fost suficiente activităţile de psihocorecţie care au contribuit la depăşirea problematicii depresive a

adolescentului, grupul în cadrul experimentului formativ fiind potrivit refacerii psihologice.

Ideea referitoare la omogenizarea problematicii adolescentine şi a factorilor de vulnerabilitate,

idee enunţată în partea teoretică şi în cadrul experimentului de constatare, s-a confirmat şi în cadrul

experimentului formativ. În urma discuţiilor ce au avut loc în cadrul psihotraingului (în special,

atunci cînd s-a utilizat tehnica identificării gîndurilor automate), subiecţii de ambele sexe au

raportat ideaţie depresivă asemănătoare (idei referitoare la imaginea exterioară, viitor, anxietate

socială, timiditate). La fel, în urma administrării tehnicii “ierarhizarea situaţiilor-problemă”, nu s-au

relevat diferenţe gender considerabile. Atît fetele, cît şi băieţii au de depăşit în adolescenţă aceleaşi

“impasuri existenţiale”, care includ tematici cum ar fi preocuparea excesivă de exterior, statutul

social, neliniştea legată de viitor. Referitor la unele aspecte foarte diferenţiate gender în literatură şi

la nivelul psihologiei simţului comun, cum ar fi, de exemplu, imaginea corporală, relatările

adolescenţilor incluşi în experimentul formativ au relevat că imaginea corporală este o problemă

importantă pentru ambele sexe. La acest capitol diferenţele se manifestă printr-o vulnerabilitate la

anumite aspecte ale exteriorului, cărora fiecare sex îi acordă mai multă importanţă (de exemplu,

acelaşi efect depresogen îl are acneea sau supraponderabilitatea pentru ambele sexe, însă mai

dureroasă pare a fi problema înălţimii pentru subiecţii de sex masculin sau necorespunderea cu

modelele afişate de frumuseţe pentru subiecţii de sex feminin).

Stările anxioase. Diferenţele statistice obţinute la variabila anxietate în cazul grupului

experimental sînt redate prin t=7,583, p=0,001. La grupul de control atestăm lipsa schimbărilor

pozitive, diferenţele test-retest fiind redate de t=1,314, p=0,204. Compararea datelor grupului

experimental şi ale grupului de control la etapa retest denotă diferenţe semnificative care

demonstrează eficienţa programului formativ în cazul acestei variabile.

117

0

5

10

15

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19

gr. exper. gr. contr.

Fig. 28. Graficul diferenţelor la variabila” anxietate”, etapa retest (grup experimental – grup de

control), t=4,711, p=0,001.

Reducerea nivelului de anxietate a fost realizată ca urmare a ameliorării generale a stării

psihoemoţionale, a însuşirii tehnicilor de relaxare, tehnicilor de comunicare şi a înţelegerii

psihofiziologiei emoţiilor. Anxietatea şi depresia sînt două variabile care interrelaţionează puternic.

În partea teoretică am menţionat despre comorbiditatea anxiodepresivă, manifestată în special, la

adolescenţi. Datele experimentului de constatare au relevat că 80% dintre adolescenţii incluşi în

cercetare au prezentat şi simptome anxioase. Acest fapt se datorează anxietăţii sociale, timidităţii,

probleme ce se manifestă mult mai intens în adolescenţă decît în alte perioade ale vieţii, fiind

condiţionate de procesul de definire a adolescentului în plan social, relaţional şi de autodefinirea în

termenii “feminităţii” şi masculinităţii”.

Simptomele psihosomatice. În fig. 29 sînt prezentate rezultatele grupului de control şi ale

grupului experimental la etapa retest, compararea mediilor relevînd indici ce confirmă schimbările

semnificative la variabila somatizare (t=2, 284, p=0,034). Reducerea nivelului de somatizare la

grupul experimental test-retest este redată prin t=5,595, p=0,001. Considerăm că diminuarea

somatizării a fost determinată de modificările survenite în schimbările în cazul celorlalte variabile,

în special a depresiei şi anxietăţii, cu care, după cum s-a atestat în cadrul experimentului formativ,

somatizarea prezintă o corelaţie puternică. Somatizarea este un corelat fidel al depresiei şi anxietăţii,

mai ales în adolescenţă, cînd individul nu se autocunoaşte suficient, nu recunoaşte şi nu controlează

echivalentele neurofiziologice ale emoţiilor şi mai păstrează patternul caracteristic copilăriei – de a

reacţiona la stres, de a-şi manifesta stările depresive prin simptome psihosomatice. Adolescenţii

care au participat în psihotraining au relatat că a fost mult mai uşor să se cunoască şi să-şi înţeleagă

reacţiile fiziologice odată ce au înţeles relaţia dintre depresie, anxietate şi tulburările psihosomatice,

şi mai ales după ce au învăţat să utilizeze tehnici de relaxare. La fel, unele tehnici cognitive, cum ar

118

fi „tehnica dedramatizării” sau „tehnica disocierii”, „tehnica imageriei mentale”, au condiţionat

reducerea anxietăţii şi prin aceasta reducerea simptomelor somatice.

0102030405060

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19

gr. exper. gr. contr.

Fig. 29. Graficul diferenţelor la variabila “somatizare”, etapa retest (grup experimental - grup de

control), t=2, 284, p=0,034

Tendinţele alexitimice. Schimbările în cazul variabilei alexitimia la grupul experimental sînt

redate de t=2,926, p=0,001. În cazul comparării grupului experimental şi a grupului de control la

etapa retest s-au obţinut, de asemenea, rezultate semnificative redate prin t=3, 829, p=0,001.

Valoarea mai mică a lui “t” în cazul alexitimiei, în comparaţie cu celelalte variabile, se

datorează în primul rînd sensibilităţii mai reduse a alexitimiei în cadrul oricăror psihoterapii.

Tendinţele alexitimice reprezintă o caracteristică a personalităţii, definită printr-o predispoziţie

ereditară, la care se adaugă un pattern psihoemoţional şi comportamental format pe parcursul vieţii.

Acest termen presupune percepţia redusă a vieţii interioare şi dificultatea de a comunica experienţa

interioară. Unii adolescenţi, în special băieţii, nu sînt obişnuiţi să-şi analizeze lumea internă, iar cînd

o fac nu dispun de cunoştinţe şi priceperea necesară unei autoevaluări corecte. În cazul acestei

variabile prioritare au fost obiectivele precum îmbunătăţirea nivelului de autocunoaştere

psihologică, depăşirea unor complexe derivate din preceptele rolului de gen, dezvoltarea

comportamentului autoasertiv.

02468

1012

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19

gr. exper. gr. contr.

Fig.30. Graficul diferenţelor la variabila “alexitimie”, etapa retest (grup experimental – grup de

control), t=3, 829, p=0,001

119

Pe parcursul şedinţelor am încercat să dezvoltăm la adolescenţi capacitatea de recunoaştere şi

analiză a propriilor stări şi trăiri, mai ales a celor afective. În cazul adolescenţilor alexitimici a fost

important ca aceştia să înţeleagă psihofiziologia emoţiilor şi să-şi identifice carenţele în

autoreflecţie şi în verbalizarea trăirilor afective.

Tabelul 13

Valoarea indicelui “t” la variabilele incluse în experimentul formativ

Variabile grup experimental grup de control

Depresie t= 7,076, p=0,001 t=1,751, p=0,096

Anxietate t= 7,75, p=0,001 t=1,314, p =0,204

Somatizare t=5,595, p=0,001 t=1,049, p =0,307

Alexitimie t=2,926, p=0,009 t=1,453, p =0,163

0

10

20

30

40

depr. anxiet. somat. alex.

test retest

Fig. 31. Diferenţele dintre valorile medii înainte de şi după psihotraining la grupul

experimental

0

10

20

30

40

depr. anxiet. somat. alex.

test retest

Fig. 32. Diferenţele dintre valorile medii înainte de şi după psihotraining

la grupul experimental

120

În tabelul 13 sînt prezentate valorile lui “t” la variabilele incluse în experimentul formativ.

Observăm că variabilele incluse în experiment au prezentat o “sensibilitate” diferită la programul de

psihocorecţie. Astfel, atestăm valori mai mari ale lui “t” în cazul stărilor depresive şi al stărilor

anxioase şi valori mai mici ale lui “t” în cazul somatizării şi tendinţelor alexitimice. Alexitimia este

o variabilă mai puţin sensibilă sub aspect psihocorecţional şi solicită intervenţii de psihocorecţie de

durată. Această variabilă include un pattern cognitiv, emoţional şi comportamental destul de

durabul, avîndu-şi emergenţa din mediul familial şi din copilărie.

Semnificaţia diferenţei dintre mediile variabilelor depresie, anxietate, somatizare, alexitimie

înainte de şi după psihotraining la grupul experimental şi lipsa diferenţelor semnificative la grupul

de control confirmă necesitatea şi eficienţa psihotrainingului în cazul adolescenţilor depresivi.

În cadrul cercetării au fost prelucrate rezultatele obţinute şi din perspectiva diferenţelor de gen

(tabelul 14). Compararea rezultatelor relevă că atît subiecţii de sex feminin, cît şi subiecţii de sex

masculin au prezentat schimbări semnificative la variabilele incluse în experimentul formativ,

excepţie făcînd doar variabila alexitimie, în cazul subiecţilor de sex masculin nefiind înregistrate

schimbări semnificative. Aceste rezultate denotă necesitatea unei intervenţii de durată şi mai

profunde în psihocorecţia tendinţelor alexitimice.

Tabelul 14

Diferenţele de gen la etapele test - retest în cadrul grupului experimental

fete băieţi

Depresie t=7, 869, p=0,001 t=4,020, p=0,003

Anxietate t=5,713, p=0,001 t=7,253, p=0,001

Somatizare t=4,045, p=0,003 t=4,583, p=0,001

Alexitimie t=3,674, p=0,005 t=0,709, p=0,456

Analiza rezultatelor obţinute la etapa formativă a studiului experimental conduce spre

formularea următoarelor concluzii:

1. Depresia adolescentină este un fenomen psihologic complex, care presupune plurifactorialitate,

atît sub aspect etiologic, cît şi sub aspect psihocorecţional. Rezultatele experimentului formativ

relevă că intervenţia psihologică în cazul depresiei adolescentine necesită luarea în considerare

şi includerea în procesul de psihocorecţie a variabilelor comorbide, cum ar fi anxietatea şi

somatizarea.

121

2. Pe parcursul programului de psihocorecţie s-a manifestat o „sensibilitate” diferită la activităţile

formative la subiecţii şi variabilele incluse în programul de psihocorecţie. Diferenţele în

răspunsul la tratament al subiecţilor pot fi condiţionate de trăsături de personalitate specifice

sau de evenimente de viaţă traumatizante (divorţul părinţilor, plecarea părinţilor peste hotare),

probleme psihologice care necesită intervenţii psihologice de lungă durată.

3. Adolescenţii incluşi în programul experimental formativ au menţionat condiţionarea în timp a

depresiei lor, invocînd deficienţa de comunicare cu părinţii, lipsa suportului emoţional şi

psihologic. Pubertatea şi adolescenţa au intensificat această condiţionare prin schimbările

fiziologice, psihologice şi sociale, în special, prin influenţa preceptelor sociale referitoare la

feminitate şi masculinitate. Astfel, considerăm că intervenţia educaţională corectă este necesară

de la vîrsta copilăriei, pentru a preveni sistematizarea unei atitudini negative faţă de propria

persoană şi faţă de cei din jur.

4. Eficacitatea programului de psihocorecţie a fost determinată în mare măsură de faptul că

adolescenţii au fost informaţi despre mecanismele psihologice, sociale, neurofiziologice care

funcţionează în cazul depresiei. De aceea una dintre concluziile noastre se referă la importanţa

informării şi ridicării nivelului de educaţie şi cultură psihologică la adolescenţi. Considerăm că

această strategie ar constitui unul din principalele deziderate profilactice în cazul sănătăţii

psihologice a adolescenţilor.

Concluzii generale şi recomandări practice

În urma analizei teoretice a problemei au fost evidenţiate diferite puncte de vedere expuse în

literatura de specialitate referitoare la problematica diferenţelor de gen în stările depresive la

adolescenţi. Părerile specialiştilor în acest domeniu se manifestă prin atitudini controversate: de la

preponderenţa feminină ca realitate irevocabilă pînă la supoziţii referitoare la un raport de egalitate

sau chiar la o preponderenţă masculină. Conturarea orientării cercetării a fost determinată de

abordările care presupun o viziune multidimensională referitoare la diferenţele de gen în depresie.

Concluziile teoretice au rezultat din analiza critică a teoriilor şi a modelelor explicative în problema

diferenţelor de gen în stările depresive. Am constatat că diferenţele de gen în depresie continuă să

fie una dintre cele mai controversate probleme din psihologie. Controversele decurg din

complexitatea acestei probleme şi mai ales din complexitatea factorilor etiologici şi din implicaţia

puternică a factorilor sociali în condiţionarea şi manifestarea diferenţelor de gen în stările depresive.

În partea teoretică am argumentat complexitatea acestei probleme şi am evidenţiat aspectele

referitoare la conştientizarea şi exteriorizarea simptomelor depresive, stigmatizarea depresiei

masculine, preponderenţa masculină în cazul unor „echivalente depresive” mai acceptabile din

punct de vedere social, influenţa factorilor psihosociali şi a stereotipurilor sociale atît asupra

122

preponderenţei feminine în cazul depresiei, cît şi asupra preponderenţei masculine în cazul

tendinţelor alexitimice. Am subliniat faptul că studiul diferenţelor de gen în depresie nu poate fi

redus doar la identificarea acestor diferenţe şi a ratelor de manifestare a depresiei, fără a include în

cercetare dimensiunile psihologice şi socioculturale pe care le presupune această problemă. La

finalul analizei teoretice efectuate în cadrul cercetării am reuşit să conturăm punctul nostru de

vedere referitor la diferenţele de gen în stările depresive la adolescenţi:

• studiul diferenţelor de gen în stările depresive necesită inluderea în cercetare şi a altor

dimensiuni psihologice şi socioculturale, cum ar fi exteriorizarea simptomelor depresive,

atitudinea diferită a subiecţilor de sex feminin şi a subiecţilor de sex masculin faţă de

căutarea suportului social emoţional şi faţă de solicitarea serviciilor de asistenţă psihologică,

influenţa preceptelor şi a expectanţelor sociale asupra condiţionării şi exteriorizării depresiei

la adolescenţi;

• ca urmare a schimbărilor inerente societăţii contemporane, adolescenţii contemporani tind

spre uniformizarea stilului atitudinal şi comportamental, această uniformizare fiind

caracterizată de dezvoltarea atît a caracteristicilor de gen instrumentale, cît şi a celor

expresive şi de uniformizarea strategiilor de coping folosite, realităţi ce au implicaţii

semnificative pentru problema diferenţelor de gen în depresie şi care ar putea influenţa în

viitor raportul diferenţelor gender în depresie;

• am considerat că este important de redirecţionat accentul de pe identificarea unor diferenţe

de gen pe identificarea unei vulnerabilităţi specifice fiecărui sex, acest concept avînd o

relevanţă importantă pentru activităţile formative în cazul depresiei adolescentine care

trebuie să fie adaptate acestei vulnerabilităţi sex-specifice.

Astfel, în cadrul cercetării, atît la nivel teoretic, cît şi la nivel empiric şi statistic s-a demonstrat

că problema diferenţelor de gen în stările depresive este un subiect de cercetare ce include o

multitudine de aspecte care necesită să fie luate în consideraţie atunci cînd se studiază depresia din

perspectiva „gender”. Anume din acest considerent problematica dată nu poate fi abordată doar în

aspectul îngust al diferenţelor de gen în depresie, adică într-o manieră teoretică şi metodologică în

care prioritare ar fi doar scorurile obţinute la testele pentru depresie. Pe lîngă factorii biologici,

diferenţele de gen în depresie sînt indispensabil legate de problema exteriorizării simptomelor

depresive, de factorii psihologici şi sociali care condiţionează diferenţe de gen în depresie, de

stereotipurile sociale şi culturale care condiţionează atît diferenţe de gen în depresie, cît şi diferenţe

de gen în exteriorizarea depresiei şi în strategiile de gestionare a acesteia. Investigaţia noastră a avut

123

ca scop cercetarea acestor aspecte care, doar luate împreună, ar putea pretinde să definească

problema diferenţelor de gen în stările depresive.

Faptul că diferenţele de gen în depresie îşi au emergenţa în adolescenţă ţine de specificul

acestei perioade de vîrstă în dezvoltarea ontogenetică a individului. Adolescenţa este perioada cînd

intervin schimbări dramatice de ordin fiziologic, morfologic, psihologic şi social, este vîrsta cînd se

se definitivează formarea identităţii de gen a subiectului. Rezultatele investigaţiei sugerează că

cercetarea depresiei din perspectiva „gender” şi, în special, psihoprofilaxia şi psihocorecţia necesită

şi „lucrul” cu preceptele depresogene ale rolurilor de gen tradiţionale, care au o puternică

contribuţie în diferenţierea de gen a depresiei, în special, în preponderenţa feminină în cazul

simptomelor depresive.

Analizînd rezultatele experimentelor constatativ şi formativ, putem să afirmăm că ipotezele

înaintate în partea teoretică s-au confirmat. Rezultatele cercetării teoretice şi empirice converg spre

următoarele concluzii generale:

Conform rezultatelor cercetării, diferenţele de gen în stările depresive la vîrsta adolescentină

denotă o preponderenţă feminină atît în cazul testării tendinţelor depresive (incidenţa stărilor

depresive), cît şi al stărilor depresive de intensitate diferită (depresie uşoară, depresie moderată şi

depresie severă).

Diferenţele de gen în stările depresive la adolescenţi sînt atestate pe fundalul unor diferenţe de

gen la fel de pregnante în tendinţele alexitimice, în căutarea suportului social emoţional şi

descărcarea emoţională şi în atitudinea faţă de solicitarea asistenţei psihologice, sub acest aspect

subiecţii de sex masculin manifestînd preponderenţă. Diferenţe de gen semnificative sînt atestate

atît la subiecţii de 14-15 ani, cît şi la cei de 17-18 ani, la aceştia din urmă observîndu-se tendinţa

mai accentuată a subiecţilor de sex masculin de a nu-şi verbaliza simptomele depresive.

Acest fapt ne determină să conchidem că, deocamdată, cele mai stabile elemente în schema

diferenţelor de gen în depresie rămîn a fi aceste două variabile contradictorii: 1) preponderenţa

feminină în cazul stărilor depresive şi 2) reprimarea emotivităţii şi incapacitatea şi/sau reticenţa

subiecţilor de sex masculin de a-şi conştientiza şi verbaliza stările depresive. Această incongruenţă

între diferenţele de gen în stările depresive şi diferenţele de gen în exteriorizarea/verbalizarea

simptomelor depresive atestată în urma cercetării confirmă supoziţia noastră referitoare la

complexitatea problemei diferenţelor de gen în depresie şi la etiologia psihosocială a acestor

diferenţe.

Preponderenţa feminină atestată în cazul stărilor depresive şi preponderenţa masculină în cazul

trăsăturilor alexitimice reprezintă realităţi ce impun o serie de măsuri educative, profilactice, de

124

psihocorecţie, care trebuie să ţină cont de acest specific al diferenţelor de gen în stările depresive la

adolescenţi.

Factorii care ies în evidenţă în cazul unei vulnerabilităţi mai accentuate la subiecţii de sex

feminin sînt: imaginea corporală negativă, lipsa stimulării suficiente din partea părinţilor, abuzul

sexual extrafamilial, neînţelegerile cu semenii, plecarea părinţilor peste hotare. Atît fetele, cît şi

băieţii raportează importanţa pregnantă pe care o au factorii psihosociali în etiologia şi menţinerea

simptomatologiei depresive, toate situaţiile psihosociale anormale incluse în chestionar fiind

identificate atît în problematica subiecţilor de sex masculin, cît şi în problematica subiecţilor de sex

feminin. Rezultatele cercetării relevă că vulnerabilitatea feminină şi masculină pentru depresie mai

rămîne marcată de convenţionalisme şi de partajarea, în detrimentul individului, a rolurilor de gen

în societatea tradiţională. Pentru subiecţii de sex feminin continuă să fie prioritară imaginea

corporală, adăugîndu-se aici şi alţi factori specific feminini: abuzul sexual, implicarea exagerată în

activităţile casnice, expectaţiile specifice, deseori discriminatorii, din partea adulţilor, părinţilor,

subiecţii de sex masculin fiind în mare parte stresaţi de expecaţiile nerealiste (bunăoară, cele

referitoare la statutul financiar) sau de stereotipuri (neglijarea necesităţilor emoţionale, refuzul de a-

şi recunoaşte trăirile afective ce nu corespund idealului masculin tradiţional etc.).

În cadrul cercetării a fost identificată tendinţa de uniformizare a patternului atitudinal şi

comportamental al adolescenţilor contemporani, uniformizare ce influenţează diferenţele de gen în

stările depresive şi a fost demonstrată de rezultatele obţinute la următoarele variabile: în cazul

cercetării strategiilor de coping a rezultat că doar 2 din cele 14 strategii de coping au atestat

diferenţe semnificative: descărcare emoţională şi căutarea suportului social emoţional. Restul

scalelor de coping, atît cele cu semnificaţie instrumentală, sanatogenă, cît şi cele depresogene, nu au

relevat diferenţede gen. Absenţa diferenţelor de gen semnificative la celelalte scale presupune

dezvoltarea tendinţei de uniformizare/androginizare a patternului existenţial al adolescenţilor.

Aceste rezultate ne determină să conchidem că diferenţele de gen în depresie cu o preponderenţă

feminină nu sînt un dat invariabil, invocînd aici faptul că atît markerii vulnerabilităţii, cît şi

strategiile de coping tind spre uniformizare. Astfel, rezultatele experimentului constatativ ne

determină să presupunem că uniformizarea vulnerabilităţii psihosociale pentru depresie şi a

strategiilor de coping ar putea în viitor condiţiona o manifestare a depresiei mai mult în funcţie de

personalitatea subiectului şi a evenimentelor de viaţă şi mai puţin în funcţie de apartenenţa la un sex

sau altul. Respectiv, problematica diferenţelor de gen în depresie rămîne a fi deschisă atîta timp cît

este influenţată puternic de parametri sociali şi culturali. Aceştia fiind în continuă schimbare, ar

putea condiţiona la rîndul lor modificarea raportului dintre depresia masculină şi depresia feminină.

125

Adolescenţii nondepresivi de ambele sexe relevă dezvoltarea atît a caracteristicilor de gen

expresive, cît şi a celor instrumentale, sau mai bine spus o interiorizare/gestionare armonioasă şi

destereotipizată a acestor caracteristici. Acest fapt ne permite să presupunem că adolescenţii

contemporani încearcă să depăşească limitele impuse de preceptele gender tradiţionale, această

tendinţă presupunînd confort psihologic şi funcţionare psihologică şi socială eficientă.

Rezultatele obţinute în urma realizării cercetării ne-au permis să formulăm următoarele

recomandări:

Problema diferenţelor de gen în depresie la adolescenţi este una complexă atît din punct de

vedere etiologic, cît şi al măsurilor necesare pentru a schimba lucrurile şi are tangenţe semnificative

cu multiple aspecte ale culturii noastre. Diminuarea depresiei adolescentine şi a etichetărilor ce ţin

de problematica „gender” este un deziderat important, care nu pledează pentru impunerea unui

pattern existenţial „unisex”, ci doar pentru educarea unei atitudini sănătoase faţă de stereotipurile

care acţionează uneori într-o manieră depresogenă, inhibă comportamentele sanatogene, neglijează

individualitatea fiecărei personalităţi, determină conflicte de roluri.

Astfel, considerăm oportună organizarea activităţilor formative care să includă:

a) dezvoltarea destereotipizată a identităţii de gen a adolescenţilor, raportarea sănătoasă la

preceptele sociale referitoare la feminitate, masculinitate, depresia masculină, depresia feminină;

b) instruirea educatorilor, profesorilor, părinţilor în problema depresiei adolescentine, a

vulnerabilităţii feminine şi masculine pentru depresie, a etiologiei depresiei şi a diferenţelor gender

în depresie la adolescenţi, a modalităţilor de profilaxie şi de susţinere psihologică.

a) dezvoltarea asertivităţii, a abilităţilor de comunicare, dezvoltarea strategiilor sănătoase

de coping, ceea ce ar determina ridicarea nivelului de cultură psihologică, îmbunătăţirea calităţii

vieţii şi diminuarea problematicii gender în contextul depresiei adolescentine;

Rezultatele cercetării au relevat că adolescenţii reprezintă o categorie de vîrstă puternic motivată

pentru activităţi formative sau de psihoconsiliere, acest fapt fiind un indiciu important al dorinţei lor

de autocunoaştere şi schimbare. În cadrul securizant şi suportiv oferit în contextul activităţilor

formative majoritatea adolescenţilor prezintă rezultate pozitive şi îşi dezvoltă motivaţia pentru

autocunoaştere şi depăşirea problemelor psihologice. De aceea considerăm că programele formative

vor fi eficiente atît în cazul depresiei adolescentine, cît şi pentru educarea culturii de gen.

Programele de psihocorecţie în cazul depresiei adolescentine vor include şi activităţi ce vizează

simptomele şi problemele comorbide ale depresiei la adolescenţi, cum ar anxietatea, lipsa

abilităţilor de comunicare eficientă, simptomele psihosomatice, abuzul de alcool, consumul de

droguri.

126

Depresia adolescentului presupune factori etiologici şi precipitatori multipli, depăşirea acestei

realităţi clinice necesitînd nu doar activităţi focusate pe adolescent, ci şi schimbări mult mai

complexe cum ar fi dezvoltarea unui sistem de asistenţă psihologică în republică, dezvoltarea

interesului şi atitudinii pozitive a populaţiei faţă de asistenţa psihologică, măsuri ce ar duce în final

la ridicarea nivelului de cultură psihologică a populaţiei.

Adnotare

Bolea Zinaida. Diferenţe de gen în stările depresive la vîrsta adolescentină.

Teză prezentată pentru obţinerea titlului de doctor în psihologie, specialitatea 19.00.07 – Psihologia

pedagogică, psihologia dezvoltării, psihologia personalităţii, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion

Creangă”, Chişinău, 2008. Manuscris.

Cuvinte-cheie: depresie, adolescenţă, diferenţe de gen, caracteristici de gen, tendinţe alexitimice,

stereotipuri de gen, rol de gen, socializare de gen, identitate de gen, program psihocorecţional.

Cercetarea se focusează pe una dintre cele mai complexe şi actuale probleme din psihologia

contemporană – diferenţele de gen în stările depresive la vîrsta adolescentină. În cadrul cercetării a

fost dezvoltată viziunea privind problema diferenţelor de gen în stările depresive, luîndu-se în

consideraţie specificul acestei probleme la adolescenţii din Republica Moldova.

Obiectivele lucrării s-au axat pe cercetarea complexităţii problemei diferenţelor de gen în stările

depresive la adolescenţi, aceasta fiind abordată prin prisma altor probleme adiacente, cum ar fi

diferenţele de gen în exteriorizarea stărilor depresive, influenţa stereotipurilor de gen atît asupra

etiologiei diferenţelor de gen în stările depresive, cît şi asupra exteriorizării simptomelor depresive,

rolul interiorizării/gestionării destereotipizate a caracteristicilor de gen în funcţionarea nondepresivă

a adolescenţilor.

Cercetarea a scos în evidenţă specificul diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi, şi

anume, incidenţa mărită a subiecţilor de sex feminin în cazul stărilor depresive şi tendinţele

alexitimice mai pronunţate la subiecţii de sex masculin, capacitatea redusă a subiecţilor de sex

masculin de a-şi conştientiza şi verbaliza trăirile afective şi reticenţa lor faţă de solicitarea ajutorului

psihologic. Aceste rezultate demonstrează importanţa luării în consideraţie a tuturor aspectelor

psihosociale ce definesc problema diferenţelor de gen în stările depresive.

În lucrare, de asemenea, au fost identificaţi factorii psihosociali ce determină vulnerabilitatea

feminină în cazul depresiei adolescentine şi a fost evidenţiat rolul dezvoltării destereotipizate a

caractetisticilor de gen în funcţionarea nondepresivă a adolescenţilor.

A fost elaborat şi implementat un program de psihocorecţie pentru adolescenţii depresivi,

program care include activităţi ce vizează atît stările depresive, cît şi stările comorbide şi

127

problemele psihologice adiacente stărilor depresive: stările anxioase, reacţiile psihosomatice,

absenţa comportamentului asertiv. Programul de psihocorecţie a fost focusat şi asupra problematicii

de gen în contextul depresiei adolescentine: exteriorizarea stărilor depresive, influenţa

stereotipurilor de gen, rolul interiorizării destereotipizate a caracteristicilor de gen.

Аннотация

Боля Зинаида. Гендерные различия в депрессивных состояний в подростковом

возрасте.

Диссертация на соискание ученой степени доктора психологии, специальность

19.00.07 «Педагогическая психология, возростная психология и психология личности».

Государственный Педагогический Университет им. Иона Крянгэ. Кишинэу, 2008.

Рукопись.

Ключевые термины: депрессия, подростковый возраст, гендерные различия, гендерные

характеристики, алекситимические тенденции, гендерные стереотипы, гендерные роли,

гендерная cоциализация, гендерная идентичность, психокоррекция.

Исследование посвящено одной из наиболее актуальных и комплексных проблем

современной психологии – гендерным различиям в подростковой депрессии. Ценность

данного исследования состоит в обосновании оригинальной концепции касающейся

комплексности проблемы гендерных различий в депрессии, которая включает такие важные

аспекты как гендерные различия в выражении депрессивных симптомов, гендерные различия

в этиологии депресии, роль гармоничного развития гендерных характеристик.

Важным результатом исследования является тот факт, что в работе теоретически и

экспериментально продемонстрировано, что у подростков женского пола в большей мере

проявляется депрессивная симптоматика, а подросткам мужского пола более характерны

алекситимические тенденции. Также были выявленны психосоциальные факторы

обуславлевающие уязвимость девушек-подростков к депрессии и была определена роль

гармоничного развития мужских и женских гендерных характеристик для эффективного

психологического функционирования.

Была разработана и проведена комплексная психокоррекционная программа, которая

была ориентирована на преодоление депрессивных состояний подростков, а также других

психологических проблем, сопровoждающих депрессию в подростковом возрасте, таких как:

тревожные состояния, психосоматические реакции, отсуствие ассертивного поведения.

128

Adnotation

Bolea Zinaida “Gender differences in depression during adolescence”.

The thesis for the degree of doctor in psychology, specialization 19.00.07 “Educational

psychology, Developmental psychology, Personality psychology”, State Pedagogical University

of Chisinau “Ion Creanga”, Chisinau, 2008. Manuscript.

Key words: depression, adolescence, gender differences, gender characteristics, alexithimic

tendencies, gender stereotypes, gender roles, gender socialization, gender identity,

psychocorrectional programme.

The investigation is dedicated to one of the most actual and complex issue of modern

psychology – the gender differences in adolescent depression. The value of the research consists in

the creation of an original concept of the complexity of the problem of gender differences in

depression including the issues of gender differences in expression of depressive symptoms, the

gender-specific vulnerability to depression, the role of harmonious intereorisation of gender

characteristics.

The theoretical biases of the research include the philosophic approaches and the psychological

conceptions regarding the specificity of adolescent depression and regarding the etiology of gender

differences in adolescent depression.

It was experimentally demonstrated the female preponderance in depression and the male

preponderance in alexithimic tendencies and the reticent attitude of male adolescents to help-

seeking behavior. Also, it was identified the psychosocial factors which define the female

vulnerability to depression in adolescence and was identified the role of harmonious development of

both feminine and masculine characteristics for a good psychological functioning.

Onother important contribution of the investigation is the elaboration and realization of the

complex psychocorrectional programme for depressive adolescents. The objectivs of psychological

programme were related to depression and to other important correlates of adolescent depression:

anxiety symptoms, psychosomatic symptoms, lack of assertiveness.

129

Bibliografie

1. Agnold, A., Castello, E.J., Worthman, C.M. Puberty and Depression: the role of age, pubertal

status and pubertal timing. // Psychological Medicine, 1998, vol. 28, p. 51-61.

2. Allgood-Merten, A., Lewinsohn, P. M., Hops H. Sex differences in adolescence depression. //

Journal of Abnormal Psychology, 1990, vol. 99, nr.1, p.55-63.

3. Allison, B. N., Schultz, J. B. Interpersonal Identity Formation During Early Adolescence. //

Adolescence, 2001, vol. 36, n. 4, p. 509-523.

4. Archer, J. Sex differences in social behavior. Are the social roles and evolutionary

explanations compatible? // American Psychologist, 1996, vol.51, n.9, p. 909-917.

5. Arnett, J. Adolescent storm and stress, reconsidered // American Psychologist, 1999, vol. 54,

n. 5, p. 317-326.

6. Băban, A. Stres şi personalitate. Cluj-Napoca: Editura Preasa Universitară Clujeană, 1998, p.

49-56.

7. Băban, A. A psychological approach of men and masculinity. // Studia universitas Babeş-

Bolyai, Psychologia-Paedagogia, XLY, n.1, 2000, p. 3-9.

8. Benjet, C., Hernandez-Guzman, L. Gender differences in psychological well-being of mexican

early adolescents // Adolescence, 2001, vol. 141, n. 36, p. 46-66.

9. Bebbington, P.E. Psychosocial Causes of Depression. // The Journal of Gender-Specific

Medicine/ 1999, nr.6, p. 52-60.

10. Birch, A. Psihologia dezvoltării. Bucureşti: Editura Tehnică, 2000, p. 212-231.

11. Bogdan, C. Adolescenţa. // Dezvoltarea umană. Aspecte psiho-sociale, coordonator Bonchiş

E., Oradea: Editura Imprimeriei de Vest, 2000, p. 149-208.

12. Brinster, Ph. Terapia cognitivă. Bucureşti: Editura Teora, 1997, p. 29-39.

13. Brooks-Gun, J., Petersen, A. Studiing the emergence of depression and depressive symptoms

during adolescence. // Journal of Youth Adolescence, n. 20, 1991.

14. Buss, M. D. Psychological Sex Differences // American Psychologist, 1995, vol. 50, n.3, p.

164-171.

15. Cahn, R., Ladame, F. Psychotherapie, psychanalyse et adolescence. // Adolescence, 1992,

v.10, nr. 2, p. 223-235.

16. Campbell, T., Byrne, B.M., Baron, P. Gender differences in the expression of depressive

symptoms in early adolescents // The Journal of Early Adolescence, 1992, n.12, p. 326-338.

17. Canetto, S.S. Meanings of gender and suicidal behavior during adolescence. // Suicide and

Life-Threatening Behavior, 1997, vol. 27, n. 4, p. 339-349.

130

18. Carpenter, K. M., Addis M. E. Alexithymia, Gender, and Responces to Depressive Symptoms.

// Sex Roles: A Journal of Research, 2000, vol. 43, n. 9-10, p. 629-644.

19. Centerwal, E., Laak, S. Young men as equal partners. Stockholm: Perssons Offsettryckeri AB,

2001, 120 p.

20. Cernat, V. Psihologia stereotipurilor. Iaşi: Editura Polirom, 2005, p. 158-162.

21. Champion, L. A., Power, M. J. Social and cognitive approaches to depression: Towards a new

synthesis // British Journal of Clinical Psychology, 1995, n. 34, p. 485-503.

22. Chris, H., Gotlib, I. H., Schraedley, P. K. Ethnic differences in the association between

pubertal status and symptoms of depression in adolescent girls. // Journal of Adolescent

Health, vol. 25, n. 2, August 1999, p. 143-14.

23. Cicchetti, D., Toth Sheree, L. The development of depression in children and adolescents

//American Psychologist, 1998, vol. 53, n. 2, p. 221-241.

24. Ciofu, C. Interacţiunea părinţi-copii. Bucureşti: Editura Medicală Amaltea, 1998, p. 191-192.

25. Clegg, B. Dezvoltarea personală. Iasi: Editura Polirom, 2003, p. 194-200.

26. Compas, B.E., Stress and life events during childhood and adolescence // Clinical Psychology

Review, n.7, 1987, p. 275-302.

27. Compas, B. E., Hinden B. R., Gerhardt C. A. Adolescent Development: Pathways and

Processes of Risk and Resilience. // Annual Review of Psychology, 1995, nr. 46, p. 265-293.

28. Compas, B.E., Oppedisano, G., Hammen, C. Gender differences in depressive symptoms in

adolescence: comparison of national samples if clinically referred youths // Journal of

Consultative Clinical psychology, 1997, vol. 65, n. 4, p. 617-626.

29. Conger, D. R., Ge, X. Pubertal transition, stressful life events and the emergence of gender

differences in adolescent deprresive symptoms. Developmental Psychology, 2001, vol. 37, n.

3, p. 404-417.

30. Cosman, D. Sinuciderea. Cluj-Napoca: Editura Risoprint,1999, p. 105-116.

31. Cottraux, J. Terapiile cognitive. Iasi: Editura Polirom, 2003, p. 45-71.

32. Culbertson, F. M. Depression and Gender. An international review. // American Psychologist,

1997, vol 52, n. 1, p. 25-31.

33. Cungi, Ch. Cum să ne afirmăm. Iasi: Editura Polirom, 2003, 179 p.

34. Cyranowski, J., Frank, E., Young, E. Adolescent onset of the gender differences in lifetime

rates of major depression. // Archives of General Psychiatry, 2000, n.57, p. 21-27.

35. Dafinoiu, I., Jeno-Laszlo, V. Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici. Iasi: Editura

Polirom, 2005, p. 39-81.

36. Dafinoiu, I. Elemente de psihoterapie integrativă. Iaşi: Editura Polirom, 2000, p. 89-113.

131

37. David, D. Psihologie clinică şi psihoterapie. Iaşi: Editura Polirom, 2006, p. 85-119.

38. Dincă, M. Adolescenţii într-o societate în schimbare. Bucureşti: Editura Paideia, 2004, 121 p.

39. Doyen, C., Mouren-Simeoni, M. Facteurs psychosociaux dans la depression de l’ enfant et de

l’ adolescent. // Les depression de l’enfant et de l’adolescent: faits et questions, Mouren-

Simeoni, M.C., Klein R. G., eds. Expansion Scientifique Publications, Paris, 1997, p. 270-291.

40. Dragomir, O., Miroiu, M. Lexicon feminist. Iaşi: Editura Polirom, 2002, 394 p.

41. Eagly, A. H., Wendy, W. The origins of Sex Differences in Human Behavior. Evolved

Dispositions versus Social Roles. // American Psychologist, 1999, vol.54, n. 6, p. 408-421.

42. Emery, G., Bedrosian, R., Garber J. Cognitive therapy with depressed children and

adolescents. // Affective disorders in childhood and adolescence, 1983, vol. 27, p. 445-468.

43. Field, T., Diego, M., Sanders, C. Adolescent Depression and Risc Factors. // Adolescence,

2001, vol. 36, p. 492-498.

44. Field, T. Adolescent suicidal ideation. // Adolescence, summer, 2001, vol. 36, p. 36, p. 241-

248.

45. Flament, M. F. Phenomenology, Psychosocial Correlates, and Treatment Seeking in Major

Depression and Dysthymia of Adolescence. // Journal of the American Academy of Child and

Adolescent Psychiatry, 2001, vol. 40, n. 9, p. 170-178.

46. Freud, A. Eul şi mecanismele de apărare. Bucureşti: Editura Generaţia, 2002, p. 113-135.

47. Friedrich, W.N., Reams, R., Jacobs, J. Depression and suicidal ideation in early adolescents.

// Journal of Youth and Adolescence, 1982, n.11, p. 403-407.

48. Folkman, S., Lazarus R.S. An analysis of coping in a midle-aged community sample // Journal

of Health and Social Behavior, 1980, v.21, p. 219-239.

49. Galambos, N.L., Almeida, D.M., Petersen, A.C. Masculinity, femininity and sex role attitudes

in early adolescence: exploring gender intensification. // Child Development, 1990, vol. 61, n.

6, p. 1905-1914.

50. Garnefski, N. Age Differences in Depressive Symptoms, Antisocial Behavior, and Negative

Perceptions of Family, School, and Peer among Adolescents. // Journal of the American

Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 2000, vol. 39, n. 9, p. 1175-1181.

51. Gore, S. Mangione, T. Social roles and psychological distres: addictive and interactive models

of sex differences. // Journal of Health and Social Behavior, 1983, vol. 24, p. 300-312.

52. Gotlib, I.H., Lewinsohn, P. M. Negative cognitions and attributional style in depressed

adolescents: an examination of stability and specificity. // Abnormal Psychology, 1993, vol.

104, n.4, p. 607-615.

132

53. Greenglass, E., R. A social-psychological view of marriage for women. // International Journal

of Women’s Studies, vol. 8, p. 24-31, 1985.

54. Greenglass, E, R., Pantony, K. L., Burke, R. J. A gender-role perspective on role conflict, work

stress and social suport. // Journal of Social Behavior and Personality, vol. 3, n. 4, p. 317-328.

55. Grimmel, D., Stern, G. S. The relationship between gender role ideals and psychological well-

being. // Sex Roles: A Journal of Research, 1992, vol. 27, p. 487-497.

56. Grimmel, D. Effects of gender-role self-discrepancy on depressed mood. // Sex Roles: A

Journal of Research, 1998, vol. 39, n. 3-4, p. 204-214.

57. Grus, L. C. Pubertal transition, stressful life events, and the emergence of gender differences

in adolescent depressive symptoms. // Journal of Developmental & Behavioral Pediatrics,

2001, vol. 22, n. 5, p. 345-353.

58. Grunberg, L., Miroiu, M. Gen şi societate. Bucureşti: Editura Alternative, 1997, 155 p.

59. Guimon, J. Introducere în terapiile de grup. Teorii, tehnici, programe. Iaşi: Editura Polirom,

2006, 363 p.

60. Guimon, J., Weber-Rouget B. Terapii scurte de grup. Comportamente şi ilustrări tehnice.

Iaşi: Editura Polirom, 2006, 367 p.

61. Haddou, M. Cum să spui “nu”. Bucureşti: Editura Trei, 2003, 176 p.

62. Hammen, C., L., Padesky, C. A. Sex differences in the expression of depressive responses on

the Beck Depression Inventory. // Journal of Abnormal Psychology, 1977, vol. 86, n. 6, p. 609-

614.

63. Hammen, C.L., Doyle, P. S. Interpersonal consequences of depression: responses to men and

women enacting a depressed role. // Journal of Abnormal psychology, vol. 87, n. 3, 1978, p.

322-332.

64. Hankin, L., Ambramson L. Y., Siler, M. A prospective test of the hopelessness theory of

depression in adolescence. // Cognitive Therapy and Research, vol, 25, n.5, 2001, p. 607-632.

65. Hankin, L., Ambramson L. Y., Moffit T. Development of depression from preadolescence to

young adulthood: emerging gender differences in a 10-year longitudinal study. // Journal of

Abnormal Psychology, 1998, vol. 107, n. 1, p. 128-140.

66. Hare-Mustin, R.T., Marecek, J. The meaning of difference. Gender theory, postmodernism,

and psychology. // American psychologist, 1988, vol. 43, n. 6, p. 455-464.

67. Hart, B.I., Thompson, J.M. Gender role characteristics and depressive symptomatology

among adolescents. // Journal of Early Adolescence, vol. 16, n. 4, p. 407-426, 1996.

68. Heath, Ph. A. Patterns of depressed affect during early adolescence. // Journal of Early

Adolescence, 2002, vol. 22, nr. 3, p. 252-276.

133

69. Holdevici, I. Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul stresului pentru un stil

de viaţă optim. Bucureşti: Editura Ştiinţelor Medicale, 2005, p. 322-368.

70. Holdevici, I. Gîndirea pozitivă. Ghid practic de psihoterapie raţional-emotivă şi cognitiv-

comportamentală. Bucureşti: Editura Ştiinţă şi Tehnică, 1999, p. 219-246.

71. Holdevici, I. Psihoterapii scurte. Să ne rezolvăm problemele de viaţă rapid şi eficient.

Bucureşti: Editura Ceres, 2005, p. 29-56.

72. Houston, D. M. Vulnerability to depressive mood reactions. Retesting the hopelessness model

of depression. // British journal of Social Psychology, 1995, vol. 34, p. 293-302.

73. Hyde, J.S., Plant, E. A. Magnitude of psychological gender differences. Another side to the

story. // American Psychologist, 1995, vol.50, n.3, p.159-161.

74. Iluţ, P. Şinele şi cunoaşterea lui. Iaşi: Editura Polirom, 2001, p. 99-107.

75. Ionescu, Ş. Paisprezece abordări în psihopatologie. Iaşi: Editura Polirom, 1998, p. 60-74.

76. Jardan, V. Identitatea de gen al tinerilor în condiţiile modificării rolurilor sociale.

Autoreferatul tezei de doctor în psihologie, Chişinău, 2006, 22 p.

77. Jeammet, Ph. Peut-on parler d’une specificite de la psychopathologie de la adolescence?

//Information Psychiatrique, 1981, vol.57, n.2, p. 171-181.

78. Jeammet, Ph. Crise et depression. // Perspectives psychiatriques, n.28/III, 1991, p. 142-147.

79. Kaplan, S.L., Hong, G.K. Epidemiology of depressive symptomatology in adolescents. //

Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 1984, vol. 23, p. 91-

98.

80. Kazdin, A. E. Adolescent Mental Health. // American Psychologist, 1993, vol. 48, n. 2, p. 127-

141.

81. Kazdin, A. E. Psychoterapy for Children and Adolescents. Current Progress and Future

Research Directions. //American Psychologist, 1993, vol. 48, n.6, p. 644-657.

82. Kearny-Cooke, A. Gender differences and self-esteem. // The Journal of Gender-Specific

Medicine, 1999, vol. 2, n. 3, 46-52.

83. Kendall, P.C. Cognitive-behavioral therapies with youth: guiding theory, current status and

emerging developments. // Journal of Consulting and Clinical Psychology, 1993, n. 61, p. 235-

247.

84. Kendler, K. S. Gender differences in the genetic epidemiology of major depression. // Journal

of Gender-Specific Medicine, 1998, vol. 1, n.2, p. 28-31.

85. Kovacs, M. Gender and the course of major depressive disorder throuth adolescence in

clinically reffered youngsters. // Journal of the American Academy of Child and Adolescent

Psychiatry, 2001, vol. 40, n. 9, p. 1079-1085.

134

86. Laitinen-Krispijn, S. The role of pubertal progress in the development of depression in early

adolescence. // Journal of Affective Disorders, 1999, vol. 54, n.1-2, p. 211-215.

87. Lancaster, S., Milne, L. Predictors of depression in female adolescents. // Adolescence, 2001,

vol. 36, p. 207-223.

88. Langhinrichsen-Rohling, J., Lewinsohn, P. M. Gender differences in the suicide-related

behaviors of adolescents and young adults. // Sex Roles. A Journal of Research, 1998, vol. 39,

n. 11-12, p. 839-854.

89. Lemperiere, Th. Aspects evolutifs de la depression. Paris: Acanthe Masson, 1996, 160 p.

90. Lemperiere, Th. La depression avant 20 ans. Paris: Ed. Masson, 1998, p. 20-22.

91. Lengua, L. J., Stomshack E., Gender, Gender Roles, and Personality: Gender Differences in

the Prediction of Coping and Psychological Symptoms. // Sex Roles: A Journal of Research,

2000, vol. 43, n. 11, p.7 87-820.

92. Lewinsohn, P. M., Rhode, P., Seeley, J. R. Gender differences in suicide attempts from

Adolescence to Young Adulthood. // Journal of the American Academy of child and

Adolescent Psychiatry, 2001, vol. 40, n. 4, p. 427-434.

93. Lewinsohn, P.M. Psychosocial treatments for adolescent depression. // Clinical Psychology

Review, 1999, vol. 19, n. 3, p. 329-342.

94. Luban-Plozza, B. Poldinger, W., Kroger, F. Boli psihosomatice în practica medicală.

Bucureşti: Editura Medicală, 2002, p. 11-31.

95. Lumley, M.A., Mader, C., Gramzow, J., Papineau, K. Family factors related to alexithymia

characteristics. // Psychosomatic Medicine, 1998, vol. 58, p. 123-138.

96. Lupu, I., Zanc, I. Sociologie medicală. Teorie şi aplicaţii. Iaşi: Editura Polirom, 1999, p 25-26.

97. Manea, M., Manea T. Psihologie medicală. Bucureşti: Editura Tehnică, 2004, p, 101-107.

98. Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale. Ediţia a IV-a, Bucureşti, 2000, p.

285-353.

99. Marcelli, D., Berthaut, E. Depresie şi tentative de suicid la adolescenţă. Iaşi: Editura Polirom,

2007, 333 p.

100. Marcotte, D. Gender differences in adolescent depression: gender-typed characteristics or

problem-solving skills deficits? // Sex Roles: A Journal of Research, 1999, vol. 41, n.1, p. 31-

48.

101. Marcotte, D. Gender differences in depressive symptoms during adolescence: role of gender

typed-characteristics, self-esteem, body image, stressful life events, and pubertal status. //

Journal of Emotional and Behavioral Disorders, 2002, vol. 10, n. 1, p. 29-42.

135

102. Marecek, J. Gender, Politics, and Psychology’s Ways of Knowing. // American Psychologist,

1995, vol. 50, n.5, p. 162-163.

103. Miclea, M. Stres şi apărare psihică. Cluj-Napoca: Editura Preasa Universitară Clujeană, 1997,

p. 125-134.

104. Mimoun, S., Etienne R. Dragostea şi sexualitatea adolescenţilor. Bucureşti: Editura Lucman,

2001, 175 p.

105. Moreau, A. Tainele autoterapiei asistate. Oneşti: Editura Opus Cultural, 2005, p. 45-57.

106. Moscovici, S. Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt. Iaşi: Editura Polirom, 1998, p. 230-

244.

107. Muller, J.R. When a pacient has no story to tell: Alexithymia. // Sex roles: A Journal of

Research, 2000, vol.40, n.7, p. 135-147.

108. Nezu, A.M., Nezu, C.M. Psychological distress, problem solving and coping reactions: Sex

role differences. // Sex roles: A Journal of Research, n.16, 1987, p. 178-191.

109. Nolen-Hoeksema, S. Sex differences in unipolar depression: evidence and theory. //

Psychological Bulletin, 1987, n.101, p. 259-282.

110. Nolen-Noeksema, S., Larson, J., Grayson, C. Exlaning the Gender Differences in Depressive

Symptoms. // Journal of Personality and Social Psychology, 1999, vol.77, n.5, p. 1061-1072.

111. Nolen-Hoeksema, S. An interactive model for the emergence of gender differences in

depression in adolescence. // Journal of Research on Adolescence, vol. 4, n. 4, 1990, p. 519-

534.

112. Nolen-Hoeksema, S. Girgus C. The emergence of gender differences in depression during

adolescence. // Psychological Bulletin, 1994, vol. 115, n. 3, p. 424-443.

113. Olsson, G., Nordstrom, M., Arinell, H. Adolescent depression and stressful life events. //

Nordic Journal of Psychiatry, 1999, vol. 53, p. 339-346.

114. Page, S. Two studies of gender and reporting differences with the Beck Depression Inventory.

// Journal of research in social psychology, 1999, vol. 4, n. 5, p.

115. Payne, F. D. “Masculinity”, “femininity” and the complex construct of adjustment. // Sex

Roles, 1987, n.17, p. 359-374.

116. Petersen, A.C., Bruce, E., Brooks-Gunn, J. Depression in adolescence. // American

Psychologist, 1993, vol. 48, n. 2, p. 155-168.

117. Petersen, A.C., Sarigiani, P., Kennedy, R.E. Adolescent depression: Why more girls? // Journal

of Jouth and Adolescence, 1991, vol. 20, n. 2, p. 247-266.

118. Platon, C. Aspecte ale complexităţii cognitive şi percepţia interpersonală la adolescenţi. //

Ştiinţa psihologică: progres, probleme şi perspective, Chişinău, 1995, p.34-48.

136

119. Platon, C. German, G. Identitatea gender a depresiei în adolescenţă. Cercetări şi comentarii //

Analele ştiinţifice ale USM, Chişinău, 2000, p. 205-311.

120. Polce-Lynch, M. Gender and age patterns in emotional expression, body image, and self-

esteem: a qualitative analysis. // Sex Roles: A Journal of Research, 1998, vol. 38, n. 11-12, p.

1025-1048.

121. Popescu Brumă, S. Psihologia sănătăţii. Piteşti: Editura Paralela 45, 2005, p. 194-195.

122. Phylliss, A. H., Phame, M. C. Patterns of Depressed Affect during the Early Adolescence. //

Journal of Early Adolescence, 2002, vol.33, n. 3, p. 252-276.

123. Pruteanu, Ş. Antrenamentul abilităţilor de comunicare. Iaşi: Editura Polirom, 2004, p. 7-83.

124. Pryzgoda, J., Chrisler J. Definitions of Gender and Sex: The Subtleties of Meaning. // Sex

roles: A Journal of Research, 2000, vol. 42, p. 56-65.

125. Quadrel, M. Adolescent (In)vulnerability. // American Psychologist, 1993, vol. 48, n. 2, p. 102-

116.

126. Răzlog, O. Tulburările paroxistice respiratorii în nevroze şi în bolile psihosomatice. Teza de

doctor în medicină, Chişinău, 1999, 157 p.

127. Reinecke, M. A. Cognitive-behavioral therapy of depression and depressive symptoms during

adolescence: a review and metaanalysis. // Journal of the American Academy of Child and

Adolescent Psychiatry, 1998, vol. 56, n. 8, p. 278-292.

128. Rosenbaum, M., Lewinsohn, P., Gotlib, I. Distinguishing between state-dependent and non-

state-dependent depression-related psychosocial variables. // British Journal of Clinical

Psychology, 1996, vol 34, p. 341-358.

129. Ruble, T. H., Cohen, R., Ruble, D. N. Sex stereotypes: occupational barriers for women. //

American Behavioral Scientist, 1984, vol. 27, p. 339-356.

130. Sachs-Ericsson, N., Ciarlo, J. A. Gender, social roles, and mental health: an epidemiological

perspective. // Sex Roles: A Journal of Research, 2000, vol. 43, n. 9-10, p, 605-628.

131. Sanfilipo, M. P. Masculinity, femininity, and subjective experiences of depression. // Journal of

Clinical Psychology, 1994, vol. 50, n.2, p. 144-157.

132. Schraedley, P. M., Gotlib, I. H., Hayward, Ch. Gender differences in correlates of depressive

symptoms in adolescents. // Journal of Adolescent Health, 1999, vol. 25, n. 2, p. 98-109.

133. Seiffge-Krenke, I., Stemmler, M. Factors contributing to gender differences in depressive

symptoms: a test of three developmental models. // Journal of youth and adolescence, 2002,

vol. 31, n.6, p. 405-417.

134. Seiffge-Krenke, I. Family with daughters, families with sons: different chalenges for family

relationships and marital satisfaction? //Youth and Adolescence, 1999, n.3, p. 142-155.

137

135. Sifneos, P. E. The Schalling-Sifneos Personality Scale Revised. // Psychotherapy and

Psychosomatics, 1986, vol. 45, p. 161-165.

136. Silverstein, B., Lynch A. D. Gender differences in depression: the role played by paternal

attitude of male superiority and maternal modeling of gender-related limitations. // Sex Roles:

A Journal of Research, 1998, vol. 38, n. 7-8, p. 539-555.

137. Spence, J. Gender-related traits and gender ideology: evidence for a multifactorial theory //

Journal of Personality and Social Psychology, 1993, vol. 64, n. 4, p. 624-635.

138. Spence, J., Helmerich, R., Stap, J. Rating of self and peers on sex role attributes and their

relation to self-esteem and concepts of masculinity and femininity // Journal of Personality and

Social Psychology, vol. 44, p. 440-446.

139. Spitzer, C., Siebel-Jurges U., Barnow S. Alexitimia and interpersonal problems. //

Psychotherapy and Psychosomatics, n. 74, p.240-246, 2005.

140. Şchiopu, U., Verza, E. Psihologia vîrstelor. Ciclurile vieţii. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică, 1997, p. 204-261.

141. Steenbarger, B.N., Greenberg, R.P. Sex roles, stress, and distress: A study of person by

contingency. // Sex roles, 1990, v. 22, p. 123-142.

142. Stains, G. L. Men and women in role relationships // The social psychology of female-male

relations. A critical analysis of central concepts. Ed. By Ashmore R. D., Del Boca F.K., New

York: Academic Press, 1996, p. 211-242.

143. Stienberg, L., Morris, A. Adolescent Development. // Anual Review of Psychology, 2001, vol.

52, p. 83-110.

144. Teri, L. The use of the Beck Depression Inventory with adolescents. // Journal of Abnormal

Child Psychology, 10, n. 2, p. 277-284, march, 1982.

145. Tomori, M., Zalar, B., Plesnicar, B. Gender differences in psychological risk factors among

slovenian adolescents // Adolescence, 200o, n. 35, p.431-443.

146. Turchină, T. Psihologie clinică. Chişinău, 1999, 169 p.

147. Tudose, C. Gen şi personalitate. Bucureşti: Editura Tritonic, 2005, 175 p.

148. Vraşti, R., Eisemann M. Depresii – noi perspective. Editura All, Bucureşti, 1996, p. 94-107.

149. Vogel, D.,L., Wester S.R. Confirming gender stereotypes. // Sex roles: A journal of Research,

2003, vol. 48, n. 11-12, p. 519-528.

150. Wade, T. J., Cairny, J. Emergence of gender differences in depression during adolescence:

national panel results from three countries. // Journal of the American Academy of Child and

Adolescent Psychiatry, 2002, vol. 41, n. 2, p. 190-198.

138

151. Weissman, M. M., Klerman, G.L. Sex differences in the epidemiology of depression. //

Archives of General Psychiatry, 1977, vol. 34, p. 98-111.

152. White, D., Leach, C., Sims, R. Validation if the Hospital Anxiety and Depression Scale for use

with adolescents. // British Journal of Psychiatry, 1999, vol. 175, p. 452-454.

153. Wichstrom, L. The emergence of gender differences in depressed mood during adolescence:

The role of intensified gender socialization. // Developmental Psychology, 1999, vol. 35, n. 1,

p. 232-245.

154. Winnicott, D. W. Procesele de maturizare. Bucureşti: Editura Trei, p. 312-322.

155. Winnicott, D. W. Adolescent process and the need for personal confrontation. // Pediatrics,

1969, vol. 44, p. 752-756.

156. Wolk, S.L., Weisman, M.M. Women and depression: An update. // American Psychiatric Press

Review of Psychiatry, 1995, vol.14, p. 32-45.

157. Yelsma, P., Hovestadt, A. J., Anderson, W. T. Nilsson J.E. Family-of-origin expressivenes:

measurement, meaning, and relationship to Alexithymia. // Journal of Marital and Family

Therapy, 2000, vol. 26, n. 3, p. 353-363.

158. Бем, С. Линзы гендера. Трансформация взглядов на проблему неравенства полов.

Москва: Росспэн, 2004, 330 стр.

159. Берн, Ш. Гендерная психология. Москва: «ОЛМА-ПРЕСС», 2001, 306 стр.

160. Буракова, М. Маскулинность и феминность: конструирование настоящих мужчин и

женщин // Иной взгляд. Международный альманах гендерных исследований, Минск,

март, 2000. стр. 18-21.

161. Дмитриева, Е., Кетинг, Е. Взгляды российских юношей и девушек: сходства и различия.

// Выбор, № 7, 2003, стр.14-19.

162. Фельдштейн, Д.И. Психология развивающейся личности. Москва, 1996, стр. 142-163.

163. Иванова, Е. Гендерная проблематика в психологии. // Введение в гендерные

исследования. Часть I. Учебное пособие. Под редакцией И. А. Жеребкиной. Алетейя,

2001, стр. 312-345.

164. Ильина, Е. П. Дифференциальная психофизиология мужчины и женщины. Спб.: Питер,

2002, 256 стр.

165. Жирар, Ф. Нужны ли нам половые права? //Выбор, № 6, 2004, стр. 23-35.

166. Каган, В.Е. Стереотипы мужественности-женственности и образ «Я» у подростков

// Вопросы психологии. 1987. № 2. стр. 45-54.

167. Каган, В.Е. Семейные и полоролевые установки у подростков // Вопросы психологии.

1989. № 3. стр. 32-38.

139

168. Клецина, И. С. Гендерная социолизация, СПб., издательство РГПУ им. А. И. Герцена,

2004, стр. 267.

169. Клецина, И. С. Гендерная автобиография как метод изучения механизмов гендерной

социолизации // Практикум по гендерной психологии. Под ред. И. С. Клециной. СПб,

Питер, 2003, 342 стр.

170. Клецина, И. С. От психологии пола – к гендерным исследованиям в психологии //

Вопросы психологии. 2003. № 1. стр. 61-78.

171. Основы гендерных исследований // Хрестоматия. Под ред. О. А. Воронина, Москва, 2001,

370 стр.

172. Платон, К., Снегирева, Т. Особенности межлигностного восприятия в подростковом и

раннем юношеском возрасте. Кишинев: «Наука», 1988, 154 стр.

173. Попова, Л. Психологические исследования и гендерный подход. // Женщина. Гендер.

Культура. Москва, 1999, стр. 119-131.

174. Попова, Л. Гендерные аспекты самореализации личности: Учебное пособие к

спецсеминару. Москва: Прометей, 1996, стр. 34-56.

175. Попова, Л. Отношения к социальным ролям женщин: кросскультурное исследование //

Гендерные аспекты социальной трансформации. Москва.:1996. Вып.15, стр. 161-173.

176. Реан, A. A. Психология человека от рождения до смертu. Москва: «прайм-

ЕВРОЗНАК», 2003, стр.201-252.

177. Реброва, Н.П. Гендерный аспект взаимосвязи биологических и психологических

характеристик личности. // Практикум по гендерной психологии. Под ред. И. С.

Клециной. СПБ, 2003, стр. 123-141.

178. Рудестам, К. Групповая психотерапия. Санкт-Петербург, 1999, стр. 9-50.

179. Румянцева, П. В. Гендерная идентичностъ. // Практикум по гендерной психологии. Под

ред. И. С. Клециной. СПБ, 2003, стр. 45-76.

180. Сафонова, М. В. Гендерные стереотипы и их влияние на поведение человека //

Практикум по гендерной психологии. Под ред. И. С. Клециной. СПБ, 2003, стр. 178-184.

181. Эриксон, Э. Детство и Общество. Санкт-Петербург: Летний сад, 2000, стр. 249-252.

140

Anexe Anexa 1

Planul şedinţelor

Şedinţa nr. 1

Scopurile şedinţei:

• cunoaşterea reciprocă a membrilor grupului;

• dezvoltarea coeziunii grupului;

• informarea participanţilor despre termenul de „anxietate socială”, despre manifestarea

acestui fenomen la adolescenţi şi despre relaţia dintre anxietate şi depresie.

1. Salutul.

2. Prezentarea metaforică a membrilor grupului. Scopul: diminuarea anxietăţii legate de

autoprezentare. Pe tablă se afişează o coală mare de hîrtie. Fiecare participant se apropie, îşi scrie

numele şi se prezintă printr-un desen. Îşi expune reflecţiile referitoare la metafora pe care a folosit-o

în autoprezentare.

3. Prezentarea regulilor grupului. Scopul: stabilirea regulilor de comunicare şi lucru în grup,

pentru a oferi condiţiile necesare unui climat securizant. După ce participanţii s-au prezentat, se

trece la stabilirea şi însuşirea normelor şi regulilor grupului. Se prezintă regulile de lucru în grup:

• stil de comunicare bazat pe respect reciproc şi încredere reciprocă;

• comunicare după principiul „aici şi acum”;

• personificarea enunţurilor expuse;

• sinceritate în comunicare şi conduită;

• participare activă;

• atitudine pozitivă faţă de ceilalţi;

• evitarea comentariilor critice la adresa membrilor grupului;

• respectarea confidenţialităţii.

4. Exerciţiu de autoprezentare şi integrare în grup. Scopul: facilitarea procesului de integrare a

persoanelor în grup. Scopul descrierii de sine doar în termeni pozitivi: de a învăţa persoana să se

perceapă în termeni pozitivi. Fiecare participant este rugat să-şi formuleze autoprezentarea în felul

următor: a) prima parte a autoprezentării trebuie să conţină informaţia generală despre persoană

(vîrsta, ocupaţia); b) în partea a doua a autoprezentării este expus scopul participării la programul de

141

psihocorecţie; c) partea a treia a autoprezentării constă în formularea a zece enunţuri despre sine în

termeni pozitivi.

5. Prezentarea tehnicii de autoevaluare a nivelului de angoasă. Scopul tehnicii: conştientizarea

stării psihoemoţionale, verbalizarea senzaţiilor şi emoţiilor, conştientizarea motivelor ce provoacă

anxietate. Fiecare membru al grupului este rugat să-şi evalueze anxietatea pe o scală de la 0 la 10.

Este explicată utilitatea folosirii acestei tehnici.

6. Prezentare teoretică: anxietatea socială. Scopul: informarea participanţilor despre legătura

dintre stările depresive şi anxietatea socială. Terapeutul face o prezentare pe tema: anxietatea

socială, comportamentul evitativ, problemele de comunicare în cazul adolescenţilor depresivi.

Scopul prezentării este de a familiariza participanţii cu conţinutul psihologic al problemelor lor.

Terapeutul stabileşte un contact cu fiecare participant. Se atrage atenţia participanţilor asupra

similarităţii problemelor fiecăruia dintre ei.

7. Evaluarea şi descrierea similitudinii dintre tematica psihologică expusă şi problemele

psihologice ale fiecărui participant. Scopul exerciţiului: conştientizarea similarităţii problemelor

ce ţin de anxietatea socială caracteristice adolescenţilor. Fiecare participant este invitat să

vorbească în ce măsură îl caracterizează problemele discutate. Evaluarea nivelului de angoasă al

fiecărui participant.

8. Joc de rol. Scopul: practicarea exerciţiilor de comunicare într-un mediu securizant şi

deblocarea, depăşirea inhibiţiilor şi fricilor. Primele jocuri de rol sînt foarte scurte şi au sarcini

foarte simple (de exemplu, salutarea unei parsoane şi prezentarea). Se lucrează în perechi.

9. Evaluarea nivelului de angoasă şi a utilităţii jocului pentru fiecare participant. Scopul:

evaluarea şi conştientizarea anxietăţii şi identificarea schimbărilor în sensul diminuării anxietăţii.

10. Tema pentru acasă. Exersarea autoprezentării în situaţii cotidiene şi observarea trăirilor

emoţionale în timpul exersării.

11. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 2

Scopurile şedinţei:

• favorizarea comunicării între membrii grupului;

• dezvoltarea coeziunii grupului;

• informarea privind rolul comunicării nonverbale şi elementele acesteia;

• învăţarea tehnicilor de ameliorare a vocii în comunicarea socială.

1. Salutul. Evaluarea anxietăţii pe o scală de la 0 la 10. Discutarea utilităţii şedinţei precedente.

142

2. Verificarea temei pentru acasă. Scopul: analiza trăirilor emoţionale şi a dificultăţilor în

realizarea temei pentru acasă. Fiecare participant povesteşte despre exerciţiile pe care le-a efectuat,

descrie emoţiile ce au însoţit activităţile incluse în tema pentru acasă şi dificultăţile întîlnite în

realizarea lor.

3. Prezentarea teoretică: comunicarea nonverbală. Scopul: familiarizarea participanţilor cu

comportamentul nonverbal la adolescenţii depresivi. Tema şedinţei este comunicarea nonverbală în

contextul unei comunicări corecte şi eficiente. Se expun următoarele puncte: componentele

comunicării (comunicarea verbală şi nonverbală); importanţa limbajului nonverbal în emiterea

mesajului, în formarea sensului mesajului şi în prezentarea propriei persoane; principalele

componente ale comunicării nonverbale (contactul vizual, mimica, vocea, postura generală, distanţa

dintre persoane).

4. Învăţarea unui exerciţiu de relaxare. Scopul exerciţiului: învăţarea metodelor simple de

relaxare în momentele de anxietate care pot apărea pe parcursul activităţii în grup. Necesitatea

acestui exerciţiu este condiţionată de faptul că pe parcursul primelor şedinţe participanţii trăiesc un

anumit grad de anxietate. Este folosită tehnica hipoventilaţiei şi hiperventilaţiei. Adolescenţii sînt

informaţi despre efectul hiperventilaţiei, şi anume că acesta amplifică starea de anxietate. Sînt

învăţaţi să-şi modifice ritmul respirator, inspirînd puţin timp şi expirînd lent. Prin acest exerciţiu se

urmăreşte diminuarea manifestărilor neurovegetative ale anxietăţii.

5. Exerciţiul „Ameliorează-ţi vocea”. Scopul exerciţiului: cunoaşterea şi acceptarea propriei

voci, exersarea vorbirii cu voce tare, identificarea mesajelor nonverbale transmise cu ajutorul

vocii. Fiecărui participant i se dă un text pe care trebuie să-l citească. „Exersaţi, vorbind suficient de

tare pentru a fi auziţi, dar nu mai tare decît e necesar. Remarcaţi dificultăţile întîlnite şi adaptaţi-vă

volumul vocii în funcţie de circumstanţe. Imaginaţi-vă că aveţi la dispoziţie un buton de reglare a

volumului propriei voci, pe care îl puteţi folosi ca pe un buton de radio.” La sfîrşitul acestei

activităţi fiecare participant îşi evaluează angoasă pe o scală de la 0 la 10. Expune starea pe care a

avut-o în timpul exerciţiului.

6. Ascultarea vocilor înregistrate. Scopul exerciţiului: decodificarea mesajelor transmise prin

intermediul vocii. Încercarea de a modela propria voce, pentru a se manifesta mai asertiv. Este

utilizată o casetă audio, pe care sînt înregistrate diferite voci, fiind prezentată toată gama de sunete,

de la ascuţite la grave, de la timide la încrezute. Participanţii analizează fiecare voce şi comentează

efectul psihologic al vocilor în sensul afirmării de sine.

7. Tema pentru acasă. „Exersaţi, jucîndu-vă cu propria voce. Treceţi prin toată gama de sunete, de

la grave la ascuţite.” „Observaţi-vă propria voce în funcţie de circumstanţe şi de persoanele cu care

comunicaţi şi dificultăţile pe care le întîlniţi.”

143

8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 3

Scopurile şedinţei:

• analiza elementelor comunicării nonverbale;

• dezvoltarea abilităţilor de decodificare a mesajelor nonverbale;

• învăţarea comportamentului nonverbal autoafirmativ.

1. Salutul. Evaluarea anxietăţii pe o scală de la 1 la 10. Evaluarea utilităţii şedinţei precedente.

2. Verificarea temei pentru acasă. Evaluarea rezultatelor concrete sau a relaţiilor la care s-a ajuns.

Identificarea problemelor întîlnite în efectuarea sarcinilor pentru acasă.

3. Prezentarea teoretică: elementele vocii (volum, timbru, debit verbal şi articulare),

ameliorarea vocii. Scopul: informarea participanţilor despre relaţia dintre elementele comunicării

şi stările depresive. Se discută despre relaţia dintre caracteristicile vocii şi stările psihoemoţionale:

volumul sonor adaptat situaţiei; volumul scăzut se asociază cu frică; timbru vocal grav se asociază

cu calmul; timbrul vocal ascuţit - cu furia, bucuria; timbrul monoton - cu plictiseala. Debitul

verbal, articularea şi calitatea mesajului. Influenţa emoţiilor asupra debitului verbal şi articulării.

Iritarea, anxietatea - debit verbal grăbit şi articulare mai puţin clară. Oboseala, descurajarea - debit

lent şi monoton, articulare neglijentă, volum sonor mai scăzut.

4. Exerciţiu de comunicare. Scopul exerciţiului: autoobservarea şi exersarea comunicării

deschise. Fiecare echipă alcătuieşte un scenariu propriu de comunicare (o întîlnire, o negociere) şi îl

joacă pe roluri. Se exersează zîmbetul, timbrul vocal, debitul verbal, articularea. „Exersaţi,

concentrîndu-vă asupra modului în care articulaţi cuvintele, impactul articulării asupra debitului

verbal, adaptaţi-vă volumul vocii în funcţie de situaţie.” Este utilizat în magnetofon, pentru a

înregistra conversaţiile. Fiecare participant îşi comentează participarea şi îşi evaluzează starea

psihoemoţională pe o scală de la 0 la 10.

5. Tema pentru acasă. Scopul: observarea comportamentului nonverbal autoafirmativ la ceilalţi şi

imitarea acestuia. „Ţinînd cont de informaţia prezentată astăzi, observaţi comportamentul

persoanelor în diferite situaţii – care este comportamentul nonverbal în funcţie de stările psiho-

emoţionale. Identificaţi în anturajul dvs. o persoană care prezintă comportament nonverbal

autoafirmativ. Observaţi şi descrieţi-i comportamentul. Încercaţi să o imitaţi”.

6. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

144

Şedinţa nr. 4

Scopurile şedinţei:

• informarea participanţilor privind comunicarea verbală eficientă şi rolul comunicării în

autoafirmare şi în funcţionarea nondepresivă;

• învăţarea tehnicilor de comunicare verbală eficientă;

• evaluarea propriului stil de comunicare verbală.

1. Salutul

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Prezentarea teoretică: comunicarea verbală eficientă.

4. Exerciţiul „Regula parcimoniei”. Scopul: exersarea comunicării eficiente şi productive.

Regula parcimoniei presupune oferirea doar a explicaţiilor sau a informaţiei necesare în

contextul unei conversaţii.

5. Tehnica imaginaţiei dirijate. Scopul exerciţiului: desensibilizarea fricii de comunicare.

Exersăm în situaţii de comunicare imaginară regula parcimoniei şi tehnica ascultării active.

6. Joc de rol. Scopul: exersarea exerciţiilor noi de cominicare într-un mediu securizant. Iniţial

psihologul lucrează în pereche cu cîţiva participanţi, prezentînd utilizarea tehnicilor noi pînă

cînd acestea sînt bine înţelese de către adolescenţi. După asta participanţii lucrează în perechi.

7. Evaluarea propriului stil de comunicare verbală. Scopul: identificarea lacunelor ce au

condiţionat probleme în comunicarea interpersonală.

8. Evaluarea activităţilor şi descrierea stărilor psihoemoţionale inerente activităţii. Scopul

tehnicii: analiza dificultăţilor, inhibiţiilor şi a reuşitelor ce s-au manifestat pe parcursul

exersării. Conştientizarea efectului unei bune comunicări verbale.

9. Discuţie pe tema: ”Rolul comunicării verbale şi nonverbale eficiente în depăşirea

stărilor depresive”. Scopul: conştientizarea relaţiei dintre comunicarea eficientă şi

funcţionarea nondepresivă. Participanţii sînt invitaţi să analizeze ceea ce au realizat şi au

conştientizat pe parcursul exerciţiilor şi tehnicilor de comunicare.

10. Tema pentru acasă. Exersarea în situaţii securizante a tehnicilor şi exerciţiilor învăţate pe

parcursul şedinţei.

11. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 5

Scopurile şedinţei:

• informarea participanţilor despre mecanismele fiziologice ale anxietăţii;

145

• informarea participanţilor despre tehnicile de relaxare;

• învăţarea şi exersarea hiperventilaţiei, hipoventilaţiei, relaxării rapide;

• dezvoltarea deprinderii subiectului de a utiliza relaxarea în diferite împrejurări.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Prezentarea teoretică: metode de control ale manifestărilor fiziologice pentru diminuarea

anxietăţii: hiperventilaţia şi hipoventilaţia. Scopul: informarea subiecţilor despre psihofiziologia

stărilor anxiodepresive şi despre metodele de relaxare. Adolescenţilor li se explică unele aspecte

legate de psihofiziologia stărilor afective. „Emoţiile sînt însoţite de un ritm respirator numit

hiperventilaţie. Respirăm mai repede şi mai profund, dar, paradoxal, avem senzaţia că ne sufocăm.

Ritmul respirator rapid duce la o accelerare a ritmului cardiac şi, în general, a tuturor manifestărilor

fiziologice. Hipoventilaţia: prin încetinirea ritmului respirator ajungem la o relaxare emoţională

generală, fizică şi psihică. Ritmul respirator lent condiţionează încetinirea ritmului cardiac şi a

tuturor manifestărilor fiziologice şi este un bun mijloc de învăţare a relaxării...”

4. Exerciţiul „Relaxarea rapidă”. Scopul exerciţiului: învăţarea tehnicilor de relaxare. „1)

Aşezaţi-vă confortabil şi închideţi ochii; 2) realizaţi o hipoventilaţie eficientă; 3) cu ochii închişi

concentraţi-vă asupra respiraţiei, urmărindu-vă fiecare inspiraţie şi expiraţie; 4) căutaţi respiraţia

cea mai confortabilă”.

5. Exerciţiul „Manevra vagală”. Scopul: învăţarea metodelor de relaxare rapidă. Exerciţiul

constă în realizarea unei hiperpresiuni abdominale, prin umflarea abdomenului, timp de 3-5 minute.

Astfel se reacţionează rapid asupra sistemului neurovegetativ.

6. Evaluarea exerciţiilui şi a stărilor inerente. Scopul: analiza trăirilor, senzaţiilor, reuşitelor/

nereuşitelor în procesul învăţării metodelor de relaxare. Conştientizarea eficienţei tehnicilor de

relaxare.

7. Tema pentru acasă. Exersaţi relaxarea rapidă, hipoventilaţia, hiperventilaţia şi „manevra

vagală”.

8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 6

Scopurile şedinţei:

• informarea participanţilor despre tehnicile complexe de relaxare;

• exersarea metodei relaxării progresive.

1. Salutul.

146

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Prezentarea teoretică: relaxarea complexă. Scopul: informarea subiecţilor despre tehnicile

complexe de relaxare. Se oferă participanţilor la training următoarea informaţie: „Anxietatea poate

fi diminuată prin eliminarea supraîncordării musculare. Aceasta se poate realiza prin metoda

antrenamentului autogen a lui Schultz, prin metoda relaxării progresive a lui Jacobson sau prin

intermediul altor tehnici moderne de relaxare, care derivă din acestea. Metoda relaxării progresive

presupune că subiectul învaţă să se relaxeze pornind, în mod deliberat, de la un nivel ridicat de

încordare musculară. Tehnica implică învăţarea unor exerciţii alternative de relaxare şi încordare

musculară. În felul acesta subiectul conştientizează mai repede ce înseamnă încordarea şi relaxarea,

precum şi modul în care îşi trăieşte tensiunile. Această conştientizare poate servi ca punct de plecare

pentru utilizarea deliberată a relaxării în situaţiile de viaţă. Pe măsură ce subiectul însuşeşte acest tip

de relaxare musculară, el devine capabil să-şi calmeze sistemul neurovegetativ, înlocuind starea

subiectivă de anxietate cu cea de linişte interioară”.

4. Metoda relaxării progresive. Scopul exerciţiului: a) învăţarea unei metode mai complexe de

relaxare; b)conştientizarea posibilităţii controlului emoţiilor, în special, a anxietăţii. S-a folosit

modelul de relaxare progresivă adaptat după Fensterheim şi Jean Baer (1977), preluat de Irina

Holdevici (2005). Pentru inducerea relaxării s-a recurs la următorul text: „ Întindeţi-vă comod.

Aşezaţi-vă cît mai confortabil, cu braţele întinse de-a lungul corpului, degetele desfăcute. Închideţi

ochii. Dacă vă vin în minte gînduri care vă agită, spuneti-vă, în gînd, cu calm, STOP! Alungaţi

gîndurile negative şi concentraţi-vă asupra aceea ce aveţi de făcut. Prima parte a exerciţiului este

dedicată încordării unor muşchi. Trebuie să vă concentraţi asupra tensiunii musculare, să simţiţi

încordarea şi apoi să vă relaxaţi. Începeţi cu partea de jos a corpului. Întindeţi vîrfurile picioarelor

încordînd degetele, încordaţi gleznele, gambele, coapsele, fesele. Concentraţi-vă asupra

musculaturii încordate, menţine-ţi încordarea şi apoi relaxaţi-vă (la fel musculatura abdominală,

toracică, a spatelui, a cefei, a gîtului, a feţei). Acum, în partea a două a exerciţiului, căutaţi să

verificaţi cît de relaxate sînt părţile corpului dvs. Chiar dacă le simţiţi relaxate, căutaţi să le relaxaţi

şi mai mult. Dacă vă vin în minte alte gînduri, le spuneţi STOP! Şi continuaţi să vă concentraţi

asupra a ceea ce faceţi. Întrebaţi-vă: mai există oare vreo tensiune în labele picioarelor, în gambe,

coapse sau fese? Dacă există, identificaţi-o şi relaxaţi zona. Lăsaţi tensiunea să se ducă. Chiar dacă

musculatura respectivă este relaxată, relaxaţi-o şi mai mult, tot mai mult (la fel, cu restul părţilor

corpului, în aceeaşi succesiune ca şi în cazul exerciţiului precedent). Corpul dvs. este perfect relaxat

şi liniştit. Imaginaţi-vă acum o scenă plăcută, relativ neutră, fără o încărcare emoţională deosebită.

Imaginaţi-vă, de pildă, că sînteţi la mare, pe plajă, că vă plimbaţi pe o pajişte însorită etc. Dacă aveţi

dificultăţi să vă imaginaţi aceste lucruri, repetaţi-vă în gînd, de mai multe ori cuvîntul calm.

147

Dacă mintea tinde să vagabondeze, o aduceţi înapoi la scena plăcută sau la cuvîntul calm. În timp ce

menţineţi pe ecranul mental imaginea plăcută, relaxaţi tot mai mult muşchii degetelor şi labele

picioarelor, muşchii gleznelor, gambelor, coapselor, feselor...

Continuînd să vă concentraţi asupra scenei plăcute sau asupra cuvîntului calm, mai treceţi o dată în

revistă întreaga musculatură a corpului şi dacă mai identificaţi o urmă de tensiune, îndepărtaţi-o

treptat, relaxînd şi mai mult întregul corp.

Lăsaţi-vă purtat de senzaţia plăcută de calm şi relaxare. Întregul corp este calm şi relaxat, calm şi

relaxat, calm şi relaxat.

Acum voi număra de la 3 la 1 şi cînd voi ajunge cu numărătoarea la 1, veţi deschide ochii şi vă veţi

ridica odihnit şi vioi. 3...2...1. Reveniţi la starea normală! Vă simţiţi odihnit şi vioi.”

5. Exersarea metodei relaxării progresive. Scopul: evaluarea trăirilor, senzaţiilor,

reuşitelor/nereuşitelor în procesul învăţării tehnicii de relaxare.

6. Tema pentru acasă. Exersarea relaxării progresive.

7. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 7

Scopurile şedinţei:

• informarea privind anxietatea socială la adolescenţi şi relaţia acesteia cu stările depresive;

• identificarea situaţiior sociale anxiogene pentru fiecare membru al grupului;

• analiza situaţiilor anxiogene identificate de membrii grupului prin prisma problemelor

psihologice specifice adolescenţei;

• exersarea tehnicii de desensibilizare sistematică a situaţiilor sociale anxiogene.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Alcătuirea listelor ierarhice ale situaţiilor sociale anxiogene. Scopul: identificarea situaţiilor

anxiogene. Participanţilor li se împarte cîte o foaie şi sînt rugaţi să construiască o listă care să

cuprindă întreaga gamă de situaţii sociale evitate de adolescent, începînd cu cele care provoacă o

anxietate uşoară pînă la cele ce induc o anxietate puternică. „Gîndiţi-vă la cea mai intensă anxietate

pe care aţi trăit-o într-un context social sau pe care v-o puteţi imagina şi atribuiţi-i acesteia numărul

100. Acum gîndiţi-vă la starea de calm absolut pe care aţi putea să o trăiţi într-o situaţie socială şi

notaţi-o cu 0”.

4. Prezentarea teoretică: tehnica desensibilizării sistematice.

148

5. Desensibilizarea imaginativă. Scopul tehnicii: desensibilizarea situaţiei anxiogene într-un

climat securizant. Desensibilizarea imaginativă este oportună, deoarece pentru adolescenţii

depresivi este destul de dificilă confruntarea in vivo cu situaţiile sociale anxiogene. Prin contact

imaginar cu stimulul anxiogen este posibilă reglarea nivelului anxietăţii cu care este confruntat

individul, iar probabilitatea ca acesta să nu-şi mai poată controla comportamentul scade

semnificativ. Participanţii aflaţi într-o stare de relaxare sînt rugaţi să-şi imagineze situaţii sociale

anxiogene începînd de la cele mai puţin angoasante. Anxietatea este redusă prin inducţie simultană

de relaxare. Dacă o situaţie este prea anxiogenă, pacientul o va abandona, abordînd-o pe alta, mai

puţin angoasantă. Desensibilizarea va înceta în momentul în care anxietatea faţă de reprezentările

anxiogene devine tolerabilă. Prezentăm în continuare un model de desensibilizare imaginativă:

„Luaţi o poziţie comodă în fotoliu, cu capul şi braţele sprijinite pe braţele fotoliului. Trebuie să

aveţi cu dvs. lista în care aţi notat situaţiile anxiogene în ordine descrescătoare. Închideţi ochii şi

relaxaţi-vă cît mai bine... Imaginaţi-vă prima situaţie care vă sperie cel mai puţin. La cel mai mic

semn de supraîncordare, alungaţi scena din minte şi relaxaţi-vă. Continuaţi relaxarea pînă cînd vă

simţiţi cît se poate de destins. Repetaţi apoi scena în care este evocată situaţia care vă sperie. La un

moment dat veţi putea vizualiza situaţia respectivă timp de 5-10 secunde, fără ca acest lucru să vă

tulbure. Cînd aţi ajuns la acest punct, întrerupeţi concentrarea şi relaxaţi-vă. Dacă aţi obţinut această

stare (absenţa reacţiei de teamă la evocarea situaţiei anxiogene) cel puţin de 2 ori la rînd, înseamnă

că stăpîniţi situaţia respectivă şi puteţi trece la următoarea situaţie din cadrul ierarhiei gradate pe

care aţi elaborat-o”.

6. Exersarea desensibilizării imaginative.

7. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 8

Scopurile şedinţei:

• informarea participanţilor despre comportamentul asertiv şi relaţia dintre asertivitate şi

funcţionarea nondepresivă;

• identificarea lacunelor de asertivitate la membrii grupului;

• prezentarea şi învăţarea tehnicilor asertive.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă. Evaluarea anxietăţii.

3. Prezentarea tehnicilor de autoafirmare în relaţionarea socială. Tehnica discului zgîriat.

Scopul tehnicii: dezvoltarea abilităţii de a riposta mesajelor şi cerinţelor dezavantajoase

149

subiectului şi dezvoltarea abilităţii de a-şi impune părerea. „Această tehnică constă în repetarea

unei acţiuni ori de cîte ori este necesar, dar devenind de fiecare dată mai amabili şi mai politicoşi, şi

în utilizarea de comportamente nonverbale adaptate la context. Această tehnică presupune să vă

susţineţi punctele de vedere în ciuda tuturor piedicilor, exprimîndu-le cu consecvenţă şi fermitate,

pînă cînd veţi fi auzit. Trebuie să vă repetaţi cu calm poziţia, o dată şi încă o dată, pînă cînd

interlocutorul va înţelege că rezistenţa dvs. este mare şi vă va accepta poziţia.” Se oferă un exemplu

de utilizare a tehnicii:

„Prietenul dvs. insistă să mergeţi la o petrecere, deşi i-aţi spus că aveţi de pregătit un proiect:

- Ştiu că am fixat mai înainte această petrecere, dar au intervenit unele schimbări şi acum

am de pregătit un proiect foarte important.

- Lasă că o să reuşeşti după petrecere.

- Nu cred că o să reuşesc dacă merg la petrecere, pentru că proiectul este foarte important

şi necesită mult efort.

- Dar cred că poţi să reuşeşti ambele lucruri: să mergi la petrecere şi apoi să stai mai tîrziu

noaptea şi să-ţi pregăteşti proiectul.

- Îmi pare foarte rău, dar o să mă simt mîine obosit şi n-am să mă prezint bine”.

4. Tehnica „Perdeaua de fum”. Scopul tehnicii: dezvoltarea abilităţii de a reacţiona calm şi

detaşat la criticile, replicile agresive ale celorlalţi. Tehnica constă în folosirea replicilor prin care

inducem interlocutorului sentimentul că acceptăm eventualele critici, fără a renunţa însă la punctul

nostru de vedere. Această tehnică este utilizată în situaţiile cînd spunem „nu” şi, ca urmare, sîntem

înfruntaţi de ceilalţi, fiind expuşi criticilor. Faptul de a fi criticat este unul dintre cele mai

vulnerabile momente ale comunicării asertive, pentru că fiecare dintre noi suportăm cu greu ideea

de a fi criticat. Tehnica ne învaţă să rămînem calmi, să ne destindem şi să învăţăm să răspundem

criticilor. Prezentăm un exemplu de utilizare a tehnicii:

- Am fost foarte dezamăgit că nu ai mers la petrecere.

- Te cred. Îmi pare rău.

- A trebuit să plec mai devreme, pentru că era periculos să mă întorc singur. Am contat pe

tine.

- Te cred şi îmi pare rău, dar nu am putut merge.

- Dacă mi-ai fi spus mai devreme, aş fi aranjat totul altfel.

- Ar fi trebuit, şi într-adevăr îmi pare rău, dar eram implicat în proiect şi mi-a scăpat acest

lucru.

- Din cauza studiilor tale aprofundate te distanţezi de prieteni şi asta nu e bine.

- Probabil, dar acum realizarea proiectului este o sarcină prioritară pentru mine”.

150

5. Joc de rol. Scopul: exersarea tehnicilor asertive în mediul securizant al grupului.

Participanţii sînt invitaţi să exerseze în perechi tehnicile învăţate în cadrul şedinţei.

6. Evaluarea stării psihoemoţionale resimţite pe parcursul jocului de rol. Scopul: evaluarea

şi analiza emoţiilor, blocajelor, fricilor resimţite în timpul exersării tehnicilor.

7. Tema pentru acasă. Exersarea în condiţii cotidiene a tehnicii „Perdeaua de fum” şi a tehnicii

„Discul stricat”.

8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 9

Scopurile şedinţei:

• identificarea situaţiilor-problemă condiţionate de carenţe autoafirmative;

• ierarhizarea situaţiilor problematice pentru fiecare participant;

• învăţarea tehnicilor autoafirmative.

1. Salutul. Evaluarea anxietăţii pe o scală de la 1 la 10. Evaluarea utilităţii şedinţei precedente.

2. Verificarea temelor pentru acasă cu evaluarea rezultatelor concrete sau a relaţiilor la care s-

a ajuns (evaluarea îndeplinirii sarcinilor pe o scală de la 1 la 10). Identificarea problemelor

întîlnite în efectuarea temelor pentru acasă.

3. Prezentarea teoretică: abordarea situaţiilor problematice. Scopul: informarea subiecţilor

despre situaţiile problematice în comunicare. Sînt prezentate cele şase situaţii-tip: 1) exprimarea

unei cereri; 2) refuzul; 3) situaţii de compliment; 4) situaţii de critică; 5) situaţii de conversaţie;

6) verbalizarea unei opinii, a unei idei sau a unui sentiment.

4. Identificarea problemelor. Scopul exerciţiilor: identificarea de către participanţi a

situaţiilor-problemă cu care cel mai frecvent s-au confruntat. Participanţilor li se împarte cîte o

foaie de hîrtie. Fiecare este invitat să facă o listă a situaţiilor problematice în care îi este dificil

să aibă un comportament autoafirmator. Problemele sînt evaluate pe o scală de la 1 la 10 şi

enunţate în ordinea crescîndă a dificultăţii.

Tipul problemelor Evaluarea dificultăţii

1. A spune ”nu” 9/10

2. A cere ceva 9/10

3. A începe o conversaţie 7/10

5. Ierarhizarea situaţiilor-problemă. Scopul exerciţiilor: ierarhizarea situaţiilor-problemă.

Procesul de ierarhizare condiţionează analiza şi reflecţia asupra acestor probleme de către

151

subiect şi, respectiv, o mai bună conştientizare a lor. Grupul face o ierarhizare a celor mai

frecvente şi dificile situaţii-problemă. Se identifică gradul de similitudine între situaţiile-

problemă prezentate de adolescenţii din grup şi situaţiile-tip şi gradul de similitudine între

problematica adolescenţilor.

6. Joc de rol. Scopul: exersarea tehnicilor asertive în situaţii-problemă. Exersarea tehnicilor

„Discul stricat” şi „Perdeaua de fum” în situaţii de refuz şi de cerere.

7. Evaluarea anxietăţii. Scopul: conştientizarea dificultăţilor şi lacunelor în depăşirea

situaţiilor-problemă.

8. Tema pentru acasă. Exersaţi în plan imaginar situaţii de refuz şi de cerere, utilizînd tehnicile

învăţate.

9. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 10

Scopurile şedinţei:

• învăţarea tehnicilor autoafirmative;

• exersarea prin joc de rol a tehnicilor asertive în diverse situaţii-problemă pentru

adolescenţi.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Prezentarea teoretică.

• Metoda chestionării negative. Scopul: îmbunătăţirea comunicării şi dezvoltarea

asertivităţii. Se întîmplă uneori ca persoane din anturajul nostru să aibă critici sau

reproşuri de făcut, dar să nu îndrăznească să le formuleze. De aceea e bine să ştim ce

cred ceilalţi despre noi, chiar dacă aflăm lucruri neplăcute. Chestionarea negativă are

drept scop încurajarea interlocutorului să verbalizeze reproşurile pe care pînă acum nu

îndrăznea să le facă. Exersaţi chestionarea negativă, folosind fraze de tipul: „Nu ezitaţi

să-mi spuneţi dacă vă deranjez”, „Am spus ceva neplăcut? Nu ezitaţi să-mi spuneţi”,

„Cînd credeţi că greşesc, prefer să-mi spuneţi”. Observaţi cum evoluează relaţia dvs. cu

interlocutorul atunci cînd vă recunoaşteţi imediat şi fără nuanţe greşelile.

• Metoda chestionării pozitive. Scopul: dezvoltarea abilităţii comunicative, depăşirea

inhibiţiilor referitoare la comunicare (în special, cele referitoare la promovarea

propriei persoane), dezvoltarea asertivităţii. Metoda chestionării pozitive porneşte de la

ideea că nimeni nu ne ajută mai bine decît ne ajutăm noi înşine. Scopul tehnicii este să-l

152

stimulăm pe interlocutorul nostru să verbalizeze ceea ce consideră pozitiv la noi.

Avantajele metodei sînt următoarele: interlocutorul ne vede într-o altă lumină pe

parcursul chestionării; nu ne simţim prea descurajaţi şi nici nu medităm prea mult asupra

aspectelor negative, în privinţa noastră sau a celorlalţi. „Exersaţi să distingeţi aspectele

pozitive ale interlocutorului şi să i le comunicaţi. Observaţi ce urmări are acest fapt

asupra propriei persoane, asupra relaţiei cu celălalt şi asupra interlocutorului. Ajutaţi o

persoană care vede doar aspectele negative ale dvs. să descopere şi laturi pozitive şi să

le formuleze. Observaţi consecinţele modului în care vă percepe persoana asupra

emoţiilor şi comportamentelor dvs.”

4. Jocuri de rol. Scopul: exersarea tehnicilor învăţate în mediul securizant al grupului. Exersarea

tehnicilor prezentate în situaţii de critică, de conversaţie, în cazul verbalizării unei opinii.

5. Evaluarea anxietăţii. Scopul: conştientizarea dificultăţilor şi inhibiţiilor şi găsirea

modalităţilor de depăşire a acestora.

6. Tema pentru acasă. Exersarea în situaţiile cotidiene a metodei chestionării pozitive şi a

metodei chestionării negative”.

7. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 11

Scopurile şedinţei:

• analiza situaţiilor sociale problematice pentru adolescenţi;

• exersarea comunicării asertive în cazul complementării şi în cazul criticii;

• dezvoltarea abilităţilor asertive de comunicare.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Prezentarea teoretică: complimentarea şi critica. Scopul: informarea despre abordarea

situaţiilor problematice: complimentarea şi critica.

• Complimentarea corectă. Cum facem un compliment:

a) cereţi-vă permisiunea;

b) verbalizaţi direct complimentul cu privire la un fapt precis, , fără reţinere, implicîndu-

vă personal;

c) exprimaţi-vă direct sentimentele;

d) folosiţi tehnica discului zgîriat.

• Cum primim un compliment:

153

a) ascultaţi;

b) acceptaţi fără reţinere complimentul;

c) exprimaţi-vă deschis sentimentele;

d) încheiaţi discuţia în mod afectuos.

4. Joc de rol. Complimentarea. Scopul: dezvoltarea asertivităţii şi a comunicării. Activitatea are

loc în pereche. „Identificaţi la colegul dvs. ceva ce poate fi complimentat: îmbrăcămîntea, prestaţia

profesională, felul de a vorbi etc. Făceţi-i un compliment respectînd regulile enunţate anterior.

Observaţi consecinţele. Uneori interlocutorului îi este greu să primească un compliment. Folosiţi

tehnica discului zgîriat şi exprimaţi-vă deschis sentimentele.”

5. Exerciţiul „Nume gingaşe, dezmierdătoare”. Scopul acestei activităţi este de a stimula

deschiderea emoţională a participanţilor şi de a actualiza momentele plăcute sub aspect relaţional.

„Amintiţi-vă şi scrieţi toate numele gingaşe cu care aţi fost numiţi vreodată de către oamenii

apropiaţi, de către cunoscuţi. Gîndiţi-vă în ce cazuri se întîmpla acest lucru. De la cine auziţi cel mai

des acest lucru? Cărui comportament al dvs. se datorează dezmierdările? Ce simţiţi cînd vi se

adresează cineva anume aşa? Care este reacţia dvs. în asemenea cazuri? De ce? Amintiţi-vă pe cine

aţi numit în ultimul timp cu nume dezmierdătoare? În legătură cu ce? Ce aţi simţit? Cum au

reacţionat persoanle către care v-aţi adresat?”.

6. Joc de rol. Critica. Scopul: dezvoltarea asertivităţii şi a comunicării. „Încercaţi să vă formulaţi

pretenţiile faţă de cineva evitînd: a) să-l jigniţi; b) sa-l umiliţi; c) să-i provocaţi agresivitatea.”

6. Tema pentru acasă. „Exersaţi complimentarea în situaţiile cotidiene. Observaţi emoţiile şi

ideaţia care însoţesc exersarea.”

7. Evaluarea anxietăţii. Scopul: analiza şi conştientizarea blocajelor, dificultăţilor, fricilor şi

găsirea modalităţilor de depăşire a acestora.

8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 12

Scopurile şedinţei:

• exersarea comportamentului asertiv în cazuri de refuz;

• dezvoltarea abilităţilor de a spune „nu”.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Evaluarea stării de anxietate. Participanţii îşi evaluează starea psihoemoţională atunci cînd

au primit şi cînd au făcut complimente, identifică dificultăţile.

154

4. Prezentarea tehnicii vizualizării mintale. Scopul: reconstituirea, într-un context securizant,

a evenimentelor stresante sau a trăirilor afective negative pentru o mai bună conştientizare a

lor. Tehnica constă în vizualizarea unor evenimente ce au provocat stări afective negative şi se

bazează pe reconstituirea mintală a unor situaţii puternic încărcate emoţional şi pe verbalizarea

de către pacient a monologului său interior. Pacientul închide ochii, îşi imaginează scena trăită

şi ne descrie evenimentul, inclusiv ce a gîndit şi a simţit.

5. Exerciţiul „Identificarea fricilor ce ne fac incapabili să spunem „nu””. Scopul:

conştientizarea motivelor ce condiţionează incapacitatea subiectului de a respinge propunerile

dezavantajoase. Participanţilor li se împarte cîte o foaie de hîrtie. Se foloseşte tehnica

vizualizării mentale. Participanţii la training sînt rugaţi să vizualizeze o situaţie de refuz şi să-şi

actualizeze toate fricile, anxietăţile şi ideaţia inerentă situaţiei. Fiecare participant alcătuieşte o

listă ierarhică a fricilor sale în situaţiile cînd trebuie să refuze. După asta urmează discuţia în

grup şi se stabileşte gradul de similitudine între fricile adolescenţilor.

6. Prezentarea teoretică. Scopul: învăţarea comportamentului de refuz corect. „1) Ascultaţi şi,

dacă este necesar, încurajaţi-l pe interlocutor să-şi precizeze cererea. Verbalizaţi direct şi precis

răspunsul. 2) Folosiţi tehnica "Discul zgîriat”. 3) Exprimaţi-vă deschis sentimentele. 4)

Exprimaţi pozitiv răspunsul, utilizaţi afirmarea de sine empatică, căutaţi alternative şi

compromisuri, daţi explicaţii. 5) Încheiaţi discuţia în mod afectuos.”

7. Exersare cu joc de rol. Scopul: exersarea comportamentului de refuz în mediul securizant al

grupului. Adolescenţii sînt rugaţi să improvizeze în perechi o situaţie de refuz reală sau

imaginară.

8. Metoda afirmării de sine empatice. Scopul: dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi a

abilităţii de empatizare. Metoda afirmării de sine empatice presupune: 1) să comunicăm

celuilalt ceea ce înţelegem din poziţia şi problemele lui; 2) să verbalizăm un răspuns, o

întrebare, o părere sau un sentiment.

9. Evaluarea stării de anxietate pe o scală de la 1 la 10. Scopul: analiza dificultăţilor în

exersare.

10. Tema pentru acasă. „Exersaţi în mediul familial, care, de regulă, este cel mai puţin

anxiogen, situaţiile exersate în cadrul şedinţei, utilizînd informaţiile oferite despre

comportamentul autoafirmativ şi tehnicile învăţate.”

11. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

155

Şedinţa nr. 13

Scopurile şedinţei:

• informarea participanţilor despre comunicarea deschisă şi rolul acesteia în

funcţionarea nondepresivă;

• învăţarea şi exersarea tehnicilor ce favorizează comunicarea deschisă.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Evaluarea stării de anxietate. Scopul: analiza dificultăţilor şi reuşitelor în exersarea

tehnicilor asertive învăţate.

4. Exersarea răspunsului închis şi răspunsului deschis. Scopul: identificarea şi

conştientizarea lacunelor în comunicare şi învăţarea comunicării deschise. Răspunsul deschis

indică faptul că cel care ascultă a auzit ceea ce i-a spus cealaltă persoană şi că a înţeles mesajul

din spatele cuvintelor.

5. Ascultarea reflexivă. Scopul exerciţiului: dezvoltarea abilităţilor de comunicare deschisă şi

empatică. Ascultarea reflexivă presupune oferirea unor răspunsuri deschise, care arată că

înţelegem sentimentele celui cu care vorbim.

6. Construirea mesajului la persoana întîi. Scopul exerciţiului: dezvoltarea comunicării prin

concentrarea pe propriile sentimente şi prin transmiterea lor corectă. Mesajele la persoana întîi

exprimă ceea ce simte cel care transmite mesajul. Într-un astfel de mesaj, elementele

nonverbale, cum ar fi tonul vocii, expresia feţei, postura corpului, sînt esenţiale. Ele presupun

manifestarea unei aptitudini de acceptare faţă de cealaltă persoană.

7. Joc de rol. Scopul: exersarea ascultării reflexive, mesajului la persoana întîi, răspunsului

închis/deschis.

8. Evaluarea anxietăţii.

9. Tema pentru acasă. Exersarea tehnicilor noi.

10. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 14

Scopurile şedinţei:

• conştientizarea propriilor trăiri interioare;

• învăţarea exerciţiilor de autoapreciere pozitivă;

• analiza blocajelor privind aprecierea pozitivă de sine şi exteriorizarea propriilor trăiri

interioare.

156

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Evaluarea stării de anxietate.

4. Exerciţiul „Simt că... sau mă simt...”. Scopul exerciţiului: conştientizarea şi acceptarea

propriilor trăiri afective. Fiecare participant priveşte terapeutul şi rosteşte o frază care începe cu

„eu simt...” şi pe care o completează referindu-se la trăirile sale emoţionale (simt că mi-e frică,

mă simt stînjenit etc.). Fiecare este atent la ceea ce simte atunci cînd îşi dezvăluie trăirile,

încearcă să înţeleagă dacă sînt acceptabile sau inacceptabile pentru el astfel de dezvăluiri. Acest

exerciţiu poate fi utilizat atunci cînd s-a atins un nivel înalt de coeziune a grupului. Fiecare

membru al grupului învaţă să-şi conştientizeze, să-şi accepte şi să-şi verbalizeze trăirile

emoţionale.

5. Exerciţiul „Ceea ce-mi place la mine...”. Scopul exerciţiului: dezvoltarea unei atitudini

pozitive faţă de sine, înlăturarea blocajelor privind autoaprecierea. Se lucrează în perechi.

„Spuneţi celeilate persoane ceea ce vă place la dvs. De exemplu, „îmi iubesc ochii”, sau „îmi

place inteligenţa mea”. Observaţi ce simţiţi cînd afirmaţi ceva ce vă place. Este acceptabil sau

inacceptabil pentru dvs.? Este uşor să vorbiţi astfel despre dvs.?”

6. Exerciţiul „Îmi place la tine...”. Scopul exerciţiului: dezvoltarea abilităţii de complimentare

şi de exprimare a trăirilor pozitive în raport cu altă persoană. Pentru acest exerciţiu fiecare

participant are nevoie de o foaie mare de hîrtie, de o cariocă şi bandă adezivă. Deasupra foii

fiecare scrie cu majuscule „Îmi place...” şi îşi lipeşte foaia de spate. Cînd toţi sînt pregătiţi, încep

să se plimbe prin sală. „Cînd întîlniţi pe cineva, priviţi-l un moment în faţă, în tăcere, şi apoi

scrieţi pe foaia de pe spatele său ceea ce vă place din punct de vedere psihic sau moral la

persoana respectivă. Nu vedeţi nimic din ceea ce vă scriu ceilalţi pe spate şi nici nu încercaţi să

ştiţi cine şi ce a scris.” Cînd s-au întîlnit toate persoanele, se adună în cerc. Prima persoană îşi ia

foaia şi, stînd în picioare în faţa grupului, citeşte ce s-a scris despre ea. De exemplu, dacă cineva

a notat „chipul tău”, persoana le spune celorlalţi: „Îmi place chipul meu”, însuşindu-şi astfel

ceea ce celălalt a găsit că este frumos la ea.

7. Evaluarea anxietăţii. Analiza dificultăţilor ce au survenit pe parcursul exerciţiilor şi a

modalităţilor de depăşire a acestora.

8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa n. 15

Scopurile şedinţei:

• informarea participanţilor despre stereotipurile de gen;

157

• analiza influenţei stereotipurilor de gen asupra depresiei şi asupra exteriorizării stărilor

depresive;

• conştientizarea dezavantajelor identificării stereotipice cu caracteristicile de gen.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Evaluarea stării de anxietate.

4. Prezentarea teoretică: stereotipurile de gen. Scopul: informarea participanţilor despre

stereotipurile de gen. Participanţilor li se împart materiale, în care sînt prezentate noţiunile de

„stereotip”, „stereotip de gen”. Participanţii sînt implicaţi în discuţie despre diverse stereotipuri

(de vîrstă, naţionale, de gen etc.), originea acestora. Li se cere să-şi expună părerea referitor la

stereotipurile de gen şi măsura în care trebuie să urmăm aceste stereotipuri.

5. Exerciţiul „Inversarea situaţiei” şi discuţie de grup. Scopul exerciţiului: conştientizarea

relativităţii caracteristicilor de gen. Participanţilor li se cere să identifice toate trăsăturile „tipic

feminine” şi trăsăturile „tipic masculine” care sînt scrise pe tablă. Psihologul roagă grupul să

reflecteze la următoarele afirmaţii: „Aţi întîlnit persoane cu trăsături nonspecifice (bărbat

afectuos, sensibil; femeie activă)? Poate o femeie să fie curajoasă? Poate un bărbat să fie

sensibil?” Grupul ajunge neapărat la concluzia că definitive sînt doar diferenţele fiziologice.

Toate celelalte deosebiri între sexe sînt relative.

6. Exerciţiul „Costul stereotipului”. Scopul exerciţiului: analiza stereotipurilor şi

conştientizarea efectului acestora asupra funcţionării femeilor şi bărbaţilor. Analizăm

stereotipurile „Bărbaţii trebuie să-şi reprime emotivitatea, doar femeile pot să-şi permită să-şi

exteriorizeze trăirile afective negative”. Adolescenţii sînt invitaţi să discute despre acest

stereotip şi avantajele/dezavantajele lui pentru fiecare sex. Acest exerciţiu scoate în evidenţă

caracterul iluzoriu al „beneficiului” unor trăsături tipic masculine şi îi ajută pe adolescenţii de

sex masculin să realizeze care este costul adevărat al stereotipului pentru starea lor

psihoemoţională, sănătatea fizică şi relaţionarea cu ceilalţi. Concluziile pe care le trag

adolescenţii după acest exerciţiu se rezumă la ideea că urmarea inconştientă a stereotipurilor de

gen limitează procesul de autorealizare şi prejudiciază calitatea vieţii individului.

7. Discuţie pe tema: „Cum apar şi funcţionează stereotipurile de gen?”. Scopul discuţiei

este ca participanţii programului să înţeleagă fenomenul socializării de gen. Participanţii

alcătuiesc lista factorilor socializării de gen: tradiţiile, cultura, religia, educaţia familială,

instituţiile, mass-media, semenii, persoanele semnificative etc.

158

8. Tema pentru acasă. Alcătuirea unui eseu pe tema „Autobiografia genului meu”, care să

includă următoarele aspecte: vîrsta la care individul a înţeles că există diferenţe de gen;

informaţia oferită de părinţi, profesori, semeni despre genul său; conformarea la stereotipurile

de gen.

9. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 16

Scopurile şedinţei:

• evaluarea influenţei stereotipurilor asupra dezvoltării caracteristicilor de gen;

• conştientizarea necesităţilor proprii în definirea rolului de gen.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Evaluarea stării de anxietate.

4. Exerciţiul „Femeia ideală/bărbatul ideal”. Scopul exerciţiului: conştientizarea propriei

imagini despre „femeia ideală/bărbatul ideal” şi evaluarea ponderii părerilor proprii privind

formarea acestor imagini şi a ponderii mesajelor celorlalţi interiorizate de către subiect

privind imaginea masculină/imaginea feminină. Timp de 5-6 minute participanţii scriu de sine

stătător caracteristicile femeii ideale, bărbatului ideal. Ulterior discută în grup şi evaluează în ce

măsură au coincis părerile lor.

5. Exerciţiul „Analiza caracteristicilor de gen tradiţionale”. Scopul exerciţiului: evaluarea

influenţei stereotipurilor de gen asupra dezvoltării caracteristicilor de gen tradiţionale.

Imaginea femeii ideale şi a bărbatului ideal alcătuite în exerciţiul precedent se analizează avînd

în vedere ponderea caracteristicilor de gen tradiţionale în aceste imagini şi sursele din care vin

mesajele: părinţii, şcoala, mass-media.

6. Exerciţiul „Distrugerea stereotipurilor”. Scopul exerciţiului: dezvoltarea unei atitudini

individualizate faţă de stereotipurile de gen. Membrii grupului discută în grup fiecare

caracteristică de gen identificată de ei în exerciţiul „Femeia ideală/bărbatul ideal”. Este folosită

tehnica argumentării „pentru şi împotrivă” în cazul fiecărei caracteristici de gen.

7. Exerciţiul „Devenim alţii”. Scopul exerciţiului: conştientizarea necesităţilor proprii în

definirea rolului de gen. Participanţii încearcă să-şi definească propriul rol de gen pornind de la

propriile necesităţi şi dorinţe. Povestesc în perechi cum şi-ar dori să fie fiecare ca bărbat/femeie.

Ulterior în grup se discută dificultăţile referitoare la manifestarea necesităţilor în definirea

propriului rol de gen.

159

8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 17

Scopurile şedinţei:

• identificarea şi analiza stereotipurilor privind rolul de gen;

• analiza propriei relaţionări cu stereotipurile de gen;

• analiza relaţiei dintre stereotipurile de gen şi solicitarea asistenţei psihologice.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Evaluarea stării de anxietate.

4. Exerciţiul „Cine sînt eu”. Scopul: identificarea şi conştientizarea fricilor, stereotipizărilor

referitoare la rolul de gen. Se lucrează în perechi, alegîndu-şi în calitate de partener în exerciţiu

persoana cu care se simte confortabil din punct de vedere psihologic. Fiecare povesteşte cine

este el ca femeie/bărbat, identificîndu-şi calităţile, fricile, aşteptările.

5. Tehnica „Cere ajutor”. Scopul: deblocarea inhibiţiilor referitoare la solicitarea ajutorului

psihologic. Instrucţiune: „În situaţii de criză subiecţilor de sex masculin le este greu să ceară

ajutor. Bărbatul a fost învăţat să fie puternic şi să nu-şi exteriorizeze emoţiile. Deseori acest

pattern influenţează negativ relaţionarea cu ceilalţi şi determină izolarea subiectului. Exerciţiul

respectiv vă solicită să vă amintiţi de persoanele cărora le-aţi solicitat ajutor şi să vă gîndiţi cum

v-au influenţat acestea”.

6. Eliberarea de vechile programări. Scopul: conştientizarea mesajelor stereotipizante

interiorizate pe parcursul educaţiei şi analiza lor. Instrucţiune: „Băieţii şi fetele primesc

numeroase mesaje referitoare la felul în care trebuie să se comporte. Ele vin sub formă de

expectaţii, cerinţe, interdicţii din partea părinţilor, educatorilor, profesorilor, mass-mediei, lumii

înconjurătoare etc. Luaţi o foaie de hîrtie şi desenaţi un cerc, înscriind în el cuvîntul „Eu”. În

jurul lui desenaţi 5 cercuri concentrice mari. În fiecare din ele scrieţi: familia, şcoala, biserica,

ceilalţi, lumea (mass-media, cinematografia, cărţile etc.). a) Amintiţi-vă ce mesaje aţi primit

referitor la comportamentul bărbatului/femeii din fiecare cerc şi scrieţi în dreptul cercului ceea

ce vă amintiţi. Nu vă fie frică să vă repetaţi. Aceleaşi mesaje pot veni din surse diferite. b)

Identificaţi mesajele ce veneau din partea bărbaţilor; femeilor; de la bărbaţi referitoare la femei;

de la femei referitoare la bărbaţi. Cum reacţionaţi la aceste mesaje: le acceptaţi, le respingeaţi,

vă intimidau, vă stresau? Care din aceste mesaje vă plăceau, nu vă plăceau?”

160

7. Discuţie pe tema: „Interiorizarea stereotipizată/destereotipizată a caracteristicilor de

gen şi stările depresive”. Scopul exerciţiului: conştientizarea necesităţii interiozării

destereotipizate a caracteristicilor de gen. Membrii grupului au sarcina să identifice individual

legăturile pe care le întrevăd între caracteristicile de gen tradiţionale şi: a) apariţia stărilor

depresive; b) verbalizarea stărilor depresive. Iniţial discuţiile de grup au loc în grupul de fete şi

în cel de băieţi separat. La ultima etapă fiecare grup expune reflecţiile şi concluziile privind

temele propuse pentru analiză.

8. Discuţie pe tema: „Stereotipule de gen referitoare la cererea ajutorului şi solicitarea

asistenţei psihologice”. Scopul: conştientizarea modalităţii în care fetele şi băieţii îşi

verbalizează stările depresive; identificarea fricilor, inhibiţiilor, mesajelor directe sau

subliminale ale celorlalţi. Participanţii sînt rugaţi să analizeze comportamentul fetelor şi cel al

băieţilor atunci cînd depăşesc o stare depresivă, să spună care este atitudinea lor faţă de

solicitarea ajutorului şi a asistenţei psihologice. Sînt analizate deosebirile identificate şi originea

acestor deosebiri.

9. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 18

Scopurile şedinţei:

• informarea participanţilor despre rolul distorsiunilor cognitive în apariţia stărilor

depresive;

• identificarea gîndurilor automate negative (depresogene);

• învăţarea şi exersarea tehnicilor de identificare a gîndurilor automate.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Evaluarea anxietăţii pe o scală de la 1 la 10.

4. Prezentare teoretică: distorsiunile cognitive. Scopul: informarea participanţilor despre

gîndurile automate negative (distorsiunile cognitive). Descrierea distorsiunilor cognitive, a

efectului de telepatie (convingerea că ştim ce cred ceilalţi despre noi) şi a efectului de

cartomanţie (convingerea că nu vom reuşi în întreprinderile noastre). Participanţilor le sînt

prezentate cele mai frecvent utilizate distorsiuni cognitive:

• Citirea gîndurilor („ei cred că sînt o persoană plictisitoare”);

• Ghicirea viitorului („nu voi fi capabil să mă prezint bine la comunicare”);

• Catastrofizarea („nu voi fi acceptat de grupul de adolescenţi şi va fi groaznic”);

161

• Personalizarea („ei nu mi s-au adresat, înseamnă că data trecută am spus ceea ce nu

trebuia”).

5. Tehnica de vizualizare. Scopul tehnicii: identificarea propriilor gînduri automate. Folosind

tehnica vizualizării mintale, participanţii actualizează un moment depresiv din experienţa

proprie şi îşi reconstruiesc discursul intern ruminativ. Fiecare persoană este rugată să identifice

distorsiunile cognitive prezente în discursul său intern ruminativ.

6. Prezentarea metodei socratice. Scopul: testarea gîndurilor automate. Metoda socratică

ameliorează în mod evident modul nostru de a gîndi şi emoţiile corespunzătoare acestuia. Ea

constă într-un joc progresiv de întrebări şi răspunsuri, prin care subiectul ajunge să

conştientizeze caracterul deprimant al principiilor ascunse care îi influenţează comportamentul.

Psihologul ajută participanţii să-şi dezvolte capacitatea de a găsi alternative în faţa gîndurilor

automate.

7. Joc de rol. Identificarea gîndurilor automate. Folosirea metodei socratice. Scopul: de a

înţelege caracterul erorilor cognitive şi efectul lor depresogen. Psihologul prezintă şi utilizează

metoda socratică cu cîţiva dintre participanţii din grup, el fiind în rolul interviviatorului.

8. Tema pentru acasă. Joc de rol imaginativ pentru exersarea metodei socratice şi identificarea

erorilor cognitive în discursul intern.

9. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 19

Scopurile şedinţei:

• analiza gîndurilor automate negative.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Identificarea gîndurilor automate. Scopul: identificarea gîndurilor automate depresogene.

Fiecare participant notează pe o foaie gîndurile automate pe care le are la moment.

4. Analiza gîndurilor automate. Scopul: analiza gîndurilor automate depresogene. Fiecare

participant citeşte propria listă de gînduri automate, iar grupul decodifică efectele de telepatie şi

de creomanţie şi distorsiunile cognitive.

5. „Metoda bicicletei”. Scopul: analiza gîndurilor automate în relaţionarea cu ceilalţi. Metoda

este numită astfel datorită formei în care pot fi reprezentate datele problemei. Observaţia

vizează propria persoană, pe celălalt şi relaţia stabilită între locutori. „Mă observ pe mine

însumi, observ relaţia dintre mine şi celălalt şi, în sfîrşit, îl observ pe celălalt.” În prima etapă,

162

denumită autoobservarea, sînt conştientizate propriile emoţii şi gînduri automate. În etapa a

doua, analizăm realist poziţia celuilalt. A treia etapă constă în observarea modului în care se

stabileşte relaţia cu interlocutorul.

6. Tehnica mimetismului. Scopul tehnicii: a ajuta adolescentul să achiziţioneze

comportamente asertive. Tehnica respectivă este introdusă pentru a exersa mai bine cele

învăţate la şedinţele anterioare. „1) Alegeţi un model, o persoană care foloseşte într-o manieră

perfectă comportamentul dorit de dvs; 2) creaţi-vă o reprezentare a acestei persoane într-o

situaţie în care foloseşte acest comportament. Observaţi-l în mod minuţios în toate detaliile; 3)

întrebaţi-vă dacă acest comportament reprezintă exact ceea ce aţi dori să faceţi. Dacă nu,

schimbaţi-vă modelul; 4) intraţi în rolul acestui personaj, creînd o reprezentare asociată a

acestei experienţe. Fiţi atent la ceea ce simţiţi.”

7. Tema pentru acasă. Exersaţi, utilizînd metoda bicicletei. Observaţi ce emoţii spontane şi

gînduri automate aveţi, care este poziţia celuilalt.

8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

Şedinţa nr. 20

Scopurile şedinţei:

• completarea fişelor de evaluare a gîndurilor automate;

• analiza gîndurilor automate negative;

• analiza dificultăţilor în identificarea gîndurilor automate negative.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Completarea fişei de evaluare a gîndurilor automate. Scopul tehnicii: conştientizarea

subiectului în legătură cu sensul negativ pe care îl atribuie evenimentelor. Rolul fişei de

evaluare este de a înregistra situaţia declanşantă, emoţia resimţită şi gîndul automat asociat. Sînt

exersate cîteva simulări în timpul şedinţei, pentru a stăpîni mai bine această tehnică. După cîteva

exerciţii împreună cu terapeutul, pacientul va completa fişa în afara şedinţelor, ori de cîte ori se

simte trist, anxios, apatic sau coleric.

163

Situaţie Emoţie Gînduri automate

1. La o petrecere, am

stat toată seara singur.

Tristeţe, anxietate. „Sînt lipsit de valoare şi

neinteresant.”

„Nimeni nu vrea să dicute cu

mine.”

2. În timpul lecţiei nu

am reuşit să mă

hotărăsc să vorbesc.

Anxietate, furie. „Dacă o să greşesc, vor ironiza

pe seama mea”, „Ceilalţi vor

crede că sînt un tîmpit.”

4. Discutarea fişelor împreună cu psihologul. Scopul tehnicii: analiza gîndurilor automate.

Fiecare membru al grupei identifică situaţiile în care apar gîndurile automate, emoţiile care se

asociază unui gînd automat, consecinţele gîndurilor automate asupra comportamentului.

5. Identificarea dificultăţilor în depăşirea gîndurilor negative. Scopul: depăşirea

rezistenţelor în lucrul cu gîndurile automate negative. Persoana care dezvoltă o cogniţie

depresivă se obişnuieşte cu maniera depresivă de a evalua realitatea. De aceea este important de

identificat şi analizat dificultăţile în depăşirea gîndurilor automate negative.

6. Tema pentru acasă.

Şedinţa nr. 21

Scopurile şedinţei:

• exersarea modificării gîndurilor automate;

• exersarea gîndirii alternative pozitive;

• analiza blocajelor cognitive în cazul dezvoltării gîndirii alternative.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Tehnica argumentelor „pentru” şi „împotriva” gîndurilor negative. Scopul acestei

tehnici este de a-l ajuta pe individ să dobîndească o anumită distanţare faţă de opiniile sale

depresive.

4. Prezentarea tehnicii gîndurilor alternative. Scopul tehnicii: găsirea alternativelor la

gîndurile automate negative. Gîndurile alternative sînt opuse gîndurilor automate, pe care

subiectul le consideră mai raţionale şi mai aproape de realitatea obiectivă.

5. Completarea fişei de modificare a gîndurilor automate în gînduri alternative.

164

Situaţie-emoţie Gînduri automate Gînduri alternative

Propunerea de a

participa într-un grup de

dezbateri. Anxietate.

„Nu pot să fac asta.

Solicitările sînt copleşitoare.

N-o să fac faţă”.

„Mi-au propus să particip,

pentru că au încredere în

mine. Deci, trebuie şi eu să

am încredere în mine.”

Prezentarea unei

comunicări în cadrul

clubului de dezbateri.

Anxietate. Atacuri de

panică.

„Nu voi fi la înălţime şi

colegii vor rîde de mine. Mai

bine să renunţ.”

„Lucrurile nu sînt atît de

dramatice cum îmi imaginez.

Am dreptul să încerc. Cine

nu riscă, nu cîştigă.”

6.Tema pentru acasă. Exerciţiul: „Gînd automat - gînd alternativ”.

Şedinţa nr. 22

Scopurile şedinţei:

• identificarea şi modificarea postulatelor depresogene;

• învăţarea modalităţilor de conştientizare a propriilor erori cognitive.

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă.

3. Identificarea postulatelor. Tehnica săgeţii în jos. Scopul tehnicii: identificarea postulatelor

depresogene. Tehnica permite să „coborîm” pas cu pas (pornind de la un gînd automat depresiv)

pînă la postulatele ce reprezintă sursa depresiei.

4. Tehnica dedramatizării. Scopul tehnicii: depăşirea tendinţei de dramatizare a problemelor şi

dezvoltarea unei atitudini adecvate faţă de problemele ce intervin. Psihologul întreabă fiecare

participant care este cea mai rea consecinţă a lucrului de care le este frică. Fiecare participant îşi

alege trei situaţii dificile şi îşi imaginează cele mai rele consecinţe.

5. Tehnica disocierii. Scopul tehnicii: exersarea unei abordări realiste faţă de probleme, evitînd

catastrofarea sau egocentrarea. Adolescenţilor li se vorbeşte despre faptul că reacţia noastră la un

eveniment nu depinde în mod direct de acest eveniment, ci de reprezentarea mintală pe care o avem

despre situaţia respectivă. A se disocia înseamnă „a se distanţa”, „a vedea lucrurile dintr-un alt

unghi”. Fiecare participant alege o problemă proprie şi o caracterizează din punctul de vedere al

altei persoane, folosind dedramatizarea şi disocierea.

6. Tema pentru acasă. „Exersarea dedramatizării”.

7. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.

165

Şedinţa nr. 23

Scopurile şedinţei:

• dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a problemelor pentru o funcţionare nondepresivă;

1. Salutul.

2. Verificarea temei pentru acasă

3. Prezentarea teoretică: procesul de rezolvare a problemei. Modelul se formează dintr-un

model circular alcătuit din şapte etape. Modelul este circular, pentru că etapa 7 continuă cu etapa 1,

iar procesul trebuie reluat de cîteva ori. Cele şapte etape de rezolvare a problemei sînt următoarele:

1) definirea problemei; 2) elaborarea soluţiilor; 3) evaluarea soluţiilor; 4) luarea unei decizii; 5)

executarea deciziei; 6) evaluarea rezultatelor; 7) redefinirea problemei. Dacă rezultatele obţinute

sînt nesatisfăcătoare, se va relua procesul, cu etapa 1, redefinind şi reformulînd problema

nerezolvată.

4. Exersarea procesului de rezolvare a problemelor. Fiecare participant prezintă o problemă şi

procesul de rezolvare a problemei. Grupul urmăreşte dacă toate etapele au fost respectate în

procesul de rezolvare a problemei.

5. Tehnica brainstorming-ului. Scopul: dezvoltarea creativităţii şi a spontaneităţii în rezolvarea

problemelor. Deseori procesul de găsire a soluţiilor este îngreunat de un stil cognitiv prea

conservator sau prea rigid de găsire a soluţiilor. Prin tehnica brainstorming-ului se propune ca

subiectul să fie cît mai creativ şi să nu ezite să treacă pe listă toate soluţiile care îi vin în minte la

momentul dat, chiar dacă i se par bizare, neconvenţionale.

6. Exersarea tehnicii brainstormingului. Fiecare participant expune pentru abordare o problemă

reală. Ceilalţi participanţi ai grupului utilizează brainstormingul în găsirea soluţiilor. La sfîrşitul

exerciţiului sînt comparate soluţiile tradiţionale folosite de subiect şi soluţiile noi.

7. Tehnica „Proba realităţii”. Scopul acestei tehnici este de a învăţa adolescentul să testeze

adecvat realitatea şi să dezvolte capacităţi de analiză a soluţiilor propuse şi a deciziilor sale.

8. Tema pentru acasă. Reflectarea asupra eficienţei programului psihocorecţional.

Şedinţa n. 24

Scopurile şedinţei:

• evaluarea experienţei individuale în cadrul grupului;

• evalurea eficienţei programului psihocorecţional pentru fiecare membru al grupului;

• pregătirea grupului pentru despărţire.

166

1. Salutul.

2. Evaluarea rezultatelor programului de psihocorecţie.

3. Exerciţiul „Realizările mele pe care le-am descoperit în cadrul grupului”. Scopul

exerciţiului: menţinerea resurselor actualizate pe parcursul programului de psihocorecţie.

4. Exerciţiul „Urările mele celorlalţi membri ai grupului”. Scopul exerciţiului: susţinerea

reciprocă în dezvoltarea personală ulterioară.

5. Discuţia finală şi feedbackul general.

Anexa 2

Chestionarul “Situaţii psihosociale traumatizante”

Ancheta de mai jos este anonimă . Vă rugăm să indicaţi doar sexul.

A.

1. Cum apreciaţi relaţiile dvoastră cu părinţii :

Cu tatăl :

dificile

tensionate

contradictorii

amicale

călduroase

altele (specificaţi)

Cu mama :

dificile

tensionate

contradictorii

amicale

călduroase

altele (specificaţi)

167

1.1 Există după parerea dvoastră discordie intrafamilială între parinţii Dvoastră

DA

NU

Rar

Cîteodata

Ocazional

Frecvent

Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor discordii asupra stării psiho-

emoţionale a dvoastră

_ +

Negativ la maximum Pozitiv la

maximum

1.2 Unul sau ambii părinţi sint plecaţi peste hotare

DA NU

Unul

Ambii

Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestei situaţii asupra stării psiho-

emoţionale a dvoastră

_ +

Negativ la maximum Pozitiv la

maximum

168

B.

2.1 Unul dintre parinţi are o problemă gravă de sănătate

DA NU

Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestei situaţii asupra stării psiho-

emoţionale a dvoastră

_ +

Negativ la maximum Pozitiv la

maximum

C. Apreciaţi conform scării de mai jos calitatea de comunicare intrafamilială

_ +

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

D.

4.1 Aveti impresia că părinţii vă controlează prea mult activităţile, nu vă oferă destulă

independenţă

Da

Nu

169

Ambii parinţi

Tatal

Mama

Apreciati cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor manifestări asupra stării

psiho-emoţionale a dvoastră

_ +

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

4.3 Aveţi impresia că sinteţi sub o presiune parentală neadecvată care vă stresează

Da

Nu

Din partea ambilor părinţi

Din partea tatălui

Din partea mamei

Apreciati cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor manifestări asupra stării

psiho-emoţionale a dvoastră

_ +

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

4.4 Aveţi impresia ca nu aveţi sustinerea pe care v-o doriti din partea parinţilor

170

Da

Nu

Din partea ambilor parinţi

Din partea tatălui

Din partea mamei

Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor manifestări asupra stării

psiho-emoţionale a dvoastră

_ +

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

E.

5.0 Locuiţi împreuna cu ambii parinţi

DA NU

Doar cu mama,

Doar cu tatal

5.1 Părinţii dvoastră

sînt separaţi

sînt în instanţă de divorţ

sînt divortaţi

sînt recasatoriţi (tatăl sau mama ; ambii)

Apreciati cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor manifestări asupra stării psiho-

emoţionale a dvoastră

_ +

171

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

F.

6.0 Pe parcursul ultimului an v-aţi îndragostit

niciodata

o data,

de doua ori

de mai multe (specificaţi de cite ori)

sinteţi indragostit DA NU

daca Da e reciproc ? DA NU

Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestei situaţii asupra stării psiho-emoţionale a dvoastră

_ +

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

6.1 Pe parcursul ultimului an a-ţi intrerupt o relaţie de dragoste :

niciodata

o dată,

de două ori

de mai multe (specificaţi de cîte ori)

Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor situaţii asupra stării psiho-

emoţionale a dvoastră

_ +

172

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

6.2 Aţi schimbat domiciliul sau viza de reşedinţă

niciodată

o dată

de două ori

de mai multe ori (specificaţi)

6.3 Aţi schimbat şcoala în ultimele 6 luni

DA NU

Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor situaţii asupra stării psiho-

emoţionale a dvoastră

_ +

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

6.4 Aţi fost (sînteţi) victima unui abuz sexual extrafamilial

DA NU

Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor situaţii asupra stării psiho-

emoţionale a dvoastră

_ +

173

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

6.6 Aţi avut experienţe personale traumatizante

aţi fost martorul unui accident rutier care a provocat moartea sau invaliditatea unei

persoane

aţi fost agresat

altele (specificati, facultativ)

Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor situaţii asupra stării psiho-

emoţionale a dvoastră

_ +

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

7.1. Sînteţi mulţumit(ă) de imaginea dvs. corporală (constituţia, înălţimea, aspectul pielii,

greutatea, etc)

DA NU

Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestei situaţii asupra stării psiho-

emoţionale a dvoastră

_ +

174

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

G.

7.0 Aveti impresia ca relaţiile cu semenii sînt dificile

DA NU

Cu semenii de ambele sexe

Cu semenii de acelaş sex

Cu semenii de sex opus

Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestei situaţii asupra stării psiho-

emoţionale a dvoastră

_ +

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

7.1 Aveţi o relatie de discordie (neînţelegere) cu semenii Dvoatră:

DA NU

Cu semenii de ambele sexe RAR OCAZIONAL FRECVENT

Cu semenii de acelaş sex RAR OCAZIONAL FRECVENT

Cu semenii de sex opus RAR OCAZIONAL FRECVENT

Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor situaţii asupra stării psiho-

emoţionale a dvoastră

_ +

175

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

7.2 Aveţi impresia că sinteţi persecutat sau suportaţi o discriminare (nu sînteţi agreat) din

partea semenilor

DA

NU

semenilor de ambele sexe RAR OCAZIONAL FRECVENT

semenilor de acelaş sex RAR OCAZIONAL FRECVENT

semenilor de sex opus RAR OCAZIONAL FRECVENT

Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestei situaţii asupra stării psiho-

emoţionale a dvoastră

_ +

Negativa la maximum Pozitiva la

maximum

7.3 Sinteţi considerat un tulburător al mediului şcolar sau la locul de trai

DA

NU

uneori

rar

citeodata

frecvent

F. Consumati :

176

Alcool DA NU

rar

ocazional

frecvent

Droguri DA NU

rar

ocazional

frecvent

Fumaţi DA NU

rar ocazional frecvent

Anexa 3

Valorile brute la subiecţii incluşi în experimentul constatativ (n=533)

sex vîrsta depresie anxietate alexitimie somatiz.

f 14 3 10 3 28

f 14 4 12 8 28

f 14 4 6 6 22

f 14 6 1 11 31

f 14 5 7 2 20

f 14 7 9 4 22

f 14 8 10 9 18

f 14 6 3 4 21

f 14 7 11 6 31

f 14 7 10 7 23

f 14 8 8 11 34

f 14 7 11 8 29

f 14 8 7 6 35

f 14 9 11 8 18

f 14 9 10 7 31

177

f 14 10 13 6 36

f 14 11 8 6 27

f 14 13 9 10 33

f 14 13 8 11 24

f 14 13 10 6 47

f 14 15 10 12 43

f 14 18 15 9 54

f 14 18 12 10 31

f 14 21 11 9 33

f 14 22 15 12 29

f 14 23 17 8 47

f 14 25 13 9 41

f 15 0 4 4 13

f 15 1 8 3 31

f 15 1 7 4 14

f 15 1 0 5 14

f 15 2 1 7 19

f 15 3 8 2 31

f 15 3 1 3 25

f 15 4 6 9 18

f 15 4 7 4 18

f 15 4 7 8 18

f 15 4 7 8 25

f 15 5 8 5 25

f 15 5 6 7 29

f 15 5 8 5 27

f 15 6 8 7 33

f 15 6 7 6 17

f 15 6 11 7 41

f 15 6 9 10 25

f 15 6 4 8 22

f 15 6 10 7 33

f 15 6 11 7 26

f 15 7 6 5 31

f 15 7 7 6 43

f 15 7 6 8 18

f 15 7 8 7 33

f 15 7 6 4 35

f 15 7 6 6 24

f 15 7 10 5 28

f 15 7 6 6 29

f 15 7 10 8 26

178

f 15 8 9 6 31

f 15 8 7 6 37

f 15 8 10 6 34

f 15 8 10 6 47

f 15 8 10 6 40

f 15 8 8 5 27

f 15 8 8 8 31

f 15 8 5 9 19

f 15 8 8 5 34

f 15 9 10 5 29

f 15 9 13 2 34

f 15 9 4 7 18

f 15 9 8 4 34

f 15 9 10 7 32

f 15 10 9 10 25

f 15 10 4 4 31

f 15 10 8 9 21

f 15 10 11 5 25

f 15 10 11 8 34

f 15 10 8 4 45

f 15 10 13 10 42

f 15 11 9 8 38

f 15 11 11 8 38

f 15 11 11 9 33

f 15 11 2 2 37

f 15 11 7 6 35

f 15 11 7 4 45

f 15 11 12 10 38

f 15 11 5 11 22

f 15 12 14 7 41

f 15 13 9 8 37

f 15 13 9 12 35

f 15 13 9 9 30

f 15 13 9 6 21

f 15 13 12 6 25

f 15 14 12 8 31

f 15 14 11 8 39

f 15 14 11 6 42

f 15 15 7 6 42

f 15 15 10 4 43

f 15 15 6 10 21

f 15 15 12 10 46

179

f 15 15 13 9 32

f 15 15 10 4 26

f 15 15 11 9 25

f 15 15 11 9 52

f 15 16 11 11 23

f 15 16 10 9 46

f 15 16 15 8 56

f 15 16 12 5 49

f 15 17 12 12 43

f 15 17 5 9 47

f 15 17 12 8 44

f 15 17 10 10 38

f 15 17 6 5 25

f 15 17 12 7 35

f 15 17 11 2 45

f 15 19 12 4 48

f 15 19 11 12 38

f 15 20 9 8 41

f 15 20 10 12 31

f 15 21 13 9 41

f 15 21 11 5 47

f 15 23 13 6 68

f 15 24 15 12 38

f 15 25 12 9 49

f 15 25 11 10 45

f 15 25 13 10 45

f 15 25 14 10 51

f 15 27 8 9 44

f 15 35 15 9 44

f 15 38 15 10 38

f 15 40 15 10 40

f 17 1 5 5 17

f 17 1 6 6 29

f 17 1 6 5 20

f 17 2 8 7 25

f 17 3 8 7 30

f 17 3 8 11 35

f 17 3 9 9 19

f 17 3 8 3 24

f 17 3 7 4 30

f 17 4 4 4 23

f 17 5 9 8 40

180

f 17 5 7 8 37

f 17 5 8 6 35

f 17 5 9 3 35

f 17 5 8 4 24

f 17 6 8 6 25

f 17 6 7 5 31

f 17 7 4 8 26

f 17 7 9 8 34

f 17 8 7 9 46

f 17 8 7 7 38

f 17 8 7 5 30

f 17 9 4 10 24

f 17 9 7 11 44

f 17 9 9 7 36

f 17 9 13 4 30

f 17 11 8 5 31

f 17 12 14 7 39

f 17 12 13 7 35

f 17 13 13 5 43

f 17 13 11 8 37

f 17 14 12 3 27

f 17 14 11 6 32

f 17 14 11 11 32

f 17 14 10 7 42

f 17 15 10 7 41

f 17 16 16 6 36

f 17 18 14 3 52

f 17 20 10 7 28

f 17 20 12 10 37

f 17 22 7 6 38

f 17 23 10 9 41

f 17 27 9 7 43

f 17 36 17 9 43

f 18 0 7 6 18

f 18 1 3 5 27

f 18 1 6 4 31

f 18 1 5 2 31

f 18 2 7 3 23

f 18 2 11 6 27

f 18 3 7 11 36

f 18 3 6 4 25

f 18 3 6 7 36

181

f 18 3 8 5 28

f 18 3 9 3 32

f 18 3 3 6 13

f 18 3 10 5 36

f 18 3 8 7 19

f 18 4 8 6 29

f 18 4 6 10 20

f 18 5 9 8 32

f 18 5 15 7 40

f 18 6 6 7 16

f 18 6 6 6 32

f 18 6 7 9 21

f 18 7 5 9 17

f 18 7 7 5 35

f 18 7 8 6 42

f 18 7 12 14 36

f 18 7 9 8 38

f 18 7 8 7 40

f 18 7 7 4 28

f 18 7 10 12 36

f 18 7 7 3 38

f 18 7 4 5 27

f 18 8 7 7 41

f 18 8 7 7 40

f 18 8 8 7 33

f 18 8 11 6 47

f 18 8 12 8 34

f 18 8 8 4 34

f 18 8 8 5 34

f 18 8 7 8 36

f 18 8 10 8 46

f 18 9 9 8 37

f 18 9 8 4 33

f 18 9 7 4 23

f 18 9 11 5 24

f 18 9 9 7 36

f 18 10 5 7 33

f 18 10 12 9 44

f 18 11 10 7 35

f 18 11 8 5 49

f 18 11 7 7 32

f 18 11 8 7 28

182

f 18 12 8 7 37

f 18 12 9 4 53

f 18 12 5 4 31

f 18 13 8 5 31

f 18 13 12 6 43

f 18 13 13 8 45

f 18 13 14 7 45

f 18 13 10 6 35

f 18 14 9 5 33

f 18 14 7 10 27

f 18 15 8 6 41

f 18 15 8 8 28

f 18 15 8 9 38

f 18 15 11 6 42

f 18 15 14 11 32

f 18 15 14 10 64

f 18 15 9 5 31

f 18 16 14 6 43

f 18 16 12 7 47

f 18 16 12 9 38

f 18 16 6 8 51

f 18 16 12 5 37

f 18 16 9 7 33

f 18 16 13 2 47

f 18 17 12 4 46

f 18 17 8 8 45

f 18 17 6 8 29

f 18 17 11 5 49

f 18 18 16 9 43

f 18 18 13 6 36

f 18 19 11 4 43

f 18 19 11 8 53

f 18 19 9 5 37

f 18 19 9 12 46

f 18 20 10 4 40

f 18 20 9 10 36

f 18 20 12 8 49

f 18 22 15 10 44

f 18 23 10 3 48

f 18 25 11 6 42

f 18 25 17 6 55

f 18 30 21 5 53

183

m 14 0 7 10 24

m 14 3 6 10 14

m 14 4 10 8 24

m 14 4 12 4 43

m 14 4 9 6 61

m 14 4 8 7 17

m 14 5 11 9 32

m 14 5 7 10 17

m 14 6 10 10 34

m 14 6 10 7 25

m 14 6 10 11 42

m 14 7 5 7 13

m 14 9 11 13 28

m 14 9 10 11 27

m 14 10 11 7 48

m 14 10 8 10 25

m 14 11 7 8 23

m 14 11 7 8 36

m 14 12 8 8 35

m 14 12 9 7 29

m 14 13 17 8 26

m 14 13 10 8 46

m 14 16 5 4 26

m 14 22 7 14 36

m 15 1 8 10 31

m 15 1 4 7 15

m 15 2 8 8 26

m 15 2 6 4 14

m 15 2 6 6 13

m 15 2 7 5 18

m 15 2 9 8 28

m 15 2 4 5 19

m 15 2 6 8 27

m 15 3 8 8 18

m 15 3 6 7 19

m 15 3 6 9 17

m 15 3 5 4 21

m 15 3 0 6 22

m 15 3 6 8 17

m 15 3 6 8 30

m 15 4 5 9 18

m 15 4 7 7 26

184

m 15 4 10 6 27

m 15 4 2 6 24

m 15 4 9 7 24

m 15 4 3 7 26

m 15 5 7 6 21

m 15 5 10 7 20

m 15 5 6 8 24

m 15 5 5 4 15

m 15 5 9 8 23

m 15 5 7 7 24

m 15 5 9 11 20

m 15 5 9 11 26

m 15 5 6 7 18

m 15 5 9 7 28

m 15 6 6 10 21

m 15 6 8 10 25

m 15 6 6 10 19

m 15 6 10 4 23

m 15 6 8 4 35

m 15 6 8 8 16

m 15 6 7 7 35

m 15 6 7 8 27

m 15 6 4 7 13

m 15 6 8 6 38

m 15 6 11 12 26

m 15 7 6 7 25

m 15 7 9 10 24

m 15 7 8 11 25

m 15 7 9 7 24

m 15 7 10 8 24

m 15 8 7 9 26

m 15 8 8 6 31

m 15 8 12 10 38

m 15 8 9 6 25

m 15 8 8 12 41

m 15 8 3 4 33

m 15 8 9 10 38

m 15 9 10 7 21

m 15 9 6 7 20

m 15 9 5 8 34

m 15 9 8 4 22

m 15 9 5 6 32

185

m 15 9 8 7 27

m 15 9 9 8 26

m 15 9 10 8 36

m 15 9 8 11 31

m 15 9 12 7 33

m 15 9 8 4 30

m 15 9 9 6 15

m 15 9 7 3 25

m 15 10 8 10 17

m 15 10 12 7 23

m 15 10 7 16 34

m 15 11 13 8 33

m 15 11 11 8 45

m 15 11 11 4 42

m 15 11 11 8 37

m 15 11 8 8 35

m 15 11 5 13 19

m 15 11 7 6 29

m 15 11 8 9 23

m 15 12 10 12 42

m 15 12 10 7 45

m 15 13 11 9 20

m 15 13 6 12 15

m 15 13 8 9 29

m 15 14 8 5 21

m 15 14 7 9 28

m 15 14 11 6 41

m 15 14 10 8 25

m 15 15 8 7 30

m 15 15 13 7 39

m 15 15 9 2 26

m 15 16 7 11 21

m 15 16 4 10 26

m 15 17 15 9 40

m 15 17 15 10 53

m 15 17 8 11 36

m 15 18 10 9 44

m 15 18 11 9 46

m 15 19 9 12 26

m 15 19 16 3 43

m 15 19 8 4 29

m 15 20 11 9 34

186

m 15 22 14 9 53

m 15 22 11 12 41

m 15 23 9 8 16

m 15 26 9 12 52

m 17 0 5 7 15

m 17 2 5 10 32

m 17 2 1 7 19

m 17 2 8 10 29

m 17 3 6 8 19

m 17 3 5 9 18

m 17 3 4 7 23

m 17 5 9 10 34

m 17 6 9 11 25

m 17 6 9 11 28

m 17 7 7 6 26

m 17 7 7 11 21

m 17 7 7 9 24

m 17 7 9 8 23

m 17 8 7 4 23

m 17 8 14 3 39

m 17 8 6 12 23

m 17 8 4 8 17

m 17 8 6 6 29

m 17 8 7 11 30

m 17 8 7 7 33

m 17 9 4 6 27

m 17 9 9 7 23

m 17 9 7 8 26

m 17 9 7 6 21

m 17 9 9 5 38

m 17 9 6 4 24

m 17 10 11 9 40

m 17 10 3 7 18

m 17 10 10 8 24

m 17 10 4 8 28

m 17 10 10 9 35

m 17 11 7 5 26

m 17 13 9 4 42

m 17 14 9 9 27

m 17 15 6 13 28

m 17 18 10 7 34

m 17 18 14 9 20

187

m 17 19 11 12 36

m 17 19 9 11 21

m 17 24 11 6 30

m 18 0 5 7 14

m 18 0 5 6 33

m 18 0 6 6 12

m 18 1 5 5 18

m 18 1 8 6 20

m 18 2 7 12 29

m 18 2 4 5 17

m 18 2 1 2 19

m 18 2 9 8 24

m 18 3 8 11 25

m 18 3 6 8 18

m 18 3 5 8 20

m 18 3 6 9 21

m 18 3 8 10 20

m 18 3 9 11 29

m 18 4 10 6 22

m 18 4 8 7 32

m 18 4 7 3 21

m 18 4 6 10 29

m 18 4 6 7 15

m 18 4 4 4 21

m 18 4 5 5 21

m 18 4 5 7 29

m 18 4 9 9 25

m 18 4 5 10 22

m 18 4 8 8 34

m 18 4 7 8 22

m 18 4 3 7 24

m 18 4 6 9 31

m 18 5 3 9 30

m 18 5 9 11 36

m 18 5 7 7 16

m 18 5 7 7 20

m 18 5 8 7 27

m 18 5 6 6 18

m 18 5 10 10 20

m 18 5 10 7 25

m 18 5 7 4 23

m 18 6 6 9 23

188

m 18 6 7 11 42

m 18 6 10 7 28

m 18 6 7 3 20

m 18 6 5 9 43

m 18 6 9 9 26

m 18 6 8 11 32

m 18 6 10 7 39

m 18 6 6 4 21

m 18 6 12 8 30

m 18 7 11 3 24

m 18 7 10 6 30

m 18 7 7 7 24

m 18 8 6 7 33

m 18 8 8 12 22

m 18 8 13 8 37

m 18 8 10 8 24

m 18 8 6 9 30

m 18 8 10 7 36

m 18 8 5 10 26

m 18 9 6 10 27

m 18 9 4 6 20

m 18 9 7 5 18

m 18 9 7 7 27

m 18 9 8 8 18

m 18 10 12 9 39

m 18 10 9 5 19

m 18 10 7 8 29

m 18 11 9 10 27

m 18 11 6 5 27

m 18 11 9 6 25

m 18 11 9 7 35

m 18 11 6 7 24

m 18 11 7 9 32

m 18 11 8 8 26

m 18 11 9 9 30

m 18 12 14 12 36

m 18 12 7 4 37

m 18 13 10 8 19

m 18 13 11 9 29

m 18 13 9 10 41

m 18 14 8 7 30

m 18 14 5 8 28

189

m 18 15 14 10 39

m 18 15 8 7 60

m 18 15 10 10 41

m 18 16 10 9 30

m 18 16 11 8 50

m 18 17 14 10 40

m 18 17 10 9 43

m 18 17 14 10 49

m 18 19 9 13 51

m 18 21 9 8 41

m 18 21 9 8 30

m 18 22 10 10 35

m 18 24 8 11 43

m 18 36 8 8 24