110
D I N A M I C A P E R S O N A L I T Ă Ţ I I Prof.univ.dr. MIHAI GOLU Editura Geneze, 1993 INTRODUCERE Complexitatea extraordinară a fenomenului „personalitate” a constituit, pe de o parte, un obstacol serios în calea unei cercetări sistematice şi riguroase, iar pe de altă parte, cauza diversităţii mai mult sau mai puţin tranşante, categorice, a orientărilor şi teoriilor descriptiv-explicative. Deşi preocupări şi lucrări care poartă chiar în titlul lor termenul „personalitate” pot fi consemnate încă din secolul al XVIII-lea, de elaborarea unei „personologii” sau a unei ştiinţe integrate a personalităţii se poate vorbi începând abia cu deceniul al treilea al secolului nostru. Neexistând însă un consens unanim al cercetătorilor în definirea conceptului de „personalitate”, procesul de constituire a acestei ştiinţe unitare este departe de a fi încheiat, ceea ce face ca atât în prezentările teoretice cât şi în activitatea practică – în clinică, şcoală, orientare şi selecţie profesională etc. – să avem de a face cu predominarea unuia sau altuia dintre modelele parţiale existente. În principiu, în studiul personalităţii pot fi relativ delimitate patru orientări principale, cărora se subsumează diferitele puncte de vedere şi teorii particulare, şi anume: - orientarea biologistă (se întemeiază pe teza despre procesul de formare a speciilor prin selecţia naturală (Darwin) şi pe conceptul despre Id (sine) ca sumă a pulsiunilor, tendinţelor şi instinctelor ancestrale înnăscute (Freud); - orientarea experimentalistă (se sprijină pe teoria darwinistă a importanţei mediului ambiant în organizarea şi determinarea comportamentului şi pe conceptul Ego elaborat de Freud); - orientarea psihometrică (se bazează pe teza lui Darwin cu privire la variabilitatea intraspecifică şi pe ideea raportului conflictual dintre inconştient şi conştient formulată de Freud); - orientarea socioculturală şi antropologică (revendică teza lui Darwin despre „supravieţuirea celui mai bine dotat” şi conceptul freudian Super Ego. Toate acestea îşi află originea în teoria darwinistă şi psihanaliza freudiană. Între cele două surse primare se interpun influenţele care au derivat de la ele – neodarwiniste şi neofreudiste – care, în abordările şi elaborările teoretice individuale, capătă accente şi ponderi diferite (J. Wiggins, K.Ed. Renner, R. Rose, 1971, Hall şi G. Lindzey, 1970). a. Orientarea biologistă se caracterizează în esenţă prin tendinţa dominantă de a construi „evenimentele” ce formează obiectul de studiu al psihologiei personalităţii în termenii interacţiunilor dintre experienţa timpurie (primară), zestrea genetică şi background-ul evolutiv al organismului (P.J. Williams, 1960). Interacţiunea reciprocă a comportamentului cu baza lui biologică este nucleul central al acestei orientări. Comportamentul unui organism poate fi înţeles numai ca rezultat al istoriei interacţiunii constituţional-experienţiale a lui. Toate trăsăturile personalităţii derivă astfel din interacţiunea constituţiei biologice cu experienţa socială. Din perspectiva orientării biologiste, comportamentul uman trebuie abordat în aceeaşi măsură şi cu aceleaşi metode ca şi comportamentul oricărui alt organism viu (principiul omogenizării metodologice). Esenţială pentru această orientare este admiterea caracterului unic al individualităţi umane, variabilitatea 1

DINAMICA PERSONALITATII

Embed Size (px)

DESCRIPTION

dinamica personalitatii

Citation preview

Page 1: DINAMICA PERSONALITATII

D I N A M I C A P E R S O N A L I T Ă Ţ I IProf.univ.dr. MIHAI GOLU

Editura Geneze, 1993

INTRODUCEREComplexitatea extraordinară a fenomenului „personalitate” a constituit, pe de o parte, un obstacol serios în calea unei

cercetări sistematice şi riguroase, iar pe de altă parte, cauza diversităţii mai mult sau mai puţin tranşante, categorice, a orientărilor şi teoriilor descriptiv-explicative. Deşi preocupări şi lucrări care poartă chiar în titlul lor termenul „personalitate” pot fi consemnate încă din secolul al XVIII-lea, de elaborarea unei „personologii” sau a unei ştiinţe integrate a personalităţii se poate vorbi începând abia cu deceniul al treilea al secolului nostru. Neexistând însă un consens unanim al cercetătorilor în definirea conceptului de „personalitate”, procesul de constituire a acestei ştiinţe unitare este departe de a fi încheiat, ceea ce face ca atât în prezentările teoretice cât şi în activitatea practică – în clinică, şcoală, orientare şi selecţie profesională etc. – să avem de a face cu predominarea unuia sau altuia dintre modelele parţiale existente.

În principiu, în studiul personalităţii pot fi relativ delimitate patru orientări principale, cărora se subsumează diferitele puncte de vedere şi teorii particulare, şi anume:

- orientarea biologistă (se întemeiază pe teza despre procesul de formare a speciilor prin selecţia naturală (Darwin) şi pe conceptul despre Id (sine) ca sumă a pulsiunilor, tendinţelor şi instinctelor ancestrale înnăscute (Freud);

- orientarea experimentalistă (se sprijină pe teoria darwinistă a importanţei mediului ambiant în organizarea şi determinarea comportamentului şi pe conceptul Ego elaborat de Freud);

- orientarea psihometrică (se bazează pe teza lui Darwin cu privire la variabilitatea intraspecifică şi pe ideea raportului conflictual dintre inconştient şi conştient formulată de Freud);

- orientarea socioculturală şi antropologică (revendică teza lui Darwin despre „supravieţuirea celui mai bine dotat” şi conceptul freudian Super Ego.

Toate acestea îşi află originea în teoria darwinistă şi psihanaliza freudiană.Între cele două surse primare se interpun influenţele care au derivat de la ele – neodarwiniste şi neofreudiste – care, în

abordările şi elaborările teoretice individuale, capătă accente şi ponderi diferite (J. Wiggins, K.Ed. Renner, R. Rose, 1971, Hall şi G. Lindzey, 1970).

a. Orientarea biologistă se caracterizează în esenţă prin tendinţa dominantă de a construi „evenimentele” ce formează obiectul de studiu al psihologiei personalităţii în termenii interacţiunilor dintre experienţa timpurie (primară), zestrea genetică şi background-ul evolutiv al organismului (P.J. Williams, 1960).

Interacţiunea reciprocă a comportamentului cu baza lui biologică este nucleul central al acestei orientări. Comportamentul unui organism poate fi înţeles numai ca rezultat al istoriei interacţiunii constituţional-experienţiale a lui. Toate trăsăturile personalităţii derivă astfel din interacţiunea constituţiei biologice cu experienţa socială. Din perspectiva orientării biologiste, comportamentul uman trebuie abordat în aceeaşi măsură şi cu aceleaşi metode ca şi comportamentul oricărui alt organism viu (principiul omogenizării metodologice). Esenţială pentru această orientare este admiterea caracterului unic al individualităţi umane, variabilitatea avându-şi originea atât în interiorul speciilor cât şi în interiorul individului (J. Langer, 1969; Lazarus şi Folkman, 1982). În cadrul orientării analizate se acordă o atenţie majoră evidenţierii diferenţelor individuale în comportament şi dezvăluirii cauzelor şi mecanismelor lor. Supoziţia că diferenţele existente în constituţia biologică contribuie la variabilitatea comportamentelor conduce la identificarea şi desprinderea determinaţiilor bioconstituţionale majore. Diferenţele genetice şi diferenţele în experienţa primară, în măsura în care generează variabilitatea biologică, dobândesc, de asemenea, o importanţă de prim ordin în cadrul orientării date.

O populaţie care se reproduce pe cale sexuală poate fi privită ca o populaţie de gene – un pool genetic în interiorul mulţimii date. Evoluţia ne apare atunci ca o modificare în compoziţia pool-ului genetic de-a lungul timpului. Presiunile ambientale de selecţie acţionează continuu asupra pool-ului genetic şi întrucât mediul ambiant se află într-o permanentă schimbare, pool-ul genetic trebuie să suporte o modificare similară. Modificarea în pool-ul genetic este favorizată de variaţia structurală şi comportamentală rezultă din mutaţiile genetice, recombinaţiile şi interacţiunile genelor. Cel mai important mecanism prin care se modifică frecvenţele genice este selecţia naturală; variantele care sporesc probabilitatea de supravieţuire şi adaptare tind să fie conservate de populaţie, iar cele care diminuează această probabilitate tind să fie eliminate. Selecţia diferenţială a genotipurilor prin efectele ei ambientale se aplică nu numai morfologiei (structurii organismului), ci şi comportamentelor organismelor, existând o continuă intersecţiune între comportament şi baza lui biologică , astfel încât comportamentul este atât cauză, cât şi consecinţă a modificării frecvenţelor genice (Kuo, 1967; Proshanski, Ittelson şi Livlin, 1970).

Abordarea biologică a personalităţii începe prin formularea aserţiunii potrivit căreia omul este, din punct de vedere biologic, o entitate unică, rezultând din unicitatea genică a fiecărui individ. După cum a demonstrat Williams încă din 1956, diferenţele bioconstituţionale între indivizi, între organele şi subsistemele ce alcătuiesc organismul uman sunt atât de pregnante, încât trebuie admis în mod necesar că ele vor genera diferenţe semnificative în sfera relaţionării cu mediul şi, implicit, în structurarea profilului şi trăsăturilor de personalitate.

Consecinţa metodologică ce derivă de aici rezidă în aceea că, pentru a dezvălui şi formula nişte legi generale, aplicabile organismului sau individului „tipic” sau „populaţional” este necesară investigarea unui număr mare de cazuri particulare (indivizi concreţi). Dar cum inducţia nu este niciodată completă, nu se pot formula legi generale absolute (valabile

1

Page 2: DINAMICA PERSONALITATII

şi verificabile la nivelul fiecărui individ real), psihologia personalităţii fiind astfel nevoită să îşi relativizeze de fiecare dată generalităţile sale.

Neconcordanţa rezultatelor obţinute de diverşi cercetători în acest domeniu se doreşte nu numai deosebirilor subtile în procedura de investigaţie, în aparatura sau tehnica folosită, ci şi diferenţelor obiective existente între loturile (eşantioanele) studiate, chiar dacă acestea aparţin unei populaţii de aceeaşi etnie sau rasă.

Ipoteza uniformităţii, mult vehiculată în psihologia americană (Bandura, 1969; Anastasi, 1979), potrivit căreia diferiţi indivizi sunt afectaţi în mod egal de experienţa comună, rămâne o simplă speculaţie, lipsită de o confirmare faptic-experimentală serioasă.

Orientarea biologistă afirmă, dimpotrivă, că indivizii nu sunt afectaţi în mod uniform de experienţa a cărei influenţă o suportă, ci mai degrabă efectele experienţei sunt modificate întotdeauna în organismul în care ea se petrece (J.R. Vole şi C.A. Vole, 1969).

În cadrul acestei orientări, mai mult decât în cazul celorlalte, nu poate fi însă ocolită problema cea mai spinoasă a psihologiei din totdeauna, anume: ce este ereditar şi ce este dobândit în structura de ansamblu a sistemului personalităţii? Răspunsul la această întrebare rămâne însă incert, formularea lui necesitând încă cercetări de durată. Se admite însă că deşi genotipul rămâne fix, expresia lui în comportament se modifică semnificativ pe măsura dezvoltării, a învăţării şi a variaţiei ambientale. Deşi ambianţa nu afectează în mod direct genele, ea poate şi trebuie să influenţeze exprimarea lor în comportamentul observabil. Fireşte, comportamentul nu este moştenit, ereditar. Conţinutul repertoriului comportamentului uman (ce anume face individul în contextul influenţelor şi solicitărilor externe) este esenţialmente rezultatul experienţei şi al învăţării. Un anumit mod sau stil de viaţă nu se moşteneşte, ci se învaţă, adică se dobândeşte treptat în cursul evoluţiei ontogenetice. Zestrea ereditară specifică poate facilita sau, respectiv, frâna elaborarea sau învăţarea unui pattern comportamental sau a altuia. În ultimă instanţă, se impune concluzia că variabilitatea totală în comportament poate fi partiţionată în trei componente: componenta datorată mediului şi componenta datorată interacţiunii ereditate-mediu. O asemenea împărţire, deşi pare utilă pentru facilitarea investigaţiei şi a diagnosticării concrete, metodologic este hazardată şi ascunde în sine pericolul absolutizării.

În măsura în care personalitatea este un sistem hiperintegrat (cel puţin nouă aşa ne apare), între componentele sale realizându-se o interacţiune şi intercondiţionare totală, „totul legându-se cu totul”, se impune ca atât în diagnosticare, cât şi în interpretarea teoretică şi în terapie să ne raportăm şi să ţinem pe cât posibil sub control ambii factori, atât ereditatea cât şi mediul.

Un aport important în afirmarea şi dezvoltarea orientării biologiste în studiul personalităţii îl au şi cercetările desfăşurate în ultimele două-trei decenii asupra specializării funcţionale a emisferelor cerebrale (Miller, 1972;Milner, 1974; Gazzaniga, 1979).

Constatarea şi demonstrarea experimentală a faptului că, funcţional, cele două emisfere constituie două sisteme distincte, cea stângă fiind specializată în prelucrarea şi integrarea secvenţial-serială a informaţiei, în realizarea structurilor verbal-semantice complexe şi a constructelor conceptuale general-abstracte, iar cea dreaptă în integrarea configuraţional-globală a informaţiei, în realitatea reprezentărilor şi experienţei spaţiale, a constructelor intuitiv-imagistice, a structurilor verbale şi a calculelor numerice simple, au deschis o perspectivă nouă şi în psihologia personalităţii. În primul rând, modul de organizare psihică internă a sistemului personalităţii tinde să fie explicat pe baza principiului lateralizării cerebrale şi al complementarităţii funcţiilor interemisferice. În al doilea rând, tipul de personalitate şi stilul comportamental sunt deduse din principiul dominaţiei funcţional-reglatorii a unei emisfere cerebrale asupra celeilalte, însăşi fenomenologia psihiatrică fiind revizuită prin prisma specializării interemisferice, delimitându-se o psihopatologie a emisferei stângi (de ex. tulburările de tip schizo) şi o psihopatologie a emisferei drepte (ex. tulburările de tip maniaco-depresiv). (M. Gazzaniga,1979; A. Gruziller, 1980)

Concluzionând, putem formula următoarele aprecieri metodologice cu privire la orientarea biologistă: circumscrie şi subordonează întreaga organizare psiho-comportamentală a omului, structurii lui morfofuncţionale,

interacţiunii somei cu mediul ambiant; accentuează rolul motivelor primare, naturale în devenirea personalităţii şi priveşte fenomenele de dezadaptare

(psihopatologică) ca efect al conflictului direct sau indirect dintre aceste motive şi sistemele restricţional-cenzurale impuse socio-cultural;

supralicitează experienţa timpurie – pre şi postnatală – în trasarea traiectoriei generale a evoluţiei ulterioare a personalităţii şi în determinarea predispoziţiilor latente pentru diferite genuri de tulburări psihice;

reduce lista trăsăturilor de personalitate şi, implicit, sfera analizei la cele considerate primare – dependenţa, agresivitatea, sexualitatea etc. (Wiggins, et al., 1971).Trebuie să recunoaştem însă că, în pofida caracterului ei limitat, orientarea biologică oferă un stoc de date şi aduce în

atenţie o serie de aspecte şi probleme care nu pot lipsi dintr-o teorie explicativă unitară şi exhaustivă a personalităţii.

b. Orientarea experimentalistă s-a conturat pe baza aserţiunii că indivizii trebuie studiaţi şi interpretaţi în termenii unor procese psihice relativ uniforme, generate de aceleaşi legi. Fiecare persoană funcţionează psihologic în acelaşi fel. Experienţele îşi lasă impactul lor după legi mai mult sau mai puţin exacte, ce pot fi relevate şi formulate pe baza unor experimente de laborator adecvat concepute şi controlate. A înţelege mecanismele bazale ale comportamentului înseamnă a înţelege trecerea de la experienţele anterioare la o structură internă organizată, care îşi află expresia în comportamentele observabile ale persoanei.

2

Page 3: DINAMICA PERSONALITATII

Obiectivul orientării experimentaliste îl constituie nu atât catalogarea diferenţelor dintre comportamentele indivizilor, cât mai ales urmărirea modului în care se constituie comportamentul în general (Lorenz, 1966; Kuo, 1967; Magnusson şi Statin, 1981).

Trei tipuri de comportamente formează domeniul de investigaţie în cadrul orientării experimentaliste:1. procesele de învăţare, deoarece o mare parte a caracteristicilor şi trăsăturilor personalităţii sunt dobândite;2. procesele percepţiei, pe temeiul că ele ne permit să înţelegem cum sunt captate selectiv şi interpretate evenimentele

din lumea externă;3. procesele cognitive superioare, în care se dezvăluie specificul gândirii, al planificării şi al modului specific uman de a

proceda în vederea atingerii şi realizării scopurilor. Fiecare persoană reprezintă în sine suma unică a ceea ce a învăţat, a perceput şi a organizat conceptual în plan intern.

Similitudinile principale între indivizi se regăsesc în procesele prin intermediul cărora este achiziţionat conţinutul informaţional unic al fiecăruia. Sarcina cercetării ştiinţifice rezidă în a formula un set de principii generale care să specifice cum sunt învăţate răspunsurile, cum sunt organizate percepţiile şi cum se desfăşoară procesele psihice superioare.

Din punctul de vedere al psihologiei experimentale generale, nivelul cel mai propriu de descriere a comportamentului îl reprezintă mecanismele prin intermediul cărora experienţele sau acţiunile îşi definesc efectele lor. Individul învaţă să fie ceea ce este, „Eul” şi „Sinele” este o colecţie de experienţe care îşi găsesc organizarea în interiorul persoanei şi, eventual, expresia în comportament prin intermediul proceselor uniforme de învăţare, percepţie şi cogniţie.

Relaţia dintre personalitate şi psihologia experimentală a fost foarte tranşant formulată de Sanford: „Studiul personalităţii este studiul modului în care oamenii devin ceea ce ei sunt. Fireşte, oamenii diferă pe un registru foarte întins în ceea ce au învăţat:fiecare persoană este deci, unică. Dar toţi au învăţat în concordanţă cu aceleaşi legi generale” (Sanford, 1963, p. 567). Accentul se pune pe ceea ce a fost învăţat, dar este de presupus că funcţionarea sau comportarea personalităţii în momentul dat – asimilarea noilor experienţe, stăpânirea tensiunilor conflictuale etc. – sunt în concordanţă cu legile generale ale psihologiei. Esenţialul constă în aceea că nu există legi ale personalităţii care să funcţioneze separat sau în afara legilor psihologiei (R.B. Cattell, 1971).

Într-un astfel de context, studiul personalităţii este inseparabil de procedeele şi metodele psihologiei experimentale generale.

Trebuie subliniat faptul că, în cadrul orientării experimentaliste, în ultimul deceniu, a luat o mare dezvoltare psihologia cognitivă, care plasează tot mai mult accentul de la studiul afectivităţii şi motivaţiei spre cel al cogniţiei, al modului în care se utilizează sistemele de cunoştinţe, prin intermediul cărora omul înţelege şî interpretează lumea, adoptă decizii, face planuri, rezolvă probleme etc. (H. Simon, 1980; Simon şi Chang, 1988).

Disfuncţiile şi tulburările psihocomportamentale sunt puse nu atât pe seama tensiunilor şi conflictelor din afara vieţii emoţionale şi a motivaţiei, cât mai ales pe seama erorilor şi discordanţelor în cunoaşterea, evaluarea şi interpretarea situaţiilor şi evenimentelor. De aici şi recomandarea ca în activitatea psihoterapeutică atenţia principală să fie îndreptată asupra elaborării unor modele cognitiv-interpretative cu funcţie compensatorie, care să atenueze stările tensionale şi conflictuale (Lazarus, 1976; Pervin, 1978).

Tehnicile psihoterapeutice care s-au dezvoltat în cadrul orientării experimentaliste, respectiv, decondiţionarea şi învăţarea negativă, au fost pe deplin validate în practică prin eficienţa lor deosebită în tulburările de comportament şi în nevroze.

c. Orientarea psihometrică se centrează pe studiul trăsăturilor, exprimabile sub forma unor liste de atribute ce caracterizează persoana individuală în cadrul unei situaţii. Spre deosebire de cea experimentalistă, unde măsurarea avea un caracter dinamic şi orientativ, în orientarea psihometrică aceasta dobândeşte un caracter static şi standardizat, efectuându-se pentru toţi subiecţii în aceleaşi condiţii şi respectând riguros prescripţiile şi etaloanele stabilite.

Motivarea metodologică pe care o invocă reprezentanţii acestei orientări (Hall şi Lindzey, 1970; Pervin, 1978), rezidă în constatarea empirică potrivit căreia, atunci când ne descriem pe noi înşine sau când descriem pe alţii, recurgem cel mai frecvent la utilizarea unor adjective (atribute): calm, prietenos, onest, conştiincios, independent etc. aceşti termeni reflectă anumite relaţii ale personalităţii, pe care le-am desprins din comportament. Procesul de extragere a unor asemenea calităţi din comportamentul unui individ este denumit atribuire. Dar care sunt regulile şi condiţiile care ghidează această atribuire şi la ce anume din organizarea personalităţii se referă ea? În primul rând, trebuie să recunoaştem că orice atribuire de trăsături se bazează pe compararea unui individ cu alţii. Nu există un standard absolut pentru nici o categorie (variabilă) calitativă, astfel că, pentru a formula aserţiunea că „x este avar”, de exemplu, trebuie să-l raportăm la alte persoane sau la un standard sau normă pentru avariţie, stabilite pentru oamenii contextului sociocultural dat. astfel, atribuirea trăsăturilor se face întotdeauna cu referire la deosebirile individuale dintre oameni. În al doilea rând, trebuie specificat că însuşirile sau calităţile pe care le evocă atribuirea unei trăsături sunt suficient de distincte pentru a permite deosebirea lor de alte calităţi.

Finalmente, în orientarea psihometrică, apare ca implicită supoziţia că însuşirile atribuite unei persoane sunt efectiv proprii acestei persoane şi că ele au fost observate în mai multe ocazii, iar nu doar într-una singură. Pentru a caracteriza pe cineva ca „avar” trebuie ca „elementele” avariţiei să se fi manifestat într-o varietate de comportamente ale sale şi în multe situaţii diferite (observăm deci că, variind situaţiile şi comportamentele, trăsătura rămâne relativ constantă).

În sfera personalităţii, măsurarea poate fi concepută ca un set de reguli care guvernează asocierea unor atribute cu anumite comportamente. Abordarea psihometrică accentuează în mod deosebit pe cuantificarea şi manipularea statistică a observaţiilor asupra atributelor comportamentului. Întrucât este necesară cooperarea indivizilor între ei, fiecare calitate sau trăsătură trebuie gradată şi dispusă pe o scală. După cum se ştie, tipurile de scale diferă în funcţie de natura trăsăturilor

3

Page 4: DINAMICA PERSONALITATII

măsurate şi de scopul concret al cercetării: scale continui şi scale discrete, scale unipolare şi bipolare, scale cu intervale egale (numerice) şi scale ordinale etc.

Cât priveşte trăsăturile, acestea sunt constructe care se referă la diferenţele durabile şi identificările dintre oameni. Diferenţele individuale constituie evenimentele primare ale studiului personalităţii şi aproape toate orientările tind să dea seama de ele, folosind un sistem constatativ sau altul. Orientarea psihometrică desprinde o clasă particulară a unor asemenea evenimente şi le construieşte în concordanţă cu un set de principii logice care diferă de cele folosite de celelalte orientări pe care le vom prezenta mai departe. Aceste principii sunt bazate pe constructele care privesc covariaţia, stabilitatea, structura şi dinamica atributelor comportamentale.

O trăsătură este privită ca o mulţime de componente care tind să covarieze (să fie corelate) într-o manieră relativ constantă, în decursul timpului, în grupe de indivizi şi în variate situaţii, în care un individ dă structura personalităţii lui. Structura este de obicei dedusă din corelarea trăsăturilor la un mare eşantion de indivizi. Unele trăsături corelează puternic, altele mai slab, iar altele nu corelează deloc. Patternul trăsăturilor corelabile şi necorelabile permite verificarea dimensiunilor majore ale personalităţii. Devine astfel mai indicat să comparăm indivizii în termenii acestor dimensiuni structurale, decât în termenii unei singure trăsături la un moment dat. trăsăturile de personalitate sunt frecvent concepute ca exercitând o influenţă provocativă sau dispoziţională asupra comportamentului. Astfel, de exemplu, cineva care caută sau aşteaptă încurajare de la alţii se spune că face aceasta pentru că are dispoziţia sau nevoia de dependenţă. Un asemenea mod de a raţiona implică însă riscul de a se învârti într-un cerc vicios, deoarece trăsătura observată este explicată prin referire la ea însăşi (un individ se comportă dependent pentru că el este dependent). Circularitatea raţionamentului poate fi într-o anumită măsură depăşită prin demonstrarea experimentală a faptului că indivizii cu anumite tendinţe dispoziţionale sau dinamice se comportă într-o manieră predictibilă.

Teza că trăsăturile sunt variabile dispoziţionale nu minimalizează nicidecum rolul determinanţilor situaţionali ai comportamentului. Trăsăturile vor fi evidente în anumite ocazii, iar în altele nu, aceasta depinzând de specificul şi semnificaţia socială a ocaziei. Faptul că desfăşurarea comportamentului este puternic influenţată de variabilele situaţionale a condus pe unii psihologi la diminuarea importanţei trăsăturilor în raport cu importanţa factorilor situaţionali. După părerea noastră, sunt necesare ambele tipuri de constructe pentru a realiza o explicare completă a comportamentului.

Orientarea psihometrică, într-adevăr, nu neagă influenţa determinanţilor situaţionali; ea păstrează trăsăturile ca variabile asupra cărora operează factorii situaţionali, pentru a determina dacă un comportament se produce sau nu.

Trebuie apreciat că orientarea psihometrică a reuşit să pună la punct un mare număr de tehnici şi instrumente de măsură – scale, chestionare, inventare şi probe proiective – care facilitează rezolvarea mai rapidă a sarcinilor de psihodiagnostic în clinică şi în activitatea de orientare şi selecţie profesională.

Se poate astfel susţine că dacă primele două orientări pe care le-am analizat mai înainte domină în planul cercetării şi al analizei teoretice, orientarea psihometrică se impune ca dominantă în sfera aplicativă, unde se cer evaluări prin raportarea la etaloane mai mult sau mai puţin standardizate şi generalizate, care să permită clasificări neechivoce.

d. Orientarea socioculturală şi antropologică se întemeiază pe ideea că personalitatea poate fi deplin înţeleasă numai considerând contextul social în care individul trăieşte şi se dezvoltă şi numai comparând indivizii aparţinând unor populaţii diferite şi unor culturi diferite (M. Mead, 1970; C. Linton, 1968; Magnuson şi Statin, 1978).

Componenta biologică, deşi recunoscută, este redusă mai mult la rolul de suport pasiv, iar mediului fizic, natural, i se rezervă o poziţie secundară în determinarea conţinutului organizării interne a personalităţii; pe prim plan este împins rolul mediului social, al influenţelor şi interacţiunilor interpersonale. Nu numai că personalitatea nu se poate forma şi dezvolta în afara mediului social, al influenţelor şi interacţiunilor interpersonale. Nu numai că personalitatea nu se poate forma şi dezvolta în afara mediului social, dar nici nu poate fi definită decât prin raportarea la el. o caracterizare individuală dobândeşte semnificaţie ştiinţifică numai într-o relaţie comparativă.

Aria specifivcă de investigaţie pe care o evidenţiază orientarea sociocultural-antropologică include modelele, rolurile şi statusurile (Bandura, 1969; Cattell, 1971).

Modelul este definit ca un pattern sau o colecţie de pattern-uri comportamentale pe care un individ le preia de la altul (alţii) prin imitaţie sau învăţare sistematică. În contextul relaţiilor şi interacţiunilor interpersonale, în funcţie de rezonanţele afective şi motivaţionale, e distanţele psihologice şi poziţiile sociale ale indivizilor, se produce un amplu transfer de stări, atitudini, opinii şi comportamente de la unul la altul, prin care se asigură o bază psihologică comună şi o relativă organizare intragrupală.

Acest proces începe în familie şi se continuă cu intensităţi diferite la celelalte niveluri ale integrării sociale a individului.

De aceea, în studiul personalităţii, ponderea principală este acordată metodelor istorico-biografice şi de analiză comparativă şi culturală.

Un alt gen de proces social implicat în structurarea personalităţii este cel de asumare şi exercitare a rolurilor. Rolurile în societate sunt considerate foarte asemănătoare cu jocul pe scenă, ele fiind compuse dintr-o serie de acţiuni pe care individul se angajează să le efectueze, dintr-o mulţime de expectaţii pe care trebuie să le satisfacă şi din impresia generală pe care trebuie să o lase toate acestea. Fiecare persoană, în orice societate, joacă o diversitate de roluri. Diferenţele în modul de jucare aceluiaşi rol de către mai mulţi indivizi reflectă deosebirile dintre organizările interne ale personalităţii şi ele devin elemente centrale ale analizei în caracterizarea dinamicii comportamentului.

Potrivit teoriei rolurilor (Asch, 1952), indivizii doar în aparenţă posedă caracteristici fixe, independent de situaţiile lor. În realitate ei răspund doar cerinţelor şi expectaţiilor pe care le implică diferitele lor roluri. Personalitatea se află deci în rol şi nu în individ. De aceea, a avea o imagine fidelă a personalităţii înseamnă a avea o descriere completă a rolurilor în care

4

Page 5: DINAMICA PERSONALITATII

individul se află angajat la momentul dat (automatism psihosociologic). A influenţa sau schimba personalitatea înseamnă a-i schimba rolul (rolurile), ceea ce în psihoterapie şi-a găsit aplicabilitatea prin metoda psihodramei şi a jocului de rol (role playing).

Sub anumite aspecte, influenţa cea mai puternică asupra personalităţii este cea care o exercită întregul context cultural în care ea se dezvoltă. Sub acest unghi, o perspectivă nouă şi promiţătoare în studiul personalităţii o deschide antropologia culturală (Linton, 1968; Mead, 1970). Comentând influenţa culturii asupra individului, antropologul Ruth Benedict sublinia că omul percepe lumea ca pe o mulţime definită de obiceiuri, instituţii şi moduri de a gândi. El nu poate trece pe lângă aceste stereotipuri; înseşi conceptele de adevăr şi fals au legătură intimă cu obiceiurile tradiţionale (Benedict, 1961, p.2).

Perspectiva antropologică insistă asupra necesităţii relativizării şi limitării generalizărilor cu privire la personalitate la aria culturală studiată, modelul generalizat global neputându-se obţine decât prin corelarea tablourilor rezultate prin studiul comparativ al tuturor sistemelor culturale semnificative. Fiind ceea ce a făcut din individ cultura căreia îi aparţine, personalitatea devine o entitate strict contextuală, al cărei conţinut este nesubstituibil. Trecerea individului dintr-o cultură în alta reclamă restructurarea personalităţii lui iniţiale şi procesul de aculturaţie se realizează în grade diferite de adâncime (Northrup, Livingston, 1964).

Caracteristicile sistemului sociocultural îşi pun amprenta nu numai pe dinamica şi profilul personalităţii, ci şi pe sanogeneza ei. Sensibilitatea şi predispoziţia la anumite tulburări şi îmbolnăviri sunt puternic condiţionate de stilul de viaţă structurat potrivit unei matrice culturale sau alteia. Ca urmare, teoria şi practica medicală trebuie să încorporeze nu numai boala sau bolnavul în sine, ci şi contextul sociocultural „imediat” şi „general” sau de „fond”. Psihiatria antropologică ce se dezvoltă pe această bază interpretează cazuistica clinică prin raportarea ei la caracteristicile psihoculturale ale grupului sau populaţiei de apartenenţă, punând în psihoterapie accentul pe metodele de grup şi de re-enculturare.

*

Succinta trecere în revistă pe care am făcut-o este suficientă pentru a ne arăta că personalitatea poate fi abordată din direcţii şi unghiuri particulare diferite. În planul cercetării concrete, secvenţierea, decuparea şi simplificarea nu pot fi nicicum evitate, pentru că nu dispunem încă de o asemenea metodă care să ne permită cuprinderea dintr-o dată a întregului univers pe care-l reprezintă în sine personalitatea umană. Dar, metodologic, devine la fel de indispensabil să nu rămânem cantonaţi în imaginea secvenţial-particulară pe care ne-o oferă o investigaţie concret-empirică oarecare, încercând să rezolvăm prin ea întreaga gamă de probleme de ordin teoretic şi practic, ci trebuie obligatoriu să recurgem la corelarea, pe cât posibil, a cât mai multor direcţii şi unghiuri de cercetare, pentru a înţelege fiecare componentă în relaţia şi interacţiunea ei logică, naturală cu celelalte.

Cu alte cuvinte, problematica generală a personalităţii nu poate fi abordată în mod eficient decât de pe poziţiile unei paradigme sistemic-interdisciplinare care, probabil, va putea fi elaborată pornind nu de la psihologie ci de la antropologie.

După opinia noastră, orice demers în sfera personalităţii, fie cu caracter teoretic sau aplicativ, trebuie să se bazeze pe corelarea dialectică permanentă a individualului (particularului) şi generalului, a concretului şi abstractului, conştienţi fiind că „individul” nu poate fi înţeles şi explicat decât raportându-l la „general” (grup, populaţie), iar generalul nu poate fi sesizat şi desprins decât în şi prin individual (particular).

Iată de ce noi considerăm că psihologia personalităţii nu poate deveni cu adevărat viabilă ca ştiinţă decât în măsura în care se va elabora şi operaţionaliza paradigma cointegrării dinamice a individualului şi generalului. Cu alte cuvinte, cel care se interesează de personalitate nu poate proceda după principiul „ori individualul, ori generalul”, ci trebuie să opereze simultan şi cu „individualul” şi cu „generalul”.

În abordarea temei lucrării de faţă am pornit de la consideraţia că personalitatea, ca organizare sistemică, ce îmbină în sine într-o manieră specifică determinaţiile ontologice ale individualului şi generalului, se elaborează şi se exprimă dinamic în comportament în contextul raportului dintre stările interne proprii de necesitate („solicitări interne”) şi influenţele şi situaţiile-stimul din afară („solicitările externe”). Intercondiţionarea şi întrepătrunderea reciprocă a celor două categorii de solicitări fac ca personalitatea, integrându-şi selectiv conţinuturile mediului, în primul rând ale mediului social, să dobândească şi atributul sau dimensiunea alterităţii – fiind în acelaşi timp Ego şi Alter-Ego (Eu şi Tu, Eu şi El, Eu şi Ei, Eu şi Etnos), iar pe de altă parte, să se proiecteze şi să se obiectiveze prin produsele activităţii sale în mediu, acesta devenind şi parte a Eurilor individuale şi colective pe care le circumscrie şi cu care se interacţionează. Cu alte cuvinte, pe parcursul întregii analize, personalitatea va fi privită nu ca o entitate statică, izolată, ermetic închisă şi suficientă sieşi, ci ca un sistem dinamic deschis, a cărui existenţă şi dezvoltare reclamă o permanentă relaţionare cu lumea externă, cu mediul sociocultural în care se nasc şi căruia îi aparţin indivizii.

Demersul nostru respinge astfel atât modelul de tip „robot”, care postulează caracterul pur reactiv al omului, considerând organizarea lui psihică internă şi comportamentul ca o simplă sumă de efecte ale acţiunii situaţiilor externe, cât şi modelul de tip voluntarist-subiectiv, care, dimpotrivă, absolutizează activismul organizării psihice interne, sustrăgând total personalitatea de la impactul determinismului obiectiv extern. În acelaşi timp, în planul analizei ontologice, al caracterizării substanţial-calitative a personalităţii, ne vor ţine departe atât de reducţionismul biofizic, care absolutizează componenta organic-constituţională, factorii biogenetici, cât şi de reducţionismul psihologico-spiritualist, care, dimpotrivă, tinde să îl considere ca o realitate sui generis, fără nici o legătură de determinare cu biologicul ş fiziologicul.

Vom încerca să ne conformăm exigenţelor metodologice pe care le impune definiţia global-integrativă formulată de G. Allport: personalitatea este unitatea bio-psiho-socială, care realizează o adaptare specifică a individului la mediu (Allport, 1980).

5

Page 6: DINAMICA PERSONALITATII

Conceptele-cheie, prin prisma cărora va fi întreprinsă analiza dinamicii raportului dintre solicitările interne şi cele externe în cadrul sistemului „personalitate” sunt cel de relaţie şi cel de activitate, aşa cum au fost ele conturate în psihologie de P. Janet, A.N. Leontiev, G. Allport, H. Wallon, J. Piaget.

I. C A R A C T E R U L S I S T E M I C A L O R G A N I Z Ă R I I P E R S O N A L I T Ă Ţ I I

Trebuie recunoscut din capul locului că metodologia elaborată în cadrul Ciberneticii şi al Teoriei Generale a Sistemelor a exercitat şi exercită o influenţă novatoare pozitivă şi în domeniul psihologiei personalităţii, oferindu-ne posibilitatea depăşirii descriptivismului plat, fie el atomar sau holist, şi efectuarea unei analize obiective riguroase, logic coerente.

1.1. Relaţia şi interacţiunea – coordonate dinamice formative ale personalităţii; specificul personalităţii ca sistem.Una din cerinţele de bază ale metodologiei cibernetico-sistemice este aceea de a deplasa accentul de la studiul

aspectelor morfo-structurale ale sistemelor reale la studiul aspectelor relaţionale, exprimabile nemijlocit în starea şi dinamica funcţională (comportamentală). Însăşi analiza organizării structurii interne se cere a fi realizată nu prin izolarea şi descrierea una câte una a părţilor componente, ci prin evidenţierea interacţiunilor şi intercondiţionărilor reciproce dintre acestea în realizarea echilibrului sau finalităţii sistemice globale, supraordonate.

Dacă relaţia şi interacţiunea reprezintă modul de fiinţare a oricărui lucru real ca entitate sistemică, ele se impun cu atât mai mult ca legi fundamentale ale organizării în cadrul sistemelor biologice şi socio-umane. Cel puţin, personalitatea umană nici nu poate fi concepută şi analizată cât de cât ştiinţific decât prin prisma relaţionării şi interacţiunii sale permanente cu lumea. În mod explicit şi tranşant teza că personalitatea este un ansamblu de relaţii şi, în primul rând, de relaţii sociale a fost formulată de Marx. Aceasta îngusta însă sfera noţiunii de relaţie, aplicând-o în primul rând, domeniului umanului, iar aici numai raporturilor şi interacţiunilor de natură socială şi circumscrise unor organizări sociale. După Marx, relaţii în adevăratul sens al cuvântului pot să stabilească numai oamenii, dar nici aceştia izolat, ci numai trăind în societate. Ca atribute definitorii ale relaţiei erau subînţelese caracterul conştient, medierea prin scop, autoperceperea şi opunerea în calitate de Eu, de subiect, în triplă ipostază: cunoscător (subiect epistemic), agent (subiect praxiologic) şi valorizator (subiect axiologic).

Noi considerăm că relaţia, exprimând aspectul dinamic bilateral al conexiunii, caracterizează toate sistemele reale, ceea ce deosebeşte aceste sisteme între ele fiind doar diversitatea categorial-tipologică şi conţinutul relaţiilor posibile. Din acest punct de vedere, poate fi stabilită o concordanţă legică, non-întâmplătoare, între gradul de complexitate şi diversitate internă al unui sistem şi diversitatea tipologică a relaţiilor care-l definesc. Prin urmare, nu putem merge atât de departe cu operaţia îngrădirii încât să atribuim posibilitatea relaţionării numai omului, dar, fireşte, omul trebuie situat pe primul loc în ceea ce priveşte complexitatea şi bogăţia de conţinut a sferei relaţionale. Totodată, ceea ce deosebeşte pe om de restul tuturor celorlalte sisteme reale este faptul că, conştientizând valoarea formativă şi adaptativă a relaţiei, o stabileşte şi o cultivă în mod deliberat, evaluându-i de fiecare dată conţinutul şi semnificaţia.

În orice relaţie, în măsura în care aceasta se structurează şi se derulează într-un context social, protagoniştii emit reciproc exigenţe şi expectaţii, îşi fixează obiective şi scopuri, îşi elaborează opinii şi aprecieri unul despre celălalt, se întâmplă cu încredere sau suspiciune, se apropie sau se îndepărtează, îşi facilitează sau îşi frânează reciproc atingerea scopurilor, se respectă sau se dispreţuiesc, se simpatizează sau se urăsc, reciproc sau unilateral, se consideră pe poziţii de egalitate sau de subordonare şi dominare unul faţă de celălalt etc.

În general, sistemul relaţiilor ce definesc dinamica personalităţii individuale este mult mai bogat, mai diversificat şi mai nuanţat, din punct de vedere psihologic, decât este el,prezentat de obicei în studiile de psihologie socială.

În orice relaţie interumană nu numai se manifestă, dar se şi elaborează conţinuturi psihice (cognitive, afective, motivaţionale) şi patternuri comportamentale, astfel încât se poate afirma fără teama de a săvârşi o eroare metodologică gravă, că personalitatea există, se formează şi se manifestă în şi prin relaţionare.

Noi concepem relaţia ca unitate contradictorie a actualizării şi potenţializării. Pe de o parte, indivizii care formează termenii relaţiei trec succesiv din ipostaza de agent (actualizare) în cea de receptor-destinatar (potenţializare) şi invers:

[s1 (t1) ans2 (t1) p] → [s2 (t2) ans1 (t2) p];pe de altă parte, în organizarea internă a sistemului personalităţii, diferitele componente şi subsisteme se află succesiv în diferite momente ale continuumului relaţional, în cele două ipostaze: actualizarea sau punerea în priză a unui subsistem presupune scoaterea din priză, trecerea în rezervă sau potenţializarea celuilalt – opusul sau antagonistul lui. Astfel, structurarea internă a personalităţii ne apare ca o constelaţie de dezechilibre antagonice, bazată pe formula actualizării şi potenţializării.

După poziţia spaţio-temporală a indivizilor, relaţiile în care se angajează şi se integrează personalitatea pot fi directe, cei doi termeni intrând în contact nemijlocit, şi indirecte, termenii fiind separaţi în spaţiu şi timp, legătura lor fiind mediată de un număr mai mare sau mai mic de factori interpuşi.

Din punct de vedere al sensului şi funcţiilor de rol pe care le implică, relaţiile prin care se defineşte personalitatea sunt de două tipuri: relaţii impuse şi constante, ca de pildă, relaţiile de rudenie sau relaţiile instituţional-ierarhice în domeniul vieţii socio-profesionale, termenii relaţionându-se de pe poziţiile unor roluri fixe, nesubstituibile reciproc (părinţi-copii, şef-subaltern), deosebirile şi individualizările producându-se numai în modul în care îşi joacă rolul impus (predeterminat) şi relaţii liber-opţionale, în care indivizii se află pe aceeaşi poziţie, rolurile lor fiind reciproc interşanjabile (ex. relaţiile de comunicare în grupurile spontane şi informale).

6

Page 7: DINAMICA PERSONALITATII

Fără îndoială, diversitatea tipologică cea mai mare a relaţiilor ce stau la baza elaborării şi structurii sistemului personalităţii este generată în contextul principalelor forme de activitate pe care le traversează şi în care se include individul: ex. activitatea de joc în mica copilărie, activitatea e învăţare (în şcoală şi în alte instituţii educaţionale), activitatea profesională, activităţile social-obşteşti, activităţile distractive etc.

În general în orice relaţie interumană se constituie şi se desfăşoară triadic: Eu-Tu-El (sau Noi-Voi-Ei).La fundamentarea acestui mod de a concepe şi interpreta relaţia în care se circumscrie dinamica personalităţii, o

contribuţie meritorie au adus-o cercetătorii români Ed. Pamfil şi S.D. Ogodescu (1976, 1981). În concepţia acestor autori personalitatea nu poate avea puterea unei unităţi diferenţiate prin mişcare decât în condiţia trionticităţii (Eu, Tu, El). tocmai un atare mod de organizare îi asigură coeziune interioară, respectiv rezistenţă la impactul cu aleatoriul. În conceptul de personalitate este implementată o condiţie dialectică. Eu implică pe Tu şi pe El ca funcţii de conştiinţă ireductibile, dar articulate într-o mişcare interşanjabilă. Cei trei poli (Eu, Tu, El) sunt doar aparent instanţe statice. În fapt, ei reprezintă complexe dinamice, din interacţiunea cărora rezultă complicata dialectică a personalităţii. Graţie interşanjabilităţii, fiecare pol triadic dobândeşte o triplă funcţionalitate: funcţionalitatea ipostazei actualizate (de pildă a ipseităţii – Eu) şi funcţionalităţile ipostazelor potenţializate (a tuităţii – Tu şi a illeităţii – El).

Reciprocitatea relaţionării face ca personalitatea să nu fie şi să nu se opună ca o entitate singulară lumii, ci să fiinţeze circumscrisă şi integrată în aceasta. Prin urmare, personalitatea cuprinde şi reprezintă în sine şi o parte a lumii, iar lumea cuprinde o parte (proiectată şi obiectivată) a personalităţii. Este firesc atunci ca mult trâmbiţata unicitate absolută a personalităţii individuale să nu mai fie luată în sensul purităţii şi ireductibilităţii de conţinut, ci în cel al modului specific în care se realizează la nivel individual filtrarea, decantarea şi integrarea alterităţii (a lui Tu şi El, a lumii, în general). Deci tocmai reciprocitatea relaţionării face ca personalitatea să fie esenţialmente o organizare contradictorie, în care se împleteşte şi se interacţionează în mod dialectic Eu şi Alter într-o emergenţă psihocomportamentală care se ridică deasupra celor două contrarii.

Subliniem în mod deosebit acest aspect, deoarece el este extrem de important pentru a analiza şi interpretarea ulterioară a raportului dintre solicitările interne şi externe, dintre individ şi mediul sociocultural în care trăieşte. În funcţie de raportul de forţe care se stabileşte pe plan psihic intern (atât la nivel conştient, cât şi inconştient) între ipseitate şi alteritate, personalitatea se va caracteriza printr-un grad de inserţie şi integrare socioculturală mai mare sau mai mic, va fi egocentrică sau mai sociocentrică, va percepe şi se va raporta la lume ca fiindu-i apropiată şi favorabilă sau străină şi potrivnică.

Echilibrul funcţional şi sanogenetic al personalităţii ni se înfăţişează ca o rezultantă, de aemenea contradictorie, a interacţiunii în timp între Eu şi Alter. Poate că, din punct de vedere existenţial, al tensiunii şi dozei de dramatism a destinelor individuale, ar fi fost mai bine dacă omul s-ar fi subordonat modelului de tip robot şi s-ar fi comportat pur reactiv, fiind lipsit deci de conştiinţa Eului propriu. Influenţele şi solicitările externe l-ar fi modelat după bunul lor plac, astfel încât s-ar fi eliminat de la început conflictul şi interferenţa solicitărilor şi stărilor individuale interne de necesitate. După cum, de asemenea, mai avantajoasă existenţial ar fi fost şi formula unui activism şi a unei voinţe absolute, care să facă insignifiantă orice opoziţie şi constrângere externă, fiind suficient ca individul să dorească sau să vrea ceva, pentru ca pe dată dorinţa sau vrerea lui să i se şi împlinească.

În realitate, însă, omul nu este nici o entitate total pasivă, căreia mediul să-i imprime necondiţionat şi univoc influenţele sale, nici o fiinţă cu un activism supranatural, demiurgic, căreia să nu-i poată sta nimic în cale, mediul extern supunându-i-se necondiţionat şi docil. Pe de altă parte, ca orice sistem viu, omul nu-şi este suficient sieşi, existenţa şi supravieţuirea lui depinzând implacabil de mediu, de interacţiunea şi schimburile cu acesta. Caracterul deschis al organizării sale în calitate de entitate vie şi tendinţa spre autodeterminare, autonomie şi independenţă de sine, pe care o generează selectivitatea şi activismul, conferă de la început dinamicii personalităţii umane atributele contradictoriului şi dramaticului.

Prin conţinutul şi semnificaţia sa concretă în diferite momente şi situaţii, relaţionarea ca lege structurantă de bază a personalităţii poate accentua şi amplifica aceste atribute sau le poate atenua şi estompa. Numai luată într-un context relaţional specific, personalitatea îşi va dezvălui şi pune în evidenţă disponibilităţile, trăsăturile şi capacităţile sale, prin care tinde efectiv să se integreze şi să se afirme în lume. D aceea, a studia propriu-zis personalitatea în plan psihologic şi psihosocial înseamnă a-i determina cât mai complet şi exact universul relaţional.

Putem vorbi de un spaţiu relaţional posibil sau abstract, definibil sau abstract, definibil prin tot cu ceea ce individul uman concret ar putea interacţiona în decursul existenţei sale, şi de un spaţiu relaţional real, în care se circumscrie totalitatea relaţiilor stabilite şi practicate efectiv. În principiu, sfera celui dintâi este mai întinsă decât a celui din urmă, dar se poate presupune că o personalitate este cu atât mai complexă şi mai bine elaborată, cu atât spaţiul relaţional real se apropie mai mult de spaţiul relaţional posibil sau abstract şi invers, o personalitate este cu atât mai îngustă şi mai săracă sub aspect psihologic cu cât sfera spaţiului relaţional real este mai restrânsă.

În cadru spaţiului relaţional real se delimitează spaţiul relaţional actual, care cuprinde doar relaţia în curs de desfăşurare în coordonatele spaţio-temporale date, şi spaţiul relaţional potenţial (repertoriul relaţional), în care se cuprinde restul relaţiilor pe care individul le angajează efectiv în alte situaţii.

În orice relaţie situaţional-concretă, personalitatea, deşi se prezintă şi se manifestă ca un sistem integrat, unitar, nu-şi dezvăluie decât anumite laturi, anumite particularităţi. Acest lucru este important de reţinut pentru cercetarea psihologică, deoarece întâlnim frecvent tendinţa de a echivala manifestarea sau paternul psihocomportamental observat într-o situaţie cu personalitatea în întregul ei. Ori, în realitate, o cunoaştere cât de cât completă şi veridică a personalităţii nu este posibilă decât înregistrând şi interpretând manifestările ei comportamentale într-un număr de contexte relaţionale.

Nefiind ceva artificial adăugat şi exterior faţă de personalitate, ci însăşi forma esenţial ă de fiinţare a ei, relaţia evoluează, sub aspectul conţinutului, valenţelor adaptative şi gradului de consolidare, odată cu evoluţia personalităţii. Ar fi greşit, deci, să postulăm existenţa relaţiei pure a priori, a cărei mişcare internă să ducă la interacţiunea şi articularea unor

7

Page 8: DINAMICA PERSONALITATII

termeni, din care să rezulte personalitatea. Relaţionabilitatea este o determinaţie intrinsecă a organizării omului şi relaţia este modul concret de obiectivare în şi prin Alter a acestei determinaţii. Prin urmare, deşi în studiul unei relaţii se poate face abstracţie de termeni (suportul substanţial-calitativ), aceasta trebuie să fie numai cu caracter relativ şi tranzitoriu, altminteri riscăm să cădem într-un formalism relaţionist steril. După cum nici un termen nu poate fi studiat şi înţeles în afara relaţiei pe care o susţine, tot aşa nici o relaţie nu poate fi înţeleasă în afara termenilor pe care îi leagă. După părerea noastră, lucrurile stau în felul următor: când studiem un obiect (sistem), trebuie să ne adresăm interacţiunilor şi relaţiilor sale cu alte obiecte (sisteme); când studiem o relaţie, pentru a-i defini conţinutul şi specificul, trebuie să ne adresăm obiectului (sistemului) la nivelul căruia acea relaţie devine cu adevărat posibilă.

Prin aceasta dorim să subliniem faptul că, afirmând natura relaţional-dinamică a personalităţii şi importanţa deosebită a centrării pe studiul relaţiilor pentru înţelegerea organizării interne a sistemului-personalitate, trebuie în acelaşi timp admisă necesitatea ca, în studiul însuşi al acestor relaţii, să luăm în considerare şi specificul calitativ al individului aflat în contextul relaţional dat. numai procedând aşa se pot găsi răspunsuri valide la întrebări de genul „de ce relaţia R i (deci o relaţie oarecare în care este angajat un individ oarecare X) are acest conţinut şi nu altul, are această traiectorie şi nu alta, are acest efect şi nu altul?” ş.a.m.d.

Totodată, natura substanţial-calitativă a organizării sistemului personalităţii reclamă şi impune pe plan psihologic tipuri specifice de relaţii: cognitive, acţional-practice, afective, etice, estetice etc. fiecare din aceste tipuri de relaţii este susţinut din interior de motivaţii specifice şi dispune de patern-uri instrumental-acţionale adecvate de performare-finalizare. Este evident atunci că înlocuirea unui termen (a unui individ) atrage automat după sine modificarea relaţiei, atât în cnţinut cât şi în semnificaţie.

Rezultă deci că fiecare persoană îşi are propriul său „spaţiu-relaţional”, prin care se deosebeşte de ceilalţi semeni şi prin care se defineşte pe sine în mod esenţial. Pe de altă parte, una şi aceeaşi relaţie nu este identică pentru termenii (indivizii) relaţionaţi: ea poate evidenţia un anumit conţinut şi o anumită semnificaţie pentru un termen şi cu totul un alt conţinut şi o altă semnificaţie pentru celălalt termen. Astfel, pentru a obţine o imagine completă şi veridică despre o relaţie (pentru a-i determina apartenenţa tipologică şi conţinutul psihologic complet), ea trebuie considerată şi studiată prin prisma tuturor indivizilor care interacţionează în cadrul ei, ceea ce evidenţiază o dată în plus necesitatea ca, în cursul studierii relaţiilor, să ne referi permanent la natura substanţial-calitativă a termenilor.

Baza genetică primară a structurii relaţionale a personalităţii o constituie schimburile substanţiale, energetice şi informaţionale pe care individul le stabileşte încă de l naştere cu mediul ambiant. Aceste schimburi fiind indispensabile şi obligatorii pentru supravieţuire, apar ca principală forţă motrice a stabilirii şi desfăşurării relaţiilor individului cu lumea, iar relaţia devine modul principal de realizare a acestor schimburi. De aici derivă valoarea şi funcţia adaptativă a relaţiei, importanţa ei cardinală în condiţionarea echilibrului personalităţii. Alterarea sau perturbarea schemelor şi patern-urilor relaţionale se repercutează negativ asupra echilibrului psihic şi asupra nivelului de adaptare şi integrare psihosocială a individului, după cum şi invers, realizarea unui sistem relaţional optim influenţează în mod pozitiv starea psihică internă şi inserţia psihosocială a individului.

Din punct de vedere neuropsihologic, relaţionarea sistemului personalităţii cu mediul extern se întemeiază pe trei tipuri principale de legături funcţionale:

1. Legăturile primare sunt în cea mai mare parte determinate şi programate genetic, au un caracter înnăscut şi se manifestă de la naştere, continuându-şi apoi afirmarea în tabloul comportamental, în virtutea simplei maturizări biologice a organismului. Ele alcătuiesc zestrea adaptivă comună sau de specie şi au menirea de a asigura integritatea morfofuncţională a individului în confruntarea directă cu influenţele mediului. Acestui gen de legături – în esenţă reflex-condiţionate – specifice (ex. alimentare, senzoriale) şi nespecifice (ex. reacţia de orientare, reflexele de apărare) prin care individul răspunde adecvat la unele incitaţii şi influenţe ale mediului cu semnificaţie (valoare) biologică intrinsecă.

2. Legăturile secundare se elaborează pe baza celor primare, începând din primele momente ale vieţii extrauterine, graţie funcţiei semnalizării – designării şi mecanismului condiţionării. Având un caracter dobândit, legăturile secundare implică procesul de învăţare, iniţial spontan, iar apoi intenţionat şi organizat. Cu ele începe de fapt achiziţia experienţei individuale, care, datorită atributelor selectivităţii şi activismului intern, pe lângă similitudinea impusă de matricea genetică de specie şi de „identitatea” condiţiilor de mediu, va prezenta elemente şi aspecte inedite de la un individ la altul. Întrucât se formează pe baza principiului semnalizării (şi, implicit, al substituţiei informaţionale), legăturile secundare asigură o relaţionare mobilă, de tip anticipativ, nu numai cu mulţimea stimulilor biologici necesari, ci şi cu imensa gamă a stimulilor neutri, care dobândesc situaţional o valoare adaptativă sau alta. Pe măsura elaborării şi consolidării lor, legăturile secundare subordonează şi integrează legăturile primare în planul comenzii şi controlului. Prin aceasta, comportamentul în ansamblu dobândeşte un caracter explorativ şi instrumental mediat (formarea schemelor ideomotorii ale acţiunii finaliste – efectuarea expresă a unor operaţii instrumentale de căutare – confecţionare – transformare etc., în vederea atingerii unui anumit scop). În pofida faptului că legăturile secundare pot atinge un înalt grad de complexitate (comportamentul inteligent, bazat pe înţelegerea raporturilor spaţio-temporale şi cauzale între obiecte şi fenomene, pe rezolvarea problemelor, pe generalizări ale însuşirilor şi valorii adaptative a situaţiilor concrete, pe decizie-deliberare şi planificare), nici ele, ca şi cele primare nu constituie o coordonată de definiţie specifică şi diferenţiatoare a sistemului personalităţii umane, în contextul celorlalte sisteme vii. Fireşte însă, atât unele cât şi celelalte, aşa cum se structurează şi se manifestă ele la nivelul omului, reprezintă o premisă necesară, indispensabilă a trecerii acestuia de la simplul statut mai înalt de personalitate.

3. Definitorii pentru sistemul personalităţii, adică cele care-i conferă atributul diferenţierii calitative, sunt legăturile terţiare (de ordinul al treilea). Spre deosebire de cele secundare, care se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor concreţi, acestea se formează pe baza sensului, a desemnării categoriale a situaţiilor, prin raportarea lor concomitentă la stările proprii de motivaţie (necesitate) şi la un ansamblu de norme, convenţii, şi etaloane axiologice, elaborate şi instituite

8

Page 9: DINAMICA PERSONALITATII

sociocultural, ca factori reglatori externi. Legătura terţiară începe să facă distincţia între lucrul aşa cum există el în mod obiectiv şi lucrul luat în raport cu propriile sale trebuinţe, când el trece de la cauzalitatea subiectivă la cauzalitatea obiectivă, de la orientarea egocentrică la cea allocentrică (decentrare) etc.

Nu este întâmplător că aşa zisa „primă-naştere” a personalităţii se leagă tocmai de momentul cristalizării conştiinţei de sine, care, pe lângă tendinţa de independenţă şi autodelimitare, presupune şi raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorinţe şi plăceri, prin compararea cu alţii: aplicarea la sine a aceloraşi criterii, condiţii şi îngrădiri (respectiv, permisiuni) pe care individul le aplică altora.

Întreaga evoluţie a personalităţii se desfăşoară pe fondul interacţiunii dialectice, contradictorii dintre „conştiinţa-model informaţional al lumii obiective” şi „autoconştiinţă”. Acesta este un proces de desprindere, formulare şi integrare permanentă de semnificaţii, de criterii şi etaloane valorice, de simboluri şi modele acţionale, care se subordonează cu totul altor legi decât comportamentele ce definesc individul ca dat biologic. Se poate afirma, deci, că în ultimă instanţă, personalitatea este o structură semantică, cu implicaţii axiologice (de valoare), şi, în raport cu diferitele însuşiri şi procese psihice sau cu diferite acte comportamentale particulare, ea ne apare, într-adevăr, ca un sistem supraordonat.

În pofida diversităţii punctelor de plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilor contemporani relevă în calitate de radical comun al definirii personalităţii atributul unităţii, integralităţii, structuralităţii. Chestiunea care continuă să fie controversată este aceea a raportului dintre descrierea substanţial-calitativă şi analiza formal-abstractă, dintre mulţimea faptelor empirice (experimentale sau observaţionale) şi cadrul general de referinţă sau legitate, dintre ponderea determinărilor interne (ereditare, înnăscute) şi cea a condiţionărilor externe (educaţionale) în structurarea întregului personalităţii, dintre stabil (continuu, invariant) şi dinamic (variabil, discontinuu etc.).

Într-adevăr, acestea sunt probleme de cea mai mare importanţă ştiinţifică şi nu pot fi ocolite; ele apar inevitabil în procesul cercetării, concretizându-se în fapte, fenomene care nu erau prevăzute iniţial în ipoteza de lucru şi care nici nu se subsumează ei.

O definiţie clasică a personalităţii prin gen proxim şi diferenţă specifică probabil că nici nu este posibilă. Cel puţin la ora actuală nu putem avea pretenţia la aşa ceva; vom continua multă vreme să operăm cu definiţii relative, parţiale, care delimitează sau precizează diferite direcţii concrete e investigaţie, diferite laturi ale personalităţii.

Întâlnim frecvent întrebări de genul: „cât de multe date concrete trebuie să recoltăm despre cineva, pentru a-i cunoaşte şi caracteriza personalitatea? Pe ce aspecte trebuie să ne sprijinim pentru a trece de la simpla inventariere a faptelor de conduită ale omului la explicarea cauzală şi la prevederea lor? Personalitatea este un atribut imanent al omului şi se manifestă la orice nivel şi în orice împrejurări sau este un semn distinctiv de esenţă valorică, axiologică?”

La nici una din ele răspunsul nu poate fi formulat în termeni categorici.Spre deosebire de fizică (în primul rând cea clasică) şi chimie, de pildă, în psihologia personalităţii trecerea de la un

model teoretic general la „cazul individual” nu este niciodată rectilinie şi corespondenţa niciodată perfectă (totală); la fel şi în sens invers, de la un fapt concret oarecare nu putem trece direct la evaluări şi explicaţii generale. Dacă la nivelul funcţiilor psihice particulare nedeterminarea, aleatoriu apar ca dimensiuni legice, de neevitat, atunci cu atât mai mult la nivelul „întregului”, al personalităţii, condiţionările şi relaţiile se desfăşoară sub semnul posibilului, al probabilului, iar nu sub cel al unei cauzalităţi univoce. De aceea, înţelegerea personalităţii sub aspectul organizării sale globale specifice nu o realizăm prin însumarea datelor despre diferitele procese şi trăsături măsurate izolat (prin actualizări secvenţiale şi situaţionale) şi nici prin alipirea artificială a componentelor biologice, fiziologice, psihologice, şi socioculturale.

Iată de ce considerăm că, pentru a permite o abordare relaţional-dinamică a personalităţii, a raportului dintre solicitările interne şi cele externe în structurarea ei, cel mai adecvat este conceptul de sistem. În primul rând, metodologic, acest concept dă posibilitatea reală de centrare pe studiul interacţiunilor şi relaţiilor, făcând convenţional abstracţie de determinaţiile substanţial-calitative, în vederea dezvăluirii şi formulării unor legi generale ale organizării (autoorganizării). În al doilea rând, el favorizează depăşirea limitelor descriptiv-atomare şi surprinderea specificului calitativ al integralităţii şi emergenţei globale, supraordonate.

Luată ca entitate reală, personalitatea întruneşte toate atributele sistemicului şi abordarea ei de pe poziţiile şi prin prisma metodologiei sistemice este nu numai posibilă, ci şi necesară, din punct de vedere ştiinţific.

Utilizând drept criterii de bază în identificarea şi clasificarea sistemelor: 1) poziţia sistemului faţă de timp şi de acţiunea legii timpului; 2) raportul sistemului cu mediul ambiant; 3) caracterul relaţiei de dependenţă funcţională a „ieşirii” (Y) faţă de „intrare” (X) şi 4) gradul de complexitate, personalitatea se impune a fi inclusă în clasa sistemelor: dinamice, deschise,

hipercomplexe şi probabiliste.

1) Atributul dinamicităţii derivă din dependenţa organizării biopsihice interne de factorul timp (simpla scurgere a timpului, fără alte influenţe din afară, determină modificări ale valorilor profilului de stare). Prin urmare, în studiul personalităţii trebuie inclusă în mod obligatoriu coordonata timpului: P=f (t) – personalitatea este funcţie de timp. În acest caz devine imperios necesară admiterea caracterului dual-contradictoriu al organizării şi manifestării comportamentale a sistemului personalităţii: interacţiunea antagonică a staticii funcţionale (invarianţii de structură, care asigură aşa numita identitate de sine în succesiunea momentelor temporale) şi a dinamicii funcţionale (modificările, re-ajustările şi adaptările sau dezadaptările determinate e influenţele şi solicitările externe).

Dar personalitatea nu este simplu sistem dinamic evolutiv cu autoorganizare. Acesta reclamă ca în studiul dinamicii ei să se delimiteze cele două tendinţe opuse: tendinţa evolutivă-antientropică (creştere, maturizare, dezvoltare-devenire) şi tendinţa involutiv-entropică (şubrezire, diminuare, deteriorare, destrămare, dezorganizare). Deşi cele două tendinţe coexistă şi

9

Page 10: DINAMICA PERSONALITATII

se confruntă permanent, din prima zi de naştere şi până la moarte, în diferite perioade de vârstă se impune prevalarea uneia sau alteia dintre ele: prima prevalează în perioadele copilăriei, adolescenţei şi tinereţii, ultima în perioada bătrâneţii. Între cele două segmente extreme se interpune o etapă mai lungă sau mai scurtă de relativă stabilitate, în care se menţin oarecum constante – prin maturizare, conservare şi solicitare – rezultatele tendinţei evolutive.

Modificările pe care le suportă sistemul personalităţii sunt funcţie de nu numai de variabilele exogene (influenţele mediului extern), ci şi de propria organizare internă, în care se includ şi rezultatele (efectele) antientropice sau entropice acumulate până la momentul respectiv. Aceasta înseamnă că personalitatea este un sistem istoricizat, în manifestările actuale incluzându-se în mod legic necesar, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi experienţa anterioară.

Analiza funcţional-dinamică reclamă în acest caz operarea cu trei clase (mulţimi) de mărimi (variabile): a) mărimile de intrare – mulţimea influenţelor, stimulilor sau solicitărilor ce acţionează asupra individului la momente date de timp; b) mărimile de ieşire – mulţimea răspunsurilor sau manifestărilor comportamentale la momentul următor de timp ; c) mărimile de stare – valorile caracteristicilor structural funcţionale ale organizării interne la momentul anterior.

Dinamica funcţională a sistemului personalităţii este subordonată legilor heterocroniei şi heteronimiei. Potrivit primei legi, dezvoltarea şi maturizarea diferitelor structuri, procese şi subsisteme componente au ritmuri diferite şi se realizează la momente de timp diferite, ceea ce face ca, la diferite vârste, gradul de eficienţă adaptativă în raport cu diferitele modalităţi şi categorii de solicitări să fie semnificativ diferit. Respectarea acestor legi reprezintă o cerinţă obligatorie a elaborării şi administrării optime a programelor educaţionale.

Potrivit celei de a doua legi, în cadrul personalităţii adulte, diferitele funcţii, procese şi capacităţi se află la nivele diferite de dezvoltare, consolidare şi performanţă în raport cu solicitările externe. Nu există individ la care toate componentele psihice să fie dezvoltate în mod absolut egal şi cu atât mai puţin la nivel maxim. Aceasta introduce o gamă largă de diferenţe şi variaţii individuale, de care, de asemenea, trebuie să ţinem seama în mod obligatoriu în selecţia profesională, în activitatea psihoterapeutică şi recuperatorie.

2) Caracterul de sistem deschis al personalităţii decurge în primul rând din apartenenţa omului la regnul biologic. Ca fiinţă vie, pentru a-şi menţine existenţa şi a-şi asigura dezvoltarea, încă de la naştere este determinat să intre în interacţiune cu mediul şi să realizeze cu acesta toate cele trei tipuri de schimburi posibile: de substanţă, de energie şi de informaţie. Acestea se împletesc şi se condiţionează reciproc, în permanenţă, dar fiecare îndeplineşte un rol diferit în dezvoltarea personalităţii; schimburile substanţial-energetice au rol principal în dezvoltarea biofiziologică, iar cele informaţionale în dezvoltarea psihică.

Este de prisos să mai spunem că de calitatea acestor schimburi, de promptitudinea şi eficienţa realizării lor depinde in mod esenţial nivelul dezvoltării biopsihosociale şi echilibrul sanogenetic al personalităţii. Istoria oricărei persoane este, în ultimă instanţă, istoria schimburilor sale substanţial-energetico-informaţionale cu mediul ambiant. Trebuie menţionat însă că individul manifestă grade diferite de receptivitate şi selectivitate pentru diferitele „elemente” care formează structura şi conţinutul fluxurilor externe de substanţă, energie şi informaţie cu care interacţionează sau intră în schimb. Obiectiv, aceleaşi fluxuri substanţial-energetico-informaţionale vor avea efecte foarte diferite asupra a doi sau mai mulţi indivizi în acelaşi moment de timp, după cum şi asupra unuia şi aceluiaşi individ în momente de timp diferite.

Pe de altă parte, deosebirile de ordin cantitativ şi calitativ în fluxurile substanţial-energetico-informaţionale precum şi în contextul social care le filtrează şi le mediază acţiunea supra indivizilor atrag după sine diferenţe semnificative în profilul personalităţii.

Fluxurile substanţial-energetico-informaţionale externe alcătuiesc „mărimile de intrare”. Prin prelucrarea, asimilarea şi integrarea lor în plan biologic şi psihologic intern se elaborează atât conţinuturile proceselor fiziologice şi psihice, cât şi schemele logico-operaţionale ale comportamentului. În raport cu stările interne de necesitate şi cu tendinţele dezvoltării personalităţii, aceste mărimi pot fi împărţite în pozitive, cu efect reglator-optimizator, şi negative, cu efect entropic, dezorganizator. Cunoaşterea şi determinarea în timp a raportului dintre mărimile cu efect reglator, pozitiv şi cele cu efect entropic, perturbator reprezintă calea cea mai eficientă pentru descifrarea tainelor pe care le ascunde în sine procesul formării şi dezvoltării personalităţii.

3. Caracterul hipercomplex este determinat, pe de o parte, de numărul foarte mare al „elementelor componente” pe care le cuprinde sistemul personalităţii, iar pe de altă parte, de marea saturaţie de legături interne (între elementele componente) şi externe (între personalitate ca tot şi mediul ambiant). Dacă luăm, de pildă, numai un subsistem component – creierul – se constată că cel puţin după criteriul combinaţiilor binare dintre „mărimile de intrare” şi cele „de ieşire” se obţine un număr de combinaţii posibile care aproximează numărul atomilor din Univers. Într-adevăr, dacă admitem că fiecare neuron are în medie 1.000 de contacte sinaptice („intrări”) şi o singură „ieşire” şi dacă fiecare „intrare” şi „ieşire” pot lua în fiecare moment de timp una din două valori posibile – „activare” sau „repaus” – şi dacă luăm în considerare simultan toţi neuronii (respectiv 20 de miliarde) obţinem un coeficient de complexitate (C) care depăşeşte practic capacitatea noastră de urmărire şi control:

C = 20 000 000 x (1 000 2 ).Fireşte, întrucât neuronii nu sunt izolaţi, ci interacţionează între ei după principiul „totul se leagă de totul” (Lorente de

No), formând ansambluri sau centre funcţionale specializate, complexitatea teoretică iniţială se reduce considerabil, elaborându-se o redundanţă structurală (mai mulţi neuroni cooperând în realizarea aceleiaşi operaţii) şi una funcţională (integrarea în ansambluri sistemice simultan-configuraţionale sau secvenţial-seriale a „elementelor” informaţionale sau comportamentale). Cu toate acestea, gradul de complexitate al creierului şi, implicit, al personalităţii rămâne probabil cel mai ridicat dintre toate sistemele cunoscute nouă în Univers.

10

Page 11: DINAMICA PERSONALITATII

Aceasta creează, firesc, dificultăţi deosebite pentru cunoaşterea ştiinţifică obiectivă. În primul rând, este practic imposibil să găsim un asemenea procedeu care să ne permită surprinderea şi investigarea simultană a tuturor componentelor, conexiunilor (relaţiilor) şi manifestărilor comportamentale care definesc o persoană concretă sau alta, ceea ce a generat în decursul timpului şi generează şi în prezent serioase divergenţe şi confruntări metodologice. În al doilea rând, devine total sau aproape total inoperantă metoda observaţiei directe, cunoaşterea ştiinţifică a personalităţii având un caracter esenţialmente mijlocit prin intermediul manifestărilor în cadrul activităţilor specifice – joc, învăţare, muncă, distracţie etc.).

În fine, în al treilea rând, inevitabilitatea operaţiei de simplificare (modelare experimentală, simulare pe computer, schematizare tipologică etc.) ascunde întotdeauna în sine pericolul reducţionismului, al substituirii nelegitime şi al absolutizării unilaterale.

Într-o altă ordine de idei, complexitatea extraordinară a organizării interne a sistemului personalităţii face ca în orice investigaţie experimentală sau în orice observaţie situaţională să nu se surprindă decât un anumit aspect, a cărui semnificaţie ştiinţifică nu poate fi corect apreciată decât prin compararea cu altele, dezvăluite în alte împrejurări. Aceasta imprimă un caracter relativ oricăror concluzii generalizatoare şi îndeamnă la prudenţă. Totdeauna va exista o discrepanţă între personalitatea care ni se dezvăluie nouă într-o suită de actualizări (manifestări) şi personalitatea reală (în care intră şi ceea ce se afla la momentul dat în stare potenţială). Înlăturarea definitivă a acestei discrepanţe este practic imposibilă; strădania noastră trebuie să rezide în a o face însă mai mică.

4. Caracterul probabilist al organizării şi dinamicii personalităţii este dat de interpunerea între „intrare” şi „ieşire” a mărimilor de stare (Zk). astfel, ca urmare a intervenţiei active şi specifice a acestor mărimi în prelucrarea şi interpretarea influenţelor externe, răspunsurile la „ieşire” nu mi pot fi considerate ca depinzând exclusiv de valorile „intrării”, legătura „intrare” (S) – „ieşire” (R) căpătând un caracter aleatoriu-probabilist. Astfel, cunoscând valorile mărimilor de „intrare” la momentul dat de timp (ti), nu putem spune cu exactitate car va fi răspunsul la „ieşire” la momentul următor (t+1), ci putem doar să îl aproximăm cu o probabilitate oarecare. Desfăşurarea comportamentului sistemului personalităţii într-o situaţie concretă sau alta (şi mai ales în situaţiile relativ noi, mai puţin familiare) este puternic impregnată de imprevizibil. Dispunând în resortul său interior de un mare număr de „grade de libertate”, mecanisme complexe de interpretare-evaluare-alegere (decizie), personalitatea umană se caracterizează printr-un comportament polivalent: în raport cu unul şi acelaşi stimul putând exista mai multe răspunsuri (R1, R2, R3, …, RN), iar în raport cu mai mulţi stimuli (S1, S2,, S3, …, SN), putând exista un singur răspuns.

Pentru a desprinde şi formula invarianţi comportamentali sau trăsături (moduri relativ stabile de relaţionare şi comportare), trebuie mai întâi să efectuăm un mare număr e măsurători şi inventarieri de situaţii, iar apoi să selectăm din cadrul lor pe cele relevante şi reprezentative.

Datorită tocmai rolului activ al mărimilor interne de „stare” în relaţionarea personalităţii ca întreg cu mediul ambiant, atât în configuraţia tabloului comportamental cât şi în mulţimea situaţiilor externe posibile se produc o diferenţiere şi o ierarhizare în funcţie de semnificaţia pe care o au pentru caracterizarea sau definirea personalităţii: unele manifestări sau acte comportamentale devin principale, esenţiale, furnizând cea mai relevantă informaţie despre personalitate, iar altele sunt secundare, ocazionale, accidentale, informaţia furnizată de ele fiind puţin sau deloc relevantă. În mod similar, unele situaţii externe prezintă o semnificaţie majoră pentru individ, ele incitând sau evocând din partea acestuia manifestări comportamentale reprezentative, în vreme ce altele rămân neutre, condiţionând manifestări şi reacţii de suprafaţă, nerelevante.

Este de la sine înţeles că o cunoaştere veritabilă a personalităţii se poate realiza numai prin considerarea şi corelarea situaţiilor înalt semnificative cu comportamentele pe car le incită ele.

Caracterul probabilist al sistemului personalităţii în ceea ce priveşte legătura şi corespondenţa „intrare” – „ieşire” nu anulează câtuşi de puţin posibilitatea de a-l studia şi cunoaşte, ci impune doar anumite îngrădiri şi exigenţe metodologice, ca de exemplu: abţinerea de la afirmaţii şi concluzii categorice bazate pe cauzalitatea liniară, univocă; omiterea acţiunii legilor statistice în mecanismul general de organizare şi integrare a personalităţii; introducerea criteriilor de relevanţă şi semnificaţie în recoltarea, prelucrarea statistică şi interpretarea datelor empirice.

1.2. Constituirea şi diferenţierea conţinuturilor informaţionale în cadrul sistemului personalităţiiAşa cum am arătat, personalitatea este un sistem dinamic de tip evolutiv (cu autoorganizare). În această ipostază, ea

este supusă unui complex şi contradictoriu proces de devenire. Ştim în principiu că acest proces se derulează în sens orientat şi ascendent: de la simplu la complex, de la organizare slabă la organizare bună, de la starea de „neinstruit” la starea de „instruit”, de la amorf , difuz la iniţiat, individualizat etc.

Nu numai în plan biologic, ci şi în plan psihologic evoluţia şi dezvoltarea personalităţii ne apare ca o continuă diversificare şi diferenţiere a conţinuturilor informaţionale, care dau identitatea specifică a proceselor şi însuşirilor psihice.

Deşi în cursul cercetării ne călăuzim după principiul „cutiei negre”, nu putem pierde nici u moment din vedere faptul că sistemul personalităţii posedă un extrem de dens şi diversificat conţinut psihologic intern şi că, în ultimă instanţă, anume aceasta reprezintă obiectul propriu zis al cunoaşterii psihologice.

Aplicând criteriul specificităţii designativ-informaţionale, în cadrul acestui conţinut delimităm: sfera proceselor cu funcţie de designare-semnalizare – cognitive, motivaţionale şi afective; sfera proceselor de fixare, păstrare-conservare şi actualizare – memoria; sfera proceselor de explorare, investigare, orientare, concentrare-cumulare – atenţia; sfera proceselor de reglare (autoreglare) – voinţa; sfera proceselor de comunicare (exteriorizare şi transmitere) – limbajul.

Cadrul obiectiv în care se elaborează, se structurează şi se consolidează conţinutul şi schemele operatorii ale acestor procese îl reprezintă relaţionarea individului cu lumea externă atât în forma acţiunii practice, cât şi în cea a comunicării informaţionale specifice, rolul esenţial revenind comunicării verbale. Constituirea şi desfăşurarea fiecăruia din aceste procese

11

Page 12: DINAMICA PERSONALITATII

au la bază mecanisme şi legităţi distincte, ceea ce atestă atributul de „hipercomplex” pe care l-am aplicat sistemului personalităţii umane. Având şi păstrându-şi identitatea lor proprie, procesele menţionate intră, pe măsura constituirii lor, în strânsă interacţiune unele cu altele, condiţionându-se reciproc. Dacă le considerăm în limbaj cibernetic, putem chiar spune că ele reprezintă „blocuri funcţionale” conectate după o anumită, evident extrem de complicată, schemă logică unitară de reglare, de buna lor stare şi funcţionare depinzând nivelul de realizare şi echilibrul biopsihosocial al personalităţii. Pentru caracterizarea componentelor psihologice ale sistemului personalităţii în sens cu teoria cibernetică a comenzii şi autoreglării, vom folosi termenul de „bloc funcţional”.

1. „Blocul cogniţiei”, furnizând date mai mult sau mai puţin obiective despre realitatea externă, despre situaţiile concrete în care se află individul, capacitează implicit individul şi cu procedee mentale de a rezolva problemele şi de a organiza acţiunea practică în plan extern. Este de la sine înţeles că, cu cât acest „bloc” este mai bine elaborat şi dezvoltat, cu atât aportul lui la capacitatea adaptativă şi la competenţa globală a sistemului personalităţii va fi mai mare, şi invers, cu cât el va fi mai slab dezvoltat şi consolidat, cu atât individul va avea dificultăţi de adaptare mai mari.

2. „Blocul motivaţional”, de care ne vom ocupa mai pe larg în capitolul următor al lucrării, exprimând şi semnalizând stările interne de necesitate (oscilaţiile diferitelor coordonate de definiţie ale sistemului de la „punctul de echilibru” sau tendinţele de dezvoltare), determină, pe de o parte, specificul orientării sau finalităţii personalităţii, iar pe de altă parte gradul de activism şi de deschidere (respectiv închidere) faţă de influenţele externe, direcţionează, susţine şi potenţează activitatea în vederea realizării scopurilor propuse. Fără prezenţa şi participarea lui, personalitatea s-ar reduce la un sistem pur reactiv, robot, răspunzând mecanic la acţiunea stimulilor externi şi manifestând nici o iniţiativă şi cerinţă proprie faţă de mediu. Structura şi conţinutul motivelor, modul lor de ierarhizare au o importanţă capitală pentru felul general de a fi şi de a e comporta al individului. În general, la însăşi baza dezvoltării sistemului personalităţii stă legea motivaţiei, a cărei esenţă constă în aceea că selectează, se reţin şi se integrează cel mai bine acele elemente, informaţii, acţiuni care corespund unui motiv, unei stări interne de necesitate. Toate celelalte componente psihice ale sistemului personalităţii se elaborează graţie funcţiei stimulativ întăritoare a motivaţiei.

Pe măsura apariţiei şi structurării unei noi trebuinţe, interese, aspiraţii şi idealuri, se modifică şi raporturile şi, respectiv, atitudinea individului faţă de lume. Ar fi greu e conceput dezvoltarea activităţii practice şi a celei intelectuale cu caracter nemijlocit aplicativ, fără existenţa nevoilor şi trebuinţelor primare – biologice şi materiale; este puţin probabil că procesele cognitive şi activitatea teoretică ar putea atinge nivele atât de înalte în plan individual în afara trebuinţei de informaţie, certitudine, înţelegere.

Stând la baza activităţii (indiferent de formele de manifestare ale acesteia) motivaţia se şi dezvoltă, se şi diferenţiază în cadrul activităţii. Perturbarea, indiferent din ce cauze, a sferei motivaţionale are repercusiuni dintre cele mi grave asupra echilibrului şi stării de sănătate psihică a sistemului personalităţii. De altfel, după valoarea şi efectele lor adaptative finale, înseşi motivele pot fi împărţite în pozitive, cele a căror satisfacere şi perpetuare asigură menţinerea echilibrului psihofiziologic la nivel optim sau chiar trecerea sistemului personalităţii de la o organizare mai slabă la una mai bună (ex. „motivele de dezvoltare), şi negative, cele care, perpetuate şi satisfăcute permanent în timp, introduc oscilaţii şi efecte perturbatoare ce subminează şi periclitează buna integrare a individului în viaţa profesională şi socioculturală (motivele distructive – trebuinţa de alcool, de fumat, de narcotice etc.).

3. „Blocul afectivităţii” se împleteşte foarte strâns, prin conţinutul şi funcţiile sale, cu cel al cogniţiei (orice proces cognitiv include în sine o componentă afectivă, o trăire) şi cu cel al motivaţiei (orice stare de motivaţie actualizată şi satisfacerea oricărui motiv se asociază organic cu o stare emoţională de insatisfacţie sau de satisfacţie).

Prin caracterul şi structura sa polară în cadrul sistemului personalităţii, blocul afectivităţii îndeplineşte un rol de filtrare şi evaluare a semnificaţiei (pozitive sau negative) a evenimentelor şi situaţiilor externe, prin raportarea acestora la dinamica motivaţională internă. Emoţia reflectă astfel concordanţa sau discordanţa dintre desfăşurarea evenimentelor în plan extern şi desfăşurarea lor în plan intern. „Concordanţa cursului” celor două serii de evenimente generează semnul (polul) pozitiv (emoţii pozitive, stenice), iar discordanţa semnul (polul) negativ (emoţii negative, astenice). Fiecare persoană se caracterizează printr-o anumită formulă emoţională – un anumit raport între trăirile pozitive şi cele negative, anumite valori ale pragurilor sensibilităţii emoţionale, un anumit registru al intensităţii reacţiilor emoţionale, o anumită stabilitate dispoziţiei şi paternului emoţional legat de un anumit obiect sau eveniment etc. – constituită ontogenetic prin interacţiunea dialectică dintre structura (tipul) temperamentală bazală a individului şi mulţimea împrejurărilor şi experienţelor de viaţă. Caracteristicile de ordin cantitativ şi calitativ ale acestei formule vor intra ca elemente definitorii ale profilului (tipului) global al personalităţii. Mai mult, în anumite cazuri individuale, blocul afectivităţii îşi poate impune influenţa şi dominanţa sa funcţională asupra celorlalte, el determinând specificul modului de relaţionare cu lumea şi al stilului de viaţă (personalitatea emotivă, personalitatea optimistă, personalitatea pesimistă, personalitatea sentimentală etc.).

Contrar punctelor de vedere care susţineau sau încă mai susţin caracterul exclusivist perturbator şi dezadaptiv al afectivităţii (de multe ori privită doar prin prisma emoţiilor primare simple) (Coleman, 1959; Stagner, 1961; Murray, 1963; Peters, 1969), noi pledăm în favoarea ideii despre rolul esenţialmente reglator (pozitiv, constructiv) şi necesar al acestei componente în cadrul dinamicii sistemului personalităţii. Practic, nu se poate concepe un comportament şi o viaţă socială normală fără existenţa şi participarea sferei emoţional-afective, care creează acea stare specifică de plenitudine – a simţi că trăieşti, că participi, că acţionezi.

Pe de altă parte, în structura şi schema dinamică a oricărei activităţi concrete, includerea verigii afective devine absolut indispensabilă în calitatea ei de factor de susţinere şi potenţare energetică a operaţiilor instrumentale (atât în plan mintal intern cât şi motor extern).

Fireşte, din punct de vedere adaptativ, al exigenţelor de integrare în viaţa socială, nu toate structurile individuale ale sferei afective sunt la fel de favorabile şi eficiente: o structură în care domină instabilitatea este mai puţin favorabilă decât una

12

Page 13: DINAMICA PERSONALITATII

caracterizată prin stabilitate, o structură hiperemotivă este mai puţin avantajată în confruntarea cu situaţiile de viaţă decât una neemotivă, o structură de tip pesimist este mai vulnerabilă la stresurile vieţii decât una optimistă, o structură accentuat agresivă este mai dificil de integrat şi de tolerat social decât una paşnică şi cooperantă ş.a.m.d. Aceasta face necesare asistenţa psihologică şi intervenţia modelatoare sistematică pentru prevenirea eventualelor dereglări şi căderi (prăbuşiri) afective în situaţii de viaţă mai dure, prin exersarea şi consolidarea mecanismelor corespunzătoare de apărare a Eului.

4. „Blocul proceselor de reglare” (voinţa) se compune dintr-o suită de operatori de evaluare – alegere, de scheme logice de organizare – planificare şi de mecanisme de declanşare – susţinere (mobilizare-control), asigurând transformarea dorinţei şi a vrerii în acţiune finalizatoare şi conectarea motivului, scopului şi mijlocului într-o structură funcţională unitară şi orientată. Condiţiile obiective care determină constituirea în ontogeneză a mecanismelor reglării de tip voluntar decurg din obstacolele, îngrădirile şi frustrările cu care se confruntă şi la care este supus individul în tentativele sale de a-şi satisface diferitele stări de motivaţie şi de a-şi realiza diferitele scopuri.

Astfel, elaborarea subsistemului reglării de tip voluntar (deliberativ şi conştient) se desfăşoară în mod necesar în două direcţii, chiar dacă nu în ambele în aceeaşi măsură, şi anume: în direcţia dezvoltării mecanismelor bazate pe inhibiţia secundară (condiţionată) de întârziere, amânare, reţinere şi renunţare, prin intermediul cărora să se poată ţine sub control pulsiunile, tendinţele, trebuinţele şi dorinţele interne proprii, şi în direcţia formării şi dezvoltării mecanismelor de acţiune, bazate pe mobilizare energetică şi psihică pentru a înfrunta şi surmonta obstacolele.

Modul de organizare şi funcţionare a blocului reglării voluntare generează calităţile zise voliţionale ale personalităţii – iniţiativa, hotărârea, fermitatea, perseverenţa – care au rol esenţial în realizarea de sine, în realizarea planurilor şi proiectelor de viaţă.

Reglajul voluntar şi calităţile voinţei se extind şi se implică în mecanismele organizării şi desfăşurării tuturor celorlalte procese psihice, conferindu-le o mai mare stabilitate şi eficienţă adaptativă. Între anumite limite este valabilă opinia celor care, pornind de la Schopenhauer, susţin că personalitatea este ceea ce individul uman reuşeşte să facă din sine cu ajutorul voinţei sau prin voinţă.

5. „Blocul proceselor de explorare – investigare” se elaborează în raport cu o însuşire nespecifică mai generală a stimulilor şi situaţiilor externe, şi anume, noutatea. Elementul central în jurul căruia se structurează şi se defineşte activitatea acestui bloc în cadrul sistemului personalităţii este reacţia înnăscută, necondiţionată de orientare (R.O.) (E.N. Sokolov, 1963). Denumit de către Pavlov reflexul „ce se întâmplă ?”, reflexul de orientare se declanşează automat, de îndată ce în câmpul senzorial (vizual sau auditiv) al subiectului apare un nou stimul şi se exteriorizează în plan motor prin mişcări de întoarcere şi îndreptare a capului în direcţia noului stimul şi de fixare a lui în zona perceptibilităţii optime, iar în plan intern prin înlocuirea în cadrul activităţii bioelectrice a creierului, a ritmului alfa cu ritmul beta, prin scăderea pragurilor senzoriale şi creşterea sensibilităţii generale (reflexul de orientare generalizat). Reperarea stimulului şi fixarea lui în zona sensibilităţii optime determină înlocuirea reacţiei de orientare generalizate cu reacţia de orientare localizată: menţinerea ritmului beta şi a nivelului crescut al sensibilităţii numai în cadrul subsistemului senzorial căruia i-a fost adresat stimulul. Aceasta favorizează o mai rapidă analiză şi identificare a noului stimul cu evaluarea semnificaţiei lui. Pe baza acestei reacţii de orientare, se dezvoltă mecanismele reflex-condiţionate care susţin activitatea finalistă (subordonată atingerii unui obiectiv-scop) de explorare-investigare şi procesele interne de concentrare-comutare a atenţiei. În structura dinamică a activităţii umane atenţia se manifestă sub trei forme principale:

-involuntară, care are la bază reacţia necondiţonată de orientare la stimulii noi sau la cei care ies din comun printr-o însuşire oarecare; această formă a atenţiei se caracterizează printr-un grad ridicat de instabilitate şui oscilaţie;

-voluntară, care se dezvoltă pe măsura formării şi consolidării mecanismelor reglajului voluntar, a calităţilor voliţionale, în raport cu solicitări şi sarcini „impuse”, a căror rezolvare reclamă mobilizare energetică, concentrare, insistenţă şi perseverenţă, luptă cu tendinţele interne de saturaţie, oboseală şi plictis; atenţia voluntară constituie unul din factorii esenţiali ai realizării personalităţii, ai reuşitei şi performanţei atât în activitatea şcolară, cât şi în cea profesională şi socială. Ea corelează pozitiv cu capacitatea generală de lucru, cu tonusul psihic, cu posibilitatea de automobilizare şi de autocontrol.

-postvoluntară, formă considerată superioară, datorită faptului că realizează cu un consum mic de energie nervoasă şi se asociază atât cu o motivaţie crescută pentru activitatea desfăşurată, cât şi cu existenţa unor procedee eficiente şi bine consolidate de rezolvare a sarcinilor.

6. „Blocul proceselor de comunicare” (limbajul) reprezintă integral o achiziţie de ordin sociocultural a personalităţii, elaborându-se numai în cadrul interacţiunii verbale a copilului cu adultul şi în contextul instruirii şcolare (limbajul scris).

Pe măsura dezvoltării şi consolidării sale funcţionale, limbajul se include (el însuşi) ca factor esenţial în dezvoltarea şi integrarea sistemului personalităţii. Ca purtător al informaţiei prelucrate şi tezaurizate social-istoric în forma cunoştinţelor, noţiunilor, judecăţilor etc. de ordin ştiinţific, filozofic, politic, etic, religios etc., cuvântul mediază şi instrumentează întregul proces al personogenezei, al structurării şi organizării conştiinţei. Pe de altă parte, ca substitut al obiectelor fizice şi al acţiunilor concrete, cuvântul îndeplineşte şi o importantă funcţie reglatoare, atât în raport cu cei din jur, cât şi cu noi înşine (autoreglare): declanşează sau stopează acţiuni şi comportamente sau le influenţează cursul desfăşurării, modifică sau întăreşte convingeri şi atitudini, amplifică sau atenuează tensiuni şi conflicte interpersonale, uneşte sau dezbină, provoacă sau stinge anumite focare psihonevrotice etc. Forţa reglatoare a cuvântului se realizează nu numai în raport cu procesele şi stările conştiente, ci şi cu cele inconştiente, inclusiv cu procesele fiziologice bazale.

Graţie limbajului, personalitatea devine un sistem prin excelenţă şi esenţialmente informaţional-comunicaţional, întreţinerea conversaţiei şi dialogului cu cei din jur fiind o condiţie obligatorie a menţinerii echilibrului psihic, chiar şi pentru indivizii cei mai taciturni şi introvertiţi. Disponibilitatea de a performa comunicarea verbală dobândită istoric şi fixată genetic

13

Page 14: DINAMICA PERSONALITATII

în mecanismele neuronale trebuie inclusă în repertoriul aptitudinilor generale ale omului, alături de inteligenţă şi instruibilitate (capacitatea de a învăţa).

Există multiple posibilităţi de a interacţiona şi de a se combina funcţional în ele, blocurile menţionate mai sus asigură comportamentului şi activităţii omului un grad ridicat de adaptabilitate şi flexibilitate. Dezvoltarea ca atare a personalităţii nu trebuie privită ca un proces abstract şi adimensional, ci ca mod şi nivel de elaborare şi integrare a componentelor de conţinut de genul celor pe care le-am analizat.

În acest sens, proiectele umane, vizând obţinerea în practica socio-educaţională a anumitor tipuri de modele de personalitate trebuie centrate tocmai pe dezvoltarea componentelor psihologice concrete – cognitive, afective, motivaţionale, voliţionale, verbal-comunicaţionale, atitudinal-caracteriale, identificând şi asigurând condiţiile propice pentru aceasta.

1.3. Ierarhizarea ca principiu şi lege a organizării sistemului personalităţii.Diferenţierea şi diversificarea internă care se constată în devenirea personalităţii, într-un câmp de complexitate atât de

întins, ar fi factori dezorganizatori şi defavorizanţi dacă n-ar fi secondate de procesul integrării, adică de stabilirea unor conexiuni durabile şi cu caracter finalist între componentele generale în cursul diferenţierii.

Rezultatele globale ale integrării sunt calităţile şi structurile.Calităţile se referă la modul specific de închegare şi manifestare a personalităţii, răspunzând la întrebările cum?,

cât?. Cum se exteriorizează într-o situaţie oarecare subiectul, cum se raportează la sarcină, ce tendinţe dominante relevă, cât de durabilă este manifestarea constatată, cât de rezistentă este construcţia dată la perturbaţii sau la cerinţele obiective de schimbare etc.?

Structurile ne indică determinarea substanţială, de conţinut a personalităţii, răspunzând la întrebările ce şi de ce: ce realizează efectiv subiectul într-un domeniu sau altul de activitate şi de ce, adică pe baza cărei motivaţii.

Printre calităţi enumerăm: consistenţa, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea.Consistenţa se referă la stabilitatea liniilor generale de conduită ale subiectului în decursul timpului, la pregnanţa şi

unitatea tabloului său dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate în afara unor trăsături stabile, prin care să devină recognoscibilă (identificabilă), în pofida variaţiilor situaţionale.

Stabilitatea priveşte atât configuraţia fizică, bioconstituţională, cât şi pe cea psihică, temperamental-caracterială. Consistenţa trebuie căutată în structurile care condiţionează comportamentele deschise. Dar asemenea structuri nu se relevă în actele mărunte, episodice, ci în conduite mari, sistemice: conţinutul activităţii, motivele, atitudinile etc. într-un cuvânt, stabilitatea desemnează „stilul” activităţii (Lazarus, 1963).

În fiecare categorie de sarcini şi tipuri comportamentale se poate vorbi de existenţa unui stil specific: stilul activităţii motorii, concretizat într-o anumită configuraţie valorică a amplitudinii, vitezei, ritmului şi melodicităţii mişcărilor; stilul cognitiv, evidenţiat în căile sau modalităţile de organizare şi desfăşurare a proceselor de percepţie şi gândire indiferent de conţinutul lor informaţional concret (ex. stilul analitic şi stilul abstract). Stilul reprezintă filtrul prin care subiectul modulează în felul său specific diferitele situaţii obiective cu care vine în contact.

Limita consistenţei este dată de plasticitatea sau mobilitatea structurii aceasta exprimă posibilitatea reorganizării unor structuri particulare sau generale sub influenţa schimbării conţinutului relaţiilor subiectului cu lumea. În mare, plasticitatea este o funcţie de vârstă: ea este mai ridicată la vârstele tinere şi scade semnificativ la vârstele înaintate. Pute deci afirma că, la copiii, structurile se caracterizează printr-o plasticitate ridicată; corespunzător, consistenţa personalităţii lor este mai puţin pregnantă (frecvenţa oscilaţiilor comportamentale – mare); la vârstnici, ele tind spre osificare (perseveraţii stereotipizate, rigiditate şi conservatorism în raport cu cerinţele şi influenţele obiective în direcţia schimbării). Dar plasticitatea depinde şi de alţi doi factori importanţi, şi anume tipul general de sistem nervos şi sistemul de educaţie.

Tipul puternic – echilibrat – mobil de sistem nervos favorizează o plasticitate mai mare a structurilor psihice ale personalităţii decât tipul puternic – echilibrat – inert, de exemplu. Tot o dimensiune tipologică bazală care îşi pune amprenta pe plasticitatea structurilor personalităţii este şi extraversia-introversia (Eysenck, 1967, 1983). Valori ridicate ale extraversiei corelează pozitiv cu plasticitatea, în vreme ce valori ridicate ale introversiei se asociază cu rigiditatea structurilor. În acest context, putem vorbi de personalităţi constituţional mobile, permanent receptive şi predispuse la schimbare, la care predomină procesele de adaptare, şi personalităţi constituţional vâscoase, rigide, puternic încastrate sau încapsulate, rezistente şi ostile schimbării, la care predomină procesele de asimilare.

În ceea ce priveşte celălalt factor – sistemul de educaţie – se ştie că acesta poate fi conceput şi realizat pe baza unor principii creativ-euristice, inventiv-exploratorii sau, dimpotrivă, pe baza unor principi reproductiv-algoritmice, nivelatoare şi conformiste. Nu este nevoie să demonstrăm că primul favorizează formarea unor structuri psihocomportamentale plastice, cu mari valenţe adaptative, consonante cu dinamica schimbărilor în plan extern, în vreme ce al doilea sistem conduce la elaborarea unor structuri psihocomportamentale rigide, puternic stereotipizate, şablonizate, slab eficiente în situaţii noi sau reclamă un mod de abordare nou.

C. Rogers susţine că ideea reorganizării şi modelării structurii personalităţii nu trebuie abandonată nici la vârstele cele mai înaintate, psihoterapia reprezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar şi la subiecţii aparent foarte rigizi (Rogers, 1967).

Gradul de dezvoltare a structurii derivă din natura de sistem evolutiv a personalităţii şi la baza lui se determină modalitatea şi stadialitatea elaborării graficului personologic general. K. Lewin a delimitat trei grade de dezvoltare a structurii: 1) structura globală, puţin diferenţiată şi slab saturată în conexiuni interne; ea se reduce la configuraţia trebuinţelor, a mijloacelor de satisfacere a lor şi a câtorva caracteristici bazale; 2) structura semidezvoltată, caracterizată prin diferenţierea şi constituirea unor sisteme de legături stabile noi, prin diversificarea funcţională în interiorul structurilor iniţiale şi prin creşterea coeficientului de interdependenţă corelativă; 3) structura dezvoltată sau maturizată, în cadrul căreia apar

14

Page 15: DINAMICA PERSONALITATII

individualizate pregnant substructurile motivaţionale, emoţional-afective şi cognitive şi maximal amplificate conexiunile reglatoare dintre ele (Lewin, 1936).

Integrarea structurilor se desfăşoară, aşadar, stadial, de la simplu la complex, de la inferior la superior, subordonându-se principiului şi legii ierarhizării.

Potrivit acestui principiu, într-un proces evolutiv ascendent multistadial, cum este cazul devenirii sistemului personalităţii, conţinuturile şi structurile psihocomportamentale nou apărute reprezintă un nivel integrativ de ordin ierarhic superior, care va subordona funcţional elementele şi structurile anterioare. Astfel, în timp, personalitatea dobândeşte o pregnantă ierarhizare internă, fiecare subsistem component punând în evidenţă o organizare şi o desfăşurare multinivelară. De regulă, desfăşurarea comportamentului este determinată şi poartă în sine amprenta nivelului integrativ superior, cele inferioare intrând mai mult ca momente şi verigi intermediare.

Dacă ne referim, de pildă, la dezvoltarea subsistemului cognitiv, la diferite vârste, aşa cum au demonstrat cercetările lui J. Piaget, modul de abordare şi rezolvare a sarcinilor coresponda specificului funcţional al stadiului dominant: stadiul senzoric-motor, preoperator – la vârsta preşcolară, stadiul operaţiilor concrete – la vârsta şcolară mică, stadiul operaţiilor formale, bazat pe vehicularea sistemelor de simboluri şi semne detaşate de suportul obiectual sau imagistic – după vârsta de 12-14 ani. Procesele şi operaţiile percepţiei se restructurează, dobândind caracteristici calitativ noi, pe măsura integrării şi subordonării lor ierarhice proceselor şi operaţiilor gândirii (de pildă, perceptul capătă funcţia generalizatoare, tinzând să se apropie de concept – obiectul se va percepe nu ca entitate singulară, izolată, cum era perceput înainte, ci ca reprezentantul unei clase). La rândul său, nici gândirea, ca nivel ierarhic superior, nu se desfăşoară ruptă total de percepţie; fără permanentul flux de informaţii pe care îl furnizează acesta din urmă, gândirea şi-ar pierde controlul realităţii, devenind sterilă şi deviantă. În mod normal, cu toate că la vârsta adultă nota dominantă a atitudinii şi relaţionării omului cu lumea externă este dată de gândire, aceasta se împleteşte strâns cu percepţia: omul percepe gândind şi gândeşte perecpând (S.L.Rubinstein, 1960).

Ierarhizarea se manifestă la fel de evident şi în cadrul altor sfere ale vieţii psihice – afectivă şi motivaţională. Deşi aparent difuză şi lipsită de orice logică, sfera afectivă se caracterizează printr-o ordine pregnantă, emoţiile simple, primare, de nivel subcortical, sunt integrate şi subordonate structurilor emoţionale sociocultural. Mai mult, în cadrul ierarhiei generale, se desprind structuri dominante, care au valoarea cea mai ridicată pentru persoana dată.

În sfera motivaţională, ierarhizarea se produce nu numai după coordonata spaţială (pe verticală – nivele subcorticale şi corticale), ci şi după cea temporală (a alternanţei periodice). A. Maslow a reprezentat această organizare ierarhică a motivelor în forma cunoscutei piramide car îi poartă numele.

Nu ne interesează în contextul de faţă veridicitatea criteriului pe care-l adoptă Maslow (respectiv, prioritatea şi stringenţa satisfacerii); esenţial este că el a exprimat foarte clar o modalitate concretă de integrare ierarhică a motivaţiei. Trebuie subliniat că forţa de subordonare a motivului dominant poate atinge intensităţi atât de mari, încât celelalte motive să fie împinse cu totul la periferie (personalitate monomotivată sau cu un singur vârf integrativ. După A. N. Leontiev, rezistenţa sistemului personalităţii la perturbaţii de genul frustraţiilor şi reprimărilor motivaţionale este direct proporţională cu numărul vârfurilor integrativate: cu cât o persoană are o bază motivaţională de integrare mai largă – mai multe dominante – cu atât suportă mai bine, fără bulversări dramatice, interdicţiile, obstacolele şi presiunile frustrante ale mediului, deoarece nesatisfacerea sau prăbuşirea unui motiv pot fi compensate şi efectul lor atenuat prin intrarea în funcţiune a altuia din motivele, de asemenea dominante sau preţuite de subiect; dimpotrivă, existenţa unui singur vârf motivaţional conferă personalităţii o mare vulnerabilitate şi fragilitate în faţa frustraţiilor: prăbuşirea acestui unic vârf atrage inevitabil după sine perturbarea uneori ireversibilă a echilibrului psihic (A. N. Leontiev, 1963).

Întrucât însăşi prin natura sa, motivaţia este componenta cea mai mobilă, cea mai dinamică a personalităţii, împrejurările concrete de viaţă introduc în ea în permanenţă schimburi şi reorganizări: împingerea în prim plan a unor motive noi şi trecerea pe plan secundar sau scoaterea din funcţiune a altora „inactuale”, „perimate”.

Fără îndoială, cea mai pregnantă exprimare a dimensiunii ierarhice a personalităţii o găsim în raporturile dintre cele două nivele polare – conştientul şi inconştientul.

Formaţiuni net diferite prin conţinutul pe care-l structurează, ele interacţionează funcţional după principiu integrării ierarhice. Contrar stipulaţiilor modelului freudian, cele două niveluri nu sunt absolut închise unul pe celălalt, nu se neagă în mod absolut unul pe celălalt, ci se articulează după o schemă dinamic-antagonică în logica autoreglării globale, supraordonate a sistemului personalităţii.

Ordinea de subordonare ierarhică merge şi aici de la inferior (din punct de vedere evolutiv) la superior, de la primar (din punct de vedere genetic) la secundar, adică de la inconştient la conştient. Cu tot rolul pe care-l poate avea inconştientul în organizarea şi dinamica personalităţii, el nu exprimă determinaţiile ei specific umane, socioculturale, graţie cărora omul s-a desprins de animalitate.

Determinaţiile socioculturale nu reprezintă o îngrădire artificială şi străină a dezvoltării psihice a omului, ci, dimpotrivă, axul central al acestei dezvoltări, necesitatea ei logică internă. De aceea, este în consens cu logica internă a dezvoltării psihice atât istorice, cât şi individual-ontogenetice a omului să se producă trecerea de la predominarea formulei comportamentale a inconştientului, bazată pe satisfacerea directă şi imediată a trebuinţelor activate în momentul dat, la formula de tip conştient, bazată pe medieri şi condiţionări impuse sociocultural, pe analiza critică a scopurilor şi mijloacelor, pe luarea în seamă a consecinţelor posibile ale actelor întreprinse etc.

Dezvoltarea şi impunerea ca dominante în plan funcţional a structurilor conştiinţei nu numai că nu periclitează satisfacerea trebuinţelor primare care intră în alcătuirea conţinutului inconştientului, dar îmbogăţeşte considerabil repertoriul mijloacelor de satisfacere. Şi dacă omul suferă diferite eşecuri de adaptare în contextul diversităţii situaţiilor şi împrejurărilor de viaţă, aceasta se întâmplă nu pentru că are prea multă conştiinţă, ci pentru că o are insuficient dezvoltată sub un aspect sau altul. Conştiinţa a apărut şi a evoluat sub presiunea necesităţilor obiective de adaptare în condiţiile unui mod de viaţă social, de

15

Page 16: DINAMICA PERSONALITATII

complexitate crescândă, şi ea reprezintă forma cea mai perfecţionată şi eficientă de adaptare, graţie căreia omul a devenit cu adevărat o fiinţă ubicuitară, care şi-a extins existenţa şi sfera de acţiune nu numai asupra planetei proprii, ci şi asupra cosmosului.

1.4. Niveluri de autoreglare în cadrul sistemului personalităţiiPersonalitatea este sistemul real cu cea mai dezvoltată şi mai diversificată capacitate de autoreglare. În general, aici,

prin autoreglare înţelegem proprietatea sistemului de a controla efectele acţiunilor sale şi de a folosi informaţia despre aceste efecte pentru perfecţionarea şi optimizarea acţiunilor următoare.

Diferenţierea şi delimitarea formelor de autoreglare se stabilesc după semnul acţiunii conexiunii „ieşire-intrare-ieşire” şi după natura transformărilor introduse în starea sistemului. Astfel, distingem autoreglarea pe bază de feedback şi autoreglarea pe bază de feedbefore. În primul caz, informaţia corectoare este furnizată de rezultatele (efectele) reale imediate ale acţiunii (comportamentului); în cazul al doilea, această informaţie este extrasă din rezultatul anticipat, montat (acţiunea se execută pe plan ideal, se înregistrează rezultatul posibil, acesta se evaluează şi informaţia obţinută se foloseşte fie prntru confirmarea acţiunii, fie pentru corectarea ei). În desfăşurarea activităţii şi comportamentului, cele două forme se succed şi se împletesc reciproc.

După natura transformărilor introduse în starea sistemului, se disting trei forme principale de autoreglare: autoreglarea homeostatică sau de stabilizare, autoreglare de optimizare şi autoreglare de dezvoltare.

Autoreglarea homeostatică se realizează pe baza feedbackului negativ, care acţionează în direcţia diminuării amplitudinii oscilaţiilor unor coordonate de definiţie ale sistemului de la valorile-etalon prestabilite. În unele sisteme (artificiale) stabilizarea şi menţinerea între anumite limite a unor mărimi (temperatură, presiune, etc.) este unica formă de autoreglare care se realizează.

Autoreglarea de optimizare constă în perfecţionarea modului de funcţionare a sistemului şi a performanţelor sale în limitele aceleiaşi scheme de organizare prin surplus de informaţie, prin alegerea sau învăţarea unor procedee noi, etc.

În sfârşit, autoreglarea de dezvoltare, proprie numai sistemelor biologice şi sociale, constă în trecerea de la o organizare inferioară la alta superioară, prin elaborarea unor structuri noi şi a unor tipuri noi de interacţiuni funcţionale.

Aceste ultime două forme de autoreglare se bazează pe feedbackul pozitiv (care acţionează în direcţia creşterii amplitudinii deviaţiilor sistemului de la starea actuală) şi pe feedbefore (pregătirea şi programarea acţiunilor prin prisma analizei anticipate a rezultatelor posibile).

În cadrul sistemului personalităţii, se întâlnesc şi interacţionează într-un mod pe care încă nu-l cunoaştem bine toate cele trei forme de autoreglare.

Ele se realizează atât pe plan global, fiind atributul personalităţii ca întreg, cât şi pe plan local, particular, în cadrul celor trei niveluri modale ale organizării ei – biologic, psihologic şi social.

Autoreglarea globală se evidenţiază în relaţionarea generală a omului cu lumea, în dinamica devenirii şi manifestării personalităţii lui în multitudinea şi diversitatea situaţiilor existenţiale. Prin intermediul ei, se asigură controlul asupra desfăşurării autoreglărilor particulare şi unificarea funcţional-finalistă a sistemului.

Autoreglarea ce se realizează la nivel biologic permite, pe de o parte, menţinerea echilibrului mediului intern, a homeostaziei fiziologice (constantele bioconstituţionale - temperatura corpului, presiune arterială, glicemia, ciclurile hormonale etc.), iar pe de altă parte, desfăşurarea în limite normale a proceselor de creştere şi maturizare a organelor şi subsistemelor componente – muscular, osos, respirator, circulator etc. Funcţionarea optimă a mecanismelor autoreglării biologice reprezintă o condiţie esenţială a prevenirii diverselor tulburări patologice şi a asigurării unei bune stări de sănătate fizică (somatică).

La nivel psihic, autoreglarea se relevă în cadrul fiecărui proces şi subsistem – percepţie, gândire, afectivitate, motivaţie – asigurând desfăşurarea normală a formării lor, obţinerea unei stabilităţi în timp a conţinuturilor informaţionale şi a conexiunilor dintre ele. În afara unor mecanisme specifice de autoreglare, n-ar fi posibile diferenţierea şi identificarea în percepţie, recunoaşterea şi operarea cu noţiunile şi rezolvarea problemelor la nivelul gândirii, stabilitatea emoţională, constantele caracteriale. Spre deosebire de autoreglarea biologică, în esenţă algoritmică, automată, autoreglarea în cadrul nivelului psihic dobândeşte un caracter deliberat, conştient. Prin funcţiile sale de planificare-anticipare şi de evaluare-decizie, conştiinţa ne apare ca principal „organ” al autoreglării personalităţii.

În plan social, autoreglarea se intrică şi mediază întregul proces de asimilare e către individ a paternurilor comportamentelor de rol şi de raportare-comparare a performării rolurilor cu normele şi etaloanele sociale. De gradul de elaborare şi funcţionare a mecanismelor de autoreglare specifice acestui nivel depinde buna sau slaba integrare socială a individului.

În structura acestor mecanisme, un loc central îl ocupă dimensiunile social-filosofică şi axiologico-etică ale conştiinţei, care stau la baza formării atitudinii faţă de societate şi de sistemul valorilor sociale, a montajelor interne de selecţie şi de acceptare-respingere în sfera realităţii sociale.

Autoreglarea în plan psihic şi cea pe plan social (psiho-social) îşi testează valenţele adaptative şi se validează în cadrul dinamicii raportului dintre solicitările interne şi cele externe, dintre ceea ce doreşte şi aşteaptă individul şi ceea ce-i impune şi-i permite să realizeze mediul său existenţial imediat.

1.5. Statica funcţională şi dinamica funcţională a sistemului personalităţiiCa sistem hipercomplex multiintegrat, personalitatea îşi dezvăluie funcţiile, competenţele şi performanţele sale

„adaptative” în cadrul comportamentului şi al activităţii orientate teleonomic. În fiecare moment de timp, ea va pune în evidenţă anumite stări (ansamblul valorilor principalelor coordonate de definiţie în situaţia dată) şi în fiecare interval de timp

16

Page 17: DINAMICA PERSONALITATII

de la momentul actual, la momentul următor anumite variaţii sau transformări. Astfel, descrierea ei se impune a fi realizată în termenii statisticii şi dinamicii funcţionale. În acest caz, cele două coordonate de analiză – statică şi dinamică – trebuie să cuprindă toate cele trei niveluri de organizare a comportamentului – nivelul substanţial, nivelul energetic şi nivelul informaţional.

Dacă luăm subiectul uman angajat în rezolvarea unei probleme, de exemplu, în decursul intervalului dat de timp, el va pune în evidenţă un comportament la nivelul organizării sale substanţiale – modificarea raporturilor procentuale dintre substanţele care alcătuiesc diferitele ţesuturi, deteriorarea şi regenerarea unor celule, modificarea poziţiilor şi raporturilor spaţiale ale unor segmente osteo-musculare (membrelor) etc., altul la nivelul organizării energetice – transformarea aşa-numitei energii „nobile” în lucru mecanic (util) şi a lucrului mecanic în energie calorică degradată etc. – şi un altul la nivelul organizării informaţionale – dobândirea de noi cunoştinţe, reaşezarea şi restructurarea experienţei anterioare sub influenţele celei noi etc. Un tablou comportamental complet al subiectului în cauză trebuie să cuprindă toate cele trei niveluri particulare menţionate.

În general, însă, cele trei niveluri comportamentale se împletesc şi se condiţionează reciproc, ceea ce face posibilă, în anumite situaţii, studierea unuia prin intermediul celuilalt. Psihologia se centrează din capul locului pe studiul comportamentului, organizat la nivel informaţional sau psihic.

Corespunzător, statica şi dinamica funcţională se referă aici la componenta psihică a sistemului personalităţii.Pentru a obţine o imagine clară asupra stării funcţionale a acestei componente, este necesară înregistrarea stării

tuturor proceselor şi operaţiilor principale: percepţie, gândire, memorie, atenţie, emoţionalitate, structură motivaţională etc. Administrarea secvenţială a unei baterii de probe adecvat alese şi prelucrarea răspunsurilor la ele ne oferă datele necesare pentru alcătuirea profilului de stare al sistemului personalităţii la nivel psihic. Corelarea şi integrarea într-un tablou unitar a mai multor profiluri secvenţiale de stare realizate la intervale relativ mici de timp, ne permit obţinerea unui profil generalizat, cu valoare diagnostico-prognostică superioară. În treacăt fie spus, metoda biografică nu este altceva decât corelarea în timp a profilelor de stare secvenţiale decupate de continuumul trecutului existenţial al individului şi, dacă este bine folosită, ea poate oferi o informaţie mai bogată şi mai relevantă decât orice experiment sofisticat de laborator.

Profilului de stare al sistemului personalităţii la nivelul organizării sale psihice îl putem realiza sub formă grafică sau tabulară, în fiecare caz, notând timpul (t), dimensiunile psihice evaluate (A 1 A2 …An ) şi valoarea absolută pe care o ia fiecare dimensiune la momentul dat (R1 R2 …Rn ).

Trecerea sistemului de la o situaţie (S1) al alta (S2 ) antrenează după sine modificarea valorilor iniţiale ale dimensiunilor psihice considerate, ceea ce se exprimă în dinamica funcţională. Fireşte, fiecare dimensiune va avea dinamica sa. Distanţa valorică dintre două stări înscrise în aceeaşi serie dinamică determină amplitudinea transformării, iar curba dintre starea iniţială şi cea finală constituie traiectoria transformării. Forma traiectoriei va depinde de tipul transformării – lineară sau nelineară, directă sau inversă, închisă sau deschisă etc.

Ansamblul transformărilor considerate în limitele unui interval de timp împreună cu relaţiile de dependenţă dintre ele ne dau portretul fizic, important element în cunoaşterea şi evaluarea organizării psihice a sistemului personalităţii. El poate fi prezentat printr-un tabel de funcţii sau în formă grafică – într-un spaţiu bi- sau multidimensional, valorile de „stare” fiind concentrate într-un „punct reflectant”, care se deplasează în interiorul spaţiului de coordonate ca funcţie de timp şi de semnul operatorului (factorul care efectuează transformarea, respectiv, un motiv intern sau o solicitare externă).

Ca şi profilul de stare, portretul fizic poate fi întocmit după o singură dimensiune psihică (ex. inteligenţa generală sau memoria de lungă durată, sau extraversie-introversie etc.) sau după mai multe dimensiuni odată, obţinând astfel portrete fazice unidimensionale şi multidimensionale.

Alcătuirea unui portret fazic presupune:1) cunoaşterea stării iniţiale a sistemului (profilul de stare);2) identificarea şi evaluarea factorului (operatorului) care determină transformarea;3) stabilirea intervalului de timp de-a lungul căruia se înşiră operaţiile de transformare.

Portretul fazic poate fi constatativ, bazat pe înregistrarea din aproape în aproape a transformărilor pe măsură ce se produc, sau deductiv-predictiv, la care, fiind dată o stare actuală (A0), mărimile de intrare (Xi) şi operatorii de transformare (P), se aproximează probabilitatea trecerii sistemului personalităţii într-una din stările ulteriore posibile.

Pentru primul caz, vom avea un tabel de valori reflectând modificările coordonatelor de definiţie ale sistemului; pentru cazul al doilea un tabel de probabilităţi tranzitorii (de trecere), la care reflectă posibilitatea de producere sau neproducere a unuia sau altuia dintre evenimentele aşteptate.

Pentru ilustrare, prezentăm în continuare modelele orientative ale tabelelor pentru obţinerea profilelor de stare şi a portretelor fazice (tabelele 1, 2, 3 şi 4)

În lumina celor de mai sus, se poate afirmă că, în cadrul sistemului personalităţii, statica funcţională şi dinamica funcţională se află în raporturi complexe, neunivoce şi neliniare. O stare nu derivă în mod necesar din cealaltă, ca în cazul sistemelor mecanice, rigid determinate.

În trecerea de la o stare la alta, se intrică de fiecare dată anumite imponderabile (din mulţimea aşa-numitelor variabile intermediare), care ne scapă de sub control. Astfel că, în studiul personalităţii, predicţia este în cel mai înalt grad relativă, o judecată de acest gen neputând fi niciodată categorică. Se poate totuşi susţine că sprijinirea pe un mare număr de profiluri de stare globale conferă o veridicitate mai ridicată demersului predictiv decât sprijinirea pe un singur asemenea profil.

Tabel 1 – Profilul de stare aditiv al sistemului personalităţii la momentul ti

17

Page 18: DINAMICA PERSONALITATII

Dimensiunile psihice

Momentele de timp

A1 A2 … An X=Σ(Ai) / n

t1

t2

***tn

a1

b1

***

Zn1

a2

b2

***

Zn2

……***…

an

bn

***

Znn

X1

X2

***

Xn

Tabel 2 – Profil de stare corelativMărimi de intrare Dimensiuni

X1

X2

X1 X2 … Xn

X1 X r12 … r1n

X2 r21 X … r2n

………

… … X …

Xn rn1 rn2 … X

Tabelul 3 – portretul fazic constatativTimp Operand Operator transformare

t0

t1

t2

.

.

.tn

012

n-1

P1

P2

P3

Pn

123

n

Tabel 4 – portretul fazic predictivStare iniţială Stări posibile la momentele ulterioare*)

Zt – 1

Mărimi de intrare (XX)Z1(t) Z2(t) Z3(t) … Zn(t) Σ Pi

P1

P2

P3

.

.

.Pn

P11

P21

P31

.

.

.Pn1

P12

P22

P32

.

.

.Pn2

P13

P23

P33

.

.

.Pn3

………

P1n

P2n

P3n

.

.

.Pnn

111

1

I I . M O T I V A Ţ I A Ş I A U T O D E T E R M I N A R E A P E R S O N A L I T Ă Ţ I I

Aşa cum arătam în capitolul anterior, una din particularităţile principale ale modelului „relaţional-dinamic” (versus modelul „robot”) este considerarea personalităţii umane nu numai (şi nu atât) ca u mecanism „reactiv”, al cărui comportament să fie determinat numai din afară, de incitaţiile factorilor exogeni, ci mai ales ca sistem intrinsec „activ”, capabil nu numai să răspundă la stimulii externi, ci să şi întreprindă acţiuni pe cont propriu, în virtutea unor stări interne de necesitate şi a unor scopuri deliberat formulate. Cu alte cuvinte, graţie organizării sale psihice interne specifice, omul-personalitate nu se dizolvă şi nu-şi pierde identitatea în mediul ambiant, ci se autodelimitează permanent de acesta prin afirmarea Eului, prin întreprinderea unei activităţi sistematice de transformare şi adaptare a acestuia în concordanţă cu propriile sale stări de necesitate şi finalităţi.

Una din laturile cele mai importante ale acestui activism intern orientat teleonomic o reprezintă motivaţia. Pentru tema lucrării noastre, motivaţia este un element central,ca dezvăluindu-ne conţinutul însuşi al termenului „solicitări interne”,

18

Page 19: DINAMICA PERSONALITATII

din a cărui relaţionare (interacţiune) cu celălalt termen – „solicitări externe” – rezultă edificiul psihocomportamental al sistemului personalităţii.

2.1. Caracterizarea generală şi structura sferei motivaţionaleÎn pofida uriaşei sale importanţe în construcţia personalităţii, motivaţia este insuficient studiată şi cunoscută. Însuşi

conceptul de motivaţie este vag ambiguu, accepţiunile care i se atribuie fiind foarte diferite (Brown, 1961; Berlyne şi Madsen, 1973; Nuttin, 1980).

Se delimitează trei genuri de teorii explicative ale fenomenului. Primul gen de teorii explicative ale fenomenului. Primul gen de teorii se bazează pe examinarea evenimentelor din ambianţă, pe care subiectul le-a perceput înainte de a fi acţionat aşa cum a acţionat; teoriile de cel de-al doilea tip se caracterizează prin identificarea evenimentelor sau proceselor din interiorul personalităţii înainte ca acţiunea să fi avut loc. În fine, cel de-al treilea gen de teorii se întemeiază pe analiza evenimentelor consecutive acţiunii.

În fond, o teorie satisfăcătoare trebuie să acopere toate cele trei planuri de analiză.În anii din urmă, sub influenţa modelelor cibernetice, o orientare mai cognitivistă a luat locul modelului

introspecţionist şi a celui behaviorist – stimul-răspuns (S-R). se presupune astfel că motivaţia este un mecanism prin intermediul căruia comportamentul este determinat de consecinţele lui anticipate. Numai că o atare accepţie nu permite să explicăm de ce unele „output-uri” sunt preferate altora sau de ce unele sunt acceptate şi căutate, iar altele ocolite, evitate. Ori, tocmai aici se manifestă cu pregnanţă efectul motivaţiei.

Cel mai adecvat este a interpreta motivaţia în termeni comportamentali (Nuttin, 1980). Aceasta înseamnă a porni de la analiza modului de a proceda al omului în diferite situaţii ale mediului. În acest fel, motivaţiile socială şi cea cognitivă, îşi vor găsi locul cuvenit alături de motivaţia fiziologică bazată pe drive-uri (pulsiuni). Primele nu vor fi a priori reduse sau derivate din ultima. însuşi conceptul de comportament urmează a fi lărgit. În loc să mai fie definit doar ca reacţie la un anumit stimul, comportamentul devine un mod de a opera cu obiectele (Brown, 1979), o funcţie relaţională; este vorba de de un subiect care acţionează asupra situaţiei date, pentru a modifica în direcţia unei stări aşteptate sau dorite un rezultat anumit. Această acţiune include toate funcţiile psihice – cognitive, afective, motorii – conectate într-o schemă logică unitară, subordonată atingerii scopului scontat.

Aspectul motivaţional bazal al acestui comportament constă în faptul că efectul pe care-l înregistrează nu este dat din start şi nu rămâne indiferent subiectului: unele efecte (rezultate) sunt întăritoare (pozitive) şi căutare, altele sunt perturbatoare şi se evită. Acest fapt comportamental presupune că subiecţii sunt orientaţi preferenţial în raport cu anumite situaţii şi obiecte.

Orientarea preferenţială faţă de anumite tipuri de interacţiune cu ambianţa nu este numai o stare factuală, ea este o relaţie dinamică, sursă a activităţii teleonimice. Aşa cum am subliniat mai înainte, subiectul viu nu este închis, autonom. Încă din stadiul său embrionar şi până la cel de personalitate adultă individul uman este intrinsec determinat (motivat) să intre în relaţie cu diferite obiecte din mediul ambiant pentru a-şi menţine echilibrul şi funcţionarea biologică şi psihică. Individul este doar un pol al unităţii funcţionale bipolare, celălalt pol constituindu-l mediul ambiant (fizic şi social).

Starea de motivaţie sau de necesitate va trebui deci definită în termenii unui gen de relaţie reclamată pentru a face posibilă funcţionarea normală a sistemului personalităţii.

Potrivit acestei definiţii, trebuinţele nu sunt stări de deficit; dimpotrivă, ele îşi au rădăcinile în însăşi funcţionarea lor, adică în procesele de autodezvoltare şi creştere, care caracterizează sistemul personalităţii. Starea de deficit (de nevoie) nu are o forţă dinamică proprie; ea devine sursă a activităţii – un drive – în virtutea dinamismului inerent al sistemului integral – individul, personalitatea.

„Deficitul” bazal în funcţionarea sistemului personalităţii rezidă în nevoia de a percepe, de a opera cu obiectele, de a şti şi de a gândi. Dar acest „deficit”, această nevoie constituie în acelaşi timp şi bogăţia omului.

Tot în termeni relaţionali putem spune că motivaţia este cauzalitatea externă transpusă şi pe plan intern, ea exprimând deopotrivă dependenţa şi independenţa (relativă) a omului de mediul extern. În măsura în care satisfacerea unei trebuinţe presupune deschiderea şi „apelul” la mediu; dar în măsura în care o trebuinţă devine sursa unei activităţi orientate, ghidate raţional, motivaţia este unul din factorii cei mai importanţi ai autodelimitării şi autodeterminării personalităţii în raport cu mediul.

Motivaţia se manifestă ca atare la nivelul actului comportamental global, iar nu la nivelul proceselor secvenţial-segmentare; ea este fenomen al comportamentului molar, nu şi al analizei moleculare. Cu toate acestea, impactul ei se extindea şi asupra microproceselor în interiorul actului comportamental „as a whole”.

Când vorbim de direcţionalitatea comportamentului, aşa cum este ea implicată în preferinţa motivaţională pentru anumite situaţii sau obiecte, nu avem în vedere o semnificaţie spaţială. Motivaţia nu ne interesează cu o cale concretă anume ce trebuie urmată pentru a dobândi obiectul de care avem nevoie sau pe care-l dorim. Dar faptul însuşi că anumite obiecte sau rezultate (efecte) comportamentale au caracter întăritor (recompensator), iar altele se cer a fi ocolite sau evitate arată că există o direcţionalitate internă spre anumite obiecte şi o respingere a altora.

Un alt aspect controversat în psihologia motivaţiei îl constituie diferenţierea trebuinţelor bazale: care sunt tipurile bazale de relaţie necesare pentru funcţionarea optimă a fiinţelor umane? Numeroşi psihologi au încercat să găsească răspuns la această întrebare. Unii au înşirat lungi liste de trebuinţe, alţii au redus întreaga motivaţie la unul, două instincte sau drive-uri de bază. Legat de aceasta, apare şi chestiunea dacă şi în ce măsură unele trebuinţe (nevoi) umane urmează a fi considerate secundare în raport cu altele – de natură fiziologică – cărora li se spune primare. Considerăm că această chestiune îşi găseşte o rezolvare mai satisfăcătoare în contextul modelului relaţional-dinamic prezentat mai sus.

19

Page 20: DINAMICA PERSONALITATII

În măsura în care trebuinţele sunt modalităţi „reclamate” (imperios necesare) ale funcţionării sistemului individului concret, diversitatea lor va depinde de diversitatea potenţialităţilor lui însuşi. Cu alte cuvinte, cu cât sunt mai complexe (şi, implicit, mai diverse) canalele de interacţiune între individ şi lume (lumea lui), cu atât mai complexă va fi şi configuraţia trebuinţelor sale. Vorbind la modul concret, organismul unicelular care posedă doar câteva potenţialităţi biochimice de interacţiune cu biosfera va avea trebuinţe exclusiv în această arie de funcţionare; persoana umană, dimpotrivă, cu canalele sale de interacţiune la nivel cognitiv şi social este de presupus că va avea „modalităţi de interacţiune intrinsec reclamate” cu lumile fizică, socială şi ideatică.

Prin urmare, încercând să identificăm principala orientare dinamică în comportamentul unei specii date (sau al unui organism în cadrul unei specii), trebuie să pornim de la manifestarea comportamentală a potenţialităţilor lui funcţionale şi a genului de obiecte implicate în câmpul său relaţional.

Ideea care se degajă din cele spuse mai sus rezidă în aceea că în carul fiecăruia din canalele potenţiale de interacţiune individul are „trebuinţă” de un anumit gen de activitate. După cum se exprima plastic Woodworth, pasărea cu potenţialităţile ei de zbor va avea trebuinţă (nevoia ) de a zbura; corespunzător, lumea ei comportamentală – în interiorul unităţii organism-mediu – va consta din spaţii deschise, în timp ce dinamica comportamentală a peştelui orb va fi legată de râuri şi de adâncurile întunecate ale mării (Woodworth, 1958).

Cât priveşte persoana umană, lumea ei este construită de funcţiile sale afective, senzoriale, perceptive şi cognitiv-ideative. Aceasta este un întreg univers şi este de presupus că trebuinţele (nevoile) individului uman se raportează la toate potenţialităţile funcţionale cu care el este dotat. Acesta este un prim aspect.

Un al doilea aspect important pentru analiza dinamicii raportului dintre solicitările interne şi cele externe în sistemul personalităţii constă în acceptarea ipotezei potrivit căreia, toate aceste trebuinţe comportamentale apar ca diferenţieri din principalul torent al funcţionării dinamice care este însăşi viaţa umană. În limbaj funcţional, personalitatea umană este o reţea de relaţii potenţiale pe care ea le întreţine cu o mare diversitate de obiecte ce formează lumea ei potenţială. În acest context, problema identificării diferitelor trebuinţe bazale nu se reduce la a alcătui o listă a lor. Mai curând problema rezidă în a releva de-a lungul căror linii (coordonate) funcţionarea psihică se diferenţiază ea însăşi.

În fond, din cele spuse rezultă că trebuinţele bazale sunt nevoi intrinseci, adică indispensabile existenţei speciilor şi indivizilor. Prin urmare, pentru fiecare specie de organisme vii există un sistem coerent de diferenţiere a trebuinţelor, bazat pe structura funcţională a speciei însăşi (Nuttin, 1980).

Nu este locul aici să discutăm în detaliu problema diferenţierii trebuinţelor. Vom spune doar că variatele căi sau modalităţi ale funcţionării potenţiale şi variatele genuri de obiecte cu care sistemul individului este capabil a se relaţiona rezultă şi se exprimă în diferite tipuri de trebuinţe comportamentale. Această metodă de relevare şi identificare a nevoilor (trebuinţelor) pe baza echipamentului funcţional al omului nu constituie o simplă chestiune de etichetare (aşa cum este cazul metodei de alcătuire a listelor de motive), ci este fondată pe analiza structurii lui comportamentale şi a lumii (ansamblului situaţiilor) cu care se relaţionează.

Tot din perspectiva raportului dintre solicitările interne şi cele externe nu trebuie omis, în cursul analizei, nici rolul funcţiei cognitive în motivaţia umană. Aceasta este implicată în transformarea trebuinţelor în motive concrete – scopuri, intenţii, proiecte şi planuri.

Tendinţa cognitivă în psihologia curentă îşi va onora obiectul său numai dacă va încerca să substituie dinamica comportamentală prin anticipaţie cognitivă şi procesele de feedback şi feedbefore. În contextul temei de faţă este important să subliniem că, la om, procesul motivaţional, este profund modificat, dar nu substituit, prin înalta dezvoltare a funcţiei cognitive. Vom numi acest fenomen elaborare cognitivă a trebuinţelor. El nu se reduce doar la procesul prin care stările generale de necesitate se transformă în motive concrete – învăţarea, condiţionarea şi canalizarea sunt căi la fel de importante; aici este vorba numai de a arăta cum via procesul cognitiv trebuinţele devin motive concrete, scopuri şi planuri comportamentale dinamice.

Să vedem aşadar cum anume elaborarea cognitivă afectează procesul motivaţional, configuraţia şi dinamica trebuinţelor.

În primul rând, trebuie să admitem că, datorită funcţiei cognitive, comportamentul uman constă nu numai în acţiunea manifestă asupra lumii percepute, ci şi în vehicularea mentală a simbolurilor sau conceptelor care reflectă obiectele şi evenimentele externe. Ca urmare, întregul sistem al solicitărilor interne este modulat şi restructurat prin prisma imaginilor, constructelor şi criteriilor cognitive. Acest univers cognitiv devine un adevărat tezaur în care tot ceea ce este cunoscut şi imaginat este permanent accesibil pentru manipularea comportamentală prin intermediul procesului gândirii. Aceasta este în contrast cu lumea noastră fizică în care, la orice moment de timp, doar un număr foarte mic de obiecte este accesibil subiectului şi posibilităţile de manipulare sunt limitate. În fapt, gândirea este modalitatea cea mai flexibilă de relaţionare cu ambianţa la nivelul al funcţionării comportamentale. Omul este singura fiinţă care poate desfăşura o acţiune nu numai în plan extern, manipulând obiecte şi unelte, dar şi mintal, vehiculând imaginile şi simbolurile substitutive ideale ale acestor obiecte şi unelte concrete. Relaţionarea cognitivă cu lumea externă este calea cea mai eficientă şi creativă de obţinere a obiectelor trebuincioase.

Revenind la motivaţie, înţelegem acum că o stare de necesitate activează şi direcţionează nu numai comportamentul nostru manifest (motor), ci şi funcţionarea noastră cognitivă. Cu alte cuvinte, trebuinţele (nevoile) îl fac pe om să gândească cu aceeaşi putere cu care îl fac să se mişte.

Activitatea de gândire constă în edificarea unor structuri de genul „scopuri-mijloace”, care conduc spre obiectele şi relaţiile pentru care există trebuinţa actualizată. Astfel, obiectul trebuinţei este descoperit şi atins la nivel cognitiv; ceea ce revine la a spune că obiectul trebuinţei un scop, iar calea care duce la el este stabilită prin intermediul procesului de proiectare

20

Page 21: DINAMICA PERSONALITATII

şi planificare. Construcţia proiectului este prima cale de realizare a trebuinţei subiectului, însă numai la nivelul cognitiv de organizare a universului comportamental.

Dar, în virtutea a însuşi faptului că explorarea la nivel cognitiv este mult mai flexibilă decât comportamentele „încercare-eroare” la nivelul realităţii fizice, planul mintal este de regulă în avans faţă de atingerea ca atare a scopului. Aceasta înseamnă că, acţionând, subiectul este confruntat cu două situaţii: situaţia actuală, pe care el doreşte să o schimbe, şi situaţia nouă, aşa cum ar dori el să fie în urma acţiunii lui. Cu alte cuvinte, situaţia aşa cum o percepe subiectul şi situaţia aşa cum o percepe el. Discrepanţa dintre aceste generaţii generează (induce) starea de tensiune motivaţională care caracterizează intenţiile şi scopurile.

Am dori să se înţeleagă că starea originală de necesitate a subiectului este baza dinamică a formulării scopurilor şi a planificării comportamentului. Planul comportamental, cum rezultă şi din lucrarea lui Miller, Galanter şi Pribram „Plans and the structure of behavior”, (1960), este trebuinţa (nevoia) originală aşa cum se realizează ea la nivelul cognitiv al comportamentului. Respectiv, succesiunea T.O.T.E. (test-operate-test-evaluation) este calea comportamentală e finalizare aşa cum a fost ea creată de trebuinţa (starea de motivaţie) sau, în alţi termeni, trebuinţa elaborată cognitiv într-o formă comportamentală concretă. De fapt, aşa cum am afirmat de la început, trebuinţele sunt relaţii comportamentale, aşa cum sunt ele reclamate de funcţionarea satisfăcătoare a sistemului personalităţii.

Stadiul final al comportamentului, trecerea de la dorinţa şi proiectul mintal la comportamentul performant, este favorizat de structura cognitivă „scop-mijloc”, prin intermediul căreia trebuinţa originală îşi exercită impactul său asupra angrenajului comportamental până când obiectul dorit este obţinut (dobândit) în plan real. Astfel, formularea de scopuri şi planificarea comportamentală constituie calea cognitivă prin intermediul căreia motivaţia acţionează asupra comportamentului manifest sau performant. Acest tip cognitiv al impactului dinamic este unul din procesele motivaţionale centrale în comportamentul uman normal, deşi comportamentul motivat al omului nu procedează via descărcare de energie sau mecanisme „hidraulice”, ci via intenţie, scopuri şi planificare, chiar atunci când obiectivele sau căile de urmat sunt mai mult sau mai puţin inconştiente.

În lumina celor de mai sus, rezultă că structura sferei motivaţionale este corelativă şi izomorfă structurii funcţionale a sistemului personalităţii. Integritatea şi emergenţa sistemică a acestei funcţionări îşi pun pecetea şi pe sfera motivaţională, căreia îi conferă aceleaşi atribute ale integralităţii şi emergenţei. Aceasta face ca operaţia descompunerii şi delimitării unor entităţi distincte în cadrul acestei sfere să fie luată numai în scop didactic. Diferenţierea având un caracter treptat şi stadial în ontogeneză, componentele motivaţionale se vor structura concomitent cu structurarea formelor de activitate şi a tipurilor de relaţii subiacente.

Funcţionarea sistemului personalităţii la nivel biologic a impus şi structurarea trebuinţelor fiziologice (alimentare, de reproducere, de apărare, de descărcare, de mişcare etc.); funcţionarea la nivel social a atras după sine structurarea motivaţiei zise sociale (trebuinţe etice, estetice); funcţionarea la nivelul conştiinţei de sine ca Eu (autoevaluarea, autopreţuirea etc.) a determinat diferenţierea nevoii de autorealizare, de recunoaştere şi de prestigiu ş.a.m.d. Modul de ierarhizare a componentelor motivaţionale, raporturile de dominanţă dintre ele diferă de la un individ la altul. Pe de altă parte, una şi aceeaşi trebuinţă poate lua un registru întins de nuanţe de intensitate şi de semnificaţie, care e asemenea deosebesc indivizii unii de alţii. Aceste deosebiri interindividuale se manifestă nu numai în sfera motivaţiei zise secundare (socioculturale), unde impactul contextual variază în limite foarte largi, ci şi în sfera motivaţiei fiziologice primare, care poate a fi un apanaj comun şi omogen al speciei (egal distribuit între indivizi). Aşadar, diferenţele în manifestările comportamentale în raport cu obiectele şi fenomenele din mediul extern au un fundament psihofiziologic intrinsec.

2.2. Dinamica internă a motivelor; tensiunea motivaţionalăStările de motivaţie se dezvoltă în interiorul zonei de reglare ca rezultat fie al cerinţei legi8i echilibrului homeostazic,

fie al acţiunii legii dezvoltării şi autoorganizării. Prin urmare, într-un caz, motivul va reflecta o deviaţie care trebuie să fie înlăturată, iar în al doilea, el va reflecta necesitatea unei transformări evolutive, antientropice.

În principiu, activarea motivelor homeostazice se acompaniază cu o tensiune mai mare, cu „semnale de alarmă” mai puternice şi satisfacerea lor se impune ca prioritară. Totuşi, omul, pe cale cognitivă şi volitivă, poate frâna şi amâna îndelung satisfacerea unor asemenea motive, împingând pe prim plan satisfacerea altora cu semnificaţie superioară, motive ale Eului sau motive sociale.

În plan biologic, motivele homeostazice facilitează schimburile metabolice cu mediul şi menţinerea echilibrului: temperaturii, presiunii sanguine, ciclurilor hormonale etc. În jurul lor se elaborează şi se structurează comportamente speciale de explorare-dobândire-satisfacere, precum şi: comportamentul alimentar (legat de trebuinţele de hrană şi apă), comportamentul de apărare (în raport cu trebuinţele conservării vieţii, a integrităţii fizice a individului), comportamentul erotico-sexual (legat de trebuinţa sexuală) etc. La acest nivel, dinamica motivaţională se subordonează schemei „tensiune-reducţie”. Apariţia oscilaţiei creează starea de activare şi tensiune; pe baza „semnalelor de alarmă” se declanşează reacţiile comportamentale destinate detectării, identificării şi obţinerii obiectului dorit. Satisfacerea, generând „semnale de saturaţie”, duce la înlăturarea tensiunii şi la restabilirea echilibrului.

Acumularea în timp a oscilaţie duce la aprofundarea stării de necesitate şi la scăderea selectivităţii (exigenţei interne) în raport cu proprietăţile obiectului de satisfacere. Aceasta justifică folosirea în studiul motivaţiei a metodei preferinţei.

Din punct de vedere dinamic, motivele biologice au un caracter ciclic şi între ele se stabileşte o anumită succesiune. Această succesiune poate fi influenţată şi modelată prin condiţionare, atât în sens optimizator, cu efecte pozitive în timp asupra stării de sănătate a organismului, cât şi în sens perturbator, cu repercusiuni negative asupra stării de sănătate.

În sfera cognitivă, motivele homeostazice au la origine două tipuri de perturbaţii: privaţiunea informaţională şi disonanţa cognitivă (Festinger, 1957).

21

Page 22: DINAMICA PERSONALITATII

În mare măsură, echilibrul psihic are la bază comunicarea informaţională cu lumea externă. Orice limitare sau îngrădire a sferei de comunicare acţionează ca oscilaţie de la acest echilibru, generând o stare de tensiune şi trăirea acută a necesităţii de reluare a contactului informaţional şi de restabilire a echilibrului. Pentru înţelegerea acestor stări, deosebit de relevante devin experimentele cu izolarea senzorială a subiecţilor. În cadrul acestor experimente, se pune în evidenţă o succesiune de modificări ale echilibrului psihic culminând cu starea critică de insuportabilitate. După perioada de izolare (2-3-zile), se constată o creştere a deschiderii „input”-ului şi o intensificare a comportamentului de explorare-investigare, asemănătoare cu intensificarea „comportamentului de consum” după o flămânzire mai îndelungată.

Prin analogie cu motivaţia alimentară, s-a introdus conceptul de „apetit informaţional”, ca motiv care reglementează echilibrul informaţional intern prin susţinerea unei continui comunicări cu mediul extern.

În plan cognitiv, se dezvoltă necesitatea (nevoia) asigurării şi menţinerii unei concordanţe între dinamica proceselor mintale şi cea a evenimentelor externe. Se presupune că, bazal, cele două serii de evenimente sunt corelate printr-un feed-back negativ de stabilizare (M. Golu, 1975). Ca modele informaţionale interne ale lumii interne ale lumii externe, structurile cognitive includ în sine nevoia (motivaţia) de a concorda sau consona cu evenimentele acesteia. Când mecanismul de adaptare-restructurare şi cel de asimilare-integrare nu reuşesc să menţină nivelul optim de echilibru, se declanşează starea de tensiune, disconfort, denumită de L. Festinger disonanţă cognitivă, care acţionează ca motiv homeostazic, incitând comportamente de găsire a căilor şi modalităţilor de readucere a sistemului personalităţii la starea iniţială de consonanţă, de echilibru. Gândirea este intrinsec motivată pentru a fi logică, coerentă şi congruentă, între diferitele ei procese şi operaţii trebuind să se realizeze o anumită concordanţă sau homeostazie.

Este posibil ca noul echilibru care se obţine în urma înlăturării disonanţei apărute să nu coincidă în mod absolut, din punct de vedere valoric, cu cel anterior; totuşi, cibernetic vorbind, el se va include în aria de acţiune a principiului homeostaziei, deoarece va fi asociat ca şi cel anterior cu anumiţi invarianţi care se cer menţinuţi pe baza feed-back-ului negativ.

Caracterul homeostazic al motivaţiei estetice constă în aceea că stimulează comportamentele de explorare-selecţie a obiectelor care satisfac prin însuşirile lor exterioare nevoia de frumos, agreabil, plăcut. Criteriile de selecţie au un profund caracter subiectiv, diferind puternic de la un individ la altul („de gustibus non disputandum”). Căutarea şi perceperea obiectului estetic apar ca o formă specială de autoreglare, de stabilire a unui echilibru, acompaniat de o trăire pozitivă (armonie, încântare, admiraţie etc.), în urma căreia se instalează în sistemul personalităţii o stare generală de satisfacţie, de bine, sau de o trăire de semn negativ ( de tristeţe, mâhnire, revoltă etc.), în urma căreia se instalează o stare generală de tensiune, care incită la meditaţie şi re-evaluare.

Arta în întregul său precum şi non-arta cu funcţii estetice fac parte din universul existenţial intim al omului, având asupra lui profunde influenţe modelatoare, cathartice, terapeutice.

Deşi gradul de complexitate şi de elaborare poate să difere în limite foarte largi, trebuinţa de frumos şi necesitatea unui echilibru estetic sunt elemente intrinseci ale oricărei personalităţi umane. Scoaterea omului în afara influenţei frumosului, a esteticului are în timp efecte la fel de perturbatoare asupra integrităţii lui psihice ca şi izolarea informaţională. Aceasta exprimă şi mai pregnant funcţia homeostazică a motivaţiei estetice.

În sfera relaţiilor morale se diferenţiază motive specifice – morale, care funcţionează de asemenea după principiul feedback-ului negativ. Ele se elaborează în procesul comparării şi corelări permanente a actelor proprii de conduită cu normele şi etaloanele valorice sociale şi se manifestă în forma unor imperative interne de a pune modul de comportare în acord în sensul acestor norme şi etaloane, precum şi de a realiza o unitate între convingere, intenţie, pe de o parte, şi fapte, pe de altă parte. Reflectarea abaterilor de la etalon ale actelor comise se trăieşte frecvent autopunitiv ca „mustrare de conştiinţă”. Se creează astfel nevoia unui echilibru moral al personalităţii, a cărui menţinere devine iarăşi o condiţie a funcţionării ei optime, a realizării sentimentului integrării sociale. Spre deosebire de echilibrul biologic, „fâşia de siguranţă” a echilibrului moral este mult mai întinsă, existând un indice de toleranţă mai mare faţă de oscilaţii şi diferenţe individuale mult mai accentuate. Dar şi în acest compartiment, când oscilaţiile depăşesc limitele de toleranţă stabilite, se declanşează, prin semnalele corespunzătoare de alarmă, funcţia homeostazică a motivaţiei morale care se concretizează în dezvoltarea unor comportamente de natură să ducă la înlăturarea oscilaţiei şi la restabilirea echilibrului intern. Satisfacerea acestei nevoi se poate realiza pe căi diferite, în funcţie de natura actului comportamental care a dus la apariţia oscilaţiei. Dacă acesta este reversibil, atunci echilibrul se poate restabili prin efectuarea lui în sens invers (dacă, să spunem, subiectul în cauză şi-a însuşit un bun străin şi ca urmare trăieşte acut tensiunea regretului – dezechilibru – cel mai eficient mod de recăpătare a liniştii interioare este de a înapoia obiectul sustras); dacă actul comportamental ca atare este ireversibil, ca de exemplu în cazul unei injurii, jigniri, al lezării integrităţii fizice, al înşelării încrederii etc., oscilaţia se înlătura prin comportamente compensatorii – prezentarea de scuze, automustrarea, angajarea faţă de sine de a nu mai repeta atare fapte, implorarea iertării etc.

În unele cazuri, amplitudinea oscilaţiei atinge valori atât de mari, încât tensiunea interioară devine greu sau imposibil de suportat, trebuinţa echilibrului moral tinzând să fie satisfăcută chiar împotriva voinţei subiectului de a o reprima. „Criza” de conştiinţă morală constituie una din stările cele mai bulversante şi dramatice ale personalităţii umane, care, dacă nu este rezolvată, poate genera grave tulburări psihopatologice.

Motivele morale corelează strâns cu motivele integrării sociale. Acestea din urmă acţionează în direcţia menţinerii la un nivel adecvat, optim, a contactului individului cu mediul social, cu ceilalţi semeni. Abaterea semnificativă de la această cerinţă se interpretează şi se trăieşte în planul conştiinţei ca stare tensională de izolare, marginalizare care trebuie înlăturată. Astfel, motivaţia homeostaziei psihosociale este legată de conservarea condiţiei sociale a omului. Ea se manifestă în grade diferite de intensitate în raport cu sfera de relaţii în care sunt circumscrise existenţa şi activitatea individului. Poate fi reprezentată în forma unor cercuri concentrice, între întinderea zonei şi intensitatea motivului homeostazic stabilindu-se un raport invers proporţional: cu cât izolarea se referă la zona integrării mai apropiate, cel mai mult preţuite de subiect, cu atât

22

Page 23: DINAMICA PERSONALITATII

intensitatea cu care este trăită oscilaţia va fi mai puternică. Astfel, omul se simte mai în siguranţă şi consonanţă în ambianţa familială decât în mijlocul unor străini, în mai mare siguranţă şi consonanţă în cercul cunoscuţilor decât în cel al necunoscuţilor etc. starea motivaţional-emoţională specifică de „dor”, care apare în cazul îndepărtării de contextul social în care, cum se exprima E. Froum, individul a fost „înrădăcinat”, este orientată, în ultimă instanţă, în direcţia restabilirii echilibrului psihic iniţial, prin reluarea contactului cu acest context.

Motivaţia homeostazică psihosocială funcţionează după principiul compensaţiei, creând mai multe niveluri de echilibru. Astfel, este preferabilă transferarea şi aculturarea într-un mediu social mai îndepărtat, străin, unei izolări sociale totale. De aici rezultă că izolarea socială, venind în contradicţie cu natura socială şi cu dimensiunea sociabilităţii fiinţei umane, acţionează ca unul din cei mai puternici factori perturbatori.

Spre deosebire de motivele integrării sociale, motivele de statut şi prestigiu reclamă obţinerea unei recunoaşteri şi aq unei integrări valorice active a personalităţii în sistemul relaţiilor şi ierarhiilor sociale.

În virtutea lor, individul este determinat să se comporte în aşa fel încât să menţină la nivel constant şi, posibil, valoric cât mai ridicat imaginea despre sine şi prestigiul în faţă celor din jur. Influenţele externe sau comportamentale proprii care afectează acest gen de homeostazic sunt supuse corecţiei printr-o activitate specială de înlăturare a efectelor lor perturbatoare. În mod normal, nimeni nu asistă impasibil şi indiferent la coborâ4ea nivelului statutului şi prestigiului său, ci manifestă o opoziţie activă faţă de orice deviere de acest fel.

Motivele corespunzătoare acţionează nu numai ca declanşatori ai unor comportamente de redresare, ci şi ca factori de prevenire a apariţiei oscilaţiilor. Forţa lor depinde de gradul de integrare a modelului informaţional de autoevaluare şi autopreţuire. În general, în stare normală, nimeni nu are o imagine de sine negativă. Dar, fireşte, există deosebiri interindividuale destul de mari: între supraestimarea şi subestimarea exagerată se interpune o gamă largă de trepte şi nuanţe. În toate cazurile, însă, avem de-a face cu tendinţa de a evita situaţiile care ar putea pune în umbră sau diminua valoarea Eului şi de a căuta, cu precădere, situaţiile care o relevă în mod favorabil. Pe de altă parte, în sarcinile pe care subiectul le primeşte spre rezolvare, plasarea scopului şi a expectaţiei va tinde întotdeauna să concorde cu imaginea autoevaluativă.

În cazul unei supraestimări, expectaţia d realizare va fi situată la un nivel mult prea înalt, iar nereuşita va fi pusă cu precădere pe seama unor factori exteriori; autoestimarea realistă va fixa punctul de expectaţie la nivel mediu şi eşecul va fi folosit în mod lucid pentru corectarea tentativei următoare; subestimarea se asociază cu fixarea punctului de expectaţie la nivel coborât, iar insuccesul se raportează cu precădere la sine, producându-se consecutiv o nouă coborâre a cotei pretenţiei de realizare.

Din interacţiunea şi interdependenţa motivelor homeostazice se obţine un echilibru emergent, generalizat al personalităţii, care o face rezistentă şi eficientă în raport cu acţiunea diverşilor factori perturbatori.

Realizarea şi menţinerea unui asemenea echilibru sunt o condiţie esenţială a autodelimitării de mediu şi a desfăşurării optime a activităţii.

Motivele de dezvoltare sau antientropice se caracterizează prin aceea că satisfacerea lor nu readuce sistemul personalităţii la starea iniţială de echilibru, ci îl comută la un nivel de organizare superior. Ca urmare, entropia nu numai că se menţine la nivelul dat, dar poate fi şi diminuată. Fiecare efect obţinut prin satisfacerea motivului corespunzător se înscrie ca o contribuţie nouă la sporirea capacităţii asimilative generale a sistemului personalităţii. După cum homeostazia se realizează la toate nivelurile de integrare a personalităţii, tot astfel şi reglarea de dezvoltare se manifestă atât la nivel biofiziologic, cât şi la cele psihologic şi psihosocial.

La nivel biologic, structural, aceleaşi motive care susţin echilibrul stabil mediază şi transformările evolutive. Astfel, satisfacerea trebuinţelor alimentare are un dublu efect: menţinerea constantelor fiziologice vitale ale organismului în limitele valorilor date şi desfăşurarea proceselor de asimilaţie, de creştere şi maturizare funcţională a ţesuturilor şi organelor.

La nivel psihologic şi psihosocial, în principiu, se poate afirma acelaşi lucru. Totuşi, la motivele homeostazice se adaugă motive speciale de dezvoltare. Cele mai importante sunt, pe de o parte, motivele de cunoaştere şi ale învăţării, iar pe de altă parte, motivele autorealizării şi autoperfecţionării.

Motivele de cunoaştere şi ale învăţării acţionează în direcţia acumulării, prelucrării şi integrării unei cantităţi cât mai mari de informaţie şi a elaborării, pe baza informaţiei prelucrate, a unei game cât mai largi de scheme şi patern-uri comportamentale adaptative. Cel mai elementar motiv este nevoia de noutate, exprimată în activitatea de orientare-investigare şi în trăsătura curiozităţii. Pe baza acestei sensibilităţi „primare” la noutate, se elaborează sistemul de motive integrate la nivel psihic superior – trebuinţele şi interesele propriu-zise de cunoaştere, de învăţare. Pe lângă faptul că susţin activitatea specifică de extragere şi prelucrare a informaţiei, acestea funcţionează şi după principiul feedbackului pozitiv, cu fiecare secvenţă cristalizându-se şi consolidându-se tot mai mult, făcând ca un nivel informaţional o dată elaborat să deschidă mai departe calea pentru trecerea la altul mai înalt ş.a.m.d.

Se creează astfel un mecanism reglator care, pe măsură ce creşte cantitatea de informaţie despre un anumit domeniu, face ca în plan subiectiv valoarea ei să fie considerată insuficientă în comparaţie cu cea necesară pentru înţelegerea şi explicarea fenomenelor. Aşa se explică de ce cel care posedă un volum redus de cunoştinţe şi o înţelegere rudimentară a unui domeniu are impresia că ştie mult, iar cel care dispune de cunoştinţe vaste are sentimentul că ştie puţin şi nu conteneşte să cerceteze şi să înveţe mereu alte şi alte lucruri noi.

În funcţie de specificul interacţiunii dintre factorii obiectivi externi şi cei subiectivi interni, procesul de structurare a motivelor de cunoaştere şi ale învăţării va avea un caracter selectiv şi neuniform atât la unul şi acelaşi subiect în raport cu diferitele domenii ale realităţii şi forme de activitate profesională, cât şi la mai mulţi subiecţi în raport cu acelaşi domeniu şi cu aceeaşi formă de activitate profesională. Aceasta stă la baza diferenţierii şi individualizării structurilor instrumentale ale personalităţii – capacităţile şi aptitudinile. Aptitudinea presupune nu numai o disponibilitate pentru o performanţă ridicată, dar şi o legătură puternic motivată cu forma corespunzătoare de activitate.

23

Page 24: DINAMICA PERSONALITATII

Motivele de autorealizare şi autoperfecţionare rezidă în ansamblul tendinţelor şi imperativelor mai mult sau mai puţin conştientizate de a aspira la obţinerea „unei” performanţe mai bune în domeniul activităţii preferate şi la optimizarea statutului social. Astfel, orice nou succes va fi trăit ca realizare în sine, iar orice eşec ca o frustrare a motivaţiei de autorealizare. Insuccesul nu duce în mod obligatoriu la o coborâre a nivelului de aspiraţie, ci se poate transforma în impuls mobilizator suplimentar, care motivează subiectul în direcţia efectuării unor noi încercări sau a pregătirii mai temeinice a acţiunii de rezolvare a sarcinii. Numai în cazul în care el devine prea frecvent şi succesele nu-l compensează, poate genera sentimentul blazării sau al ratării. Acesta acţionează inhibitor asupra motivelor de dezvoltare, ducând la fixarea sistemului personalităţii într-o stare de resemnare şi renunţare. Fireşte, un asemenea fenomen nu este de dorit nici din punct de vedere social, obiectiv, nici din punct de vedere individual, subiectiv. Mutilarea motivaţiei de autodezvoltare şi autoperfecţionare afectează nivelul general de performanţă în realizarea sarcinilor din domeniul dat şi devine un factor generator de insatisfacţie cronică, stagnantă, cu efect psihopatologic.

2.3. Motivaţie şi teleonomieMotivul reprezintă în sine o entitate operaţională complexă, care generează, susţine şi direcţionează (orientează)

comportamentul. Actele motivate se caracterizează prin înalta selectivitate şi finalitate. Ele pot include motivul în propria structură, astfel încât executarea unei verigi se transformă în factor facilitator al executării verigii următoare: în acest caz, spunem că sunt intrinsec motivate; sau desfăşurarea lor este susţinută de un motiv situat în afara structurii interne specifice, căpătând calificativul de extrinsec motivate.

Scopul, fiind imaginea mintală anticipată a rezultatului sau obiectului dorit, izvorăşte şi este generat de starea de motivaţie. În general, finalitatea – trăsătură atribuită astăzi tuturor sistemelor cu autoreglare – este expresia unei necesităţi concrete de reglare. La nivelul omului, unde se produce desprinderea şi delimitarea relativ pregnantă a motivului, scopului şi mijlocului, desfăşurarea comportamentului propriu-zis de satisfacere a unei trebuinţe este anticipată, mediată şi reglată mintal prin intermediul imaginii, proiectului şi planului.

Motivul nu trece în mod direct î univoc în scop, ci el este supus în prealabil unui proces mai detaliat sau mai sumar de analiză-evaluare. Scopul integrează în sine nu numai dimensiunea motivaţională, ci şi componente informaţional-cognitive şi voliţionale (vrerea). El este rezultatul unei activităţi mentale conştiente, mai mult sau mai puţin ample, în funcţie de natura şi complexitatea problematicii căreia trebuie să i se găsească rezolvarea. Dar motivul este cel care dă întotdeauna seama de existenţa şi realizarea scopului, deşi cei doi termeni nu coincid întotdeauna. Nu poate fi concepută existenţa unei activităţi teleonomice, îndreptate spre scop, în afara unei motivaţii, deoarece simpla reacţie la răspuns la acţiunea unui stimul extern nu este mediată de imaginea unui rezultat sau a unui efect anticipat. Ştim din datele clinicii de psihiatrie cum se destramă dimensiunea teleonomică a comportamentului ca urmare a destructurării sferei motivaţionale.

Diferenţierea scopurilor este consubstanţială şi merge în paralel cu diferenţierea şi structurarea motivelor (trebuinţelor, intereselor, idealurilor). La rândul lor, scopurile, în cursul tentativelor de realizare, in funcţie de facilităţile şi obstacolele care se interpun pe traiectorie, validează şi consolidează motivul sau îl cenzurează şi îl refulează.

În felul acesta, prin experienţe succesive de viaţă, omul învaţă să-şi controleze motivele şi să nu-şi propună, în general decât scopuri pe care le poate realiza.

Scopurile nerealizate nu dispar pur şi simplu; unele pot fi amânate, altele lasă în urmă focare tensionale cu efecte bulversante asupra echilibrului funcţional al personalităţii.

Pe de altă parte, există şi cazuri când scopurile şi motivele se realizează şi se satisfac într-o formă nespecifică – ideală (prin jocul substitutiv al imaginaţiei) sau perversă.

Relaţia dintre motiv şi scop nu are caracter linear. Se pot desprinde două posibilităţi: a) când motivul se află în deplină concordanţă cu scopul (de exemplu, X îl ajută pe Y într-o situaţie dificilă dintr-un sentiment pur umanitar, neurmărind obţinerea în schimb a vreunui avantaj sau serviciu; b) când motivul se separă de scop comutându-se: 1) asupra activităţii însăşi, aşa cum se întâmplă frecvent în joc, unde motivul activităţii rezidă în ea însăşi (copilul se joacă pur şi simplu de dragul jocului, din nevoia de a se juca); 2) asupra unuia din rezultatele acţiunii (rezultatul accesoriu al acţiunilor devine, în plan subiectiv, scopul acţiunii individului); astfel, efectuând o anumită acţiune, cineva poate să-şi vadă scopul nu în a face acţiunea dată, ci în a se evidenţia pe sine sau în a se achita de o obligaţie exterioară structurii motivaţionale proprii.

Scopurile activităţii umane nu izvorăsc numai din motivaţia personală, ci ele sunt date şi din afară, prin sarcini ce corespund cerinţelor şi motivaţiei sociale personale, pe de o parte, şi motivele şi scopurile sociale supraordonate, pe de altă parte, se stabilesc raporturi complexe, contradictorii, care pun adesea în faţă individului probleme serioase de opţiune şi decizie.

Ca şi motivele, scopurile se ierarhizează după gradul de generalitate şi după prioritatea realizării.Se desprind astfel scopuri generale şi scopuri particulare, derivate sau subordonate, scopuri imediate şi scopuri

îndepărtate, de perspectivă. Scopurile particulare subordonate, ca şi cele imediate, reprezintă adesea secvenţe şi trepte spre realizarea scopurilor generale şi a celor de perspectivă.

În funcţie de împrejurări, scopurile alternează, sunt interşanjabile, realizarea unuia putând fi întreruptă în favoarea realizării altuia, unul poate fi amânat până apar condiţiile propice, iar un al treilea poate fi complet abandonat ca irealizabil. Astfel, în sfera scopurilor avem de-a face cu o variabilitate şi mobilitate mai mari decât în cea a motivelor. Acest lucru ni se pare firesc, deoarece un motiv poate fi satisfăcut în mai multe feluri, în jurul lui elaborându-se nu doar un singur scop, ci mai multe (după criteriul similitudinii, substituţiei şi transferului). Îngustarea spaţiului de alegere şi fixitatea scopului sunt aspecte negative, care reduc posibilitatea de relaţionare a subiectului cu lumea, capacitatea de adecvare a comportamentului la situaţiile noi. Dar nu sunt de dorit nici instabilitatea şi fluctuaţia exagerată a scopurilor, deoarece, în acest caz, va fi serios afectată realizarea.

24

Page 25: DINAMICA PERSONALITATII

O adaptare şi integrare optimă a sistemului personalităţii reclamă corelarea scopurilor nu numai cu motivele proprii în numele cărora se formulează ele, ci şi cu caracteristicile obiective ale situaţiilor externe, astfel încât scopul ales să fie realizabil, iar realizarea lui să nu dea efecte secundare perturbatoare. Tocmai aici se probează eficienţa funcţiei reglatoare a conştiinţei în ceea ce priveşte capacitatea anticipării nu numai a rezultatului în sine, ci şi a consecinţelor lui (mai apropiate sau mai îndepărtate). De altfel, trebuie spus că teleonomia – dimensiune fundamentală a personalităţii umane – este forma superioară, conştientă a finalităţii, caracterizată prin raportarea critică la motiv şi prin formularea în cunoştinţă e cauză a obiectivului de atins.

2.4. Motivaţie şi activitateactivitatea este forma esenţială de existenţă şi manifestare a omului ca personalitate, ca subiect, prin intermediul

căreia se realizează nu numai adaptarea propriilor stări şi răspunsuri la influenţele mediului extern, dar şi transformarea şi adecvarea situaţiilor şi stărilor mediului la propriile trebuinţe şi scopuri. Trăsăturile definitorii ale activităţii umane, care o deosebesc calitativ de comportamentul celor mai evoluate animale, sunt: orientarea creativ-transformatoare în raport cu obiectele şi fenomenele din mediu (a acţiona asupra lor pentru a le aduce în starea cea mai convenabilă); instrumentarea cu „unelte” special confecţionate sau construite (acestea amplificând „forţele naturale” primare ale omului, atât pe cele fizico-musculare, cât şi pe cele psihice-intelectuale); reglarea succesiunii secvenţelor instrumental-executive prin scopuri formulate anticipat; planificarea şi programarea prin prelucrarea unei cantităţi corespunzătoare de informaţie, prin analiza comparativă a variantelor posibile şi alegerea celei considerate mai convenabile; evaluarea rezultatelor obţinute, a efectelor secundare şi folosirea informaţiei extrase pe această cale pentru optimizarea acţiunilor următoare; delimitarea verigilor structurale de bază – motivul, scopul şi mijlocul – fiecare din acestea devenind obiect de analiză şi de evaluare critică.

Este evident că o atare schemă de organizare a modului de relaţionare a omului cu lumea nu este înnăscută şi nici fixată în programul genetic în formă definitivă. Ea se constituie în cursul evoluţiei istorice şi se formează de fiecare dată la nivel individual, în ontogeneză.

Motivaţia este factorul dinamizator central în desfăşurarea acestui proces. Elaborarea atât a schemei operaţional-instrumentale, cât şi a tipurilor concrete de activitate are loc concomitent cu diferenţierea şi personalizarea motivelor.

Numeroşi psihologi au postulat natura impersonală şi instinctivă a dinamicii motivaţionale bazale. Potrivit psihologiei freudiste, dinamica comportamentală nu numai că aparţine nivelului impersonal – Id – al omului, dar nivelul Ego-ului rămâne total în afara impactului motivaţional. Nici alţi teoreticieni ai instinctului nu ajung la o elaborare mai personalizată a dinamicii instinctuale. Chiar şi McDougall, operând cu conceptul interesant de sentiment, îl înţelege ca fiind mai curând o combinaţie de emoţii instinctuale decât o motivaţie personalizată. Cât priveşte teoriile drive-ului, impactul lor dinamic este formulat în termenii stimulării. În psihologia dinamică modernă, G. Allport şi K. Lewin constituie două remarcabile excepţii. Ei au fost primii care au exprimat dinamica comportamentală (şi, implicit, pe cea activităţii) în constructe mai personalizate: Allport cu teoria lui despre „autonomia funcţională a motivelor”, Lewin cu conceptele sale de nivel ego şi nivel de aspiraţie.

În formularea iniţială a autonomiei funcţionale a motivelor, Allport (1937) a încercat să releve autonomia şi caracterul personal al sistemului emoţional al individului, detaşându-l de sursele sale dinamice bazale; motivele erau considerate ca originându-se în acţiunile repetate; astfel, repetiţia devine principalul factor motivaţional. În acest mod, mecanismul actelor repetate devine „drive”, în conformitate cu principiul lui Allport împrumutat de la Woodworth. Totuşi, curând avea să se vadă că repetiţia nu este chiar atât de mult sursa dinamicii acţiunii. Mai mult decât atât, principiul însuşi rezidă mai curând într-o automatizare a comportamentului decât în personalizarea lui.

În consecinţă, în publicaţiile anterioare, Allport (1961) a reformulat teoria sa în termenii dinamicii bazale a personalităţii de aşa manieră, încât pare penibilă reconcilierea ei cu teza personalităţii propusă de Nuttin (1980).

O dată în plus se dovedeşte că nu respingerea dinamicii bazale, ci integrarea funcţionării cognitive şi motivaţionale în cadrul activităţii reprezintă miezul soluţiei.

Primul aspect pe care dorim să-l subliniem priveşte cunoaştere de sine a subiectului şi a propriilor lui activităţi. Este greu să se nege faptul că, datorită acestor funcţii cognitive superioare, subiectul, în cursul comportamentului nu numai că elaborează un model cognitiv al obiectelor din jurul lui, ci de asemenea, într-o anumită măsură, el se şi cunoaşte pe sine, capacităţile, propensităţile şi acţiunile proprii. Cu alte cuvinte, el îşi construieşte un concept despre sine însuşi în acelaşi mod în care îşi construieşte reprezentările despre toate celelalte obiecte din universul lui cognitiv. Acest Self-concept este un construct personal, în care subiectul se confruntă cognitiv cu sine însuşi, cu dinamica (motivele) şi capacităţile lui, aşa cum şi le percepe el. Atunci, prin Self-conceptul dinamic vom înţelege anume această autocunoaştere a subiectului cu dinamica ei inerentă, elaborată cognitiv şi orientată în direcţia autoconservării, autorealizării sau autodezvoltării. În realitate, dinamica personalităţii există numai în forma personalizată a cunoaşterii de către individ a modului în care îşi planifică activităţile în direcţia realizării scopurilor personale. Ca o forţă impersonală, dinamica personalităţii este doar o abstracţie, elaborată pe baza comportamentelor individului concret. Ca parte componentă a subiectului atotcunoscător, dinamica bazală devine o dinamică cognitivizată şi o structură personalizată numai în cadrul organizării sistemice a personalităţii însăşi.

Funcţia reglatoare a Self-conceptului consistă în a releva şi corela pentru subiectul însuşi obiectivul sau scopul activităţii, care fiinţează ca un etalon sau criteriu, prin intermediul căruia sunt evaluate toate acţiunile şi rezultatele şi se formulează nivelul de aspiraţie.

Întrucât tendinţa bazală spre autodezvoltare capătă contur în self-concept, diferitele trebuinţe comportamentale de interacţiune cu lumea activează funcţiile cognitive ale subiectului. Aici subiectul îşi creează de asemenea propriile sale structuri de tipul „scopuri-mijloace” (means and structures) – scopurile şi planurile, în cadrul cărora trebuinţele impersonale iau formă comportamentală. Prin intermediul acestei procesări „personale”, starea de necesitate (trebuinţa) se transformă în scop personalizat, în standard sau intenţie în interiorul relaţiilor comportamentale. În contextul acestor relaţii comportamentale,

25

Page 26: DINAMICA PERSONALITATII

self-conceptul dinamic joacă rolul să reglator şi de standardizare. Toate obiectivele atinse şi toate întăririle primite sunt evaluate comparându-se cu standardele şi scopurile elaborate-subiectiv. În acest fel, un succes obiectiv poate fi evaluat ca eşec în raport cu standardele personale de evaluare, care sunt criteriile finale ale reglării comportamentale.

Acestea sunt procesele prin care motivaţia devine personalizată şi prin care individul devine un agent autoreglabil.Din cele ce am spus reiese că procesul prin care un subiect îşi elaborează propriile standarde şi scopuri este o parte

esenţială a comportamentului. Într-adevăr, scopul şi nu stilul este agentul reglator intrinsec în comportamentul motivat. O dată formulat, el coordonează diferitele segmente comportamentale în cadrul unei acţiuni închegate, unitare şi defineşte ce anume are de făcut subiectul. Aşadar, procesul de formulare a scopului şi a proiectelor este faza iniţială a actului comportamental. Cu alte cuvinte, când omul performează un anumit comportament sau acţionează, înseamnă că are ceva de făcut, ceea ce presupune că, în prealabil, el şi-a propus, cel puţin implicit, un scop de atins.

În acest context, modelul TOTE (Miller, Galanter, Pribram, 1960) pare lacunar sub un aspect esenţial.Comportamentul nu începe cu activarea „testării” (T), ci cu construcţia scopului sau standardului (S), care activează

şi reglează operaţia (O). Standardele comportamentale nu sunt nici date informative, nici doar programe cognitive care să fie introduse din afară în subiect ca într-un computer; ele sunt scopuri în care trebuinţele se dezvoltă şi se concretizează. Atunci, dacă faza comportamentală a elaborării standardului este simbolizată prin S, modelul trebuie să înceapă cu acesta şi el va deveni S.T.O.T.K.,pentru a restabili astfel locul cuvenit componentei motivaţionale şi a elaborării ei cognitive în comportamentul uman (Nuttin, 1980).

Desfăşurarea optimă orientată spre scop a activităţii reclamă nu numai simpla prezenţă a unui motiv, ci şi un anumit grad de intensitate (forţă) a lui.

Se pune astfel problema dependenţei reuşitei şi performanţei activităţii de intensitatea impulsului motivaţional.În raport cu motivele „primare” (biologice), s-a constatat că, pe măsură ce cresc în intensitate, ele determină o

amplificare a parametrilor acţiunilor fizice executive ale comportamentului de satisfacere (în cazul unei flămânziri sau însetări îndelungate, mişcările de masticaţie şi deglutiţie îşi sporesc considerabil ritmul).

Cum acţionează însă intensitatea motivului asupra comportamentului de învăţare? Un mare număr de experimente efectuate pe animale şi pe subiecţi umani adulţi a arătat că toate genurile de răspunsuri – parcurgerea labirintului, apăsarea pe pedale, răspunsurile verbale etc. – vor fi învăţate mai bine dacă valoarea impulsului motivaţional creşte până la un nivel moderat. În schimb, intensităţile extreme ale motivului – foarte slabe sau foarte puternice – pot determina o influenţă negativă, frenatoare asupra comportamentului actual. Punctul exact de unde creşterea drive-ului începe să interfereze cu învăţarea şi performanţa depinde de natura sarcinii. Sarcinile foarte simple, pentru a fi rezolvate optim, reclamă drive-uri mai puternice; cu cât sarcinile devin mai complicate, cu atât intensitatea drive-ului trebuie să scadă, pentru ca el să devină facilitator. Această relaţie a fost formulată de doi psihologi comparatişti şi este cunoscută sub denumirea de legea Yarkes-Dodson. Succint, această lege poate fi exprimată în felul următor: optimul motivaţional pentru învăţare descreşte – sub aspectul intensităţii – odată cu creşterea dificultăţii sarcinii. Trebuie să notăm însă că aici este vorba mai mult de componenta energetică a motivului decât de cea vectorială sau de direcţionare. Astfel, legea respectivă se asociază cu legea intensităţii moderate a afectivităţii, acţionând ca un mecanism reglator unitar. Un grad moderat de tensiune sau anxietate are un efect reglator pozitiv, dar o anxietate exagerată acţionează perturbator asupra performanţei comportamentului; subiecţii anxioşi pot executa bine sarcini de dificultate scăzută, dar performanţele lor scad în cadrul sarcinilor complicate.

În cazul comportamentelor extrinsec motivate, nivelul reglării optime depinde de valoarea (dimensiunea) şi natura întăririi. Desigur, numărul de întăriri necesare pentru elaborarea diferitelor tipuri de răspunsuri variază, dar, ca regulă generală, se poate afirma că între gradul de consolidare a comportamentului şi numărul întăririlor administrate există un raport direct proporţional. Natura întăririi influenţează nemijlocit asupră stării de necesitate, facilitând în măsură diferită elaborarea legăturilor temporare.

Un rol important în structurarea activităţii motivate îl joacă limbajul, stimulii verbali constituind una din cele mai importante surse dobândite ale drive-ului. Trebuie doar să regretăm că există foarte puţine cercetări care să arate concret relaţia dintre limbaj şi motivaţie şi să releve funcţia motivaţională a cuvintelor. Se poate presupune că în virtutea răspunsurilor învăţate (dobândite) pe care le evocă, cel puţin o parte din cuvintele vocabularului pe care îl posedă un individ au rol motivaţional, putând fi calificate ca sursă dobândită a drive-ului (frânele condiţionate, comenzile, atenţionările, avertismentele, lauda sau dojana etc. influenţează puternic şi specific desfăşurarea unor acţiuni).

Cuvintele, se pare, nu posedă totuşi proprietatea de a genera cues (structuri) capabile să declanşeze acte finalistice specifice. Se spune că un individ posedă un motiv al realizării când percepţia propriei performanţe relative rezultă un efect pozitiv sau negativ, la un standard sau altul de intensitate. De exemplu, McClelland şi colab. au folosit în acest scop răspunsurile la T.A.T., compunerea povestirilor fiind indicatorul de performanţă. Aici răspunsurile motivaţionale pot fi într-o anumită măsură evocate de comenzile autoadministrate. Aceste comenzi acţionează motivaţional pentru că evocă răspunsuri învăţate (ele amplifică potenţialul energetic şi-l canalizează spre obiectivul sau scopul activităţii date).

Ameninţarea sau zădărnicirea planului sau a realizării scopurilor activităţii reprezintă un factor cu puternice efecte afectiv-motivaţionale. Încă în 1931, K. Lewin atrăgea atenţia asupra fenomenului făcând pentru prima dată o analiză sistematică a lui. El arată că, în starea conflictuală, are loc o creştere a tensiunii totale, datorită acţiunii forţelor opuse din câmpul psihologic.

Câţiva ani mai târziu (1936), Miller şi Stevenson au avansat o ipoteză asemănătoare. În experimentele lor, şobolanii flămânzi au fost antrenaţi mai întâi să fugă în jos pe o cale dreaptă spre hrană, după care li s-a administrat o serie de stimulări neîntărite, frustrante. În cursul acestor şedinţe s-a relevat că animalele manifestau o aparentă energizare a anumitor acte ca: adulmecarea, întoarcerea capului şi curăţirea mustăţilor. Aceste acte se desfăşurau frecvent într-o manieră explozivă. Ele erau

26

Page 27: DINAMICA PERSONALITATII

mult mai viguroase decât în timpul probelor de învăţare, când, după cum se ştie, reflexul de orientare-investigare are o intensitate mare (Miller şi Stevenson, 1936).

Ulterior, French (1944), Rohrer (1944), Brown şi Jacobs (1949), Sheffield (1951), Brown şi Farber (1951), Hull (1952) ş.a. au susţinut experimental această ipoteză. În forma generalizată datele experimentale pot fi exprimate astfel: când sunt prezenţi stimulii capabili să evoce un răspuns, dar răspunsul este împiedicat de a se realiza în modul său obişnuit, comportamentul va fi afectat, deşi variabila motivaţională fost introdusă.

După Amsel (1958), sursa majoră a frustrării rezidă în înlăturarea întăririi în situaţiile în care organismul a fost învăţat să aştepte întărirea. Frustraţia se descrie până la un punct drept condiţie motivaţională a activităţii, dar Amsel o consideră o reacţie implicită.

Reacţia primară de frustrare rezultând din absenţa întăririi duce atât la creşterea în drive-ul general, cât şi la formarea unor focare interne frustrante specifice. Mai mult, dacă drive-ul amplificat persistă o perioadă de timp după frustrare, va provoca dereglări în echilibrul funcţional, prin incitarea comportamentelor nevrotiforme.

Asemănător altor răspunsuri, frustraţia poate fi condiţionată , după o serie de probe neîntărite organismul ajungând s-o anticipeze. Reacţia de frustrare anticipată este analogă cu răspunsul anticipativ de consum.

Deşi Amsel nu neagă că o activare a secvenţei <reacţie de frustrare (r f) = stimul frustrant (sf)> poate duce la o creştere a drive-ului, aşa cum postulau Hull şi Spence pentru <reacţia de consum (rc) – stimul consumabil (Sc)>, funcţiile în comportament ale secvenţei < rf – sf > sunt concepute ca o proprietate a sf de a evoca răspunsul inhibitor specific.

Amsel considera că frustraţia este funciarmente aversivă şi că tendinţele de a ocoli situaţiile neîntărite pot deveni asociate cu stimuli generatori de răspunsuri frustrante. După opinia noastră, drive-ul frustrării acţionează ca un energizor general. Şi, cu toate că poate creşte tensiunea afectivă negativă, el incită la căutări de căi şi mijloace noi de satisfacere a trebuinţelor frustrate. În acest aspect, Freud are incontestabil dreptate când susţine că, între anumite limite, frustraţia este un factor stimulativ esenţial al dezvoltării personalităţii. Ea se transformă în agent perturbator numai dacă este puternică şi se acumulează în timp (frecvenţa prea mare). Fireşte, aceasta trebuie luată în sens relativ, deoarece depinde foarte mult de tipul de personalitate.

Însăşi rezistenţa la frustraţie, după cum ştim din testul Rosenzweig, se instituie în criteriu de delimitare tipologică. Repetarea în timp a frustrării tinde să ducă la stingerea răspunsului şi, implicit, a comportamentului instrumental

subordonat lui; la rândul său, reducerea frustraţiei acţionează ca factor restabilizator, răspunsul elaborat fiind reluat.Complexitatea structural-funcţională a sistemului personalităţii are drept corelat complexitatea situaţiilor cu care

interacţionează şi complexitatea activităţii pe care o desfăşoară în raport cu aceste situaţii. Neputând cunoaşte dinainte şi lua sub control toate variabilele care se intrică pe traiectoria spre atingerea scopului urmărit, omul, indiferent de capacităţi şi competenţă, se confruntă inevitabil cu numeroase obstacole, dificultăţi şi rezistenţe în satisfacerea unor stări de motivaţie sau a altora.

Activitatea reprezintă modalitatea fundamentală prin care omul tinde să înfrunte şi să reducă presiunea şi efectele frustraţiei. Cu cât mai bine va fi concepută şi organizată activitatea, cu atât, aproape indiferent de natura şi gradul dificultăţilor externe, echilibrul psihic al personalităţii va fi mai puţin afectat de influenţele frustrante.

Dacă admitem împreună cu Rogers că motivul central este nevoia de auto-actualizare (self-actualization), atunci nu încape nici o îndoială că satisfacerea acestui motiv devine posibilă numai prin intermediul activităţii. Omul acţionează din nevoia intrinsecă de a-şi valoriza potenţialităţile, propensităţile şi capacităţile, de a-şi proba utilitatea personală şi socială, de a-şi dezvălui şi impune competenţa sau autoritatea Eu-lui. Aproape în mod automat, ca într-o înlănţuire cauzal-algoritmică, acţiunile şi comportamentele de satisfacere a trebuinţelor biofiziologice şi materiale primare sunt urmate de activităţi destinate satisfacerii motivelor superioare, specific umane – de cunoaştere, etice, estetice, etc. aşa cum pe bună dreptate remarca R. Lazarus, de îndată ce i se oferă oportunitatea, omul îşi va exprima natura sa superioară, concretizată în activităţi constructive, creatoare, în realizarea unor idealuri şi cauze spiritual-culturale (Lazarus, 1963).

În filosofia şi psihologia personalităţii, găsim în rândul neo-freudiştilor partizani ai teoriei „forţelor de creştere”, care au accentuat în mod consecvent asupra importanţei bazelor sociale şi care au pus la îndoială primatul instinctelor vieţii şi morţii, aşa cum erau ele postulate de către Freud. Aşa, de pildă, Jung arăta că la vârsta medie omul devine mai puţin dominat de imperativele libidinale, întorcându-se mai mult către probleme şi preocupări filosofice şi spirituale, privind sensul vieţii şi locul său în univers. La rândul său, A. Adler sublinia, de asemenea, faptul că omul are tendinţa înnăscută de a se implica în motivaţia şi problematica socială şi de a-şi făuri existenţa în comuniune cu alţi oameni. Pe de altă parte, O. Frank, care pare a fi cel mai direct precursor al ideii despre „forţele de creştere”, argumentează că lupta fundamentală se dă în om între dorinţa pentru mărire socială şi trebuinţa de a deveni distinct de ceilalţi sau individualizat. Persoana care reuşeşte să sintetizeze cel mai bine aceste tendinţe opuse este denumită de Frank „artist”, deoarece ea realmente se angajează în activitatea creatoare de a fi laolaltă cu ceilalţi oameni şi de a rămâne totodată o individualitate distinctă, separată. Într-o manieră concordantă acestei idei, E. From a încercat să schiţeze tipul de societate care să permită individualizarea omului, susţinând în acelaşi timp nevoia lui de securitate şi apartenenţă. Reexaminând istoria începând cu perioada feudală, el avea să constate că omul nu a reuşit încă să construiască o asemenea societate care să poată permite satisfacerea acestor trebuinţe conflictuale dar inerente şi legitime.

Se poate constata o anumită schimbare evolutivă în ceea ce priveşte „forţele de creştere”: respectiv, pe măsură ce ne deplasăm de la animalele inferioare spre cele superioare, apar noi structuri cerebrale, care introduc noi tipuri de trebuinţe şi capacităţi. Omul se află, fireşte, la capătul cel mai de sus al acestei scale filogenetice. Astfel, el poartă în sine multe trebuinţe şi capacităţi care nu se găsesc la animalele inferioare. Prin urmare, autoactualizarea la om reclamă gratificarea acestor trebuinţe care sunt de ordin superior sau au apărut mai târziu în seriile filogenetice, ideea „forţelor de creştere” a fost criticată ca mistică şi lipsită de valoare ştiinţifică, pe motivul că ea cochetează continuu cu evaluarea omului în termenii judecăţilor normative de superior-inferior, avansat-primitiv, bun-rău.

27

Page 28: DINAMICA PERSONALITATII

Cu toate acestea, considerăm că ea proiectează o lumină nouă asupra raportului motivaţie-activitate: formele superioare de activitate pe care le realizează şi prin care se manifestă personalitatea umană nu pot fi explicate în mod satisfăcător decât raportându-se la existenţa unor structuri motivaţionale specifice.

Fără îndoială, la nivelul omului, strânsa împletire şi intercondiţionare activitate-motivaţie sau motivaţie-intercondiţionare se relevă mult mai pregnant decât la nivelul motivaţiei primare şi al comportamentelor directe de satisfacere, dominante la anumite animale. Activitatea reprezintă nu numai instrumentul de satisfacere a stărilor interne de necesitate (motivaţie), ci şi factorul fundamental al modelării lor, în sensul diferenţierii, organizării şi consolidării. În acelaşi timp, tot activitatea este cea care mediază şi impulsionează formarea capacităţilor, priceperilor şi deprinderilor necesare satisfacerii unei structuri motivaţionale sau alteia.

În acest context, se impune a fi subliniat faptul că diferenţierea introdusă în sfera motivaţională în direcţi diversificării şi lărgirii cerinţelor pentru modul şi obiectele de satisfacere a acţionat ca un stimul psihologic permanent asupra dezvoltării activităţii însăşi – diferenţiere modală şi perfecţionare instrumentală. De îndată ce s-a produs conştientizarea legăturii dintre motiv şi acţiune, perfecţionarea continuă a acesteia din urmă a căpătat un caracter deliberat, planificat şi sistematic (permanent). Graţie dezvoltării şi perfecţionării continue a activităţii, s-au remarcat, în ordine inversă, modificări socializante şi culturale profunde în modul de satisfacere chiar a trebuinţelor primare, biologice. S-au desprins istoriceşte forme specializate de activitate destinate producerii nu a obiectelor direct necesare pentru satisfacerea trebuinţelor alimentare, de pildă, ci accesoriilor care mediază actul satisfacerii şi care intră în structura modului de satisfacere a acestor trebuinţe. Pentru om nu este totuna dacă foamea şi-o potoleşte mâncând dintr-o farfurie curată sau dintr-una murdară, într-o ambianţă agreabilă sau una dezagreabilă. Iată deci cum, prin intermediul activităţii, în jurul trebuinţelor primare se constituie un gen de „para-trebuinţe”, care se concretizează în dezvoltarea în cadrul structurii personalităţii a unor preferinţe şi exigenţe specifice în raport cu modul de satisfacere. Dimensiunea conştientizării, pe de o parte, şi diviziunea socială a muncii, pe de altă parte, au introdus mecanismul psihologic al medierii în procesul de satisfacere a stărilor de motivaţie,satisfacerea oricăror trebuinţe dobândeşte un caracter multicondiţionat. Pe măsura adâncirii diviziunii sociale a muncii, tot mai frecvent devine faptul că individul, ca să ajungă la satisfacerea trebuinţelor sale fundamentale, trebuie să desfăşoare în prealabil o activitate subordonată unei motivaţii sociale. Această situaţie obiectivă generează în plan psihologic subiectiv un model ideal specific de relaţionare şi de autoreglare. De la cea mai fragedă vârstă individul învaţă să-şi reglementeze satisfacerea propriilor trebuinţe în raport cu anumite reguli şi norme socioculturale şi să-şi coordoneze activităţile sale de satisfacere a trebuinţelor cu activităţile celorlalţi. Fireşte, pe lângă aspectul pozitiv, în ceea ce priveşte formarea şi evoluţia personalităţii, această condiţionare implică şi posibilitatea unor efecte frustrante negative. Orice mediere şi amânare în dinamica motivaţiei generează o tensiune care dacă se cumulează şi se prelungeşte dincolo de nişte limite individuale de toleranţă, se poate descărca în forme nespecifice – stări şi reacţii cu caracter dezadaptativ, dezorganizator.

În coordonatele dinamicii personalităţii, se produce ierarhizarea activităţilor în concordanţă cu ierarhizarea motivelor. Astfel, din punctul de vedere al echilibrului şi semnificaţiei, sau preţuirii acordate, la fiecare individ se pot delimita activităţi principale şi activităţi secundare. În principiu, cantitativ, numărul activităţilor principale este mai mic decât al celor secundare. Activităţile principale sunt structurate pe dominantele motivaţionale cele mai puternice şi de aceea ele dau adevărata traiectorie existenţială sau linia de viaţă a personalităţii.

Este firesc atunci ca gradul de adaptare, integrare şi echilibru să fie condiţionat în cea mai mare măsură de reuşita sau nereuşita individului în activitatea principală pentru el. se constată că insuccesele, deziluziile şi decepţiile în sfera activităţii principale (echivalând şi cu spaţiul relaţional principal) stau adesea la originea tulburărilor patologice – fizice şi fiziologice. Iată de ce devine importantă favorizarea dominantei psihologice a acelei activităţi cu şanse maxime de reuşită pentru individ.

I I I . S O L I C I T Ă R I L E E X T E R N E Ş I D I N A M I C A P E R S O N A L I T Ă Ţ I I

Ca orice sistem viu, personalitatea umană este supusă unor influenţe şi acţiuni din partea mediului ambiant. Răspunsul la ele presupune întotdeauna un anumit consum de energie proprie, un efect mai mare sau mai mic, ce se soldează cu o stare de relativă epuizare, chiar dacă este în sine adecvat şi are un caracter adaptativ. Pe de altă parte, comportamentul fiecărui individ nu se poate desfăşura oricum, în mod absolut liber, ci, pentru a duce la rezultate pozitive, trebuie să se încadreze şi să se subordoneze anumitor condiţii restrictive, a căror respectare nu este întotdeauna la îndemână, reclamând învingerea unei rezistenţe interne şi depunerea unui efort. Toate aceste influenţe şi acţiuni au un caracter impus, restrictiv sau coercitiv, în raport cu care individul este nevoit să-şi adecveze modul de comportare, alcătuiesc domeniul solicitărilor externe.

Într-un sens mai general, externă este orice solicitare pe care persoana dată o percepe ca neaparţinându-i, ca neizvorând din structura ei intimă şi căreia i se opune pentru a o asimila, a i se adapta sau a o respinge ori depăşi.

3.1. Caracteristicile mediului existenţial al omuluiMediul în care trăieşte şi cu care trebuie să interacţioneze omul se deosebeşte structural şi calitativ de mediul de

existenţă al oricărei fiinţe vii. Structural, el are o alcătuire dublă, prezentând o componentă naturală şi una socială. Componenta naturală nu este însă în starea originală pură şi nu reprezintă numai rezultatul schimbărilor geofizice şi pedoclimatice, aşa cum este cazul cu mediul altor vieţuitoare, ci, într-o mare măsură, ea este rezultatul activităţii transformatoare a omului însuşi. Fireşte, în calitate de cadru existenţial obiectiv, natura şi-a exercitat de la început şi permanent, în sens favorabil sau defavorabil, influenţa sa asupra modului de viaţă al omului, l-a supus la solicitări mai intense sau mai

28

Page 29: DINAMICA PERSONALITATII

slabe, a stipulat în măsură mai mare sau mai mică dezvoltarea capacităţilor sale fizice (forţă, rezistenţă, agilitate) şi psihice (procesele cognitive – percepţia, imaginaţia, gândirea, voinţa etc.). Deci, într-un anumit sens, se poate spune că organizarea psihocomportamentală a omului este un „reflex”, o rezultantă a receptării, prelucrării, interpretării şi integrării informaţiei despre proprietăţile şi semnificaţia stimulilor fizici naturali. Aceste operaţii şi procese care duc la elaborarea în plan intern a unui model informaţional al lumii fizice externe s-au impus ca o condiţie absolut necesară a existenţei şi adaptării. Cu cât mediul existenţial natural imediat se caracterizează printr-o mare diversitate şi variabilitate, cu cât el prezintă o gamă mai largă şi mai complexă de stimulări şi solicitări, cu atât dezvoltarea psihică internă a omului va fi mult mai înaltă şi invers. Dar, aşa cum am subliniat în capitolele anterioare, de la începuturile apariţiei sale pe lume, omul s-a caracterizat şi s-a impus ca fiinţă activă, capabilă, în virtutea organizării sale interne, nu numai să recepţioneze şi să răspundă la stimulările şi solicitările fizice externe, dar şi să desfăşoare o activitate deliberată, ghidată prin scop, în raport cu obiectele şi fenomenele din jur. Relaţionarea omului cu natura se realizează în forma activităţii. Prin activitate el exercită la rândul lui o influenţă transformatoare asupra naturii, modificându-i într-o măsură mai mare sau mai mică starea iniţială, în concordanţă cu nevoile şi scopurile sale existenţiale. Astfel, pe măsura evoluţiei sale istorice, omul îşi va amplifica tot mai mult această influenţă transformatoare, proiectând şi obiectivând în natură propriile sale imagini, credinţe, cunoştinţe şi planuri. Ca urmare, tot mai mult existenţa omului se va circumscrie unei naturi transformate de el, umanizate. Prin conexiune inversă, transformând natura, în procesul activităţii, al muncii, omul s-a transformat şi pe sine. Se ajunge astfel la un asemenea mod de interacţiune, în care delimitarea intern-extern devine relativă. Internul (structura psihică a omului) fiind externul transformat şi tradus în mintea omului, iar externul fiind, într-o bună măsură, internul proiectat şi obiectivat prin intermediul activităţii. Iată deci că dinamica sistemului personalităţii se înscrie pe traiectoria a două procese opuse, antagonice, care se presupun şi se completează reciproc. Pe de o parte, procesul interiorizării (acomodarea şi adaptarea), pe de altă parte, procesul exteriorizării sau obiectivizării (transformarea şi asimilarea). Jocul antagonic al celor două procese duce la „înrădăcinarea” personalităţii în mediu, în „spaţiul”său natural şi existenţial, acesta putând da seamă atât de aspectele pozitive, evolutive, cât şi de cele negative, perturbatoare. Pentru a înţelege şi explica particularităţile organizării psihocomportamentale a unei persoane individuale sau a unei comunităţi, trebuie să o analizăm în contextul mediului natural în care îşi pun amprenta pe profilul psihic al oamenilor, pe temperamentul, pe simţirea (emoţionalitatea) şi pe stilul lor cognitiv, pe creaţia lor materială şi spirituală. Lucian Blaga a formulat, pe cât de sugestiv, pe atât de profund această rezonanţă şi complinire între natură şi viaţa sufletească a omului în teoria „spaţiului mioritic”.

După cum observa W. James, legătura psiho-afectivă a omului cu spaţiul său fizic existenţial este atât de puternică şi profundă, încât aceasta devine o parte a personalităţii lui şi orice „dezrădăcinare” şi transmutare duce la efecte bulversante, perturbatoare. Fireşte, omul cu marea sa mobilitate adaptativă, îşi poate organiza existenţa în orice parte a oicumenei (suprafaţă populată de pe uscat – D.E.X.), suportând relativ uşor transferul dintr-o zonă geografică în alta, dar de fiecare dată dislocarea va constitui un moment existenţial dramatic, puternic stresant, care poate lăsa uneori urme adânci asupra echilibrului psihic.

Psihologia geografică, cu accentul său pe studiul dependenţei psihicului şi comportamentul;ui uman de caracteristicile structurale şi configuraţionale (Landschaft) ale mediului psihic se constituie într-o importantă sursă de date pentru psihologia personalităţii şi dezvoltarea ei se cere a fi stimulată.

Componenta socială ocupă desigur locul principal în structura mediului existenţial al omului, influenţele sale asupra formării personalităţii având rolul esenţial, decisiv. Ca fiinţă funciarmente socială, omul nu poate avea alt mod de existenţă decât social: el nu poate trăi decât în şi prin relaţionare cu ceilalţi semeni, cu colectivitatea, cu societatea ca „sistem înglobant supraordonat”.

Spre deosebire de mediul natural ale cărui evenimente preexistă şi preced omul, acesta găsindu-le ca dat obiectiv, mediul social se elaborează şi se dezvoltă odată cu omul însuşi. Aici este şi mai evidentă interacţiunea antagonică şi dinamică şi dinamică între procesul interiorizării-subiectivării şi cel al exteriorizării-obiectivării: în om nu există nimic psihic care să nu fi fost mediat, filtrat sau condiţionat social, iar în mediul său existenţial nu există nimic social care să nu fi fost mediat şi filtrat psihic.

Socialul şi psihologicul, în contextul interacţiunii persoană-lume constituie două laturi inseparabile, reciproc convertibile: în permanenţă socialul trece în psihologic, iar psihologicul în social.

MEDIUL NATURALBIOTIC ABIOTIC

Sistemul personalităţii

Mijloace Sisteme Const. Const. Const. Obiceiuri de existenţă de cunoştinţă filosofică politică morală tradiţii

MEDIUL SOCIAL

În raport cu individul concret luat separat, mediul social se prezintă de asemenea ca dat obiectiv, acţiunea lui începând din primele momente ale naşterii copilului ca şi acţiunea mediului natural. Întreaga evoluţie ontogenetică a omului se desfăşoară prin modelare şi dirijare socială. Psihologic, conştiinţa şi sentimentul apartenenţei la mediul social sunt mai puternice şi cu efecte mai mari asupra dinamicii interne a personalităţii decât conştiinţa şi sentimentul apartenenţei la mediul natural.

Dacă în calitatea sa de fiinţă biologică, personalitatea umană îşi află determinarea sa primordială în mediul natural, în calitatea sa de fiinţă socială şi culturală, ea îşi are determinarea primordială în mediul social.

De îndată ce omul s-a desprins de restul regnului animal şi s-a închegat modul de existenţă socială, evoluţia lui ulterioară se înscrie sub imperiul acţiunii legităţilor socioculturale şi istorico-sociale, care va subordona şi integra şi acţiunea legilor

29

Page 30: DINAMICA PERSONALITATII

naturale biologice. Biologicul uman îşi va modifica parametrii săi iniţiali în concordanţă cu paternurile comportamentale elaborate social (dietele şi regimurile alimentare, normele şi obiceiurile maritale, practicile igienico-sanitare etc.).

Cele două poziţii extreme în problema condiţionării personalităţii – biologizantă, potrivit căreia personalitatea şi chiar cultura se constituie numai ca rezultat al dispoziţiilor ereditare, biologic determinate, şi sociologizantă, după care personalitatea este produsul culturii particulare în care s-a născut individul – nu mai pot fi susţinute ca adevărate. Însă între aceste două extreme se interpun multe gradaţii care atenuează exclusivismul şi unilateralitatea lor.

Foarte aproape de polul biologic se situează Freud. El susţinea că dezvoltarea psihosexuală cu stadiile ei oral, anal şi falic este modelul normal, biologic determinat al speciei umane.

De exemplu, exerciţiul de toaletă ce se manifestă în jurul vârstei de doi ani şi care duce pe copil la stadiul anal al dezvoltării sale psihosexuale nu ar fi de domeniul experienţei sociale. În concepţia lui Freud, această succesiune progresivă este mai degrabă o funcţie a naturalizării fiziologice decât efortul unor condiţionări de ordin sociocultural.

Un alt exemplu al determinării biologice este faimoasa idee despre complexul Oedip, care este parte componentă a celui de-al treilea stadiu – falic – al dezvoltării psihosexuale. În cursul acestui stadiu, fiul şi-ar privi mama ca pe primul său obiect de iubire erotică, iar pe tată ca pe un rival; astfel se dezvoltă triunghiul familial.

Pentru fiică, paternul este inversat: ea îşi identifică tatăl ca prim obiect al iubirii (complexul Electrei). În timpul luptei oedipiene, băiatul îşi urăşte tatăl-rival care reprezintă o puternică sursă de anxietate (frica de castrare) pentru el, deoarece dorinţa sa de a fi eliminat tatăl cel puternic îl face să-şi imagineze represaliile parentale. Mai târziu, băiatul trebuie să înceteze a-şi privi mama drept prim obiect al iubirii sle, pentru a se împrieteni cu tatăl şi a se proteja astfel împotriva posibilei lui mânii. În cursul stadiului falic şi înaintea acestei soluţionări finale, băiatul se identifică în mod defensiv cu tatăl şi îşi interiorizează valorile paterne pentru a evita pericolul castrării. În teoria freudiană, acest proces defensiv de identificare este cea mai importantă sursă a super-ego-ului sau a conştiinţei, îndeosebi morale. Numai după ce situaţia oedipiană a fost rezolvată, poate fi înlăturată frica de castrare; numai atunci băiatul se poate ataşa de un alt obiect de iubire în afara familiei şi să-şi continue astfel evoluţia către stadiul genital, mai matur, al organizării sale psihosexuale.

După cum se ştie, Freud credea că acest patern al dezvoltării psihosexuale, cu complexele Oedip şi Electra, ar fi universal pentru toate culturile, independent de deosebirile lor de suprafaţă. În sprijinul consideraţiilor sale el aducea tabuul universal împotriva incestului, care este concordant cu complexul Oedip dacă acesta ar exista cu adevărat.

Tocmai în virtutea acestui tabu, fiii şi taţii nu se află într-un război continuu, fenomen care poate fi observat la formele inferioare de viaţă.

Important este d subliniat că pentru Freud cultura reprezintă tentativa omului de a stabili în cadrul societăţii paternuri care să-i permită parcurgerea stadiilor dezvoltării sale psihosexuale cu un cât mai mic conflict posibil şi cu o descărcare acceptabilă sau satisfăcătoare a libidoului la fiecare din stadiile pe care le traversează. Astfel, formele culturii sunt realmente expresia legilor biologice universale, care guvernează dezvoltarea personalităţii în plan individual.

Mulţi antropologi din ultimele decenii au adoptat ca atare sau în formă modificată punctul de vedere al lui Freud asupra personalităţii şi culturii. Avem în vedere, în primul rând, pe A. Kardiner care deşi s-a raportat oarecum critic la teza freudiană potrivit căreia cultura este o simplă desfăşurare (depliere) a potenţialului biologic, a reţinut, totuşi, trăsăturile cele mai importante ale schemei lui Freud. Kardiner a arătat că există anumite variaţii superficiale în forma de cultură, care pot fi observate la diferite societăţi, dar există o limită a variaţiilor posibile, impusă de stadiile biologic determinate ale dezvoltării psihosociale ale dezvoltării psihosociale a personalităţii. El vedea alţi factori ca fiind răspunzători de detaliile variaţiei culturale, ca de exemplu, condiţiile geografice şi economice.

După Kardiner, pentru a înţelege simbolurile reciproce între cultură şi personalitate în dezvoltarea unui individ concret, trebuie să cunoaştem practicile culturale de stăpânire, la vârsta copilăriei, a stadiilor psihosexuale universale. Aşa, de pildă, dacă structura culturală reclamă din partea membrilor săi spirit de ordine, conformism şi obedienţă şi imprimă rigid aceste principii, atunci modelul respectiv va influenţa deznodământul stadiului anal al dezvoltării copilului. Cultura va impune începerea de timpuriu a exerciţiului de toaletă, îl va urmări sever şi va sancţiona fără ezitare orice abateri. O asemenea cultură va produce o personalitate dramatic diferită de cea care se va dezvolta într-o cultură în care cerinţa pentru toaletă a fost slabă şi necoercitivă.

În mod similar, culturile pot fi examinate în ceea ce priveşte comportamentul de hrănire şi impactul lui asupra stadiului oral al dezvoltării. Pe scurt, în concepţia lui Kardiner, variaţiile culturale sunt importante în măsura în care ele facilitează sau interferează cu dezvoltarea psihosexuală normală, biologic determinată.

La celălalt pol, cultural, pe continuumul biologie – cultură stă poziţia lui Erich Fromm; mai mult decât Freud şi Kardiner, acesta tinde să considere personalitatea ca produs al variaţiei culturale. Totuşi, pentru Fromm, variaţia culturală este importantă nu pentru influenţa asupra atmosferei relaţiilor dintre părinţi şi copii. De exemplu, dacă copilului i se va oferi căldură sau afecţiune sau, dimpotrivă, răceală şi respingere, aceasta va avea o importanţă deosebită pentru modul în care copilul îşi va satisface trebuinţele înnăscute de securitate şi autonomie. Paternurile autorităţii parentale au, de asemenea, o importanţă majoră. Reacţia copilului la un părinte autocrat va fi ori de supunere excesivă, ori de respingere totală a autorităţii.

Toţi cei trei teoreticieni menţionaţi – Freud, Kardiner şi Fromm – susţin ideea că omul posedă o anumită natură înnăscută, Freud situându-se aici pe o poziţie biologizantă mai extremă, chiar dacă el acordă o anumită atenţie şi rolului experienţei în dezvoltarea personalităţii.

Un accent şi mai mare pe originea socială a personalităţii întâlnim la sociologii şi psihologii sociali care pun în centrul demersului lor conceptul de rol social şi manifestă puţin interes pentru fondul biologic nativ, atât de mult preţuit de Freud şi neofreudişti. Unitatea de analiză cu care operează ei o constituie interacţiunea interpersonală şi efectele acestei interacţiuni asupra dezvoltării Eului. Interacţiunile interpersonale sunt guvernate masiv de rolurile sociale organizate, proprii fiecărei culturi. Instituţiile sociale sunt concepute pentru a include paternurile de rol, care prescriu în ce mod trebuie să se comporte o persoană şi cum trebuie ea să se privească (considere) pe sine. Unul dintre primii teoreticieni ai acestei poziţii a fost sociologul

30

Page 31: DINAMICA PERSONALITATII

George Herbert Mead, care sublinia că atunci când o persoană A iniţiază o acţiune în raport cu o altă persoană B, răspunsul lui B va influenţă la rândul său asupra lui A şi va contribui la formarea la acesta a imaginii despre sine însuşi. Acest principiu al interacţiunii sociale este centrat pentru determinismul social al personalităţii. Aşa cum sublinia Theodora Sarbin, unul dintre cei mai reputaţi protagonişti moderni ai teoriei rolului social în devenirea personalităţii. Începând cu Linton, noi considerăm cultura ca o organizare a comportamentelor învăţate şi a produselor comportamentale care sunt schimbate şi transmise. Când sunt analizate, aceste comportamente nu par nimic altceva decât aici ordonate ale persoanelor. Mai mult, persoanele sunt întotdeauna membri ai unei societăţi (definit ca un agregat de persoane cu scopuri comune) şi aceste persoane sunt organizate în poziţii şi statusuri.

Poziţiile sunt colecţii de drepturi şi obligaţii desemnate printr-un singur termen, adică mamă, profesor, primar etc. Atunci, acţiunile persoanelor sunt organizate în jurul acestor poziţii şi includ rolurile. Rolul şi poziţia sunt reciproce. Rolurile sunt definite în termenii acţiunilor performate de o persoană pentru a valida poziţia ocupată. În concluzie, toate societăţile sunt organizate în jurul poziţiilor şi persoanele care ocupă aceste poziţii performează acţiuni specializate sau roluri. Aceste roluri sunt legate cu poziţia, iar nu cu persoana care ocupă temporar poziţia dată.

Prin urmare, persoana se caracterizează printr-o organizare internă a calităţilor şi dispoziţiilor rezultate din experienţele individului ca participant la cultură. La Linton, acest aspect este denumit personalitate şi presupune diferenţele individuale. În teoria rolurilor, această organizare internă a calităţilor (trăsături, atitudini, habitusuri) este conceptualizată ca Eu. Termenul „personalitate” este rezervat pentru un concept mai larg: sisteme de acţiuni care rezultă din interiorul Eului cu rolul (T. Sarbin, 1954).

Autorii care concep personalitatea în termenii teoriei rolurilor şi ai interacţiunii Eului cu rolul minimalizează excesiv importanţa naturii biologice, plasându-se la cealaltă extremă, care susţine că personalitatea este determinată integral de cultură.

Unii dintre ei, totuşi, lasă o mică scenă şi pentru interacţiunea biologic-cultural.Modelul relaţional-dinamic, bazat pe principiul antagonismului binar (în care opusele nu se substituie niciodată şi nu

fuzionează după logica dialecticii triadice teză – antiteză – sinteză), permite, după părerea noastră, depăşirea absolutizărilor unilaterale şi a soluţiilor de tip exclusivist „sau-sau”, creând premisele unei abordări cu adevărat inter şi transdisciplinare a acelei extraordinare complexităţi pe care o prezintă sistemul personalităţii umane.

Revenind la mediul social – componenta principală a mediului existenţial al omului – pe lângă caracterul extraordinar de diversificat şi complex, trebuie să mai subliniem şi caracterul său contradictoriu, care pune de fiecare dată pe individ în faţa necesităţii de opţiune, selectare (alegere) şi decizie.

Fie că pentru realizarea unui scop există mai multe căi (mijloace), fie că pe traiectoria oricărei acţiuni se interpune jocul antagonic dintre funcţia de risc (pierdere, eşec) şi cea de câştig, întotdeauna şi pretutindeni, individul este confruntat cu situaţii contradictorii şi cu dileme existenţiale.

Pe de altă parte, trebuie arătat că, atunci când se afirmă rolul determinant al mediului social în structura personalităţii, de regulă, se subînţelege că toate influenţele acestuia asupra individului sunt constructive (pozitive) şi de dorit. Î realitate, lucrurile nu stau nici pe departe aşa. În primul rând, considerat prin prisma sănătăţii fizice, mediul social este presărat, ca să nu zicem saturat, cu factori şi situaţii nocive, dăunătoare (poluare chimică, poluare sonoră, poluare alimentară – droguri de tot felul, produse sintetice etc.); în al doilea rând, sub aspectul sănătăţii psihice, echilibrul personalităţii este permanent ameninţat cu vicierea relaţiilor interpersonale – agresivitate, neîncredere, minciună, înşelătorie, suspiciune, grosolănie, intoleranţă etc.; în fine, în al treilea rând, societatea, diferenţiată şi structurată pe grupuri de interese mai mult sau mai puţin opuse, este impregnată cu tot felul de mecanisme, norme şi instituţii cu caracter restrictiv şi discriminatoriu, bazate pe criterii mai mult sau mai puţin subiective, mai conjuncturale şi mai arbitrare – de ordin social, economic, politic, rasial, religios, sexual, naţional etc. – cu efecte dintre cele mai nefaste asupra dinamicii formării personalităţii şi asupra posibilităţilor ei de autoafirmare şi autorealizare.

De aceea după opinia noastră, psihologia nu poate să se mulţumească cu simpla relevare a dependenţei structurii sau profilului personalităţii de contextul sociocultural căruia îi aparţine individului, ci ea trebuie să adâncească analiza în direcţia dezvăluirii semnului valoric (pozitiv sau negativ) al influenţei factorilor socioculturali. Datele cercetării sale se impun ,apoi, a fi puse la baza elaborării proiectelor şi programelor umane.

3.2. Diversitatea modală a solicitărilor externeConstatarea principală care rezultă din paragraful anterior este că mediul existenţial al omului are un caracter eterogen

şi complex.Atât componenta lui fizică, naturală, cât şi cea socială se diferenţiază într-o gamă întinsă de modalităţi sau tipuri de

influenţe şi solicitări, fiecare din cestea reclamând formarea anumitor subsisteme funcţionale şi anumite genuri de răspunsuri şi relaţionări din partea persoanei individuale şi colective.

În ceea ce priveşte componenta fizică, naturală, primele diferenţieri modale în raport cu care s-a desfăşurat procesul filogenetic al formării mecanismelor biofiziologice şi neurofiziologice ale organismului sunt formele de energie calorică (cald-rece), mecanică (atingere, presiune, lovire), electromagnetică (lumina cu caracteristicile ei – intensitate, lungime de undă, formă), acustică (amplitudinea, frecvenţa şi faza vibraţiei) – proprietăţile chimice ale substanţelor (odorifice şi non-odorifice, sipide şi insipide) şi stările fizice de agregare (gazoasă, lichidă, solidă) din care derivă proprietăţile de firmă, mărime, volum.

În raport cu fiecare din aceste modalităţi de energie care s-au constituit în surse permanente de stimulare şi solicitare, în structura organismului uman s-au elaborat şi diferenţiat mecanisme mai mult sau mai puţin specializate de recepţie şi prelucrare informaţională.

Trebuie să remarcăm că dezvoltarea mecanismelor recepţiei senzoriale la om s-a realizat nu atât în intensiune (aşa cum s-a întâmplat cu celelalte animale), cât mai ales în extensiune, cuprinzând un registru mai mare de variaţii (proprietăţi) ale

31

Page 32: DINAMICA PERSONALITATII

stimulilor. Astfel, ochiul omului, deşi nu posedă acuitatea ochiului de vultur, de pildă, are o capacitate informaţională incomparabil mai mare, discriminând şi identificând o gamă întinsă de forme, mărimi, culori.

Pe de altă parte, dezvoltarea puternică în creierul uman a zonelor secundare şi terţiare de asociaţie a dus la perfecţionarea activităţii centrale de procesare informaţională, prin elaborarea sistemului operaţiilor de integrare monomodală şi mai ales de inter- şi plurimodală. Ca urmare, percepţia omului a dobândit calităţi noi – integralitatea, sistemicitatea şi categoriaitatea – care-i conferă o valoare cognitivă superioară.

Fiind iniţial produsul evoluţiei biologice sub acţiunea stimulilor fizici de diferite modalităţi (mecanici, chimici, luminoşi, sonori) sistemele senzoriale umane au fost supuse ulterior modelării şi perfecţionării din partea factorilor şi solicitărilor mediului social (cultural). Premisele şi potenţialităţile biologice s-au dezvoltat în structuri funcţionale specifice – capacităţi şi aptitudini instrumentate cultural.

O a doua clasă mare de solicitări al mediului fizic natural sub influenţa căreia s-a realizat procesul devenirii istorice a personalităţii umane şi se realizează în parte dezvoltarea ontogenetică actuală a individului o constituie diversitatea situaţiilor problematice pe care o creează desfăşurarea fenomenelor naturale şi variabilitatea în timp şi spaţiu a conţinuturilor şi relaţiilor situaţionale.

Încă Darwin observa strânsa legătură între nivelul dezvoltării psihointelectuale a colectivităţilor umane şi încărcătura problematică a mediului existenţial natural, explicând rămânerea în urmă a unora tocmai prin sărăcia solicitărilor pe linia imaginaţiei, inventivităţii, gândirii.

Zicala plină de sens că „nevoia îl învaţă pe om” exprimă cât se poate de pregnant această dependenţă, constatată empiric şi validată de experienţa milenară a omenirii. Un mediu cu condiţii existenţiale mai vitrege, mai aspre ridică în faţa omului probleme mai multe şi mai complexe, obligându-l la un efort permanent de imaginaţie şi gândire, la dezvoltarea autocontrolului, a unor trăsături voliţionale de caracter – hotărârea, fermitatea, dârzenia, cumpătarea.

În fine, o a treia direcţie în care se realizează diversificarea mediului natural este cea a conţinutului şi calităţii factorilor cu semnificaţie existenţială propriu-zisă, legaţi de satisfacerea trebuinţelor biologice primare – alimentare, de adăpost, de apărare. Pe lângă faptul că aceştia îşi pun amprenta pe particularităţile proceselor metabolice, ale creşterii şi maturizării biologice, ale capacităţii informaţional-rezolutive a creierului, ei au stat la baza diferenţierii şi specializării formelor de activitate, ducând, implicit, la diferenţieri specifice în structura mediului social.

Putem spune deci că o bună parte din organizarea sistemului personalităţii, atât biofiziologică, cât şi psihică este rezultatul interacţiunii individului cu diferitele modalităţi de solicitudini din mediul natural, influenţele mediului social având un efect modelator secundar. De aceea, analiza psihologică nu poate să ocolească problema mare a raportului personalitate-natură, lăsând-o doar pe seama biologiei sau filosofiei.

Fiind produsul omului şi al interacţiunilor şi activităţilor umane, mediul existenţial social s-a diferenţiat şi diversificat structural, în tipuri (modalităţi) de solicitări, odată cu evoluţia omului şi societăţii.

Deşi se bazează genetic pe mediul natural şi este puternic condiţionat de acesta, mediul social posedă o individualitate calitativă ireductibilă, el generând pur şi simplu modalităţi noi de răspuns. Dacă, în ciuda intervenţiilor şi acţiunii omului, mediul natural se caracterizează printr-o stabilitate de structură relativ mare, mediul social, dimpotrivă, prezintă o rată de variaţie foarte ridicată. Astfel, dacă ne referim la prezent, putem afirma fără teamă de a greşi că două generaţii născute la un interval de 10 ani se confruntă în cursul dezvoltării lor psihocomportamentale cu medii sociale sensibil diferite, sub aspectul conţinutului şi alo solicitărilor. (Pentru a argumenta această afirmaţie, este suficient de menţionat ritmul creşterii volumului de informaţie – dublare a lui la 7-10 ani – şi mobilitatea profesiilor).

Mediul social, cu dinamismul său accentuat, cu efectele sale puternice – pozitive şi negative – asupra modului de viaţă al oamenilor, asupra structurii personalităţii lor reclamă transformarea lui în obiect al analizei psihologice sistematice; studiul „subiectului” în condiţii artificiale de laborator trebuie să fie întregit pe scară largă cu studiul „persoanei” în „situaţie socială”.

Organizarea structurală a mediului social poate fi prezentată în scheme şi după criterii diferite: după natura calitativă a elementelor constitutive, după caracterul relaţiilor interpersonale, după caracterul schemelor de alcătuire şi funcţionare a organizaţiilor cărora aparţin indivizii şi grupurile, după aria de cuprindere şi după întinderea sferei de acţiune etc.

Potrivit primului criteriu, mediul social se diversifică în: obiectele culturii materiale (ponderea principală revenind uneltelor, produselor de satisfacere a trebuinţelor biologice şi fiziologice (sistemele de cunoştinţe şi concepţii ştiinţifice, filosofice, etice, estetice, religioase, obiectivate în scrieri, produse picturale, sculpturale, simboluri etc.); sistemele de norme, principii şi legi de reglementare a raporturilor interpersonale, a comportamentelor individuale şi de grup; repertoriile de paternuri comportamentale şi socioprofesionale (roluri).

Fiecare din aceste clase de elemente constituie surse de solicitare pentru individ, exercitând o influenţă mai mare sau mai mică asupra formării personalităţii lui. În diferite tipuri de societate şi la diferite momente istorice, în cadrul uneia şi aceleiaşi societăţi, raporturile de pondere şi dominanţă dintre elementele respective se modifică: într-un loc, pe primul plan se află sistemele de cunoştinţe ştiinţifice, în altul reprezentările religioase; într-o parte, predomină sistemele de obiceiuri şi tradiţii, în altele schimbările şi inovaţia. Dar, independent de ierarhizarea lor în plan extern obiectiv, se produce o ierarhizare în procesul integrării în structura individuală a personalităţii. Aceasta din urmă nu este în mod automat reflexul şi imaginea fidelă a celei dintâi.

Individul intră în contact cu aceste elemente în mod spontan, neorganizat sau prin intermediul instituţiilor şi formelor specializate de instrucţie şi educaţie.

În condiţiile vieţii sociale moderne, ponderea principală în structura orizontului informaţional-cognitiv şi a repertoriului instrumental o au cunoştinţele şi deprinderile profesionale. Cel puţin în societăţile în care exercitarea unei profesii în cadru instituţionalizat al statului devine o condiţie de subzistenţă şi de integrare socială la nivel de masă, profesionalizarea (însuşirea unei profesii) reprezintă coordonata esenţială de dezvoltare şi structurare a conţinutului şi profilului atitudinal

32

Page 33: DINAMICA PERSONALITATII

caracterial al personalităţii. Aceasta creează conştiinţa maximei dependenţe existenţiale a individului de ceilalţi, de organismul social în ansamblu, care generează tensiune, anxietate, nesiguranţa zilei de mâine etc. în acest context, în relaţiile interpersonale, se manifestă cu putere tendinţele de concurenţă şi competiţie, fiecare urmărind să-şi asigure avantaje, câştiguri şi o poziţie superioară în raport cu ceilalţi. Cooperarea şi colaborarea în cadrul vieţii profesionale se dezvoltă doar în măsura în care se subordonează realizării motivelor şi scopurilor tuturor membrilor grupului.

Adâncirea tot mai mare a diviziunii muncii şi a specializării au dus sistematic la îngustarea orizontului cognitiv-teoretic al omului, la limitarea posibilităţilor de afirmare şi manifestare a întregului său potenţial creator, imprimând procesul de formare a personalităţii un caracter limitat, unidimensional. În acelaşi timp, această îngustă profesionalizare ascunde în sine pericolul bulversării şi inadaptării în cazul schimbărilor structurale rapide care caracterizează astăzi cea mai mare parte a universului profesiilor.

Mediul social mai poate fi interpretat ca un complex sistem de relaţii interpersonale, în cadrul căruia indivizii se definesc reciproc şi succesiv prin statute (poziţii) şi roluri. Personalitatea reprezintă în acest caz modul de interiorizare-integrare şi manifestare în comportament a statutelor şi rolurilor. Mai exact spus, personalitatea este dezvoltarea şi organizarea internă a disponibilităţilor şi capacităţilor psihofizice ale individului în raport cu statutele şi rolurile pe care şi le asumă el în mediul social dat.

În funcţie de modul în care fiecare îşi joacă rolurile aferente sau corespunzătoare statutelor pe care le deţine, va înregistra satisfacţii sau insatisfacţii, îşi va consolida sau îşi va şubrezi echilibrul psihic al personalităţii. Legat de competenţa de rol, de raportul dintre succese sau eşecuri, fiecare individ se va înscrie pe o anumită traiectorie – ascendentă, rectilinie sau descendentă – în dinamica ierarhiei sociale. Cum fiecare posedă trebuinţa sau nevoia autorealizării, caracterul traiectoriei mişcării în ierarhia relaţiilor sociale şi rol-statusurilor va influenţa puternic starea psihofiziologică generală a personalităţii. Din punct de vedere psiho-profilactic, în acest context, capătă o mare importanţă elaborarea mecanismelor care concură la creşterea rezistenţei l frustraţii şi eşecuri, la re-montare şi re-mobilizare neuropsihică – o imagine de sine cât mai obiectivă şi realistă, capacitatea de corelare judicioasă la nivelul de aspiraţie şi expectaţie cu posibilităţile proprii şi cu specificul împrejurărilor date, calităţile e voinţă-perseverenţă, hotărârea, tăria.

Fireşte nu toate rolurile cu care este investit un individ sunt la fel de importante şi de preţuite de el; corespunzător ierarhizării stărilor interne de motivaţie, se produce şi o ierarhizare a rolurilor: unul sau unele se impun ca principale şi performarea lor ocupă, în conştiinţa şi trăirea individului respectiv, altele, dimpotrivă, rămân mai periferice, modul în care vor fi performate – bine sau rău – neafectând echilibrul personalităţii.

O analiză din această perspectivă a rolurilor ar duce, într-adevăr, multă lumină în problema organizării şi dinamicii interne a personalităţii. Din păcate, psihologia socială a rămas la suprafaţa lucrurilor, oferindu-ne date mai mult sau mai puţin vagi despre rol în general.

Relaţiile interpersonale sunt puternic saturate psihologic, în ele vehiculându-se şi manifestându-se întreaga gamă a componentelor psihice ale sistemului personalităţii, de la cele emoţionale până la atitudinile şi trăsăturile caracteriale. Fiecare individ devine sursă de solicitări şi influenţe pentru celălalt; solicitările lui pot veni în întâmpinarea solicitărilor celuilalt sau li se pot opune ireconciliabil. Fiecare individ poate fi astfel beneficiar sau „victimă” a relaţiei interpersonale cu semenul său, fiecare dintre noi am câştigat sau am suferit în cadrul relaţiilor contractate, ne-am consolidat echilibrul psihic interior sau ni l-am şubrezit, după cum, la rându-ne, am fost constructivi şi beneficiari sau distructivi şi malefici cu unii din semenii noştri.

Din punctul de vedere al conţinutului şi dinamicii interne a personalităţii, analiza relaţiei interpersonale trebuie să meargă mai departe de la simpla constatare a pecetei ei afective – simpatie, antipatie, indiferenţă. Ca să îi evaluăm la justa valoare influenţa pe care o exercită asupra celor doi termeni (persoana A şi persoana B) trebuie să dezvăluim stările şi procesele ce stau la baza vectorului afectiv şi să stabilim posibilul curs viitor.

Într-o relaţie interpersonală, au loc comunicări şi schimburi nu numai la nivel afectiv-primar, ci şi la nivel cognitiv-acţional, în planul concepţiilor despre lume şi viaţă al convingerilor, o confruntare pe linia raportului dintre vorbe şi fapte etc., care pot să aducă la consolidare şi permanentizare sau la slăbiciune şi rupere. Datorită faptului că ea antrenează cu sine fenomene psihice vii, ele însele posedând un dinamism accentuat, relaţia interpersonală devine dinamică în cel mai înalt grad, atât în conţinut cât şi în caracteristicile sensului de derulare.

În general, diferitele relaţii nu au aceeaşi importanţă pentru individ: o relaţie este cu atât mai puternic implicată în procesul formării personalităţii, cu cât persoanele care alcătuiesc termenii ei sunt mai apropiate – părinţi-copii, profesori-elevi, soţ-soţie, prieten-prieten, şef-subaltern etc. De asemenea, nici o relaţie nu este perfect egală pe cele două direcţii de derulare ale sale, întotdeauna o persoană dând sau primind mai mult decât cealaltă. Până la o anumită limită, fiecare partener de relaţie înţelege şi acceptă acest lucru; dar dacă distanţa dintre ceea ce se oferă şi ceea ce se primeşte devine foarte mare, relaţia se dezechilibrează şi funcţia ei formativă slăbeşte.

Destrămarea şi ruperea unei relaţii poate avea un efect perturbator asupra echilibrului psihic al celor doi parteneri, dacă pentru ambii era preţuită afectiv sau, dimpotrivă, poate duce la restabilirea echilibrului alterat, ca urmare a acumulării tensiunii conflictuale.

Încărcătura afectivă a unei relaţii este funcţie de doza de satisfacţii sau insatisfacţii pe care le-a prilejuit partenerilor.În ceea ce priveşte natura solicitărilor pe care le pun în faţa individului-destinatar, relaţiile se împart pe bună dreptate

în impuse sau formale şi libere sau informale. Într-o relaţie formală, individul intră, mai mult sau mai puţin, fără voia sa, în virtutea necesităţii de a ocupa un anumit rol în ierarhia sistemului social căruia îi aparţine. Într-o asemenea relaţie, atât conţinutul rolurilor, cât şi modul de performare al lor sunt precis definite şi, în funcţie de aceasta, se distribuie şi „întăririle” (aprecierile, recompensele şi pedepsele) între parteneri. Fiecărui partener i se cere un anumit nivel de competenţă, respectarea anumitor reguli, norme, principii. O asemenea relaţie constituindu-se aproape întotdeauna într-un cadru instituţionalizat (organizaţie), reclamă ca rolul să fie performat în concordanţă cu solicitările externe (ale instituţiei), care pot să nu concorde

33

Page 34: DINAMICA PERSONALITATII

întotdeauna cu solicitările interne ale individului. Uneori rolul reclamă chiar îngrădirea sau reprimarea unor motivaţii personale. Dacă individul şi-a apropiat rolul în aş măsură încât se identifică cu el, atunci amânarea sau renunţarea la anumite stări de motivaţie iniţiale se produc relativ uşor şi fără bulversări; dar dacă rolul respectiv rămâne exterior şi neconform cu natura intimă a individului, preformarea lui fie că se realizează cu mare consum de tensiune afectivă, fie că este concepută în aşa fel încât să se obţină indirect satisfacerea propriilor stări interne de motivaţie. În general, tensiunile şi conflictele de rol în cadrul relaţiilor formale trebuie menţionate printre cele mai frecvente şi puternice surse de dereglări şi tulburări funcţionale (psihosomatice) ale personalităţii.

Spre deosebire de relaţia formală, relaţia informală se caracterizează prin libertatea partenerilor de a o stabili sau întrerupe, prin absenţa unor norme şi etaloane rigide ale performării rolului, prin orizontalitate, partenerii aflându-se relativ pe poziţii egale. Ea se încheagă pe baza unor afirmaţii sufleteşti, a unor interese, scopuri sau preocupări comune. În viaţa fiecărui individ asemenea gen de relaţii ocupă un rol important, întregind sau compensând influenţele relaţiilor formale. În cadrul relaţiei informale, se constată o concordanţă mai mare între solicitările externe şi cele interne, ceea ce face ca individul să şi-o stabilească de la început în mod activ şi selectiv.

Mediul social poate fi privit ca o mulţime de cercuri concentrice, în care la mijloc se află individul, iar spre margine, în ordine sunt: mediul familial, mediul şcolar, mediul profesional, mediul social general.

Fiecăreia din aceste sfere îi revine un anumit rol în formarea personalităţii, fiecare dintre ele exercitând asupra individului influenţele sale specifice şi confruntându-l cu sistemele sale proprii de solicitări şi exigenţe. Până la vârsta de 4-5 ani, familia reprezintă unicul mediu social cu acţiune modulatoare directă şi sistematică. Rolul ei în structurarea dimensiunilor bazale ale personalităţii este crucial. Modul de relaţionare între părinţi, între părinţi şi copii, între fraţi, dincolo de conţinutul şi volumul informaţiilor care se administrează copilului, devine sursa unor influenţe modelatoare a căror absenţă nu poate fi integral compensată. Chiar dacă nu împărtăşim întru totul părerea lui Freud potrivit căreia schema structurală a personalităţii se elaborează în cursul primilor 5 ani de viaţă, nemijlocit în mediul familial, nu putem să nu recunoaştem că acestei perioade îi revine o mare pondere în formarea şi dezvoltarea tipului de personalitate.

Mediul şcolar şi cel profesional, împreună cu restul instituţiilor administrative şi socioculturale deţin locul principal în formarea conţinutului informaţional (cunoştinţelor) şi a repertoriului instrumental al sistemului personalităţii. Identificarea, ierarhizarea şi evaluarea solicitărilor pe care mediul social, la diversele sale paliere, le pune în faţa individului – de la vârsta micii copilării la maturitate – reprezintă, după părerea noastră, calea regală spre descifrarea numeroaselor necunoscute legate de mecanismele şi legile formării şi funcţionării complexului sistem al personalităţii umane. Oricât de precise şi riguroase ar fi datele şi măsurătorile efectuate în laborator, ele nu pot dezvălui decât o părticică infimă şi o imagine fragmentară şi destul de palidă a complexităţii structural-dinamice reale a sistemului personalităţii.

3.3. Perceperea, evaluare şi reacţia la solicitările şi situaţiile externeÎn interacţiunea sa cu lumea externă, individul uman pune în evidenţă trei verigi şi momente relativ distincte, dar

strâns corelate şi interdependente, şi anume: perceperea solicitării (situaţiei stimul), evaluarea solicitării (situaţiei stimul) şi reacţia la solicitare (situaţie stimul).

Ultima verigă – reacţia – se constituie ca funcţie de primele două, fiind condiţionată de conţinutul informaţional şi veridicitatea lor.

Observând două sau mai multe persoane în faţa aceleiaşi solicitări sau situaţii, primul lucru care ne va ţine atenţia va fi modul lor diferit de a acţiona şi de a se comporta, atât în ceea ce priveşte rapiditatea (una va reacţiona cu viteză mare, alta moderat, iar o a treia foarte lent) şi intensitatea (una va da reacţii puternice, alta reacţii moderate, iar o a treia reacţii slabe), cât şi corectitudinea sau gradul de adecvare (una va da reacţii integral corective, alta reacţii doar parţial corecte, iar o a treia reacţii aproape în totalitate eronate, inadecvate). Cauzele acestor deosebiri pot fi multiple; el nu ne sunt date în reacţiile de răspuns ca atare, ci în celelalte variabile exogene (depinzând de particularităţile situaţiei stimul) şi endogene (ţinând de înseşi particularităţile organizării psihofiziologice interne a personalităţii individului la momentul dat). aceste variabile nu influenţează numai răspunsul, ci şi perceperea şi interpretarea-evaluarea situaţiei.

Cercetările efectuate din diverse unghiuri şi de diverşi autori (Bandura, 1969; Barron, 1969; Clore şi Byrne, 1971; Endler şi Magnuson, 1976; Lazarus, 1981; Zuckerman, 1979), oferă numeroase date care atestă variabilitatea tipologică şi individuală a relaţiilor cu solicitările şi situaţiile externe.

Asupra modului de comportare fată de aceste solicitări şi situaţii îşi pune amprenta, în primul rând, structura tipologică bazală personalităţii. Astfel, dacă adoptăm clasificarea polar-binară propusă de Eysenck şi larg intrată în circuitul ştiinţific actual, introverţii şi extraverţii dezvăluie două moduri opuse de comportare în faţa solicitărilor externe de diverse genuri l care sunt supuşi.

Primii se caracterizează bazal printr-un nivel ridicat al arousal-ului, adică posedă un grad ridicat de activism neurofiziologic şi neuropsihic intern şi manifestă o relativă închidere faţă de sursele externe de excitaţie. În cadrul unei situaţii stimul date, persoanele aparţinând acestui tip se vor caracteriza prin latenţe relativ crescute, printr-un indice mai ridicat de elaborare şi mediere internă a răspunsurilor, printr-un indice mai ridicat de elaborare şi mediere internă a răspunsurilor, printr-o obiectivitate mai mare atât a perceperii, cât şi a evaluării. Oricum însă, nevoia internă de stimulare fiind mai mică, iar cea de stabilitate contextual-ambientală mai mare, succedarea rapidă a schimbărilor constituie pentru introverţi o sursă mai mare de tensiune şi stres decât pentru extraverţi.

Bazal, extraverţii se caracterizează printr-un nivel scăzut al arousal-ului şi corespunzător, printr-o nevoie mai mare de stimulare externă (ei sunt sensation seekers – spre deosebire de introverţi, care sunt sensation avoiders), prin habituare rapidă, de unde cerinţa internă de schimbare, de alternare a situaţiilor, prin înaltă reactivitate (praguri senzoriale relativ scăzute), manifestă un grad ridicat de deschidere în raport cu lumea externă, pe seama căreia tind să-şi compenseze deficitul de activism

34

Page 35: DINAMICA PERSONALITATII

intern. Pentru ei, principala sursă de stres devine nu schimbarea şi varierea situaţiilor, ci, dimpotrivă, excesiva stabilitate şi monotonie a acestora.

În percepere şi evaluare ei sunt relativ prompţi, dar mai puţin precişi şi obiectivi, din care cauză răspunsurile lor sunt mai puţin elaborate intern (mintal), având implicit, un caracter mai puţin mediat (reacţii pre-timpurii sau anticipate, impulsivitate, explozivitate afectivă etc.).

Trebuie să subliniem că introversia-extraversia nu sunt singurele dimensiuni care se cer a fi luate în considerare atunci când analizăm raportul dintre solicitările externe şi cele interne în dinamica personalităţii.

La fel de importante se pot dovedi dimensiunile derivate din însuşirile naturale – generale şi parţiale – ale sistemului nervos descoperite de I.L. Pavlov, B.M. Teplov – forţa, mobilitatea şi echilibrul – cele derivate din stilul cognitiv (analitic-sintetic), cele care rezultă din particularităţile integrării sferei dispoziţional-afective (pesimism-optimism) şi cele ce se diferenţiază de fundalul mecanismelor de autocontrol (controlat-necontrolat).

Dacă avem în vedere faptul că aceste dimensiuni se pot combina între ele în cele mai diverse moduri şi că fiecare dintre ele este în fond o variabilă continuă ce poate lua un număr foarte mare de valori, atunci devine evident că se obţine, în realitate, o gamă aproape infinită de moduri individual-concrete de percepere, evaluare şi reacţie la solicitările şi situaţiile externe.

Dintre caracteristicile situaţiei-stimul de care depinde efectul acţiunii ei asupra organizării şi dinamicii personalităţii, pe primele locuri trebuie menţionate: intensitatea, frecvenţa (gradul de noutate sau, dimpotrivă, de familiaritate), semnificaţia şi încărcătura afectogenă (gradul de concordanţă sau discordanţă cu solicitările de motivaţie ale subiectului).

Toate celelalte condiţii rămân egale, se poate constata că, între amplitudinea efectelor (pozitive sau negative) şi valorile însuşirilor obiective enumerate mai sus există un raport direct proporţional: efectul va fi cu atât mai mare cu cât situaţia-stimul are o intensitate mai mare, o semnificaţie mai mare, o încărcătură afectogenă mai mare.

Orice solicitare sau situaţie externă declanşează la nivelul sistemului personalităţii două genuri de procese adaptative, în sine opuse şi contradictorii: procesele de acomodare şi procesele de asimilare (Piaget, 1968).

Primele constau în introducerea unor modificări mai mult sau mai puţin semnificative în organizarea actuală a personalităţii (achiziţia de noi cunoştinţe, formarea unor procedee operaţionale şi a unor deprinderi noi, restructurarea şi recombinarea elementelor experienţei anterioare etc.), care să-i permită elaborarea unor răspunsuri adecvate. Cele din urmă rezidă în actualizarea şi punerea în funcţiune a organizării existente pentru a reduce şi integra situaţia dată în schemele operaţional-comportamentale deja elaborate. Raportul dintre cele două categorii de procese se modifică în funcţie de vârstă şi de individualitatea persoanei. În ceea ce priveşte vârsta, se poate constata că, în copilărie şi la tinereţe, procesele acomodării precumpănesc asupra celor de similare, ceea ce-şi găseşte expresia de ritmuri înalte de achiziţii a noii experienţe şi în disponibilităţile mari de echilibrare cu situaţiile şi solicitările cele mai diverse şi inedite; pe măsura înaintării în vârstă, către bătrâneţe, pe primul plan tind să treacă procesele de asimilare-integrare; ceea ce se evidenţiază în creşterea rezistenţei în faţa cerinţelor obiective de schimbare, în amplificarea tendinţelor şi atitudinilor stereotipe conservatoare.

Prin urmare, vârsta introduce atât o modificare de optică asupra situaţiilor stimul, cât şi o modificare în modul de a proceda, de a reacţiona la ele. Aceasta creează deosebiri nu numai între generaţii, ci şi între stările şi atitudinile aceleiaşi persoane în diferitele perioade ale vieţii ei. Aşa se face că experienţele de viaţă ce se înşiră pe firul existenţei unui individ dobândesc o trăsătură a irepetabilităţii, a unicităţii. Chiar în cazul repetării în forma neschimbată a situaţiilor şi solicitărilor externe, fluxul fenomenelor psihice pe care le evocă ele nu va fi niciodată absolut identic, întotdeauna diferit sub un aspect sau altul. Chestiunea capătă însă relevanţă numai atunci când aceste variaţii ies din limitele fâşiei de toleranţă în care se circumscrie echilibrul dinamic şi homeostazia sistemului personalităţii.

În planul individualităţii, de la început se pot distinge grade diferite ale mobilităţii neuropsihice, care favorizează dezvoltarea unor structuri de personalitate eminamente active, deschise la schimbări, şi a altora eminamente rigide, care tind să asimileze noul prin reducerea la vechi, a necunoscutului la cunoscut. Personalitatea activ-deschisă tinde să imprime situaţiilor şi ambianţei diversitate, dinamicitate: cea rigid-închisă, dimpotrivă, tinde să limiteze variaţia şi diversitatea situaţiilor ambientale, să le imprime stabilitate.

Structura de personalitate poate deci consona sau disona cu dinamica şi dialectica solicitărilor şi situaţiilor interpersonale. Într-un fel se încheagă şi se derulează o relaţie între două persoane cu structuri asemănătoare (mobil-deschise sau rigid-închise) şi altfel între două persoane cu structuri opuse (una mobil-deschisă şi alta rigid-închisă).

În concluzie la cele de mai sus, se poate afirmă că, perceperea, evaluarea şi reacţia la solicitările externe diferă semnificativ de la un individ la altul, atât în funcţie de particularităţile structurii bazale a personalităţii, determinate genetic, cât şi în funcţie de experienţa anterioară a fiecărui ins, de efectele influenţelor suferite în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat.

3.4. Experienţa de viaţă şi echilibrul psihicFiind un sistem evolutiv cu autoorganizare, puternic istoricizat, personalitatea reprezintă în mare măsură un mod

specific de structurare şi utilizare a experienţelor succesive de viaţă. Procesul ca atare de acumulare şi structurare a experienţei implică trei aspecte esenţiale şi anume:

a) extragerea, prelucrarea şi stocarea informaţiei despre diferite obiecte, fenomene şi evenimente externe, atât din punctul de vedere al proprietăţilor lor obiective, aşa cum există ele „independent” de subiect, cât şi din punctul de vedere al semnificaţiei lor pentru subiect (pentru motivele şi scopurile activităţii lui);

b) elaborarea unor sisteme adecvate de operaţii şi acţiuni mentale şi motorii de rezolvare a diferitelor genuri de probleme, de vehiculare şi utilizare a diferitelor tipuri de unelte, de transformare a situaţiilor în concordanţă cu diferitele scopuri şi trebuinţe;

35

Page 36: DINAMICA PERSONALITATII

c) însuşirea şi elaborarea unui repertoriu mai mult sau mai puţin bogat de paternuri comportamentale de esenţă socio-culturală (credinţe, obiceiuri, atitudini, mentalităţi) prin intermediul cărora fiecare individ se integrează în profilul psihologic specific al comunităţii etno-naţionale căreia îi aparţine.

Elaborarea şi acumularea experienţei de viaţă au la bază procesele imitaţiei şi învăţării şi se realizează spontan, în virtutea întâlnirii individului cu diverse solicitări şi situaţii externe în mod întâmplător sau în cadru organizat, sistematic, după anumite programe şi cu ajutorul unor metode speciale de instruire-formare.

Spre deosebire de individul animal, la care precumpăneşte experienţa structurată prin mecanismele speciei, la individul uman precumpăneşte experienţa structurată prin mecanismele dezvoltării ontogenetice, având un profund caracter personal.

Deosebirile structural-funcţionale interindividuale, corelate cu diferenţele contactelor şi interacţiunilor situaţionale curente, introduc şi în conţinutul experienţei de viaţă nota individualităţii şi ireductibilităţii.

Acţiunea experienţei traversează şi influenţează toate etajele şi compartimentele sistemului personalităţii, începând cu nivelele superioare ale conştiinţei şi terminând cu straturile cele mai profunde ale inconştientului (în funcţie de satisfacerea, amânarea sau reprimarea tendinţelor şi trebuinţelor „libido-ului”, ca să ne exprimăm în termenii ortodocşi ai lui Freud însuşi). Acest lucru este posibil, tocmai pentru că, la om, primează forma individuală de achiziţie şi organizare a existenţei, iar în structura personalităţii umane nu există nimic sau aproape nimic care să nu poată fi obiect al condiţionării şi învăţării.

Cum plastic se exprima H.A. Murray, la om totul se învaţă, inclusiv frica.După cum împrejurările de viaţă pot fi favorabile sau nefavorabile, consonante sau disonante cu trebuinţele, interesele,

dorinţele, aspiraţiile şi posibilităţile de performare-realizare ale individului la un moment dat, experienţa de viaţă poate întări şi susţine echilibrul psihic general al personalităţii sau îl poate slăbi şi bulversa. În general, în virtutea caracterului contradictoriu al fiinţei umane, în virtutea faptului că suferinţa este tot atât de intrinsec legată de dinamica personalităţii ca şi plăcerea, practic nu există pe lume om care să aibă o experienţă de viaţă exclusiv şi integral pozitivă, lipsită deci de urmele trăirii oricărei tensiuni, ale oricărui insucces, ale oricărei suferinţe.

Împărţirea experienţei de viaţă în pozitivă şi negativă se poate face atât în sens psihologic-individual, cât şi axiologic-social. În primul caz, vom avea în vedere influenţa şi efectul diverselor secvenţe situaţional-concrete ale conţinutului experienţial asupra dezvoltării potenţialului aptitudinal şi adaptativ al personalităţii şi asupra echilibrului psihofiziologic în general. Trebuie să menţionăm însă că criteriile obiective aplicate din afară, pe baza unor analize ştiinţifice cauzale, nu coincid întotdeauna cu criteriile subiective, elaborate de individ însuşi. Ca urmare, o experienţă considerată din punct de vedere obiectiv ca negativă (ex. fumatul, consumul excesiv de alcool etc.) poate fi apreciată de individ, subiectiv, ca pozitivă şi viceversa. În ultimă instanţă, veridice şi acceptabile se dovedesc a fi criteriile obiective , ele trebuind de fapt înoculate şi individului, prin diferite mijloace de persuasiune şi prin dezvoltarea unor mecanisme corespunzătoare de reglare şi control.

În cazul al doilea, vom lua în seamă influenţa şi efectele secvenţelor experenţiale asupra diverselor laturi (religioasă, morală, filosofică, politică etc.) ale vieţii sociale instituţionalizate.

Nu întotdeauna experienţele pe care le achiziţionează şi le cultivă individul sunt acceptabile din punctul de vedere al criteriilor şi principiilor socio-culturale supraordonate. Atunci, individul ori corectează şi renunţă la experienţele indezirabile, ori intră în conflict cu modelele şi etaloanele socio-culturale, suferind diverse consecinţe.

După cum remarca Freud, încă de la cea mai fragedă vârstă (din mica copilărie), individul deprinde anumite procedee şi modalităţi pentru a evita experienţele penibile, care i-ar ameninţa securitatea şi integritatea în mediul familial şi social, învăţând şi acceptând compromisuri între cerinţele şi exigenţele externe şi propriile sale cerinţe interne.

În constituirea experienţei de viaţă şi în determinarea efectelor ei ulterioare asupra echilibrului psihic, importanţa principală revine mecanismelor de evaluare şi autoreglare a personalităţii. Prin însăşi funcţia critic-evaluativă a conştiinţei, în viaţa fiecărui individ au loc analize şi bilanţuri periodice, în urma cărora se produce o re-aranjare a conţinuturilor experienţei trăite, acompaniată de extragerea unor concluzii cu acţiune tonică, mobilizatoare sau, dimpotrivă, depresiv-inhibitorie.

În principiu, poate fi stabilită o relaţie de condiţionare directă între raportul experienţelor de viaţă pozitive şi negative şi echilibrul psihic al personalităţii. Astfel, cu cât trăirile experenţiale pozitive au o pondere mai ridicată şi precumpănesc asupra trăirilor experenţiale negative, cu atât la persoana dată echilibrul psihic va fi mai bun, încărcătura tensional internă mai redusă, şi invers, cu cât la o persoană este mai puternică încărcătura trăirilor experenţiale negative, cu atât ea va deveni mai vulnerabilă la stresurile ulterioare.

Totuşi, nu poate fi ignorată nici influenţa psiho-fortifiantă a experienţelor negative, cu caracter stresant, frustrant sau reprimant. Sunt persoane care dintr-un asemenea gen de experienţe ies mai călite, mai cimentate, cu mai multă rezistenţă şi forţă în întâmpinarea şi înfruntarea realităţii, cu o mai puternică dorinţă şi voinţă de realizare. Aceasta depinde, fireşte, nu numai de structura bazală de personalitate în sine, ci şi de caracterul situaţiilor sau împrejurărilor care au favorizat experienţele respective.

Astfel, una este experienţa, chiar frustrantă şi tensională, pe care o prilejuieşte o confruntare de opinii sau de convingeri şi cu totul alta cea prilejuită de pierderea unei fiinţe dragi apropiate sau de lezarea pe nedrept a prestigiului şi demnităţii personale.

Prin prisma subiectului destinatar, a disponibilităţilor sale de percepere şi evaluare, putem imagina trei modele posibile ale raportului dintre solicitările externe şi mulţimea:

{ A } , A = { a1, a2, …, an },iar solicitările prin mulţimea: { B } = { b1, b2, …, bn }.

Vom considera ca prim model situaţia în care cele două mulţimi de solicitări coincid şi se suprapun în toate elementele aparţinătoare, adică:

A = B sau A inclus în B şi B inclus în A (modelul ideal pozitiv) I.

36

Page 37: DINAMICA PERSONALITATII

Acest model ar exprima faptul integrării absolute socio-culturale şi generale, în mediul existenţial, a personalităţii individuale date. Mediul, societatea nu ar avea nici un fel de alte cerinţe şi motivaţii în afară de cele pe care le are individul, iar, la rândul său, individul nu ar dispune de alte trebuinţe şi motivaţii în afara celor pe care le are şi societatea.

Fireşte, nu este cazul să se demonstreze că, în realitate, un asemenea model nu se întâlneşte nicăieri şi, ca stare, el poate fi reţinut doar ca concept teoretic, care să indice limita superioară posibilă până la care poate ajunge procesul integrării psihosociale a unei persoane.

Cel de-al doilea model ar fi exact opusul primului, când cele două mulţimi de solicitări (cerinţe, motivaţii etc.) nu ar coincide în nici unul din elementele componente, ele fiind total disjuncte:

A ↔ B, A ≠ B şi B ≠ A (modelul ideativ negativ)Acest model, de asemenea, este puţin probabil că se realizează în practică şi de aceea îl reţinem tot cu titlul de concept

teoretic, care ne arată limita extremă a dezintegrării psihosociale a unei persoane, când aceasta, prin structura şi configuraţia stărilor sale interne de motivaţie, ar fi în totală disonanţă şi contradicţie cu mediul său existenţial (non-cultural). În general, în nici unul din cazurile reale de dezadaptare psihosocială nu se întâmplă ca măcar un minimum de solicitări interne să nu concorde şi să nu consoneze cu solicitările externe. (Tocmai o asemenea convingere legitimează acţiunea de recuperare, resocializare, reintegrare, chiar şi în cazurile cele mai disperate şi lipsite de perspectivă).

În fine. Cel de-al treilea model reflectă raportul de întrepătrundere şi intersecţie a celor două mulţimi de solicitări:{ A } ∩ { B } , A ≈ B (solicitările externe ale mediului social şi solicitările interne proprii ale individului coincid şi

consonează parţial).După opinia noastră, acesta este modelul real, cu ajutorul căruia putem aborda în mod corect problematica relaţionării

omului cu lumea, cu mediul său existenţial specific (socio-cultural). Numai cu ajutorul lui pot fi depăşite concepţiile unilateral absolutizante, de reducere şi subordonare totală şi necondiţionată a stărilor de necesitate generale, supraordonate ale societăţii stărilor de necesitate interne ale individului sau, invers, de dezvoltare şi subordonare a stărilor de motivaţie supraordonate ale societăţii. Din punct de vedere psihologic, nici un proiect uman fondat pe una sau alta din cele două concepţii este nu numai neviabil, dar şi păgubitor, denaturând şi mutilând condiţia esenţială a omului. Nu este nici practic posibil şi nici dezirabil din punct de vedere umanist a se uniformiza şi nivela solicitările şi stările interne de motivaţie ale indivizilor, după cum, de asemenea, nu-şi găseşte nici un temei ştiinţific minimalizarea sau negarea existenţei unei motivaţii extraindividuale supraordonate, corespunzătoare emergenţei societăţii ca sistem integral, ireductibil la simpla sumă a indivizilor componenţi, consideraţi independent unul de altul.

Deoarece personalitatea individuală, ca parte componentă, şi societatea, ca sistem înglobant, posedă emergenţe proprii, ireductibile una cu cealaltă, devine logic că între mulţimea solicitărilor interne (proprii unui individ) şi mulţimea solicitărilor externe (proprii societăţii) să nu se stabilească un raport de concordanţă totală, ci unul de concordanţă parţială, rămânând o zonă a cărei întindere diferă atât de la un individ la altul, cât şi de la un moment la altul în traiectoria evolutivă a aceluiaşi individ, în limitele căreia, între cele două tipuri de solicitări, se manifestă o nepotrivire, o disonanţă, o opoziţie sau un conflict.

Cu cât suprafaţa de concordanţă va fi mai mare şi, respectiv, cea de discordanţă mai mică, cu atât echilibrarea şi integrarea psihosocială a individului va fi mai bună, iar unitatea şi coeziunea internă a societăţii date mai puternică, şi viceversa.

Privită evolutiv-ontogenetic, dinamica relaţiei de intersecţie dintre mulţimea solicitărilor externe şi cea a solicitărilor interne poate lua două aspecte principale:

a) lărgirea treptată a fâşiei de concordanţă (coincidenţă) până la atingerea optimului posibil în condiţiile date şi apoi menţinerea ei la nivelul optim atins o perioadă c7ât mai lungă de timp, să zicem de-a lungul întregii existenţe a individului;

b) extinderea iniţială a suprafeţei de concordanţă până la un punct, care poate fi optim sau nu, şi apoi îngustarea bruscă până la limita critică, sau chiar trecerea sub aceasta.

În mod normal, deşi obiectiv, individul şi societatea constituie termenii polari ai unei relaţii nedezmembrabile, problemele specifice fiecăruia din ei nu pot fi optim soluţionate pe calea opoziţiei şi confruntării exclusiviste, ci numai prin co-adaptarea reciprocă a solicitărilor care le sunt proprii, pe calea dialogului şi a propunerii constructive. În acest caz, în plan formativ-educaţional, nu trebuie mers pe linia mascării şi ascunderii caracterului contradictoriu al relaţiei persoană-lume (individ-societate), ci, dimpotrivă, pe linia conştientizării şi evaluării cât mai exacte a neconcordanţelor şi amplitudinii (intensităţii) lor, pentru a putea elabora într-adevăr modalităţile cele mai eficiente de soluţionare.

Considerăm că prin cooperarea psihologiei, sociologiei şi antropologiei s-ar putea elabora un sistem de check lists cu ajutorul căruia să se poată obţine o imagine şi o evaluare cât de cât edificatoare şi obiective ale celor două mulţimi de solicitări – externe (sociale) şi interne (individuale).

În lumina celor de mai sus, experienţa de viaţă determină, în ultimă instanţă, întinderea zonei de intersecţie sau de concordanţă dintre solicitările externe şi cele interne, iar acestea din urmă determină gradul şi calitatea echilibrului psihic. Astfel, poate fi stabilită următoarea relaţie: cu cât experienţa de viaţă a individului este mai bogată (diversificată) şi în ea precumpăneşte semnul pozitiv, cu atât zona de intersecţie a celor două mulţimi de solicitări (interne şi externe) va fi mai întinsă şi, implicit, echilibrul psihic general mai durabil, şi invers, cu cât experienţa de viaţă va fi mai săracă şi în ea precumpăneşte semnul negativ, cu atât suprafaţa de intersecţie a celor două mulţimi de solicitări va fi mai redusă şi, implicit, echilibrul psihic ceva mai fragil.

37

Page 38: DINAMICA PERSONALITATII

I V . S T R U C T U R A R E L A Ţ I O N A L Ă A S I S T E M U L U I P E R S O N A L I T Ă Ţ I I

Dinamica reală, vie a personalităţii se particularizează şi dobândeşte trăsături specifice, în funcţie de natura şi conţinutul relaţiei concrete, cotidiene în care se află angajată şi care îi circumscrie statusul, în sfera aşteptărilor proprii din partea celorlalţi, şi rolul, în sfera comportamentelor pe care ceilalţi le aşteaptă de la ea. Relaţia devine astfel acel cadru obiectiv în care se probează gradul de concordanţă (consonanţă) sau de discrepanţă (disonanţă) dintre planul potenţial şi cel real al personalităţii, dintre dorinţă, aspiraţie şi posibilitate, capacitate, dintre imaginea de sine şi cea pe care ceilalţi o au despre persoana în cauză.

Aşa cum am arătat mai înainte, însuşi procesul structurării şi devenirii psihosociale a sistemului personalităţii se subordonează şi este determinat în ultimă instanţă de instituţiile sociale. Din acest punct de vedere, relaţiile pot fi complementare, deschizându-se şi întregindu-se una pe alta, sau reciproc restrictive şi exclusive, stabilirea uneia implicând eliminarea alteia. În acest caz, opţiunea şi criteriile ce sunt puse la baza unei relaţii devin factori esenţiali pentru cursul ulterior al dezvoltării ş integrării psihosociale a individului.

Procesul formării personalităţii include în mod organic şi constituirea unor mecanisme interne de conştientizare, evaluare şi ierarhizare a semnificaţiilor diferitelor categorii de relaţii.

Din punct de vedere practic, pentru prevenirea sau atenuarea efectelor bulversante sau traumatizante ale destrămării unei relaţii, optimă trebuie considerată acea ierarhizare în care nu se absolutizează valoarea şi semnificaţia unei relaţii în detrimentul valorii şi semnificaţiei celorlalte. O dinamică în interiorul aceste ierarhizări este indispensabilă pentru asigurarea unei vieţi normale. În mod firesc, personalitatea umană este polivalentă, trecând succesiv, în cursul vieţii şi activităţii cotidiene, de la o relaţie la alta, încapsularea şi cantonarea într-un singur gen de relaţii fiind o situaţie anormală. Întrucât configuraţia reţelei relaţionale se cumulează şi cumva se suprapune peste structura sferei motivaţionale, este normal ca în cadrul ei să se poată realiza alternanţe şi succesiuni, potrivit dinamicii solicitărilor interne sau externe. Pe de altă parte, în virtutea legii ciclicităţii funcţionale şi a stadialităţii dezvoltării psihocomportamentale, în diferite etape ale traiectoriei esenţiale ale individului şi în diferite circumstanţe spaţio-temporale, anumite relaţii se actualizează şi se impun ca dominante, în vreme ce altele, până atunci active, se decuplează şi trec în stare latentă. În determinarea conţinutului şi nivelului de dezvoltare-integrare a sistemului personalităţii esenţiale sunt relaţiile care se constituie în contextul principalelor cadre instituţionale (socio-culturale) şi al principalelor forme de activitate pe care trebuie să le parcurgă individul în cursul devenirii şi existenţei sale.

În funcţie de aceasta, putem delimita câteva mari clase de relaţii care pot fi socotite definitorii pentru psihologia personalităţii: 1. relaţiile de filiaţiune; 2. relaţiile şcolare; 3. relaţiile profesionale; 4. relaţiile de asociere extraşcolară şi extraprofesională; 5. relaţiile interumane generale (relaţia de prietenie, relaţia de dragoste, relaţia între generaţii, relaţia intra-etnică, relaţia inter-etnică); 6. relaţiile transpersonale (relaţia cu divinitatea, relaţia cu universul simbolurilor şi valorilor culturale).

În cele ce urmează vom încerca să arătăm pe de o parte, în ce constă, din punct de vedere psihologic, specificul câtorva din clasele de relaţii enumerate, iar pe de altă parte, modul în care pot ele influenţa formarea şi dinamica personalităţii, inclusiv determinarea diferenţelor interindividuale în planul atitudinilor, aspiraţiilor şi comportamentelor.

4.1. Relaţiile de filiaţiuneRelaţia primordială în care individul uman este integrat prin însuşi procesul genezei este cea de filiaţie sau de rudenie.Având o determinare genetică, aceasta se va manifesta în grade diferite de intensitate în interiorul unui arbore

genealogic dat. din punct de vedere psihologic, pentru influenţele mai semnificative asupra personalităţii individului concret trebuie reţinute următoarele trei nivele: nivelul primar (părinţi-copii), nivelul secundar (relaţia între fraţi) şi nivelul terţiar (bunici-nepoţi). Celelalte grade de rudenie (unchi/mătuşi – nepoţi şi veri) au o incidenţă derivată şi sporadică asupra biografiei individului integrat genealogic în primul nivel al relaţiei filiale. Structural, relaţia filială are două componente şi, respectiv, două nivele de circumscriere: o componentă biologică şi una socioculturală. Componenta biologică se constituie în procesul procreării şi al embriogenezei în cursul căruia se realizează transferul selectiv al caracterelor bioconstituţionale de la părinţi la copii este cea care determină fundamentele biologice ale personalităţii, setul de programe după care se derulează acele transformări structurale şi fiziologice în urma cărora se obţine, pe de o parte, configuraţia bioconstituţională specifică a individului, iar pe de altă parte, repertoriul trăsăturilor şi predispoziţiilor psihice (formula temperamentală, disponibilităţile senzoriale în raport cu diferitele clase de stimuli, selectivitatea mecanismelor memorative şi rezolutive ale creierului, sensibilitatea afectivă etc.). În virtutea acestor determinări, în plan fizic-constituţional şi în plan psihocomportamental orice copil se va asemăna într-o măsură mai mică sau mai mare cu părinţii săi şi cu alţi membri ai familiei din care genealogic se desprinde. În dezvoltarea conştiinţei de sine şi a Eu-lui, în general, relaţia filială, îndeosebi cea maternă şi paternă, se individualizează şi se integrează prima în sfera trăirii, a trebuinţei sau nevoii de altul şi a valorilor morale. Veriga biologică a acestei relaţii precede în timp, pregăteşte şi condiţionează constituirea verigii psihoculturale.

Pe lângă dimensiunea fizică (realitatea structural-constituţională a organismului), componenta biologică a relaţiei de filiaţie are şi o dimensiune funcţională, constând în satisfacerea directă de către părinţi a trebuinţelor primare ale copilului. Până la 10 – 12 luni, copilul rămâne în dependenţă biologică absolută de mamă, alăptatul şi îngrijirea igienico-sanitară directă reprezentând cerinţe esenţiale ale supravieţuirii şi dezvoltării fizice şi psihice ulterioare.

Studiile de psihologia dezvoltării şi comparate au demonstrat în mod elocvent importanţa cu totul excepţională pe care o are interacţiunea şi comunicarea cu proprii părinţi asupra dezvoltării generale a personalităţii copilului.

În funcţie de felul în care mama şi tatăl îşi înţeleg şi îşi joacă rolul în primii ani de viaţă ai copilului, dezvoltarea psihică a acestuia poate fi stimulată, accelerată sau, dimpotrivă, întârziată, frânată, se poate desfăşura de o manieră echilibrată,

38

Page 39: DINAMICA PERSONALITATII

armonioasă sau cu producerea unor dezechilibre şi dizarmonii ce-i vor periclita mai târziu modul de relaţionare cu cei din jur şi integrarea normală în viaţa socială şi profesională.

Părinţii reprezintă primii mentori reali în viaţa copilului, ei furnizându-i primele repere de orientare în lume, primele informaţii şi învăţături despre lucrurile şi fenomenele din natură şi societate, primele sfaturi, norme şi reguli de conduită.

O importanţă deosebită o are componenta afectivă a relaţiei filiale, respectiv „căldura” sau „răceala” emoţională, „răutatea” sau „bunătatea”, „duritatea” sau „gingăşia” care îmbracă şi colorează activitatea de îngrijire, comunicarea verbală şi jocul cu copilul, raportul dintre toleranţă, înţelegere, blândeţe şi intoleranţă, coerciţie, severitate în procesul cotidian de educaţie şi raportul dintre permisivitate şi interdicţie în reglarea tendinţelor, trebuinţelor şi dorinţelor copilului.

Pentru a valorifica cât mai complet valenţele formative pozitive, relaţia filială trebuie să fie cât mai bine adecvată la individualitatea copilului şi la specificul situaţiilor. Orice unidimensionalizare şi orice exces nu pot avea decât un efect negativ asupra desfăşurării procesului de formare a personalităţii copilului.

O relaţie centrată pe hiperprotecţie şi dragoste sufocantă conduce în timp la constituirea unei personalităţi slabe, lipsite de iniţiativă, pasive, abulice, debusolate şi fără mijloace psihologice proprii de întâmpinare şi abordare a eventualelor dificultăţi şi obstacole ale vieţii. O atitudine hiperevaluativă şi hiperlaudativă favorizează apariţia îngâmfării, a complexelor de superioritate, a egoismului, a individualismului şi a dispreţului pentru cei din jur.

La rândul său, o relaţie centrată univoc pe hiperseveritate, hipercoerciţiune va determina constituirea unei structuri de personalitate fie timorate şi depresive, fie irascibile, răutăcioase, răzbunătoare, rigide.

O atitudine depreciativă, minimalizatoare, nihiliste va favoriza instalarea neîncrederii în sine şi formarea complexelor de inferioritate, cu consecinţe nefaste asupra adaptării şi integrării, mai întâi în activitatea şcolară, iar mai târziu în viaţa socială.

Cum părintele apare ca principalul manager al relaţiei filiale, el trebuie să asigure evoluţia acesteia atât în conţinut, cât şi în formă, modificându-şi expectaţiile, cerinţele şi comportamentele în concordanţă cu dezvoltarea fizică şi psihică generală a copilului. Părintele trebuie să înţeleagă şi să accepte ca pe o legitate necesară faptul că, în dinamica relaţiei, copilul va evalua inevitabil de la ipostaza de „obiect biologic” la cea de „subiect psihologic activ”, adică posedând propria voinţă, propria iniţiativă, propria gândire, propria motivaţie, propria finalitate. Prin urmare, comportamentul de rol al părintelui nu poate rămâne acelaşi de-a lungul vârstei cronologice şi mintale a copilului, ci trebuie să evolueze structural cu fiecare etapă nodală din devenirea personalităţii copilului: până la 3 ani, între 3 şi 6/7 ani, între 7 şi 14 ani, între 14 şi 18 ani, după 18/20 de ani şi, evident, după ce „copilul” trece la viaţa proprie, independentă, de familie.

Relaţia filială comportă particularităţi şi exigenţe psihologice diferite în cazul familiei cu un singur copil şi în cel al familiei cu doi sau mai mulţi copii. În prima situaţie, din partea părinţilor se constată cel mai frecvent tendinţa de protejare excesivă a copilului, de a-l feri de orice greutăţi şi obstacole, de a-i limita sfera de iniţiativă şi acţiune independentă, ceea ce dăunează bunei lui pregătiri pentru viaţă.

În situaţia a doua, în faţa părinţilor stă dificila sarcină de a realiza un tratament pe cât posibil mai echilibrat şi nediscriminatoriu pentru toţi copiii, fără însă a neglija particularităţile de vârstă şi individuale ale fiecăruia dintre ei.

Din punct de vedere psihopedagogic şi psihomedical, poate fi considerată optimă acea relaţie care este pozitiv convergentă la polul parental, adică cea în care ambii părinţi îşi sincronizează în limite raţionale tratamentul aplicat copilului. Evident, nu se poate niciodată pretinde o sincronizare perfectă, firile celor doi părinţi fiind sensibil diferite, dar o corelare cât mai strânsă, obţinută chiar prin efort deliberat, se impune ca strict necesară. Disocierea şi discordanţa comportamentală a părinţilor în relaţia cu copiii se pot manifesta în două forme: a) mama hiperprotectoare şi tatăl hiperexigent (situaţiile cele mai frecvente); b) tatăl hipertolerant şi mama hiperexigentă.

În funcţie de aceasta, precum şi de alte „însemne” particulare, copilul însuşi îşi poate elabora moduri preferenţiale de relaţionare cu fiecare dintre părinţi: afecţiune şi atracţie pentru unul şi indiferenţă, răceală sau chiar antipatie pentru celălalt. Apoi, aşa cum a demonstrat S. Freud, raportarea preferenţială a copilului la tată şi la mamă este marcată şi de dinamica libidoului, asociată cu manifestarea mai puternică sau mai diminuată a complexului Oedip la băieţi şi a celui al Electrei la fete. Chiar dacă aceste complexe traversează şi se rezolvă normal în procesul dezvoltării psihice, ele introduc în afara inconştientului anumite tensiuni latente, care în anumite situaţii pot răbufni într-un conflict deschis între fiu şi tată (cazurile cele mai frecvente) sau între fiică şi mamă (cazuri mai rare).

Probabil că nu există altă relaţie interpersonală cu o încărcătură psihologică atât de puternică şi de complexă ca relaţia părinţi – copii. Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual-moral al personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa.

Imaginea părintelui, ca rezultantă filtrată şi integrată în plan cognitiv şi afectiv, în care se fixează nu numai trăsăturile înfăţişării fizice, ci şi efectele întregului mod de comportare faţă de copil, precum şi ale comportamentului în societate se va impune în sistemul personalităţii copilului ca una dintre cele mai importante verigi ale mecanismelor interne de autoreglare.

Datorită locului primordial pe care părintele îl ocupă în sistemul relaţional al copilului, acesta din urmă va tinde spre o anumită idealizare a celui dintâi şi, corespunzător, va emite exigenţe deosebite în ceea ce priveşte statutul lui social şi moral.

Orice copil doreşte să se mândrească cu părinţii săi şi suferă profund de fiecare dată când poziţia lor materială, socială şi profesională este inferioară celei a altor părinţi.

Aceste diferenţe de statut între părinţi se conştientizează şi se trăiesc cu deosebită acuitate atunci când copilul se află în colectivitatea altor copii – la grădiniţă şi la şcoală. Eventualele reacţii de inferioritate şi marginalizare relaţională ;a care un copil este supus din cauza statutului socio-economic al părinţilor săi pot să îl marcheze pe viaţă, favorizând dezvoltarea unor atitudini şi comportamente negative – de suspiciune, de ură sau de răzbunare.

Dar şi mai puternică este influenţa statutului moral al părinţilor asupra procesului de formare a personalităţii copilului. Reputaţia acestora de oameni cinstiţi, harnici şi buni, sau, dimpotrivă, renumele de oameni lipsiţi de cinste, de luciditate, de oameni leneşi sau răi, lasă urmele cele mai adânci asupra conştiinţei de sine a copilului, asupra traiectoriei sale socio-

39

Page 40: DINAMICA PERSONALITATII

profesionale. Se cunosc numeroase cazuri când decăderea morală a părinţilor a generat la copii (îndeosebi dacă aceştia se aflau la vârsta pubertăţii sau adolescenţei) grave crize psihologice, culminând cu „fuga de acasă” sau cu tentativa de suicid.

În principiu, influenţa imaginii parentale asupra procesului formării personalităţii copilului se poate realiza în două forme: a) în forma consonantă, împingând evoluţia personalităţii copilului în direcţia apropierii şi identificării cu modelul parental şi b) în forma disonantă, impulsionând evoluţia personalităţii copilului în direcţia îndepărtării sau a negării modelului parental: hipercompensaţie pozitivă, copilul tinzând să depăşească valoric imaginea şi statutul părinţilor, sau hipercompensaţie negativă, copilul tinzând să anuleze statutul părinţilor, conştientizându-şi incapacitatea de a-l atinge.

Probleme deosebite în structura şi dinamica relaţiei părinţi-copii apar atunci când este atinsă de anumite fenomene psihopatologice – tendinţe sau forme ale sindromului discordant, trăsături de personalitate isteroide, maniacale, psihotice etc. Lucrurile se prezintă cel mai grav atunci când asemenea tare aparţin părinţilor, fie doar unuia dintre ei, fie amândurora. În asemenea cazuri, copilul va suferi influenţe şi tratamente ce-i pot periclita profund echilibrul neuropsihic, predispunându-l şi pe el la tulburări similare.

Pentru a preveni asemenea fenomene, mai indicat ar fi să se transfere copilul într-o instituţie de ocrotire sau să se treacă sub protecţia psihopedagogică şi psihoterapeutică permanentă a şcolii sau a centrelor de sănătate mintală specializate.

În context, se cuvine a sublinia faptul că deşi rolul de părinte este poate cel mai complex prin diversitatea comportamentelor pe care le antrenează în desfăşurarea sa şi prin implicaţiile psihosociale deosebite, el este lăsat să se constituie cu totul spontan, la întâmplare, când, dimpotrivă, ar trebui să reprezinte obiectul unui sistematic proces de formare şi învăţare. Crearea unei reţele de instituţii educaţionale destinate „formării” viitorilor părinţi, precum şi a unor servicii specializate de consiliere psihopedagogică în sprijinul părinţilor şi al familiei, în general, ar spori considerabil consistenţa relaţiilor primare – părinţi-copii – prevenind multe din deviaţiile şi alterările care se înregistrează în prezent atât de frecvent.

Relaţia filială de rangul al doilea (de nivel secundar) se stabileşte între fraţi (surori). Caracterul psihologic al acestei relaţii este esenţialmente diferit în cele trei ipostaze în care se poate realiza: /frate-frate/, /soră-soră/ şi /frate-soră/. Lăsând deocamdată, aceste aspecte particulare, vom sublinia faptul că relaţia fraternă parcurge o evoluţie sinusoidal-contradictorie, potrivit dezvoltării şi maturizării psihofiziologice a fiecărui copil, şi, corespunzător, distanţelor cronologice dintre fraţi.

În primul rând, se cunoaşte şi este amplu analizată în psihologie reacţia de gelozie aversivă a fratelui mai mare la naşterea altui frate mai mic, concretizată adesea şi în forma agresiunii împotriva „intrusului”, a cărui apariţie este percepută ca o ameninţare la propria afecţiune şi dragoste din partea părinţilor.

Atunci când părinţii nu acordă atenţia cuvenită acestui fenomen şi-şi focalizează în mod ostentativ afecţiunea asupra noului născut, copilul mai mare poate dezvolta un periculos sindrom de abandon afectiv, ce-i poate bulversa echilibrul personalităţii. În modelarea dinamicii relaţiei dintre fraţi tot părinţii sunt factorul principal. Pe de o parte ei trebuie să-şi convingă copiii ca toţi sunt la fel de doriţi şi la fel de trataţi afectiv. Pe de altă parte, ei trebuie să ţină seama de individualitatea fiecăruia şi să îi vină în întâmpinare exact în acele situaţii şi în acele momente existenţiale în care sunt mai vulnerabili şi mai lipsiţi de sprijin.

Depăşind stadiul iniţial al respingerii, relaţia dintre fraţi evoluează firesc în direcţia consonanţei, elaborându-se, pe de o parte, conştiinţa identităţii filiale, a descendenţei şi apartenenţei la aceiaşi părinţi şi la aceeaşi familie, iar pe de altă parte, gama specifică a emoţiilor şi sentimentelor fraterne – de dragoste, de solidaritate, de complementaritate, de stimă, de preţuire etc.

La adăpostul şi în cadrul relaţiilor reciproce directe fraţii îşi construiesc propriul lor spaţiu psihologic, pe care tind să-l opună spaţiului psihologic al părinţilor: îşi creează preocupările lor specifice, secretele lor, confidenţele lor. Se derulează un amplu proces de transferuri psihologice – experienţe de viaţă, paternuri comportamentale, atitudini, convingeri etc. – care facilitează şi îmbogăţesc cursul formării personalităţii fiecăruia dintre ei. În planul completitudinii structurii de personalitate există deosebiri semnificative între copilul unic la părinţi şi copilul cu unul sau mai mulţi fraţi în familie.

În cazul existenţei unui număr mai mare de doi fraţi, ierarhizarea verticală a relaţiilor şi interacţiunilor reciproce iese şi mai pregnant în evidenţă, fraţii mai mari asumându-şi deliberat rolul de protectori şi de mentori ai fraţilor mai mici, care, la rândul lor, înţeleg necesitatea şi utilitatea unei asemenea tutele, comportându-se ca atare.

Relaţia frate-soră poartă în ea pecetea unui antagonism bio-cultural: pe de o parte, diferenţierea sexuală implică bazal tendinţe erotice şi deci perceperea reciprocă prin această prismă; pe de altă parte, normele socio-culturale şi cutumele morale impun acestor tendinţe o cenzură absolută, obligând la refularea lor şi deci la estomparea totală în cadrul percepţiei şi interacţiunii dintre frate şi soră a comportamentelor erotico-sexuale. Deşi în majoritatea cazurilor finalmente tensiunile iniţiale se rezolvă şi lucrurile intră în matca lor normală, se înregistrează totuşi şi excepţii, culminând uneori cu incestul.

Destul de frecvent refularea tendinţelor erotico-sexuale primare se manifestă în forma geloziei pe care sora o are pentru fratele îndrăgostit de o altă fată sau pe care fratele o încearcă la îndrăgostirea sau căsătoria surorii sale.

De foarte multe ori tendinţele refulate se transformă într-o atitudine paternă a fratelui faţă de soră sau într-una maternă a surorii faţă de frate (mai ales când diferenţa de vârstă între ei este relativ mare).

Relaţiile „frate-frate” şi „soră-soră” sunt de tip omogen şi conţinutul lor psihologic se va diferenţia şi individualiza pe măsura diferenţierii şi delimitării motivaţiilor şi preocupărilor specifice legate de sex. În principiu, relaţiile dintre surori sunt mai puternic colorate afectiv decât cele dintre fraţi. Eventualele neînţelegeri şi conflicte între surori se consumă preponderent în plan verbal, pe când cele survenite între fraţi conduc deseori şi la confruntări fizice (este vorba, fireşte, de perioada de până la adolescenţă, când asemenea manifestări sunt mai frecvente).

O a treia etapă în evoluţia relaţiei fraterne se delimitează pe măsură ce fraţii ating vârsta adultă şi fiecare caută să-şi creeze un rost în viaţă şi să-şi întemeieze propria familie. Conştiinţa Eului şi motivaţia realizării de sine determină o centrare mai puternică a scopurilor personale, manifestându-se cu pregnanţă tendinţa fraţilor de detaşare şi distanţare unul faţă de celălalt.

40

Page 41: DINAMICA PERSONALITATII

De obicei, relaţia dintre ei capătă, în această etapă, un caracter pragmatic-instrumental, sprijinindu-se reciproc în atingerea scopurilor proprii.

Dar nu sunt puţine cazurile când apar conflicte de interese, de priorităţi sau de scopuri finale. În asemenea situaţii, afecţiunea şi dragostea sunt invadate de vălul urii, al invidiei şi pizmuirii, fraţii percepându-se unul pe celălalt ca adversari ireconciliabili. Cauza cea mai frecventă a conflictelor între fraţi o constituie împărţirea moştenirii părinteşti. De aceea, s-ar impune o întreagă pregătire psihologică pentru atenuarea dorinţelor şi pretenţiilor exagerate, pentru admiterea de concesii, pentru coadaptarea şi armonizarea intereselor.

Menţinerea nealterată a relaţiei dintre fraţi după întemeierea de către fiecare a propriei familii constituie o sursă importantă de ajutor şi securitate psihosocială suplimentară şi, în acelaşi timp, un factor de coeziune comunitară mai largă.

Dinamica relaţiilor dintre fraţi, ca şi a celei dintre părinţi şi copii, atunci când aceştia din urmă şi-au întemeiat propria lor familie, depinde într-o mare măsură şi de modul în care soţii sau soţiile vor percepe pe ceilalţi membrii ai familiei la care s-au afiliat şi se vor apropia afectiv de ei. Influenţa pe care o noră sau un ginere o exercită asupra tabloului relaţional al familiei în care a intrat are o pondere deosebită şi ea poate fi benefică, ducând la creşterea şi întărirea coeziunii iniţiale, sau nocivă, accentuând tensiunile sau conflictele iniţiale sau generând altele noi.

Ca şi relaţiile dintre părinţi şi copii, relaţiile dintre fraţi (mediate şi de cumnaţi/cumnate) acţionează ca un factor esenţial al echilibrului psiho-afectiv al personalităţii fiecărui membru şi al gradului de satisfacţie familială în general.

Relaţiile filiale de rangul al treilea sunt cele dintre bunici (străbunici) şi nepoţi (strănepoţi).Din punct de vedere psihologic, existenţa bunicilor conferă o dimensiune în plus universului copilăriei, îmbogăţindu-l

cu surse suplimentare de experienţă de viaţă, de afecţiune şi securitate. Regula generală este aceea că bunicii adoptă faţă de nepoţi o atitudine mult mai permisivă şi mai tolerantă decât părinţii. Ei le acordă mai multă libertate comportamentală, le satisfac cu mai multă uşurinţă cererile şi capriciile cotidiene. Aceasta face ca în mintea fiecărui copil, imaginea bunicului sau a bunicii să capete aureola bunătăţii, dragostei şi mărinimiei absolute, relaţia cu ei însemnând un permanent scut ocrotitor şi un refugiu sufletesc ori de câte ori apare o problemă personală mai deosebită. Comportarea severă a bunicilor şi eventualele sancţiuni psihologice (mustrarea) sau fizice (bătaia, privarea de l un bun), vor produce copilului mai multă contrarietate decât în cazul când acestea vin din partea părinţilor. Rolul psihopedagogic al bunicilor nu se limitează numai la interacţiunile situaţionale curente, ci el se manifestă prin conţinuturi şi influenţe mult mai complexe de ordin cognitiv-informaţional, civic, moral. Statutul socio-profesional şi comportamental al bunicului (bunicii) devine adesea model aspiraţional pentru nepoţi, cu forţă de atracţie mai puternică decât modelul părinţilor.

De aceea, în analiza traiectoriei devenirii personalităţii în plan individual, nu se poate face abstracţie de existenţa şi conţinutul relaţiei filiale de rangul trei, între bunici şi nepoţi.

În fluxurile relaţiilor filiale nu se vehiculează doar conţinuturi şi semnificaţii generate de subsistemul familie luat în sine, ci într-o proporţie foarte importantă şi conţinuturi şi semnificaţii ce aparţin tezaurului cultural, spiritual, moral al comunităţii zonale (regionale) date, precum şi sistemului social global. Relaţia filială, ca relaţie primordială a oricărui individ uman, mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu restul oamenilor, cu celelalte sfere şi instituţii sociale.

Sub aspect personologic, eticheta celor şapte ani de acasă exprimă sinteza interiorizării şi integrării psihice a conţinuturilor şi valenţelor axiologice ale relaţiilor filiale în care se circumscrie existenţă oricărui individ de la naştere până la vârsta şcolară.

Iată de ce trebuie să admitem că, indiferent de transformările şi mutaţiile ce se produc în ambianţa social generală şi în sistemul general al valorilor, familia continuă să rămână un factor fundamental al formării personalităţii, atât prin condiţionarea genetică ce nu va mai putea fi niciodată suprimată, cât şi prin influenţele educative pe care le exercită spontan sau conştient asupra copilului.

Chiar dacă, devenind adult, individul poate adopta o poziţie critică sau de respingere a educaţiei primite în familie, psihologic, el nu e va putea elibera niciodată definitiv de amprentele ei, din simplul motiv că unele dintre acestea au devenit între timp elemente constitutive ale inconştientului său.

4.2. Relaţia şcolarăAtât în plan cronologic, cât şi axiologic, relaţia şcolară se înscrie imediat după cea filială, în determinismul general al

formării personalităţii.Este unanim recunoscut faptul că structurile şi conţinuturile esenţiale ale sistemului personalităţii sunt rezultatul

asimilării de către individ a tezaurului cultural, filosofic, religios, ştiinţific, tehnologic elaborat în cursul evoluţiei istorice a societăţii.

Tocmai determinarea acestei determinări a dus la organizarea şi instituţionalizarea procesului educaţional, şcoala devenind treptat, alături de familie, factorul central al modelării psihocomportamentale a individului, în concordanţă atât cu anumite cerinţe şi nevoi reclamate de viaţă, cât şi cu anumite valori şi idealuri pe care le impune şi le promovează societatea, pentru afirmarea de sine.

Prin structura, conţinutul şi finalitatea sa, relaţia şcolară este probabil cea mai complexă şi cu valenţele cele mai bogate pentru modelarea personalităţii. În primul rând, ea plasează copilul în spaţiul instituţionalizat al rolurilor şi statusurilor sociale, al criteriilor şi etaloanelor de evaluare obiectivă, al drepturilor, obligaţiilor şi răspunderilor cetăţeneşti.

În al doilea rând, relaţia şcolară introduce individul în procesul comunicării, asimilării şi integrării în universul cunoaşterii ştiinţifice, tehnologice şi culturale, constituind principala sursă a dezvoltării structurilor informaţional-cognitive, aptitudinale şi atitudinale ale personalităţii lui. Orizontul şi nivelul dezvoltării intelectuale a oricărui individ uman depind şi sunt determinate de tezaurul de cunoştinţe, operaţii, strategii şi metode de gândire, formate şi însuşite în cursul instruirii şcolare. Fireşte, pentru ca această finalitate să fie realizată în toată plenitudinea sa, este necesar ca în structura şi desfăşurarea relaţiei de

41

Page 42: DINAMICA PERSONALITATII

instruire să se stabilească un raport adecvat între volumul informaţiei stocate în memorie şi ansamblul operaţiilor şi capacităţilor instrumentale de folosire eficientă şi creatoare a cunoştinţelor.

În fine, în al treilea rând, relaţia şcolară introduce individul în sfera profesiilor posibile şi, totodată, îi favorizează alegerea. Pe scurt, relaţiei şcolare îi revine principalul rol în realizarea procesului de socializare şi inculturaţie al individului. Principala matrice pe care se articulează şi se derulează relaţia şcolară este interacţiunea /profesor-elev/. Fiind circumscris anumitor reguli şi norme instituţionale cu caracter obligatoriu, raportul profesor-elev este pre-programat, obiectivele şi finalitatea lui fiind stabilite la nivel social supraordonat. Latura formală precumpăneşte astfel asupra celei informale. Profesorul apare şi se manifestă ca exponent al autorităţii instituţionale, a cărei misiune este de a aduce structura internă a personalităţii şi comportamentul elevului cât mai aproape de etaloanele prescrise social. Acţiunea lui, inevitabil, va implica o notă de coerciţiune, chiar dacă forma de exercitare a acesteia este voalată. La rândul său, copilul intră în această relaţie cu consemnul clar de a da ascultare profesorului, de a depune un efort voluntar susţinut pentru a învăţa şi a face dovada unei pregătiri la nivel cel puţin acceptabil.

În pofida curiozităţii sale înnăscute şi a interesului pentru cunoaştere, pentru cunoaştere în general, deoarece activitatea de învăţare devine obiectiv dominantă, impunând restrângerea timpului şi preocupărilor pentru joc şi alte activităţi distractive, ceea ce înseamnă o frustrare, copilul nu percepe şi nu trăieşte întotdeauna pozitiv, în plan afectiv, obligaţiile sale şcolare şi, implicit, prezenţa şi acţiunea profesorului.

Câteva elemente primare, ca de pildă teama de a nu se face de râs în faţa colegilor când este ascultat la lecţie, teama de a nu rămâne corigent sau repetent, dificultatea de înţelegere şi aplicare a cunoştinţelor etc. acţionează ca factori stresanţi, care introduc o anumită tensiune şi atitudine refractară în structura şi modul de interpretare a rolului propriu de elev.

De aceea, cerinţa esenţială de care trebuie să ţină seama orice profesor este de a neutraliza şi diminua pe cât posibil asemenea stări tensionale şi de a face pe fiecare elev să înveţe a gusta şi trăi satisfacţia însuşirii oricărei noţiuni noi, a dobândirii capacităţii de a înţelege sensul diverselor fenomene şi de a rezolva probleme care până atunci nu le puteau rezolva.

În cazul în care profesorul nu este suficient de pregătit din punct de vedere psihologic şi pedagogic pentru a-şi juca rolul în sensul cerinţei de mai sus, relaţia şcolară se poate transforma pentru unii elevi în factor perturbator al dinamicii personalităţii lor, ducând la inadaptarea şcolară, la abandonarea şcolii, la stări reactive şi crize psihologice majore.

Imaginea „profesorului zbir”, a ‚profesorului Sfinx”, a „profesorului rigid”, „a profesorului persecutor”, a „profesorului neînţelegător”, a „profesorului subiectiv în aprecieri şi tratamente” etc. sunt tot atâtea surse de inducţie afectivă negativă asupra elevului care fac să eşueze relaţia lui cu instituţia şcolară.

Fiind vorba de un fenomen dinamic-evolutiv, în care se modifică succesiv atât obiectivele de atins cât şi conţinuturile educaţionale, relaţia profesor-elev va prezenta caracteristici psihologice diferite de-a lungul diverselor cicluri de instruire. Pe de altă parte, elevul, pe măsura dezvoltării sale psihice, a dezvoltării conştiinţei de sine, a capacităţii de înţelegere şi de interpretare, va trece treptat de la rolul de receptor la cel de subiect activ – interogator, explorator, rezolvitor, inventator, creator. Pe e altă parte, profesorul este obligat să-şi revizuiască şi să-şi adapteze comportamentul general şi procedeele psihopedagogice în funcţie de dezvoltarea şi maturizarea biologică, psihologică şi socială a elevului, trecând treptat de la poziţia iniţială predominant tutelar-autoritară la cea de sfătuitor, îndrumător, colaborator. În mod firesc, la etapele sale terminale (ex. cursul terminal liceal şi ani terminali universitari) relaţia profesor-elev tinde să devină oarecum simetrică, cei doi „actori” modelându-se reciproc, profesorul însuşi putându-se îmbogăţi spiritual cu ideile, opiniile, ipotezele emise de discipol.

Profesorul este primul dator a studia şi înţelege corect, în fiecare caz în parte, raportul dintre factorii ereditari şi educaţie, acţionând în sensul favorizării sau compensării predispoziţiilor genetice.

Pentru aceasta, el trebuie să dispună de mijloace adecvate de cunoaştere a fiecărui elev şi de criterii obiective şi relevante de apreciere-clasificare.

În acelaşi timp, în conceperea şi derularea procesului de instrucţie şi educaţie se cere a fi avute permanent în vedere cele două legi psihogenetice generale ale devenirii personalităţii: legea heterocroniei şi legea heteronomiei. Potrivit primei legi, în diferite perioade de vârstă, ritmurile şi nivelul de dezvoltare şi consolidare al diferitelor componente afective, motivaţionale, cognitiv-intelectuale, atitudinal-caracterale etc. vor fi diferite, ceea ce reclamă o selecţie adecvată a conţinuturilor şi formelor activităţii de instruire. Potrivit celei de a doua legi, la un moment dat al traiectoriei cronologice individului, diferite componente psihice ale personalităţii sale se situează la nivele diferite de dezvoltare, consolidare şi funcţionare, ceea ce face ca, obiectiv, performanţele pe care le obţine la diferite categorii de sarcini să nu poată fi valoric identice.

În cadrul relaţiei şcolare este important de cunoscut şi aproximat la fiecare elev configuraţia reală a profilului intern de personalitate, pentru a putea adapta situaţiile de învăţare la nivelul lui actual de dezvoltare şi la tendinţele dominante ale evoluţiei lui ulterioare. Pentru preîntâmpinarea situaţiilor conflictuale şi a crizelor de adaptare şcolară, elevul nu trebuie niciodată anatemizat pentru o inaptitudine sau pentru ceea ce nu poate să facă obiectiv, ci apreciat şi încurajat în ceea ce poate să facă, în a-şi dezvolta la nivel optim dominantele sale aptitudinale.

Important este ca în cadrul relaţiei şcolare elevul să fie corect îndrumat şi ajutat în a se cunoaşte şi a-şi evalua obiectiv posibilităţile şi capacităţile, pentru a se putea orienta către profesiunea cea mai potrivită lui.

Nu poate fi satisfăcătoare acea relaţie şcolară în cadrul căreia elevul fie că nu a beneficiat de asistenţa psihopedagogică necesară pentru dezvoltarea optimă a personalităţii sale, la nivelul potenţialului natural de care dispune şi cu compensarea la limita posibilului a eventualelor tare sau deficite biogenetice, fie că nu a obţinut o orientare profesională corespunzătoare nu numai dorinţe lui subiective, ci şi posibilităţilor reale de a face faţă solicitărilor specifice domeniului dat.

Relaţia şcolară se structurează şi se desfăşoară de la început până la sfârşit sub semnul unei finalităţi clar şi precis definite: pe e o parte, elevul se angajează în ea cu scopul de a se instrui, de a dobândi cunoştinţe şi abilităţi necesare unei bune integrări în viaţa socială şi profesională, pe de altă parte, profesorul este investit social cu obligaţia de a-şi pune competenţa sa

42

Page 43: DINAMICA PERSONALITATII

specifică în slujba pregătirii şi formării elevilor în concordanţă cu standardele şi obiectivele educaţionale stabilite pentru fiecare ciclu şi profil de şcolarizare. De aceea, conţinuturile şi forma sa de realizare se organizează secvenţial-serial, obiectivul final putând fi atins doar treptat în timp, prin parcurgerea sistematică a unui şir lung de „paşi” – ore, săptămâni, ani. Fiecare secvenţă îşi are un loc precis în cadrul ansamblului, fiind condiţionată e secvenţele anterioare şi condiţionând pe cele următoare. Pentru a ne asigura controlul asupra modului de finalizare atât a diferitelor secvenţe individuale, cât şi a întregii serii programate pentru un obiect de învăţământ sau altul, devine obligatorie conceperea relaţiei şcolare după principiul cibernetic al conexiunii inverse. În lumina acestui principiu, profesorul ocupă poziţia mecanismului de reglare sau de comandă, iar elevul poziţia „domeniului” sau „obiectului reglării”. Orice acţiune a profesorului trebuie să determine o modificare optimizatoare sau evolutivă în starea de organizare a elevului. Efectul acestei acţiuni trebuie receptat şi evaluat de către profesor (mecanismul de comandă). Dar, pentru a-l obţine, profesorul trebuie să „testeze” elevul, „provocându-l” să dea răspunsuri care pot fi luate drept indicatori relevanţi ai efectului acţiunii sale anterioare de reglare.

Astfel, în plan operaţional, relaţia profesor-elev ne apare ca o succesiune orientată finalist de cicluri reglatorii de tipul: acţiune – transformare – evaluare – corecţie.

Ca să decodificăm, specificăm: „acţiunea” de semnează fiecare lecţie pe care o predă profesorul; „transformare” înseamnă orice schimbare pe care acţiunea profesorului o produce în psihicul şi comportamentul elevului; „evaluarea” include operaţiile de testare, înregistrare şi analiză a răspunsurilor şi comportamentelor elevului; „corecţia” exprimă ansamblul invenţiilor profesorului pentru a înlătura lacunele sau deviaţiile de la etalonul prestabilit.

Cu cât aceste verigi sunt mai strâns corelate şi comparate, iar intervalul dintre acţiunea profesorului şi înregistrarea-evaluarea răspunsului elevului va fi mai scurt, cu atât eficienţa relaţiei şcolare în ansamblu va fi mai mare.

Dimpotrivă, ignorarea verigii feed-back-ului sau insuficienta ei utilizare favorizează acumularea lacunelor sau erorilor în stocarea şi operarea cu cunoştinţele predate de către profesor, făcând din ce în ce mai dificilă corectarea sau înlăturarea lor ulterioară. Se ştie însă că posibilitatea reală de a menţine în funcţie veriga conexiunii inverse în cadrul relaţiei şcolare depinde în mare măsură de numărul elevilor din clasă. Cu cât acesta este mai mare, cu atât, practic, funcţia conexiunii inverse se diminuează, atrăgând după sine, inevitabil, scăderea eficienţei acţiunii instructiv-educative directe a profesorului. Modelul ideal care ar oferi posibilitatea funcţionării complete a acestei verigi ar fi cel al unui raport de 1:1, adică un instructor şi un elev. Dar întrucât, din raţiuni de ordin economic-financiar un atare model nu poate fi acceptat în nici o ţară din lume, aplicabile devin modelele radiale 1:N, cu un profesor şi mai mulţi elevi.

În acest caz, se impune totuşi, respectarea unor cerinţe minimale pentru a menţine eficienţa relaţiei educaţionale la nivel acceptabil.

În primul rând, volumul claselor să nu depăşească, în medie, 30 de elevi, iar în al doilea rând, profesorul să dispună de tehnologie didactică perfecţionată, bazată pe mijloace informaţionale polivalente (sistem multimedia), care să permită activarea şi participarea simultană a cât mai multor elevi la elaborarea şi aplicarea cunoştinţelor predate.

În desfăşurarea ei evolutivă, relaţia şcolară trebuie să conducă la creşterea independenţei elevului în raport cu profesorul.

4.3. Relaţiile profesionaleProfesiunea este o determinaţie esenţială a personalităţii atât în plan social, cât şi în plan psihologic. Pe de io parte, ea

dă măsura valorii obiective a individului în raporturile sale cu cei din jur şi cu societatea în ansamblu; pe de altă parte, ea reprezintă modalitatea principală de socializare şi aculturaţie a oricărui individ în consonanţă mai mare sau mai redusă cu predispoziţiile şi înclinaţiile sale naturale.

În sens propriu al cuvântului, profesia ni se prezintă ca o concretizare, după criteriul specializării şi performanţei, a activităţii de muncă – fizică sau intelectuală, mediată social şi subordonată asigurării existenţei proprii, a familiei şi a comunităţii.

Iniţial, profesia are la bază conştiinţa necesităţii de a acţiona pentru a exista, pentru a supravieţui. Ulterior, aceasta se va converti în înţelegerea existenţei esenţialmente ca formă de acţiune: „a exista pentru a acţiona”; exist ca să acţionez (muncesc)”; „trăiesc pentru a mânca” se va transforma în „mănânc c să trăiesc (acţiona), să muncesc, să fac ceva util, să las ceva în urma mea” etc.

Definirea noţiunii ca atare de profesiune e poate face în două planuri corelate: social-obiectiv şi psihologic-subiectiv. În primul caz, profesia ni se prezintă ca un ansamblu de sarcini (solicitări) specifice, a căror îndeplinire trebuie să ducă la obţinerea unui produs sau rezultat, care să satisfacă anumite exigenţe de ordin cantitativ şi calitativ. În cazul al doilea, profesia exprimă, pe de o parte, un nivel superior de dezvoltare a anumitor capacităţi, aptitudini şi deprinderi, iar pe de altă parte, un mod specific de articulare a acestora într-o structură unitară, adecvată configuraţiei şi conţinutului sarcinilor obiective proprii sferei date de activitate (muncă).

În şi prin profesie, omul tinde să atingă nivelul cel mai înalt al realizării de sine, al succesului şi prestigiului social. De aceea, profesia este nu numai un diferenţial valoric al personalităţii, ci şi o autentică placă turnantă care filtrează, selectează şi conectează individul la diferite moduri şi la diferite paliere ale sistemului relaţiilor interpersonale şi sociale.

Cum orice activitate este de formă specifică de interacţiune, profesiunea, ca formă superioară de structurare socio-culturală a activităţii, implică şi antrenează cu sine un complex sistem de relaţii. Vom analiza aici doar câteva asemenea relaţii pe care le considerăm mai importante şi care pot da seamă despre profilul şi dinamica personalităţii.

Relaţia instrumental-obiectuală este o relaţie fundamentală, de conţinut, care se stabileşte între persoană şi ansamblul sarcinilor, solicitărilor şi obiectivelor pe care le presupune postul şi funcţia îndeplinită. În principiu, orice profesiune are o structură diversificată şi relativ eterogenă de solicitări şi grade de competenţă care pun în evidenţă o anumită ierarhie a rangurilor. Pe de altă parte, orice sarcină sau solicitare se caracterizează printr-un anumit grad de complexitate şi dificultate,

43

Page 44: DINAMICA PERSONALITATII

care determină şi nivelul de mobilizare psihofizică a individului. În organizarea a psihică internă, subiectul trebuie să realizeze şi să coreleze două modele interne: unul care să îi permită evaluarea întregii sfere a profesiei, sub toate aspectele şi cu toate implicaţiile ei, şi altul, care să îi medieze comportamentul concret de performare a unei sarcini sau alteia, în condiţii şi circumstanţe precis determinate.

Prin intermediul acestor două modele informaţionale interne, individul se pune în relaţie mai mult sau mai puţin adecvată cu domeniul obiectiv al profesiei şi funcţiei sale: îşi elaborează nivelul de exigenţă faţă de sine, nivelul de aspiraţie, strategiile şi modalităţile de atingere a obiectivelor, poziţia preponderent critic-inovatoare sau preponderent pasiv-executivă etc.

Studiile psihologice au relevat trei ipostaze posibile ale relaţiei profesionale fundamentale, şi anume: de dezechilibru în hipo, caracterizată prin subestimarea complexităţii şi semnificaţiei solicitărilor obiective; de dezechilibru în hiper, când subiectul supraestimează caracteristicile obiective ale domeniului obiectiv al profesiei; de dezechilibru sau de concordanţă.

Prima ipostază determină în dinamica personalităţii fenomene de supraevaluare a propriilor capacităţi, cu efectele de submobilizare superficialitate şi blazare, însoţite adesea de nerealizări şi eşecuri. Necorectarea atitudinii de subevaluare a solicitărilor profesionale atrage după sine, în timp, o dezadaptare şi dezintegrare cu tendinţe extrapunitive de a transfera cauzele şi culpele pentru propriile nerealizări asupra celorlalţi – şefi, colegi, context social etc. fireşte, este posibil ca gradul de complexitate, dificultate şi atractivitate al sarcinilor profesionale să se situeze sub nivelul capacităţilor şi competenţelor reale ale subiectului, dar nu este exclusă nici situaţia când individul este depăşit de solicitările pe care iniţial le subestima. În funcţie de gradul de conştientizare şi trăire a discrepanţei dintre solicitări şi autoevaluare, caracterul fenomenului de dezadaptare profesională va fi diferit: blazarea şi deprecierea motivaţională, în cazul când nivelul solicitărilor se situează sub cel al capacităţilor reale ale individului, şi abandonul, renunţarea şi, în ultimă instanţă, starea nevrotică în al doilea caz, când gradul de complexitate şi dificultate al solicitărilor depăşeşte nivelul şi potenţialul capacităţilor proprii ale individului. De aceea, din punct de vedere psihologic, constituirea şi desfăşurarea normală, adecvată a relaţiei fiecărui individ în câmpul obiectiv al sarcinilor profesiei şi locului de muncă ales reprezintă o condiţie absolut esenţială atât a satisfacerii motivelor realizării de sine, cât şi ale dezvoltării conştiinţei integrării valorice în viaţa socială şi a stării de confort psihologic interior ca subiect sau ca membru potent al comunităţii (societăţii).

Fireşte, există mai mulţi factori de care depinde satisfacerea acestei condiţii, noi rezumându-ne la specificarea doar a doi, pe care-i socotim indispensabili:

a) corecta alegere a profesiei, corelată cu o motivaţie pozitivă pregnantă, care să asigure integrarea opţiunii în structura de bază a personalităţii şi

b) potenţialul aptitudinal şi nivelul real de pregătire (competenţă), asociat cu o disponibilitate reală pentru adaptare la schimbare (modificarea structurii şi naturii sarcinilor).

Devine foarte evident în acest context rolul excepţional al sistemului educaţional, cu cele două verigi ale sale: orientarea şi formarea profesională. Cu cât mai bine şi mai eficient vor fi corelate şi realizate aceste două verigi, cu atât relaţia profesională fundamentală pe care va urma să o stabilească individul va fi mai adecvată, mai saturată în performanţe apropiate de nivelul de aspiraţie şi expectaţie şi invers. O bună realizare a orientării şi formării profesionale nu trebuie înţeleasă ca o uniformizare a structurilor de personalitate, ci ca o aşezare diferenţiată şi ierarhizată, în ordinea complexităţii solicitărilor şi a capacităţii reale, a fiecăruia pe locul şi postul cel mai potrivit. Cu alte cuvinte, sarcina sistemului educaţional este de a veni pe cât posibil mai mult şi mai direct în întâmpinarea principiului „omul potrivit la locul potrivit”.

Aici lucrurile se complică prin faptul că după ieşirea dintr-un sistem de orientare profesională, chiar dacă acesta a fost realizat la nivel optim, individul va fi supus mai mult sau mai puţin hazardului pieţii forţei de muncă. Mecanismele de repetiţie-angajare în diferite domenii pot fi influenţate de factori subiectivi, care acţionează întotdeauna în sens perturbator, alterând scara obiectivă a valorilor. În fond, cel care poartă răspunderea pentru eventualele nepotriviri sau eşecuri este individul însuşi. De aceea, pentru o bună integrare, în relaţia profesională, cu ansamblul solicitărilor de la un loc de muncă la altul, o importanţă deosebită o dobândeşte conştientizarea şi acceptarea interioară a raportului dintre dorinţe, aspiraţii, pe de o parte, şi capacităţi, posibilităţi, pe de altă parte. Este binecunoscut faptul că dorinţele şi pretenţiile tind întotdeauna să o ia înaintea capacităţilor reale ale individului şi să-l împingă la acceptarea unor căi şi modalităţi improprii de satisfacere.

Astfel, se ajunge la pervertirea criteriilor obiective de apreciere şi a ierarhiei reale de valori, care are drept consecinţă secundară vicierea climatului psihosocial în colectivele de muncă, a relaţiilor interpersonale dintre membrii acestora. Ori, în nici un alt plan ca în cel profesional, nu este atât de importantă elaborarea unor mecanisme de autoreglare eficiente care să permită, pe de o parte, o autoevaluare realistă, obiectivă, iar pe de alta, o ţinere sub control a dinamici motivaţionale interne, pentru a nu o lua exagerat de mult înaintea capacităţilor şi posibilităţilor de satisfacere. Aşadar, diversificarea şi ierarhizarea în plan obiectiv a naturii şi conţinuturilor solicitărilor proprii unei profesii sau alteia impun de la început anumite limite şi diferenţieri în plan subiectiv în ceea ce priveşte posibilitatea de performare a lor de către cei ce aparţin profesiei respective. Aceasta reclamă, fireşte, şi o selecţie intraprofesională, anume pentru a asigura pe ansamblu o eficienţă cât mai înaltă şi pentru a preveni în plan individual stresul de supra- şi subsolicitare şi eventualele eşecuri.

Privind acum lucrurile sub un alt aspect, este firesc ca în cadrul oricărei profesii să existe posibilitatea perfecţionării, a promovării pe trepte ierarhice superioare. Dar aceasta nu trebuie să fie o mişcare necondiţionată, ci iarăşi efectul unor capacităţi şi realizări probate anterior.

Studiind relaţia profesională pe verticală, R. Peter a formulat faimosul principiu care-i poartă numele şi potrivit căruia în ascensiunea sa fiecare individ tinde să-şi atingă limita propriei sale incompetenţe. Cu alte cuvinte, urcând succesiv treptele ierarhiei profesionale, individul se apropie tot mai mult de punctul la care complexitatea problemelor depăşeşte capacitatea lui reală de soluţionare. În funcţie de potenţialul aptitudinal şi voliţional de care dispun, diversele persoane ating la intervale diferite de timp şi de distanţă ierarhică limita critică, ceea ce duce, inevitabil, la apariţia unor frustraţii şi tensiuni în interiorul grupului. Dar când efectul principiului lui Peter se generalizează la întregul grup profesional, acesta, pe lângă faptul că începe

44

Page 45: DINAMICA PERSONALITATII

să devină plafonat şi slab profesional, va manifesta o puternică reacţie de autoapărare, tinzând să respingă pătrunderea unor membri noi, de teama ca nu cumva aceştia să bulverseze homeostazia relaţională stabilită. În lumina celor de mai sus, condiţia menţinerii unei bune integrări sociale o constituie prevenirea atingerii punctului critic, fiecare trebuind să se oprească şi să rămână la nivelul la care realizează cele mai bune performanţe, cu cel mai redus consum de energie şi de timp.

În jurul relaţiei profesionale fundamentale – între individ şi domeniul solicitărilor la locul de muncă – se încheagă o întreagă reţea de relaţii secundare. După criteriile spaţiale şi temporare, se delimitează relaţiile directe şi indirecte, imediate şi aşteptate (în viitor), iar după sensul în car se derulează – relaţii de tip orizontal şi relaţii de tip ierarhic (pe verticală).

Directă şi imediată este acea relaţie care angajează percepţia, comunicarea şi interacţiunea hic et hunc între două sau mai multe persoane în perimetrul aceluiaşi loc de muncă. Este vorba, prin urmare, de relaţia profesională interpersonală nucleu, fiind cea mai activă prin influenţele pe care membrii microgrupului respectiv le exercită unii asupra celorlalţi, şi având saturaţia afectivă cea mai puternică (simpatie-antipatie, acceptare-respingere, prietenie-ură, cooperare-concurenţă, omenie-conflict, etc.).

Tocmai dinamica şi conţinutul acestei relaţii are repercusiunea cea mai semnificativă asupra climatului psihosocial de muncă şi asupra randamentului individual şi colectiv.

Indirectă şi aşteptată este relaţia posibilă şi episodică a oricărei persoane cu alte persoane din afara microgrupului sau echipei din care face ea parte în cursul performării sarcinilor curente de muncă (serviciu). Nu este exclus ca, în anumite cazuri individuale, asemenea gen de relaţie să devină mai importantă din punct de vedere psihologic pentru o persoană sau alta decât relaţia directă şi cea indirectă, prin modelarea în sens integrator, pozitiv sau în sens centrifug, deviant a comportamentului profesional la locul de muncă.

Cu late cuvinte, în mecanismul de ierarhizare subiectivă internă, relaţia de muncă directă se poate instala pe primul loc, ea satisfăcând integral nevoile şi aşteptările de comunicare, securitate şi afecţiune ale individului sau, dimpotrivă, poate trece pe locul secund, fiind pentru individ doar cadrul formal în care trebuie să se menţină pentru a-şi exercita atribuţiile ce-i revin, dar fără a-l satisface în interiorul ei afectiv, social, intelectual, moral etc.; în acest caz, pe primul loc se va situa relaţia indirectă, dacă satisface mai bine aşteptările de genul celor menţionate mai sus.

Atât relaţia directă cât şi cea indirectă se pot derula în plan orizontal sau în plan ierarhic (vertical). În primul caz, avem de a face cu o egalizare a rolurilor, persoanele relaţionându-se la acelaşi nivel, fiecare îndeplinind sarcini similare sau simetric-complementare. În cadrul ei, se dezvoltă conştiinţa colegialităţii, cu reflexele ei specifice în sfera afectivă şi atitudinală. Teoretic, tocmai această relaţie acţionează în direcţia apropierii psihologice a indivizilor şi a creării unei coeziuni afective în grupurile profesionale. Şi, de obicei, lucrurile aşa se şi petrec în realitate. Totuşi, îndeosebi acolo unde apare o anumită competiţie de rol, aceeaşi sarcină sau funcţie fiind îndeplinită de mai multe persoane, relaţia de tip orizontal poate fi supusă alterării, prin intricarea unor stări afective negative – suspiciunea, invidia, ura. Nu sunt rare cazurile când asemenea fenomene iniţial ascunse sunt împinse la suprafaţă, declanşând tensiuni şi conflicte deschise, cu efecte perturbatoare atât asupra climatului profesional general în cadrul grupului, cât şi asupra echilibrului psihic individual. O situaţie conflictuală la locul de muncă se asociază întotdeauna cu stări de anxietate, insecuritate afectivă, criză de orgoliu şi de prestigiu etc., ce pot dezorganiza complet mecanismele de autoreglare şi apărare a Eu-lui, provocând serioase tulburări psihonevrotice. Integrarea profesională depinde nu numai de performanţele şi succesele propriu-zise în îndeplinirea sarcinilor de muncă, ci într-o mare măsură şi de starea relaţiilor în plan orizontal, de simpatia şi acceptarea afectivă reciprocă a membrilor grupului. Ori, trebuie să remarcăm că, în pregătirea pentru profesie, accentul principal se pune pe achiziţie de cunoştinţe şi deprinderi nemijlocit implicate în îndeplinirea sarcinilor specifice de muncă, lăsându-se total pe plan secundar preocuparea pentru formarea şi dezvoltarea acelor mecanisme, criterii şi atitudini care să permită o relaţionare adecvată cu viitorii colegi la locul de muncă. Sunt larg cunoscute astăzi datele cercetărilor de psihologie socială care demonstrează cât se poate de convingător că eficienţa activităţii profesionale generale a unui grup devine cu atât mai mare cu cât relaţiile pe orizontală dintre membrii componenţi sunt mai eliberate de tarele suspiciunii, neîncrederii, invidiei, intoleranţei, agresivităţii, urii etc.

De aceea, pornind de la asemenea constatări, s-a elaborat în ultimul timp un întreg sistem de criterii, principii şi metode de alcătuire a grupurilor profesionale şi de monitorizare-optimizare a relaţiilor interpersonale în plan orizontal.

Relaţia ierarhică (pe verticală) este una de subordonare, ea stabilindu-se formal prin organizarea posturilor şi funcţiilor după principiul conducere (comandă) – execuţie. De regulă, unei funcţii de conducere cu rang ierarhic superior, i se pun în corespondenţă mai multe funcţii de execuţie. Cu cât numărul de trepte intermediare este mai mare, cu atât creşte gradul de eterogenitate al funcţiilor de execuţie care se subordonează unei funcţii de conducere ierarhic superioare. O persoană aflată pe o treaptă intermediară în cadrul organigramei va îndeplini o funcţie şi va apare ca executant în raport cu o persoană situată pe un nivel ierarhic mai înalt. Comunicarea directă şi distanţele psihologice vor depinde de numărul treptelor sau nivelurilor de competenţă din cadrul instituţiei sau întreprinderii.

Devine astfel reală şi necesară distincţia dintre şeful direct şi şeful indirect (sau şeful apropiat şi şeful îndepărtat).Încărcătura psihologică cea mai mare şi influenţele cele mai puternice asupra atmosferei din cadrul grupului le poartă

relaţia şef direct-subaltern, deoarece ea presupune şi se bazează pe percepţia şi comunicarea permanentă, subalternul simţind prezenţa şi controlul şefului pe toată durata desfăşurării activităţii, iar şeful observând direct comportamentul subalternilor şi înregistrând rezultatele lor. Şeful îndepărtat recepţionează doar informaţii despre mersul general al lucrurilor şi mai rar şi episodic ajunge în contact direct cu unul sau altul din angajaţii de la verigile executive terminale. Influenţa şefului ierarhic superior al unei instituţii sau întreprinderi asupra atmosferei de muncă se exercită de asemenea indirect, prin intermediul programelor, obiectivelor şi deciziilor pe care le propune, prin măsurile de autoritate pe care le ia în diferite situaţii.

S-a scris foarte mult despre stilul de conducere şi despre calităţile liderului în diferite structuri organizatorice. S-au delimitat astfel cele trei modele ale stilului de a conduce – autoritar, liberal (laissez-faire) şi democratic – s-au întocmit diferite liste de atribute şi calităţi din a căror îmbinare s-a încercat a se obţine portretul şefului (liderului) ideal, s-au făcut numeroase comentarii pe marginea trăsăturilor şi tendinţelor contraindicate. Toate acestea nu pot avea decât o valoare orientativă, neputând

45

Page 46: DINAMICA PERSONALITATII

fi integral satisfăcute în nici un caz individual. Orice şef va avea o practicabilitate limitată; fiecare se va dovedi potrivit dintr-un punct de vedere şi nepotrivit dintr-un altul.

În principiu, un subaltern aşteaptă de la şeful său doar competenţă, dar aceasta înţeleasă în întreaga ei complexitate: pe de o parte, ansamblul cunoştinţelor, capacităţilor şi trăsăturilor care determină eficienţa profesională obiectivă, tehnico-instrumentală, pe de altă parte, ansamblul cunoştinţelor, abilităţilor şi trăsăturilor afectivo-atitudinal-caracteriale, care formează conţinutul de bază al competenţei psihologice sau umane.

Menţinerea în continuare în funcţie va determina orientarea grupului (colectivului) către o altă persoană, care va deveni liderul ideal. O asemenea disociere fizică între liderul formal (oficial) şi cel real reduce considerabil eficienţa actului conducerii, datorită frecventelor interferenţe între deciziile celor doi lideri. De aceea, ori de câte ori apar situaţii de acest gen, se impune curmarea lor cât mai grabnică, pentru a preveni deteriorarea climatului psihosocial în interiorul grupului şi scăderea randamentului profesional.

În grupurile în care motivaţia intrinsecă pentru profesie şi atitudinea generală faţă de muncă sunt scăzute, îndeplinirea sarcinilor curente la parametrii ceruţi reclamă mai multă exigenţă şi autoritate din partea şefului ierarhic direct. Slăbiciunea şi lipsa de autoritate în acest caz duc la amplificarea tendinţelor şi comportamentelor centrifuge, a abaterilor de la normele şi prescripţiile proprii diferitelor locuri de muncă.

Din punct de vedere psihologic, pentru şeful unui grup profesional este foarte important să înveţe şi să poată să îşi adapteze metodele şi modul de relaţionare şi acţiune la situaţia concretă existentă în interiorul grupului şi la problemele ce ar putea să le creeze fiecare din subalternii săi. Pentru aceasta, el trebuie să se informeze cât mai exact şi obiectiv, să descurajeze tendinţele unora de linguşire şi bârfă, să aibă aceeaşi deschidere şi solicitudine pentru toţi şi să-i aprecieze după capacitatea şi meritele lor reale. Ierarhizarea valorică pe care o face trebuie să fie faptic întemeiată şi cunoscută de către toţi. Numai procedând astfel, aprecierile şi caracterizările individuale de competenţă pe care le va da vor fi percepute corect şi acceptate, chiar dacă, firesc, ele vor provoca reacţii afective negative din partea unuia sau altuia.

Se impune a menţiona şi faptul că relaţia şef-subaltern îşi va pune amprenta şi asupra dinamicii şi configuraţiei relaţiilor interpersonale în plan orizontal. E suficient să arătăm că o atitudine subiectivă, părtinitoare a şefului faţă de unii subalterni şi de subestimare-neîndreptăţire faţă de alţii, poate amplifica tendinţele de dezbinare, suspiciune şi invidie în interiorul grupului. Abuzurile, folosirea funcţiei şi autorităţii pe care o emană ea în interese şi scopuri personale, încălcarea sau ignorarea normelor şi imperativelor morale, în pofida oricărei capacităţi profesionale şi forţe de coerciţiune, vor duce mai devreme sau mai târziu la o reacţie dură de contestare şi respingere a şefului de către grupul din subordine.

Ca şi relaţia în plan orizontal, relaţia ierarhică şef-subaltern nu are un caracter static, predeterminat, ci ea pune în evidenţă o dinamică evolutivă, a cărei traiectorie va depinde de particularităţile psihologice atât ale şefului cât şi ale subalternilor sau grupului.

Cel puţin în cazul relaţiei primare (şef direct-grup), obligatoriu se vor releva trei momente sau etape principale: perceperea şi formarea imaginii reciproce – a şefului despre fiecare membru al grupului şi despre grup în ansamblu, a membrilor grupului şi a grupului luat ca tot de şef; evaluarea – formularea judecăţilor de valoare prin compararea aşteptărilor cu imaginea reală; coadaptarea – procesul de ajustare şi potrivire reciprocă a aşteptărilor, atitudinilor, stărilor afective, comportamentelor.

Această ultimă etapă se poate realiza în grade diferite, ceea ce va face ca în final, relaţia să se înscrie într-un cadru calitativ foarte întins – de la nesatisfăcător la excepţional (optim).

Relaţia profesională apare drept cea mai importantă din punctul de vedere al tendinţei personalităţii umane de a-şi satisface motivaţia de autorealizare, de evidenţiere şi impunere a capacităţilor şi potenţialului aptitudinal-creator. După conţinutul şi caracterul său, ea poate favoriza, facilita şi stimula realizarea de sine sau, dimpotrivă, o poate frâna, îngrădi sau bloca. În comunicarea şi interacţiunea reciprocă în sfera activităţii profesionale comune, oamenii îşi modifică personalitatea în întregul ei, de la percepţie la caracter, fie în sens pozitiv, desăvârşindu-şi şi completându-şi dezvoltarea psihică generală, fie în sens negativ, înregistrând un regres faţă de starea iniţială. În pofida tendinţei fireşti de a-şi apăra şi păstra identitatea de sine, în cadrul relaţiei şi interacţiunii profesionale, oamenii se modifică inevitabil unii pe alţii, atât prin influenţe spontane, situaţionale, cât şi prin metode şi procedee deliberate: metode de persuasiune, convingere, metode de avertizare, metode de comandă impunere, metode de condiţionare, metode coercitive etc. Fiecare primeşte şi oferă în acelaşi timp, realizându-se astfel transferuri reciproce de informaţii, atitudini, convingeri, paternuri comportamentale etc. Ca urmare, va avea loc, în timp, un fenomen de reducere a distanţelor şi diferenţelor iniţiale şi de omogenizare psihologică a grupului: fiecare va tinde să se alinieze şi să se apropie de etaloanele şi normele grupului în percepţie, în judecată, în stil comportamental general. Se constată că o asemenea tendinţă este cu atât mai intensă cu cât activitatea profesională dată are un caracter de echipă mai pronunţat, operaţiile care o compun fiind distribuite pe mai mulţi membrii ai grupului.

4.4. Relaţia erotico-sexualăRelaţia erotico-sexuală se numără, de asemenea, printre factorii esenţiali ai dinamicii şi evoluţiei personalităţii. În mod

normal, ea exprimă tendinţa intrinsecă de comunicare, apropiere şi interacţiune între indivizii celor două sexe şi izvorăşte dintr-o dublă motivaţie: una biofiziologică, legată de legată de separaţia genetică a mecanismului de perpetuare a speciei şi de dimorfismul sexual care generează semnale de incompletitudine şi dezechilibru, ce impun instinctiv orientarea şi căutarea complementului, adică a semenului de ex opus, şi alta psihosocială, nevoia şi conştiinţa de împlinire a atributelor de sex – împlinirea atributului bărbăţiei prin femeie şi a atributului feminităţii prin bărbat.

Fiecare din aceste două forme de motivaţie presupune acumulare (încărcare) şi descărcare energetică, generarea de stări afective şi comportamentale specifice care sunt denumite erotico-sexuale.

46

Page 47: DINAMICA PERSONALITATII

Aşa cum pe bună dreptate arăta Freud, erosul şi sexualitatea sunt pilonii de rezistenţă ai edificiului personalităţii, dezvoltarea psihocomportamentală generală desfăşurându-se sub pecetea şi în contextul devenirii şi maturizării erotico-sexuale. După atâtea controverse stârnite în jurul psihanalizei, astăzi toţi specialiştii sunt unanimi în a admite caracterul complex şi evolutiv al sexualităţii, libidoul venind un termen generic, prin care se desemnează o întreagă clasă e impulsuri, tendinţe, stări afectiv-emoţionale şi comportamentele ce definesc modul normal de a fi al individului uman ca bărbat sau ca femeie. În acest complex, genitalitatea nu este decât un moment şi o verigă, al cărei mod de implicare şi manifestare a fost cel mai mult supus condiţionărilor, reglementărilor şi tabuurilor cultural-morale.

Nonidentitatea dintre sexualitate şi genitalitate este demonstrată de existenţa perversiunilor sexuale. Ceea ce face comportamentul perverşilor atât de inconfundabil sexual, în pofida caracterului impropriu al obiectelor şi scopurilor, este faptul că, de regulă, un act de satisfacere perfectă nu sfârşeşte niciodată într-un orgasm complet şi în ejaculare (doar la copii sunt posibile orgasmul şi secreţia genitală). Esenţa perversiunii ca stare anormală nu constă în substituire organelor genitale, în extinderea finalităţii comportamentului sexual asupra altor zone ale corpului sau asupra altor obiecte, ci în exclusivismul fenomenului, contactul genital fiind devalorizat şi eliminat din sfera satisfacţiei erotico-sexuale. Integrate actului sexual, ca elemente pregătitoare sau potenţiatoare, perversiunile nu pot fi supuse vreunui oprobiu moral.

Pe lângă motivaţia primară pe care am menţionat-o mai sus, relaţia erotico-sexuală are o complexă mediere psihologică, de natură socioculturală: criterii şi etaloane de frumuseţe, care direcţionează percepţia interindividuală şi gustul estetic în alegerea partenerului, criterii şi etaloane de ordin moral, care determină evaluarea pozitivă sau negativă a conduitei partenerului şi reglează comportamentul propriu în relaţia erotico-sexuală cu el, componente afective – simpatie, apropiere, securitate, satisfacţie, bucurie etc. – care se articulează şi se integrează în sentimentul iubirii, componente afective de semn negativ, antagonice celor dintâi – insatisfacţie, suferinţă, gelozie, agresivitate – care se manifestă ori de câte ori relaţia erotico-sexuală nu se desfăşoară în concordanţă cu aşteptările (fiecare partener având propriul său set interior de pretenţii şi cerinţe faţă de celălalt), componente cognitiv-intelectuale – de analiză, interpretare şi evaluare a situaţiilor şi evenimentelor care apar pe traiectoria mai lungă sau mai scurtă a relaţiei interpersonale a unui cuplu – , componente temperamentale, care îşi pun amprenta pe dinamica relaţiei, pe ritmul şi tensiunea cu care se desfăşoară (caracter mai liniştit, mai calm sau dimpotrivă, mai vulcanic,, mai pasional, mai exploziv), componente caracteriale (sinceritatea, onestitatea, răbdarea, constanţa scopurilor şi a liniei generale de conduită, consistenţa morală etc. sau opusele acestora) şi nu în ultimul rând, componentele voliţionale (capacitatea de autocontrol, forţa de a lupta cu propriile slăbiciuni şi defecte şi de a-ţi modela comportamentul în funcţie de partener, rezistenţa la tentaţii ce ar putea submina şi destrăma relaţia iniţial;ă, capacitatea de a struni şi controla tendinţele exagerate de gelozie, de pasiune exclusivistă şi de egoism).

Interacţiunea dintre aceste componente ia forme diverse, ponderea, intensitatea şi durata de implicare a fiecăreia dintre ele diferind de la un individ la altul şi de la un cuplu la altul.

Ca urmare, şi relaţia erotico-sexuală va avea o bază de integrare psihologică diferită şi, corespunzător, o individualitate ireductibilă a structurii şi traiectoriei sale. Probabil că nu există un alt gen de relaţie interpersonală care să îmbrace un caracter atât de individualizat şi, de aici, atât de diversificat ca cea erotico-sexuală.

În primul n primul rând, în ceea ce priveşte durata, se poate vorbi de relaţii efemere sau situaţionale, de relaţii de scurtă durată, de relaţii de durată medie şi de relaţii de lungă durată.

În al doilea rând, se pot delimita relaţii complete, cu implicarea directă a actului sexual genital, şi relaţii incomplete, în care veriga terminală de satisfacere este extragenitală ( aşa cum este cazul, de pildă, în aşa numita iubire pură sau platonică, frecventă mai ales în perioada pubertăţii sau adolescenţei). În raport cu normele şi instituţiile socioculturale, se stabilesc relaţii premaritale (care se stabilesc între doi parteneri fără ca vreunul din ei să fie integrat în instituţia căsătoriei) şi relaţii maritale sau conjugale, consfinţite prin actul oficial al căsătoriei. Rămânând în acelaşi context, mai putem evidenţia apoi relaţii legitime, în cadrul cuplului conjugal, şi relaţii nelegitime, de adulter, cu parteneri din afara cuplului conjugal de referinţă. Acceptarea/respingerea relaţiilor premaritale şi a celor extraconjugale diferă de la o cultură la alta. Unele culturi pot fi categoric restrictive şi puritane, respingând orice relaţie erotico-sexuală în afara căsătoriei, altele pot fi mai tolerante şi mai permisive, fidelitatea sau adulterul nereprezentând valori morale deosebite. Evident, cadrul socio-cultural, sistemul valorilor şi cutumelor morale îşi pun o puternică amprentă asupra mecanismelor, conţinuturilor şi dinamicii relaţiei erotico-sexuale. După cum remarca Freud, această influenţă poate avea influenţă poate avea atât un caracter benefic, conducând la umanizarea pulsiunilor, tendinţelor şi instinctului libidinal primar, dar ea poate fi şi negativă, când impune comportamentului erotic cenzuri şi interdicţii exagerate, care duc la refulări drastice şi permanente, la constituirea complexelor de teamă şi culpabilitate. Ori, trebuie să constatăm că acumularea în timp a unor asemenea fenomene provoacă serioase tulburări ale echilibrului psihic al personalităţii, care vor împiedica integrarea normală a individului atât în viaţa de familie, cât şi în cea profesională şi socială.

În funcţie de dominantele psihice care se impun în structura ei internă, relaţia erotico-sexuală poate fi eminamente afectivă (bazată pe emoţii pozitive de empatie, de percepţie estetică, de satisfacţie spirituală şi organică, într-un cuvânt, pe sentimentul complex al iubirii), reflexivă (evaluarea în concordanţă cu aşteptările şi dorinţele proprii a trăsăturilor fizice şi psihice ale partenerului/partenerei, judecata şi interpretarea raţională modelând astfel cursul şi conţinutul percepţiei şi trăirii), pragmatic-convenţională (în prim planul acceptării reciproce impunându-e avantajele materiale sau sociale pe care relaţia respectivă le oferă unuia sau altuia dintre parteneri sau ambilor) şi compasională sau caritabilă (bazată fie pe un sentiment de milă, fie pe unul de culpabilitate, alegându-se ca mod de autopuniţie relaţia cu o persoană care are un anumit handicap fizic sau psihic). Este greu să ne putem pronunţa tranşant care din aceste tipuri de relaţii este mai durabilă şi mai stabilă în timp. Totuşi, o analiză psihologică de conţinut ne arată că plenitudinea unei vieţi de cuplu o asigură primele două tipuri – relaţia cu dominanta afectivă şi cea cu dominanta reflexivă (cognitivă). Idealul ar fi ca între aceste două laturi – afectiv-sentimentală şi reflexiv-cognitivă – să se realizeze raporturi de complementaritate, cu rol de compensare şi potenţare reciprocă. Studiile psihologice comparative asupra cuplurilor arată că stabilitatea cea mai mare în timp o va avea acela la care sentimentul iubirii

47

Page 48: DINAMICA PERSONALITATII

dobândeşte şi o componentă cognitiv-reflexivă este penetrată şi de vibraţia afectivă. Disociate, nici sentimentul, nici judecata nu dispun singure de forţa necesară pentru a rezista „uzurii” timpului.

Se întâlnesc frecvent cazuri când un sentiment de iubire la început vulcanic şi copleşitor slăbeşte şi se stinge după un timp scurt sau relativ scurt (intervenind destul de repede starea de saturaţie şi indiferenţă), după cum nu sunt rare nici cazurile când o evaluare cognitivă iniţial pozitivă, favorabilă, păleşte treptat, locul ei fiind luat de judecata critică, rejectivă.

În ordinea importanţei şi amplitudinii efectelor asupra dinamicii personalităţii, pe primul loc trebuie situată relaţia conjugală, de căsătorie. Ea este valorizată ca stare şi în plan social, ca premisă şi liant al familiei. În angajarea ei, cei doi parteneri se lasă ghidaţi nu numai de rezonanţa afectiv-motivaţională primară, ci şi de valenţele şi răspunderile induse socio-cultural, prin tradiţie şi educaţie, chiar dacă intensitatea şi gradul de conştientizare/acceptare al acestora diferă foarte mult de la un individ la altul. În orice societate în care căsătoria este considerată forma principală şi moralmente admisă a relaţiei erotico-sexuale se acordă un minimum de atenţie pregătirii tinerilor pentru ea. Graţie acestei pregătiri, în majoritatea cazurilor se creează aşteptarea ca relaţia erotico-sexuală să se finalizeze cu căsătoria.

Modul în care se încheagă structura bioconstituţională, psihică şi morală a celor doi parteneri: înfăţişarea fizică, temperamentul, caracterul, nivelul de instruire şi cultură, dominantele motivaţionale, statutul profesional, forţa Eului, configuraţia gusturilor şi preferinţelor, autocontrolul, rezistenţa la diferite tentaţii, virtuţile, viciile etc. Dată fiind marea complexitate a factorilor care pot avea o influenţă pozitivă sau negativă asupra evoluţiei vieţii conjugale, o primă cerinţă pentru angajarea în actul căsătoriei este realizarea unei cât mai bune cunoaşteri reciproce prealabile, ceea ce, desigur, nu este nici simplu şi nici uşor. Aceasta depinde de disponibilitatea şi transparenţa fiecărui partener în a-şi dezvălui calităţile şi defectele, evenimentele şi comportamentele semnificative din propria biografie.

Fiecare partener ar trebui să-şi definească opţiunea nu numai prin prisma motivaţiei sexuale şi a principiului plăcerii, a responsabilităţii familiale, a principiului realităţii.

Simplificând puţin lucrurile, putem spune că viitorii soţi îşi formulează reciproc trei principale expectaţii: de a-şi satisface la nivel optim trebuinţa socială, de a avea copiii şi de a realiza o atmosferă de înţelegere mutuală, de echilibru, de securitate şi afecţiune familială. Se constată că neîmplinirea uneia sau alteia din cele trei expectaţii poate constitui o cauză a alterării conţinutului şi stabilităţii relaţiei conjugale. Aceasta va depinde, fireşte, şi de ordinea de importanţă şi de intensificarea motivaţională pe care fiecare expectaţie le are la cei doi parteneri. Diferenţele individuale sunt foarte mari.

Analiza comparativă a cauzelor nereuşitelor şi destrămărilor relaţiei conjugale evidenţiază că pe primul loc se situează nerealizarea unei atmosfere familiale corespunzătoare (irascibilitate, agresivitate exagerată, alcoolism din partea bărbatului, reactivitate şi intoleranţă exagerată din partea femeii, aplatizarea sentimentală reciprocă etc.), iar pe locul secund este menţionată nepotrivirea sexuală (nesatisfacerea la nivelul aşteptat a motivaţiei sexuale). Trebuie avut în vedere faptul că atât la bărbat cât şi la femeie înclinaţia sexuală se distribuie pe un registru valoric foarte întins în ceea ce priveşte intensitatea, frecvenţa şi persistenţa în timp. Este evident că o potrivire reală sub aspectul satisfacţiei sexuale reciproce poate fi obţinută numai atunci când cei doi soţi se situează cât mai aproape unul de celălalt pe curba valorilor libidoului. Cu cât distanţa dintre ei pe această curbă va fi mai mare, cu atât viaţa lor sexuală intimă va fi presărată cu mai multe frustraţii şi insatisfacţii.

Ca exemple extreme de neîmplinire a apetitului sexual pot fi menţionate următoarele genuri de cupluri: hipersexualitatea femeii cu hiposexualitatea bărbatului, hipersexualitatea bărbatului cu frigiditatea femeii, hipersexualitatea femeii cu impotenţa bărbatului, rigiditatea cenzurii morale a unuia din soţi cu tendinţe spre vulgaritate şi perversiune a celuilalt.

Aceste nepotriviri iniţiale nu trebuie fetişizate. Ele pot fi compensate şi diminuate uneori până la aducerea lor în limitele normalului, prin modelarea voluntară reciprocă, fiecare partener trebuind să-şi impună controlul asupra satisfacerii propriei trebuinţe, încercând să o coreleze cu satisfacerea trebuinţelor celuilalt. Fiecare trebuie să cunoască modalitatea specifică prin care partenerul său poate obţine plăcerea actului sexual. De obicei, într-un act sexual, bărbatul obţine mai uşor satisfacţia şi, implicit, descărcarea tensiunii psihoafective acumulate. De aceea, lui îi revine în primul rând obligaţia de a-şi adapta comportamentul sexual la individualitatea şi cerinţele specifice ale partenerei sale. Acumularea în timp a insatisfacţiilor şi ratărilor actului sexual poate deveni o importantă sursă de dereglări şi tulburări nevrotice. De aceea, dacă prin efortul propriu al cuplului conjugal nu se obţine efectul scontat, se impune apelul la ajutorul medicului sexolog şi al psihoterapeutului. De altfel, multe nepotriviri ar putea fi prevenite, dacă, înaintea căsătoriei, viitorii soţi ar efectua examenul şi consultingul psihologic, ce l-ar putea releva mai pregnant particularităţile structurale ale libidoului şi ale Super-ego-ului corespondent. Din păcate, cutumele şi normele morale înrădăcinate în decursul mileniilor au împins problematica sexualităţii în sfera tabuului şi a tăinuirii, generând în viaţa erotico-sexuală cotidiană o mare dezordine şi o puternică sursă de insatisfacţie şi suferinţă.

Oricât am dezvolta mecanismele de sublimare şi compensare în alte sfere ale activităţii sociale şi profesionale, ele nu vor putea umple niciodată vidul motivaţional al ratării vieţii erotico-sexuale. Căci, oricât am întoarce şi am răstălmăci problema naturii umane, până la urmă trebuie să dăm dreptate lui Freud când afirmă că dacă instinctul erotico-sexual nu ar fi cel mai important din structura bazală a personalităţii, atunci actul zămislirii şi al genezei noastre individuale nu ar începe cu el.

4.5. Relaţiile extrapersonaleÎn afara raporturilor interpersonale care se bazează pe comunicarea, perceperea şi acţiunea celor din jur, dinamica

personalităţii umane este puternic influenţată de aşa numitele relaţii extrapersonale, în care un individ nu se mai raportează la un alt individ, ci la entităţi de altă natură.

Din mulţimea posibilă a unor asemenea relaţii, două par a avea o importanţă cu totul excepţională: relaţia cu structurile obiectivate ale culturii şi relaţia cu Divinitatea.

Relaţia cu structurile obiectivate ale culturii include un ansamblu specific de stări de motivaţie, trăiri, atitudini şi comportamente care se formează şi se manifestă în raport cu prezenţa, semnificaţia, funcţia şi modul de acţiune al sistemelor de norme, principii şi legi (coduri de reglementare a comportamentelor individuale şi de grup), al instituţiilor (politice, militare,

48

Page 49: DINAMICA PERSONALITATII

administrative, culturale etc.) şi al tezaurului cultural (produsele activităţii de creaţie literară, plastică, muzicală, tehnică etc.). În devenirea sa ca personalitate, fiecare individ se va defini prin modul în care va realiza interiorizarea acestor realizări culturale şi-şi va ajusta viaţa şi conduita ca răspuns la prezenţa şi influenţa lor. În acest plan, structurarea personalităţii prezintă probabil cel mai întins registru valoric şi de diferenţiere individuale. Fiecare persoană, în virtutea particularităţilor sale interne, va realiza în felul său propriu, mai mult sau mai puţin diferit de ceilalţi, atât comunicarea/interacţiunea, cât şi interiorizarea/asimilarea universului cultural în care trăieşte. Cert este însă faptul că la fiecare se va crea o anumită motivaţie, o anumită nevoie internă în raport cu o componentă sau alta a structurilor obiective ale culturii, ce va acţiona în direcţia menţinerii contactului cu componenta respectivă şi a adecvării comportamentului la semnificaţia şi cerinţele ei. Dorinţa şi satisfacţia de a citi o carte, de a asculta muzică, de a viziona u film, de a vizita un muzeu, de a face un bine etc. nu reprezintă altceva decât expresia funcţionării mecanismului psihologic intern al relaţionării transpersonale cu universul entităţilor culturale obiectivate în diferite forme.

Cu cât aceste entităţi şi-au creat în timp un corespondent motivaţional mai puternic la nivel subiectiv, cu atât relaţia cu ele tinde să deţină un rol mai important în sistemul relaţional general al individului, modelându-i comportamentul şi stilul de viaţă. Împiedicarea sau interdicţia desfăşurării relaţiei culturale, în pofida menţinerii celorlalte, ar genera puternice trăiri negative, asociate cu efecte perturbatoare asupra echilibrului psihic al sistemului personalităţii. Din punct de vedere psihologic, esenţa procesului de aculturaţie şi integrare culturală a individului uman constă tocmai în elaborarea şi consolidarea în structura sa afectivă şi motivaţională a relaţiei cu produsele creaţiei spirituale acumulate şi tezaurizate de-a lungul generaţiilor. Numai prin intermediul relaţiei cu cultura ca realitate specifică sui generis, omul se desprinde efectiv de animalitate, ridicându-se la statutul de subiect raţional, capabil a-şi valorifica dimensiunea spirituală a naturii sale. La nivelul acestei relaţii, omul îşi manifestă cel mai pregnant activismul psihic, selectivitatea axiologică şi potenţialul creator. În cadrul ei se formează gusturi şi preferinţe, clasificări, alegeri şi respingeri, se emit criterii şi aprecieri, pe baza cărora, în contextul relaţiilor interpersonale, oamenii se apropie sau se îndepărtează unii de alţii, se estimează sau se dispreţuiesc, se împrietenesc sau se resping.

Rezultă astfel că relaţia culturală deţine o poziţie supraordonată în structurarea personalităţii, ea mediind şi reglând întreaga reţea a relaţiilor interpersonale şi chiar modul de raportare a individului la sine însuşi (autopreţuirea, autolimitarea, autoreglarea). De aceea, este de presupus că, cu cât sfera ei de cuprindere şi gradul de elaborare (consolidare) vor fi mai mari, cu atât vom avea de a face cu o personalitate mai bogată în plan spiritual şi mai eficientă în plan social.

Relaţia de transcendenţă izvorăşte din două tendinţe motivaţionale consubstanţiale fiinţei umane, dotată cu capacitatea dobândirii conştiinţei de sine: tendinţa spre autodepăşire şi perfecţiune şi cea de perpetuare a existenţei proprii. Conştiinţa de sine are o importanţă componentă motivaţional-afectivă, graţie căreia omul nutreşte dragoste de viţă şi sentimentul de autopreţuire, de autoiubire. Aceasta îl face să se cutremure la gândul morţii şi al sfârşitului definitiv, căutându-şi consolarea în proiecţia şi credinţa în lumea de dincolo, pe care religia o înfăţişează ca veşnică şi pe măsura faptelor de pe pământ. Omul săvârşeşte astfel pe plan psihic saltul transcendental, intrând în relaţia cu alter Ego-ul Divin, a cărui personificare va cunoaşte istoriceşte o gamă variată de forme, de la spiritele bune şi rele, trecând prin zeităţi, până la Dumnezeu. Nu are importanţă dacă acestea au sau nu temei real sau că o religie se consideră singura adevărată şi superioară celorlalte. Psihologic, esenţial e că relaţia cu lumea transcedentală şi credinţa într-o Divinitate sunt factori fundamentali ai construirii sistemului personalităţii.

Credinţa în Dumnezeu se transformă în mecanism de reglare a comportamentului în direcţia precumpănirii actelor bune în plan moral şi a prevenirii sau reducerii celor imorale. Prin însuşi faptul că „imaginea” lui Dumnezeu se asociază cu tot ceea ce este bun, frumos şi drept, cu iubirea şi dragostea între oameni, cu idealul de perfecţiune, de bunătate şi puritate morală, relaţia cu el se constituie ca una din sursele cele mai puternice ale perfecţionării sufletului omenesc.

V. A S P E C T E P S I H O P A T O L O G I C E A L E R A P O R T U L U I D I N T R E S T Ă R I L E I N T E R N E D E M O T I V A Ţ I E Ş I S O L I C I T Ă R I L E E X T E R N E

În capitolele anterioare ne-am străduit să demonstrăm că întreaga dinamică a sistemului personalităţii umane (formarea, manifestarea şi realizarea) este circumscrisă şi condiţionată nemijlocit de dialectica raportului dintre solicitările interne (stările de motivaţie proprii individului) şi solicitările interne (exigenţele şi stările de motivaţie supraordonate, proprii mediului existenţial, în primul rând celui social).

Aceasta presupune că nu numai structura şi comportamentul normal trebuie analizate şi interpretate prin prisma acestui raport, dar şi dereglările şi tulburările patologice. Orice tulburare psihocomportamentală apare nu ca emanaţia unui focar organic intern, ci este de natură relaţională, apărând întotdeauna pe fondul şi ca rezultat al interacţiunii individului cu anumite situaţii din mediul social.

5.1. Normalitate şi anormalitate psihică; criterii şi coordonate de evaluarePersonalitatea premorbidă, care se consideră a fi termenul predispozant principal la diferite tipuri de dereglări psihice,

nu este nici ea un dat a priori, imanent, ci rezultanta interacţiunilor anterioare între motivaţiile interne şi solicitările externe.În principiu, tulburarea psihocomportamentală se manifestă ca o discordanţă acută, nemascată, între ceea ce vrea,

doreşte sau face individul şi ceea ce se aşteaptă şi se cere de la el să facă în contextul relaţional dat. desigur, limitele dintre sfera

49

Page 50: DINAMICA PERSONALITATII

normalului şi cea a patologicului sunt relative şi variabile, depinzând de criteriile de evaluare, care la rândul lor, sunt condiţionate socio-cultural.

Multe din criteriile utilizate astăzi în practica profesională sunt contradictorii şi fac dificilă precizarea riguroasă a conţinutului noţiunii de sănătate mintală.

Un prim criteriu ce r putea servi la decelarea deviaţiilor patologice este gradul înalt şi durata mare a stării de disconfort psihic pe care o trăieşte individul; starea cronică de anxietate sau depresiune sunt un indiciu că viaţa nu se desfăşoară aşa cum ar trebui.

Faptul de a se afla sau de a se fi aflat în tratament de specialitate nu este încă un argument decisiv, deoarece mulţi dintre cei care sunt într-adevăr suferinzi refuză sau nu dispun de posibilităţi pentru a se trata.

Deşi disconfortul psihic se ia ca un semn al relaţionării inadecvate sau anormale, trebuie menţionat că nici starea de confort nu este întotdeauna şi neapărat semnul unei adaptări şi integrări optime.

Un al doilea criteriu, de asemenea frecvent utilizat în identificarea deviaţiilor de ordin psihopatologic, este ineficienţa cognitivă. Incapacitatea persoanei de a gândi clar, fără a distorsiona realitatea, ori de a-şi onora obligaţiile sociale şi ocupaţionale aşa cum făcea înainte evidenţiază existenţa unui stres şi influenţa lui perturbatoare asupra echilibrului psihic. Mulţi din bolnavii mintal au o lungă sau foarte lungă istorie a inadaptării sociale şi intelectuale, incluzând eşecul şcolar, eşecul in asumarea responsabilităţilor corespunzătoare vârstei, incapacitatea de a-şi păstra slujba o perioadă mai mare de timp.

Se întâmplă, de asemenea, că după mulţi ani de funcţionare la cote înalte, o persoană să manifeste dintr-o dată (în decursul câtorva săptămâni sau luni) deteriorarea capacităţii de judecată, a capacităţii de a rezolva probleme şi de a cântări corect realităţile sociale. În mod obişnuit, o asemenea persoană, nedându-şi seama cât de mare este declinul său performanţial, nu înţelege atitudine şi comportarea celor din jur faţă de ea. În măsura în care declinul eficienţei sociale şi intelectuale pare să fie un aspect al unei adaptări perturbate, el devine, de asemenea, un criteriu major al eşecului tentativelor de adaptare.

Un al treilea criteriu care a fost adoptat mai târziu în analiza fenomenului de adaptare îl reprezintă tulburările în funcţionarea organismului şi dereglările, respectiv leziunile produse la nivelul ţesuturilor şi organelor. Simptomele psihosomatice tipice sunt alterări ale apetitului, hipertensiunea arterială, migrenele, diareea persistentă, durerile gastrointestinale şi ulcerele gastrice, duodenale şi intestinale. Persoana afectată poate să nu conştientizeze originea psihologică a acestor simptome. Dar dacă nu au fost detectate cauze fizice şi răspund la ameliorarea circumstanţelor de viaţă sau la psihoterapie, se poate conchide cu suficient temei că au o bază psihologică.

Cel de-al patrulea criteriu important în diagnosticarea şi evaluarea tulburărilor psihice este deviaţia comportamentului de la normele sociale. O deviaţie extremă duce, desigur, dintr-o dată la spitalizarea individului, el devenind periculos pentru cei din jur.

Criteriul deviaţiei comportamentale se bazează foarte mult pe moravurile sociale ale persoanelor cu care individul în cauză vine în contact. Dacă o persoană care are dificultăţi emoţionale dezvoltă simptome care se întâmplă să fie acceptabile sau dezirabile din punct de vedere social sau reuşeşte să-şi menţină comportamentul în concordanţă cu normele sociale, rareori va fi considerată dezadaptată.

Dar dacă trăieşte deviaţii comportamentale de la norme sociale importante, atitudinea celor din jur fată de ea se va schimba imediat. Iar dacă deviaţia este prea puternică, persoana respectivă poate fi supusă spitalizării, aplicându-i-se tratamentul de rigoare.

Pe scurt, orice deviaţii comportamentale care sunt cu greu de înţeles sau care prezintă un anumit grad de periculozitate (socială) devin susceptibile de a fi încadrate în categoria patologicului şi persoanele respective vor fi izolate pentru a proteja comunitatea.

În pofida necesităţii lor practice, criteriile menţionate sunt dificil de aplicat în mod uniform în activitatea curentă, datorită relativităţii pe care le-o conferă condiţionarea socio-culturală. Înţelegerea adaptării şi, respectiv, a dezadaptării psihice diferă semnificativ de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, în cadrul aceleiaşi culturi.

Formularea problemei standardelor de evaluare a adaptării şi integrării psihice complică şi mai mult sarcina aplicării criteriilor menţionate. Există două genuri de standarde. Unul este interindividual, când se ia în consideraţie deviaţia comportamentului unei persoane faţă de standardul pe care îl reprezintă ceilalţi. Dar ce fel de standard poate fi acesta? De cine ne folosim noi pentru a stabili normele noastre de adaptare şi integrare socială?

Dacă, de pildă, am putea determina acum media statistică pentru populaţia ţării noastre sau pentru întreaga populaţie a globului putem noi oare pretinde că „omul mediu” este realmente un standard bun cu care se poate face comparaţiile? Ce grad de deviaţie de la normal este anormal sau patologic? Cât de multă anxietate devine dăunătoare pentru echilibrul psihic? Iată câteva întrebări, pentru care nu dispunem de o cale ştiinţifică sigură pentru a răspunde. Putem lua unele decizii arbitrare. Comparaţiile interindividuale pot fi în cel mai bun caz puncte orientative, fără nici o valoare sau semnificaţie operaţională precisă.

Celălalt mod de abordare ia ca bază de comparaţie standardul intraindividual. În acest caz, norma se elaborează pornind de la evaluarea comportamentului obişnuit sau normal al individului sau de la stabilirea unui nivel ideal al eficienţei, confortului şi sănătăţii psihofizice pe care el ar fi fost capabil să-l atingă.

Astfel, dacă o persoană care, de obicei, suferă de anxietate intră într-o perioadă în care anxietatea atinge un nivel anormal de ridicat, putem lua această deviaţie de la propriul ei standard comportamental ca un indicator al disfuncţionalităţii patologice. Şi, în fond, sesizăm adesea semnele unei astfel de disfuncţionalităţi cu mult timp înaintea crizelor psihice propriu-zise.

Un avantaj al standardelor intraindividuale este acela că ele sunt mai operante decât cele interindividuale.În problema sănătăţii psihice, s-au conturat două concepţii. Cea mai veche este abordarea hedonică (contented-cow),

care ia ca etalon al unei bune adaptări în principal absenţa semnelor de stres. În lumina acestei concepţii, o persoană sănătoasă

50

Page 51: DINAMICA PERSONALITATII

din punct de vedere psihic se acomodează uşor la ambianţa sa „fizică şi socială” şi acceptă fără stres normele, sistemele de valori şi paternurile comportamentale impuse ei de cultura în care trăieşte. Esenţa acomodării este considerată starea de bine.

Anxietatea este rea, simptomele stresului sunt rele, nonconformismul faţă de normele sociale este rău şi, desigur, a lucra şi a produce ineficient este de asemenea rău.

Ulterior însă, psihologii (ca şi filosofii sociali şi politici de altfel) au început să fie nesatisfăcuţi de abordarea hedonică a sănătăţii mintale. În primul rând, pentru că definiţia pe care o implică ea este negativă. În al doilea rând, idealul conformismului, al confortului şi absenţei stresului ca sistem de valori este discutabil, pentru că el neglijează sau subordonează procesele asimilative ale echilibrării şui omite faptul că stresul poate fi şi o parte normală a vieţii. A fost dezvoltată astfel o nouă concepţie asupra sănătăţii psihice, care accentuează pe modelarea şi transformarea ambianţei sau pe competenţă.

Psihologii au formulat o diversitate de expresii ale competenţei. Unul dintre primii propunători ai acestei noţiuni, Otto Rank, sublinia lupta creativă paradoxală a individului de a deveni independent, de a se individualiza de restul lumii şi, în acelaşi timp, de a obţine comuniunea cu ea. Versiuni mai noi ale acestui punct de vedere pot fi întâlnite la teoreticieni ai personalităţii precum Abraham Maslow şi Carl Rogers, care consideră o adaptare reuşită atingerea auto-actualizării, adică exprimarea cu succes a celor mai înalte potenţialităţi de care o persoană este capabilă. Asemenea teoreticieni privesc individul nu ca pe o fiinţă care se acomodează pasiv la forţele sociale care presează asupra lui, ci ca pe un explorator activ care tinde să se ridice deasupra acestor forţe, dând expresia celor mai înalte potenţialităţi intelectuale şi estetice ale lui.

În viziunea lor, sănătatea psihică sau buna adaptare este domeniul unei lupte pozitive şi al unei creşteri continue a performanţelor.

Mai recent, o expresie binecunoscută a acestui punct de vedere poate fi întâlnită în lucrările lui Marie Jahoda, care ia drept criterii ale sănătăţii mintale asemenea calităţi precum self-awareness, self-acceptance, creşterea, dezvoltarea, self-actualization, integrarea (sau flexibilitatea opticii asupra evenimentelor şi echilibrul forţelor psihice), autonomia, percepţia realităţii, detaşată de nevoia distorsionării şi dominarea ambianţei. Autoarea respectivă subliniază abilitatea individului de a controla relaţiile interpersonale şi de a reuşi în autodezvoltare în direcţiile alese individual.

În viziunea autoarei, întrucât competenţa capacitează individul pentru a obţine delimitarea şi a-şi dezvolta propriile valori, o persoană competentă este mai bine adaptată (organizată) decât una incompetentă.

Diferenţele dintre cele două poziţii izvorăsc din opţiunea autorilor pentru diferite sisteme de valori, prima venerând adaptabilitatea umană, capacitatea individului de a se modifica pe sine în concordanţă cu solicitările lumii faţă de el, cea de-a doua admirând persoana care transcede şi stăpâneşte mediul şi car se acomodează numai pentru a permite dezvoltarea şi autoexprimarea sa continuă.

Dacă recunoaştem că reprezentările noastre despre sănătatea psihică sunt întemeiate pe valorile personale şi culturale putem ca, acceptând sau presupunând aceste valori, să testăm câte de bine se potrivesc ele şi ce alte posibile consecinţe sociale şi personale pot avea. De exemplu, dacă admitem valoarea conformismului ca fiind imperios necesară, atunci urmează să cercetăm gradul în care oamenii se conformează, sub ce aspecte şi în ce condiţii. Mai departe, putem să determinăm ce alte consecinţe ar mai avea conformismul, de exemplu, confort, simptome fizice sau eficienţă cognitivă.

În ultimă instanţă, putem respinge valoarea noastră originară (iniţială), dacă este evident că ea produce consecinţe în cel mai înalt grad indezirabile. Dar o asemenea evaluare a dezirabilităţii sau indezirabilităţii în materie de consecinţe este mai curând o chestiune de opinie decât de decizie ştiinţifică, chiar dacă investigaţia care conduce la această evaluare a fost realizată pe baza metodelor ştiinţifice. Raportată la studiul personalităţii, problema sănătăţii psihice poate fi formulată şi în termenii calităţilor şi capacităţilor particulare de a căror funcţionare şui interacţiune depinde performanţa şi succesul în diferite tipuri de solicitări. Se poate constata că, mai întotdeauna, sănătatea şi echilibrul psihic au la bază procese şi capacităţi bine elaborate, bine integrate şi eficiente în confruntarea subiectului cu situaţiile din mediu şi, dimpotrivă, stările patologice se asociază cu dereglarea şi dezorganizarea, desigur selective şi în proporţii diferite, în sfera diferitelor procese şi capacităţi particulare. Aceasta reclamă ca în diagnosticarea şi evaluarea normalităţii sau anormalităţii psihice abordarea global-holistă să fie corelată cu cea particular-analitică.

51

Page 52: DINAMICA PERSONALITATII

Privită din unghiul metodologiei cibernetice, sănătatea psihică poate fi asimilată cu zona reglării optime. Aceasta

exprimă spaţiul în interiorul căruia varierea oricărei coordonate de definiţie a sistemului nu-i perturbă nici homeostazia de bază, nici direcţia evolutivă proprie. În limitele acestui spaţiu, putem să stabilim un punct pe care să-l numim optimum optimorum, faţă de care îndepărtarea duce treptat la diminuarea randamentului şi eficienţei (competenţei) sistemului în contextul ambiental dat şi, în ultimă instanţă, la apariţia şi acumularea fenomenelor perturbatoare, entropice (patologice). (fig. 4).

5.2. Stresul şi anxietatea ca fenomene relaţionale Cercetarea asupra stresului psihic a debutat cu un sfert de veac în urmă, stimulată de dorinţa de a înţelege eşecurile

comportamentului adaptativ observat in situaţii limită (extreme). Situaţiile care erau la îndemână atunci includeau înfruntarea militară (Grinker şi Spiegel, 1945), lagărele de concentrare (Bettelheim, 1943), doliul pricinuit de pierderea unei persoane apropiate (Lindmann, 1944) şi vătămările traumatice (Hamburg, Hamburg şi De Goza, 1953). Perturbările funcţionale observate erau tot atât de dramatice ca şi situaţiile critice însele şi includeau comportamentul psihotic, anxietatea severă, ulcerele hemoragice (Paster, 1948; Swark, 1949) şi hipertensiunea arterială (Graham, 1945). Prin conceptualizarea acestor fenomene drept consecinţe ale strasului, cercetătorii puteau formula principiile generale care transcedeau situaţia particulară (adică lagărul de concentrare sau câmpul de bătălie) în care îşi făcuseră observaţiile lor. Astfel, puteau fi dezvoltate ipoteze despre sursele şi mecanismele stresului şi despre factorii care cresc sau descresc costurile psihologice şi somatice ale stresului.

În deceniile ce au urmat, obiectivul cercetărilor supra stresului a fost extins de la domeniul situaţiilor limită la domeniul laboratorului în care, în mod analog, se studiază condiţiile în care se deteriorează performanţele atinse, se dezorganizează coordonatele morale şi se manifestă disfuncţii somatice (Lazarus, 1981; Lazarsu şi Folkman, 1982).

Datorită caracterului evident al unor asemenea evenimente, precum dezastrele naturale şi războiul care ameninţă vieţile oamenilor, era firesc să se caute determinanţii experienţei stresante în caracteristicile stresante ale situaţiilor ca atare (Holmes şi Masuda, 1974). Aşa, de pildă, s-au depus mari eforturi pentru a se demonstra că efectele adaptative ale stresului pot fi deduse din scalele evenimentelor de viaţă, care pretind a măsura solicitările de adaptare impuse de evenimentele stresante (Gunderson şi Lahe, 1974).

Reuşita acestor tentative va depinde de perfecţionarea instrumentelor metodologice propriu-zise.Noi considerăm că, chiar în circumstanţe critice extreme, consecinţele stresului nu pot fi înţelese numai în termenii

evenimentelor stresante. Situaţiile stresante nu îşi iau vama lor de la un individ pasiv aşa cum se subînţelege din definiţia stresului ca stimul, ci de la un individ care întâmpină aceste situaţii cu o înţelegere personală şi care luptă pentru a controla şi stăpâni. Datorită faptului că aceste procese psihice mediatoare sunt determinanţi importanţi ai experienţei la stres, devine inevitabil că între severitatea solicitărilor impuse de situaţia de stres şi consecinţă să nu existe o relaţie directă.

Fireşte, nu este vorba de a nega faptul că situaţiile ambientale de genul unei bătălii prelungite (Kinstor şi Roberts, 1974) sau lagărul de concentrare (Ritinger şi Strom, 1973) sunt suficient de brutale pentru a afecta pe oricine este expus acţiunii lor, deşi merită a fi remarcat faptul că există persoane care ies nezdruncinate şi din asemenea situaţii. În ultimă instanţă, trebuie

OPTIM FUNCŢIONAL

Sfera patologicului (hiper)

Zona critică superioară (modificări în hiper)

Zona critică inferioară (modificări în hipo)

Sfera patologicului (hipo)

Nivel de adaptare

52

Succesiunea solicitărilor în timp

Page 53: DINAMICA PERSONALITATII

să spunem că reuşita eforturilor noastre de a înţelege impactul stresului asupra adaptării umane depinde puternic de modul în care vom reuşi să conceptualizăm procesele psihice moderatoare.

Un prim pas în această direcţie îl reprezintă definirea relaţională a stresului, cu referire atât la persoană, cât şi la ambianţă. La nivel psihologic, procesele psihice, incluzând evaluarea şi interpretarea, sunt cruciale în reacţia la stres. Stresul psihologic reclamă o judecată care să reflecte faptul că solicitările externe sau interne depăşesc resursele individului de a le controla şi stăpâni. Discutând psihologia interacţionistă actuală, este necesar să distingem între conceptele mecaniciste şi cele dinamice ale interacţiunii (Endler & Edwards, 1978).

Interacţionismul mecanicist rezidă în postularea unei influenţe conjugate a două sau a mai multor variabile independente asupra unei variabile dependente.

Conceptul de interacţiune dinamică se referă la proces. Aici cercetătorul analizează jocul bilateral (bidirecţional) dintre variabilele independente şi cele dependente. Este însă necesară multă inventivitate pentru a elabora tehnicile adecvate de studiere a interacţiunii dinamice.

Cercetătorii şi-au modificat tot mai mult punctul de vedere – de la considerarea stresului şi anxietăţii drept constructe globale inerente fie persoanei, fie situaţiei, până la considerarea lor ca fenomene multidimensionale, care devin părţi componente ale procesului interacţional în curs (persoană-situaţie).

Referitor la latura fiziologică, în lucrările sale (1956, 1976), Selye definea stresul ca răspuns nespecific al organismului la orice solicitare. În mod similar, Lazarus (1976) nota că stresul se produce acolo unde solicitările care acţionează asupra persoanei depăşesc resursele ei adaptative. Lewitt (1980) subliniază că termenul de stres este folosit în mod constant în asociere cu stările emoţionale; el apare aproape la fel de frecvent în discuţiile despre anxietate ca şi cuvântul „anxietate” însuşi. Lazarus (1956) elabora conceptul de stres referitor la întreaga arie de probleme care include stimulii ce produc reacţiile de stres, reacţiile specifice şi diferite de alte procese care intervin. Observăm deci că stresul a fost definit ca stimul, ca răspuns şi ca stare intricantă (variabilă intermediară) a subiectului.

La rândul ei, anxietatea a fost definită ca răspuns, ca drive, ca motiv şi ca trăsătură.În strădania de a introduce mai multă coerenţă în domeniu, Spielberger (1976) a propus ca termenul de „stres” să

indice proprietăţile obiective ale stimulului, iar termenul „ameninţare” să se refere la percepţia de către subiect a unei situaţii potenţial periculoase pentru el. Şi alţi autori au subliniat că percepţia ameninţării este elementul central. De pildă, May (1977) afirma că, din punct de vedere psihologic, este crucial faptul cum anume subiectul interpretează ameninţarea.

Procesul de percepţie-interpretare este afectat atât de „factorii-personalitate”, cât şi de „factorii-situaţie”. Lazarus (1980) relevă rolul evaluării cognitive a ameninţării şi natura tranziţională a procesului streso-anxios.

Modelul interacţional al anxietăţii elaborat de Endler (1975, 1980) defineşte stresul ca o variabilă situaţională, a cărei percepere este influenţată de predispoziţia individului de a reacţiona la stres cu anxietate crescută. Percepţia stresului (a ameninţării), la rândul ei, mediază intensificările în starea de anxietate.

În cadrul modelului interacţional, două distincţii conceptuale sunt de importanţă majoră: anxietatea stare (A-State) şi anxietatea trăsătură (A-trait). Endler şi Menguson (1976) conchideau că distincţia între A-state, o condiţie emoţională tranzitorie, şi A-trait, o predispoziţie relativ stabilă de a răspunde la anumite genuri de stres este fundamentală. A-state este o relaţie constând în perceperea conştientă neplăcută a tensiunilor, acompaniată de activarea arousalului sistemului nervos vegetativ. A-trait exprimă diferenţele interindividuale relativ stabile în predispoziţia anxioasă (anxiety prouneness).

Distingerea stării-trăsătură include luarea în considerare atât a factorilor de personalitate, cât şi a factorilor situaţionali în predicţia schimbărilor în starea de anxietate. În situaţiile stresante, este de aşteptat ca persoanele cu nivel ridicat al A-trait –ului vor evidenţia un nivel mai ridicat în A-state decât persoanele cu un nivel scăzut al A-trait-ului. În situaţii neutre, între cele două tipuri de personalitate nu vor exista deosebiri între A-state.

Endler, Hunt şi Rosenstein (1962), supunând analizei factoriale datele oferite de aplicarea S.R. Inventory of Anxiousness, o auto-relatare, au desprins trei factori situaţionali: ameninţarea interpersonală (ego), pericolul fizic şi ameninţarea ambiguă. Aceasta sugerează ideea că măsura în care se exprimă trăsătura anxioasă depinde de modalitatea stilului declanşator. Cu late cuvinte, dimensiunea ameninţării interpersonale, de pildă, se va exprima într-o situaţie care implică o ameninţare a Eului sau a statusului. Dimensiunea pericolului fizic se va evidenţia într-o situaţie care implică potenţial vătămare corporală sau durere.

Modelul interacţional al anxietăţii presupune ca în predicţia schimbărilor în A-state să fie luate în considerare atât ameninţarea conţinută în situaţia stresantă, cât şi dimensiunea A-trait – ului. Este de presupus că o interacţiune <persoană-situaţie> care să producă schimbări în A-state apare numai atunci când dimensiunea A-trait şi tipul de stres în situaţie sunt congruente. Astfel, un individ cu o A-trait înaltă în raport cu pericolul fizic este de aşteptat că va manifesta o creştere în A-state într-o situaţie periculoasă din punct de vedere fizic; nu acelaşi lucru se va întâmpla cu un individ cu o A-trait scăzută în raport cu pericolul fizic. Când dimensiunea A-trait şi situaţia stresantă nu sunt congruente, nu poate fi anticipată nici o interacţiune de natură să prilejuiască schimbări în A-state. Aşadar, pentru cercetarea stresului şi a anxietăţii este necesar să se ia ca unitate de analiză relaţia <situaţie-persoană> şi să se ţină seama de multidimensionalitatea constructelor.

Stresul şi anxietatea sunt strâns legate de stările conflictuale. Acestea din urmă se manifestă la toate nivelurile de organizare a personalităţii – biochimic (incompatibilităţi chimice, de genul celor care se produc atunci când o persoană mănâncă sub acţiunea unei stări emoţionale puternice şi ca urmare are loc o eliberare simultană de epinefrină şi acetilcolină care interferează cu peristaltica intestinală), neuronal (reacţie neuronală antagonică, de genul celor descrise de Sherrington în 1906, la un câine care, fiind supus simultan gâdilării de ambele părţi, a încetat să mai răspundă la reflexul scărpinatului, cu care răspundea când era gâdilat pe o singură parte), perceptiv (incompatibilităţi perceptive – percepţii care se interferează sau împiedică pe altele, ca în cazul iluziilor reversibile), motor (incompatibilităţi motorii care se referă la răspunsurile fizice sau

53

Page 54: DINAMICA PERSONALITATII

mecanice antagoniste), în fine, la nivelul proceselor dobândite (răspunsurile care se învaţă în vederea subordonării sau controlului tendinţelor biologice ale libidoului, de exemplu).

În tradiţia comportamentistă, erau recunoscute patru tipuri bazale de conflicte, şi anume: apropiere-apropiere, apropiere-îndepărtare, îndepărtare-îndepărtare şi apropiere-îndepărtare. În 1951, Kelman a mai introdus un al cincilea tip de conflicte, îndepărtare-apropiere.

Primul tip de conflicte este ilustrat de povestea măgarului care moare de inaniţie la jumătatea distanţei dintre două căpiţe de fân. În pofida deznodământului tragic al măgarului conflictul este considerat în general benign, deoarece mişcarea în oricare din cele două direcţii duce la rezolvarea lui. Totuşi, aşa cum a arătat Miller (1944), ceea ce pare un simplu conflict apropiere-apropiere, în realitate este un conflict de dublă apropiere-îndepărtare, şi deci nu este chiar aşa de benign, deoarece alegerea oricăruia din obiective înseamnă pierderea celuilalt. Conflictului apropiere-depărtare i s-a acordat mai multă atenţie întrucât el, de asemenea, în absenţa forţei externe, favorizează echilibrul stabil. Ca urmare, individul devine prizonierul propriilor sale drive-uri, nefiind capabil nici să atingă scopul dorit, nici să-l abandoneze. În conflictul îndepărtare-îndepărtare, individul este confruntat cu două pozitive, cât şi negative. Conflictul îndepărtare-apropiere a fost ignorat până relativ recent, pentru ca o persoană aflată într-o asemenea situaţie va părea că nu se află defel in conflict, deoarece ea pur şi simplu stă departe de scopul conflictual. Dar, este suficient ca persoana respectivă să fie plasată accidental sau prin coerciţiune în apropierea obiectului, pentru ca ea să se apropie rapid de ceea ce anterior se îndepărta.

Orice conflict se asociază cu introducerea unei stări de stres a cărei intensitate va fi cu atât mai mare, cu cât ieşirea sau soluţia este mai dificil de găsit. Conflictualitatea poate deveni o caracteristică definitorie a personalităţii, ca şi anxietatea. Se poate vorbi de existenţa unui tip de personalitate prin excelenţă conflictualist, care este permanent sub imperiul tendinţelor, motivelor şi scopurilor antagoniste, concurente, din care cauză, formularea deciziei şi opţiunii este pe cât de trenantă, pe atât de incertă şi fluctuantă. Eficienţa cognitivă şi acţională a unor asemenea persoane este în general scăzută şi integrarea lor în universul relaţional dificilă.

Atâta timp cât intensitatea şi durata stresului, a anxietăţii şi a conflictelor nu depăşesc pragurile de toleranţă ale mecanismelor de autoreglare, echilibrul psihocomportamental al sistemului personalităţii se menţine la nivel convenabil; de îndată însă ce aceste praguri sunt depăşite, îşi fac apariţia fenomenele dezadaptative şi tulburările patologice.

Mediul existenţial al omului este de aşa natură, încât nu pot fi nicicum evitate sau eliminate cu totul sursele de stres, de anxietate şi de conflict. De altfel, nici nu ar fi dezirabil, deoarece aceştia sunt factori stimulativi ai adaptării şi dezvoltării. Asistenţa socio-psihologică şi medicală trebuie să-şi propună ca obiectiv doar ţinerea sub control a acestor surse, raţionalizarea lor, pentru ca acţiunea pe care o exercită să nu ajungă să depăşească potenţialul şi resursele adaptative, reglatorii ale personalităţii.

5.3. Subestimarea şi supraestimarea semnificaţiei situaţiilor externe – factori perturbatori ai raportului dintre motiv, scop şi mijloc

Una din caracteristicile definitorii ale organizării vieţii psihice la nivel conştient o constituie analiza şi interpretarea cognitivă deliberată a situaţiilor externe cu care interacţionează subiectul, evaluarea semnificaţiei lor. În principiu, orice situaţie poate să apară subiectului în următoarele trei ipostaze posibile: ca având o valoare pozitivă, ca având o valoare negativă (stresantă), sau ca fiind neutră.

Interpretarea şi evaluarea ei se realizează în contextul interacţiunii dintre motiv, scop şi mijloc. Aşa cum am arătat într-unul din capitolele anterioare, intre cele trei verigi de bază ale structurii activităţii trebuie să existe o bună concordanţă şi adecvare reciprocă, pentru ca eficienţa adaptativă să fie optimă. Se întâmplă însă uneori ca evaluarea eronată a situaţiilor externe de genul subestimării sau supraestimării semnificaţiei şi valenţelor lor adaptative să perturbe raportul normal dintre motiv, scop şi mijloc, comportamentul individului devenind inadecvat.

Evident, consecinţele perturbatoare cele mai mari le va avea evaluarea eronată a situaţiilor cu semnificaţie negativă, stresantă. Astfel, subestimarea duce la substituirea comportamentului normal de precauţie şi apărare cu comportamentul aberant de nepăsare sau de întâmpinare. De pildă, psihopatul minimalizează până la anularea caracterului coercitiv al normelor şi legilor convieţuirii sociale, dezvoltând comportamente care vin în conflict flagrant cu acestea. Impulsul irezistibil de satisfacere a motivului duce la încălcarea „cadrului impus” al activităţii, recurgându-se la folosirea oricărui mijloc aflat la îndemână.

Subestimarea creează iluzia că subiectul în cauză, prin motivele, scopurile şi forţele sale, se situează deasupra lumii, Eul propriu este hipertrofiat până la dimensiuni cosmice: „Eu sunt totul, eu sunt Dumnezeu”, „Eu pot totul”, „Mie mi se cuvine totul”, etc. Se înţelege de la sine că o asemenea interpretare a relaţiei „Eu-lume” poate duce la consecinţe din cele mai dramatice, atât pentru persoana în cauză, cât şi pentru cei din jur.

În general, tendinţa de subestimare a valenţelor negative ale situaţiilor externe se acompaniază cu tendinţa de supraestimare a forţelor şi capacităţilor proprii, cu ipseismul, egoismul şi individualismul, ţinând deci şi de structura caracterială a persoanei. Structurile paranoide şi cele psihopate manifestă mai frecvent asemenea tendinţe decât celelalte, montajul lor intern fiind eminamente revendicativ, extrapunitiv şi agresiv.

Supraestimarea valenţelor negative ale situaţiilor externe perturbă de asemenea raportul normal dintre motiv, scop şi mijloc, ducând la accentuarea excesivă a mecanismelor de cenzurare şi de refulare a motivelor, la slăbirea forţei incitative a scopului şi la dezvoltarea unor comportamente defensive exagerate. Persoanele la care trăsătura anxioasă este puternic exprimată şi cele la care predomină semnul negativ al trăirilor existenţiale sunt mai predispuse la supraestimarea oricăror ameninţări sau pericole din afară.

Astăzi, de când cu revoluţia cognitivă, este aproape unanim admisă ideea că impactul solicitărilor ambientale asupra traiectoriei activităţii şi asupra efectelor adaptative finale ale acesteia este imediat cognitiv. Depue et al. (1979) a oferit o analiză coerentă a căilor prin care procedeele evaluative mediază impactul caracteristicilor de personalitate asupra sănătăţii psihice.

54

Page 55: DINAMICA PERSONALITATII

Astfel, se arată că, la un anumit nivel specific, unele caracteristici psihice (ex. dependenţa) pot acţiona direct asupra procesului evaluativ şi pot predispune individul să perceapă o clasă particulară de evenimente (ex. pierderea) ca puternic ameninţătoare pentru securitatea personală. La un nivel mai general, unele caracteristici psihice pot duce la dezvoltarea unei „scheme cognitive” mai generale, predispunând individul la evaluarea ca ameninţătoare a unui larg registru de evenimente.

Dacă se iau în considerare caracteristicile psihice mai specifice (ex. dependenţa) sau scheme cognitive mai generale (ex. expectaţiile auto-eficienţei) ca factori psihologici predispozanţi, observarea influenţei lor asupra evaluării întâmplărilor de viaţă îi plasează în poziţie centrală în ceea ce priveşte moderarea impactului ambiental asupra individului. Crescând potenţialul stresogen al stimulilor psihosociali, variabilele psihologice predispozante pot juca un rol cheie în exacerbarea mediatorilor bio-emoţionali care servesc la activarea premiselor biologice predispozante (care duc la îmbolnăvire).

5.4. Imaginea de sine ca factor mediator între solicitările interne şi cele externeOmul percepe şi-şi formează un model informaţional-cognitiv nu numai despre obiectele şi fenomenele lumii externe;

el se percepe şi pe sine însuşi, se autoanalizează şi se autointerpretează în primul rând ca realitate fizică, ca înfăţişare exterioară, formându-şi o imagine mai mult sau mai puţin obiectivă şi completă despre Eul fizic, asociată cu judecăţile de valoare corespunzătoare (frumos-urât, agreabil-dezagreabil, puternic-slab etc.), iar în al doilea rând, se percepe, se autoanalizează şi se autointerpretează ca realitate psihosocială, sub aspectul posibilităţilor, capacităţilor, aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale, formându-şi de asemenea, o imagine mai mult sau mai puţin fidelă şi obiectivă despre Eul său psihic, spiritual, despre statusul social, asociată şi aceasta cu judecăţi de valoare (capabil-incapabil, înzestrat-neînzestrat, tolerant intolerant, bun-rău etc.). Astfel, imaginea de sine ne apare ca un complex construct mintal, care se elaborează treptat în cursul evoluţiei ontogenetice a individului, în paralel şi în strânsă interacţiune cu elaborarea conştiinţei lumii obiective, printr-un lung şir de procese şi operaţii de comparaţie, clasificare-ierarhizare, generalizare-integrare. Cele două componente de bază al ei (imaginea Eului fizic şi imaginea Eului spiritual, psihic şi psihosocial) nu numai că se întregesc reciproc, dar interacţionează în mod dialectic; ele se pot afla în relaţii de consonanţă sau de disonanţă, de coordonare, având acelaşi rang valoric în complexul vieţii şi activităţii individului, sau de subordonare, uneia atribuindu-i-se o valoare (un preţ de cost)mai mare decât celeilalte.

Formarea imaginii de sine nu este nici un proces exterior, care se desfăşoară cumva pe lângă dinamica evolutivă a organizării interne a personalităţii, nici un lux complicativ inutil; dimpotrivă, ea se întrepătrunde organic şi constituie o direcţie esenţială a devenirii personalităţii însăşi şi , sub aspect pragmatic-instrumental, reprezintă o cerinţă legică necesară a unei relaţionări şi coechilibrări adecvate cu lumea externă.

În virtutea simplului fapt că omul este o fiinţă intrinsec activă, imaginea de sine se include încă de la început ca factor mediator principal între stările interne de necesitate (motivaţie) şi situaţiile şi solicitările externe. Modul general de raportare a individului la realitate, gradul de veridicitate şi adecvare a opţiunilor, hotărârilor şi acţiunilor vor depinde nemijlocit de calitatea imaginii de sine (completitudine, fidelitate, obiectivitate).

Ori, comparând indivizii între ei, se constată existenţa unor mari deosebiri în ceea ce priveşte caracteristicile structural-funcţionale ale imaginii de sine. Astfel, la unii, aceasta are un caracter difuz, vag, este structurată mai mult pe criterii de ordin impresiv-subiectiv decât pe criterii de ordin cognitiv-obiectiv, este rigidă şi refractară la influenţe externe care reclamă schimbare; la celălalt pol se situează persoanele la care această imagine este elaborată la un înalt grad de completitudine şi obiectivitate, este permanent deschisă spre lume, implică operatorii comparaţiei, ai revizuirii critice şi ai acceptării eventualelor influenţe de schimbare.

Între cele două extreme se interpune o gamă întinsă de variaţii şi nuanţe, care susţin registrul deosebirilor interindividuale în plan comportamental.

În planul cunoaşterii, formarea imaginii despre sine devine posibilă datorită capacităţii de autoscindare pe care o posedă conştiinţa umană, aceea de a face propriul său suport şi mecanism obiect al investigaţiei şi analizei.

Prin intermediul acestei capacităţi, individul este în acelaşi timp şi subiect (cel care realizează procesele de prelucrare-integrare a informaţiei) şi obiect (cel ce furnizează informaţii, cel care este supus investigaţiei cognitive).

Omul ajunge la o anumită imagine despre sine nu numai pe calea autoperceperii şi autocontemplării izolate, ci şi prin relaţionare interpersonală, prin compararea succesivă cu imaginile pe care el şi le formează despre el. tocmai prin intermediul opiniilor şi aprecierilor celorlalţi, el începe să se raporteze la sine cât de cât obiectiv şi să întreprindă o acţiune sistematică de autocunoaştere. Indiferent că ne convin sau nu, că le acceptăm sau nu, imaginile celorlalţi despre noi intră necondiţionat, chiar şi prin intermediul inconştientului, în componenţa imaginii despre sine.

Din punct de vedere direcţional sau vectorial, imaginea despre sine prezintă trei faţete interconectate: faţeta „aşa cum se percepe şi se apreciază subiectul la momentul dat”, faţeta „aşa cum ar dori subiectul să fie şi să par㔺i faţeta „aşa cum crede subiectul că este perceput şi apreciat de alţii”. Fiecare din aceste faţete îndeplineşte o funcţie reglatoare specifică în organizarea şi desfăşurarea comportamentului, introducând medierile sale în raportul dintre solicitările interne şi cele externe.

Prima faţetă („aşa cum se percepe şi se consideră individul la momentul dat”) se include ca verigă mediatoare în organizarea şi desfăşurarea comportamentului situaţional curent, participând nemijlocit la formularea scopurilor şi alegerea mijloacelor. Celelalte două stau la baza proceselor interne de automodelare şi autoperfecţionare şi a reglării relaţionării interpersonale.

Pe plan mai general, funcţia imaginii de sine, în unitatea celor trei faţete menţionate, rezidă în obţinerea şi menţinerea identităţii, căreia îi revine un rol esenţial în delimitarea solicitărilor interne de cele externe, în stabilirea atât a punctelor de concordanţă, cât şi a celor de incompatibilitate şi opoziţie între ele. De îndată ce imaginea şi conştiinţa de sine prind contur, individul începe să-şi afirme propria sa identitate în raporturile cu lumea, opunându-se din interior oricărei uniformizări şi dizolvări în ceilalţi.

55

Page 56: DINAMICA PERSONALITATII

Şi oricât de ample şi intense ar fi schimbările şi transferurile reciproce de experienţă între indivizii unui grup, graniţele identităţii lor individuale nu se anulează, ci dimpotrivă, se accentuează.

A avea o identitate înseamnă, în mod practic, a fi cineva, a ocupa o anumită poziţie în contextul social, a juca un anumit rol, de a dispune de un anumit statut. Nevoia de identitate are, presupunem, un substrat biologic. Astfel, animalele de aceeaşi specie se constituie în diverse formaţii (castă, turmă), în cadrul cărora „membrii” se acceptă pentru că se cunosc reciproc. Intruşii sunt respinşi, chiar dacă aparţin aceleiaşi specii.

Referindu-ne la acest aspect, K. Lorentz spune: „în comportamentul lor faţă de membrii propriei comunităţi, animalele pe care le vom descrie constituie adevărate modele în ceea ce priveşte virtuţile lor sociale. Dare ele se preschimbă în autentice fiare de îndată ce au de-a face cu membri ai unei comunităţi diferite de cea proprie” (Lorentz, 1935).

Formele de viaţă socială ale omului sunt foarte diferite: familia, cercul rudelor şi prietenilor, grupul celor care exercită aceeaşi profesie, organizaţia profesională sau politică, clasa socială, naţiunea etc. Ele reprezintă tot atâtea forme de realizare a schimburilor dintre individ şi colectivitate şi de confruntare a solicitărilor interne şi a celor externe.

Se poate vorbi de existenţa a două categorii mari de semne de identitate: transmise (înnăscute) şi dobândite.Semnele de identitate transmise sunt cele pe care individul le primeşte prin însuşi faptul că s-a născut: numele, data şi

locul naşterii, trăsăturile bioconstituţionale şi fizionomice, structura temperamentală. Numele constituie una dintre cele mai importante „surse” ale identităţii în raporturile cu lumea şi factorul integrativ central al imaginii despre sine. El este alcătuit de regulă din două secvenţe semantice distincte, una semnificând apartenenţa la o familie prin care în imaginea despre sine se introduc şi caracteristici definitorii ale arborelui genealogic, ale antecesorilor (părinţi, bunici, străbunici, unchi, mătuşi, veri etc.), servind la fundamentarea relaţiilor cu oamenii din afara familiei de apartenenţă, cealaltă, numele propriu, fiind destinată, în primul rând, diferenţierii indivizilor în cadrul familial. În multe limbi, numeroase nume de familie au caracter patronimic, întrucât prin însăşi structura lor denotă că purtătorul lor este „fiul lui …” (Ceauşu, 1983).

Încă de la naştere, copilul este investit cu identitatea de familie, care, ulterior, se dezvoltă în imaginea despre sine, prin care se preia la nivel individual întreaga încărcătură de statut social (ridicat sau scăzut) a spiţei.

Desigur, nu există nici un temei pentru a presupune că odată cu numele de familie individul primeşte efectiv şi calităţile sau defectele prin care antecesorii săi şi-au creat în timp statutul lor profesional şi social. Se ştie, însă, că, în orice societate, faptele meritorii din trecut constituite în tradiţie, exercită un gen de presiune asupra individului, care îl determină să meargă pe un făgaş asemănător, să acţioneze dacă nu la fel, cel puţin într-o manieră care să învedereze aceleaşi virtuţi. Unele persoane se identifică atât de mult cu imaginea trecutului familial, încât consideră că în mod necondiţionat şi automat acest prestigiu trebuie să treacă şi asupra lor, indiferent de realizările şi meritele personale. Pentru aceasta, unele premise sunt create chiar de mecanismele sociale de evaluare şi selecţie. În anumite elemente ale lor, acestea sunt dominate de subiectivism, arbitrariu şi prejudecăţi, acordându-se o atenţie exagerată originii familiale şi sociale a individului. Astfel, înainte de a fi făcut dovada unor competenţe şi a unor merite personale, prin simpla apartenenţă la o anumită familie, unii indivizi sunt preferaţi favorizându-li-se mai mult decât altora mişcarea pe orbita relaţiilor şi ierarhiei sociale.

Data şi locul naşterii particularizează, de asemenea, individul, oferind elemente ce servesc la identificarea lui, respectiv, la amplasarea într-un anumit loc al contextului social. Data indică, evident, vârsta, ceea ce explică de la început o serie de particularităţi de conduită. Locul naşterii evocă particularităţile de mentalitate, de conduită ale populaţiei din regiunea respectivă. (Aceasta capătă semnificaţie deosebită în constituirea imaginii despre sine a individului în care populaţia este stabilă în locul respectiv şi individul îşi petrece în cadrul ei copilăria, adolescenţa şi tinereţea – principalele perioade în care se plămădeşte şi se consolidează structura personalităţii.) Semnele enumerate mai sus funcţionează permanent, ele nefiind condiţionate de prezenţa fizică a individului. Există însă altele – particularităţile bioconstituţionale de rasă, talie, conformaţie, culoarea părului, ochilor, aşa numitele semne particulare etc. – care acţionează numai prin prezenţa prestatorului lor, individul. Ele se fixează de asemenea în imaginea despre sine şi influenţează modul de relaţionare şi comportare al individului în diferite situaţii şi contexte. În acelaşi timp, ele servesc la diferenţierea indivizilor între ei la prima vedere, înainte ca aceştia să se fi manifestat comportamental, furnizând atât observatorilor externi, cât şi individului însuşi, informaţia despre unicitate.

Aşa cum am subliniat mai înainte, pe lângă conştiinţa comunităţii, a asemănării cu alţii, fiecare persoană posedă conştiinţa unicităţii sale individuale, conştiinţa unicităţii sale individuale, a unor caracteristici proprii exclusiv ei, prin care se deosebeşte de toţi ceilalţi. Trebuie menţionat că semnele acestea exterioare pot deveni principale în evaluare şi autoevaluare, generând relaţionări şi preferinţe mult prea subiective şi superficiale, pentru a asigura o eficienţă optimă a activităţilor. Aici, dimensiunea motivaţional-afectivă are o pondere precumpănitoare, devenind o frână în calea implicării mai directe a proceselor cognitive de care ţine realizarea cerinţelor fidelităţii şi obiectivităţii în evaluare.

Semnele dobândite ale identităţii furnizează informaţie despre conţinutul însuşi al personalităţii, aşa cum se dezvăluie el în comportament şi în performanţe. Ele încep a se releva şi impune încă din primii ani de viaţă ai copilului, prin abilităţile manifestate în dezvoltarea mersului, a limbajului, a deprinderilor senzori-motorii, a memoriei, atenţiei şi inteligenţei. Ulterior, acestora li se adaugă performanţele şcolare, rezultatele în diferitele competiţii sportive, artistice, ştiinţifice. Momentul însă cel mai important sub aspectul dobândirii unei identităţi autentice şi al verificării obiective a imaginii despre sine îl reprezintă debutul integrării active în viaţa socială prin profesie. Dinamica ulterioară a comportamentului va depinde, pe de o parte, de performanţele efective obţinute la locul de muncă şi de aprecierea lor socială, iar pe de altă parte, de „faţeta proiectivă” a imaginii de sine („cum ar dori să fie”). După acest din urmă aspect, oamenii pot fi împărţiţi în două categorii: cei care, atingând un anumit plafon, caută să se menţină la acel nivel, mulţumindu-se cu ce au realizat sau realizează (Self-sufficiency), şi cei la care rămâne activă permanent sau o lungă perioadă de timp tendinţa autodepăşirii, mutând de fiecare dată mai sus ştacheta aspiraţiei şi expectaţiei. Forma superioară de manifestare a identităţii dobândite este, fără îndoială, creaţia susţinută de metamotivaţie. O imagine despre sine în care domină meta-motivaţia creează cele mai bune condiţii pentru concordanţa dintre solicitările interne şi cele externe şi, totodată, baza cea mai largă de inserţie şi integrare socială a individului.

56

Page 57: DINAMICA PERSONALITATII

Concluzionând, putem spune că imaginea despre sine reprezintă un gen de filtru prin care trec şi se compară atât solicitările interne proprii ale individului (motivele şi scopurile activităţii lui), cât şi solicitările externe, condiţionând modul concret de a proceda al persoanei la fiecare împrejurare şi situaţie particulară. Ea se evidenţiază şi în modul de ierarhizare şi integrare a pretenţiilor, drepturilor, pe de o parte, şi a răspunderilor şi observaţiilor, pe de altă parte. Corespunzător, ea devine un factor optimizator şi protector al echilibrului şi sănătăţii psihice, sau, dimpotrivă, un factor predispozant la dereglare şi tulburare patologică.

În jurul imaginii despre sine se elaborează şi mecanismele de apărare a Eului. Apărarea constă în modalităţi speciale de efort pentru a face faţă stresului psihic care rezultă din conflictul dintre solicitări (interne şi externe). Recurgând la un mecanism de apărare, persoana se angajează în Self-deception în ceea ce priveşte natura acestor solicitări conflictuale şi în felul acesta pare să se rezolve conflictul şi să se reducă stresul pricinuit de el. Autodecepţia sau apărarea este comună tuturor şi ea capacitează pe majoritatea oamenilor să trăiască rezonabil, fără a mai continua să înfrunte problemele care sunt prea dificile pentru a se coechilibra cu ele într-un mod mai bun. De exemplu, o modalitate de a ne menţine echilibrul în faţa inevitabilităţii morţii este de a înceta să ne mai gândim sau să mai vorbim despre acest subiect (cea mai mare parte a timpului). Întâlnim persoane care, în pofida faptului că suferă de un cancer incurabil, refuză să admită că sfârşitul lor este inevitabil şi apropiat, făcând proiecte şi planificând activităţi viitoare, ca şi când ar mai avea de trăit încă o viaţă.

Pentru prima dată, o analiză sistematică a fenomenului de apărare împotriva tensiunilor psihologice nocive, bulversante a făcut-o Freud. Ulterior, problema a fost abordată şi de alţi autori, fiecare dintre ei încercând să identifice şi mijloacele sau mecanismele concrete prin care tendinţa de apărare să poată fi realizată efectiv. În acest cadru, vom enumera pe cele mai importante.

Reprimarea era considerată iniţial de către Freud ca forma fundamentală a apărării, toate celelalte fiind doar variaţii ale ei. În esenţă, reprimarea este procesul prin intermediul căruia evenimentele ameninţătoare generatoare de tensiune şi anxietate ca şi ideile şi trăirile asociate cu ele sunt împinse în afara conştiinţei subiectului, astfel încât acesta să nu-şi mai dea seama de existenţa lor. Printr-o atare decepţie, persoana se protejează împotriva unui pericol şi a unei anxietăţi subiective intolerabile care ar fi putut apare dacă i s-ar fi permis impulsului să se manifeste. În acest gen de apărare, persoana poate să distorsioneze mai departe realitatea ameninţătoare, dezvoltând impulsul sau trăirile şi ideile legate de ea. Astfel, o persoană poate nega că este supărată, în ciuda evidenţei comportamentale a stării de supărare.

Strâns legată de reprimare şi negare este starea reactivă (reaction formalism). În cazul acestui mecanism de apărare, persoana face un pas mai departe în negarea impulsului, afirmând vehement unul opus. Astfel, nu numai că neagă sentimentul de ură faţă de cineva, dar îşi declară cu putere dragostea pentru persoana respectivă. Incidental, una din ipotezele curente în medicina psihosomatică privind etiologia ulcerelor este legată de o asemenea formaţiune reactivă: victima ulcerului este adesea o persoană puternic controlată, puternic ambiţioasă şi perseverentă, care manifestă actualmente opusul puternicelor şi cronicelor impulsuri de dependenţă. Atitudinile dezvoltate în formaţiunea reactivă sunt considerate continui pentru a edifica o calitate convingătoare şi stabilă a personalităţii, în timp ce negarea este o manevră direcţionată specific asupra unui singur eveniment.

O altă categorie de mecanisme de apărare include intelectualizarea, izolarea şi anularea. În intelectualizare, subiectul se decuplează de conţinutul emoţional al unei experienţe sau al unei situaţii şi îl examinează integral din punct de vedere obiectiv, raţional. Aceasta este o apărare destinată a face faţă ameninţărilor care îşi au origine în mediul extern. Un exemplu edificator al unui astfel de mecanism în funcţionare normală îl găsim în experienţa studentului în medicină. Prima lui analiză şi disecţie parţială a unui cadavru uman este o experienţă potenţial terifiantă şi o reacţie emoţională la aceasta ar putea să-l descalifice în strădania ulterioară de a deveni un medic, care învaţă să abordeze ţesuturile umane, suferinţa umană şi chiar moartea într-o manieră destul de detaşată, pentru a se proteja împotriva supraimplicării afective ce l-ar face ineficient în exercitarea atribuţiilor şi răspunderilor medicale. Astfel, studentul trebuie să se detaşeze intelectual atunci când efectuează o disecţie sau examinează un organism bolnav şi să se comporte în plan afectiv ca şi când ar vedea asemenea lucruri în cărţi sau atlase.

În mecanismul defensiv al izolării, persoana poate separa două activităţi mentale incompatibile după modalitatea de reducere a conflictului. Acest mecanism este strâns legat de intelectualizare, deoarece în intelectualizare subiectul izolează sau separă experienţa sa emoţională de activitatea intelectuală. În izolare, subiectul poate reţine ambele valori incompatibile, menţinându-le în separat una de alta, fără distress. În raporturile sale cu familia, o persoană poate fi amabilă şi afectuoasă, în timp ce în raporturile cu alţii se manifestă răutăcios şi intolerant. Cele două patternuri experenţiale rămân izolate unul de celălalt, întocmai cum în intelectualizare percepţia şi gândirea se menţin separat de sentimente.

Intim legat de intelectualizare şi izolare este mecanismul anulării, în care o persoană încearcă, prin repetarea continuă a unui impuls, a unor trăiri sau acţiuni, să le slăbească şi să le ia sub control.

În loc să dea uitării experienţa perturbatoare anterioară individul poate visa la ea în mod repetat, poate discuta despre ea sau o poate re-examina recurent. Numai reactualizând-o şi revăzând-o iarăşi şi iarăşi şi manipulând-o într-un anumit mod, într-un efort de a o înţelege şi stăpâni, individul simte că se eliberează de stresul pe care experienţa respectivă i l-a provocat.

Dacă mecanismele de apărare sunt bune sau rele, aceasta este o chestiune de valori şi, cum am mai menţionat mai sus, implică aceeaşi problemă a judecăţii de valoare, ca orice gen de aranjament. Dar folosirea extensivă a acestor mecanisme poate avea pentru individ consecinţe nefaste în sfera activităţii psihice (mintale). În virtutea acestui fapt, mulţi cercetători consideră comportamentele defensive ca patologice şi orice gen de apărare a Eului dusă la extrem pare să se asocieze cu un anumit pattern de simptome psihopatologice.

5. 5. Alterarea echilibrului psihic al sistemuluiAşa cum am văzut, noţiunea de echilibru psihic sau de sănătate mintală, în pofida relativităţii ei, exprimă şi se asociază

cu o stare generală de bine, de confort, de vigoare, de potenţă şi cu o eficienţă satisfăcătoare în plan comportamental, în modul

57

Page 58: DINAMICA PERSONALITATII

de abordare a problemelor profesionale şi de viaţă. Fireşte, dată fiind complexitatea organizării personalităţii şi multitudinea dimensiunilor sau variabilelor ce interacţionează în câmpul să existenţial, echilibrul psihic nu poate fi decât o rezultantă globală a unor procese, transformări şi stări ce se circumscriu în limitele reglării optime.

Când una sau mai multe coordonate fundamentale de definiţie ale sistemului îşi modifică într-atât valorile încât depăşesc pragurile – superior şi inferior – de toleranţă, echilibrul psihic este destrămat şi în manifestarea comportamentală a individului apar tulburări patologice de un gen sau altul.

Trebuie să spunem că, în general, echilibrul psihic al omului se caracterizează printr-un grad ridicat de stabilitate şi rezistenţă. De unde, probabil şi zicala „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el duce”.

Am putea spune că termenul de homeostazie aşa cum este înţeles la nivelul sistemelor de tip maşinist nici nu este aplicabil sistemului psihic uman. Aici, ceea ce numim „constante” reprezintă în realitate nişte variabile cu un registru mai restrâns de oscilaţii admise decât altele. Echilibrul psihic nu este niciodată os tare egală cu ea însăşi de-a lungul unui interval mare de timp, aşa cum se poate spune despre echilibrul termic al organismului. Echilibrul psihic este în cel mai înalt grad dinamic, trăirea subiectivă a diferitelor stări de confort sau de „bine” prin care se traduce el nefiind niciodată identică.

Că avem totuşi de-a face cu un echilibru nu încape nici o îndoială, pentru că destrămarea lui este resimţită subiectiv şi se manifestă obiectiv în comportament ca tulburare patologică.

Prima şi cea mai importantă trăsătură a unui psihic normal este unitatea, înţeleasă ca interdependenţă şi interacţiune dinamică ordonată a funcţiilor şi proceselor individuale componente, direcţionate spre atingerea unei finalităţi globale emergente (L. Mănăilă şi M. Golu, 1988).

Diversele discordanţe, tensiuni şi contradicţii care apar într-un moment sau altul sunt rezolvate prin intermediul mecanismelor de autoreglare internă, sistemul menţinându-şi consistenţa şi identitatea.

O a doua trăsătură a psihicului normal o constituie adecvarea la solicitările şi particularităţile situaţiilor externe, modularea logicii dinamicii interne a sistemului comportamental după logica obiectivă a fenomenelor şi evenimentelor externe.

În fine, o a treia trăsătură generală a normalităţii psihice o constituie menţinerea unei concordanţe şi corelaţii între conştiinţa de sine şi conştiinţa „lumii” obiective, între componenta dinamico-energetică (afectivitatea, motivaţia) şi cea instrumentală (structurile cognitive şi motorii).

Pentru o evaluare obiectivă mai riguroasă a deosebirilor dintre sistemul psihic normal şi cel patologic putem folosi indicatorii prin care se exprimă gradul de organizare în teoria generală a sistemelor.

Vom conveni mai întâi că organizarea este o relaţie de dependenţă logică, nonîntâmplătoare, între două mulţimi de variabile (A şi B), mediată printr-o a treia mulţime (C).

În cazul nostru, prin A vom desemna mulţimea „mărimilor de intrare” ale sistemului personalităţii (respectiv, ansamblul stimulilor şi solicitărilor externe), prin B mulţimea „mărimilor de ieşire” ale aceluiaşi sistem (respectiv, ansamblul răspunsurilor şi stărilor finale interne sau exteriorizate care se produc sub influenţa „mărimilor de intrare”), iar prin C ansamblul operatorilor şi transformărilor de ordin informaţional, prin care se realizează traducerea „mărimilor de intrare” în „mărimi de ieşire” (fig. 5).

În principiu, sistemul psihic normal, comparativ cu cel patologic, se caracterizează printr-un grad înalt de organizare, ceea ce înseamnă că între mulţimea „mărimilor de intrare” (A) şi mulţimea „mărimilor de ieşire” (B) se stabilesc, prin intermediul mulţimii operatorilor (C), legături cu caracter finalist-adaptativ, răspunsurile individului la solicitările externe fiind adecvate şi eficiente. Pa această bază, se poate afirma că între sistemul personalităţii (SP) şi mediul extern (M) se realizează schimburi informaţionale optime. Astfel, atunci când în „mulţimea de intrare” (A) se produce o modificare, de exemplu variaţia configuraţiei stimulilor sau a unei proprietăţi (intensitate, formă, valoare de semnalizare) a unuia şi acelaşi stimul, în „mulţimea de ieşire” (B) se produce modificarea nu a oricăror elemente la întâmplare, ci a unora anume, care exprimă în cel mai fidel mod conţinutul şi semnificaţia modificării din „mulţimea de intrare” (A). Devine evident, în acest caz, că „mulţimea de ieşire” (B) este funcţie de „mulţimea de ieşire” (B) este funcţie de „mulţimea de intrare” (A) prin medierea transformărilor realizate de mulţimea operatorilor (C), ceea ce se exprimă prin relaţia B = f (A/C).

În patologic, se impune de la început observaţiei noastre alterarea relaţiei dintre „intrare” solicitarea sau sarcina externă) şi „ieşire” (răspunsul la comportamentul subiectului. „Ieşirea” scapă de sub controlul „intrării”, dobândind o anumită independenţă funcţională; ca urmare, comportamentul bolnavului psihic intră în disonanţă (contradicţie) cu specificul şi semnificaţia situaţiilor şi solicitărilor externe.

Fig. 5

58

Mulţimea mărimilor de

intrare (A)

Mulţimea operatorilor de

Mediere (C)

Mulţimea mărimilor de

ieşire (B)

Mecanism feedback Rezultat actual

Page 59: DINAMICA PERSONALITATII

În lumina celor de mai sus, un prim şi important indicator al gradului de organizare în diferenţierea sistemului psihic normal de cel patologic este raportul dintre mulţimea răspunsurilor adaptative (R a) şi mulţimea tuturor răspunsurilor sistemului la stimulii externi (R n) în decursul timpului de la un moment considerat iniţial (t0) până la momentul actual (ti):

E = R a/R n, unde E reprezintă gradul de organizareDupă cum uşor se poate constata, valoarea maximă a acestui raport este egală cu 1, corespunzând unei organiză

perfecte sau absolute a sistemului psihic. Aceasta nu se înregistrează practic niciodată în dinamica reală a comportamentului uman. De aceea, ea rămâne ca limită teoretică superioară spre care omul tinde în evoluţia sa istorică şi ontogenetică, dar pe care omul nu o va atinge niciodată. Valoarea minimă posibilă a raportului specificat este zero, semnificând absenţa totală a organizării, care de asemenea, nu se întâlneşte în sfera comportamentelor reale.

Rezultă deci că, după indicatorul stabilit, sistemul psihic normal şi cel patologic se înscriu pe acelaşi continuum cuprins între zero şi unu. Linia de demarcaţie dintre ele nu poate fi decât relativă şi convenţională. Ceea ce putem afirma cu certitudine este faptul că sistemul psihic normal se caracterizează printr-un grad de organizare mai înalt decât cel patologic tinzând să se situeze într-un punct mai aproape de 1, în timp ce sistemul psihologic tinde să se apropie de zero. Dacă admitem un criteriu statistic de delimitare, atunci ca „prag critic” al raportului menţionat se poate considera punctul valoric 0,50 care reprezintă domeniul tulburărilor psihice de graniţă sau de limită (borderlines). Ar urma de aici că nivelul de organizare al sistemului psihic normal se situează deasupra valorii 0,50, iar al celui patologic coboară sub 0,50.

Se ridică atunci întrebarea: cum anume, practic, se poate ajunge la folosirea acestui indicator? Evident, prin determinări şi măsurători de tip secvenţial şi longitudinal, pe baza unor probe şi teste psihofiziologice şi psihometrice adecvat alese.

Pe lângă relaţia de dependenţă legică dintre „intrarea” şi „ieşirea” sistemului, organizarea se mai caracterizează printr-o anumită saturaţie în conexiuni interne între elementele componente ale sistemului şi printr-o anumită rezistenţă a mecanismelor informaţionale (de comandă şi control) la influenţele perturbatoare ale mediului sau la diferitele „zgomote” interne.

Aplicată la problema noastră, această caracteristică denotă că sistemul psihic va avea un grad de organizare cu atât mai ridicat, cu cât între elementele sale componente se vor stabili şi consolida mai multe legături, cu cât echilibrul lui va rezista unor influenţe perturbatoare mai puternice şi de mai lungă durată.

Acest aspect poate fi surprins şi evaluat pe baza unui alt indicator global, şi anume redundanţă (R), prin raportarea la entropie (H) – măsură a dezorganizării:

R(t) = [H max – H (t)] / H max , unde H max este entropia maximă posibilă a sistemului, iar H(t) entropia sistemului la momentul dat

Din relaţia de mai sus decurg următoarele proprietăţi:a) când H(t) = H max, R(t) = 0b) când H(t) = 0, R(t) = 1pentru sistemele dinamica evolutive cum este „personalitatea umană”, nivelul entropiei H poate să se reducă, să

rămână constant sau să crească.Aceasta reclamă introducerea unui al treilea indicator, care să descrie direcţia şi ritmul dinamicii entropiei.Acest indicator suplimentar – R x (t) – poate fi determinat pe baza relaţiei:

R x (t) = dH/dt, din care rezultă trei situaţii posibile:R x (t) > 0 ; R x (t) = 0; R x (t) < 0.

Prima relaţie caracterizează sistemele de autoorganizare, putând fi deci aplicată şi în analiza organizării psihicului uman.

Prin combinarea celor două criterii – R şi R x – într-o relaţie unitară de genul:dR / dt = R x (t) / H mac sau R x (t) = H max d R ,

dtse ajunge la concluzia esenţială potrivit căreia, creşterea organizării în cadrul sistemului personalităţii umane are drept fenomen corelativ creşterea dezorganizării în sistemele termodinamice. Prin analogie putem afirma că patologia sistemului psihic se dezvoltă prin acumularea şi creşterea entropiei iniţiale şi, implicit, prin scăderea nivelului de organizare.

Neconcordanţa dintre solicitările externe şi cele interne, care duce la perturbarea echilibrului psihic şi la apariţia tulburărilor patologice, se poate manifesta în două feluri:

a) neconcordanţa între stările de necesitate (motivaţie) şi condiţiile obiective de satisfacere (mediul exercitând îngrădiri şi frustrări puternice şi sistematice asupra tendinţelor şi încercărilor individului de satisfacere);

b) neconcordanţa în gradul de complexitate şi dificultate al solicitărilor externe (situaţii problematice) şi posibilităţile reale ale individului, acestea din urmă fiind ori prea grele, tinzând să depăşească nivelul de competenţă al individului, ori prea uşoare, cu mult sub capacitatea şi dorinţa lui de realizare.

Efectele psihopatologice cele mai puternice le are prima neconcordanţă, depresiunea provocată de reprimarea dorinţelor şi trebuinţelor fiind mult mai intensă pe planul interpretării şi trăirii subiectului decât suprasolicitarea sau subsolicitarea efortului intelectual sau fizic în cadrul unei activităţi.

Conflictul îl putem analiza în două moduri: putem să ne orientăm fie spre originea conflictului, adică spre stabilirea faptului dacă solicitările aflate în raport de incompatibilitate sunt preponderent interne sau externe, fie spre analiza reacţiilor subiectului la solicitări, stabilind dacă răspunsurile lui sunt caracterizate prin apropiere (orientare pozitivă spre solicitare) sau prin îndepărtare (orientare negativă spre solicitare).

După sursă, distingem trei tipuri principale de conflicte.

59

Page 60: DINAMICA PERSONALITATII

Primul, între solicitările interne şi cele externe. Acesta este determinat în perioadele timpurii ale vieţii, când persoana nu a reuşit să interiorizeze prea multe valori ale societăţii sale. Tulburarea apare când individul vrea sau doreşte ceva care vine în contradicţie cu presiunile sau solicitările din afară, privind paternurile de roluri sau comportamente care se aşteaptă de la el ca membru al unei culturi particulare etc.

Procesul de apropiere şi acceptare a disciplinei sociale în copilărie şi adolescenţă poate să genereze o luptă puternică şi poate să se soldeze cu acumularea unei frustraţii, ale cărei urme se vor resimţi încă mult timp. Pentru a preîntâmpina apariţia unor dereglări serioase, individul trebuie să înveţe a-şi controla tendinţele, nevoile şi dorinţele interne şi să deprindă căi şî forme socialmente admise şi tolerate de satisfacere.

Un al doilea tip de conflict este cel care pare atunci când se ciocnesc două solicitări externe. Importanţa lui a fost amplu argumentată de Karen Horney.

Ea a menţionat numeroase exemple de valori în interiorul culturii sau în cadrul subculturilor care sunt inconsistente sau incompatibile. De exemplu, de la cea mai fragedă vârstă ni se spune în cadru formal (în şcoală, acasă, la biserică) să ne iubim aproapele şi să ne raportăm la el cu delicateţe şi înţelegere. În acelaşi timp, în contradicţie directă cu această valoare exprimată verbal, suntem încurajaţi să fim agresivi şi individualişti şi să ne întrecem cu alţii. Astfel, devenind adult, individul are asimilate două valori incompatibile şi această incompatibilitate contribuie la formarea conflictului nevrotic. În majoritatea societăţilor, maturizarea reclamă rezolvarea într-o anumită măsură a multor solicitări externe conflictuale, cu care individul se confruntă inevitabil.

Cel de-al treilea tip major de conflict are loc între două solicitări interne, adică două trebuinţe sau valori pe care le purtăm simultan în noi datorită caracteristicilor fiziologice sau interiorizării patternurilor culturale. Un singur exemplu va lămuri această afirmaţie. Citind o carte, putem să simţim oboseala, ochii tinzând în mod reflex să se închidă. Dar cerinţa de a ne însuşi conţinutul ei (chiar dacă aceasta vine din afară – de la părinţi, profesori, şefi, etc.) ne mobilizează împotriva tendinţei de a adormi. Un asemenea conflict poate avea loc chiar fără ca persona să-şi dea seama, şi când aşa ceva se întâmplă, spunem că una sau ambele trebuinţe (solicitări interne) sunt inconştiente. În exemplul dat mai sus, conflictul este relativ minor şi multe conflicte au tocmai o astfel de natură, fiind prea slabe pentru a avea consecinţe pentru adaptarea şi integrarea individului. În unele cazuri, însă, conflictul intern se poate produce între două trebuinţe (tendinţe) incompatibile extrem de puternice; atunci sarcina de asistenţă pentru facilitarea adaptării este mult mai dificilă. În asemenea circumstanţe, pot apare semnele stresului. Persistenţa conflictului, indiferent care este sursa lui, se răsfrânge întotdeauna negativ asupra sănătăţii psihice, limitând considerabil posibilităţile individului de integrare optimă în mediul său existenţial.

5. 6. Asistenţa psihologică ca acţiune de optimizare a raportului dintre solicitările interne şi cele externe; psihoterapie şi socioterapie

Conştientizarea şi recunoaşterea în plan ştiinţific a faptului că atât motorul dezvoltării optime a personalităţii, cât şi sursa fenomenelor negative de dezvoltare şi tulburarea patologică rezidă în dinamica raportului dintre diferitele genuri de solicitări (şi în primul rând, dintre solicitările interne şi cele externe) face imperios necesară activitatea sistematică de consiliere şi asistenţă psihologică, atât la nivelul individului, cât şi la cel al grupului, al comunităţii.

Având o finalitate eminamente practică – facilitarea desfăşurării normale a procesului de dezvoltare fizică şi psihosocială a personalităţii şi prevenirea sau rezolvarea eventualelor deviaţii şi tulburări -, această activitate trebuie să se întemeieze pe solide cunoştinţe teoretice şi date practice experimentale obiective. Ea depinde şi este direct influenţată de modelele teoretico-explicative generale ale naturii şi specificului organizării psihocomportamentale a omului, de concepţia asupra raportului individ-societate, personalitate-natură.

Este imperios necesară cunoaşterea mecanismelor şi legilor psihice particulare, a conţinutului şi rolului adaptativ al acestor funcţii şi procese, a factorilor care pot favoriza sau frâna dezvoltarea şi performarea lor. În acelaşi timp, devine la fel de indispensabilă cunoaşterea particularităţilor şi diferenţelor interindividuale, a predispoziţiilor morbide şi vulnerabilităţii fiecărui tip de personalitate. În fine, nu de mică importanţă este cunoaşterea particularităţilor de acţiune ale diverselor clase de situaţii externe care compun mediul existenţial al individului.

O asistenţă psihologică veritabilă trebuie să fie unitatea a trei secvenţe operaţionale: diagnostic-constatativă, formativ-profilactică şi terapeutico-recuperatorie.

Prima secvenţă stă la baza celor două, ea furnizând informaţiile şi datele necesare pentru identificarea problemelor, evaluarea şi ierarhizarea lor şi elaborarea procedeelor de soluţionare. Cea de-a doua secvenţa constă dintr-un sistem coerent de metode şi acţiuni prin intermediul cărora se urmăreşte ca individul să înveţe cum să abordeze şi cum să procedeze cu propriile sale stări de necesitate în raport cu diferitele exigenţe şi solicitări externe, pentru a evita sau, cel puţin, pentru a diminua eventualele conflicte. Aici, de o importanţă crucială este asistarea individului în a-şi forma o imagine adecvată (fidelă şi obiectivă) despre sine, în a-şi elabora şi însuşi criteriile corecte de evaluare a semnificaţiei atât a propriilor solicitări interne, cât şi a situaţiilor şi solicitărilor externe, în a înţelege şi a-şi interioriza sistemele de norme şi valori proprii culturii căreia îi aparţine.

Pe de altă parte, asistenţa psihoprofilactică trebuie să acţioneze formativ-optimizator asupra mediului existenţial al individului, pentru adecvarea influenţelor şi solicitărilor lui la particularităţile psihofiziologice ale indivizilor. Astfel, ea trebuie să pătrundă şi să se implice în desfăşurarea proceselor educaţionale şi a diferitelor forme de activitate în familie, în grădiniţă, în şcoală, în uzină etc. În acest cadru, ea poate contribui substanţial la evitarea conflictelor culturale şi la ajustarea reciprocă a solicitărilor externe şi a celor interne.

Secvenţa terapeutico-recuperatorie este centrată, aşa cum arată şi numele, pe conflictul sau tulburarea patologică deja apărute. Procedeul principal de intervenţie devine psihoterapia şi socioterapia, tehnici special elaborate în vederea elucidării cauzei primare şi eradicării simptomelor.

60

Page 61: DINAMICA PERSONALITATII

Re-ajustarea şi re-integrarea în normal a individului cu tulburări grave de conflictul dintre solicitările interne şî cele externe se realizează pe două căi principale: acomodarea şi asimilarea. În acomodare persoana dată poate abandona una din solicitările conflictuale şi alege alta. Astfel, atunci când conflictul se iscă între pericolul ce ameninţă propria persoană a individului şi o valoare cu destinaţie socială, persoana respectivă poate să renunţe la scopul propriu, dând precumpănire valorii sociale. Pe scurt, ea se subordonează şi se acomodează la ambianţa socială. Cu toate că asemenea tendinţe spre conformism sunt privite cu ochi critici în literatura psihomedicală contemporană, ele reprezintă totuşi o latură importantă a dezvoltării personalităţii umane, deoarece un anumit grad de acceptanţă pentru normele sociale este absolut necesar pentru ca societatea să poată exista ca atare şi pentru ca individul să poată duce o viaţă normală, eficientă. Dezirabilitatea sau indezirabilitatea soluţiilor acomodative sunt relativ simplu de determinat, putând fi evaluate în raport cu gradul în care o persoană subordonează anumite laturi şi dimensiuni ale sale pentru a obţine acceptarea socială. O modelare experimentală a proceselor acomodative a realizat-o în psihologia socială Solomon Asch, care a pus în evidenţă tendinţa membrilor unui grup de a-şi uniformiza evaluările, de a se ajunge la o medie care apare ca etalon al grupului. Diferenţele iniţiale dintre extreme se reduc şi fiecare membru va tinde în evaluările sale ulterioare să se apropie de standardul grupului.

Asimilarea reclamă luarea în stăpânire sau asimilarea solicitării sociale în loc de a se da curs solicitării (trebuinţei) personale. În acest proces persoana îşi asimilează lumea la propriile sale cerinţe, folosind pe ceilalţi şi situaţiile sociale cât mai avantajos posibil, pentru realizarea propriilor scopuri. Termenul de „competenţă interpersonală” a fost introdus de psihologi şi sociologi pentru a desemna ingeniozitatea şi priceperea care permit unei persoane să controleze într-un grad înalt afacerile sale sociale, astfel încât ea să se dezvolte cu succes pe linia pe care singură şi-a ales-o.

Unul din obstacolele mari care stă în calea rezolvării creatoare şi efective a conflictului este eşecul frecvent al individului în recunoaşterea şi conştientizarea forţelor bazale care susţin conflictele lui personale. Dacă el nu-şi dă seama de aceste forţe, atunci conflictele ca atare vor fi inaccesibile unei soluţionări intenţionale şi raţionale.

În cadrul secvenţei terapeutico-recuperatorii, acţiunea psihoterapeutică se îmbină organic cu cea de conciliere. Acestea au atât asemănări, cât şi deosebiri, după: finalitate, adresabilitate şi metodologie.

În ceea ce priveşte finalitatea, ambele urmăresc să ajute prin mijloace psihologice o persoană în rezolvarea unor probleme critice. Dacă problema este de dificultate mai mare, prioritatea se va acorda psihoterapiei, dacă este de dificultate mai redusă, se va apela la consiliere. Ambele au în comun faptul că se bazează pe stabilirea unei relaţii interpersonale între cel ce solicită asistenţa psihologică şi cel ce o acordă. Ambele îşi propun să înlăture simptomele (de la cele minore, stânjenitoare, până la cele majore, invalidante), dar psihoterapia ţinteşte mai departe spre obţinerea unor modificări profunde în structura personalităţii, îndeosebi în sfera afectiv-cognitivă şi motivaţională.

Consilierea urmăreşte rezolvarea unor „probleme specifice” neîncadrabile în vreo entitate nosologică anume, cum ar fi de pildă înlăturarea unor deprinderi de lucru neadecvate, care pot interfera cu eficienţa comportamentului (Anastasi, 1979). Psihoterapia intervine în probleme de mai mare amploare şi profunzime, urmărind, pe de o parte, întărirea fondului personalităţii (mai ales la bolnavii angoasaţi, anxioşi, hipersensibili), întărirea conştiinţei prin dezvoltarea sentimentului de bine (mai ales în primele stadii ale bolii), intensificarea forţei şi dezvoltarea sferei afective (cu predilecţie în nevrozele sau bolile somatice cronice), iar pe de altă parte, elaborarea şi dezvoltarea de noi motive, precum şi direcţionarea conduitei.

Diferenţa principală dintre psihoterapia clinică şi consilierea psihologică rezidă în faptul că scopul celei dintâi este schimbarea structurii fundamentale a personalităţii şi a modelelor personale de relaţionare a unui individ, în timp ce scopul consilierii psihologice constă în a-l pune pe individ în situaţia de a utiliza în modul cel mai eficient resursele sale actuale pentru a-şi rezolva problemele.

Sub aspectul adresabilităţii, se poate afirma că atât psihoterapia cât şi consilierea se adresează nivelului conştient al organizării psihice şi se ocupă de situaţia prezentă, de problemele actuale ale persoanei; unele psihoterapii (în special cele de tip analitic) nu rămân însă la aceasta, ci merg mai în adâncire, efectuând unele sondaje în trecutul şi în inconştientul persoanei.

După Brammer şi Skostrom (apod. Ch. Buhler, 1974) consilierea se ocupă de problemele conştiente, condiţionate de anumite situaţii pe care subiectul încearcă să le rezolve, cu ajutorul şi sprijinul consilierului, iar psihoterapia se ocupă de conflicte inconştiente ale unor subiecţi afectaţi de grave tulburări emoţionale, centrul de greutate al intervenţiei fiind tratamentul profund, făcut cu scopul de a obţine o restructurare totală sau parţială a personalităţii. Consilierea se adresează în mod obişnuit persoanelor sănătoase, dar care, datorită unor dificultăţi de ordin psihic apărute în cursul dezvoltării psihice sau unor deficienţe educaţionale, prezintă un risc crescut de îmbolnăvire. Ea se adresează persoanelor al căror nivel de anxietate provoacă interferenţe şi conflicte mai curând decât incapacitate şi dezintegrare. Consilierea psihologică poate preveni însă „dezintegrările negative” (cu evoluţie patologică) şi stimula „dezintegrările pozitive”, specifice procesului de dezvoltare, menite să producă noi integrări şi restructurări la nivel superior. Dobrowski (1972) recomandă aplicarea „autopsihoterapiei”, ca măsură preventivă pe care individul şi-o aplică lui însuşi, în mod conştient, cu scopul de a îndepărta pericolul de dezechilibru mintal.

În fine, sub aspect metodologic, consilierea şi psihoterapia se aseamănă prin unele elemente, ca de pildă, folosirea comunicării verbale, accentul pe persuasiune şi convingere, ţintirea obţinerii cooperării subiectului ş.a. psihoterapia se încadrează însă în coordonate metodologice mai riguros elaborate, oarecum algoritmizate, în vreme ce consilierea are caracter mai liber, desfăşurarea ei fiind mai pregnant situaţională. Ambele însă, consilierea şi psihoterapia, pot avea un caracter mai directiv şi mai autoritar sau, dimpotrivă, unul mai interacţional şi cooperant.

Corelarea judicioasă a celor două forme de intervenţie consiliantă şi terapeutică imprimă activităţii de asistenţă psihologică consistenţă şi eficienţă în menţinerea sănătăţii mintale a persoanelor predispuse sau afectate de un gen sau altul de tulburări.

61

Page 62: DINAMICA PERSONALITATII

C O N C L U Z I I

Analiza pe care am întreprins-o pe parcursul acestei lucrări a urmărit să evidenţieze şi să argumenteze două idei fundamentale:

- prima – că personalitatea umană trebuie abordată şi privită permanent şi la orice nivel ca o organizare sistematică hipercomplexă, în care se întrepătrund şi se integrează reciproc componente substanţial-calitative diverse şi eterogene – biofizice, biochimice, biofiziologice, psihice şi psiho-socio-culturale subordonate unei finalităţi adaptative de tip emergent global;

- a doua – că devenirea şi manifestarea în act a sistemului personalităţii au la bază dialectica raportului dintre solicitările interne şi externe, cel puţin la nivelul organizării sale psihocomportamentale personalitatea fiind determinată şi structurată relaţional.

În consens cu spiritul acestor idei, s-a demonstrat caracterul unilateral şi, implicit, ineficienţa metodologică a modelelor reducţioniste, concepute după principiul „ori-ori”, „sau-sau” de genul celor „externaliste” sau „internaliste”, „biologizante” sau „socializante”, „ineiste” sau „genetiste”, susţinându-se superioritatea modelului relaţional-dinamic, bazat pe logica binară a coexistenţei şi a consubstanţialităţii tendinţelor, proceselor, caracteristicilor şi formaţiunilor psihofiziologice opuse, reciproc antagonice şi complementare.

Ne-am străduit ca în lucrare să treacă ca un fir roşu ideea că niciunde (în nici o situaţie) şi în nici u n moment (pe continuumul temporar al existenţei individului) nu avem de-a face cu stări şi fenomene de natură realistă, pure, ci cu angrenaje relaţionale, în care variabilele endogene şi cele exogene se află într-o complexă şi contradictorie interacţiune şi intercondiţionare, din care rezultă manifestări şi patternuri comportamentale specifice, mai mult sau mai puţin adecvate, mai mult sau mai puţin eficiente.

De aceea, a cunoaşte cu adevărat specificul personalităţii umane înseamnă a identifica şi studia, în primul rând, spaţiul relaţional (interacţional), a identifica şi analiza în fiecare moment structura şi conţinutul mulţimii solicitărilor şi posibilităţilor individului, pe de o parte, şi natura şi particularităţile influenţelor şi solicitărilor externe, din mediul fizic şi mai ales din cel socio-cultural, pe de altă parte. Aceasta deoarece conţinuturile informaţionale ale proceselor şi structurilor psihice ce formează nucleul central al personalităţii se elaborează în cadrul relaţiei de comunicare, prin interacţiunea dintre obiectele şi fenomenele lumii externe şi schemele organizării biofiziologice interne.

Pe măsură ce se elaborează, procesele, stările şi trăsăturile psihice devin variabile interne care mediază ele însele interacţiunea individului cu lumea şi evoluţia ulterioară a personalităţii lui.

Solicitările interne (stările şi procesele motivaţionale de diverse modalităţi) şi imaginea de sine (prin procesele evolutive) apar ca factori de dinamizare şi selecţie în raport cu situaţiile şi solicitările externe, iar structurile cognitive (sistemul proceselor şi operaţiilor mintale), cele motorii voluntare şi automatizate (acţiuni şi deprinderi), cele temperamental-caracteriale joacă preponderent rolul de mecanisme de performare, de găsire a soluţiilor în situaţiile problematice noi, de elaborare a răspunsurilor şi acţiunilor adecvate sau de facilitare a acestora.

Sfera şi raportul celor două mulţimi de solicitări – interne şi externe – nu sunt constante, imuabile şi pre-deterministe. Ele sunt fenomene evolutive, dinamice. În general pe măsura formării şi dezvoltării structurii personalităţii, se produce şi o lărgire a sferei celor două tipuri de solicitări: individul va manifesta un registru din ce în ce mai întins de stări de motivaţie, de dorinţe şi aspiraţii, sporind corespunzător şi gradul său de selectivitate şi activism intern (autodelimitare); în acelaşi timp, însă, se lărgeşte corespunzător şi sfera solicitărilor externe cărora este supus şi cărora trebuie să le facă faţă (acestea se diversifică sub aspectul modalităţii şi se complică sub aspectul conţinutului).

În acest context, adaptarea şi integrarea personalităţii în spaţiul său existenţial se realizează ca o extindere treptată în timp a zonei de concordanţă dintre cele două mulţimi de solicitări, înţelegând prin concordanţă faptul că, pe de o parte, solicitările externe nu-l pun pe individ într-un impas total şi absolut, individul dispunând de posibilităţi şi capacităţi proprii de a le face faţă şi că, pe de altă parte, mediul extern este, la rândul lui, astfel structurat, încât să răspundă favorabil şi fără a se dezorganiza în faţa solicitărilor interne ale individului.

Modalităţile prin care se poate obţine apropierea şi concordanţa dintre aceste solicitări sunt diferite:- acomodarea, individul recurgând la învăţare sau re-învăţare pentru a achiziţiona experienţa nouă, adecvată situaţiilor

şi solicitărilor în faţa cărora este pus sau modificându-şi atitudinea, unghiul de abordare şi metoda de soluţionare a situaţiei;- asimilarea, individul încercând să încorporeze situaţiile în structurile sale actuale sau să le domine, transformându-le

pentru ca ele să corespundă stărilor sale de necesitate (motivaţie);- compromisul, cei doi termeni ai relaţiei – individul şi mediul – îşi fac reciproc concesii, ajungând la soluţii de mijloc

(care nu satisfac integral nici pe unul, nici pe celălalt, dar care sunt considerate de ambele părţi drept convenabile în situaţia dată);

- elaborarea diverselor mecanisme de apărare şi compensatorii.Intersectarea şi suprapunerea nu totală, ci doar parţială a solicitărilor interne şi a celor externe fac ca interacţiunea

individului cu lumea să aibă un caracter mai mult sau mai puţin contradictoriu şi tensional, rămânând întotdeauna loc pentru apariţia unor conflicte şi pentru perturbarea echilibrului psihic al personalităţii.

Stresul psihic şi trăsătura anxietăţii, considerate cauze directe ale dereglărilor şi tulburărilor dinamicii funcţionale a sistemului personalităţii, se definesc ele însele ca fenomene de natură relaţională, care se constituie şi acţionează numai în contextul interacţiunii persoană-situaţie (lume). Astfel, ceea ce pentru persoana X reprezintă o situaţie generatoare de stres şi dezorganizare funcţională, pentru persoana Y constituie o sursă de stimulare a capacităţilor adaptative şi de autoafirmare, şi invers. Rezultă deci, că, doar aproximativ şi cu titlu pur orientativ, diversele situaţii şi solicitări externe pot fi împărţite şi

62

Page 63: DINAMICA PERSONALITATII

ierarhizate după criteriul influenţei stresante. În realitate, aceasta se poate stabili cu exactitate numai în cadrul relaţiei concrete persoană P → situaţie →solicitarea X.

De aceea, se poate afirma că obiectivul principal al activităţii de asistenţă psihologică, atâta al celei cu caracter profilactic-preventiv, cât şi al celei terapeutic-curative, trebuie să-l constituie optimizarea relaţiilor individului cu lumea, a raportului dintre solicitările interne şi cele externe: modificarea situaţiei numai în raport cu persoana, modificare persoanei numai prin raportare la situaţie.

B I B L I O G R A F I E

Adler, A. Understanding human nature, New York, Fowcelt, 1954;Alland, A. Jr. Evolution of human behavior, New York, Natural History Press, 1967;Allport, G. Structura şi formarea personalităţii, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,`80;Amir, Y. Contact hypothesis in ethnic relations, Psychol. Buld., 1969, 319 – 342;Anastasi, A. Fileds of applied psychology, a-nd.ed., New York: Mc Graw-Hill, 1979;Aronson, E. & Linder, D. Gain and loss of esteem as determinant of interpersonal attraction, Journ.Exp.Soc.

Psychol., 1965, I, 156 – 171;Asch, S. E. Social psychology, New York : Preutica Hass, 1952 ;Baldwin, A. L. A cognitive theory of socialization, in D. A. Goslin (ed.) Handbook of Socialization Theory

and Research, Chicago: Rnad Mc Nally, 1969, I, 589 – 595;Bandura, A. Principles of behavior modification, New York: Holt, Rinehart and Winston, 1969;Bandura A. & Social learning and personality development, New York: Holt, Rinehart andWalters, R. H. Winston, 1963;Barron, F. Creative person and creative process, New York: Holt, Rinehart and Winston, 1969;Benedict, R. Patterns of culture, 1934, Cambridge, Mass.: Riverside Press, 1961;Berkowitz, L. Aggresion: a social psychological analysis, New York : Mc Graw Hill, 1962 ;Berlyne, K. D. & Pleasure, reward, preference, New York, London, Academic Press, 1973;Madsen, K. B. Betelheim, B. The informed heart: autonomy in a mass age, New York: Frec Press, 1943;Bruner, J. Procesul educaţiei intelectuale, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1970;Brown, J. S. The motivation of behavior, New York, Toronto, London : Academic Press, 1961;Brown, J. S. Motivation, in E. Heant (ed.); the first century of experimental psychology, Hillsdale N.J.,

Lawrence Erlbaum Associates, 1979, 231 – 321;Bunler, Ch. La psicologia della vita del nostro tempo, Milano, Garzanti, 1974;Ceauşu, V. Autocunoaştere şi creaţie, Bucureşti, Ed. Militară, 1983;Clore, G. L. & The process of personality interaction, in R. B. Cattell (ed.); handbook of modernByrne, D. personality theory, Chicago: Aldine, 1971;Coleman, C. J. abnormal psychology and modern life, New York: Scott, Foersman, 1950;Dobrowsky, K. La psychonevrose n`est pas une maladie, Quebec, Saint Yves, 1972 ;Dănăilă, L. & Golu, M. Chirurgie psihiatrică, Bucureşti, Ed. Academiei, 1968 ;Depue, A. R. & Munroe, The psychobiology of human disease ; implications for conceptualizing the

M. S. depressive disorders, in R. A. Depue (ed.), The psychobiology of the depressive disorders; implication for the effects of stress, New York: Academic, 1979, 13 – 14;

Diggory, J. C. Self-evaluation, New York: Wiley, 1966;Dollard, J. & Miller, E. N. Personality and psychotherapy, New York: Mc Graw-Hill, 1950;Edwards, S. L. The social desirability variable in personality, assessment and research, New York: Oryden,

1957;Eitinger, H. L. & Strom, A. Mortality and morbidity after excessive stress, New York: Humanities, 1973;Enăchescu, C. Elemente de psihologie proiectivă, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1973 ;Endler, S. N. A person-situation interaction model of anxiety, in Spielberger &Sorason, I. G Leds. Stress

and anxiety, vol. I, Washington, D. C.: Hemisphere, 1975;Endler, S. N. & Magnusson,D Multidimensional aspects of state and trait anxiety; A cross-cultural study of Canadian

and Swedish college students. In Spielberger C. D. & R. Diaz. Gueryero (eds) cross-cultural anxiety, Washington, D. C.: Hemisphere, 1976;

Endler, Hunt & Rosenstein An S-R Inventory of anxiousness, Psychological Monographs, 1962, 76 (17), 1 – 33;Erikson, R. H. Identity: Youth and crisis, New York: Norton, 1968;Farnworth, D. Psichiatria scolastica, in Ariati, S (red.), Manuale di psihiatria, Baringhieri, Torino, 1970, vol.

III;Faure, J. L. La psychotherapie – Porot, A. (red.). Mannuel alphabetique de psychiatrie, Paris : P. U. F.,

1969 ;Festinger, L. A theory of cognitive dissonance, Evanston Row, Peterson, 1957;Fraisse, P. & Piaget, J. Traite de psychologie experimentale, Paris : P. U. F., 1963, vol. V.

63