UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE FILOSOFIE

2005-2006

DOCTRINE POLITICE COMPARATE

- -Praf. Dr. Adrian-Paul Iliescucurs Masterat

Sumar

1. VALORI POLITICE CONTEMPORANE

LIBERTATEA EGALITATEA DREPTATEA SOCIALĂ SOLIDARITATEA SECURITATEA ECONOMICĂ

ŞI SOCIALĂ

2. STATUL

3. PIAŢA LIBERĂ

4. PARALELISMUL LIBERALISM-SOCIALISM

5. DOUĂ TIPURI DE LIBERALISM

6. RELAŢII INTERNAŢIONALE: NORMATIVISM, IDEALISM, REALISM POLITIC

TEXTE COMPLEMENTARE BIBLIOGRAFIE

2

1. VALORI POLITICE CONTEMPORANE

Disputele dintre doctrinele politice contemporane încep chiar de la modul în care sunt percepute principalele valori politice relevante pentru viaţa oamenilor şi pentru dezvoltarea societăţii.LibertateaLibertatea poate fi prezentată în feluri diferite.> Pe de o parte, se poate spune că a fi liber înseamnă a nu fi supus unor constrîngeri din partea altor oameni, a instituţiilor etc. (libertate negativă), în acest caz, libertatea înseamnă absenţa constrîngerilor sau a interdicţiilor provenite de la alţi oameni sau alte instituţii. Pe de altă parte, se poate spune că a fi liber înseamnă a putea acţiona autonom pentru realizarea propriilor scopuri, pentru a te dezvolta sau afirma (libertate pozitivă), în acest al doilea caz, libertatea apare ca o capacitate, ca o putere constructivă sau ca o posibilitate concretă de a face ceva, fără a depinde de hotărîrile altora. T. H. Green spune, spre exemplu, că "idealul adevăratei libertăţi este puterea maximă, acordată în mod egal tuturor membrilor societăţii umane, pentru a se realiza cît mai bine".> Din alt punct de vedere, se poate vorbi de libertate individuală sau colectivă. Oamenii pot să caute libertatea ca grup (aşa cum se întîmplă cînd un grup etnic luptă pentru eliberarea de sub dominaţia altui grup, sau o naţiune pentru apărarea independenţei sale) sau ca persoane privateLiberalismul exaltă importanţa libertăţii. Pentru multe concepţii liberale, 'libertatea este totul1; nici un fel de alte valori sau considerente nu sunt admise, dacă ele presupun o amendare a libertăţii, căci libertatea este considerată condiţia necesară pentru a profita de orice alte valori sau aranjamente sociale. Libertatea are prioritate absolută, deci, faţă de orice alte opţiuni umane.> Cu toate acestea, au existat şi gînditori liberali care admiteau că pot exista situaţii în care priorităţile umane pot fi diferite:"Este adevărat că a oferi unor oameni în zdrenţe, analfabeţi, nehrăniţi sau slăbiţi de boală drepturi politice sau garanţii împotriva ingerinţei statului în viaţa lor privată înseamnă a-ţi bate joc de ei. înainte de a înţelege semnificaţia unei sporiri a propriei libertăţi şi de a se bucura de folosirea ei aceşti oameni au nevoie de îngrijiri medicale şi de educaţie. Ce este libertatea pentru cei care nu pot face uz de ea? Ce valorează ea fără acele condiţii indispensabile uzului ei? Trebuie început cu începutul /.../ libertatea individuală nu este o necesitate primară pentru orice om" (Isaiah Berlin)> în ciuda unor recunoaşteri de acest tip a relativităţii libertăţii, de regulă liberalismul refuză să discute despre necesitatea şi posibilitatea de a pune libertatea pe planul al doilea, despre prioritatea altor valori. El priveşte libertatea drept condiţia sine qua non, de care depinde orice altă valoare sau realizare omenească.> Liberalismul apreciază constrîngerilor exercitate de alţi oameni (deci lipsa de libertate negativă) drept cel mai grav obstacol în calea succesului unei persoane. A nu fi supus constrîngerilor altora apare drept cel mai important lucru în viaţa unui om. Aşadar, liberalismul optează în primul rînd (şi, de obicei, exclusiv) pentru ideea de libertate negativă> Pentru liberali, 'libertatea' înseamnă independenţă individuală, independenţă faţă de alţi oameni, faţă de instituţii sau stat, înseamnă a avea un spaţiu de acţiune propriu, în care nu depinzi de nimeni şi deci în care nu poţi fi constrîns. Pentru asigurarea libertăţii, liberalismul consideră că trebuie respectate principii fundamentale de tipul celor schiţate de J.S.Mill:"De îndată ce o parte din conduita cuiva prejudiciază interesele altora, societatea are autoritatea de a se pronunţa asupra ei, rămînînd să se discute dacă prin intervenţia societăţii va fi sau nu promovat binele general. O asemenea discuţie nu-şi are însă locul atunci cînd conduita unei persoane nu afectează interesele nici unei alte persoane, ci doar pe ale ei sau nu le afectează cu necesitate, dacă persoanele în cauză nu o doresc(presupunînd că este vorba de persoane mature, avînd nivelul intelectual obişnuit), în toate cazurile de acest fel, trebuie să existe o deplină libertate, juridică şi socială, de a acţiona şi de a suporta consecinţele" (Mill)> Formularea sintetică a acestui principiu - cel mai important dintre toate cele pe care se bazează liberalismul - este următoarea: 'fiecare individ are deplina libertate de a face tot ceea ce doreşte, în măsura în care el nu dăunează cu nimic celorlalţi1. Aplicarea sa conduce la o maximizare a libertăţii individuale, în limitele, însă, în care nu sînt vătămate interesele altora; de aici şi numele de 'principiu al

3

maximei libertăţi compatibile cu libertatea celorlalţi' sau 'principiu al maximei libertăţi egale'.> Principiul maximei libertăţi egale compatibile cu libertatea celorlalţi şi al minimizării intervenţiei publice în sfera individual presupune astfel că 'fiecare individ trebuie să posede deplina libertate de a face tot ceea ce doreşte, în măsura în care el nu dăunează cu nimic celorlalţi' şi că 'societatea şi statul au dreptul de a interveni în sfera individuală doar atunci cînd acţiunile cuiva lezează interesele legitime (drepturile) altor oameni'. Aceste principii ar aduce, crede Mill, maxim de beneficii societăţii:"Singura libertate demnă de acest nume este aceea de a-ţi urmări binele propriu, în felul tău propriu, atîta timp cît nu încerci să lipseşti pe alţii de binele lor sausă-i împiedici să şi-1 dobîndească. Fiecare este adevăratul paznic al propriei sănătăţi, fie ea trupească, mintală sau sufletească. Omenirea are mai mult de cîştigat lăsînd pe fiecare să trăiască aşa cum crede el că e mai bine decît silind pe fiecare să trăiască aşa cum li se pare celorlalţi că ar fi bine" (Mill).> liberalismul încearcă să distingă între cazurile în care o părere sau oconduită cade în sfera de libertate individuală justificată, şi cazurile în care părerea sau conduita cuiva lezează sau ameninţă să lezeze pe alţii (intrînd deci în sfera de intervenţie legitimă a societăţii): "Am vorbit pînă aici de motivele care fac imperios necesară libertatea fiinţei umane de a-şi forma opinii şi de a le exprima fără nici o rezervă, precum şi de urmările păgubitoare [...] atunci cînd această libertate nu este acordată [...] Nimeni nu pretinde că acţiunile ar trebui să fie la fel de neîngrădite ca şi opiniile. Dimpotrivă, chiar şi opiniile îşi pierd imunitatea atunci cînd împrejurările în care sunt exprimate sunt de aşa natură încît fac din exprimarea lor o instigare efectivă la comiterea unor fapte reprobabile. Opinia că negustorii de grîne sunt cei care îi înfometează pe săraci sau că proprietatea privată este un furt se cuvine să nu fie stingherită atunci cînd circulă doar prinpresă, însă ea poate atrage după sine, pe drept cuvînt, o pedeapsă atunci cînd este exprimată oral în faţa unei mulţimi întărîtate adunate în jurul casei unui negustor de grîne sau cînd ea este înscrisă pe o pancartă agitată în văzul aceleiaşi mulţimi." (Mill Despre libertate, p. 73).> în schimb, conservatorismul are o atitudine critică faţă de cultul libertăţii. Conservatorii nu sunt adversari ai libertăţii, dar ei resping absolutizarea acesteia, transformarea ei într-o calitate magică, transformare ce face să se escamoteze faptul că oamenii nu aspiră doar la libertate.

Edmund Burke, fondatorul conservatorismului teoretic, sublinia că libertatea nu trebuie privită în izolare, ca şi cum ar fi singurul lucru necesar individului, ci în legătura ei cu alte lucruri importante, chiar vitale, pe plan social: buna guvernare, forţa publică necesară asigurării securităţii cetăţeanului, pacea şi ordinea publică, siguranţa proprietăţii, bunele moravuri etc. "Toate acestea sunt şi ele (în felul lor) lucruri bune; iar fără ele libertatea nu este, atît timp cît durează, o binefacere şi nici nu are şanse să se menţină mult timp. Efectul libertăţii asupra indivizilor este că ei pot face ce le place: trebuie însă să vedem ce le va place să facă, înainte de a risca felicitări ce s-ar putea repede transforma în plîngeri" (E. Burke). Cu alte cuvinte, Burke atrage atenţia că libertatea trebuie judecată după efectele la care conduce, după rezultatele sociale pe care le produce. Se înţelege, deci, că libertatea poate fi folosită de oameni bine sau rău, constructiv sau distructiv, iar atitudinea noastră faţă de libertate trebuie să fie dictată tocmai de aceste variante conturate prin intermediul consecinţelor la care se ajunge. Unii gînditori cu înclinaţii conservatoare au dedus, plecînd de aici, că despre libertate în sine nu se poate afirma nimic, ea nefiind (luată ca atare) nici ceva bun nici ceva rău. Libertatea poate deveni un lucrupozitiv sau unul negativ, îndată ce apar consecinţele ei (pozitive sau negative), "întrebarea dacă libertatea este un lucru bun sau unul rău apare ca iraţională, la fel ca întrebarea dacă focul este ceva bun sau ceva rău. Ea este atît bună cît şi rea, conform cu timpul, locul şi împrejurările" (James Fitzjames Stephen, Liberty, Equality, Fraternity, Elder & Co., 1874, p. 53). Intenţia unor astfel de observaţii nu este aceea de a nega libertatea, ci de a respinge doar 'entuziasmul pentru libertate', adică acea atitudine unilaterală de elogiere necritică a oricărei 'eliberări', indiferent de consecinţele ei. în locul acestei atitudini, conservatorismul propune o abordare pragmatică a chestiunii libertăţii (judecate prin prisma efectelor ei): "oamenii înzestraţi cu darul folosirii limbajului patetic n-ar trebui să glorifice cuvîntul libertate aşa cum o fac, ci ar trebui să se întrebe, pe cît posibil, înainte de a cădea în extaz faţă de orice caz de libertate, cine este acela ce primeşte libertatea şi ce este el liber să facă, precum şi de ce constrîngeri anume este el eliberat? " (J. F. Stephen, p. 191). A aborda libertatea în aceşti termeni ponderaţi şi reţinuţi nu înseamnă a cădea în extrema opusă, şi a glorifica (în locul libertăţii) autoritatea sau constrîngerea. Se subliniază că şi în raport cu aceste elemente sociale trebuie ridicate aceleaşi întrebări precaute: cei care au înclinaţii opuse faţă de suporterii libertăţii "trebuie să-şi pună întrebările opuse înainte de a glorifica actele puterii: cine este acela care e împuternicit şi ce anume este el împuternicit să

4

facă, precum şi prin ce mijloace? Sau, dacă cuvintelealese pentru a fi elogiate sunt 'ordine' şi 'societate', ar fi bine să se întrebe ce ordine şi ce fel de societate este aceea la care se referă elogiile?" (idem)> Dincolo de aceste cazuri extreme, conservatorii propun recunoaşterea faptului că o societate are nevoie atît de ordine cît şi de autoritate, disciplină, supunere, de exercitarea forţei şi a constrîngerii. Constrîngerea are şi ea rolul ei în ţesătura fenomenelor sociale; morala, şi multe dintre schimbările politice progresiste au fost şi sunt rezultatul constrîngerii, nu al libertăţii. Bunăoară, fenomene ca Reforma sau chiar Revoluţia franceză "au fost impuse de o minoritate redusă numeric prin forţa aplicată asupra conduitei unei majorităţi ignorante sau doar parţial informate şi în cea mai mare parte indiferente" (idem, p. 21).> Cum societatea are nevoie şi de libertate dar şi de constrîngere, problema supremă a politicii este tocmai aceea a determinării limitelor autorităţii şi a limitelor libertăţii. Conservatorii îşi prezintă doctrina ca pe o încercare moderată de împăcare între cele două cerinţe: "O asemenea doctrină gravitează, prin însăşi natura ei, în jurul unui punct median sau a unui punct aproape de mijloc. Ea presupune, într-adevăr, că un anumit grad de libertate este esenţial pentru orice guvernămînt bun; dar ea deduce că această libertate trebuie împletită cu guvernarea, armonizată cu formele şi regulile ei, şi subordonată scopului ei" (E. Burke). Conservatorii nu cred că limitele libertăţii şi autorităţii pot fi stabilite pe baza unor principii abstracte. Referindu-se la binecunoscutul principiu propus de Mill (vezi capitoluldespre liberalism, 6), Stephen afirma: "Eu nu cred că starea cunoaşterii noastre este de aşa natură încît să ne permită să enunţăm 'un principiu foarte simplu ca fiind întru totul îndreptăţit să guverneze pe de-a întregul raporturile bazate pe constrîngere şi control'. Trebuie să procedăm într-un mod mult mai precaut, limitîndu-ne la acele remarci pe care ni le sugerează experienţa cu privire la avantajele şi dezavantajele constrîngerii şi libertăţii" (idem, p. 53).> Libertatea nu este, în această viziune, lucrul primordial în politică. Nu pentru că ea nu ar fi importantă, ci pentru că atingerea ei depinde de anumite precondiţii. Stephen susţine "că puterea precede libertăţii - că libertatea, prin însăşi natura lucrurilor, depinde de putere; şi că numai sub protecţia unei guvernări puternice, bine organizate şi inteligente poate exista libertate" (idem, p. 184).> aceste nuanţări şi atitudini critice faţă de libertate nu trebuie să ducă la concluzia greşită că doctrina conservatoare nu apreciază libertatea; dimpotrivă, conservatorismul este mai aproape de liberalism, decît de gîndirea de stînga, în aprecierea libertăţii ca fiind mai importantă decît egalitatea.> Concepţiile de stînga au exaltat şi ele libertatea, dar de pe alte poziţii, cu alt sens şi în alte scopuri. Stînga politică priveşte societatea ca fiind asimetric organizată, astfel că anumite minorităţi (elite economice sau politice) deţin maximum de resurse şi de influenţă, bucurîndu-se de putere şi libertate de acţiune, în timp ce majoritatea (şi grupurile marginale, defavorizate), fiindlipsite de resurse şi de influenţă, nu au nici putere, nici libertate autentică. Stînga refuză să reducă libertatea la libertate negativă, apreciind că 'adevărata' libertate este cea pozitivă: omul cu adevărat liber nu este pur şi simplu cel ale cărui drepturi şi libertăţi politice sunt respectate, ci cel care are posibilitatea de 'a fi propriul său stăpîn', de 'a-şi conduce singur drumul în viaţă', şi, în ultimă instanţă, de a-şi satisface interesele legitime. Gîndirea modernă de stînga a pledat pentru un tip mai generos de libertate: libertatea pozitivă, constînd în existenţa condiţiilor necesare pentru atingerea scopurilor individuale, pentru realizarea umană. T. H. Green afirma în acest sens că "idealul adevăratei libertăţi este puterea maximă, acordată în mod egal tuturor membrilor societăţii umane, pentru a se realiza cît mai bine" (apud Berlin, op. cit., p. 217 - vezi şi Morman Barry, op. cit., p. 67). Dacă a garanta libertatea negativă presupune doar a feri individul de constrîngeri arbitrare (a elimina din calea sa obstacolele şi restricţiile nejustificate), asigurarea libertăţii pozitive presupune o intervenţie mult mai amplă a statului sau societăţii în viaţa individuală, intervenţie menită să pună la dispoziţia fiecărui om "puterea sau capacitatea pozitivă de a face ceva ce merită făcut sau de care merită să te bucuri" (idem, p. 67).De asemenea, stînga denunţă posibilităţile de manipulare a opiniei publice pe care le au elitele politice şi economice. Libertatea autentică presupune nu doar dreptul de a alege, ci şi capacitatea de a face alegeri nedominate de alţii(mai dotaţi cu resurse, mai puternici, mai influenţi) precum şi alegeri nemanipulate de alţii."Dacă este adevărat că alegerile libere sunt profund deosebite de cele regizate, nu trebuie totuşi să uităm că alegerile, chiar libere, nu exprimă neapărat 'voinţa poporului'. Să presupunem că o marcă de pastă de dinţi este anunţată printr-o publicitate zgomotoasă; în cazul în care majoritatea oamenilor ar cumpăra această pastă, ar fi zadarnic să se afirme că consumatorii au 'ales-o' nesiliţi de nimeni. Tot ce

5

s-ar putea spune în acest caz este că publicitatea a avut un rol hotărîtor în a convinge milioane de persoane de adevărul reclamei ei. într-o societate alienată, oamenii votează într-un mod destul de asemănător cu cel în care îşi cumpără produsele. Ei îşi pleacă urechea la trîmbiţele propagandei, şi acest zgomot are asupra lor un efect mai mare decît realitatea faptelor" (Erich Fromm, op. cit., p. 184-185). Majoritatea gînditorilor liberali condamnă ideea de libertate pozitivă drept nerealistă şi chiar absurdă: nerealistă, în măsura în care ea pretinde statului o contribuţie excesivă, imposibil de asigurat practic, la succesul acţiunilor fiecărei persoane; absurdă, în măsura în care ea confundă lipsa de libertate cu lipsa resurselor. Autori ca Berlin (op. cit., p. 204) sau Barry (An Introduction..., op. cit., p. 207) sugerează că a te plînge de lipsă de libertate atunci cînd nu ai capacitatea practică de a realiza ceva este identic cu a te plînge de lipsă de libertate atunci cînd nu ai aripi (ca să zbori), ceea ce pare absurd.> Gîndirea de stînga, în schimb, vede în aceste raţionamente simple sofisme. Lipsa de resurse este relativă (ea depinde de felul cum sunt mobilizate şi folosite resursele existente): dacă societatea ar recurge la alte aranjamente (spre exemplu, la redistribuirea veniturilor în favoarea celor săraci), problema lipsei de resurse s-ar putea rezolva. Pe de altă parte, argumentul 'absurdităţii' libertăţii pozitive este sofistic deoarece el ascunde diferenţa dintre o imposibilitate fizică sau naturală şi o imposibilitate care decurge din natura aranjamentelor sociale existente (menţinute şi apărate de cei interesaţi): este absurd să se identifice lipsa de aripi (care este naturală) cu lipsa de libertate, dar nu este deloc absurd să se afirme că lipsa recompensei pentru merit conduce la o lipsă de libertate (pentru cei merituoşi, dar lipsiţi de resurse, care, drept urmare, nu se pot realiza).> Insistenţa gîndirii liberale de a identifica libertatea cu libertatea negativă crează impresia că simpla absenţă a constrîngerilor arbitrare directe face din orice persoană un om liber. Mulţi critici ai societăţii moderne au argumentat că nu este aşa. Oamenii pot fi privaţi parţial de libertate prin constrîngeri indirecte, aşa cum este, spre exemplu, manipularea politică. Acolo unde există resursele necesare (capital, mijloace de influenţare a opiniei publice, putere politică), acestea pot fi uşor folosite în direcţia manipulării oamenilor şi a dirijării lor în conformitate cu interese ce le sunt străine. Frica, nevoia de conformism, lipsa de informaţii sau informaţiile incorecte etc. îi fac pe oameni să se comportăm altfel decît ar face-o în mod normal (în absenţaacestor factori) şi deci să nu fie 'ei înşişi', să nu se manifeste liber, chiar dacă nu sunt supuşi la constrîngeri exterioare directe. "Majoritatea oamenilor sunt convinşi că, atîta timp cît nu sunt obligaţi în mod deschis de o putere exterioară să facă ceva, hotărîrile lor sunt ale lor şi că, dacă doresc ceva, ei sunt cei care doresc. Dar aceasta este una din marile iluzii pe care ni le facem despre noi înşine. Un mare număr din hotărîrile noastre nu sunt cu adevărat ale noastre ci ne sunt sugerate din afară" (Erich Fromm, Texte alese, Ed. Politică, 1983, p. 302).> Controlul informaţiei şi al mass-mediei moderne face bunăoară posibil manipularea pe scară largă a opiniei publice prin escamotarea unor fapte şi accentuarea altora, prin prezentarea selectivă şi tendenţioasă a informaţiei, prin şocuri emoţionale (imagini şocante) folosite cu abilitate pentru a stîrni anumite resentimente etc. (vezi şi Fromm, op. cit., p. 184-185, 456-457). Mulţi observatori consideră ca. pericolul manipulării (posibile odată cu dezvoltarea spectaculoasă a telecomunicaţiilor dar şi cu concentrarea controlului asupra informaţiei la nivelul unor mari trusturi mass-media) este unul dintre cele mai grave fenomene ale lumii contemporane. Ca atare, problema libertăţii nu este rezolvată şi închisă, prin simpla garantare a libertăţii negative: asigurarea condiţiilor-cadru pentru manifestarea liberă a personalităţii rămîne o mare sarcină a oricărei societăţi.EgalitateaAsupra unor chestiuni privind egalitatea dintre oameni, diversele concepţii moderne cad relativ uşor de acord.> în lumea modernă, majoritatea teoriilor laice aprobă fără rezerve ideea egalităţii juridice (în faţa legii), care spune că toţi oamenii trebuie trataţi egal de lege şi de justiţie: nu trebuie să existe nimeni şi nimic 'deasupra legii1 (exceptat de la respectarea legii) şi nici nu trebuie să fie nimeni tratat mai prost decît alţii în această privinţă. De asemenea, se cade de acord asupra egalităţii politice (drept egal la vot, conform ecuaţiei 'un om-un vot1, drept egal la libera exprimare a opiniilor politice, la participare politică, şi, în general, în sfera majorităţii drepturilor omului) - cu excepţia unor viziuni fundamentaliste, fondate mai ales pe un tip de intoleranţă religioasă. Asupra egalităţii civile (cetăţeneşti), adică a egalităţii drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti, ca şi asupra celei morale, privind drepturile şi obligaţiile morale egale, se întruneşte de regulă consensul.

6

> în schimb, în ceea ce priveşte egalitatea economică şi socială, opiniile moderne rămîn împărţite. Dezbaterile în acest sens au fost declanşate de Revoluţia Franceză, după care gîndirea de stînga a afirmat că 'starea oamenilor simpli' (situaţia lor economică şi socială) nu s-a îmbunătăţit cu nimic, şi deci egalitatea de fapt între cetăţeni nu s-a realizat; în schimb, gîndirea de dreapta, mai ales cea liberală, a afirmat că egalitateaeconomică şi socială nu a fost un ţel al revoluţiei, că ea nu se poate şi nici nu ar trebui realizată programatic, printr-o politică de stat (vezi în acest sens De Jouvenel, op. cit., p. 372-374 şi De Tocqueville, Dreptul la muncă, socialismul şi revoluţia, în antologia Fundamentele gmdirii politice moderne, Polirom, 1999).în apărarea poziţiei sale, gîndirea de stînga s-a bazat pe argumente diverse. Unul dintre acestea este că egalitatea juridică şi politică rămmG formală şi superficială, dacă nu este cuplată cu una economică şi socială: dificultăţile economice (sărăcia, lipsa de resurse, modul de viaţă propriu celui care trebuie să trudească pentru a-şi cîştiga minimul necesar traiului) şi cele sociale (poziţia inferioară, dependentă sau marginală) anulează valoarea celorlalte forme de egalitate - din poziţia sa defavorizată şi adesea mizeră, omul simplu nu poate beneficia de avantajele vieţii civilizate (cultură, satisfacţie existenţială, reuşită personală), şi adesea nici de egalitatea juridică sau politică anunţată formal (căci a beneficia de acestea presupune resurse de timp, bani şi informaţie, pe care acesta nu le posedă: avocaţii trebuie plătiţi, acţiunile judecătoreşti necesită plata unor taxe, informaţia strict necesară participării politice costă etc.). Chiar dacă exercitarea drepturilor de care beneficiază acesta (în virtutea egalităţii juridice şi politice) este ca atare gratuită, exercitarea presupune nişte costuri de oportunitate (beneficii la care renunţă pentru a-şi putea exercita aceste drepturi, pierderi datorate lucrurilor la care renunţă pentru a putea săprofite de egalităţile respective) pe care adesea omul sărac nu-şi poate permite să le plătească, în timp ce membrii mai favorizaţi ai comunităţii pot.> Un alt argument pentru egalitate economică este acela că doar inegalităţile bazate pe merit sunt justificate, în timp ce alte inegalităţi sunt nedrepte. Cu alte cuvinte, gîndirea de stînga nu repudiază orice inegalitate: ea poate admite venituri proporţionale cu meritele sau efortul depus, deci venituri inegale justificabile raţional, nu însă şi inegalităţi întîmplătoare (provenite din moşteniri sau accidente ale funcţionării pieţei libere), deci greu de justificat raţional în raport cu individul în cauză.> în sfîrşit, se susţine adesea că este normal şi drept ca toţi oamenii să pornească în viaţă cu o egalitate a şanselor, ceea ce nu se întîmplă (în viziunea stîngii politice) dacă există mari inegalităţi economice şi sociale. Egalitatea şanselor nu poate rezulta doar din egalitatea drepturilor juridice şi politice principiale; ea trebuie să aibă şi un fundament în sfera resurselor economice. Acest lucru a fost implicit recunoscut de mult, şi de cele mai diverse orientări de gîndire, în domeniul intelectual, odată cu admiterea necesităţii accesului la educaţie al tuturor oamenilor, indiferent de veniturile lor (aşa se explică gratuităţile, bursele şi ajutoarele acordate pentru elevi şi studenţi pretutindeni). Este însă greu de pretins că numai în acest domeniu este necesară o intervenţie publică pentru garantarea egalităţii şanselor; gîndirea de stînga susţine că un sprijin similar estenecesar şi în sfera ocupării forţei de muncă, a asistenţei medicale etc. Ce fel de egalitate de şanse poate exista pentru un şomer, un bolnav incapabil de a îşi plăti tratamentele etc. ?Adversarii egalitarianismului contraargumentează folosind şi ei o varietate de idei. Se susţine că societatea pur şi simplu nu deţine resursele necesare asigurării egalităţii economice (prin finanţarea specială a celor defavorizaţi), deoarece o politică menită să realizeze această sarcină ar ajunge repede să fie confruntată cu sarcina imposibilă de a compensa toate inegalităţile care nu provin direct şi exclusiv din anumite merite personale (Barry, An Introduction to Modern Politica! Theory, Macmillan, 1995, p. 193) - or, acest lucru nu s-ar putea realiza, printre altele şi pentru motivul că în nenumărate cazuri meritul personal şi întîmplarea (şansa nemeritată) se împletesc în mod inextricabil (Hayek, Constituţia libertăţii, Ed. Institutul European, 1998, p. 115-116). De asemenea, ceea ce contează pentru societate nu este meritul ca atare (eforturile făcute), ci rezultatele obţinute care deseori se datorează şi norocului sau altor elemente 'arbitrare'; ca atare, societatea nu are interesul să răsplătească oamenii doar după merite (indiferent de rezultate - Hayek, idem, p. 119-120). Un alt argument antiegalitarian este că politica egalitaristă pune statul în situaţia de a abandona imparţialitatea şi a se comporta discriminatoriu: ajutînd material unii oameni, şi prelevînd, în schimb, cote din veniturile altora (ca impozite). Dispare astfel egalitatea în faţa legii (susţin gînditorica Hayek - op. cit., p. 109) şi este afectat principiul supremaţiei dreptului, în sfîrşit, poate cel mai important argument este acela că egalizarea economică asigurată de stat distruge libertatea. Pentru ca

7

statul să poată redistribui în mod eficient resursele, prelevînd de la cei bogaţi pentru a-i ajuta pe săraci, el trebuie înzestrat cu multă putere de decizie şi execuţie, cu dreptul de a decide cine şi cum trebuie ajutat, pînă la ce nivel, care sunt excepţiile de la regulă etc. Statul preia astfel funcţia divină de Judecător absolut, capabil să decidă cea mai dreaptă dar şi cea mai bună (utilă pe plan social) distribuţie a resurselor unei comunităţi - indivizii sunt transformaţi astfel în piese de şah pe care statul le aşează acolo unde consideră potrivit, iar iniţiativa individuală este blocată (atît de lipsa de perspective, cîştigurile personale urmînd a fi confiscate şi redistribuite de stat) cît şi de constrîngerile impuse de planul statal prestabilit de realocare a bogăţiei în scopuri egalitare. Se susţine adesea că marile performanţe economice şi formarea unei elite economice necesită multă libertate şi abandonarea oricărui spirit egalitar: numai perspectiva unor cîştiguri maxime (nesupuse uniformizării) poate motiva suficient întreprinderea economică privată desfăşurată în condiţii de risc, inovarea etc. Ca atare, adversarii egalitarismului pledează pentru o înţelegere minimală a egalităţii de şanse ca simplă absenţă a discriminărilor (de rasă, sex, religie, vîrstă, naţionalitate). Aici, interpretarea lor minimală intră în conflict cu ideea apărată de stînga politică, conform căreia egalitatea deşanse implică o egalizare a posibilităţilor practice şi a resurselor. Această dispută este analogă celei privind libertatea pozitivă şi negativă (vezi) şi, sub diferite forme, ea este destinată să continue deoarece reflectă o opoziţie adîncă de interese sociale.o formă radicală de antiegalitarism este avansată de libertarieni ca Robert Nozick: în sfera asigurării egalităţii dintre oameni, libertarienii critică abordările obişnuite, în care apărătorii egalităţii pleacă de la observaţii ca: "într-o anumită ţară n% din populaţie deţine mai mult de n% din avuţie, iar cei mai săraci deţin mai puţin; [...] apoi ei încep imediat să discute cum s-ar putea schimba situaţia, în cadrul concepţiei despre dreptate ca îndreptăţire în ceea ce priveşte proprietăţile, nu putem decide dacă statul trebuie să facă ceva pentru a schimba situaţia uitîndu-ne doar la un profil al distribuirii sau la fapte cum sunt acestea. Problema depinde de felul în care s-a produs distribuirea. [...] Dacă astfel de fapte distributive ar fi într-adevăr rezultatul unui proces legitim, atunci ele însele ar fi legitime" (Robert Nozick Anarhie, stat şi utopie, Humanitas, 1997, p. 285). Cu alte cuvinte, inegalităţile nu sunt condamnabile în sine; condamnabile sunt doar inegalităţile determinate de incorectitudini (ilegalităţi comise în procesul de achiziţie sau transfer al resurselor). Analizînd argumentul uzual în favoarea egalităţii, şi anume acela că oamenii au nevoie de, şi au dreptul la, anumite resurse de bază (un minimum de venit, de asistenţă medicală etc.), ceea ce ar impuneasigurarea acestora (în mod egal) de către stat, Nozick ridiculizează principiul furnizării de resurse sau servicii pe baza nevoilor existente, întrebînd: "Un grădinar ar trebui oare să-şi aloce serviciile pajiştilor care au cel mai mult nevoie de el?" (op. cit., p. 287). Aici, libertarianismul pare să şteargă orice diferenţă între oameni şi obiecte, sugerînd că oamenii nu au drepturi (la asigurarea nevoilor de bază) după cum nici obiectele nu au asemenea drepturi.> Nozick subliniază, în plus, că asigurarea egalităţii pe baza principiului că oamenii au dreptul la anumite resurse sau servicii de bază presupune lezarea drepturilor de proprietate (ale acelor persoane de la care statul prelevă taxe, impozite etc., în vederea asigurării acestor resurse sau servicii); or, susţine el, aceasta dovedeşte că nici un om nu poate pretinde că are dreptul la aceste resurse sau servicii de bază, deoarece "Nimeni nu are un drept la ceva a cărui înfăptuire presupune folosirea unor lucruri şi activităţi la care alţi oameni au drepturi şi îndreptăţiri" (op. cit., p. 291).> în sfîrşit, Nozick susţine că adepţii egalităţii pur şi simplu nu au reuşit niciodată să furnizeze un argument clar cu privire la pretinsa obligaţie ca societatea "să se îngrijească de nevoile importante ale tuturor membrilor ei" (op. cit., p. 287)> Nozick respinge şi ideea egalităţii şanselor, în interpretarea dată acesteia de egalitarişti. "în discuţiile despre egalitatea şanselor este folosit adesea modelul cursei pentru un premiu. O cursă în care unii ar porni de maiaproape de linia de sosire decît alţii ar fi nedreaptă [...] Dar viaţa nu este o cursă în care concurăm toţi pentru un premiu pe care 1-a stabilit cineva; nu există o cursă unitară, unde cineva să ar fi desemnat să judece cine a alergat mai repede" (op. cit., p. 288). Respingerea modelului 'cursei' sau 'competiţiei' conduce la respingerea ideii necesităţii asigurării egalităţii, cu atît mai mult cu cît această idee implică de regulă transfer de valori sau resurse de la posesorul lor legitim (considerat 'favorizat' în cadrul inegalităţii existente) la alte persoane, care nu sunt posesori legitimi (considerate 'defavorizate' de inegalitate), în vederea garantării egalităţii de şanse. Dar, crede Nozick, "Nimeni nu are un drept la ceva a cărui înfăptuire presupune folosirea unor lucruri şi activităţi la care alţi oameni au drepturi şi îndreptăţiri" (op.

8

cit., p. 291). Cu alte cuvinte, nimeni nu are dreptul de a i se asigura egalitatea de şanse deoarece o atare asigurare implică deposedarea altor oameni de ceea ce ei posedă în mod legitim, în gîndirea contemporană, egalitarismul radical are puţini adepţi. Există însă un anumit consens asupra ideii că exacerbarea inegalităţilor economice nu poate avea consecinţe pozitive pe termen lung (pentru stabilitatea unei societăţi şi mai ales pentru democraţie).DREPTATEA SOCIALĂVezi capitolul Etica aranjamentelor sociale fundamentale din cadrul cursului de Etică economică şi socială.SOLIDARITATEA> Liberalismul tinde să trateze scopurile individuale drept reale şi autentice, iar scopurile comune drept pseudo-scopuri, drept ficţiuni, folosite de autoritarismul etatist pentru atingerea obiectivelor sale paternaliste sau de-a dreptul totalitare. De aceea, liberalismul (mai ales în variantele sale radicale) tinde să substituie peste tot bunurile individuale celor publice, generînd fenomenul numit 'privatizarea vieţii sociale1. Dimpotrivă, gîndirea de stînga insistă că scopurile comune există, sunt importante şi nu pot fi escamotate. Aceste scopuri comune sunt adevăratul rezultat ce trebuie urmărit şi obţinut prin dezbaterea (cooperativă sau conflictuală) din societate:> "Procesul de luptă şi discuţie dintre membrii unui grup nu duce pur şi simplu la faptul că fiecare îşi alege scopul lui sau scopul ei personal. Un asemenea proces nu ar fi necesar pentru aceasta. Este vorba de un procescare face să fie clar ceea ce vrem noi, şi deci conduce la solidaritate. Dar ce caracteristici are un scop pe care fiecare îl vrea pentru toţi? Pentru a răspunde la asta, trebuie să adaug, pe de altă parte, că acel lucru la care se ţinteşte este o trăsătură a grupului, nu un bun imediat pentru indivizi. Ceea ce dorim este o societate educată, o societate cu un mediu care poate fi conservat, o societate cu o presă independentă şi aşa mai departe. Aceste trăsături sociale, dacă sunt dorite de fiecare pentru toţi, sunt ceea ce numim bunuri publice. Obţinerea acestor bunuri impune ca societatea să fie înzestrată cu capacitatea de a furniza cetăţenilor anumite bunuri individuale. Astfel, putem ajunge la o societate sănătoasă, ca bun public, numai dacă există un sistem de asistenţă medicală care înzestrează societatea cu posibilitatea de a furniza asistenţă medicală indivizilor" -Milton Fisk Surviving with Dignity in a Global Economy: The Battlefor Public Goods, în voi. Notfor Sale: In Defense of Public Goods, Anatole Anton, Milton Fisk, Nancy Holmstrom (eds), Westview Press, 2000, p. 43. Ca atare, stînga pledează pentru o dezvoltare a sferei bunurilor publice, şi pentru solidaritate în vederea atingerii unor obiective comune. Bunurile publice şi scopurile comune trebuie, în viziunea stîngii, să conducă şi la asigurarea unei alte valori: securitatea socială, în societatea de azi (susţine stînga), numai grupurile afluente şi influente se bucură de securitate, în timp ce majoritatea populaţiei şi mai ales grupurile defavorizate (marginale) nu au acelaşi avantaj social. Or, securitatea este pentru om lafel de importantă ca şi libertatea; mai mult, securitatea este o condiţie necesară pentru libertate, căci omul lipsit de siguranţă în viaţă ('siguranţa zilei de mîine1, siguranţa supravieţuirii) nu se poate bucura de libertate, în acest punct, vederile conservatoare se apropie de cele ale stîngii, deoarece conservatorii au subliniat totdeauna că omul nu aspiră doar la libertate, ci şi la securitate. Este, prin urmare, de datoria statului, a societăţii în general, să asigure tuturor un grad rezonabil de securitate socială (protecţia socială şi asistenţa de stat sunt forme ale securităţii sociale); atît conservatorismul (englez şi german), cît şi stînga au pledat şi acţionat încă din secolul XIX pentru asigurarea securităţii de către stat. în schimb, liberalismul pretinde că acţiunile statale de garantare a securităţii, transformînd statul într-un 'părinte', deschid calea spre autoritarism, reduc libertatea şi transformă individul într-o fiinţă dependentă (crează o 'cultură a dependenţei'), inaptă de a se descurca singură.SECURITATEA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ> Liberalismul exaltă nevoia umană de libertate. Gîndirea de stînga, deşi participă ea însăşi la cultul libertăţii, insistă foarte mult şi asupra unei alte priorităţi, profund diferite: nevoia de securitate economică şi socială. Gînditori liberali importanţi, ca Hayek, deşi preocupaţi să denunţe "moda [...] de a ridica în slăvi securitatea în dauna libertăţii", s-au văzut totuşi eiînşişi siliţi să admită existenţa unei nevoi de securitate. Recunoscînd această nevoie ca pe un fapt social şi psihologic incontestabil, ei au subordonat-o însă celei de libertate; astfel, gîndirea liberală a sugerat că securitatea trebuie asigurată (doar) ca o condiţie a libertăţii: "nu încape îndoială că unul din ţelurile principale ale politicii publice va trebui să-1 constituie o protecţie faţă de lipsurile grave, precum şi eliminarea unora din cauzele evitabile ale eforturilor greşit orientate şi a deziluziilor ce le însoţesc. Dacă

9

aceste strădanii vrem să aibă succes şi să nu distrugă libertatea individuală, atunci securitatea trebuie să fie oferită în afara pieţei, iar concurenţa trebuie să se desfăşoare fără piedici. Un anumit grad de securitate este esenţial pentru a putea menţine libertatea, deoarece majoritatea oamenilor sunt dispuşi să suporte riscul presupus de libertate numai atîta timp cît acest risc nu este prea mare" (F. A. Hayek, Drumul spre servitute, Humanitas, 1993, p. 153).în schimb, gînditori a căror inspiraţie provine din sfera tradiţiilor politice şi filozofice conservatoare, şi care se prezintă ca liberali comunitarieni, au prezentat securitatea socială nu ca auxiliar al libertăţii, ci ca pe o valoare autonomă, răspunzînd unei aspiraţii permanente a omului. Conservatorismul a recunoscut din totdeauna că "cele mai multe dintre fiinţele umane sunt fiinţe caracterizate de ostilitate faţă de risc" (John Gray, Endgames, Polity Press, 1997, p. 8). Refuzul riscului este conectat şi cu alte nevoi umane neglijate de liberalism: nevoia de stabilitate, deapartenenţă (belonging) şi de solidaritate etc. (idem, p. 48). Dacă atitudinea de respingere a riscului este predominantă, deci nevoia de securitate este o constantă a naturii umane, atunci piaţa economică liberă, care amplifică riscurile prin dinamismul ei 'revoluţionar', nu mai poate fi privită ca un simplu fenomen social 'firesc'- ea apare ca factor productiv înnoitor, dar şi ca factor destabilizator, de unde concluzia că "sarcina epocii noastre este aceea de a reconcilia nevoia umană de securitate cu revoluţia permanentă produsă de piaţă" (Gray, op. cit., p. 19). > Pe plan concret, asigurarea securităţii sociale presupune ca guvernarea să asigure impozitarea progresivă (mai puţin dureroasă pentru cei avantajaţi, care nu cheltuiesc tot ce câştigă, cum se întîmplă cu cei lipsiţi de resurse -Galbraith, Societatea perfectă, p. 34, 63), stimularea dezvoltării economice şi a ocupării forţei de muncă (53), eliminarea obsesiei pentru reducerea deficitului bugetar (50-62), afirmarea intereselor celor dezavantajaţi (63-64) şi 'spargerea' cercului vicios al puterii politice care generează putere economică şi invers (63).Exerciţii şi teme de analizăComparaţi libertatea negativă cu libertatea pozitivă.Concepeţi situaţii plauzibile în care libertatea nu este o valoare prioritară.Se poate trasa excat graniţa între conduite ce lezează pe alţii şi conduite ce nulezează pe alţii? Cum trebuie definit a lezaiAnalizaţi cazul 'negustorului de grîne' şi concepeţi exemple similare.Se poate distinge între manipulare şi convingere? Dacă da, ce efect are distincţiaasupra argumentelor Stîngii?E corectă analogia lui Berlin între a nu avea aripi şi a nu putea realiza ceea cedoreşti în viaţătComparaţi argumentele egalitariste cu cele antiegalitariste şi încercaţi să decideţicare anume din ele au cîştig de cauză.E corectă analogia lui Nozick între grădinar şi stat?Este viaţa individuală o cursă/competiţie? Oferiţi argumente pro şi contra.Ce înseamnă solidaritate?Comparaţi raportul securitate-libertate în perspectivele liberală, conservatoare şisocialistă.

2. STATULTeoria liberală despre stat.> Principiul supremaţiei absolute a libertăţii, ca şi cel al non-interferenţei în viaţa privată, stau la baza teoriei liberale despre stat. în această concepţie, statul nu este nimic mai mult decît apărătorul libertăţii cetăţenilor (şi a altor drepturi asociate libertăţii negative),iar principiul suprem care trebuie să-i guverneze activitatea este tocmai acela al limitării acţiunii sale la această sferă bine-determinată. Acest principiu este susţinut şi de convingerea liberală că societatea este o asociere liberă de persoane, care împuternicesc statul să le apere libertatea şi drepturile. Ca împuternicit al cetăţenilor, statul nu trebuie să depăşească 'mandatul' primit, care (în viziunea liberală) se reduce la aceste sarcini de apărare şi supraveghere: apărarea persoanelor împotriva violenţei nejustificate, a fraudelor şi înşelăciunilor, a constrîngerilor abuzive (neîntemeiate pe lege), împotriva agresiunii externe.> Pe acest fundament, se constituie viziunea liberală despre rolul statului, avînd următoarele elemente:statul nu este un îndrumător, nici un părinte, al cetăţenilor săi, ci doar un arbitru care urmăreşte respectarea regulilor jocului; statul nu are căderea de a-i face pe oameni fericiţi: omul modern

10

respinge pretenţia de a fi tutelat de stat în efortul de a îşi realiza scopul: la întrebarea "Care este în fond scopul tuturor eforturilor voastre, motivul trudei voastre, obiectul speranţelor voastre? Nu este oare fericirea? Ei bine, această fericire lăsaţi-ne să v-o dăm noi!", omul modern răspunde: "Nu, domnilor, nu vă lăsăm. Oricît de mişcătoare ar fi o grijă atît de afectuoasă, să rugăm autoritatea să rămînă în limitele sale. Să se mărginească la afi dreaptă; ne îngrijim noi singuri de a fi fericiţi" (Benjamin Constant)> ca orice arbitru, statul trebuie să-şi păstreze integral neutralitatea faţă de cetăţeni: el nu trebuie să încerce a-i educa, forma, influenţa sau ajuta, ci doar să-i constrîngă la respectarea regulilor jocului social (care, de obicei, îmbracă forma unor legi juridice); statul nu are căderea de a interveni pentru apărarea unor grupuri de oameni, pentru a le promova interesele sau a-i asista - ci numai sarcina de a asigura apărarea legii> fiecare persoană rămîne liberă să urmărească propriul său Bine (propriile aspiraţii sau interese), atîta vreme cît nu împiedică eforturile celorlalţi de a face acelaşi lucru; Binele general (al tuturor) rezultă exclusiv din realizarea acestor forme individuale de Bine; nu există un Bine general comun, de sine stătător şi distinct faţă de variatele forme individuale, care să reprezinte scopul propriu (suprem) al statului şi căruia cetăţenii să fie obligaţi a se supune; singurul scop propriu al statului este acela de a asigura cetăţenilor săi drepturile şi libertăţile necesare pentru atingerea scopurilor lor individuale:> "nici o persoană şi nici un grup de persoane nu are dreptul să spună unei alte fiinţe omeneşti aflate la vîrsta maturităţii să nu facă cu viaţa sa ceea ce aceasta a decis să facă spre propriul său folos.Fiecare om este primul interesat de propriul său bine, căci interesul pe care 1-ar putea avea faţă de acest bine orice alt om - exceptînd cazurile în care e vorba de un puternic ataşament personal - este neînsemnat în comparaţie cu cel pe care îl are cel în cauză. Interesul pe care îl are societatea faţă de el ca persoană (lăsînd la o parte conduita lui faţă de alţii) este parţial şi cu totul indirect; în timp ce, cu privire la propriile simţăminte şi propria situaţie, cel mai obişnuit bărbat, cea mai obişnuită femeie au mijloace de cunoaştere ce depăşesc nemăsurat de mult pe cele pe care le-ar putea avea oricine altcineva" (J. S. Mill)> drept urmare, statul nu este îndreptăţit să organizeze şi coordoneze viaţa economică sau socială, să dirijeze evoluţia socială către anumite scopuri (declarate 'superioare', "benefice1 sau 'progresiste') ori către o anume stare finală (de egalitate economică, bunăoară, sau de 'dreptate socială') proclamată drept optimă pentru toţi cetăţenii; intervenţia sa socială trebuie să fie minimă (de aici şi ideea de stat 'minimal') şi nu maximală sau 'strategică' (dedicată unor obiective constructive ample); intervenţionismul (politica intervenţiilor ample ale statului în economie şi viaţa socială) este respins de liberali pe baza principiului "Guvernarea optimă este cea care guvernează cel mai puţin"> orice stat care îşi asumă intervenţii ample denaturează procesul economic firesc (propriu pieţei libere) şi generează ineficientă, risipă, inflaţie; dar efectele negative nu se rezumă la economie -orice stat de acest fel ajunge să impună măsuri arbitrare cetăţenilor săi, să adopte strategii dictatoriale, acumulează putere (economică şi politică) în exces, comite tot felul de nedreptăţi; o putere statală care are pretenţia de a coordona viaţa socială şi de a satisface nevoile imediate ale oamenilor "nu-şi poate asuma anticipat obligaţii, prin reguli generale şi formale, care împiedică arbitrarul. Ea trebuie să satisfacă nevoile reale ale oamenilor pe măsură ce acestea se ivesc şi să opteze deliberat între aceste nevoi. Ea trebuie să ia necontenit decizii în probleme cărora nu li se pot găsi soluţii numai pe baza unor principii formale, iar luarea acestor decizii presupune o ierarhizare a nevoilor diferiţilor indivizi. Cînd guvernul trebuie să decidă cîţi porci urmează să fie crescuţi sau cîte autobuze trebuie să fie puse în circulaţie, care mine de cărbuni urmează să funcţioneze ori la ce preţuri vor fi vîndute cizmele, aceste decizii nu pot fi deduse din principii formale sau statornicite anticipat pe perioade îndelungate. Ele depind inevitabil de împrejurările de moment şi, în adoptarea unor asemenea decizii, va trebui totdeauna evaluată ponderea relativă a intereselor diverselor persoane şi grupuri, în ultimă instanţă, vederile cuiva vor fi hotărîtoare pentru a stabili alecui interese sînt mai importante; iar aceste vederi trebuie să devină o parte din legea ţării, implicînd o distincţie de rang pe care aparatul coercitiv al statului o impune oamenilor" (F. A. Hayek)> Idealul unui stat care protejează drepturile şi libertăţile oamenilor impune ca activitatea instituţiilor statale să se limiteze la o activitate pur normativă (elaborare şi aplicare de reguli generale) care lasă indivizilor sarcina de a acţiona spre propriul Bine. Un asemenea stat are o activitate previzibilă, ce lasă cetăţenilor posibilitatea de a-şi planifica propria viaţă.> "Statul ar trebui să se autolimiteze la stabilirea de reguli care să se aplice unor tipuri generale de

11

situaţii şi să îngăduie indivizilor libertatea, în toate momentele şi locurile, deoarece numai indivizii implicaţi într-o situaţie particulară pot să o cunoască pe deplin şi saşi adateze acţiunile la împrejurările concrete. Pentru a folosi în mod eficient în alcătuirea de planuri cunoaşterea de care dispun, indivizii trebuie să fie în măsură să prevadă acţiunile statale ce ar putea afecta aceste planuri. Dacă acţiunile statului urmează însă să fie previzibile, ele trebuie să fie îndrumate de reguli fixate independent de circumstanţele concrete, care nu pot fi prevăzute, nici luate în consideraţie anticipat, iar efectele particulare ale unor asemenea prevederi legale vor fi imprevizibile. Dacă, pe de altă parte, statul ar urma să dirijeze acţiunile individului, în aşa fel încît să realizezescopuri particulare, cursul acţiunii lui urmează să fie decis ţinînd cont de toate imperativele momentului şi va fi, prin urmare, imprevizibil. De aici decurge constatarea familiară că, pe măsură ce statul 'planifică' mai mult, cu atît mai dificilă devine planificarea pe care şi-o face individul" (Hayek)> statul care urmăreşte ţeluri concrete («a ajuta grupurile defavorizate», «a rezolva probleme sociale» etc.) va ajunge deci la abuzuri sistematice:> "Dacă statul are obligaţia să prevadă felul în care acţiunile sale îi vor afecta pe indivizi, aceasta înseamnă că nu le poate lăsa nici o opţiune celor afectaţi de ele. Oriunde statul poate să prevadă exact efectul avut de alternativele directe ale acţiunii sale asupra anumitor oameni, tot statul este acela care optează pentru un ţel sau altul. Dacă vrem să creăm noi posibilităţi, deschise tuturora, să oferim şanse pe care oamenii să le poată folosi cum cred de cuviinţă, configuraţia exactă a rezultatelor obţinute nu poate fi prezisă. Regulile generale, legile autentice, care se deosebesc de ordinele speciale, trebuie, aşadar, să fie concepute cu gîndul de a funcţiona în împrejurări care nu pot fi prevăzute în detaliu şi al căror efect, prin urmare, asupra unor scopuri particulare determinate sau a anumitor oameni, nu poate fi cunoscut anticipat. Numai în acest sens este întru totul posibil ca legislatorul să fie imparţial. A fi imparţialînseamnă să nu ai nici un răspuns la un anumit gen de întrebări /.../ De îndată ce anumite efecte sînt prevăzute în momentul elaborării legii, ea încetează să mai fie un simplu instrument ce urmează să fie utilizat de cetăţeni şi devine, în loc de aceasta, un instrument utilizat de legiuitor pentru a determina poporul să se îndrepte către obiectivele fixate de stat" (Hayek)> Gîndirea liberală a elaborat o vastă serie de argumente împotriva implicării masive a statului în economie şi în redistribuirea resurselor. O primă categorie de argumente au caracter economic.l. Primul argument este acela că nici un stat modern nu are suficiente resurse pentru a satisface numeroasele deziderate economice sau sociale ale tuturor oamenilor care ar putea dori sprijin şi ajutor. Satisfacerea acestor deziderate ar presupune să existe "o fiinţă generoasă şi neobosită care îşi spune stat şi care să aibă pîine pentru toate gurile, muncă pentru toate braţele, capital pentru toate întreprinderile, credite pentru toate proiectele, balsam pentru toate rănile, consolare pentru toate suferinţele, sfaturi pentru toate nedumeririle, soluţii pentru toate problemele, adevăruri pentru toate minţile, distracţii pentru toate speciile de plictis, lapte pentru copii şivin pentru bătrîni, care ne satisface toate necesităţile, ne prevede toate dorinţele, ne satisface întreaga curiozitate, ne corectează toate erorile, ne amendează toate greşelile şi ne absolvă pe toţi de aici înainte de nevoia de prevedere, prudenţă, judecată, inteligenţă, experienţă, ordine, economie, cumpătare şi sîrguinţă." (F. Bastiat, Statul, în Viaţa românească, anul LXXXIX, nr. 11-12, nov-dec 1994, p. 127) .2. Or, insistă gînditorii liberali, statul nu are aproape niciodată resursele necesare pentru îndeplinirea unor sarcini atît de ample. El nu poate poseda şi gesiona decît ceea ce are, iar ceea ce are provine tot de la cetăţeni; cum cetăţenii nu au niciodată resurse atît de mari, statul nu poate satisface solicitări atît de ample: căci "ceea ce nu s-a văzut niciodată, ceea ce niciodată nu se va vedea şi ceea ce nici nu poate fi imaginat este ca statul să dea publicului mai mult decît a luat de la el" (idem, p. 129).3. Chiar dacă statul dispune de resurse vaste, el nu le poate folosi efectiv pentru satisfacerea amplelor deziderate enumerate, din mai multe motive.4. Statul nu poate aduna şi prelucra imensa cantitate de informaţie necesară pentru planificarea activităţii productive necesare constituirii unor astfel de resurse. Practic, susţin autorii liberali, nu se poate organiza conştient, centralizat, nici întreaga activitate economică, nici asigurarea bunăstării. Pentru o atare organizare, ar fi necesară o masăaproape infinită de date privind resursele existente la un moment dat, posibilităţile efective ale tuturor producătorilor, priorităţile indivizilor şi ale întreprinderilor, nevoile reale de consum, reacţiile producătorilor şi ale cumpărătorilor la diversele situaţii de pe piaţă etc. Această masă de date nu se poate niciodată colecta şi utiliza în timp util; informaţiile economice sunt dispersate în mulţimea de

12

indivizi, de întreprinderi, de agenţi economici etc., şi ele nu pot fi sintetizate (practic, multe dintre ele îşi pierd valabilitatea înainte de a se putea realiza sinteza, datorită modificărilor reale ce se produc permanent). Succesul economic şi bunăstarea, argumentează liberalii (începînd cu "fabula albinelor" a lui Mandeville şi "mîna invizibilă" a lui Adam Smith şi terminînd cu "ordinea spontană" a lui Hayek), apar ca rezultat final necontrolat al unui imens număr de acţiuni individuale, dar nu ca rezultat proiectat şi urmărit intenţionat de stat.5. Chiar dacă statul ar putea totuşi mobiliza resursele necesare, el nu ar fi capabil să le repartizeze în mod adecvat la nivel global. Alocarea judicioasă a resurselor ar presupune stabilirea exactă a tuturor nevoilor şi a priorităţilor existente, lucru imposibil de realizat. Există aici o problemă de identificare a nevoii sociale globale, care se dovedeşte de fapt insurmontabilă. Se poate determina cu exactitate ansamblul nevoilor reale existente? Ce nevoi presante are fiecare, şi în ce măsură pot fi ele măsurate? Chiar nevoile cele mai evidente pot ridica maridificultăţi de evaluare: spre exemplu, deşi nevoia de ajutor medical vital (indispensabil pentru supravieţuire) este aproape unanim recunoscută în societatea modernă, se ridică întrebarea cît poate şi trebuie să cheltuiască un stat pentru satisfacerea ei? (în majoritatea cazurilor, viaţa oricui poate fi prelungită dacă se fac cheltuieli uriaşe pentru aplicarea celor mai sofisticate metode de tratament sau menţinere artificială în viaţă; a se vedea cazurile accidentaţilor, bolnavilor incurabili, handicapaţilor, bătrînilor etc. - cît este însă necesar şi posibil să cheltuiască statul în acest scop?) Cum resursele nu sunt niciodată infinite, apare aici o problematică extrem de dificilă a evaluării raportului costuri (ale ajutorului medical acordat) - beneficii (obţinute pe această cale). Cu atît mai complicate sunt întrebările inevitabile privind priorităţile: unde trebuie dirijate prioritar resursele, care sunt cazurile cele mai presante, la cît ajutor are dreptul fiecare individ etc. (vezi Morman Barry, Bunăstarea, Editura Du Style, 1998, p. 113, 132). îndată ce se conştientizează existenţa şi dificultatea acestor probleme, se impune o analiză comparativă (nevoi, priorităţi, raporturi cost-beneficiu, aspiraţii-posibilităţi) care însă va evidenţia imediat divergenţe de păreri, opţiuni opuse, absenţa consensului şi a unei ierarhii precise de priorităţi pe baza căreia să acţioneze statul; lipsind criteriile clare şi univoce, orice decizie va fi subiectivă (Barry, op. cit, p. 32-33, 105, 116, 132). Chiar dacă toţi oamenii ar cădea deacord asupra necesităţii ca statul să asigure bunăstarea, obiectivul ar rămîne inadmisibil de vag din cauza disputelor privind scopurile amănunţite precise, valorile prioritare în diverse cazuri, din cauza absenţei unui sistem ierarhic complet de priorităţi (F. A. Hayek, Drumul spre servitute, Humanitas, 1993, p. 72, 94). Relativitatea şi diversitatea valorilor în lumea modernă, individualismul, absenţa unei viziuni totalizatoare general-admise fac extrem de dificilă sarcina statului asistenţial. Nu exisă un consens asupra meritelor sau asupra modului optim de distribuire a resurselor care să ghideze autorităţile, după cum nu există nici o imagine univocă asupra nevoilor (Barry, op. cit., p. 129); drept urmare, statul care exercită totuşi funcţii asistentiale va ajunge să creeze (să 'inventeze') un consens în aceste chestiuni; acesta nu va corespunde însă realităţii (care este imposibil de descris sintetic): "structura reală a sistemului nu reflectă preferinţele oamenilor" (Barry, op. cit., p. 146). Consensul inventat de autorităţi, ierarhiile (de nevoi, priorităţi, merite) impuse de el vor fi arbitrare (la cheremul voinţei arbitrare a guvernanţilor); el se va reduce la "impunerea unui cadru colectiv peste un complex de preferinţe imposibil de determinat" (idem, p. 163). Or, în opinia multor liberali, acest tip de arbitrar generat de stat este mai greu de suportat de către oameni decît cel generat spontan de piaţa liberă (Hayek, op. cit., p. 126).6. Un alt argument preferat de liberalism este acela că statul nu poate îndeplini o atare funcţie globală de asistenţă datorită ineficientei sale funciare. Se afirmă adesea (şi se aduc numeroase exemple) că statul 'este un prost administrator1, datorită faptului că proprietatea tuturor (de stat) este de fapt 'a nimănui1 şi deci administrarea ei este prost monitorizată. Drept consecinţă şi 'ingineria socială' menită să acorde asistenţă este ineficientă (Barry, op. cit., p. 139).7. Dar, lăsînd la o parte ineficienta generală a intervenţiei statale, liberalii au dezvoltat mult tema ineficacităţii acţiunii sale asistenţiale, împotriva căreia se aduc mai multe argumente.8. Asistenţa de stat este contraproductivă. Pe termen lung, ea nu a determinat scăderea, ci creşterea numărului de oameni dependenţi de ajutorul statului (Barry, op. cit., p. 109). Fenomenul se explică prin mai multe cauze. Mai întîi, susţin unii liberali, garantarea securităţii unor persoane are ca efect creşterea insecurităţii celorlalţi oameni, prin reducerea echilibrului 'natural' şi a flexibilităţii sistemului: "Dacă le garantezi unora o porţie fixă dintr-o plăcintă variabilă, partea destinată restului comunităţii este menită să fluctueze în proporţii mai mari decît întregul" (Hayek, op. cit., p. 148; vezi şi p. 149-150). Aşadar,

13

garantarea organizată (de stat) a securităţii duce la amplificarea insecurităţii, ceea ce ne aduce la chestiunea efectelor perverse.9. Intervenţia statală produce frecvent efecte perverse, adică opuse celorurmărite. Un exemplu clasic: vrînd să asigure locuinţe ieftine pentru săraci, statul limitează plafonul maxim al chiriilor, ceea ce conduce la reducerea ofertei de închirieri şi deci la agravarea crizei de locuinţe pentru săraci (Barry, op. cit., p. 109-110).10. Caracterul contraproductiv al intervenţiei statale în sfera asistenţei sociale este ilustrat şi de faptul că, prin logica lucrurilor, de ajutorul de stat profită mai puţin grupul-ţintă (săracii, cei defavorizaţi) şi mai mult clasele mijlocii (care îşi pot permite să suporte unele inconveniente asociate ajutorului respectiv): spre exemplu, concediul medical plătit de stat este favorabil mai ales persoanelor cu poziţii relativ bune, care îşi pot permite să absenteze de la serviciu, în timp ce grupurile cele mai defavorizate nu îşi pot permite acest 'lux' (Barry, op. cit., p. 136). Redistribuirea resurselor de către stat se face deci mai ales în favoarea claselor mijlocii, şi mult mai puţin către cei realmente dezavantajaţi (p. 147).11. Un aspect 'pervers' deosebit de însemnat al statului asistenţial este încurajarea involuntară a amplificării artificiale a masei de oameni care revendică ajutor social şi a dimensiunilor acestui ajutor. Gratuităţile au "tendinţa să încurajeze indivizii să devină solicitanţi de ajutor social: un bun sau serviciu furnizat la preţ zero va produce o cerere infinită" (Barry, op. cit., p. 55). Un exemplu familiar românilor este creşterea subită a numărului de 'revoluţionari' după ce acestora li s-au acordatfacilităţi şi ajutoare de stat (după 1989). Dar nu creşte doar numărul solicitanţilor de ajutor. Creşte (artificial) şi cantitatea de ajutor vehiculată, atît ca urmare a amplificării cererii cît şi ca urmare a unei supraoferte: "O persoană care şi-a achitat contribuţia [pentru asistenţă medicală - nota mea, A.P.I.], are interesul să solicite tratament 'în exces1, deoarece pentru ea costul marginal este zero; desigur, medicul este încurajat şi el să procedeze în consecinţă" (Barry, op. cit., p. 146). 12. în sfîrşit, asistenţa statală presupune concentrarea la nivel central a unui vast ansamblu de resurse, ceea ce declanşează inevitabil o luptă pentru controlul acestora. Guvernarea devine extrem de atractivă (prin posibilităţile oferite în acest sens) şi statul este acaparat de grupurile de 'interese speciale' (interese nelegitime vizînd controlul resurselor naţionale în profit propriu). Grupurile de presiune au şi forţa sau instrumentele necesare, dar şi motivaţia de a acapara statul asistenţial, căci: "grupurile de interese au mult de cîştigat din acţiunea lor de promovare a obţinerii de favoruri speciale din partea statului, în vreme ce cetăţeanul individual mediu riscă să piardă foarte puţin prin acţiunea lor. De aceea grupurile de interese au o motivaţie mult mai palpabilă de a se organiza în vederea realizării de cîştiguri prin tratament preferenţial din partea statului, decît au indivizii pentru a se organiza ca să le oprească" (Karen I. Vaughn, postfaţă la Hayek, op. cit., p. 301). Acesta este poate cel mai grav efect pervers al ajutoruluide stat: el va fi gestionat mai puţin în folosul celor defavorizaţi şi mai mult în folosul grupurilor favorizate care pot exercita presiunile necesare pentru a acapara resursele respective. Ca atare, statul asistenţial nu va asigura egalitatea: "Se ştie de cîtăva vreme că statul este un instrument pe care nu te poţi baza cînd este vorba de promovarea egalităţii. [...] el a încurajat apariţia unui complex de interese, fiecare încercînd să-i exploateze prevederile în beneficiul propriu mai degrabă decît să promoveze obiectivul general al bunăstării sociale" (Barry, op. cit., p. 135).13.Faptul că statul asistenţial este susceptibil de a fi acaparat de grupuri speciale de interese ne conduce către o altă categorie de argumente liberale împotriva sa: cele inspirate de pericolul politic reprezentat de acest tip de stat.14. Asigurarea sistematică, pe scară largă, a ajutorului de stat, urmărirea egalităţii economice şi a unei bunăstări generale presupun concentrarea centralizată a resurselor şi dirijarea lor deliberată de către stat. Aceasta înseamnă însă că statul va cumula o putere disproproţionat de mare, provenită din controlul monopolist al dirijării resurselor: "O autoritate care dirijează întregul sistem economic ar fi cel mai puternic monopolist imaginabil" (Hayek, op. cit., p. 111). Dirijînd resursele, statul asistenţial controlează şi scopurile de atins (idem, p. 109), devenind astfel deţinătorul unei puteri arbitrare.15. Mulţi liberali (J. S. Mill, în Despre libertate, şi Herbert Spencer, în Individul împotriva statului) au denunţat puterea arbitrară acordată statului asistenţial drept o premisă favorabilă despotismului politic. Spencer îl stigmatiza pe Bismarck (iniţiatorul primului sistem asistenţial modern, dar şi al unui regim politic autoritar în Germania celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX) ca pe simbolul legăturii dintre 'socialism' (adică asistenţă socială pentru cei defavorizaţi) şi despotism politic (Individul împotriva statului, Ed. Timpul, 1996, p. 56).16. O parte semnificativă din argumentele liberale vizează pretenţia statului asistenţial de a asigura

14

dreptatea socială. Conform unor liberali radicali ca Hayek, însăşi ideea de dreptate socială este un nonsens. Rezultatele acţiunii pieţei libere nefiind determinate deliberat, nu are sens să se vorbească aici de 'drept' sau 'nedrept', la fel cum nu are sens să se aplice aceşti termeni la climă. La anumite rezultate finale (îmbogăţirea unora, sărăcirea altora) contribuie multe cauze, inclusiv unele pur accidentale (şansa sau neşansa, accidentul fericit sau nefericit) şi conjuncturale (împrejurări economico-sociale particulare, 'jocul pieţei', fluctuaţiile imprevizibile, contextul internaţional), pe lîngă altele ce pot fi asociate acţiunii conştiente (merite, calităţi personale, efort depus etc.). în ansamblu însă, alocarea finală a valorilor şi resurselor este imposibil de controlat deliberat, ceea ce faceca ideea de 'dreptate' (aplicabilă, în această interpretare, numai actelor deliberate) să fie inadecvată aici. Hayek insistă chiar că această idee este un atavism, o reminiscenţă a epocii primitive în care prada obţinută se împărţea între membrii tribului în raport cu meritele lor la dobîndirea ei. Distribuirea după merit ar fi însă exclusă, afirmă el, într-o societate modernă, extrem de complexă, în care meritele şi contribuţiile individuale sunt aproape imposibil de evaluat comparativ. 17. Liberali ca Bastiat au sugerat că existenţa sărăciei este 'normală', iar ajutorul dat săracilor este un mod de a-i încuraja pe aceştia să trăiască 'pe spinarea altora'; cum statul nu poate da nimic unora fără a lua de la alţii, rezultă că "statul este marea entitate fictivă prin care fiecare încearcă să trăiască pe socoteala celorlalţi" (Bastiat, op. cit., p. 128). Unii liberali clasici au mers şi mai departe, afirmînd chiar că eşecul economic (sărăcia, marginalizarea, şomajul) sunt cauzate frecvent de lipsurile, erorile, defectele celor în cauză şi că dreptatea cere nu eradicarea mizeriei economice, ci existenţa ei ca efect binemeritat al "ticăloşiei" multor oameni. Spre exemplu, Spencer, referindu-se la 'oamenii de nimic' care vor să trăiască 'pe spinarea oamenilor de ispravă', întreabă retoric: "Este oare firesc ca unora ca aceştia să li se hărăzească fericirea? nu-i poate firesc ca ei să aducă nenorocirea asupra lor înşile? nu este vădit că trebuie să existe în mijlocul nostru o mare cantitate de mizerie care este rezultatul normal al ticăloşiei şi cămizeria nu se poate disocia de ticăloşie? [...] A separa durerea de ticăloşie înseamnă să lupţi împotriva alcătuirii fireşti" (Herbert Spencer, Individul împotriva statului, Ed. Timpul, 1996, p. 35-36). Tot Spencer a sugerat că şi în societate, ca şi în natură, funcţionează legea supravieţuirii celui mai puternic, ceea ce implica 'normalitatea' stării defavorizate pentru cei 'slabi'. Deşi punctul său extrem de vedere nu mai este azi împărtăşit, unii liberali radicali sau libertarieni susţin încă ideea că este profund nedrept (imoral) ca o parte din veniturile obţinute de unii participanţi la 'jocul social' să fie redistribuită în favoarea altora, care nu au nici un merit (ci sunt doar 'dezavantajaţi'). 18. Liberalismul susţine şi că asistenţa de stat selectivă lezează principiul 'supremaţiei dreptului'. Supremaţia dreptului (faţă de voinţa arbitrară) presupune ca legea să nu fie concepută părtinitor (în vederea favorizării cuiva) şi să nu vizeze un sprijin selectiv (pe baza deciziei discutabile că anumiţi oameni, dar nu şi alţii, trebuie ajutaţi). Or, legiferarea ajutorului de stat privilegiază anumite categorii (ca 'dezavantajate' şi îndreptăţite la ajutor de stat) şi anumite valori sau ierarhii de valori (pe baza cărora se face selecţia priorităţilor de asistenţă socială). De aici, autori ca Hayek trag concluzia că statul asistenţial îşi abandonează imparţialitatea şi pune voinţa sa 'arbitrară' (discutabilă sub raportul îndreptăţirii) mai presus decît legea (formală) - Hayek, op. cit., p. 91-97). Spre exemplu, el decide că banii prelevaţide la oameni trebuie folosiţi (între altele) pentru tratarea gratuită a unor boli venerice (de a căror declanşare chiar bolnavii pot fi făcuţi răspunzători) sau pentru reintegrarea socială a delicvenţilor (şi ei responsabili de situaţia marginală în care se află) - deşi cetăţenii de la care s-au prelevat aceşti bani pot să fie vehement împotriva acestor utilizări care li sa dau, ceea ce înseamnă că decizia guvernanţilor este arbitrară (neconformă voinţei majorităţii pe care aceştia trebuie să o reprezinte).19. Hayek crede că inegalitatea economică produsă de respectarea principiului supremaţiei legii este preferabilă unei egalităţi bazate pe abandonarea supremaţiei legii (p. 96).LibertarianismulLibertarianismul este o formă radicală a liberalismului, dezvoltată mai intens în ultimele decenii. Specific acestei concepţii este refuzul de a admite legitimitatea chiar şi a unor instituţii şi aranjamente publice pe care tradiţia politică şi însăşi doctrina liberală clasică le-a admis drept necesare. Libertarienii pun în discuţie însăşi existenţa statului (ca ansamblu de instituţii publice), existenţa justiţiei (ca aparat 'de stat), a apărării naţionale de tip public ('armata naţională'), a monedei naţionale, etc. Ei revendică eliminarea acestora şi, eventual, înlocuirea lor cu instituţii de tip antreprenorial (similare întreprinderilor private care oferă servicii) faţă de care fiecare cetăţean să se afleîn relaţii pur contractuale. Se recomandă privatizarea serviciilor publice rezervate, prin tradiţie, statului: asigurarea ordinii publice (activitatea poliţiei) şi chiar asigurarea legalităţii (activitatea justiţiei). Toate

15

aceste activităţi ar urma deci să fie asigurate exclusiv pe baze contractuale (individul ar putea alege un furnizor de servicii - o agenţie de protecţie privată - cu care ar contracta serviciile dorite), ceea ce, susţin libertarienii, ar evita deficienţele existente la nivelul instituţiilor publice corespunzătoare: risipa de resurse, corupţia, ineficienta etc. Criticii libertarianismului replică, desigur, că asemenea deficienţe pot fi eliminate prin optimizarea instituţiilor publice existente, fără a fi necesară desfiinţarea acestora şi privatizarea serviciilor publice respective. La acest contraargument, libertarianismul semnalează că defectele instituţiilor publice sunt oarecum fatale şi inevitabile, deoarece logica raporturilor dintre interesele individuale şi cele de grup, dintre interesele generale (publice) şi interesele 'speciale' (ale unor grupuri restrînse) face ca totdeauna activitatea acestor instituţii să fie deturnată, denaturată şi acaparată de interese speciale, aşa cum au arătat cercetările din sfera logicii acţiunii colective (cf. Mancur Olson Logica acţiunii colective sau Creşterea şi declinul naţiunilor). Libertarianismul se caracterizează prin următoarele particularităţi:> Condamnarea statului (chiar şi a celui minimal, dedicat exclusiv apărării proprietăţii, legii şi drepturilor individuale, tip de stat admis de liberalii clasici), pentru că recurge la redistribuiri de resurse (preia valori de la uniicetăţeni, sub formă de taxe şi impozite, le 'varsă' în bugetul public, şi, de aici, asistă alţi cetăţeni, îi protejează, le compensează pierderile etc.)> Interpretarea redistribuirilor ca abuzuri, ca exemple de tratare a unor indivizi (de la care statul preia resurse) drept simple mijloace (instrumente) pentru satisfacerea nevoilor altora (care sunt asistaţi sau protejaţi), ceea ce încalcă principiul kantian vizînd necesitatea de a trata fiecare fiinţă umană ca scop în sine şi nu ca mijloc> în locul statului minimal, respins cu argumente care uneori se apropie de cele anarhiste, libertarienii propun un stat ultraminimal (termenul folosit de Robert Nozick):"Un stat ultraminimal păstrează un monopol asupra întregii folosiri a forţei cu excepţia celei necesare pentru autoapărarea imediată şi, în felul acesta, exclude revanşa privată (sau a unei organizaţii) pentru nedreptate şi cererea de compensaţii; dar oferă protecţie şi asigură îndeplinirea serviciilor numai acelora care cumpără de la ei protecţia şi politicile de constrîngere" (Robert Nozick, Anarhie, stat şi utopie, Humanitas, 1997, p. 68)> în mod analog, justiţia ar fi înlocuită de asociaţii de protecţie specificeConcepţia conservatoare despre stat> Ce este şi ce trebuie să fie guvernarea? La această întrebare conservatorii dau un răspuns diferit de cele curente (propuse de liberalism sau socialism). Guvernarea nu trebuie să fie nici minimă intervenţie (exclusiv pentru apărarea legalităţii), nici maximă implicare (pentru reaşezarea societăţii pe baze principiale noi). Ea nu este menită nici doar să joace rolul unui arbitru (care nu are nici un alt scop decît aplicarea şi apărarea unor 'reguli ale jocului'), nici să realizeze ,dreptatea absolută' în societate. Rolul guvernării este acela de a rezolva probleme şi de a satisface anumite nevoi imperioase ce apar la nivel global, scop în care ea trebuie să impună oamenilor şi instituţiilor anumite obligaţii sau constrîngeri. De aceea, ea nu se poate fundamenta doar pe 'drepturile omului', sau pe alte principii <generoase>, ci se fundamentează pe exercitarea de constrîngeri în vederea rezolvării de probleme.> „Fundamentul guvernămîntului (îşi vor aminti desigur cei care au citit această carte) constă în necesitatea de satisface nevoile oamenilor şi de a ne conforma datoriilor noastre: în a asigura pe cele dintîi şi a impune pe cele din urmă" (Burke, op. cit., p. 173).> Accentul pus pe constrîngere şi exercitarea puterii distinge conservatorismul de alte doctrine politice.> Conservatorii cred (pe linia lui Hobbes) că lupta şi conflictul (de interese) rămîn pretutindeni caracteristice vieţii sociale: "luptele de diferite feluri sunt inseparabile de viaţa însăşi" (Stephen, op. cit., p. 180). Dezvoltarea democraţiei moderne nu a modificat lucrurile: procedurile democratice (votul, spre exemplu) sunt tot confruntări în care "nu partea cea mai înţeleaptă cîştigă, ci cea care pentru moment demonstrează o forţă superioară. [...] Minoritatea cedează nu pentru că ar fi convinsă că greşeşte, ci pentru că este convinsă că este în minoritate" (idem, p. 30). în centrul vieţii politice stă realitatea puterii, şi nu cea a dreptăţii, libertăţii sau egalităţii: "puterea, indiferent în ce formă, este lucrul esenţial" (idem, p. 31). Iar puterea, indiferent de forma îmbrăcată, rămîne în natura sa acelaşi lucru: "Puterea politică şi-a schimbat forma, dar nu natura" (idem, p. 256). în contextul politicii văzute ca luptă (de interese, de aspiraţii, între grupuri) şi ca afirmare a puterii, statul şi guvernarea nu pot fi decît instrumente de putere. Ca atare, ele nu se pot lipsi de constrîngere. Se precizează că "statul este un instrument care nu se poate fabrica fără fier". Chiar şi "guvernarea parlamentară [adică democratică - n.n.] este pur şi simplu o

16

formă blîndă şi deghizată de constrîngere" (idem, p. 30).> Drept urmare, conservatorismul refuză să ostracizeze constrîngerea şi forţa, să exalte libertatea şi reducerea constrîngerilor ca atare. El nu confundă libertatea cu permisivitatea, şi autoritatea cu absenţa libertăţii (aşa cum tind să facă mulţi gînditori moderni ultraliberali), şi nu identificăidealul desfiinţării constrîngerilor arbitrare cu anomia (absenţa oricăror legi sau restricţii).Conservatorismul este, sub acest aspect, un realism politic, o poziţie care repudiază utopia, ideile 'generoase' dar nerealiste, 'idealurile' vagi şi irealizabile etc.Sfera exactă a acţiunii statale sau instituţionale nu poate fi determinată a priori. "La fel ca oricare altă ştiinţă experimentală, ştiinţa de a clădi un stat, sau de a-1 renova, nu este o ştiinţă care să poată fi predată apriori" constată Burke. "Orice încercare de a fixa limite teoretice puterii guvernării este menită să eşueze" (J. F. Stephen, idem, p. XXXVII). Această idee a constituit un leitmotiv al gîndirii conservatoare. Burke a insistat mult asupra ei. "Cu privire la un subiect moral sau politic, nu se poate face, în mod raţional, nici o afirmaţie cu caracter universal. Abstracţia metafizică pură nu îşi are locul aici. Liniile moralităţii nu sunt ca liniile ideale ale matematicii." (Fundamentele gîndirii politice moderne, volum editat de Adrian-Paul Iliescu şi Emanuel Socaciu, Polirom, 1999, p. 168).Sarcinile guvernării nu pot fi fixate programatic, principial, pe baza unei doctrine universale, într-o formulare contemporană, această idee apare astfel: "Sfera şi limitele guvernării nu pot fi decise apriori. Timpul, locul şi circumstanţele istorice sunt de importanţă crucială în determinarea domeniului şi caracterului intervenţiei statului în societatea civilă" (JohnGray Dincolo de liberalism şi conservatorism, AII, 1998, p. 67). Gray argumentează în acest sens cu următoarele elemente: chiar sarcinile recunoscute de adepţii statului minimal (protecţia drepturilor şi libertăţilor) se schimbă permanent, deoarece drepturile şi libertăţile oamenilor, precum şi înţelegerea acestora, evoluează permanent; sarcina 'minimală' de asigurare a păcii sociale (un bun public fundamental) poate presupune ca guvernul să sprijine grupurile sociale prin furnizarea de resurse fără de care ele nu pot supravieţui normal şi în absenţa cărora conflictul, dezordinea sau lezarea drepturilor (a proprietăţii) devin inevitabile (op. cit., p. 68-70). Căci "urmărirea păcii implică guvernul în furnizarea de bunuri care depăşesc pe acelea pe care menţinerea legii şi ordinii le presupun [...] preocuparea guvernării pentru o societate civilă lipsită de conflicte distructive ar trebui să conducă la o preocupare pentru distribuţia bogăţiei (şi nu numai pentru producerea eficientă a acesteia) din moment ce aşa cum ştim prea bine din experienţa americană - o societate cu o categorie săracă de declasaţi nu poate fi raţional considerată stabilă, atunci cînd resentimentele celor care nu au nimic sunt expuse exploatării de către mişcări radicale" (op. cit., p. 80-81).Este rolul înţelepciunii politice (de care ar trebui să dea dovadă orice guvernare) acela de a identifica domeniile şi limitele în care se impune o intervenţie redistributivă sau alte acţiuni de garantare a libertăţii pozitive (aposibilităţii de dezvoltare, afirmare, promovare a tuturor grupurilor sociale).Conservatorismul nu pune la baza viziunii sale despre societate problema dreptăţii sociale, nici nu face (cum fac socialiştii) din 'cauza săracului' principala sa preocupare. Cu toate acestea, conservatori ca Hegel, sesizează problema sărăciei degradante sau dezumanizările ca pe o problemă socială serioasă. "Hegel s-a dovedit perfect conştient de inconvenientele unei societăţi liberale ce aruncă o parte din membrii săi în sărăcie, facîndu-i să-şi piardă sentimentul dreptului de a trăi demn pe baza propriei lor munci, în timp ce producţia şi bogăţiile ei se concentrează într-un număr mic de mîini: 'Dacă o mare masă de oameni coboară sub un minim de subzistenţă ce apare de la sine drept necesar unui membru al societăţii, dacă ea îşi pierde astfel sentimentul dreptului la legitimitate, şi acela al onoarei de a exista prin propria activitate şi propria muncă, asistăm la formarea unei plebe şi odată cu ea la o şi mai mare uşurinţă de a concentra în puţine mîini bogăţii disproporţionate' {Filozofia dreptului, $ 244)[...]Statului îi revine sarcina de a rezolva această situaţie inadmisibilă" (Y.Guchet, J.M.Demaldent)Concepţiile Stîngii despre statSpre deosebire de concepţiile socialiste clasice, social-democraţia contemporană are trăsăturile distinctive:> abandonează egalitarismul economic absolut: "Societatea perfectă nu trebuie să fie preocupată de o repartizare egală a cîştigurilor" (J. K. Galbraith Societatea perfectă, Eurosong & Book, 1997, p. 32), ea nu mai "urmăreşte o distribuire egală a veniturilor" (ibidem, 58 - unde nu sunt date alte precizări, pagina indicată este din volumul lui Galbraith citat mai sus)> accentul cade pe crearea de oportunităţi (şanse de dezvoltare, manifestare etc.), căci acestea asigură

17

pacea socială ("Atîta timp cît există oportunităţi există şi linişte socială"-29), nu pe egalitatea economică pură;> respinge dirijismul economic global, planificarea de tip comunist:"este total lipsit de sens ca asigurarea bunurilor de larg consum şi a serviciilor, această operaţiune deosebit de complexă, să fie în vreun fel preluată de către stat" (22)> ca atare, admite că doctrina socialistă clasică s-a prăbuşit: "principala pledoarie pentru socialism s-a destrămat" (24)> Abandonează spiritul doctrinar: "într-o societate sănătoasă şi raţională, strategia şi acţiunea nu se subordonează doctrinei" (27)> epoca noastră este caracterizată ca una pragmatică: "nu parcurgem o eră adoctrinei ci o eră a judecăţii practice" (26); ideologia nu trebuie "să triumfe asupra raţiunii" (75)> se admite că nu există reguli universal valabile, fixe, detectabile apriori (33) şi deci că nu se poate fixa dogmatic nici un raport de redistribuire a resurselor: "nu pot exista reguli fixe şi nici un raport între ceea ce primesc cei bogaţi şi ceea ce primesc cei săraci" (61)> dar critica spiritului doctrinar nu se îndreaptă doar spre 'soluţiile magice' ale socialismului doctrinar, ci şi spre tendinţa de a le înlocui pe acestea cu 'soluţii magice' opuse, promovate de liberalismul doctrinar: "privatizarea nu este cu nimic mai bună ca orientare modelatoare a activităţilor publice decît socialismul, în ambele cazuri, regula de bază a doctrinei este de a te împiedica să gîndeşti. într-o societate bună există un principiu dominant legat de astfel de probleme: decizia trebuie luată în raport cu caracteristicile economice şi sociale ale cazului în speţă" (26)> vizează îmbinarea pragmatică a intervenţiei oportune a statului în economie şi societate cu dezvoltarea spontană pe baza liberei iniţiativeDar menţine multe aspecte ale criticii sociale tradiţionale pentru stînga politică:> critică sărăcia ca pe un mare pericol social: sărăcia desfiinţează libertăţile umane ("nimic nu neagă atît de clar libertăţile individuale ca lipsa de bani" -13), duce la conflict social (soluţia este "de a pune capăt sărăciei, cea care [...] duce la dezordine socială" (30)> critică acea inegalitate economică care este inechitabilă, nejustificată ("omare parte din venituri şi bogăţie vin fără aproape nici o justificare în plan social, fără nici un serviciu sau aproape nici unul adus economiei" - 59) şi are efecte sociale nefuncţionale sau nefaste (59,61); social-democraţia rămîne deci ataşată idealului meritocratic> critică discrepanţa dintre interesul total pentru bunuri private şi dezinteresul pentru bunuri publice: se face totul pentru ridicarea standardelor de viaţă privată dar "standardul de viaţă publică - şcolile, parcurile, bibliotecile, modul de aplicare al legilor, transportul public şi multe altele - nu capătă acelaşi sprijin" (90), ceea ce conduce la paradoxul 'bunăstare personală şi sărăcie publică' (90)> critică discrepanţa dintre interesul acordat aspectelor militare şi dezinteresul pentru alte aspecte publice, influenţa excesive a armatei (91), faptul că armata nu se subordonează interesului public ci propriilor ei interese (93)> critică imperfecţiunile democraţiei contemporane, datorate inegalităţii economice şi politice excesive, care fac competiţia politică inegală (123) şi permit controlul unei elite asupra vieţii sociale: "banii, opiniile şi activismul politic sunt astăzi controlate în mare parte de cei bogaţi, de către cei foarte bogaţi şi de interese economice" (125); se ajunge astfel la "o democraţie a celor bogaţi" (l6)> critică dominaţia banului (plutocratici), faptul că puterea rămîne a capitalului (23), faptul că puterea economică rămîne concentrată la un pol şi se transformă în avantaje economice ("Puterea - influenţa - serveşte acumulăriide cîştiguri" -63), faptul că statul serveşte interese de grup (aici se revine la acuzaţiile marxiste clasice - 22), că interesele de grup (şi ostilitatea lor faţă de anumite politici publice) se deghizează în critici 'tehnice' ale birocraţiei de stat (99), că cei privilegiaţi îşi maschează şi promovează interesele sub forma unor doctrine economice 'respectabile' (14)> Idealul social al stîngii rămîne cel al accesului fiecărui om la o 'existenţă mulţumitoare' (28) care să asigure "deplina satisfacţie de a trăi" (67); aici se critică, în continuarea tradiţiei stîngii, ceea ce se consideră a fi "cea mai brutală formă de discriminare: unii profită, în mod firesc, de toate satisfacţiile oferite de viaţă, iar alţii, cei mai mulţi, nu au parte de nici una" (69)> Pledează pentru satisfacerea intereselor legitime ale grupurilor defavorizate, realizarea dreptăţii sociale> în vederea atingerii acestui ideal, se cere reducerea deliberată a costurilor pe care le implică

18

economia liberă de piaţă: aceasta îmbogăţeşte pe mulţi oameni, ale căror iniţiative sunt de altfel global benefice, dar generează uneori şi efecte distructive pentru economie (33)> Din acest imperativ, ca şi din idealul propus, decurge că piaţa liberă nu este un mecanism economic suficient, că performanţa economică implică intervenţie guvernamentală (25, 26), că această intervenţie este vitală mai ales pentru cei lipsiţi de resurse (17)> în acest context, Galbraith acuză ipocrizia punctelor de vedere anti-etatiste care prezintă orice instituţie de stat drept birocratică (95), prezintădificultăţile funcţionale ale acestor instituţii drept insurmontabile şi orice pledoarie în favoarea statului demodată (42), respinge orice ajutor de stat pentru cei defavorizaţi drept neraţional, neeconomic etc.> DAR beneficiază de sprijinul de stat (prin intermediul bugetului militar, al asigurărilor sociale de stat, al ajutorului financiar acordat băncilor în dificultate etc.-17)> DECI guvernul este prezentat drept o necesitate socială şi un bun social cînd apără interesele deţinătorilor de resurse şi drept un adversar al binelui public cînd apără interesele celor lipsiţi de resurse (17)Scopurile guvernării în viziunea stîngii contemporaneSocial-democratia, aşa cum o prezintă Galbraith, atribuie guvernării funcţii ca (72):- De protecţie ecologică- De protecţie a celor vulnerabili (defavorizaţi)- De protecţia consumatorului (pe care piaţa n-o asigură automat)- De combatere a unor tendinţe auto-distructive ce apar la nivelul funcţiilor utile ale sistemului economic şi socialîn contrast cu liberalismul, social-democraţi ca Anthony Giddens atribuie statului numeroase sarcini:"- a oferi mijloace de reprezentare diferitelor grupuri de interese;a realiza un forum pentru pentru reconcilierea pretenţiilor concurente ale acestor grupuri de interese;a crea şi proteja o sferă publică deschisă, în care poate fi întreţinută dezbaterea neîngrădită a problemelor politice; a oferi o diversitate de bunuri publice, inclusiv forme de securitate colectivă şi asistenţă;a reglementa pieţele în interes public şi a promova competiţia de piaţă acolo unde există ameninţarea monopolului;a promova dezvoltarea activă a capitalului uman prin intermediul rolului central pe care îl are în sistemul de învăţămînt; a susţine un sistem eficient de justiţie;a avea un rol economic direct, ca prim patron, în intervenţia macro- şi microeconomică, şi de asemenea pentru a furniza infrastructura; avînd un scop civilizator, controversat, guvernul reflectă larg normele şi valorile păstrate, dar poate ajuta şi la formarea lor, prin sistemul de învăţămînt şi altele;a promova alianţele regionale şi transnaţionale şi a materializa idealurile globale" (Anthony Giddens, A treia cale, Polirom, 2001, p. 62-63).Exerciţii şi teme de analizăEste corectă analogia stat-arbitru? Dar analogia stat-paznic al drepturilor şilibertăţilor individuale?Poate fi statul neutru faţă de diversele grupuri sociale?Ce înseamnă guvernare minimală?Comparaţi, pe puncte distincte, guvernarea minimală cu cea maximală.Depăşirea nivelului minim al guvernării duce automat la abuzuri ale statului faţăde cetăţean?Distingeţi explicit între principii formale şi scopuri materiale ale acţiuniistatului.Analizaţi separat fiecare argument liberal contra intervenţiei statale şi apreciaţicare dintre ele este convingător/neconvingător.Distingeţi explicit, pe puncte, între liberalism şi libertarianism.Faceţi o comparaţie sintetică între viziunile liberală, conservatoare şi de stîngadespre statSe pot fixa graniţe a priori (date definitiv) pentru acţiunea de stat?Statul neutru poate servi ca forum de afirmare a diverselor interese socialelegitime?3. PIAŢA LIBERĂ

19

în percepţia liberală, Binele tuturor oamenilor se realizează cel mai repede şi cel mai sigur prin libertatea de iniţiativă. De aceea, liberalismul consideră că fundamentul vieţii economice şi sociale moderne este piaţa liberă, adică o sferă de activitate în care statul nu se implică (decît pentru a verifica respectarea unor reguli ale jocului) şi în care libera iniţiativă privată dinamizează întreaga mulţime de acţiuni omeneşti. O asemenea piaţă satisface principiul laissez faire ('lăsaţi oamenii să facă ce vor1) apărat de liberalism. Acest principiu nu promite o libertate arbitrară: "Nu ne acuzaţi deci atunci cînd spunem laissez faire; căci noi nu vrem să spunem: 'lăsaţi oamenii să facă ce vor, chiar atunci cînd fac ceva rău'."(Bastiat) Ideea de laissez faire este, prin urmare, aceea de a da oamenilor deplina libertate dar numai în limitele legii.Conform acestei idei, principalele caracteristici ale pieţei libere sunt:> Existenţa concurenţei: insuficienţa resurselor, incompatibilitatea scopurilor urmărite de indivizi, conflictele de interese conduc la permanenta competiţie între participanţii la 'jocul' pieţei libere> Existenţa unor mecanisme obiective de evaluare a situaţiilor şi de coordonare a eforturilor în direcţia optimă (a satisfacerii nevoilor şi a eficienţei maxime); preţurile sunt partea centrală a acestui mecanism: "din cauză că nu pot ficunoscute niciodată pe deplin sau corelate şi difuzate destul de rapid de către un centru unic toate detaliile schimbărilor care survin în mod constant în cererea şi oferta de bunuri, este necesar un aparat de înregistrare care să facă în mod automat suma efectelor relevante ale tuturor acţiunilor individuale şi ale cărui indicaţii să constituie totodată rezultanta şi călăuza tuturor deciziilor individuale. Mecanismul preţurilor, în cadrul regimului bazat pe concurenţă, are tocmai acest rol şi nici un alt sistem nu are măcar perspectiva de a îndeplini aceeaşi funcţie. Mecanismul preţurilor îngăduie întreprinzătorilor să-şi coordoneze acţiunile între ei prin urmărirea mişcărilor unui număr relativ restrîns de preţuri, tot aşa cum inginerul urmăreşte acele indicatoare pe cîteva cadrane." (Hayek)> Alocarea optimă a resurselor prin folosirea eficientă a mecanismului preţurilor, într-o manieră spontană, ca şi cum o 'mînă invizibilă' (Adam Smith) ar repartiza cît se poate de bine resursele:"în mod obişnuit, individul nu intenţionează promovarea interesului public şi nici nu ştie cu cît contribuie el la această promovare. Atunci cînd preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străină, el urmăreşte numai propria lui siguranţă; iar îndrumînd acea activitate în aşa fel încît să producă cea mai mare valoare posibilă, el este condus de o mînă invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui. Urmărindu-şi interesul său, el adeseori promovează interesul societăţii mai eficient decît atunci cîndintenţionează să-1 promoveze." (Adam Smith)Excluderea planificării: piaţa liberă nu poate fi 'combinată' cu planificarea economică (recomandată de socialişti); această imposibilitate reprezintă (în viziune liberală) un lucru extrem de pozitiv, deoarece planificarea ajunge în mod fatal la imixtiunea arbitrară a puterii politice în viaţa cetăţenilor: "Dacă planificatorul decide că este nevoie de mai puţini arhitecţi sau ceasornicari şi că nevoile pot fi acoperite de cei dispuşi să rămînă în meserie cu o remuneraţie mai redusă, atunci salariul 'echitabil' va fi mai redus. Luînd decizii asupra importanţei relative a diferitelor scopuri ale acţiunilor umane, planificatorul hotărăşte totodată care este importanţa relativă a diferitelor grupuri şi persoane. Iar cum nu se poate presupune că el va trata oamenii doar ca pe nişte mijloace, el trebuie să ţină seama de aceste efecte şi să echilibreze conştient ponderea diferitelor scopuri pe fondul efectelor deciziei sale. Aceasta înseamnă că el va structura direct viaţa diverşilor oameni" (Hayek). Prin eliminarea planificării, piaţa dă o garanţie de păstrare a libertăţii individuale.Realizarea unor 'opţiuni' obiective, funcţie de interesele oamenilor dar şi de posibilităţile efective de a le satisface; în absenţa pieţei, rolul de a face aceste opţiuni (uneori dureroase: sacrificii, reduceri de resurse, disponibilizări etc.) revine puterii politice, care însă nu poate îndeplini această sarcină decîtimpunînd anumite valori sau sisteme de valori care nu coincid neapărat cu preferinţele axiologice ale cetăţenilor:"Pentru a oferi un răspuns, cînd avem de ales între salarii mai mari pentru infirmiere şi medici şi servicii medicale mai extinse pentru bolnavi, între mai mult lapte pentru copii şi salarii mai bune pentru muncitorii agricoli sau între locuri de muncă pentru şomeri şi salarii mai bune pentru cei care sînt deja angajaţi, este necesar, nici mai mult nici mai puţin, decît de un sistem complet de valori în care fiecare nevoie a fiecărei persoane sau a fiecărui grup să aibă un loc definit" (Hayek).Un atare sistem echivalează însă cu o ierarhizare (de valori, scopuri, priorităţi) impusă de stat indivizilor, şi deci cu abolirea libertăţii individuale

20

> Maximizarea şanselor de afirmare individuală a tuturor persoanelor (în cadrul competiţiei deschise reprezentate de piaţă): "Orice individ, atît timp cît nu încalcă legile dreptăţii, este lăsat cu desăvîrşire liber să-şi vadă de interese în chip propriu şi să-şi pună atît activitatea, cît şi capitalul în concurenţă cu activitatea şi capitalul altor indivizi sau al altor grupuri de oameni. Suveranul este complet eliberat de o îndatorire care îl expune totdeauna la nenumărate înşelăciuni ori de cîte ori încearcă să o îndeplinească şi pentru buna îndeplinire a căreia nici înţelepciunea oamenilor, nici ştiinţa nu pot fi cîndva suficiente: de acea îndatorire de a supraveghea activitatea particularilor şi dea o îndruma spre îndeletniciri cît mai potrivite cu interesul societăţii." (Adam Smith)Liberalii resping vehement planificarea economică. Liberalismul respinge categoric înclinaţia socialiştilor, şi, în general, a regimurilor politice 'revoluţionare', spre o reproiectare globală a ordinii sociale, a aranjamentelor economice şi politice de bază, a instituţiilor fundamentale. Unul dintre întemeietorii liberalismului, Adam Smith, critica după cum urmează pe 'omul sistemului' (adică pe cel ce militează pentru aplicarea unor proiecte abstracte în viaţa socială):> "El pare să-şi închipuie că poate să-i ordoneze pe diverşii membri ai unei mari societăţi cu aceeaşi uşurinţă cu care mîna omului poate să dispună piesele pe o tablă de şah. El nu ţine cont de faptul că mutarea pieselor pe tabla de şah nu are altă sursă decît maişcarea pe care le-o imprimă mîna; pe marea tablă de şah a societăţii omeneşti însă fiecare piesă are propria ei sursă de mişcare, cît se poate de diferită de cea la care ar putea recurge legiuitorii. Dacă aceste două surse sînt puse de acord şi imprimă o mişcare în aceeaşi direcţie, jocul societăţii omeneşti va decurge lin şi armonios, fiind probabil ca el să se desfăşoare în mod fericit şi să fie încununat de succes. Dacă ele nu sînt în acord şi imprimă mişcări în direcţii diferite, atunci jocul va avea o desfăşurare jalnică, societatea trebuind să se afle tot timpul într-o stare de mare dezordine." (Adam Smith)> Alţi gînditori liberali au localizat pericolele proiectării deliberate (a vieţii economice, deci pericolele planificării) în sfera autoritarismului sau totalitarismului. Instanţa care proiectează (planifică) va ajunge inevitabil să dicteze cetăţenilor:> "Autoritatea ce dirijează întreaga activitate economică ar îndruma viaţa noastră nu numai în acea parte a vieţii noastre care este legată de lucruri inferioare; ea ar dirija alocarea resurselor limitate disponibile pentru atingerea tuturor ţelurilor noastre. Iar oricine dirijează utilizarea resurselor ce permit atingerea scopurilor noastre va trebui, prin urmare, să decidă ce scopuri vor fi atinse şi ce scopuri vor fi sacrificate. Acesta este, în realitate, punctul crucial al problemei, dirijarea economiei nu se rezumă doar la îndrumarea unui sector al vieţii umane ce poate fi separat de rest; ea înseamnă dirijarea mijloacelor necesare pentru atingerea tuturor scopurilor noastre. Oricine deci ar dirija toate mijloacele trebuie totodată să stabilească scopurile care vor beneficia de mijloace ce vor servi la atingerea lor, care valori sînt mai bine cotate şi care mai puţin; pe scurt, ce se cuvine să creadă oamenii şi pentru ce trebuie să se străduiască. Planificarea centralizată înseamnă că problema economică urmează să fie rezolvată de comunitate, nu de individ; aşadar, comunitatea, mai bine zis reprezentanţii ei, trebuie să decidă asupra importanţei relative a diferitelor nevoi. Aşa-zisa libertate economică pe care ne-o promit adepţii planificării nu înseamnă altceva decît că urmează să fim scutiţi de truda de a rezolvapropriile noastre probleme economice şi că opţiunile spinoase pe care ea le implică vor fi făcute de alţii în locul nostru, întrucît, în condiţiile moderne, depindem în aproape toate acţiunile noastre de mijloacele furnizate de semenii noştri, planificarea economică ar antrena dirijarea celei mai mari părţi a vieţii noastre. Cu greu ar mai rămîne vreun aspect, de la nevoile noastre primare pînă la relaţiile cu familia şi prietenii noştri, de la natura muncii noastre şi pînă la folosirea timpului liber, în care planificatorul să nu-şi exercite 'controlul conştient1." (Hayek) în contrast cu perspectiva sumbră pe care o deschide planificarea, există alternativa dezvoltării economice şi sociale spontane. Liberali ca Hayek susţin că ordinea socială şi economică este mult prea complexă pentru a putea fi controlată conştient; dezvoltarea optimă se realizează în asemenea cazuri pe baza unui minim de constrîngeri globale (reguli-cadru) şi libertate de iniţiativă, creştere spontană. Desfăşurarea fenomenelor nu se poate aici planifica pe baza unor comenzi, ci trebuie înţeleasă ca dezvoltare organică. "Cu cît este mai complexă ordinea la care ţintesc oamenii, cu atît va fi mai mare rolul jucat de circumstanţele ce determină manifestarea ei concretă, care nu pot fi cunoscute celor a căror preocupare este să asigure formarea ordinii respective, şi cu atît mai mult ei o vor putea controla numai pe baza regulilor, şi nu prin comenzi, în cele mai complexe organizaţii numai puţine alte lucruri decît simpla atribuire a unor funcţii specifice anumitor oameni vor putea fi fixate pe bază de decizii precise, în timp ceîndeplinirea acestor funcţii va fi reglementată doar pe bază de reguli. Atunci cînd trecem de la cea mai

21

mare organizaţie care slujeşte unor scopuri specifice la nivelul întregii societăţi, cuprinzînd relaţii între acele organizaţii ca şi între ele şi indivizi, precum şi relaţii între indivizi, ordinea de ansamblu se bazează în întregime pe reguli, adică are caracter complet spontan, nici măcar scheletul ei nemaifiind fixat prin comenzi. Situaţia constă, bineînţeles, în aceea că tocmai întrucît nu a depins de o organizaţie, ci a crescut ca ordine spontană, structura societăţii moderne a atins un grad de complexitate ce depăşeşte cu mult pe acela ce ar putea fi atins de prin organizare intenţionată. Nici chiar regulile care au făcut posibilă dezvoltarea acestei ordini complexe nu au fost proiectate în vedera acestui rezultat; ci acei care s-au întîmplat să adopte reguli potrivite au dezvoltat o civilizaţie complexă care a precumpănit faţă de celelalte. Cei care susţin că trebuie să planificăm în mod deliberat societatea modernă, deoarece ea a devenit atît de complexă, se fac aşadar vinovaţi de un paradox care are la bază o totală neînţelegere a a acestor conexiuni. Realitatea este tocmai că putem menţine o ordine de asemenea complexitate numai dacă o controlăm nu prin metoda "planificării", adică prin ordine directe, ci, dimpotrivă, dacă ţintim la formarea unei ordini spontane bazate pe reguli generale" (Hayek) > în opoziţie cu opţiunea socialistă iniţială în favoarea unei ordinicentralizate (planificarea economică sau proiectarea evoluţiilor socialeemanînd de la o singură sursă), liberalii pledează pentru ordinea policentrică, cea care rezultă din acţiunea liberă (într-un cadru global reglementat procedural) a numeroase centre 'locale' sau 'particulare' de iniţiativă.Concepţia conservatoare despre piaţăConcepţia conservatoare asupra pieţei este apropiată de cea liberală (în sensul că şi conservatorii sunt adepţii pieţei libere), dar ea suferă anumite nuanţări ce decurg din concepţia conservatoare asupra scopurilor guvernării, din pragmatismul şi din spiritul anti-doctrinar al acestui mod de gîndire.> în cursul pledoariei lor împotriva reproiectării globale a societăţii, conservatorii subliniază rolul decisiv al condiţiilor practice locale în succesul unor iniţiative politice. Condiţiile reale, împrejurările specifice, particularităţile locale sunt decisive:> "împrejurările (care pentru unii domni nu înseamnă nimic) sînt cele care dau, de fapt, fiecărui principiu politic culoarea sa distinctivă şi efectul său aparte, împrejurările sînt cele care fac dintr-un sistem civil şi politic ceva binefăcător sau ceva dăunător omenirii"(Edmund BURKE).> Aici transpare pragmatismul caracteristic acestui curent de idei politice. Politica (aşa cum o văd conservatorii) este o activitate practică, nu un exerciţiu al imaginaţiei creatoare sau al aplicării de principii abstracte. Eaconstă în analiza problemelor şi situaţiilor locale, în găsirea de soluţii specifice, şi nu aplicarea unor algoritmi politici dinainte fixaţi.> Ea nu este decît o activitate permanentă de rezolvare de probleme. Politica proprie conservatorismului nu constă în nimic altceva decît în practica obişnuită, 'cotidiană', a rezolvării problemelor unei comunităţi omeneşti, pe baza unui consens preexistent şi în încercarea continuă de dezvoltare a consensului social. Ea este, aşa cum s-a spus, o 'politică a imperfecţiunii' şi a compromisului: pleacă de la premisa că un proiect social ideal sau perfect nu există; că ceea ce există sînt nenumăratele probleme 'locale' cu care se confruntă oamenii şi diversele lor interese, adesea incompatibile; şi că, deci, activitatea politică nu este decît o încercare infinită de a soluţiona probleme sau dificultăţi şi de realiza compromisuri raţionale între interese sau valori incompatibile.> Acţiunile şi ideile politice trebuie judecate prin consecinţele lor practice. „Urmările practice ale tendinţelor politice contribuie mult la stabilirea valorii fiecăreia dintre aceste tendinţe. Problemele politice nu vizează în primul rînd adevărul sau falsul. Ele se raportează la bine sau rău. Ceea ce, sub aspectul rezultatelor, este susceptibil să producă ceva rău este, din punct de vedere politic, fals; ceea ce produce binele este politiceşte adevărat." (Burke, în Fundamentele gîndiriipolitice moderne, op. cit., p. 171).> Neglijarea elementelor locale, a particularităşilor unei situaţii politice, a efectelor practice ale unor măsuri a condus - cum atestă istoria - lanenumărate erori şi eşecuri. Burke este mereu preocupat de ideea că cele mai bune planuri politice (şi cele mai nobile intenţii) duc adesea la consecinţe opuse celor urmărite, tocmai datorită ignorării contextului local.> "Cîte greşeli au condus la această mulţime de împrejurări nenorocite, şi aproape toate izvorau din acesta singură sursă - pentru că se luau în seamă anumite principii generale, fără a se da atenţie la împrejurări, vremuri, locuri, conjuncturi şi actori! Dacă nu acordăm atenţie, cu scrupulozitate, la toate

22

acestea, medicamentul de azi va deveni otrava de mîine" (Burke, op. cit., p. 177).> Din aceste motive, conservatorismul critică politica doctrinară (bazată pe o doctrină 'supremă', cu pretenţii de adevăr absolut, şi pe ignorarea practicii), politica unor ideologi ce se pretind 'profesorii' oamenilor:> "Asemenea profesori împing caracterul de sistem la extrem. [...] Asemenea profesori pretind că dispreţuiesc orice cale de mijloc, că luptă pentru perfecţiune, şi ei se angajează să meargă pe calea cea mai simplă şi cea mai scurtă. Ei îşi construiesc politica nu pe baza a ceea ce ar fi convenabil şi potrivit practic, ci pe Adevăr; şi pretind să-i conducă pe oameni spre o anume fericire, prin proclamarea drepturilor lor incontestabile".> Politica de orientare conservatoare urmăreşte găsirea de soluţii adaptative la probleme specifice. Aceasta poate părea un cadru prea îngust şi prea 'empiric', apt să conducă la improvizaţii ('cîrpeli') şi la menţinerea permanentă a unor structuri politice generale care nu sunt optimale. Darconservatorii consideră că adaptarea este o condiţie sine qua non a oricărei politici eficace: nici o soluţie economică, politică sau socială nu poate fi eficace dacă nu este adaptată datelor particulare ale situaţiei-problemă. Deşi uneori soluţiile conservatoare au urmărit şi 'conservarea' unor privilegii, ele sînt adaptative nu neapărat pentru că ar urmări perpetuarea situaţiei existente, ci pentru că urmăresc eficacitatea practică, imposibil de atins fără o adaptare la particularităţile locale, adică la realitatea dată la un moment dat.> Un conservator este, din acest punct de vedere, un om 'fără principii' (adică fără idei fixe pe care să le aplice mecanic) şi 'fără convingeri' (adică fără adevăruri de care să se ataşeze pînă la refuzul de a privi realitatea în faţă).> Drept rezultat al acestor elemente specifice, opţiunile conservatorismului sînt întotdeauna contextuale, justificabile, relevante şi valabile exclusiv într-un context social bine determinat. Un cunoscut exemplu, în acest sens, este oferit de atitudinea Partidului Conservator britanic faţă de controlul de stat asupra economiei, faţă de raportul între intervenţia de stat şi funcţionarea pieţei libere: în contextul de la 1830, atitudinea sa a fost favorabilă menţinerii acestui control, pentru ca în contextul din 1890 ea să devină negativă. Nu este însă aici vorba de incoerenţă, aşa cum ar interpreta lucrurile un liberal 'consecvent', ci de o tendinţă deliberată de rezistenţă faţă de aplicareanediferenţiată a unui canon economic la modă: "în vremea cînd moda intelectuală cerea libera iniţiativă antreprenorială, el [politicianul conservator - n.n.] s-a concentrat asupra evidenţierii limitelor acestei filozofii, iar astăzi, cînd moda cere controlul de stat al economiei, el se concentrează asupra evidenţierii limitelor acestei idei. Asta înseamnă să fii un reacţionar, adică un om înzestrat cu o capacitate şi o înclinaţie de reacţiona împotriva anumitor idei care se întîmplă să fie în vogă la momentul respectiv" (T.E. Utley, 1953).Concepţiile de stingă despre piaţăStînga a fost mult timp ostilă pieţei (considerate 'anarhice', 'haotice', 'sălbatice', dominată de întîmplarea 'oarbă' şi de speculaţia 'nemiloasă'. Stînga contemporană a abandonat aceste convingeri şi, o dată cu ele, idealul planificării economice globale.> Majoritatea gînditorilor de stînga acceptă azi ideea eficienţei economice superioare a pieţei, precum şi limitele intervenţionismului statal, dar ei continuă să susţină că piaţa nu este un mecanism economic perfect, că ea nu se poate totdeauna auto-regla, şi, deci, că deseori intervenţia de stat este necesară pentru corijarea unor efecte nedorite (nefavorabile mai ales anumitor grupuri) ale funcţionării pieţei libere. Stînga semnalează că piaţa nu poate preveni toate crizele, că ea nu poate totdeauna satisface toate nevoile sociale (mai ales nevoile de bunuri public), că ea conduce la uneleconsecinţe negative periculoase (şomaj, sărăcia unor categorii de oameni, dependenţă, marginalizare, etc). Ca atare, stînga solicită permanentul efort social şi statal de corectare şi completare a acţiunii pieţei prin intervenţii de stat.> Iată cum descrie Galbraith nevoia unei abordări pragmatice (de combinare a pieţei libere cu intervenţia statală) pentru eliminarea unora din efectele negative ale pieţei:"(...) Ca regulă generală, privatizarea este la fel de irelevantă ca şi socialismul cuprinzător . Există o arie largă de activităţi economice în care piaţa este şi artrebui să fie neconcurenţială; la fel, există o gamă largă de activităţi ce sedezvoltă odată cu creşterea bunăstării economice, în cadrul căreia serviciile şifuncţiile statului sunt fie necesare, fie superioare în plan social. Prin urmareprivatizarea, nu este cu nimic mai bună ca orientare modelatoare a activităţilor

23

publice decât socialismul, în ambele cazuri regula de bază a doctrinei este de ate împiedica să gândeşti, într-o societate bună există un principiu dominant legatde astfel de probleme: decizia trebuie luată în raport de caracteristicile economice şi sociale ale cazului în speţă. Nu parcurgem o eră a doctrinei ci oeră a judecăţii practice.Se manifestă desigur o tendinţă pronunţată a sistemului economic şi social actual de a se sprijini pe politica de stat şi pe nevoia de acţiune publică. Economia de piaţă din prezent, ce furnizează într-un mod atât decompetent bunuri şi servicii de larg consum, face acest lucru în scopul reîntoarcerii într-un termen relativ scurt a profitului.Aceasta este măsura succesului său. Nu se investeşte atât de uşor, uneori nu se investeşte deloc, pe termen lung. Şi nici nu se investeşte m scopul prevenirii efectelor sociale adverse ale producţiei sau ale produselor, altfel spus, economia de piaţă nu-şi asumă responsabilitatea pentru deteriorarea mediului înconjurător. La acest lucru ne vom referi mai pe larg în paginile următoare.în ciuda constrângerilor impuse de timp firmelor particulare, se întâlnesc la tot pasul exemple de investiţii în domeniul public . Modernul avion cu reacţie este, în mare măsură, produsul cercetării din sectorul militar şi al dezvoltării acestuia .Multe din descoperirile din domeniul medicinei au apărut în urma unor eforturi publice de a le sprijini; ele nu s-ar fi petecut date fiind limitele impuse de timp şi de costuri firmelor private sau cercetătorilor independenţi.în ultimul timp , cel mai spectaculos salt în ceea ce priveşte productivitatea 1-a cunoscut agricultura. Acest lucru a fost în mare măsură rezultatul participării statului - în S. U. A., colegiile subvenţionate cu profil agricol, staţiunile experimentale locale şi federale şi extinderea serviciilor sprijinite de stat.în anii de după cel de-al doilea război mondial, progresul economic al Japoniei s-a bazat efectiv pe cercetare şi investiţii realizate cu sprijinul statului, iar acest lucru a fost considerat absolut normal. De altfel, în toate ţările , sistemul economic depinde de şi se dezvoltă pe baza finanţării de către stat a autostrăzilor, aeroporturilor, serviciilor poştale şi infrastructurii urbane de cele mai diverse şi necesare tipuri.Iată deci ce trebuie reţinut. într-o societate sănătoasă şi raţională , strategia şi acţiunea nu se subordonează ideologiei, doctrinei. Acţiunea trebuie să se bazeze pe regulile ce guvernează fiecare caz în parte . Există ceva pe deplin satisfăcător în exprimarea unei credinţe politice şi economice de genul: " Sunt absolut cu totul de partea sistemului liberei iniţiative" sau " Susţin cu fermitate rolul social al statului " - toate acestea însă trebuie privite, repet, ca pe o evadare din reflecţie spre retorică." (J. K. Galbraith- "Societateaperfectă "p.26-27)4. PARALELISMUL LIBERALISM-SOCIALISMDeşi liberalismul şi socialismul sunt doctrine opuse, în mare măsură ostile una alteia, tot mai mulţi autori semnalează importante asemănări structurale între ele. > caracterul ideologic, doctrinar, canonic: "Liberalismul şi socialismul sunt ideologii ale Iluminismului, una fiind imaginea inversată, în oglindă, aceleilalte" (Donald Livingston Philosophical Melancholy and Delirium, p. 370)> caracterul universalist - utopic: liberalismul este o utopie a pieţei libere (care rezolvă toate problemele economice şi sociale, fiind destinată să devină forma obligatorie de organizare în toată lumea), în timp ce socialismul este o utopie a planificării economice (care rezolvă toate problemele economice şi sociale, fiind destinată să devină forma obligatorie de organizare în toată lumea) - cf. John Gray False Dawn, p. 3> caracterul cvasi-religios: liberalismul este o 'religie a inegalităţii1 (R. H. Tawney, cf. B. Barry Bunăstarea, p. 133), în timp ce socialismul este o 'religie a egalităţii'> unilateralitatea: liberalismul vede totul prin prisma individualistă, socialismul vede totul prin prisma colectivistă; primul absolutizează libertatea individuală, cel de-al doilea justiţia socială colectivă> ambele doctrine au un caracter providenţialist (John Gray), deoarece anunţă o soluţie providenţială pentru societatea viitorului (liberalismul: piaţa liberă, globalizarea, statul minimal; socialismul: planificarea, cooperarea internaţională, statul oamenilor muncii)> Cf. John Gray: "Ambele [liberalismul şi socialismul - nota mea, Adrian-Paul Iliescu] sunt în esenţă religii seculare, în care speranţele escatologice şi fanteziile creştinismului iau o turnură iluministă, în ambele, istoria e înţeleasă ca progres al speciei, propulsat de creşterea cunoaşterii şi abogăţiei, culminînd cu o civilizaţie universală. Fiinţele umane sunt văzute în principal în termeni economici, ca producători sau consumatori, la nivelul cel mai adînc cu aceleaşi valori şi nevoi. Religia de

24

tip demodat este văzută ca periferică, destinată să dispară curînd, sau să se concentreze în sfera privată, unde nu mai poate afecta politica sau produce scînteia războiului. Crimele şi tragediile istoriei nu sunt considerate a avea rădăcini în natura umană: ele sunt erori, greşeli ce pot fi corecatte prin educaţie, prin instituţii politice mai bune, prin standarde de viaţă mai înalte. Marxiştii şi adepţii liberalismului de piaţă pot avea vederi diferite în ce priveşte cel mai bun sistem economic, dar şi pentru unii şi pentru alţii numai interesele oculte şi iraţionalitatea umană stau ca obstacol între omenire şi un viitor strălucit. Ei sunt pe aceeaşi poziţie, în ce priveşte acest crez iluminist primitiv. Şi unul şi celălalt [curent - nota mea, Adrian-Paul Iliescu] au o latură dogmatică, misionară. Pentru adepţii liberalismului de piaţă, există o singură modalitate de a fi modern. Toate societăţile trebuie să adopte piaţa liberă. Dacă credinţele lor religioase sau modelele lor de viaţă familială fac acest lucru dificil pentru ele, cu atît mai rău - asta e problema lor. Dacă valorile individualiste cerute şi promovate de piaţa liberă aduc cu ele nivele înalte de inegalitate şi criminalitate, iar anumite părţi ale societăţii ajung cu spatele la zid, e dur - dar acesta e preţul progresului. Dacă sunt ruinate ţări întregi, cum s-a întîmplat în Rusia pe perioada terapiei de şoc neo-liberale, [...] nu poţi face omletă fără să spargiouăle." (John Gray, Heresies, pp. 86-87).Asemănările dintre doctrinele ideologizante, liberalismul şi socialismul, sunt mai bine puse în vedere de contrastul dintre ele şi pragmatismul conservator. Iată cîteva trăsături ale 'crezului conservator german1, aşa cum sunt ele prezentate sintetic de Wolfgang Schaeuble, unul din liderii CDU:> "Politicile CDU/CSU sunt, desigur, fondate pe ideea libertăţii individuale, dar noi credem într-un individualism temperat de cultura occidentală şi de tradiţia creştină. Suntem sceptici faţă de un individualism complet descătuşat din cauză că suntem conştienţi de păcatele omeneşti, dar şi pentru că suntem profund conştienţi de defectele şi aberaţiile istorice din istoria Germaniei secolului XX. [...] Concepem politica drept un mecanism de reconciliere a conflictelor de durată, cum sunt cele dintre libertate şi securitate, într-adevăr, nici una nu se susţine fără cealaltă. Securitatea este inutilă fără liberatte, dar libertatea nu are sens fără securitate (atît naţională cît şi economică). Economia socială de piaţă pe care continuăm s-o îmbrăţişăm se bazează pe aceste principii. Ea vede competiţia drept cel mai eficace mijloc de a promova creşterea economică, dar acceptă şi intervenţia statului, cînd este necesară, în vederea asigurării egalităţii de şanse, solidarităţii sociale şi echilibrului social. Această intervenţie are şi intenţia de a contribui la evitarea «economicizării» tuturor aspectelor vieţii civice. Piaţa este doar un mijloc, nu un răspuns. Tocmai recunoscînd acest fapt, conservatorii germani se străduiesc, de exemplu, săatingă un echilibru între economie şi ecologie. Ne simţim răspunzători, la nivel global, pentru mediul ambiant, şi de aceea nu suntem de acord cu deciziile unilaterale luate de unele naţiuni atunci cînd asemenea decizii ignoră nevoile restului lumii. Căci globalizarea este atît o provocare cît şi o şansă. Pe măsură ce ne deschidem în faţa curentelor globalizării, trebuie să ne şi întărim acele instituţii locale care consolidează legăturile sociale şi identitatea, cum este familia, comunităţile locale şi regionale, comunităţile religioase, precum şi tradiţiile de solidaritate muncitorească voluntară, care au fost neglijate în ultimii ani. Acesta este principiul subsidiarităţii, care sprijină, oriunde şi oricînd e posibil, plasarea puterii de decizie la acele organisme guvernamentale care sunt cele mai apropiate de cetăţeanul individual. [...] în esenţă, forma de guvernare la care aspirăm, atît în Germania cît şi în Europa, se edifică pe un simţ al discursului moral şi al deciziei morale, şi nu pe un presupus adevăr etern al vreunui concept politic abstract, într-adevăr, numai un scepticism permanent faţă de panaceele politice la modă - atît cele de gen etatist, cît şi cele de tipul fundamentalismului pieţei - poate promova pluralismul şi toleranţa, evitînd hipertrofierea birocratică ce slăbeşte economia noastră, într-o lume care se schimbă rapid, acest scepticism de centru este singura atitudine pe care o poate lua un partid şi guvern responsabil din punct de vedere politic. [...] Moderaţia, toleranţa şi o capacitate de reformare, în egală măsură, sunt cuvintele-cheie ale conservatorismului german de azi." (Wolfgang Schaeuble, în IWM Newsletter, 76, no. 21 Spring 2002, p. 27).Exerciţii şi teme de analizăAnalizaţi pe rînd fiecare argument liberal în favoarea pieţei libere. Ce pericole prezintă dirijismul economic şi planificarea ?Se pot combina piaţa liberă cu dirijismul economic?Ce legătură există între dirijismul economic şi dictatura politică?Succesul pieţei libere depinde sau nu de anumite circumstanţe contextuale?Exsită situaţii în care dirijismul economic este preferabil acţiunii pieţei libere?

25

Este piaţa liberă aptă să rezolve toate problemele economice? Dar pe celesociale?Ce riscuri prezintă politica de a recurge la piaţa liberă sau la intervenţie de statdupă cum cred guvernanţii că este mai bine în contextul dat?Comparaţi viziune despre piaţă a liberalismului, conservatorismului şi a Stîngii.Analizaţi fiecare din paralelismele liberalism-socialism. Există vreunul care nueste plauzibil?Ce puncte comune puteţi evidenţia între liberalism şi conservatorism?Ce puncte comune puteţi evidenţia între conservatorism şi concepţiile de stînga?5. DOUĂ TIPURI DE LIBERALISM Problema pluralismului valorilorLIBERALISMUL are diverse variante. O distincţie extrem de interesantă din punctul de vedere al filosofiei politice şi al teoriei valorilor este cea dintre liberalismul dogmatic (care propune un model unic de organizare socială optimă) şi liberalismul de tip modus vivendi.John Gray:„Regimurile liberale contemporane sunt roadele târzii ale unui proiect al toleranţei apărut în Europa în secolul al XVI-lea. [...] Idealul de toleranţă pe care 1-am moştenit se aflăîn centrul a două filozofii incompatibile. Dintr-un anumit punct de vedere, toleranţa liberală este idealul unui consens raţional asupra celui mai bun mod de viaţă. Pe de altă parte, ea reprezintă convingerea că oamenii pot trăi bine în moduri variate. Dacă liberalismul are vreun viitor, acesta se află în renunţarea la a mai căuta un consens raţional asupra celui mai bun mod de viaţă. [...]Liberalismul a avut dintotdeauna două feţe. Pe de o parte, toleranţa înseamnă năzuinţa către o formă ideală de viaţă. Pe de altă parte, înseamnă căutarea unor termeni de conciliere între diversele moduri de viaţă. Din prima perspectivă, instituţiile liberale sunt aplicaţii ale unor principii universale. Dina adoua, ele sunt modalităţi de a ajunge la o coexistenţă paşnică, în primul caz, liberalismul este reţeta pentru un regim universal, în al doilea, el constituie un proiect de convieţuire ce poate fi aplicat în diverse regimuri.Filosofîa lui John Locke şi cea a lui Immanuel Kant exemplifică proiectul liberal al unui regim universal, pe când filosofia lui Thomas Hobbes şi David Hume exprimă liberalismul unei coexistenţe paşnice. Mai recent, John Rawls şi F. A. Hayek au susţinut primul tip de filozofie liberală, în vreme ce Isaiah Berlin şi Michael Oakeshott sunt relevanţi pentru cel de-al doilea tip. [...]Pledoaria lui Locke în favoarea toleranţei se baza pe argumentul că ea ne ajută să găsim cel mai bun trai pentru omenire. [...] Hobbes nu ne îndreptăţeşte să credem că el ar fi privit toleranţa ca o cale spre adevărata credinţă. Pentru el, toleranţa era o strategie de pace. Guvernământul nu avea nimci de-a face cu convingerea, ci trebuia să se preocupe doar de practică, în perspectiva hobbesiană, scopul toleranţei nu este consensul, ci coexistenţa. [...]Majoritatea gânditorilor liberali au preluat credinţa socratică, creştină şi iluministă în armonia valorilor. Dar un ideal al armoniei nu este cel mai bun punct de plecare în judecarea eticii sau a guvernământului. Este preferabil să începem prin a înţelege de ce conflictul - în cetate şi în suflet - nu poate fi evitat, în forma în care am moştenit-o, toleranţa liberalăreprezintă un ideal de consens raţional. [...] avem nevoie de un ideal bazat nu pe un consens raţional asupra celui mai bun mod de viaţă, ci pe adevărul că oamenii vor fi întotdeauna îndreptăţiţi să trăiască diferit. Modus vivendi este un astfel de ideal. [...] Modus vivendi exprimă convingerea că există multe moduri de viaţă în care oamenii pot prospera. Printre acestea se află unele a căror valoare nu poate fi comparată. Acolo unde asemenea moduri de viaţă sunt concurente, nici unul dintre ele nu este cel mai bun. Oamenii aparţinând unor moduri diferite de viaţă nu trebuie să aibă neapărat neînţelegeri. Ei pot fi pur şi simplu diferiţi.Dacă ideea de toleranţă moştenită presupune că un singur mod de viaţă este ideal pentru întreaga omenire, modus vivendi acceptă existenţa mai multor feluri de viaţă în care oamenii pot prospera, dintre care, fără îndoială, unele nici măcar nu au fost imaginate. Din punctul de vedere al idealului predominant de toleranţă liberală, cel mai bun mod de viaţă poate fi de neatins, dar e acelaşi pentru toţi. Din perspectiva unui modus vivendi, nici un fel de viaţă nu poate fi cel ami bun pentru toată lumea. Binele omenesc este prea diversificat pentru a fi realizat într-o singură viaţă. Idealul de toleranţă pe care 1-am moştenit acceptă cu regret existenţa mai multor moduri de viaţă. Dacă adoptăm însă ca ideal modus vivendi, trebuie să salutăm această diversiune.Investigaţia etică nu produce un singur mod de viaţă sau o schemă de valori pentru toţi, şi nici măcar pentru un singur individ, în schimb, demonstrează că oamenii sunt îndreptăţiţi să trăiască în diferite

26

feluri. Diversele moduri de viaţă reprezintă aspecte incompatibile ale binelui omenesc. [...]Scopul unui modus vivendi nu poate fi să aplaneze conflictul valorilor, ci să reconcilieze, pentru o existenţă în comun, indivizi şi moduri de viaţă ce respectă valori rivale. Pentru a convieţui paşnic avem nevoie nu de valori comune, ci de instituţii comune în care să poată coexista mai multe forme de viaţă." (John Gray Cele două feţe ale liberalismului, Polirom, 2002, pp. 9-14)Pentru tema liberalismului ca proiect universalist de viaţă, ca reţetă universală, vezi şi Michael Oakeshott Raţionalismul în politică, AII, 1995, pp. 30-38Pentru tema pluralismului valorilor, vezi şiIsaiah Berlin Patru eseuri despre libertate, Humanitas, 1996, pp. 64-72; 252-257Isaiah BerlinJohn Gray Post-liberalism, Routledge, 1993, pp. 65-67; 287-294; 299-306Pentru ideea de modus vivendi între persoane diverse, nevoia de diversitate, vezi Mill despre limitele acţiunii societăţii asupra individului, Bine individual etc. : Despre libertate, Humanits, 1994, pp. 17, 20-21, 88, 94-95, 97-101, 106, 108-109, 1316. RELAŢIILE INTERNAŢIONALEExistă unele situaţii şi valori comune atît politicii interne cît şi politicii externe, din care decurg probleme comune celor două sfere (sfera relaţiilor dintre cetăţenii aceluiaşi stat sau aceleiaşi naţiuni şi cea a relaţiilor dintre state, dintre naţiuni).l. problema normelor: dacă relaţiile (între state, naţiuni, organisme internaţionale) trebuie să se bazeze pe reguli şi norme, sau pe voinţa arbitrarăori pe libertate nelimitată (ca şi în viaţa politică internă, şi în cea externă libertatea nelimitată a unor agenţi implică anularea libertăţii altora)2. problema forţei: dacă relaţiile trebuie să fie guvernate de forţa dreptului, sau de dreptul forţei (adică de norme de drept internaţional, sau de 'dreptul celui mai puternic')3. problema scopului final: scopul trebuie să fie găsirea unui modus vivendi, a unui mod de cooperare şi convieţuire paşnică, sau dominarea unor agenţi de către alţii şi chiar anihilarea (unilaterală sau reciprocă) a agenţilor?4. problema 'regulilor jocului': competiţiile care se nasc (pentru resurse, avantaje sau poziţii privilegiate) trebuie şi ele să fie guvernate de reguli şi norme (inclusiv atunci cînd îmbracă formele cele mai violente: războaiele), sau se desfăşoară fără nici o regulă?5. problema distincţiei factual-normativ^/tfe/e (stările de fapt, stările reale) nu trebuie confundate cu normele (stările de drept, stările ideale): dacă ceva este (are loc, se petrece) nu înseamnă că şi trebuie să fie (trebuie să aibe loc sau să se petreacă), iar dacă ceva nu este nu înseamnă neapărat că nu ar trebui să fie6. problema responsabilităţii: răspunderea (pentru răul produs, spre exemplu în caz de război, agresiune etc.) trebuie să cadă asupra vinovaţilor (de acest rău), nu asupra celor care nu sunt vinovaţi; dar este posibilă respectarea acestui principiu (în caz de război, bunăoară)?7. problema autonomiei: agenţii (în politica internă: cetăţenii, grupurile; în cea externă: statele, naţiunile) doresc totdeauna să se bucure de o anumită independenţă şi autonomie; este însă posibilă atingerea acestui ideal?8. problema corelării binelui individual cu cel general: în ambele sfere există o problemă de conciliere a binelui individual (al unei persoane, pe plan intern; al unui stat sau unei naţiuni, pe plan extern) cu binele general (al tuturor cetăţenilor, pe plan intern; al tuturor statelor sau naţiunilor, pe plan extern); dar este posibilă (totdeauna) această conciliere?Ca răspuns la aceste probleme au apărut, de milenii, anumite principii de politică internaţională, care au fost uneori (dar nicidecum totdeauna) respectate, însă care au fost foarte des evocate ca argument în disputele internaţionale: principiul bunelor tratamente aplicate celor învinşi în război (prizonierilor), principiul evitării vătămării (în cursul conflictului) a civililor nevinovaţi, principiul respectării independenţei, principiul compromisului şi concilierii etc. Respectarea acestor principii (atunci cînd s-a realizat) s-a datorat nu atît existenţei efective a unui 'cod de conduită' internaţională, unor tratate sau înţelegeri explicite, cît unor convingeri religioase (convingerii că principiile în cauză reflectă voinţa divină, iar încălcarea lor poate atrage pedeapsa divină), unor coduri cultural-sociale (codul de 'comportare cavalerească') sau unui consens cultural (limitat şi local).însă, tot de milenii, a apărut şi convingerea (amorală, cinică sau pur şi simplu lucidă) conform căreia viaţa internaţională nu este călăuzită de principii, ci de interese sau de forţă ("Puterea este regina lumii",

27

spunea Pascal) şi deci normele sau principiile sunt irelevante. Această idee a fost încurajată de nenumăratele cazuri în care principiile menţionate au fost încălcate, în carepractica politică a ignorat orice norme 'raţionale' sau 'umanitare', în care 'dreptul forţei' s-a impus în faţa 'forţei dreptului'.Pe de altă parte, este esenţial să se observe că, pe lîngă elementele comune, există şi deosebiri foarte mari între politica internă şi cea internaţională.1. politica internă se derulează totdeauna într-un cadru delimitat (comunitate, stat) în care există oricum anumite reglementări (legi, sau cel puţin obiceiuri, tradiţii, norme larg recunoscute) precum şi o autoritate care veghează la respectarea lor (autoritatea respectivă poate fi de diverse tipuri, de la 'Sfatul bătrînilor', în cadrul tribului, la instituţii specializate, organisme de stat etc.); dimpotrivă, politica externă se derulează pe o 'scenă deschisă' (scena politică mondială) şi nu este monitorizată de o autoritate (deseori lipsesc organizaţiile sau instituţiile internaţionale - tip ONU, Uniunea Europeană, NATO - care să execute monitorizarea, iar cînd ele există, autoritatea pe care o au este limitată sau discutabilă)2. în politica internă, agenţii sunt mult mai interdependenţi şi mai solidari decît în cea externă, fiind de regulă legaţi prin tradiţii istorice şi experienţe comune, probleme şi interese comune, o cultură comună şi o limbă comună etc.; posibilităţile şi necesitatea unui consens şi a unui modus vivendi sunt deci mult mai mari în politica internă decît în cea externă, aplicabilitatea practică a unor reglementări (norme) este mult mai mare, şi aşa mai departe3. interacţiunea intensă şi complexă dintre agenţipe plan intern, interdependenţa strînsă, fac mult mai acută nevoia de consens, compromis, conciliere, în timp ce interacţiunea mai redusă şi interdependenţa mult mai slabă dintre agenţi pe plan extern (mai ales în lumea anterioară epocii globalizării) face ca disensiunile, starea de conflict sau indiferenţa reciprocă să poată dura mult mai mult în viaţa internaţională şi să îmbrace forme mai radicaleNormativismul, raţionalismul, idealismulConcepţiile optimiste asupra relaţiilor internaţionale au primit denumiri diverse, după cum se urmărea evidenţierea uneia sau alteia dintre trăsăturile lor caracteristice.Ele se numesc normativiste, în special pentru că afirmă încrederea în posibilitatea fondării raporturilor internaţionale pe norme (fixate explicit în tratate bilaterale sau multilaterale, sau, în cel mai rău caz, recunoscute implicit, prin tradiţie); în multe cazuri, aceste concepţii prezintă evenimentele politice în termeni ce sugerează că respectarea normelor este regula, în timp ce încălcărilenormelor (scrise sau nescrise) privind raporturile dintre naţiuni sau state nu sunt decît excepţii sau accidente condamnabile. Normativiştii prezintă pacea şi cooperarea drept normale, în timp ce conflictele, agresiunea etc. apar drept exemple a ceea ce n-arfi trebuit să se întîmple.Concepţiile optimiste sunt în general raţionaliste, în mai multe sensuri. Mai întîi, în sensul că privesc omul în general, precum şi omul politic în special, ca pe o fiinţă raţională, ale cărei decizii şi conduite sunt fundamentate pe intenţii şi calcule raţionale; o fiinţă capabilă de autocontrol, de angajare în acorduri şi de respectare a acestora, în al doilea rînd, ele sunt raţionaliste pentru că pleacă de la premisa posibilităţii aşezării raporturilor internaţionale pe baze raţionale, pe baze morale (adică în conformitate cu anumite principii morale universale) şi de la premisa că toate problemele politicii externe au soluţii raţionale. De aceea, aspectele negative ale vieţii internaţionale (conflicte, tensiuni, nedreptăţi) sunt de obicei prezentate drept rezultat al unor calcule greşite (spre exemplu, privind şansele de a cîştiga un conflict), al unor derapaje (mai mult sau mai puţin contingente) de la abordarea raţională a raporturilor între state, al pasivităţii, al lipsei de educaţie socială sau atitudine civică etc.în al treilea rînd, concepţiile optimiste sunt idealiste, deoarece ele tind să încurajeze o viziune ideală asupra oamenilor, naţiunilor şi statelor. Este vorba despre o viziune pozitivă, ce accentuează educabilitatea omului, posibilitatea eliminării violenţei şi agresivităţii, progresul civilizaţiei, dezvoltarea cooperării benefice dintre popoare, posibilitatea comunicării şi înţelegerii dintre acestea, compatibilităţile şi interesele reciproce etc.Indiferent însă cum numim aceste teorii, ele au în comun cam aceleaşi principii fundamentale, de sorginte iluministă, raţionalistă, kantiană.(i) principii privind natura umană: omul este fiinţă raţională, educabilă, capabilă de progres; el nu este dominat în mod fatal de sentimente negative (egoism orb, instinct agresiv, ură, dorinţa de dominaţie), ci este apt de atitudini pozitive, cooperante, de prietenie, simpatie, spirit de solidaritate.(ii) principii privind statele şi naţiunile: toate statele sunt capabile de progres, de cooperare paşnică pe baze normate, de conducere şi conduită democratică, de respectarea angajamentelor, de realizarea

28

unor compromisuri reciproc avantajoase, de consens etc; natura relaţiilor dintre ele nu este conflictul, ci cooperarea, statele fiind apte de a-şi subordona posibile interese naţionale speciale ('egoiste') scopurilor benefice generale pe plan internaţional.(iii) principii privind valorile: ceea ce uneşte naţiunile este mai important decît ceea ce le desparte; binele comun poate şi trebuie pus deasupra binelui 'îngust', propriu unei singure naţiuni; cooperarea este preferabilă conflictului; pacea este un obiectiv suprem, soluţiile paşnice sunt de regulă preferabile celor militare; relaţiile internaţionale pot şi trebuie să fie aşezate pe baze legale şi pe baze morale (în acord cu anumite principii raţionale şi umanitare universale); raţiunea poate şi trebuie să prevaleze ('raţionale' fiind considerate soluţiile bazate pe valori comune, pe un bine comun, pace, evitarea conflictelor şi daunelor, pe compromis, avantaj reciproc, negociere, reglementări consensuale); independenţa naţională este sacră, ea este totdeauna preferabilă inegalităţii şisubordonării; egalitatea internaţională (între naţiuni sau state) este sacră; drepturile colective (la autodeterminare, spre exemplu) sunt sacre; există o dreptate internaţională, ale cărei elemente componente pot fi identificate şi recunoscute de toţi participanţii la jocul politic internaţional; politica este organizare raţională, bazată pe calcul lucid şi respectarea valorilor sau normelor, nu pe supremaţia intereselor imediate; sunt posibile aranjamente internaţionale (sisteme de securitate internaţională, de cooperare) mutual profitabile, paşnice, eficace (implementabile), aşa cum sunt posibile aranjamente politice raţionale şi pe plan intern; prevenirea violenţei (agresiunii, războiului) este prioritară totdeauna sau aproape totdeauna; optimism: există progres, există soluţii la probleme şi dificultăţi, există posibilităţi de compromis; războiul poate fi definitiv eliminat de pe glob (ar putea chiar exista un conflict ultim decisiv, care elimină pentru totdeauna sursele de agresiune şi violenţă, un 'război care pune capăt războaielor'); sursele de conflict nu sunt sădite în natura umană sau în firea popoarelor, ci în elemente contingente (conducători incompetenţi, iraţionali sau agresivi, accidente istorice etc), şi ca atare ele pot fi eliminate treptat pe cale raţională (educaţie socială, negociere, alianţe ale forţelor interesate de menţinerea păcii etc.).în practica politică, susţinătorii acestor principii militează pentru dezvoltarea organismelor internaţionale, a sistemului de tratate şi de garantare a securităţii colective, pentru dezvoltarea legislaţiei internaţionale şi a mecanismelor de implementare a ei, pentru mecanisme paşnice de soluţionare a conflictelor, pentru cooperare şi educaţie internationalistă, etc. în general, idealismul politic tinde să promoveze în sfera relaţiilor internaţionale aranjamente politice similare celor din politica internă a unui stat: elaborarea unei legislaţii adecvate, consolidarea unei autorităţi politice neutre care să vegheze la respectarea acesteia, controlul asupra violenţei (reducerea acesteia laviolenţa legitimă, adică aprobată de legislaţia şi autorităţile internaţionale), reducerea dezordinii şi a conflictualităţii, întărirea solidarităţii şi a cooperării etc.Este foarte greu de evaluat în ce măsură aceste premise optimiste au contribuit la îmbunătăţirea climatului internaţional. Adepţii idealismului sau normativismului susţin că această contribuţie a fost deosebit de importantă, în schimb criticii lor pretind că un asemenea optimism nu a făcut decît să falsifice realitatea politică şi să creeze aşteptări sau speranţe nerealiste.Realismul politicRealismul politic este principalul adversar al idealismului, raţionalismului şi internaţionalismului politic normativist. în opoziţie cu teoriile amintite mai sus, realismul politic pleacă de la o viziune mai puţin optimistă despre om şi relaţiile interumane. El continuă nu tradiţia raţionalistă kantiană, ci pe cea pesimistă hobbesiană de interpretare a naturii umane şi a relaţiilor sociale.Realismul politic tinde să vadă omul ca pe o fiinţă egoistă, condusă de propriile interese, de voinţa de putere şi dominaţie, de obsesia pentru cîştig şi succes în competiţiile vieţii. Relaţiile sociale sunt văzute ca relaţii predominant concurenţiale, desfăşurate în cadrul unor activităţi tip 'joc cu sumă nulă' (în carenu există remiză: tot ceea ce unul cîştigă, altul pierde), în acest context, fiecare dintre agenţi este definit de încercarea de a cîştigă în dauna celorlalţi. Politica, în ansamblu, apare ca luptă pentru putere şi dominaţie, ca activitate concurenţială şi nu cooperativă, guvernată de interese şi ambiţii, nu de idealuri nobile sau norme morale. Acţiunea politică a statelor sau naţiunilor este descrisă, în mod analog, ca acţiune impulsionată de interese 'egoiste' şi voinţa de dominaţie, desfăşurată în cadrul unor definitorii raporturi de forţă. Realismul politic a primit un sprijin teoretic consistent de la teorii cum este cea a lui Cari Schmitt, ce pun distincţia 'prieten-duşman' în centrul politicii. Conform acestor teorii, acţiunea politică nu poate niciodată să se bazeze pe simpla respectare a normelor şi reglementărilor (internaţionale), din două motive: întîi, pentru că statele îşi decid atitudinea politică pe baza distincţiei

29

'duşman-prieten', şi nu a normelor dreptului internaţional, astfel că ele îşi sprijină prietenii (aliaţii) şi cînd sunt încălcate aceste norme, după cum combat statele (percepute drept) inamice chiar dacă acestea sunt apărate de normele respective; al doilea, pentru că suverane, în relaţiile internaţionale, sunt doar acele state ce pot 'decide asupra excepţiilor', adică pot hotărî cînd se poate face excepţie de la normele recunoscute de drept internaţional (privilegiu ce revine de obicei marilor puteri). Cu alte cuvinte, dominaţia internaţională revine marilor puteri, şi nu dreptului internaţional, tratatelor sau instituţiilor internaţionale.în directă opoziţie cu idealismul, realismul politic aderă la principii ca:(i) principii privind natura umană: omul este fiinţă egocentristă, care, indiferent cît de mult ar progresa, rămîne dominată de setea de putere şinevoia de a domina; sentimentele negative (egoism, instinct agresiv, teamă, resentiment, veleităţi) nu pot fi eliminate din viaţa sa, şi ele îi marchează permanent conduita; atitudinile 'pozitive', cooperante, bazate pe un 'spirit de solidaritate' şi simpatie, sunt periferice, trecătoare, nesigure -ele nu pot constitui baza aranjamentelor şi a ordinii politice (interne sau internaţionale).(ii) principii privind statele şi naţiunile: nu toate statele au atins sau ating acelaşi nivel de progres şi dezvoltare, acelaşi nivel de organizare, conducere şi conduită democratică, deci nu toate statele sunt apte de respectarea angajamentelor, de a coopera paşnic pe baze normate, de realizarea unor compromisuri reciproc avantajoase, de consens etc; relaţiile dintre state rămîn marcate preponderent, decisiv, de concurenţa dintre ele, de o luptă pentru putere şi dominaţie, de conflict; cooperarea, deşi posibilă în anumite contexte, nu este elementul pe care să se poată fundamenta securitatea naţională sau internaţională, statele fiind inapte de a-şi subordona interesele naţionale ('egoiste') unor scopuri 'benefice' generale pe plan internaţional; asemenea scopuri sunt mai curînd himerice, diferenţele de interese şi perspective dintre naţiuni şi state fiind mult prea mari; există o diferenţă imensă între scena politică internă (unde există guvernare centrală, autoritate legitimă, legislaţie articulată, recunoscută şi implementată, solidaritate, interese comune importante) şi unde, deci, este posibilă guvernarea de tip democratic (pe baza voinţei liber exprimate a agenţilor) şi scena internaţională, unde toate elementele enumerate mai sus lipsesc sau sunt minimale, neefective, şi deci nu se pune problema unei'democraţii' (a unei guvernări unitare, bazate pe voinţa egală a agenţilor, deci a statelor sau naţiunilor); scena politică internaţională este (spre deosebire de cea internă) preponderent anarhică, haotică, conflictuală, şi aici succesul depinde în principal de forţa economică, politică sau militară. Problemele internaţionale sunt deosebit de importante, de presante dar "rezolvarea lor nu corespunde principiilor democratice" (Ralf Dahrendorf).(iii) principii privind valorile: ceea ce desparte naţiunile este adesea mai important decît ceea ce le uneşte; 'binele comun' este relativ, incert şi temporar, adesea chiar himeric, de aceea el nu poate prevala asupra binelui 'naţional', sau asupra intereselor proprii fiecărei naţiuni; cooperarea este uneori preferabilă conflictului, dar adesea conflictul este inevitabil şi decisiv - capacitatea de a cîştiga conflictele este deci factorul primordial al dezvoltării naţionale şi garanţia securităţii naţionale; nici un stat nu se poate baza pe încrederea în bunacredinţă, spiritul paşnic, prietenia altor state, ci trebuie să se bazeze pe propria forţă de apărare sau dominaţie; pacea nu este un obiectiv suprem, deoarece interesul naţional impune adesea soluţii nepaşnice, de forţă, la problemele naţionale sau internaţionale; relaţiile internaţionale nu vor putea fi niciodată aşezate exclusiv pe baze legale şi pe baze morale, căci raporturile de forţă (militară, economică, politică) vor decide totdeauna în cele mai importante chestiuni; 'raţiunea' nu poate deci să prevaleze totdeauna sau sistematic, valorile 'comune', 'binele comun' sunt de multe ori inexistente sau insuficiente, pacea, evitarea conflictelor şi daunelor, compromisul, avantajul reciproc, negocierea, reglementările consensuale fiind deseori impracticabile; independenţa naţională nu este sacră, şi nu este totdeauna preferabilă inegalităţii şi subordonării: multe state au prosperat mai mult în perioada în care au fost colonii sau au fost subordonate altor puteri (puteri de regulă mai dezvoltate economic, politic, cultural), decît în perioada de independenţă şisuveranitate; nu totdeauna autonomia politică şi economică duce la rezultate bune (Africa oferă multe exemple de mizerie postcolonială mai accentuată decît în perioada dominaţiei marilor puteri); tratatele internaţionale nu asigură totdeauna pacea, uneori marile puteri sunt mai eficiente - prin acţiunea lor civilizatoare şi de control politic-militar - în asigurarea păcii, în diminuarea conflictualităţii, decît orice sisteme de securitate colectivă; egalitatea internaţională (între naţiuni sau state) nu este sacră, ci, dimpotrivă, este de regulă irealizabilă - există totdeauna mari diferenţe de putere şi civilizaţie între state; drepturile colective nu sunt totdeauna justificate sau realizabile practic; nu există o dreptate

30

internaţională, ale cărei elemente componente să poată fi identificate şi recunoscute de toţi participanţii la jocul politic internaţional - dreptatea este cel mai des un aranjament (benefic, optim) dictat însă de marile puteri sau de raporturile de forţă, deci de realitatea politică efectivă, nu de iluzii sau speranţe pioase; politica este organizare raţională, bazată pe calcul lucid, dar raţionalitatea înseamnă evaluare 'la rece' a intereselor naţionale, a incompatibilitătilor de interese între state, a pericolelor politice, a costurilor şi beneficiilor, a resurselor şi raporturilor de forţe, chiar a sacrificiilor necesare - căci viaţa politică nu se poate baza pe norme morale şi idealuri 'creştineşti'; aranjamentele internaţionale (sisteme de securitate internaţională, de cooperare, tratate etc.) au o eficacitate limitată, nu prezintă garanţii, deci fiecare stat trebuie să-şi bazeze strategiile politice pe forţa proprie, care primează faţă de orice reglementări sau norme, după cum şi în relaţiile politice interne primează forţa faţă de norme; prevenirea violenţei (agresiunii, războiului) nu este prioritară, dimpotrivă violenţa este adesea singura soluţie utilă pentru rezolvarea problemelor şi satisfacerea intereselor de stat; pesimism: progresul este relativ şi inegal, el nu garantează eliminarea răului şi a pericolelor, nu asigură soluţii paşnice la probleme şi crize, nu furnizează totdeauna posibilităţi de compromis - există o natură umană eternă, marcată de Rău, de instincte violente, care nu poate fi schimbată;există o competiţie eternă a voinţelor şi a forţelor, care face conflictele inevitabile; războiul nu poate fi deci eliminat definitiv de pe glob - ideea unui conflict ultim decisiv, care elimină pentru totdeauna sursele de agresiune şi violenţă, a unui 'război care pune capăt războaielor' este o iluzie periculoasă, o absurditate; sursele de conflict sunt sădite în natura umană şi în firea popoarelor, în penuria de resurse, diferenţa de interese şi poziţii, elemente care nu sunt contingente, ci perene; nu există deci posibilitatea realistă ca ele să fie eliminate treptat pe cale raţională (legiferare, înţelegeri, acorduri, educaţie socială, negociere, alianţe ale forţelor interesate de menţinerea păcii etc.); legislaţia internaţională nu dirijează şi nu controlează raporturile de forţe, conduita statelor, ci este expresia acestora - ea poate fi modificată (conform intereselor statelor puternice) sau ignorată, dacă interesele naţionale o cer.Realismul politic a jucat şi joacă un rol important în modelarea politicii internaţionale, dar consecinţele sale nu sunt apreciate totdeauna pozitiv, în timp ce adepţii săi îl elogiază ca pe o teorie inspirată de 'simţul realităţii', pragmatism, luciditate, adversarii îl taxează drept viziune 'cinică', 'amorală', care justifică agresiunea, abuzurile, militarismul, 'dreptul forţei' în locul 'forţei dreptului'. TEXTE COMPLEMENTARE"Unicul scop care îi îndreptăţeşte pe oameni,individual sau colectiv, la ingerinţe în sfera libertăţii de acţiune a oricăruia dintre ei este autoapărarea; unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora. Propriul bine, fizic sau moral, nu constituie o îndreptăţire suficientă. Un om nu poate fi constrîns, în mod legitim, să facă un anumit lucru sau să se abţină de la a-1 face pentru că ar fi mai bine pentru el să se comporte astfel, pentru că acest lucru 1-ar face să fie mai fericit sau pentru că, în opinia altora, este înţelept ca el să se comporte astfel. Toate acestea sunt bune temeiuri pentru a discuta cu el, pentru a-1 mustra sau a-1 implora, dar nu şi pentru a-1 constrînge sau a-i face ceva rău dacă se comportă altfel. Pentru a justifica asemenea lucruri, conduita pe care dorim să o descurajăm trebuie să fie de aşa natură încît să dăuneze altuia. Singurul aspect al conduitei unui om pentru care el poate fi tras la răspundere de către societate este cel privitor la ceilalţi. Sub aspectele care îl privesc doar pe el însuşi, independenţa lui este, de drept, absolută. Asupra lui însuşi, a propriului trup şi spirit, individul este suveran" (John Stuart Mill, Despre libertate, Humanitas, 1994, p. 18)[O autoritate de stat care îşi arogă libertatea totală de acţiune în numele scopului de a asigura Binele general]"nu-şi poate asuma anticipat obligaţii, prin reguli generale şi formale, care împiedică arbitrarul. Ea trebuie să satisfacă nevoile reale ale oamenilor pe măsură ce acestea se ivesc şi să opteze deliberat între aceste nevoi. Ea trebuie să ia necontenit decizii în probleme cărora nu li se pot găsi soluţii numai pe baza unor principii formale, iar luarea acestor decizii presupune o ierarhizare a nevoilor diferiţilor indivizi. Cînd guvernul trebuie să decidă cîţi porci urmează să fie crescuţi sau cîte autobuze trebuie să fie puse în circulaţie, care mine de cărbuni urmează să funcţioneze ori la ce preţuri vor fi vîndute cizmele, aceste decizii nu pot fi deduse din principii formale sau statornicite anticipat pe perioade îndelungate. Ele depind inevitabil de împrejurările de moment şi, în adoptarea unor asemenea decizii, va trebui totdeauna evaluată ponderea relativă a intereselor diverselor persoane şi grupuri, în ultimă instanţă, vederile cuiva

31

vor fi hotărîtoare pentru a stabili ale cui interese sînt mai importante; iar aceste vederi trebuie să devină o parte din legea ţării, implicînd o distincţie de rang pe care aparatul coercitiv al statului o impune oamenilor" (F.A.Hayek Drumul spre servitute, Humanitas, 1993,p.l21)."Esenţa societăţii perfecte poate fi, în linii mari, uşor de definit.Fiecare membru al acesteia indiferent de sex, rasă sau apartenenţă etnică trebuie să aibă acces la o existenţă mulţumitoare. Excepţie fac aici diferenţele de netăgăduit de aspiraţii şi pregătire profesională. Indivizii se deosebesc între ei prin însuşiri fizice şi psihice, mod de implicare şi ţel; de aici diferenţele în ceea ce priveşte afirmarea şi succesul în plan material ale fiecăruia- lucru de la sine înţeles. Oricum, o societate ideală trebuie să înlăture factorii ce limitează realizările personale.Trebuie să existe oportunităţi economice pentru toţi, chestiune ce va fi analizată cum se cuvine în capitolul următor.Din pregătirea pentru viaţă a tinerilor va trebui sa facă parte preocuparea pentru dezvoltarea calităţilor fizice, disciplina(fără doar şi poate), dar mai ales o educaţie ce le va permite să aprecieze şi să exploateze aceste oportunităţi.Nimănui- nici chiar celor cu handicapuri fizice sau cu o situaţie materială precară- nu trebuie să-i fie refuzate aceste condiţii.Dacă ele nu pot fi asigurate de către părinţi sau familie, societatea este cea care trebuie să găsească modalităţile de sprijin şi de îndrumare.Rolul economiei într-o societate perfectă este fundamental, determinismul economic fiind o forţă de netăgăduit. Sistemul economic trebuie să acţioneze perfect pentru fiecare.Numai atunci oportunităţile vor întâlni aspiraţiile, indifferent de nivelul lor. Revenind la obiect, societatea ideală va trebui să beneficieze de o dezvoltare economică substanţială şi în acelaşi timp constantă - de o creştere de la an la an a producţiei şi a forţei de muncă ocupate.Acest lucru reflectă nevoile şi aspiraţiile tuturor oamenilor ce caută să se bucure de o bunăstare materială sporită, îmbunătăţirea calităţii vieţii este o sintagmă acceptată atât în discuţiile curente cât şi în cele ale specialiştilor în economie. Mult mai important şi mai urgent, din perspectivă socială, apare faptul că o astfel de performanţă economică este esenţială pentru oportunităţile pe care le oferă pieţii muncii şi pentru veniturile obţinute din slujbele respective.Pentru a se atinge acest deziderat, este nevoie de mai multe slujbe, de o producţie mai mare, de o economie în continuă dezvoltare.Stagnarea economică nu poate fi acceptată sau susţinută deschis ca şi condiţie a societăţii perfecte, cu toate că, de fapt, acest aspect reflectă opţiunea tacită a multor cetăţeni prosperi, ce o preferă riscului inflaţionist ori acţiunilor guvernamentale stimulative ce însoţesc sau asigură progresul economic constant. Atâta timp cât există oportunităţi există şi linişte socială; stagnarea economică şi privaţiunile au consecinţe sociale multiple şi nefaste.Atunci când oamenii nu găsesc de lucru, când se află într-o situaţie materială deplorabilăşi sunt lipsiţi de speranţă, cel mai rapid şi accesibil refugiu este evadarea din realitatea dură cu ajutorul drogurilor şi al violenţei.(...)Pentru politica şi strategia de azi a Statelor Unite, lecţia e clară. Crimele şi dezordinea socialădin marile oraşe sunt produsul sărăciei şi al unei structuri sociale prost construite - pe care ovom analiza mai târziu - ce ignoră şi discreditează pauperitatea. Soluţia acceptată în prezenteste acţiunea poliţienească - îngrădirea criminalităţii şi un asalt costisitor asupra pieţiidrogului.Pe termen lung şi cu extensie în viitor, soluţia umanitară şi probabil cea mai puţin costisitoareeste de a pune capăt sărăciei, cea care, repet, duce la dezordine socială.O economie puternică şi stabilă, împreună cu oportunităţile pe care le oferă devineastfelobiectivul principal al unei societăţi mai bune, al societăţii ideale. Aceasta va fi primacerinţă.Chiar şi în cele mai fericite circumstanţe există oameni, bărbaţi şi femei, lipsiţi de orice mijlocde trai.într-o societate perfectă, nimeni nu poate fi lăsat deoparte; nimeni nu poate fi a prioricondamnat la înfometare, lipsit conştient de un adăpost, de posibilitatea unui tratamentmedical sau pradă altor privaţiuni.Scopul evident al acestei societăţi, susţinut de altfel în mod constant, în ceea ce-i priveşte pecei prea în vârstă pentru a-şi mai aduce aportul la dezvoltarea ei, nu mai constituie delocsubiectul unor controverse.(...)Trebuie însă sprijinite şi alte grupuri sociale cărora economia nu le asigură venituri.Unul sinaceste cazuri îl reprezintă mamele singure cu copii minori.(...) Alt caz îl reprezintăhandicapaţii fizic sau psihic şi cei cu astfel de infirmităţi. Şi, cum se întâmplă în present, ceicu slujbe temporare. Va trebui să acceptăm faptul că toţi cei aflaţi în astfel de situaţii necesităun sprijin.A fi dependent - "a beneficia de asistenţă"—nu trebuie să reprezinte o trauma socială. Cei

32

aflaţi în astfel de situaţii suferă sufficient de mult şi fără a fi stigmatizaţi.Cea mai delicată problemă o constituie cei care, nu din cauza vârstei, sau unui handicap fizic sau a lipsei de şansă, preferă să nu muncească; vor fi întotdeauna destul de mulţi cu astfel de înclinaţii. Ei se află în comflict cu cea mai des menţionata, cu cea mai temeinic argumentată normă socio-comportamentală şi anume etica muncii. Nimic nu se bucură de o mai puternică apreciere, nimic nu caracterizează mai bine clasa de mijloc, referindu-ne în mod usual la muncitorii din clasa de mijloc, decât ataşamentul acesteia faţă de etica muncii şi de aici refuzul acestei categorii de a suporta inactivitatea celor din clasa inferioară lor. Intenţia de a evita asprimea unei munci grele, anevoioase nu este întodeauna de condamnat.Pe scara valorică a veniturilor,dorinţa de a avea mai mult timp liber nu este considerată inaccesibilă din punct de vedere social dacă aparţine celor din clasele favorizate. Din contră ,acest lucru este apreciat in mare măsură de către cei bine situat şi de către cei bogaţi. El poate fi un merit, o virtute personală şi socială. Clasicul Thorstein Veblen, în valoroasa sa lucrare "The Theory of Leisure Class" vede în aprecierea pozitivă a "inactivităţii" amprenta prestigiului social al celor bogaţi, iar acest lucru a rămas pînă acum neschimbat. Este bine ştiut că intelectualii, fără a-I exclude pe profesorii de colegiu ,au nevoie în mod current de perioade de relaxare şi de calm ,uneori chiar mai lungi, după presiunea psihică la care-i supune munca lor . Trebuie să fim toleranţi în ceea ce priveşte preferinţa pentru "inactivitate" aşa cum se manifestă ea la toate nivelele sistemului nostru economic, într-o societate echitabilă nimănui nu-i este permis să sufere de foame sau de lipsa unui adăpost. Prima condiţie este aceea a existenţei unui număr sufficient de mare de locuri de muncă şi de oportunităţi de câştig care să nu stimuleze inactivitatea. Astfel, soluţia constă, în mare parte, într-un progress economic general.Chiar daca problema şomajului va fi rezolvată într-un mod corespunzător, trebuie să existe totuşi o preocupare pentru protecţia socială a tuturor.Va trebui acceptat şi faptul că unii vor prefera să nu muncească. Compensarea în acest fel a inactivităţii sfidează fără îndoială o conduită socială adânc înrădăcinată. Presiunea publică ar putea fi într-adevăr folosită pentru a-i orienta pe indivizi către muncă, iar exercitarea unor astfel de măsuri ar conveni indubitabil unora. Oricum, a lăsa pe cineva sa sufere de foame nu este o sancţiune ce poate fi tolerată. Anumite excepţii la care ne vom referi mai târziu sunt însă inevitabile în cadrul acestui sistem de protecţie socială şi trebuie tolerate. Societatea prefectă nu trebuie sa fie preocupată de o repartizare egală a câştigurilor. Există cei pentru care bogăţia precum şi imaginea publică sau susţinerea propriilor păreri reprezintă ţelul final şi satisfacţia maximă, şi cei pentru care toate acestea n-au aceeaşi importanţă. Funcţionarii de pe Wall Street apreciază calitatea vieţii prin prisma propriilor câştiguri, lucru pe care un poet sau o fire poetică nu-1 va face niciodată, însăşi esenţa libertăţii constă în acceptarea acestor motivaţii şi recompensări diferite.Pe de altă parte, există anumite surse de venituri cu care o societate ideală nu poate fi de accord. O trăsătură pregnantă a sistemului economic modern o constituie multitudinea posibilităţilor de a face bani neacceptate din punct de vedere social şi care produc pagube intrinseci economiei însăşi, în trecut, au fost „ mult lăudate" câştigurile obţinute din exploatarea prin regimul de monopoluri, iar mai recent, câşttigurile ilegal deturnate din fondurile de economii şi împrumuturi garantate prin poliţe şi ipoteci imobiliare. Să mai amintim sursele de venituri din vânzarea de informaţii din interior, cele ale corporaţiilor ce achiziţionează masiv activele altor corporaţii în scopul preluării sau controlării acesteia din urmă, cele ale funcţionarilor cumpăraţi ce părăsesc o societate comercială cu datorii împovărătoare, toate având repercusiuni în viitor asupra investiţiilor şi a numărului locurilor de muncă. Sau, aşa cum am arătat, veniturile unui director de corporaţie care, datorită poziţiei sale sigure şi controlului asupra consiliului de administraţie îşi maximizează propriul său venit conform celor mai vechi principii economice. Există, de asemenea, veniturile obţinutedin vânzarea unor produse contrafăcutele proastă calitate, ce pun în primejdie sănătatea consumatorilor şi mediul înconjurător.Societatea perfectă trebuie să facă diferenţa între îmbogăţire, un lucru favorabil şi acceptat din punct de vedere social, şi costul social al acesteia. Energia şi iniţiativa unor indivizi devotaţi ţeluluideseori steril al propriei îmbogăţiri pot fi profitabile pentru economie. Aceştia pot găsi uneori şi metode distructive în plan social. Prin urmare, o societate ideală tebuie să-şi asume sarcina esenţială, dificilă şi deosebit de controversată de a face în permanenţă această distincţie. A fi bine informat când urmăreşti obţinerea unui câştig este un lucru benefic. Nu şi a folosi infofmaţii confidenţiale sau a transmite informaţii false.Experienţele din trecut legate de folosirea influenţei la cele mai înalte nivele pentru preluarea unor anumite companii şi mai ales în cazul obligaţiunilor fără acoperire s-au dovedit a fi dezastruoase, cu

33

efecte extrem de grave asupra structurii investiţiilor. Nu există, aşa cum am spus, reguli universal valabile în materie - nu se pot lua decizii recurgându-se la anumite principii, fie ele ale economiei de piaţă, ale capitalismului,liberale sau ale socialismului. De aici nevoia de o lume ce gândeşte şi acţionează intelligent şi nu conform unei doctrine unice. Există de asemenea, în ceea ce priveşte venitul, problema aşa- numită a compensării sociale, într-o societate ideală, statul are şi trebuie sa aibă un rol însemnat în special în sprijinirea celor mai puţin bogaţi membri ai comunităţii. Această nevoie trebuie preîntâmpinată şi satisfăcută în concordanţă cu posibilităţile de a o satisface. Aici intervine sistemul legislative şi algoritmul social.O diminuare cu un anumit procent a câştigului este mai puţin dureroasă pentru cei bogaţi decât pentru cei cu venituri mici, lucru ce contribuie şi la o funcţionare eficientă a economiei . cei săraci şi cei cu venitiri medii cheltuiesc din ceea ce câştigă; cei bogaţi nu. Astfel, impozitarea progresivă are um rol stabilizatopr, oferind garanţia că venitul primit se întoarce pe piaţă ca plată pentru bumurile produse. Sa sugerat că încercarea de a uniformiza venituriledupă impozitare serveşte în ai stimula pe cei bogaţi la un effort economic productive . Acest lucru extinde însă prea mult fondul problemei.Sistemul economic trebuie să acorde fiecărui individ atât şansa de a se integra cat şi de a promova ,în funcţie de posibilităţile şi ambiţiile personale. Dar mai există şi alte două cerinţe demne de luat în seamă. Progresul economic trebuie să aibă un caracter constant. Sistemul economic nu poate refuza periodic angajarea forţei de muncă şi împlinirea aspiraţiilor acesteia datorita unei recesiuni sau a unei crize. Şi nu poate înşela eforturile celor care îşi planifică cu grijă şi în mod intelligent existenţa, gândindu-se la bătrâneţe şi la pensie, la posibilele probleme de sănătate sau la alte nevoi greu de anticipat. Ameninţarea în acest caz o constituie desigur inflaţia - scădera puterii de cumpărare a banilor - şi, împreună cu ea, imposibilitatea acumulării de reserve pentru viitor .Siguranţa vieţii, în ceea ce priveşte viitorul se bazează, pe încrederea într-o stabilitate rezonabilă a preţurilor. Există anumite categorii ce se bucură de protecţia oferită de indexare - venituri ce cresc odată cu preţurile - dar mulţi alţii nu beneficiază de acest lucru. Prin urmare, o societate ideală va trebui să onoreze această speranţă printr-o stabilitate rezonabilă a preţurilor . Acest lucru nu poate fi absolutizat, nici chiar într-o economie funcţionând optim. Creşterea anumitor preţuri este inevitabilă. Ea va trebui să rămână însă între nişte limite realiste şi previzibile .Societatea perfectă nu acceptă ceea ce John Maynard Keynes a denumit "euthanasia clasei rentierilor"în sfârşit, o societate ideală trebuie să aibă o dimensiune internaţională puternic conturată. Statul trebuie sa adopte o atitudine pacifistă şi de colaborare reciproc avantajoasa cu partenerii săi de afaceri din toata lumea. Trebuie sa existe o puternica orientare către o pace mondială şi e necesar ca toate statele şu naţiunile să coopereze în vederea realizării acestui deziderat. Războiul este cea mai de neiertat tragedie umană, cu atât mai ameninţătoare acum, într-o epocă a înarmărilor nucleare.Trebuie să existe, de asemenea, înţelegere şi sprijin efectivpentru nevoile şi speranţele celor mai puţin favorizaţi de soartă membri ai comunităţii mondiale.Acestea sunt, mai pe larg, trăsăturile specifice societăţii ideale, dimensiunile sale sociale. Locuri de muncă şi o şansă de mai bine pentru toti. O creştere economică fermă pentru a susţine implicarea tuturor în diverse domenii de activitate. Sprijinul familial, educaţia şi disciplina ce sevesc unei viitoare integrări şi obţinerii unor satisfacţii materiale. Eradicarea dezordinii sociale. Asistenţă socială pentru cei ce nu pot sau nu reuşesc să se descurce. Posibilitatea de a câştiga în concordanţă cu talentul şi ambiţia fiecăruia. Eliminarea mijloacelor de îmbogăţire pe seama altora. Asigurarea unui viitor lipsit de griji şi a unei bunăstări în perspectivă prin evitarea fenomenului inflaţionist .O dimensiune internaţională bazată pe cooperare şi sprijin reciproc. Aceste trăsături specifice sunt extrem de evidente , putând fi catalogate chiar drept locuri comune şi acceptate , cu câteva excepţii notabile în discursul politic actual. mult mai controversate sunt însă acţiunile necesare atingerii acestor deziderate."(J. K. Galbraith - "Societatea perfectă " p.28-35 )PIERRE BOURDIEU - "CONTRAOFENSIVE" ( p. 111 - 122 )Neoliberalismul, o utopie (în curs de realizare ) a unei exploatări fără limiteMişcarea - care a devenit posibilă prin politica de dereglementare financiară - către utopia neoliberală a unei pieţe pure şi perfecte se realizează prin intermediul acţiunii transformatoare şi, trebuie să o spunem, distructive, a tuturor măsurilor politice (dintre care cea mai recentă este AMI, Accord multilateral sur l'investissement - Acord multilateral asupra investiţiilor -, al cărei scop este acela de a proteja întreprinderile străine şi investiţiile lor împotriva Statelor naţionale) care vizează punerea sub

34

semnul întrebării a tuturor structurilor colective capabile să se opună logicii pieţei pure: naţiunea, a cărei capacitate de acţiune scade neîncetat; grupurile de muncă, de exemplu prin intermediul individualizării salariilor şi a carierelor în funcţie de competenţele individuale şi prin atomizarea, care rezultă de aici, a muncitorilor; colectivele de apărare a drepturilor muncitorilor, sindicatelor, asociaţiilor, cooperativelor; familia chiar, care, prin constituirea unor pieţe în funcţie de categoriile de vîrstă, pierde o parte din controlul său asupra consumului. Extrăgîndu-şi forţa socială din forţa politico-economică a tuturor oamenilor cărora le reprezintă interesele - acţionari, operatori financiari, industriaşi, oameni politici conservatori sau socio-democraţi convertiţi la liniştitoarele dezertări ale interesului, înalţi funcţionari ai finanţelor, cu atît mai înverşunaţi în impunerea unei politici care predică propria lordispariţie cu cît, spre deosebire de cadrele din întreprinderi, nu riscă absolut deloc să plătească eventualele consecinţe ale acesteia -, programul neoliberal tinde la nivel global să favorizeze ruptura dintre economie şi realităţile sociale şi să construiască astfel, în realitate, un sistem economic în conformitate cu descrierea teoretică, adică un fel de maşină logică ce se prezintă ca un lanţ de constrîngeri asupra agenţilor economici.Mondializarea pieţelor financiare, la care se adaugă progresul tehnicilor de informare, asigură o mobilitate fără precedent a capitalurilor şi le oferă investitorilor (sau acţionarilor) preocupaţi de interesele lor imediate, adică de rentabilitatea pe termen scurt a investiţiilor lor, posibilitatea de a compara în orice clipă rentabilitatea celor mai mari întreprinderi şi, în consecinţă, de a sancţiona relativele eşecuri, întreprinderile însele, aflate sub o asemenea ameninţare permanentă, trebuie să se adapteze din ce în ce mai repede la exigenţele pieţelor; aceasta cu riscul de „a pierde, cum se spune , încrederea pieţelor" şi, totodată, sprijinul acţionarilor care, preocupaţi de obţinerea unei rentabilităţi pe termen scurt, sunt din ce în ce mai capabili să-şi impună voinţa în faţa managerilor, să le fixeze acestora norme, prin intermediul direcţiilor financiare, şi să le orienteze politica în materie de angajări, posturi şi salarii. Astfel se instaurează domnia absolută a flexibilităţii, prin recrutările contractuale pe duratădeterminată sau prin interimate şi „planurile sociale" repetitive, şi instituţionalizarea, în însuşi cadrul întreprinderii, a concurenţei între filiale autonome, între echipe, constrînse astfel la polivalenţă şi, în fine, între indivizi, prin intermediul individualizării relaţiei salariale[-]Instituirea practică a unei lumi darwiniste, care-şi găseşteresorturile adeziunii la îndatorire şi întreprindere în insecuritate, suferinţă şi stress, nu ar putea desigur să reuşească într-atît de temeinic dacă nu ar beneficia de complicitatea prezenţelor precarizate produse de insecuritate şi existenţa, la toate nivelurile ierarhice şi chiar printre cele mai înalte, printre cadre mai ales, ale unei armate de rezervă de mînă de lucru docilizată de precarizare şi de ameninţarea permanentă a şomajului. Fundamentul ultim al acestei ordini economice aflate sub semnul invocării libertăţii indivizilor este, în realitate, violenţa structurală a şomajului, a precarităţii şi africii pe care le inspiră ameninţarea concedierilor: condiţia funcţionării „armonioase" a modelului microeconomic individualist şi principiul „motivaţiei" individuale a muncii rezidă, în ultimă analiză, într-un fenomen de masă, şi anume existenţa armatei de rezervă a şomerilor. Armată care, de altfel, nu formează un tot, deoarece şomajul izolează, atomizeză, individualizează, demobilizează, desolidarizează.Această violenţă structurală apasă de asemenea asupra a ceea ce numim contractul de muncă ( în mod savant raţionalizat şi de-realizat prin „teoria contractelor"). Discursul de întreprindere nu a vorbit niciodată atît de mult despre încredere, cooperare, loialitate şi cultură de întreprindere ca într-o epocă în care adeziunea de fiecare clipă este obţinută prin determinarea dispariţiei oricăror garanţii temporale (cele trei pătrimi ale recentelor angajări sunt pe durată determinată, procentul de slujbe precare creşte neîncetat, concedierea individuală tinde să nu mai fie supusă nici unei restricţii). Adeziune care, de altfel, nu poate fi decît nesigură şi ambiguă, pentru că precaritatea, teama de concediere, aşa-numitul downsizing [reducerea dimensiunilor şi costurilor aferente întreprinderii - nota mea, A. P. L] pot, ca şi şomajul, să dea naştere angoasei, demoralizării sau conformismului (tot atîtea tare pe care literatura administrativă le constată şi le deplînge). în această lume lipsită de inerţie, de un principiu imanent de continuitate, cei dominaţi se află în poziţia creaturilor dintr-un univers cartezian : sunt lăsaţi la mila unei decizii arbitrare a unei puteri responsabile de „crearea neîntreruptă" a existenţei lor — aşa cum o atestă şi o reaminteşte ameninţarea cu închiderea uzinei, cu încetarea investiţiilor şi cu mutarea acesteia .Sentimentul profund de insecuritate şi de incertitudine în privinţa viitorului şi a propriei persoane, care îi loveşte pe toţi muncitorii astfelprecarizaţi, îşi datorează coloratura specifică faptului că principiul divizării celor care sunt aruncaţi în

35

armata de rezervă şi cei care muncesc pare să rezide în competenţa garantată de şcoală, competenţă aflată, de asemenea, la originea diviziunilor din cadrul întreprinderii "tehnicizate", dintre cadre sau "tehnicieni" şi simplii muncitori sau aşa-numiţii OS, noii paria ai ordinii industriale. Generalizarea electronicii, informaticii şi a exigenţelor în materie de calitate - care îi obligă pe toţi salariaţii la noi ucenicii şi care perpetuează în întreprinderi echivalentul lucrărilor de la şcoală -, tinde să dubleze sentimentul de insecuritate printr-un sentiment, întreţinut în mod savant de către ierarhie, al nedemnităţii. Ordinea profesională şi, din aproape în aproape, întreaga ordine socială par să se bazeze pe o ordine a "competenţelor" sau, mai rău, a "inteligenţelor". Mai mult decît manipulările tehnice ale raporturilor de muncă şi strategiile special întocmite în vederea obţinerii unei supuneri şi a unei ascultări care fac obiectul unei atenţii neobosite şi a unei reinventări permanente, mai mult chiar decît enorma investiţie în personal, în timp, în cercetare şi în muncă pe care o presupune inventarea continuă a noilor forme de gestiune ale mîinii de lucru şi a noilor tehnici de comandă, credinţa în ierarhia competenţelor garantate de diplome şcolare este aceea care fundamentează ordinea şi disciplina în întreprinderea privată şi, de asemenea, din ce în ce mai mult, în funcţiapublică: obligaţi să se conştientizeze în raport cu marea nobilime de şcoală, consacrată posturilor de comandă, şi mica nobilime a funcţionarilor şi tehnicienilor cantonaţi în posturi de executare a comenzilor - întotdeauna amînaţi, pentru că întotdeauna sunt obligaţi să-şifacă temele -, muncitorii, condamnaţi la precaritatea şi insecuritatea unei slujbe mereu suspendate şi ameninţaţi de reîntoarcerea în nedemnitatea şomajului, nu pot concepe decît o imagine deziluzionată atît despre ei înşişi ca indivizi, cît şi despre grupul lor; odinioară motiv de mîndrie, înrădăcinat în tradiţii şi împuternicit de o întreaga moştenire tehnică şi politică, grupul muncitorilor, presupunînd că mai există aşa ceva, este destinat demoralizării, devalorizării şi deziluziei politice exprimate în criza militantismului sau, mai rău, în ralierea disperată la tezele extremismului fascistoid.Observăm astfel cum utopia neoliberală tinde să se încarneze în realitatea unui soi de maşină infernală a cărei necesitate se impune chiar şi dominanţilor - străbătuţi uneori, ca George Soros sau cutare sau cutare preşedinte de fonduri mutuale, de îngrijorarea faţă de efectele distructive ale puterii pe care o exercită şi înclinaţi spre acţiuni compensatoare, inspirate din chiar logica pe care vor să o neutralizeze, aşa cum sunt actele generoase ă la Bill Gates.Ca şi marxismul odinioară, cu care, în această privinţă, are multe puncte comune, o asemenea utopie suscită o formidabilă credinţă, aşa-numita Free tradefaith [credinţa în comerţul liber - nota mea, A. P. L], nu numai la aceia care, din punct de vedere material, trăiesc din aceasta - cazul financiarilor, patronilor de mari întreprinderi etc. -, ci şi în sufletele celor care îşi extrag de aici justificările existenţei lor, cum sunt înalţii funcţionari şi politicienii care sacralizează puterea pieţelor în numele eficacităţii economice, care cer ridicarea barierelor administrative sau politice, capabile să-i încurce pe cei care deţin capitaluri în căutarea pur individuală a maximizării profitului individual, instituită drept model de raţionalitate, care vor bănci centrale independente, care predică, în folosul stapînilor economiei, subordonarea Statelor naţionale la exigenţele libertăţii economice prin suprimarea oricăror reglementări asupra tuturor pieţelor, începînd cu piaţa muncii, interdicţia deficitelor şi a inflaţiei, privatizarea generalizată a serviciilor publice, reducerea cheltuielilor publice şi sociale.Şi totuşi, lumea este acolo, cu efectele ei - care devin imediat vizibile - ale aplicării marii utopii neoliberale: nu numai mizeria şi suferinţa unei fracţiuni din ce în ce mai mari a societăţilor celor mai avansate din punct de vedere economic, creşterea extraordinară a diferenţelor dintre venituri, dispariţia progresivă a universurilorautonome de producţie culturală, cinematograful, editurile etc., aşadar, pe termen lung, chiar a produselor culturale, din cauza intruziunii crescînde a consideraţiilor de ordin economic, dar, de asemenea şi mai ales, distrugerea tuturor instanţelor colective capabile să contracareze efectele maşinii infernale, printre care, de primă mărime, Statul, depozitar al tuturor valorilor universale asociate ideii de public, şi impunerea, pretutindeni, în sferele înalte ale economiei şi Statului sau în cadrul întreprinderilor, a acestui soi de darwinism moral care, împreună cu cultul aşa-numitului winner [învingător - nota mea, A. P. L], format în spiritul matematicilor superioare şi al înălţărilor bruşte, instaurează drept norme ale tuturor practicilor lupta tuturor împotriva tuturor şi cinismul ca norme ale oricărei practici.Iar noua ordine morală, întemeiată pe răsturnarea tuturor sistemelor de valori, se afirmă în acest spectacol, cu amabilitate difuzat de mass-media, al tuturor acestor înalţi reprezentanţi ai Statului care îşi coboară demnitatea statutară prin multiplicarea plecăciunilor făcute în faţa patronilor de multinaţionale, Daewoo sau Toyota, sau prin concursul de surîsuri sau de semne de complicitate dinaintea unui Bill

36

Gates.Putem oare aştepta ca masa extraordinară de suferinţă pe care o produce un asemenea regim politico-economic să fie, într-o bună zi, la originea unei mişcări capabile să oprească această cursă spre neant? De fapt, ne aflăm, în cazul acesta, în faţa unui paradox extraordinar: în timp ce obstacolele întîlnite în calea realizării noii ordini, cea a individului rămas singur, dar liber, sunt astăzi considerate ca fiind imputabile unor rigidităţi şi arhaisme, şi în timp ce orice intervenţie directă şi conştientă, cel puţin atunci cînd vine din partea Statului, pe orice cale ocolită, este dinainte discreditată - sub pretextul că este inspirată de funcţionarii care-şi slujesc propriile lor interese şi cunosc prea puţin interesele agenţilor economici -, somată fiind, aşadar, să se eclipseze în profitul unui mecanism pur şi anonim, piaţa (despre care se uită că este, de asemenea, locul de exercitare a intereselor), în realitate doar permanenţa sau supravieţuirea instituţiilor şi a agenţilor din vechea ordine pe cale de dispariţie şi munca întreagă a tuturor categoriilor de asistenţi sociali şi, de asemenea, toate solidarităţile sociale, familiale sau de alt tip, sunt cele care fac ca ordinea socială să nu se prăbuşească în haos în ciuda masei crescînde a populaţiei precarizate. Tranziţia către "liberalism" se îndeplineşte într-o manieră insensibilă, deci imperceptibilă, ca şi deriva continentelor, ascunzînd astfel privirilor cele mai îngrozitoare efecte ale sale pe termen lung. Efecte care se găsesc astfel disimulate, paradoxal, chiar de rezistenţelepe care le suscită, încă de pe acum, din partea acelora care apără vechea ordine, mergînd pînă la originile pe care aceasta le tăinuia, în modelele juridice sau practice de asistenţă şi de solidaritate pe care le propunea, în habitusurile pe care le favoriza (la infirmiere, asistentele sociale etc.), pe scurt în rezervele de capital social care protejează o bună parte a ordinii sociale prezente de căderea în anomie. (Capital care, dacă nu este reînnoit, reprodus, este destinat dispariţiei, dar a cărui epuizare nu este chiar atît de iminentă. )Dar chiar aceste forţe de "conservare" care nu pot fi tratate ca nişte forţe conservatoare, sunt, de asemenea, sub un alt raport, nişte forţe de rezistenţă la instaurarea noii ordini, care se pot transforma în nişte forţe subversive, - mai ales cu condiţia capacităţii de a duce lupta propriu-zis simbolică împotriva muncii neîncetate a "gînditorilor" neoliberali, în scopul discreditării şi descalificării moştenirii de cuvinte, de tradiţii şi de reprezentări asociate cuceririlor istorice ale trecutului şi ale prezentului; cu condiţia, de asemenea, de a apăra instituţiile corespondente, dreptul la muncă, asistenţa socială, securitatea socială etc., împotriva voinţei de a le împinge din nou în arhaismul unui trecut depăşit sau, mai rău, de a le institui, împotriva oricărei verosimilităţi, în privilegii inutile sau inacceptabile. Această luptă nu este una dintre cele mai uşoare şi se întîmplă adeseori să o ducem cu frunţile plecate. Inspirîndu-se dintr-o intenţie paradoxală desubversiune orientată către conversiune sau restaurare, revoluţionarii conservatori se străduiesc în van să transforme în rezistenţe reacţionare reacţiile de apărare suscitate de acţiuni conservatoare, reacţii pe care le descriu ca fiind revoluţionare; şi să condamne, ca fiind o apărare arhaică şi retrogradă a unor "privilegii", o serie de revendicări sau revolte care îşi află rădăcina în invocarea drepturilor cucerite, adică într-un trecut ameninţat de degradare sau de distrugere prin măsurile lor regresive - dintre care cele mai exemplare sunt concedierea sindicaliştilor sau, într-un mod şi mai radical, a vechilor conservatori ai tradiţiilor grupului.Şi dacă mai putem păstra , aşadar, o oarecare speranţă rezonabilă, acest fapt se datorează existenţei, în cadrul instituţiilor statale şi, de asemenea, în inimile agenţilor (mai ales în cazul celor mai ataşaţi de aceste instituţii, ca mica nobilime de Stat), a unor forţe care, sub aparenţa că apără pur şi simplu, cum li se va reproşa în curînd, o ordine dispărută şi "privilegiile" corespondente, trebuie, de fapt, să reziste la această încercare, să lucreze la inventarea şi la construirea unei ordini sociale care nu ar avea ca singură lege căutarea interesului egoist şi pasiunea individuală a profitului şi care ar face loc unor colective orientate către urmărirea raţională a unor scopuri elaborate şi aprobate colectiv. Printre aceste colective, asociaţii, sindicate, partide, cum să nu-i acordăm Statului un loc special, Statului naţionalsau, şi mai bine, supranaţional, adică european (etapă către un Stat mondial), capabil să controleze şi să impună cu eficacitate profiturile realizate pe pieţele financiare; capabil, de asemenea şi mai ales, să contracareze acţiunea distructivă pe care acestea din urmă o exercită asupra pieţei muncii, prin organizarea, cu ajutorul sindicatelor, a elaborării şi a apărării interesului public care, o vrem sau nu, nu va ieşi niciodată, chiar şi cu preţul cîtorva falsuri în înscrisul matematic, din viziunea de contabil (în alte vremuri s-ar fi spus de "băcan") pe care noua credinţă o prezintă ca pe forma supremă a desăvîrşirii umane .Paris, ianuarie 1998

37

JOHN GRAY - EROAREA STATULUI MINIMAL ŞI VACUITATEA LAISSEZ-FAIRE- ULUILibertatea ca reţetă pentru plăcinta de vânat, nu este o idee strălucită; ea nu este un "drept al omului" care să poată fi dedus din vreun concept speculativ despre natura umană. Libertatea de care ne bucurăm nu înseamnă nimic mai mult decât aranjamente, proceduri de un anumit tip... Iar libertatea de care ne-ar plăcea să ne bucurăm nu reprezintă un "ideal" asupra căruia premedităm în mod independent de experienţa noastră politică, ci reprezintă ceea ce este deja cuprins în acea experienţă.(Michael Oakeshott)Sfera şi limitele guvernării nu pot fi decise a priori. Timpul, locul şi circumstanţele istorice sunt de importanţă crucială în determinarea domeniului şi caracterului intervenţiei statului în societatea civilă. A afirma această nedeterminare necesară a funcţiilor guvernării înseamnă a ne împotrivi unei puternice tradiţii a gândirii liberale clasice, care a căutat să specifice, printr-o doctrină universală, activităţile adecvate ale guvernării. Cea mai simplă (şi de departe cea mai puţin constrângătoare) dintre aceste doctrine este aceea a statului minimal, care susţine că sfera acţiunii guvernamentale este epuizată prin protecţia drepturilor negative. Aceasta este doctrina adoptată de von Humboldt, Herbert Spencer şi, în zilele noastre, de Robert Nozick. Ea comportă numeroase dificultăţi, multe dintre ele fiindu-i fatale.în primul rând, şi probabil cel mai important, există dificultatea generată de caracterul vag al acelor drepturi negative, pe care se susţine că statul are datoria de a le proteja. Există oare numai un singur astfel de drept - la libertate , de exemplu - şi dacă da ,cum trebuie acesta să fie definit ? (Cum anume trebuie să fie soluţionat conflictul dintre libertatea unei persoane şi cea a altei persoane - dintre libertatea de a avea un spaţiu privat şi libertatea de expresie sau a informaţiei, de exemplu ?) Dacă există multe astfel de drepturi, cum anume trebuie rezolvată competiţia virtuală dintre acestea ? Istoria practicii judiciare a Statelor Unite, care se fundamentează pe supoziţia că asemenea drepturi există, că ele au un conţinut definit şi constatabil şi că acest conţinut nu poate genera conflicte între ele, este o istorie a conflictului endemic şi dificil dintre aceste drepturi. în realitate , deoarece conţinutul lor poate fi mereu lărgit, iar însăşi definiţia lor este incertă, drepturile negative în termenii cărora statul minimal este teoretizat îi conferă acestuiaîntreaga nedeterminare ce caracterizează propria mea cercetare cu privire la funcţiile adecvate ale guvernării. Faptul că lucrurile stau într-adevăr astfel nu poate fi decât confirmat de numeroase teorii contemporane despre guvernare, care restrâng îndatoririle acesteia la protecţia drepturilor, însă afirmă că există atât drepturi pozitive , cât şi drepturi negative, cum ar fi dreptul la o stare bună sau dreptul la satisfacerea nevoilor fundamentale . Asemenea teorii nu reprezintă (aşa cum insistă liberalii clasici contemporani) denaturări sau pervertiri ale unei teorii anterioare şi legitime a drepturilor negative, ci mai degrabă dezvoltări inevitabile ale unui discurs despre drepturi al căror conţinut este, în mod categoric, nedeterminat.Concepţiile liberale clasice despre rolul statului, care sunt răspândite în termenii unui principiu de laissez-faire, suferă de neajunsul că însuşi acest principiu este, în realitate, lipsit de conţinut, în societatea civilă, sfera independenţei este constituită dintr-o structură extrem de complexă de imunităţi legale, forme de proprietate şi libertăţi personale şi economice - o structură a cărei specificare nu ne este dată de nici o teorie generală.Contururile sferei independenţei nu sunt adevăruri naturale, ci mai degrabă artefacte ale legii şi convenţiei, supuse necesităţii unei redefiniri periodice şi care exprimă adeseori un echilibru între interese şi valori aflate în competiţie. Idealul laissez-faire-ului este numai un miraj, din moment ce ne distrage atenţia de la afirmarea moştenirii noastre istorice de legi şi proceduri şi de la reformarea acesteia astfel încât să promoveze difuzarea puterii şi a iniţiativei şi să sporească, prin urmare, autonomia şi demnitatea indivizilor.în consecinţă, teoriile statului minimal sunt mai mult decât lipsite de caracter informativ; ele au în principiu un conţinut vid. Chiar dacă le acordăm un senssuperficial, ele sunt nerealizabile. Guvernarea în Marea Britanic şi Statele Unite nu a fost niciodată, nici măcar în momentele sale cele mai limitate, aceea a statului minimal al doctrinei liberale clasice. Putem considera că guvernarea sever limitată, care a dominat sfârşitul secolului optsprezece şi începutul secolului nouăsprezece în Marea Britanic reprezintă, în multe privinţe, un ideal care merită să fie restaurat. Cu toate acestea, politica actuală nu poate fi guvernată numai de obiectivul de a restaura o fază anterioară, a unei guvernări mai limitate. Un secol şi mai bine de intervenţionism a generat nevoi şi aşteptări care trebuie să fie onorate şi este o greşeală să presupunem că fiecare îndepărtare de acest status quo, în direcţia formelor anterioare de guvernare limitată, reprezintă o ameliorare lipsită de echivoc. Pe de altă parte, dezvotările exclusiv externe ale creşterii guvernării -schimbări exogene ca

38

inovaţia tehnologică şi apariţia unei pieţe cu adevărat globale - fac ca proiectul de reîntoarcere la statul limitat de la începutul secolului nouăsprezece din Marea Britanic să constituie un exerciţiu anacronic.Ne aflăm pe un teren mai sigur dacă, în loc de acesta, luăm status quo-ul drept punctul nostru de plecare şi ne punem întrebarea cum anume poate fi cel mai bine restrânsă guvernarea, dată fiind istoria ultimilor două sute de ani. Acest lucru ne obligă să ne întrebăm care anume ar putea fi resposabilităţile pozitive ale guvernării, în tradiţia hobbesiană, obligaţia primordială a guvernării este de a realiza şi de a menţine pacea, aceasta însemnând inventarea şi menţinerea în bună stare a instituţiilor societăţii civile prin intermediul cărora persoanele şi comunităţile având valori şi perspective diferite şi incompatibile pot coexista, fără ca un conflict destructiv să survină. Este evident că prin îndeplinirea acestei obligaţii guvernarea se angajează în mod inevitabil în activităţi care depăşesc asigurarea bunurilor publice ale apărării naţionale şi a legii şi ordinii.Este posibil (aşa cum voi argumenta în detaliu, mai târziu) ca acest lucru să implice faptul ca guvernul să furnizeze familiilor şi comunităţilor mijloacele prin intermediul cărora valorile şi modurile de viaţă distinctive ale acestora să poată fi afirmate şi reînnoite, de-a lungul generaţiilor.Repet, cadrul legal al guvernării limitate nu poate fi fix şi de nemodificat (aşa cum s-ar putea întâmpla dacă teoriile statului minimal ar fi credibile). Pe măsură ce tehnologia se dezvoltă şi condiţiile sociale se schimbă, regulile, convenţiile şi practicile care alcătuiesc societatea civilă - care precizează termenii libertăţii contractuale, caracterul dreptului de proprietate şi formele competiţiei de piaţă - sunt nevoite să reclame amendamente şi modificări. Reînnoirea societăţii civile, repet, reclamă din partea guvernării mai mult decât o atenţie perseverentă asupra regulilor jocului pieţei. Ea reclamă o preocupare pentru buna stare a instituţiilor autonome şi intermediare, cum ar fi uniunile sindicale, universităţile şi organizaţiile profesionale, care sunt situate între individ şi stat. Legiuitorii înţelepţi (dacă am avea astfel de legiuitori) ar avea responsabilitatea de a menţine ceea ce Burke numea o "constituţie echilibrată", care asigură dintr-o dată faptul că nici una dintre aceste instituţii autonome nu devine exagerată prin pretenţiile sale şi asigură, în acelaşi timp, o sferă protejată a independenţei acestora.în sfârşit, concepţia statului minimal ignoră problemele cruciale ale apartenenţei la o comunitate şi ale devotamentului. Cine anume trebuie să fie un supus al statului minimal şi cum trebuie demarcată jurisdicţia acestuia? Şi ar putea un stat minimal să impună loialitate supuşilor săi în vreme de război ? Acestea sunt întrebări pe care gândirea clasică liberală le nesocoteşte sau le trece sub tăcere, dar care sunt caracteristice pentru orice concepţie, care poate fi apărată, despre statul modern.LIMITĂRILE CONSTITUŢIONALISMULUIInsuficienţa statului minimal este evidentă. Mult mai puţin evident este pericolul ridicat de sprijinirea pe constituţionalism, ca panaceu pentru bolile noastre. Nu vreau să spun prin aceasta că nu putem beneficia de inventarea de noi convenţii constituţionale. Voi sugera, dimpotrivă, că este posibil într-adevăr să existe mecanisme constituţionale noi, pe care le putem adopta în mod profitabil. Pericolul la care mă refer rezidă mai degrabă în presupunerea faptului că putem să limităm dintr-o dată guvernarea la adevărata sa dimensiune, prin deplasarea libertăţii personale, şi în mod special a dimensiunilor economice ale libertăţii personale, din domeniul contestaţiei politice, şi în înglobarea acesteia în legea constituţională. Idealul de a reduce domeniul politic şi de a extinde sfera legii, în credinţa că libertatea individuală poate astfel să fie apărată mai bine, este unul captivant, care a încântat pe mulţi gânditori liberali. Cu toate acestea, el constituie o capcană şi o deziluzie pentru orice caută să diminueze ameninţarea adusă astăzi libertăţii.Faptul că legea constituţională oferă libertăţii individuale, în şi de la sine, o protecţie lipsită de substanţialitate, şi că eşuează atunci când este cel mai mult nevoie de ea, este destul de evident atunci cccccând analizăm istoria recentă. Constituţia fostei URS S trebuia sa fie una dintre constituţiile cele mai uimitoare care au fost vreodată concepute, însă aceasta nu a contat deloc sau a contat prea puţin în Uniunea Sovietică, datorită absenţei unui aparat judiciar independent şi a concentrării exagerate a puterii în mâinile Partidului Comunist. Trebuie să învăţăm din exemplul sovietic că libertatea individuală depinde mai puţin de termenii sau dispoziţiile oricărei constituţii, decât de dispersia puterii între instituţii autonome şi societate în ansamblul ei.Exemplul sovietic este desigur unul extrem, prin aceea că se referă la un stat totalitar care a fost animat, de la constituirea sa, de proiectul de distrugere sau reprimare a instituţiilor societăţii civile. Totuşi, în America Latină şi în Africa postcolonială, unde regimurile totalitare nu au fost instaurate în mod categoric, există multe exemple de constituţii admirabile, a căror durată este limitată de caracterul trecător al regimului care le-a creat. Acest lucru trebuie să ne dea o a doua lecţie: aceea că eficacitatea

39

unei constituţii depinde, în mod critic, de stabilitatea distribuţiei puterii subiacente acesteia. Iar acest lucru sugerează o observaţie finală mai cuprinzătoare : aceea că eficacitatea unei constituţii în privinţa protejării libertăţii individuale depinde nu numai de distribuţia puterii economice şi politice, ci şi de cultura politică a poporului pe care este obligată să îl protejeze . Nici o constituţie nu va fi puternică sau nu va prinde rădăcini dacă solul în care este implementată este acela al unei culturi politice tiranice sau barbare.în realitate, nu este nevoie să părăsim lumea de limbă engleză pentru a constata caracterul amăgitor al faptului de a ne baza pe prevederile constituţiei, dreptprincipal apărător al libertăţii individuale. Cazul paradigmatic al Statelor Unite este extrem de instructiv în această privinţă. (...)NOUA DILEMĂ HOBBESIANĂNu subestimez caracterul transformabil al atitudinilor, strategiilor şi practicilor politice actuale, pe care adoptarea convenţiilor constituţionale de tipul celor pe care le-am schiţat îl presupune . Acesta implică o metamorfoză a caracterului statului modern, astfel cum este întâlnit astăzi în Marea Britanic şi în altă parte, inclusiv în Statele Unite, stat care nu prea este revoluţionar. Să analizăm contrastul clar dintre statul aşa cum 1-a conceput Hobbes şi un stat modern cum este Marea Britanic. Statul aşa cum 1-a conceput Hobbes nu avea resurse proprii. îndatorirea acestuia cu privire la proprietate a fost epuizată în momentul în care a specificat regulile pentru obţinerea şi transferul proprietăţii şi a instituit procedurile pentru a arbitra disputele în legătură cu aceasta. Statul lui Hobbes nu afost (după cum am constatat) un stat minimal de tipul doctrinar teoretizat în scrierile lui Spencer şi Nozick, iar sarcinile acestuia nu erau acelea de a proteja un set imaginar de drepturi naturale abstracte (şi lipsite de conţinut). El avea sarcini situate deasupra şi dincolo de asigurarea legii şi a apărării naţionale, inclusiv operele caritabile şi o versiune timpurie a bunăstării, însă intervenţiile acestuia în viaţa economică erau limitate în mod strict. Cu certitudine, statul hobbesian nu a fost conceput ca o întreprindere economică în sine .Contrastul cu un stat modern nu ar putea fi mai clar . Statul britanic modern, ca şi statul contemporan american şi practic ca orice alt stat modern, deţine vaste proprietăţi (în ciuda recentelor exerciţii de privatizare). La nivelurile actuale de impozitare şi de cheltuieli, aproximativ între o treime şi o jumătate din venitul naţional este reţinută de guvern . Mai mult, statul modern britanic, ca orice alt stat modern în principiu, administrează un aparat colosal de transfer al veniturilor pe calea impozitării progresive, cheltuielilor bunăstării şi unui amestec de tarife şi subvenţii. Ca rezultat al puterii sale economice, statul modern britanic continuă să exerseze o influenţă invazivă aupra vieţii sociale, de un tip comparabil numai cu acela al monarhiilor absolutiste ale Europei moderne timpurii. Merită probabil să remarcăm faptul că, în virtutea poverii actuale a impozitării, guvernarea din Marea Britanic de astăzi expropriază din venitul şi averea supuşilor săi mai mult decât o făceau lorzii vremurilor feudale a căror intervenţie se reducea adesea la a dispune de munca unuia din trei supuşi).Consecinţa dezvotării statului ca proprietar şi administrator al unor mari averi, care este implicat în fiecare aspect al iniţiativei, sunt într-adevăr mari. în contextul unei democraţii de masă, va fi aproape invariabil în interesul elitelor politice să acorde resurse grupurilor de interes existente sau care sunt pe cale să se nască, maidegrabă decât să le reducă sau să le suprime, din moment ce pierderea la grupurile reunite sau cu interese ascunse va fi întotdeauna mai semnificativă din punct de vedere politic decât beneficiile corespunzătoare la grupurile care sunt dispersate . în mod corespunzător, statul britanic modern dirijează în mod copleşitor interesele private, mai degrabă decât să protejeze interesul public . Contrar teoriei clasice (şi hobbesiene) a statului ca furnizor de bunuri publice, statul modern britanic este înainte de toate un furnizor de bunuri private . în timp ce în concepţia hobbesiană guvernarea există pentru a asigura binele comun al păcii civile, statul modern britanic există în primul rând pentru a satisface preferinţele private ale grupurilor cu interese ascunse între care există înţelegeri secrete . Procedând astfel, acesta a abdicat îtr-o mare măsură de la îndeplinirea funcţiilor sale clasice, de apărare a teritoriului, de păstrare a păcii şi de reînnoire şi restaurare a instituţiilor societăţii civile.Pe măsură ce guvernarea s-a extins , societatea civilă a devenit tot mai ştearsă. Aceasta este, în circumstanţele actuale, mutaţia care este identificată în cartea lui Hayek Drumul către servitute. Rezultatul erodării societăţii civile, în Marea Britanic şi America, datorită unui stat expansionist, este reprezentat de izbucnirea unei lupte politice pentru resurse . Fiind înainte de toate un arbitru care aplică regulile jocului asocierii civile, statul a devenit, în Marea Britanic şi America, cea mai puternică armă într-

40

o competiţie neîncetată pentru resurse . Puterea acestuia este căutată de fiecare acţionar sau întreprindere, în parte datorită enormelor proprietăţi pe care le deţine sau controlează deja, dar şi datorită faptului că nici o proprietate privată sau corporatistă nu este în siguranţă în faţa imixtiunii sau impozitării confiscatorii. De la faptul de a fi un mecanism prin intermediul căruia coexistenţa paşnică a asocierii civile este asigurată, statul însuşi a devenit uninstrument de pradă, prin intermediul căruia se poartă un război politic al tuturor împotriva tuturor. Viaţa civilă a ajuns rapid să semene cu starea naturală hobbesiană, din care trebuia să ne salveze . Statul hobbesian constituie soluţia clasică pentru dilema prizonierului, în care cu toţii ne aflăm în starea naturală: fiecare dintre noi trebuie să acapareze putere asupra celorlalţi, chiar şi numai pentru propria apărare în faţa atacului. Prin asigurarea unui cadru legal, aplicat în mod coercitiv, statul hobbesian îi eliberează pe supuşii săi de conflictul distructiv pentru a le oferi pacea şi traiul comod al societăţii civile . în statul modern , această ordine a lucrurilor a fost inversată . Indivizii şi întreprinderile sunt constrânse să se organizeze după interese, astfel încât să domine şi să colonizeze statul intervenţionist. Drept rezultat, energiile productive sunt antrenate prin deturnare în lupta pentru influenţă asupra guvernării. Este generată astfel noua dilemă hobbesiană, în care supuşii sunt constrânşi, adeseori numai pentru autoapărare, să îşi consume energiile în cucerirea sau colonizarea instituţiilor guvernamentale, în căutarea influenţei asupra politicii guvernamentale, cu scopul de a-şi proteja sau a-şi promova propriile interese împotriva celorlalţi— ~ de regulă alte grupuri producătoare - care sunt constrânşi în mod similar . Rezultatul este războiul legal al tuturor împotriva tuturor, în care dilema prizonierului caracteristică stării naturale este reprodusă în contextul unei guvernări supraextinse şi al unei societăţi civile slabe . Pedeapsa pentru acest proces, cu care din fericire suntem departe de a ne confrunta în prezent, poate fi numai o sărăcire a societăţii civile şi recrearea stării naturale prin mijloace politice. Exemplul Argentinei lui Peron sugerează că, odată ce acest proces a survenit, este dificilă sau poate imposibilă reîntoarcerea, în Marea Britanic, trebuie să ne gândim numai la ultimii ani ai ultimului guvern laburist pentru a vedea că ar fi o vanitatesă presupunem că suntem imuni în faţa acestei noi dileme hobbesiene. într-adevăr, greutatea argumentului meu rezidă în aceea că actualul guvern, contrar intenţiilor sale declarate, abandonează proiectul unui stat limitat şi, arogându-şi tot mai multe puteri discreţionare, creează maşinăria prin care trebuie să fie purtată o nouă luptă politică pentru resurse . Ce anume trebuie făcut ?Primul şi cel mai fundamental pas este recunoaşterea faptului că activitatea guvernamentală trebuie să se limiteze la producerea bunurilor publice .într-o perspectivă hobbesiană, cel mai mare dintre aceste bunuri este pacea, însă urmărirea păcii implică guvernul în furnizarea de bunuri care le depăşesc pe acelea pe care menţinerea legii şi ordinii le presupune . Aşa cum voi argumenta mai târziu, preocuparea guvernării pentru o societate civilă eliberată de conflicte distructive ar trebui să conducă la o preocupare pentru distribuirea bogăţiei (şi nu numai pentru producerea eficientă a acesteia), din moment ce - aşa cum ştim prea bine din experienţa americană - o societate cu o categorie săracă a celor declasaţi nu poate fi raţional considerată stabilă, atunci când resentimentele celor care nu au nimic sunt expuse exploatării de către mişcări sindicale, în plus faţă de asemenea implicări guvernamentale, aşa cum îi sunt impuse de propria sarcină de a menţine pacea şi a supraveghea societatea civilă, guvernul poate acţiona în mod legitim pentru a furniza o varietate de alte bunuri publice. Nu intenţionez să menţionez aici drept publice numai acele bunuri care, în teoria economică strictă asupra acestui subiect, sunt indivizibile şi nu se exclud reciproc, astfel încât fie sunt produse de guvern, fie nu sunt produse deloc, ci mai degrabă orice bun care are "externalităti" pozitive importante .Alfabetizarea tuturor, de exemplu, oricare ar fi dezavantajele acesteia, constituie un beneficiu pentru oricine din societate, iar guvernul poate în modlegitim să acţioneze pentru a-1 promova . în mod similar, deşi mult mai controversate, tradiţiile culturale comune asigură matricea în lipsa căreia exercitarea de către indivizi a propriei autonomii devine sărăcăcioasă şi atenuată, iar guvernul poate acţiona pentru promovarea culturii comune, prin sprijinirea artelor şi prin alte măsuri. Aici putem menţiona un principiu important, primul dintre cele câteva pe care le vom invoca pentru limitarea guvernării:Guvernul poate acţiona pentru a asigura un bun public atât timp cât aspectul coercitiv al unei asemenea acţiuni este restrâns la impozitare, iar asigurarea bunului de către guvern nu are tendinţa de a monopoliza sau domina, prin acel bun, oricare piaţă care poate exista pentru acel bun.Aşa cum a formulat prea bine Hayek acest principiu :în măsura în care întreprinderile guvernului acţionează numai pentru asigurarea de servicii care,

41

altminteri, nu ar fi asigurate deloc (de obicei pentru că nu este posibil să limitezi beneficiile în favoarea celor care sunt gata să plătească pentru ele ), singura problemă care se ridică este dacă beneficiile îşi justifică costul. Desigur, dacă guvernarea îşi arogă dreptul exclusiv de a asigura anumite servicii publice, acestea vor înceta să fie în mod strict non-coercitive. în general, o societate liberă reclamă nu numai ca guvernarea să aibă un monopol al coerciţiei, ci şi ca aceasta să aibă monopolul numai în privinţa coerciţiei, iar aceasta să acţioneze în toate privinţele în aceeaşi termeni cu oricine altcineva.Principiul lui Hayek, care reia distincţia lui J. S. Mill dintre activităţile guvernamentale "autoritare" şi "non-autoritare", (în conformitate cu care guvernul poate asigura orice bun public atât timp cât coerciţia implicată se limitează la impozitare), reclamă nu numai faptul că statul nu pretinde nici o puteremonopolistă cu privire la asigurarea bunului, ci şi faptul că acţiunea acestuia nu trebuie să domine piaţa subiacentă, astfel încât să suprime orice iniţiativă privată în asigurarea bunului. Prin acest criteriu poate fi legitimată sprijinirea de către stat a artelor, însă nu şi actualul cvasi-monopol al învăţământului. Principiul pe care 1-am amintit are şi un corolar care merită, de asemenea, menţionat: faptul că politica trebuie să fie ghidată de obiectivul că guvernarea ar trebui, în măsura posibilului, să fie întotdeauna constrânsă în activităţile sale de competiţia de piaţă, exceptând bineînţeles serviciile esenţiale ale apărării naţionale şi aplicării legii. Aşa cum vom vedea, acesta este un principiu cu implicaţii vaste şi uneori radicale. Dar care este justificarea morala a încrederii atât de profunde în competiţia de piaţă? Cu alte cuvinte, care este argumentul etic pentru libertatea pieţei? în scrierile liberale clasice, libertatea pieţei şi precondiţia acesteia - proprietatea privată - sunt adeseori apărate în mod negativ, ca mecanisme de protecţie împotriva coerciţiei din partea altor persoane sau a unui stat tiranic. Aceasta este, în cel mai bun caz, numai jumătate din poveste. Argumentul fundamental în favoarea libertăţii pieţei constă în contribuţia acesteia la buna stare a individului, prin faptul de a permite în mod categoric oamenilor să acţioneze pentru urmărirea propriilor scopuri şi pentru exprimarea valorilor şi idealurilor lor. Spre deosebire de orice procedură de decizie colectivă, oricât de democratică, piaţa permite indivizilor să acţioneze în vederea realizării scopurilor lor, fără a fi necesară consultarea semenilor acestora, o procedură care determină adeseori conflictul social, atunci când nu conduce la tirania majorităţii. Piaţa asigură astfel libertatea pozitivă a autonomiei şi auto-determinării şi nu numai sau doar în primul rând libertatea negativă a non-interferenţei. Acolo unde valorile şi obiectiveleumane sunt extrem de variate, iar societatea adăposteşte o diversitate de tradiţii culturale şi concepţii despre viaţa bună, asigurarea de către piaţă a majorităţii bunurilor constituie o condiţie a păcii, din moment ce fiecare persoană poate acţiona cu propriile sale resurse pentru a dobândi ceea ce consideră bun, fără a epuiza cu toate acestea vreo resursă colectivă, însă piaţa nu numai că permite practicanţilor diferitelor tradiţii şi susţinătorilor diferitelor valori numai să trăiască împreună, într-o coexistenţă paşnică, ci permite de asemenea noilor valori să apară şi noilor minorităţi să se constituie. Aşa cum spune Hayek :acţiunea prin acord colectiv este limitată la măsuri posibile doar într-un cadru în care eforturile anterioare au creat deja o concepţie comună, în care opinia despre ce este dezirabil a devenit înrădăcinată şi în care problema este aceea de a alege între posibilităţi deja recunoscute în general, şi nu aceea de a descoperi noi posibilităţi. Cu toate acestea, opinia publică nu poate decide în ce direcţie ar trebui făcute eforturile de trezire a opiniei publice, şi nici guvernul sau alte grupuri organizate existente nu trebuie să aibă puterea exclusivă de a proceda astfel, însă eforturile organizate trebuie să fie puse în mişcare de câţiva indivizi care deţin ei înşişi resursele necesare sau care au câştigat sprijinul celor care le deţin; fără asemenea oameni, ceea ce constituie astăzi concepţiile unei minorităţi mici se poate să nu aibă niciodată şansa de a fi adoptată de către majoritate.Argumentul etic pentru piaţă este, prin urmare, nu numai acela că piaţa permite practicanţilor diferitelor tradiţii şi valori să trăiască într-o coexistenţă paşnică, ci şi acela că ea face posibilă inovaţia şi noutatea în gândire şi practică, într-un mod în care deciziile colective nu sunt capabile. Aceasta înseamnă a spune că libertatea pieţei protejează libertatea extrem de fundamentală de a gândi lucruri noi şi de a încerca practici noi.Argumentul moral pentru piaţa liberă, în ceea ce are mai fundamental, este unul care apelează la rolul indispensabil al acesteia de a da oamenilor capacitatea să-şi pună în aplicare ideile şi să-şi realizeze obiectivele. Limbajul "acordării capacităţii" este deosebit de potrivit, de vreme ce a fost cooptat, în ultimul timp, de criticii pieţei. Asemenea critici nu observă (sau nu vor observa) faptul că numai instituţiile pieţei acordă un respect deplin agenţilor umani, în timp ce eforturile pentru a-i "împuternici" pe oameni în faţa intervenţiei guvernamentale îi transformă în mod tipic pe aceştia în consumatori, pasivi şi lipsiţi de

42

putere, ai birocraţiilor impersonale .Astfel, justificarea pieţei este în cele din urmă aceea de a fi o condiţie indispensabilă a autonomiei şi autodeterminării. Pretenţia că pieţele libere realizează, cel mai bine prosperitatea, ca şi pretenţia că pieţele distribuie cel mai eficient resursele rare, este adevărată dar nu fundamentală. Pe de altă parte, faimoasa observaţie a lui Adam Smith că, în ceea ce priveşte nevoile noastre, ne bazăm pe propriul interes al măcelarului, şi nu pe bunăvoinţa acestuia, nu merge până la capătul lucrurilor, în ciuda faptului că este, în mod indiscutabil, corectă. Argumentul pentru piaţă nu este acela că admite ca motiv interesul propriu (căci cine presupune oare că acest motiv lipseşte atunci când resursele sunt supuse distribuţiei colective, politice), ci acela că ea are în vedere întreaga varietate a motivelor umane, în întreaga lor complexitate şi diversitate. De asemenea, apărarea pieţei face un pas greşit atunci când o reprezintă drept un mijloc de a însuma bunăstarea socială. Ar trebui mai degrabă să analizăm statutul etic al pieţei cu privire la factorul uman şi la contribuţia acesteia la autonomia umană.Pentru a participa în mod complet la piaţa liberă, oamenii au nevoie uneori de resurse pe care piaţa nu le-a pus la dispoziţia lor. Pentru acest motiv o guvernarelimitată, angajată în economia de piaţă, poate şi adeseori trebuie să acţioneze pentru a le asigura celor cu resurse puţine cele de trebuinţă pentru o bună utilizare a libertăţilor pieţei. Când guvernarea acţionează astfel, ea o face în concordanţă cu principiul că o coaliţie fundamentală necesară unei stabile ordini a pieţei constă într-o largă difuziune a bogăţiei şi o măsură raţională a egalităţii de şanse. Faptul că aceasta nu constituie o simplă banalitate va deveni evident atunci când vom ajunge să analizăm implicaţiile sale pentru regimul impozitării economiilor şi moştenirilor şi aspectele privind distribuţia voucherului, creditului şi a schemelor de impozit negativ pe venit. Chiar dacă o guvernare limitată acţionează pentru a conferi resurse şi oportunităţi celor care au avut, până acum, puţine proprietăţi sau opţiuni, ea pregăteşte cel mai bine oamenii pentru viaţa responsabilă într-o economie de piaţă prin folosirea instituţiilor pieţei însăşi. Pentru acest motiv, atunci când guvernarea acţionează pentru asigurarea unui bun public a cărei producere este deficitară sau pentru corectarea anomaliilor privind distribuţia, ea trebuie să facă aceasta, în majoritatea contextelor, prin asigurarea puterii de cumpărare, şi nu prin asigurarea directă a bunurilor şi serviciilor. Ea se conformează, prin urmare, principiului că pieţele sunt cel mai bine reformate prin dezvoltări suplimentare ale pieţelor.O STRATEGIE POLITICĂ DE REFORMARE A PIEŢELOR ŞI A INSTITUŢIILOR GUVERNAMENTALEMorala practică a eşecului încercărilor lui Reagan şi Thatcher de a scădea nivelul cheltuielilor publice constă în inutilitatea reducerii cheltuielilor publice fără a face schimbări fundamentale în agenda de guvernare.Samuel BrittanNici un set de mijloace legale sau constituţionale nu poate să restaureze prin el însuşi guvernarea limitată. Cea mai bună perspectivă constă într-o serie de măsuri care să demoleze sau să restructureze restricţiile şi politicile intervenţioniste şi să remodeleze mediul în care funcţionează iniţiativa. Obiectivul este o astfel de consolidare a instituţiilor autonome ale vieţii civile încât guvernul să fie efectiv constrâns (ca în secolul nouăsprezece în Marea Britanic) de către puterile de contracarare ale forţelor sociale independente. Voi analiza măsurile care par ar fi adecvate în patru secţiuni: prima, cadrul monetar al unei economii de piaţă; cea de-a doua, privatizarea statului bunăstării; cea de-a treia, rolul autorităţilor locale; iar ultima, dar cu siguranţă nu cea mai puţin importantă, preocupările şi activităţile de distribuţie legitimă ale unei guvernări limitate în Marea Britanic şicontribuţia acesteia pentru susţinerea precondiţiilor morale şi culturale ale economiei de piaţă.(...)ROLUL DISTRIBUTIV AL GUVERNĂRIIUn curent recent şi influent al gândirii neoliberale a încercat să conteste şi să respingă presupoziţia că guvernarea ar trebui să aibă drept una dintre principalele preocupări distribuţia bunurilor în societate, în forma sa cea mai incisivă şi mai atrăgătoare, acesta este argumentul dezvoltat de Hayek în The Mirage of Social Justice.Argumentul lui Hayek pare să aibă cel puţin trei vârfuri de lance. Există în primul rând pretenţia că orice ordine viabilă de piaţă presupune şi implică un grad de inegalitate economică a cărei distribuţie este deopotrivă impredictibilă şi imposibil de controlat, în al doilea rând, este vorba de argumentul că principiile de distribuţie pentru bunurile economice şi sociale importante presupun un consens asupra valorilor, în absenţa căruia intervenţia guvernamentală pentru a implementa astfel de principii este menită să fie percepută drept arbitrară şi coercitivă, în al treilea rând, există teza că sloganul dreptăţii sociale, fiind lipsit de conţinut, a funcţionat în realitate, în mod destul de conservator, drept formulă de

43

legitimare pentruprotecţia grupurilor de interes afectate de efectele secundare ale schimbării economice. Morala implicită a analizei lui Hayek este aceea că preocuparea guvernamentală pentru probleme de distribuţie este nesăbuită şi destructivă şi trebuie să fie abandonată. După această concepţie, guvernarea trebuie să se limiteze la definirea regulilor proprietăţii şi la aplicarea acestora, care împreună îi epuizează responsabilităţile.Argumentul lui Hayek împotriva întrebuinţărilor populare şi politice actuale ale"dreptăţii sociale" este devastator şi aminteşte, prin puterea sa demistificatoare, de critica pe care un contemporan al lui Hayek, Karl Kraus, a facut-o limbajului.Argumentul conţine mai multe critici pertinente ale noţiunilor actuale despre distribuţie. Este vorba în primul rând de intuiţia epistemică ce spune că actuala dispersie a venitului în procesul de piaţă nu poate fi anticipată sau chiar cunoscută retrospectiv, în totalitatea sa, de nimeni. O cerinţă imposibilă este exercitată asupra cunoaşterii pe care o deţine sau care este la îndemâna guvernării prin intermediul principiilor dreptăţii distributive modelate conform unui plan, chiar şi de către atrăgătorul, elegantul şi, pentru mulţi, intuitivul principiu al diferenţei al lui John Rawls, care reclamă ca inegalităţile economice să se rezume la ceea ce este necesar pentru maxima îmbunătăţirea poziţiei absolute a celui mai sărac. Mai mult, deşi aceasta este o afirmaţie separată a lui Hayek, încercarea de a controlaveniturile în vederea satisfacerii anumitor modele preferate de valoare, nevoi sau răsplată, este incompatibilă cu funcţionarea efectivă a pieţei, care reclamă ca preţurile să fie nedenaturate, astfel încât să acţioneze ca instrumente de semnalare pentru indivizi şi asociaţii. Există o a doua problemă, pe care eu însumi am subliniat-o în altă parte; este vorba de faptul că, în societatea actuală, există puţin consens asupra nevoilor de bază, care ne-ar îndreptăţi să le ierarhizăm după importanţă, atunci când acestea intră într-o competiţie reală între ele. Şi nu există prea multe îndoieli cu privire la faptul că retorica dreptăţii sociale a slăbit tot mai mult guvernarea, prin furnizarea de motive pentru concesii acordate grupurilor de interes zgomotoase şi, prin urmare, a adâncit noua dilemă hobbesiană la care m-am referit mai devreme.Ideea că o guvernare limitată poate neglija, într-un mod lipsit de riscuri sau justificabil, problemele de distribuţie este, cu toate acestea, o idee fatală pentru strategia politică. Există, pentru început, un argument puternic al prudenţei politice şi interesului propriu colectiv pentru o preocupare privind distribuţia. O formă de stat liberală nu va fi stabilă, după cum nici viaţa comunitară nu va fi eliberată de conflicte destructive, atât timp cât majorităţii oamenilor îi lipsesc resursele independente, iar o categorie de declasaţi se chinuie, lipsită fiind de şanse, în plus, orice excludere de la faptul de a se bucura de beneficiile proprietăţii subminează propria raison d'etre a acesteia .Proprietatea privată este justificată nu numai sau nu în primul rând ca scut împotriva coerciţiei statului, ci şi drept condiţie a autonomiei şi independenţei indivizilor.Ne putem aştepta în mod raţional ca celor cărora le lipseşte proprietatea şi cărora le este refuzată şansa de a o obţine să le lipsească înclinaţiile adecvate vieţii civile şi să poată deveni, foarte bine, duşmanii acesteia . Există o raţiune ultimă a ideii că toţi oamenii, într-o asociere civilă liberală, sunt îndreptăţiţi să aibă şansa neconstrânsă de a obţine proprietate . Distribuţiile actuale ale proprietăţilor reprezintă mai degrabă un produs al accidentului istoric, decât unul al vreunui principiu inteligibil. Mai grav încă, acestea sunt în parte rezultatul clar al unor nedreptăţi evidente - nu mai puţin al nedreptăţii politicilor intervenţioniste anterioare, de impozitare confiscatorie şi inflaţie . Nu poate exista nici un fel de justificare pentru tratarea actualelor distribuţii ale proprietăţii drept sacrosancte sau aflate dincolo de orice reformă . După cum nu sunt justificate politicile actuale care nu au un impact clar asupra distribuţiei bunurilor: impozitul existent şi aranjamentele bunăstării generale care au legătură cu distribuţia bunurilor -venitul, proprietatea şi capitalul uman - distribuţie care, în mod evident, este lipsită de neutralitate . în afară de aceasta, reforma radicală a sistemului de transfer al plăţilor este uneori, spre deosebire de de politica privatizării, o afacere cu sumă zero: aduce beneficii unora, pe cheltuiala celorlalţi.Pentru toate aceste motive, nu se poate evita ca distribuţia să se afle pe agenda politică a guvernării limitate . Până când distribuţia subiacentă dreptului de proprietate nu va fi explicit asumată de către apărătorii economiei de piaţă, aceştia vor fi pe bună dreptate vulnerabili în faţa criticii socialiste că sunt indiferenţi cu privire la dreptatea ordinii de piaţă, şi vor exista în mod constant cereri de redistribuire a veniturilor . Aşa cum bine a formulat James Buchanan :Criticile libertariene privind transferul veniturilor şi al bogăţiei ar trebui să-şi concentreze atacurile asupra folosirii nejustificate a structurilor democratice de decizie . O societate deschisă nu poate supravieţui

44

dacă guvernarea este percepută ca un instrument al transferurilor arbitrare între cetăţenii săi. Pe de altă parte, libertarienii merg prea departe şi reduc aplicabilitatea argumentului lor atunci când resping aranjamente constituţionale sau contextuale autentice, care acţionează pentru promovarea unei egalităţi aproximative a precondiţiilor pieţei şi acţionează astfel încât să reducă tăişurile extremelor post-piaţă.Libertarianul pate apăra rolul distributiv al procesului competitiv, pe temeiuri de eficienţă standard, şi poate de asemenea, dacă alege astfel, să dezvolte argumente etice în favoarea acestei reguli. însă asta nu este acelaşi lucru cu apărarea rezultatelor distributive care pot fi observate într-o economie de piaţă în care nu se face nici o tentativă de a adecva poziţiile de plecare.Libertarianul care nu reuşeşte să facă o distincţie între cei doi determinanţi separaţi ai rezultatelor distributive observate face aceeaşi greşeală ca şi contrapartea sa socialistă care atacă piaţa plecând de la pretenţii teoretice esenţialmente false.Expunerea lui Buchanan nu legitimează nicidecum egalitarismul şi nici nu sancţionează impunerea asupra societăţii a oricărui model preferat sau dezirabil de distribuţie. Robert Nozick a arătat că încercarea de a impune societăţii un model global, atotcuprinzător, de distribuţie implică o constantă intervenţie guvernamentală, o continuă încălcare a libertăţii individuale şi, în cele din urmă, interzicerea acţiunilor capitaliste între adulţii care şi-au dat consimţământul la acestea . Din aceasta putem deriva principiul că respectul pentru libertatea individuală implică acceptarea faptului că nu va exista nici un model global de distribuţie în societate.Putem merge mai departe . Hayek a argumentat, în mod remarcabil, că acceptarea oricărei economii de piaţă implică acceptarea unei măsuri largi şi impredictibile de inegalitate economică, în plus, experienţa istorică sugerează că încercările de a "corecta" distribuţiile de venit şi capital ale pieţei sunt costisitoare, nereuşite şi contra- productive: ele generează o economie neagră sau paralelă a serviciilor neimpozitate, ne distrug stimulentele ( în special pe cele pentru afaceri riscante sau speculative) şi conservă actualele inegalităţi. Aceste consideraţii sugerează un altprincipiu, că o economie de piaţă reuşită reclamă ca imensa masă de bunuri şi servicii să fie supusă repartiţiei pieţei.Politicile de distribuţie care se conformează acestor principii ar trebui mai degrabă să caute să suplimenteze distribuţiile pieţei decât să le "corecteze" sau să le zădărnicească. Ele trebuie să acţioneze în principal în privinţa cheltuielilor, cum ar fi bursele de merit şi împrumuturile avantajoase despre care am discutat, sau, atunci când funcţionează în sectorul impozitării, ele ar trebui să caute mai degrabă să disperseze bogăţia decât să o transfere statului. Prin urmare, expunerea lui Buchanan nu sprijină în nici un fel transferul resurselor dinspre societatea civilă înspre guvernământ. Aceasta afirmă mai curând că legitimitatea pieţei libere depinde de o răspândire rezonabilă a dotărilor. Ce înseamnă acest lucru pentru politică? Sugerez că el are implicaţii evidente pentru strategia politică referitoare la economii şi moşteniri, în prezent, este aproape imposibilă acumularea unui capital important din venit, din moment ce banii investiţi într-o bancă sunt dublu impozitaţi. Pentru a remedia această situaţie, ar trebui să fie instituit un impozit pe cheltuieli, prin intermediul căruia întregul venit economisit sau investit să fie exceptat de la impozitare. Dificultăţile administrative ale unei asmenea măsuri sunt familiare şi extraordinar de mari, însă constituie pasul cel mai important şi mai radical care poate fi făcut pentru a permite acumularea de capital pentru cei care, actualmente, nu deţin deloc. Dacă o asemenea măsură ar fi adoptată, s-arputea, în mod raţional, pune capăt privilegiilor rămase proprietarilor care locuiesc în propria casă şi ale fondului de pensii. Acestea din urmă sunt deopotrivă greu de justificat în termeni de echitate şi servesc pentru denaturarea structurii investiţiilor. Aşa cum a sugerat James Meade împotriva acestor aranjamente:O... politică eronată cu privire la piaţa locuinţelor este exceptarea de la impozitarea anuală pe valoarea casei proprietarilor care locuiesc în propria casă. în orice caz nu toţi aceştia sunt săraci. Să considerăm că înstăritul domn A utilizează stocul de dividende de schimb pentru a închiria o casă de la înstăritul domn B . D-l A va plăti la un nivel ridicat impozitul pe venit pentru investiţia sa şi va plăti chirie d-lui B, din ceea ce îi rămâne după impozitarea venitului. D-l B va plăti apoi impozit la un nivel ridicat pe chiria primită de la d-1 A. Iată cum ar trebui să stea lucrurile; există doi oameni înstăriţi şi două venituri provenite din două importante capitaluri de proprietăţi imobiliare, unul provenit din profiturile companiilor ale căror acţiuni sunt deţinute de d-1 A şi unul provenit din valoarea anuală a casei deţinute de d-1 B. Dacă d-1 A ar ceda acţiunile d-lui B, iar domnul B ar ceda casa d-lui A, astfel încât d-1 A să fie acum proprietarul ocupant al casei, în conformitate cu aranjamentele actuale, nici un impozit nu va mai fi plătit pe valoarea

45

anuală a casei, deşi încă va fi plătit desigur impozitul pe venitul provenit din investiţii.Rezultatele nedorite ale acestui lucru sunt de patru tipuri: în primul rând, este o modalitate de a acorda scutirea de impozit pentru o parte extrem de importantă din venitul real al proprietarilor ocupanţi, deşi aceştia sunt destul de înstăriţi pentru a plăti impozit, o scutire care este cu atât mai mare cu cât persoana în cauză este mai bogată şi cu cât este mai mare nivelul impozitului de care aceasta este pasibilă; în al doilea rând, se încurajează cererea de locuinţe din partea celor bogaţi, din moment ce această formă de investiţie beneficiază de un privilegiu atât de important cu privire la impozitare şi orientează astfel resursele pentru construcţii şi terenul disponibil către extremitatea bogată a pieţei şi ridică preţul caselor şi al terenurilor de construcţii pentru cei de la extremitatea săracă a pieţei; în al treilea rând, descurajează într-o mare măsură construirea de locuinţe de închiriat, prin contrast cu construcţiile pentru proprietarii-ocupanţi, deşi pentru multe familii mai sărace a închiria o locuinţă este un lucru mai lesne realizabil decât a cumpăra o locuinţă; şi în al patrulea rând, prin reducerea substanţială a bazei de impozitare, înseamnă că ratele de impozitare pe sursele de venit rămase trebuie să fie într-atât de crescute încât să ridice veniturile totale obţinute din impozite, de care este nevoie pentru alte justificări bugetare ." (John Gray)

BIBLIOGRAFIEAlin Teodorescu (editor), Mari gînditori şi filosofi francezi ai veacului alXIX-lea,Minerva, colecţia BPT, 1989Adrian-Paul Iliescu, Mihail-Radu Solcan (editori), Limitele puterii, Editura AII, 1994Alina Mungiu-Pippidi (editor), Doctrine politice, Polirom, 1998Adrian-Paul Iliescu, Emanuel M. Socaciu (editori), Fundamentele gîndirii politicemoderne, Editura Polirom, 1999POLIS, vol.5, nr. 3/1998 (Conservatorismul occidental)POLIS, vol.6, nr. 2/1999 (Filozofia politică a lui F.A.Hayek)T.Ball, R. Dagger (editori), Ideologii politice şi idealul democratic, Polirom, 2000Cristian Preda (editor), Liberalismul, Humanitas, 2003Edmund Burke Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa, Nemira, 2000Immanuel Kant Scrieri moral-politice, Ed. Ştiinţifică, 1991Mircea Flonta, Hans-Klaus Keul (ed) Filosojia practică a lui Kant, Polirom, 2000J.S. Mill Despre libertate, Humanitas, 1994Herbert Spencer Individul împotriva statului, Timpul, 1996F.A. Hayek Constituţia libertăţii, Institutul european, 1998F. A. Hayek Drumul spre servitute, Humanitas, 1993Adrian-Paul Iliescu (ed) Filosofia socială a lui F. A. Hayek, Polirom, 2001K.R. Popper Societatea deschisă şi duşmanii ei, Humanitas, 1992Karl R. Popper Mizeria istoricismului, AII, 1996Michael Oakeshott Raţionalismul în politică, AII, 1995L. von Mises Capitalismul şi duşmanii săi, Nemira, 1998Erich Fromm Texte alese, Ed. Politică, 1983Isaiah Berlin Patru eseuri despre libertate, Humanitas, 1996George Crowder Anarhismul, Antet, 1997John Gray Dincolo de liberalism şi conservatorism, AII, 1998John Gray Cele două feţe ale liberalismului, Polirom, 2002John Rawls A Theory ofJustice, Harvard U. P., 1971, sau Oxford U. P., 1972John Rawls Politicul Liberalism, Columbia U. P., 1993Robert Nozick Anarhie, stat şi utopie, Humanitas, 1997Michael J. Sandei Liberalism and the Limits ofJustice, Cambridge U. P., 1982Michael Walzer The Spheres ofJustice, Blackwell, 1995Alasdair Maclntyre Tratat de morală (După virtute), Humanitas, 1998 Amitai Etzioni Societatea monocromă, Polirom, 2002 Walter Block Pledoarii imposibile, Nemira, 1998Patrick Dunleavy, Brendan O'Leary Teoriile statului, Epigraf, 2002Michael Friedman Capitalism şi libertate, Ed. Enciclopedică, 1995Philippe van Parijs Real Freedom for AII, Clarendon Press, 1995Norman Barry Bunăstarea, Du Style, 1998

46

Bernard Crick Socialismul, Du Style, 1998Norberto Bobbio Liberalism şi democraţie, Nemira, 1998Norberto Bobbio Dreapta şi stînga, Humanitas, 1999Martin Wight Politica de putere, Arc, 1998Robert W. McElroy Moralitatea în politica externă americană, Paideia, f.a.Zbigniew Brzezinski Marea tablă de şah, Univers enciclopedic, 2000Ernest Gellner Condiţiile libertăţii, Polirom, 1998Hedley Bull Societatea anarhică, Ştiinţa, 1998Barry Buzan Popoarele, statele şi teama, Cartier, 2000John A. Hallowell Temeiul moral al democraţiei, Paideia, f.aDavid Held Democraţie şi ordine gobală, Univers, 2000Jeffrey Isaac Democraţia în vremuri întunecate, Polirom, 2000Zygmunt Bauman Globalizarea şi efectele ei sociale, Antet, f.a.Pierre Bourdieu Contraofensive, Meridiane, 1999

47