Drept civilII

CAPITOLUL IPATRIMONIUL

1. PATRIMONIUL. NOŢIUNE JURIDICĂ. DEFINIŢIE. TEORII DESPRE PATRIMONIU. ELEMENTELE PATRIMONIULUI. CARACTERELE JURIDICE ALE PATRIMONIULUI. FUNCŢIILE PATRIMONIULUI.

2. CLASIFICAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE3. CLASIFICAREA DREPTURILOR REALE IN ROMÂNIA

1

Drept civilII

DREPTURILE REALECAPITOLUL IPATRIMONIUL

1. PATRIMONIUL. NOŢIUNE JURIDICĂ. DEFINIŢIE. TEORII DESPRE PATRIMONIU. ELEMENTELE PATRIMONIULUI. CARACTERELE JURIDICE ALE PATRIMONIULUI. FUNCŢIILE PATRIMONIULUI.

2. CLASIFICAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE3. CLASIFICAREA DREPTURILOR REALE IN ROMÂNIA

1. PATRIMONIUL

A. NOŢIUNEA JURIDICĂ DE PATRIMONIU Pentru a defini noţiunea de patrimoniu este util să amintim că din punct de vedere structural raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente: subiecte, conţinut şi obiect. Subiecte ale raportului juridic pot fi persoanele fizice şi juridice. Prin conţinutul raportului juridic civil înţelegem drepturile subiective şi obligaţiile corelative ce se nasc în favoarea şi respectiv în sarcina subiectelor sau părţilor sale. În ceea ce priveşte obiectul raportului juridic acesta consta în acţiunea ori inacţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv.

Drepturile şi obligaţiile subiectelor raportului de drept civil cunosc diverse clasificări, dintre care una dintre cele mai importante este în drepturi şi obligaţii patrimoniale şi drepturi şi obligaţii nepatrimoniale. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale sunt acelea care au conţinut economic, adică pot fi evaluabile în bani. Dimpotrivă, drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale nu au valoare economica şi nu pot fi evaluate în bani.

B. DEFINIŢIA PATRIMONIULUICodul civil nu cuprinde o definiţie a noţiunii juridice de patrimoniu. Totusi, această noţiune e folosită ca atare, în mai multe texte din Codul civil:

Art.781: Ei (creditorii) pot cere, în orice caz şi în contra oricărui creditor, separaţia patrimoniului defunctului de acela al eredelui.

Art. 784: Creditorii eredelui nu pot cere separaţia patrimoniilor în contra creditorilor succesiunii

Art. 1743: Creditorii şi legatarii, care cer separaţia patrimoniului defunctului, conservă privilegiul lor asupra imobilelor succesiunii în faţa creditorilor erezilor sau reprezentanţilor defunctului prin inscripţia acestui privilegiu, în termen de şase luni de la data deschiderii succesiunii.

Înaintea expirării acestui termen, nici o ipotecă stabilită de către erezii sau reprezentanţii defunctului asupra acelor bunuri spre prejudiciul creditorilor sau legatarilor succesiunii nu poate avea efect.

O definiţie rudimentară a patrimoniului ne este oferită de art. 1718 C civ. care cuprinde o adevarată definitie a patrimoniului fără să folosească însă termenul patrimoniu, şi anume ca: „Oricine este obligat personal (,) este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”

Astfel putem defini patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau juridice determinate, drepturi şi obligaţii privite ca o suma de valori active şi pasive, strâns legate între ele.

Aşadar patrimoniul este alcătuit dintr-o latură activă şi o alta pasivă. Activul patrimonial este format din valoarea tuturor drepturilor patrimoniale

aparţinând unei persoane. Pasivul patrimonial constă în valoarea tuturor obligaţiilor patrimoniale.

2

Drept civilII

Prin stabilirea raportului dintre activul şi pasivul patrimonial (drepturile se însumează la activ iar obligaţiile la pasiv), putem deduce la un moment dat dacă o anumită persoană este solvabilă sau insolvabilă.

C. ELEMENTELE PATRIMONIULUI, conceput ca universalitate juridică sunt drepturile şi obligaţiile precum şi bunurile la care se referă aceste drepturi, deci drepturi şi obligaţii patrimoniale (acelea ce sunt evaluabile în bani), din patrimoniu nefăcând parte drepturile şi obligaţiile personal nepatrimoniale (cele ce sunt lipsite de valoare economică şi nu pot fi evaluate în bani).

D. CARACTERELE JURIDICE ALE PATRIMONIULUI: Patrimoniul este o universalitate juridică, în sensul că reprezintă o masă de

drepturi şi obligaţii patrimoniale ce aparţin unei persoane, dar fiecare drept şi fiecare obligaţie, privite în parte, sunt distincte de universalitate; deci patrimoniul reprezintă o entitate distincta de elementele ce o compun.

Patrimoniul este unic, în sensul că o persoana fizica ori juridică poate avea un singur patrimoniu.

Patrimoniul este inalienabil, în sensul că patrimoniul există atâta timp cât există persoana fizică ori juridică careia îi apartine. Persoanele fizice nu pot transmite altor persoane, prin acte între vii, întregul patrimoniu. Dar acesta poate fi transmis în întregime numai pentru cauza de moarte, prin succesiune. În cazul persoanelor juridice, transmisiunea întregului patrimoniu are loc numai în cazul încetării acestora ca urmare a reorganizării, prin comasare ori prin divizare totală.

Patrimoniul este divizibil, în sensul că patrimoniul este divizibil în două sau mai multe mase de drepturi şi obligaţii, fiecare având o anume destinaţie, prin urmare un regim juridic determinat.

E. FUNCŢIILE PATRIMONIULUI Enumerare. Patrimoniul îndeplineste trei funcţii: constituie gajul general al

creditorilor; permite şi explică subrogaţia reală cu titlu universal; permite şi explică transmisiunea universală şi cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor.

a) Gajul general al creditorilor chirografari.În aparenţă, creditorii chirografari (aceia ce nu au o creanţă garantata real) s-ar afla într-o situaţie mai buna decat cei cu garanţii reale, pentru că, obiectul dreptului lor de gaj general îl constituie întregul patrimoniu, iar nu doar un bun determinat.

În realitate, gajul general nu este o garantie reală. Ideea de gaj general exprimă doar posibilitatea pe care o au creditorii chirografari de a urmări bunurile aflate în patrimoniul debitorului, în momentul scadenţei. Dacă bunurile au ieşit până în acel moment din patrimoniu, debitorul devine insolvabil, creditorul chirografar nu va putea urmări bunurile ieşite din patrimoniu. El îşi va putea satisface parţial creanţa sau deloc. Creditorii cu garanţii reale pot urmări bunurile şi în mâinile terţilor.

Gajul general al creditorilor chirografari nu împiedică fluxurile patrimoniale pe baza actelor şi faptelor juridice ale debitorilor. Numai dacă actele juridice sunt frauduloase, adică facute cu intenţia de a-l păgubi pe creditorul chirografar, acesta poate folosi acţiunea revocatorie sau pauliană, pentru revocarea actului fraudulos.

În art. 1718 C.civ. care prevede că : „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.” sintagma folosită – bunuri prezente şi viitoare – arată că pot fi urmărite de creditori nu numai bunurile existente în momentul naşterii creanţei, ci şi bunurile viitoare existente la momentul scadenţei.

Gajul general al creditorilor chirografari operează în mod specializat în ipoteza în care patrimoniul e divizat – gajul general operează asupra fiecărei mase patrimoniale. În

3

Drept civilII

cazul soţilor, creditorii comuni pot urmări mai întâi bunurile comune, şi dacă acestea sunt neîndestulătoare, ei pot urmări şi bunurile proprii. Invers, creditorii personali pot urmări bunurile proprii, iar dacă acestea sunt neîndestulătoare, pot urmări bunurile comune, numai în măsura satisfacerii creanţei.

b) Subrogaţia reală cu titlu universalCuvântul subrogaţie înseamnă înlocuire. În dreptul civil subrogaţia este de două feluri: reală şi personală. Patrimoniul este compus din drepturi şi obligaţii cu conţinut economic. Tocmai acest conţinut economic explică fungibilitatea elementelor patrimoniului, lato sensu. Aceste elemente pecuniare pot fi înlocuite unele cu altele sub aspectul valorii economice. Această înlocuire a bunurilor ori valorilor unele cu altele se numeste subrogaţie reală.

Nu trebuie să confundăm subrogaţia reală cu subrogaţia personală ,aceasta din urmă presupune înlocuirea unei persoane cu o altă persoană în cadrul unui raport juridic obligaţional.Subrogaţia reală este de trei feluri:

1) subrogaţie reală universală2) subrogaţie reală cu titlu universal3) subrogaţie reală cu titlu particular.

Doar subrogaţia reală universală şi subrogaţie reală cu titlu universal constituie o funcţie a patrimoniului. Pentru simplificare, subrogaţia reală universală şi subrogaţia reală cu titlu universal pot fi grupate într-o noţiune de sinteza – subrogaţia reală generala.

Subrogaţia reală universală operează în cadrul patrimoniului ca atare, ca universalitate.

Subrogaţia reală cu titlu universal operează în cadrul unei mase de bunuri în ipoteza în care patrimoniul este divizat.

Ca funcţie a patrimoniului, ne interesează numai subrogaţia reală generală. Această funcţie a patrimoniului asigură permanenţa şi continuitatea acestuia. Fără înlocuirea permanentă a bunurilor unele cu altele, patrimoniul s-ar goli şi si-ar pierde substanţa. Subrogaţia reală generală asigură chiar existenţa patrimoniului şi, după cum am văzut, dă conţinut gajului general al creditorilor chirografari.

Subrogaţia reală generală operează fie numai în cadrul patrimoniului, ca universalitate juridică, fie în cadrul fiecarei mase de patrimonii, atunci când patrimoniul este divizat (ex: în cazul sotilor, un bun comun e înlocuit cu un alt bun comun, iar un bun propriu, cu un alt bun propriu). În primul caz subrogaţia reală este universală, în cel de al doilea caz subrogaţia reală este cu titlu universal.

c. Transmisiunea universală şi cu titlu universal.În ipoteza decesului persoanei fizice ori a reorganizării persoanei juridice se pune problema transmiterii drepturilor şi obligatiilor cu conţinut economic, existente în acel moment în patrimoniu. Deşi în doctrină se vorbeşte de transmiterea patrimoniului, în realitate, patrimoniul încetează să mai existe în momentul în care încetează să mai existe persoana. Ceea ce se transmite e universalitatea drepturilor şi obligaţiilor sau o fracţiune din acestea, dar nu ca patrimoniu, ci ca masă de bunuri.

Distingem între transmisiunea universală când există un singur succesor care primeşte toate drepturile şi obligaţiile autorului şi transmisiunea cu titlu universal care operează fie în cazul moştenirii când există mai mulţi mostenitori , fie în cazul persoanei juridice la divizare sau comasare. Deci, transmisiunea cu titlu universal presupune transmiterea unei fracţiuni din universalitate. Important este ca aceasta transmisiune priveşte şi drepturile şi obligaţiile. Se spune de aceea, că între transmisiunea universală şi transmisiunea cu titlu universal nu exista o diferenţă de calitate, ci numai de cantitate.

2. CLASIFICAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE

4

Drept civilII

A. NOTIUNE ŞI CLASIFICARE

Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au conţinut economic, putând fi evaluabile în bani. Aceste drepturi se împart în două mari categorii: drepturi reale şi drepturi de creanţă.

Drepturile reale sunt drepturile subiective patrimoniale ale căror atribute pot fi exercitate cu privire la un anumit lucru, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia altei persoane.

Drepturile de creanţa sunt drepturile subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor, denumit creditor, are posibilitatea de a petinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea (dare), să facă (facere) sau să nu facă (non facere) o anumită prestaţie dintre cele la care ar fi avut dreptul în absenţa angajamentului juridic.

Din cele două definiţii rezultă trăsăturile esenţiale ale drepturilor reale şi ale drepturilor de creanţă, precum şi diferenţele dintre ele:

a. Drepturile reale - sunt drepturi absolute;Drepturile de creanţă - sunt drepturi relative;b. Drepturile reale - sunt opozabile erga omnes;Drepturile de creanţă - sunt opozabile numai debitorilor;c. Drepturile reale - subiectul activ este determinat, iar subiectul

pasiv este nedeterminat;Drepturile de creanţă - subiectul activ, creditorul, cât şi subiectul

pasiv, debitorul, sunt persoane determinate;d. Drepturile reale - obligaţia corespunzatoare dreptului real este

o obligaţie general negativă de a nu face nimic de natură a aduce atingere exercitării acestui drept (toate celelalte subiecte de drept, altele decât titularii dreptului real, au obligaţia generală de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea dreptului real de către titularul său);

Drepturilor de creanţă - le corespunde obligaţia subiectului pasiv determinat, debitorul, de a da, a face ori a nu face, ceea ce ar fi putut face în lipsa acelei obligaţii;

e. Drepturile reale - atributele dreptului real se exercită în mod direct şi nemijlocit de către titularul său, fără a fi necesară intervenţia altei persoane;

Drepturilor de creanţă - prerogativele drepturilor de creanţă se pot exercita numai prin acţiunea sau inacţiunea debitorului. Când este vorba de obligaţia de a nu face, corespunzătoare dreptului de creanţă, aceasta e specială, nu generală, debitorul se obligă să nu facă ceva din ceea ce avea dreptul să facă în absenţa angajamentului său juridic (debitorul işi limitează sfera libertăţii sale prin propria sa voinţă).

f. Drepturile reale - există numai în masura în care sunt prevăzute de lege. Conţinul lor e stabilit tot prin lege (deci, sunt limitativ prevăzute);

Drepturile de creanţă - pot fi stabilite prin voinţa parţilor, acestea putând imagina nenumărate drepturi de creanţă. Această situaţie se explică prin faptul că drepturile reale impun o obligaţie generală negativă, ele limitând libertatea tuturor, iar o asemenea limitare nu poate fi făcută decât prin lege;

g. Drepturile reale - dau naştere la două efecte speciale: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă;

5

Drept civilII

Drepturile de creanţă - au un caracter relativ, şi îi conferă titularului posibilitatea de a pretinde numai debitorului executarea obligaţiei.

B. OBLIGAŢIILE REALE Obligaţiile reale reprezintă o categorie juridică intermediară drepturilor reale şi

drepturilor de creanţă. Obligaţiile reale sunt de doua feluri: obligaţii scriptae in rem sau obligaţii opozabile terţilor şi obligaţii propter rem sau reale de a face. obligaţiile scriptae in rem: corespund unor drepturi de creanţă şi se află în strânsă

legătură cu stăpânirea unor bunuri imobile de către o altă persoană decât adevăratul proprietar. Ca exemplu avem situaţia vânzării bunului închiriat, noul proprietar are obligaţia să respecte locaţiunea anterioară vânzării imobilului.

obligaţiile propter rem: sunt sarcini reale ce decurg din stăpânirea unui bun şi nasc obligaţii în legatură cu acele bunuri. După izvorul lor, obligaţii propter rem sunt de doua feluri: legale – cele prevăzute expres de către lege; şi conventionale – născute prin acordul de voinţă al părţilor.

3.CLASIFICAREA DREPTURILOR REALE

Principala clasificare a drepturilor reale este aceea care se face după cum acestea au sau nu o existenţă independentă, de sine stătătoare, prin urmare avem: drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii. drepturile reale principale sunt drepturi reale ce au o existenţă independentă în

raport cu alte drepturi reale sau de creanţă. drepturile reale accesorii sunt drepturi reale constituite pentru a garanta drepturi de

creanţă.

A. Drepturile reale principale .În dreptul nostru civil avem două categorii de drepturi reale principale: dreptul de

proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate se prezintă sub doua forme: dreptul de proprietate

publică şi dreptul de proprietate privată a) dreptul de proprietate publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-

teriorialeb) dreptul de proprietate privată care se subdivide în dreptul de proprietate

particulară aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip particular, şi dreptul de proprietate privată a statului.

Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietatea) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate publică sunt

drepturi: de administrare, de concesiune, de folosinţă.b) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate privată sunt

opozabile tuturor, inclusiv proprietarului şi sunt următoarele: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie.

Drepturile reale accesorii sunt:a) Dreptul de gaj este dreptul real constituit în favoarea unui creditor asupra unui

bun mobil dererminat, cu deposedare sau fără deposedare, care conferă titularului său posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din preţul acelui bun, dacă vine în concurs cu alţi creditori, în caz de neexecutare voluntară a obligaţiei de către debitor.

b) Dreptul de ipotecă este dreptul real constituit asupra unui imobil determinat, fără deposedare, care conferă titularului său, numit creditor ipotecar, posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din preţul acelui bun imobil.

6

Drept civilII

c) Privilegiile speciale sunt drepturi reale aparţinând unor creditori care, datorită calităţii creanţei lor, vor fi plătiţi cu prioritate din valoarea bunurilor determinate ale debitorului, chiar faţă de creditorii ipotecari posteriori.

d) Dreptul de retenţie este dreptul real ce conferă posibilitatea creditorului, care este în acelaşi timp, debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a lucrului altuia, de a reţine acel lucru şi a refuza predarea acestuia până la momentul când debitorul său, dar care este şi creditor al lucrului, îşi va executa obligaţia născută în legatură cu lucrul respectiv.

FUNCŢIILE ŞI CARACTERELE PATRIMONIULUI

7

Explică şi asigură gajul general al creditorilor chirografari

Permite şi explică subrogaţia reală cu titlu universal

Explică principiile transmisiunii universale, cu titlu universal şi cu titlu particular

FUNCŢIILE PATRIMONIULUI

CARACTERELE PATRIMONIULUI

Este inalienabil

Este o universalitate juridică

Orice persoană are patrimoniu

Este indivizibil

Este unic

Drept civilII

SCHEMA DREPTURILOR PATRIMONIALE

8

Drepturi patrimoniale

Drepturi reale(jus in re)

- drepturi absolute -

Drepturi de creanţă(jus ad personam)

- drepturi relative -

principale accesorii

Drept de proprietate

Dezmembrăminteledreptului de proprietate

Drept de administrare

Drept de concesiune

Drept de preempţiune

Drept de folosinţă

Drept de uz

Drept de uzufruct

Drept de abitaţie

Drept de superficie

Drept de servitute

Drept de gaj

Drept de ipotecă

Drept de retenţie

Privilegiile

Drept civilII

CAPITOLUL IIPOSESIA

1. DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE POSESIEI. DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA POSESIEI.2. POSESIA ŞI DETENŢIA PRECARĂ.3. CALITĂŢILE ŞI VICIILE POSESIEI.4. EFECTELE POSESIEI. APĂRAREA POSESIEI PRIN ACŢIUNI POSESORII.

1. DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE POSESIEI.A. DEFINIŢIA POSESIEI.Art.1846 C.civ: „posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept,

exercitată – una sau alta – de noi înşine sau de altul în numele nostru”. Trebuie să distingem între posesie - ca element constitutiv al dreptului de proprietate, alături de folosinţă şi dispoziţie şi posesia, ca stare de fapt e reprezentată de totalitatea faptelor juridice în sens restrâns şi a actelor juridice prin care se obiectivează, în concret, conţinutul juridic al dreptului de proprietate sau al oricărui drept real.

Aşadar putem defini posesia ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice( stăpânirea materială ori exercitarea unei puteri de fapt), de catre o persoană asupra unui bun, cu intenţia de a se comporta faţă de acel bun ca un adevărat proprietar ori titular al altui drept real.În conţinut juridic, posesia înglobează un element material, corpus, şi un element subiectiv, animus.

CORPUS – poate conţine unul sau mai multe fapte juridice în sens restrâns, ori acte juridice prin care se exercită concret, unul sau altul din atributele conferite de drepturile reale. De regulă, elementul corpus este realizat chiar de catre posesor. Este însa posibilă situaţia în care, elementul corpus să fie exercitat de catre o altă persoană dar în numele posesorului. În această situaţie, se spune că posesia este exercitată „corpore alienum”.

ANIMUS – reprezintă elementul psihologic şi nu poate fi exercitat în mod normal decât de către posesor. Constă în intentia posesorului de a stăpâni bunul pentru sine şi sub nume de proprietar, ori titular al altui drept real (animus domini, animus rem sibi habendi). Intenţia de a stăpâni bunul în nume propriu este prezumată relativ până la proba contrarie în favoarea celui care are stapănirea materială. Numai în mod excepţional, în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercitiu, se admite ca animus ar putea fi exercitat prin intermediul persoanei care-l reprezintă pe cel lipsit de capacitatea de exerciţiu.

B. DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA POSESIEI.POSESIA se dobândeşte numai dacă sunt întrunite ambele elemente, CORPUS şi

ANIMUS, în aceeaşi persoană (corpus se poate dovedi prin orice mijloc de probă, iar animus este pezumat până la proba contrarie); dar se pierde fie prin pierderea simultană a ambelor elmente ale posesiei, fie prin pierderea oricăruia dintre acestea în parte. Corpus se pierde atunci când bunul a intrat în stăpânirea altei persoane, cum ar fi în cazul furtului. Animus se pierde atunci când posesorul înstrăinează bunul respectiv. În situaţia în care posesorul înstrăinează bunul respectiv iar dobânditorul îl închiriază înstrăinătorului posesorul se va transforma într-un detentor precar, deoarece, deşi stăpâneşte material lucrul, o face numai sub nume de chiriaş ori de titular al unui alt drept real dar nu sub nume de proprietar. Această operaţie juridică poartă denumirea de constitut posesor.

Dovada posesiei este instituită de Codul civil prin mai multe rezoluţii: art. 1854 C.civ. prevede că „posesorul este pres

upus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”. În acest text există două prezumţii:

9

Drept civilII

a) se pleacă de la ideea existenţei elementului material al posesiei şi se concluzionează ca exista şi elementul animus;

b) apoi considerându-se astfel dovedită posesia, se instituie o a doua prezumţie şi anume că posesorul e proprietar.

art. 1855 C.civ. prevede că atunci: „când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este proba contrarie.”Aici, termenul de posesie este folosit eronat, deoarece se are în vedere cazul detentorului precar. Adică, se spune, că detenţia precară se păstrează atâta timp cât nu se face dovada intervertirii precarităţii în posesie utilă.

2. POSESIA ŞI DETENŢIA PRECARĂ.Detenţia precară constă în exercitarea unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu

permisiunea, fie pe contul proprietarului, fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar.Detentorul se aseamănă cu posesorul, deoarece, ca şi la acesta din urmă, lucrul se află la dispoziţia sa şi el exercită puterea materială asupra lucrului. Diferenţa esentială între posesie şi detenţia precară, constă în faptul că detentorul nu deţine lucrul cu intenţia de a se comporta ca titularul unui drept real, astfel cum apare din manifestările sale exterioare. Deci, detentorul nu are animus şi deţine lucrul în contul altuia.

Detenţia nu constituie o stare de fapt, ci este o situaţie juridică bine definită. Ea rezultă din titlul în virtutea căruia detentorul este îndreptăţit să exercite elementul corpus. Totodată, ea este delimitată prin titlu şi nu conferă avantaje atât de întinse ca posesia.

Prin urmare, în exercitiul puterii asupra lucrurilor există o gradaţie:a) pe prima treaptă se află titularul dreptului de proprietate;b) pe cea de a doua treaptă, posesorul care se comportă ca un titular al dreptului de

prorietate ori al altui drept real;c) pe cea de a treia treaptă, detentorul precar care exercită puterea în temeiul unei

autorizări primite fie de la proprietar, fie de la lege.

Caracterele precarităţiiÎn dreptul nostru, termenul de precar a dobândit întelesul de lipsit de stabilitate

şi se aplică acelor detentori sau posesori care au o stăpânire instabilă asupra unui lucru, caci titlul lor nu e de natură a le consolida un drept de proprietate în timp, asupra lucrului pe care-l detin.

1. detenţia precară este inutilă în mod absolut: ea nu poate produce efecte împotriva nimănui. Defectul ei ţine de absenţa unui element esenţial realizat în persoana detentorului, defect ce apare faţă de toată lumea.

2. starea de precaritate e perpetuă prin natura sa. Precaritatea rezultă din obligaţia de restituire contractată de detentor în legătură cu bunul pe care-l deţine. Aceasta obligaţie se transmite asupra succesorilor cu titlu universal care dobândesc patrimoniul precaristului.

3. precaritatea este ineficace: nu produce efectele posesiei.4. precaritatea nu poate fi inlăturată de detentor prin simpla sa voinţă:

aşadar voinţa de a fi proprietar şi chiar cu manifestările ei prin acte de folosinţă nu este suficientă pentru a schimba calitatea detenţiei aceluia ce deţine lucrul cu titlu precar.

În art.1858 C.civ. sunt reglementate patru cazuri de excepţie prin care este posibilă intervertirea precarităţii în posesie utilă, prin intervertirea titlului:

1) când deţinătorul lucrului primeşte cu bună credinţă de la o a treia persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului ce-l deţine.

Ex: locatarul cumpăra imobilul, sau îl dobândeşte prin schimb/donaţie/legat de la un terţ neproprietar, dar pe care-l consideră adevărat proprietar, iar din acel moment, detentorul

10

Drept civilII

posedă în virtutea unui titlu capabil de a-i transmite dreptul de proprietate dacă ar fi emanat de la un adevărat proprietar.În acest caz titlul posesiei sale este intervertit: în locul unui titlu precar el are un titlu de proprietate. Prin urmare va putea dobândi imobilul prin uzucapiune, cu condiţia ca schimbarea titlului să coincidă cu schimbarea sa de conduită, altfel, posesia va fi lovită de viciul echivocului.

2) când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea prin acte de rezistenţă la exerciţiul dreptului său. Nu e suficient să aibă loc o simplă negare a dreptului de proprietate, ci este necesar să se ivească un conflict direct între proprietar şi detentorul precar. Conflictul poate să îmbrace forma judiciară, sau opunerea poate fi făcută prin notificare extrajudiciară.

Ex: proprietarul reclamă restituirea lucrului iar detentorul (chiriaş/depozitar) refuză, pretinzându-se proprietar. Spre deosebire de primul caz de intervertire, fostul detentor precar deţine lucrul din momentul intervertirii precarităţii în posesie utilă, fără să fi obţinut asupra lucrului vreun titlu nou.

3) când deţinătorul strămută posesiunea lucrului printr-un act cu titlu particular, translativ de proprietate la altul care este de bună-credintă. Nu e o intervertire a propriului titlu al precaristului prin schimbarea calităţii acestuia, ci o strămutare a calităţii de posesor, de la detentorul precar la o altă persoană care devine posesor veritabil.Fostul precarist nu mai are nici o calitate în raportul posesorului cu fostul proprietar, pentru că acest raport a încetat la apariţia noului titlu translativ de propirtate. Dobânditorul de la precarist, nu este un detentor precar ci un adevărat posesor, deoarece el deţine dreptul său în temeiul titlului prin care precaristul i-a transmis chiar dreptul de proprietate.

4) când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acel succesor universal este de bună-credinţă.

Ex: moştenitorul care crede sincer că defunctul era proprietarul lucrului deşi acesta deţinea lucrul cu titlu precar.

3. CALITĂŢILE ŞI VICIILE POSESIEI.Calităţile posesiei.

Art. 1847 C.civ. dispune „se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar”. Două dintre aceste calităţi nu-şi au locul în enumerare:

caracterul neîntrerupt nu se referă la posesia însăşi ci la curgerea termenului de prescripţie achizitivă;

„Sub nume de proprietar” desemnează elementul subiectiv al posesiei, ori dacă nu exista animus, nu putem vorbi despre posesie, ci despre detenţie precară.

Rezultă că pentru a fi utilă, mai exact capabilă de a produce efecte juridic, posesia trebuie sa fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă.

În lipsa uneia dintre aceste calităţi, încetează utilitatea posesiei. Absenţa oricărei calităţi, echivalează cu viciile posesiei.

Viciile posesiei sunt: Discontinuitatea posesiei. Potrivit art. 1848 C.civ. „posesiunea este discontinuă când

posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”, în sensul că orice lucru trebuie folosit cu intermitenţele normale pe care le presupune natura sa. Iar art. 1850 C.civ. instituie o prezumţie legală relativă de continuitate în sensul că „posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus ca a posedat tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie”Acest viciu este absolut (deoarece poate fi invocat de oricine), este temporar (deoarece încetează în momentul în care posesia devine regulată) şi se referă atât la bunurile mobile cat şi la bunurile imobile.

11

Drept civilII

Violenţa. Art. 1851 C.civ. prevede că „posesia e tulburată când e fondată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului” Formularea acestui text e criticabilă, deoarece lasă să se înteleagă că posesia este viciată nu doar de violenţa activă ci şi de către violenţa pasivă, lucru ce nu este adevărat. Termenii se referă la violenţa ca agresiune din partea posesorului, fie la violenţa care nu vine din partea posesorului (violenţa pasivă). În practică şi doctrină s-a spus că numai violenţa activă determină vicierea posesiei, iar acest viciu este relativ, deoarece poate fi invocat doar de posesorul împotriva căruia se exercită violenţa. Deasemenea este un viciu temporar, pentru că încetează odata cu încetarea violenţei; şi se referă atât la bunuri mobile cat şi la bunuri imobile.

Clandestinitatea. Art. 1847 C.civ. precizează: „posesiunea este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea sa o cunoască” Este un viciu ce alterează caracterul public al posesiei. Clandestinitatea presupune ca posesia – stăpânirea bunului – se face pe ascuns faţă de adevaratul proprietar, prin urmare acest viciu putând fi invocat numai de acesta. În general se referă la bunuri mobile, fiind mai greu de imaginat clandestinitatea în materia imobilelor. Este un viciu temporar, deoarece încetează în momentul în care posesia redevine publică.

Echivocul. Acest viciu există ori de câte ori nu se cunoaşte exact dacă stăpânirea materială a bunului – corpus – se exercită în nume propriu, sau pentru altul. Ex. un coproprietar care stăpâneste întregul bun, nu lasă să se înţeleagă în mod clar, prin atitudinea sa, dacă neagă ori nu cotele părţi din dreptul aparţinând celorlalţi coproprietari.Viciul e cunoscut atât la bunurile mobile cât şi imobile, este temporar (în sensul că încetează odată ce devine clară atitudinea posesorului) şi este absolut (în sensul că poate fi invocat de oricine).

4. EFECTELE POSESIEI. APĂRAREA POSESIEI PRIN ACŢIUNI POSESORII.

Posesia are efecte generale şi efecte particulare:Efectele generale ale posesiei:

posesia creează o prezumţia de proprietate în favoarea posesorului. Art.1854 C.civ., care prevede că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu a început a poseda pentru altul” stabileşte o prezumţie de existenţă a dreptului real în favoarea posesorului. Sarcina probei revine celui care contestă legitimitatea posesiei, iar în cazul bunurilor mobile, prezumţia este mai puternică.

posesia e apărată prin acţiunile posesorii. Acestea pot fi exercitate nu numai de cel care posedă cu titlu de proprietate ci şi de titularii oricărui drept real în al cărui conţinut intră şi posesia. Există o acţiune posesorie generală (acţiunea în complângere, acţiunea incipientă în revendicare), pentru a cărei introducere se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:

posesia să fi durat cel puţin 1 an să nu fi trecut mai mult de 1 an de la tulburare sau deposedare posesia să fie utilă

În mod excepţional, art. 676 C.pr.civ acordă posibilitatea detentorului precar de a folosi acţiunea posesorie specială (acţiunea în reintegrare). Această acţiune poate fi introdusă de posesor ori de către detentorul precar, în cazul în care tulburarea s-a facut prin violenţă. Se cere îndeplinirea unei singure condiţii: să nu fi trecut un an de la tulburarea prin violenţă.

Efectele speciale ale posesiei.

12

Drept civilII

Posesia utilă imobiliară duce prin uzucapiune (prescripţie achizitivă) la dobândirea dreptului de proprietate.

Dobândirea fructelor în proprietate de catre posesorul de bună-credinţă. Posesorul dobândeşte fructele lucrului ce se află în posesia sa, cu condiţia să fi fost de bună-credinţă în momentul perceperii acestora. În acest caz, buna-credinţă constă în convingerea posesorului că lucrul ale cărui fructe le culege a fost dobândit de la adevăratul proprietar, sau, din credinţa lui că titlul în temeiul căruia posedă e valabil, nefiind afectat de vicii.

TESTE:1. Posesia:a) generează o prezumţie relativă de proprietate în materie imobiliară;b) poate genera o prezumţie irefragrabilă de proprietate în materie mobiliară;c) poate genera o prezumţie relativă de proprietate în materie mobiliară;

2. Posesorul de bună-credinţă:a) are dreptul la fructe, dacă a fost de bună-credinţă la momentul intrării în posesie, chiar

dacă la momentul perceperii lor nu mai era de bună-credinţă;b) dobândeşte prin percepere numai fructele naturale şi industriale;c) dobândeşte fructele civile prin percepere, astfel că dacă acestea devin scadente

anterior admiterii acţiunii de revendicare, însă nu sunt percepute de către posesorul neproprietar, ele vor reveni posesorului neproprietar.

3. Acţiunea posesorie poate fi introdusă de:a) posesori, titulari ai unui drept real asupra bunului respectiv;b) cel ce deţine lucrul în interesul său propriu în temeiul unui contract încheiat cu

posesorul indiferent cine ar fi tulburătorul.

13

Drept civilII

CAPITOLUL IIIDREPTUL DE PROPRIETATE. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

1. DEFINIŢIE. CONŢINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE.2. CARACTERE JURIDICE GENERALE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE.3. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ. NOŢIUNE ŞI DEFINIŢIE.

1. DEFINIŢIE. CONŢINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE.

Art.480 C.civ prevede că „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”

Putem defini dreptul de proprietate ca fiind un drept real care conferă titularului său posesia (jus utendi), folosinţa (jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi) asupra unui lucru determinat, prerogative care sunt exercitate în mod absolut şi exclusiv, în limitele determinate de lege.

Din această definiţie rezultă conţinutul juridic al dreptului de proprietate.Conţinutul juridic al dreptului de proprietate.

1) POSESIA – constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i apartine în materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate.2) FOLOSINŢA – conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său percepând în proprietate toate fructele pe care acesta le produce.3) DISPOZIŢIA – este alcatuită din dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de dispoziţie juridică. Dispozitia materială este posibilitatea de a dispune de substanţa lucrului (modificare/transfer/distrugere). Dispoziţia juridică reprezintă dreptul de a înstraina, de a dezmembra sau de a greva cu sarcini dreptul de proprietate.Aceste prerogative enumerate mai sus constituie puterea juridică pe care proprietarul o

are asupra lucrului. Puterea juridică se întemeiază pe ideea de apartenenţă, tocmai pentru că aparţine persoanei, bunul apropriat suportă puterea juridică a acestei persoane.Ideea de apartenenţă e comună tuturor drepturilor patrimoniale precum şi drepturilor personal nepatrimoniale.

2. CARACTERE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ.

Dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu

A. CARACTERUL ABSOLUT şi INVIOLABIL: însumează trei idei:1. dreptul de proprietate este absolut, fiind opozabil erga omnes2. dreptul de proprietate este absolut deoarece dă posibilitatea titularului său

să-şi exercite plenitudinea prerogativelor pe care legea i le permite cu privire la un anumit lucru. Numai dreptul de proprietate cuprinde toate cele trei atribute.

3. proprietarul poate exercita aceste prerogative în mod nelimitat, cu excepţia limitelor judiciare, materiale şi convenţionale.

Inviolabilitatea dreptului de proprietae, asa cum apare în art.135, pct.6 din Constituţie, care prevede imperativ: „Proprietatea este în conditiile legii, inviolabila”, cunoaşte două excepţii: - exproprierea pentru cauza de utilitate publică, în conformitate cu dispoziţiile art.41, pct.3 din Constituţie: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauza de utilitate publica, stabilită potrivit legii, cu dreapta şi prealabila despăgubire”, iar art.481 C.civ. dispune: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai de pentru cauza de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.” Exproprierea efectivă se

14

Drept civilII

face în conditiile Legii nr.33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică care defineşte utilitatea publică şi reglementează declararea ei, prevede ce imobile pot fi expropriate, reglementează procedura exproprierii, stabilirea despăgubirilor, punerea în posesie a expropriatorului, dreptul de retrocedare al imobilelor expropriate, etc. Succint, exproprierea ar putea fi definită ca reprezentând trecerea forţată în proprietate publică, prin hotarare judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate privată, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauza de utilitate publică. Exproprierea are caracter exceptional deoarece reprezintă mai mult decat o limitare a exercitării dreptului de proprietate privată, ducând chiar la încetarea acestuia, la lipsirea titularului de obiectul proprietăţii. - art.41, pct.4 din Constituţie dispune: „pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autoritătii”. În aceste cazuri, despăgubirile se stabilesc în acord cu proprietarul ori de către instanţele competente în caz de litigiu.

B. CARACTERUL EXCLUSIV şi DEPLIN: permite ca titularul dreptului de proprietate să exercite toate prerogativele - posesia, folosinţa şi dispoziţia - cu privire la lucru (caracter deplin), cu excluderea tuturor celorlalte persoane (caracter exclusiv).

C. CARACTERUL PERPETUU şi TRANSMISIBIL: dreptul de proprietate nu se stinge cât timp există bunul care formează obiectul său. Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, poate fi transmis prin acte între vii, în conditiile legii, iar transmisiunea lui este inevitabilă şi obligatorie pentru cauza de moarte. Acest caracter perpetuu explică imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, fie că e vorba de bunuri mobile, fie că e vorba de bunuri imobile.

3. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

Art.135, pct.2 din Constituţie prevede: „Proprietatea este publică sau privată”, deoarece dreptul de proprietate privată are un regim juridic de drept comun, dreptul de proprietate publica are un regim juridic special, şi va fi tratat în capitolul urmator.

Subiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi persoane fizice şi persoane juridice de tip particular, societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, unităţilor administrativ – teritoriale, regiilor autonome.

Dreptul de proprietate privată este acel drept real ce conferă titularului exercitarea asupra bunurilor a posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, în mod exclusiv şi permanent, prin putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea dispozitiilor legale .

Art.41 alin. 2 din Constituţie prevede: „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.”; prin urmare regimul juridic al proprietătii private rămâne acelaşi chiar dacă titularul dreptului de proprietate privată este statul. Asadar statul este atât titular de drept public cât şi titular de drept privat – asupra bunurilor aparţinătoare domeniului privat al statului, formate din bunuri alienabile, prescriptibile şi sesizabile.

FORMELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

În raport de regim juridic Dreptul de proprietate publică

a statului a unităţilor administrativ teritoriale

Dreptul de proprietate privată a persoanelor fizice a persoanelor juridice

În raport de modalităţi Dreptul de proprietate pur şi simplu

15

Drept civilII

Dreptul de proprietate afectat de modalităţiÎn raport de modalităţile de dobândire

Dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice Dreptul de proprietate dobândit prin fapte juridice Dreptul de proprietate transmis între vii Dreptul de proprietate transmis pentru cauză de moarte Dreptul de proprietate originală Dreptul de proprietate derivată

În raport de titulari Dreptul de proprietate al persoanelor fizice Dreptul de proprietate al persoanelor juridice

PROPRIETATEA PRIVATĂ

- fizice

- juridice de drept public: statul unităţi administrativ-teritoriale

- juridice de drept privat: regii autonome societăţi comerciale organizaţii cooperatiste societăţi agricole asociaţii şi fundaţii partide politice sindicate culte religioase

Caracteristici: Alienabilă

Dezmembrabilă Prescriptibilă

Grevabilă

Sesizabilă

Exclusivă

TESTE:

1. Pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în România:a) cetăţeni străini cu domiciliul în România;b) cetăţeni români cu domiciliul în străinătate;c) statul şi unităţile administrativ-teritoriale.

2. Pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor în România:a) persoane fizice străine cu domiciliul în România;b) persoane fizice străine cu domiciliul în străinătate;

16

Tit

ular

ii s

unt p

erso

ane:

Pro

prie

tate

a pr

ivat

ă es

te:

Drept civilII

c) persoane juridice străine, dar numai dacă construcţia respectivă este achiziţionată în scop de investiţie străină pe teritoriul României.

3. Dreptul de proprietate asupra unei construcţii:a) se poate transmite valabil prin contract de vânare-cumpărare sub semnătură privată;b) se poate transmite valabil prin contract de vânzare-cumpărare, dar numai dacă acesta

este încheiat în formă autentică;c) înstrăinate prin act sub semnătură privată conduce şi al dobândirea dreptului de

proprietate asupra terenului pe care se află aşezată acea construcţie.

4. Nerespectarea condiţiei încheierii actului de înstrăinare a terenurilor în formă autentică este sancţionată cu:a) nulitatea relativă;b) nulitatea absolută;c) inopozabilitatea.

CAPITOLUL IVDREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

1. DEFINIŢIA ŞI SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ2. CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ3. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ. DOMENIUL PUBLIC ŞI

DOMENIUL PRIVAT. REGIMUL JURIDIC AL PROPRIETĂŢII PUBLICE.

DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

1. DEFINIŢIA ŞI SUBIECTELE

Dreptul de proprietate publică este acel drept real care aparţine statului şi unităţilor administraiv-teritoriale care exercită posesia; folosinţa şi dispoziţia în regim de drept public, prin puterea proprie şi în interes public, în limitele prevăzute de lege.

Statul ca titular al dreptului de proprietate publică apare în dublă calitate: de titular al puterii suverane, dar şi ca proprietar.

Exercitarea atributelor sau a unor atribute ale dreptului de proprietate are loc în cadrul unor raporturi juridice specifice. De regulă titularii dreptului de proprietate publică transmit unor persoane juridice sau fizice, prin acte de autoritate sau contracte, executarea atributelor de proprietate. Ex. art. 135 pct.5 Constituţie prevede că “bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome ori a instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate”.

2. CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Art. 135 pct.5 Constituţie prevede că bunurile proprietate publică sunt “inalienabile”.Legea nr. 69/1991, în ar.74 al.1, dispune că “Bunurile ce fac parte din domniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”.Legea nr. 18/1991 art.5 al.2 prevede că “terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă potrivit legii sunt dezafectate din domeniul public”.

Dreptul de proprietate publică este:

a. inalienabil – deci bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil.

17

Drept civilII

Este, totuşi, posibilă existenţa asupra acestor bunuri a dreptului de administrare, dreptul de concesionare, dreptul de a fi folosit pe baza unui contract de închiriere (art. 76 şi 78 din Legea 69/1991).Conform Ordonanţei Guvernului nr. 15/1993, “regiile autonome, statul, comuna etc. pot transmite cu titlu de concesiune sau închiriere bunurile, dar nu pot fi beneficiarii unui contract de concesionare sau închiriere”;

b. imprescriptibil sub aspect extinctiv şi sub aspect achizitiv;c. insesizabil – bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditori, ele nu

pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;d. negrevabil – cu servituţi sau cu orice fel de sarcini, mai puţin sarcinile pentru

protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi.

3. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ. DOMENIUL PUBLIC ŞI DOMENIUL PRIVAT

Proprietatea publică şi regimul juridic sunt reglementate de Legea nr.213/17 noiembrie 1998.Legea nr. 213/1998 prevede că:

- dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.

- Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi condiţiile legii.

- Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.(4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din Legea 213 şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin naura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.Domeniul public poate fi de interes naţional când proprietatea asupra sa în regim public aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, la fel în regim public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.(4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct.I din anexa la lege, precum şi din alte bunuri de uz sau interes public naţional, declarate ca atare prin lege. A se vedea în acest sens, cu titlu de exemplu, art. 5 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar; art. 475-478 C.civ.; art.4 alin.3 din Legea nr.56/1992 privind frontiera de stat a României; art.1 din Legea petrolului nr. 134/1995.Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct.II din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional.Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.

- Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de legea 213/1998, dacă prin legi organice speciale nu se dispune altfel.Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

18

Drept civilII

Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin care vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Regimul juridic al proprietăţii publiceDreptul de proprietate publică se dobândeşte:

a) pe cale naturală;b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de

consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor

administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

f) prin alte moduri prevăzute de lege, cum ar fi confiscarea, bunurile fără stăpân, impozitele şi taxele, şi altele.

Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art.7 lit.e) se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţeamn, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului local.

Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată şi cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. În lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire.

Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau consiliul local, după caz, prin hotărâre a Guvernului.Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.

Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat.

Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.Hotărârea de trecere a bunului din domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art.8 alin.(2) din lege.Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează:a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate,

în condiţiile legii;b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efecul posesiei de

bună-credinţă asupra bunurilor mobile.Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor de mai sus, privind regimul juridic

al bunurilor din domeniul public, sunt lovite de nulitate absolută.Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome,

a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local.

19

Drept civilII

Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.

Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere.

În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în nume propriu. În litigiile referitoare la drepul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.

În litigiile de mai sus, satul este reprezentant al Ministerului Finanţelor, iar unităţile administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de sat sau un avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei.

Servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.

Domeniul privat al statului. Regim juridicStatul şi unităţile administrativ-teritoriale, ca persoane juridice de drept privat sunt şi titulare ale dreptului de proprietate privată.

Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-terioriale au drept de proprietate privată.

Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel.

Bunurile din domeniul privat se află în circuitul civil, pot fi concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune.

a) Sunt prescriptibile sub aspect achizitiv, putând fi dobândite prin uzucapiune (imobile), sau prin posesia de bună-credinţă, şi imprescriptibile sub aspect extinctiv.b) Sunt sesizabile.Asupra lor se pot constitui servituţi ori alte dezmembrăminte sub forma unor drepturi

reale imobiliare. Legea nr.213 din 24 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, constituie actul normativ de bază al acestei materii.

Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau consiliului local, după caz, prin hotărârea Guvernului.

Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.

Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat.

Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art. 8 alin.(2) din lege.

20

Drept civilII

Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează:a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate,

în condiţiile legii;b) nu pot fi supuse executării silite şi nu se pot constitui garanţii reale asupra lor;c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de

bună-credinţă asupra bunurilor mobile.Actele juridice încheiate cu încălcare prevederilor de mai sus, privind regimul juridic al

bunurilor din domeniul public, sunt lovite de nulitate absolută.Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome,

a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local.

Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a guvernului sau a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.

Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere.

În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în nume propriu. În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.În litigiile de mai sus, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de stat sau un avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei (art.12 alin.5 din Legea nr. 213/1998).

Dispoziţiile de mai sus trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă şi cu dispoziţiile art.42 alin.2 din Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administraţiei publice locale, care prevede că “Primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie” şi cu dispoziţiile art. 4 din Legea administraţiei locale care prevede, în alin.1, că “Comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice (…)” iar în alin. 2 “Ca persoane juridice civile au în proprietate bunuri din domeniul privat, iar ca persoane juridice de drept public sunt proprietare ale bunurilor din domeniul public de interes local, potrivit legii”.

Servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituţi sunt incompatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.

PROPRIETATEA PUBLICĂ

- cuprinse în domeniul public:

21

Drept civilII

de interes nationalde interes local

- cuprinse în domeniul privat:al statuluial unităţilor administrativ-teritoriale

- de uz public şi de interes public

- enumerate de art. 135 din Constituţie

- enumerate în Anexa Legii nr. 213/1998

Caracteristici:

Inalienabilă Nedezmembrabilă Imprescriptibilă Negrevabilă Insesizabilă Exclusivă

COMPARAŢIE ÎNTRE PROPRIETATEA PUBLICĂ ŞI PROPRIETATEA PRIVATĂ

Proprietatea publică Proprietatea privată

NoţiuneDrept subiectiv, ce aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, fie prin natura lor, fie printr-o dispoziţie a legii sunt de uz şi utilitate publică

Drept subiectiv, al persoanelor fizice, juridice, al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor mobile şi imobile, altele decât cele care alcătuiesc domeniul public

Caractere juridice

InalienabilăNedezmembrabilăImprescriptibilăNegrevabilăInsesizabilăExclusivă

AlienabilăDezmembrabilăPrescriptibilăGrevabilăSesizabilăExclusivă

Titulari

Statul Unităţile administrativ-

teritoriale

Persoane fizice Persoane juridice

de drept privat Persoane juridice

de drept publicObiect Bunuri care prin natura lor

sunt de uz şi interes publicOrice bun, cu excepţia celor care fac parte din

22

Are

ca

obie

ct b

unu

ri:P

ropr

ieta

tea

pub

lică

est

e:

Drept civilII

Bunuri declarate ca atare printr-o dispoziţie a legii

domeniul public al statului si al unităţilor administrativ-teritoriale

TESTE:

1. Nerespectarea regulilor dreptului de preemţiune la înstrăinarea unui teren agricol extravilan prin vânzare-cumpărare, potrivit Legii nr. 54/1998, se sancţionează cu:a) nulitatea absolută;b) nulitatea relativă;c) nulitatea relativă, numai dacă cumpărătorul este de rea-credinţă.

2 Titular al dreptului de proprietate publică poate fi:a) statul; judeţul;b) regia autonomă;c) consiliul local; consiliul judeţean.

3 Dreptul de proprietate publică este:a) alienabil;b) imprescriptibil;c) sesizabil.

23

Drept civilII

CAPITOLUL VMODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. NOŢIUNE2. PROPRIETATEA ANULABILĂ3. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ4. PROPRIETATEA COMUNĂ

1. NOŢIUNEÎn general dreptul de proprietate se prezintă ca aparţinând unei singure persoane şi

ca pur şi simplu.În anumite cazuri el poate prezenta un caracter complex care decurge fie din faptul că este afectat de modalităţi (termen sau condiţie), fie că aparţine simultan la două sau mai multe persoane.În sens larg, prin modalitate juridică se înţelege atât situaţia unor incertitudini vremelnice, în care se află dreptul de proprietate, cât şi situaţia când mai multe persoane au un drept de proprietate asupra unui bun sau mase de bunuri.

2. PROPRIETATEA ANULABILĂEste modalitatea juridică care exprimă starea de incertitudine a dreptului când el a

fost transmis de la o persoană la alta printr-un act juridic anulabil.Până la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului de a cere anularea actului sau până la confirmarea lui, cel care a dobândit dreptul de proprietate se află într-o situaţie incertă. La confirmarea actului anulabil sau expirarea termenului de prescripţie, dreptul se consolidează.

3. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ constituie o modalitate juridică a dreptului de proprietate ce exprimă situaţia de incertitudine vremelnică a acestui drept, atunci când transmiterea dreptului de proprietate de la o persoană la alta a avut loc sub condiţie rezolutorie.Când condiţia se realizează, dreptul de proprietate se desfiinţează retroactiv.Când condiţia nu se realizează, dreptul se consolidează retroactiv.Proprietatea rezolubilă poate rezulta din lege sau din convenţia părţilor. Din lege: în cazul donaţiilor între soţi şi al donaţiilor făcute de persoane care nu au copii, în cazul naşterii ulterioare a unui copil.Ea poate rezulta dintr-o convenţie, ca în cazul vînzărilor cu pact de răscumpărare.Efecte: Pendente conditionae – proprietarul, sub condiţie rezolutorie, se va comporta ca proprietar pur şi simplu (administrează, culege fructele şi suportă riscul pieirii bunului).Eveniente conditionae – la împlinirea condiţiei se desfiinţează, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al dobânditorului, astfel că transmiţătorul redobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului.În practică, rezoluţiunea a produs efecte retroactiv în privinţa actelor de dispoziţie, dar nu şi în cazul actelor de administrare care rămân valabile.În cazul constituirii proprietăţii asupra terenurilor în cadrul Legii nr.18/1991, se pun condiţiile stabilirii dobânditorului în localităţile unde se află terenurile, de a nu deţine în alte localităţi teren, ori de a renunţa la terenurile pe care le are în altă localitate, de a le cultiva etc.Nerespectarea condiţiilor duce la pierderea dreptului de proprietate asupra terenului primit.

4. PROPRIETATEA COMUNĂ

24

Drept civilII

Definiţie: Proprietatea comună este proprietatea în care prerogativele dreptului aparţin împreună şi concomitent mai multor persoane.

Formele proprietăţii comune:- Proprietatea comună poate fi pe cote părţi sau în indiviziune (când poartă asupra unei

universalităţi juridice).- Proprietatea comună în devălmăşie (când nu se cunosc nici fracţiuni din bun, nici cotele

din dreptul de proprietate nu sunt stabilite).Caractere:

Proprietatea comună pe cote părţi se caracterizează prin faptul că dreptul fiecărui coproprietar e determinat abstract, matematic, nu în natură.Deci: a) nici un coproprietar nu e titularul exclusiv al unei fracţiuni din bun;

b) fiecare coproprietar este titular exclusiv numai asupra unei cote părţi ideale, abstracte, din dreptul de proprietate.Drepturile coproprietarilor nu trebuie să fie egale între ele.

Dispoziţiile legale de reglementare a coproprietăţii sunt: art. 728 C.civ. (durata indiviziunii); 1517 C.civ. (privind îndatoririle asociaţilor în societatea civilă).Din punct de vedere al duratei, coproprietatea poate fi obişnuită sau temporară, sau forţată şi perpetuă. Coproprietatea obişnuită poate înceta prin împărţeală (partaj).

Modurile de dobândire ale dreptului de proprietate comună pe cote-parte sunt cele generale prevăzute de art. 485 şi 486 C.civil; pe lângă ele pot exista moduri specifice.Cele mai întâlnite moduri de dobândire sunt succesiunea şi convenţiile.

Exercitarea atributelor dreptului de proprietate în cazul coproprietăţii este supusă, în principiu, regulei umanităţii, ceea ce înseamnă că bunul comun poate fi folosit şi posedat în concordanţă cu hotărârea tuturor coproprietarilor.

Regula unanimităţii funcţionează şi mai pregnant în cazul actelor de dispoziţie asupra bunului în materialitatea sa.Ea nu funcţionează însă în cazul actelor de dispoziţie pe care un coproprietar le-ar face cu privire la cota sa ideală din dreptul de proprietate asupra bunului.Coproprietatea temporară poate înceta oricând.

Potrivit art. 728 C.civ., “nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune. Convenţiile contrare sunt nule. Convenţiile pentru menţiunea stării de indiviziune sunt valabile doar 5 ani”. Acţiunea în ieşire din indiviziune e imprescriptibilă. Imprescriptibilitatea poate fi paralizată prin uzucapiune.

Modalităţile de încetare a coproprietăţii sunt:- dobândirea cotelor tuturor copărtaşilor de unul singur (cumpărare, succesiune, etc.);- copărtaşii transmit cotele unei singure persoane;- partajul (împărţeala), adică operaţiunea când se dă fiecărui coproprietar o fracţiune din

bun corespunzătoare dreptului său (sau loturi la universalităţi, în indiviziune) este cea mai folosită modalitate de încetare a coproprietăţii.

Împărţeala se face în natură; dacă aceasta nu e posibilă, ieşirea din indiviziune se face prin atribuire sau prin scoaterea în vânzare a bunului la licitaţie.Împărţeala poate fi prin bună învoială sau judecătorească.

În prezent, înstrăinarea terenurilor şi construcţiilor, precum şi împărţeala acestora, nu mai sunt supuse autorizaţiei administrative a organului de stat.

Proprietatea pe cote-părţi forţată şi perpetuă se caracterizează prin faptul că se menţine independent de voinţa copărtaşilor şi că este determinată de desinaţia bunului respectiv.Bunurile respective sunt accesorii faţă de altele care sunt bunuri principale.Coproprietarii au dreptul de a folosi lucrul comun ca un adevărat proprietar, fără însă a aduce atingere drepturilor celorlalţi şi destinaţiei bunului.

Nu se poate dispune decât de cota abstractă din dreptul de proprietate, iar actele de administrare se fac cu acordul tuturor, conform regulei unanimităţii.

Cazuri de proprietate forţată:

25

Drept civilII

- asupra unor bunuri considerate bunuri de familie (morminte, cărţi sau tablouri de familie),

- părţi comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente şi asupra termenului dat în folosinţă;

- lucruri comune şi utile pentru folosinţa a două imobile vecine;- asupra despărţiturilor comune (ziduri, şanţuri, garduri), cu privire la care există o

prezumţie relativă de comunitate.

Proprietatea comună în devălmăşieNoţiune : În cazul proprietăţii comune în devălmăşie nici dreptul de proprietate, nici

bunul asupra căruia poartă nu sunt divizate, determinate, cunoscute. Aceasta are loc la împărţirea bunurilor aflate în devălmăşie; când fiecărui proprietar devălmaş i se stabileşte cota din dreptul de proprietate şi partea din bun care i se atribuie.

Cazuri: proprietatea comună a soţilor asupra bunurilor comune (art. 30 Codul familiei) sau cea stabilită prin convenţia părţilor.

Încetarea proprietăţii devălmaşe a soţilor asupra bunurilor are loc, la cerere, la desfacerea căsătoriei. În timpul căsătoriei, pentru motive temeinice, poate avea loc împărţirea bunurilor comune existente la cererea unuia dintre soţi sau a unui creditor personal.

Consecinţe: nici unul dintre soţi nu poate dispune prin acte între vii de dreptul său.Fiecare soţ poate face, în schimb, singur acte de administrare şi de folosinţă asupra bunurilor comune, presupunându-se că are şi consimţământul celuilalt soţ (mandatul tacit reciproc – prevăzut de art. 35 C.fam.).

Fiecare soţ poate, de asemenea, dispune de bunuri (cu excepţia imobilelor, terenuri şi construcţii şi a celor de unică folosire), fiind considerat că are şi consimţământul celuilalt.

Cota fiecăruia nu este predeterminată împărţirii, ci se stabileşte la partaj, conform contribuţiei lor la dobândirea bunurilor comune.

Acţiunile posesorii nu se pot exercita între soţi, în timp ce proprietarii posesori le pot folosi împotriva coproprietarului care îi tulbură sau deposedează.

Acţiunea de revendicare nu se poate exercita între soţi, şi nici în cazul coproprietăţilor pe cote-părţi între coproprietari.Comunitatea de bunuri a soţilor nu exclude coproprietatea. Soţii pot fi în coproprietate cu bunurile comune cu un alt coproprietar (ex. un copil).Devălmăşia poate rezulta şi din convenţia părţilor. Încetarea ei poate avea loc fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară.

26

Drept civilII

MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

COMPARAŢIE ÎNTRE PROPRIETATEACOMUNĂ PE COTE-PĂRŢI ŞI PROPRIETATEA

COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂŞIE

Părţi comune:

Constituie modalităţi juridice ale dreptului de proprietate Dreptul de proprietate aparţine de două sau mai multe persoane simultan asupra unui

bun sau a unor bunuri nefracţionate material Încetează prin partaj

Diferenţe:

27

Proprietatea rezolubilă Proprietatea anulabilă

Proprietatea comună

Când transferul proprietăţii s-a

făcut printr-un act juridic afectat de o

condiţie

Când dreptul de proprietate s-a

dobândit printr-un act juridic lovit de nulitate relativă

Când dreptul asupra aceluiaşi bun sau asupra

aceleiaşi mase de bunuri aparţine

concomitent mai multor titulari

În devălmăşie Pe cote-părţi

Indiviziune

Coproprietate

Obişnuită (temporară)

Forţată (perpetuă)

Drept civilII

Proprietatea comună pe cote-părţi

Proprietatea comună în devălmăşie

Fiecare coproprietar este titular exclusiv al unei cote-părţi ideale din dreptul de proprietate

Nici unul dintre codevălmaşi nu deţine o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate

Fiecare coproprietar poate dispune liber de cota-parte din drept

Nici un codevălmaş nu poate înstrăina dreptul său deoarece nu se cunoaşte cota-parte ce revine fiecăruia

Izvorăşte din contract, succesiune, uzucapiune, etc.

Apare ca urmare a căsătoriei şi în mod excepţional prin convenţie

Caracter neorganizat şi temporar

Caracter organizat (Legea organizează exerciţiul ei)

Se aplica principiul unanimităţii Se aplică prezumţia legală a mandatului reciproc

Se naşte şi există independent de identitatea şi calităţile coproprietarilor

Are un caracter intuitu-personae

TESTE:

1. Proprietatea anulabilă:a) rezultă dintr-un act juridic lovit de nulitate absolută;b) durează cel mult până la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulităţii

actului;c) durează cel mult până la momentul în care se împlineşte termenul de prescripţie a

acţiunii în anulare.

2. Indiviziunea poate avea ca obiect:a) o casă de locuit;b) cel mult trei bunuri determinate;c) o universalitate de bunuri.

3. În materia coproprietăţii regula unanimităţii nu se aplică:a) actelor juridice de conservare efectuate de unul dintre coproprietari, chiar dacă

împotriva voinţei celorlalţi copărtaşi;b) actelor juridice de administrare încheiate de către unul dintre copărtaşi împotriva

voinţei celorlalţi copărtaşi în măsura în care profită efectiv tuturor copărtaşilor;c) actelor juridice de administrare încheiate de către unul dintre copărtaşi fără

consimţământul celorlalţi coproprietari, în măsura în care profită efectiv tuturor copărtaşilor;

d) actelor de înstrăinare a întregului bun pe care un copărtaş le-a încheiat în mod unilateral, în numele său propriu, ca un veritabil proprietar exclusiv al acelui bun;

e) actelor juridice de dispoziţie făcute de un copărtaş având ca obiect cota sa parte de drept.

4. Partajul judiciar se poate realiza prin:a) partajarea în natură a bunului;

28

Drept civilII

b) atribuirea bunului către unul dintre copărtaşi şi plata de către acesta în favoarea celorlalţi copărtaşi a unei sulte reprezentând echivalentul bănesc al cotei-părţi din drept aparţinând acestora;

c) vânzarea bunului prin licitaţie publică şi atribuirea de sulte în favoarea copărtaşilor.

5. Proprietatea asupra unui bun este rezolubilă:a) numai când transmiterea dreptului de proprietate asupra acelui bun este afectată de o

condiţie rezolutorie;b) când transmiterea dreptului de proprietate asupra acelui bun este afectată de o

condiţie suspensivă;c) când transmiterea dreptului de proprietate s-a făcut printr-un act lovit de nulitate

relativă.

29

Drept civilII

CAPITOLUL VIMODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII

1. NOŢIUNI GENERALE2. CLASIFICĂRI3. TRADIŢIUNEA4. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ5. ACCESIUNEA6. UZUCAPIUNEA7. CONVENŢIA CA MOD DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII.

1. NOŢIUNI GENERALEArt. 644 şi 645 C.civ. enumeră modurile de dobândire a proprietăţii: succesiunea,

legatul, convenţia, tradiţiunea, accesiunea, prescripţia, legea şi ocupaţiunea.La acestea trebuie adăugată şi hotărârea judecătorească.

Aceste moduri se aplică şi celorlalte drepturi reale; cu unele particularităţi. Ele se aplică şi pentru dobândirea proprietăţii publice şi proprietăţii cooperatiste, care cunosc însă şi moduri specifice de dobândire.

2. CLASIFICĂRIA. După întinderea dobândirii:

- moduri de dobândire universală sau cu titlu universal: succesiunea şi legatele universale şi cu titlu universal;- moduri de dobândire cu titlu particular, când transmisiunea cuprinde unul sau mai multe bunuri individuale determinate.

B. După momentul transmisiunii:- moduri de dobândire între vii;- moduri de dobândire pentru cauză de moarte.

C. După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii:- moduri originare care exclud transmisiunea (ocupaţiunea, uzucapiunea);- moduri derivate, care presupun un transfer al dreptului de proprietate de la o persoană la alta.

D. După caracterul transmisiunii:- moduri de dobândire cu caracter oneros,- moduri de dobândire cu caracter gratuit.

E. Legea ca mod de dobândire a proprietăţii:a) dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţăb) dobândirea coproprietăţii zidul comunc) dobândirea mobilelor prin posesie de bună-credinţă.

3. TRADIŢIUNEA ca mod de dobândire a proprietăţii.Tradiţiunea înseamnă predarea sau remiterea materială a lucrului. În prezent este

un mod care nu mai are importanţa din dreptul roman, contractele fiind în principiu consensuale.Tradiţiunea prezintă importanţă doar în cazul contractelor reale (darul manual, donaţia de bunuri mobile; al titlurilor de valoare la purtător, împrumutul de folosinţă).

Ocupaţiunea înseamnă luarea în posesie a unui bun, care nu aparţine nimănui, cu intenţia de deveni proprietarul lui.Domeniul de aplicare este restrâns în condiţiile în care art. 649 C.civ. prevede că bunurile vacante şi fără stăpân se cuvin statului ca şi succesiunile vacante, iar D. 111/1951 reglementează situaţia bunurilor de orice fel fără moştenitori sau fără stăpân.

Nu se dobândesc prin ocupaţiune mobile.Se dobândesc prin ocupaţiune bunurile comune, apa de băut dintr-un izvor natural,

vânatul, peştele prins în condiţii legale.

30

Drept civilII

4. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂNoţiune şi domeniu de aplicareHotărârile judecătoreşti sunt în general declarative de drepturi. Există însă şi hotărâri

constitutive de drepturi sau atributive de drepturi. Un exemplu îl constituie ordonanţa de adjudecare în cadrul unei licitaţii publice.

În cazul exproprierii transferul de proprietate în patrimoniul exproprietarului are loc, prin efectul hotărârii judecătoreşti, de îndată ce obligaţia de despăgubire a fost îndeplinită.

5. ACCESIUNEAAccesiunea este încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un

lucru mai important.Tot ce se uneşte cu lucrul principal se cuvine proprietarului acestuia.

Titularul dreptului asupra unui lucru mai important devine şi titularul dreptului asupra lucrului mai puţin important.

Dacă lucrul încorporat nu ar aparţine nimănui, accesiunea apare ca o ocupaţiune.În sens larg, proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, în mod natural sau artificial.

Dobândirea fructelor este însă un efect normal al exercitării dreptului de proprietate.1. Accesiunea poate fi mobiliară sau imobiliară.2. Accesiunea imobiliară poate fi: naturală sau artificială.

Accesiunea imobiliară naturală:- Aluviunea. Creşterile de pământ care se fac succesiv şi pe nesimţite pe fundurile

apelor curgătoare, precum şi pământurile rămase după retragerea apelor curgătoare de la un mal la altul, se numesc aluviuni.Ele se cuvin proprietarului fondului riveran. Există şi excepţii: proprietatea albiei lacurilor, iazurilor, heleşteelor aparţine proprietarilor lor; la fel albia râurilor.

- Avulsiunea înseamnă adăugirea de teren la un teren a unei bucăţi de pământ smulsă de la un alt teren, prin acţiunea unei ape. Ea devine proprietatea proprietarului terenului la care s-a alipit dacă fostul proprietar nu o revendică în termen de un an.Dacă bucata de teren, care se poate individualiza şi recunoaşte, provine din domeniul public, revendicarea este imprescriptibilă.

- Insulele şi prundişurile ce se formează în râurile neplutitoare şi nenavigabile sunt ale proprietarului fondului pe care s-au format.

Accesiunea animalelor sălbatice:Codul civil prevede în art. 503 că: ”orice animale sau zburătoare sălbatice care trec

în cuprinsul nostru, se fac ale noastre, pe cât timp rămân al noi, afară numai dacă asemenea trecere s-a ocazionat prin fraudă sau prin artificii”.

Pentru animalele din fondul cinegetic se aplică dispoziţii speciale.Codul civil şi-ar putea găsi aplicare în privinţa unor animale semisălbatice (porumbeii şi albinele) care să nu facă parte din domeniul public.Dispoziţiile de mai sus nu se aplică în privinţa animalelor domestice (cai, oi, boi, capre, păsări de curte etc.).

Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenţia omului.Art. 493 şi 494 C.civ. reglementează două situaţii:

1) construcţia sau plantaţia făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialul altcuiva;2) construcţia sau plantaţia făcută de o persoană cu materialele sale, însă pe terenul

altcuiva.

31

Drept civilII

Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenţia omului şi implică obligaţia proprietarului ce beneficiază de accesiunea imobiliară artificială de a despăgubi pe cel împotriva căruia operează.

- Lucrările făcute de proprietar pe terenul său cu materialele altcuiva, devin proprietatea constructorului în temeiul accesiunii, dar proprietarul terenului trebuie să plătească preţul materialelor. Proprietarul materialelor nu are însă dreptul de a le ridica.Proprietarul terenului dobândeşte proprietatea lucrărilor fie că este de bună-credinţă, fie că este de rea credinţă.

- Lucrările făcute de o persoană cu materialele proprii pe terenul altcuiva.Proprietarul terenului devine proprietarul lucrărilor prin accesiune, cu obligaţia de a despăgubi pe constructor. Se dising două situaţii:Dacă constructorul e de rea credinţă, adică cunoaşte că terenul aparţine altcuiva, dar face totuşi construcţia sau plantaţia; proprietarul terenului are 2 posibilităţi: fie să păstreze lucrările, devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii, cu obligaţia de a plăti constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările efectuate, fie să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile pe cheltuiala sa, eventual cu obligaţia de a plăti daune-interese pentru pagubele suferite de proprietarul terenului.

În practica judiciară, în legătură cu modul de aplicare a soluţiilor menţionate de art. 494 C.civ., s-a decis (Decizia de îndrumare nr.13 din 6 august 1959) că instanţele judecătoreşti, sesizate cu asemenea acţiuni, trebuie să cerceteze condiţiile în care s-au făcut construcţiile, dacă proprietarul terenului nu se face vinovat de abuz de drept, acceptând efectuarea lucrărilor şi că vor căuta să înlocuiască soluţia neeconomică a dărâmării construcţiilor cu aceea a acordării unei despăgubiri.

Pentru a dispune desfiinţarea construcţiilor sau amenajărilor este nevoie de autorizaţia organului administrativ competent (vezi Legea nr.50/1991).

Dacă constructorul, pe terenul altuia, este de bună credinţă, adică nu ştie că terenul aparţine altuia, ci crede că îi aparţine lui, şi construieşte pe acel teren (de exemplu constructorul are calitatea de posesor al terenului pe care a construit), proprietarul terenului devine obligatoriu şi proprietar al construcţiei, fără a mai putea cere dărâmarea şi ridicarea construcţiei. El trebuie însă să dăuneze pe constructor.

Constructorul e de bună-credinţă dacă a executat construcţia considerând că este proprietarul terenului, credinţă întemeiată pe un titlu al cărui vicii nu le cunoştea; aprecierea bunei credinţe se face în momentul în care se realizează construcţia şi buna-credinţă încetează în momentul ivirii unei îndoieli în convingerea posesorului cu privire la legitimarea titlului.

Proprietarul terenului poate opta pentru întinderea despăgubirii şi anume: fie să se achite contravaloarea materialelor şi a sumei, fie să plătească o sumă egală cu creşterea valorii fondului, ca urmare a efectuării construcţiei.

Constructorul de bună credinţă va avea faţă de proprietarul terenului un drept de creanţă, iar proprietarul terenului un drept de proprietate asupra construcţiei.

Art. 494 C.civ. nu se aplică celui care a construit fără a avea puterea materială asupra terenului, nefiind posesor ori chiar detentor.Art. 494 C.civ.se aplică şi constructorului pe un teren al cărui proprietar nu este cunoscut ori manifestă lipsă de interes în preluarea construcţiei.Probleme comune pentru constructorul de bună credinţă pentru cel de rea credinţă.

Dacă proprietarul terenului îşi însuşeşte construcţia, constructorul devine un creditor, având o creanţă în despăgubire.Creanţa lui se prescrie în 3 ani, din momentul în care proprietarul terenului ridică pretenţii cu privire la construcţii în temeiul art. 494 C.civ.

Până la achitarea despăgubirilor, constructorul are un drept de retenţie cu privire la construcţiile efectuate pe terenul altuia.

32

Drept civilII

Constructorul este îndreptăţit să pretindă despăgubirile ce i se cuvin chiar de la proprietarul care a dobândit construcţia ulterior efectuării ei.

Accesiunea mobiliarăAccesiunea mobiliară poate îmbrăcă formele: adjuncţiunii, specificaţiunii, confuziunii.În toate cazurile proprietarul lucrului principal devine, în temeiul accesiunii, proprietar al bunului, mai puţin important decât primul, cu obligaţia de a plăti despăgubiri.Accesiunea presupune că între proprietarii lucrurilor nu s-a încheiat o convenţie care să reglementeze situaţia.

Adjuncţiunea constă în unirea două lucruri care aparţin la proprietari diferiţi în aşa fel, încât, deşi formează un singur tot, cele două lucruri rămân distincte şi se pot despărţi unul de altul şi păstra fiecare în parte după despărţire.Criteriul după care se determină lucrul principal este acela pentru uzul sau la completarea căruia a servit celălalt lucru sau valoarea lucrului, iar în lipsa celor 2 criterii, criteriul volumului.

Specificaţiunea constă în prelucrarea şi transformarea unei materii aparţinând unei alte persoane; ex.: din stofă se confecţionează un costum.Lucrul principal se consideră materia.Dar dacă manopera depăşeşte cu mult valoarea materiei întrebuinţate, cel care a confecţionat lucrul nou devine proprietarul acestuia.

Confuziunea (sau amestecul) constă în unirea a două lucruri mobile aparţinând unor proprietari diferiţi, în aşa fel încâ ele nu se pot recunoaşte şi deosebi unul de altul; de exemplu, topirea a două metale, amestecul a două lichide.

6. UZUCAPIUNEAUzucapiunea este dobândirea proprietăţii sau a altui drept real prin posedarea

neîntreruptă a lucrului, în timpul fixate de lege.Deci prin uzucapiune starea de fapt se transformă în stare de drept.Prescripţia achizitivă duce la dobândirea unui drept real, în timp ce prescripţia extinctivă are ca efect încetarea posibilităţii de a obţine realizarea, prin constrângere, a unor drepturi.

Utilitate şi justificareUzucapiunea constituie o dovadă absolută a dreptului de proprietate.Rolul ei este mai redus în cazurile în care există sistemul vechilor cărţi funciare (Decretul-Lege nr.115/1938), potrivit căruia dreptul de proprietate se dobândeşte prin întabulare. În noul sistem de publicitate întabularea nu mai are efect constitutiv, ci numai de publicitate.Justificarea uzucapiunii rezultă din faptul că:- în majoritatea cazurilor posesia e conformă cu proprietarea;- nevoia de stabilitate şi securitate juridică determină recunoaşterea de efecte juridice unei aparenţe îndelungate de proprietate şi, în sfârşit,- uzucapiunea apare ca o sancţiune împotriva vechiului proprietar care dă dovadă de lipsă de diligenţă.

Bunurile ce pot fi obiectul uzucapiuniiPoate fi obiect de uzucapiune orice bun imobil care se găseşte în circuitul civil, adică este alienabil. Terenurile şi construcţiile pot fi deci dobândite prin uzucapiune.Imobilele care sunt inalienabile nu pot fi uzucapate (ex. cele din domeniul public sau cele obţinute prin constituire în cadrul Legii nr. 18/1991 o anumită perioadă de timp).Străinii nu pot dobândi terenuri, deci ei nu se pot uzucapa.

Posesia – condiţie a uzucapiuniiUzucapiunea presupune o posesie neviciată, adică utile. Posesia este utilă dacă a fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.Detenţia precară şi posesia viciată nu duc la uzucapiune.

Felurile uzucapiunii:

33

Drept civilII

Codul civil reglementează: uzucapiunea de 30 ani şi uzucapiunea de 10 până la 20 ani.a. Uzucapiunea de 30 ani

Pentru existenţa uzucapiunii de 30 ani se cer îndeplinite următoarele condiţii:să existe o posesie de 30 ani; posesia să fie utilă, neviciată.

Se poate folosi posesia din care invocă uzucapiunea unită cu cea a autorilor săi (joncţiunea posesiilor).Posesorul poate fi de rea credinţă şi fără just titlu.

Termenul se calculează pe zile întregi, dies ad quem intră în calcul. În schimb – dies a quo – ziua în care a început posesia nu intră în calcul.

b. Uzucapiunea de la 10 până la 20 ani presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

- să existe posesie utilă- posesorul să aibă just titlu- posesorul să fie de bună credinţă- posesia să dureze de la 10 la 20 ani.

Uzucapiunea de la 10 la 20 ani se aplică numai în privinţa imobilelor ut singuli, nu şi universalităţilor de bunuri.

De aici concluzia că uzucapiunea de la 10 la 20 de ani se poate opune acţiunii în revendicare a unui proprietar, dar nu acţiunii în petiţie de ereditate a adevăratului moştenitor.

Ea se aplică şi uzufructului, dar nu şi servituţii.Justul titlu este orice act translativ de proprietate care provine de la altcineva decât

proprietarul, adică de la un non dominus.Faptul juridic translativ de proprietate poate fi just titlu.

Uzucapiunea întemeiată pe un titlu ce provine de la adevăratul proprietar este de neconceput, pentru că acesta, prin el însuşi, conduce la dobândirea proprietăţii.

În practică s-a admis că pot servi drept just titlu pentru uzucapiune de la 10 la 20 ani: tranzacţia, care deşi e declarativă de drepturi, e asimilată actului translativ; hotărârea judecătorească de adjudecare a unui bun şi cea care constată o convenţie translativă dintre părţile unui proces.Succesiunea legală şi legatul universal pot constitui de asemenea just titlu.

Dovada justului titlu se face după regulile de drept comun.Titlul putativ (care există doar în credinţa celui care invocă uzucapiunea) nu este

just titlu. La fel titlul nul.Justul titlu este deosebit de buna credinţă şi trebuie dovedit.Un titlu anulabil poate fi invocat drept just titlu împotriva unei persoane, cu excepţia

persoanei care are dreptul să invoce nulitatea relativă. După împlinirea termenului de prescripţie, când el devine valid, poate fi invocat ca just titlu chiar împotriva celui care ar fi putut cere anularea.

Data certă este necesară justului titlu, dar nu se cere ca acesta să fie transcris în registrul de transcripţii imobiliare.

Buna credinţă constă în credinţa greşită a posesorului că a dobândit de la adevăratul proprietar. Ea trebuie să existe în momentul dobândirii imobilului. Ea se prezumă (bona fides presumitur).

Termenul uzucapiunii este de la 10 la 20 ani.Termenul este de 10 ani dacă adevăratul proprietar a locuit timp de 10 ani în raza

teritorială a aceluiaşi tribunal judeţean unde se află imobilul.Termenul e de 20 ani, dacă a locuit în circumscripţia altui tribunal judeţean decât cel

în care se află imobilul.Dacă şi-a schimbat domiciliul şi a locuit în ambele circumscripţii, atunci la un număr

de ani locuiţi în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află imobilul, se adaugă dublul numărului de ani până la 10 locuiţi în circumscripţia altui tribunal judeţean.

34

Drept civilII

Exemplu: 4 ani în aceeaşi circumscripţie (10 – 4 = 6; 6 x 2 = 12; 12 + 4 = 16 ani) – deci pentru a uzucapa este necesară o posesie de 16 ani.În cazul în care posesorul a locuit un număr de ani în circumscripţia altui tribunal judeţean decât cel în care se află imobilul, şi se vrea să se ştie câţi ani trebuie să posede în circumscripţia tribunalului judeţean unde este situat imobilul, se procedează astfel: din 20 de ani se scade numărul de ani în care a posedat în circumscripţia altui tribunal judeţean decât cel în care e situat imobilul (de exemplu 20 – 10 = 10).Rezultatul este împărţit la 2, adică 10 : 2 = 5. Prin urmare, mai are de posedat 5 ani în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află imobilul. În final posesia lui va fi de 10 + 5 = 15 ani.

În cazul că imobilul prescris a aparţinut la mai mulţi ca indivizi, termenul uzucapiunii împotriva lor se stabileşte pentru fiecare.

Modul de calcul al termenului de prescripţie achizitivăUzucapiunea se calculează pe zile. Ziua când începe termenul nu se ia în calcul. Ziua

se socoteşte de 24 ore, începe de la ora 0 şi se sfârşeşte la miezul nopţii următoare.Prescripţia se socoteşte înceiată la împlinirea ultimei zile a termenului (Dies ad quem computatur in termino).

Întreruperea prescripţiei Întreruperea prescripţiei are ca efecte înlăturarea oricăror efecte ale prescripţiei

anterioare. Pentru a uzucapa este nevoie să înceapă o nouă prescripţie.Întreruperea poate fi:

naturală: posesorul este lipsit timp de 1 an de folosinţa lucrului de către proprietar sau de un terţ, ori lucrul e declarat imprescriptibil (intră în domeniul public) saucivilă: prevăzută de Decretul nr. 167/1958 prin

- recunoaşterea dreptului la acţiune făcută de beneficiarul prescripţiei, sau- cererea de chemare în judecată introdusă chiar la o instanţă necompetentă.- Actul începător de executare silită care întrerupe prescripţia extinctivă, nu

se aplică prescripţiei achizitive.Prescripţia nu se întrerupe însă dacă s-a pronunţat încetarea procesului; dacă

cererea a fost respinsă, anulată sau s-a perimat.Suspendarea prescripţiei achizitive: nu înlătură timpul scurs anterior cauzei de

suspendare.După încetarea cauzei de suspendare prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.Cauzele de suspendare sunt cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958.Prescripţia nu curge pe timpul în care:

- forţa majoră l-a împiedicat pe titularul dreptului să acţioneze;- cât timp cel ce se pretinde proprietar sau cel ce invocă uzucapiunea se află în forţele

armate şi acestea sunt pe picior de război;- înre părţi şi tutore şi cel ce se află sub ocrotirea lor, cât timp socotelile nu au fost

date şi aprobate;- împoriva celor lipsiţi de capacitatea de exerciţiu, cât timp nu au reprezentanţi legali,

sau la persoanele cu capacitate restrânsă cât timp nu au o persoană care să-i încuviinţeze actele;

- între soţi în timpul căsătoriei.Joncţiunea (unirea) posesiilor înseamnă adăugarea sau unirea la termenul

posesiei actuale (proprii) a timpului cât lucrul a fost posedat de autorii săi. Deci dacă A a început să uzucapeze şi, înainte de împlinirea termenului, a înstrăinat lucrul lui B, acesta din urmă poate să unească posesia sa cu cea a lui A, pentru a uzucapa.

Joncţiunea posesiilor este întotdeauna posibilă, dar ea este facultativă, adică posesorul actual are de ales între a începe o nouă posesie ori a invoca joncţiunea posesiilor.

35

Drept civilII

Posesorul actual continuă posesia autorului său cu toate viciile sau calităţile ei; el nu poate schimba în avantajul său natura posesiei anterioare.

Condiţiile joncţiunii sunt: să fie vorba de posesie propriu-zisă (detenţia precară nu poate fi unită cu posesia) şi cel care invocă joncţiunea să fie un succesor în drepturi al autorului.Invocarea joncţiunii se face când aceasta este favorabilă posesorului actual.

Efectele uzucapiunii:Efectul principal e că posesorul dobândeşte dreptul de proprietate sau alt drept real

asupra lucrului.Uzucapiunea retroactivează, deci posesorul devine proprietar din ziua când a început

posesia, şi nu din momentul împlinirii termenului de prescripţie.Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie. Ea nu se invocă din oficiu, ci trebuie cerută de cel interesat.Beneficiarul uzucapiunii poate renunţa la efectele ei. Renunţarea se face numai după împlinirea ei. Renunţarea poate fi expresă sau tacită, iar renunţătorul trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina. Creditorii pot invoca prescripţia obţinută de debitorul lor, dacă acesta a renunţat la ea.

Uzucapiunea în regimul de carte funciarăCele arătate privind uzucapiunea se aplică numai în cazul în care se aplică regimul

de publicitate imobiliară prin registre de transcripţiune.În regiunile în care se aplica în trecut fostul regim de carte funciară, uzucapiunea are o aplicaţie excepţională în condiţiile art. 27 şi 28 din Legea nr.115/1938:- când s-au înscris în cartea funciară drepturi reale, fără cauză legitimă, are pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul înscris al dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani;- se şterg viciile titlului, consolidând starea de prin înscrierea în Cartea funciară pe baza unui titlu nevalabil;- cel care a posedat un bun imobil în condiţiile legii timp de 20 ani după moartea proprietarului înscris în Cartea funciară, va putea cere înscrierea pe numele său a dreptului, ca urmare a uzucapiunii.

În prezent, regimul de publicitate imobiliară prin registre de transcripţiuni şi cel prin carte funciară au fost înlocuite cu un nou regim de publicitate imobiliară, prin carte funciară, care nu se confundă cu cel anterior, neavând decât consecinţe pe planul publicităţii imobiliare.

Prescripţia instantanee asupra lucrului mobilArt. 1909 al.1 arată că lucrurile mobile se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să fie vreo trebuinţă de vreo scurgere de timp.Condiţii cerute pentru a funcţiona această prescripţie sunt:- să fie vorba de un bun mobil corporal;- să fie vorba de o posesie, nu de detenţie precară;- posesia să fie utilă, neviciată;- posesorul să fie de bună-credinţă.

7. CONVENŢIA CA MOD DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢIIConvenţia sau contractul este cel mai important mod derivat de dobândire a

proprietăţii şi a altor drepturi reale.Art. 971 C.civ. arată că proprietatea sau drepturile reale se transmit în contract prin

efectul consimţământului părţilor, iar lucrul rămâne în riscul dobânditorului, chiar dacă dobânditorului nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului.

Excepţii: În unele cazuri, transferul dreptului real nu se realizează concomitent cu încheierea convenţiei translative de drepturi reale. Astfel:- când părţile au convenit amânarea transferului dreptului real;

36

Drept civilII

- când înstrăinarea are ca obiect un lucru viitor (proprietatea se va transmite când lucrul va exista);- proprietatea lucrului de gen se transferă la momentul predării (odată cu individualizarea lor);- vânzarea lucrului altuia, nu este nulă, dar proprietatea se transmite când înstrăinătorul va dobândi el însuşi proprietatea lucrului, cu condiţia ca amândoi, cumpărătorul şi vânzătorul, să ştie că e lucrul altuia.

În cazul în care cumpărătorul nu a ştiut că vânzătorul nu este proprietarul lucrului, vânzarea e anulabilă (nulă relativ), dar nulitatea se acoperă dacă vânzătorul devine proprietarul lucrului după vânzare.

Dacă bunul e de gen, problema vânzării lucrului altuia nu se pune.

TESTE:

1. Constituie modalităţi de accesiune mobiliară:

37

Drept civilII

a) accesiunea animalelor;b) specificaţiunea;c) confuziunea;d) avulsiunea.

2. Constituie modalităţi de accesiune imobiliară naturală:a) dobândirea proprietăţii asupra unei construcţii ridicate pe un teren, de către

proprietarul terenului;b) aluviunea;c) adjuncţiunea.

3. Atunci când un râu navigabil îşi face un braţ înconjurând pământul unui proprietar riveran:a) proprietarul fondului păstrează proprietatea insulei formată din braţ;b) proprietarul poate revendica de la stat insula timp de 1 an;c) insula va avea acelaşi regim juridic cu al râului.

4. Dacă o persoană ridică o construcţie sau efectuează o lucrare pe un teren despre care ştie că nu-i aparţine, atunci:a) proprietarul terenului poate obliga pe constructor să ridice acea construcţie, chiar dacă

ştia faptul că această construia pe terenul său, însă a rămas în pasivitate până la finalizarea construcţiei;

b) dacă instanţa a dispus ridicarea construcţiei sau lucrării cheltuielile cu privire la ridicare se suportă de constructor care poate plăti şi daune-interese;

c) dacă proprietarul terenului invocă accesiunea el trebuie să plătească constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii.

5. Dacă o persoană ridică o construcţie sau efectuează o lucrare pe un teren în legătură cu care are convingerea că îi aparţine, atunci:a) proprietarul terenului poate obliga pe constructor să ridice lucrarea sau construcţia;b) proprietarul terenului poate invoca accesiunea plătind constructorului valoarea

materialelor, preţul muncii precum şi valoarea sporirii fondului;c) proprietarul terenului, în cazul în care invocă accesiunea, poate fi obligat să plătească o

sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului.

6. În cazul lucrărilor făcute de o persoană cu materiale proprii pe terenul altcuiva:a) proprietarul terenului pe care s-au făcut lucrările devine proprietarul lor, prin accesiune,

cu obligaţia de a despăgubi pe constructor, chiar dacă anterior cei doi proprietari încheiaseră o convenţie contrară;

b) constructorul îl poate obliga pe proprietarul terenului să-l despăgubească pentru construcţia ridicată, chiar dacă proprietarul terenului nu invocase accesiunea;

c) dacă constructorul ştie că terenul nu-i aparţine, atunci el are două posibilităţi, fie să pretindă valoarea materialelor şi preţul muncii, fie să ridice acele lucrări, chiar dacă proprietarul terenului nu invocă accesiunea.

7. Justul titlu poate fi opus proprietarului, terţ faţă de acesta, în materia uzucapiunii de 10 până la 20 de ani:a) numai dacă are dată certă;b) chiar dacă nu are dată certă;c) numai dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară.

8. În materia uzucapiunii de 10 până la 20 de ani:a) buna-credinţă se prezumă;

38

Drept civilII

b) buna-credinţă trebuie să existe numai la momentul dobândirii imobilului;c) buna-credinţă trebuie să existe pe tot timpul posesiei;d) justul titlu trebuie dovedit de către cel care invocă uzucapiunea.

39

Drept civilII

CAPITOLUL VIIDEMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. PRECIZĂRI PREALABILE2. DREPTUL DE UZUFRUCT3. DREPTUL DE UZ4. DREPTUL DE ABITAŢIE5. DREPTUL DE SERVITUTE6. DREPTUL DE SUPERFICIE.

1. PRECIZĂRI PREALABILEa. Noţiunea de dezmembrământDrepturile reale rezultate din separarea atributelor componente ale dreptului de

proprietate se numesc dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.b. Enumerare- Dreptul de uzufruct: uz, habitaţie, servitute şi superficie.c. Domeniul de aplicareDezmembrămintele pot exista numai în cazul proprietăţii private, cu excepţia

bunurilor inalienabile (ex. terenurile atribuite în cadrul constituirii dreptului de proprietate privată, care nu pot fi înstrăinate un anumit termen).Nu poate fi dezmembrată proprietatea asupra bunurilor din domeniul public.Bunurile din domeniul privat sunt supuse dreptului comun, dacă legea nu dispune altfel; deci sunt posibile dezmembrăminte ale proprietăţii lor.Statul, unităţile administrativ-teritoriale, persoanele juridice prin care se administrează bunurile din domeniul privat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat, pot dobândi dezmembrăminte ale proprietăţii.Drepturile reale prevăzute de actele normative, altele decât Codul civil, nu sunt considerate ca dezmembrăminte ale proprietăţii.

2. DREPTUL DE UZUFRUCTa.) Definiţie şi caractereUzufructul este un dezmembrământ al dreptului de proprietate care presupune

dezlipirea a două atribute ale dreptului de proprietate (jus utendi şi jus fruendi) şi constituirea lor într-un drept real care aparţine unei alte persoane decât proprietarul numită uzufructuar; cel de al treilea atribut al proprietăţii – jus abutendi – rămâne proprietarului lucrului şi constituie nuda proprietate, titularul fiind numit nud proprietar.Deci, uzufructuarul are dreptul de a se folosi de lucru şi a-i culege fructele (usus şi fructus), iar proprietarul rămâne doar cu nuda proprietate care cuprinde numai dreptul de a dispune de lucru (abusus).

b.) Caracterea. Este un drept real care nu se confundă cu dreptul de folosinţă de care se bucură, de

exemplu, locatarul asupra bunului închiriat.Uzufructul constituit asupra unei creanţe sau valori mobiliare (aciuni, obligaţiuni) nu mai

este un drept real, deoarece dreptul din care rezultă nu are acest caracter.Între dreptul de uzufruct şi cel de folosinţă există mai multe deosebiri:

1) locatorul predă lucrul în bună stare, nudul proprietar în starea în care se află;2) dreptul locatarului este întotdeauna mobiliar, chiar când obiectul este imobil, pe când

uzufructul poate fi bun mobiliar sau imobiliar, după cum bunul asupra căruia se exercită este un bun mobil sau imobil;

3) locatarul nu se poate elibera de obligaţia sa prin delăsarea lucrului şi abandonarea folosinţei, pe când uzufructuarul este ţinut propter rem şi se poate sustrage obligaţiei prin abandonarea lucrului şi a folosinţei lui;

40

Drept civilII

4) locaţiunea se transmite moştenitorilor părţilor, pe când uzufrucutl se stinge prin moartea uzufructuarului.b. Este un drept real temporar, se stinge cel mai târziu la moartea uzufructuarului.

Când uzufructul aparţine unei persoane juridice, a cărei durată nu este, de regulă, predeterminată, uzufructul nu poate dura mai mult de 30 ani.

c. Este un drept de folosinţă.d. Este un drept al cărui exerciţiu este cesibil, pentru că uzufructuarul poate dispune de

dreptul său fie prin act cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit.Actul de dispoziţie al titularului dreptului nu atinge deci dreptul de uzufruct însuşi, ci numai emolumentul lui, adică avantajele de ordin economic pe care lucrul este susceptibil să le producă.Uzufructul face parte din dreptul de gaj general al creditorului uzufructuarului.

c.) Importanţă şi dezavantajeUzufructul este un mijloc de a procura folosinţa complexă asupra lucrului, fără ca

proprietarul să piardă dreptul de proprietate asupra lui. În schimb el prezintă dezavantajul că uzufructuarul caută să aibă toate folosurile lucrului, fără a se preocupa de conservarea şi ameliorarea acestuia.

d.) Obiectul uzufructului Pot fi obiect al uzufructului orice fel de bunuri, mobile şi imobile, corporale şi

incorporale, fungibile şi nefungibile. Uzufructul poate avea ca obiect chiar un alt drept de uzufruct.Regula este că uzufructul are ca obiect bunuri neconsumabile, pentru că trebuie conservată substanţa lucrului şi restituit la expirarea termenului.Uzufructul poate avea ca obiect o turmă de vite privată ca universalitate de lucruri (universum corpus), şi nu ca diferite animale ce o compun, ut singuli.Terenurile proprietate privată sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi deci obiect al uzufructului.Terenurile primite în constituirea (nu în reconstituirea) dreptului de proprietate privată nu pot fi înstrăinate 10 ani. Deci, în acest timp ele nu pot fi obiect de uzufruct.În cazul terenurilor şi construcţiilor nu este nevoie de încă o autorizaţie pentru constituirea uzufructului.

e.) Modurile în care se poate constitui uzufructul: Art. 517 C.civ.: uzufructul se stabileşte prin lege şi prin voinţa omului (act între vii sau testament).Nu se mai cunosc cazuri de uzufruct legal. Uzufructul se poate constitui de asemenea prin uzucapiune.

Prin voinţa omului uzufructul se poate constitui:- direct – prin înstrăinarea celor două atribute (usus şi fructus) către uzufructuar, proprietarul rezervându-şi nuda proprietate;- indirect – înstrăinarea nudei proprietăţi, vânzătorul rezervându-şi uzufructul; sau- proprietarul transmite nuda proprietate unei persoane, iar usus şi fructus unei alte persoane.Convenţia poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.Uzufructul constituit prin voinţa omului poate fi, pur şi simplu, sub condiţie sau pe termen.

Prin uzucapiuneUzucapiunea de 30 ani îşi găseşte rar aplicarea, pentru că posesorul poate invoca însăşi dobândirea proprietăţii, nu numai a uzufructului.Se poate folosi uzucapiunea de 10-20 ani dacă posesorul are just titlu şi este de bună credinţă, exercitând în fapt uzufructul.Dispoziţiile art. 1909 alin. 1 C.civ., adică prescripţia instantanee, se pot aplica uzufructului privind bunurile mobile, acesta fiind susceptibil de posesie.

f.) Drepturile uzufructuarului

41

Drept civilII

- Uzufructuarul are dreptul să ceară predarea în folosinţă a lucrului având la dispoziţie acţiunea confesorie. Dacă uzufructul a fost născut din convenţie, are la îndemână o acţiune personală, născută din convenţie, pentru predarea lucrului.

- Are dreptul de se a folosi de lucru şi de a-i culege fructele, fără a se atinge de substanţa lucrului.

Dreptul de a se folosi de lucru, e la fel ca şi al proprietarului. El nu poate schimba destinaţia lucrului, trebuie să păstreze substanţa lucrului, dar în cazul bunurilor consumptibile are şi drept de dispoziţie.

Uzufructuarul are dreptul de a-i culege fructele. Fructele naturale şi industriale sunt dobândite de uzufructuar în măsura în care le-a perceput. Dreptul la ele este determinat de durata uzufructului. Fructele civile se socotesc (dobândesc) zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului în proporţie cu durata uzufructului.

- Uzufructuarul poate ceda beneficiul (emolumentul) dreptului său de uzufruct. El rămâne titularul dreptului şi el răspunde faţă de nudul proprietar.

- Pentru apărare, uzufructuarul poate folosii acţiunile posesorii.- Pentru anumite bunuri (fond de comerţ, păduri, turme de vite) există dispoziţii

speciale.- Uzufructuarul se poate bucura personal de dreptul său, sau îl poate închiria, ori îi

poate ceda exerciţiul.- La bunuri incorporale uzufructuarul are dreptul la veniturile produse de acţiuni,

obligaţiuni, rente, fond de comerţ, drept de creanţă.- Uzufructuarul are dreptul de a încasa creanţe (la universalitate juridică) şi obligaţia

de a restitui aceeaşi sumă la încetarea uzufructului.- El poate încasa indemnizaţia de asigurare, dacă este numai pentru folosinţa

bunului. Uzufructul asupra imobilelor se poate ipoteca.- Contractul de locaţiune încheiat de nudul proprietar este opozabil uzufructuarului

dacă a fost încheiat în formă autentică ori sub semnătură privată cu dată certă.Contractul încheiat de uzufructuar e opozabil noului proprietar, cât durează uzufructul; iar după încetarea lui, cel mult 5 ani.

- Uzufructuarul poate folosi următoarele acţiuni: acţiunea confesorie de uzufruct (corespunzătoare acţiunii în revendicare a

proprietarului); acţiunile posesorii, chiar împotriva nudului proprietar, pentru apărarea

posesiei dreptului de uzufruct, pentru că uzufructuarul este detentor precar numai în ce priveşte dreptul de proprietate, dar nu şi în ce priveşte dreptul de uzufruct;

acţiunea de grăniţuire ori hotărnicie, pentru a determina porţiunea de pământ care face obiectul dreptului de uzufruct;

acţiunea de ieşire din indiviziune (pentru a pune capăt indiviziunii în care se află obiectul dreptului de uzufruct);

acţiunile prin care se poate valorifica ori apăra dreptul de uzufruct (acţiunea de executare a creanţelor ajunse la scadenţă); acţiunea pauliană (revocatorie împotriva actelor de dispoziţie încheiate de debitor în frauda creanţei ce face obiectul uzufructului).

- Hotărârile obţinute de uzufructuar în favoarea sa, fie în petitoriu, fie în posesoriu, folosesc şi nudul proprietar, în măsura în care, prin acţiunea pornită, s-a urmărit conservarea lucrului-obiect al uzufructului.Hotărârile judecătoreşti pronunţate în defavoarea uzufructuarului nu sunt opozabile noului proprietar, deoarece drepturile acestuia nu pot fi compromise prin fapta uzufructuarului.

g.) Obligaţiile uzufructuarului au ca scop asigurarea unei bune întreţineri a lucrului-obiect al uzufructuarului şi restituirea lui.

Înainte de intrarea în exerciţiul dreptului de uzufruct, uzufructuarul are:

42

Drept civilII

a) obligaţia de a întocmi un inventar al bunurilor mobile şi un proces-verbal de constatare a stării materiale a imobilelor. Lucrurile se primesc în starea în care se găsesc. Sancţiunea pentru neîndeplinirea acestei obligaţii este că noul proprietar îl poate împiedica pe uzufructuar să intre în folosinţa lucrurilor;

b) în momentul stingerii uzufructului, noul proprietar poate să facă dovada pretenţiilor lui prin orice mijloc de dovadă, inclusiv prin martori şi prezumţii;

c) obligaţia de a găsi o cauţiune (persoană) care să se oblige alături de uzufructuar în caz de insolvabilitate a acestuia. Îndeplinirea acestei obligaţii se face fie prin găsirea şi darea unei cauţiuni propriu-zise, fie prin constituirea unei garanţii reale (gaj sau ipotecă). Noul proprietar poate scuti pe uzufructuar de darea cauţiunii.

În timpul exercitării dreptului de uzufruct, uzufructuarul este obligat:a) să se folosească de lucrul-obiect al uzufructuarului ca un bun proprietar şi să se conformeze modului de folosire stabilit de către nudul proprietar şi obiceiul locului.Uzufructuarul are obligaţia de a întreţine lucrul în bună stare, având sarcina de a face reparaţii mici (de întreţinere) şi pe cele mari, dacă ele apar ca necesare, ca urmare a nefacerii la timp a reparaţiilor de întreţinere. Proprietarul are obligaţia de a face reparaţiile mari, care sunt definite de lege.b) Să aducă la cunoştinţa nudului proprietar orice încălcări ale dreptului acestuia.c) Să suporte o parte din sarcinile lucrului; uzufructuarul suportă sarcinile folosinţei – cele care se suportă din venituri; de exemplu, impozite şi taxe, iar sarcinile proprietăţii (cu caracter extraordinar) sunt suportate de nudul proprietar.d) Uzufructuarul este obligat să contribuie şi la plata datoriilor autorului uzufructului. Obligaţia nu există la uzufructul cu titlu particular, dar există în cazul uzufructului universal şi cu titlu universal.Datoriile se reglează după următoarele reguli:- uzufructuarul plăteşte datoria, iar nudul proprietar este obligat să restituie suma la stingerea uzufructului;- nudul proprietar plăteşte datoria, iar uzufructuarul va trebui să plătească noului proprietar dobânda la sumele plătite pe timpul uzufructului;- nudul proprietar vinde o parte din bunurile supuse uzufructului – cât este necesar pentru a plăti datoria;e) Suportarea cheltuielilor de judecată care privesc folosinţa lucrului revine uzufructuarului, cele care privesc proprietatea revin nudului proprietar.Dacă uzufructul e gratuit, cheltuielile de judecată revin nudului proprietar.

h.) Drepturile nudului proprietar:- Dreptul de a dispune de lucru, cu respectarea atributelor ce revin uzufructuarului (vânzare, donaţi, girare cu ipotecă sau gaj în timpul uzufructului; dar aceste acte nu-şi produc integral efectele, deoarece nudul proprietar nu poate – cât durează uzufructul – să-i aducă nici o modificare);- nudul proprietar este îndreptăţit să facă unele lucrări de sporire a spaţiului, inclusiv construirea pe terenul proprietatea sa a unei unităţi locative, cu condiţia ca prin asemenea lucrări să nu aducă modificări esenţiale clădirii ce formează obiectul uzufructului;- dreptul de a exercita toate acţiunile ce interesează dreptul de proprietate (acţiune în revendicare, acţiunii posesorii; acţiunea negatorie de contestarea unei servituţi; acţiunea de ieşire din indiviziune).Uzufructuarul şi nudul proprietar nu se găsesc în indiviziune ori în comunitate de interese, ci au fiecare drepturi cu totul independente unul faţă de celălalt. De aceea nici unul dintre ei nu poate reprezenta şi nu poate fi reprezentat de celălalt;- dreptul asupra productelor;

43

Drept civilII

- dreptul de a încasa indemnizaţia de asigurare, în caz de distrugere a lucrului, dacă a fost asigurată nuda proprietate;- dreptul de a introduce acţiuni împotriva uzufructuarului, ca acesta să-şi execute obligaţiile în cursul uzufructului.

i.) Obligaţiile nudului proprietarDe regulă, nu are nici o obligaţie pozitivă în favoarea uzufructuarului, el având

obligaţia negativă de a nu stânjeni pe uzufructuar în exercitarea dreptului lui.Nudul proprietar are totuşi obligaţia de garanţie (dacă uzufructul a fost constituit cu titlu oneros) sau obligaţia de garanţie dacă aceasta a fost asumată prin actul de constituire a uzufructuluil, chiar dacă acesta a fost constituit cu titlu gratuit.

j.) Cauzele de stingere ale uzufructuluiUzufructul se stinge prin:a) Moartea uzufructuarului, dreptul de uzufruct fiind viager. Dar dreptul de uzufruct poate fi constituit în favoarea mai multor persoane, succesori, însă cu condiţia să existe, la momentul constituirii lui, toţi beneficiarii. Uzufructul poate fi stabilit pe o perioadă de cel mult 30 ani;a) Expirarea termenului pentru care a fost constituit;b) Consolidarea (adică întrunirea în persoana uzufructuarului şi a calităţii de nud

proprietar);c) Neuzul, adică neexercitarea timp de 30 ani a dreptului de uzufruct; în acest caz

intervine prescripţia extinctivă;d) Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) în favoarea unui terţ (fie numai pentru uzufruct, fie

atât a nudei proprietăţi cât şi a uzufructului).e) Pierderea totală a lucrului, care nu se datorează unei culpe. Pierderea poate fi şi

juridică; de exemplu, lucrul este scos din circuitul juridic fiind expropriat.f) Renunţarea uzufructuarului la obiectul său (expresă sau tacită; cu titlu oneros sau

gratuit).g) Abuzul de folosinţă. În acest caz stingera uzufructului se pronunţă de instanţa

judecătorească când uzufructuarul abuzează de folosinţa lucrului aducându-i stricăciuni sau îl lasă să se degradeze prin lipsă de întreţinere.

h) Rezoluţiunea; revocarea, anularea dreptului celui care a constituit uzufructul. Pe cale de consecinţă se desfiinţează şi dreptul de uzufruct constituit.

i) Rezoluţiunea, revocarea, anularea titlului prin care s-a constiuit uzufructul.j) Exproprierea imobilului, cu dreptul titularului la despăgubire.

k.) Efectul stingerii uzufructuluia. Uzufructul încetează la stingerea lui. Uzufructuarul nu mai are dreptul la fructele

neculese la data stingerii uzufructului;b. Uzufructuarul este obligat să restituie noului proprietar lucrul ce a fost obiect al

uzufructului;c. Uzufructuarul datorează despăgubiri în caz de pieire sau deteriorare din culpă a lucrului

şi de încălcare a obligaţiilor pe care le are faţă de nudul proprietar;d. Nudul proprietar este obligat să restituie uzufructuarului sumele de bani pe care acesta

din urmă le-a plătit pentru el;e. Uzufructuarul nu are dreptul să ceară, la încetarea uzufructului despăgubiri pentru

îmbunătăţirile pe care le-a făcut, dacă prin ele a sporit valoarea lucrului.Se discută dacă se pot cere despăgubiri pentru reparaţiile mari făcute de uzufructuar.

3. DREPTUL DE UZEste un drept real prin intermediul căruia titularul dreptului dobândeşte dreptul de a folosi şi culege fructele, dar numai pentru nevoile lui şi ale familiei lui.Are un caracter strict personal şi nu poate fi cedat sau închiriat. Se dobândeşte şi stinge după aceleaşi reguli ca şi dreptul de uzufruct.

44

Drept civilII

4. DREPTUL DE HABITAŢIE (ABITAŢIE)- E un drept real de aceeaşi natură cu uzufructul, o varietate a uzufructului, care are ca obiect o casă de locuit.Se constituie şi se stinge după aceleaşi reguli ca şi uzufructul.Se stinge şi prin efectul exproprierii, titularul având dreptul al despăgubire.Se poate constitui asupra unei case de locuit fără a fi necesară vreo autorizaţie din partea unui organ administrativ.Titularul dreptului poate, în mod excepţional, să închirieze partea din locuinţă, pe care nu o locuieşte efectiv.

- Legea 319/1944 privind dreptul de moştenire a soţului supravieţuitor, (art.4) recunoaşte un drept de abitaţie asupra locuinţei ce a aparţinut soţului decedat, dacă:a. casa de locuit face parte din moştenire;b. soţul supravieţuitor să nu aibă altă locuinţă proprie;c. dreptul se recunoaşte până la ieşirea din indiviziune, în orice caz, cel puţin un an de la decesul soţului său;d. dreptul la habitaţie încetează dacă soţul se recăsătoreşte înainte de ieşirea din indiviziune.Comoştenitorii pot cere restrângerea dreptului de habitaţie dacă locuinţa nu este necesară în întregime. Dreptul de abitaţie este un drept indivizibil.

5. SERVITUŢILE (DREPTUL DE SERVITUTE)Servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi

utilitatea unui imobil având un alt proprietar. Caracterele servituţii:

- e un drept real asupra lucrului altuia (jus in rem);- presupune două imobile, nu neapărat vecine (fondul dominant şi fondul aservit);- e un drept imobiliar avâd ca obiect imobile prin natură, nu şi imobile prin

destinaţie sau prin obiectul la care se referă;- e un accesoriu al fondului dominant. Ea se transmite odată cu fondul. La fel

sarcina care apasă fondul aservit;- are caracter perpetuu, va dura cât vor dura imobilele şi se va menţine situaţia din

care a rezultat servitutea;- este indivizibilă (adică bunul aparţine în coproprietate, ea nu se poate stabili

asupra sau în favoarea celui bun decât cu consimţământul tuturor coproprietarilor).

Clasificare:A. După modul constituirii în:- servituţi naturale – născute din situaţia naturală a locurilor (scurgerea apelor,

servitutea izvorului, de grăniţuire);- servituţi legale – stabilite prin lege (zidul sau şanţul comun, plantaţia sau

construcţia la o anumită distanţă de vedere; servitutus de trecere);- stabilite prin fapta omului (convenţie, testamen, prin uzucapiune).

Observaţii:- Servituţile naturale sunt în fond legale.- Servituţile naturale şi legale nu sunt servituţi propriu-zise, deci nu sunt

dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, ci limite de exercitare a acestui drept. Sunt obligaţii impuse proprietarilor ca reguli de bună vecinătate. Rezultă că bunurile din domeniul public nu pot fi grevate cu servituţi propriu-zise, dar sunt compatibile cu servituţile naturale şi legale.

B. După obiectul lor: - pozitive – care îndreptăţesc pe proprietarul fondului dominant să facă direct acte

de folosinţă pe fondul aservit,

45

Drept civilII

- negative – cele care impun proprietarului fondului aservit anumite restricţii sau împiedicări în exerciţiul dreptului său de proprietate.

C. După cum sunt stabilite în folosul unei clădiri ori al unui teren: - urbane – în folosul unei clădiri, - rurale – în folosul unui teren.D. Alte clasificări:

- servituţi continue – fără exerciţiul omului (apeduct, scurgerea apelor), - servituţi necontinue – cele care au nevoie de faptul actual al omului pentru

a fi exercitate (ex. de trecere, de a lua apă din fântână).Din alt punct de vedere, servituţile pot fi:

- servituţi aparente – care se cunosc prin anumite semne exterioare (uşă, fereastră),

- servituţi neaparente – care nu au un semn exterior de existenţă (ex. interzicerea de a zidi).

Din combinarea clasificărilor de mai sus rezultă patru categorii: servituţi continue şi neaparente (ex. de a nu zidi); servituţi necontinue şi aparente (de trecere); servituţi necontinue şi neaparente (servituţi de trecere când nu există potecă sau drum vizibil) şi servituţi continue şi aparente care prezintă importanţă pentru că se pot dobândi prin uzucapiune.

Servituţile naturale sunt cele născute din situaţia naturală a lucrurilor, cum ar fi: servitutea de scurgere a apelor naturale; servitutea izvoarelor (nu-i poate schimba cursul); servitutea de grăniţuire; servitutea de îngrădire.

Servituţi legale sunt cele stabilite de lege.

Principalele servituţi legale privesc:a) distanţa plantaţiilor:

- arborii înalţi se plantează la distanţa de 2 m de hotar, iar arbuştii şi gardul viu la o distanţă de 0,5 m de hotar – dacă nu există obiceiuri locale;

- se poate obţine însă o servitute convenţională la distanţe mai mici.b) Distanţa lucrărilor intermediare pentru anumite construcţii;c) Servitutea de vedere care implică interdicţii ale construcţiei pentru ferestre şi balcoane la mai puţin de 1,90 m de unghi drept, sau 0,6 m în unghi de 90ºfaţă de gardul despărţitor. Este o servitute continuă şi aparentă;d) Picătura streaşinilor;e) Servitutea de trecere care dă dreptul proprietarului înfundat să ceară vecinului său dreptul de trecere spre calea publică pentru folosirea fondului, cu îndatorirea de a despăgubi pentru pagubele ce i s-ar produce;f) servituţi aeronautice prin care se interzice amplasarea lucrării, construcţii sau instalaţii în apropierea locurilor de decolare aterizare care pot periclita siguranţa zborurilor;g) Servituţi în zona de frontieră prin care plantarea pomilor sau arbuştilor este permisă numai la mai mult de 500 m de fâşia de protecţie în interior, iar a culturilor înalte la mai mult de 250 m către interior;h) Alte servituţi legale prevăd ca construcţiile să aibă o distanţă minimă faţă de calea

ferată. Există, de asemenea, servituţi din regimul pădurilor, apelor ori ale construirii drumurilor.

Servituţi stabilite prin fapta omuluiSunt servituţile propriu-zise, deci dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Îngrădirile proprietăţii sunt servituţile naturale, legale. Se pot stabili orice fel de servituţi, cu condiţia ca acestea să nu contravină ordinei publice şi să nu aibă la obiect prestaţii personale.

Servituţile stabilite prin fapta omului se pot constitui: prin titlu (actul juridic în înţeles de operaţiune juridică de negatium), adică prin convenţie şi testament; prin uzucapiune ca

46

Drept civilII

servitutea să fie continuă şi aparentă, posesia servituţii să fie utilă şi posesia să fi durat 30 ani; prin destinaţia proprietarului, adică prin actul prin care proprietarul a două fonduri (imobile) stabileşte între ele o stare de fapt care a constituit o servitute dacă fondurile ar aparţine unor persoane diferite.

Exercitarea dreptului de servituteDrepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant sunt reglementate prin lege

în cazul servituţilor legale.În cazul servituţilor prin titlu sunt cele prevăzute de titlu, în cazul servituţilor

dobândite prin uzucapiune, ele rezultă din modul comun în care s-a exercitat posesia servituţii.

În cazul servituţilor create prin destinaţia proprietarului, drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant rezultă din intenţia fostului proprietar al celor două fonduri.

Constituirea servituţii presupune şi acordarea tuturor mijloacelor necesare pentru folosirea ei.

În cazul ieşirii din indiviziune, dacă se împarte fondul aservit, servitutea continuă să existe asupra fiecărei părţi de fond, chiar după împărţeală, iar dacă se împarte fondul dominant, fiecare parte diviză din el are dreptul să se folosească de servitutea existentă.

Proprietarul fondului dominant poate face lucrările trebuitoare pentru a se servi de servitute şi de a o păstra.Proprietarul fondului dominant are obligaţia de a se folosi de servituţi numai în conformitate cu titlul, fără a face, în nici unul din cele două fonduri, vreo modificare împovărătoare pentru fondul aservit.Acţiunile proprietarului fondului dominant sunt: acţiune confesorie de servitute (acţiune petitorie), acţiune posesorie în complângere pentru servitutea aparentă şi continuă şi pentru servitutea necontinuă şi neaparentă când se sprijină pe titlu.Proprietarul fondului dominant nu poate folosi niciodată acţiunea în reintegrare, deoarece aceasta presupune o deţinere materială a fondului aservit, ceea ce este în contradicţie cu însăşi existenţa servituţii.

Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului aservitProprietarul fondului aservit exercită atributele dreptului de proprietate, cu excepţia facultăţilor interzise prin servitute. El este obligat să nu facă ceva care să micşoreze fondul servituţii.Poate folosi acţiunea negatorie prin care contestă existenţa servituţii şi poate folosi acţiunea posesorie pentru a înceta tulburarea ce i se aduce.

Acţiunile pentru apărarea sau înlăturarea servituţii sunt: acţiunea confesorie de servitute, acţiune petitorie reală şi imobiliară; acţiunea negatorie pentru a înlătura starea de fapt privind servitutea (prin care se neagă existenţa servituţii) şi acţiunea posesorie atât pentru proprietarul fondului dominant cât şi pentru cel aservit.

Stingerea servituţilor are loc:a) când intervine imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea;b) prin neexercitarea sau nefolosirea ori neuzul, sau prescripţia extinctivă timp de 30

de ani (se aplică în toate servituţile prin fapta omului; la cele necontinue, de la ultimul act de folosire);

c) confuziunea, adică reunirea fondului dominant şi celui aservit în patrimoniul aceluiaşi proprietar. Servitutea poate renaşte prin: anularea sau rezoluţiunea titlului de dobândire în cazul confuziunii, sau prin înstrăinarea la cumpărători diferiţi a fondului dominant şi aservit;

d) pieirea fondului aservit;e) expirarea termenului ori împlinirea condiţiei rezolutorii ce a afectat constituirea

servituţii;f) renunţarea la servitute din partea proprietarului fondului dominant;

47

Drept civilII

g) revocarea, rezolvirea sau anularea dreptului celui care a constituit servitutea (resolvitur jure dantis, resolvitur jus accipentis).

6. DREPTUL DE SUPERFICIEDreptul de superficie este un drept real, care constă în dreptul de

proprietate pe care îl are o persoană, denumită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor bunuri care se află pe un teren care aparţine altei persoane, precum şi în dreptul de folosinţă al superficiarului asupra acelui teren.

Deci se suprapun două drepturi de proprietate aparţinând la doi proprietari deosebiţi: dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiilor, plantaţiilor sau a altor lucrări şi, respectiv, dreptul proprietarului asupra terenului.

Dreptul de superficie este o excepţie (o derogare) de la art.492 C.civ. care prevede că “proprietatea asupra unui lucru dă dreptul asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu, la acest lucru (dreptul de accesiune)”.

Caracterele dreptului de superficie:- este un drept real imobiliar. Are ca obiect: construcţii, plantaţii cu lucrări ataşate

la sol şi dreptul de folosinţă asupra solului;- este un drept perpetuu – nu se stinge prin neîntrebuinţare;- nu poate înceta prin ieşirea din indiviziune (pentru că dreptul superficiarului şi cel

al proprietarului terenului nu sunt în indiviziune).Dreptul de superficie nu este enumerat expres printre drepturile reale relevate de

Codul civil. Exitenţa lui este dedusă din faptul că art. 492 C.civ. stabileşte prezumţia relativă că orice construcţie e a proprietarului terenului, până la dovada contrară.

Legea 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privind cartea funciară îl menţionează expres dreptul de superficie. La fel Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Legea nr. 33/1994 cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică se referă la dreptul de superficie care se stinge prin efectul exproprierii.

Temeiurile dreptului de superficieDreptul de superficie se poate naşte:a) în baza legii (în cazul soţilor în temeiul art. 30 C.civ.), fie;b) în temeiul convenţiei dintre proprietarul terenului şi cel care ridică o construcţie

pe terenul său, ceea ce presupune că terenul se află în circuitul civil.S-a decis că dacă proprietarul terenului nu se opune la ridicarea construcţiei, se

poate considera că proprietarul construcţiei a dobândit un drept de superficie care implică şi accesul pentru folosirea construcţiei. Constituirea dreptului de superficie este posibilă fără a mai fi necesară vreo autorizaţie administrativă.

Superficiarul îşi poate folosi dreptul de superficie prin acţiunea confesorie care are rolul pe care îl are revendicarea pentru dreptul de proprietate.El poate folosi, de asemenea, în cazul în care dreptul său s-a născut în convenţia părţilor, o acţiune din contract.

48

Drept civilII

CAPITOLUL VIIIAPĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN MIJLOACE JURIDICE ALE

DREPTULUI CIVIL

1. MIJLOACELE JURIDICE DE APĂRARE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE2. ACŢIUNEA DE REVENDICARE

1. MIJLOACELE JURIDICE DE APĂRARE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATEApărarea dreptului de proprietate ca principal drept real se realizează printr-un

ansamblu de mijloace juridice reglementate de diferitele ramuri ale sitemului nostru de drept. O apărare indirectă a drepturilor reale se realizează şi prin instituţiile şi normele aparţinând altor ramuri de drept decât dreptul civil. Ca exemplu putem cita instituţia răspunderii materiale aparţinând de dreptul muncii care, prin normele sale, reglementează obligaţia oricărui salariat de a repara pagubele produse angajatorului său prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor din conţinutul raportului juridic de muncă.

Mijloacele juridice sunt acţiuni în justiţie prin care titularul dreptului solicită înlaturarea oricăror atingeri sau încălcări aduse dreptului său.În dreptul civil este cuprins un ansamblu de norme juridice care reglementează mijloacele juridice de apărare a drepturilor reale.

Se poate face o clasificare a mijloacelor juridice civile astfel:I. Mijloace juridice specifice - acţiuni reale care se întemeiază direct pe dreptul

de proprietate sau pe alt drept real, precum şi pe faptul stăpânirii unui bun imobil. Acţiunile reale se împart în:

a.) acţiuni petitoriib.) acţiuni posesorii

a.) Acţiunile petitorii sunt acţiunile prin care reclamantul solicită să se stabilească direct că este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra bunului.Acţiuni petitorii sunt: acţiunea în revendicare, acţiunea în grăniţuire, acţiunea negatorie, acţiunea confesorie.

Acţiunea în grăniţuire este acţiunea prin care reclamantul pretinde ca, în contradictoriu cu pârâtul, instanţa să determine, prin semne exterioare, linia despărţitoare a celor două fonduri învecinate. Potrivit art. 584 C.civ.: “Orice proprietar poate obliga pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa; cheltuielile grăniţuirii vor fi suportate pe jumătate.”Este o acţiune imobiliară, petitorie, imprescriptibila extinctiv, declarativă.

Acţiunea negatorie este acţiunea prin care reclamantul cere instanţei să stabilească că pârâtul nu are un drept real (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie) asupra bunului aflat în proprietatea sa şi să-l oblige să înceteze exercitarea nelegitimă a unui asemenea drept.Este o acţiune reală, petitorie şi, în principiu, imprescriptibilă.

Acţiunea confesorie este acţiunea prin care reclamantul care este titular al unui drept real principal (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie) cere instanţei să-l oblige pe pârât, proprietar sau altă persoană, să permită exercitarea deplină a dreptului său real.Este o acţiune reală, petitorie şi prescriptibilă, de regulă în termen de 30 de ani.

b.) Acţiunile posesorii sunt acţiuni în justiţie prin care posesorul unui bun imobil cere instanţei să-i apere posesia împotriva oricăror tulburări sau deposedări chiar dacă aceasta provine de la proprietar. Ele sunt acţiuni de apărare a posesiei ca stare de fapt.

II. Mijloace juridice nespecifice – acţiuni personale care se întemeiază direct pe drepturi de creanţă, dar prin care se apără indirect şi dreptul de proprietate. Este vorba de acele acţiuni prin care se urmăreşte valorificarea unor drepturi născute din raporturile de

49

Drept civilII

obligaţii civile ex contractu sau ex delictu. Ca exemple: acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, acţiunea în restituirea plăţii nedatorate, acţiuni izvorâte din neexecutarea contractelor, etc.

2. ACŢIUNEA DE REVENDICAREO definiţie a acţiunii în revendicare: acţiunea reală prin care reclamantul

solicită instanţei de judecată recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat şi obligarea pârâtului la restituirea posesiei bunului.Adică proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.

Caractere juridiceEste o acţiune reală, caracter ce rezultă din natura dreptului de proprietate, el

însuşi dreptul real cel mai complet. Revendicarea este legata direct de lucrul a cărui proprietate se reclamă şi se urmăreşte în mîinile oricărei persoane.

Este o acţiune petitorie deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate. Reclamantul care pretinde că este proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate.Admiterea acţiunii înseamnă recunoaşterea dreptului său de proprietate şi, ca o consecinţă firească, obligarea pârâtului la restituirea posesiei.

În principal este o acţiune imprescriptibilă. Dreptul de proprietate fiind perpetuu nu se pierde prin neuz.

Este o acţiune promovată de titularul dreptului de proprietate. Reclamantul care revendică bunul său mobil sau imobil trebuie să facă dovada calităţii sale de proprietar.

2.1. Acţiunea de revendicare imobiliarăAcţiunea de revendicare imobiliară presupune analiza a două aspecte: proba

dreptului de proprietate asupra bunului revendicat şi imprescriptibilitatea acţiunii sub aspect extinctiv.

Proba dreptului de proprietateConform art. 1169 C.civ.: “cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o

dovedească” proba dreptului de proprietate se face de către reclamant. În favoarea pârâtului, din însuşi faptul posesiei, operează o prezumţie relativă de proprietate, făcând din el beatus possidens - fericit posesor care aşteaptă ca reclamantul să facă dovada dreptului de proprietate. Proba dreptului de proprietate este dificilă atât datorită diversităţii modurilor de dobândire a dreptului de proprietate cât şi datorită insuficienţei probatorii a actelor juridice de transmitere a proprietăţii.

Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un fapt juridic, proba dreptului se poate face prin orice mijloc de probă.

Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un act juridic, dobada acestuia se face în condiţiile art. 1191 C.civ., proba cu martori fiind admisibilă numai dacă valoarea obiectului contractului este sub 250 lei.

Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un fapt juridic, proba dreptului se poate face prin orice mijloc de probă.

În practică s-a admis că dovada se face potrivit următoarelor reguli:a. titlul de proprietate poate fi folosit în acţiunea de revendicare, devenind comun

părţilor. El poate fi orice act juridic prin care se recunoaşte existenţa dreptului de proprietate;

b. titlul de proprietate este opozabil – erga omnes;c. posesia cea mai bine caracterizată este determinată de stabilirea dreptului de

proprietate.

50

Drept civilII

Situaţii şi principii de dovadăa) Dacă ambele părţi au titluri scrise cu privire la dreptul de proprietate asupra bunului revendicat:

- dacă titlurile provin de la acelaşi autor, are câştig cel care şi-a înscris mai întâi titlul qui prior tempore, potior jure;

- dacă nici unul nu a făcut înscrierea, câştigă cel cu titlul cel mai vechi;- dacă e vorba de 2 testamente, câştigă cel cu testamentul cel mai nou, care îl revocă

pe cel anterior;- dacă titlurile provin de al autori diferiţi. Dintre mai multe soluţii propuse, au fost

alese următoarele; cel care are posesia (in pari causa melitor est causa possidentis) sau cel care are titlul cu data cea mai veche. S-a optat pentru compararea drepturilor autorilor de la care provin cele 2 titluri; are câştig cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Se face aplicaţia principiului “nemo plus juris ad alium transferre potest, quem ipse habet”.Unii susţin că are câştig cel cu titlul mai vechi, cu condiţia ca şi posesia să fie mai

bine caracterizată. Aceasta este şi opţiunea practicii judiciare.Prin titlu în această materie se înţelege nu numai cel translativ de proprietate

(vânzare, donaţie) care creează un drept în patrimoniul dobânditorului, ci şi cel declarativ care recunoaşte un drept anterior (ex. o hotărâre judecătorească, un act de partaj, o tranzacţie).

Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare a imobilelorDeşi art. 1890 C.civ. dispune că orice drept la acţiune este supus prescripţiei

extinctive, iar termenul general de prescripţie pentru acţiunile reale este de 30 ani, se admite că acţiunea în revendicare a bunurilor imobile este imprescriptibilă sub aspect extinctiv.

Cauza soluţiei: dreptul de proprietate are caracter perpetuu.Acţiunile pentru celelalte drepturi reale se prescriu prin 30 ani. Totuşi, în doctrină se afirmă că sunt imprescriptibile şi ele.

Excepţie: imobilul supus urmăririi silite vândut la licitaţie publică se poate urmări, de cel care se pretinde proprietar, în cel mult 5 ani de la ordonanţa de adjudecare.Acţiunea în revendicare poate fi paralizată dacă posesorul actual invocă în favoarea sa dobândirea proprietăţii prin uzucapiune de 30 ani sau de 10 la 20 ani.

Efectele admiterii acţiunii în revendicare sunt:a. Restituirea lucrului liber, sarcinile constituite de pârât în conformitate cu principiul

“resoluto jure dantis; resolvitur jus accipientis”. Restituirea se face în natură cu toate accesoriile. Dacă bunul a pierit fortuit, se restituie indemnizaţia de asigurare.

b. Restituirea fructelor: Dacă posesorul a fost de bună-credinţă se restituie numai cele posterioare

introducerii acţiunii. Dacă posesorul a fost de rea-credinţă, el restituie toate fructele percepute sau

nepercepute ori valoarea lor dacă le-a consumat. El are dreptul să reţină cheltuielile pe care le-a făcut pentru întreţinerea lucrurilor.

c. Cheltuielile făcute cu lucrul pe care îl restituie: cheltuielile necesare pentru conservarea lucrului pot fi cerute de al proprietar atât

de posesorul de bună-credinţă, cât şi de cel de rea-credinţă; cheltuielile utile nu-s necesare, dar sunt de folos pentru că sporesc valoarea

bunului şi posesorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă au dreptul la restituire în măsura sporului de valoare al bunului;

cheltuielile voluptuare (pentru plăcere) şi care nu sporesc valoarea bunului. Posesorul nu are dreptul la restituirea lor, dar le poate ridica în măsura în care nu strică bunul.

51

Drept civilII

d. Situaţia construcţiilor noi şi plantaţiilor se reglează după regulile accesiunii (bună sau rea-credinţă a constructorului).

e. Posesorul de bună-credinţă are un drept de retenţie asupra bunului pentru restituirea cheltuielilor necesare şi utile.

2.2 Acţiunea în revendicarea mobilelorDatorită modului cum e reglementată dovada proprietăţii mobilelor, revendicarea lor

este practic imposibilă.Regula din art. 1909 al.1 C.civ.: Posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile

valorează titlu de proprietate, adică lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiei lor, fără trecere de timp.

Condiţii de aplicare:Să fie vorba de bunuri mobile corporale. Prin excepţie, se aplică şi titlurilor la purtător – acţiuni, obligaţii de stat şi societăţi, certificate de proprietar. Se aplică bunurilor individual determinate.Nu se aplică bunurilor corporale din domeniul public sau care sunt accesorii ale unui imobil (mobila din apartament).

Persoanele cărora li se aplică art. 1909 alin.1 C.civ.Textul nu poate fi invocat de un detentor precar căruia adevăratul proprietar i-a încredinţat bunul de bunăvoie.Proprietarul are o acţiune personală împotriva detentorului precar, dar poate folosi şi revendicarea (însă în această acţiune va trebui să dovedească proprietatea).

Condiţiile posesiei pentru a se invoca art. 1909 alin. 1 C.civ: să fie reală, deci să coexiste corpus şi animus sibi habendi; să fie utilă, adică neviciată. Nu se cere continuitatea, pentru că textul se referă la

prescripţia instantanee; posesorul să fie de bună-credinţă în momentul intrării în posesie, indiferent că ulterior a

devenit de rea-credinţă. Buna credinţă se prezumă (bona fides presumitur). Nu se cere just titlu ca element separat de bună-credinţă. Deci detentorul precar nu poate invoca art. 1909 al.1 C.civ. împotriva proprietarului de la care deţine lucrul. Dar s-a spus că el poate opune art. 1909 alin.1 împotriva proprietarului dacă deţine bunul de la un alt detentor precar. (Ex. creditorul gajist care primeşte bunul de la un alt detentor, se poate opune proprietarului dacă dovedeşte că e de bună credinţă).Rezumând, pentru a invoca art. 1909 alin. 1 C.civ. trebuie îndeplinite următoarele

condiţii:a. proprietarul să se fi desesizat voluntar de bunul său mobil, încredinţându-l prin contract unui detentor precar (chiriaş, comodatar, depozitar);b. detentorul precar să înstrăineze bunul mobil unei terţe persoane, fără să aibă consimţământul proprietarului care i l-a încredinţat;c. terţul să dobândească bunul mobil cu bună-credinţă de la detentorul precar şi nu de la adevăratul proprietar, printr-un act translativ de proprietate, având convingerea că detentorul precar este adevăratul proprietar al bunului;d. posesia terţului dobânditor de bună-credinţă a bunului să fie efectivă şi reală, avât atât “corpus” cât şi “animus”.Proprietarul iniţial are o acţiune în despăgubire împotriva detentorului precar, a cărui faptă constituie infracţiunea de abuz de încredere.

Excepţii de la art. 1909 alin.1 Cod civilArt. 1909 alin.1 nu se aplică bunurilor pierdute sau furate. Potrivit alin.2, cel care a pierdut sau i s-a furat lucrul îl poate revendica în curs de 3 ani, din ziua pierderii ori furtului, de la cel la care se găseşte, rămânând acestuia regres împotriva celui de la care îl are.

Condiţii de aplicare a art. 1909 alin.2 C.civ.:terţul dobânditor de bună credinţă să fi dobândit de la hoţ sau de la găsitor;textul nu se aplică dacă bunul e la hoţ, găsitor sau la un terţ dobânditor de rea-credinţă.

52

Drept civilII

Prin furt sau pierdere înţelegem ieşirea din patrimoniu fără voia proprietarului; chiar în caz de forţă majoră, dar nu de infracţiune cu abuz de încredere: înşelăciunea, gestiunea frauduloasă.Pentru revendicare trebuie dovedit că reclamantul a fost posesorul bunului, că acesta a ieşit din patrimoniu fără voia lui şi că bunul revendicat e identic cu cel furat şi găsit.

Termenul de 3 ani pentru introducerea acţiunii de revendicare este un termen de decădere, nu de prescripţie achizitivă ori extinctivă. Deci, după 3 ani se pierde însuşi dreptul de proprietate al reclamantului.

Reguli speciale pentru bunurile pierdute ori furate:a) Proprietarul care îşi revendică bunul de la posesorul nelegitim nu are obligaţia de

a plăti acestui posesor contravaloarea bunului revendicat.La bunurile pierdute sau furate, proprietarul revendicant îi plăteşte terţului dobânditor al bunului de bună-credinţă dintr-un loc public unde în mod obişnuit se fac asemenea operaţii (târguri, bâlciuri) preţul pe care el l-a plătit.b) Proprietarul va avea o acţiune în despăgubire împotriva hoţului ori găsitorului.

Revendicarea bunului mobil de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la hoţ şi găsitor:Art. 1909 nu se aplică în cazul acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva aceluia care a cunoscut că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. Deci reaua credinţă nu are valoarea unui titlu de proprietate şi acţiunea în revendicare e posibilă. Ea e imprescriptibilă, deşi unii spun că e prescriptibilă.Explicaţia art. 1909 alin.1 C.civ.:

Proprietarul nu are revendicare împotriva dobânditorului de bună-credinţă pe motive de echitate (proprietarul suportă riscul alegerii persoanei căreia i-a dat bunul) şi în interesul siguranţei circuitului civil.Teoretic, s-a spus că textul creează o prescripţie instantanee, că e un nou mod de dobândire a proprietăţii sau că textul instituie o prezumţie absolută (juris et de jure) de proprietate.La uzufruct, când acesta se deposedează de bunăvoie de un bun mobil corporal asupra căruia el are uzufruct, el nu mai poate urmări prin acţiune confesorie restituirea, aplicându-se art. 1909 alin. 1 C.civ.Efectele sunt aceleaşi ca la revendicarea imobilelor.

Revendicarea bunurilor proprietate publicăa.) Bunurile din domeniul public (imobile şi mobile) sunt imprescriptibile extinctiv.

Bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile şi sub aspect achizitiv.Deci acţiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva oricărui posesor de bună

sau rea-credinţă, neputând fi paralizată prin prescripţia achizitivă.Pentru bunurile din domeniul public se prezumă dreptul de proprietate al statului sau

unităţilor sale administrativ-teritoriale.b.) Bunurile din domeniul privat.

Potrivit Constituţiei, art. 41 pct.2, proprietatea privată este ocrotită în mod egal, indiferent de titularul ei.Bunurile din domeniul privat sunt supuse dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel.

c.) Revendicarea bunurilor proprietate cooperatistăSunt proprietăţi private, deci sunt supuse regimului de drept comun privind prescripţia achizitivă şi extinctivă, cu precizările făcute.Reclamantul trebuie să-şi dovedească dreptul de proprietate într-o acţiune în revendicare.

53

Drept civilII

TESTE:

1. Terţul posesor de bună-credinţă al unui bun mobil poate invoca “prescripţia instantanee” în condiţiile:a) terţul a dobândit bunul de la adevăratul proprietar;b) terţul a dobândit bunul de la un detentor precar în favoarea căruia adevăratul proprietar

s-a desesizat în mod voluntar;c) adevăratul proprietar pierduse lucrul mobil ce face obiectul acţiunii.

2. În materia “prescripţiei instantanee”, buna-credinţă:a) înseamnă posesia exercitată de o persoană care are convingerea sinceră că a dobândit

bunul mobil de la un detentor precar;b) trebuie să existe numai la momentul încheierii contractului între dobânditorul de bună-

credinţă şi detentorul care a înstrăinat;c) este prezumată absolut;d) trebuie să existe la momentul intrării în posesia efectivă a bunului.

3. Cel care a pierdut sau cel căruia i s-a furat un lucru mobil:a) poate să-l revendice, numai în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a

furat, de la hoţ sau găsitor;b) poate să-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua în care a aflat la cine se găseşte bunul,

de la cel care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care-l are;c) poate să-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la

cel care-l găseşte întorcând acestuia preţul ce l-a costat.

4. Dacă o persoană dobândeşte un bun mobil de la un hoţ sau găsitor ştiind acest lucru, atunci:a) are calitatea de posesor de bună-credinţă;b) are calitatea de posesor de rea-credinţă;c) are calitatea de detentor precar;d) se poate regresa împotriva hoţului sau găsitorului după ce va fi fost evinsă de către

adevăratul proprietar.

5. Acţiunea de revendicare:a) se introduce de către posesorul neproprietar;b) se introduce de către proprietarul neposesor;c) este o acţiune petitorie personală.

54

Drept civilII

CAPITOLUL IXPUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE

1. RAŢIUNEA PUBLICITĂŢII DREPTURILOR REALE IMOBILIARE2. SISTEME DE PUBLICITATE IMOBILIARĂ CUNOSCUTE ÎN ROMÂNIA3. REGLEMENTAREA ACTUALĂ A PUBLICITĂŢII IMOBILIARE ÎN ŢARA NOASTRĂ4. CARTEA FUNCIARĂ ŞI CADASTRUL GENERAL5. STRUCTURA CĂRŢII FUNCIARE6. ÎNSCRIERILE ÎN CARTEA FUNCIARĂ7. EFECTELE ÎNSCRIERILOR ÎN CARTEA FUNCIARĂ8. PUBLICITATEA MOBILIARĂ

1. RAŢIUNEA PUBLICITĂŢII DREPTURILOR REALE MOBILIARE. Formele de publicitate sunt prevăzute în interesul terţilor pentru a se face opozabil

actul juridic.Dacă nu se face publicitate imobiliară, va exista o neconcordanţă între caracterul

relativ al efectelor convenţiei translative de proprietate (între părţile contractante) şi caracterul absolut al dreptului de proprietate, opozabil erga omnes.Înlăturarea neconcordanţei se face prin publicitate imobiliară, care face convenţia opozabilă erga omnes.

2. SISTEME DE PUBLICITATE IMOBILIARĂ cunoscute în România.a) sistemul registrelor de transcripţie şi inscripţie reglementat de Codul de procedură civilă

în Muntenia, Moldova, Oltenia şi Dobrogea (sistemul publicităţii personale);b) sistemul cărţilor funciare, aplicat în Transilvania, Banat şi nordul Moldovei (sistemul

publicităţii reale);c) un sistem intermediar de publicitate funciară, aplicat în localităţi din judeţul Ilfov – fără

efecte constitutive.Registrele de publicitate imobiliară se ţin la judecătorii. Potrivit art. 108 din Legea nr.

36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, atribuţiile de publicitate mobiliară şi imobiliară, registrele de transcripţii-inscripţii, mapele de amanet, cărţile funciare sunt de competenţa judecătorilor.

3. REGLEMENTAREA ACTUALĂ A PUBLICITĂŢII IMOBILIARE ÎN ŢARA NOASTRĂ În prezent, în temeiul Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996 precum şi

Ordinul 2371/c/1977 publicat la 23 februarie 1998 al ministrului de stat şi ministrului justiţiei, prin care s-a aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cărţi funciare ale judecătoriilor, publicitatea imobiliară se îndeplineşte pe tot teritoriul ţării prin carte funciară şi se întemeiază pe sistemul general şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică al cadastrului general.

4. CARTEA FUNCIARĂ Cartea funciară cuprinde evidenţa juridică integrală şi exactă a imobilelor, proprietatea persoanelor fizice şi juridice din aceeaşi localitate, ca unitate administrativ teritorială: comună, oraş, municipiu (judeţ).Prin imobil se înţelege o parcelă de teren cu sau fără construcţii ori vegetaţie, precis delimitată, a cărei identificare se face în localitatea unde este situată printr-un număr cadastral şi un număr al cărţii funciare în care a fost înscrisă.Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică al tuturor terenurilor şi ale celorlalte bunuri imobile de pe întregul cuprins al ţării.

Funcţia juridică se îndeplineşte prin indentificarea proprietarului pe baza actului de proprietate sau pe baza posesiei exercitate sub nume de proprietar de către oficiile

55

Drept civilII

teritoriale, precum şi prin publicitatea imobiliară care se efectuează de birourile de carte funciară ale judecătoriilor.

Publicitatea imobiliară are ca obiect înscrierea în Cartea funciară a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale care se transmit, se constituie, se modifică sau care, după caz, se sting şi se radiază, ca urmare a actelor şi faptelor juridice referitoare la un bun mobil.În Cartea funciară se mai înscriu sau, după caz, se radiază şi alte raporturi juridice, drepturi personale, interdicţii, incapacităţi şi litigii judiciare în legătură cu bunul mobil.

Operaţiunile de înscriere sau de radiere a înscrierilor din cartea funciară se fac atât în scopul opozabilităţii drepturilor reale imobiliare şi a celorlalte operaţiuni înscrise în cartea funciară, cât şi în scopul informării terţelor presoane interesate.

Cărţile funciare se întocmesc pe localităţi şi se numerotează pentru fiecare imobil. În aceeaşi carte funciară se înscrie, după caz, atât parcela cât şi corpul de proprietate format din imobilele alipite ale unui proprietar, ca şi partida lui cadastrală alcătuită din mai multe corpuri de proprietate situate în aceeaşi localitate.

Biroul de carte funciară este condus de un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei.Cererea privind efectuarea operaţiunilor de înscriere sau de radiere a înscrierii în cartea funciară se depune la Biroul de carte funciară, într-un singur exemplar, şi se înregistrează în data şi ora primirii de către grefier sau de către conducătorul de carte funciară care ţine registrul de intrare.

5. STRUCTURA CĂRŢII FUNCIARECartea funciară are un titlu care indică numărul ei şi numele localităţii în care e

situat imobilul Este formată din 3 părţi:Partea I – descrierea imobilelor (nr. de ordine şi cadastral, suprafaţa terenului, categoria

de folosinţă, construcţiile);Partea a II-a – înscrieri privind dreptul de proprietate:a. numele proprietarului;b. actul sau faptul juridic care constituie dreptul de proprietate;c. strămutările proprietăţii;d. servituţile constituite în folosul imobilului;e. faptele juridice, drepturile personale sau alet raporturi juridice şi acţiunile privitoare

la proprietate;f. orice modificare în înscrisuri ce s-ar face în titlu.Partea a III-a – înscrierile dezmembrămintelor dreptului de proprietate şi cuprinde:a) dezmembrămintele, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi

cesiunea pe mai puţin de 3 ani;b) fapte juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile

privitoare la drepturile reale înscrise în această parte;c) sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale, orice modificări, îndreptări sau

însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte.

Înscrierea şi radierea înscrierilor în cartea funciarăDreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în

cartea funciară pe baza actului prin care s-a constituit ori s-au transcris.Radierea se face în temeiul actului care exprimă consimţământul titularului la stingerea lor, cu excepţia cazului când se stipulează un termen menţionat în înscriere sau a drepturilor viagere care se sting prin moartea titularului lor.Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă sau, uneori, decizia autorităţii administrative va înlocui actul prevăzut mai înainte.

6. ÎNSCRIERILE ÎN CARTEA FUNCIARĂ sunt de trei feluri:

56

Drept civilII

1) Întabularea dreptului de proprietate a celorlalte drepturi reale principale şi a drepturilor reale accesorii imobiliare;

2) Înscrierea provizorie a acestor drepturi sub condiţia justificării lor ulterioare;3) notarea altor raporturi juridice, a incapacităţilor, drepturilor personale, acţiunilor şi căilor de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare în legătură cu imobilele din cartea funciară.Publicitatea dobândirii drepturilor reale este strâns legată de evidenţa fondului

funciar.Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.17/26 martie 1996 generalizează

sistemul de publicitate imobiliară prin cartea funciară, renunţându-se la sistemul de transcripţiune şi inscripţiune cunoscut în unele zone ale ţării. Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică a bunurilor imobile pe întreg teritoriul ţării.Cadastrul general se organizează al nivelul comunei, oraşului, municipiului, judeţului şi la nivelul ţării.Cadastrul are o funcţie tehnică, o funcţie economică şi o funcţie juridică.Funcţia juridică se realizează prin identificare proprietarului pe baza actului de proprietate şi publicitate imobiliară.Documentele principale ale Cadastrului general, întocmite la nivelul comunelor, oraşelor şi municipiilor, sunt:1. registrul general al parcelelor;2. indexul alfabetic al proprietarilor şi domiciliul acestora;3. registrul cadastral al proprietăţilor;4. registrul corpurilor de proprietate;5. fişa centralizatoare, partida cadastrală pe proprietari şi categorii de folosinţă;6. planul cadastral.

Noţiunea de publicitate imobiliarăPublicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general, are

ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobile din aceeaşi localitate.

Registrul cadastral de publicitate imobiliară este constituit din cărţile funciare întocmite şi numerotate pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi.El se ţine la biroul de carte funciară al judecătoriei în a cărui rază de activitate este situat imobilul respectiv.

Registrul se completează cu:a) un registru special de intrare;b) planul de identificare a imobilelor;c) repertoriul imobilelor;d) index alfabetic al proprietarilor;e) mapă cu cererile scrise.

7. EFECTELE ÎNSCRIERILOR ÎN CARTEA FUNCIARĂÎnscrierea în cartea funciară devine opozabilă faţă de terţi de la data

înregistrării cererii, ordinea înregistrării cererii determinând rangul înscrierii.Înscrierea în cartea funciară nu mai are caracter constitutiv, ci numai de

opozabilitate faţă de terţi.Pentru determinarea terţilor mai interesează dacă dobânditorul imobilului a fost cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, precum şi dacă a fost de bună-credinţă ori de rea-credinţă la data încheierii actului juridic de dobândire.

Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscriere în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi

57

Drept civilII

uzucapiune. Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înţelege să dispună de ele.

În aceleaşi condiţii sunt opozabile drepturile dobândite de stat şi de orice persoană, prin efectul Legii de expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti.

Cel ce a transmis sau a constituit în folosul altuia un drept real asupra unui imobil, este obligat să predea înscrisul translativ sau constitutiv al dreptului pentru înscrierea în cartea funciară, dacă acest înscris este în posesia sa şi este singurul exemplar doveditor, afară de cazul în care s-a procedat, din oficiu, la înscriere.

Înscrierea provizorie se face în cazul dobândirii unor drepturi afectate de o condiţie suspensivă sau dacă hotărârea judecătorească pe care se întemeiază nu este definitivă şi irevocabilă.Ea devine opozabilă terţilor cu rangul determinat de cererea de înscriere, sub condiţia şi în măsura justificării ei.

Prezumţia existenţei dreptului real în Cartea funciarăDacă în Cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul.Dacă un drept se radiază din Cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.

Forţa probantă a înscrierii în Cartea funciarăCuprinsul Cărţii funciare se consideră exact, în folosul acelei persoane care a dobândit – prin act juridic cu titlu oneros – un drept real; dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost înscrisă în Cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei, sau dacă nu a cunoscut pe altă cale această inexactitate.În cazul în care cuprinsul Cărţii funciare nu corespunde în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.

Acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea de fond, este imprescriptibilă.

Înscrierea cu efect de informare.Actele şi faptele juridice privitoare la drepturile personale, la starea şi capacitatea persoanelor în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară, pot fi înscrise, la cerere, cu efect de informare pentru terţele persoane.

Orice persoană interesată poate cerceta Cartea funciară, cu excepţia evidenţelor care privesc siguranţa naţională.

În cazul proprietăţii imobiliare, comune ori în indiviziune, se înscriu în aceeaşi carte funciară toţi proprietarii. În cazul indiviziunii se va indica cota fiecărui coproprietar.

Imobilele ce aparţin domeniului public şi domeniul privat al Statului sau al consiliului local, se înscriu în registrul de publicitate special al teritoriului administrativ pe care sunt situate.

Dispoziţii tranzitorii şi finaleÎnscrierile făcute, în conformitate cu actele normative în vigoare, în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni, în cărţile funciare şi în cărţile de publicitate funciară, înainte de data intrării în vigoare a legii noi, îşi vor produce efectele şi după această dată, cu excepţia cazurilor când dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii.

Actul juridic privind constituirea sau transmiterea unui drept imobiliar, încheiat anterior legii, netranscris în registrul de transcripţii-inscripţii, ori neînscris în Cartea funciară (în Ardeal), devine opozabil de la data înscrierii în Cartea funciară.

Potrivit art.72 din Legea nr.7/13 martie 1996 privind cadastrul judiciar, la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui judeţ îşi încetează aplicabilitatea pentru judeţul respectiv dispoziţiile din art. 710-720 C.pr.civ. cu privire la regulile de transcripţii-inscripţii, dispoziţiile privind Cartea funciară cuprinse în Decretul-lege nr.115/1938 şi ale Legii

58

Drept civilII

nr.242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii din vechiul Regat în cărţi de publicitate funciară.

Dispoziţiile menţionate mai sus se abrogă după definitivarea cadastrului la nivelul întregii ţări.

8. PUBLICITATE MOBILIARĂDe regulă nu există publicitate mobiliară. În mod excepţional:a. cesiunea de creanţă trebuie notificată debitorului cedat;b. titlul nominativ se înregistrează în registrul ţinut de societatea emitentă;c. locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani;d. contractul de arendă trebuie încheiat în scris şi înregistrat la consiliul local competent pentru aceasta;e. publicitatea în materie de amanet (gaj): în mapă specială la notarul public a unui exemplar al contractului de gaj;g. actele de înstrăinare, cesiune, gaj, construcţii, relative la un vas, trebuie transcrise

în registrul căpităniei portului pentru a fi opozabile terţilor.

TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILORCAPITOLUL X

OBLIGAŢIA CIVILĂ

1. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE CIVILĂ2. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC DE OBLIGAŢIE3. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR4. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR5. OBLIGAŢIILE COMPLEXE6. OBLIGAŢIILE AFECTATE DE MODALITĂŢI

1. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE CIVILĂÎn dreptul civil, termenul de obligaţie are trei accepţiuni:

a.) în sens larg (lato sensu) se înţelege acel raport juridic în care o persoană - numită creditor - pretinde alteia - numita debitor - să dea, să facă sau să nu facă ceva, iar în cazul neîndeplinirii acestei îndatoriri, creditorul poate să apeleze la forţa de constrângere a statului, solicitând aplicarea unei sancţiuni.

b.) în sens restrâns (stricto sensu) obligaţia civilă reprezintă îndatorirea ce revine subiectului pasiv sau prestaţia la care este ţinut debitorul, fie că acesta constă într-o acţiune, fie într-o abstenţiune.

c.) în al treilea rând, obligaţia denumeste înscrisul care încorporează dreptul subiectiv patrimonial al creditorului şi obligaţia corelativă a debitorului (ex.obligaţiunile).

2. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC DE OBLIGAŢIESubiectele raportului juridic de obligaţie pot fi atât persoane fizice cât şi persoane

juridice, ori, excepţional, statul.Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor. Uneori o persoana poate avea o dubla calitate: şi de debitor, şi de creditor.

Conţinutul raportului de obligaţie îl constituie dreptul de creanţă aparţinând creditorului şi obligaţia corespunzătoare a debitorului.Dreptul de creanţă se înscrie în activul patrimonial, iar obligaţia corelativă în pasivul acesteia. Dreptul de creanţă este un drept relativ, nu absolut.

59

Drept civilII

Obiectul raportului de obligaţie este acţiunea sau abstenţiunea subiectului pasiv, corespunzatoare dreptului subiectului activ.

Obligaţia de a da (dare) nu se confundă cu obligaţia de a preda (care este o obligaţie de a face).Obligaţia de a nu face ceva este o obligaţie negativă (de abstenţiune) şi constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la un anumit fapt la care ar fi fost îndreptăţit prin lege să îl facă.

Trebuie distinsă “obligaţia general-negativă de a nu face ceva” care incumbă tuturor persoanelor în cazul raporturilor juridice ce conţin drepturi absolute, obligaţie care izvorăşte din lege, de obligaţia “de a nu face ceva” la care este ţinut debitorul într-un raport juridic concret, obligaţional.

Sancţiunea este un element specific raporturilor juridice obligaţionale perfecte. Este posibilitatea recunoscută de lege creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului, în cazul în care debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia.

3. IZVOARELE OBLIGAŢIILORPrin izvor al obligaţiilor se înţelege acel fapt juridic (lato sensu) care dă naştere unui

raport juridic obligaţional.Potrivit Codului civil sunt izvoare de obligaţii civile: contractul, cvasicontractul,

delictul, cvasidelictul şi legea. Contractul este “acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a

stinge între dânşii un raport juridic”.Cvasicontractul este un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către o altă

persoană sau obligaţii reciproce între părţi. Cvasicontractele reglementate de Codul civil sunt gestiunea de afaceri şi plata nedatorată. Practica judiciara a adăugat la acestea şi îmbogăţirea fără just temei.

Delictul şi cvasidelictul sunt definite de art.998 şi 999 C.civ. Art.998 C.civ. prevede ca “orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeala s-a ocazionat, a-l repara”. Art.999 C.civ. stabileşte ca “Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa să “. Delictul se comite cu intenţie, iar cvasidelictul din culpă.

Există şi o altă clasificare, împărtăşită de literatura juridică:- obligaţii civile care izvorăsc din acte juridice;- obligaţii civile care izvorăsc din fapte juridice(stricto sensu) - obligaţii civile care izvorăsc din lege (ex. obligaţia de întreţinere).

4. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILORÎn functie de obiect obligaţiile pot fi:

- obligaţii de dare, adică de constituire sau transferare a unui drept real;- obligaţii de facere, care constau în predarea unui bun sau plata unei sume de bani;- oblgaţii de non-facere care constau în abţinerea debitorului de la ceva ce avea dreptul

să facă.După întinderea obligaţiei, obligaţiile se împart în:

a. obligaţii de rezultat sau determinate, în care debitorul se obligă la o acţiune care are un rezultat

b. obligaţii de mijloace sau de diligenţa, în care debitorul se obligă să depună toată străduinţa, toată diligenţa pentru obţinerea unui rezultat (ex.însănătoşirea bolnavului).

Interesul clasificării priveşte soluţionarea problemei vinovăţiei. În cazul obligaţiilor de rezultat, dacă debitorul nu atinge rezultatul pentru care este dator, el este prezumat prin aceasta în culpă.

60

Drept civilII

La obligaţiile de mijloace, nerealizarea rezultatului nu este prin ea însăşi o dovadă a culpei debitorului, deci creditorul trebuie să probeze că debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de mijloace şi din această cauză nu s-a obţinut rezultatul.

După sancţiune, obligaţiile civile se clasifică în:- obligaţii civile perfecte, a căror nerespectare este însoţită de o sancţiune civilă - obligaţii civile imperfecte (naturale) care sunt lipsite de sancţiune, dar care pot fi

executate fără ca debitorul să mai poată pretinde restituirea prestaţiei. Art.1092 al C.civ.prevede: ”Repeteţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost achitate de bunăvoie”. Art.20 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă prevede, de asemenea, imposibilitatea repetiţiunii obligaţiei prescrise, dar executate de bunăvoie.

După opozabilitate, obligaţiile se clasifică în trei categorii:- obişnuite, cele mai numeroase care se bazează pe principiul relativităţii efectelor

actelor juridice (res inter alios acta)- reale (propter rem), care apar ca un accesoriu al unui drept real;- scriptae în rem - a căror opozabilitate este strâns legată de posesia

lucrului.Titularul dreptului de folosinţă asupra acelui bun işi poate realiza dreptul său numai daca dobânditorii succesivi ai proprietăţii lucrului respectă acel drept.

După structură obligaţiile pot fi:- pure şi simple, în care există un singur creditor şi un singur debitor, şi nu sunt

afectate de modalităţi;- complexe, în care există o pluralitate de subiecte sau de obiecte, ori ambele- afectate de modalităţi (de termen sau condiţie).

5. OBLIGAŢIILE COMPLEXE Obligaţiile complexe pot fi obligaţii cu pluralitate de subiecte, obligaţii cu pluralitate

de obiecte şi obligaţii indivizibile.A. Obligaţiile cu pluralitate de subiecte se pot clasifica în:

- obligaţii conjuncte (divizibile). Aceste obligaţii constituie regulă (art.1060 C.civ.). Fiecare creditor acţionează pentru realizarea drepturilor subiective, proprii, iar fiecare debitor răspunde pentru partea să din datorie în cadrul obligaţiilor conjuncte.

- obligaţii solidare (art.1034-1056 C.civ.) în care fiecare creditor solidar poate să pretindă debitorului executarea întregii datorii sau fiecare debitor solidar poate fi urmărit pentru executarea prestaţiei datorate de toti debitorii solidari, creditorului.

Solidaritatea activă (între creditori) permite fiecărui creditor să ceara debitorului plata întregii datorii. Solidaritatea activă trebuie stipulată expres.

Efectele între creditori şi debitorul comun: fiecare creditor are dreptul să pretindă şi să primească plata întregii creanţe. Debitorul acţionat în justitie de unul din creditorii solidari, nu poate plăti valabil decât creditorului reclamant.

Actul care întrerupe prescripţia în privinţa unuia din creditorii solidari profită tuturor creditorilor.

Creditorul solidar reprezintă pe ceilalţi cocreditori în toate actele care pot avea ca efect conservarea obligaţiei (art.1038 C.civ.), dar nu şi când este vorba de înrăutăţirea situaţiei acestora. Creditorul solidar care a primit toată datoria, este obligat să împarta cu ceilalţi creditori solidari, afară numai de va proba că obligaţia este contractată numai în interesul său (art.1037 C.civ.).

Solidaritatea pasivă. Art.1039 prevede că “Obligaţia este solidară din partea debitorilor, când toţi s-au obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi plata făcută de unul din debitori, liberează şi pe ceilalti către creditor”.

Obligaţiile solidare pasive comportă o unitate de obiect, căci ele poartă asupra unui singur lucru (obiect). De aici urmatoarele consecinţe:- creditorul are posibilitatea de a urmări pe oricare debitor şi plata făcută de acesta îi eliberează şi pe ceilalţi codebitori;

61

Drept civilII

- creditorul are posibilitatea de a alege pe oricare dintre debitori, pentru că toţi sunt debitori principali, iar debitorul urmărit nu poate opune creditorului beneficiul diviziunii (art.1042 C.civ.). Liberarea completă a debitorilor se poate face şi prin celelalte mijloace de stingere a obligaţiilor nu numai prin plată, cum ar fi: compensaţia, novaţia, remiterea de datorie etc.

Pluralitatea de legături obligaţionale. Existenţa mai multor debitori creează atâtea legaturi cati debitori sunt:

- fiecare debitor are un raport juridic propriu cu creditorul său. Obligatia să poate să fie afectată de modalităţi (termen, condiţie) care nu vor opera cu privire la ceilalţi codebitori- datoria fiecărui mostenitor al debitorului solidar este indivizibila în raport cu creditorul- există două tipuri de excepţii, de apărări pe care le poate opune un debitor solidar; unele excepţii comune, de care profită şi ceilalţi debitori, şi altele personale, de care profită numai debitorul respectiv.

Raporturile dintre codebitori. După efectuarea plăţii de către unul dintre codebitorii solidari, între codebitorii

solidari datoria este conjunctă (divizibila) (art.1052 C.civ.).Deci debitorul care a plătit nu mai beneficiază în continuare de avantajele solidarităţii faţă de ceilalţi codebitori. În general, împărţirea între codebitorii solidari a prestaţiei executate se face în părţi egale, cu excepţia cazurilor când între ei a intervenit o întelegere cu privire la împarţirea în mod diferenţiat a plăţii efectuate, în special în situaţia când unul dintre debitori este insolvabil.

Riscul insolvabilităţii unui debitor se suportă de toti ceilalţi, inclusiv de către cel care a facut plata, proporţional cu cota fiecăruia din datorie (art.1053 al C.civ.).

Acţiunea în regres pornită de către debitorul plătitor (solvens) împotriva fiecărui debitor, poate fi considerată fie o acţiune personală întemeiată pe mandat tacit sau gestiune de afaceri, fie o acţiune subrogatorie în locul debitorului plătit.

Debitorul solvens va rămâne un simplu creditor chirografar; deci nu i se creează anumite garanţii speciale.

Potrivit art.1056 C.civ.,”Codebitorul solidar reprezintă pe ceilalţi codebitori în toate actele care pot avea ca efect stingerea sau împuţinarea obligaţiei”.Codebitorul solidar poate opune împotriva creditorului care l-a chemat în judecată toate excepţiile care îi sunt personale, precum şi acelea care sunt comune debitorilor; dar nu poate opune excepţiile sau apărarile personale ale celorlalţi codebitori solidari.

Solidaritatea pasiva nu se prezumă, ea trebuie să fie prevazută expres fie în convenţia părţilor, fie în lege.

În dreptul comercial, solidaritatea este regulă; ea prezumă, iar în cazul în care părţile doresc să deroge de la această regulă, trebuie să o faca în mod expres.

În dreptul civil, solidaritatea pasivă este legată în urmatoarele cazuri:- cei care au cauzat împreuna un prejudiciu printr-o faptă ilicită răspund solidar faţă de victimă (art,1003 C.civ.);- mandanţii care au desemnat acelaşi mandatar, vor răspunde solidar pentru toate efectele mandatului (art.1551C.civ.);- antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcţiei din cauza unui viciu al acesteia (art.1483 C.civ.);- executorii testamentari ai aceluiaşi defunct, răspund solidar pentru bunurile mobile încredinţate (art.918 C.civ.).

Practica judiciară şi doctrina au conceptul obligaţiei în solidum, când mai mulţi debitori au obligaţii independente născute din cauze diferite, dar furnizează creditorului o singură creanţă. Exemplu obligaţia alimentară: fiecare debitor poate fi urmărit pentru ceea ce creditorul are dreptul, pentru că fiecare este ţinut personal.

Plata facută de unul din codebitori îi pune pe ceilalţi la adăpostul unei eventuale urmăriri din partea creditorului.

62

Drept civilII

Debitorul “in solidum” care a plătit mai mult decât partea să din contribuţie, are un drept de recurs împotriva celorlalţi codebitori. În multe cazuri însă legea stabileşte o ordine în care trebuie făcută urmărirea debitorilor, încât limitează efectele obligaţiei în solidum.

Astfel art.89 C. familiei stabileşte că “Întreţinerea se datorează în ordinea urmatoare:a.) soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţib.) descendentul este obligat la întretinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai

mulţi descendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtatc.) cel care înfiază este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireştid.) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.Dar potrivit art.90 al.2 C. familiei, obligaţia în solidum funcţionează:

“Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenţă, să porneasca acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi pentru partea fiecăruia.”

Solidaritatea pasivă este practic o garanţie acordată creditorilor.Încetarea solidarităţii pasive are loc prin:

- renunţarea totală sau parţială sau tacită, la solidaritate.Dacă este parţială, ea va produce numai faţă de codebitorul faţă de care a fost consimţită. Riscul insolvabilităţii unui debitor îl suportă toţi ceilalţi codebitori, inclusiv cel în favoarea căruia s-a făcut renunţarea la solidaritate;

- moartea unuia dintre codebitorii solidari. Datoria lui se divide între moştenitori, proporţional cu partea din moştenirea ce-i revine fiecăruia.

B. Obligaţiile complexe cu pluralitate de obiecte pot fi:1.) obligaţii conjuncte - acelea în care debitorul este obligat să execute mai multe

prestaţii cumulativ2.) obligaţii alternative - acelea în care dacă obiectul prestaţiei constă în două

sau mai multe prestaţii, executarea unei prestaţii la alegerea uneia dintre părti duce la stingerea obligaţiei. Alegerea o are debitorul, dacă nu s-a convenit altfel. Nu se poate executa câte o parte din fiecare obligaţie.Aşa cum s-a arătat, alegerea prestaţiei aparţine debitorului, dacă nu s-a acordat expres creditorului. Dacă la scadenţă debitorul nu optează pentru una din prestaţii, creditorul poate cere executarea silită pentru oricare dintre ele.

Dacă vreuna din obligaţii are un obiect imoral, ilicit, sau piere până la scadenţă obligaţia devine pură şi simplă. Şi în cazul în care alegerea prestaţiei se face de către creditor, dacă numai unul din lucruri a pierit fără culpa debitorului, el va accepta obiectul ce a mai rămas.

Dacă unul a pierit din culpa debitorului, creditorul poate cere sau bunul rămas, sau preţul aceluia care a pierit.

3.) obligaţii facultative - acelea în care debitorul se obligă la o singură prestaţie, dar cu facultatea pentru el de a se libera executând o singură altă prestaţie determinată.

Deci exista o singura prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar o pluralitate de prestaţii în privinţa posibilităţii de a plăti.

Efecte: Dacă obligaţia este facultativă, creditorul nu poate cere decât executarea prestaţiei care constituie obiectul obligaţiei, deoarece cealaltă rămâne o facultate de plată pentru debitor.

C. Obligaţiile indivize (indivizibile) sunt obligaţiile care, datorită obiectului lor sau convenţiei părţilor, nu pot fi fracţionate între pluralitatea de subiecte active sau subiecte pasive.

Obligaţia indivizibilă nu poate fi executată decât în totalitate, pentru aceasta trebuie să existe o pluralitate de subiecte active şi pasive, ce permite fiecărui creditor să ceară fiecărui debitor plata întregii datorii.Indivizibilitatea poate fi naturală sau convenţională.

63

Drept civilII

În cazul indivizibilităţii convenţionale, obiectul obligaţiei este prin natura lui divizibil, dar părţile s-au înteles să-l califice ca un bun indivizibil.

În cazul indivizibilităţii naturale, executarea parţială este de neconceput.În caz de pluralitate de debitori, fiecare debitor este ţinut să execute integral şi o

singură dată; regula se aplică şi moştenitorilor creditorului.În caz de pluralitate activă, fiecare creditor poate cere executarea prestatiei în

totalitate, regula se aplică şi moştenitorilor creditorului.

6. OBLIGAŢIILE AFECTATE DE MODALITĂŢIModalităţile care pot afecta o obligaţie civilă sunt: termenul (care interesează executarea unei obligaţii) şi condiţia (care priveşte însăşi existenţa obligaţiei).

Termenul (Art.1022-1025 C.civ.) este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, de care depinde executarea sau stingerea unei obligaţii.

Clasificări:a.) Dupa cunoasterea sau necunoasterea momentului producerii sale, termenul

poate fi cert sau incert,Termenul cert este acela a cărui împlinire se cunoaşte din chiar momentul naşterii obligaţiei, fiind determinat fie printr-o dată calendaristică, fie printr-un interval determinat de timp.Termenul este incert când nu se cunoaşte în momentul naşterii obligaţiei data la care se va împlini, dar este sigur că el se va împlini în viitor (de ex.: la decesul unei persoane).Dacă termenul nu este determinat, judecatorul fixează un termen “rezonabil” dependent de circumstanţe pentru executarea obligaţiilor.

b.) După interesul persoanei termenele pot fi stipulate: în favoarea creditorului. În favoarea debitorului sau în favoarea ambelor părţi.Cel în favoarea căruia este stipulat poate renunţa la el (de ex.: dacş e prevazut în favoarea debitorului, el poate face o plată anticipată).Legea prezumă, în lipsa de convenţie contrară, că termenul este stipulat în favoarea debitorului.

c.) După efectele pe care le produc, termenele pot fi:- suspensive - care întarzie (amână ) executarea obligaţiei până la împlinirea lui. Datoria devine exigibilă la scadenţă, la termen;- extinctive - care au ca efect stingerea obligaţiei (în momentul împlinirii termenului, raportul juridic obligaţional încetează)

d.) După izvor, termenul poate fi: legal, convenţional sau judiciar (de ex.: termenul de graţie),

Renunţarea la termen. Cel în favoarea căruia este prevazut, poate renunţa la el. Aceasta înseamnă că obligaţia devine pură şi simplă, adică imediat exigibila.

Decăderea din beneficiul termenului intervine când debitorul se află în stare de insolvabilitate sau când debitorul micşorează în mod culpabil garanţia oferită creditorului (gaj, ipotecă, privilegii).

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ce se va produce, care suspendă fie naşterea, fie stingerea unui contract sau a unei obligaţii.

La termen, incertitudinea vizează momentul producerii evenimentului viitor.La conditie, incertitudinea vizează realizarea evenimentului viitor.

Cracteristicile condiţiei sunt: este un eveniment viitor, este nesigur că se va întampla şi afectează existenţa obligaţiei.

Clasificare. Condiţia poate fi:a.) cauzală - când realizarea ei depinde exclusiv de hazard, de întâmplare;b.) mixtă - când realizarea ei depinde şi de voinţa uneia din părţi, cât şi de cea a unui terţ determinat;c.) potestativă - când realizarea ei depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi.

Condiţiile potestative pure depind, în exclusivitate, de voinţa debitorului.

64

Drept civilII

Condiţiile potestative simple depind atât de voinţa debitorului, cât şi de elemente exterioare acestuia.

În actele cu titlu gratuit este interzisă condiţia potestativă simpla şi cea pură din partea debitorului.În actele cu titlu oneros este interzisă condiţia potestativă pură, cea potestativa simplă este admisă. Însă practica judiciară a extins interdicţia şi declară nule orice acte în care exista condiţia potestativă din partea debitorului, şi sunt valabile daca condiţia potestativă este din partea creditorului.

După efectele pe care le produce, condiţia poate fi:- conditie suspensivă, când de realizarea ei depinde naşterea raportului juridic obligaţional;- condiţie rezolutorie, când realizarea ei conduce la desfiinţarea retroactivă a raportului juridic obligaţional.

Efectele condiţiei sunt retroactive (art.1015 C.civ.), adică se produc din momentul naşterii obligaţiei afectate de condiţie (ex.tunc), nu numai din momentul îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei.Efectele sunt diferite după cum condiţia este suspensivă sau rezolutorie.

Efectele condiţiei suspensive:- pendente conditione - condiţia suspensivă presupune ca obligaţia nu există, că nu s-a

născut. Debitorul nu este obligat să respecte drepturile creditorului, iar creditorul poate cere executarea obligaţiei;

- eveniente conditione - dreptul este consolidat retroactiv, iar obligaţia produce efecte şi pentru trecut.

Excepţii de la retroactivitate:- prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data realizării condiţiei;- riscurile pieirii fortuite a bunului individual determinat rămân în sarcina înstrăinătorului;- fructele percepute de înstrăinător până la realizarea condiţiei îi aparţin.

Dacă condiţia nu se realizează, raportul juridic obligaţional nu a luat fiinţă.Data când se realizează sau nu se realizează condiţia, trebuie stabilită de părti în contract sau, în anumite cazuri, ea este prevazută de legiuitor.Dacă nu s-a fixat termen, Codul civil dispune ca ea nu se va realiza niciodată dacă este imposibil (în mod obiectiv) să se împlinească.

Efectele condiţiei rezolutorii:- pendente conditione debitorul trebuie să-şi execute obligaţia sa, iar creditorul poate cere executarea ei; debitorul, sub condiţie rezolutorie, suportă riscul pieirii fortuite a bunului, în calitate de

proprietar;-eveniente conditione în momentul îndeplinirii ei, raportul juridic se desfiinţează retroactiv. Părţile trebuie să-

şi restituie prestaţiile deja executate; raportul juridic se desfiinţează automat.Excepţii de la retroactivitate:

- riscurile pendente conditione sunt suportate de debitorul proprietar sub condiţie rezolutorie, care va plăti preţul deşi bunul nepredat piere la creditorul preţului (vânzător);- actele de administrare rămân valabile;- fructele culese de dobânditor rămân valabile.

Dacă condiţia rezolutorie nu s-a împlinit, raportul juridic obligaţional se consolidează retroactiv, devenind un raport juridic pur şi simplu.Pentru a produce efecte juridice, condiţia trebuie să fie posibilă (material şi juridic), licită şi morală.

Sarcina este specifică contractelor cu titlu gratuit şi constă într-o obligaţie (dare, facere sau non-facere) impusă de cel care gratifică celui care beneficiază de liberalitate.

65

Drept civilII

Sarcina imprimă contractului un caracter bilateral (sinalagmatic). Aceasta înseamnă că beneficiarul sarcinii (creditorul ei) poate cere executarea sarcinii, rezoluţiunea sau rezilierea contractului, iar la donaţii revocarea.

În cazul condiţiei, efectele ei se produc de drept, instanţa putând să constate doar existenţa sau inexistenţa lor. La sarcină instanţa se pronunţă pe aspectul neexecutării ei.CAPITOLUL XI

CONTRACTUL CA IZVOR PRINCIPAL DE OBLIGAŢII CIVILE

1. NOŢIUNEA DE CONTRACT. IMPORTANŢA CONTRACTULUI2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR 3. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR

1. NOTIUNEA DE CONTRACT. IMPORTANTA CONTRACTULUI Art.942 C.civ. defineşte contractul ca “acordul între două sau mai multe persoane

pentru a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic”.Din definiţie rezultă că acesta este un act juridic de formaţie bilaterală.

Legislaţia română (v. Titlul III art.942 C.civ “Despre contracte sau convenţii”) consideră noţiunile de contract şi convenţie ca fiind echivalente. Alte legislaţii – cum ar fi C.civ francez – fac distincţie între convenţie şi contract, cel din urmă fiind considerat o specie a convenţiei.

Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă juridică al părtilor. În principiu, încheierea oricărui contract este liberă. În materia contractelor functionează, prin urmare, principiul libertăţii de voinţă al părţilor.

Contractul, care s-a dezvoltat în paralel cu dreptul de proprietate, s-a născut din nevoile schimbului de marfuri, dar îşi afirmă prezenţa şi în domeniul producţiei, fiind instrumentul prin care se înfăptuiesc cele două componente ale activităţii economice.

În condiţiile liberalismului economic s-a dezvoltat concepţia autonomiei de voinţă drept bază a contractului care şi-a găsit expresia în Codul civil francez din 1804, modelul Codului civil roman din 1964.

Principiul autonomiei de voinţă este caracterizat de următoarele idei:a.) fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor;b.) orice contract care este rezultatul voinţei părţilor este just şi legitim;c.) există o libertate contractuală de fond (introducerea oricăror clauze) şi de formă (consensualismul contractelor);d.) obligativitatea contractelor (pacta sunt servanda).

2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR A. După modul de formare contractele pot fi:

a.) consensuale – cele care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Forma scrisă este cerută uneori doar ad probationem;

b.) solemne - pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei forme, de regulă, forma scrisă autentică. Nerespectarea formei atrage nulitatea absolută a contractului. Exemple: înstrăinarea terenurilor agricole, donaţia, ipoteca.

c.) reale - pentru formarea acestor contracte nu este suficientă simpla manifestare de voinţă a parţilor, ci trebuie să aibă loc şi remiterea materială a lucrului. Exemplu: împrumutul de folosinţă (comodatul), depozitul, gajul. Ele se considera perfectate din momentul remiterii lucrului.B. După conţinut contractele pot fi:

a) sinalagmatice (bilaterale) care se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce;

66

Drept civilII

b) unilaterale, care dau naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părti, cealaltă având calitatea de creditor. Nu trebuie confundat contractul unilateral cu actul unilateral (care nu este contract). Exemple de contracte unilaterale: împrumutul, depozitul gratuit, gajul.Contractele sinalagmatice imperfecte sunt contracte concepute iniţial drept

contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual, transformându-se astfel în contracte sinalagmatice. Exemplu: în cadrul unui contract de depozit gratuit, depozitarul face cheltuieli de conservare a bunului depozitat pe care deponentul este obligat să i le restituie.

C. După scopul urmărit de părţi contractele se clasifică în: contracte cu titlu oneros (art. 945 C. civ.): “acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj”, deci prestaţiile sunt reciproce, şi contracte cu titlu gratuit. Potrivit art. 946 C.civ. “ contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din parţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.

Criteriile de distincţie între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale sunt: reciprocitatea prestaţiilor covenite, dar prin aceasta se confunda contractul sinalagmatic cu cel oneros, şi echivalenţa sau neechivalenţa avantajelor patrimoniale, pe care părţile le au în vedere în contractul pe care îl încheie.

În practică şi doctrină se reţine criteriul cauzei (scopului) impulsive. Cel care a avut drept cauza impulsivă, determinantă, intenţia de a procura un folos altcuiva, fără a urmări, din punct de vedere juridic, nimic în schimb (animus donandi) a încheiat un contract unilateral. În cazul contractelor cu titlu oneros, scopul este de a obţine un folos drept echivalent al obligaţiei asumate.

Contractele cu titlu oneros se clasifică, la rândul lor, în:a. Contractele comutative sunt acele contracte în care existenţa şi întinderea

prestaţiilor datorate de către părţi sunt certe şi pot fi apreciate în momentul încheierii contractului. Ele nu depind în nici o măsura de hazard.Majoritatea contractelor sunt comutative.

b. Contractele aleatorii sunt contracte în care existenţa sau întinderea prestaţiilor, sau numai a uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert, deci la încheierea contractului nu se poate calcula întinderea prestaţiilor, nu se poate şti cuantumul câstigului ori pierderii şi uneori nu se poate şti nici măcar dacă va exista sau nu câstig sau pierdere.Exemplu: contractul de asigurare, renta viagera, de intretinere pe viata.

Actiunea în resciziune (anulare) pentru leziune este admisibila numai în cazul contractelor comutative (daca cel lezat este un minor cu capacitate de exercitiu restransa).

Contractele cu titlu gratuit se împart în:a. Contractele dezinteresate sunt contractele prin care se urmareşte a se face un

serviciu cuiva, fără a se micşora patrimoniul celui care se obligă. Exemplu: mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, comodatul, fidejusiunea.

b. Libertăţile sunt contractele prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un contraechivalent, deci patrimoniul celui care face liberalitatea diminuează; iar corespunzător, patrimoniul celui care o primeşte creşte. Exemplu: donaţia.

D. După efectele produse contractele pot fi clasificate:- contracte constitutive sau translative de drepturi, care produc efecte din

momentul încheierii lor pentru viitor (ex nunc) prin crearea unei situaţii juridice noi, necunoscute anterior.

- contracte declarative de drepturi care recunosc, intre parti, situatii juridice preexistente. Ele au şi efecte retroactive anterioare încheierii lor (ex tunc). Exemplu:

67

Drept civilII

contractul de tranzacţie sau contractul de împarţeala – prin care se pune capăt unei coproprietăţi sau indiviziuni .E. După durata (sau modul) de executare se disting:

- contractul cu executare imediată, uno ictu, într-un singur moment;- contractul cu executare succesivă – de ex..: furnizare în partide de

mărfuri, sau contractul de locaţiune.Pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului cu executare

imediată, sancţiunea este rezoluţiunea, care desfiintează contractul cu caracter retroactiv (ex tunc).

În cazul contractelor cu executare succesivă, sancţiunea va fi rezilierea, al cărei efect este desfiinţarea contractului pentru viitor (ex nunc), lăsând neatinse efectele produse până în momentul pronunţării rezilierii.

Deşi nulitatea actelor juridice operează cu efect retroactiv, în ipoteza contractului cu executare succesivă, atunci când executarea este ireversibilă, practic nulităţile se aplică numai pentru viitor.

Numai în ipoteza contractelor cu executare succesiva se pune problema unei suspendări a executarii, din motive de forţă majoră, pe toata durata imposibilităţii de executare.

Exista deosebiri şi în modul de solutionare a problemei riscurilor contractuale.F. După nominalizare sau nu în legislaţie contractele pot fi:

- contracte numite - contracte nenumite

În virtutea libertăţii de voinţă, părţile pot găsi variate feluri de contracte pentru a îmbrăca operaţiile pe care le săvârşesc, fără a fi ţinute să se adapteze neapărat la unul dintre tipurile de contracte numite.

În cazul contractelor numite, acestora li se aplică regimul juridic prevazut de lege, chiar dacă părţile nu l-au prevăzut expres. La contractele nenumite părţile trebuie să-şi exprime voinţa ca acestor contracte să li se aplice, parţial sau total, singure sau în mod combinat, normele unor contracte numite.

O altă clasificare a contractelor este facută în : contracte principale (care au o existenţă de sine stătătoare) şi contracte accesorii – care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind (de ex.: contractele de gaj şi ipotecă sau contractele de fidejusiune, ori clauza penală). Încetarea sau desfiinţarea, din orice cauză, a contractului principal, va atrage automat încetarea sau desfiinţarea contractului accesoriu.

G. După modul în care se exprimă voinţa părţilor a.) Contracte negociate sunt cele în cadrul cărora părţile discută, negociază

toate clauzele contractului, fără ca din exterior să se impună ceva.b.) Contracte de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau

aproape în întregime numai de către una din părţile contractante. Celălalt contractant nu poate modifica clauzele proiectului de contract. El poate să le accepte sau nu. Daca le acceptă, înseamnă că a aderat la un contract preexistent.

c.) Contracte obligatorii (sau forţate) sunt asemănătoare cu cele de adeziune, dar în timp ce la contractele de adeziune o parte impune condiţiile sale, la cele obligatorii legea le impune, sau impune obligativitatea pentru o parte de a le încheia (de regula pentru prestatorul sau furnizorul unor servicii sau produse strict necesare - transport, apă, energie electrică), în timp ce pentru cealaltă parte încheierea contractului rămâne facultativă. Un alt exemplu ar fi cel al Asigurării de Raspundere Civilă pentru proprietarii de autovehicule prin Legea nr.136 / 1995.

3. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR Prin incheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor

asupra clauzelor contractuale, adică întâlnirea pe deplină concordanţă a ofertei de a contracta cu accptarea ofertei. Validarea contractului presupune examinarea capacităţii

68

Drept civilII

părţilor contractante (capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu) şi examinarea voinţei juridice (sub aspectul consimtământului şi cauzei sau scopului actului juridic).

Deci se analizează raportul dintre voinţa internă şi cea exprimată, declarată, precum şi viciile de voinţă.

Cel de al doilea element al voinţei juridice – cauza sau scopul actului juridic – precizează limitele întinderii voinţei interne. Validitatea contractului va fi conditionată de caracterul licit şi moral al cauzei sau scopului său.

În plus este necesar ca contractul să aiba un obiect determinat, licit şi moral.Deci încheierea contractelor poate fi analizată sub aspectul mecanismului formării acordului de vointa şi sub aspectul formării valabile a acestui acord.

Mecanismul formării acordului de voinţă al părţilor, adică al încheierii contractului. Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune. Uneori oferta este precedată de reclamă, publicitate, discuţii, negocieri concretizate în cele din urmă într-o oferta valabilă din punct de vedere juridic.

Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar tacit. Uneori şi tăcerea, în functie de condiţiile concrete, poate constitui o ofertă; de exemplu staţionarea unui taxiu într-o staţie de taxiuri - sau poate fi tacită, ca în cazul tacitei reconducţiuni.

Nu se cere pentru valabilitatea ofertei o condiţie specială de formă.Oferta poate fi adresată unei persoane determinate sau unor persoane nedeterminate (ex.: publicului prin expunerea mărfurilor într-o vitrină).

Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen de acceptare de către destinatar.Condiţiile ofertei care este o latură a consimţământului:a) să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;b) să fie fermă, neândoielnică pentru un angajament juridic;c) să fie neechivocă;d) să fie precisă şi completă.Forţa obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ofertei.

Forţa obligatorie a ofertei priveşte momentele anterioare încheierii contractului, adică ale acceptarii ei, pentru că dupa aceea avem de-a face cu un contract format.

a) Cât timp oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber şi fără consecinte.

b) Daca oferta a ajuns la destinaţie, se distinge dacă ea a fost făcută cu termen sau fără termen:

- în cazul ofertei cu termen, ofertantul este obligat să o menţină până la expirarea termenului; după expirarea lui, oferta este caducă;

- în cazul ofertei fără termen, ofertantul e obligat să o menţină un timp rezonabil, apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt ale speţei.

Dacă înainte de acceptarea ofertei ofertantul devine incapabil ori decedează, oferta devine caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.

Retragerea ofertei înainte de termen atrage răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile produse ca urmare a revocării intempestive. Termenul răspunderii este diferit după autori: răspunderea are ca temei fie un antecontract, fie un act unilateral, fie un fapt juridic exterior ofertei care angajează răspunderea delictuală a persoanei responsabile pentru exerciţiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.

Mulţi autori spun că, deşi oferta a fost revocată, dacă acceptarea ei s-a produs în termen, contractul ar trebui considerat încheiat.Cu alte cuvinte, că oferta este obligatorie până la expirarea termenului şi că, deci, revocarea ei anterioara expirării termenului ar fi fără efect.

Oferta şi antecontractul (promisiunea de a contracta).Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală.

69

Drept civilII

Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formatie bilaterală, având la bază un acord de voinţă. Exemplu de antecontract:în condiţiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958 se prevedea posibilitatea ca instanţa să dispunţ încheierea contractului de vânzare-cumpărare imobiliară, hotărârea pronunţată în cauză ţinând loc de contract.

În condiţiile abrogării Decretului nr.144/1958, Curtea Supremă a decis ca azi instanţele judecătoresti pot pronuţa, pe baza unui antecontract de vânzare-cumpărare, o hotărâre care să ţina loc de act autentic de înstrăinare, întemeindu-se pe art.1073 şi 1077 C.civ. Prevederile Codului civil citate permit creditorului să obţină executarea întocmai a obligaţiei asumate de debitor, iar în cazul în care obligaţia de a face nu este adusa la îndeplinire de catre debitor, creditorul poate fi autorizat de a o aduce la îndeplinire el însuşi, pe cheltuiala debitorului.

Unii autori fac o distincţie între antecontract (promisiunea de a contracta) şi promisiunea sinalagmatică de contract (compromisul), acesta din urmă fiind definit ca un angajament (acord) al părţilor de a încheia un contract, de regulă de vânzare imobiliară, care nu s-ar putea încheia imediat pe baza acordului de voinţă al părţilor, fiind necesara îndeplinirea unei anumite formalităţi (o autorizaţie administrativă sau întocmirea actului în forma autentică la notar)

În cazul, de exemplu, al refuzului uneia dintre părţi de a se prezenta la notar, cealaltă parte poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină locul actului de vânzare-cumpărare. Practica noastră judiciară nu a distins între antecontract şi promisiunea sinalagmatică (compromisul) pe care a denumit-o în mod constant antecontract şi i-a dat consecinţele pe care le-am înfăţişat mai sus.

În literatura juridica straină, în special franceză, sunt analizate şi aşa-numitele contracte preparatorii (care preced încheierea contractului propriu-zis şi fac parte din procedura negocierii acestuia, cum ar fi pactul de preferinţă, clauza de exclusivitate, clauza de monopol, antecontractele-cadru).

Acceptarea ofertei.Acceptarea ofertei poate fi făcuta în scris sau verbal, expres sau tacit, adică să

rezulte în mod cert, din anumite împrejurari, gesturi sau atitudini ale acceptantului. Simpla tăcere nu poate avea în principiu valoare de acceptare.Numai excepţional, prin lege sau în practica judecatoreasca tăcerii i se acorda efecte:

a) când legea admite tacita reconducţiune (ex. la închiriere);b) când părţile au convenit ca simpla tăcere după primirea ofertei, să aibă valoare de acceptare;c) atunci când oferta e făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi, ea poate fi considerată ca exceptata, chiar dacă partea căreia i-a fost adresată tace.Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea trebuie să

îndeplinească anumite condiţii specifice:a. să concorde cu oferta. Dacă nu concordă, ea are valoarea unei contraoferte;b. să fie neândoielnică;c. daca oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai aceasta persoana o poate accepta;d. acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să devină caducă ori să fi fost revocată.Momentul şi locul încheierii contractuluiMomentul încheierii contractului este cel în care acceptarea întalneşte oferta şi deci

este format consimţământul. Există deci trei ipoteze privind modalitatea în care acceptarea se poate întâlni cu oferta şi care determină momentul încheierii contractului:

1) între prezenţi contractul este încheiat în momentul când se realizează acordul;

70

Drept civilII

2) prin telefon contractul este considerat încheiat, ca şi între prezenti, în momentul în care părţile contractante au ajuns la acord;

3) prin corespondenţa (între absenţi). În cazul încheierii contractului prin corespondenţă, sistemul care si-a găsit consacrarea în practică este cel al informării, deci momentul încheierii contractului este cel când ofertantul a luat, efectiv, cunostinţă de acceptare.În practică se consideră că simpla primire de către ofertant a corespondenţei

expediate de acceptant şi în care fireste se găseşte acceptarea, constituie o prezumţie relativă că ofertantul a luat cunostinţă de acceptare.

Asfel, sistemul informării se confundă cu cel al recepţiei.Nu sunt acceptate sistemul emisiuni (declaraţiunii) şi nici cel al expedierii acceptării, pentru ca până la ajungerea la destinatar a acceptării, acceptantul poate să-şi retragă acceptarea.

Oferta cu termen şi momentul încheierii contractuluiPentru a se produce încheierea contractului e necesar ca acceptarea să fi ajuns la

ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut în ofertă.Ofertantul poate primi ca valabilă şi o acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia să

încunostinţeze de îndata pe acceptant despre aceasta.Elementul determinant pentru stabilirea momentului încheierii contractului este

voinţa părţilor.Momentul încheierii contractului are importanţă din mai multe puncte de vedere:

- în raport de aceasta se apreciază posibilitatea de revocare şi caducitatea ofertei; viciile voinţei trebuie să nu existe în momentul încheierii contractului;- legea aplicabila este în vigoare în momentul încheierii contractului;- efectele contracului se produc, ca regulă, din momentul încheierii contractului;- momentul încheierii contractului determina şi locul încheierii acestuia.

Locul încheierii contractului şi importanţa luiÎntre prezenţi, locul încheierii contractului este unde se află contractanţii.Dacă contractul se încheie la telefon, locul încheierii contractului va fi acela unde se

află ofertantul.Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii este cel unde se află

ofertantul şi unde i s-a adresat corespondenţa.Când nu este nevoie să se comunice acceptarea, locul încheierii este localitatea în

care se află destinatarul ofertei.Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, locul prezintă importanţă

pentru stabilirea legii aplicabile în caz de litigiu privind încheierea sau executarea contractului.

La fel, uneori el prezinta importanţa pentru determinarea instanţei competente teritorial.

71

Drept civilII

TESTE:

1. În sistemul de drept românesc, în materia contractelor:a) prioritară este voinţa internă a părţilor;b) prioritară este voinţa externă, exteriorizată, a părţilor;c) clauzele obişnuite trebuie expres stipulate, altfel rămân fără eficienţă juridică;d) contractul obligă nu numai la ce este expres într-însul, ci şi la toate urmările de

echitate, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.

2. În cazul contractului încheiat prin telefon, locul încheierii contractului este acela:a) unde se află ofertantul;b) unde se află acceptantul.

3. Într-un contract clauzele îndoielnice se pot interpreta:a) în sensul care reiese din natura contractului;b) în înţelesul în care ele pot produce un efect;c) după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul;d) în favoarea celui care s-a obligat.

4. Într-un contract:a) oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul contractului se reduce

numai la lucrurile la care se pare că părţile şi-au propus a contracta;b) când părţile au apelat la un exemplu, pentru a explica înţelesul unor clauze, nu trebuie

să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului dat;c) partea interesată poate dovedi că voinţa reală este alta decât cea exteriorizată prin

cuvinte, dar această probă se poate face numai cu elemente intriseci contractului.

72

Drept civilII

CAPITOLUL XIIEFECTELE CONTRACTULUI (PUTEREA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI )

1. NOŢIUNI GENERALE2. INTERPRETAREA CONTRACTELOR3. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORTURILE DINTRE PĂRŢI4. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORT CU PERSOANELE CARE NU AU

CALITATEA DE PĂRŢI CONTRACTANTE5. EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

1. NOŢIUNI GENERALEEfectul imediat al oricărui contract este acela de a da naştere la drepturi şi obligaţii,

aşadar se vorbeşte despre puterea obligatorie a contractului.Examinarea efectelor implică abordarea următoarelor aspecte principale:

a) stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea corecta a clauzelor sale;b) principiul obligativităţii contractului, privit sub trei aspecte:

- în raporturile dintre părţile contractante- în raporturile cu alte persoane- în raporturile cu alte persoane care nu au calitatea de părţi contractante (principiul relativităţii efectelor contractului);

c) efecte speciale ale contractelor sinalagmatice:- executarea concomitentă a obligaţiilor reciproce- excepţia de neexecutare a contractului- suportarea riscului contractului- rezoluţiunea şi rezilierea contractului.

2. INTERPRETAREA CONTRACTULUIInterpretarea contractului permite o corectă determinare a însasi forţei obligatorii a acestuia. Ea nu se confundă cu proba lui, contractul fiind considerat că există.

Clasificarea juridică a contractului apare ca un prim rezultat al interpretării.Operaţiunea nu se opreşte însa aici, deoarece încadrarea juridică a contractului într-o anumită categorie -calificarea lui- atrage după sine efectele juridice proprii acelei categorii; cuprinsul acestor efecte poate constitui, şi el, la randul său, obiect de interpretare.

Reguli de interpretare a contractelorReguli generale:

a) Prioritatea voinţei reale a părţilor (interpretarea se va face după intenţia comună a părţilor contranctante, iar nu după sensul literal al termenilor - art.977 C.civ.).

Voinţa reală trebuie dovedită. Pana la aceasta dovadă, manifestarea (declaraţia) de voinţă, adică forma în care aceasta se prezintă, este singura realitate dovedită. Până la proba contrarie, voinţa declarată se consideră a corespunde pe deplin voinţei reale.

Dovada că voinţa reală a fost alta decat cea exprimată, se poate face atât cu elemente intrinseci contractului, cât şi cu elemente extrinseci (tratative, discuţii etc.).

Discordanţele ce pot apărea între voinţa reală şi forma în care a fost exprimată, nu trebuie confundată cu simulaţia contractului, când parţile în mod intenţionat urmăresc să mascheze existenţa unui act juridic real, dar secret, printr-un act juridic public, dar simulat.

b) Contractul produce, pe lângă efectele expres arătate în el, şi alte efecte.c) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, chiar dacă nu sunt expres prevăzute într-însul (art.981 C.civ.).

Reguli speciale:

73

Drept civilII

a. interpretarea coordonată a clauzelor contractului. Toatele clauzele alcătuiesc un întreg.Art.982 C.civil prevede ca” Toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din întregul act”.

b. Interpretarea clauzelor îndoielnice (susceptibile de mai multe înţelesuri sau confuze):- se face în sensul care reiese din natura contractului (art.979 C.civ.);- în sensul în care ele ar produce un efect, iar nu în cel în care nu ar putea produce nici unul (art. 978 C.civ.);- după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul (art.980 C.civ.);- în folosul celui care s-a obligat (in dubio pro reo) (art. 983 C. civ.).

c. Alte reguli de interpretare:- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţati de părţi, obiectul contractului se reduce numai la lucrurile la care se pare ca părţile şi-au propus a contracta (art.984 C.civ.);- când părţile, pentru a explicita conţinutul unei clauze, apelează la un exemplu, nu trebuie să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului luat (art.985 C.civ.).

3. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORTURILE DINTRE PĂRŢILE CONTRACTANTE

Contractul este obligatoriu între părţi.Art.969 C civ. Prevede :” Conventiile legal facute au putere de lege intre partile

contractante”. Principiul “ pacta sunt servanda “ se fundamentează nu numai pe cerintele morale ale respectarii cuvantului dat, ci şi pe cerintele societatii insasi, ale sigurantei vietii juridice.

Exista o simetrie intre modul de incheiere a contractului şi modul de modificare, desfacere ori desfiintare a acestuia.

Contractul este rezultatul unui mutuus consensus, deci şi revocarea lui trebuie să fie rezultatul unui mutuus dissensus.

Nu sunt excluse insa exceptii, când este posibila denuntarea unilaterala a contractului. Aceste exceptii expres prevazute de lege sau contract. Ex. De denuntare unilaterala: incheierea fără termen, contractul de mandate, contractul de depozit. Clauza de denuntare unilaterala nu poate fi insa inclusa intr-un contract declarat de lege irevocabil (ex. Donatie ) şi nu trebuie să reprezinte o conditie potestativa din partea celui care se obliga (pentru ca insasi obligaţia sub aceasta conditie este nula).

Alte cazuri de incetare, modificare ori suspendare a forţei obligatorii ale contractului sunt:

a. decesul partii contractante în contracte “intuitu personae” (ex. Imprumutul de folosinta sau mandatul);b. prelungirea (prorogarea) legala a unor contracte peste termenele prevazute de părţi (ex. Contractile de inchiriere a locuintelor);c. interventia unui cause de forta majora care impiedica un timp executarea obligaţiilor.

4. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORT CU PERSOANELE CARE NU AU CALITATEA DE PĂRŢI CONTRACTANTE

Principiul relativităţii efectelor contractuluiContractul încheiat nu poate nici profita, nici leza interesele terţelor persoane. Art.

973 C civ. Stabileste:” Conventiile n-au efect decat intre partile contranctante” . Trebuie distinsă problema efectelor contractului de cea a opozabilitatii faţă de terţi a contractului.

Efectele contractului (drepturile şi obligaţiile) care se nasc, se modifica ori se sting pe baza acordului de vointa, se produc numai intre partile contractante.

Fata de terti, contractul încheiat apare ca un fapt juridic care trebuie respectat, deci este opozabil tertilor.

Si consecintele juridice sunt diferite:

74

Drept civilII

- daca una din părţi nu-si executa obligaţiile ce-i revin din contract, raspunde pe temei contractual;

- daca o terta persoana nesocoteste drepturile alteia ce izvorasc dintr-un contract, acea persoana va raspunde delictual, potrivit art.998 şi urm. C.civ.Din punct de vadere probatoriu, intre părţi contractul se dovedeste conform regulilor de dovada ale unui act juridic; în schimb un terţ poate invoca orice mijloc de proba pentru a dovedi existenta sau inexistenta lui, pentru ca faţă de el acesta este un fapt juridic.

Contractul privit ca realitate sociala, ca fapt social, esteopozabil faţă de oricine, chiar şi faţă de aceia care nu au participat la incheierea lui; aceasta este opozabilitatea contractului, care nu se afla în contradictie cu principiul relativităţii efectelor contractului.

De exemlpu partile pot invoca contractul faţă de terti, ca titlu de dobandire a unui drept real sau de creanta, sau contractul poate fi invocat ca just titlu pentru uzucapiune.

Si invers: tertele persoane ar putea avea interesul să invoce contractul, în folosul lor personal, impotriva părţilor insesi din acel contract.

Domeniul de aplicatie al principiului. Parti. Terti. Categorii intermediare.Partile sunt acele persoane care au încheiat direct sau prin reprezentant

contractul.Terti (penitus extranei) sunt acele persoane complet straine faţă de contract

sau în raport cu oricare dintre parti. Este sigur ca, faţă de ei, contractul nu va produce nici un efect.Intre cele daua categorii exista succesorii partilor,care , desi nu au participat la

incheierea contractului, datorita raporturilor pe care le au cu partile contractante, suporta efectele acestui contract.In aceasta categorie intermediara sunt inclusi; succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari ai partilor.

Succesorii universali sunt persoanele care succed, care dobandesc intreg patrimonial ( activul şi pasiv) al uneia dintre partile contractante (mostenitorul legal, legatarul universal sau persoana juridica care primeste intregul patrimoniu al alteia prin comasare- fuziune sau absorbtie).

Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care au vocatie la o fractiune din patrimonial uneia dintre partile contractante (o fractiune atat din activul cat şi din pasivul patrimonial). Este situatia când exista mai multi succesori legali ori testamentari care culeg fractiuni din mostenire.

Succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobandesc un drept anumit din patrimoniul uneaia dintre partile contranctante Ex.:cumparatorul unui bun, donatorul, cesionarul unei creante etc.Fata de succesorii universali şi cu titlu universal, contractele incheiate de autorul lor

vor produce toate efectele. Fac exceptie contracte” intuitu personae” şi efectele declarate de partile contractante ca fiind netransmisibile succesorilor.In cazul succesorilor cu titlu particular, acestia vor fi tinuti numai de efectele contractelor incheiate de autor cu alte persoane şi care au legatura cu dreptul transmis catre succesor, astfel drepturile ii profita, dar obligaţiile în principiu nu-i sunt opozabile.

Exista exceptii în cazul obligaţiilor propter rem şi a celor scriptae în rem care, fiind strins legate de un anumit lucru, vor produce efecte şi faţă de succesorul cu titlu particular.

Creditorii chirografari sunt creditorii ale caror creante sunt garantate cu intregul patrimoniu al debitorului, care deci nu beneficiază de o garantie reala care sa-l avantajeze. Ei pot inlatura opozabilitatea faţă de ei a contractului încheiat de debitor fie pe calea actiunii pauliene (art. 975 C. civ.), daca actele sunt incheiate de debitor în frauda lor, fie pe calea actiunii în simulatie (art.1175 C.civ.).Exceptii de la principiul relativităţii efectelor contractului

75

Drept civilII

Sunt situatiile în care contractul încheiat produce efecte faţă de anumite persoane care nu au participat în mod direct, nici prin reprezentare la incheierea contractului şi nici nu au calitatea de succesori ai partilor.

In principiu, trebuie făcută distinctia intre drepturi şi obligaţii. Astfel, daca o persoana poate dobandi drepturi printr-un contract la care nu a participat şi nici nu are calitatea de succesor; cu privire la obligaţii, acestea în principiu nu pot apartine tertilor, cu exceptia obligaţiilor ce izvorasc din contractul colectiv de munca.

a.) Promisiunea faptei altuia este contractul prin care debitorul se obliga să determine o terta persoana sa-si asume un anumit angajament în folosul creditorului din contract.Este o aparenta exceptie de la principiul relativitatii. Debitorul isi asuma, de fapt, el personal, obligaţia de a determina pe terţ sa-si ia un angajament faţă de creditor.

Deci tertul nu este obligat direct prin contractul dintre debitor şi creditor. Tertul poate fie să refuze incheierea contractului (situatie când se angajează răspunderea debitorului pentru neexecutarea obligaţiilor), poate să artifice contractul dintre debitor şi creditor, fie poate să incheie un contract cu creditorul în limitele promisiunii.

Promisiunea faptei altuia (promesse de porte-fort) de deosebeste de bunele oficii (bons offices) prin care promitentul promite ca va face ce-i sta în putinta pentru ca un terţ să contracteze cu creditorul. In acest caz, obligaţia promitentului este numai o obligaţie de mijloace şi el va raspunde numai în masura în care culpa să va fi dovedita.

In cazul promisiunii faptei altuia, obligaţia promitentului este obligaţie de rezultat la care operează prezumtia de culpa a debitorului pentru neindeplinirea ei.

b.) Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terte persoane), este contractul prin care se confera un drept unei persoane care nu este nici parte, nici reprezentant.

Este o exceptie reala de la principiul relativităţii efectelor contractului.Stipulaţia pentru altul este acel contranct prin care o persoana numita promitent, se obliga faţă de alta persoana numita stipulant să execute o obligaţie în favoarea unei alte persoane, numita terţ beneficiar.

Tertul devine, prin urmare, creditorul direct al promitentului. Exemplu: asigurarea pentru viata cuprinde o stipulaţie pentru altul: asiguratorul promite asiguratului să plateasca (in cazul decesului acestuia) o suma de bani- indemnizatia de asigurare a unui beneficiar pe care asiguratul l-a desemnat.Asiguratul este stipulantul, iar asiguratorul este promitentul.

Alte exemple: contractul de donaţie cu sarcini, contractul de transport de bunuri (expeditorul convine cu carausul să efectueze transportul şi să predea marfa destinatarului care este, evident, terţ beneficiar); contractul de asigurare facultativă de persoane sau bunuri, când se stipulează ca indemnizatia de asigurare(despăgubirea sau suma asigurata) să se plateasca unei terte persoane.

Conditii de validitate a stipulaţiei pentru altul:În primul rand trebuie să indeplineasca toate conditiile de validitate cerute de lege în

cazul oricarui contract (capacitatea partilor, consimtamantul, obiectul, cauza şi, pentru unele contracte, forma).

In plus, la stipulaţia pentru altul este nevoie de existenta vointei de a stipula în favoarea unei terte persoane care să fie certa, neindoielnica, iar beneficiarul să fie determinat sau macar determinabil, chiar daca s-ar referi la persoane viitoare(ex. Primul copil care se va naste stipulantului).

Efectele stipulaţiei pentru altul:-intre stipulant şi promitent exista legatura specifica oricarui contract şi deci obligaţiile promitentului trebuie executate în raport cu drepturile subiective ale stipulantului, deci stipulantul poate cere promitentului să execute angajamentele luate faţă de el. Daca promitentul nu le executa, stipulantul poate cere rezolutiunea contractului sau executarea silita în natura sau prin echivalent banesc,

76

Drept civilII

De asemenea, stipulantul are posibilitatea intentarii unei actiuni impotriva promitentului pentru executarea prestatiei faţă de tert;-intre tertul beneficiar şi promitent exista doua efecte juridice:

1) promitentul poate opune tertului toate cauzele de nulitate, de caducitate sau de rezolutiune care afectează contractul. Din momentul în care beneficiarul a acceptat stipulaţiunea pentru altul, dreptul tertului beneficiar devine irevocabil. Tertul beneficiar poate actiona în justitie promitentul, dar numai pentru a reclama executarea promisiunii. El nu poate cere rezolutiunea, caci el nu are nici un drept de a i se restitui prestatia furnizata de stipulant. El nu devine parte în contractul principal.2) Tertul beneficiar are un drept direct impotriva promitentului. Se pune intrebarea daca beneficiarul are vreo obligaţie. Stipulaţia pentru altul nu poate naste decat un drept în favoarea tertului şi nicidecum o obligaţie în sarcina sa.In cazul în care s-ar pune problema unei datorii pe care trebuie să o execute tertul,

este absolute necesar ca acesta să o accepte. Prin acceptare, tertul beneficiar adera la un contract încheiat de alte persoane (stipulant şi promitent);-intre terţ şi stipulant relatiile sunt create în mod indirect, dar ele sunt scopul stipulaţiei (prestatia pe care stipulantul doreste să o confere tertului prin intermediul promitentului). Acest interes poate fi cu titlu oneros (ex. Stipulantul are o datorie faţă de terţ care se va stinge prin plata făcută de promitent tertului) sau poate fi cu titlu gratuit ( o liberalitate, de exemplu asigurarea vietii permite o liberalitate faţă de un terţ beneficiar).

In concluzie, stipulaţia pentru altul reprezinta o exceptie de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice, caci tertul nu devine creditor şi nici debitor, decat daca doreste acest lucru.c.) Actiunile directe pentru plata unor sume de bani.

In unele cazuri, legea creează posibilitatea persoanelor, intre care nu exista relatii contractuale, de a actiona direct în vederea efectuarii platii pe una din partile acelui contract, invocand contractul faţă de care terta persoana este straina.

Toate aceste actiuni directe au ca obiect plata unei sume de bani.Ex.: în cazul contractului de antrepriza de lucrari, potrivit art. 1488 C.civ. lucratorii(parti în contractul de subantrepriza) pot actiona direct pe beneficiarul constructiei pentru plata sumelor de bani ce li se cuvin, daca aceste sume nu au fost platite de antreprenor.

La fel, în cazul contractului de mandate; daca mandatarul, la randul lui, incheie un contract cu o alta persoana pentru indeplinirea mandatului, mandantului din primul contract i se recunoaste o actiune directa faţă de submandatar, desi acesta din urma este terţ faţă de contractul prin care s-a produs substituirea (art.1542 al. final C. civ.).

d.) Simulatia este operatia juridica prin care partile incheie doua contracte; unul public, aparent, numit contract simulat, prin care se creează o anumita aparenta juridica care nu corespunde realitatii, şi altul secret denumit, contrainscris, care corespunde vointei reale a partilor.

Aceasta institutie juridica care realizează concomitent doua operatiuni juridice, una reala şi alta fictiva, se numeste simulatie.

Simulatia poate imbraca mai multe forme:- Deghizarea. Contractul este deghizat daca aparent contractul este cu titlu

oneros(vanzare-cumparare), dar în realitate el este cu titlu gratuit (donatie).- Interpunerea de persoane In contractul public (aparent) apar unele persoane

care nu sunt aceleasi cu cele existente în contractul secret (real), (ex. Beneficiar al contractului este alta persoana decat cea care figurează ca beneficiar în contractul aparent). Trebuie să se faca urmatoarea precizare: simulatia prin interpunere de persoana nu se confunda cu reprezentarea unde reprezentantul ce incheie contractul cu tertul actionează în numele şi pe seama reprezentantului.

77

Drept civilII

Simulatia are ca principal efect inopozabilitatea faţă de tertele persoane ale contractului secret si, dupa caz, posibilitatea inlaturarii simulatiei pe calea actiunii în simulatie.

Temeiul legal al efectelor simulatiei il constituie art,1175 C. civ. , potrivit caruia “Actul secret care modifica un act public nu poate avea putere decat intre partile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”.

Deci intre părţi contractante va produce efecte numai contractul secret-contrainscrisul (la fel şi faţă de succesorii universali şi cu titlu universal al partilor).

Fata de terţi va produce efecte numai contractul aparent, public, chiar daca acesta nu corespunde vointei reale a partilor.

Ca atare, sanctiunea specifica simulatiei este inopozabilitatea faţă de terţi a situatiei juridice reale.Terti, în materia simulatiei, sunt succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari. când exista conflict intre ei, unii dorind să invoce faţă de părţi contractul aparent, altii contractul ascuns, vor castiga tertii care se intemeiază cu buna credinta pe actul aparent.In anumite situatii, chiar succesorii universali sau cu titlu universal pot dobandi calitatea de terţi în masura în care, prin simulatie, li s-au nesocotit interesele intr-o maniera frauduloasa.

Toate persoanele indreptatite de legiuitor pot apela la actiunea în simulatie prin care se tinde la dovedirea caracterului simulate al operatiunii juridice, inlaturarea contractului simulate şi aceluia care corespunde vointei reale a partilor.De regula simulatia este folosita pentru a eluda dispozitiile legale în materie fiscala (in actul aparent operatiunea juridica este incadrata la un prêt mai mic pentru a se plati o taxa fiscala mai mica).

Pe langa sanctiunea de drept civil ( inopozabilitatea contractului secret faţă de terti) , simulatia poate atrage consecinte de ordin penal, fiscal.

5. EFECTE SPECIALE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICECaracteristica contractelor sinalagmatice este interdependenta obligaţiilor reciproce

ale cocontractantilor; obligaţiile reciproce depind una de cealalta.

Datorita interdependentei obligaţiilor contractele sinalagmatice au urmatoarele efecte specifice: exceptia de neexecutare, rezolutiunea contractului şi suportarea riscului contractual.

1. Exceptia de neexecutare a contractului (exception non adimpleti contractus) se poate invoca în situatia în care, desi una din părţi nu si-a executat propria obligaţie, cere totusi celeilalte să si-o execute pe a sa.

Partea careia i se pretinde executarea obligaţiei poate să se opuna, invocand exception non adimpleti contractus, care este invocate în cadrul cererii de executare a celeilalte părţi şi are ca efect respingerea acesteia, fără a fi nevoie de interventia instantei de judecata.

Exceptia de neexecutare nu are o consacrare ca atare în codul civil, dar apare implicit în multe dispozitii, ca exemplu în art. 1322 C,civ,(vanzatorul nu este obligat să predea lucrul daca cunparatorul nu plateste pretul).Exceptia de neexecutare reprezinta, pe de o parte, o garantie pentru creditor, iar pe de alta parte, un mijloc de constrangere pentru debitor, ca acesta sa-si execute obligaţia.

Institutia exceptiei de neexecutare creează o situatie provizorie, caci refuzul de executare nu poate dura la infinit. Dintr-un alt punct de vedere, exceptia de neexecutare este o institutie de justitie privata.

78

Drept civilII

Conditii pentru invocarea exceptiei1) Conditiile pentru invocarea exceptiei de neexecutare privesc natura

obligaţiilor şi natura exscutarii.2) In ce priveste natura obligaţiilor, exceptia de neexecutare se aplica

tuturor obligaţiilor sinalagmatice (inclusiv celor imperfecte).Nu se aplica obligaţiilor nascute din contracte distincte, chiar daca sunt

incheiate intre aceleasi parti.3) In ce priveste natura executarii este necesara existenta unei neexecutari

a obligaţiei de catre una din părţi şi buna-credinta a celui care o invoca. Nu interesează daca neexecutarea este completa sau partiala, ori daca este imperfecta. Exceptia trebuie invocata de partea care este de buna-credinta, nu de cea de rea-credinta careia neexecutarea ii este imputabila.

4) In sfarsit este necesar ca partile san nu fi convenit un termen de executare. Nu este necesar pentru invocarea exceptiei ca să se adreseze unei instante de judecata sin nu este necesara punerea în intarzieire a debitorului.

Efectele invocarii exceptiei sunt de natura defensive (de aparare); partea care o invoca se limitează la a refuza executarea prestatiei la care este obligat. Efectele sunt temporare; obligaţia e suspendata pana când cocontractantul isi executa obligaţia sa.

2. Rezolutiunea contractuluiRezolutiunea contractului este o sanctiune a neexecutarii culpabile a contractului sinalagmatic şi consta în desfiintarea cu efect retroactiv a acestuia, partile fiind repuse în situatia anterioara.

Rezolutiunea se deosebeste de nulitate, desi unele dintre efectele sale sunt aceleasi cu efectele nulitatii. Exista insa doua deosebiri fundamentale: în cazul nulitatii, contractul încheiat a nesocotit conditiile de fond sau de forma cerute de lege, iar cauza de nulitate exista la momentul încheierii contractului, deci practic contractul nu a fost valabil incheiat; pe când în cazul rezolutiunii, contractul este valabil încheiat dar ulterior acestui moment, intervine un motiv de desfiintare a efectelor lui, motiv care consta în refuzul nejustificat de executare a acestuia.

Singura trasatura comuna a nulitatii şi respectiv rezolutiunii este retroactivitatea efectelor, ceea ce inseamna ca , în ambele situatii, partile sunt repuse în situatia anterioara momentului încheierii contractului.

Temeiul juridic al rezolutiunii este reciprocitatea obligaţiilor din contractul sinalagmatic.

Pentru rezolutiune este nevoie de o hotarare judecatoreasca (1021 C.civ.).Rezolutiunea contractului nu operează de drept, iar instanta are posibilitatea, de la

caz la caz, să dispuna rezolutiunea contractului sau chear să acorde un termen de gratie partii care care nu si-a executat obligaţiile.

Actiunea în rezolutiune poate fi intentata numai de partea care a executat sau este pe punctual sa-si execute obligaţiile.

Pentru existenta rezolutiunii judiciare este necesar să fie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:-sa existe o neexecutare totala sau, în anumite cazuri, chiar partiala, a obligaţiei de catre una din parti;-neexecutarea obligaţiei trebuie să fie dovedita şi să fie imputabila debitorului obligaţiei neexecutate. Daca se dovedeste existenta unei cauze de forta majora sau a unui caz fortuit, instanta nu va putea decide rezolutiunea, ci în cauza se vor aplica dispozitiile referitoare la suportarea riscului contractual în cazul contractelor sinalagmatice;-debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în intarziere printr-una din Modalităţile prevazute de lege. De la caz la caz, instanta poate să acorde debitorului termen de gratie pana când obligaţia va fi executata.

Pentru ca rezolutiunea judecatoreasca prezinta multe dezavantaje pentru creditor (punerea în intarziere a debitorului, acordarea termenului de gratie, pronuntarea

79

Drept civilII

rezolutiunii prin hotarare judecatoreasca), partile obisnuiesc să insereze în contract anumite clauze privind rezolutiunea pentru neexecutare (rezolutiunea convenţonala).

Clauzele contractuale exprese privind rezolutiunea contractului pentru neexecutare poarta denumirea de pacte comisorii şi sunt derogatorii de la prevederile art.1021 C.civil.

Creditorul are drept de optiune intre a cere executarea sau rezolutiunea în cazul pactului comisoriu.

Efectele rezolutiunii constau in:- desfiintarea retroactiva a contractului, cu repunerea părţilor în situatia anterioara, acestea restituindu-si reciproc eventualele prestatii efectuate.- Tertii se pot opune la restituire în masura în care au dobandit un drept propriu asupra acelor bunuri prin uzucapiune sau ca efect al posesiei de buna-credinta;- obligarea la daune-interese a partii culpabile de neexecutarea obligaţiilor si, deci desfiintarea contractului.

Rezolutiunea şi rezilierea contractuluiRezolutiunea se aplica contractelor cu executarea instantanee, pe când

rezelierea se aplica contractelor cu executarea succesiva, dar amandoua duc la desfiintarea contractului.

Efectele sunt insa diferite. In timp ce rezolutiunea desfiintează contractul retroactiv(ex.tunc), rezilierea lasa neatinse prestatiile care au fost executate inaintea rezilierii desfiintand contractul pentru viitor (ex.nunc). Celelalte reguli sunt comune.

3. Riscul contractului Problema suportării riscului contractului se pune in situaţia în care neexecutarea

obligaţiei se datorează intervenţiei forţei majore sau cazului fortuit, ce apar ulterior încheierii contractului.

Riscul lucrului il suporta proprietarul sau( res perit domino) .In cazul contractelor sinalagmatice, daca una dintre părţi este impiedicata de un caz de forta majora sau de un caz fortuit să isi indeplineasca obligaţia, deci fără a fi în culpa, riscul este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori) şi deci el nu va mai putea cere celeilalte părţi să isi execute obligaţia sa.

Acest principiu care inseamna ca imposibilitatea fortuita de executare a unei obligaţii antrenează disparitia juridica a celeilalte obligaţii, se intemeiază pe reciprocitatea şi interdependenta obligaţiilor constituind un efect specific al contractului sinalagmatic.

In cazul particular al contractelor translative de proprietate al unui lucru cert determinat, regula este diferita şi anume, daca lucrul cert a carui proprietate se transmite, în afara unor exceptii, de la vanzator la cumparator prin incheierea contractului, nu a fost inca predate, riscul contractual al pierii lucrului din forta majora va fi suportat de cumparator, care este proprietarul lucrului şi creditor al obligaţiei imposibil de executat de predare a lucrului.

Cu alte cuvinte, daca dupa incheierea contractului de vanzare-cumparare a unui lucru cert determinat, dar inainte de predare acesta piere fortuit, cumparatorul este obligat să plateasca pretul, pentru ca el suporta riscul contractului, fiind proprietarul lucrului (res perit domino), desi nu va primi lucrul care a pierit .

In cazul în care obligaţia a devenit numai partial imposibila de executat, fie se reduce în mod corespunzator contraprestatia ce ar urma să fie executata de cealalta parte, deci se suporta riscul contractului numai în masura partii neexecutate de el, fie se desfiintează în intregime contractul în masura în care partea din obligaţie care ar putea fi executata nu asigura realizarea scopului pentru care contractul a fost incheiat. In aceasta situatie riscul contractului este suportat în intregime de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

De la regula “ res perit domino”, în cazul contractului de vanzare-cumparare exista exceptii, când riscul este suportat de vanzator, deci când revenim la regula general de

80

Drept civilII

drept comun a suportarii riscurilor în materie de contracte sinalagmatice (res peri debitori) şi anume în cazul:

- bunurilor de gen care pot fi inlocuite cu altele (genera non pereunt), deci vanzatorul trebuie să procure alt gen , sau altfel va fi obligat la plata daunelor-interese;

- in care vanzatorul fusese pus în intarziere deoarece nu-si indeplinise obligaţia de predare, riscul este al lui, afara de cazul când face dovada ca bunul ar fi pierit şi la creditorul-cumparator, chiar daca i-ar fi fost predate la termen;

- bunurile viitoare (daca transferul bunului individual determinat urma să se faca în viitor);

- in care transferul este afectat de o conditie, problema riscului se rezolva în functie de felul conditiei. Daca este suspensiva, riscul este al vanzatorului. Daca conditia este rezolutorie, riscul este al cumparatorului.

81

Drept civilII

TESTE:

1. În cazul stipulaţiei pentru altul, dacă promitentul nu-şi execută obligaţiile:a) stipulantul poate obliga pe promitent să-şi execute obligaţiile faţă de el;b) stipulantul poate obliga pe promitent să-şi execute obligaţiile faţă de terţa persoană

beneficiară;c) stipulantul poate cere daune-interese, dacă probează producerea în patrimoniul terţului

a unui prejudiciu datorat neexecutării obligaţiilor către terţ.

2. Într-un contract clauzele îndoielnice se pot interpreta:e) în sensul care reiese din natura contractului;f) în înţelesul în care ele pot produce un efect;g) după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul;h) în favoarea celui care s-a obligat.

3. Într-un contract:d) oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul contractului se reduce

numai la lucrurile la care se pare că părţile şi-au propus a contracta;e) când părţile au apelat la un exemplu, pentru a explica înţelesul unor clauze, nu trebuie

să se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului dat;f) partea interesată poate dovedi că voinţa reală este alta decât cea exteriorizată prin

cuvinte, dar această probă se poate face numai cu elemente intriseci contractului.

4. Dacă transmisiunea proprietăţii este efectuată de o condiţie suspensivă, riscul contractului este suportat de:a) proprietarul sub condiţie suspensivă, cu privire la starea bunului şi la reducerea

proporţională din preţ, dacă bunul a pierit fortuit, dar numai în parte, înainte de îndeplinirea condiţiei;

b) proprietarul sub condiţie rezolutorie, cu privire la reducerea proporţională din preţ, dacă bunul s-a deteriorat, în parte, din culpa sa, iar cumpărătorul nu a solicitat desfiinţarea contractului;

c) vânzător, în cazul în care bunul a pierit, în întregul său fără o culpă a sa (a vânzătorului).

5. Constituie forme ale simulaţiei:a) contractul fictiv;b) contractul deghizat;c) contractul prin interpunere de persoane.

6. În cazul stipulaţiei pentru altul:a) terţul beneficiar intră în concurs cu creditorii stipulantului pentru satisfacerea dreptului

stipulat în folosul său;b) terţul beneficiar are acţiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea

dreptului său;c) dacă terţul beneficiar a decedat înainte de a accepta dretpul, acesta, cât şi acţiunile

însoţitoare, se transmit moştenitorului terţului.

7. Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului:a) invocarea contractului de către un terţ, în cadrul unei acţiuni directe;b) simulaţia;c) stipulaţia pentru altul.

82

Drept civilII

8. Pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a contractului trebuie îndeplinite şi condiţiile:a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract;b) neexecutarea să nu se datoreze unei fapte săvârşite de partea care invocă

neexecutarea;c) punerea în întârziere;d) neexecutarea să fie totală, nu şi parţială, chiar dacă ar fi importantă;e) excepţia trebuie obligatoriu constatată de instanţa judecătorească.

83

Drept civilII

CAPITOLUL XIIIACTUL JURIDIC UNILATERAL - IZVOR DE OBLIGATII CIVILE

1. DEFINITIE2. ACTELE JURIDICE UNILATERALE

1. DEFINITIE Actul juridic unilateral este actul juridic care constituie rezultatul voinţei unei singure

persoane şi are ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unei obligaţii.2. ACTELE JURIDICE UNILATERALEa) Promisiunea publica de recompensa pentru o anumita prestatie sau

activitate;b) Promisiunea publica de premiere a unei lucrari, in caz de reusita la un

concurs;c) Ofeta de purgă a imobilului ipotecat. Dobanditorul unui imobil ipotecat poate notifica debitorilor ipotecarii ca se ofera sa achite datoriile si sarcinile ipotecare in limita pretului de cumparare a imobilului sau a pretului evaluat al imobilului, daca a fost primit prin donaţie (art. 1804-1906 C .civ.). Ofertantul are obligaţia de a mentine oferta valabila timp de 40 de zile;d) Oferta de a contracta este manifestarea unilaterala de vointa a unei persoane care doreste sa incheie un contract. Este izvor de obligaţii in cazul cand se stipulează termenul de valabilitate al propunerii, termen in care oferta nu poate fi revocata. Ofertantul are deci obligaţia de a o mentine pana la expunerea acestui termen; iar daca nu s-a prevazut un termen, ofertantul este obligat sa mentina propunerea intr-un termen “rezonabil” necesar acceptarii;e) Titlurile de valoare. In cazul titlurilor de valoare, posesorul sau inscrisului este considerat titularul dreptului prevazut in titlu. Obligatia de plata asumata de cel ce subscrie un titlu de valoare la purtator izvoreste din actul unilateral de vointa al subscriitorului.

84

Drept civilII

CAPITOLUL XIV

FAPTUL JURIDIC LICIT- IZVOR DE OBLIGATII CIVILE

1. DEFINITIE şi CLASIFICARE2. GESTIUNEA DE AFACERI3. PLATA LUCRULUI NEDATORAT4. IMBOGATIREA FARA JUST TEMEI

1. DEFINIŢIE ŞI CLASIFICARE Faptul juridic reprezinta acea actiune a omului făcută fără intentia producerii

efectelor juridice care, insa, se produc în virtutea legii,independent de vointa fapruitorului.Faptele juridice se grupează în doua categorii:

- licite (cvasicontracte) care nu contravin dispozitiilor legale, cum sunt: gestiunea intereselor altei persoane, plata lucrului nedatorat şi imbogatirea fără just temei(cauza);- ilicite ( delicate şi cvasidelicte), prin care se incalca dispozitiile legii şi care dau nastere la răspunderea civilă delictuala.

Faptele juridice licite, reglementate de Codul civil, sunt gestiunea de afaceri (art.987-991) şi plata lucrului nedatorat (art.992-997) , ele fiind denumite şi cvasicontracte.Imbogatirea fără just temei este o creatie a practicii judiciare; ea nu e reglementata de legiuitor.

2. GESTIUNEA DE AFACERI (GESTIUNEA INTERESELOR ALTEI PERSOANE)Art. 987 C.civ. defineste “ gestiunea de afaceri ca fiind un fapt licit şi

voluntar prin care o persoana, numita gerant, săvârşeşte fapte materiale sau încheie acte juridice în interesul altei persoane numite gerat, fără să fi avut mandate din partea acestuia din urma”.

Faptul licit şi voluntar al gerantului creează obligaţii de obicei în sarcina lui, dar şi a geratului.

Conditiile gestiunii de afaceri 1. Obiectul trebuie să constea în fapte materiale sau acte juridice (ex. plata

unei taxe la care e obligat gerantul) incheiate de gerant cu intentia ca ele să profite geratului.Majoritatea actelor sunt acte de administrare şi de conservare a patrimoniului geratului. Teoretic, dar şi practic, se admit şi acte de dispozitie, în masura în care acestea sunt necesare şi utile geratului.

2.Ele trebuie să fie utile, folositoare, în sensul ca se evita sau se diminuează o paguba în patrimoniul geratului.

3. Gerantul trebuie să actioneze cu intentia de a gira interesele altuia si, evident, să ceara cheltuielile facute cu ocazia gestionarii.Daca nu le cere, inseamna ca gestiunea este o liberalitate sau un act dezinteresat.

4. Gestiunea de afaceri exista şi atunci când geratul actionează concomitent atat în interesul altei persoane, cat şi în interes propriu.

85

Drept civilII

5. Geratul trebuie să fie complet strain de ceea ce face gerantul, să nu aiba cunostinta despre faptele şi actele juridice pe care le indeplineste geratulin intersul geratului. In situatia în care geratul ar cunoaste acest lucru, s-ar putea interpreta ca a acordat mandate gerantului să indeplineasca acele operatiuni juridice.

Efectele gestiunii:Obligatiile gerantului.

- continue gestiunea inceputa şi să o indeplineasca pana în momentul în care geratul sau mostenitorii lui o vor putea prelua;- sa indeplineasca gestiunea ca “un bun proprietar”, cu diligenta unui “bonus pater familias”. Gerantul raspunde numai pentru culpa sub forma dolului, în masura în care interventia să a fost necesara;- sa dea socoteala geratului cu privire la faptele materiale şi actele juridice savarsite şi sa-i restituie sumele de bani ce i se cuvin.

Obligatiile geratului: - Geratul raspunde faţă de terte persoane în masura în care s-au încheiat acte juridice cu acestea şi daca gerantul a declarat ca actionează în numele şi pe seama geratului. Raspunderea este perfecta. Daca gerantul lucrează în nume propriu, el va raspunde personal faţă de terti, deoarece nu exista nici o legatura intre terţi şi gerat. In acest caz reprezentarea este imperfecta.- Geratul este obligat faţă de gerant , indiferent ca reprezentarea este perfecta sau imperfecta.Daca-s indeplinite conditiile, atunci geratul are faţă de gerant obligativitatea mandatului faţă de mandatar.- Geratul trebuie sa-l despăgubeasca pe gerant pentru toate cheltuielile necesare şi utile facute cu gestiunea şi , eventual sa-l remunereze pentru activitatea sa, incat acesta să nu fie prejudiciat.

Proba gestiunii se face diferit, dupa cum este vorba de;- acte juridice , care se dovedesc conform normelor de probatiune pentru acte juridice;- fapte materiale care pot fi dovedite cu orice mijloc de proba.

3. PLATA LUCRULUI NEDATORAT(art.1092 C.civ.): Plata nedatorata consta în executarea de catre o persoana

a unei obligaţiuni la care nu era tinuta şi pe care a facut-o fără intentia de a plati datoria altuia. Persoana care face plata nedatorata se numeste solvens, iar acela care primeste plata se numeste accipiens.

In mod obligatoriu se creeaza, intre aceste doua persoane, un raport juridic obligaţional, accipiens-ul fiind obligat la restituirea a ceea ce nu i se datora şi la care, evident, nu era indreptatit.

Fundamentul juridic al platii nedatorate a fost disputat în literatura juridica.Unii autori au intemeiat-o pe ideea imbogatirii fără cauza, în ipoteza accipiensului de

buna-credinta, iar în ipoteza accipiensului de rea-credinta, plata nedatorata a fost fundata pe răspunderea civilă delictuală.Alti autori considera ca nu exista deosebire principala intre imbogatirea fără just temei şi plata nedatorata; singura deosebire consta în faptul ca, în cazul platii nedatorate prestatia indeplinita fără temei s-a facut cu titlu de plata.

Conditiile platii nedatorateObligaţia de restituire a platii nedatorate exista daca sunt indeplinite trei conditii;1. să existe o plata făcută de solvens(sume de bani, srviciu, bun etc.);2. plata să fie nedatorata. Se disting doua ipoteze;

- datoria nu exista(s-a facut plata pentru o datorie imaginara). Daca datoria e anulata, rezolvita sau caduca, solvensul are dreptul la restituire .Daca

86

Drept civilII

solvensul plateste în executarea unei obligaţii civile imperfecte(naturale ), el nu pretinde restituirea;

-datoria exista, dar nu intre solvens şi accipiens, adica solvensul este debitor, dar nu faţă de accipiens;

3. plata să fi fost făcută din eroare, adica solvensul să fi crezut ca este debitor al accipiensului. Daca solvensul stie ca plateste ceva nedatorat, plata e interpretata ca fiind o liberalitate sau o gestiune a interselor altuia.Conditia erorii solvensului nu se cere în cazul când solventul achita datoria faţă de

accipiens şi pierde chitanta liberatoare(dovada platii). Daca plateste a doua oara pentru a evita executarea silita şi ulterior gaseste dovada, nu se mai cere conditia erorii solvensului.

La fel se cere conditia erorii solvensului în cazul platii unei obligaţii declarate nule absolute. Solvensul poate cere restituirea pe temeiul platii nedatorate, nefiind nevoie de conditia erorii pentru a se admite repetitiunea.

Efectele platii nedatorate.A. Obligatiile accipiensului;

a) accipiensul de buna-credinta care nu a stiut ca plata ce i s-a facut este nedatorata, este obligat să restituie numai în limitele imbogatirii sale.Deci el este obligat să restituie lucrul, dar va pastra fructele ca orice posesor de buna-credinta.

Daca a instrainat lucrul, este obligat să restituie numai pretul primit şi nu valoarea lui.Daca lucrul a pierit fortuit, el va fi eliberat de obligaţia de restituire.

b) Obligatiile accipiensului de rea-credintaAccipiensul este de rea-credinta atunci cand, desi stie ca nu i se datorează plata,

primeste plata. El este obligat să restituie bunul primit şi fructele percepute.Daca a instrainat bunul, trebuie să restituie valoarea lucrului la momentul

introducerii actiunii în justitie, indiferent de pretul pe care l-a primit.Daca lucrul a pierit fortuit,easte obligat să restituie valoarea acestuia din momentul cererii de restituire, afara numai daca face dovada ca lucrul ar fi pierit şi la solvens.In toate cazurile, daca plata a constat intr-o suma de bani, sau intr-o cantitate de bunuri determinate prin caractere generice, accipiensul va trebui să restituie aeeasi suma sau aceeasi cantitate de bunuri, de acceasi calitate.

Cand plata nedatorata a constat în a da un bun individual determinat, actiunea în restituire va avea caracterul unei adevarate actiuni în revendicare.B. Obligatiile solvensului;

- Solvensul este obligat să restituie accipiensului, de buna sau de rea-credinta, cheltuielile facute cu conservarea lucrului sau cele care au dus la o sporire a valorii sale. Deci va restitui cheltuielile necesare şi utile, dar nu va restitui cheltuielile voluptuarii.

-Restituirea poate fi ceruta de solvens şi de creditorii chirografari ai solvensului pe calea unei actiuni oblice. Adevaratul creditor nu va putea cere restituirea unei asemenea plati, dar va avea impotriva accipiensului o actiune izvorand din imbogatirea fără justa cauza.

Termenele de prescriptie ale actiunii în restituire sunt cele de drept comun.Accipiensul nu este obligat să restituie plata;

1) în cazul obligaţiilor imperfecte (naturale);2) când plata s-a facut în temeiul unui contract nul pentru cauza imorala grava (Nemo auditor propriam turpitudinem allegans); 3) când plata a fost făcută pe temeiul unui contract anulabil pentru cauza de incapacitate a uneia dintre parti. Solvensul are actiune, dar din imbogatirea fără just temei şi nu din plata nedatorata, pentru ca incapabilul restituie în limita imbogatii sale;

87

Drept civilII

4) când plata a fost făcută de o alta persoana decat debitorul, iar creditorul accipiens a distrus cu buna-credinta titlu constatator al creantei sale.Solvensul va avea insa impotriva adevaratului debitor o actiune izvorand din imbogatirea fără justa cauza.Natura juridica a platii nedatorate.Problema este controversata în literatura juridica.Unii autori considera ca nu exista deosebire esentiala intre imbogatirea fără just

temei şi plata nedatorata, doar ca în cazul platii nedatorate prestatia a avut ca temei plata.Alti autori apreciază ca asemanarea functionează în ipoteza accipiensului de buna credinta, iar pentru accipiensul de rea-credinta ca plata nedatorata seamana cu răspunderea delictuală (pentru ca solvensul va fi indemnizat în intregime).

Practica judecatoreasca considera ca restituirea platii nedatorate nu se bazează pe ideea de culpa, ci pe cea de imbogatire fără just temei.Opinia noastra este ca institutia restituirii platii nedatorate este o institutie distincta, cu conditii şi efecte specifice.

4. IMBOGATIREA FARA JUSTA CAUZAIn Codul civil nu exista un text care să consacre principiul imbogatirii fără justa cauza

ca izvor de obligaţie distinct. Exista insa texte care fac o aplicatie a obligaţiei de restituire, când are loc marirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane. Situatia obtinuta de marirea sau micsorare a patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului alteia are un temei juridic(donatie, uzucapiunea, posesia de drepturi civile a bunurilor corporale, prevazuta de art.1909 C.civ.).

Exista insa situatii când acest lucru se intampla fără temei juridic(ex. Imbunatatirile pe car le face chiriasul la imobilul inchiriat, retinerea alocatiei de stat de catre parintele caruia nu-i este incredinta copilul etc.).In toate aceste cazuri practica judiciara a facut aplicatia principiului restituirii imbogatirii fără temei legitim.

Definitie: Imbogatirea fără justa cauza este faptul juridic prin care patrimonial unei persoane este marit pe seama patrimoniului altei persoane , fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naste obligaţia pentru cel care isi vede marit patrimonial sau de a restitui, în limita maririi, catre cel care si-a diminuat patrimonial.

Acesta din urma are dreptul de a introduce, impotriva celui imbogatit fără temei legitim în paguba sa, o actiune numita “action de rem verso”

Conditiile pentru intentarea actiunii în restituireConditii materiale: a. marirea patrimoniului paratului-debitor;b. micsorarea patrimoniului reclamantului-creditor (ca o consecinta a maririi patrimoniului paratului-debitor);c. existenta unei legaturi intre sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul ca ambele să fie efectul unei cauze unice.Conditii juridice;a) absenta unei cauze legitime de marire a patrimoniului paratului-debitor în detrimental patrimoniului reclamantului-creditor;b) absenta oricarui alt mijloc juridic de recuperare(actiunea din contract sau actiunea în revendicare). Actiunea din contract sau actiunea în revendicare exclude actiunea pentru imbogatire fără just temei, aceasta din urma avand deci un caracter subsidiar faţă de primele.

In ce priveste probele, se aplica dreptul comun; pentru fapte juridice este admisibila orice proba, pentru acte juridice dovada se va face în conditiile art. 1191 şi urmatoarele C.civil

Efectele imbogatirii fără justa cauza.

88

Drept civilII

Din cauza dezechilibrului aparut, se creează o obligaţie de restituire (in virtutea unui raport juridic obligaţional). Cel caruia i s-a micsorat patrimonial devine creditor, iar cel caruia i s-a marit patrimoniul devine debitor.In principiu, restituirea se face în natura; când nu mai este posibil acest lucru, ea se face prin echivalent.

Obligatia de restituire în natura are o dubla limita:a) restituirea se face doar în masura cresterii patrimoniului debitorului (deci

daca pana la restituire bunul a pierit fortuit sau din cauza de forta majora, obligaţia de restituire inceteaza). Daca lucrul a fost vandut, trebuie restituita valoarea lui din momentul introducerii actiunii;

b) cel care si-a micsorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decat diminuarea patrimoniului sau, caci altfel s-ar imbogati el fără temei legitim.Actiunea în restituire e supusa termenului de prescriptie de drept comun(3 ani), care

incepe să curga din momentul în care cel care si-a micsorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoasca atat faptul maririi, cat şi pe cel care a beneficiat de marire.

Natura juridica. Imbogatirea fără justa cauza este un izvor distinct de obligaţii faţă de răspunderea civilă delictuală (pentru ca ea nu presupune vinovatia celui care primeste şi nu presupune reparatia integrala). De asemenea, ea nu se intemeiază pe gestiunea de afacei sau plata lucrului nedatorat, care sunt izvoare distincte de obligaţii.

E necesar ca de lege ferenda imbogatirea fără just temei să fie reglementata separat ca un izvor de obligaţii distinct.

89

Drept civilII

TESTE:

1. Cel care şi-a mărit patrimoniul fără vreun temei legitim, micşorându-se astfel patrimoniul altei persoane:a) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a micşorat patrimoniul celeilalte

persoane, la momentul intentării acţiunii;b) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a mărit patrimoniul, iar această

mărire trebuie apreciată la momentul în care a avut loc creşterea valorii patrimoniului;c) nu este obligat să restituie bunul cu care s-a mărit patrimoniul, dacă acest bun a pierit

fortuit până în momentul intentării acţiunii.

2. Geratul trebuie să-l despăgubească pe gerant pentru:a) cheltuielile utile;b) cheltuielile voluptuarii;c) cheltuielile necesare, chiar dacă nu au fost utile pentru gerat.

3. Geratul este obligat:a) faţă de terţi, pentru obligaţiile încheiate în numele său de gerant;b) faţă de terţi, pentru obligaţiile încheiate de gerant în nume personal, chiar dacă nu au

fost utile gestiunii, dar geratul a ratificat ulterior gestiunea;c) să restituie cheltuielile utile geratului făcute de gerant, dar numai în limita avantajelor

obţinute de gerat.

4. Poate constitui temeiul îmbogăţirii fără justă cauză:a) cazul fortuit;b) forţa majoră;c) voinţa unilaterală;d) fapta unui terţ.

5. Poate cere restituirea prestaţiei în temeiul plăţii lucrului nedatorat:a) cel care plăteşte în temeiul unui contract nul;b) cel care plăteşte în temeiul unui contract rezolvit;c) cel care plăteşte în temeiul unei obligaţii civile imperfecte.

6. Gerantul răspunde pentru obligaţiile asumate faţă de terţi:a) numai dacă gestiunea a fost utilă geratului;b) chiar dacă gestiunea nu a fost utilă geratului;c) numai dacă gerantul le-a adus la cunoştinţă terţilor calitatea în care acţionează.

7. Gestiunea de afaceri este utilă geratului:a) dacă prin operaţiunile săvârşite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna

geratului, chiar dacă ulterior bunul gestionat a pierit în caz de forţă majoră;b) dacă prin operaţiunile săvârşite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna

geratului, dar numai dacă bunul nu a pierit ulterior din caz fortuit sau din forţă majoră;c) în raport de momentul în care operaţiunea a fost săvârşită.8. Solvensul poate cere restituirea plăţii făcute accipiensului:a) numai dacă s-a aflat în eroare când a făcut plata;b) chiar dacă, cu bună-ştiinţă, a plătit ştiind că obligaţia era lovită de nulitate absolută;c) chiar dacă, neaflându-se în eroare, a plătit ştiind că obligaţia era lovită de nulitate

relativă;d) când calitatea de solvens o are moştenitorul unei persoane ce a făcut o donaţie nulă

pentru vicii de formă şi a confirmat tacit donaţia.9. Accipiensul care a primit o plată nedatorată:a) dacă a fost de bună-credinţă şi bunul a pierit fortuit, va fi exonerat de obligaţia de

restituire a fructelor, dar nu şi de restituire a bunului;

90

Drept civilII

b) dacă a fost de bună-credinţă şi a înstrăinat bunul va fi obligat să restituie numai bunul primit şi nu valoarea lui;

c) dacă a fost de bună-credinţă este eliberat de obligaţia de restituire, dacă bunul a pierit în mod fortuit.

91

Drept civilII

CAPITOLUL XVFAPTA ILICITA CAUZATOARE DE PREJUDICIU - IZVOR DE OBLIGATII CIVILE (RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA)

1. TEMEIUL RASPUNDERII CIVILE DELICTUALE2. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA ŞI RASPUNDEREA PENALA, COMPARATIE3. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA ŞI RASPUNDEREA CONTRACTUALA,

COMPARATIE, CUMULUL CELOR DOUA RASPUNDERI4. RASPUNDEREA CIVILĂ PENTRU FAPTA PROPRIE , CONDITII GENERALE ALE

RASPUNDERII5. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA PENTRU FAPTA PROPRIE A

PERSOANELOR JURIDICE

1. TEMEIUL RASPUNDERII CIVILE DELICTUALEOmul este o fiinta constienta de consecintele actelor sale şi raspunde pentru ele.

Responsabilitatea consta în obligaţia fiecarei persoane de a raspunde pentru actele şi faptele sale.Responsabilitatea poate fi morala, politica, penală, civilă, administrativa etc.Faptul ca o persoana aduce altuia un prejudiciu poate antrena răspunderea autorului daca sunt indeplinite şi alte conditii prevazute de lege.

In cazul în care faptul generator de prejudiciu este un fapt illicit avem de-a face cu răspunderea civilă delictuală.

Pentru a intelege exact temeiul răspunderii civile delictuale este necesara o comparatie intre aceasta forma de răspundere, pe de o parte, şi răspunderea penală si, respectiv, răspunderea civilă contractuală, pe de alta parte.

2. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA ŞI RASPUNDEREA PENALA, COMPARATIERaspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală pot actiona concomitent; se pot cumula pentru ca:

a) răspunderea civilă delictuală se bazează pe ideea repararii unui prejudiciu, în timp ce răspunderea penală se bazează pe ideea pedepsirii unei fapte socialmente periculoase;

b) răspunderea penală e intemeiata pe principiul legalitatii incriminatorii, în timp ce în cazul răspunderii delictuale obligaţia de reparare a prejudiciului ia nastere pentru orice fapta ilicita cauzatoare de prejudicii;

c) ca principiu general, ambele se bazează pe vinovatia celui care a savarsit fapta ilicita.In penal insa, vinovatia e un element esential în caracterizarea faptei penale ca

infractiune, cat şi pentru aplicarea efectiva a pedepsei penale.In cazul răspunderii delictuale, intinderea răspunderii nu este conditionata de gradul de vinovatie a autorului faptei ilicite; el repara în intregime prejudiciul;

d) în ce priveste persoanele chemate să raspunda, în ambele cazuri va raspunde persoana care a savarsit fapta ilicita cu discernamant.In penal insa, minorul sub 14 ani nu raspunde, minorul intre 14-16 ani raspunde daca

se dovedeste ca a lucrat cu discernamant, iar minorul peste 16 ani raspunde, discernamantul sau fiind prezumat.

In materia răspunderii civile delictuale, minorii peste 14 ani sunt prezumati relativ ca au discernamant, iar cei sub 14 ani raspund daca se dovedeste ca au avut discernamant;

e) răspunderea penală e stabilita intotdeauna prin hotarare judecatoreasca. In toate cazurile statul este prezent la stabilirea răspunderii.In răspunderea civilă delictuală nimic nu impiedica ca partile să stabileasca prin

vointa lor(tranzactie), cuantumul şi modalitatea de reparare a prejudiciului.

92

Drept civilII

Cand infractiunea este cauzatoare de prejudiciu, vom avea de-a face cu două actiuni: o actiune penală şi o actiune civilă.Ele pot fi judecate separate, sau actiunea civilă poate fi judecata în procesul penal.Odata aleasa una din cele doua cai nu se mai poate renunta la ea(electa una via non datur recursus ad alteram). Partea vatamata constituita parte civilă în procesul penal, poate totusi porni actiune civilă în faţa instantei civile, daca instanta penală prin hotarare definitiva, a lasat nesolutionata actiunea civilă ori daca se pretinde repararea unor pagube care s-au nascut ori s-au descoperit dupa pronuntarea de catre prima instanta a hotararii penale (art.20 C.pr.penală).

Exista deosebiri şi în ce priveste pornirea actiunii:- actiunea penală se porneste, în principiu, din oficiu, şi numai în mod exceptional, la plangerea prealabila;- in cazul răspunderii civile delictuale, actiunea este lasata la dispozitia partii ce a suferi prejudiciul, care poate intenta sau renunta la despăgubiri.

In anumite situatii, Codul de procedura penală prevede ca, pentru anumite situatii, ca în cazul în care fapta ilicita cauzatoare de prejudicii constituie infractiune, insasi actiunea civilă se exercita din oficiu, instanta penală fiind obligata să se pronunte din oficiu asupra repararii pagubei, chiar daca cel pagubit nu s-a constituit parte civilă, daca persoana pagubita este o organizatie obsteasca, sau daca cel vatamat este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa.

Judecata în faţă instantei civile se suspenda pana la rezolvarea definitiva a cauzei penale(art.19 al.2 pr. Penala).

Hotararea penală are putere de lucru judecat în fata instantei civile care judeca actiunea civilă cu privire la existenta faptei a persoanei care a savarsit-o şi a vinovatiei acesteia(art.22 alin.1 C. pr.pe.).

Hotararea civilă prin care a fost solutionata actiunea civilă, nu are putere de lucru judecat în fata organului de urmarire penală şi a instantei penale, cu privire la existenta faptei penale, a persoanei care a savarsit-o şi a vinovatiei acesteia (art.22 alin.2 C.pr.pen.).

In cazul scoaterii de sub urmarirea penală, indiferent de motive , solutia adoptata de procuror nu are putere de lucru judecat, deci o actiune civilă în temeiul răspunderii civile delictuale este posibila fără a se putea invoca, cu autoritatea de lucru judecat, ordonanta procurorului.

Daca instanta pronunta achitarea sau incetarea procesului penal, doar în cazurile în care achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta imputata nu exista ori nu a fost savarsita de inculpat, actiunea în răspundere civilă delictuală este inadmisibila.

Daca achitarea se pronunta pentru ca fapta savarsita nu e prevazuta de legea penală, ori ca fapta nu prezinta gradul de pericol al unei infractiuni (art.18 indice 1 C.penal), ori în alte situatii similare, sau incetarea procesului s-a decis, de exemplu, ca urmare a intervenirii inlocuirii răspunderii penale sau în alte situatii care nu include intrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, achitarea sau , dupa caz, incetarea procedurii penale nu inlatura răspunderea civilă delictuală.

Chiar instanta penală, sesizata initial, poate obliga la repararea pagubei,daca achitarea s-a pronuntat intrucat fapta nu prezinta pericol social al unei infractiuni ( art.10 lit.b1 C.pr.pen.) ori pentru ca s-a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei sau daca faptei ii lipseste vreunul din elementele constitutive ale infractiunii.

Exista deosebiri intre răspunderea penală şi cea delictuală civilă şi în ce priveste prescriptia extinctiva.

Raspunderea penală se prescrie în anumite termene socotite de la data savarsirii infractiunii ( 15,10,8,5,si 3 ani- în functie de pedeapsa prevazuta de lege pentru fiecare infractiune). Când la data savarsirii infractiunii autorul era minor termenele se reduce la jumatate.

93

Drept civilII

Actiunea civilă privind răspunderea delictuală se prescrie în termenul de drept comun de 3 ani de la data când pagubitul a cunoscut sau trebuia să cunoasca atat paguba , cat şi pe cel care raspunde pentru ea.

In sfarsit, cauzele de suspendare ale prescriptiei penale sunt deosebite de cele ale prescriptiei civile.In general, termenul de prescriptie penală se implineste dupa cel de prescriere civilă; dar se poate intampla şi invers.

3. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA ŞI RASPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALA, COMPARATIE

Ambele forme ale răspunderii civile sunt dominate de ideea fundamentala a repararii unui prjudiciu patrimonial produs prin fapta ilicita şi culpabila a unei anumite persoane.Deosebirile dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală nu sunt de esenta. Elementele care le conditionează sunt aceleasi:

1) existenta unei fapte ilicite, prin care se incalca o anumita obligaţie, aducandu-se atingere unui drept subiectiv;

2) savarsirea cu vinovatie a faptei( ca element subiectiv al răspunderii);3) existenta unui prejudiciu patrimonial;4) raportul de cauzalitate intre fapta ilicita şi prejudiciu;5) capacitatea juridica a celui chemat să raspundaIntre cele doua forme de răspundere civilă exista un raport care consta în faptul ca

răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun al răspunderii civile, în timp răspunderea civilă contractuală este o răspundere civilă speciala, cu caracter derogator.

Deci, ori de cate ori nu avem de-a face, în dreptul civil, cu o răspundere contractuală, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.

Deosebirea intre cele doua forme de răspundere consta în prtincipal în faptul ca în cazul răspunderii civile delictuale se incalca o obligaţie legala, cu caracter general, de a nu vatama drepturile altuia prin fapte ilicite, în timp ce în cazul răspunderii civile contractuale, obligaţia incalcata este o obligaţie concreta, stabilita prin contractul preexistent încheiat intre cele doua subiecte ale răspunderii(cel pagubit şi cel ce si-a incalcat obligaţiile contractuale).

Deci, pentru a exista răspundere contractuală, se cere să preexiste un contract, şi anume un contract valabil incheiat. Raspunderea pentru prejudicii precontractuale, sau în legatura cu un contract care a fost desfiintat(nul sau anulabil)este , de asemenea, o răspundere delictuală.

Responsabilitatea contractuală poate fi invocate numai de catre parti; tertii invoca responsabilitatea delictuală în cazul în care sunt vatamati printr-un contract.

Deosebiri exista, de asemenea, şi cu privire la conditiile de răspundere referitaoare la capacitatea celui responsabil, la punerea în intarziere şi la convenţile de nerăspundere:

a) în cazul delictului civil se raspunde indiferent de varsta; daca fapta a fost savarsita cu discernamant (dar peste varsta de 14 ani functionează prezumtia relativa de discernamant; sub 14 ani discernamantul trebui dovedit).In materie contractuală, pentru angajarea răspunderii se cere capacitatea de exercitiu deplina, care de regula se deosebeste la 18 ani;

b) punerea în intarziere. La răspunderea civilă delictuală, cel ce savarseste fapta este de drept pus în intarziere (dies interpelat pro homine).

In contracte este necesara punerea în intarziere în formele prevazute de lege (dies non interpelat pro homine). Clauzele de răspunderea anterioare savarsirii faptei sunt nule în răspunderea delictuală; în schimb ele sunt în anumite limite admisibile în răspunderea civilă contractuală;

c) intinderea reparatiei este mai mare la răspunderea delictuală decat la răspunderea contractuală. E adevarat ca la ambele se acopera prejudiciul efectiv (damnum emergens) şi foloasele nerealizate(lucrum cessans). Dar debitorul

94

Drept civilII

contractual raspunde numai pentru prejudiciul cauzat, care nu a fost prevazut ori era previzibil la momentul încheierii contractului(afara numai daca prejudiciul nu provine din culpa să grava, asimilata dolului). In materia răspunderii delictuale, răspunderea este integrala, cel ce a savarsit fapta fiind tinut pentru toate pagubele cauzate, atat cele previzibile cat şi pentru cele neprevizibile;

d) în caz de coautorat răspunderea delictuală are caracter solidar, în timp ce răspunderea contractuală are un caracter divizibil în ce priveste obligaţia de plata a daunelor;

e) în ce priveste dovada culpei, în cadrul răspunderii civile delictuale, în principiu, culpa autorului trebuie dovedita de cel pagubit. Exista şi cazuri când culpa este prezumata. In materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedeasca numai existenta contractului şi faptul ca obligaţia nu a fost executata. Culpa debitorului este prezumata. Dar şi aici, practic trebuie distins intre obligaţiile de mijloace (de diligenta) şi obligaţiile de rezultat. La obligaţiile de mijloace, indiferent ca fapta ilicita constituie un delict civil ori o nerespectare a unei clauze contractuale, proba culpei incumba celui pagubit. La obligaţiile de rezultat, atat în cazul răspunderii contractuale cat şi a celei delictuale, din neexecutarea obligaţiei se deduce o prezumtie de culpa a autorului prejudiciului.

Cumulul răspunderii contractuale cu răspunderea delictuală Principiul adoptat în practica judiciara este cel al imposibilitatii cumulului actiunii

delictuale şi celei contractuale în cadrul unei actiuni mixte.La fel nu e posibil să se apeleze în subsidiar, în completare la la actiunea delictuală,

dupa ce a fost utilizata actiunea contractuală pe baza careia au fost obtinute despăgubiri.Daca intre părţi a existat un contract, din a carui neexecutare au aparut prejudicii,

nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind aceea a răspunderii contractuale.

Optiunea este permisa doar în cazul în care în care neexecutarea contractului constituie, în acelasi timp, şi o infractiune. In acest caz, cel pagubit are de ales intre o actiune civilă delictuală şi o actiune civilă în răspundere contractuală.Daca actiunea este alaturata procesului penal, atunci este o actiune în răspundere delictuală.

In toate cazurile, daca pagubiltul a optat pentru una din cele doua cai-actiunea delictuală ori actiunea contractuală- el nu mai poate urma cealalta cale (“Electa una via non datur recursus ad alterum”).Dacă s-a pronunţat o hotărâre, atunci ea are putere de lucru judecat (chiar daca nu este o identitate perfecta de cauza (adica cauza ar constitui-o comiterea aceleiasi fapte ilicite, care are caracter şi de infractiune). Exista şi exceptia când partea vatamata, în cazurile când neexecutarea contractului ar constitui infractiune, nu are optiune, ci trebuie să foloseasca numai calea actiunii civile delictuale.

Un astfel de caz este dedus din art. 17 C. pr. Pen., potrivit caruia”actiunea civilă se porneste şi se exercita din oficiu impreuna cu actiunea penală, când persoana vatamata este o organizatie din cele prevazute de art. 145 C. penal, ori este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu capacitate restransa”.

Unii autori considera ca textul nu ar exclude optiunea partii vatamate intre actiunea în răspundere delictuală şi cea contractuală, daca şi în masura în care o astfel de actiune civilă ar fi mai avantajoasa pentru partea vatamata. Se apreciază astfel de actiune civilă ar fi mai avantajoasa pentru partea vatamata. Se apreciază ca textul articolului mantionat permite o adevarata atribuire de competenta pentru instanta penală care ar capata dreptul de a judeca, alaturata actiunii penale, o actiune civilă intemeiata pe răspunderea contractuală.In cazul în care incadrarea juridica a faptei infractionale şi pedeapsa penală aplicabila depend de prejudicial produs, va fi nevoie ca în cadrul procesului să se faca dovada efectiva a acestui prejudiciu, simpla referire la clauza penală contractuală nefiind sufucienta.

95

Drept civilII

4. RASPUNDEREA CIVILĂ PENTRU FAPTA PROPRIE. CONDITII GENERALE ALERĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

Temeiul legal al răspunderii civile delictuale il constituie art.998-999 C.civ. Art 998 C.civil prevede ca “Orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara”, iar art. 999ca “Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa”.

Raspunderea civilă delictuală intervine în masura în care sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: existenta unei fapte ilicite, existenta unui prejudiciu, legatura de cauzalitate intre fapta ilicita şi prejudiciu şi vinovatia autorului faptei ilicite.

I. Fapta ilicita. Cauze care inlatura caracterul illicit al unei fapteFapta ilicita este cea care cauzează un prejudiciu victimei. Desi art.998 C. civ.

vorbeste despre orice fapta a omului, legiuitorul are în vedere numai fapta ilicita care poate consta ontr-o actiune sau inactiune a omului care contravine unui drept subiectiv al unei persoane, ocrotit de lege sau chiar incalca un interes legitim al acestuia.

Fapta ilicita poate fi comisiva (actiune) sau omisiva (inactiune).Exista insa şi cauze care inlatura caracterul illicit al faptei şi anume:

legitima aparare; starea de necesitate; indeplinirea unei activitati impuse sau premise de lege, ordinal superiorului, exercitarea unui drept subiectiv şi consimtamantul victimei.

Legitima aparare (art.44 C. pen.) produce efecte atat în planul răspunderii penale, cat şi civile.

Pentru a exista aparare trebuie să existe atac material, direct, imediat şi injust indreptat impotriva unei persoane sau a drepturilor ei, ori a unui interes obstesc; atacul să puna în pericol grav viata, integritatea corporala, drepturile celui atacat, ori interesul public; iar apararea celui care comite fapta să fie proportionala cu atacul.

Depasirea legitimei aparari nu este o cauza exoneratoare de răspundere , ci numai o circumstanta atenuanta,provocare, cu exceptia cazului când s-a produs ca urmare a temerii sau tulburarii autorului faptei.

Starea de necesitate poate fi invocata daca fapta este savarsita pentru a salva de la un pericol iminent viata, integritatea corporala sau sanatatea ori un bun al sau, al altuia sau un interes public, pericol care nu se putea inlatura altfel.

Indeplinirea unei activitati impuse ori premise de lege sau la ordinul superiorului constituie cauze care inlatura caracterul illicit al faptei.

In cazul ordinului superiorului se pune conditia ca acest ordin să nu fie vadit ilegal sau abuziv şi modul de executare să nu fi fost illicit.

Avand de solutionat un proces privind fapta pagubitoare savarsita de un soldat în timpul stagiului militar, instanta suprema a decis ca “Ordinul superiorului exclude caracterul ilicit al faptei pagubitoare, în masura în care cel ce a savarsit-o s-a conformat acelui ordin, care a fost dat de o autoritate legitima competenta, în temeiul şi în conditiile legii”(Trib. Sup.,S.civ., dec. nr.2162 din 22 decembrie 1976).

Consimtamantul victimei (volenti non fit injuria).Obligatia de reparare a prejudiciului dispare atunci când victima a consimtit la

savarsirea faptei care a condus la producerea lui.In materie patrimoniala se cere ca consimtamantul să nu fie viciat.In materie nepatrimoniala se apreciază de la caz la caz (ex.; consimtamantul pentru

efectuarea unei operatii) Nu este exonerator de răspundere consimtamantul victimei la propria ei moarte.

II. Prejudiciul este consecinta faptei ilicite.Raspunderea civilă are în esenta o functie reparatorie. Prejudiciul este masura

reparatiunii, indiferent de gradul culpei. Gradul culpei are revelanta numai în cazul existentei unui coautor în comiterea faptei pentru impartirea răspunderii, în cadrul actiunii de regres, pentru ca faţă de victima, “cand delictul sau cvasi-delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt tinute solidar la despăgubire(art.1003 C. civ.).

96

Drept civilII

Prejudiciul produs prin fapta ilicita poate fi material (patrimonial) sau moral. In ambele situatii, prejudiciul trebuie reparat integral, adica atat paguba efectiv produsa (damnum emergens), cat şi castigul nerealizat (lucrum cessans).

Faptuitorul raspunde pentru orice forma a vinovatiei, inclusiv pentru culpa cea mai usoara (deci atat pentru doi cat şi pentru culpa sub forma imprudentei sau neglijentei).

Repararea prejudiciului se face, de regula, în natura, şi numai daca nu este posibil se va face prin echivalent (prin despăgubire).Prejudiciul material (patrimonial) trebuie să fie direct şi sigur, şi nu doar eventual.

La răspunderea delictuală nu se face distincţie intre prejudiciul previzibil şi cel imprevizibil; daca el e direct şi sigur, autorul va raspunde. O paguba viitoare (care nu este inca realizata) poate fi certa în masura în care se poate prevedea cu certitudine producerea ei.

Intre prejudiciul viitor şi sigur şi prejudiciul eventual care nu exista, se afla situatia intermediara a pierderii unei sanse. Teoretic pierderea unei sanse poate fi considerata un prejudiciu eventual, deci nu o paguba sigura(certa) .Practica a considerat ca prejudiciul poate fi reparat daca sansa a existat în mod real(daca era probabil ca ea să se fi realizat).

A doua conditie este ca prejudiciul să nu fi fost reparat inca. Exista situatii când victima prejudiciului primeste o indemnizatie de la alte persoane

(ex. de la Asigurarile Sociale sau de la o Societate de Asigurare). In aceste cazuri prejudiciul este considerat reparat daca indemnizatia de asigurare a acoperit integral paguba materiala. Daca asigurarea contractuală priveste viata sau integritatea corporala, ea se cumulează cu despăgubirile la care este obligat autorul faptei ilicite.

In schimb despăgubirile acordate în cadrul răspunderii civile delictuale au un caracter susidiar faţă de despăgubirile acordate potrivit legislatiei privind asigurarile sociale.

Prejudiciul trebuie dovedit, sarcina probei apartine victimei şi probatiunea se face prin orice mijloc de dovada.

In cazul prejudiciului material, reparatia integrala este egala cu valoarea de inlocuire a bunului distrus. La asigurarea de bunuri, indemnitatea de asigurare nu tine seama decat de valoarea actuala a bunului, dupa aplicarea unui coeficient de degradare. Deci în cazul în care a fost incasata asigurarea, reparatia la care va fi obligat autorul faptei ilicite va fi egala cu diferenta intre indemnizatia de asigurare şi valoarea de inlocuire a bunului distrus.

Prejudiciul corporal rezulta din atingerea adusa persoanei fizice prin savarsirea unei fapte ilicite (ingrijiri medicale, incapacitate de munca, cheltuieli de inmormantare, plus o prestatie periodica cu titlu de pensie pentru acele persoane aflate în intretinerea victimei.

Prejudiciul moral se produce în cazul atingerii unor drepturi personale nepatrimoniale (ex. Dreptul la nume, la onoare, integritate morala etc.).

Problema cea mai delicata a prejudiciului moral este cea a determinarii indemnizatii pecuniare care să acopere prejudiciul fără a se ajunge la o imbogatire fără justa cauza a victimei. Despagubirea pecuniara se stabileste de instanta judecatoreasca, în functie de particularitatile fiecarui caz.

III. Legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita şi prejudiciuVictima va obtine repararea daca dovedeste legatura de cauzalitate intre fapta ilicita

şi prejudiciu. Faptuitorul poate insa să dovedeasca inexistenta raportului de cauzalitate sau existenta unei cauze straine, neimputabile lui, care a condus la producerea prejudiciului.

Raportul de cauzalitate trebuie să fie direct, sigur şi necesar, ca un raport dintre cauza şi efect.

IV. Vinovăţia făptuitorului Este unica condiţie de ordin subiectiv care angajează răspunderea delictuală a

făptuitorului. Ea reprezintă atitudinea psihică a faptuitorului faţă de fapta şi de urmările ei.

97

Drept civilII

In dreptul civil se răspunde şi pentru cea mai usoară formă de vinovăţie (culpa). Vinovăţia îmbracă toate formele-intenţia, directă sau indirectă (dol), şi culpa sub forma neglijenţei sau imprudenţei.

Autorul faptei răspunde pentru prejudiciul cauzat numai dacă are capacitate delictuală, deci are reprezentarea consecinţelor faptei sale, adică are discernământ.

La minori se introduce o prezumtie legală de existenţă a discernământului începând cu vârsta de 14 ani. Prezumţia este relativă şi permite proba contrara a autorului faptei ilicite. Sub 14 ani există o prezumţie legală a lipsei de discernământ. La fel este vorba despre o prezumtie relativa şi victima trebuie să dovedeasca ca minorul a actionat cu discernamant.

Persoanele puse sub interdictie sunt considerate ca lipsite de discernamant.V. Proba elementelor răspunderii civile.

Sarcina probei revine reclamantului, deci victimei, care va trebui să dovedeasca existenta faptei, autorul, prejudiciul, legatura de cauzalitate dintre fapta şi prejudiciu şi vinovatia autorului.

Elementele răspunderii civile delictuale pot fi dovedite cu orice mijloace de proba. Dificultatile în dovada intervin în cazul vinovatiei care, fiind de natura subiectiva, este mai greu de probat.

5. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALA PENTRU FAPTA PROPRIE A PERSOANELOR JURIDICE

Persoana juricica poate raspunde contractual sau delictual.Rspunderea civilă delictuală poate fi răspundere pentru fapta proprie(art. 998-999 C.civ.), o răspundere pentru fapta altuia (de regula în calitate de comitent pentru fapta prepusului (art. 1000 al 3 C. civ.), ori o răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri(art. 1000 al. 1 C.civ.), pentru ruina edificiului al carei proprietar este (art.1002 C.civ.) sau pentru animalele care ii apartin (art. 1001 C.civ.).

Art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice prevede ca “Persoana juridica isi exercita drepturile şi isi indeplineste obligaţiile prin organele sale […]

Faptele ilicite savarsite de organele sale obliga insasi persoana juridica, daca au fost indeplinite cu prilejul exercitarii functiei lor.

Faptele ilicite atrag şi răspunderea personala a celui ce le-a savarsit, atat faţă de persoana juridica, cat şi faţă de cel de-al treilea”.Deci, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajata ori de cate ori organele acesteia, cu prilejul exercitarii functiei ce le revine, vor fi savarsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii,

Fata de activitatea unor persoane juridice (societati, regii autonome etc.),trebuie examinate şi dispozitiile Legii nr. 15/1990 privind organizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome şi societati comerciale; Legii 31/199o privind societatile comerciale; Legi 36/1991 privind societatile agricole, ca şi actele de constituire (statute, contracte etc.).

Din dispozitiile mentionate mai sus rezulta ca:1. Daca fapta nu a fost savarsita de catre organele persoane juridice i de catre

un reprezentant al acesteia, cu prilejul exercitarii artributiilor ce i-au fost incredintate, răspunderea civilă a persoanei juridice va fi angajata ca o răspundere pentru fapta altuia.

2. Daca fapta ilicita a fost savarsita de organele persoanei juridice cu prilejul exercitarii functiei lor, deci în conexiune functia respectiva, chiar daca au fost depasite limitele legale ale functiei, cu conditia ca faptele să fi fost indreptatite spre indeplinirea unor scopuri sau interese proprii ale persoanei juridice este angajata răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie.Daca insa a fost savarsit un abuz

98

Drept civilII

de functie, va fi angajata exclusiv răspunderea persoanei fizice care a savarsit fapta, chiar daca ea avea calitatea de organ al persoanei juridice.

3. Principiul specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice(art. 34, Decretul 31/1954) este un principiu care stabileste limitele de valabilitate ale actelor juridice, ale persoanei juridice; incalcarea lui nu poate fi invocata drept cauza de exonerare de răspundere; deci fapta ilicita poate să se situeze, uneori, dincolo de limitele capacitatii de folosinta specializate a persoanei juridice.

4. Victima prejudiciului va trebui să faca proba elementelor răspunderii- pentru ca fapta organului este fapta persoanei juridice, deci este vorba de toate conditiile răspunderii pentru fapta proprie.

Raspunderea proprie a persoanelor fizice care intra în componenta organelor persoanei juridice.

Raspunderea persoanelor juridice pentru fapta ilicita a organelor sale constituie o masura de protectie pentru victima prejudiciului, care are posibilitatea de a obtine despăgubiri de la persoana juridica.

Dar persoanele fizice care intra în componenta organelor persoanei juridice nu sunt scutite de răspundere; ele raspund propriu, personal, atat faţă de persoana juridica cat şi faţă de victima prejudiciului(art. 35 al. ultim, Decretul 31/ 1954).

Aceasta inseamna, pe de o parte, ca victima prejudiciului poate, la alegere, să cheme în judecata pentru despăgubiri fie persoana juridica, singura, fie persoana juridica în solidar cu persoanele fizice care, actionand ca organe ale persoanei juridice, au savarsit fapta ilicita, fie numai aceste persoane fizice. Pe de alta parte, persoana juridica, platind despăgubiri, are dreptul să se intoarca, în regres, impotriva persoanelor fizice din componenta organelor de conducere care au savarsit fapta ilicita, Aceasta posibilitate este în realitate o obligaţie pentru persoana juridica.

99

Drept civilII

TESTE:

1. În cazul răspunderii civile delictuale, se acoperă:a) atât paguba efectivă, cât şi câştigul nerealizat, numai dacă acestea au fost previzibile;b) numai prejudiciul previzibil;c) şi prejudiciul imprevizibil.

2. Autorul unei fapte ilicite poate răspunde, în baza art. 998-999 C.civ., dacă a săvârşit fapta:a) cu intenţie indirectă;b) din imprudenţă;c) din neglijenţă.

3. Răspund civil pentru faptele ilicite săvârşite:a) persoanele puse sub interdicţie judecătorească, dacă se probează că au avut

discernământ la data şi în raport cu fapta săvârşită;b) minorii peste 14 ani;c) numai minorii peste 16 ani;d) persoanele care suferă de afecţiuni ori boli psihice, nepuse sub interdicţie, numai dacă

se probează că au avut discernământ;e) minorii sub 16 ani, numai dacă se probează că au avut discernământ;f) minorii sub 14 ani care aveau discernământ în legătură cu faptele lor la data săvârşirii

acestora.

100

Drept civilII

CAPITOLUL XVIRĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA

1. RASPUNDEREA PARINTILOR PENTRU FAPTELE COPIILOR LOR MINORI2. RASPUNDEREA INSTITUTORILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR ŞI A

MESTESUGARILOR PENTRU FAPTELE UCENICILOR 3. RASPUNDEREA COMITENTILOR PENTRU FAPTELE PREPUSILOR

1. RASPUNDEREA PARINTILOR PENTRU FAPTA COPIILOR MINORISediul materiei este art. 1000 al.2 C. civ. care prevede: ”Tatal şi mama dupa

moartea barbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dansii”.

Textul trebuie considerat implicit modificat de Constitutia din 1948, în sensul ca tatal şi mama raspund deopotriva de faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copiilor lor minori.

Nu are importanta daca sunt copii din casatorie, din afara casatoriei ori infiati.Tatal şi mama sunt aparati de responsabilitate daca probează ca n-au putut

impiedica faptul prejudiciabial” (art.1000 al.4 C.civ.).Fundamentul răspunderii.Art.1000 al 2 instituie o tripla prezumtie în privinta

parintilor: prezumtia ca în exercitarea indatoririlor ce le reveneau faţă de copil au existat

abateri; prezumtia de cauzalitate intre neindeplinirea indatoririlor ce le reveneau şi comiterea

de catre minor a faptei ilicite; prezumtia vinovatiei parintilor, de obicei sub forma neglijentei, in indeplinirea

necorespunzatoare a indatoririlor ce le reveneau.Prezumtiile care stau la baza răspunderii sunt legate relativ, deci pot fi rasturnate

prin proba contrarie.Una din teoriile privind temeiul răspunderii, regasite atat în literatura de specialitate

cat şi în Decizia de indrumare nr. 6/1973 a Plenului Tribunalului Suprem, se intemeiază pe nerespectarea de catre parinti a obligaţiei ce le revenea în exercitarea supravegherii copiilor minori.

Domeniul de aplicatie al. art 1000 al. 2 C. civ. se aplica parintilor indiferent daca filiatia este din casatorie ori din afara casatoriei, ca şi celui care a infiat un copil minor.

Conditiile răspunderiiConditii generale ale răspunderii trebuie să fie prezente şi în cazul angajarii

răspunderii parintilor pentru fapta ilicita a copilului lor minor.Cat priveste proba existentei conditiilor mentionate, pentru unele sarcina incumba

victimei prejudiciul, pentru altele Codul civil instituie anumite prezumtii:A. Victima prejudiciului trebuie să faca dovada:

1) existenta prejudiciului;2) existenta faptei ilicite a minorului;3) existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita a minorului şi

prejudiciu.Pentru angajarea răspunderii parintilor nu este necesar ca minorul să fi actionat cu

discernamant, deci cu vinovatie.B. Urmatoarele conditii sunt prezumate de lege, daca, fireste, s-a facut dovada

primelor trei mentionate mai sus.Aceste conditii se refera la parinti;

a) existenta faptei ilicite constand în neindeplinirea sau indeplinirea necorecpunzatoare a indatoririlor ce le reveneau privind supravegherea şi educatia sau cresterea minorului

101

Drept civilII

b) existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita a parintilor şi comiterea de catre minor a unei fapte ilicite;c) existenta vinei parintilor pentru neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a indatoririlor cele reveneau potrivit legii.

Conditii speciale ce trebuie indeplinite, cumulativ cu cele generale:a) copilul să fie minor, deci sub 18 ani, sau la varsta casatoriei;b) copilul să aiba locuinta la parintii sai.

Cand nu exista coincidenta intre domuciliul şi locuinta, pentru determinarea răspunderii parintilor, în temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ., se va lua în considerare locuinta nu domiciliul, deoarece minorul are domiciliul la parintii sai, chiar daca este incredintat unei a treia persoane.

In al doilea rand, trebuie pornit de la premiza ca ceea ce interesează este locuinta pe care legea o stabileste pentru minor, chiar daca în fapt minorul nu ar avea acea locuinta.

Daca minorul trebuie să locuiasca cu parintii, dar din vina acestora nu se afla la locuinta stabilita potrivit legii, avand în fapt o alta locuinta, răspunderea parintilor, intemeiata pe prevederile art. 1000 ali. 2, nu poate fi inlaturata.

In practica judiciara au fost distinse mai multe situatii când locuinta de fapt a minorului se afla în alta parte decat la locuinta parintilor sai, unde ar fi trebuit să se afle potrivit legii:

a. Minorul a parasit locuinta parintilor fără voia acestora si, în timp ce era fugit, a savarsit o fapta ilicita.

Decizia nr. 6/1973 a Plenului fostului Tribunal Suprem stabilea: “Raspunderea parintilor nu poate fi inlaturata decat daca s-a exercitat o supraveghere corespunzatoare şi s-au facut diligentele necesare pentru readucerea să (a minorului-n.n.) la domiciliu. Simplul fapt al parasirii de catre minor a domiciliului parintilor nu-i exonerează de răspundere pe acestia”.

b. Minorul se afla, la data savarsirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, temporar, pe o durata mai mica sau mai indelungata, în vizita la rude sau prieteni, în aceeasi, ori în alta localitate (ex. în vacanta). Ca principiu, nu se inlatura răspunderea parintilor pentru ca minorul se afla în locuinta temporara cu acordul parintilor.

c. Minorul era internat în spital la data savarsirii faptei.Fostul Tribunal Suprem a decis, intr-o speta, ca se inlatura răspunderea parintilor, dar literatura juridica are rezerve faţă de aceasta solutie.

d. Minorul internat intr-o scoala de munca şi reeducare a fugit de la scoala şi a savarsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. Solutiile practicii judiciare sunt contradictorii. Au fost pronuntate solutii care exonerau pe parinti de răspundere, dar în ultima vreme deciziile au fost în sensul ca parintii raspund, pentru ca insasi internarea minorului în scoala de reeducare a fost determinata de culpa parintilor în supravegherea şi cresterea minorului.

e. La data savarsirii faptei ilicite de catre minor, parintii erau în executarea unei pedepse privative de libertate ori erau arestati preventiv. In practica se inlatura răspunderea acestora, intrucat lipseste comunitatea de locuinta şi posibilitatea efectiva a parintilor de a exercita supravegherea asupra minorului.

f. Când parintii nu au locuinta comuna, pentru fapta minorului va raspunde parintele caruia i-a fost incredintat. Daca , în fapt, minorul se afla la locuinta parintelui caruia i-a fost incredintat potrivit legii, solutia în literatura juridica este ca răspunderea apartine parintelui caruia i-a fost incredintat nu celui la care se afla în fapt.

Practica este în sens contrar: daca minorul a fost incredintat unuia dintre parinti dar a fost luat pentru crestere şi ingrijire de celalat parinte, parintele caruia i-a fost incredintat nu raspunde de daunele cauzate cat timp s-a aflat în fapt la celalalt sot.

102

Drept civilII

Deci, ori de cate ori exercitarea în fapt a drepturilor parintesti de catre parintele caruia nu i-a fost incredintat copilul şi lociunta minorului la acesta are un caracter de durata şi nu se rezuma la o simpla vizita în cadrul relatiilor personale, raspunde cel la care se afla în fapt.

Inlaturarea prezumtiilor răspunderii parintilor Prezumtiile din art.1000 alin.2 C. civ. sunt prezumtii legale relative,deci susceptibile

de proba contrara.Obiectul probei contrare il constituie faptul ca parintii si-au indeplinit în mod

ireprosabil indatoririle ce le reveneau, deci nu se poate retine un raport de cauzalitate intre fapta lor şi fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu comisa de minor, sau a unui fapt exterior copilului, pentru care ei nu sunt tinuti a raspunde (caz fortuit, de farta majora, fapta unui terţ etc.), pentru care ei nu sunt tinuti a raspunde ) sau lipsa lor de discernamant, cu caracter de durata.

Efectele răspunderii parintilorParintii raspund integral faţă de victima pentru prejuduciul cauzat de minor.

Cand minorul a avut discernamant la momentul savarsirii faptei ilicite, victima are posibilitatea să cheme în judecata fie pe minor singur, fie pe parintii sai singuri, fie deopotriva pe parinti şi pe minor.

Temeiul juridic al răspunderii parintilor minorului va fi art. 1000 al.2 C.civ,, în timp ce temeiul juridic al răspunderii minorului va fi art.998 sau 999 C.civ. . deci el va raspunde pentru fapta proprie.

In cazul în care s-a stabilit judecatoreste răspunderea atat a parintilor cat şi a minorului, răspunderea lor va fi solidara în temeiul art. 1003 C.civ.

Daca parintii au platit integral despăgubirile datorate pentru fapta savarsita de minorul cu discernamant, ei au o actiune în regres indreptata impotriva acestuia pentru a recupera ceea ce au platit pentru el.

Raportul răspunderii parintilor cu răspunderea profesorilor ori mestesugarilor

Raspunderea profesorului ori mestesugarului se intemeiază pe lipsurile în supravegherea elevului ori ucenicului; răspunderea parintilor se intemeiază pe neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare nu numai a indatoririi de supraveghere, dar şi pe aceea privind educarea ori cresterea copilului minor.

Deci coincidenta este numai partiala şi anume sub aspectul supravegherii. De aici unii autori au exprimat opinia ca ele ar putea fi aplicate concurent.

Solutia generala este de a se considera ca , în raport cu răspunderea profesorului sau a mestesugarului, răspunderea parintilor este subsudiara. Adica, ca ea se va aplica ori de cate ori profesorul sau mestesugarul va face dovada ca desi a exercitat cum se cuvine supravegherea, nu a putu impiedica faptul prejudiciabil.

Raportul dintre răspunderea parintilor şi răspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor

Solutia este ca răspunderea comitentului inlatura răspunderea parintilor.Altfel zis, daca minorul a savarsit fapta cauzatoare de prejudiciu în calitate de prepus, o unica răspundere pentru fapta altuia va fi angajata şi anume răspunderea comitentului.

In practica s-a decis, tot mai mult, ca parintii nu raspund pentru minorul-prepus nici pentru prejudeciile pe care acesta le cauzează comitentului insusi.

2. RASPUNDEREA INSTITUTORILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR ŞI AMESTESUGARILOR PENTRU FAPTELE UCENICILOR

Sediul materiei il constituie art. 1000 alin. 4 C. civ. care prevede ca: “institutorii şi artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se gasesc sub a lor supraveghere”.

Ei se pot apara ”daca probează faptul ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil”(art. 1000 ai. 4 C. civ.).

103

Drept civilII

Domeniul de aplicare al prevederilor legaleIntelesul termenilor:

Institutor. Initial s-a avut în vedere invatatorul de la clasele primare. Textul a fost extins şi la educatorul din invatamantul prescolar din invatamantul general, liceul şi profesional, la pedagogii din internatele de elevi şi la cei care ii supraveghează pe elevi în taberele şi coloniile de vacanta. Legea instituie răspunderea pentru profesor, privit ca persoana fizica, şi nu institutia scolara, ca persoana juridica

Artizan. Prin “artizan” se au în vedere mestesugarii care primesc spre pregatire ucenici.Raspunderea revine persoanei fizice care are indatorirea de a se ocupa de pregatirea şi supravegherea în procesul pregatirii ucenicului. In literatura şi practica juridica s-a precizat ca textul art. 1000 al. 4 C.civ. se refera la elevii sau ucenicii minori.

Interpretarea restrictiva a textului a fost făcută prin raportare la art.1000 al. C. civ. ce prevede răspunderea parintilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori.

Daca art. 1000 alin. 2 C.civ. se refera la copii minori, solutia este ca textul art. 1000 alin.4 C.civ. se refera la elevii sau ucenicii minori.

Persoana prejudiciata. Se au în vedere numai prejudiciile pe care elevul sau ucenicul le cauzează unei alte persoane, şi nu prejudiciile pe care el însuşi le sufera în timpul supravegherii profesorului sau mestesugarului. Pentru acesta din urma, răspunderea va fi angajata pe temeiul art. 998-999 C.civ..

104

Drept civilII

Fundamentarea răspunderii institutorului şi mestesugarului.Art.1000 alin.4 C. civ. stabileste o tripla prezumtie dedusa din fapta ilicita cauzatoare de

prejudicii comisa de catre elev sau ucenic; prezumtia ca indatorirea de supraveghere nu a fost indeplinita în mod

corespunzator; prezumtia de cauzalitate dintre neindeplinirea acestei indatoriri şi savarsirea de

catre elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu; prezumtia vinei (culpei) profesorului ori mestesugarului în indeplinirea

necorespunzatoare a indatoririi ce ii revenea.Conditiile generale ale răspunderii.A. Victima va trebui să dovedeasca;

- existenta prejudiciului;- existenta faptei ilicite a elevului sau ucenicului;- existenta raporului de cauzalitate;- in principiu, existenta vinei ucenicului sau elevului (conditie care nu e ceruta foarte riguros, deci se va raspunde şi când nu se va face dovada capacitatii delictuale a minorului).

B. Daca victima a facut dovada acestor conditii, următoarele conditii sunt prezumate de lege:

- fapta ilicita constand în lipsa ori insuficienta supraveghere;- raportul de cauzalitate intre fapta şi cauzarea prejudiciului;- vinovatia profesorului ori mestesugarului

Prezumtiile sunt relative. Proba contrara trebuie să ateste ca desi supravegherea a fost exercitata în conditiile de exigenta cerute, totusi faptul prejudiciabil nu a putut fi impiedicat.In acest caz se va reactiva răspunderea parintilor pentru fapta copilului minor.

Conditii speciale:a) cel ce a cauzat prejudiciul trebuie să aiba calitatea de elev ori ucenic şi safie minor;b) fapta ilicita să fie savarsita când elevul ori ucenicul se afla sau trebuia sa se afle sub supravegherea profesorului ori mestesugarului.Deci în partea a doua a textului, răspunderea va fi angajata, chiar daca în fapt

elevul ori ucenicul nu era în supravegherea să , ori de cate ori profesorul ori mestesugarul a fost acela care prin fapte omisive sau comisive, contrare indatoririlor legale, a facut posibila sustragerea minorului de sub supraveghere.Institutorul este exonerat de răspundere daca sustragerea elevului de la scoala nu-i este imputabila (nu se prezinta la scoala sau fuge de la scoala, fără a se imputa profesorului vreo vina în supraveghere).

Efectele răspunderii institutorilor ori mestesugarilor.Raspunderea institutorului sau artizanului este integrala. Victima poate chema în

judecata fie numai pe institutor sau artizan (art. 1000 al.4 C.civ.), fie numai pe elev sau ucenic (art. 998-999 C.civ.), fie atat pe institutor sau artizan cat şi pe elev sau, respectiv, ucenic.

In ultimul caz, răspunderea este solidara(art. 1003 C.civil).Daca profesorul a platit despăgubirea, el are o actiune în regres impotriva elevului

pentru a carui fapta personala a raspuns.Dupa unii autori, el ar avea o actiune în regres şi impotriva parintilor, în temeiul

art.998-999 C. civ., daca va face dovada ca “reaua educatie în familie a determinat pe elev sau ucenic la savarsirea faptei cauzatoare de prejudiciu”.

3. RASPUNDEREA COMITENTILOR PENTRU FAPTELE PREPUSILORSediul materiei il contituie art. 1000 al. 3 C.civ. care prevede; “Comitentii raspund

de prejudiciul cauzat de prepusii lor în functiile ce li s-au incredintat”.

105

Drept civilII

Pecizam ca art. 1000 al.5 C.civ. nu prevede şi pentru comitenti posibilitatea de a inlatura prezumtiile de răspundere dovedind faptul ca nu au putut impiedica producerea faptului prejudiciabil.

Exista insa şi exceptii de la regula. Astfel în Legea nr11/1991 privind combatarea concurentei neloiale se prevede (art.9 al.2 ) ca fapta de concurenta neloiala savarsita de un salariat în cadrul atributiilor de serviciu atrage răspunderea comerciantului în solidar cu salariatul, afara de cazul în care comerciantul va putea dovedi ca , potrivit uzantelor, nu era în masura să previna combaterea faptelor.

Potrivit Codului civil, comitentul poate insa să invoce acele împrejurari care sunt de natura să inlature răspunderea pentru fapta proprie a prepusului, inlaturand, pe cale de consecinta, şi răspunderea sa.

Vom arata mai jos ca practica judiciara s-a pronuntat în sensul limitarii conditiilor în care se aplica răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Domeniul de aplicare;Comitentul este persona care are posibilitatea de a da instruciuni, de a directiona,

indruma şi controla activitatea celeilalte persoane denumita prepus, care are obligaţia de a urma indrumarile şi directivele primite.

Dependenta functionala a prepusului faţă de comitent constituie nota caracteristica a raportului de prepusenie.

Temeiul raportului de prepusenie poate fi:1) Contractul de munca care face să se prezume, pana la proba contrarie,

existenta raportului de prepusenie. Unitatea care a încheiat contractul de munca cu autorul faptei ilicite nu raspunde în calitate de comitent în cazul în care se dovedeste ca fapta a fost savarsita intr-un moment în care activitatea faptuitorului era indrumata, supravegheata şi controlata de o alta unitate.Sub aspectul asistentei medicale acordate, medicul nu este considerat un prepus al organizatiei sanitare în care este incadrat, ci raspunde singur şi personal, în temeiul art. 998-999 Cod civil. Infirmierii şi infirnierele au in schimb calitatea de prepusi, deci va raspunde şi unitatea, conform art.1000 alin. 3, şi infirmierii, conform art.998-999 C.civ.

2) calitatea de membru al organizatiei cooperatiste este temei pentru răspunderea acesteia conform art.1000 alin.3 C.civil :

3) contractul de mandat. Desi , în principiu, nu se naste din el un raport de prepusenie, acesta poate exista daca apare subordonarea;

4) în mod exceptional, în contractul de antrepriza se poate ca antreprenorul să renunte la autonomia să şi să se subordoneze efectiv autoritatii beneficiarului lucrarii;

5) nu exista raport de prepusenie intre locatar şi locatar;6) militarul în termen nu este prepus. Indeplinirea serviciului militar constituie

o indatorire constitutionala, ea nu este făcută pe baza contractuală. Totusi, în practica Curtii Supreme se admite obligarea Ministerului Apararii Nationale sau a Ministerului de Interne ca parte responsabila civilmente (sau în civil de comitent) prin interpretarea extensiva a art. 1000 alin.3 C.civ. pentru fapta ilicita a militarului în termen.In regula generala, existenta elementelor constitutive ale raportului de prepusenie

urmează a fi stabilite de la caz la caz de instanta. Esential este determinarea persoanei (fizice sau juridice) care, la data savarsirii faptului ilicit, avea autoritatea de a da instructiuni şi directive celui care indeplinea atributiile în credintate şi de a supraveghea, indruma şi controla activitatea desfasurata de acesta în executarea acestor atributii.

Conditiile generale ale răspunderii.Fireste este necesar ca, conditiile răspunderii pentru fapta proprie, să se

regaseasca la prepus şi anume: existenta prejudiciului;

106

Drept civilII

existenta faptei ilicite a prepusului; existenta raportului de cauzalitate; vinovatia prepusului.

Condiţiile speciale:a) raportul de prepusenie b) prepusii să fi savarsit fapta”in functiile ce li s-au incredintat”.

a) Conditia existentei raportului de prepusenie a fost expusa mai sus.Precizam ca raportul de prepusenie trebuie să existe la momentul savarsirii faptei ilicite.b) Conditia savarsirii faptei “in functiile incredintate”Fostul Tribunal Suprem a statuat ca , în temeiul art.1000 alin.3 C.civ.,răspunderea comitentilor este angajata:

1) in primul rand pentru daunele cauzate de prepus când acesta isi realizează atributiile derivand din functia incredintata, conform indicatiilor date de comitent. In limitele functiei şi în interesul comitentului;

2) precum şi în cazul în care prepusul, actionand în cadrul functiei incredintate, în intersesul comitentului ori intr-un mod de natura a crea convingerea ca actionează în numele acestuia, savarseste o fapta cauzatoare de prejudicii prin realizarea în mod necorespunzator a indicatiilor primite ori prin depasirea lor abuziva.

Limitand conditiile în care se aplica răspunderea comitentului, instanta suprema a statuat ca răspunderea comitentului nu-si gaseste temei legal în cazurile:

1) când comitentul a luat masurile necesare spre a preintampina fapta pagubitoare a prepusului sau;

2) când cel pagubit a stiut ca prepusul nu actionează în folosul comitentului, ci în interesul sau propriu ori cu depasirea atributiilor decurgand din functia incredintata, precum şi în cazurile în care activitatea prepusului a iesit din sfera în care comitentul are obligaţia de a-si exercita supravegherea, aceasta revenind insasi celui ce a suferit paguba;

3) comitentul nu raspunde, de asemenea, pentru pagubele cauzate de prepus prin fapte ce nu au legatura cu functia incredintata, chiar daca ele au fost savarsite în timpul exercitarii acesteia.

S-a ajuns asfel, pe cale de intrepretare, la extinderea art.1000 al.5 C.civ. şi la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima prejudiciuluiVictima are posibilitatea să se adreseze, la alegerea să , pentru intreaga

despăgubire, fie comitentului singur, fie comitentului şi prepusului deodata sau succesiv, fie numai prepusului.

Raspunderea comitentului, intemeiata pe art. 1000 alin.3 C.civ., cu a prepusului pentru fapta proprie intemeiata pe art.998-999 C.civ. faţă de victima sunt solidare, în conformitate cu art. 1003 C. civil.

Nu exista o ordine prestabilita legal în care victima să cheme la răspundere pe comitent sau pe prepus.

Exista insa interesul ca comitentul sa-l cheme alaturi de el, în proces, pe prepus care se poate apara impotriva victimei, apararea să profitandu-i comitentului.

Daca prepusii unor comitenti diferiti au savarsit impreuna o fapta ilicita, prin care au cauzat prejudicii unei terte persoane, atunci pentru fiecare comitent în parte exista solidaritate cu propriul sau prepus, în limitele partii de prejudiciu cauzate de acest prepus.

Deci prepusii sunt solidari faţă de victima pentru intregul prejudiciu, în timp ce fiecare comitent este solidar cu propriul prepus doar în limitele partii de prejudiciu pe care a produs-o acest prepus.

Daca mai multi prepusi, subordonati unor comitenti diferiti, au savarsit o fapta ilicita prin care s-a cauzat un prejudiciu unuia dintre acesti comitenti, solutia este ca faţă de comitentul-victima al prejudiciului celalalt comitent va raspunde solidar cu propriul prepus, în limita partii de prejudiciu aferente acestui prepus.

107

Drept civilII

In ce priveste prepusii , ei vor fi tinuti solidari, faţă de victima prejudiciului, pentru intreg prejudiciul.

TESTE:

1. Răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (2) din Codul civil se poate aplica:a) părintelui care a recunoscut pe copilul său ce avea situaţia de copil din afara căsătoriei;b) adoptatorului;c) persoanelor fizice sau juridice, altele decât părinţii sau adoptatorii, învestite cu drepturi

şi îndatoriri părinteşti.

2. Pentru a fi declanşată răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor minori trebuie îndeplinite şi condiţiile:a) copilul să fie minor;b) să existe raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;c) copilul să fi avut discernământ în raport cu fapta săvârşită la data săvârşirii ei.

3. Când sunt îndeplinite toate condiţiile generale şi speciale de răspundere a părinţilor pentru fapta ilicită a copilului lor minor, victima are următoarele opţiuni pentru acoperirea prejudiciului:a) să pretindă despăgubiri de la minor în temeiul art. 998-999 C.civ.;b) să pretindă despăgubiri de la ambii părinţi, care răspund proporţional cu culpa lor, în

temeiul art. 1000 alin.(2) C.civ.;c) să cheme în judecată pentru despăgubiri, în solidar, pe ambii părinţi, împreună cu

minorul, în temeiul art. 1000 alin.(2) C.civ. coroborat cu art. 1003 C.civ.

108

Drept civilII

CAPITOLUL XVIIRASPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE , DE

EDIFICII SI DE LUCRURI IN GENERAL

1. RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE2. RASPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUI3. RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI IN GENERAL

1. RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICII CAUZATE DE ANIMALESediul materiei il constituie art. 1001 C.civ. care prevede ca “Proprietarul unui

animal, sau acela care se serveste de dansul, în cursul serviciului este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau ca animalul se afla în paza sa, sau că a scăpat”.

Domeniul de aplicatie al art. 1001 C.civ.;a) Animalele la care se refera art. 1001 C. civ. sunt animale apropriate într-o formă

oarecare şi care pot fi efectiv supravegheate. Asta explica termenii “proprietar” şi “se foloseste de el”.Deci intra în domeniul de aplicare al textului :animalele domestice, animalele salbatice captive, din gradinile zoologice, circuri etc.

Se raspunde pe art. 1001 C.civ. , pentru animalele salbatice din rezervatii ori din parcurile de vanatoare inchise în interiorul parcului, dar nu şi când prejudiciul a fost produs de animalele salbatice iesite din incinta rezervatiei ori parcului.

Ulterior fostul Tribunal Suprem a extins răspunderea cu argumentul ca asupra acestor animale este posibila o interventie directa care să previna ori să impiedice producerea pagubei.

Animalele salbatice care traiesc în libertate şi fac parte din fondul cinegetic nu angajează răspunderea statului pe temeiul art.1001 C.civ.

Raspunderea unitatilor care gospodaresc vanatul va fi angajata numai în conditiile art. 998-999 C.civ. pentru fapta proprie; deci numai daca victima prejudiciului va face dovada directa a faptului ca paguba s-a produs din cauza ca unitatea nu si-a indeplinit indatoririle legale care ii reveneau în gospodarirea vanatului.

b) Persoana care raspunde pentru animal este cea care la momentul producerii prejudiciului avea paza juridica a animalului.

Paza juridica decurge din dreptul pe care il are o persoana de a se folosi de animalul respectiv, drept care implica prerogativa de comanda, de directie şi de supraveghere a animalului.Paza juridica poate fi transmisa. Daca nu se cunoaste cine se folosea de animal, va raspunde proprietarul sau.Paza juridica se prezuma ca apartine proprietarului pana la proba contrara.

Paza juridica nu se confunda cu paza materiala a animalului. Ele pot coexista. Numai paza juridica atrage aplicarea prevederilor art. 1001 C.civil.Cel care are paza materiala poate raspunde doar pe art. 998-999 pentru fapta proprie.

In practica juridica au fost facute urmatoarele precizari:Daca exista o persoana care are dreptul de a se folosi de animal la data producerii prejudiciului, răspunderea va apartine acelei persoane şi nu proprietarului animalului.In caz de coproprietate sau de folosinta comuna a mai multor persoane, paza juridica exercitata în comun va atrage răspunderea solidara a celor carora ea apartine(art.1003 C.civ.).

Daca prejudiciul este cauzat de mai multe animale cu proprietari diferiti, pentru care nu exista comunitate de paza juridica, răspunderea este divizibila şi nu solidara.

109

Drept civilII

Daca cel ce exercita paza materiala este victima prejudiciului, cel care are paza juridica va fi tras la răspundere. Se va avea în vedere şi comportamentul celui care a avut paza materiala.

Fundamentul răspunderii.Cu privire la fundamentul răspunderii s-au conturat doua teorii: prima care

intemeiază răspunderea pe ideea de risc şi , a doua , care o intemeiază pe ideea unei prezumtii de culpa în supraveghere, de vinovatie în exercitarea pazei juridice.

Ultima teorie a suferit nuantari în ce priveste caracterul prezumtiei de răspundere de la caracterul ralativ pana la caracterul absolut al prezumtiei.

La ultima fundamentare se adauga ideea de garantie a defectelor de comportament ale animalului respectiv. Aceasta idee de garantie explica răspunderea “pentru animalul scapat din paza”.

Deci tendinta este spre afirmarea unei adevarate răspunderi obiective a celui care are paza juridica a animalului.

Conditiile răspunderii pentru paza animalului.Victima trebuie să faca dovada prejudiciului cauzat de animal şi a faptului ca la

data cauzarii prejudiciului animalul se afla în paza juridica a persoanei de la care se cer despăgubiri.

Exonerarea de răspundere poate fi obtinuta numai daca se dovedeste fie:a. fapta victimei insasi, care a provocat reactia cauzatoare de prejudiciu, fie b. fapta unei terte persoane, sauc. cazul de forta majora, nu insa şi cazul fortuit.

Efectele răspunderii:Victima poate urmari pe cel care are paza juridica a animalului temeiul art.1001

C.civ., iar pe cel care are paza materiala în temeiul art. 998-999 C.civil.

2. RASPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUISediul materiei il constituie art. 1002 C.civ., care prevede ca “proprietarul unui

edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este rezultatul lipsei de intretinere sau a unui viciu de constructie”.

Domeniul de aplicare al răspunderii impune definirea notiunilor din art.1002 C. civil:

a) Edificiul semnifica orice lucrare realizata de om, prin folosirea unor materiale care se incorporează solului devenind, astfel, prin asezarea lor durabila, în imobil prin natura sa.

b) Ruina edificiului inseamna nu numai daramarea completa a edificiului, dar şi orice dezagregare a materialului.Nu intra în sfera notiunii “ruina edificiului “ demolarea voluntara, daramarea provocata de incendiu, proasta functionare a unui agregat, lipsa barei de protectie la o scara a imobilului.

c) Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de intretinere ori a unui viciu de constructie.Cu lipsa de intretinere este asimilata şi vechimea edificiului.

d) Art.1002 C.civ. stabileste ca va raspunde proprietarul edificiului.Nu interesează cine e locatarul edificiului, cine are paza juridica a acestuia, cine este constructorul ori arhitectul, ci interesează cine este proprietarul sau actual.

Deci răspunderea nu este intemeiata pe paza juridica a edificiului, ci pe calitatea de proprietar.

La coproprietatea pe cote-parti ori în devalmasie, răspunderea proprietarilor este solidara.

Cu dreptul de proprietate este asimilat dreptul de superficie, dar nu şi dreptul de uzufruct, uz ori de abitatie, când răspunderea va apartine în continuare nudului proprietar.

Fundamentul răspunderii.In legatura cu fundamentul răspunderii s-au conturat doua teorii;

110

Drept civilII

a. teoria răspunderii subiective, care afirma ca la baza răspunderii proprietarul se afla o prezumtie de culpa (proprietarul nu a supravegheat starea imobilului şi nu a luat masurile necesare de intretinere).Practica juridica admite o prezumtie absoluta de culpa, şi b. teoria răspunderii obiective a proprietarului sau a răspunderii bazate pe ideea unei obligaţii legale de garantie, independenta de orice vina a proprietarului.Consecintele sunt aceleasi în ambele situatii, atat pe planul conditiilor, efectelor cat şi în ce priveste cauzele de exonerare de răspundere. In practica judiciara se optează pentru răspunderea obiectiva fundata pe ideea de garantie.Conditiile răspunderii. Cauze de exonerare.Victima trebuie să dovedeasca :- existenta prejudiciului;- raportul de cauzalitate dintre riuna edificiului şi prejudiciu;- faptul ca ruina edificiului a fost cauzata de lipsa de intretinere ori de un viciu de

constructie.Dupa dovedirea lor, intra în functie prezumtia de răspundere a priprietarului.Prezumtia de răspundere este irefragabila , deci proprietarul nu o poate rasturna prin simpla dovada a faptului ca a luat toate masurile pentru asigurarea intretinerii edificiului ori prevenirea oricaror vicii ale constructiei.

Exonerarea de răspundere se face dovedind:a) fapta victimei însăsi;b) fapta unui terţ pentru care proprietarul nu este tinut a raspunde;c) cazul de forţă majoră, nu însă şi cazul fortuit.

Efectele răspunderii.Proprietarul va raspunde şi va plati toate despăgubirile pentru acoperirea

prejudiciului cauzat. Proprietarul va avea regres, dupa caz:

a) impotriva vanzatorului imobilului (care garantează pentru vicii);b) impotriva locatarului, daca ruina s-a datorat acestuia;c) impotriva constructorului sau proiectantului, pentru viciile ascunse ale

edificiului, cauza ruinei acestuia.

3. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI IN GENERAL Temeiul legal al răspunderii il constituie art. 1000 alin. C.civil care prevede:

“ Suntem, de asemenea, responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a raspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastra”.

O lunga perioada de timp s-a considerat ca textul este o simpla introducere la răspunderea pentru fapta altuia.Ulterior, dupa dezvoltarea masinismului, s-a cautat un text pentru a stabili răspunderea pentru fapta lucrului şi s-a admis ca art. 1000 alin. 1 C.civ. reglementează regula “răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucrurile ce sunt sub paza noastra”.

Domeniul de aplicatieEste necesara precizarea unor notiuni folosite de art.1000 al.1 C.civ.:

a) “ Lucru”. Initial s-a considerat ca art.1000 al.1 C.civ. se refera la “lucrurile mobile”, nu şi la imobile. Altii au redus aplicabilitatea lui la “lucrurile periculoase”.Interpretarea notiunii de lucru din art. 1000 al.1 C.civ. a fost făcută litaral, în sensul

ca textul se refera la “lucrurile neinsufletite, atat mobile cat şi imobile, fără distincţie daca acestea, prin natura lor, sunt sau nu potential periculoase, fără distinctia daca au sau nu un dinamism propriu ori daca au produs prejudiciul fiind în miscare sau aflandu-se în stationare”.

Nu intra insa sub incidenta art. 1000 alin. 1C.civ. bunurile pentru care prin lege este instituita o răspundere speciala:animale sau edificii (dar numai daca prejudiciul a fost urmarea lipsei de intretinere ori a unui viciu de constructie).

111

Drept civilII

Exista, de asemenea, răspunderi speciale pentru lucruri ca: răspunderea pentru aeronave, pentru accidentele nucleare etc.

Practica judiciara a facut aplicarea art. 1000 al 1 la accidente de circulatie, la cele legate de folosirea energiei electrice, explozii de cazane, conducte de gaze naturale, spargerea unei conducte de apa, caderea intr-o groapa neacoperita, surparea unui mal, caderea ghetii de pe acoperis, a unei glastre cu flori asezate pe pervazul unei ferestre sau a unui balcon.

b) Paza şi paznic al lucrului Sub aspectul răspunderii interesează paza juridica, nu paza materiala a lucrului.

Paza juridica apartine persoanei fizice ori juridice care are, în mod independent, puterea, folosinta, diriguirea, controlul şi supravegherea asupra lucrului.De regula paza decurge dintr-un drept.

Paza juridica se deosebeste de paza materiala. Paza juridica nu presupune neaparat contactul nemijlocit cu lucrul, element care caracterizeaza paza materiala.

Paza materiala este o paza subordonata celei juridice. Nu decurge dintr-o putere de sine statatoare a paznicului şi nici nu ofera acestuia vreun drept de folosinta proprie privind lucrul respectiv.

De cele mai multe ori ele apartin aceleiasi persoane, dar acest lucru nu este obligatoriu (ex. proprietarul autoturismului il incredintează unei alte persoane).

Art. 1000 al.1 C.civ. se aplica celui care are paza juridica. Cel care are paza materiala raspunde în conditiile art.998-999 C. civil, deci daca se dovedesc elementele răspunderii pentru fapta proprie.

Practica judiciara a stabilit ca paza juridica apartine celui care are în fapt autoritatea, puterea de comanda, de directie asupra lucrului.

Astfel, în locul criteriului care aseza la fundamentul răspunderii exclusiv dreptul de directie, autoritatea de drept, a fost adoptat un alt criteriu: criteriul directiei intelectuale, care considera ca simpla putere de fapt, chiar neintemeiata pe un drept care permite exercitarea independenta a directiei, a autoritatii asupra lucrului, este suficienta pentru a caracteriza paza juridica asupra acestuia.Aceasta solutie permite angajarea răspunderii tertului în situatia când lucrul este furat sau uzurpat.

Cine va fi considerat ca are paza juridica în lumina acestui criteriu.a) In principiu, proprietarul lucrului care este prezumat , pana la proba contrara, ca este paznicul juridic al acestuia.Simpla dovada ca lucrul se afla în paza materiala a altuia nu inlatura calitatea de paznic juridic a proprietarului. Pentru a rasturna prezumtia, proprietarul trebuie să faca dovada ca a transmis paza juridica unei persoane (ex. prin inchirierea, imprumutarea lucrului) sau ca impotriva vointei sale a pierdut paza juridica(ex. lucrul i-a fost furat sau i-a fost uzurpat dreptul de catre un tert).

Proprietarul isi mentine calitatea de paznic juridic şi în cazul în care a pierdut lucrul, precum şi în caz de neuz al lucrului. Solutia este discutabila, pentru ca nu ar trebui să existe diferenta de tratament juridic intre hot şi gasitorul lucrului, din punct de vedere al răspunderii pentru lucru.

Se considera ca proprietarul lucrului nu pierde paza juridica a lucrului nici în cazul abandonarii sale cat timp acesta nu va fi preluat efectiv de catre organele de stat indreptatite.

In caz de coproprietate, pe cote-parti ori în devalmasie, paza juridica se prezuma ca apartine solidar tuturor copropritarilor. Prezumtia este relativa.

b) Titularii dezmembramintelor dreptului de proprietate- uzufruct, uz, habitatie, servitute aparenta- sunt prezumati ca au paza juridica asupra lucrului.

c) Posesorul are, de asemenea , calitatea de paznic juridic al lucrului.

112

Drept civilII

d) Proprietarul lucrului poate transmite paza juridica asupra lucrului printr-un act juridic, de exemplu inchiriere, imprumut de folosinta. Deci paznic juridic va fi locatarul, comodatarul, adica un simplu detentor precar.

Daca proprietarul transmite doar folosinta independenta a lucrului unei alte persoane, se va face distincţie intre paza juridica a structurii lucrului, care va ramane la proprietar si, în consecinta, acesta va raspunde pentru viciile ascunse ale lucrului, şi paza juridica a folosintei lucrului, urmand ca cel care a primit-o să raspunda pentru prejudiciul produs de lucru un timpul utilizarii acestuia.

O aplicatie particulara a acestui principiu o face art. 13 din O.G. nr. 51/28 august 1997 privind contractul de leasing, text care prevede ca “ Din momentul încheierii contractului, finantatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile provocate prin folosinta bunului de catre utilizator”.

e) Hotul care isi insuseste lucrul impotriva vointei proprietarului.Practica judiciara a stabilit ca, prin furt, paza juridica s-a transferat de la proprietar asupra hotului şi , în consecinta, acesta din urma va trebui să raspunda în conformitate cu art. 1000 alin.1C.civil.Hotul isi insuseste bunul cu intentia de a se comporta faţă de acesta ca un proprietar.Daca proprietarului i se poate retine o vina în inlesnirea furtului, impreuna cu hotul este chemat să raspunda şi proprietarul (dupa unii autori, baza prevederilor art. 998-999 C.civ., dupa altii pe baza art.alin. 1 C.civ.).

Problema repararii prejudiciilor cauzate de lucrurilor furate s-a pus în cazul autovehiculelor.

Victima prejudiciului va fi despăgubita şi atunci când prejudiciul va fi cauzat de catre persoane care au produs accidentul.

In sfera asigurarii intra obligaţia asiguratorului de a plati nu numai când răspunderea civilă revine asiguratului, ci şi cand:

a. cel care conduce autovehiculul era o alta persoana decat asiguratul (art. 51 al. 1. Legea nr. 136/1995), adica o persoana care conducea cu sau fără consimtamantul proprietarului (comodatar sau hot);

b. când nu exista persoana a carei responsabilitate civilă să fie angajata pentru ca autorul accidentului a ramas neidentificat, dar automobilul şi proprietarul au fost identificati. Deci asigurarea functionează şi în lipsa persoanei responsabile.

Este de mentionat ca , potrivit legii, despăgubirile se platesc în caz de vatamare corporala sau deces al unei persoane, chiar daca autorul prejudiciului a ramas neidentificat.

f) Prepusul unui comitent care, abuzand de functiile incredintate, isi insuseste în fapt puterea de control, directia şi folosinta asupra lucrului.Nu este vorba de prepusul care foloseste lucrul”in exercitarea functiilor incredintate”, prepus care, în acest cadru, este numai un simplu paznic material al lucrului. Ex. soferul care, abuzand de functiile sale, foloseste în interes propriu autovehiculul intreprinderii. Prin aceasta el isi insuseste , în fond paza juridica a lucrului si, drept urmare, răspunderea să pentru prejudiciul cauzat ar trebui să fie angajata pe temeiul art.1000 alin.1 C.civil.

Practica judiciara a optat pentru alta solutie, asimiland “abuzul în exercitarea functiei” cu “exercitiul normal al functiei incredintate”, deci se raspunde pe temeiul art. 1000 alin. 3 C. civil.

g) Autovehiculele de scoala, în cazul în care accidentul este produs de catre cel care invata.Se admite ca cel care ia lectii are paza materiala a lucrului, iar cel care i-a incredintat autovehiculul-scoala de sofer, proprietarul- are şi pastrează paza juridica a acestuia.In timpul examenului pentru carnetul de conducere, paza juridica este preluata de cel care sustine examenul şi deci, nu trece asupra examinatorului.

Fapta lucrului.

113

Drept civilII

Ce se intelege prin “fapta lucrului” ?Pentru a explica ce se intelege prin “fapta lucrului”, au fost propuse urmatoarele criterii:

a) fapta autonoma a lucrului, independenta de participarea omului;b) criteriul viciului propriu al lucrului care a determinat prejudiciul;c) criteriul iesirii lucrului de sub controlul şi autoritatea omuluiIn practica judiciara se admite ca ne aflam în fata unei fapte a lucrului, în acele

cazuri în care, chiar daca fapta omului a fost prezenta în raportul cauzal, lucrul în miscare sau stationare a constituit cauza principala, daca nu chiar exclusiva, a producerii prejudiciului şi nu a fost o simpla prelungire a gestului omului.

Persoana indreptatita să beneficieze de prevederile art. 1000 alin.1 C.civil.Textul poate fi invocat, în principiu, de catre victima prejudiciului si, bineinteles, de

succesorii în drepturi ai acestuia.Paznicul material poate invoca răspunderea paznicului juridic, în temeiul art. 1000

alin. 1 C.civ.,daca însuşi paznicul material este victima a prejudiciului şi nu s-a retinut vina să exclusiva.

Art. 1000 alin. 1 C.civ. constituie o garantie inscrisa în favoarea prejudiciului. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucru.Exista doua teorii:

a) teoria subiectiva a răspunderii, care intemeiază răspunderea pe ideea unei prezumtii de vina a paznicului juridic.

Evolutia în practica şi literatura a fost de la prezumtia relativa de vina a celui care exercita paza juridica la prezumtia absoluta de culpa şi de aici spre răspunderea obiectiva (indiferent de culpa);

b) teoria obiectiva a răspunderii care nu mai leaga răspunderea pentru lucruri de ideea de vina a paznicului juridic. Ea este fundata pe ideea de risc (cine culege profitul lucrului, suporta şi răspunderea pentru pagubele pricinuite de acesta).

Conditiile răspunderii Victima prejudiciului trebuie să faca dovada prejudiciului, precum şi a raportului de

cauzalitate dintre “fapta lucrului”si “prejudiciu”.Privitor la dovada calitatii de paznic juridic, victima va beneficia de prezumtia de

paza care se refera la proprietarul lucrului ori la ceilalti titulari de drepturi reale asupra acestuia.Dupa dovada conditiilor de mai sus , toate celelalte elemente ale răspunderii sunt prezumate.

Cauze de exonerare de răspundere.Pentru a se exonera de răspundere, paznicul juridic trebuie să dovedeasca :

a. fapta victimei;b. fapta unui tert; pentru care nu este tinut a raspunde;c. cazul de forta majora , dar nu şi cazul fortuit.Fapta victimei şi fapta tertului sunt exoneratoare daca au calitatea forţei majore;

altminteri, ele conduc la reducerea răspunderii.Forta majora trebuie să constea intr-o imprejurare externa şi invincibila , fără relatie

cu lucrul care a provocat dauna sau insusirile sale naturale. Deci, absolut invincibila, absolut imprevizibila (avand caracter extraordinar). Daca nu are aceste caracteristici, este un caz fortuit.

Pentru a conduce în totala exonerare de răspundere, forta majora trebuie să fi fost singura cauza a producerii prejudiciului. Daca împrejurările care au intervenit şi au condus la producerea prejudiciului nu intrunesc caracterele forţei majore, dar nici nu implica vinovatia paznicului juridic, ele constituie un simplu caz fortuit.

Cazul fortuit, desi exclude şi el vinovatia paznicului juridic (ex.explozia unui cauciuc), nu il exonerează de răspundere.

Cazul fortuit, în materia răspunderii pentru fapta lucrului, inseamna:a) anumite împrejurări exterioare lucrului, independente de vina

114

Drept civilII

paznicului, dar nu au nici caracterul exceptional, nici caracterul absolut imprevizibil şi invincibil al forţei majore.

b) împrejurări extrinseci lucrului, neimputabile paznicului juridic, care au dus la producerea prejudiciului (viciile ascunse ale lucrului, defecte de fabricatie, cauze interne care nu puteau fi cunoscute de paznicul juridic, ca de exemplu: ruperea unei piese , spargerea unui cauciuc etc.).

Pe ce temei victima prejudiciului ar putea chema în judecata pe fabricantul vinovat de defectiunile de fabricatie? Tribunalul Suprem a admis ca victima il poate chema în temeiul art.998-999 Cod civil.

Efectele răspunderii pentru lucruri:1. Victima prejudiciului este indreptatita să obtina despăgubiri de la cel ce are paza

juridica a lucrului.Ea poate sa-l actioneze direct pe cel care are paza materiala a bunului, dar în temeiul art. 998-999 C.civ.Daca paznicul juridic a platit despăgubiri, el se poate regresa impotriva paznicului material, cu conditia să faca dovada vinovatiei acestuia în temeiul art. 998-999 C. civil. Daca a participat şi un tert, în limitele participarii acestuia se poate regresa şi impotriva lui.

2. Incidenta asigurarii de răspundere civilă.Exista un sistem de asigurari pentru răspundere civilă cauzate prin “fapta lucrului”, în scopul protectiei victimei.

3. Victima are optiunea intre formele de răspundere (a paznicului juridic sau a celui material), cu conditia de a se supune exigentelor de proba pe care fiecare dintre caile mantionate le comporta.

Regula este ca prejudiciul este unic şi deci despăgubirea trebuie să fie unica. Prin urmare, nu se obtine mai multe despăgubiri pentru acoperirea aceluiasi prejudiciu.

115

Drept civilII

TESTE:

1. În baza art. 1001 C.civ., se poate angaja răspunderea paznicului juridic pentru prejudiciile cauzate de:a) animalele sălbatice aflate în stare de libertate, dacă victima dovedeşte că paguba s-a

produs din cauză că gestionarul nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în gestionarea vânatului;

b) animalele sălbatice din rezervaţii şi din parcuri de vânătoare închise, dar numai când pagubele sunt produse în interiorul acestor parcuri sau rezervaţii;

c) animalele domestice.

2. Lucrurile prevăzute la art. 1000 alin.(1) C. civ. ce pot cauza prejudicii unei persoane, pot fi:a) bunuri însufleţite sau neînsufleţite;b) numai bunuri având un dinamism propriu;c) numai bunuri periculoase;d) bunuri aflate în staţionare sau în mişcare;e) numai bunuri mobile.

3. Deţine paza juridică a lucrului şi răspunde în temeiul art. 1000 alin.(1) C.civ.:a) posesorul de bună sau de rea-credinţă;b) hoţul;c) elevul care ia lecţii de conducere, utilizând în acest scop, autoturismul proprietate a

şcolii de şoferi.

116

Drept civilII

CAPITOLUL XVIIIEFECTELE OBLIGAŢIILOR

1. NOŢIUNI GENERALE2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR. PLATA3. CONDIŢIILE PLĂŢII4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR6. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)

1. NOŢIUNI GENERALEOrice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă dreptul creditorului de a

pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a

pretinde şi a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care el este obligat (art. 1073 C.civ.).

Tot ca efect al obligaţiei apare şi dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitor, în ipoteza că acesta nu-şi execută obligaţia asumată.Executarea exactă a prestaţiei la care debitorul s-a obligat este executarea directă sau în natură a obligaţiei.Executarea indirectă sau prin echivalent este folosită atunci când executarea în natură nu mai este cu putinţă. “Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului” (art. 1075 C.civ.).

2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILORExecutarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei însăşi la care s-a

obligat debitorul, şi nu plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.Plata este executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de

obiectul ei. În limbaj juridic plata semnifică executarea oricărei obligaţii.Plata nu înseamnă numai executarea voluntară a obligaţiei, ci poate fi considerată

un act juridic, o convenţie între cel care execută şi cel care primeşte. Ea este un act juridic animo solvendi cu acceptul celui care primeşte plata.

Sediul materiei îl constituie art. 1097-1121 C.civ. care reglementează plata ca un mijloc de stingere a obligaţiilor.

3. CONDIŢIILE PLĂŢIICine poate face plata.Plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau chiar de o persoană

neinteresată, de debitor personal sau prin reprezentant, de persoana obligată alături de debitor (codebitor solidar) sau pentru debitor (fidejusor sau cauţiunea reală) şi chiar de un terţ neinteresat, care poate face plata fie în numele debitorului (mandat sau gestiune de afaceri), fie în nume propriu (realizând o liberalitate).

Există însă şi excepţii de la regula prezentată mai sus, că orice persoană poate face plata, şi anume în cazul obligaţiilor intuitu personae şi în cazul în care părţile au convenit ca plata să nu fie făcută decât de debitor.

În cazul în care plata are ca obiect executarea unei obligaţii “de a da”, este necesar ca cel care face plata să aibă capacitatea de a înstrăina lucrul dat în plată, deci trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu şi să fie proprietarul lucrului dat în plată.

Când plata s-a făcut cu bunul unei alte persoane, adevăratul proprietar va avea la îndemână acţiunea în revendicare.

Cui i se face plata.

117

Drept civilII

Art. 1096 C.civ. dispune că plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau aceluia ce este autorizat de justiţie sau de lege să primească pentru creditor.

Deci pot primi plata: creditorul, moştenitorii creditorului, cesionarul (care a dobândit creanţa prin cesiune), reprezentantul legal sau convenţional al creditorului şi terţului desemnat de justiţie pentru a primi plata (ex. creditorul popritor).

Cel ce primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu.

O plată făcută către o persoană incapabilă este sancţionată cu nulitatea relativă.Obiectul plăţii îl constituie executarea întocmai a obligaţiei asumate.

Creditorul nu poate fi obligat să primească altceva decât ce i se datorează, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau chiar mai mare. Creditorul poate însă accepta o altă prestaţie decât cea datorată, dar în acest caz obligaţia nu se mai stinge prin plată, ci prin dare în plată.

Bunul individual determinat trebuie restituit în starea în care se găsea în momentul predării. Debitorul răspunde de daunele produse după punerea să în întârziere. În ce priveşte bunurile de gen, se aplică regula genera non pereunt. Dacă calitatea nu e stabilită prin convenţia părţilor, bunurile trebuie să fie de o calitate mijlocie.

Principiul indivizibilităţii plăţii.Cel care face plata trebuie să plătească datoria în întregime. Debitorul nu se poate

elibera decât plătind tot ce datorează deodată.Există însă şi unele excepţii de la principiul indivizibilităţii plăţii, şi anume dacă:a) prin convenţia părţilor se stabileşte că obligaţia este divizibilă, pentru că regula

indivizibilităţii este supletivă, nu imperativă;b) în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori;c) în caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie;d) când în locul debitorului datoria este plătită de fidejusori;e) când instanţa acordă debitorului termen de graţie.Data plăţii. Plata trebuie făcută când datoria a ajuns la scadenţă, adică a devenit exigibilă.Trebuie totuşi făcută distincţie între obligaţiile cu executare imediată (pure şi simple) şi

obligaţiile cu termen.La obligaţiile cu executare imediată, plata trebuie făcută în momentul naşterii raportului

juridic obligaţional, chiar atunci ea devine exigibilă.Dacă obligaţia este cu termen, plata exte exigibilă la termenul stabilit de părţi;

creditorul nu poate pretinde plata înainte de acest termen.Termenul este întotdeauna presupus a fi prevăzut în favoare debitorului, dacă nu s-a

stabilit altfel. Dacă este în exclusivitate în favoarea debitorului, plata se poate face şi anticipat.

Pentru plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.Instanţa poate acorda debitorului termen de graţie, în cadrul căruia poate eşalona plata.

Locul plăţii. Plata se face la locul convenit de părţi. Dacă nu este convenit un loc al plăţii, ea se

va face la domiciliul debitorului (este cherabilă), afară dacă părţile au convenit ca plata să se facă la domiciliul creditorului (plata este portabilă).

Dacă obiectul plăţii este un bun cert şi părţile nu au stabilit locul plăţii, ea se face la locul unde se găsea bunul în momentul încheierii contractului.

Stabilirea locului plăţii prezintă importanţă pentru determinarea cheltuielilor de transport precum şi Dreptul internaţional privat pentru determinarea legii care guvernează executarea obligaţiei (lex loci solutionis – legea locului plăţii). Mai mult, aceasta poate fi desemnată de părţi ca lex causae, adică legea care se va aplica tuturor conflictelor legate de obligaţia respectivă.

Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului. Norma este însă supletivă.

Imputaţia plăţii.

118

Drept civilII

Problema imputaţiei plăţii se pune dacă un debitor are mai multe datorii care au ca obiect bunuri de aceeaşi natură faţă de acelaşi creditor.

Imputaţia plăţii înseamnă a şti care datorie se stinge prin plată. Ea se face potrivit următoarelor reguli:

1) imputaţia se face, în primul rând, prin acordul părţilor;2) ea poate fi făcută numai de către una din părţi, fie de debitor, fie de creditor, şi în

sfârşit,3) legea dispune asupra modului în care se face imputaţia plăţii.

Debitorul trebuie să ţină seamă de anumite principii atunci când face imputaţia plăţii:a) plata să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie. “Debitorul nu poate sili un

creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar” (art. 1101 al. 1 C.civ.);b) între datorii exigibile şi neexigibile, plata se face asupra obligaţiei scadente, nu

asupra celei nescadente (ar fi o plată anticipativă);c) plata se impută întâi asupra dobânzilor.

Creditorul face imputaţia plăţii în lipsa imputaţiei plăţii făcută de debitor. De regulă, în chitanţa liberatorie el precizează ce datorie se stinge.

În lipsa imputaţiei plăţii făcută de părţi, ea se face după principiile Codului civil (art. 1113 C.civ.):

a. plata se impută asupra datoriei scadente, nu asupra celei nescadente;b. dacă toate datoriile sunt la scadenţă, imputaţia se face asupra aceleia care este mai oneroasă pentru debitor;c. între datorii scadente şi la fel de oneroase, imputaţia se face asupra celui mai vechi;d. dacă sunt egale în toate, plata se impută proporţional asupra fiecăreia dintre ele.Dovada plăţii.Cel care face o propunere în faţa instanţei, trebuie să o dovedească.Creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei.Debitorul, la rândul său, trebuie să dovedească faptul plăţii. Uneori faptul plăţii e

prezumat (remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului face proba liberaţiunii).

Prezumţia este absolută dacă titlul este înscris sub semnătură privată.Prezumţia este relativă dacă titlul este înscris autentic sau hotărâre judecătorească

investită cu formulă executorie.Operaţiunii plăţii este un act juridic, şi prin urmare i se aplică regulile de

admisibilitate ale probelor actelor juridice prevăzute de Codul civil (art. 1191, 1203, 1205 C.civil).În majoritatea cazurilor, creditorul eliberează debitorului o chitanţă, sub semnătură privată, prin care atestă plata.

Oferta reală urmată de consemnaţiune.Debitorul are şi un drept subiectiv de a face plata, nu numai o obligaţie. De aceea.

Când plata este refuzată de creditor, debitorul poate face o ofertă reală urmată de consemnaţiune (art. 1114 C.civ.), somându-l, prin intermediul executorului judecătoresc, să primească plata al cărei obiect îl ţine la dispoziţia creditorului.

Dacă creditorul primeşte plata, debitorul va fi eliberat. Dacă el refuză în continuare plata, debitorul poate consemna lucrul la dispoziţia creditorului.

4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILORNoţiune. Dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia, deci nu efectuează plata,

creditorul poate cere executarea silită a obligaţiei.În principiu şi executarea silită se face tot în natură, dar silit. Numai când executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, se trece la executarea ei prin echivalent, adică

119

Drept civilII

prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care îl încearcă datorită neexecutării în natură a obligaţiei.

Executarea silită, în natură, a obligaţiilor după obiectul lor.1. Executarea obligaţiilor “de a da”:

a) Dacă obligaţia de “a da” are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna posibilă;

b) Dacă obiectul este un bun individual determinat, debitorul are două obligaţii:- de a transfera sau constitui dreptul de proprietate (care se realizează la data şi în

temeiul realizării acordului de voinţă al părţilor), şi- obligaţia de predare a bunului (obligaţie de a face) şi care este cu putinţă cât timp

bunul se află la debitor;c) Dacă obiectul obligaţiei “de a da” este un bun de gen, dreptul de proprietate se va transmite în momentul individualizării bunului, care implică faptul personal al debitorului.

2. Executarea obligaţiei “de a face” şi “a nu face”.În cazul obligaţiilor “de a face”, art. 1077 C.civ. prevede că, în caz de nerespectare a lor, “creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să le aducă el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”.Pentru obligaţia “de a nu face”, art. 1076 prevede dreptul creditorului de a cere instanţei obligarea debitorului la a distruge ceea ce a făcut cu încălcarea acestei obligaţii sau autorizarea de-a distruge el însuşi, pe cheltuiala debitorului, afară de dezdăunare.În realitate, regula prevăzută de art. 1076 C.civ. se aplică numai la obligaţiile “de a face” “intuitu personae”.

3. Daunele cominatorii.Pentru situaţia în care mijloacele juridice puse la îndemâna creditorului pentru

executarea obligaţiei debitorului se dovedesc insuficiente, practica judecătorească a creat un alt mijloc de constrângere a debitorului la executarea în natură, şi anume daunele cominatorii.

Daunele cominatorii constau în o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere, sau pentru altă unitate de timp, până la executarea obligaţiei.

Daunele cominatorii sunt un mijloc indirect de executare a obligaţiei, inclusiv a celor “intuitu personae”.

Daunele cominatorii nu au un caracter reparator, ci mai degrabă caracterul unei pedepse civile.Ele au un caracter nedeterminat din punct de vedere al întinderii lor. Daunele cominatorii nu se aplică obligaţiilor având drept obiect sume de bani, pentru că acestea produc dobânzi în caz de întârziere la executare.La fel, ele nu pot fi acordate nici pentru obligaţiile “de a da” care, în principiu, pot fi executate în natură.

Daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba despre asigurarea executării obligaţiilor de a face şi a nu face. Dar nici în aceste situaţii ele nu se acordă când:

a) executarea în natură a obligaţiilor nu mai este posibilă;b) când este posibilă executarea obligaţiilor în natură pe calea silită, prin intermediul

executorilor judecătoreşti sau de către creditor pe contul debitorului;c) când refuzul debitorului de a executa este clar exprimat, astfel că instanţa

judecătorească va stabili direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de către creditor.

120

Drept civilII

Deci, în situaţia când debitorul nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligaţia asumată, instanţa nu va acorda daune cominatorii, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta creditorului.

Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, pentru că cuantumul lor se reduce la limita prejudiciului, deci daunele cominatorii se transformă în daune “compensatorii”.

5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILORArt. 1073 C.civ. prevede că “creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă

a obligaţiei”, iar dacă acest lucru nu este cu putinţă, el “are dreptul la dezdăunare”.Dezdăunările reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a

neexecutării sau executării necorespunzătoare de către debitor şi se mai numesc despăgubiri sau daune-interese. Ele pot fi acordate fie sub forma unei sume globale de bani, fie sub forma unei despăgubiri periodice.

Definiţie. Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, a executării cu întârziere sau a executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate. De aceea executarea indirectă este o executare prin echivalent.

Ea funcţionează în primul rând la obligaţiile “de a face” şi “a nu face”.În cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creanţa iniţială

este înlocuită de altă creanţă, aceea de despăgubire, care are ca obiect o sumă de bani ce reprezintă prejudiciul încercat de debitor. Deci despăgubirile au un caracter de sancţiune.

Categorii de daune-intereseDespăgubirile sunt de două feluri:a) moratorii care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca

urmare a executării cu întârziere a obligaţiei;b) compensatorii care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru

neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei.Daunele moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, pe când, de

regulă, cele compensatorii nu pot fi cumulate cu această executare, ele având tocmai menirea de a înlocui executarea în natură.

Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor. În cazul executării indirecte (prin echivalent) a obligaţiilor, suntem în prezenţa unei

răspunderi civile, aceea de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită: neexecutarea, executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare a unei obligaţii.

Răspunderea civilă îşi poate avea temeiul în nerespectarea unei obligaţii născute dintr-un contract şi este, deci, răspundere contractuală.

Răspunderea delictuală este dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă contractuală este o răspundere cu caracter derogatoriu.

Răspunderea civilă contractuală este tratată de Codul civil împreună cu despăgubirile (daunele-interese) la materia efectelor obligaţiilor.

Condiţiile răspunderii contractuale.Premiza angajării răspunderii civile contractuale este existenţa contractului între

creditor şi debitor.Condiţiile răspunderii contractuale sunt:a) existenţa unei fapte ilicite, constând în nerespectarea unei obligaţii contractuale;b) existenţa unui prejudiciu patrimonial;c) raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;d) vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită.

Deci sunt aceleaşi condiţii care conduc şi la naşterea răspunderii civile delictuale.Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, se

naşte dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său.Pentru acordarea despăgubirilor este necesar, în plus, ca:- debitorul să fi fost pus în întârziere,

121

Drept civilII

- să nu existe o clauză de neresponsabilitate.Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-interese) sunt:

-1- Prejudiciul, care este urmarea faptei ilicite a debitorului, ce constă tocmai în nerespectarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.

-2- Sarcina probei existenţei prejudiciului incumbă creditorului, cu excepţia cazurilor când existenţa daunelor este prezumată, creditorul fiind astfel scutit de obligaţia de a face dovada lor (art. 1088 alin. 2 C.civ.).Ele sunt comensurate de legiuitor, în sensul că nu pot cuprinde decât dobânda legală, în afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate (art. 1088 alin. 1 C.civ.).

Comensurarea daunelor-interese la nivelul dobânzii legale dă expresie principiului reparării integrale a prejudiciului înscris în art. 1073-1074 C.civil.În cazul obligaţiilor băneşti, potrivit art. 1 al Ordonanţei Guvernulu nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, “Părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti”.

În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.Dobânda legală se stabileşte, în materie comercială, când debitorul este comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit cu Banca Naţională a României. În toate celelalte cazuri, dobânda legală se stabileşte la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Naţională a României diminuat cu 20%.

Nivelul taxei oficiale a scontului, în funcţie de care se stabileşte dobânda legală, este cel din ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru valabil pentru întregul trimestru următor. El se publică în Monitorul Oficial al României.

În relaţiile de comerţ exterior, când aplicabilă e legea română şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.

În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.

Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.

Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.-3- Raportul de cauzalitate între fapta debitorului şi prejudiciul suferit de creditor.-4- Vinovăţia debitorului.Neexecutarea, executarea cu întârziere şi necorespunzătoare trebuie să-i fie

imputabilă debitorului. Este vorba despre latura subiectivă a faptei debitorului faţă de faptă şi urmările acesteia.

În sarcina debitorului funcţionează o prezumţie de vină în cazul neexecutării obligaţiei. Se răspunde pentru orice fel de vină (intenţie sau culpă, indiferent de forma şi gravitatea acesteia, lata, levis sau levissima).

Exonerarea debitorului este făcută pentru caz de forţă majoră sau caz de fortuit.Deci în materia contractuală ambele îl exonerează pe debitor. Debitorul este

exonerat, de asemenea, şi în cazul vinei însăşi a debitorului.Prezumţia de vină în sarcina debitorului este relativă. Ea poate fi răsturnată prin dovada cazului fortuit, a cazului de forţă majoră sau a vinei creditorului.

-5- Punerea debitorului în întârziere.Debitorul trebuie să-şi execute obligaţia la termenul prevăzut de părţi în contract

sau, dacă un astfel de termen nu este prevăzut, de îndată ce obligaţia a fost asumată.Simpla expirare a termenului în care trebuie executată obligaţia nu-l pune pe debitor în întârziere – “dies non interpellat pro homine”.Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor.Ea se poate face în următoarele forme:

1) prin notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti,

122

Drept civilII

2) prin cerere de chemare în judecată a debitorului, prin care se solicită executarea obligaţiei.

Există unele situaţii, când nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de punere în întârziere, debitorul fiind de drept pus în întârziere:

a) în cazurile anume determinate de lege (ex. la vânzarea de produse sau lucruri mobile, vânzarea se rezolvă de drept în favoarea vânzătorului, fără punere în întârziere, dacă cumpărătorul nu ridică bunurile la termen);

b) când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului la care trebuie să execute fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Convenţia trebuie să fie expresă;

c) când obligaţia prin natura ei nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, termen care a fost lăsat să expire;

d) în cazul obligaţiilor continue;e) în cazul încălcării obligaţiilor de “a nu face”.Punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligaţii

contractuale, nu şi pentru obligaţiile extracontractuale.Efectele punerii în întârziere:

a. de la data punerii în întârziere, debitorul datorează daune-interese moratorii;b. din acel moment se stabileşte refuzul debitorului de a executa, iar creditorul

va fi îndreptăţit să pretindă daune compensatorii pentru neexecutarea obligaţiei;c. când obligaţia constă în “a da” un bun individual determinat, ca efect al

punerii în întârziere, riscul pieirii fortuite a bunului se strămută asupra debitorului.Efectele punerii în întârziere încetează: prin faptul debitorului, atunci când acesta recurge la oferta reală urmată de

consemnaţiune, în cazul în care creditorul refuză să primească plata; prin faptul creditorului, când el renunţă expres sau tacit la punerea în întârziere.

6. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERENormele legale prezentate mai sus sunt în principiu supletive şi, cu unele excepţii,

pot fi modificate prin convenţia părţilor.Convenţia părţilor cu privire la răspunderea debitorului trebuie să intervină înainte

de producerea prejudiciului pentru creditor; prin ea se poate agrava, înlătura sau restrânge răspunderea debitorului.Convenţiile posterioare producerii prejudiciului prin care creditorul renunţă la repararea lui au o altă semnificaţie juridică (ex. pot semnifica iertare de datorie). Uneori legea însăşi agravează răspunderea debitorului.

Trebuie evitată confuzia între convenţiile asupra răspunderii şi cele prin care se determină anticipat întinderea obligaţiei de despăgubire (clauza penală).

Sunt cunoscute trei categorii de convenţii de modificare a răspunderii:a) convenţii care exonerează de răspundere (de responsabilitate). Sunt permise

numai pentru ipotezele în care vina debitorului îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei;

b) convenţii prin care se limitează răspunderea şi care restrâng, după ivirea prejudiciului prin neexecutare, întinderea reparaţiunii datorate. Produc efecte numai când vina debitorului constă în neglijenţă sau imprudenţă;

c) convenţii de agravare a răspunderii (ex. se stipulează că debitorul va răspunde şi pentru caz fortuit, şi chiar pentru forţă majoră).

Deci debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia. Dacă nu execută, va intra în funcţiune convenţia.

7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului

suferit de creditor.

123

Drept civilII

Stabilirea despăgubirilor se face:a) pe cale judecătorească (evaluare judiciară);b) prin lege (evaluare legală);c) prin convenţia părţilor (evaluare convenţională).

1. Evaluarea judiciară.Principii de evaluare:- Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de debitor (daunum emergens) şi câştigul

pe care creditorul nu l-a realizat (lucrum cessans);- debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii

contractului. Excepţie când vina îmbracă forma dolului; debitorul va răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii contractului;

- în toate cazurile este reparabil numai prejudiciul direct care se găseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului.

Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte.2. Evaluarea legală există numai în privinţa prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani. Aceste obligaţii pot fi executate întotdeauna în natură, şi prin urmare:a. creditorul obligaţiei la o sumă de bani nu poate pretinde drept echivalent al prejudiciului prin întârziere decât o dobândă cu 50% mai mare decât dobânda legală, în cazul în care s-a stipulat în contract o dobândă convenţională;b. creditorul nu este obligat să facă dovada că prin întârziere la executare i s-a cauzat un prejudiciu;c. daunele-interese, constând în dobânda legală, sunt datorate de regulă din ziua chemării în judecată.

Aşa cum am arătat mai sus, în prezent, actul normativ care stabileşte nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti este Ordonanţa Guvernului nr.9/2000, care prevede că “părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea la plata unor obligaţii băneşti. În cazul în care obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.

În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, iar obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr.9/2000 este nulă de drept. În raporturile civile pe anul 2000, limita maximă a dobânzii convenţionale a fost de 42% ep an, iar dobânda legală a fost de 28% pe an.3. Evaluarea convenţională a daunelor de către părţi poate interveni în două situaţii:

a. părţile convin asupra cuantumului despăgubirilor după încălcarea obligaţiei contractuale şi producerea prejudiciului;

b. părţile evaluează anticipat prejudiciul pe care îl poate suferi creditorul ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor.

4.Clauza penală este convenţia accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

Clauza penală poate consta într-o sumă de bani sau altă valoare patrimonială.Caractere juridice:a.) este o convenţie, deci e supusă regulilor de valabilitate ale convenţiilor. Are un caracter accesoriu;b.) se fixează anticipat valoare prejudiciului, adică scuteşte părţile de a se mai adresa justiţiei pentru evaluarea prejudiciului şi se înlătură dificultăţile pe care se ridică proba lui;c.) scopul este determinarea prejudiciului şi nu crearea posibilităţilor pentru debitor de a se elibera printr-o altă prestaţie. Deci debitorul nu poate refuza executarea şi oferi clauza penală. Creditorul are însă, în caz de neexecutare, posibilitatea de a cere fie îndeplinirea obligaţiei principale, fie clauza penală;

124

Drept civilII

d.) în principiu, instanţa nu poate nici mări, nici micşora cuantumul, fiind un contract între părţi. În caz de executare parţială,, cuantumul clauzei penale poate fi micşorat de instanţă proporţional cu ce s-a executat. Dacă e prevăzută pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu executarea în natură;e.) clauza penală este datorată atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordate de despăgubiri. Stipularea clauzei penale este interzisă în contractele de împrumut;f.) creditorul obligaţiei cu clauză penală este un simplu creditor chirografar, fără drept de preferinţă faţă de ceilalţi creditori chirografari.

125

Drept civilII

TESTE:

1. În cazul obligaţiilor de a da:a) când obiectul plăţii nu constă într-o sumă de bani sau în bunuri consumptibile,

transmiterea sau constituirea unui drept real asupra unui bun se poate face numai de proprietarul capabil de a înstrăina lucrul dat în plată;

b) când plata are ca obiect o sumă de bani, dacă ea este făcută de o persoană ce nu avea calitate de proprietar, aceasta poate cere restituirea indiferent de buna sau reaua-credinţă a creditorului;

c) când plata are ca obiect bunuri consumptibile, proprietarul incapabil de a face plata poate cere restituirea, dar numai de la creditorul de rea-credinţă, chiar dacă acesta ar fi consumat acele bunuri.

2. În cazul în care debitorul nu şi-a achitat plata:a) instanţa poate acorda debitorului termen de graţie;b) instanţa poate dispune eşalonarea plăţii înăuntrul unui termen de graţie;c) instanţa este obligată să acorde termen de graţie dacă debitorul cere aceasta.

3. Imputaţia plăţii poate fi făcută:a) numai prin acordul părţilor;b) numai de debitor;c) de creditor;d) conform dispoziţiilor legii.

4. Debitorul care face o plată:a) când are o obligaţie exigibilă şi una neexigibilă poate imputa plata asupra obligaţiei

nescadente;b) când are o creanţă producătoare de dobânzi şi datorează suma împrumutată şi dobânzi,

poate face imputaţia asupra capitalului dacă creditorul consimte la aceasta;c) când are o creanţă producătoare de dobânzi şi datorează şi suma împrumutată şi

dobânzi, face imputaţia cu prioritate asupra dobânzilor, în mod obligatoriu, chiar dacă ar exista convenţie contrară.

5. Imputaţia plăţii făcută de creditor:a) este obligatorie pentru debitor;b) nu este obligatorie pentru debitor;c) poate fi contestată de către debitor dacă creditorul l-a surprins sau l-a indus în eroare

prin manoperele care le-a făcut.

6. Când niciuna dintre părţi nu a făcut imputaţia, plata se impută astfel:a) dacă o datorie este scadentă şi alta nescadentă, plata se impută asupra celei pe care

debitorul are mai mare interes să o stingă;b) dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă şi au aceeaşi vechime, dar nu sunt deopotrivă

oneroase imputaţia se face proporţional asupra fiecăreia dintre ele;c) dacă toate datoriile sunt scadente şi deopotrivă de oneroase, imputaţia se va face

asupra celei mai vechi dintre ele;d) dacă toate datoriile sunt scadente, deopotrivă oneroase şi au aceeaşi vechime plata se

va imputa proporţional asupra fiecăreia dintre ele, creditorul primind astfel o plată parţială.

126

Drept civilII

CAPITOLUL XIXTRANSMITEREA SI TRANSFORMAREA OBLIGATIILOR CIVILE

Codul civil defineste transmiterea obligatiilor ca fiind operatiunea juridica in temeiul careia latura activa a raportului juridic obligational trece de la parti la o alta persoana.

Transmiterea obligatiilor civile se poate realiza prin: cesiune de creanta,subrogatie in drepturile creditorului prin plata creantei,poprire(obiect de studiu al dreptului procesual civil).

Cesiunea de creantaReprezinta contractul prin care creditorul isi transmite o creanta altei persoane.Creditorul ce transmite creanta se numeste cedent, persoana care dobandeste

creanta prin cesiune se numeste cesionar iar debitorul creantei transmise se numeste debitor cedat.

Cesiunea de creanta se poate realiza atat prin contracte cu titlu oneros cat si cu titlu gratuit.

Contractul de cesiune de creanta trebuie sa indeplineasca taete conditiile de validitate ale contactului. Obiect al acestui contract pot fi toete creantele afara de cele exceptate expres prin lege(ex:pensia de intretinere).

Acest contract este consensual, insa in cazul in care cesiunea se realizeaza printr-un contract autentic(ex:donatia) si forma sa va fi aceea a unui contact autentic.

Potrivit art. 1391 cod civil, executarea contractului de cesiune de creanta are loc prin remiterea de catre cedent catre cesionar a titlului constatator al creantei.

Pentru ca cesiunea de creanta sa fie opozabila tertilor trebuie indeplinite 2 formalitati:

- notificarea, operatiunea prin care cedentul sau cesionarul aduc la cunostinta debitorului cedat faptul schimbarii creditorului initial.

- acceptarea de catre debitorul cedat, care trebuie facuta in forma autentica;altfel cesiunea ii este opozabila numai lui.

Subrogatia in drepturile creditorului prin plata creanteiReprezinta un mijloc de transmitere a dreptului de creanta, cu garantiile si accesoriile

sale,catre un tert care a facut plata fata de creditorul initial, in locul debitorului.Subrogatia poate fi legala sau conventionala, Cea conventionala poate imbraca 2

forme: subrogatia consimtita de creditor si subrogatia consimtita de debitor.Subrogatia are urmatoarele efecte juridice:-tertul platitor dobandeste toate drepturile creditorului platit;-tertul platitor poate exercita impotriva debitorului toate actiunile creditorului in

drepturile caruia s-a subrogat.Transformarea obligatiilor civileReprezinta operatiunea juridica in care partile, prin acordul lor de vointa, schimba

unul din elementele raportului juridic obligational, respectiv subiectele, obiectul,cauza.Se poate realiza prin 2 moduri: novatia si delegatia.Novatia Reprezinta conventia prin care partile unui raport juridic sting obligatia existenta,

inlocuid-o cu una noua. Reprezinta un contract care trebuie sa indeplineasca toate conditiile de validitate, inclusiv si in mod special capacitatea de a contracta a partilor.

Conditiile novatiei: să aibe loc succesiunea a două obligaţii; să existe o diferenţă între cele două obligaţii; să existe inventia de a nova.

Novaţia este de două feluri: subiectivă când se realizează prin schimbarea creditorului sau debitorului, şi obiectivă când se schimbă obiectul, cauza sau modalităţile raportului juridic obligaţional.

127

Drept civilII

Novaţia duce la stingerea vechii obligaţii (efect extinctiv) şi înlocuirea acestuia cu o nouă obligaţie (efect creator).

DelegaţiaReprezintă operaţiunea juridică prin care un debitor prezintă creditorului său

angajamentul de plată al altui debitor, în locul său. Părţile acestui raport juridic sunt: delegatarul este creditorul care primeşte delegaţia, delegantul este debitorul care face delegaţia şi delegatul este terţul care se obligă

Pentru ca delegaţia să aibă loc este necesar şi acordul de voinţă al creditorului care fie îl eliberează expres pe debitor de datorie, delegaţia perfectă, fie nu-şi eliberează debitorul, urmând ca acesta să răspundă solidar alături de terţi – delegaţia imperfectă.

128

Drept civilII

CAPITOLUL XXMODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

129

Drept civilII

1. NOŢIUNE. CLASIFICĂRI2. COMPENSAŢIA3. CONFUZIUNEA4. DARE ÎN PLATĂ5. REMITEREA DE DATORIE6. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE

1. NOŢIUNE. CLASIFICĂRIArt. 1091 C.civ. prevede că “Obligaţiile se sting prin plată, prin novaţiune, prin

remitere voluntară, prin compensaţie, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul confiţiei rezolutorii şi prin prescripţie”.Vom cerceta, în continuare, acele împrejurări – altele decât plata – care au ca efect încetarea raportului juridic obligaţional.

Clasificări. Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică:A. După rolul voinţei părţilor în încetarea raportului juridic în:a) moduri voluntare: remiterea de datorie, compensaţia convenţională etc., şib) moduri care acţionează în afara voinţei părţilor: imposibilitatea fortuită de

executare, confuziunea.B. După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei creditorului pot fi:a) moduri care duc la stingerea creanţei: compensaţia, confuziunea, darea în plată.b) moduri care nu duc la stingerea creanţei: remiterea de datorie, imposibilitatea

fortuită de executare.

2. COMPENSAŢIADefiniţie. Compensaţia constă în stingerea a două obligaţii reciproce, până la

concurenţa celei mai mici dintre ele.Compensaţia presupune, deci, două raporturi juridice obligaţionale distincte, în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt creditor, în primul raport, şi debitor, în al doilea raport juridic, respectiv debitor în primul raport juridic şi creditor în al doilea raport.Dacă obligaţiile sunt egale ca valoare, se vor stinge în întregime; dacă nu sunt egale, datoriile se vor stinge până la concurenţa celei mai mici.Compensaţia este un mijloc simplificat de executare a obligaţiilor, prin evitarea unei plăţi duble. În al doilea rând, ea se prezintă ca mijloc de garantare a realizării creanţei creditorului.

Domeniul de aplicare al compensaţiei. Compensaţia este un mod de stingere a oricărei obligaţii, indiferent de izvorul lor.Excepţii, când nu operează compensaţia:a) când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar;b) când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile date în

depozit şi consumate de depozitar;c) când creanţa este insesizabilă;d) în dauna drepturilor dobândite de alte persoane (ex. în cazul popririi).

Felurile compensaţiei. Compensaţia poate fi: legală, convenţională şi judecătorească.

A. Compensaţia legală operează de drept în puterea legii. Condiţii:a) reciprocitatea obligaţiilor;b) creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile;c) creanţele să fie certe (adică existenţa lor să nu fie discutabilă, din punct de vedere juridic);d) să fie lichide (determinate cu exactitate în valoarea lor);e) să fie exigibile, adică ajunse la scadenţă. În schimb, termenul de graţie nu împiedică compensaţia, pentru că el reprezintă o favoare acordată de instanţă debitorului până la executarea silită a obligaţiei.

130

Drept civilII

Dacă sunt îndeplinite toate aceste condiţii, compensaţia se produce de drept.Totuşi compensaţia va fi rezolvită (desfiinţată) dacă părţile au săvârşit acte

incompatibile cu stingerea datoriilor reciproce, cum sunt:a.- acceptarea de către debitor a cesiunii de creanţă. Debitorul nu va mai putea invoca împotriva cesionarului compensaţia pe care o putea invoca împotriva cedentului înaintea cesiunii. Se consideră că a renunţat la compensaţie. Dacă cesiunea a devenit opozabilă prin notificare, aceasta împiedică numai compensarea creanţelor dobândite de debitor împotriva cedentului după notificare, dar el poate opune în compensaţie pe cele anterioare;b.- acceptarea de către unul din cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia legală, a plăţii făcute de celălalt;c.- când unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia legală, urmăreşte pe celălalt şi acesta nu-i opune compensaţia.

B. Compensaţia convenţională are loc prin convenţia părţilor, atunci când nu sunt întrunite condiţiile pentru a opera compensaţia legală.

C. Compensaţia judecătorească poate avea loc când datoriile reciproce nu sunt lichide sau nu au ca obiect bunuri fungibile. În această situaţie, unul din creditorii reciproci se poate adresa instanţei de judecată care va aprecia şi va dispune stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai mici.

Efectele compensaţiei.Compensaţia stinge creanţele reciproce ca şi plata. Odată cu creanţele se sting şi

accesoriile şi garanţiile lor. Dacă între părţi sunt mai multe datorii reciproce, compensarea lor se va determina după regulile aplicabile imputaţiei plăţii.Efectele compensaţiei judecătoreşti se vor produce pe data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus compensaţia.

3. CONFUZIUNEADefiniţie. Confuziunea constă în întrunirea la aceeaşi persoană atât a calităţilor de

debitor, cât şi aceea de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional.De exemplu, creditorul moşteneşte pe debitor, sau invers, debitorul moşteneşte pe creditor (deci un singur subiect de drept deţine două calităţi incompatibile între ele - creditor şi debitor).Confuziunea se poate aplica tuturor obligaţiilor, independent de izvorul lor.La succesiuni ea operează dacă moştenirea este acceptată pur şi simplu, nu şi în cazul în care acceptarea este făcută sub beneficiu de inventar.

Efectele confuziunii.Confuziunea stinge raportul juridic obligaţional, cu toate garanţiile şi accesoriile lui.

Deci se eliberează prin confuziune şi garantul personal, fidejusorul. Dacă operează numai cu privire la el, se stinge obligaţia lui de garanţie, dar nu şi cea principală.La obligaţiile solidare se stinge numai partea codebitorului solidar.

Încetarea confuziunii. Confuziunea încetează când cauza care a provocat-o, pentru că confuziunea este practic o piedică în executarea obligaţiei, şi nu o cauză de stingere. De aceea, când imposibilitatea dispare, confuziunea nu-şi va mai produce efectele şi obligaţia renaşte.

4. DAREA ÎN PLATĂDarea în plată este operaţiunea juridică prin care debitorul execută către creditorul

său o altă prestaţie dacât aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional. Darea în plată se face numai cu consimţământul creditorului.

Ea se aseamănă cu novaţia prin schimbare de obiect. Dar novaţia operează înainte de plată, pe când dare în plată are loc în momentul plăţii.

Novaţia este un mod de transformare a obligaţiei, în timp ce darea în plată duce la stingerea obligaţiei.

131

Drept civilII

Darea în plată stinge datoria întocmai ca şi plata. Când noua plată este un bun individual determinat, se cere ca cel care face darea în plată să fie proprietarul lucrului.

5. REMITEREA DE DATORIEDefiniţie. Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-şi

valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său.Remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral ci un contract, deci presupune

şi consimţământul debitorului.Remiterea de datorie poate fi făcută şi printr-un testament, caz în care ea constituie

un legat de liberaţiune. Debitorul poate accepta sau nu legatul prin care este făcută remiterea de datorie.

Condiţii. Remiterea de datorie apare ca un contract cu titlu gratuit, care implică intenţia creditorului de a face o liberalitate debitorului său.Deci dacă se face prin acte între vii, remiterea de datorie constituie o donaţie indirectă iş este supusă tuturor regulilor referitoare la revocare, raport şi reducţiune.Nu sunt aplicabile însă regulile de fond ale donaţiei, deci remiterea de datorie nu trebuie să îmbrace forma autentică.Dacă însă remiterea de datorie este făcută prin testament, ea trebuie să îndeplinească condiţiile de formă ale testamentului.

Proba remiterii de datorie. Fiind un act juridic, se aplică regulile de drept comun aplicabile probei actelor juridice.Art. 1138 C.civ. instituie două prezumţii de liberare a debitorului:a) dacă creditorul înmânează debitorului titlul original constatator al creanţei, care este un înscris sub semnătură privată, este o prezumţie absolută de liberare a debitorului;b) dacă se remite titlul care este înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri investită cu formulă executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă.Partea interesată va trebui să dovedească însă natura actului juridic care a dus la remiterea titluluui constatator al creanţei de către creditor debitorului său.

Efectele remiterii de datorie. Obligaţia debitorului se stinge şi debitorul va fi eliberat de executarea ei. Odată cu creanţa se sting şi garanţiile care au însoţit-o.La codebitorii solidari, remiterea făcută unuia liberează şi pe ceilalţi codebitori, afară de cazul când creditorul şi-a rezervat expres drepturile împotriva acestora.Remiterea făcută unui fidejusor nu eliberează nici pe debitorul principal şi nici pe ceilalţi fidejusori.

6. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTAREObligaţia se stinge prin faptul că executarea ei a devenit imposibilă, daorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, deci independent de vreo vină din partea debitorului.Imposibilitatea poate privi obligaţiile de a da un bun individual determinat, de a face şi de a nu face, dar nu şi obligaţia de a da bunuri de gen, căci, în principiu, procurarea lor este întotdeauna posibilă.

Art. 1156 C.civ. stabileşte că pentru a fi liberat prin intervenţia cazului fortuit sau a celui de forţă majoră, se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc fără vina (culpa) debitorului şi înainte de a fi fost pus în întârziere (dar chiar şi în acest din urmă caz debitorul se va libera dacă va dovedi că lucrul ar fi pierit şi fiind în posesia creditorului).

Dacă imposibilitatea fortuită de executare este temporară, debitorul va fi obligat la executare după ce aceasta devine posibilă; în acest caz, obligaţia nu se stinge, ci se suspendă numai executarea ei.

132

Drept civilII

TESTE:

1. În cazul unei obligaţii indivizibile, dacă operează confuziunea între calitatea de creditor şi unul dintre debitorii solidari:a) raportul juridic obligaţional se va stinge împreună cu toate garanţiile şi accesoriile sale;b) creanţa nu se va stinge decât pentru partea debitorului solidar în persoana căruia a

operat confuziunea şi nu profită decât în aceeaşi măsură celorlalţi codebitori solidari şi fidejusorilor acestora;

c) raportul juridic obligaţional va rămâne neschimbat, întrucât creditorul poate urmări pe oricare debitor pentru întreaga datorie.

2. Constituie manifestări de dorinţă incompatibile cu stingerea, prin compensaţie, a datoriilor reciproce:a) acceptarea de către unul dintre cei doi creditori reciproci între care a operat

compensaţia legală a plăţii făcută de celălalt;b) când unul dintre cei doi creditori reciproci între care a operat compensaţia legală

urmăreşte pe celălalt şi acesta nu-i opune compensaţia;c) refuzul de acceptare de către debitor a cesiunii de creanţă pe care o face creditorul său

unui cesionar.

3. Constituie moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului:a) darea în plată;b) remiterea de datorie;c) delegaţia;d) compensaţia.

4. Confuziunea ce operează între calitatea de creditor şi debitor:a) are ca efect stingerea raportului juridic obligaţional;b) nu liberează garanţiile şi accesoriile obligaţiei principale;c) liberează garanţiile obligaţiei principale;d) poate să înceteze atunci când încetează cauza care a provocat-o.

5. Remiterea de datorie:a) este un act juridic unilateral;b) făcută prin acte inter vivos constituie o donaţie indirectă şi este supusă tuturor regulilor

specifice donaţiei;c) nu poate fi refuzată de debitor.

6. Remiterea de datorie făcută în folosul unuia dintre codebitorii solidari:a) liberează pe toţi ceilalţi codebitori;b) nu liberează pe ceilalţi codebitori dacă creditorul şi-a rezervat anume drepturile sale în

contra acestor din urmă, în acest caz, creditorul putând să ceară plata întregii datorii de la aceştia;

c) are efect liberarea în parte a garanţiilor ce însoţesc întrega datorie.

7. Cazul fortuit sau forţa majoră stinge obligaţia de restituire sau predare a unui lucru cert şi determinat:a) numai dacă au intervenit anterior punerii în întârziere a debitorului;b) dacă au intervenit după punerea în întârziere, debitorul dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi

dacă ar fi fost predat creditorului, chiar dacă debitorul îşi asumase riscul pieirii fortuite;c) numai dacă sunt probate de către debitor.

8. Cel care a plătit o datorie stinsă, de drept, prin compensaţie:a) nu mai poate beneficia de privilegiile şi ipotecile care garantau creanţa renăscută prin

rezolvirea compensaţiei, dacă ştia că datoria fusese stinsă prin compensaţie;

133

Drept civilII

b) beneficiază de privilegiile şi ipotecile care garantau creanţa renăscută prin rezolvirea compensaţiei întrucât se aplică cu prioritate principiul efectuării plăţii faţă de principiul compensării legale;

c) nu mai poate beneficia de privilegiile şi ipotecile care garantau creanţa renăscută prin rezolvirea compensaţiei, afară de cazul în care există o cauză evidentă ce l-a făcut să nu cunoască creanţa care trebuia să compenseze datoria sa.

CAPITOLUL XXIGARANTAREA OBLIGAŢIILOR

1. NOŢIUNEA GARANTĂRII OBLIGAŢIILOR. ARVUNA2. CLASIFICAREA GARANŢIILOR OBLIGAŢIILOR3. FIDEJUSIUNEA (CAUŢIUNEA)4. DREPTUL LA RETENŢIE5. GAJUL6. REGIMUL JURIDIC AL GARANŢIILOR MOBILIARE7. IPOTECA8. PRIVILEGIILE

1. NOŢIUNEA GARANTĂRII OBLIGAŢIILOR. ARVUNAGarantarea obligaţiilor constituie o măsură de asigurare a executării lor împotriva

riscului insolvabilităţii debitorului.Gajul general comun al creditorilor chirografari, prevăzut de art. 1718 C.civ.,

este cea mai generală garanţie pentru executarea obligaţiilor.Gajul general comun reflectă poziţia egală a creditorilor care au următoarele

prerogative: pot acţiona, pentru a înlătura neglijenţa creditorului lor, pe calea acţiunii oblice; pot acţiona pentru revocarea actelor frauduloase făcute de debitor în dauna drepturilor lor pe calea acţiunii pauliene; pot lua măsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului lor şi a bunurilor aflate în acest patrimoniu; pot să procedeze la executarea silită în locul debitorului lor neglijent.Acestea sunt şi limitele maxime ale dreptului de gaj general.

Garanţiile sunt mijloacele juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare constând, de regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească o altă persoană care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului. Nu includem în noţiunea de garanţie clauza penală, şi nici arvuna, deşi şi una şi cealaltă contribuie la executarea obligaţiei.

Arvuna este o sumă de bani pe care o parte contractantă o plăteşte în momentul încheierii contractului. Dacă contractul se execută, arvuna se impută asupra preţului sau, dacă a fost plătită de cealaltă parte contractantă, i se restituie. Dacă contractul nu se execută, iar neexecutarea se datorează celui ce a plătit arvuna, suma respectivă nu-i va mai fi restituită, iar când cealaltă parte este culpabilă de neexecutarea contractului, ea va restitui dublul sumei pe care a primit-o drept arvună.Convenţia de arvună se poate prezenta ca un pact comisoriu, în sensul că, în caz de neexecutare, contractul este desfiinţat, dar în loc ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară, partea culpabilă de neexecutarea lui va pierde suma pe care o reprezintă arvuna.Arvuna constă într-o prestaţie efectivă, în timp ce, în cadrul clauzei penale, suma constituind penalitatea este numai promisă.Există şi alte modalităţi juridice care îndeplinesc funcţia de garanţie, decât garanţiile propriu-zise (ex. solidaritatea şi indivizibilitatea).

134

Drept civilII

Sediul materiei garantării obligaţiilor îl reprezintă, în principal, Codul Civil, titlul Despre fidejusiune (cauţiune), (art. 1646-1651), titlul XV – Despre amanet (art. 1685-1696) şi mai ales titlul XVIII – Despre privilegii şi ipoteci (art. 1718-1823).

2. CLASIFICAREA GARANŢIILORGaranţiile se clasifică în garanţii personale şi garanţii reale:

A. garanţiile personale sunt cele când o altă persoană decât debitorul se angajează faţă de creditor şi execută obligaţia, în cazul în care debitorul principal nu o va face (fidejusiunea).

B. garanţiile reale, care constau în afectarea unui bun pentru garantarea obligaţiei, adică în instituirea unui drept real accesoriu de garanţie, cu privire la acest bun. De aici se naşte dreptul de preferinţă şi de urmărire pentru creditor. Garanţiile sunt gajul, ipoteca şi privilegiile reale.Există şi o formă de garanţie reală imperfectă, şi anume dreptul de retenţie.

3. FIDEJUSIUNEA (CAUŢIUNEA)

Definiţie. Fidejusiunea este un contract prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.

Felurile fidejusiunii. Fidejusiunea poate fi: convenţională – când creditorul şi debitorul cad de acord asupra necesităţii unui

garant; legală – când legea îl obligă pe debitor să aducă un fidejusor, şi judecătorească – când instanţa dispune aducerea unui fidejusor.Existenţa fidejusiunii legale şi a fidejusiunii judecătoreşti nu contrazic caracterul de

contract al fidejusiunii în toate cazurile, pentru că fidejusiunea, ea însăşi, nu ia naştere decât prin convenţia încheiată între fidejusor şi creditor, prin care primul îşi asumă faţă de cel de al doilea obligaţia de garanţie. Legea sau hotărârea judecătorească obligă pe debitor numai să dea o garanţie (art. 1675 C.civ.).

Caractere juridice: Contractul de fidejusiune este unui contract:- accesoriu: - fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale;

- fidejusiunea nu poate depăşi ca întindere obligaţia principală, sau să fie mai oneroasă decât aceasta;

- fidejusiunea se întinde la toate accesoriile;- consensual - convenţia trebuie să fie expresă;- unilateral - dă naştere la o singură obligaţie, cea a fidejusorului;- cu titlu gratuit.Condiţiile cerute în persoana fidejusorului. Fidejusorul trebuie să aibă

capacitatea de a contracta. El trebuie să fie solvabil. Dacă devine insolvabil, trebuie adus alt fidejusor. De asemenea, fidejusorul trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului judeţean în care trebuie să execute obligaţia.Minorul, interzis judecătoresc sau reprezentantul legal nu pot să garanteze obligaţia altuia (art. 1659 C.civ.).

Ce obligaţii pot fi garantate. Orice obligaţie, în primul rând cele băneşti, şi chiar şi obligaţiile intuitu personae.Se garantează atât obligaţiile prezente cât şi cele viitoare, şi chiar şi cele numai eventuale.Obligaţia cambială poate fi garantată. Fidejusiunea se va numi, în aceste caz, aval şi se face prin menţiunea scrisă pe cambie a cuvintelor “pentru aval” sau o expresie echivalentă urmată de semnătura fidejusorului.

Efectele fidejusiunii:A. În raporturile dintre creditor şi fidejusor.

135

Drept civilII

În caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate să urmărească direct pe fidejusor pentru executarea creanţei. Dar obligaţia fidejusorului este o obligaţie accesorie, subsidiară. Fidejusorul are la dispoziţie excepţiile: beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune (dacă există mai mulţi fidejusori). Pentru invocarea beneficiului de discuţiune, fidejusorul: trebuie să-l invoce înainte de judecata fondului, să indice sumele ce pot fi urmărite, iar bunurile debitorului să se afle pe raza tribunalului în care se va face plata (art. 1662-1668 C.civ.).Fidejusorul poate invoca, de asemenea, excepţii de ordin general, ce decurg din însăşi contractul de fidejusiune, ca şi pe cele decurgând din obligaţia debitorului principal.

B. Raporturile dintre fidejusor şi debitorul principal.Dacă a plătit datoria, fidejusorul se poate regresa (întoarce) împotriva debitoruli, chiar dacă a garantat fără ştiinţa acestuia din urmă (art. 1669 C.civ.).Temeiul regresului îl constituie, de regulă, subrogaţia legală în dreptul creditorului plătit.

Când fidejusorul a garantat pentru mai mulţi debitori principali solidari, pentru una şi aceeaşi datorie, fidejusorul ce a garantat pentru ei toţi are regres în contra fiecăruia dintre ei pentru repetiţiunea (restituirea) sumei totale ce a plătit (art. 1671 C.civ.).

Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului principal dacă:a) nu a înştiinţat pe debitor despre efectuarea plăţii, astfel încât acesta din urmă plăteşte a doua oară;b) a plătit datoria fără să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat pe debitor, care ar fi avut mijloace de stingere a datoriei (art. 1672 C.civ.).

C. Raporturile dintre fidejusoriDacă sunt mai mulţi fidejusori şi unul a plătit, el se poate întoarce, printr-o acţiune în regres, împotriva celorlalţi fidejusori, dar numai în cazurile prevăzute de lege (art. 1673 C.civ.): fidejusorul plătitor a fost urmărit în judecată pentru a plăti; când debitorul este în stare de insolvabilitate sau de faliment; datoria principală ajunsese la scadenţă; când debitorul s-a îndatorat de a-l libera de garanţie pe fidejusor într-un termen

determinat şi acesta a expirat.Stingerea fidejusiunii

Fidejusiunea se poate stinge în mod direct, ca urmare a stingerii obligaţiei principale.

Nu se stinge însă când plata a fost făcută nu de debitor ci de un terţ care se subrogă în drepturile creditorului plătit (art. 1679 C.civ.).

Fidejusiunea se poate stinge pe cale directă, independent de soarta obligaţiei principale, prin remitere de fidejusiune, confuziune, sau prin compensaţie opusă de către fidejusor creditorului.

Un mod de stingere specific este acela când, prin culpa creditorului, fidejusorul nu ar mai putea intra în drepturile, privilegiile şi ipotecile de care beneficia creditorul, atunci când ar plăti datoria (art. 1682 C.civ.).

Garanţia suplimentară este constituită de un terţ pentru pagubele ce le-ar produce gestionarul (Legea nr. 22/1969, modificată prin Legea nr. 54 din 15 iulie 1994).

Condiţiile puse de Legea nr. 54/1994 pentru naşterea şi valabilitatea garanţiei sunt:- contractul de garanţie trebuie întocmit în formă scrisă;- o persoană nu poate garanta mai mulţi gestionari;- garanţiile reciproce între gestionari sunt oprite;- garanţia este accesorie faţă de contractul de muncă al gestionarului;- garanţia se instituie “intuitu personae”;- cererea pentru urmărirea garantului are caracterul unei acţiuni civile;

136

Drept civilII

- în procesul penal intentat împotriva gestionarului, garantul va fi introdus ca parte responsabilă civilmente.

4. DREPTUL DE RETENŢIEDefiniţie. Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, în temeiul

căruia cel care deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.Condiţia necesară pentru invocarea dreptului de retenţie este ca datoria deţinătorului lucrului să se afle în conexiune cu lucrul, să fie deci un “debitum cum re junctum”.

Domeniul de aplicare al dreptului de retenţie. Codul civil nu are un text generic despre dreptul de retenţie, ci cuprinde numai unele

aplicaţii ale saleCondiţii: se cere ca bunul la care se referă dreptul de retenţie să fie proprietatea

exclusivă a celui ce este debitorul deţinătorului bunului.Exemple: dreptul hotelierului sau cărăuşului de a reţine bunurile clientului până la

plata preţului, sau comoştenitorul obligat în raport, care a făcut cheltuieli cu bunul pe care îl raportează, îl poate reţine până la restituirea lor.

Natura juridică. Efecte- Este un drept real de garanţie imperfect, opozabil terţilor străini de raportul

juridic, creditorilor chirografari, precum şi celor privilegiaţi şi ipotecari ulteriori intrării lucrului în detenţia retentorului, dar nu şi faţă de cei anteriori;

- nu conferă prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane;- este indivizibil;- oferă o simplă detenţie precară, deci nu o posesie (prin urmare, retentorul nu are dreptul la fructe şi detenţia să nu este temei pentru uzucapiune);- procedural, dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie în litigiile privind restituirea lucrului sau a contestaţiei la executarea unei hotărâri privind restituirea ori evacuarea (în hotărârile de partaj) bunului.

5. GAJULDefiniţie. Gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul

remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei.Obiectul gajului este un bun mobil corporal sau incorporal (creanţa pe care debitorul o

are împotriva unei alte persoane).Contractul de gaj este reglementat de Codul civil în art. 1685-1696 şi de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 intitulat “Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare”.Gajul poate fi cu deposedare şi fără deposedare.Creditorul care primeşte gajul se numeşte creditor gajist.

Formele gajului. După modul de stabilire a obligaţiei, poate fi: convenţional, legal şi judecătoresc.

Gajul convenţional este stabilit de părţi prin convenţia lor.Gajul legal. Legea este aceea care obligă unele persoane să constituie un gaj (ex. Legea nr. 22/1969).Gajul judecătoresc. Instanţa dispune instituirea gajului. Art. 392 C.pr.civ. prevede: “Hotărârea care obligă pe o parte ca să dea o cauţiune (gaj) sau un garant va arăta şi termenul când să se aducă acea cuţiune sau să se aducă acea cauţiune sau să se înfăţişeze acel garant”, iar art. 395 C.pr.civ. prevede că “Dacă se primeşte cauţiunea (gajul – n.n.) sau garantul, actul care le primeşte va fi executor, cu tot dreptul de apel”. Trebuie însă precizat că şi gajul legl, ca şi gajul judecătoresc, se constituie tot prin acordul de voinţă al părţilor, prin contractul de gaj, dar că obligaţia de a aduce gajul poate rezulta din lege sau din hotărâre judecătorească.

137

Drept civilII

Caractere juridice.Gajul este un contract:

- accesoriu grefat pe contractul principal;- real (cel cu deposedare, pentru că se predă bunul) sau consensual (cel fără deposedare) şi- unilateral (dă naştere doar obligaţiei creditorului de a păstra bunul, a-l conserva şi a-l restitui debitorului când acesta îşi va executa obligaţia).

Constituirea gajului.a. Constituitorul gajului trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină;b. Obiectul gajului poate fi un bun mobil corporal sau incorporal care trebuie să fie circuitul civil.c. Formalităţile legale cre trebuie să fie îndeplinite pentru constituirea gajului: Gajul trebuie să fie constatat printr-un înscris înregistrat care, de regulă autentic,

să arate suma garantată şi să descrie bunurile cu care se garantează. Amanetul sau ipoteca asupra bunurilor care intră sub incidenţa titlului “Regimul

juridic al garanţiilor reale mobiliare” din Legea nr.99/1999, constituite şi înregistrate înainte de data intrării în vigoare a titlului sus-menţionat au rămas supuse dispoziţiilor legale existente la data constituirii lor. În prezent înregistrarea operaţiunilor privind garanţiile reale mobiliare se efectuează în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, care este un sistem de evidenţă al priorităţii garanţiilor reale imobiliare, structurată pe persoane şi bunuri, într-o bază de date unică, uşor accesibilă, înscrieri efectuate pe baza unui formular de aviz de garanţie.

În cel mult 24 de ore de la înscrierea avizului de garanţie reală, fiecare creditor este obligat să trimită o copie de pe aceasta debitorului. În caz de neconcordanţă între datele cuprinse în formularul de aviz de garanţie reală şi cele cuprinse în contractul de garanţie, în raporturile dintre terţi şi în cele dintre părţi şi terţi vor prevala cele prevăzute în formularul de aviz de garanţie reală.

Dacă e mobil incorporal, se cere un înscris înregistrat şi, în plus, să fie notificat debitorului creanţei gajate.

Efectele gajului.Creditorul are următoarele drepturi şi obligaţii:

a) să reţină lucrul, dacă este gaj cu deposedare, până la achitarea datoriei în întregime (este indivizibil);

b) dreptul creditorului de a-l revendica, pe temeiul gajului, din mâinile oricui s-ar găsi; dar posesorul de bună-credinţă va putea opune dobândirea în temeiul art. 1909 C.civ.;

c) creditorul are, faţă de constituitorul gajului, calitatea de detentor precar, debitorul păstrând calitatea de proprietar;

d) creditorul răspunde de pieirea sau deteriorarea bunului gajat, dacă acesta s-a produs din vina sa;

e) creditorul nu are dreptul de a se folosi de lucru şi, dacă o face, debitorul poate cere punerea bunului sub sechestru;

f) dacă datoria a fost achitată, creditorul trebuie să restituie lucrul primit în gaj.Dacă debitorul nu-şi achită datoria, creditorul poate trece la realizarea gajului, ceea ce înseamnă că:

a. are dreptul să ceară instanţei ca să-i aprobe să reţină lucrul în contul creanţei, pe baza unei expertize judiciare de estimare a valorii lucrului;b. are dreptul să ceară vânzarea la licitaţie publică a lucrului gajat, cu dreptul pentru creditor de a fi plătit din lucrul gajat, cu preferinţă înaintea altor creditori (art. 1686 C.civ.).Este nulă convenţia prin care s-ar prevedea o vânzare altfel decât prin licitaţie

publică (ex. prin bună învoială).

138

Drept civilII

Stingerea gajului1. Fiind un contract accesoriu, se stinge ca o consecinţă a stingerii sau

desfiinţării obligaţiei principale. Lăsarea gajului în mâna creditorului constituie o recunoaştere permanentă a datoriei, care are ca efect întreruperea prescripţiei dreptului la acţiunea privind obligaţia principală (art. 1694 al. 1 C.civ.).

Gajul poate supravieţui dacă debitorul a făcut o nouă (altă) datorie către acelaşi creditor după predarea gajului şi această datorie a devenit exigibilă înainte de plata primei datorii.

2. Se stinge şi independent de obligaţia principală, prin modurile obişnuite de stingere a obligaţiilor.Remiterea voluntară de către creditor a lucrului gajat are drept efect stingerea

gajului.Aplicaţii ale gajului.

Gajul este folosit pentru garantarea obligaţiilor. În Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, modificată prin Legea nr. 54/25 iulie 1994, se fac aplicaţii ale gajului pentru garantarea acoperirii prejudiciului ce ar rezulta din activitatea de gestiune.

Garanţiile prevăzute în aceste acte normative sunt: garanţia în numerar şi garanţia suplimentară, constând în afectarea unor bunuri mobile de folosinţă îndelungată aparţinând gestionarului sau unor terţi. Această garanţie suplimentară este un adevărat gaj fără deposedare. Ea se constituie fie de către gestionar – proprietar al bunurilor gajate -, fie de către o terţă persoană, caz în care avem de-a face cu o cauţiune reală.

6. REGIMUL JURIDIC AL GARANŢIILOR REALE MOBILIARENoţiune. Obiect

Prin Titlul VI intitulat “Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare” al Legii nr. 99 din 26 mai 1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, s-a dat o nouă reglementare regimului juridic al garanţiilor reale mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice şi juridice.

Sunt supuse aceleiaşi reglementări, în ce priveşte ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea următoarelor acte juridice:

a) toate cesiunile drepturilor de creanţă, chiar dacă cesiunea nu are drept scop garantarea îndeplinirii unei obligaţii;b) vânzările condiţionate, precum şi orice alte acte juridice, indiferent de forma sau de denumirea lor, destinate să garanteze îndeplinirea unei obligaţii cu un bun mobil, corporal sau necorporal;c) toate formele de închiriere, inclusiv orice leasing pe termen mai mare de un an, având ca obiect bunurile mobile, corporale su necorporale;d) contractele de consignaţie care au ca obiect bunuri mobile, corporale sau necorporale, dacă valoarea bunului dat în consignaţie este mai mare decât echivalentul în lei a 1000 euro.Dispoziţiile titlului referitoare la ordinea de prioritate şi la publicitatea garanţiilor

reale mobiliare sau aplicabile şi amanetului (gajului) astfel cum este reglementat de art. 1685-1696 C.civil.

Garanţia reală, care este reglementată prin titlul susmenţionat constituie un drept real care are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii.

Garanţia reală acordă creditorului garantat dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei înaintea oricărui creditor negarantat şi înaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi asupra bunului afectat garanţiei au un grad de prioritate inferior.

Garanţia reală reglementată în titlul VI al Legii nr. 99/1999 se poate constitui cu sau fără deposedarea celui ce constituie garanţia de bunul afectat garanţiei.

139

Drept civilII

Orice tip de obligaţie “de a da”, “a face” sau “a nu face” este susceptibilă să fie garantată cu garanţia reală, inclusiv obligaţiile prezente sau viitoare, sub condiţie sau nu, divizibile sau indivizibile, determinate sau determinabile, exprimate în monedă naţională sau străină.

Garanţia reală acoperă în toată întinderea să obligaţia garantată. Ea poate avea ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile.

Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, garanţia reală îi dă creditorului garantat dreptul de a intra în posesie sau de a reţine bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei garantate.

Garanţia reală mobiliară să constituie numai pe baza unui contract de garanţie ce se încheie în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de către debitor.Prin înscris sub semnătură privată, în înţelesul Legii nr. 99/1999, se înţelege orice

mod de comunicare care păstrează înregistrată informaţia pe care o conţine şi care poate fi reprodusă într-o formă tangibilă şi care nu poate fi schimbată în mod unilateral.

Contractul de garanţie trebuie să conţină o descriere a bunului afectat garanţiei. Expresia “toate bunurile mobile” reprezintă o descriere suficientă.Contractul de garanţie reală este un titlu executoriu.

Pe toată durata contractului de garanţie, debitorul poate administra sau dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei.

Garanţia poate înceta prin îndeplinirea obligaţiei garantate, printr-un act liberatoriu din partea creditorului sau prin hotărârea judecătorească.În terment de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul poate să înscrie o notificare la arhivă privind stingerea garanţiei reale.

Publicitatea şi ordinea de preferinţă a garanţiilor reale. Executarea lor.

Faţă de terţi, inclusiv faţă de Stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor care sunt reglementate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 au un grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care garanţia reală sau sarcinile reale au fost făcute publice prin înscrierea avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Înscrierea la arhivă nu conferă validitate unei garanţii reale lovite de nulitate.Există şi excepţii de la principiul înfăţişat mai sus când:

- contractul de garanţie asupra unor bunuri mobile corporale nu depăşeşte echivalentul în lei a 300 euro, când publicitatea poate fi făcută fie prin înscrierea avizului de garanţie sau prin luarea în posesie a bunului.

La fel garanţia reală constituită pe sume de bani sau titluri ori bunuri, a căror publicitate se face numai prin posesia asupra instrumentului sau andosarea acestuia.

Înscrierea unui aviz de garanţie reală este valabilă pentru o perioasă de 5 ani. Creditorul poate reînnoi înscrierea, înainte de expirarea acestuia, pentru o perioadă de încă 5 ani sau pentru o altă perioadă. Dacă înscrierea nu este reînnoită, arhiva poate şterge orice înscriere din baza să de date.

În cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul va putea să aleagă între a iniţia procedura de executare prevăzută de Codul de procedură civilă sau a executa garanţia reală potrivit Titlului VI din Legea nr. 99/1999.

În cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul are dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei.În acest scop creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul afectat garanţiei sau produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum şi titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului, fără a fi necesară vreo autorizaţie sau notificare prealabilă şi fără a plăti taxe sau vreun tarif.

Pentru a putea lua în posesie bunul, contractul de garanţie trebuie să includă următoarea formulă, redactată cu caractere majuscule de cel puţin 0,5 cm: “ÎN CAZ DE

140

Drept civilII

NEEXECUTARE, CREDITORUL POATE FOLOSI MIJLOACELE PROPRII PENTRU LUAREA ÎN POSESIE A BUNULUI AFECTAT GARANŢIEI”.

Orice persoană care are posesia bunului trebuie să îl predea creditorului a cărui creanţă a ajuns la scadenţă şi a cărui garanţie reală are un grad de prioritate mai mare.

Dacă nu este posibilă luarea în posesie a unui bun afectat garanţiei în formă paşnică, creditorul garantat poate, prin intermediul executorului judecătoresc sau a executorului bancar, după caz, să intre în posesia bunului.

Părţile pot cădea de acord, prin contractul de garanţie, asupra modului de vânzare a bunurilor grevate, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei. În lipsa unui asemenea acord, creditorul trebuie să vândă bunul afectat garanţiei într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure obţinerea celui mai bun preţ.

Înainte de vânzare, sub sancţiunea nulităţii şi a răspunderii pentru pagubele cauzate, creditorul trebuie să facă o notificare a vânzării către debitor şi faţă de ceilalţi creditori înscrişi, precum şi proprietarului bunului dacă debitorul nu e proprietarul lui.

7. IPOTECADefiniţie. Ipoteca este o garanţie reală imobiliară, care nu comportă deposedarea

celui ce o constituie.

Ipoteca poate fi:a) legală când ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii, saub) convenţională, când ia naştere din convenţia părţilor, cu formele prevăzute de lege.Sediul materiei îl constituie art. 1746-1815 C.civ., completate cu unele prevederi ale legislaţiei speciale în materie.

Caractere juridice

Ipoteca este:a) un drept real accesoriu care acordă creditorului ipotecar dreptul de preferinţă şi de urmărire;b) o garanţie imobiliară (deci se poate institui doar asura imobilelor care se află în circuitul civil şi sunt imobile prin destinaţie împreună cu accesoriile lor, precum şi asupra uzufructului unor imobile);c) supusă principiului specializării sub dublu aspect: să fie determinată atât asupra imobilului afectat de garanţie, cât şi: asupra valorii creanţei garantate (dar la gestionari e valabilă chiar dacă valoarea

creanţei nu este precizată în momentul încheierii contractului de garanţie, fiind suficientă menţionarea creanţei ce urmează a fi garantată);

d) indivizibilă, adică continuă să existe chiar dacă a fost plătită o parte din datorie.Ipoteca convenţională.E necesar ca cel ce o constituie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu şi

capacitatea de a înstrăina imobilul.Ocrotitorul minorului nu poate garanta cu un imobil al minorului datoria unei alte

persoane.Cel ce o constituie trebuie să fie proprietarul actual al bunului.Bunurile viitoare nu pot forma obiectul unei ipoteci.

Condiţia suspensivă sau rezolutorie a dreptului de proprietate afectează şi ipoteca.Forma. Este un contract solemn, deci sub sancţiunea nulităţii absolute se încheie prin înscris autentic.

Tot sub sancţiunea nulităţii este prevăzută şi obligaţia de specializare, adică indicarea, în actul de constituire al ipotecii, a imobilului ipotecat şi a sumei garantate.Formele de publicitate nu ţin de solemnitatea contractului, ci doar de asigurarea opozabilităţii şi a rangului de preferinţă a ipotecii.

141

Drept civilII

Ipoteca legală ia naştere în virtutea unei dispoziţii legale a legii, fără a fi, în principiu, necesară o convenţie specială.

În art. 1753 C.civil sunt enumerate mai multe ipoteci legale, dintre care în prezent mai sunt în vigoare cele prevăzute de pct. 3, “ipotecile statului, ale comunelor şi stabilimentelor publice asupra bunurilor perceptorilor şi administratorilor contabili”.

Art. 902 alin. 2 Cod civil instituie ipoteca asupra imobilelor “proprietatea erezilor testatorului sau ale oricărei persoane obligate a plăti un legat, care sunt personal datori a-l achita, fiecare în proporţie cu partea ce ia din succesiune”.

Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor, modificată prin Legea nr. 54 din 8 iulie 1994, precizează că este vorba despre gestionarul agentului economic, autorităţii sau instituţiei publice. Garantarea cu ipotecă se face printr-un contract scris, fără să se ceară forma autentică. Imobilul poate fi proprietatea gestionarului sau a unui terţ.

Şi în materie de cumpărare a locuinţelor au fost reglementate ipoteci asupra locuinţelor dobândite.Astfel art. 15 alin. 4 din Legea nr. 85/1992 (modificată de Legea nr. 76/1994) instituie ipoteca asupra locuinţei pentru garantarea preţului de către unitatea vânzătoare a locuinţei dobândite din fondul de stat. O altă ipotecă este instituită de ar. 18 din Legea locuinţei nr. 114 din 21 octombrie 1996.

Potrivit art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, în cazul în care a fost introdusă acţiune pentru realizarea unor creanţe bugetare, odată cu aceasta se poate cere instanţei luarea împotriva debitorului şi a persoanelor care, potrivit legii, răspund solidar cu acesta, a măsurilor asiguratorii, printre care şi ipoteca asiguratorie asupra bunurilor imobile ce aparţin celor chemaţi în judecată.

În sfârşit, Codul de procedură penală, în art. 166 alin. 3, prevede posibilitatea instituirii sechestrului, inclusiv asupra bunurilor imobile ale învinuitului sau inculpatului, de către organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.

Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate.

Publicitatea ipotecară.Orice sarcină reală imobiliară trebuie supusă publicităţii, spre a deveni opozabilă faţă

de terţi.Art. 93 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară al judecătoriilor prevede că “Înscrierea în Cartea funciară a actului juridic are ca efect opozabilitatea faţă de eventualii titulari de drepturi reale imobiliare cu acelaşi obiect, de la acelaşi autor, care au efectuat această operaţiune sau au efectuat-o ulterior”.

Rangul înscrierii e determinat de data şi ora înscrierii.Rangul poate fi schimbat prin convenţia părţilor pentru ipoteci.

Înscrierea ipotecii se face în Cartea funciară de la judecătoria din raza teritorială a căruia se află situat imobilul.

Terţii în materie de publicitate imobiliară sunt creditorii chirografari, ceilalţi creditori ipotecari, precum şi dobânditorii ulteriori ai imobilului.

În caz de concurs între doi creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar – deci cel care a înregistrat ipoteca mai întâi – va avea dreptul să se despăgubească integral din preţul imobilului ipotecat, şi apoi din restul celălalt creditor.

Întabularea se face la cerere, pe baza titlului dreptului, în temeiul încheierii judecătorului de carte funciară.

Înscrierea ipotecii în Cartea funciară va menţiona:1) identificarea persoanei în favoarea căreia se înscrie ipoteca;2) titlul juridic ce justifică garanţia ipotecii;3) cuantumul creanţei;4) specificul creanţei (preţ, daune, rentă, etc.).

Urmărirea creanţei ipotecare se notează în cartea funciară.

142

Drept civilII

Dobânzile, rentele sau celelalte prestaţiuni scadente după notare vor avea rangul ipotecar al ipotecii.

Înscrierea ipotecii convenţionale, conservă dreptul de ipotecă timp de 15 ani de la data înregistrării, după care se perimă.Pentru a conserva efectele înscrierii iniţiale, este necesar ca înainte de expirarea termenului menţionat să se procedeze la reînnoirea înscrierii.

Ştergerea (radierea) şi reducerea inscripţiilor ipotecare.Dacă datoria a fost achitată în întregime, ipoteca rămâne fără obiect, iar înscrierea ei

trebuie să fie ştearsă (radiată).Dacă plata a fost numai parţială, inscripţia urmează a fi restrânsă prin operaţia denumită reducerea inscripţiei.Radierea şi reducerea se realizează prin efectuarea unei menţiuni în registrul în care s-a făcut înscrierea.

Efectele ipoteciiA. Faţă de debitor. Debitorul păstrează mai departe detenţia bunului ipotecat. El

are dreptul să-i culeagă fructele ca orice proprietar. Debitorul îl poate şi înstrăina, dar ipotecat, adică grevat de ipotecă.

B. Faţă de creditor. Creditorul ipotecar are dreptul să urmărească bunul în mâinile oricui s-ar găsi. Are deci un drept de urmărire şi un drept de preferinţă.

C. Efecte faţă de terţii dobânditori ai imobilului. Dobânditorul poate opune creditorului excepţii şi de asemenea: poate recurge la procedura purgăi pentru degrevarea imobilului de ipotecă; poate să-l plătească pe creditorul urmăritor, caz când se subrogă în drepturile

acestuia; poate delăsa imobilul în mâna creditorului după o anumită procedură, caz în care

urmărirea se va face fără participarea sa; poate lăsa ca procedura executării silite să-şi urmeze cursul împotriva sa.În toate ipotezele el are recurs în garanţie de drept, împotriva debitorului principal.

Stingerea ipotecii poate avea loc:- pe cale accesorie, ca urmare a stingerii raportului de obligaţie garantat;- pe cale principală, prin moduri proprii de încetare, independente de raportul

principal, cum sunt: renunţarea creditorului la ipotecă; purga obţinută de dobânditorul imobilului ipotecat; prescripţia; anularea actului constitutiv al ipotecii; rezoluţiunea dreptului de proprietate al constitutorului; pieirea imobilului (garanţia se strămută asupra indemnităţii de asigurare); exproprierea imobilului (ipoteca la fel se strămută asupra despăgubirilor).

8. PRIVILEGIILEDefiniţie. Privilegiile sunt acele garanţii care conferă titularului dreptul de preferinţă

în realizarea creanţei, chiar şi înaintea creditorilor ipotecari.Sediul materiei îl constituie, art. 1722-1745, 1780-1815 C.civil, şi art. 409 din Codul

de procedură civilă.Privilegiile se pot clasifica în trei categorii:

privilegii generale:- asupra tuturor bunurilor debitorului, mobile şi imobile;- asupra tuturor bunurilor mobile;

privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile; privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile.Natura juridicăPrivilegiile pot fi calificate, în unele situaţii, ca fiind drepturi reale, titularul

privilegiului beneficiidn atât de dreptul de urmărire al bunului ce face obiectul privilegiului,

143

Drept civilII

cât şi de dreptul de preferinţă. Este cazul privilegiilor imobiliare şi al unor privilegii mobiliare, cum ar fi privilegiul creditorului gajist.

În alte situaţii, privilegiile apar ca simple cauze de preferinţă a unor creditori chirografari, care vor fi despăgubiţi cu preferinţă (art. 409 C.pr.civ.).

Privilegii generalePrivilegiile generale se pot grupa în două categorii:

A) Privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile cum sunt:a) privilegiul cheltuielilor de judecată;b) al statului pentru obligaţiile, persoanelor fizice sau juridice, de plată a impozitelor care fac obiectul Ordonanţei Guvernului nr.11/1996 privind executarea creanţelor bugetare.

B) Privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile. Ele privesc bunurile mobile, dar se pot extinde şi asupra celor imobile, după îndestularea creditorilor ipotecari şi privilegiaţilor ipotecari.Ordinea în care se execută privilegiile asupra tuturor mobilelor e stabilită de art. 1729 C.civ., astfel: cheltuielile de judecată făcute în interesul comun al creditorilor; cheltuielile de înmormântare; cheltuielile pentru îngrijirea medicală (a ultimei boli) pe un an de zile; creanţe care rezultă din retribuţia curentă a anilor de serviciu şi a celor ce

lucrează cu ziua; preţul obiectelor de subzistenţă al debitorului şi familiei sale timp de 6 luni.Art. 409 C.pr.civ. stabileşte, în ceea ce privesc veniturile debitorului din muncă, următoarea ordine: obligaţii de întreţinere; plata despăgubirilor pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin

vătămări corporale; plata datoriilor către stat izvorâte din impozite şi taxe; plata despăgubirilor pentru repararea pagubelor cauzate patrimoniului statului; toate celelalte datorii.În prezent, creanţele ce constau în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume

care, în conformitate cu Legea finanţelor publice, constituie creanţe bugetare, se execută potrivit ordinei de preferinţă stabilită de art. 71 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996.

Ordinea de preferinţă este următoarea:a) creanţele reprezintă cheltuielile făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie;b) creanţe reprezentând salariile şi alte datorii asimilate acesora, pensii, ajutoare pentru incapacitate de muncă, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;c) creanţele care rezultă din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau alte sume plătite periodic pentru asigurarea mijloacelor de existenţă;d) creanţele statului din impozite, taxe şi alte obligaţii fiscale;e) creanţe din împrumuturi de stat;f) creanţe ce reprezintă despăgubiri pentru repararea pagubelor produse proprietarilor publici prin fapte ilicite;g) creanţe izvorând din împrumuturi bancare, livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;h) creanţe ce reprezintă amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale, după caz;i) alte creanţe.

144

Drept civilII

În cazul creanţelor de acelaşi rang, suma se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.

Privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile. Ele pot fi grupate în trei categorii, care cuprind cele 8 cazuri prevăzute de Codul civil

(art. 1730 C.civ.):A.- privilegii recunoscute pe baza constituirii exprese sau tacice a unui gaj (ex. privilegiul creditorului gajist asupra bunului ce face obiectul gajului, a cărăuşului pentru cheltuielile de transport);B.- privilegii speciale recunoscute creditorilor pe ideea creşterii, sporirii patrimoniului debitorului (ex. privilegiul vânzătorului unui bun mobil cât timp bunul se află la cumpărător, privilegiul care garantează creanţa de plată a preţului);C.- privilegii speciale recunoscute creditorilor pentru faptul conservării unor bunuri în patrimoniul debitorului.În ordinea de preferinţă stabilită de Codul civil, cheltuielile de conservare a lucrului premerg celelalte privilegii speciale imobiliare.

Privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile.Creditorii în favoarea cărora funcţionează aceste privilegii sunt despăgubiţi chiar

înaintea creditorilor ipotecari şi sunt considerate ipoteci privilegiate.Art. 1737 C.civ. stabileşte cinci privilegii speciale imobiliare:

al vânzătorului unui imobil pentru preţul neîncasat al imobilului; al împrumutătorului cumpărătorului care i-a împrumutat o sumă de bani pentru

plata preţului imobilului cumpărat; al copărtaşilor asupra imobilelor succesiunii; al arhitectului, constructorilor şi al lucrătorilor asupra imobilului construit pentru

plata lucrării; privilegiul împrumutătorului care a dat bani cu titlu de împrumut pentru plata

lucrărilor efectuate de constructori, şi privilegiul asupra imobilelor succesiunii, recunoscut creditorilor succesiunii şi

legatarilor care au cerut separaţia de patrimoniu.Pentru conservarea privilegiilor, titularii trebuie să efectueze formalităţile de

publicitate care sunt comune cu cele prevăzute de legi pentru ipoteci.În caz de concurs de creditori privilegiaţi imobiliari, au preferinţă cei care au un

privilegiu general asupra mobilelor şi imobilelor debitorului şi, în continuare, privilegiaţii imobiliari şi creditorii ipotecari.

145

Drept civilII

TESTE:

1. Fidejusorul ce garantează în mod nedeterminat executarea unei obligaţii principale, răspunde:a) de toate accesoriile datoriei;b) de cheltuielile de judecată făcute de creditor;c) de toate cheltuielile făcute ulterior notificării fidejusorului.

2. Fidejusorul nu poate invoca beneficiul de discuţiune:a) când a renunţat la el sau dacă s-a obligat solidar cu debitorul principal;b) când a fost numit de instanţa judecătorească;c) când s-a făcut garant pentru un fidejusor numit de instanţă, dar, în acest caz, neputând

opune beneficiul de discuţiune decât faţă de fidejusorul judecătoresc, nu şi faţă de debitorul principal.

3. Fidejusorul care invocă beneficiul de discuţiune:a) trebuie să indice creditorului bunurile debitorului principal care pot fi urmărite;b) trebuie să avanseze cheltuielile necesare urmăririi acestor bunuri;c) nu este obligat să suporte cheltuielile necesare urmăririi acestor bunuri.

4. Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat:a) dacă fidejusorul a renunţat la el;b) dacă prin convenţie s-a prevăzut clauza solidarităţii între fidejusori;c) dacă unul dintre fidejusori a cerut beneficiul de discuţiune, iar, în urma acestuia,

debitorul a fost găsit insolvabil.

5. Beneficiul de diviziune poate fi invocat când:a) mai multe persoane au garantat unul şi acelaşi creditor pentru mai multe datorii;b) o persoană a garantat mai mulţi creditori pentru aceeaşi datorie;c) mai multe persoane au garantat unul şi acelaşi creditor pentru una şi aceeaşi datorie.

6. Riscul insolvabilităţii unuia dintre fidejusorii aceluiaşi creditor şi pentru aceeaşi datorie este suportat de:a) ceilalţi fidejusori solvabili;b) toţi fidejusorii solvabili, dacă nesolvabilitatea aceluia a intervenit până la momentul

când unul sau unii dintre fidejusori obţinuseră diviziunea datoriei;c) creditor şi ceilalţi fidejusori solvabili, cu excepţia celor care obţinuseră beneficiul de

diviziune, când insolvabilitatea a intervenit după pronunţarea diviziunii.

7. Contractul de gaj:a) este întotdeauna real, presupunând remiterea lucrului către creditor;b) poate fi consensual;c) este unilateral.

8. În caz de naplată a datoriei garantată cu gaj:a) creditorul nu poate să dispună de gaj fără autorizarea instanţei;b) creditorul are dreptul să păstreze în contul datoriei bunul gajat, dacă valoarea acestuia

nu este mai mare decât datoria, chiar fără intervenţia instanţei;c) creditorul îşi poate apropia bunul gajat sau poate dispune de el, fără autorizarea

instanţei, dacă s-a stipulat astfel în contractul de gaj.

9. Ipoteca convenţională:a) se poate constitui numai prin act autentic;

146

Drept civilII

b) se întinde şi asupra tuturor îmbunătăţirilor survenite ulterior constituirii ipotecii asupra imobilului;

c) trebuie să prevadă în conţinutul ei, sub sancţiunea nulităţii, natura şi situaţia fiecărui imobil al debitorului, asupra căruia se constituie ipoteca creanţei;

d) trebuie să prevadă în conţinutul ei, fără însă a interveni vreo sancţiune, suma pentru care este constituită ipoteca.

10. Dobânditorul unui imobil ipotecat se poate apăra împotriva creditorului ipotecar în următoarele moduri:a) poate cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile imobile ipotecate, dacă au mai

rămas, aflate în proprietatea debitorului;b) poate recurge la procedura purgei făcând o ofertă creditorului de a-i plăti datoriile şi

sarcinile ipotecare până la concurenţa valorii de preţuire a imobilului, când l-a dobândit prin act cu titlu oneros sau cu titlu gratuit;

c) poate plăti el datoria către creditorul urmăritor, subrogându-se în drepturile acestuia;d) poate abandona imobilul în mâna creditorului, chiar dacă este obligat personal la plata

datoriei.

11. În caz de concurs între privilegiile imobiliare şi ipoteci se acordă preferinţă:a) ipotecilor;b) privilegiilor.

12. Pot fi ipotecate:a) imobilele aflate în circuitul civil şi accesoriile lor, mobile sau imobile;b) bunurile mobile aflate în circuitul civil;c) uzufructul asupra bunurilor imobile;d) bunurile viitoare ale debitorului;e) bunurile minorului, pentru garantarea datoriei unei alte persoane;f) bunurile minorului, pentru garantarea obligaţiei proprii a acestuia, dar numai dacă se

face cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;g) creanţele sub condiţie rezolutorie.

147

Drept civilII

CUPRINSCAPITOLUL I

- PATRIMONIULPatrimoniul. Noţiune juridică. Definiţie………………………………………………………… 1Elementele patrimoniului …………………………………………………………….………… 1Caracterele juridice ale patrimoniului ………………………………………………………… 2Funcţiile patrimoniului ………………………………………………….………………………. 2Clasificarea drepturilor patrimoniale …………………………………………………………. 3Clasificarea drepturilor reale în România ……………………………...……………………. 4

CAPITOLUL II - POSESIA

Definiţia şi elementele posesiei. …………………….…………………….………………….. 7Dobândirea şi pierderea posesiei ……………………….……………………...……………. 7Posesia şi detenţia precară …………………………………………………………………… 8Calităţile şi viciile posesiei ……………………………………………...……………………... 9Efectele posesiei. Apărarea posesiei prin acţiuni posesorii …………………………….....

10Teste …………………………………………………………………….…………………….…. 10

CAPITOLUL III - DREPTUL DE PROPRIETATE. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

Definiţie. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate ………………………….…………..11

Caractere juridice ale dreptului de proprietate ………………..………………….…………. 11Dreptul de proprietate privată. Noţiune şi definiţie …………………….…………………….

12Teste …………………………………………………………………….…………………….…. 13

CAPITOLUL IV - DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Definiţia şi subiectele dreptului de proprietate publică………………………….……………14

Caracterele dreptului de proprietate publică …………………………...……………………. 14Obiectul dreptului de proprietate publică. Domeniul public şi domeniul privat. …………...

14Regimul juridic al proprietăţii publice. ……………………………….……………………...... 15Teste ……………………………………………………………………………………….……… 19

CAPITOLUL V - MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Noţiune ……………………………………………………………………………………….…… 20Proprietatea anulabilă …………………………………………………..………………….…… 20Proprietatea rezolubilă ………………………………………………….………………….…… 20Proprietatea comună ……………………………………………………………………….…… 20Teste …………………………………………………………………......………………….…… 24

CAPITOLUL VI - MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII

Noţiuni generale ………………………………………………………………………….…….... 25Clasificări ……………………………………………………………..………………….……..... 25Tradiţiunea ……………………………………………………………………………….……..... 25Hotărârea judecătorească …………………………………………………………….……...... 25Accesiunea …………………………………………………………………………….……....... 26Uzucapiunea ………………………………………………………………………….……........ 28

148

Drept civilII

Convenţia ca mod de dobândire a proprietăţii …………………………………….……....... 31Teste ………………………………………………………………………………….……........32

CAPITOLUL VII - DEMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Precizări prealabile ……………………………………………………...………………….…… 33Dreptul de uzufruct …………………………………………………….. ………………….…….

33Dreptul de uz …………………………………………………………… ………………….…….

37Dreptul de abitaţie ………………………………………………………………………….……. 37Dreptul de servitute ……………………………………………………..………………….……. 37Dreptul de superficie ……………………………………………………………………….……. 40

CAPITOLUL VIII - APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN MIJLOACE JURIDICE ALE DREPTULUI CIVIL

Mijloacele juridice de apărare ale dreptului de proprietate …………….………………….…41

Acţiunea de revendicare ………………………………………………..………………….…… 42Teste ……………………………………………………………………………………….…….. 46

CAPITOLUL IX- PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE

Raţiunea publicităţii drepturilor reale imobiliare ………………………………………….…...47

Sisteme de publicitate imobiliară cunoscute în România ………………………………….…47

Reglementarea actuală a publicităţii imobiliare în ţara noastră ………..………………….…47

Cartea funciară şi cadastrul general ……………………………………………………….….. 47Structura cărţii funciare ……………………………………………….. ………………….…….

48Înscrierile în cartea funciară …………………………………………... ………………….…….

49Efectele înscrierilor în cartea funciară …………………………………………………….…… 49Publicitatea mobiliară ………………………………………………….………………….…….. 50

CAPITOLUL X- OBLIGAŢIA CIVILĂ

Noţiunea de obligaţie civilă …………………………………………………………………….. 51Elementele raportului juridic de obligaţie …………………………………………………….. 51Izvoarele obligaţiilor …………………………………………………………………………….. 51Clasificarea obligaţiilor …………………………………………………………………………. 52Obligaţiile complexe ……………………………………………………………………………. 52Obligaţiile afectate de modalităţi ………………………………………………………………. 55

CAPITOLUL XI- CONTRACTUL CA IZVOR PRINCIPAL DE OBLIGAŢII CIVILE

Noţiunea de contract. Importanţa contractului ………………………………. ……….……..57Clasificarea contractelor ……………………………………………………...………………… 57Încheierea contractelor ……………………………………………………….………………… 59Teste ………………………………………………………………………….…………………... 62

CAPITOLUL XII - EFECTELE CONTRACTULUI

(PUTEREA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI )

149

Drept civilII

Noţiuni generale ………………………………………………………………………….……... 63Interpretarea contractelor …………………………………………………………………….... 63Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţi ……………………….………………..

64Obligativitatea contractului în raport cu persoanele care nu au calitatea de părţi contractante ……………………………………………………………………….……..... 64Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice ………………………………………….…67Teste …………………………………………………………………………….……………...... 71

CAPITOLUL XIII - ACTUL JURIDIC UNILATERAL - IZVOR DE OBLIGATII CIVILE

Definiţie ………………………………………………………………………………….……..... 72Actele juridice unilaterale …………………………………………………………………….... 72

CAPITOLUL XIV - FAPTUL JURIDIC LICIT- IZVOR DE OBLIGATII CIVILE

Definiţie şi clasificare ………………………………………………………………………….... 73Gestiunea de afaceri ………………………………………………………………….……….... 73Plata lucrului nedatorat …………………………………………………….………………….... 74Îmbogătirea fără just temei …………………….……………………………………………..... 75Teste ……………………………………………………………….…………………………...... 77

CAPITOLUL XV - FAPTA ILICITA CAUZATOARE DE PREJUDICIU

IZVOR DE OBLIGATII CIVILE (RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ)Temeiul răspunderii civile delictuale …………………………………………………………... 78Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea penală, comparaţie ………………………...

78Răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală, comparatie, cumulul celor două răspunderi ……………………………………………….………….......... 79Răspunderea civilă pentru fapta proprie, conditii generale ale răspunderii ….…………...

81Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanelor juridice …………….....

83Teste ……………………………………………………………….…………………………...... 85

CAPITOLUL XVI- RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA

Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori ………………………………........86

Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a meştesugarilor pentru faptele ucenicilor ………………………………………………………………......……. 88Răspunderea comiţentilor pentru faptele prepuşilor ……………………….…………..........

89Teste ………………………………………………………………………..…………......……… 92

CAPITOLUL XVII - RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE

ANIMALE, DE EDIFICII ŞI DE LUCRURI ÎN GENERALRăspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale …………………………………......…

93Răspunderea pentru ruina edificiului …………………………………………………......…… 94Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general ……………. ………….......

95Teste ……………………………………………………………………….…………......……… 99

150

Drept civilII

CAPITOLUL XVIII- EFECTELE OBLIGAŢIILOR

Noţiuni generale …………………………………………………………………………………. 100Executarea directă (în natură) a obligaţiilor. Plata ………………………..………………….

100Condiţiile plăţii …………………………………………………………………………………… 100Executarea silită în natură a obligaţiilor ………………………………….………………….... 102Executarea indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor ……………………...…………………..

103Convenţii cu privire la răspundere ………………………………………..………………….... 105Evaluarea despăgubirilor (a daunelor-interese) …………………………..…………………..

106Teste ………………………………………………………………………………………………. 108

CAPITOLUL XIX- TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE

Transmiterea obligaţiilor ………………………………………………………………………… 109Transformarea obligaţiilor ………………………………………………………………………. 109

CAPITOLUL XX - MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR

Noţiune. Clasificări ………………………………………………………..…………………….. 111Compensaţia ……………………………………………………………….……………………. 111Confuziunea ……………………………………………………………….…………………….. 112Dare în plată ……………………………………………………………….…………………….. 112Remiterea de datorie ……………………………………………………………………………. 112Imposibilitatea fortuită de executare ……………………………………...…………………… 113Teste …………………………………………………………………………………………….... 114

CAPITOLUL XXI - GARANTAREA OBLIGAŢIILOR

Noţiunea garantării obligaţiilor. Arvuna ………………………………….………………….... 115Clasificarea garanţiilor obligaţiilor ……………………………………….…………………..... 115Fidejusiunea (cauţiunea) ………………………………………………….………………….... 116Dreptul la retenţie ……………………………………………………………………………..... 117Gajul …………………………………………………………………………………………....... 118Regimul juridic al garanţiilor mobiliare ………………………………….…………………..... 119Ipoteca ………………………………………………………………………………………....... 121Privilegiile ……………………………………………………………….. ………………….......

123Teste ……………………………………………………………………...…………………......126

151