Upload
lavinia-filip
View
189
Download
7
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Note de curs sinteza
Citation preview
Capitolul 1. BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
1.1.Statutul juridic şi obiectivele Băncii Naţionale a României
Datorită monopolizării dreptului de emisiune monetară, de-a lungul timpului,
banca centrală s-a transformat într-o instituţie de supraveghere, control şi susţinere a
sistemului bancar în ansamblul său, dobândind de aceea denumirea de “bancherul celorlalte
bănci” sau “bancă a băncilor”.
Sarcina principală a băncii centrale este de a reglementa şi influenţa
comportamentul economic al celorlalte bănci, conform obiectivelor politicii economice, prin
utilizarea unor instrumente specifice (vânzări cumpărări de titluri şi devize) şi prin măsuri de
control selectiv al creditelor. Prin aceste instrumente, banca centrală supraveghează
lichiditatea băncilor şi acţionează ca un creditor în ultimă instanţă pentru acestea,
refinanţându-le. De asemeni, asigură o serie de servicii comune pentru profesiunea bancară
(centralizarea incidentelor de plată, compensările interbancare ş.a.) şi are calitatea de bancher
şi casier al statului.
Statutul legal al BNR este reglementat de Legea nr. 101/1998 privind Statutul
BNR. Legea nr. 101/1998 art. 1 şi Legea bancară, art. 3 lit. a, prevăd că BNR este banca
centrală a statului român, având personalitate juridică. BNR are sediul central la Bucureşti şi
poate avea sucursale şi agenţii în capitală şi în alte localităţi din ţară, având statutul unei
autorităţi administrative autonome de specialitate, fiind independentă faţă de executiv şi
desfăşurându-şi activitatea sub supravegherea Parlamentului României.
Obiectivul fundamental al BNR este stabilit în Legea privind statutul băncii, art.
2, ca fiind asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la stabilitatea
preţurilor. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, BNR elaborează, aplică şi răspunde de politica
monetară, valutară, de credit, de plăţi, de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în
cadrul politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi
participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.
Principiile raporturilor interne şi internaţionale ale BNR sunt stabilite,
conform legii, în scopul atingerii obiectivelor stabilite. Pe plan intern BNR colaborează cu
autorităţile publice centrale şi locale pentru îndeplinirea obiectivelor sale. În temeiul Legii
101/1998, art. 3 alin. 2, BNR i se va solicita punctul de vedere asupra actelor normative ale
autorităţilor publice, care privesc direct politica şi activitatea monetară, regimul valutar şi
datoria publică. BNR este consultată în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor împrumuturilor
1
sectorului public (referitor la elaborarea proiectelor bugetelor administraţiei publice centrale)
şi elaborează studii şi analize privind moneda, regimul valutar şi operaţiunile sistemului
bancar şi de plăţi.
Pe plan extern, BNR este împuternicită de către Parlament în ceea ce priveşte:
- participarea la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar
sau de plăţi;
- participarea la tratative şi negocieri externe în probleme financiare, monetare,
valutare, de credit şi de plăţi şi în domeniul autorizării şi supravegherii bancare, în numele
statului;
- exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care revin României în calitate
de membru al FMI, inclusiv utilizarea facilităţilor acestei instituţii de finanţare pe termen
mediu şi lung pentru nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea rezervelor internaţionale ale
ţării;
- negocierea şi încheierea acordurilor, convenţiilor sau altor înţelegeri privind
împrumuturi pe termen scurt şi alte operaţiuni financiar bancare cu instituţii financiare
internaţionale, societăţi bancare şi nebancare, cu condiţia rambursării acestora în termen de
un an;
- încheierea, în nume propriu sau în numele statului, în contul şi din dispoziţia
acestuia, de acorduri şi contracte de decontare şi de plăţi cu instituţii publice sau private care
îşi au sediul în străinătate.
1.2.Politica monetară şi valutară a B.N.R.
BNR utilizează, conform Legii nr. 101/1998 art. 5, proceduri şi instrumente
specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară, de creditare a băncilor şi de control al
lichidităţii prin rezerve minime obligatorii.
Operaţiunile BNR pe piaţa monetară sunt: scontarea; dobândirea; luarea în gaj;
vânzarea de creanţe, titluri sau alte valori asupra statului, băncilor sau altor persoane juridice;
atragerea de depozite de la bănci, în condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza
obiectivele politicii monetare. Acestea se efectuează, potrivit art. 7 din Regulamentul nr.
1/2000 privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate de BNR şi facilităţile de creditare şi
depozit acordate de acestea băncilor, pe baza următoarelor tipuri de tranzacţii:
a) cumpărări-vânzări reversibile (repo/reverse repo) de active eligibile pentru
tranzacţionare.
2
Cumpărările reversibile (repo) sunt tranzacţii în cadrul cărora, în scopul injectării
de lichiditate, BNR cumpără de la bănci active eligibile pentru tranzacţionare, cu
angajamentul acestora de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ
stabilit în momentul tranzacţionării.
Vânzările reversibile (reverse repo) sunt tranzacţii reversibile în cadrul cărora
BNR vinde băncilor active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-se să răscumpere
activele la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit.
b) acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare, tranzacţii
reversibile în scopul injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite băncilor,
acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanţie;
c) vânzări-cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare cu scopul absorbţiei
sau al creşterilor de lichiditate, conform cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru
tranzacţionare, care implică transferul proprietăţii asupra activelor eligibile respective de la
vânzător la cumpărător prin mecanismul livrare contra plată;
d) emitere de certificate de depozit, în scopul absorbţiei de lichiditate;
e) swap valutar (două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin
care BNR cumpără la vedere valută convertibilă contra lei, în scopul creşterii lichidităţilor, şi
vinde la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei; respectiv vinde la
vedere valută convertibilă contra lei – pentru absorbţia de lichiditate – şi cumpără la o dată
ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei;
f) atragere de depozite – pentru creşterea lichidităţilor - de la băncile participanţi
eligibili, cu scadenţă prestabilită.
Criterii de eligibilitate (conform art. 2 din Regulamentul nr. 1/2000):
- în cazul băncilor, persoane juridice române, constituirea de rezerve minime
obligatorii şi încadrarea în prevederile reglementărilor BNR privind indicatorii de
solvabilitate;
- în cazul sucursalelor băncilor din România, persoane juridice străine,
constituirea de rezerve minime obligatorii şi certificarea de către autoritatea de supraveghere
bancară din ţara de origine a încadrării băncii străine în prevederile reglementărilor de
prudenţă bancară în vigoare în ţara respectivă.
Operaţiunile de creditare ale BNR – conform Legii nr. 101/1998 – se realizează
prin acordarea de credite în condiţii de rambursare, garantare şi dobândă, stabilite prin
reglementări proprii. Legea interzice creditarea de către BNR a societăţilor bancare sub forma
autorizării descoperirii de cont.
3
Politica valutară a BNR. Potrivit art. 9 L. 101/1998, BNR are calitatea de agent
al statului în ceea ce priveşte aplicarea reglementărilor legale vizând controlul valutar la
persoanele juridice cărora le-a acordat autorizaţie şi de la care este în drept să solicite toate
informaţiile şi documentele necesare îndeplinirii atribuţiilor care îi revin, fiind împuternicită a
lua măsuri pentru impunerea respectării reglementărilor sale.
În administrarea regimului valutar, BNR răspunde de:
a. emiterea reglementărilor referitoare la operaţiunile cu active externe şi aur,
pentru protejarea monedei naţionale;
b. elaborarea balanţei de plăţi şi a altor lucrări privind poziţia investiţională
internaţională a ţării;
c. stabilirea cursurilor de schimb, calcularea şi publicarea cursurilor medii pentru
evidenţa statistică;
d. autorizarea şi retragerea autorizaţiei, supravegherea persoanelor juridice care au
obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare;
e. stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe şi
operaţiuni cu aur şi active externe pentru persoane juridice şi fizice;
f. stabilirea plafonului şi a condiţiilor îndatorării externe a persoanelor juridice şi
fizice care intră sub incidenţa regimului valutar;
g. păstrarea şi administrarea rezervelor internaţionale ale statului.
h. elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare
pe teritoriul ţării; emite autorizaţii pentru transferuri în străinătate.
1.3.Emisiunea monetară
Potrivit dispoziţiilor art. 13 din L. 101/1998, BNR este unica instituţie autorizată
să emită însemne monetare ca mijloace legale de plată pe teritoriul României, fiind singura în
drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici
tehnice ale bancnotelor şi monedelor metalice.
BNR elaborează programul de emisiune astfel încât să se asigure necesarul de
numerar în strictă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti, iar suma totală a
bancnotelor şi monedelor aflate în circulaţie – exclusiv rezerva de numerar – se evidenţiază
ca pasiv în contabilitatea BNR.
Emiterea monedei se face pe baza a trei tipuri de creanţe: titluri publice; valute şi
devize; anumite tipuri de titluri private. Legea prevede că tranşa de numerar în circulaţie,
4
emisă de BNR peste nivelul rezervelor internaţionale stabilite şi menţinute conform
prevederilor L. 101/1998, trebuie acoperită integral de următoarele active:
a. titluri de stat în portofoliul de investiţii;
b. active rezultate din credite acordate băncilor şi altor persoane juridice;
c. cecuri, cambii şi alte titluri de credit scontate sau deţinute în portofoliu.
Legea nr. 101/1998 instituie în sarcina BNR obligaţia de a retrage din circulaţie şi
a distruge bancnotele şi monedele metalice uzate sau necorespunzătoare sau de a le înlocui cu
altele noi, fără taxe şi comisioane.
De asemeni, BNR poate hotărî – schimbarea însemnelor monetare - anularea sau
retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede metalice şi punerea în circulaţie a
altor tipuri de însemne monetare. Potrivit art. 19 din L. 101/1998, la expirarea perioadei de
preschimbare, însemnele monetare retrase din circulaţie nu mai pot fi utilizate pentru plata
obligaţiilor publice sau private.
Suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice retrase din circulaţie, dar
nepreschimbate la momentul stabilit, se scade din totalul numerarului în circulaţie, înregistrat
în evidenţele contabile şi se înregistrează ca venit al BNR.
1.4.Rolul sistemului naţional de plăţi al B.N.R. Operaţiunile BNR cu băncile.
Supravegherea bancară.
Printre operaţiunile bancare enumerate de art.8 din Legea nr. 58 / 1998 se găsesc
emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată (instrumente care, indiferent de suportul şi
procedeul tehnic utilizat, permit unei persoane să transfere fonduri; plăţile şi decontările;
transferurile de fonduri. Este indiferent dacă instrumentul de plată este unu materializat într-
un anumit suport (înscris sau suport magnetic) sau nu; dacă transferul de fonduri se face în
beneficiul persoanei care dispune efectuarea sa ori în beneficiul unui terţ; dacă transferul de
fonduri are loc la iniţiativa creditorului (ca în cazul avizului de prelevare) sau cel al
debitorului (cecul, viramentul, cardul bancar).
Se afirmă, în mod tradiţional, că banca are rolul de casier al clientului său.
Operaţiunile numite „de casierie” constau în preluarea fondurilor băneşti de către bancă şi
distribuirea acestora, la cerere, clienţilor, fie în numerar, fie în monedă scripturală.
Depunerile de numerar se fac în baza unui document numit notă (foaie) de
depunere (vărsământ). Formularul conţine data, denumirea băncii, sediul acesteia, contul în
5
care se face depunerea şi titularul acesteia, precum şi un monetar al tipurilor de bancnote şi
monede depuse.
În cazul încasărilor făcute pe bază de instrumente de plată în monedă scripturală,
respectivul instrument este remis, de regulă, băncii la care beneficiarul sumei este titular de
cont, urmând ca operaţiunile specifice de încasare să se desfăşoare în cadrul circuitului
intrabancar sau interbancar, după cum plătitorul are sau nu un cont bancar la banca
beneficiarului.
Operaţiunile de plată în numerar se efectuează fie către titularii conturilor bancare
deschise la banca respectivă şi care urmează să încaseze cecuri emise de ei asupra propriului
cont, fie către persoane care încasează cecuri emise de clienţii băncii respective.
Cele mai frecvente plăţi se efectuează, însă, prin debitarea contului bancar al
plătitorului şi creditarea contului beneficiarului plăţii, în cadrul aceleiaşi bănci, respectiv prin
intermediul reţelei interbancare. Transferul de monedă scripturală presupune o simplă
operaţie scriptică, bazată fie pe mecanismul viramentului, în executarea unui ordin de plată,
fie prin remiterea de titluri de credit (cambii, bilete la ordin) sau cecuri spre încasare.
Operaţiunile de încasări şi plăţi se desfăşoară, de regulă, prin intermediul contului
curent. Cadrul contractual al operaţiunilor de încasări şi plăţi îl constituie contractul bancar de
cont curent şi de disponibilităţi.
În cazul în care băncile au nevoie de lichidităţi, BNR le asigură refinanţarea prin
intermediul a trei categorii de operaţiuni: rescontul; operaţiunile pe piaţa monetară; creditele
în cont.
Rescontul este modalitatea tradiţională de refinanţare a băncilor şi constă în
vânzarea, la iniţiativa băncii, a unor titluri de creanţă pe termen scurt sau mediu, către banca
centrală, în schimbul unei sume de bani reprezentând valoarea nominală a creanţei, diminuată
cu o taxă de rescont stabilită anticipat.
Creditele în cont pot fi acordate băncilor astfel: sub forma liniilor de credit (limita
maximă stabilită de banca centrală pentru soldul debitor al contului curent al băncii
comerciale); sub forma avansurilor în cont (prin creditarea de către banca centrală a contului
băncii respective cu o anumită sumă).
De lege lata, banca centrală nu poate credita băncile sub forma autorizării
descoperirii de cont. BNR poate acorda, potrivit legii, două tipuri de credite de refinanţare:
creditul special (acordat în mod excepţional şi garantat cu titluri acceptate de banca centrală,
condiţionat de prezentarea unui program de redresare financiară) şi creditul lombard
(overdraft) – pentru asigurarea efectelor plăţilor exigibile ale unei bănci aflate în criză de
6
lichidităţi, prin acordarea unui credit egal cu soldul debitor înregistrat la sfârşitul zilei de
contul curent al băncii respective, deschis la BNR.
BNR nu poate acorda băncilor credite pe termene ce depăşesc 90 de zile, conform
art. 20 din L. 101/1998. Astfel, pentru a obţine credite pe termen foarte scurt, băncile pot
apela la creditul lombard (acordat overnight şi cu o dobândă având, de regulă, nivelul maxim
al ratei dobânzii practicate în sistemul bancar), cu condiţia de a avea calitatea de participanţi
eligibili, conform Regulamentului nr. 1/2000. Aceste credite vor fi garantate cu active
eligibile constând în: titluri de stat: cambii şi bilete la ordin, warante sau recipise de depozit,
depozite constituite la BNR sau la alte persoane juridice agreate de aceasta.
În vederea realizării acestor operaţiuni de creditare a băncilor, BNR stabileşte şi
face publice condiţiile de creditare, nivelul maxim al ratei dobânzii şi condiţiile ce trebuie
îndeplinite de bănci pentru a solicita aceste tipuri de credite.
BNR are obligaţia de a deschide câte un cont curent pentru Trezoreria statului,
pentru fiecare bancă şi pentru fiecare sucursală a unei bănci, persoană juridică străină,
autorizată să funcţioneze în România. Per a contrario, băncile persoane juridice străine şi
casele de compensaţii interbancare nerezidente nu pot avea conturi curente la banca centrală a
statului român.
Atribuţiile BNR privind sistemele de plăţi sunt: emite reglementări generale
privind instrumentele de plată, coordonează şi supraveghează sistemele de plăţi de
interes naţional şi stabileşte măsurile generale pentru prevenirea şi eliminarea oricărei
situaţii care periclitează buna funcţionare a sistemelor de plăţi.
Banca centrală poate asigura servicii de compensare, depozitare şi plată prin
intermediul conturilor deschise în evidenţele sale.
Pentru prevenirea şi limitarea riscurilor de plată şi de credit, BNR prestează
servicii de colectare şi difuzare, la cerere, contra cost, de date şi informaţii privind
incidentele de plăţi şi riscurile de creditare în sistemul bancar, operaţiuni gestionate de
Centrala Riscurilor Bancare.
Legea nr. 101/1998, art. 26, acordă BNR competenţa exclusivă de autorizare a
funcţionării băncilor şi răspunderea pentru supravegherea prudenţială a băncilor pe care
le-a autorizat să funcţioneze în România.
BNR este împuternicită:
- să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi
să aplice sancţiunile legale;
7
- să controleze, să verifice prin inspecţii la faţa locului registrele, conturile şi
orice alte documente ale băncilor autorizate.
1.5.Operaţiunile BNR pe contul statului
BNR ţine în evidenţele sale contul curent al Trezoreriei statului, deschis pe
numele Ministerului Finanţelor şi pe seama serviciilor publice descentralizate ale
Ministerului Finanţelor, conform L. 101/1998 art. 28, raportat la art. 3 din O.G. nr. 66/1994.
BNR nu percepe comisioane la decontarea operaţiunilor prin contul curent general al
Trezoreriei statului, dar plăteşte dobânzi la disponibilităţile din acest cont.
De asemeni, disponibilităţile în valută care privesc fondurile publice ce se
gestionează de Ministerul Finanţelor se păstrează în conturi distincte la BNR.
BNR poate acţiona ca agent pe contul statului, conform art. 30 din L. 101/1998, în
baza convenţiilor încheiate cu Ministerul de Finanţe, în ceea ce priveşte:
1. plasarea emisiunilor de titluri de stat;
2. exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor
de stat;
3. plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi spezelor aferente;
4. executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei statului;
5. alte operaţiuni în conformitate cu obiectivele şi responsabilităţile principale ale
BNR;
6. efectuarea de plăţi aferente celor de mai sus prin conturi deschise în evidenţele
sale, inclusiv a celor aferente serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de tranzacţionare
şi operare.
1.6.Operaţiunile BNR cu aur şi activele externe
BNR stabileşte şi menţine rezervele internaţionale, alcătuite cumulativ sau
selectiv, potrivit art. 31 din L. 101/1998, din următoarele elemente:
a) aur deţinut în tezaur în ţară dau depozitat în străinătate;
b) active externe, sub formă de bancnote, monede metalice, disponibil în conturi
la bănci sau alte instituţii financiare în străinătate, exprimate în aceste monede;
c) orice alte active de rezervă necunoscute pe plan internaţional;
d) cambii, cecuri, bilete la ordin, obligaţiuni şi alte valori mobiliare, negociabile
sau nu;
8
e) bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de
guverne străine sau de instituţii financiare interguvernamentale, negociabile sau nu.
Prin dispoziţiile art. 32 din L. 101/1998, BNR este autorizată să efectueze
următoarele operaţiuni:
a. să tranzacţioneze lingouri şi monede din aur sau alte metale preţioase, valute cu
bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri emise sau garantate de guverne străine sau de
instituţii financiare interguvernametale, cu valori mobiliare emise sau garantate de bănci
centrale sau alte instituţii;
b. să deschidă şi să menţină conturi la bănci centrale şi autorităţi monetare,
societăţi bancare şi la alte instituţii financiare internaţionale;
c. să deschidă şi să ţină conturi şi să efectueze operaţiuni de corespondent pentru
instituţii financiare internaţionale, bănci centrale, societăţi financiare şi bancare etc.
1.7.Situaţiile financiare ale BNR
Capitalul BNR este de 100 mld lei şi aparţine în întregime statului, majorarea
acestuia va fi efectuată prin utilizarea parţială a profitului net anual, până la un nivel de 5%
din pasivele monetare agregate din bilanţul de la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar anual.
Fondul de rezervă a BNR este 20% din profitul brut, până când acesta ajunge să fie egal cu
capitalul propriu, după care cota se reduce la 10%, iar când ajunge să fie egal cu dublul
capitalului propriu – la 5%.
Planul de conturi, bugetul de venituri şi cheltuieli, contul de profit şi pierderi ale
BNR.
BNR are obligaţia de a menţine conturi şi evidenţe, de a întocmi rapoarte anuale
care să reflecte operaţiunile şi rezultatele financiare, contabilizate potrivit planului propriu de
conturi, avizat de Ministerul Finanţelor, pe exerciţii financiare anuale (1 ianuarie – 31
decembrie).
În cazul când în bilanţul BNR valoarea activelor scade sub suma angajamentelor,
fondului de rezervă şi a capitalului propriu, Ministerul Finanţelor va transfera BNR, la cerere,
titluri de stat negociabile la preţul pieţei. În termen de 5 ani titlurile vor fi răscumpărate prin
utilizarea profiturilor nete realizate de BNR sau vor fi renegociate.
9
1.8.Conducerea şi administrarea BNR
BNR este condusă de un consiliu de administraţie (a cărui activitate este
reglementată de prevederile L. 101/1998 şi de regulamentele BNR); conducerea executivă
este exercitată de către guvernator, prim-viceguvernator şi doi viceguvernatori, în condiţiile
stabilite în regulamentul intern.
Consiliul de administraţie a băncii hotărăşte în principal:
a. politicile în domeniul monetar, valutar, de credit şi de plăţi şi îndeplinirea
acestora;
b. măsurile în domeniul autorizării şi supravegherii prudenţiale a băncilor pe care
le-a autorizat;
c. organizarea internă, răspunderile personalului;
d. delegarea personală a competenţelor sale către conducerea executivă – când
situaţiile speciale impun această soluţie.
Consiliul este alcătuit din 9 membri, numiţi de Parlament pe o perioadă de 6 ani,
şi cuprinde: un preşedinte – guvernator al BNR, un vicepreşedinte – prim-viceguvernator,
şapte membri, dintre care doi sunt şi viceguvernatori, iar ceilalţi cinci nu sunt salariaţi ai
BNR. De semeni, revocarea din funcţie a oricărui membru se face de către Parlament, la
propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două camere ale Parlamentului.
Membri Consiliului de administraţie al BNR nu pot fi parlamentari sau membri ai
unui partid politic şi nu pot face parte din autoritatea judecătorească sau din administraţia
publică. De semeni, fără aprobarea expresă a Consiliului de administraţie, pe timpul
mandatului lor, guvernatorul sau viceguvernatorii nu pot ocupa o altă funcţie, remunerată sau
onorifică, în societăţi comerciale financiare, bancare sau nebancare, cu excepţia activităţii
didactice; nici un salariat al BNR nu va putea deţine concomitent o altă funcţie, remunerată
sau onorifică, la o altă societate comercială sau la alt agent economic care urmăreşte
obţinerea de profit.
Guvernatorul BNR dispune măsuri pentru executarea dispoziţiilor legale a
hotărârilor Consiliului de administraţie, precum şi a altor reglementări privind banca centrală,
putând fi, în cazul absenţei sau imposibilităţii de a acţiona, de prim-viceguvernator.
Guvernatorul numeşte în funcţie personalul din aparatul central al BNR şi pe
directorii sucursalelor şi ai agenţiilor, reprezintă banca centrală în relaţiile cu terţii, prezintă
Parlamentului, până la data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al BNR, care
10
cuprinde principalele evoluţii economice, financiare, monetare şi valutare, politica monetară
în anul precedent etc.
Comisia de cenzori a BNR este formată din 5 membri, cu un preşedinte, numit de
Parlament, conform procedurii de numire a Consiliului de administraţie. Aceasta verifică
respectarea normelor legale privind evaluarea patrimoniului BNR, a întocmirii bilanţului
contabil, a contului de profit şi pierderi, a execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli ş.a.
Anual, Comisia de cenzori întocmeşte un raport asupra bilanţului contabil,
contului de profit şi pierderi şi asupra execuţiei bugetului de venituri şi cheltuieli.
11
Capitolul 2. SOCIETĂŢILE BANCARE
2.1.Societăţile bancare – societăţi comerciale cu statut special
Rolul şi poziţia economică a băncilor. Băncile reprezintă principalii intermediari
financiari în economie. Ele facilitează formarea capitalului disponibil în economie şi
coordonează procesul economisire-investire, în scopul creşterii volumului total de resurse
alocate economiei. Băncile sunt caracterizate prin capacitatea lor de a pune în circulaţie
creanţe asupra lor însele, sporind volumul mijloacelor de plată şi, implicit, al masei monetare.
În derularea procesului de intermediere financiară, încrederea este un element esenţial.
Băncile oferă deponenţilor garanţia că îşi pot retrage fondurile oricând şi le plasează spre
fructificare pe cele de care aceştia au nevoie imediată.
Banca îndeplineşte două funcţii fundamentale:
Constituirea de resurse prin atragerea disponibilităţilor băneşti temporare ale clienţilor şi
plasarea acestora spre fructificare, în principal prin acordarea de credite;
Asigurarea mecanismului de funcţionare a plăţilor între titularii de cont.
În exercitarea acestor funcţii, băncile efectuează o serie de operaţiuni specifice
(activităţi bancare):
Atragerea disponibilităţilor monetare prin operativitate şi condiţii de depozitare
avantajoasă din punct de vedere al remunerării, lichidităţii, disponibilităţii şi siguranţei;
Acordarea de credite;
Asigurarea gestiunii mijloacelor şi instrumentelor de plată;
Păstrarea în siguranţă a valorilor;
Asigurarea de servicii financiare pentru clienţi.
Statutul special al societăţilor bancare. Generalităţi. Potrivit art. 1 din Legea
bancară nr. 58 / 1998, în România activitatea bancară se desfăşoară prin Banca Naţională a
României şi prin bănci (bănci – persoane juridice române, constituite ca societăţi comerciale
şi sucursale din România ale băncilor, persoane juridice străine).
Condiţii pentru dobândirea statutului de bancă, referitoare la:
-Statutul juridic;
-Forma juridică;
-Obiectul de activitate;
12
-Denumire;
-Capital social;
-Structura acţionariatului, conducătorii, administratorii, cenzorii, auditorul independent.
Băncile se constituie şi funcţionează după reguli specifice, cu autorizarea şi sub
supravegherea Băncii Naţionale a României. Aceste reguli privesc, în esenţă, constituirea
băncii (autorizarea prealabilă de constituire din partea Băncii Naţionale a României;
autorizarea funcţionării băncii, respectarea unor cerinţe de capital, a unor cerinţe
prudenţiale şi a unor interdicţii privind anumite categorii de tranzacţii, secretul profesional
bancar, supravegherea prudenţială a băncilor de către Banca Naţională a României,
procedurile de prevenire a falimentului şi de faliment.
2.2.Constituirea societăţilor bancare
2.2.1. Consideraţii generale.
Sistemul bancar românesc este structurat pe două nivele:
1. Banca centrală a statului român, Banca Naţională a României, cu atribuţii privind politica
monetară, valutară de credit şi de plăţi, precum şi în materia autorizării şi supravegherii
prudenţiale bancare;
2. Băncile (persoane juridice autorizate să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de
depozite şi de acordare de credite în nume şi în cont propriu).
Definiţia legală a băncilor oferă o primă limitare a sferei persoanelor care pot
desfăşura activităţi bancare: numai persoanele juridice pot avea calitatea de bancă, potrivit
legii. Dispoziţia din legea bancară română este concordantă cu normele în materie din
legislaţiile europene, potrivit cărora au acces la profesiunea bancară doar persoanele juridice,
nu şi persoanele fizice. Acestea din urmă sunt excluse, de plano, de la exercitarea
operaţiunilor bancare.
O a doua limitare este instituită de art. 9 din Legea bancară nr. 58 / 1998, care
prevede că băncile se constituie sub forma juridică de societate comercială pe acţiuni. Pe cale
de consecinţă, activitatea bancară nu poate fi desfăşurată de orice persoană juridică, indiferent
de forma juridică pe care o îmbracă: în primul rând, numai o societate comercială poate avea
calitatea de bancă, cu excluderea regiilor autonome, a organizaţiilor cooperatiste, a
asociaţiilor şi fundaţiilor etc.; în al doilea rând, banca nu poate funcţiona decât sub forma
13
societăţii comerciale pe acţiuni, fiind excluse societăţile de persoane, societatea în comandită
pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată. Restrângerea libertăţii comerciantului de a
alege forma societăţii reprezintă o măsură excepţională, fundamentată pe natura juridică a
activităţii bancare, activitate economică de interes public, şi pe faptul că principalul
instrument al acestei activităţi este capitalul.
Pentru a funcţiona ca bancă nu este suficientă înfiinţarea unei societăţi comerciale
pe acţiuni care să aibă ca obiect de activitate operaţiunile bancare. Doctrina juridică franceză
împarte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească societăţile bancare pentru a putea fi
constituite şi a funcţiona în: condiţii de procedură (autorizarea constituirii şi a funcţionării
băncii de către o autoritate administrativă autonomă de specialitate) şi condiţii de fond, care
privesc societatea însăşi (forma juridică, obiectul de activitate, capitalul social, condiţii
privind conducătorii, administratorii şi acţionarii, etc.).
Această clasificare este pertinentă şi în materia reglementării româneşti a
societăţilor bancare. Legea bancară prevede o serie de proceduri care preced, respectiv succed
constituirii propriu-zise a societăţii comerciale bancare, în temeiul Legii societăţilor
comerciale şi, totodată, impune anumite condiţii de fond, pe care societatea comercială
bancară trebuie să le îndeplinească.
Astfel, din punct de vedere procedural, potrivit art. 9 din Legea nr. 58 / 1998,
băncile, persoane juridice române, precum şi sucursalele băncilor străine, pot funcţiona numai
pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României. Mai mult decât atât, ele se
constituie în baza aprobării Băncii Naţionale a României, cu respectarea prevederilor legale
în vigoare aplicabile societăţilor comerciale (Legea nr. 31 / 1990 privind societăţile
comerciale).
Procedura de constituire a societăţilor bancare este una sui generis, datorită
statutului special al acestor societăţi comerciale, care au potrivit art. 4 – 7 din Legea bancară,
un monopol legal asupra activităţilor bancare. Acest monopol justifică instituirea unui control
public al accesului la profesiunea bancară, sub forma unei proceduri de autorizare de către
banca centrală, procedură concretizată într-un agrement de natură administrativă al înfiinţării
şi funcţionării băncii. Este vorba de o exigenţă administrativă excepţională pentru o activitate
comercială, care este instituită tocmai datorită specificităţii profesiunii bancare.
Deşi excepţională, această cerinţă nu este singulară: societăţile de valori
mobiliare şi societăţile de asigurări sunt supuse, şi ele, unei proceduri de autorizare. Potrivit
legii nr. 52 / 1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, societăţile de intermediere
de valori mobiliare, societăţile de consultanţă de plasament de valori mobiliare şi societăţile
14
de compensare şi depozitare colectivă de valori mobiliare, trebuie să obţină autorizaţia,
respectiv avizul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. De asemenea, conform art. 12 – 13
din Legea nr. 32 / 2000 privind societăţile de asigurări şi supravegherea asigurărilor,
constituirea şi funcţionarea societăţilor de asigurări sunt supuse autorizării Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, în calitate de autoritate administrativă autonomă de specialitate.
Autorizarea constituirii băncii de către Banca Naţională a României şi autorizarea
funcţionării băncii de către banca centrală sunt reglementate de Legea bancară nr. 58 / 1998,
în capitolul 3 (Autorizarea băncilor) şi de Normele nr. 2 / 1999 privind autorizarea băncilor,
emise de Banca Naţională a României în aplicarea Legii bancare.
Potrivit acestor reglementări, procesul de autorizare a băncilor de către Banca
Naţională a României cuprinde două etape:
Aprobarea constituirii băncii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 31 /
1990 privind societăţile comerciale şi ale Legii nr. 58 / 1998;
Autorizarea funcţionării băncii.
Ambele faze ale procedurii sunt iniţiate pe baza unei cereri adresate de fondatorii
băncii centrale, însoţită de documentaţia justificativă, şi se încheie cu emiterea de către Banca
Naţională a României, în calitate de autoritate administrativă autonomă, a unor acte
administrative de autoritate: aprobarea de constituire şi autorizaţia de funcţionare.
În privinţa condiţiilor de fond, Legea bancară reglementează, prin norme cu
caracter special faţă de cele cuprinse în Legea nr. 31 / 1990 privind societăţile comerciale şi
în Legea nr. 26 / 1990 privind registul comerţului, forma juridică, obiectul de activitate,
denumirea, capitalul social, structura acţionariatului, conducătorii, administratorii, cenzorii,
auditorul independent, etc..
2.2.2. Aprobarea constituirii societăţilor comerciale.
Procedura de aprobare a constituirii societăţii bancare urmăreşte verificarea de
către Banca Naţională a României a întrunirii garanţiilor financiare, de competenţă şi
moralitate prevăzute de Legea bancară, în scopul asigurării securităţii clientelei, a terţilor şi a
sistemului bancar însuşi. Verificarea are, deci, ca obiect, posibilitatea îndeplinirii de către
viitoarea bancă a condiţiilor de fond impuse de Legea nr. 58 / 1998.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 58 / 1998, forma cererii de autorizare, documentaţia
care trebuie să însoţească cererea, termenele şi procedura de autorizare vor fi stabilite prin
reglementările Băncii Naţionale a României. Condiţiile în care autorizaţia poate fi acordată
vor fi reglementate de Banca Naţională a României şi se vor referi, fără a fi limitative, la:
15
Calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii;
Nivelul minim al capitalului social subscris, care trebuie vărsat, în formă bănească, în
totalitate, la momentul constituirii;
Studiul de fezabilitate a băncii;
Acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii;
Structura acţionariatului;
Sediul băncii;
Auditorul independent.
În aplicarea acestor dispoziţii, normele nr. 2 / 1999 dezvoltă şi concretizează
condiţiile care trebuie respectate de către societatea bancară care urmează să fie înfiinţată.
Astfel, băncile, persoane juridice române, se constituie sub forma juridică de
societate pe acţiuni, fie prin subscripţie integrală şi simultană a capitalului social de către
semnatarii actului constitutiv, fie prin subscripţie publică.
Capitalul social al băncii trebuie să fie subscris cel puţin la nivelul capitalului
minim stabilit de Banca Naţională a României (în prezent 250 miliarde lei, potrivit Normelor
Băncii Naţionale a României nr. 9 / 2000 privind capitalul minim al băncilor şi al sucursalelor
străine) şi fiecare acţionar va vărsa integral şi în formă bănească valoarea acţiunilor subscrise
până la momentul constituirii. Se stabilesc, astfel, două importante derogări de la regimul
general al societăţilor pe acţiuni: în primul rând, aporturile la capitalul social al unei bănci nu
pot fi decât aporturi în numerar, cu excluderea aporturilor în creanţe şi a celor în natură; în al
doilea rând, valoarea acţiunilor subscrise trebuie vărsată integral până la momentul
constituirii societăţii; spre deosebire de societăţile ordinare pe acţiuni, la care valoarea
vărsămintelor la momentul înfiinţării trebuie să fie de 30 % din capitalul subscris în cazul
constituirii simultane, respectiv 50 % în cazul constituirii continuate.
Denumirea băncii trebuie astfel stabilită, încât să nu fie de natură să producă
confuzie cu denumirea altor bănci autorizate să funcţioneze pe teritoriul României.
Denumirea băncii trebuie să fie în limba română, cu excepţia cazului în care banca este o
filială a unei persoane juridice străine.
Spaţiul destinat să constituie sediul social al unei bănci nu poate fi amplasat la
subsolurile clădirilor sau la etajele ansamblurilor de locuinţe şi trebuie să corespundă, ca
suprafaţă, condiţiilor de securitate şi dotării activităţilor propuse.
Obiectul de activitate al băncii va fi stabilit cu respectarea dispoziţiilor art. 8 din
Legea nr. 58 / 1998, care prevede exhaustiv activităţile permise băncilor:
Acceptarea de depozite;
16
Contractarea de credite;
Operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de comerţ, inclusiv forfetare;
Emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
Plăţi şi decontări;
Leasing financiar;
Transferuri de fonduri;
Emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
Tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu instrumente monetare negociabile
(cecuri, cambii, certificate de depozit), valută, instrumente financiare derivate, metale
preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase, valori mobiliare;
Intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de
acesta;
Administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;
Custodia şi administrarea de valori mobiliare;
Depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;
Închirierea de casete de siguranţă;
Consultanţă financiar-bancară;
Operaţiuni de mandat.
Subsecvent acestei dispoziţii, Legea bancară conţine două precizări, care
nuanţează valoarea juridică a enumerării: pe de o parte, băncile pot desfăşura activităţile
prevăzute de legislaţia privind valorile mobiliare şi bursele de valori prin societăţi distincte,
care vor funcţiona sub reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare, cu excepţia activităţilor care, potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod
direct de către bănci; pe de altă parte, operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de
către bănci prin societăţi distincte, constituite în acest scop. Pe cale de consecinţă, potrivit
Normelor nr. 2 / 1999, în obiectul de activitate nu vor fi incluse activităţile pe care, potrivit
acestor dispoziţii, băncile nu le pot efectua în mod direct şi nici activităţile care nu sunt
definitorii pentru scopul în care o bancă se constituie şi funcţionează.
Analiza condiţiilor privind acţionarii semnificativi, fondatorii şi structura
acţionariatului necesită câteva precizări prealabile, de ordin terminologic. Astfel, potrivit art.
3 lit. i din Legea nr. 58 / 1998, prin persoană se înţelege persoana fizică, juridică şi orice grup
de persoane care acţionează împreună, indiferent dacă constituie sau o persoană juridică. Prin
sintagma grup de persoane care acţionează împreună trebuie înţeles, conform Legii bancare,
un grup format din două sau mai multe persoane care au încheiat un acord, în vederea
17
obţinerii sau exercitării dreptului de vot, pentru a înfăptui o politică comună faţă de bancă. Se
consideră că există acord:
a) Între soţi, rude şi afini până la gradul al doilea inclusiv, precum şi între
aceştia şi societăţile aflate sub controlul efectiv al acestora;
b) Între o societate, preşedintele consiliului de administraţie şi
administratorii acesteia;
c) Între o societate şi societăţile asupra cărora ea deţine, direct sau indirect,
puterea efectivă de control;
d) Între societăţile aflate sub control efectiv al aceleiaşi sau al aceloraşi
persoane.
Această definiţie legală a grupului de persoane care acţionează împreună necesită
unele precizări. Potrivit art. 127 din Legea nr. 31 / 1990, dreptul de vot în adunarea generală a
acţionarilor nu poate fi cedat, iar orice convenţie privind exercitarea într-un anumit fel a
dreptului de vot este nulă. Cum printr-o definiţie legală a unei sintagme nu se poate institui o
derogare de la o dispoziţie legală imperativă, norma amintită este a priori lovită de
ineficacitate.
Conform art. 3 lit. l din Legea nr. 58 / 1998, sensul sintagmei societate aflată sub
control efectiv este de societate în care o persoană fizică sau juridică:
Deţine cel puţin 50 % din drepturile de vot;
Are dreptul de a numi sau de a înlocui majoritatea membrilor
consiliului de administraţie;
Poate decide asupra gestiunii şi politicii financiar-bancare în baza unui
acord încheiat cu alţi acţionari sau asociaţi.
Persoanele juridice care au calitatea de fondator sau de acţionar semnificativ
trebuie să fie în funcţiune de cel puţin 3 ani. În cazul constituirii băncii pe calea subscripţiei
publice, fondatorii au obligaţia de a participa la capitalul social al băncii, per total, cu cel
puţin 30 %. Fondurile deschise de investiţii şi fondurile cu capital de risc sau orice alte
organisme de plasament colectiv în valori mobiliare, fără personalitate juridică, constituite ca
societate civilă, nu pot participa ca fondator sau acţionar semnificativ al unei bănci.
Conducătorii băncii trebuie să aibă onorabilitatea adecvată funcţiei pentru care au
fost propuşi şi să îndeplinească condiţiile de pregătire şi experienţă profesională prevăzută la
art. 25 din Legea nr. 58 / 1998; să fie rezidenţi în România; să exercite exclusiv funcţia în
care au fost numiţi; cel puţin unul dintre aceştia să fie cetăţean român; să fie licenţiat; să fi
18
lucrat cel puţin 5 ani în activitatea financiar-bancară; să nu fi cauzat, prin activitatea lor,
falimentul unei societăţi comerciale.
Pentru îndeplinirea condiţiilor de experienţă profesională, o persoană trebuie să
satisfacă cel puţin una dintre următoarele cerinţe:
Să fi ocupat un post de conducere într-o bancă, în Banca Naţională a României,
Ministerul Finanţelor, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare sau în instituţii
echivalente din străinătate, într-unul dintre domeniile specifice activităţii acestora;
Să fi condus o societate care îşi desfăşoară activitatea pe piaţa de capital, o societate
de leasing financiar sau o societate de asigurare-reasigurare;
Să fi lucrat într-o instituţie financiar-bancară internaţională cel puţin la nivel de
consilier (expert) într-un domeniu specific activităţii instituţiei în cauză.
Nu vor putea fi numite conducători ai unei bănci persoanele care sunt supuse
vreunei interdicţii de a conduce o instituţie financiar-bancară sau care se află într-una din
situaţiile prevăzute la art. 27 alin. 2 lit. b şi c. De asemenea, vor fi avute în vedere, fără a fi
limitative, următoarele situaţii: exercitarea, fără aprobarea Băncii Naţionale a României, a
atribuţiilor de conducător al unei bănci; ocuparea unor funcţii de conducere într-o bancă ce a
înregistrat sau înregistrează un nivel de solvabilitate sub nivelul minim stabilit prin
reglementările băncii centrale sau asupra căreia s-a instituit o măsură de supraveghere
specială ori de administrare specială de către Banca Naţională a României.
Persoanele numite în calitatea de administrator trebuie să îndeplinească condiţiile
prevăzute la art. 27 din Legea nr. 58 / 1998. Astfel, prin derogare de la dispoziţiile Legii
societăţilor comerciale, administratorii băncii pot fi numai persoane fizice, în număr de cel
mult 11, care nu se află în vreo situaţie de incompatibilitate prevăzută de legislaţia în vigoare.
Termenul mandatului lor nu poate fi mai mare de 4 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. În
afara condiţiilor comune referitoare la administratori, o persoană nu poate fi aleasă în
consiliul de administraţie al unei bănci, iar dacă a fost aleasă, decade din mandatul său, dacă:
19
a) Este salariat al băncii în cauză, cu excepţia conducătorilor acesteia;
b) este salariat, administrator sau cenzor la o altă bancă (cu excepţia salariaţilor şi
administratorilor unei bănci, în cazul în care sunt aleşi administratori la o filială a
băncii);
c) în ultimii 5 ani s-a retras aprobarea de către Banca Naţională a României, cu titlu de
sancţiune, potrivit art. 69 din Legea nr. 58 / 1998, sau a fost înlocuită, potrivit art. 70
din Legea nr. 58 / 1998, ca urmare a unei măsuri de remediere luată de bancă.
Persoanele desemnate în calitate de cenzor trebuie să îndeplinească condiţiile
prevăzute la art.28 din Legea nr. 58 / 1998. Astfel, pot fi cenzori ai unei bănci numai
persoanele fizice care au calitatea de expert contabil sau contabil autorizat cu studii
superioare, în condiţiile Legii, şi au experienţă de cel puţin 5 ani în domeniul financiar-
bancar, precum şi societăţile de expertiză contabilă autorizate să desfăşoare această activitate
pe teritoriul României. Nu pot fi cenzori ai unei bănci persoanele care, potrivit art. 70 din
Legea nr. 58 / 1998, au fost în ultimii 5 ani înlocuite ca urmare a unei măsuri de remediere
luate de o bancă, şi nici persoanele care se află în vreo situaţie de incompatibilitate prevăzută
de legislaţia în vigoare.
Aşa după cum am arătat, verificarea îndeplinirii condiţiilor legale analizate
anterior se efectuează de către Banca Naţională a României, în cadrul primei etape a
procesului de autorizare: aprobarea constituirii societăţii bancare. Potrivit art. 20 din Normele
nr. 2 / 1999, în vederea obţinerii aprobării de constituire, solicitanţii trebuie să prezinte Băncii
Naţionale a României următoarea documentaţie:
a) Cererea de autorizare;
b) Procura autentică prin care membrii fondatori desemnează una sau mai multe
persoane pentru a- reprezenta în relaţia cu Banca Naţională a României;
c) Proiectul actului constitutiv;
d) Repartiţia acţiunilor şi a drepturilor de vot pentru fondatori;
e) Un chestionar completat de fondatori, cuprinzând denumirea băncii, identitatea
participanţilor la capitalul social şi informaţii despre aceştia, sumele şi procentele
participaţiei la capitalul social al băncii, sursele acestora, obiectivele urmărite prin
obţinerea participaţiei la capitalul social al băncii;
f) Studiul de fezabilitate, însuşit de conducătorii propuşi ai băncii, care va cuprinde:
tipul, denumirea şi descrierea principalelor produse şi servicii prevăzute a fi oferite de
către bancă; clientela căreia i se adresează banca şi modalităţile de atragere a acesteia;
studiul segmentului de piaţă în care banca intenţionează să îşi desfăşoare activitatea;
20
natura resurselor financiare utilizate; proiectul structurii organizatorice a băncii şi
atribuţiile fiecărui compartiment, cu precizarea numărului şi a repartiţiei personalului
pe funcţii; estimări ale bilanţului şi ale contului de profit şi pierderi pentru următorii 3
ani; estimarea costurilor de constituire;
g) Comunicări privind identitatea conducătorilor băncii, a membrilor consiliului de
administraţie şi a cenzorilor, însoţite de o documentaţie din care să rezulte
onorabilitatea, calificarea şi experienţa profesională, care să fie compatibile cu funcţia
pentru care au fost desemnaţi;
h) În cazul constituirii unei filiale a unei bănci străine, declaraţia autorităţii de
supraveghere bancară din ţara de origine privind viabilitatea băncii străine respective;
i) Denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine autorizate să funcţioneze pe
teritoriul României, la care se va deschide contul de colectare a capitalului social, cont
care va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerţului;
j) Orice alte informaţii pe care fondatorii le consideră de natură să susţină viabilitatea
proiectului prezentat.
În cazul constituirii băncii prin subscripţia publică, documentaţia privind
administratorii şi cenzorii nu va prezentată în această etapă întrucât numirea acestora, potrivit
art. 27 din Legea nr. 31 / 1990, este atribuţia adunării constitutive.
Banca Naţională a României poate cere solicitantului să prezinte orice informaţie,
precum şi documente suplimentare, dacă cele prezentate sunt incomplete sau insuficiente.
Conform art. 34 din Normele nr. 2 / 1999, persoanele care intenţionează să
solicite sau care au solicitat aprobarea constituirii băncii au obligaţia de a păstra
confidenţialitatea proiectului atâta timp cât Banca Naţională a României nu s-a pronunţat
asupra acestuia, sub sancţiunea respingerii cererii, în temeiul art. 14 lit. h din Legea nr. 58 /
1998.
Potrivit art. 13 din Legea nr. 58 / 1998, în termen de cel mult 4 luni de la primirea
cererii, Banca Naţională a României va aproba constituirea băncii sau va respinge cererea şi
va comunica în scris solicitantului hotărârea sa, împreună cu motivele care au stat la baza
acesteia, în cazul respingerii cererii.
Criteriile de apreciere sunt, aşa după cum rezultă din enumerarea analizată
anterior, de două categorii: criterii obiective (care privesc condiţiile speciale privind forma
juridică, capitalul social minim, conducătorii, administratorii, cenzorii, etc.) şi criterii
subiective (cuprinse, în principal, în studiul de fezabilitate şi în chestionarul completat de
21
fondatori cu informaţii despre participanţii la capitalul social al băncii). Limitarea şi chiar
eliminarea criteriilor subiective este de dorit, de lege ferenda, astfel încât să permită un
control jurisdicţional efectiv al hotărârii Băncii Naţionale a României.
Decizia Băncii Naţionale a României poate fi contestată în termen de 15 zile de la
comunicare la Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României, care se pronunţă
prin hotărâre în termen de 30 de zile de la data sesizării. Hotărârea Consiliului de
administraţie poate fi atacată, în temeiul art. 83 din Legea nr. 58 / 1998, la Curtea Supremă de
Justiţie – Secţia de contencios administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare.
2.2.3. Constituirea societăţii comerciale bancare. Reglementare.
După obţinerea aprobării de constituire din partea Băncii Naţionale a României,
fondatorii băncii vor putea iniţia procedura de înfiinţare a societăţii comerciale bancare, acest
drept fiind principalul efect al aprobării.
Constituirea propriu-zisă a societăţii bancare este reglementată de dispoziţiile
referitoare la societatea pe acţiuni din Titlul II (Constituirea societăţilor comerciale) al Legii
nr. 31 / 1990 privind societăţile comerciale şi de regulile speciale prevăzute de Legea
bancară. Astfel, societatea pe acţiuni se constituie prin voinţa asociaţilor exprimată în actul
constitutiv.
2.2.4. Actele constitutive ale societăţii bancare.
Conform art. 5 din Legea nr. 31 / 1990, societatea pe acţiuni se constituie prin
contract de societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate şi sub forma
unui înscris unic, denumit act constitutiv. Actele constitutive ale societăţii vor fi semnate de
toţi acţionarii (în cazul constituirii simultane), respectiv de fondatori (în cazul constituirii prin
subscripţie publică).
Contractul de societate trebuie încheiat în formă autentică. El va cuprinde
elementele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 31 / 1990 şi de normele speciale din legislaţia
bancară: clauze de identificare a acţionarilor; clauze privind identificarea societăţii
(denumirea, forma juridică de societate pe acţiuni, sediul, emblema societăţii); clauze privind
caracteristicile societăţii (obiectul de activitate, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale; durata societăţii, care poate fi limitată de un termen sau nelimitată; capitalul
social, cu precizarea capitalului social subscris, care trebuie vărsat integral şi în formă
bănească, la momentul subscrierii); clauze privind conducerea şi gestiunea societăţii
(conducătorii, administratorii, cenzorii societăţii, administrarea, controlul gestiunii şi
22
funcţionarea societăţii); clauze privind drepturile şi obligaţiile acţionarilor, clauze privind
sediile secundare ale societăţii; clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Statutul societăţii pe acţiuni va fi încheiat în formă autentică şi va cuprinde
aceleaşi elemente ca şi contractul de societate, dezvoltând clauzele care privesc organizarea şi
funcţionarea societăţii.
2.2.5. Modalităţi de constituire a societăţii bancare în funcţie de modul de
formare a capitalului social
Societatea comercială bancară poate fi constituită (conform regulilor pe care le
urmează societăţile de capital) fie simultan (când acţionarii acoperă, prin aporturile lor,
întregul capital social şi efectuează vărsămintele integral, în numerar, până la momentul
constituirii), fie prin subscripţie publică (în cazul în care acţionarii care iniţiază înfiinţarea
băncii nu dispun de resursele financiare necesare pentru a subscrie şi a vărsa întregul capital
social; în această ipoteză, constituirea societăţii presupune o etapă premergătoare, necesară
formării capitalului social pe calea subscripţiei publice, dar şi în acest caz fondatorii trebuie
să deţină o participaţie de cel puţin 30 % din capitalul social al băncii).
Indiferent de procedura de constituire, însă, formarea capitalului social al
societăţilor bancare şi participaţiile la acesta trebuie să respecte normele speciale prevăzute
de Legea nr. 58 / 1998.
Astfel, potrivit art. 40 din Legea nr. 58 / 1998 şi art. 2 din Normele nr. 9 / 2000,
capitalul social al unei bănci trebuie vărsat, integral şi în formă bănească, la momentul
subscrierii. La constituire, aportul de capital va fi vărsat într-un cont, cu dobânda la vedere
sau la termen, deschis la o bancă, persoană juridică română, sau la o sucursală a unei bănci
străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Contul de capital va fi blocat până la
înmatricularea băncii în registrul comerţului.
De asemenea, orice persoană care intenţionează să achiziţioneze (inclusiv prin
subscrierea acţiunilor) o participaţie de cel puţin 5 % din capitalul social al băncii este
obligată, potrivit art. 51 din Legea nr. 58 / 1998, să obţină aprobarea prealabilă a Băncii
Naţionale a României.
2.2.6. Formalităţile necesare constituirii societăţii bancare
Întocmirea actelor constitutive, constând în redactarea şi autentificarea acestora,
precum şi înmatricularea societăţii bancare în registrul comerţului urmează regulile de drept
comun din Legea nr. 31 / 1990, fiind aceleaşi atât în cazul constituirii simultane, cât şi în
23
cazul constituirii prin subscripţie publică. Formalităţile sunt îndeplinite de către acţionari,
când constituirea este simultană, respectiv de persoanele desemnate de adunarea constitutivă,
când constituirea este continuată. În ambele cazuri, potrivit art. 40 din Legea nr. 31 / 1990,
societatea bancară devine persoană juridică din ziua înmatriculării în registrul comerţului.
Astfel, după redactarea înscrisurilor constitutive şi autentificarea lor de către un
notar public, fondatorii sau persoanele desemnate ca administratori ai societăţii ori un
împuternicit al acestora va solicita înmatricularea societăţii bancare la oficiul registrului
comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea, în termen de 15 zile de la
data autentificării actului constitutiv. Potrivit art. 35 alin. 2 din Legea nr. 31 / 1990, cererea
de înmatriculare, care cuprinde, în esenţă, elementele actului constitutiv, este însoţită de
următoarele documente:
a) Actul sau actele constitutive, în formă autentică;
b) Dovada efectuării vărsămintelor, în condiţiile stabilite în actul
constitutiv;
c) Actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii
şi aprobate de acţionari;
d) Declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor
şi a cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 31 / 1990.
Întrucât toate avizele sau actele de autorizare eliberate de autorităţile publice, în funcţie de
obiectul de activitate al societăţii, trebuie solicitate de către oficiul registrului comerţului, în
termen de 5 zile de la înregistrarea cererii de înmatriculare a societăţii bancare oficiul va
solicita Băncii Naţionale a României aprobarea de constituire a societăţii respective. Banca
centrală este obligată să comunice actul de autorizare în termen de 15 zile.
Controlul legalităţii înmatriculării societăţii se exercită de către judecătorul
delegat la oficiul registrului comerţului. Obiectul controlului îl reprezintă respectarea
normelor imperative prevăzute în Legea nr. 31 / 1990 şi în Legea nr. 58 / 1998.
2.2.7. Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii bancare
În această materie, Legea nr. 31 / 1990 urmăreşte să realizeze un echilibru între
protecţia intereselor terţilor şi imperativul respectării dispoziţiilor legale privind constituirea
societăţilor comerciale. Soluţia principală adoptată de lege este regularizarea societăţii şi,
doar în mod excepţional, nulitatea acesteia.
Singura prevedere legală care ar putea recunoaşte o aplicaţiune specială în cazul
societăţilor bancare este art. 56 lit. e şi g din Legea nr. 31 / 1990, care prevede, printre
24
neregularităţile sancţionate cu nulitatea societăţii, cazul lipsei autorizării legale administrative
de constituire a societăţii (în cazul societăţilor bancare – aprobarea de constituire emisă de
Banca Naţională a României), şi cel al încălcării dispoziţiilor legale privind capitalul social
minim, subscris şi vărsat.
2.2.8. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii bancare
Activitatea societăţii bancare poate presupune necesitatea înfiinţării unor
sucursale şi filiale, care să desfăşoare aceeaşi activitate comercială bancară ca şi societatea
iniţială, concomitent cu constituirea acesteia.
Legea bancară cuprinde o definiţie legală specială a sucursalei unei societăţi
bancare: unitate operaţională fără personalitate juridică a unei bănci şi care efectuează în mod
direct toate sau unele dintre activităţile băncii, în limita mandatului dat de aceasta. Conform
art. 46 din Legea nr. 58 / 1998, băncile, persoane juridice române, precum şi sucursalele
băncilor străine, pot deschide pe teritoriul României sucursale şi alte sedii secundare (agenţii
şi altele asemenea) în condiţiile prevăzute de reglementările Băncii Naţionale a României, cu
obligaţia notificării acesteia în termen de 5 zile de la data înmatriculării în registrul
comerţului. Se instituie astfel, în mod expres, posibilitatea sucursalei în România a unei bănci
străine de a deschide, la rândul ei, sucursale şi alte sedii secundare pe teritoriul României.
Filiala este definită de art. 3 lit. c din Legea bancară ca fiind persoana juridică în
care o altă persoană sau un grup de persoane care acţionează împreună, deţin 50 % sau mai
mult din acţiunile cu drept de vot sau o participaţie semnificativă, care permite acestora să
exercite controlul efectiv asupra conducerii sau politicilor filialei. Întrucât reprezintă societăţi
comerciale de sine stătătoare, filialele băncilor vor fi înfiinţate conform procedurii ordinare
de constituire a unei societăţi comerciale (şi, eventual, potrivit Legii speciale în materia
respectivă – valori mobiliare, asigurări, leasing), fără să fie necesară existenţa unei menţiuni
în acest sens în actul constitutiv al societăţii al cărei filială este.
2.2.9. Autorizarea funcţionării societăţilor bancare
Constituirea societăţii bancare, chiar precedată de aprobarea de constituire emisă
de Banca Naţională a României, nu este suficientă pentru ca banca să aibă dreptul de a
efectua operaţiuni bancare. În scopul de a utiliza denumirea de bancă şi de a desfăşura
activităţi bancare, societatea legal constituită trebuie să primească autorizarea de funcţionare
din partea Băncii Naţionale a României, care apreciază aptitudinea societăţii de realizare a
25
obiectivelor economico-financiare propuse şi compatibilitatea acestora cu funcţionarea
sistemului bancar.
În termen de 2 luni de la comunicarea aprobării de constituire (respectiv în
termen de 8 luni în cazul băncilor care se constituie pe calea subscripţiei publice), în vederea
obţinerii autorizaţiei de funcţionare vor fi prezentate băncii centrale documentele care atestă
constituirea legală a băncii. Nerespectarea acestor termene au drept consecinţă, potrivit art.
31 din Normele nr. 2 / 1999, revocarea aprobării constituirii băncii. Vor fi prezentate
următoarele documente:
a) Actul constitutiv;
b) Scrisoare din partea depozitarului fondurilor destinate să constituie
cont special deschis pentru colectarea capitalului social, blocat până în momentul
înmatriculări băncii;
c) Dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului aferent sediului social;
d) Informare cu privire la repartiţia capitalului social;
e) Identitatea auditorului independent, însoţită de o documentaţie
care să dovedească îndeplinirea condiţiilor legale;
f) Copii de pe cererea de înmatriculare şi de pe certificatul eliberat de
oficiul registrului comerţului, din care rezultă înmatricularea băncii;
g) Comunicare privind existenţa reglementărilor proprii referitoare la
desfăşurarea activităţii.
În cazul în care banca s-a constituit pe calea subscripţiei publice, se vor transmite
şi documentele privind acţionarii semnificativi, precum şi cele care privesc identitatea
administratorilor şi a cenzorilor societăţii.
Banca Naţională a României decide cu privire la autorizarea funcţionării băncii în
termen de 4 luni de la data primirii documentelor menţionate. Opţiunile băncii centrale sunt:
autorizarea funcţionării băncii; respingerea cererii de autorizare a funcţionării; autorizarea
parţială a funcţionării băncii (doar pentru anumite categorii de activităţi bancare), echivalând
cu un refuz parţial de autorizare.
Cererea de autorizare poate fi respinsă de Banca Naţională a României în orice
etapă a procesului de autorizare, potrivit art. 14 din Legea nr. 58 / 1998, dacă:
a) Documentaţia prezentată este incompletă sau nu este întocmită în
conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare;
b) Documentaţia prezentată este insuficientă pentru a determina dacă:
banca va desfăşura o activitate în conformitate cu prezenta lege; onorabilitatea,
26
pregătirea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii şi calitatea
acţionarilor semnificativi sunt corespunzătoare pentru îndeplinirea obiectivelor
prevăzute în studiul de fezabilitate şi a activităţilor financiar-bancare propuse a fi
desfăşurate;
c) Capitalul social este mai mic decât nivelul minim stabilit de banca
centrală;
d) Forma juridică este alta decât cea de societate comercială pe
acţiuni;
e) Din evaluarea studiului de fezabilitate şi / sau din rapoartele anuale
ale băncii străine, după caz, rezultă că banca nu poate asigura realizarea
obiectivelor propuse în condiţii compatibile cu buna funcţionare a sistemului
bancar şi cu regulile unei practici bancare prudente, care să asigure clientelei o
siguranţă satisfăcătoare, sau acestea nu corespund condiţiilor existente în cadrul
segmentului de piaţă care urmează a fi acoperit de serviciile oferite de bancă;
f) Conducătorii unităţii, administratorii sau cenzorii acesteia nu au
onorabilitatea necesară, calificarea şi experienţa profesională adecvate funcţiei
lor, potrivit art. 25 din Legea nr. 58 / 1998, sau cu privire la care a fost luată una
din măsurile prevăzute de Legea nr. 58 / 1998 la art. 69 (sancţiuni aplicate de
Banca Naţională a României) sau la art. 70 (măsurile de remediere luate de Banca
Naţională a României);
g) Calitatea fondatorilor sau a acţionarilor semnificativi nu
corespunde nevoii garantării unei gestiuni sănătoase şi prudente a băncii, pentru
cauze cum ar fi: puterea financiară a acestora nu este suficientă pentru a evita
dependenţa de dividendele distribuite sau de alte avantaje pe care le-ar putea
obţine de la bancă, în vederea satisfacerii obligaţiilor lor financiare în primii 3 ani
de activitate a băncii; sursa fondurilor utilizare pentru obţinerea participaţiei este
un credit intern; condamnări penale; persoanele juridice care au calitatea de
fondator sau de acţionar semnificativ sunt în funcţiune de mai puţin de 3 ani;
h) Înainte de obţinerea aprobării de constituire, fondatorii au făcut
comunicări publice asupra înfiinţării sau funcţionării băncii;
i) Nu sunt respectate prevederile Legea nr. 58 / 1998 sau
reglementările date în aplicarea acesteia.
Hotărârea de respingerea a acordării autorizaţiei de funcţionare a băncii va fi
comunicată părţilor interesate, împreună cu motivele care au stat la baza acesteia. Decizia
27
Băncii Naţională a României poate fi contestată, în temeiul art. 63 alin. 1 din Legea nr. 58 /
1998, în termen de 15 zile de la comunicare la Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale
a României, care se pronunţă prin hotărâre în termen de 30 de zile de la data sesizării.
Hotărârea Consiliului de administraţie poate fi atacată la Curtea Supremă de Justiţie – secţia
de contencios administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare.
La fel ca în cazul aprobării de constituire, şi la acordarea autorizaţiei de
funcţionare Banca Naţională a României trebuie să verifice atât îndeplinirea unor criterii
obiective (capitalul social, forma juridică, etc.), cât şi a unor criterii de ordin subiectiv
(evaluarea studiului de fezabilitate, a calităţii fondatorilor şi a acţionarilor semnificativi).
Potrivit art. 31 alin. 1 din Normele nr. 2 / 1999, neacordarea autorizaţiei de
funcţionare atrage în mod automat revocarea aprobării constituirii. O nouă cerere de
autorizare poate fi adresată Băncii Naţionale a României numai după trecerea unui termen de
6 luni de la comunicarea respingerii cererii de autorizare şi numai dacă au fost remediate
deficienţele care au constituit motivele de respingere a proiectului.
În ipoteza autorizării funcţionării societăţii bancare, banca nou-constituită va
putea utiliza denumirea de bancă şi, totodată, va putea desfăşura activităţi bancare începând
cu data eliberării autorizaţiei de funcţionare de către Banca Naţională a României, această
autorizaţie constituind condiţia de acces la profesiunea bancară.
În termen de 5 zile de la data efectuării primei operaţiuni bancare, banca va
notifica acest lucru Băncii Naţionale a României. Notificarea va cuprinde menţionarea
operaţiunilor cu care banca şi-a început activitatea şi va fi însoţită, potrivit art. 7 din Normel
nr. 2 / 1999, de reglementările interne privind desfăşurarea respectivelor operaţiuni.
Pe măsura extinderii activităţii cu efectuarea altor operaţiuni bancare, în limita
obiectului de activitate autorizat, banca va transmite Băncii Naţionale a României
reglementările interne corespunzătoare.
28
2.2.10. Precizări în legătură cu societăţile bancare cu statut special
Alături de societăţile bancare ordinare, în sistemul bancar românesc există o serie
de bănci cu statut special, întemeiat, de regulă, pe natura activităţilor bancare principale pe
care le efectuează. Aceste bănci au fost înfiinţate şi funcţionează în temeiul unor legi
speciale, care se completează cu Legea generală în materie.
Astfel, C.E.C. este persoană juridică de drept privat, fiind reorganizată în
societate bancară pe acţiuni, în temeiul Legii nr. 66 / 1999 privind reorganizarea Casei de
Economii şi Consemnaţiuni în societate bancară pe acţiuni, cu acţionar unic statul român.
De asemenea, Banca de Export-Import a României EXIMBANK SA a fost
constituită în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 189 / 1991 privind aprobarea înfiinţării Băncii
de Export-Import a României – societate de acţiuni – (Romanian Eximbank), statutul ei
juridic actual fiind reglementat de Legea nr. 96 / 2000 privind organizarea şi funcţionarea
Băncii de Export-Import a României EXIMBANK SA şi instrumentele specifice de susţinere
a comerţului exterior, care a abrogat expres actul normativ în temeiul căruia a fost înfiinţată.
În fine, o altă categorie de bănci o reprezintă societăţile bancare înfiinţate, în
temeiul exclusiv al Legii, înainte de 1989, respectiv în temeiul unor hotărâri ale Guvernului
României, după 1990, şi care au fost reorganizate în societăţi comerciale pe acţiuni după
adoptarea Legii nr. 31 / 1990 privind societăţile comerciale şi a Legii nr. 33 / 1991 privind
activitatea bancară. Aceste societăţi bancare, însă, nu au un statut special, ci au fost
constituite sub imperiul altor reglementări decât cele astăzi în vigoare, în prezent fiind
guvernate exclusiv de Legea bancară nr. 58 / 1998.
2.2.11. Constituirea sucursalelor băncilor străine
Prevederile Legii bancare nr. 58 / 1998 se aplică în mod corespunzător şi în cazul
sucursalelor băncilor, persoane juridice străine.
Băncile străine pot înfiinţa sucursale pe teritoriul României, în baza aprobării
Băncii Naţionale a României, cu respectarea formalităţilor prevăzute de legislaţia română în
vigoare. Se poate susţine, astfel, că Legea bancară reglementează un sistem bancar deschis
accesului băncilor străine.
La înfiinţare, sucursalele trebuie să dispună de un capital de dotare la nivelul
prevăzut pentru capitalul social minim al băncilor (250 miliarde lei). Potrivit art. 11 din
Normele nr. 9 / 2000 privind capitalul minim al băncilor şi al sucursalelor băncilor străine,
capitalul de dotare trebuie să fie vărsat în totalitate, în formă bănească, într-un cont deschis la
o bancă, persoană juridică română, sau la o sucursală a unei bănci străine autorizate să
29
funcţioneze pe teritoriul României. Sursa de constituire a capitalului de dotare al sucursalelor
băncilor străine este contravaloarea în lei a sumelor în devize, puse la dispoziţia sucursalei, cu
caracter permanent, de banca străină de care aparţine.
De asemenea, prevederile Normelor nr. 2 / 1999 referitoare la spaţiul destinat
sediului social al băncilor şi la conducători sunt aplicabile şi în cazul sucursalelor băncilor
străine.
La stabilirea obiectului de activitate al sucursalei unei bănci străine se va avea în
vedere, alături de condiţiile care trebuie îndeplinite în cazul unei bănci – persoană juridică
română, şi faptul că activităţile ce urmează a fi desfăşurate nu pot excede obiectului de
activitate al băncii străine respective: aceasta nu va putea efectua în România, prin
intermediul unei sucursale, activităţi bancare pe care nu are dreptul să le desfăşoare în ţara de
origine.
Totodată, persoana sau persoanele care, potrivit art. 60 din Legea nr. 58 / 1998,
urmează să verifice şi să semneze bilanţul contabil al sucursalei trebuie să îndeplinească
condiţiile prevăzute pentru cenzorii băncii, persoană juridică română.
Potrivit art. 28 din Normele nr. 2 / 1999, în vederea obţinerii aprobării de
înfiinţare, banca străină solicitantă trebuie să prezinte Băncii Naţionale a României
următoarea documentaţie:
a) Cererea de autorizare;
b) Actul constitutiv, din care rezultă denumirea, forma juridică,
sediul social şi modul de funcţionare a băncii străine;
c) Extras din registrul comerţului din ţara de origine, care atestă
înmatricularea băncii şi identitatea reprezentanţilor acesteia;
d) Descrierea băncii străine, care va include: clasificarea sa în ţara de
origine, în funcţie de mărimea activelor, descrierea structurii organizatorice;
descrierea acţionarilor semnificativi; descrierea activităţii sale;
e) Ultimele trei rapoarte anuale ale băncii, certificate de auditori
independenţi;
f) Descrierea sistemului de reglementare bancară din ţara de origine:
prezentarea autorităţii de supraveghere bancară din ţara de origine; modul în care
societatea bancară străină, inclusiv sucursala pe care o va deschide în România,
este supravegheată de această autoritate;
g) Hotărârea organului statutar al băncii străine, referitoare la
deschiderea unei sucursale pe teritoriul României, din care să rezulte cel puţin:
30
sediul sucursalei; operaţiunile pe care sucursala urmează să le desfăşoare pe
teritoriul României; suma care va fi pusă la dispoziţia sucursalei drept capital de
dotare; identitatea conducătorilor (cel puţin doi), împuterniciţi să angajeze banca
legal în România şi competenţele acestora;
h) Studiul de fezabilitate;
i) Comunicare privind identitatea persoanei sau persoanelor care
urmează să verifice şi să semneze bilanţul contabil al sucursalei;
j) Denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine
autorizate să funcţioneze pe teritoriul României, la care se deschide contul unde va
fi transferată suma reprezentând capitalul de dotare al sucursalei.
În termen de 2 luni de la comunicarea aprobării de constituire, în vederea
obţinerii autorizaţiei de funcţionare, vor fi prezentate Băncii Naţionale a României, conform
art. 29 din Normele nr. 2 / 1999, documentele care atestă îndeplinirea tuturor formalităţilor
pentru înfiinţarea sucursalei, documentaţie care va cuprinde:
a) Scrisoare din partea depozitarului fondurilor destinate să constituie
capitalul de dotare al sucursalei, care să confirme depunerea acestuia de către
banca străină într-un cont blocat până la înmatricularea sucursalei băncii în
registrul comerţului;
b) Dovada care atestă deţinerea cu titlu legal a spaţiului aferent
sediului sucursalei;
c) Copie de pe cererea de înmatriculare şi de pe certificatul eliberat
de oficiul registrului comerţului, din care rezultă înmatricularea sucursalei.
2.2.12. Retragerea autorizaţiei de funcţionare a băncii
Autorizarea funcţionării societăţii bancare de către Banca Naţională a României
nu are caracter definitiv. Potrivit art. 16 din Legea nr. 58 / 1998, Banca Naţională a României
poate retrage autorizaţia unei bănci sau a unei filiale a unei bănci româneşti, ori a unei filiale
sau sucursale a unei bănci străine, fie la cererea băncii, fie ca sancţiune, potrivit art. 69 alin. 2
lit. e din Legea nr. 58 / 1998, fie pe baza unuia dintre următoarele motive:
a) Banca nu a început operaţiunile pentru care a fost autorizată, în termen de un an de
la primirea autorizaţiei, sau nu şi-a exercitat, de mai mult de 6 luni, activitatea de
acceptare de depozite;
b) Autorizaţia a fost obţinută pe baza unor declaraţii false sau prin orice alt mijloc
ilegal;
31
c) Acţionarii au decis să dizolve şi să lichideze banca;
d) A avut loc o fuziune sau o divizare a băncii;
e) Autoritatea competentă din ţara în care are sediul banca străină ce a înfiinţat o
sucursală în România i-a retras acesteia autorizaţia de a desfăşura activităţi
bancare;
f) S-a retras autorizaţia băncii a cărei filială este.
Trebuie remarcat, faţă de această enumerare, nerespectarea de către legiuitor a
unor principii elementare de logică juridică: în realitate, motivele de la literele a, b şi f
constituie temeiuri pentru retragerea autorizaţiei cu titlu de sancţiune, iar cele de la lit. c şi d
reprezintă cazuri în care banca însăşi solicită acest lucru; astfel că, în fapt, enumerarea ar fi
trebuit să cuprindă un singur motiv: retragerea autorizaţiei băncii străine de către autoritatea
competentă din ţara de origine.
Hotărârea Băncii Naţionale a României de retragere a autorizaţiei se comunică în
scris băncii, filialei sau sucursalei în cauză, împreună cu motivele care au stat la baza
acesteia, şi se publică în Monitorul Oficial al României, precum şi în două publicaţii de
circulaţie naţională.
Hotărârea de retragere a autorizaţiei produce efecte de la data publicării ei în
Monitorul Oficial sau de la o dată ulterioară, specificată în hotărârea respectivă. Ea poate fi
contestată, în temeiul art. 83 alin. 1 din Legea nr. 58 / 1998, în termen de 15 zile de la
comunicare la Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României, care se pronunţă
prin hotărâre în termen de 30 de zile de la data sesizării. Hotărârea Consiliului de
administraţie poate fi atacată la Curtea Supremă de Justiţie – secţia de contencios
administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare.
Conform art. 18 din Legea nr. 58 / 1998, începând cu data intrării în vigoare a
hotărârii de retragere a autorizaţiei, băncii, filialei sau sucursalei respective i se interzice
angajarea în orice operaţiune financiară.
32
2.2.13. Deschiderea de reprezentanţe de către băncile străine
Procedura deschiderii de reprezentanţe de către băncile străine este fundamental
diferită de cea a înfiinţării de sucursale, datorită diferenţelor de regim juridic existente între
cele două categorii de dezmembrăminte ale societăţilor bancare: sucursala băncii străine
poate desfăşura orice activităţi bancare, în limita autorizaţiei Băncii Naţionale a României, în
timp ce reprezentanţa băncii străine desfăşoară o activitate limitată la acte de informare, de
legătură sau de reprezentare.
Astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 58 / 1998, băncile străine au obligaţia să
notifice Băncii Naţionale a României deschiderea de reprezentanţe în România, în
conformitate cu reglementările date de aceasta.
În aplicarea acestei dispoziţii, Banca Naţională a României a emis Normele nr. 6 /
1998 privind notificarea deschiderii în România de reprezentanţe de către băncile străine.
Băncile cu sediul în străinătate au obligaţia de a notifica băncii centrale deschiderea de
reprezentanţe în România, în termen de 15 zile de la data deschiderii efective a acestora.
Scrisoarea oficială de notificare trebuie să precizeze în mod explicit că
reprezentanţa îşi va limita activitatea la acte de informare, de legătură sau de reprezentare şi
că nu va efectua nici un fel de operaţiuni supuse dispoziţiilor Legii bancare nr. 58 / 1998.
Scrisoarea va fi însoţită de următoarele documente:
a) Informaţii privind banca străină respectivă (denumirea şi forma juridică; sediul social;
descrierea principalelor activităţi);
b) O atestare din partea autorităţii de supraveghere bancară din ţara de origine a băncii
străine, conducătorilor săi şi faptul că societatea în cauză este autorizată ca bancă şi este
supusă supravegherii autorităţii respective;
c) Ultimul raport anual al băncii străine;
d) Informaţii cu privire la reprezentanţa a cărei deschidere este notificată (obiectul
activităţii, sediul, durata de funcţionare);
e) Împuternicire autentificată, semnată de unul dintre conducătorii băncii străine, pentru
reprezentanţii desemnaţi să angajeze valabil în România banca străină;
f) Copie de pe documentul emis de autoritatea competentă din România, prin care se
autorizează funcţionarea reprezentanţei.
Scrisoarea oficială de notificare, însoţită de documentaţia de mai sus, prezentată
în limba română, va fi transmis, potrivit art. 4 din Normele nr. 6 / 1998, Băncii Naţionale a
României – Direcţia generală autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a
societăţilor bancare.
33
Pentru a permite băncii centrale să ţină evidenţa reprezentanţelor băncilor străine
deschise în România, acestea au obligaţia de a comunica, în termen de 15 zile, Direcţiei
generale autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare orice
modificare a principalelor lor caracteristici sau a celor ale băncii străine pe care o reprezintă,
precum şi, dacă este cazul, închiderea lor.
2.2.14. Registrul bancar
Potrivit art. 1 din Normele nr. 1 / 1999 privind registrul bancar emise de Banca
Naţională a României, băncile, persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine care
au fost autorizate să funcţioneze pe teritoriul României vor fi înmatriculate într-un registru,
numit registrul bancar, ţinut de Banca Naţională a României în sistem computerizat. Această
evidenţă cu caracter special, similară celei ţinute de oficiul registrului comerţului, va fi
permanent accesibilă publicului, la sediul central al Băncii Naţionale a României (prin
Direcţia comunicare din cadrul Secretariatului general) şi la sucursalele acesteia.
Registrul bancar va cuprinde, conform art. 2 din Normele nr. 1 / 1999,
următoarele rubrici: numărul, şi data înmatriculării în registrul bancar; denumirea băncii,
însoţită de forma juridică sau, după caz, de menţiunea sucursală; adresa sediului social;
numărul şi data înmatriculării în registrul comerţului; data autorizării funcţionării de către
Banca Naţională a României; seria, numărul şi data autorizaţiei emise de Banca Naţională a
României; data radierii înregistrării; observaţii.
Înmatricularea băncilor în registrul bancar se va face în ordinea cronologică a
autorizării acestora de către Banca Naţională a României. Despre situaţiile de retragere a
autorizaţiei, reorganizare, lichidare, faliment, fuziune, schimbarea denumirii şi alte situaţii
similare se va face menţiunea în registrul bancar, la rubrica Observaţii.
34
2.3.Funcţionarea societăţilor bancare
2.3.1. Principiile funcţionării societăţilor bancare
Datorită specificului activităţii bancare, necesitând o reglementare şi o protecţie
speciale, Legea nr. 58 / 1998 consacră, chiar dacă folosind o tehnică legislativă deficitară, o
serie de capitole speciale unor principii şi reguli care completează dispoziţiile privind
funcţionarea societăţilor pe acţiuni din Legea nr. 31 / 1990, creând un cadru juridic special,
aplicabil doar funcţionării societăţilor bancare.
Legea nr. 58 / 1998 stabileşte, cu valoare de principiu, în art. 38, că:
a) În activitatea lor, băncile se supun reglementărilor şi ordinelor
emise de Banca Naţională a României, date în aplicarea legislaţiei privind
politica monetară, de credit, valutară, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare
şi de supraveghere bancară;
b) Băncile îşi organizează întreaga activitate în conformitate cu
regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase şi cu cerinţele Legii.
O premisă a funcţionării societăţilor bancare este stabilită de art. 39 din Legea
bancară: în vederea funcţionării, în termen de 30 de zile de la data obţinerii autorizaţiei,
fiecare bancă este obligată să deschidă cont curent la Banca Naţională a României.
Transferurile băneşti operate prin înscrieri în contul curent deschis în evidenţele băncii
centrale sunt irevocabile şi necondiţionate. Băncile pot deschide la Banca Naţională a
României şi alte conturi, în condiţiile stabilite de aceasta.
2.3.2. Acţiunile emise de societatea bancară. Drepturile şi obligaţiile
acţionarilor societăţii bancare
În societăţile comerciale bancare, societăţi pe acţiuni, asociaţii contribuie la
formarea capitalului social sau la majorarea acestuia prin efectuarea unui aport în numerar, în
schimbul căruia vor primi acţiuni.
Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei asociaţilor la capitalul social,
constituind fracţiuni ale acestui capital care conferă posesorului calitatea de acţionar. Prin
derogare de la regula de drept comun în materia societăţilor pe acţiuni, acţiunile emise de
bănci vor putea fi, potrivit art. 38 din Legea nr. 58 / 1998, numai nominative. Raţiunea
acestei norme rezidă în necesitatea cunoaşterii identităţii tuturor proprietarilor acţiunilor
35
băncii, în vederea exercitării de către Banca Naţională a României a supravegherii
prudenţiale bancare, cu deosebire asupra situaţiei acţionarilor semnificativi, care, pentru a
dobândi această calitate, trebuie să obţină aprobarea prealabilă a băncii centrale.
Caracteristica acţiunilor nominative este aceea că identifică titularul acţiunii. În
titlu se vor menţiona, alături de elementele de la art. 93 din Legea nr. 31 / 1990, numele,
prenumele şi domiciliul acţionarului, persoană fizică, respectiv denumirea, sediul şi numărul
de înmatriculare ale acţionarului, persoană juridică. Aceleaşi elemente de identificare sunt
înscrise şi în registrul de acţiuni al societăţii. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi
exercitate numai de către titularul acţiunii.
Calitatea de acţionar conferă drepturile şi obligaţiile prevăzute de Legea nr. 31 /
1990. astfel, acţionarii au următoarele drepturi, cu caracter patrimonial sau nepatrimonial:
dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor; dreptul de vot; dreptul de informare;
dreptul la dividende; dreptul asupra părţii cuvenite din lichidarea societăţii.
Prin lege sau prin actele constitutive ale societăţii se pot stabili anumite restricţii
referitoare la transmiterea acţiunilor societăţii. O restricţie legală specifică societăţilor
bancare este instituită de art. 51 şi art. 52 din Legea nr. 58 / 1998. aceste dispoziţii
condiţionează achiziţionarea unei participaţii de cel puţin 5 % din capitalul social al unei
bănci, respectiv majorarea unei asemenea participaţii, astfel încât proporţia capitalului social
deţinut să atingă sau să depăşească niveluri reprezentând multipli de 5 %, de obţinerea
aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României.
Legea nr. 31 / 1990 interzice societăţilor pe acţiuni încheierea anumitor acte
juridice care vizează acţiunile proprii. Astfel, societatea nu poate să acorde avansuri sau
împrumuturi şi nici să constituie garanţii în vederea subscrierii sau a dobândirii propriilor sale
acţiuni de către un terţ. Totodată, Legea asimilează luarea în gaj a propriilor acţiuni, fie
direct, fie prin persoane care acţionează în nume propriu, dar pe seama societăţii, cu
dobândirea propriilor acţiuni. Art. 105 alin. 3 din Legea nr. 31 / 1990 exceptează, însă, în
mod expres operaţiunile curente ale societăţilor bancare şi de credit de la aplicarea acestei
interdicţii.
2.3.3. Adunarea generală a acţionarilor societăţii bancare
Adunarea generală a acţionarilor este organul de deliberare şi decizie al societăţii
bancare. Cuprinzând toţi acţionarii, adunarea generală exprimă voinţa socială şi decide asupra
problemelor date de lege în competenţa sa. Adunările generale ale acţionarilor sunt ordinare
(însărcinate să decidă asupra problemelor curente ale societăţii), respectiv extraordinare
36
(însărcinate să hotărască asupra modificărilor în situaţia societăţii). Legea nr. 31 / 1990
stabileşte atribuţiile fiecăruia, precum şi condiţiile de cvorum şi majoritate pentru luarea
deciziilor. Singura chestiune specifică incidentă în materia adunării generale a acţionarilor
băncii este aceea că orice acţiune plătită dă dreptul la un vot, în cazul societăţilor bancare
nefiind admise excepţii de la acest principiu.
2.3.4. Organizarea societăţilor bancare
Organizarea băncii se stabileşte prin actele constitutive ale societăţii, în
conformitate cu legislaţia comercială şi cu respectarea dispoziţiilor Legii bancare.
Fiecare bancă va avea, conform art. 24 din Legea nr. 58 / 1998, un regulament
propriu de funcţionare, aprobat de organele statutare, prin care va stabili cel puţin:
Structura organizatorică a băncii;
Atribuţiile fiecărui compartiment al băncii şi relaţiile dintre acestea;
Atribuţiile sucursalelor şi ale altor sedii secundare ale băncii;
Atribuţiile comitetului de risc, comitetului de administrare a activelor
şi pasivelor, comitetului de credite, înfiinţarea acestor comitete fiind
obligatorie în desfăşurarea activităţii băncii;
Competenţele şi răspunderea conducătorilor băncii, directorilor
executivi, şefilor sucursalelor şi ai altor sedii secundare ale băncii şi ale
altor salariaţi care se angajează în operaţiuni financiar-bancare în
numele şi în contul băncii;
Sistemul de control intern al băncii.
2.3.5. Conducerea şi administrarea societăţii bancare. Generalităţi.
Conducerea şi administrarea societăţilor bancare sunt reglementate de dispoziţiile
Legii nr. 31 / 1990, cu caracter general, şi de Legea nr. 58 / 1998, care conţine o serie de
norme specifice.
Legea nr. 31 / 1990 a consacrat concepţia clasică privind administrarea societăţii
pe acţiuni: administrarea se realizează de un administrator unic sau de un consiliu de
administraţie, preşedintele acestuia fiind şi directorul general al societăţii; poate exista şi un
al doilea organ colegial de administrare, comitetul de direcţie, care este condus de directorul
general al societăţii.
37
2.3.6. Conducerea societăţilor bancare
Conducerea băncilor se stabileşte, potrivit art. 21 din Legea nr. 58 / 1998, prin
actele constitutive ale societăţii, în conformitate cu legislaţia comercială şi cu respectarea
dispoziţiilor Legii bancare.
Conform art. 3 lit. h din Legea nr. 58 / 1998, conducătorii băncii sunt persoanele,
cel puţin două, care, potrivit actelor constitutive sau hotărârii organelor statutare ale băncii,
sunt împuternicite să conducă şi să coordoneze activitatea zilnică a acesteia şi sunt investite
cu competenţa de a angaja răspunderea băncii: preşedintele şi unul sau mai mulţi
vicepreşedinţi ai consiliului de administraţie sau, după caz, directorul general şi unul sau mai
mulţi directori generali adjuncţi, membri ai comitetului de direcţie, în cazul băncilor,
persoane juridice române, şi, respectiv, directorii împuterniciţi să angajeze legal în România
banca străină autorizată să funcţioneze pe teritoriul României printr-o sucursală.
Conducătorii băncii trebuie să fie, potrivit art. 25 din Legea nr. 58 / 1998,
rezidenţi în România, să exercite exclusiv funcţia în care au fost numiţi şi cel puţin unul
dintre aceştia să fie cetăţean român. Ei trebuie să fie licenţiaţi, să fi lucrat cel puţin 5 ani în
activitatea financiar-bancară şi să nu fi cauzat, prin activitatea lor, falimentul unei societăţi
comerciale. Persoanele desemnate în calitate de conducători ai băncii trebuie să fie aprobate
de Banca Naţională a României înainte de începerea exercitării funcţiei.
În cazul în care consiliul de administraţie al băncii deleagă o parte din
competenţele sale unui comitet de direcţie, conform art. 26 din Legea nr. 58 / 1998, toţi
conducătorii băncii vor face parte din acesta.
Art. 23 din Legea nr. 58 / 1998 prevede că banca este angajată prin semnătura a
cel puţin doi conducători, având competenţele stabilite prin actele constitutive proprii, sau a
cel puţin două persoane împuternicite de către aceştia, în conformitate cu regulamentele
proprii ale băncii şi cu reglementările emise de Banca Naţională a României.
2.3.7. Administrarea societăţii bancare. Generalităţi.
În afară de condiţiile pe care Legea societăţilor comerciale le instituie pentru
numirea administratorilor (condiţii ce privesc capacitatea, onorabilitatea, cetăţenia
administratorilor şi limitarea cumulului de funcţii), Legea bancară stabileşte o serie de reguli
speciale în materie. Astfel, deşi Legea nr. 31 / 1990 permite desemnarea ca administrator al
societăţii comerciale şi o persoană juridică, art. 27 din Legea nr. 58 / 1998 derogă de la
această regulă, dispunând imperativ că administratorii băncii pot fi numai persoane fizice.
Totodată, art. 27 din Legea nr. 58 / 1998 prevede că o persoană nu poate fi aleasă în consiliul
38
de administraţie al unei bănci, iar dacă a fost aleasă, decade din mandatul său, dacă: este
salariat al băncii în cauză, cu excepţia conducătorilor acesteia; este salariat, administrator sau
cenzor la o altă bancă; în ultimii 5 ani i s-a retras aprobarea de către Banca Naţională a
României, cu titlu de sancţiune, potrivit art. 69 din Legea nr. 58 / 1998, sau a fost înlocuită,
potrivit art. 70 din Legea nr. 58 / 1998 ca urmare a unei măsuri de remediere luate de bancă.
Administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau ulterior, de către
adunarea generală a acţionarilor. Durata funcţiei de administrator al unei bănci nu poate fi,
potrivit art. 27 din Legea nr. 58 / 1998, mai mare de 4 ani, cu posibilitatea de a fi reales.
Administratorii sunt, deci, temporari şi revocabili. Dacă durata funcţiei nu a fost stabilită prin
actele constitutive, aceasta va fi de 2 ani. Conform aceleiaşi dispoziţii, numărul
administratorilor băncii nu poate fi mai mare de 11.
Sunt aplicabile, şi pentru administratorii societăţilor bancare, regulile de drept
comun privind garanţia administratorilor, formalităţile de publicitate, obligaţiile
administratorilor şi remunerarea acestora, puterile, răspunderea lor şi încetarea calităţii de
administrator, consiliul de administraţie. Sunt necesare, totuşi câteva precizări în legătură cu
regulile speciale privind administratorii societăţilor bancare.
Astfel, Legea nr. 31 / 1990 instituie principiul că puterea de a reprezenta
societatea este distinctă de puterea de administrare a societăţii, ea existând numai dacă a fost
conferită administratorului. Mai mult decât atât, în cazul societăţilor bancare, art. 23 din
Legea nr. 58 / 1998 prevede că banca este angajată prin semnătura a cel puţin 2 conducători,
având competenţele stabilite prin actele constitutive proprii, sau a cel puţin două persoane
împuternicite de către aceştia, în conformitate cu regulamentele proprii ale băncii şi cu
reglementările emise de Banca Naţională a României.
Potrivit art. 55 din Legea nr. 31 / 1990, societatea este angajată prin actele
organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care
societatea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuia să cunoască
depăşirea acestuia. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada
cunoaşterii. În cazul societăţilor bancare, proba cunoaşterii de către terţi a depăşirii obiectului
de activitate se poate face prin intermediul prezumţiei de cunoaştere a Legii. Art. 8 din Legea
nr. 58 / 1998 stabileşte, expres şi limitativ, activităţile care pot fi desfăşurate de către bănci, în
limita autorizaţiei acordate de Banca Naţională a României. În cazul în care obiectul actului
depăşeşte cadrul enumerării de la art. 8, prezumţia amintită poate face, singură, proba
cunoaşterii de către terţ a depăşirii obiectului de activitate. În ipoteza în care obiectul actului
se încadrează în enumerarea de la art. 8, dar nu şi în limitele autorizaţiei Băncii Naţionale a
39
României, publicarea actului constitutiv al băncii trebuie completată cu alte mijloace de
probă.
De asemenea, alături de cazurile generale de încetare a calităţii de administrator
(revocarea, renunţarea, incapacitatea şi moartea administratorului), din interpretarea
sistematică şi teleologică a dispoziţiilor Legea nr. 58 / 1998 se desprinde un caz special de
încetare a funcţiei de administrator al societăţii bancare.
Art. 27 alin. 2 lit. c din Legea nr. 58 / 1998 prevede că o persoană nu poate fi
aleasă în consiliul de administraţie al unei bănci, iar dacă a fost aleasă, decade din mandatul
său, dacă în ultimii 5 ani i s-a retras aprobarea de către Banca Naţională a României, potrivit
art. 69 din Legea nr. 58 / 1998 (cu titlu de sancţiune aplicată conducătorilor băncii), sau a fost
înlocuită, potrivit art. 70 din Legea nr. 58 / 1998, ca urmare a unei măsuri de remediere luate
de bancă.
Aceste măsuri pot fi luate, însă, faţă de membrii consiliului de administraţie al
băncii, şi ulterior numirii lor în acest organ. Cel de al doilea caz (înlocuirea administratorului)
este, în fapt, echivalent cu revocarea acestuia de către adunarea generală a acţionarilor. În
primul caz însă, s-ar părea că, în pofida retragerii aprobării Băncii Naţionale a României
privind calitatea de conducător, administratorul care este şi conducător al băncii îşi pierde
doar această din urmă calitate, nu şi pe cea de administrator, rămânând, astfel, în continuare,
membru al consiliului de administraţie al băncii. Considerăm, totuşi, că pe calea interpretării
sistematice şi teleologice a acestor dispoziţii, concluzia potrivit căreia conducătorul băncii
decade, în această ipoteză, şi din calitatea de administrator, este de necontestat. Atâta vreme
cât o sancţiune anterioară de acelaşi gen determină imposibilitatea dobândirii, într-un interval
de 5 ani, a funcţiei de administrator, aplicarea acestei sancţiuni în cursul exercitării unui
mandat de administrator trebuie să aibă aceleaşi consecinţe juridice.
În fine, în cazul societăţilor bancare se aplică regulile instituite de Legea nr. 31 /
1990 în ceea ce priveşte comitetul de direcţie şi directorii executivi ai societăţii pe acţiuni.
2.3.8. Conflictul de interese între administrator şi societatea bancară
În scopul protejării intereselor societăţilor comerciale, Legea nr. 31 / 1990 îi
interzice administratorului să participe la luarea deciziei privind o operaţiune în legătură cu
care el, soţia, rudele sau afinii săi până la gradul al patrulea inclusiv ar avea interese contrare
cu cele ale societăţii. Administratorii trebuie să înştiinţeze despre acest conflict de interese pe
ceilalţi administratori şi pe cenzorii societăţii. Încălcarea interdicţiei are drept consecinţă
suportarea de către administrator a daunelor suferite de societate.
40
Întrucât necesitatea respectării acestor reguli este cu atât mai justificată în cazul
societăţilor bancare, ce desfăşoară activităţi economice de interes public, Legea nr. 58 / 1998
consacră un capitol special (Capitolul 7, Conflictul de interese) acestei materii. Astfel,
potrivit art. 29 din Legea nr. 58 / 1998, administratorul este obligat să notifice în scris băncii
natura şi întinderea interesului sau relaţiei sale materiale, dacă:
Este partea a unui contract cu banca;
Este administrator al unei persoane juridice care este parte a unui contract
cu banca;
Are un interes material sau o relaţie materială cu o persoană care este
parte într-un contract cu banca, cu excepţia contractelor de depozit sau de
păstrare de valori.
Un interes este considerat material, conform art. 33 din Legea nr. 58 / 1998, dacă
se referă la averea, afacerile sau interesele familiei (soţului/soţiei, rudelor şi afinilor până la
gradul al doilea inclusiv) persoanei care are interes. Obligaţia de notificare revine
administratorului, în temeiul art. 30 din Legea bancară, atunci când a cunoscut sau trebuia să
cunoască faptul că a fost încheiat sau este în curs de a fi încheiat un astfel de contract.
Administratorul unei bănci este obligat, potrivit art. 31 din Legea nr. 58 / 1998 ca,
ori de câte ori este necesar, dar nu mai puţin de o dată pe an, să prezinte, în scris, consiliului
de administraţie al băncii o declaraţie din care să rezulte numele şi adresa asociaţilor săi şi
date referitoare la interesele materiale de natură financiară, comercială, agricolă, industrială
sau de altă natură ale administratorului şi ale familiei sale.
Un administrator care are un interes material sau o relaţie materială, în sensul
celor expuse mai sus, nu va participa la dezbaterile asupra contractului şi se va abţine de la
vot asupra oricărei probleme legate de acest contract. în scopul realizării cvorumului necesar
luării unei decizii asupra contractului în cauză, administratorul va fi considerat prezent.
Art. 34 din Legea nr. 58 / 1998 instituie sancţiunile aplicabile în cazul
nerespectării dispoziţiilor de mai sus. Astfel, când un administrator nu declară un conflict de
interese:
Banca, un acţionar al acesteia sau Banca Naţională a României
poate cere instanţei judecătoreşti anularea oricărui contract în care acesta are un interes
material nedeclarat, potrivit celor de mai sus;
Banca Naţională a României, potrivit art. 70 din Legea nr. 58 /
1998, poate cere băncii suspendarea administratorului pe o perioadă care să nu
depăşească un an sau înlocuirea acestuia.
41
2.3.9. Controlul gestiunii societăţii bancare. Cenzorii societăţii bancare.
În societatea pe acţiuni, deci şi în cazul societăţilor bancare, controlul actelor şi al
operaţiunilor administratorilor se exercită de către cenzori. Dispoziţiile Legii societăţilor
comerciale privind numirea, garanţia, drepturile şi obligaţiile, remunerarea şi răspunderea,
respectiv încetarea calităţii de cenzor, se aplică, în mod corespunzător, şi băncilor, în măsura
în care prin Legea bancară nu se dispune altfel.
Potrivit art. 28 din Legea nr. 58 / 1998 (prin derogare de la dispoziţiile Legii nr.
31 / 1990), pot fi cenzori ai unei bănci numai persoanele fizice care au calitatea de expert
contabil sau contabil autorizat cu studii superioare, în condiţiile Legii, şi au experienţă de cel
puţin 5 ani în domeniul financiar-bancar, precum şi societăţile de expertiză contabilă
autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Nu pot fi cenzori ai unei bănci persoanele
care, potrivit art. 70 din Legea nr. 58 / 1998, au fost în ultimii 5 ani înlocuite ca urmare a unei
măsuri de remediere luate de o bancă.
2.3.10. Auditorul independent al societăţii bancare
Potrivit art. 155 alin. 2 din Legea nr. 31 / 1990, numirea sau alegerea unui cenzor
independent este obligatorie în cazurile prevăzute de lege.
În cazul societăţilor bancare, această obligaţie este prevăzută de art. 61 din Legea
nr. 58 / 1998: fiecare bancă va numi un auditor independent. Nu poate fi numit auditor al unei
bănci decât o societate de expertiză contabilă, autorizată în condiţiile Legii să desfăşoare
această activitate în România. Auditorul independent:
Va acorda asistenţă băncii în ţinerea evidenţei contabile, în conformitate
cu legislaţia contabilă din România şi cu reglementările băncii centrale;
Va întocmi un raport anual, împreună cu opinia sa, din care să rezulte
dacă situaţiile financiare prezintă o imagine fidelă a condiţiei băncii;
Va analiza practicile şi procedurile controlului intern şi ale cenzorilor şi,
dacă consideră că acestea nu sunt corespunzătoare, va face recomandări băncii pentru
remedierea acestora;
Va informa Banca Naţională a României cu privire la orice act fraudulos
al unui administrator sau angajat, care ar putea avea drept consecinţă o pierdere de
importanţă semnificativă pentru bancă.
42
2.3.11. Documentele contractuale, registrele şi evidenţele societăţii bancare.
Alături de dispoziţiile cu caracter general pentru societăţile pe acţiuni, privind
ţinerea registrelor acţionarilor, al şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale, ale consiliului
de administraţie, ale comitetului de direcţie şi ale constatărilor făcute de cenzori, dispoziţii
aplicabile şi societăţilor bancare, Legea nr. 58 / 1998 prevede obligaţii speciale pentru bănci
în această materie. Astfel, potrivit art. 54 din Legea bancară, fiecare bancă întocmeşte şi
păstrează, la sediul său principal, documente şi evidenţe, în limba română, cuprinzând:
Contractul de societate şi statutul, precum şi toate actele adiţionale prin care acestea au
fost modificate;
Un registru al acţionarilor săi, potrivit Legii nr. 31 / 1990;
Minutele şedinţelor şi hotărârile adunării generale a acţionarilor;
Minutele şedinţelor şi hotărârile consiliului de administraţie;
Registrele şi înregistrările contabile care evidenţiază clar şi corect situaţia activităţii sale,
explicarea tranzacţiilor şi a situaţiei sale financiare, astfel încât să permită Băncii
Naţionale a României să determine dacă banca s-a conformat Legii bancare;
Reglementările referitoare la desfăşurarea activităţii, precum şi toate amendamentele
acestora;
Alte înregistrări care sunt cerute potrivit Legii bancare ori prevederilor Băncii Naţionale a
României.
Actele constitutive ale societăţii, împreună cu actele adiţionale prin care acestea
au fost modificate, precum şi modificările referitoare la desfăşurarea activităţii băncii, se
transmit la Banca Naţională a României, iar documentele reprezentând evidenţierea zilnică a
înregistrărilor pentru fiecare client al băncii, caracteristicile tranzacţiilor sale cu acel client ori
în contul acestuia şi soldul datorat clientului sau de către acesta se păstrează la sediul
principal al băncii sau la sediile secundare.
De asemenea, art. 55 din Legea nr. 58 / 1998 stabileşte în sarcina băncii o
obligaţie întemeiată pe specificul activităţii sale: fiecare bancă întocmeşte şi păstrează la
sediul principal sau la sediile sale secundare un exemplar al documentaţiei de credit
(documentele pe baza cărora banca decide aprobarea creditării) şi orice informaţii privitoare
la relaţiile sale de afaceri cu clienţii şi cu alte persoane pe care Banca Naţională a României
le poate prevedea prin reglementări şi care se pun la dispoziţia personalului autorizat al băncii
centrale la cererea acestuia. Totodată, potrivit art. 56 din Legea nr. 58 / 1998, toate
operaţiunile de credit şi de garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente
contractuale din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii.
43
Aceste documente trebuie păstrate de bănci şi puse la dispoziţia personalului autorizat al
Băncii Naţionale a României, la cererea acestuia.
2.3.12. Conturile, situaţiile financiare şi bilanţul contabil ale societăţii bancare.
Art. 57 din Legea bancară instituie obligaţia băncilor de a ţine permanent
evidenţa contabilă, în concordanţă cu prevederile Legii contabilităţii nr. 82 / 1991 şi ale
reglementărilor specifice date în aplicarea acesteia, precum şi de a întocmi situaţii financiare
adecvate, pentru a reflecta în mod corespunzător operaţiunile şi condiţia lor financiară.
Evidenţa contabilă şi situaţiile financiare ale unei bănci trebuie să reflecte, de asemenea,
operaţiunile şi situaţia financiară a filialelor, sucursalelor şi a celorlalte sedii secundare, pe
bază individuală şi, după caz, pe bază consolidată.
Potrivit art. 58 din Legea nr. 58 / 1998, Banca Naţională a României stabileşte
reguli privind ţinerea contabilităţii şi a bilanţului contabil, care trebuie aprobate, în prealabil,
de Ministerul Finanţelor. Aceste reguli sunt cuprinse în Planul de conturi pentru societăţile
bancare şi normele metodologice de utilizare a acestuia (Anexa nr. 344 / 1997 la Ordinul
Ministrului Finanţelor nr. 1418 / 1997).
Băncile sunt obligate să prezinte Băncii Naţionale a României situaţiile lor
financiare, constând în elemente ale bilanţului contabil, precum şi alte date cerute de banca
centrală, la termenele şi în forma stabilite prin reglementări. Această obligaţie revine şi
sucursalelor băncilor străine, care vor întocmi un bilanţ contabil cuprinzând atât activitatea
lor, cât şi a sediilor secundare subordonate acestora. Potrivit art. 62 din Legea nr. 58 / 1998,
fiecare bancă publică bilanţul contabil, după aprobarea lui de către adunarea generală a
acţionarilor, împreună cu opinia auditorului independent asupra acestuia, în forma şi la
termenele stabilite de Banca Naţională a României şi de Ministerul Finanţelor.
44
2.3.13. Beneficiile şi dividendele societăţii bancare
Societatea comercială bancară se constituie în scopul de a obţine beneficii şi a le
împărţi între acţionari sub formă de dividende. Alături de restricţiile cu caracter general
prevăzute de Legea nr. 31 / 1990 (distribuirea de dividende doar din beneficiile reale, fără să
se aducă atingere capitalului social, respectiv reîntregirea sau reducerea capitalului social în
ipoteza micşorării sale, înainte de a se face vreo repartizare sau distribuire de beneficii),
băncile trebuie să respecte şi prevederile art. 47 din Legea nr. 58 / 1998: o bancă nu poate
efectua repartizări din profit pentru dividende, dacă, în urma acestei repartizări, banca
înregistrează un nivel de solvabilitate sub cel minim prevăzut de reglementările Băncii
Naţionale a României.
2.3.14. Fondul de rezervă al societăţii bancare
Pentru a asigura condiţiile necesare evitării dificultăţilor financiare în care s-ar
putea afla societatea, datorită pierderilor din capitalul social, Legea prevede obligaţia de a
repartiza o cotă din beneficiile realizate pentru constituirea unui fond de rezervă, denumit şi
rezervă legală. Potrivit art. 43 din Legea nr. 58 / 1998, băncile repartizează 20 % din profitul
brut pentru constituirea unui fond de rezervă, până când fondul astfel constituit egalează
capitalul social, apoi maximum 10 %, până în momentul în care fondul a ajuns de două ori
mai mare decât capitalul social. După atingerea acestui nivel, alocarea de sume pentru fondul
de rezervă se face din profitul net.
De asemenea, băncile repartizează din profitul brut sumele destinate constituirii
rezervei generale pentru riscul de credit (rezerva legală obligatorie specifică societăţilor
bancare) în limita a 2 % din soldul creditelor acordate.
2.3.15. Prudenţa bancară
Obiectul de activitate al societăţilor bancare determină un regim juridic aplicat
funcţionării acestor societăţi, regim reglementat de dispoziţiile Legea nr. 58 / 1998; o
problemă specifică o reprezintă cerinţele prudenţiale care trebuie respectate de bănci în
activitatea lor: reguli privind solvabilitatea (destinate să evite ajungerea băncii în
imposibilitatea de a-şi realiza angajamentele contractuale), reguli privind controlul riscurilor
de credit, reguli privind lichiditatea (menite să asigure băncii capacitatea de a face faţă
retragerilor de numerar), reguli relative la fondurile proprii, etc.
45
Astfel, băncile trebuie să respecte, conform art. 45 din Legea nr. 58 / 1998,
următoarele cerinţe prudenţiale, atunci când acestea sunt prevăzute de reglementările Băncii
Naţionale a României:
a) Nivelul minim de solvabilitate, determinat ca raport între nivelul fondurilor proprii şi
totalul activelor şi elementelor în afara bilanţului, ponderate în funcţie de gradul lor de
risc;
b) Expunerea maximă faţă de un singur debitor, exprimată procentual, ca raport între
valoarea totală a expunerilor mari şi nivelul fondurilor proprii. Expunerea reprezintă orice
angajament asumat de o bancă faţă de un singur debitor, indiferent dacă este efectiv sau
potenţial, evidenţiat în bilanţul contabil sau în afara bilanţului contabil, incluzând, fără a se
limita la acestea: credite, efecte de comerţ scontate, investiţii în acţiuni şi alte valori
mobiliare, efecte de comerţ avalizate, garanţii emise, acreditive deschise sau confirmate;
c) Expunerea maximă agregată, exprimată procentual, ca raport între valoarea totală a
expunerilor mari şi nivelul fondurilor proprii;
d) Nivelul minim de lichiditate (potrivit Normelor nr. 1 / 2001 privind lichiditatea băncilor),
desemnat în funcţie de scadenţele creanţelor şi angajamentelor băncii;
e) Clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor neîncasate aferente acestora şi constituirea
provizioanelor specifice de risc;
f) Poziţia valutară, exprimată procentual în funcţie de nivelul fondurilor proprii, conform
Normelor nr. 15 / 1995 privind supravegherea poziţiilor valutare ale societăţilor bancare;
g) Administrarea resurselor şi plasamentelor băncii.
Legea bancară instituie, de asemenea, cerinţe prudenţiale în ceea ce priveşte:
1. Acordarea creditelor. Potrivit art. 44 din Legea nr. 58 / 1998, la acordarea
creditelor, băncile urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea
acestora la scadenţă. În acest scop, băncile cer solicitanţilor garantarea în condiţiile
stabilite prin normele lor de creditare. Totodată, art. 50 prevede că împrumuturile
acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau cu personalul acesteia,
inclusiv familiilor acestora, pot fi acordate numai în condiţiile stabilite de reglementările
Băncii Naţionale a României.
2. extinderea reţelei de sucursale şi alte sedii secundare ale băncii. Conform art.
46 din Legea bancară, băncile, persoane juridice române, precum şi sucursalele băncilor
străine, pot deschide pe teritoriul României sucursale şi alte sedii secundare (agenţii şi
altele asemenea) în condiţiile prevăzute de reglementările băncii centrale. De asemenea,
46
băncile, persoane juridice române, pot deschide reprezentanţe şi sucursale sau pot înfiinţa
filiale în străinătate, cu aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a României.
3. acordarea dividendelor. Art. 47 din Legea nr. 58 / 1998 dispune că o bancă nu
poate face repartizări din profit pentru dividende dacă, în urma acestei repartizări, banca
înregistrează un nivel de solvabilitate sub cel minim prevăzut de reglementările Băncii
Naţionale a României.
4. investiţiile băncii. Potrivit art. 48 din Legea bancară, valoarea totală a
investiţiilor pe termen lung ale unei bănci în valorile mobiliare emise de o societate
comercială care nu este angajată în una sau mai multe din activităţile financiare
prevăzute la art. 8 din aceeaşi lege nu poate depăşi: a) 20 % din capitalul social al
societăţii comerciale respective; b) 10 % din fondurile proprii ale băncii. Totodată,
valoarea totală a investiţiilor pe termen lung ale băncii, în valorile mobiliare emise de
asemenea societăţi comerciale nu poate depăşi 50 % din valoarea totală a investiţiilor
unei bănci în valori mobiliare, efectuate în nume şi în cont propriu, nu poate depăşi
nivelul de 100 5 din fondurile sale proprii, cu excepţia celor în titluri de stat.
2.3.16. Fondurile proprii ale băncilor
Spre deosebire de societăţile comerciale ordinare, băncile trebuie să menţină în
permanenţă pe parcursul funcţionării societăţii nu doar nivelul capitalului social, ci şi cel al
fondurilor proprii, ale căror metodologie de calcul şi nivel minim sunt stabilite de Banca
Naţională a României.
Astfel, prin Normele nr. 7 / 1999 privind fondurile proprii ale băncilor, emise de
banca centrală, se stabileşte că structura fondurilor proprii este formată din două categorii de
capital: capital propriu şi capital suplimentar.
Capitalul propriu este compus din: capitalul social vărsat; primele legate de
capital, integral încasate; rezervele legale; rezerva generală pentru riscul de credit; valuta
reprezentând capital social în valută; rezervele constituite din prime legate de capital şi
repartizări din profitul net; rezervele din diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului;
fondul imobilizărilor corporale; fondul pentru creşterea surselor proprii de finanţare; alte
fonduri constituite de bănci; rezervele statutare; rezultatul raportat reprezentând profitul
nerepartizat; rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând profit; fondurile cu
caracter permanent puse la dispoziţia unităţilor proprii din străinătate.
Pentru determinarea nivelului capitalului propriu se vor deduce din suma de mai
sus: sumele reprezentând contravaloarea acţiunilor proprii răscumpărate în vederea reducerii
47
capitalului social; valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire; valoarea netă a
fondului comercial; sumele din profitul net al exerciţiului financiar curent reprezentând
dividende, participarea personalului şi a conducerii la profit, precum şi repartizările la alte
fonduri decât cele de mai sus; sumele reprezentând cheltuieli de repartizat şi cheltuieli
înregistrate în avans; rezultatul reportat reprezentând pierdere neacoperită; rezultatul net al
exerciţiului financiar curent reprezentând pierdere; repartizarea profitului; dotările pentru
unităţi proprii din străinătate.
Capitalul suplimentar se compune din: alte rezerve decât cele incluse în capitalul
propriu; datoria subordonată; subvenţiile pentru investiţii; diferenţele favorabile din
reevaluarea patrimoniului.
Determinarea fondurilor proprii ale băncii se subordonează următoarelor reguli:
a) Capitalul suplimentar va fi luat în considerare la calculul
fondurilor proprii numai în condiţiile înregistrării unui nivel pozitiv al capitalului
propriu şi în proporţie de cel mult 100 % din acesta;
b) Datoria subordonată va fi luată în calculul fondurilor proprii în
proporţie de maximum 50 % din capitalul propriu, în următoarele condiţii: să fie în
întregime angajată; în cazul datoriei subordonate la termen, scadenţa iniţială trebuie să
fie de cel puţin 5 ani; volumul datoriei subordonate va fi gradual redus cu 20 % pe an în
ultimii 5 ani anteriori scadenţei; contractul de credit să nu includă clauza rambursării
anticipate a datoriei subordonate în alte circumstanţe decât lichidarea băncii;
c) Deducerea din nivelul fondurilor proprii a sumelor reprezentând
participaţii la bănci şi societăţi cu caracter financiar, precum şi creditele subordonate
acordate acestora.
Potrivit art. 5 din Normele nr. 9 / 2000 privind capitalul minim al băncilor şi al
sucursalelor băncilor străine, limita minimă a fondurilor proprii ale unei bănci a fost stabilită
la 250 miliarde lei, aceeaşi cu cea prevăzută pentru capitalul social al băncii.
Băncile au obligaţia de a determina lunar nivelul fondurilor proprii şi de a
transmite lunar aceste date Băncii Naţionale a României – Direcţia generală autorizare,
reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare.
48
2.3.17. Rezervele minime obligatorii ale băncilor la Banca Naţională a României
În cadrul politicii monetare promovate de banca centrală, aceasta utilizează un
instrument specific de control al lichidităţii băncilor: rezervele minime obligatorii. Obligaţia
legală a băncilor de a menţine rezerve minime obligatorii în conturi deschise la Banca
Naţională a României este reglementată, cu caracter de principiu, de art. 5 şi 8 din Legea nr.
101 / 1998, iar regimul ei juridic concret este stabilit prin Regulamentul nr. 4 / 1998 al Băncii
Naţionale a României privind regimul rezervelor minime obligatorii.
Potrivit acestor dispoziţii, băncile sunt obligate să menţină în conturile deschise la
banca centrală nivelul rezervelor minime obligatorii prevăzut de aceasta prin circulară, în
funcţie de obiectivele sale de politică monetară, şi calculat în funcţie de obligaţiile băneşti ale
băncii, în lei şi valută, faţă de persoane fizice şi juridice, sub formă de surse atrase,
împrumutate, datorii şi alte obligaţii. Sunt exceptate din baza de calcul sumele atrase de la
Banca Naţională a României şi de la persoanele juridice care, la rândul lor, sunt obligate să
constituie rezerve minime obligatorii la banca centrală, cele atrase de la instituţii financiare
externe, dacă au o scadenţă mai mare de 12 luni, şi cele care intră în contul curent general al
trezoreriei statului.
Rezervele minime obligatorii sunt remunerate de Banca Naţională a României cu
dobândă, a cărei rată se va situa cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la
vedere practicate de bănci.
În cazul în care o bancă înregistrează deficit de rezerve timp de două luni
consecutive, ea va putea fi supusă de către Banca Naţională a României unei supravegheri
prudenţiale prin inspecţie la sediul băncii.
2.3.18. Tranzacţii interzise băncilor
Din regimul juridic special al funcţionării băncilor fac parte şi dispoziţiile art. 53
din Legea nr. 58 / 1998, care prevăd tranzacţiile interzise societăţilor bancare. Astfel, băncile
nu pot desfăşura următoarele operaţiuni:
a) Angajarea în tranzacţii cu bunuri mobile sau imobile. Se
exceptează tranzacţiile cu astfel de bunuri necesare desfăşurării activităţii şi pentru
folosinţa salariaţilor, precum şi tranzacţiile cu bunuri mobile şi imobile, dobândite ca
urmare a executării silite a creanţelor, altele decât cele necesare desfăşurării activităţii
şi pentru folosinţa salariaţilor, se vând de către bancă în termen de un an de la data
dobândirii lor. Pentru bunurile imobile, termenul poate fi prelungit cu aprobarea băncii
centrale;
49
b) Achiziţionarea propriilor acţiuni sau gajarea lor în contul datoriilor
băncii. Se exceptează răscumpărarea acţiunilor proprii în vederea reducerii capitalului
social, care face obiectul unei aprobări prealabile a băncii centrale;
c) Acordarea de împrumuturi sau furnizarea altor servicii clienţilor,
condiţionată de vânzarea sau cumpărarea acţiunilor băncii;
d) Acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă;
e) Primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în
încetare de plăţi;
f) Angajarea în acceptarea de depozite, dacă majoritatea depozitelor
provine de la angajaţii băncii. Se exceptează operaţiunile fondurilor de plasament şi alte
operaţiuni financiare bazate pe principiul mutualităţii.
2.3.19. Secretul profesional bancar
Datorită implicaţiilor sale social-economice, activitatea bancară necesită o
reglementare şi o protecţie speciale. Securitatea circuitului bancare depinde, însă, într-o mare
măsură, şi de încrederea pe care se întemeiază relaţia dintre bancă şi clienţii săi. Aceasta este
justificarea consacrării principiului confidenţialităţii operaţiunilor bancare, respectiv a
obligaţiei de discreţie ce revine băncii în privinţa informaţiilor pe care le deţine cu privire la
clienţii săi, cu privire la identitatea titularilor conturilor, la sumele de bani existente în cont, la
deponenţi şi la operaţiunile bancare desfăşurate.
Temeiul juridic al acestei obligaţii face obiectul unei controverse în literatura de
specialitate. Într-o opinie, se susţine teza potrivit căreia clientul are un drept exclusiv asupra
tuturor informaţiilor pe care le transmite băncii sau pe care aceasta le obţine în virtutea
operaţiunilor şi serviciilor prestate clientului. Argumentul cel mai puternic împotriva acestei
teze îl reprezintă chiar prevederile legale, permisive sau imperative, care autorizează,
respectiv obligă banca să divulge sau să furnizeze o anumită informaţie. Aşadar, ceea ce
băncii îi este permis să divulge poate fi divulgat fără asentimentul clientului. Cea de-a doua
teză (teza contractuală), potrivit căreia izvorul obligaţiei băncii de a păstra secretul este
contractul bancar, nu explică persistenţa obligaţiei de discreţie după încetarea contractului.
În aceste condiţii, se acceptă drept fundamente ale obligaţiei de discreţie,
cumulativ, legea şi contractul, oferindu-se, astfel, şi o justificare posibilităţii părţilor de a
lărgi, prin contract, sfera informaţiilor divulgabile, pentru cazul executării de către bancă, la
ordinul clientului, a unor operaţiuni cu terţii, şi în special cu alte bănci care au, la rândul lor,
dreptul de a fi informate asupra clientului.
50
Oricare ar fi temeiul ei juridic, legal sau contractual, obligaţia de discreţie revine
băncii în dubla ei calitate, de confident necesar şi de prestator de servicii. În calitate de
confident, banca este obligată să nu divulge informaţiile confidenţiale, indiferent dacă
divulgarea acestora ar fi sau nu de natură a-l prejudicia pe client. Ca prestator de servicii,
banca este ţinută să nu divulge o informaţie despre client, chiar neconfidenţială, dacă aceasta
ar putea fi utilizată contra clientului.
Obligaţia de discreţie a băncii are, aşadar, două laturi: protecţia secretului bancar
şi protecţia interesului clientului băncii. Sfera secretului bancar se limitează la date precise,
cum ar fi identitatea titularului de cont, cuantumul soldului unui cont, cuantumul unui credit
pus la dispoziţia clientului. Nu au caracter de confidenţialitate informaţiile care prezintă
caracter de generalitate, cum ar fi, de pildă, cele pe care o bancă le comunică alteia cu privire
la poziţia generală a unui client sau cele de genul „nu sunt incidente de plată”, şi nici
informaţiile precise care sunt cunoscute de un număr prea mare de persoane pentru a ne mai
afla în sfera confidenţialului, cum sunt cele referitoare la fapte care fac obiectul unor
dezbateri judiciare.
Legea bancară constituie Legea generală în ceea ce priveşte divulgarea
informaţiilor privind activitatea bancară din România.
Obligaţia de păstrare a secretului bancar incumbă atât societăţilor bancare,
persoane juridice române, cât şi sucursalelor băncilor străine autorizate să funcţioneze pe
teritoriul României.
Destinatare ale obligaţiei de păstrare a secretului bancar sunt şi instituţiile, altele
decât băncile, abilitate prin lege să desfăşoare activităţi bancare (de pildă organizaţiile
cooperatiste de credit), întrucât, în temeiul art. 90 din Legea nr. 58 / 1998, ele se supun
autorizării, supravegherii prudenţiale şi reglementărilor Băncii Naţionale a României.
Legea bancară reglementează, prin art. 36 şi 37, obligaţia păstrării secretului
profesional în activitatea bancară. Astfel, potrivit art. 36, personalul unei bănci, supus
prevederilor prezentei legi, nu are dreptul de a folosi sau de a dezvălui, nici în timpul
activităţii, nici după încetarea acesteia, fapte sau date care, devenite publice, ar dăuna
intereselor sau prestigiului unei bănci sau vreunui client al acesteia. Aceste prevederi se
aplică şi persoanelor care obţin informaţii de natura celor arătate, din rapoarte sau alte
documente ale băncii.
Legea califică drept informaţii confidenţiale informaţiile bancare referitoare la
titularul de cont, la sumele depuse şi la operaţiunile efectuate pe numele persoanelor fizice şi
51
juridice, pe de o parte, precum şi faptele sau datele care, devenite publice, ar dăuna
intereselor ori prestigiului unei bănci sau vreunui client al acesteia, pe de altă parte.
Totodată, potrivit art. 37, orice membru al consiliului de administraţie al unei
bănci, precum şi toate persoanele care participă la activitatea băncii sunt obligate să păstreze
secretul profesional. Personalul băncii nu poate uza, în interes personal, de informaţiile
bancare pe care deţine sau de care a luat la cunoştinţă în orice mod. Aceste prevederi se
aplică şi persoanelor care obţin din activitatea de control şi supraveghere sau din rapoarte ori
documente ale băncii, informaţii de natura celor arătate mai sus.
Legea nr. 58 / 1998 instituie, deci, obligaţia nu numai în sarcina societăţilor
bancare şi a instituţiilor, altele decât băncile, abilitate să desfăşoare activităţi bancare, ci şi în
sarcina persoanelor fizice care deţin informaţii de acest gen. Când numeşte destinatarii
obligaţiei, Legea foloseşte următoarele sintagme: „personalul băncii”, „persoană care
participă la activitatea băncii”, „membru al consiliului de administraţie”, „persoană care
obţine informaţii(…) din rapoarte sau din alte documente ale băncii”, „persoană care obţine
din activitatea de control şi supraveghere sau din rapoarte ori documente ale băncii,
informaţii (…)”.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legea nr. 58 / 1998, ale Legii nr. 83 /
1998 privind procedura falimentului băncilor, ale Legii nr. 101 / 1998 privind statutul Băncii
Naţionale a României, precum şi a celorlalte legi care conţin dispoziţii speciale în materie,
rezultă că, alături de societăţile bancare şi instituţiile care desfăşoară activităţi bancare,
obligaţia de păstrare a secretului profesional revine şi următoarelor persoane:
Conducătorii băncii şi ceilalţi membri ai consiliului de administraţie;
Directorii executivi ai societăţii bancare;
Cenzorii societăţii bancare, respectiv personalul acestora, în cazul cenzorilor, persoane
juridice, precum şi personalul auditorului societăţii bancare;
Salariaţii societăţii bancare sau ai instituţiei care desfăşoară activităţi bancare;
În cadrul supravegherii prudenţiale exercitate de Banca Naţională a României: personalul
Băncii Naţionale a României, personalul auditorilor independenţi numiţi de Banca
Naţională a României, reprezentanţii autorităţii de supraveghere din ţara de origine a
băncii străine;
Personalul Băncii Naţionale a României care constată faptele de încălcare a disciplinei
bancare, respectiv guvernatorul, viceguvernatorii, ceilalţi membrii ai Consiliului de
administraţie al Băncii Naţionale a României care aplică măsurile de remediere şi
sancţiunile pentru faptele respective;
52
În cadrul procedurii de supraveghere specială, comisia de specialişti din cadrul Băncii
Naţionale a României;
În cadrul procedurii de administrare specială, administratorul special stabilit de Consiliul
de administraţie al Băncii Naţionale a României, respectiv personalul acesteia, în cazul în
care este vorba de o persoană juridică;
În cadrul procedurii de faliment bancar: judecătorul sindic, lichidatorul şi angajaţii
acestuia, experţii, etc.;
În cadrul procedurii de valorificare a activelor bancare, angajaţii Agenţiei de Valorificare
a Activelor Bancare;
În cadrul procedurii de prevenire şi sancţionare a spălării banilor, angajaţii Oficiului
Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor.
Obligaţia de păstrare a secretului bancar, în sensul de a nu dezvălui informaţiile la
care se referă, este însoţită de obligaţia de a nu folosi nici pentru sine, nici pentru altul.
Personalul băncii nu poate, aşadar, să divulge şi nici să uzeze, în folos personal, de datele pe
care le deţine; obligaţiile sunt impuse de lege atât în timpul activităţii, cât şi după încetarea
acesteia. „Folosul personal” la care se referă Legea este atât cel material, cât şi cel moral,
întrucât informaţia bancară poate constitui un serios ascendent asupra persoanei care este
subiect al datelor sau faptelor respective.
Făcând obiectul secretului bancar, informaţiile privind sumele depuse şi
operaţiunile efectuate pe numele persoanelor fizice şi juridice se vor transmite numai
titularilor sau reprezentanţilor lor legali (art. 37 alin. 1 din Legea nr. 58 / 1998). Ca urmare, în
cazul persoanelor fizice, orice date privind identitatea titularului de cont, privind tranzacţiile
efectuate şi serviciile prestate de bancă se vor dezvălui doar titularului sau reprezentantului
legal (părinte, tutore, curator) sau convenţional (mandatar cu procură specială). În cazul
persoanelor juridice, societăţile bancare vor transmite aceste informaţii reprezentantului
acestora.
Actuala reglementare legală generală a secretului bancar prevede o singură
excepţie de la regula conform căreia informaţiile se dezvăluie doar titularului contului sau
reprezentantului legal al acestuia: în cauzele penale în care s-a pus în mişcare acţiunea penală
împotriva titularului, la cererea scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti (art. 37 alin.
1 teza a II-a din Legea nr. 58 / 1998). Raţiunea acestei reglementări este principiul potrivit
căruia nimeni nu poate transforma un beneficiu legal în contrariul acestuia: un mijloc de
exonerare de răspundere şi de protecţie a activităţilor sale ilegale împotriva intervenţiei
autorităţilor.
53
Adoptarea acestei decizii a consacrat o schimbare radicală în concepţia
legiuitorului român privind secretul profesional în activitatea bancară: dacă, sub vechea
reglementare, dezvăluirea informaţiilor se putea face în cadrul oricărei proceduri judiciare (în
cauzele civile, comerciale, penale, etc.), în conformitate cu autorizarea consiliului de
administraţie al societăţii bancare căreia i se solicită aceasta (art. 47 alin. 1 din Legea nr. 33 /
1991), actuala dispoziţie permite divulgarea datelor respective doar în cauzele penale, după
momentul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva titularului contului (prin ordonanţa
procurorului, prin rechizitoriu sau prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi până în
momentul soluţionării cauzei (prin scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale,
respectiv prin achitarea, încetarea procesului penal sau condamnarea inculpatului). În toate
cazurile trebuie să existe cererea scrisă a procurorului (în faza de urmărire penală), respectiv
a instanţei judecătoreşti (în faza de judecată).
O reglementare care instituie în mod implicit o situaţie derogatorie de la regimul
de drept comun al secretului bancar este reprezentată de dispoziţiile Legii nr. 83 / 1998
privind falimentul băncilor.
Astfel, banca debitoare care nu mai poate face faţă în totalitate datoriilor sale
exigibile cu sumele de bani disponibile, poate adresa tribunalului o cerere pentru a fi supusă
procedurii de faliment. Cererea trebuie să fie însoţită de o listă cu numele şi adresele
creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora, certe sau sub condiţie, lichide sau nelichide,
scadente sau nescadente, contestate sau necontestate, arătându-se suma, cauza şi drepturile de
preferinţă. Deci, în cazul în care cererea introductivă aparţine chiar băncii debitoare, aceasta
este dezlegată de obligaţia de confidenţialitate în privinţa identităţii persoanei creditorilor şi a
cauzei raporturilor juridice dintre aceştia şi bancă. De altfel, atribuţiile tribunalului şi ale
judecătorului sindic în această materie fac ca, indiferent de titularul cererii introductive
(creditori, banca debitoare, Banca Naţională a României), banca să nu mai fie supusă
regimului general privind secretul bancar în ceea ce priveşte datele şi informaţiile care trebuie
furnizate în cadrul procedurii falimentului bancar. Însă, fiind vorba de o normă specială,
această derogare este de strictă interpretare şi limitativă aplicare.
O altă excepţie, de această dată într-o formulare expresă, de la regimul juridic
general al secretului bancar este reglementată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 51 /
1998 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor, care stabileşte cadrul juridic
pentru valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acţionar majoritar, în vederea
pregătirii acestora pentru începerea procedurilor de privatizare, în scopul creşterii gradului de
solvabilitate, credibilităţii interne şi externe, precum şi al accelerării procedurilor de
54
recuperare a debitelor restante. În acest scop a fost înfiinţată Agenţia de Valorificare a
Activelor Bancare (în prezent Oficiul pentru Recuperarea Creanţelor Bancare), ca organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului. Agenţia are
următoarele atribuţii principale: preluarea, cu plată, de la băncile la care statul este acţionar
majoritar, de active bancare (creanţe neperformante, bunuri imobile şi mobile, intrate în
patrimoniul băncilor ca urmare a unei proceduri de executare silită); începerea sau, după caz,
finalizarea procedurii de preluare şi urmărire a creanţelor bancare.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51 / 1998 prevede, în art. 15, că, prin
derogare de la dispoziţiile art. 37 alin. 1 din Legea nr. 58 / 1998 (referitoare la obligaţia de
păstrare a secretului profesional bancar), băncile sunt obligate să furnizeze, la cererea scrisă a
agenţiei, toate informaţiile referitoare la cuantumul disponibilităţilor băneşti, precum şi al
oricăror alte active deţinute la aceste bănci de debitorii cedaţi agenţiei. Prin urmare, se
instituie o dezlegare legală expresă a societăţilor bancare de obligaţia de confidenţialitate
privind identitatea şi operaţiunile debitorilor cedaţi agenţiei. Legea prevede, totodată, că
informaţiile obţinute de agenţie de la societăţile bancare constituie secret profesional.
O importantă derogare, implicită, de la regimul juridic general al secretului
profesional bancar o constituie şi dispoziţiile Legii nr. 21 / 1999 privind prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor, dispoziţii cu caracter de normă specială în materia secretului
bancar ce se conformează Directivei C.E.E. nr. 91 / 308 / 10.06.1991.
Legea nr. 21 / 1999 dispune, în art. 7, că furnizarea cu bună-credinţă, de
informaţii în modalităţile de mai sus, făcută de către bănci sau de către angajaţi ori de
persoanele desemnate cu responsabilităţi în aplicarea acestei legi nu poate atrage răspunderea
disciplinară, civilă sau penală a acestora.
Personalul Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor are
obligaţia de a nu divulga informaţiile primite în timpul activităţii decât în cadrul unei
proceduri judiciare, inclusiv după încetarea funcţiei, pe o durată de 5 ani. Este, de asemenea,
interzisă folosirea în scop personal de către angajaţii oficiului a informaţiilor primite atât în
timpul activităţii, cât şi după încetarea acesteia. Aceste dispoziţii nu se aplică comunicărilor
din cadrul colaborării mutuale făcute în baza tratatelor internaţionale la care România este
parte sau în baza reciprocităţii, comunicării făcute instituţiilor străine care au funcţiuni
asemănătoare şi care au obligativitatea păstrării secretului în condiţii similare oficiului.
Sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării obligaţiei de nedivulgare sau de
neutilizare a secretului bancar diferă în funcţie de gravitatea ilicitului şi de subiectul care nu
s-a conformat imperativelor legii.
55
Astfel, conform art. 69 din Legea nr. 58 / 1998, se pot aplica băncii,
conducătorilor, administratorilor, directorilor executivi şi cenzorilor o serie de sancţiuni
pentru încălcarea disciplinei bancare. Art. 72 alin. 2 din Legea bancară prevede că aplicarea
acestor sancţiuni nu înlătură răspunderea materială, civilă, administrativă sau penală, după
caz. Această ultimă formă de răspundere reglementează sancţionarea celor mai grave fapte de
încălcare a secretului profesional în activitatea bancară.
În funcţie de relaţiile sociale periclitate prin divulgarea informaţiilor bancare şi,
deci, de obiectul juridic al infracţiunii, încălcarea prevederilor art. 35 – 37 din Legea nr. 58 /
1998 va putea întruni elementele constitutive ale uneia dintre următoarele infracţiuni:
divulgarea secretului profesional (art. 196 C. pen.), infracţiune contra libertăţii persoanei;
divulgarea secretului economic (art. 298 C. pen.), infracţiune la regimul stabilit pentru
anumite activităţi economice; divulgarea secretului care periclitează securitatea statului (art.
169 C. pen.), infracţiune contra siguranţei statului.
De asemenea, nerespectarea dispoziţiilor privind secretul bancar poate atrage
angajarea, în temeiul art. 998 – 999 C. civ., a răspunderii civile delictuale a persoanei care,
prin încălcarea obligaţiei de nedivulgare sau de neutilizare a secretului bancar, a cauzat un
prejudiciu material sau moral titularului de cont sau altei persoane care a participat la
operaţiunea bancară. Totodată, societatea bancară, persoană juridică română, respectiv
sucursala societăţii bancare străine autorizată să funcţioneze pe teritoriul României vor
răspunde delictual în calitate de comitenţi, în baza art. 1000 alin. 3 C. civ., pentru prejudiciile
cauzate de prepuşii lor în funcţiile care li s-au încredinţat.
Asupra constituţionalităţii obligaţiei băncii de a respecta secretul bancar s-a
pronunţat, recent, Curtea Constituţională, decizând că dispoziţiile art. 35 – 37 din Legea
bancară sunt constituţionale, necontravenind dreptului la informaţie prevăzut de art. 31 din
Constituţie. Motivarea deciziei cuprinde, în esenţă, următoarele argumente: aceste texte de
lege au în vedere instituirea unui regim de strictă confidenţialitate asupra unor date, fapte şi
elemente care ţin de funcţionarea instituţiilor bancare, instituţii cu caracter privat care
stabilesc cu clienţii lor şi cu alţi parteneri de afaceri raporturi de drept civil sau comercial,
adică raporturi de drept privat, iar nu de drept public. Dreptul la informaţiile de interes public
nu are nici o legătură cu activitatea bancară. Secretul operaţiunilor bancare reprezintă o
condiţie esenţială pentru funcţionarea instituţiilor bancare. Fără aplicarea acestui principiu,
activitatea bancară ar fi imposibilă, deoarece s-ar prejudicia nu numai interesele băncii, ci şi
interesele partenerilor acestora. Atât activitatea băncilor, cât şi, de regulă, a clienţilor acestora
având un caracter lucrativ şi supunându-se legilor concurenţei, ceea ce presupune respectarea
56
confidenţialităţii operaţiunilor. Întrucât totalitatea raporturilor dintre bănci şi clienţii lor se
întemeiază pe contracte, secretul operaţiunilor face parte de drept din contractele respective.
Nerespectarea acestor obligaţii contractuale poate antrena răspunderea civilă contractuală,
răspunderea disciplinară şi chiar răspunderea penală.
2.3.20. Obligaţiile băncilor în prevenirea şi combaterea spălării banilor
Prin dispoziţiile Legii nr. 21 / 1999 privind prevenirea şi sancţionarea spălării
banilor, în sarcina băncilor se stabilesc o serie de obligaţii în scopul prevenirii activităţii
ilicite de spălare a banilor, aşa cum este definită ea prin lege: obligaţii de informare a
instituţiei abilitate, în cazul în care există suspiciuni că operaţiunea are ca scop spălarea
banilor, şi obligaţia de a stabili identitatea clienţilor pentru tranzacţii care depăşesc anumite
valori.
Astfel, băncile sucursalele băncilor străine şi instituţiile de credit au, în temeiul
art. 16 din lege, obligaţia de a desemna una sau mai multe persoane care au responsabilităţi în
aplicarea acestei legi. De îndată ce angajatul băncii, al sucursalei băncii străine sau al
instituţiei de credit are suspiciuni că operaţiune ce urmează să aibă loc are drept scop spălarea
banilor, va sesiza persoana desemnată potrivit dispoziţiei de mai sus, care, pe baza unor
indicii temeinice, va informa, la rândul ei, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a
Spălării Banilor. Dacă oficiul consideră necesar, poate decide suspendarea efectuării
tranzacţiei, decizie care vi comunicată imediat, în scris, băncii.
Pentru operaţiunile de depunere sau de retragere de sume în numerar, în lei sau în
valută, sume ce depăşesc echivalentul în lei a 10.000 Euro, persoana desemnată va raporta
oficiul în maximum 24 ore de la data efectuării operaţiunii. La transferul acestor sume din
conturi bancare, se vor aplica dispoziţiile de mai sus, privind sesizarea oficiului şi
suspendarea efectuării tranzacţiei. Dacă oficiul consideră ca această perioadă este
insuficientă, poate formula, în acest interval, o cerere motivată către Parchetul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie, pentru a se prelungi perioada necesară cu maximum 3 zile.
Parchetul poate autoriza, o singură dată, motivat, prelungirea solicitată sau poate dispune
încetarea suspendării efectuării tranzacţiei.
Dacă o bancă are cunoştinţe că o tranzacţie pentru care a primit instrucţiuni să o
efectueze are ca scop spălarea banilor şi acesteia îi este imposibil să nu o efectueze sau, prin
neefectuarea ei, este posibil să zădărnicească eforturile de a se urmări beneficiarii operaţiunii
suspecte de spălare a banilor, ea va informa oficiul imediat după ce a efectuat tranzacţia.
57
În cazul în care oficiul primeşte informaţii într-una din cele două modalităţi
descrise mai sus, acesta poate cere oricărei instituţii competente să furnizeze datele necesare
verificării lor. Oficiul va proceda la verificarea informaţiei primite din partea băncii sau a
instituţiei competente, iar dacă examinarea aduce date sau indicii temeinice referitoare la
spălarea banilor, informaţiile vor fi transmise de îndată Parchetul de le lângă Curtea Supremă
de Justiţie.
De asemenea, băncile au, în temeiul art. 9 din lege, obligaţia să stabilească
identitatea clienţilor pentru orice tranzacţie a cărei limită minimă, în lei sau valută, reprezintă
echivalentul a 10.000 Euro, indiferent dacă tranzacţia are loc printr-o singură operaţiune sau
prin mai multe operaţiuni care au legătura între ele. În cazul în care suma nu este cunoscută în
momentul acceptării tranzacţiei, banca va proceda la identificarea de îndată a acestora, atunci
când este informată despre valoarea tranzacţiei şi când a stabilit că a fost atinsă limita
minimă. În cazul în care există informaţii că prin informaţii că prin tranzacţie se urmăreşte
spălarea banilor, se va proceda la identificarea clienţilor, chiar dacă valoarea tranzacţiei este
mai mică, decât limita minimă.
Datele de identificare a clienţilor vor cuprinde:
În cazul persoanelor fizice, datele de stare civilă menţionate în
documentele prevăzute de lege;
În cazul persoanelor juridice, datele menţionate în documentele de
înmatriculare prevăzute de lege, precum şi dovada că persoana fizică care conduce
tranzacţia reprezintă legal persoana juridică. În cazul persoanelor juridice străine, la
deschiderea de conturi bancare vor fi solicitate acele documente din care să rezulte
identitatea firmei, sediul, tipul de societate, locul înmatriculării şi împuternicirea
specială a celui care o reprezintă în tranzacţie.
În cazul în care există informaţii că tranzacţia nu se desfăşoară în nume propriu,
banca este obligată să ia măsuri pentru a obţine date despre adevărata identitate a persoanei în
interesul ori în numele căreia acţionează clientul.
Potrivit art. 17 din lege, Banca Naţională a României în calitate de autoritate de
supraveghere prudenţială a societăţilor bancare, are obligaţia să informeze oficiul în cazul în
care ia cunoştinţă de date care indică acţiuni de spălare a banilor.
58
2.3.21. Supravegherea prudenţială a băncilor
Aşa după cum am mai arătat, Banca Naţională a României, banca centrală a
statului român, este autoritatea de supraveghere prudenţială bancară pe teritoriul României. În
această calitate, potrivit art. 66 din Legea nr. 58 / 1998, Banca Naţională a României
supraveghează activitatea băncilor, persoane juridice române, şi a sucursalelor băncilor
străine, pe baza raportărilor de prudenţă bancară făcute potrivit prezentei legi şi
reglementărilor Băncii Naţionale a României date în aplicarea acestora, precum şi prin
inspecţii efectuate la sediul băncilor, al sucursalelor şi al altor sedii secundare din ţară şi din
străinătate, respectiv la sediul sucursalelor băncilor străine şi al sediilor secundare
subordonate acestora. Această supraveghere se adaugă controlului contabil şi prudenţial
intern, nu se substituie acestora.
Inspecţiile la sediul băncii se efectuează, conform art. 67 din legea bancară, de
către personalul Băncii Naţionale a României, împuternicit în acest sens, de către auditori
independenţi numiţi de Banca Naţională a României.
În cazul sucursalelor şi filialelor băncilor străine, echipele de inspecţie pot include
şi reprezentanţi ai autorităţii de supraveghere din ţara de origine a băncii străine. Informaţiile
referitoare la băncile străine care desfăşoară activităţi în România pot fi furnizate autorităţilor
de supraveghere bancară din ţara de origine numai în condiţii de reciprocitate.
Pentru supravegherea băncilor române care funcţionează în străinătate, Banca
Naţională a României cooperează cu autorităţile de supraveghere bancară ale statelor
respective.
Băncile sunt obligate, potrivit art. 68 din Legea nr. 58/1998, să permită
personalului Băncii Naţionale a României şi auditorilor independenţi care efectuează
inspecţia să le examineze evidentele, conturile şi operaţiunile şi să furnizeze toate
documentele şi informaţiile legate de administrarea, controlul intern şi operaţiunile băncii,
astfel cum vor fi solicitate de aceştia.
59
2.3.22. Măsuri de remediere şi sancţiuni.
Încălcarea prevederilor Legii nr. 58/1998, ale reglementărilor sau ordinelor emise
de Banca Naţională a României în aplicarea acesteia, precum şi nerespectarea măsurilor
dispuse de Banca Naţională a României în calitate de autoritate de supraveghere bancară,
reprezintă temeiuri pentru angajarea răspunderii juridice a persoanelor care au săvârşit aceste
fapte. Capitolul XII al Legii bancare este consacrat reglementării încălcărilor disciplinei
bancare şi a consecinţelor juridice pe care acestea le atrag.
Tehnica legislativă deficitară şi nerespectarea principiilor logicii juridice au făcut,
însă, ca aceste dispoziţii să fie viciate de neclarităţi, repetiţii şi lipsa unei calificări (din
perspectiva naturii juridice) a răspunderii reglementate de aceste norme.
Art. 71 din Legea nr. 58/1998 precizează că faptele descrise în acest capitol
constituie încălcări ale disciplinei bancare. Totuşi, răspunderea reglementată aici nu este o
răspundere disciplinară, ci o răspundere specifică, de drept bancar (apropiată, mai degrabă, de
răspunderea administrativă).
Astfel, art. 69 din Legea bancară reglementează o răspundere ai cărei subiecţi
pasivi pot fi banca, administratorii, directorii executivi şi cenzorii băncii. Aceştia sunt
sancţionaţi în cazul săvârşirii următoarelor fapte:
a. încălcarea unei prevederi a Legii nr. 58/1998 ori a reglementărilor sau ordinelor emise de
Banca Naţională a României în aplicarea acesteia;
b. încălcarea oricărei condiţii sau restricţii prevăzute în autorizaţia emisă băncii;
c. efectuarea de operaţiuni fictive şi fără acoperire reală;
d. neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de date eronate privind indicatorii de
prudentă bancară ori alţi indicatori prevăzuţi în reglementările Băncii Naţionale a
României;
e. nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de control sau în urma acestora;
f. periclitarea credibilităţii şi viabilităţii băncii prin administrarea necorespunzătoare a
fondurilor ce i-au fost încredinţate.
În realitate, faptele enumerate la lit. b-d şi f nu sunt altceva decât particularizări
ale celei de la lit. a, întrucât încălcarea prevederilor autorizaţiei de funcţionare a băncii,
efectuarea de operaţiuni fictive, nerespectarea normelor privind raportările către Banca
Naţională a României şi administrarea necorespunzătoare a fondurilor încredinţate băncii
reprezintă încălcări ale prevederilor Legii bancare sau a reglementărilor sau ordinelor emise
de banca centrală în aplicarea acesteia.
În cazul în care Banca Naţională a României constată că o bancă şi/sau oricare
60
dintre administratorii, directorii executivi sau cenzorii acesteia au săvârşit una dintre faptele
de mai sus, poate aplica următoarele sancţiuni:
a. avertisment scris dat băncii;
b. limitarea operaţiunilor băncii;
c. amenda aplicabilă băncii, între 0,1 şi 1% din capitalul social, sau administratorilor,
directorilor executivi sau cenzorilor, între 1 şi 6 salarii medii/bancă din luna precedentă,
la data constatării faptei, amenzile încasate făcându-se venit la bugetul de stat;
d. retragerea aprobării date conducătorilor băncii;
e. retragerea autorizaţiei băncii.
Potrivit art. 72 din Legea nr. 58/1998, aplicarea acestor sancţiuni se prescrie în
termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei.
Aplicarea sancţiunilor nu înlătură răspunderea materială, civilă, administrativă
sau penală, după caz.
De asemenea, Banca Naţională a României, în urma constatărilor, poate lua, în
temeiul art. 70 din Legea nr. 58/1998, următoarele măsuri:
a. încheierea unui acord scris cu consiliul de administraţie al băncii, care să cuprindă un
program de măsuri de remediere. Măsurile de remediere sunt măsuri de înlăturare a
consecinţelor uneia sau unora dintre faptele de ilicit bancar enumerate mai sus. Legea
enumeră exemplificativ: stabilirea unui plan de majorare a fondurilor proprii;
înfiinţarea de către consiliul de administraţie al băncii a unor comitete pentru
supravegherea administrării creditului, gestiunea activelor şi pasivelor sau a
controlului intern; suspendarea administratorilor pe o perioadă care să nu depăşească
un an sau înlocuirea acestora; înlocuirea directorilor executivi şi a cenzorilor,
îmbunătăţirea măsurilor de control intern;
b. obligarea băncii aflate în culpă să ia măsuri de remediere a consecinţelor faptelor
constatate;
c. instituirea măsurilor de supraveghere specială (în cazul încălcării legii sau a
reglementărilor prudenţiale emise de Banca Naţională a României, precum şi în cazul
constatării unei situaţii financiare precare) şi de administrare specială a băncii (în
situaţia în care măsurile de supraveghere specială nu au dat rezultate sau există date
certe că banca va deveni insolvabilă).
Constatarea faptelor se face, conform art. 71 din Legea bancară, de către
personalul Băncii Naţionale a României, împuternicit în acest sens de guvernator sau
viceguvernatori. Actele de aplicare a măsurilor şi sancţiunilor se emit de către guvernator sau
61
viceguvernatori, în cazurile prevăzute în reglementările Băncii Naţionale a României emise în
acest sens.
2.4.MODIFICAREA SOCIETĂŢILOR BANCARE
Generalităţi. În cazul în care este necesară modificarea societăţii, din motive
economice, financiare, juridice sau de altă natură, prin mărirea sau reducerea capitalului
social, schimbarea obiectului de activitate sau a formei juridice, prelungirea duratei societăţii,
se impune modificarea actului constitutiv, întrucât elementele care reclamă schimbarea au
fost stabilite prin acest act. Modificarea actului constitutiv nu este, însă, decât mijlocul prin
care se modifică societatea bancară.
Legea nr. 31/1990 reglementează expres doar prelungirea duratei societăţii,
precum şi reducerea sau majorarea capitalului social. La aceste cazuri trebuie adăugate şi
cele prevăzute de art. 1 13 din Legea nr. 31/1990: schimbarea obiectului societăţii, mutarea
sediului societăţii, fuziunea cu alte societăţi etc.
2.4.1. Condiţiile modificării societăţilor bancare.
Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni poate fi modificat de acţionari, cu
respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute pentru încheierea lui.
În cazul societăţilor bancare, însă, la condiţiile generale de modificare a societăţii
pe acţiuni (referitoare la hotărârea adunării generale extraordinare a acţionarilor înregistrarea
şi publicarea actului adiţional), se adaugă o serie de reglementări speciale, prevăzute de
Legea nr. 58/1998 şi de Normele nr. 3/1999 privind modificările în situaţia băncilor, emise de
banca centrală.
Astfel, potrivit art. 38 alin. 3 din Legea nr. 58/1998, modificările în situaţia băncii
sunt supuse aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României, în condiţiile stabilite de
aceasta prin reglementări. Prin aprobare prealabilă a Băncii Naţionale a României se înţelege,
conform art. 1 din Normele nr. 3/1999, aprobarea care se solicită băncii centrale şi de
obţinerea căreia este condiţionată punerea în aplicare a hotărârii organelor statutare ale
băncii, respectiv exercitarea funcţiei de către conducătorii băncii sau a dreptului de vot de
către acţionarii semnificativi (în funcţie de obiectul modificării). Hotărâre a organului statutar
reprezintă fie hotărârea adunării generale a acţionarilor sau, după caz, a consiliului de
administraţie, în cazul băncilor, persoane juridice române, fie hotărârea organelor de
conducere ale băncii străine sau a conducerii sucursalei din România a acesteia, luată în
62
limitele mandatului acordat, în cazul sucursalelor băncilor străine.
Sunt supuse aprobării prealabile, potrivit art. 2 din Normele nr. 3/1999,
modificările în situaţia băncilor, persoane juridice române, referitoare la: denumire; sediul
social; obiectul de activitate; nivelul capitalului social; acţionarii semnificativi; conducătorii
băncii, în sensul desemnării unor noi persoane; deschiderea de către băncile, persoane
juridice române, de reprezentante şi sucursale în străinătate, precum şi extinderea reţelei de
sucursale şi alte sedii secundare pe teritoriul României; auditorul independent.
În cazul sucursalelor băncilor străine, sunt supuse aprobării prealabile
modificările privind sediul social, obiectul de activitate, conducătorii băncii, extinderea
reţelei teritoriale şi majorarea capitalului de dotare prin utilizarea rezervelor constituite din
profitul net, respectiv a celor din influente de curs valutar aferente aprecierii disponibilităţilor
în valută reprezentând capital social în valută.
Potrivit legii, înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor privind
respectivele modificări se va face numai după obţinerea aprobării prealabile. O copie de pe
documentul care atestă înscrierea menţiunilor respective va fi trimisă, conform art. 3 din
Normele nr. 3/1999, Băncii Naţionale a României în termen de 5 zile de la efectuarea
înregistrării.
Vom analiza, în continuare, cele mai importante modificări în situaţia băncilor.
2.4.2. Modificarea obiectului de activitate.
Potrivit art. 7 din Normele nr. 3/1999,băncile, persoane juridice romane, şi
sucursalele băncilor străine pot desfăşura activităţile prevăzute la art. 8 din Legea nr.
58/1998, aşa cum au fost prevăzute în autorizaţia eliberată de către Banca Naţională a
României. În cazul sucursalelor băncilor străine, activităţile desfăşurate nu pot excede
obiectului de activitate al băncii străine respective.
Orice modificare a obiectului de activitate, în sensul completării, reformulării sau
restrângerii acestuia este supusă aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României. Cererea
de aprobare, semnată de unul dintre conducătorii băncii, va fi însoţită de hotărârea organului
statutar privind modificarea obiectului de activitate. În cazul operaţiunilor pentru care,
potrivit unor legi speciale, este necesară şi aprobarea prealabilă sau avizul altor autorităţi va fi
prezentată şi aprobarea sau avizul respectiv.
Cererea de aprobare şi documentaţia aferentă, însoţite de decizia organelor
statutare în problema respectivă, vor fi transmise Băncii Naţionale a României Direcţia
63
generală autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare. Potrivit
art. 41 din Normele nr. 3/1999, hotărârea Băncii Naţionale a României cu privire la aprobarea
sau la respingerea unei cereri va fi comunicată în scris solicitantului, împreună cu motivele
care au stat la baza acesteia, în cazul respingerii cererii. Decizia Băncii Naţionale a României
poate fi contestată în termen de 15 zile de la comunicare la Consiliul de administraţie al
Băncii Naţionale a României, care se pronunţă prin hotărâre în termen de 30 de zile de la data
sesizării. Hotărârea Consiliului de administraţie poate fi atacată, în temeiul art. 83 alin. 2 din
Legea nr. 58/1998, la Curtea Supremă de Justiţie, în termen de 15 zile de la comunicare.
2.4.3. Majorarea capitalului social.
Pentru a dezvolta activitatea societăţii bancare, pentru a înlătura unele dificultăţi
financiare sau pentru a aduce capitalul social la nivelul minim stabilit prin reglementările
Băncii Naţionale a României, acţionarii societăţii pot hotărî majorarea capitalului social al
băncii. De altfel, art. 40 alin. 4 din Legea nr. 58/1998 obligă băncile să menţină în
permanenţă un nivel minim al capitalului social, în formă bănească, în conformitate cu
reglementările Băncii Naţionale a României.
Aşadar, pentru majorarea capitalului social trebuie să existe hotărârea adunării
generale extraordinare a acţionarilor, iar actul modificator, în formă autentică, să fie
menţionat în registrul comerţului şi publicat în Monitorul Oficial.
Alături de aceste conditii, valabile în cazul tuturor societăţilor comerciale, pentru
societăţile bancare art. 42 din Legea nr. 58/1998 stabileşte o condiţie specială: orice
modificare a nivelului capitalului social al unei bănci (inclusiv cea realizată pentru atingerea
limitei minime a capitalului social, conform art. 9 din Normele nr. 3/1999) este supusă
aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României. De asemenea, trebuie menţionat că
majorarea capitalului se poate face doar prin aporturi în numerar, singurele admise în cazul
societăţilor bancare.
Potrivit art. 10 din Normele nr. 3/1999, în cazul majorării capitalului social,
cererea de aprobare semnată de unul dintre conducătorii băncii va fi însoţită de hotărârea
organului statutar, din care să rezulte:
a. suma cu care urmează să se majoreze capitalul social;
b. nivelul capitalului social preconizat a se realiza în urma acţiunii de majorare;
c. modalitatea în care se va realiza majorarea solicitată.
Art. 41 din Legea nr. 58/1998 stabileşte modalităţile de majorare a capitalului
social al băncilor:
64
1. Subscrierea de noi aporturi în formă bănească. Astfel, conform art. 205 din Legea
nr. 31/1990, capitalul social se poate mări prin subscrierea de noi acţiuni sau prin majorarea
valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi in numerar.
Acţiunile emise de societate pentru mărirea capitalului social vor fi oferite spre
subscriere, în primul rând, celorlalţi acţionari, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le
posedă. Aceştia au obligaţia să-şi exercite dreptul de preferinţă în termenul stabilit de
adunarea generală, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel. Dacă a expirat termenul de
exercitare a dreptului de preferinţă fără ca acesta să fi fost exercitat, acţiunile vor putea fi
subscrise de public. Există şi posibilitatea ca adunarea generală extraordinară, pentru motive
temeinice (de exemplu, atragerea unor investitori importanţi), să ridice acţionarilor dreptul de
subscriere a noilor acţiuni, în tot sau în parte, în temeiul art. 212 din Legea nr. 31/1990. În
acest caz, convocarea pentru adunarea generală trebuie să arate motivele majorării capitalului
social, persoanele cărora urmează a li se atribui noile acţiuni, numărul de acţiuni atribuit
fiecăreia dintre ele, valoarea de emisiune a acţiunilor şi bazele fixării acesteia.
Prevederea art. 40 din Legea nr. 58/1998, potrivit căreia capitalul social al unei
bănci trebuie vărsat, integral şi în formă bănească, în momentul subscrierii, priveşte nu numai
momentul constituirii societăţii, ci şi subscrierile ulterioare de capital social, deci acţiunile
emise în schimbul noilor aporturi în numerar vor trebui plătite integral la data subscrierii,
potrivit art. 3 din Normele nr. 9/2000 privind capitalul minim al băncilor şi al sucursalelor
băncilor străine.
În cazul în care acţiunile emise pentru mărirea capitalului social nu sunt subscrise
de acţionarii societăţii, ele sunt oferite terţilor, prin ofertă publică, potrivit Legii societăţilor
comerciale. Dacă majorarea capitalului social se face prin ofertă publică de valori mobiliare,
trebuie respectate formalităţile prevăzute de Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi
bursele de valori.
În cazul măririi capitalului social prin majorarea valorii nominale a acţiunilor,
hotărârea adunării generale trebuie luată cu votul tuturor acţionarilor, afară de cazul când este
realizată prin încorporarea rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune.
În toate cazurile, potrivit art. 214 din Legea nr. 31/1990, hotărârea adunării
generale privind mărirea capitalului social are efect numai în măsura în care a Post adusă la
îndeplinire în termen de un an de la data adoptării ei.
În cazul sucursalelor băncilor străine, sursa de majorare a capitalului de dotare,
echivalentă noilor aporturi la capitalul social, o reprezintă, potrivit art. 12 din Normele nr.
9/2000 privind capitalul minim al băncilor şi al sucursalelor băncilor străine, contravaloarea
65
în lei a sumelor în devize, puse la dispoziţia sucursalei, cu caracter permanent, de banca
străină de care aparţine, însă aceasta nu este supusă aprobării prealabile a Băncii Naţionale a
României, ci unei alte formalităţi: notificarea băncii centrale.
2. Încorporarea primelor de emisiune sau de aport şi a altor prime legate de capital,
integral încasate, rămase după plata şi acoperirea cheltuielilor neamortizate efectuate cu
astfel de operaţiuni, precum şi a rezervelor constituite pe seama unor astfel de prime. Prima
de emisiune reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea nominală a
acţiunilor, diferenţă pe care trebuie să o suporte noii acţionari. Această primă este destinată să
acopere cheltuielile emisiunii, precum şi diminuarea valorii intrinseci a acţiunilor vechi.
Mărirea capitalului social prin încorporarea primelor de emisiune se realizează printr-o
operaţiune contabilă de virare a unei sume între două conturi din pasiv.
3. Încorporarea dividendelor din profitul net cuvenit acţionarilor după plata
impozitului pe dividende, potrivit legii. Mărirea capitalului social se poate realiza şi prin
încorporarea dividendelor cuvenite acţionarilor, caz în care aceştia vor primi acţiuni noi
emise de societate. Operaţiunea se numeşte mărire a capitalului social prin plata dividendelor
în acţiuni.
4. Încorporarea rezervelor din influenţele de curs valutar aferente aprecierii
disponibilităţilor în valută reprezentând capital social în valută, a rezervelor constituite din
profitul net, existente în sold potrivit ultimului bilanţ contabil şi a rezervelor constituite din
diferenţele favorabile rezultând din reevaluarea patrimoniului. Potrivit art. 205 din Legea nr.
31/1990, majorarea capitalului social poate fi realizată şi prin încorporarea rezervelor, cu
excepţia rezervelor legale. Întrucât rezervele aparţin societăţii, mărirea capitalului social prin
încorporarea acestora mai este numită şi majorarea capitalului social prin autofinanţare.
Mărirea capitalului social prin încorporarea rezervelor se realizează printr-o operaţiune
contabilă, de virare a unei sume din contul "Rezerve" în contul "Capital social", ambele
conturi de pasiv. Noile acţiuni vor fi distribuite acţionarilor societăţii proporţional cu numărul
acţiunilor vechi deţinute de fiecare.
Menţionăm, aici, şi prevederea art. 41 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, potrivit
căreia sucursalele din România ale băncilor străine pot majora capitalul de dotare şi cu
rezervele din influente de curs valutar aferente aprecierii disponibilităţilor în valută
reprezentând capital de dotare în valută, precum şi pe cea a art. 12 din Normele nr. 9/2000
privind capitalul minim al băncilor şi al sucursalelor băncilor străine, care adaugă la sursa de
mai sus şi rezervele constituite din profitul net, existente în sold potrivit ultimului bilanţ
contabil. Şi aceste modificări ale capitalului de dotare al sucursalelor băncilor străine sunt
66
supuse aprobării prealabile a băncii centrale.
2.4.4. Reducerea capitalului social.
Din cauza unei activităţi deficitare a băncii sau a unei conjuncturi economice
defavorabile, se poate ajunge la pierderea unei părţi din capitalul social. În acest caz, capitalul
social va trebui reîntregit sau redus, întrucât altfel nu se va putea face nici o repartizare sau
distribuire de beneficii. De altfel, în cazul societăţilor pe acţiuni art. 153 din Legea nr.
31/1990 prevede, în cazul pierderii unei jumătăţi din capitalul social, obligaţia
administratorilor de a convoca adunarea generală extraordinară pentru a hotărî reconstituirea
capitalului social, limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii.
Hotărârea adunării generale a acţionarilor de reducere a capitalului social,
constatată printr-un înscris autentificat, trebuie menţionată în registrul comerţului şi publicată
în Monitorul Oficial, după ce, în prealabil, a fost obţinută aprobarea Băncii Naţionale a
României.
Hotărârea trebuie să respecte plafonul minim al capitalului social, respectiv al
capitalului de dotare al sucursalei (potrivit art. 40 din Legea nr. 58/1998), să arate motivele
pentru care se face reducerea şi procedeul ce va fi utilizat pentru efectuarea ei, dintre
procedeele reglementate de art. 202 din Legea societarilor comerciale (în funcţie de cauza
care impune această modificare a societăţii).
Reducerea capitalului social poate fi realizată numai după trecerea a două luni de
la data publicării hotărârii adunării acţionarilor în Monitorul Oficial al României. În acest
termen, creditorii societăţii care au creanţe anterioare hotărârii (şi, deci, al căror gaj general
se micşorează prin reducerea capitalului social) au dreptul de a face opoziţie la hotărârea
adunării generale a acţionarilor.
2.4.5. Modificări privind acţionarii semnificativi.
Aşa după cum am mai arătat, potrivit art. 3 lit. i din Legea nr. 58/1998, acţionar
semnificativ, în sensul Legii bancare, este persoana care deţine cel puţin 5% din acţiunile
băncii.
Legea bancară stabileşte condiţiile în care o persoană poate deveni acţionar
semnificativ, precum şi cele în care un acţionar semnificativ îşi poate majora participaţia, cu
precizarea că fondurile destinate vărsămintelor la capitalul social al băncii, efectuate de către
acţionarii semnificativi, nu pot proveni dintr-un credit intern. Astfel, potrivit art. 51 din Legea
nr. 58/1998, orice persoană care intenţionează să achiziţioneze o participaţie de cel puţin 5%
67
din capitalul social al băncii trebuie să obţină aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a
României. De asemenea, orice acţionar semnificativ care intenţionează să-şi majoreze
participaţia, astfel încât proporţia capitalului social deţinut să atingă sau să depăşească
niveluri reprezentând multipli de 5%, trebuie să obţină aprobarea prealabilă a băncii centrale.
Cererea de aprobare va fi semnată de unul dintre conducătorii băncii şi de
persoana respectivă. Documentaţia aferentă cererii de aprobare este cea prevăzută pentru
fondatori în Normele nr. 2/1999 privind autorizarea băncilor.
Potrivit art. 13 din Normele nr. 3/1999, persoana care solicită aprobarea
prealabilă trebuie să dispună de o situaţie patrimonială care să îi permită onorarea obligaţiilor
financiare.
Nerespectarea acestor dispoziţii atrage consecinţele prevăzute de art. 73 din
Legea nr. 58/1998: exerciţiul dreptului de vot al acţionarilor semnificativi care nu au obţinut
aprobarea Băncii Naţionale a României este suspendat. Banca Naţională a României va
dispune ca aceşti acţionari să-şi vândă, în termen de 3 luni, acţiunile deţinute peste
participaţia aprobată de Banca Naţională a României. După expirarea acestui termen, dacă
acţiunile nu au fost vândute, Banca Naţională a României dispune băncii anularea acţiunilor
respective, emiterea unor noi acţiuni purtând acelaşi număr şi vânzarea acestora, urmând ca
preţul încasat din vânzare să fie consemnat la dispoziţia dobânditorului iniţial, după reţinerea
cheltuielilor ocazionate de vânzare. Aceasta procedură este identică cu cea stabilită de art.
100 din Legea nr. 31/1990 pentru cazul în care acţionarii nu efectuează vărsămintele la
scadenţă.
Băncile sunt obligate să organizeze o evidentă care să le permită identificarea
acţionarilor semnificativi. În acest scop, vor solicita acţionarilor lor, indiferent de cota de
participare, informaţiile necesare în vederea calificării acestora in categoria acţionari
semnificativi, în sensul prevederilor art. 3 din Legea nr. 58/1998.
Băncile vor comunica de îndată Băncii Naţionale a României identitatea
persoanelor care se încadrează în prevederile art. 13 din Normele nr. 3/1999 şi vor întreprinde
demersurile necesare pentru transmiterea la Banca Naţională a României a cererii şi
documentaţiei necesare în vederea solicitării aprobării prealabile.
Băncile nu vor permite persoanelor care se încadrează în prevederile art. 13 din
Normele nr. 3/1999 să îşi exercite dreptul de vot corespunzător acţiunilor deţinute peste
participaţia aprobată de Banca Naţională a României, sub sancţiunea nulităţii hotărârii
respective, dacă fără votul aferent acestor acţiuni nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.
68
2.4.6. Modificări privind conducătorii băncii.
Potrivit art. 18 din Normele nr. 3/1999, conducătorii băncii trebuie să
îndeplinească anumite conditii de onorabilitate, pregătire şi experienţă profesională. Sunt
supuse aprobării prealabile a băncii centrale modificările în situaţia conducătorilor băncii, în
sensul desemnării unor noi persoane.
Schimbarea unui conducător de pe o funcţie de conducere (preşedinte /
vicepreşedinte) pe o altă funcţie de conducere nu este supusă aprobării prealabile. În cazul
eliberării din funcţie a unui conducător, banca va comunica Băncii Naţionale a României şi
motivele care au stat la baza deciziei respective.
Totodată, conform art. 21 din Normele nr. 3/1999, în situaţia când, din diferite
motive, nu mai sunt îndeplinite cerinţele legale privind numărul conducătorilor băncii sau
cetăţenia acestora şi, în conformitate cu dispoziţiile legale şi/sau statutare, aceste cerinţe nu
pot fi îndeplinite altfel, banca va convoca de îndată adunarea generală a acţionarilor, care va
proceda la numirea altor persoane în calitate de conducători. Completarea numărului de
conducători, cu respectarea condiţiei privind cetăţenia acestora, se va realiza în termen de cel
mult 3 luni de la data apariţiei situaţiei de mai sus. Aceste dispoziţii se aplică, în mod
corespunzător, şi în cazul sucursalelor băncilor străine.
2.4.7. Deschiderea de către băncile persoane juridice romane de reprezentante
şi sucursale sau de alte sedii secundare în străinătate.
În cazul deschiderii în străinătate a unei reprezentante, sucursale sau a unui alt
sediu secundar, cererea de aprobare semnată de unul dintre conducătorii băncii va fi însoţită,
conform art. 22 din Normele nr. 3/1999, de:
a. hotărârea organului statutar, din care să rezulte: operaţiunile care urmează a fi
desfăşurate de sediul secundar (care nu pot excede obiectului de activitate al băncii,
aşa cum a fost autorizat de Banca Naţională a României); capitalul de dotare al
sediului secundar (dacă este cazul); identitatea conducătorilor sediului secundar;
adresa sediului secundar;
b. studiul de fezabilitate, din care să rezulte şi rentabilitatea deschiderii respectivului
sediu secundar;
c. documentaţia privind conducătorii desemnaţi ai sediului secundar.
La acordarea aprobării prealabile se va avea în vedere şi respectarea
reglementărilor valutare privind autorizarea transferului de capital.
69
2.4.8. Obligaţia de notificare în cazul altor modificări ale societăţii bancare.
Aşa după cum am arătat, în cazul modificărilor analizate mai sus este necesară
aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a României. Normele nr. 3/1999 prevăd o serie de
alte modificări ale societăţii bancare în cazul cărora nu este necesară aprobarea prealabilă,
însă trebuie îndeplinită o altă formalitate: notificarea Băncii Naţionale a României.
Astfel, potrivit art. 26 din norme, băncile persoane juridice române vor notifica
Băncii Naţionale a României, în termen de 5 zile de la data înregistrării menţiunilor
corespunzătoare în registrul comerţului, modificările privind:
a. componenţa consiliului de administraţie, alta decât cea supusă aprobării prealabile,
inclusiv schimbarea unui conducător de pe o funcţie de conducere (preşedinte /
vicepreşedinte) pe o altă funcţie de conducere;
b. cenzorii şi cenzorii supleanţi;
c. actul constitutiv, altele decât cele supuse aprobării prealabile;
d. reţeaua de sucursale şi alte sedii secundare pe teritoriul României.
În primele trei cazuri, notificarea va fi însoţită de hotărârea organului statutar
referitoare la modificarea respectivă şi de copia de pe documentul care atestă înscrierea
menţiunilor corespunzătoare în registrul comerţului, respectiv documentaţia specifică
administratorilor sau cenzorilor băncii.
De asemenea, modificările operate în reglementările proprii ale băncii, referitoare
la desfăşurarea activităţii, se vor notifica Băncii Naţionale a României în termen de 10 zile de
la realizarea acestora.
Totodată, în temeiul art. 31 din Normele nr. 3/1999, deschiderea de sedii
secundare pe teritoriul României de către băncile, persoane juridice române şi desfiinţarea
acestora vor fi notificate Băncii Naţionale a României, împreună cu hotărârea organului
statutar referitoare la aceasta, în termen de 5 zile de la data înregistrării în registrul comerţului
a menţiunilor corespunzătoare.
Persoanele desemnate să asigure conducerea unul sediu secundar al unei bănci
trebuie să aibă onorabilitatea corespunzătoare, studii superioare şi vechime de cel puţin un an
în domeniul financiar-bancar. Nu vor putea fi desemnate în această calitate persoanele care
sunt supuse vreunei interdicţii de a conduce o instituţie financiar-bancară, persoanele cărora li
s-a retras aprobarea de către Banca Naţională a României, potrivit art. 69 din Legea nr.
58/1998 (cu titlu de sancţiune aplicată conducătorului băncii), sau care au fost înlocuite,
potrivit art. 70 din Legea fir. 58/1998, ca urmare a unei măsuri de remediere luate de o bancă.
Potrivit art. 33 din Normele nr. 3/1999, în cazul deschiderii unui sediu secundar,
70
se vor comunica Băncii Naţionale a României:
a. statutul sediului secundar (sucursală, agenţie etc.) şi adresa acestuia;
b. identitatea persoanei desemnate să asigure conducerea sediului secundar, însoţită de
documentaţia aferentă;
c. copie de pe certificatul de înmatriculare la oficiul registrului comerţului, în cazul
deschiderii unei sucursale, respectiv de pe cererea de înscriere a menţiunilor, în cazul
deschiderii altor sedii secundare cărora nu li s-a conferit statut de sucursală.
Orice modificare ulterioară a acestor elemente va fi notificată Băncii Naţionale a
României în termen de 5 zile de la data producerii acesteia. Sucursalele Băncii Naţionale a
României vor deschide conturi pentru sediile secundare ale băncilor numai pe baza
comunicării privind deschiderea sediului secundar respectiv, primită din partea Direcţiei
generale autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a societăţilor bancare.
Băncile sunt obligate să ia măsurile prudenţiale care se impun pentru limitarea
riscurilor implicate de extinderea reţelei de sucursale şi de alte sedii secundare. Art. 36 din
Normele nr. 3/1999 autorizează Banca Naţională a României, în situaţia în care va constata o
evoluţie necorespunzătoare a indicatorilor de prudentă bancară ai unei bănci, să interzică
acesteia extinderea liberă a reţelei de sucursale şi de alte sedii secundare, orice deschidere de
sedii secundare noi urmând a fi supusă aprobării prealabile.
Băncile cu sediul în străinătate pot deschide sucursale pe teritoriul României în
condiţiile stabilite de Normele nr. 2/1999 privind autorizarea băncilor. Deschiderea de către
băncile străine a unor sedii secundare în subordinea sucursalei or din România se va notifica
Băncii Naţionale a României potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru băncile, persoane juridice
române. În cazul deschiderii sediului secundar, pe baza hotărârii conducerii sucursalei din
România a băncii străine, se va prezenta şi acordul băncii străine. Dispoziţiile de mai sus
privind prudenta bancară se aplică şi în cazul extinderii reţelei teritoriale a sucursalelor
băncilor străine.
Normele nr. 3/1999 stabilesc obligaţii de notificare şi în sarcina sucursalelor
băncilor străine, precum şi a respectivelor bănci. Astfel, sucursalele băncilor străine vor
notifica Băncii Naţionale a României, în termen de 10 zile de la realizarea lor, modificările
privind:
a. schimbarea unui conducător de pe o funcţie de conducere (director/director adjunct)
pe o altă funcţie de conducere;
b. persoana sau persoanele care, potrivit art. 60 din Legea nr. 58/1998, urmează să
71
verifice şi să semneze bilanţul sucursalei;
c. capitalul de dotare, cu excepţia modificărilor supuse aprobării prealabile (în caz de
majorare, se va preciza sursa utilizată pentru aceasta);
d. reţeaua de sedii secundare de pe teritoriul României.
Notificarea va fi însoţită de documentaţia aferentă şi de hotărârea organului
statutar referitoare la respectivele modificări. Hotărârea privind reducerea capitalului de
dotare trebuie să respecte nivelul minim al acestuia şi să arate motivele pentru care se face
reducerea şi modalitatea de realizare a acesteia.
De asemenea, băncile străine care au fost autorizate să funcţioneze pe teritoriul
României printr-o sucursală vor notifica Băncii Naţionale a României, în termen de 30 de zile
de la realizarea lor, modificările privind:
a. denumirea şi sediul social ale băncii străine;
b. orice situaţie a băncii străine rezultată din acţiuni de fuziune sau divizare (în aceste
situaţii, se vor prezenta şi documentele necesare din partea autorităţii de
supraveghere din ţara de origine).
Anual, băncile străine vor transmite Băncii Naţionale a României un raport
cuprinzând informaţii privind situaţia lor financiară.
72
2.4.9. Fuziunea şi divizarea societăţilor bancare.
Fuziunea şi divizarea şi procedeele tehnico juridice prin care se realizează
restructurarea societăţii bancare.
Legea bancară dispune că fuziunea sau divizarea băncilor se va efectua potrivit
dispoziţiilor legale (Legea nr. 31/1990), precum şi cu respecta reglementărilor Băncii
Naţionale a României (Normele nr. 5/2000 privind fuziunea şi divizarea băncilor). Alături de
dispoziţiile cu caracter general, prevăzute de Legea societăţilor comerciale, referitoare la
întocmirea proiectului de fuziune sau divizare, avizarea şi publicarea proiectului, opoziţia la
proiect, informarea acţionarilor, hotărârea adunării generale a acţionarilor şi efectele
procedurii, în cazul societăţilor bancare se aplică anumite dispoziţii cu caracter special.
Astfel, potrivit art. 20 din Legea bancară, fuziunea a două sau mai multe bănci
sau divizarea unei bănci se decide de fiecare bancă, conform statutului propriu. Trebuie, însă,
să fie îndeplinită o condiţie specială: înaintea începerii activităţii, banca sau băncile rezultate
ca urmare a fuziunii sau a divizării sunt obligate să obţină autorizaţia Băncii Naţionale a
României.
Fuziunea constă, potrivit art. 1 din Normele nr. 5/2000, în absorbirea uneia sau a
mai multor bănci de către o altă bancă (fuziune prin absorbţie) ori în contopirea a două sau
mai multe bănci pentru a forma o bancă nouă (fuziune prin contopire).
Divizarea, conform aceloraşi dispoziţii speciale, reprezintă împărţirea întregului
patrimoniu al unei bănci, care îşi încetează astfel existenţa, între două sau mai multe bănci
existente sau care se constituie astfel ori transmiterea unei părţi din patrimoniul unei bănci
către una sau mai multe bănci existente sau care se constituie astfel.
Fuziunea şi divizarea băncilor se pot realiza cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute
de Normele nr. 5/2000:
a. fuziunea are loc numai între două sau mai multe bănci autorizate;
b. în cazul divizării pot fi autorizate ca bănci numai societăţile pe acţiuni
rezultate ca urmare a divizării unei bănci;
c. a fost obţinută hotărârea Băncii Naţionale a României privind autorizarea
fuziunii sau a divizării.
Înainte de solicitarea autorizării Băncii Naţionale a României, banca sau băncile
participante la fuziune sau la divizare trebuie să ia măsurile necesare asigurării îndeplinirii de
către banca sau băncile preconizate să rezulte a normelor prudenţiale şi de capital stabilite de
Banca Naţională a României. În cazul fuziunii, se va solicita şi avizul Consiliului
73
Concurentei.
Procesul fuziunii, respectiv al divizării, se desfăşoară sub supravegherea Băncii
Naţionale a României: banca centrală trebuie să autorizeze atât realizarea fuziunii sau a
divizării, cât şi banca sau băncile rezultate din acest proces. Fuziunea, respectiv divizarea, se
autorizează pe baza unei documentaţii cuprinzând:
a. cererea de autorizare, semnată de conducătorii băncilor
participante;
b. proiectul de fuziune / divizare;
c. hotărârile adunărilor generale extraordinare ale
acţionarilor băncilor implicate;
d. proiectu1 actelor constitutive sau al actelor de
modificare a actelor constitutive ale băncilor rezultate, însoţit de o comunicare
privind repartiţia acţiunilor;
e. bilanţul contabil de fuziune / divizare;
f. studiul de fezabilitate pentru băncile rezultate;
g. raportarea indicatorilor de prudentă bancară pentru
băncile rezultate;
h. raportul auditorilor externi independenţi ai băncilor
participante;
i. comunicare privind identitatea acţionarilor
semnificativi, a conducătorilor, a membrilor consiliului de administraţie, a
cenzorilor şi a auditorului independent, propuşi pentru băncile rezultate;
j. în cazul fuziunii între o bancă - persoană juridică
română şi o bancă persoană juridică străină, acordul autorităţii de supraveghere
din ţara de origine a băncii străine (dacă această bancă nu are o sucursală sau o
filială autorizată să funcţioneze pe teritoriul României, documentaţia se
completează cu o descriere a băncii străine, ultimele 3 rapoarte anuale şi o
descriere a sistemului de reglementare din tara de origine).
Banca Naţională a României se pronunţă asupra cererii de autorizare în termen de
3 luni de la primirea acesteia, opţiunile sale fiind autorizarea fuziunii / divizării sau
respingerea cererii. Pe baza hotărârii de autorizare (cu o valabilitate de 6 luni de la data
comunicării), băncile rezultate vor putea desfăşura activităţi bancare. Concomitent cu
74
autorizarea fuziunii / divizării, Banca Naţională a României va retrage autorizaţiile băncilor
care îşi încetează existenţa, hotărâre care va produce efecte de la data fuziunii / divizării.
În termen de 5 zile de la îndeplinirea formalităţilor de înregistrare şi publicitate a
fuziunii / divizării, dar nu mai târziu de 4 luni de la data comunicării hotărârii de autorizare,
se vor transmite Băncii Naţionale a României documentele care atestă realizarea operaţiunii
şi efectuarea menţiunilor corespunzătoare în registrul comerţului, referitoare la înmatricularea
băncilor nou-înfiinţate, radierea băncilor care îşi încetează existenţa, majorarea sau reducerea
capitalului social, însoţite de actele constitutive sau actele modificatoare ale acestora.
În termen de 2 luni de la primirea acestora, conform art. 8 din Normele nr.
5/2000, Banca Naţională a României va decide cu privire la autorizarea funcţionării băncilor
nou-înfiinţate. În cazul unei decizii favorabile, banca centrală va confirma încheierea
procesului de autorizare şi va elibera autorizaţiile de funcţionare pentru băncile rezultate sau
va modifica autorizaţiile băncilor beneficiare (în cazul fuziunii prin absorbţie, respectiv al
divizării realizate prin împărţirea întregului patrimoniu ori transmiterea unei părţi din
patrimoniu la două sau mai multe bănci autorizate).
2.5.DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR BANCARE
2.5.1. Generalităţi
Societatea bancară se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe
durata de timp stabilită în actul constitutiv. Chiar dacă această durată este, de regulă,
nedeterminată, pot apărea situaţii în care este necesară sau situaţii care au ca efect încetarea
existentei societăţii.
Aceasta presupune realizarea unor operaţiuni care să aibă drept rezultat nu numai
încetarea personalităţii juridice, ci şi lichidarea patrimoniului societăţii, prin exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sociale.
Potrivit legii, încetarea existenţei societăţii comerciale impune parcurgerea a două
faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii. Faza dizolvării societăţii cuprinde anumite
operaţii care declanşează şi pregătesc încetarea existenţei societăţii. În această fază,
personalitatea juridică nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a
societăţii. Faza lichidării societăţii cuprinde operaţiuni de lichidare a patrimoniului societăţii,
plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. Şi în această fază societatea continuă să
îşi păstreze personalitatea juridică, dar ea este subordonată cerinţelor lichidării.
75
Dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale sunt reglementate de Legea nr.
31/1990, precum şi de prevederile actului constitutiv al fiecărei societăţi. Faţă de faptul că
Legea bancară nu cuprinde dispoziţii derogatorii de la regimul juridic ordinar, dizolvarea şi
lichidarea societăţilor bancare vor fi guvernate de aceleaşi norme.
76
2.6. SUPRAVEGHEREA SPECIALĂ, ADMINISTRAREA SPECIALĂ ŞI
FALIMENTUL SOCIETĂŢILOR BANCARE
2.6.1. Reglementare.
Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului societăţilor comerciale este
reglementată de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
Societăţile bancare se supun, însă, în principal, reglementărilor speciale în
materie, prevăzute în Legea bancară nr. 58/1998, respectiv în Legea nr. 83/1998 privind
procedura falimentului băncilor. Astfel, în ceea ce priveşte profilaxia falimentului, Legea
bancară reglementează măsurile de supraveghere specială şi de administrare specială a
societăţilor bancare, constituind echivalentul în materie al procedurii de reorganizare
judiciară a societăţilor comerciale ordinare. De asemenea, prin Legea nr. 83/1998 se instituie
o procedură specială privind falimentul societăţilor bancare, dispoziţiile de drept comun
prevăzute în Legea nr. 64/1995 aplicându-se în măsura în care se prevede astfel în legea
specială.
2.6.2. Supravegherea specială şi administrarea specială a societăţilor bancare.
Consideraţii generate.
Societăţile bancare, societăţi comerciale cu statut special datorită obiectului lor de
activitate, se supun, pe parcursul funcţionării lor, cerinţelor prudenţiale prevăzute de Legea
nr. 58/1998. Aşa după cum am arătat, controlul respectării de către bănci a acestor cerinţe şi
sancţionarea nerespectării lor sunt efectuate de Banca Naţională a României, în calitate de
autoritate de supraveghere prudenţială bancară. În aceeaşi calitate, banca centrală este cea
care hotărăşte luarea măsurilor de instituire a supravegherii speciale şi a administrării speciale
a băncilor, în temeiul art. 75 din Legea bancară.
2.6.3. Supravegherea specială a societăţilor bancare.
Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României poate hotărî luarea
măsurilor de instituire a supravegherii speciale a băncilor, potrivit art. 76 din Legea nr.
58/1998, în două situaţii:
a. încălcarea legii sau a
reglementărilor prudenţiale emise de Banca Naţională a României, constatată în urma
77
efectuării acţiunilor de supraveghere şi / sau a analizei raportărilor băncii;
b. constatarea unei situaţii
financiare precare.
Supravegherea specială este exercitată printr-o comisie instituită în acest scop,
formată din 5-7 specialişti din cadrul Băncii Naţionale a României, dintre care unul va
îndeplini funcţia de preşedinte şi unul, pe cea de vicepreşedinte.
Atribuţiile comisiei se stabilesc de consiliul de administraţie al băncii centrale şi se
referă, în principal, potrivit art. 77 din Legea nr. 58/1998, la:
a. urmărirea modului în care conducerea băncii acţionează pentru stabilirea şi aplicarea
măsurilor necesare remedierii deficientelor înscrise în actul de control întocmit de
organele de inspecţie ale Băncii Naţionale a României;
b. avizarea actelor de decizie ale organelor statutare ale băncii, referitoare la situaţia
financiară şi la încadrarea în reglementările prudenţiale, precum şi obligarea la
suspendarea sau desfiinţarea unor asemenea acte;
c. modificarea reglementărilor proprii ale băncilor;
d. limitarea şi / sau suspendarea unor activităţi şi operaţiuni bancare pe o anumită perioadă;
e. orice alte măsuri care se consideră necesare pentru remedierea situaţiei băncii.
Conform art. 77 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, comisia de supraveghere specială
nu se substituie conducerii băncii. Aşa după cum s-a arătat în doctrină, această prevedere este
incompatibilă cu dispoziţia de la art. 77 alin. 1 lit. c, care îndrituieşte comisia să modifice
reglementările proprii ale băncii. Prevederea art. 77 alin. 1 lit. c trebuie interpretată în sensul
că atribuţia comisiei se limitează la a obliga conducerea băncii să modifice respectivele
reglementări.
De asemenea, art. 77 alin. 3 din Legea nr. 58/1998 dispune că, în perioada
exercitării supravegherii speciale, adunarea generală a acţionarilor, consiliul de administraţie
şi conducătorii băncii nu pot hotărî măsuri contrare celor dispuse de comisia de supraveghere
specială.
Membrii comisiei de supraveghere specială au acces la toate documentele şi
registrele băncii, fiind obligaţi să păstreze secretul privind operaţiunile bancare. Comisia de
supraveghere specială prezintă rapoarte periodice Consiliului de administraţie al Băncii
Naţionale a României asupra situaţiei băncii. În funcţie de concluziile rezultate din rapoarte,
acest organ hotărăşte asupra încetării sau continuării supravegherii speciale, fără a se depăşi o
perioadă mai mare de 120 de zile de la instituirea acestei măsuri.În cazul în care în activitatea
băncii se constată în continuare deficiente grave, Consiliul de administraţie al Băncii
78
Naţionale a României poate hotărî, în temeiul art. 78 din Legea nr. 58/1998, trecerea la
măsuri de administrare specială.
2.6.4. Administrarea specială a societăţilor bancare.
Potrivit art. 79 din Legea nr. 58/1998, măsurile de administrare specială a băncii
se pot dispune în situaţia în care Banca Naţională a României constată sau este sesizată cu
privire la următoarele situaţii:
a. măsurile de supraveghere specială nu au dat rezultate
într-o perioadă de pane la 120 de zile;
b. există date certe care conduc la concluzia că banca va
deveni insolvabilă în următoarele 90 de zile.
Pentru a se determina dacă banca se află în stare de insolvabilitate, valoarea
activului şi pasivului băncii se calculează în conformitate cu procedurile de evaluare
prevăzute în reglementările Băncii Naţionale a României (Normele nr. 9/1999 pentru calculul
valorii activului şi pasivului băncilor în vederea stabilirii stării de insolvabilitate a acestora).
De asemenea, pentru determinarea valorii activului şi pasivului unei bănci la o dată
ulterioară, se vor lua în considerare şi veniturile şi cheltuielile anticipate ale acesteia până la
data respectivă.
Ipoteza descrisă de art. 79 alin. 1 lit. b din Legea nr. 58/1998 reprezintă o situaţie
de faliment iminent (prefaliment), astfel că înţelesul său rezultă din interpretarea sistematică a
acestei norme şi a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 83/1998, potrivit cărora o bancă este
considerată în stare de faliment, dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
a. banca nu a onorat integral creanţe
certe, lichide şi exigibile, de cel puţin 30 de zile;
b. valoarea obligaţiilor băncii
depăşeşte valoarea activului său.
Acest text vizează două situaţii: insolenta (art. 2 lit. a, exprimând absenţa
fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente) şi insolvabilitatea (art. 2 lit. b,
reprezentând dezechilibrul patrimonial al debitorului, caracterizat prin preponderenta
activului faţă de pasiv).
Din interpretarea sistematică a celor două dispoziţii legale rezultă că starea de
faliment iminent vizată de art. 79 alin. 1 lit. b din Legea nr. 58/1998, care poate întemeia
instituirea de către Banca Naţională a României a măsurii administrării speciale a băncii, se
referă doar la insolvabilitatea iminentă. Pe cale de consecinţă, Banca Naţională a României
79
nu poate institui administrarea specială în ipoteza în care există date certe că banca va intra în
stare de insolvenţă.
Potrivit art. 80 din Legea nr. 58/1998, activitatea de administrare specială este
efectuată de un administrator special, stabilit de Consiliul de administraţie al Băncii
Naţionale a României, care poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică specializată. Un
anunţ privind instituirea administrării speciale se publică în Monitorul Oficial al României şi
în mai multe ziare de circulaţie Naţională.
Administratorul special preia integral atribuţiile consiliului de administraţie al
băncii supuse acestui regim. Pe perioada aplicării administrării speciale se suspendă dreptul
de vot al acţionarilor în adunarea generală, în privinţa numirii şi revocării administratorilor,
dreptul la dividende al acţionarilor, activitatea consiliului de administraţie şi a cenzorilor,
precum şi dreptul la remuneraţie al administratorilor şi al cenzorilor. Totodată,
administratorul special înştiinţează, de îndată, compartimentele din cadrul băncii, precum şi
sediile secundare ale acesteia cu privire la luarea unor astfel de măsuri.
Administratorul special administrează banca, stabilind condiţiile optime pentru
conservarea activelor şi încasarea creanţelor în interesul deponenţilor şi al altor creditori.
În termen de 45 de zile de la numire, el va prezenta un raport scris Consiliului de
administraţie al Băncii Naţionale a României, cu privire la starea financiară a băncii şi
posibilitatea redresării situaţiei acesteia din punct de vedere al siguranţei financiare şi
anexează documente referitoare la evaluarea activelor şi pasivelor băncii, situaţia recuperării
activelor, costul menţinerii activelor şi situaţia lichidării debitelor.
În termen de 15 zile de la primirea raportului administratorului special, Consiliul
de administraţie al Băncii Naţionale a României decide, în temeiul art. 82 din Legea nr.
58/1998, asupra prelungirii activităţii administratorului special, pe o perioadă limitată, sau
retrage autorizaţia şi sesizează instanţa competentă pentru declanşarea procedurii de lichidare
a băncii. Aşa după cum s-a remarcat în doctrină, utilizarea sintagmei procedură de lichidare
este incorectă, intenţia (greşit exprimată) a legiuitorului fiind de a îndritui banca centrală ca,
în conformitate cu dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 83/1998, să sesizeze tribunalul cu o cerere
de declanşare a procedurii falimentului băncii: "Banca Naţională a României, în calitatea sa
de autoritate de supraveghere bancară, va putea introduce cerere împotriva băncii faţă de care
s-au luat măsuri de supraveghere sau administrare specială şi care nu au condus la redresarea
băncii aflate în situaţia de a nu onora plăţile."
În ipoteza prelungirii mandatului administratorului special, acesta are obligaţia de
a prezenta periodic Băncii Naţionale a României evaluarea situaţiei financiare a băncii. Dacă
80
consiliul de administraţie al băncii centrale constată, pe baza informărilor administratorului
special, că banca s-a redresat din punct de vedere financiar şi se încadrează în parametrii de
supraveghere prudenţială stabiliţi prin lege şi prin reglementările Băncii Naţionale a
României, măsurile de administrare specială vor înceta şi banca îşi va relua activitatea sub
controlul organelor sale statutare.
2.6.5. Falimentul băncilor. Reglementare legală.
Procedura falimentului societăţilor bancare este reglementată de Legea nr.
83/1998 (legea specială în materie), care se completează, acolo unde aceasta prevede, cu
dispoziţiile de drept comun ale Legii nr. 64/1995.
Sunt guvernate de dispoziţiile speciale procedurile deschise după intrarea în
vigoare a Legii nr. 83/1998'6, întrucât, aşa după cum prevedea art. 28 din această lege
(abrogat) şi după cum dispune, în prezent, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
186/1999, procedurile de reorganizare judiciară a băncilor declanşate în baza prevederilor
Legii nr. 64/1995, cu modificările ulterioare, vor fi continuate în conformitate cu prevederile
acestei legi.
2.6.6. Domeniul de aplicare al procedurii falimentului băncilor.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 83/1998, procedura falimentului instituită prin această
lege se aplică băncilor legal constituite în România, aflate în stare de insolvabilitate.
Această prevedere, însă, este în neconcordanţă cu art. 2 din lege, conform căruia
o bancă este considerată în stare de faliment, dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
a. banca nu a onorat integral creanţe certe, lichide şi exigibile, de cel puţin 30 de
zile (insolvenţă);
b. valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului său (insolvabilitate).
Pe cale de consecinţă, procedura falimentului reglementată de Legea nr. 83/1998
se aplică atât băncilor care nu dispun de fondurile băneşti necesare plăţii obligaţiilor scadente
(şi care se află, deci, în stare de insolvenţă), cât şi băncilor al căror patrimoniu este afectat de
un dezechilibru financiar caracterizat de preponderenta pasivului faţă de activ (şi care sunt în
stare de insolvabilitate).
Scopul aplicării procedurii falimentului unei societăţi bancare este lichidarea
averii băncii debitoare şi plata datoriilor acesteia. Legea nr. 83/1998 nu reglementează
alternativa reorganizării judiciare a societăţilor bancare, întrucât, potrivit art. 13, procedura
falimentului unei bănci se porneşte, de regulă, după constatarea de către Banca Naţională a
81
României că aplicarea măsurilor de supraveghere specială, reglementate de Legea bancară nr.
58/1998 şi desfăşurate în scopul redresării băncii respective, nu a condus la evitarea stării de
faliment.
2.6.7. Organele care aplică procedura falimentului societăţilor bancare.
Enumerare.
Organele care au atribuţii în procedura falimentului băncilor sunt: tribunalul,
judecătorul-sindic şi lichidatorul. Poate interveni, de asemenea, adunarea creditorilor în
câteva momente ale procedurii.
Spre deosebire de procedura reglementată de Legea nr. 64/1995, în cazul
falimentului societăţilor bancare nu participă Camera de Comerţ şi Industrie, ci Banca
Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere bancară.
2.6.8. Tribunalul şi judecătorul-sindic.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 83/1998, toate procedurile prevăzute de această lege,
cu excepţia recursului, sunt de competenta exclusivă a tribunalului în jurisdicţia căruia se află
sediul băncii, şi sunt exercitate de un judecător-sindic.
Judecătorul-sindic este nominalizat, pentru fiecare procedură, de preşedintele
tribunalului, fiind învestit pentru o durată nedeterminată, dar putând fi înlocuit, potrivit art.
12 din Legea nr. 64/1995, în orice stadiu al procedurii, prin încheiere motivată, dată în
camera de consiliu.
Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, în procedura falimentului băncilor
sunt:
a. darea hotărârii de deschidere a procedurii;
b. judecarea contestaţiei băncii debitoare împotriva cererii
introductive formulate de banca centrală sau de creditori pentru începerea procedurii;
c. desemnarea, prin hotărâre, a lichidatorului, stabilirea
atribuţiilor acestuia, controlul asupra activităţii lui şi, dacă este cazul, înlocuirea lui;
d. judecarea acţiunilor introduse de lichidator pentru
anularea unor transferuri cu caracter patrimonial, anterioare hotărârii de deschidere a
procedurii;
e. judecarea contestaţiilor băncii debitoare ori ale
creditorilor împotriva măsurilor luate de lichidator;
f. confirmarea planului de distribuire a sumelor obţinute
din lichidare;
82
g. darea hotărârii de închidere a procedurii.
Hotărârile judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. În condiţiile legii, ele
pot fi atacate cu recurs. Potrivit art. 4 din Legea nr. 83/1998, instanţa de recurs pentru aceste
hotărâri este curtea de apel. Recursul va fi judecat în termen de 15 zile de la înregistrarea
dosarului, citarea părţilor urmând a fi făcută prin publicitate, în condiţiile art. 95 C.proc.civ.
Prin derogare de la art. 300 alin. 3 şi 4 C.proc.civ., hotărârile judecătorului-sindic atacate cu
recurs, cu excepţia celei de respingere a contestaţiei băncii debitoare, nu vor putea fi
suspendate de instanţa de recurs.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, care implică aplicarea unor reglementări bancare,
judecătorul-sindic poate cere, conform art. 6 din Legea nr. 83/1998, opinia Băncii Naţionale a
României, în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară.
2.6.9. Lichidatorul.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 83/1998, în cazul deschiderii procedurii falimentului,
judecătorul-sindic va ridica de îndată băncii debitoare dreptul de a-şi administra bunurile şi
de a dispune de ele şi va desemna, cu avizul Băncii Naţionale a României, un lichidator,
persoană juridică specializată.
Legea mai reglementează şi o altă modalitate de desemnare a lichidatorului, de
către adunarea creditorilor. Astfel, în prima şedinţă a adunării creditorilor, aceştia fie decid
menţinerea lichidatorului desemnat de judecătorul-sindic, fie vor putea alege un alt lichidator
decât cel desemnat de judecătorul-sindic, cu o majoritate de 5l% din valoarea creanţelor
valabile, înregistrate la tribunal până la data prevăzută în notificarea trimisă de judecătorul-
sindic. Potrivit art. 7 din Legea nr. 83/1998, în cazul propunerii lichidatorului de către
creditori, acesta va trebui să primească avizul Băncii Naţionale a României, înainte de a fi
desemnat de judecătorul-sindic.
În cazul în care sunt propuşi mai mulţi lichidatori, va fi considerat ales cel care va
întruni voturile creditorilor titulari ai celei mai mari părţi din valoarea creanţelor înregistrate
la tribunal, în condiţiile de mai sus.
Pe data stabilirii atribuţiilor noului lichidator de către judecătorul-sindic, vor
înceta atribuţiile lichidatorului numit de acesta la data deschiderii procedurii. Lichidatorul
nou-numit va prelua activitatea de la lichidatorul înlocuit, sub controlul judecătorului-sindic.
În orice moment al procedurii falimentului, conform art. 9 din Legea nr. 83/1998,
pentru motive temeinice, judecătorul-sindic poate înlocui lichidatorul cu un altul, prin
încheiere motivată data în camera de consiliu. Legea nu prevede care sunt aceste motive, ci
83
doar natura lor juridică: dol sau culpă grave, nu şi culpa levis. Numirea noului lichidator se va
face cu respectarea procedurii analizate mai sus: lichidatorul va fi desemnat de judecătorul-
sindic, iar adunarea creditorilor va putea alege un altul.
Principalele atribuţii ale lichidatorului, conform art. 10 din Legea nr. 83/1998,
sunt:
a) examinarea activităţii băncii debitoare în raport cu situaţia de fapt, întocmirea unui raport
amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la starea de faliment, cu
menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, şi supunerea acestui raport
judecătorului-sindic în termen de 30 de zile de la desemnarea sa. La cererea
lichidatorului, judecătorul-sindic va putea prelungi această perioadă, pentru motive
temeinice, prin încheiere;
b) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor băncii debitoare şi luarea măsurilor
corespunzătoare pentru conservarea lor, la deschiderea procedurii falimentului;
c) angajarea personalului necesar în vederea lichidării şi conducerea activităţii acestuia;
d) să împrumute bani, cu aprobarea judecătorului-sindic, garantând cu activele băncii
debitoare sau fără garanţie;
e) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase, încheiate de banca debitoare
în dauna drepturilor creditorilor în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurilor;
f) introducerea de acţiuni pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi
patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a
valorii altor prestaţii executate, realizate de banca debitoare prin:
acte de transfer cu titlu gratuit, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu
excepţia sponsorizărilor în scop umanitar;
operaţiuni comerciale în care prestaţia băncii debitoare depăşeşte vădit pe cea primită,
efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii;
acte încheiate, în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor
implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza
în orice alt fel drepturile;
acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea unei datorii anterioare sau
în folosul acestuia, efectuate în cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii, dacă
suma pe care creditorul ar putea să o obţină în caz de faliment al băncii debitoare este mai
mică decât valoarea actului de transfer;
constituirea ori perfectarea unei garanţii reale pentru o creanţă care era chirografară, în
cele 120 de zile anterioare deschiderii procedurii;
84
acte încheiate cu un acţionar semnificativ;
acte încheiate cu un administrator, director sau membru al organelor de supraveghere ale
băncii debitoare;
acte încheiate cu orice altă persoană fizică ori juridică deţinând o poziţie dominantă
asupra băncii debitoare;
g) stabilirea datelor şedinţelor adunării creditorilor, ori de câte ori consideră necesar, şi
prezidarea sedintelor;
h) menţinerea, rezilierea sau denunţarea unor contracte încheiate de banca debitoare;
i) examinarea creanţelor asupra băncii debitoare şi, atunci când este cazul, formularea de
obiecţiuni la acestea;
j) primirea plăţilor pe seama băncii debitoare şi consemnarea sumelor în termen de 24 de
ore într-un cont bancar al băncii debitoare, deschis la Banca Naţională a României, cu
titulatura bancă în faliment, cu drept exclusiv de dispoziţie în interesul procedurii
falimentului;
k) urmărirea încasării creanţelor din averea băncii debitoare, rezultate din transferul de
bunuri sau de sume de bani, efectuate de aceasta înainte de înregistrarea cererii
introductive;
l) lichidarea bunurilor din averea băncii debitoare;
m) întocmirea unui raport lunar asupra evoluţiei procedurii falimentului, pe care îl va
prezenta spre aprobare judecătorului-sindic şi îl va transmite băncii centrale. Raportul va
include informaţii referitoare la valoarea totală a creanţelor asupra băncii debitoare şi la
valoarea totală a activelor băncii debitoare care au fost vândute;
n) întocmirea bilanţului final de lichidare; dacă lichidarea se prelungeşte peste durata unui
exerciţiu financiar, lichidatorii sunt obligaţi să întocmească bilanţul contabil anual şi să îl
depună la organele şi la termenele prevăzute în modelele situaţiilor financiar-contabile
pentru bănci;
o) sesizarea judecătorului-sindic despre orice problemă care ar cere o soluţionare de către
acesta;
p) încheierea oricărui document în numele băncii debitoare, iniţierea şi coordonarea, în
numele acesteia, a oricărei acţiuni sau proceduri legale;
q) efectuarea oricăror acte de procedură cerute de prezenta lege.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, care implică aplicarea unor reglementări bancare,
lichidatorul va putea, în temeiul art. 6 din Legea nr. 83/1998, să ceară opinia băncii centrale,
în calitate de autoritate de supraveghere prudenţială bancară.
85
Potrivit art. 8 din Legea nr. 83/1998, banca debitoare, comitetul creditorilor şi
oricare dintre creditori pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de lichidator. De
asemenea, măsurile luate de lichidator vor putea fi contestate, conform art. 7 din Legea nr.
83/1998, de persoana desemnată de adunarea generală a acţionarilor băncii debitoare să îi
reprezinte în cadrul procedurii. Contestaţia va trebui să fie înregistrată în termen de 10 zile de
la data la care măsura a fost luată, iar soluţionarea acesteia se va face în maximum 15 zile
(termen de recomandare) de la data depunerii ei. Potrivit art. 8 din lege, dacă socoteşte
necesar, judecătorul-sindic va tine o şedinţă, cu citarea autorului contestaţiei, a băncii
debitoare, a Băncii Naţionale a României şi a lichidatorului. Textul trebuie interpretat în
sensul că judecătorul-sindic este obligat să judece fiecare contestaţie, facultativă fiind doar
ţinerea şedinţei de judecată cu citarea persoanelor menţionate.
2.6.10. Procedura de sesizare a tribunalului.
Procedura falimentului va începe pe baza unei cereri introduse de către banca
debitoare sau de creditorii acesteia ori de Banca Naţională a României.
Art. 13 din Legea nr. 83/1998 prevede că procedura falimentului unei bănci se
porneşte, de regulă, după constatarea de către Banca Naţională a României că aplicarea
măsurilor de supraveghere specială, desfăşurate în scopul redresării băncii respective, nu a
condus la evitarea stării de insolvabilitate.
Astfel, banca debitoare care nu mai poate face faţă în totalitate datoriilor sale
exigibile cu sumele de bani disponibile, poate adresa, potrivit art. 14 din Legea nr. 83/1998, o
cerere pentru a fi supusă dispoziţiilor acestei legi.
Cererea băncii va fi semnată de persoanele care, potrivit prevederilor legii, au
calitatea de a o reprezenta (conducătorii băncii) şi va fi însoţită, conform art. 15 din Legea nr.
83/1998, de următoarele acte:
a) bilanţul contabil şi copii de pe registrele contabile curente;
b) o listă a tuturor bunurilor. Pentru imobile se vor trece datele din registrele de publicitate
imobiliară;
c) o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora - certe sau sub
condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate -,
arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă;
d) contul de profit şi pierderi pe anul anterior depunerii cererii.
De asemenea, orice creditor, care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, poate, de
86
asemenea, introduce la tribunal, în temeiul art. 16 din Legea nr. 83/1998, o cerere împotriva
unei bănci debitoare, care, de cel puţin 30 de zile, se află în încetare de plăti.
Aşadar, legea cere ca creanţa să fie certă, sub aspectul existentei şi a cuantumului
său. Creanţa trebuie să fie lichidă, cu alte cuvinte să aibă ca obiect o sumă de bani, exprimată
în lei sau într-o monedă străină, pe care banca debitoare să nu o poată plăti cu sumele de bani
disponibile. În fine, datoria trebuie să fie exigibilă, adică termenul de plată să fi expirat, iar
creditorul să aibă, încă, la dispoziţie posibilitatea de a face apel la intervenţia coercitivă a
forţei publice.
În cazul falimentului băncilor, legea impune încă o condiţie. Creditorul nu va
putea introduce cererea fără să facă dovada că, în prealabil, ca urmare a introducerii unei
acţiuni de executare silită asupra contului băncii debitoare, Banca Naţională a României, în
calitate de terţ poprit, a comunicat că banca respective se află în încetare de plăti de peste 30
de zile.
În fine, Banca Naţională a României, în calitatea sa de autoritate de supraveghere
bancară, va putea introduce, în temeiul art. 17 din Legea nr. 83/1998, cerere împotriva băncii
faţă de care s-au aplicat măsuri de supraveghere sau de administrare specială şi care nu au
condus la redresarea băncii aflate în situaţia de a nu onora plăţile.
În urma înregistrării cererii de declanşare a procedurii de faliment a băncii,
judecătorul-sindic va notifica aceasta părţilor interesate şi oficiului registrului comerţului la
care banca debitoare este înmatriculată, pentru efectuarea menţiunii.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 83/1998, la primul termen de judecată judecătorul-
sindic va analiza cererea şi, în cazul în care banca debitoare nu contestă starea de faliment, va
dispune începerea de îndată a procedurii falimentului băncii debitoare, pronunţând o hotărâre
declarativă de faliment, în temeiul art. 3 alin. 3 lit. a din Legea nr. 83/1998.
Contestaţia împotriva cererii de declanşare a procedurii falimentului (de regulă,
contestaţia băncii împotriva cererii introduse de creditor sau de Banca Naţională a României)
se poate face în termen de 5 zile de la data comunicării acestei cereri. Judecătorul-sindic se va
pronunţa asupra contestaţiei în termen de 10 zile, termen care poate fi prelungit o singură dată
cu încă 10 zile , i a cărui natură juridică este de termen de recomandare.
Hotărârea judecătorească privind deschiderea procedurii falimentului băncii
debitoare va fi comunicată de îndată conform dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 83/1998,
Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, în vederea aplicării reglementărilor
privind plata depozitelor garantate.
87
2.6.11. Efectele deschiderii procedurii falimentului băncii.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 83/1998, judecătorul-sindic va comunica Băncii
Naţionale a României hotărârea sa privind începerea procedurii falimentului băncii debitoare.
Banca Naţională a României va închide de îndată conturile băncii debitoare
deschise la Banca Naţională a României şi va deschide un nou cont, cu menţiunea bancă în
faliment. În acest cont se vor vira sumele de bani existente până la acea dată în conturile
băncii, iar în continuare operaţiunile financiare ale băncii în faliment se vor desfăşura
exclusiv prin acest cont.
Totodată, conform art. 20 din Legea nr. 83/1998, de la data deschiderii procedurii
se suspendă toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra
băncii debitoare sau bunurilor sale. Deschiderea procedurii suspendă orice termene de
prescripţie a acestor acţiuni, acestea reîncepând să curgă după 30 de zile de la închiderea
procedurii.
De asemenea, nici o dobândă ori cheltuială nu va putea fi adăugată creanţelor
asupra băncii debitoare de la data deschiderii procedurii, potrivit art. 202 din Legea nr.
83/1998.
După ce s-a dispus deschiderea procedurii, este interzis administratorilor băncii
debitoare, sub sancţiunea nulităţii, să înstrăineze, fără acordul judecătorului-sindic, conform
art. 203 din Legea nr. 83/1998, acţiunile deţinute la banca debitoare care face obiectul acestei
proceduri. Judecătorul-sindic va dispune indisponibilizarea acestor acţiuni în registrele
speciale de evidenţă sau în conturile înregistrate electronic.
Salariaţii băncii aflate în procedura falimentului vor putea desemna două
persoane care să îi reprezinte în procesul de lichidare, după deschiderea procedurii, pentru
recuperarea creanţelor reprezentând salariile şi alte drepturi băneşti.
În fine, aşa după cum am arătat, adunarea generală a acţionarilor va putea desemna un
reprezentant, cu majoritate simplă, conform art. 7 din Legea nr. 83/1998, care să îi reprezinte
în cadrul procedurii şi care va avea dreptul, în condiţiile legii, să conteste măsurile luate de
lichidator sau să exercite căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
2.6.12. Etapele procedurii falimentului băncilor.
Conform dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 83/1998, prevederile secţiunii a 6-a
(Falimentul) din Legea nr. 64/1995 se vor aplica corespunzător şi procedurii falimentului
băncilor, cu câteva excepţii.
88
Astfel, procedura falimentului băncilor parcurge următoarele etape:
1. Luarea primelor măsuri. Potrivit art. 78 din Legea nr. 64/1995 şi art. 7 din Legea
nr. 83/1998, la deschiderea procedurii falimentului judecătorul-sindic va ridica de îndată
băncii debitoare dreptul de a-şi administra bunurile şi va desemna un lichidator, cu avizul
Băncii Naţionale a României. Lichidatorul va aplica sigiliile, va inventaria bunurile băncii
debitoare şi va lua măsurile corespunzătoare pentru conservarea lor, conform art. 80-84 din
Legea nr. 64/1995 şi art. 10 lit. b din Legea nr. 83/1998.
2. Stabilirea masei pasive. Întocmirea listei creditorilor de către lichidator se bazează
pe datele oferite de banca debitoare, de Banca Naţională a României şi de creditori. Creanţele
sunt supuse verificării şi vor putea fi contestate, în condiţiile legii.
3. Efectuarea lichidării. Potrivit art. 100 din Legea nr. 64/1995, lichidarea bunurilor
din averea băncii debitoare va fi efectuată de lichidator, sub controlul judecătorului-sindic.
4. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării şi distribuirea sumelor realizate în
urma lichidării activului băncii urmează regulile prevăzute de Legea nr. 64/1995. Ordinea
plăţii creanţelor este stabilită de art. 108 din Legea nr. 64/1995 şi art. 21 din Legea nr.
83/1998, cu precizarea că, în temeiul art. 110 din Legea nr. 64/1995, sumele de distribuit între
creditori cu acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru
fiecare creanţă:
1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii, inclusiv cheltuielile necesare
pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea băncii debitoare, precum şi plata
retribuţiilor persoanelor de specialitate angajate de judecătorul-sindic, ale lichidatorului,
sub rezerva termenelor de plată prevăzute de lege;
2. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate băncii
debitoare în cursul procedurii falimentului, la cererea lichidatorului şi cu aprobarea
judecătorului-sindic, creanţe al căror rang este stabilit de art. 211 din Legea nr. 83/1998;
3. creanţele izvorâte din contracte de muncă, pe cel mult 6 luni anterioare deschiderii
procedurii;
4. creanţele statului provenite din impozite, taxe, amenzi, şi din alte sume ce reprezintă
venituri publice, potrivit Legii nr. 72/1996 privind finanţele publice;
5. creanţele garantate cu garanţii reale asupra bunurilor, în condiţiile art. 106 alin. 3 din
Legea nr. 64/1995;
6. creanţele reprezentând sumele datorate de către banca debitoare unor terţi în baza unor
obligaţii de întreţinere sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor
89
de existentă;
7. (inaplicabil societăţilor bancare);
8. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate
din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;
9. alte creanţe chirografare.
După ce judecătorul-sindic aprobă raportul final al lichidatorului, acesta va trebui
să facă distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea debitorului. Fondurile nereclamate în
termen de 90 de zile de către cei îndreptăţiţi la ele vor fi depuse de către lichidator la Banca
Naţională a României, în contul averii băncii debitoare, iar extrasul de cont, la tribunal.
5. Închiderea procedurii falimentului băncilor. Procedura falimentului va fi închisă,
potrivit art. 26 din Legea nr. 83/1998, atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final,
când toate fondurile sau bunurile din averea băncii ajunse în stare de faliment au fost
distribuite şi când fondurile nereclamate au fost depuse la Banca Naţională a României.
În urma unei cereri a lichidatorului, judecătorul-sindic va da o hotărâre, închizând
procedura falimentului. Hotărârea va fi comunicată în scris băncii debitoare, tuturor
creditorilor şi Băncii Naţionale a României, care va închide contul bancă în faliment, existent
la aceasta, şi va vira eventualele sume rămase în cont la bugetul de stat. Aceste sume pot fi
solicitate de persoanele îndreptăţite, în termenul legal de prescripţie.
2.6.13. Răspunderea organelor de conducere şi a cenzorilor băncii ajunse în stare
de faliment.
Membrii organelor de conducere (administratorii şi directorii băncii), precum şi
cenzorii societăţii vor răspunde pentru faptele ilicite săvârşite în exercitarea funcţiilor lor.
În funcţie de natura juridică a normelor încălcate, în sarcina acestora se va angaja
răspunderea civilă (contractuală sau delictuală) ori răspunderea penală. Legea nr. 83/1998
reglementează o răspundere civilă cu caracter special a acestor persoane. Faţă de faptul că
obligaţiile şi răspunderea acestor persoane sunt reglementate, potrivit Legii nr. 31/1990, de
dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele speciale prevăzute în această lege, răspunderea lor
civilă va fi contractuală (în cazul în care obligaţia încălcată era prevăzută în contractul dintre
bancă şi persoana respectivă) sau delictuală (în ipoteza în care a fost încălcată o obligaţie
prevăzută în lege). În scopul angajării acestei răspunderi, judecătorul-sindic poate fi sesizat,
în temeiul art. 24 din Legea nr. 83/1998, de către lichidator, de oricare dintre creditori, de
Banca Naţională a României sau se poate sesiza din oficiu, pe baza datelor din dosarul
cauzei, şi va putea dispune măsuri asigurătorii.
90
Potrivit art. 22 din Legea nr. 83/1998, tribunalul poate dispune ca o parte din
pasivul băncii, ajunsă în stare de faliment, să fie suportat de către membrii organelor de
conducere - administratori, directori şi, după caz, cenzori, dacă au contribuit la falimentul
acesteia, prin una dintre următoarele fapte:
a. au folosit bunurile sau creditele
băncii în folosul propriu. În doctrină s-a precizat, în mod întemeiat, că textul trebuie
interpretat astfel: au folosit bunurile, fondurile băneşti sau creditul băncii în folosul
propriu;
b. au făcut acte de comerţ în interes
personal, sub acoperirea băncii;
c. au dispus, în interes personal,
continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit banca la încetarea de plăti;
d. au ţinut o contabilitate fictivă, au
făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în
conformitate cu legea;
e. au deturnat sau au ascuns o pane
din activul băncii sau au mărit, în mod fictiv, pasivul acesteia;
f. au folosit mijloace ruinătoare,
pentru a procura băncii fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăti;
g. în luna precedentă încetării
plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească, cu preferinţă, unui creditor, în dauna
celorlalţi creditori.
Faţă de ambiguitatea dispoziţiilor de mai sus, sintagma o parte din pasivul băncii
ajunsă în stare de faliment poate fi interpretată astfel:
- O parte din pasivul băncii, chiar dacă poate fi acoperită şi din alte surse;
- Acea parte din pasiv care nu se poate acoperi din lichidarea averii băncii;
- O parte din pasivul ce nu se poate acoperi, determinată, în mod suveran. De tribunal;
- Acea parte din pasivul rămas neacoperit care este cauzată de săvârşirea uneia dintre
faptele enumerate mai sus.
Apreciem ca întemeiată ultima dintre aceste interpretări.
În condiţiile în care legea nu distinge, considerăm că vor răspunde atât persoanele
91
care se găseau în funcţie la data începerii procedurii falimentului, cât şi cele care au îndeplinit
anterior respectivele funcţii.
Sumele plătite potrivit acestor dispoziţii vor intra, conform art. 23 din Legea nr.
83/1998, în averea băncii debitoare şi vor fi destinate plătii datoriilor. Executarea silită
împotriva acestor persoane se efectuează potrivit prevederilor Codului de procedură civilă.
Răspunderea penală în cazul falimentului falimentul societăţii bancare este
reglementată, în principal, de Legea nr. 31/1990, care, în art. 276, incriminează infracţiunea
de bancrută frauduloasă.
92
2.7.SOCIETĂŢI BANCARE CU STATUT SPECIAL.
CASA DE ECONOMII ŞI CONSEMNAŢIUNI (C.E.C.)
2.7.1. Statutul juridic al Casei de Economii şi Consemnaţiuni.
Casa de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C) este persoană juridică de drept
privat, reorganizată în societate bancară pe acţiuni, în temeiul Legii nr. 66/1996 privind
reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni în societate bancară pe acţiuni, cu
acţionar unic statul român. Casa poate înfiinţa, ca unităţi subordonate, sucursale şi agenţii
proprii sau mandatare, fără personalitate juridică, în ţară şi în străinătate.
Capitalul social al Casei de Economii şi Consemnaţiuni este de 220 miliarde lei,
iar durata sa de funcţionare, nelimitată.
Denumirile Casa de Economii şi Consemnaţiuni, C.E.C., libret de economii şi
obligaţiuni C.E.C. cu câştiguri se folosesc, potrivit art. 9 din Legea nr. 66/1996, exclusiv de
către Casa de Economii şi Consemnaţiuni.
În activitatea sa, Casa de Economii şi Consemnaţiuni se supune, conform art. 6
din Legea nr. 66/1996, reglementărilor cuprinse în legea bancară, precum şi celor emise de
Banca Naţională a României în aplicarea politicii monetare, de credit, valutare, de plăti, de
asigurare a prudentei bancare şi este subiect a1 supravegherii prudenţiale a Băncii Naţionale a
României.
2.7.2. Organizarea şi conducerea Casei de Economic şi Consemnaţiuni.
Modul de organizare şi funcţionare a Casei de Economii şi Consemnaţiuni este
stabilit prin statutul propriu, elaborat de consiliul de administraţie şi aprobat de Guvern.
Statutul Casei de Economii şi Consemnaţiuni a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.
888/1996 şi a fost modificat prin Legea nr. 146 /1997.
Statul, reprezentat de Ministerul Finanţelor, este unicul acţionar al Casei de
Economii şi Consemnaţiuni. Pe cale de consecinţă, toate drepturile acţionarului unic sunt
exercitate de Ministerul Finanţelor.
Casa de Economii şi Consemnaţiuni este condusă de un consiliu de administraţie,
format din 11 membri, numiţi pe o perioadă de 4 ani.
Conducerea executivă a Casei de Economii şi Consemnaţiuni este asigurată de
comitetul de direcţie, compus din preşedintele casei şi 3 vicepreşedinţi, numiţi de primul-
ministru, în condiţiile prevăzute de legislaţia bancară. Preşedintele şi vicepreşedinţii fac parte
de drept din consiliul de administraţie. Ceilalţi 7 membri ai consiliului de administraţie sunt
93
numiţi de ministrul finanţelor. Preşedintele Casei de Economii şi Consemnaţiuni îndeplineşte
şi funcţia de preşedinte al consiliului de administraţie, asigurând conducerea generală a
activităţii casei. Dispoziţiile art. 15 din Statutul Casei de Economii şi Consemnaţiuni, care îi
confereau preşedintelui dreptul de a angaja patrimonial casa în raporturile cu terţii, putând
efectua orice operaţiuni şi dispune orice măsuri necesare pentru realizarea obiectului de
activitate, trebuie considerate abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Legii bancare nr.
58/1998, care, prin art. 23, a consacrat principiul potrivit căruia o bancă este angajată prin
semnătura a cel puţin doi conducători sau a cel puţin două persoane împuternicite de către
aceştia.
Supravegherea generală a activităţii financiare a Casei de Economii şi
Consemnaţiuni este efectuată de comisia de cenzori, formată din trei membri şi trei membri
supleanţi, toţi având calitatea de expert contabil.
2.7.3. Activitatea Casei de Economic şi Consemnaţiuni. Operaţiuni efectuate.
Casa de Economii şi Consemnaţiuni funcţionează ca bancă de economii, având ca
principal obiect de activitate atragerea, păstrarea şi fructificarea economiilor băneşti în lei şi
în valută ale populaţiei, a disponibilităţilor băneşti ale persoanelor juridice, precum şi
primirea de sume spre consemnare.
Operaţiunile pe care banca le poate desfăşura acoperă, însă, toată sfera activităţii
bancare. Astfel, potrivit art. 2 din Legea nr. 66/1996, Casa de Economii şi Consemnaţiuni
efectuează, în limita autorizaţiei acordate de Banca Naţională a României, următoarele
activităţi:
a. atrage, păstrează, şi fructifică economiile băneşti ale populaţiei,
disponibilităţile băneşti ale persoanelor juridice, deschide conturi, efectuează
plăţi, schimb valutar şi primeşte sume spre consemnare;
b. acordă credite persoanelor fizice pentru cumpărarea, construirea,
modernizarea, consolidarea sau repararea locuinţelor proprietate personală şi
pentru cumpărarea de bunuri de folosinţă îndelungată;
c. acordă credite agenţilor economici mici şi mijlocii. Creditele se acordă pe
bază de garanţii, într-un volum total ce nu poate depăşi 20% din activele
Casei de Economii şi Consemnaţiuni, cu condiţia ca sursele de creditare să nu
provină din depunerile la vedere ale populaţiei;
d. acordă credite statului şi administraţiei publice centrale şi locale;
e. efectuează investiţii în valori mobiliare emise de administraţia publică
94
centrală şi locală;
f. efectuează plasamente pe piaţa interbancară;
g. negociază participaţii de capital la societăţi comerciale şi/sau financiare,
stabilite de Consiliul de administraţie al Casei de Economii şi Consemnaţiuni.
Volumul total al participaţiilor nu poate depăşi nivelul fondurilor proprii ale
Casei de Economii şi Consemnaţiuni.
De asemenea, Casa de Economii şi Consemnaţiuni poate acorda împrumuturi
întreprinderilor mici şi mijlocii şi alte categorii de împrumuturi, în numele şi în contul
statului, din surse puse la dispoziţie, precum şi din alte surse care vor fi evidenţiate în mod
distinct.
Casa de Economii şi Consemnaţiuni este unica instituţie autorizată să primească
sume spre consemnare, oricare ar fi temeiul legal al consemnării, scopul sau destinaţia
sumelor consemnate.
Pentru operaţiunile efectuate, Casa de Economii şi Consemnaţiuni percepe taxe
sau comisioane, în condiţiile stabilite de consiliul de administraţie.
Cerinţele impuse de dezvoltarea unei politici prudenţiale specifice cu privire la
garantarea împrumuturilor acordate populaţiei, întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi a
altor împrumuturi se stabilesc, potrivit art. 3 din Legea nr. 66/1996, de către Consiliul de
administraţie al Casei de Economii şi Consemnaţiuni, în conformitate cu reglementările
prudenţiale cuprinse în Legea bancară şi în normele Băncii Naţionale a României emise în
aplicarea acesteia.
2.7.4. Activitatea Casei de Economii şi Consemnaţiuni. Garantarea
depunerilor; secretul operaţiunilor; facilităţi fiscale.
Sumele depuse de persoanele fizice la Casa de Economii şi Consemnaţiuni pe
instrumente de economisire, precum şi dobânzile şi câştigurile cuvenite pentru acestea sunt,
conform art. 4 din Legea nr. 66/1996, garantate de stat. Acestea se restituie la cererea
titularilor sau a reprezentanţilor legali ai acestora. Drepturile de creanţă asupra sumelor
depuse, asupra dobânzilor şi a câştigurilor sunt imprescriptibile.
Operaţiunile efectuate de Casa de Economii şi Consemnaţiuni, numele
depunătorilor şi al titularilor depunerilor, sumele depuse şi orice alte date în legătură cu
operaţiunile efectuate pe numele acestora sunt confidenţiale. Potrivit art. 6 din Legea nr.
66/1996, datele informative privind numele titularilor, depunătorilor, sumele depuse şi
operaţiunile efectuate pe numele persoanelor fizice şi juridice se dau numai titularilor sau
95
reprezentanţilor legali, iar în cauzele penale în care s-a pus în mişcare acţiunea penală
împotriva titularului, la cererea scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti. Măsurile de
indisponibilizare şi de executare a sumelor depuse se vor lua în condiţiile legii.
Sunt scutite de impozite, taxe de timbre şi orice alte taxe, conform art. 8 din
Legea nr. 66/1996:
a. depunerile de economii, precum şi dobânzile şi câştigurile acordate populaţiei
de către Casa de Economii şi Consemnaţiuni;
b. sumele reprezentând depunerile trecute pe numele moştenitorilor;
c. acţiunile judiciare sau arbitrale, precum şi orice alte acte în legătură cu
activitatea Casei de Economii şi Consemnaţiuni.
2.7.5. BANCA DE EXPORT IMPORT A ROMÂNIEI EXIMBANK S.A.
2.7.5.1. Statutul juridic şi obiectivele activităţii EXIMBANK S.A.
Statutul juridic al EXIMBANK S.A. este reglementat de Legea nr. 96/2000
privind organizarea şi funcţionarea Băncii de Export-Import a României EXIMBANK S.A. şi
instrumentele specifice de susţinere a comerţului exterior.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 96/2000, Banca de Export-Import a României
EXIMBANK S.A. este o instituţie specializată prin care se derulează activităţi de susţinere a
comerţului exterior prin instrumente financiar-bancare şi de asigurări specifice.
EXIMBANK S.A. îşi desfăşoară activitatea în numele şi în contul statului,
precum şi în nume şi în cont propriu, realizând pentru persoanele juridice române finanţări,
refinanţări şi garantări ale operaţiunilor de comerţ exterior, asigurări şi reasigurări de credite,
precum şi alte operaţiuni bancare.
Obiectivele generale ale activităţii EXIMBANK S.A., conform art. 2 din Legea
nr. 96/2000, sunt:
a. finanţarea producţiei de bunuri şi
servicii destinate exportului, precum şi a operaţiunilor de comerţ exterior, prin
acordarea de credite, în lei şi în valută, din surse interne sau externe;
b. garantarea creditelor, în lei şi în
valută, pentru producţia de export, pentru exporturi şi importuri de bunuri şi servicii
şi/sau investiţii în obiective destinate producţiei de bunuri şi servicii pentru export;
c. efectuarea operaţiunilor de
refinanţare a băncilor pentru finanţări acordate de acestea exportatorilor români;
96
d. administrarea şi derularea de
credite externe destinate sprijinirii producţiei de bunuri şi servicii destinate
exportului şi a exportului, precum şi a operaţiunilor aprobate de Comitetul
interministerial pentru garanţii şi credite de comerţ exterior, în vederea sprijinirii
investitiilor, stimulării întreprinderilor mici şi mijlocii, restructurării şi modernizării
societăţilor comerciale, dezvoltării infrastructurii şi a altor utilităti de interes public;
e. efectuarea altor operaţiuni
bancare;
f. asigurarea şi reasigurarea
creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung împotriva riscurilor comerciale şi
de tară;
g. asigurarea şi reasigurarea
persoanelor juridice române pentru investiţiile în străinătate;
h. asigurarea şi reasigurarea
creditelor destinate realizării de bunuri şi servicii pentru export;
i. efectuarea altor operaţiuni
specifice activităţii de asigurare şi reasigurare de credite, garanţii şi investiţii;
j. încheierea de acorduri şi de
convenţii necesare pentru propria activitate, cu organizaţii similare din tară şi din
străinătate;
k. evaluarea, în calitate de
consultant financiar şi bancar, a riscurilor comerciale şi de tară;
l. acordarea asistentei pentru
expertizări tehnice şi efectuarea operaţiunilor bancare de punere în aplicare a
diferitelor proiecte de investiţii;
m. colectarea, prelucrarea, stocarea
şi furnizarea informaţiilor specifice de credit;
n. efectuarea altor operaţiuni
prevăzute de lege, în vederea sprijinirii producţiei de bunuri şi de servicii destinate
exportului şi a comerţului exterior.
2.7.5.2. Organizarea şi funcţionarea EXIMBANK S.A.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 96/2000, EXIMBANK S.A. este societate comercială
pe acţiuni, în care statul român deţine minimum 51% din capitalul social.
97
EXIMBANK S.A. îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu dispoziţiile Legii
nr. 96/2000, cu prevederile legislaţiei bancare, ale legislaţiei referitoare la societăţile
comerciale din domeniul asigurărilor şi reasigurărilor, precum şi cu statutul propriu.
Banca îşi desfăşoară activitatea la nivel central şi teritorial, prin sucursale, iar în
străinătate, prin birouri de reprezentare.
EXIMBANK S.A. este condusă de un consiliu de administraţie numit de
adunarea generală a acţionarilor, format din 9 membri, numiţi pe o perioadă de 4 ani:
preşedintele consiliului de administraţie, care este şi preşedintele executiv al băncii, 3
vicepreşedinţi, care sunt şi vicepreşedinţii executivi ai băncii, şi 5 membri. Membrii
consiliului nu pot să reprezinte, direct sau indirect, vreun interes financiar sau de altă natură
care i-ar pune în conflict cu obligaţiile faţă de bancă.
Consiliul de administraţie are printre atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr.
96/2000: aprobarea structurii organizatorice a băncii, precum şi a regulamentului de
organizare şi funcţionare; aprobarea organizării şi funcţionării comitetelor de credit, de risc,
de administrare a activelor şi pasivelor, precum şi a altor organe de lucru, în vederea
desfăşurării activităţii sale specifice; aprobarea normelor interne ale EXIMBANK S.A. de
desfăşurare a operaţiunilor financiar-bancare şi de asigurare şi reasigurare a creditelor;
aprobarea nivelului dobânzilor, comisioanelor şi al altor tarife practicate de bancă; stabilirea
regimului semnăturilor şi al împuternicirilor în cadrul EXIMBANK S.A.; înfiinţarea de
sucursale în ţară şi de birouri de reprezentare în străinătate etc.
Comisia de cenzori a băncii este formată din 5 membri şi 5 supleanţi.
2.7.5.3. Activitatea EXIMBANK S.A. în contul statului.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 96/2000, EXIMBANK S.A. desfăşoară, în limita
competenţelor aprobate de Comitetul interministerial de garanţii şi credite de comerţ exterior,
următoarele operaţiuni în contul sau cu garanţia statului:
a. emite garanţii de export;
b. acordă bonificaţii de dobândă;
c. realizează finanţări şi refinanţări;
d. asigurări şi reasigurări de credite şi investiţii;
e. alte operaţiuni prevăzute de lege.
Pentru sprijinirea exporturilor româneşti în numele şi în contul statului se
constituie la EXIMBANK S.A., în temeiul art. 9 din Legea nr. 96/2000, următoarele fonduri:
a. fondul pentru garanţii de export;
98
b. fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu
şi lung, a garanţiilor de export şi a investiţiilor române în străinătate;
c. fondul pentru acordarea bonificaţiilor de dobândă;
d. fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor obţinute în vederea realizării de
bunuri şi servicii destinate exportului.
Sursele financiare de alimentare a acestor fonduri, cu excepţia fondului pentru
acordarea bonificaţiilor de dobândă, sunt:
a. sumele alocate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 96/2000, în scopul
sprijinirii exporturilor, disponibile în momentul constituirii fondurilor;
b. sumele prevăzute anual în bugetul de stat cu această destinaţie;
c. sumele prelevate în limita unei cote de 25% din creanţele externe recuperate
de stat efectiv de la ţările debitoare;
d. sumele nete care provin din primele de asigurare;
e. sumele recuperate din asigurarea creditelor;
f. sumele recuperate de la persoana juridică garantată;
g. dobânda încasată din fructificarea sumelor disponibile ale fondurilor;
h. alte surse, conform legii.
Fondurile alimentate din aceste surse vor putea fi angajate în limita maximă de
expunere stabilită de Comitetul interministerial de garanţii şi credite de comerţ exterior.
Sursa de alimentare a fondului pentru acordarea bonificaţiilor de dobândă va fi
dimensionată şi alocată anual de la bugetul de stat, în conformitate cu strategia Guvernului de
sprijinire a comerţului exterior românesc.
Fondurile vor fi utilizate de bancă, potrivit art. 11 din Legea nr. 96/2000, pentru
achitarea angajamentelor asumate de aceasta, în numele şi în contul statului, cu aprobarea
Comitetului interministerial de garanţii şi credite de comerţ exterior, astfel:
a. fondul pentru garanţii de export, pentru plata:
1. garanţiilor de participare la licitaţii internaţionale;
2. garanţiilor de restituire a avansului şi a altor plăţi progresive
încasate de la beneficiarii externi în contul contractelor de
export;
3. garanţiilor pentru buna executare a contractelor externe;
4. garanţiilor pentru restituirea contravalorii echipamentelor şi
materialelor puse la dispoziţie contractual de beneficiarul
extern;
99
5. altor garanţii specifice de export, stabilite prin contracte
externe, potrivit legii.
b. fondurile pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor de export, pentru plata despăgubirilor
privind angajamentele asumate, pe riscul statului, de EXIMBANK S.A., precum şi pentru
acoperirea costurilor de recuperare, în conformitate cu prevederile contractelor de
asigurare şi ale procedurilor aprobate de Comitetul interministerial de garanţii şi credite
de comerţ exterior. Angajamentele asumate, pe riscul statului, de EXIMBANK S.A. se
referă la:
1. asigurări şi reasigurări de credite de export pe termen scurt, mediu şi lung
împotriva riscurilor comerciale şi de ţară neasigurabile pe piaţa privată;
2. asigurări de garanţii de export împotriva riscurilor de executare nejustificată a
acestora, precum şi de investiţii româneşti în străinătate împotriva riscurilor
comerciale şi de tară;
3. alte operaţiuni de asigurare, coasigurare şi reasigurare de credite îrnpotriva
riscurilor de neplată, neasigurabile pe piaţa privată.
c. fondul pentru acordarea bonificaţiilor de dobândă, pentru realizarea de obiective complexe
şi a producţiei cu ciclu lung de fabricaţie destinate exportului, precum şi pentru alte
exporturi, potrivit legii, pentru plata trimestrială, semestrială sau anuală, după caz, a unei
părţi din dobânzile efectiv plătite de societăţile comerciale la creditele în lei angajate de
acestea la bănci, aferente producţiei de bunuri şi servicii destinate exportului, potrivit
procedurilor aprobate de Comitetul interministerial de garanţii şi credite de comerţ
exterior.
Administrarea fondurilor se va face de către EXIMBANK S.A., în schimbul unor
comisioane, aprobate prin proceduri interne ale Comitetului interministerial de garanţii şi
credite de comerţ exterior şi decontate pe seama acestor fonduri.
EXIMBANK S.A. examinează şi avizează, conform art. 12 din Legea nr.
96/2000, pentru prezentarea la Comitetul interministerial de garanţii şi credite de comerţ
exterior, solicitările de garanţii pentru importurile de tehnologie, maşini şi utilaje destinate
dezvoltării, modernizării, retehnologizării, precum şi creării unor noi capacităţi de producţie
de bunuri şi servicii destinate exportului. Garanţia statului se emite de Ministerul Finanţelor
şi se preia în evidenţă la datoria publică.
EXIMBANK S.A. poate asigura şi reasigura împotriva riscurilor comerciale şi de
ţară: creditele de export pe termen scurt, mediu şi lung; investiţiile româneşti în străinătate;
creditele obţinute în vederea realizării de bunuri şi servicii destinate exportului. Asigurarea
100
creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung şi asigurarea investitiilor se vor face în
cadrul unor plafoane valorice stabilite de bancă pe ţări, în funcţie de politica Guvernului de
sprijinire a exportului şi a investitiilor pe diferite pieţe.
În fine, EXIMBANK S.A. analizează şi avizează, conform art. 14 din Legea nr.
96/2000, documentaţiile referitoare la exceptarea de la plata anticipate sau de la garantarea
plătii taxelor vamale, a comisionului vamal şi a taxei pe valoarea adăugată pentru importurile
de completare aferente exporturilor complexe sau a producţiei de export cu ciclu lung de
fabricaţie, pe care le înaintează spre soluţionare Comitetului interministerial de garanţii şi
credite de comerţ exterior.
2.7.5.4. Activitatea EXIMBANK S.A. în nume şi în cont propriu.
EXIMBANK S.A. efectuează operaţiuni de bancă în conformitate cu
reglementările legislaţiei bancare în vigoare şi ale acestei legi. În plus, conform art. 26 din
Legea nr. 96/2000, banca asigură şi reasigură împotriva riscurilor comerciale şi de ţară,
credite de export pe termen scurt, mediu şi lung. De asemenea, banca reasigură, cu precădere
pe piaţa internaţională, riscurile preluate. În fine, banca poate realiza şi alte operaţiuni de
asigurări şi reasigurări de credite în cont propriu, pe baza normelor proprii aprobate de
consiliul de administraţie.
101
Capitolul 3. ORGANIZAŢIILE COOPERATISTE DE CREDIT
3.1.Definiţie legală şi reglementare.
Organizaţiile cooperatiste de credit sunt asociaţii autonome, apolitice şi
neguvernamentale, al căror scop principal este desfăşurarea activităţii bancare în vederea
întrajutorării membrilor lor. Au calitatea de organizaţii cooperatiste de credit cooperativele de
credit şi casele centrale.
Organizaţiile cooperatiste de credit desfăşoară activitate bancară în conformitate
cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de
credit, cu respectarea principiilor Legii bancare nr. 58/1998, a reglementărilor emise de
Banca Naţională a României în aplicarea acestora şi a celorlalte reglementări legale
aplicabile. Sub imperiul vechii legi, organizaţiile cooperatiste nu se supuneau dreptului
bancar comun şi supravegherii prudenţiale a băncii centrale, existând o inegalitate pe plan
juridic între aceste instituţii de credit şi bănci.
3.2.Principiile generale ale organizaţiilor cooperatiste de credit.
Potrivit art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, activitatea
bancară în cadrul unei reţele cooperatiste de credit se desfăşoară preponderent şi cu prioritate
cu şi pentru membrii cooperatori şi organizaţiile cooperatiste de credit din reţea.
Organizaţiile cooperatiste de credit se constituie dintr-un număr variabil de
membri cooperatori, respectiv cooperative de credit afiliate, număr care nu poate fi mai mic
decât cel stabilit prin lege.
Capitalul social al unei organizaţii cooperatiste de credit este variabil şi este
format din părţi sociale de valoare egală, fiind interzisă constituirea de organizaţii
cooperatiste de credit cu capital fix. Părţile sociale ale organizaţiilor cooperatiste de credit din
aceeaşi reţea sunt de valoare egală. Ele nu pot fi vândute, cesionate sau gajate şi nici
reprezentate prin titluri negociabile.
Potrivit art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, fiecare
cooperative de credit este obligate să se afilieze la o casă centrală a cooperativelor de credit.
Casa centrală garantează în întregime obligaţiile cooperativelor de credit afiliate. Pentru
aceasta casa centrală va constitui rezerva mutuală de garantare pe baza cotizaţiilor
cooperativelor de credit afiliate şi a unei cote din profitul brut al casei centrale.
102
3.3.Cooperativele de credit. Noţiune şi constituire.
Cooperativa de credit reprezintă, conform art. 2 lit. b din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 97/2000, instituţia de credit constituită ca o asociaţie autonomă de persoane
fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin
economic, social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul
întrajutorării membrilor cooperatori.
Membru cooperator este persoana fizică care a subscris şi a vărsat la capitalul
social al unei cooperative de credit cel puţin numărul de părţi sociale stabilite prin actul
constitutiv. Potrivit art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, poate fi
membru cooperator orice persoană fizică ce are capacitate deplină de exerciţiu, domiciliază în
raza teritorială de operare a cooperativei de credit, a semnat sau a acceptat, după caz, actul
constitutiv al acesteia şi a subscris şi a vărsat cel puţin numărul de părţi sociale stabilit prin
actul constitutiv-cadru.
Înscrierea în cooperativa de credit se face pe baza unei cereri, supusă aprobării
consiliului de administraţie al cooperativei de credit, şi a achitării unei taxe de înscriere. În
cazul respingerii cererii de înscriere, decizia poate fi contestată la instanţa judecătorească
competentă în termen de 15 zile de la data comunicării. Calitatea de membru cooperator se
dobândeşte la momentul subscrierii şi vărsării părţilor sociale. Membrii cooperatori sunt
răspunzători pentru obligaţiile cooperativei de credit la care sunt asociaţi, în limita părţilor
sociale subscrise. Calitatea de membru cooperator al unei cooperative de credit încetează prin
retragere, prin schimbarea domiciliului în afara razei teritoriale de operare a cooperativei de
credit, prin excludere, ca urmare a decesului, respectiv ca urmare a divizării, fuziunii sau
lichidării cooperativei.
Potrivit art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, cooperativele
de credit se constituie prin asocierea liberă a persoanelor fizice (membri cooperatori), fără
nici un fel de discriminare pe criterii de naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,
apartenenţă politică, avere, condiţie socială, rasă sau sex.
Cooperativele de credit se organizează pe o rază teritorială de operare proprie,
stabilită prin actul constitutiv. Raza teritorială de operare a unei cooperative de credit
reprezintă spaţiul administrativ-teritorial în care cooperativa de credit îşi desfăşoară
activitatea. Ea poate cuprinde un oraş, un oraş împreună cu comunele şi satele limitrofe, o
arie determinate din cadrul unui oral, neputând excede spaţiului geografic al acestuia, sau
poate cuprinde unul sau mai multe sate şi/sau comune limitrofe din raza unui judeţ. Razele
103
teritoriale de operare ale cooperativelor afiliate la aceeaşi casă centrală nu se pot
întrepătrunde. Cooperativele de credit pot înfiinţa pe raza lor teritorială de operare puncte de
lucru - sedii secundare, fără personalitate juridică.
Cooperativele de credit se constituie, conform art. 24 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 97/2000, pe baza actului constitutiv încheiat în formă autentică, cu un număr
minim de membri cooperatori fondatori, stabilit pfi-în actul constitutiv-cadre, care nu poate fi
mai mic de 1.000, fiecare dintre aceştia trebuind să subscrie şi să verse cel puţin numărul de
părţi sociale stabilit prin actul constitutiv-cadru. Dacă prin actul constitutiv-cadru se prevede
această posibilitate, se pot constitui cooperative de credit prin asocierea unui număr de cel
puţin 100 de membri cooperatori fondatori, cu condiţia ca aceştia să subscrie şi să verse un
număr de cel puţin 1.000 de părţi sociale. Cooperativa de credit dobândeşte personalitate
juridică de la data înmatriculării ei în registrul comerţului.
Art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 interzice
cooperativelor de credit să includă în firma sau în emblema lor termenul bancă sau derivate
ale acestuia.
Conform art. 77 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000,
cooperativele de credit funcţionează numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a
României. O cooperativă de credit va putea solicita autorizaţia de funcţionare de la Banca
Naţională a României numai după ce a primit aprobarea de constituire de la o cast' centrală, s-
a înmatriculat în registrul comerţului şi s-a afiliat la respectiva casă centrală. După
îndeplinirea formalităţilor de constituire, casa centrală va înainta Băncii Naţionale a
României, în numele cooperativei de credit, cererea de autorizare a funcţionării. Cooperativa
de credit va putea desfăşura activităţi bancare doar începând cu data eliberării autorizaţiei de
funcţionare de către banca centrală. Autorizarea funcţionării cooperativei de credit nu are
caracter definitiv, ea putând fi retrasă de banca centrală în condiţii similare cu retragerea
autorizării de funcţionare a băncilor.
104
3.4.Organizarea, administrarea şi controlul gestiunii cooperativelor de credit.
Organele de conducere ale cooperativei de credit sunt: adunarea generală;
consiliul de administraţie; conducătorii. Prin actul constitutiv se poate da consiliului de
administraţie dreptul de a delega o parte din competentele sale unui birou executiv format din
cel mult 5 membri, desemnaţi dintre administratori, care va include, în mod obligatoriu,
conducătorii cooperativei de credit.
Adunarea generală este organul de conducere al cooperativei de credit, alcătuit
din totalitatea membrilor cooperatori, desfăşurându-şi activitatea în condiţii de funcţionare
similare cu adunarea generală a acţionarilor societăţii bancare. Spre deosebire, însă, de
acţionarii băncii, fiecare membru cooperator are dreptul la un singur vot, indiferent de
numărul de părţi sociale deţinute.
Cooperativa de credit este administrată de un consiliu de administraţie format din
3-5 membri, respectiv 5-7 membri, în cazul cooperativelor de credit care au un număr de cel
puţin 5.000 de membri cooperatori, aleşi de adunarea generală din rândul membrilor
cooperatori. Administratorii trebuie să fie cetăţeni români, sunt revocabili şi sunt numiţi pe o
perioadă de cel mult 4 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Activitatea lor urmează reguli
similare administratorilor societăţii bancare. Conducerea activităţii curente a cooperativei de
credit este asigurată de preşedintele consiliului de administraţie şi de contabilul-şef, respectiv
de preşedintele şi de vicepreşedinţii consiliului de administraţie, în cazul cooperativelor de
credit care au un număr de cel puţin 5.000 de membri cooperatori, care sunt învestiţi cu
competenta de a angaja răspunderea cooperativei şi au calitatea de conducători ai acesteia.
Statutul juridic al conducătorilor este similar cu cel al conducătorilor băncii.
Controlul gestiunii cooperativelor de credit este efectuat de un auditor
independent. Cooperativele de credit care au un număr de până la 5.000 de membri
cooperatori vor putea numi în locul auditorului independent 1-3 cenzori, în conformitate cu
prevederile actului constitutiv-cadru. Atât cenzorii, cât şi auditorul independent îşi exercită
activitatea analog cu cei ai unei bănci.
3.5.Activitatea cooperativelor de credit.
Potrivit art. 21 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, cooperativele
de credit pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:
a. acceptarea de depozite de la membrii cooperatori, precum şi de la persoane fizice,
întreprinderi mici şi mijlocii, organizaţii obşteşti şi de cult, asociaţii familiale,
105
persoane fizice cu profesii liberale reglementate, care au domiciliu sau sediul social şi
îşi desfăşoară activitatea în raza teritorială de operare a cooperativei de credit;
b. acordarea de credite, inclusiv credite ipotecare, potrivit Legii nr. 190/1999 privind
creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, membrilor cooperatori;
c. acordarea de credite întreprinderilor mici şi mijlocii, organizaţiilor obşteşti şi de cult,
asociaţiilor familiale, persoanelor fizice cu profesii liberale reglementate, care au
sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în raza teritorială de operare a cooperativei
de credit;
d. derularea de credite, în numele şi în contul statului, din surse puse la dispoziţie,
pentru membrii cooperatori, precum şi pentru întreprinderi mici şi mijlocii,
organizaţii obşteşti şi de cult, asociaţii familiale, persoane fizice cu profesii liberale
reglementate, care au sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în rata teritorială de
operare a cooperativei de credit;
e. emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit; f. plăti şi decontări;
f. transfer de fonduri;
g. contractarea de împrumuturi intercooperatiste şi de la bănci;
h. operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută contra monedei Naţionale, efectuate în
numerar, cu membrii cooperatori şi cu alte persoane fizice, în conformitate cu
reglementările valutare în vigoare;
i. consultantă privind activităţile desfăşurate de organizaţiile cooperatiste de credit,
acordată membrilor cooperatori, precum şi persoanelor fizice, întreprinderilor mici şi
mijlocii, organizaţiilor obşteşti şi de cult, asociaţiilor familiale şi persoanelor fizice cu
profesii liberale reglementate, care au domiciliu sau sediul social şi îşi desfăşoară
activitatea în rata teritorială de operare a cooperativei de credit;
j. operaţiuni de mandat, în conformitate cu reglementările emise de Banca Naţională a
României.
Operaţiunile corespunzătoare activităţilor permise cooperativelor de credit se vor
desfăşura exclusiv în lei, cu excepţia celor de schimb valutar.
3.6.Casele centrale ale cooperativelor de credit. Noţiune şi constituire.
Casa centrală a cooperativelor de credit reprezintă, conform art. 2 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, instituţia de credit constituită prin asocierea de
cooperative de credit, în scopul gestionării intereselor lor comune, urmăririi centralizate a
106
respectării dispoziţiilor legale, a reglementărilor proprii, aplicabile tuturor cooperativelor de
credit afiliate, prin exercitarea supravegherii, pe baze individuale, a controlului administrativ,
tehnic şi financiar asupra organizării şi funcţionării acestora.
O casă centrală se constituie prin asocierea de cooperative de credit. Condiţiile şi
procedura de afiliere a cooperativelor de credit la o casă centrală sunt stabilite prin actul
constitutiv al casei centrale. Raza teritorială de operare a casei centrale include cel puţin
razele teritoriale de operare ale cooperativelor de credit afiliate la aceasta şi nu poate excede
teritoriul României. În vederea exercitării atribuţiilor lor, casele centrale pot înfiinţa pe raza
lor teritorială de operare sedii secundare (sucursale, agenţii) fără personalitate juridică, ale
căror atribuţii vor fi stabilite prin hotărâre a adunării generale privind înfiinţarea acestora.
Casele centrale se constituie cu un număr de cel puţin 50 de cooperative de credit
fondatoare şi cu un nivel minim al capitalului agregat al reţelei stabilit prin Normele Băncii
Naţionale a României nr. 6/2000 la 150 miliarde lei. Capitalul agregat al reţelei este format
din: părţile sociale subscrise şi vărsate de membrii cooperatori; fondurile de rezervă,
rezervele generale pentru riscul de credit şi rezervele de întrajutorare constituite de
organizaţiile cooperatiste de credit; rezerva mutuală de garantare constituită la nivelul casei
centrale; rezultatele financiare curente şi reportate ale organizaţiilor cooperatiste de credit.
Fiecare dintre cooperativele de credit afiliate trebuie să subscrie şi să verse părţi sociale în
valoare de minimum 20% din capitalul lor social, dacă prin actul constitutiv-cadru sau prin
celelalte reglementări ale casei centrale nu se prevede o valoare mai mare, participaţie
regularizată la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar. Casa centrală dobândeşte personalitate
juridică de la data înmatriculării ei în registrul comerţului.
Art. 96 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 interzice caselor
centrale să includă în firma sau în emblema lor termenul bancă sau derivate ale acestuia.
Potrivit art.133 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, casele
centrale funcţionează numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României.
Iniţiativa privind înfiinţarea unei reţele va trebui să aparţină unui grup format din cel puţin
100 de persoane fizice care au capacitate deplină de exerciţiu. Procesul de autorizare a
caselor centrale de către Banca Naţională a României cuprinde trei etape:
a. avizul prealabil de constituire a reţelei;
b. aprobarea colectivă a constituirii reţelei;
c. autorizarea funcţionării casei centrale şi a cooperativelor de credit afiliate la aceasta.
Organizaţiile cooperatiste de credit din reţea vor putea desfăşura activităţi
107
bancare, potrivit art. 147 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, începând cu
data eliberării autorizaţiilor de funcţionare de către Banca Naţională a României. Autorizaţia
de funcţionare emisă de banca centrală nu este definitive, ea putând fi retrasă în Condiţii
similare cu cele prevăzute de lege în materia societăţilor bancare.
3.7.Organizarea, administrarea şi controlul gestiunii caselor centrale.
Organele de conducere ale casei centrale sunt: adunarea generală; consiliul de
administraţie; conducătorii. Prin actul constitutiv se poate da consiliului de administraţie
dreptul de a delega o parte din competentele sale unui birou executiv, format din cel mult 5
membri desemnaţi dintre administratori, şi care va include în mod obligatoriu conducătorii
casei centrale.
Adunarea generală este organul de conducere al casei centrale, alcătuit din
cooperativele de credit afiliate. Condiţiile de întrunire şi atribuţiile sunt similare cu cele ale
adunării generale a acţionarilor societăţii bancare. Fiecare cooperativă de credit afiliată are
dreptul la un număr de voturi în adunarea generală a casei centrale egal cu numărul
persoanelor evidenţiate în registrul membrilor cooperatori la sfârşitul lunii precedente datei
tinerii adunării generale.
Casa centrală este administrată de un consiliu de administraţie format din 5-9
membri aleşi de adunarea generală din rândul persoanelor desemnate în acest scop de
cooperativele de credit afiliate. Administratorii trebuie să fie cetăţeni români, sunt revocabili
şi sunt numiţi pe o perioadă de cel mult 4 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi. Prevederile
referitoare la conducerea consiliului de administraţie, Condiţiile în care o persoană poate fi
aleasă în consiliu, recompensarea administratorilor, garanţia administratorilor, convocările şi
şedinţele consiliului de administraţie, obligaţiile şi răspunderea administratorilor, precum şi la
conflictul de interese sunt similare cu cele ale administratorilor societăţii bancare, cu
precizarea că atribuţiile consiliului de administraţie privesc atât propria activitate, cât şi
supravegherea şi controlul cooperativelor de credit afiliate.
Conducerea activităţii curente a casei centrale este asigurată de preşedinte şi de
vicepreşedinţii consiliului de administraţie, care sunt învestiţi cu competenta de a angaja
răspunderea casei centrale. Statutul lor juridic este similar cu cel al conducătorilor unei bănci.
Controlul gestiunii casei centrale este efectuat de un auditor independent,
persoană juridică română, a cărui activitate urmează reguli analoge cu cele ale cenzorilor,
respectiv ale auditorului independent al societăţii bancare.
108
3.8.Activitatea caselor centrale.
Potrivit art. 104 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, casele
centrale pot desfăşura, în limita autorizaţiei de funcţionare acordate, următoarele activităţi:
a. acceptarea de depozite;
b. acordarea de credite persoanelor juridice care au sediul social şi care îşi desfăşoară
activitatea în raza teritorială de operare a casei centrale;
c. operaţiuni de factoring şi scontarea efectelor de comerţ, inclusiv forfetare;
d. acordarea de credite în numele şi în contul statului, din surse puse la dispoziţie,
cooperativelor de credit afiliate;
e. efectuarea de plasamente pe piaţa interbancară;
f. emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
g. plăti şi decontări, inclusiv decontarea operaţiunilor de încasări şi plăti .desfăşurate
între cooperativele de credit afiliate;
h. transferul de fonduri;
i. emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
j. primirea de împrumuturi;
k. tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor, în conformitate cu reglementările în
vigoare, cu: valută; instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de
depozit), titluri de stat, titluri de valoare emise de autorităţi ale administraţiei publice
locale;
l. consultantă privind activităţile organizaţiilor cooperatiste de credit;
m. operaţiuni de mandat, în conformitate cu reglementările emise de Banc Naţională a
României.
3.9.Atribuţiile caselor centrale referitoare la cooperativele de credit afiliate.
Conform art. 105 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 casele
centrale au următoarele atribuţii principale:
a. reprezintă interesele economice, financiare, juridice, social-culturale ale
cooperativelor de credit afiliate, în faţă Băncii Naţionale a României, a instituţiilor
publice şi a instanţelor judecătoreşti;
b. centralizează şi analizează bilanţurile contabile, precum şi situaţiile financiar-
contabile periodice ale cooperativelor de credit afiliate şi elaborează bilanţul contabil
consolidat al reţelei;
109
c. emit actul constitutiv-cadru, precum si alte reglementări-cadru pentru desfăşurarea
activităţii bancare în cadrul reţelei, cu caracter obligatoriu pentru cooperativele de
credit afiliate; actul constitutiv-cadru va fi ţinut la dispoziţia persoanelor interesate, la
sediul casei centrale;
d. aprobă constituirea cooperativelor de credit si supraveghează pe baze individuale
cooperativele de credit afiliate în ceea ce priveşte respectarea de către acestea a
dispoziţiilor legale în vigoare, a prevederilor actului constitutiv-cadru, a
reglementărilor-cadru, precum si a celor emise de Banca Naţională a României si
aplică sancţiuni în limita competentelor stabilite prin lege si a celor delegate de banca
centrală;
e. exercită, potrivit legii, controlul financiar si de gestiune la cooperativele de credit
afiliate;
f. raportează, în conformitate cu reglementările în vigoare, datele şi informaţiile
solicitate de Banca Naţională a României;
g. informează cooperativele de credit afiliate despre reglementările emise de banca
centrală si emite norme şi instrucţiuni în aplicarea acestora;
h. asigură gestionarea resurselor disponibile din reţea;
i. urmăresc si asigură coeziunea şi buna funcţionare a reţelei, scop în care iau toate
măsurile necesare, inclusiv acordarea de asistenţă financiară cooperativelor de credit
afiliate, pentru a garanta lichiditatea şi solvabilitatea fiecărei organizaţii cooperatiste
de credit din reţea, precum şi a reţelei în ansamblul său;
j. asigură decontarea operaţiunilor de încasări si plăţi desfăşurate între cooperativele de
credit afiliate;
k. deschid un cont curent la Banca Naţională a României, pentru operaţiunile de încasări
şi plăţi ale propriei reţele în relaţia cu trezoreria statului şi cu celelalte instituţii de
credit;
l. asigură pentru cooperativele de credit afiliate instruirea personalului şi organizează
acţiuni cu caracter social-cultural de interes comun.
3.10. Reguli comune privind funcţionarea organizaţiilor cooperatiste de credit.
Noul regim juridic al organizaţiilor cooperatiste de credit, instituit prin Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, cuprinde o serie de reguli comune privind activitatea
acestora, unele similare, altele identice cu cele prevăzute pentru bănci de Legea nr. 58/1998,
110
analizate anterior. Astfel, dispoziţiile privind cerinţele operaţionale (cerinţele prudenţiale,
cerinţele de capital, documentele contractuale, registrele, evidentele, conturile şi situaţiile
financiare, tranzacţiile interzise organizaţiilor cooperatiste de credit), cele privind secretul
profesional sau acordarea de credite garantate cu părţile sociale emise; acceptarea de
depozite, titluri sau alte valori atunci când nivelul indicatorilor de solvabilitate se situează sub
limitele stabilite în acest sens prin reglementările Băncii Naţionale a României (interdicţia se
aplică şi în cazul organizaţiilor cooperatiste de credit aflate în încetare de plăti),
supravegherea lor prudenţială sunt fie identice cu regulile din activitatea societăţilor bancare,
fie preluate din reglementarea legală a băncilor si adaptate situaţiei organizaţiilor cooperatiste
de credit. De asemenea, dispoziţiile privind fuziunea şi lichidarea acestor organizaţii, precum
şi cele privind dizolvarea şi lichidarea lor sunt preluate, cu adaptările de rigoare, din
reglementarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Vom prezenta, în cele ce urmează, câteva dintre aceste dispoziţii, în încercarea de
a contura noul statut juridic al organizaţiilor cooperatiste de credit. Astfel, potrivit art. 164
din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, în activitatea lor, organizaţiile
cooperatiste de credit se supun reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională a
României, date în aplicarea legislaţiei privind politica monetară, de credit, valutară, de plăţi,
de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară.
Modificările în situaţia cooperativelor de credit sunt supuse aprobării prealabile a
casei centrale la care acestea sunt afiliate, iar modificările actului constitutiv-cadru sau
modificările în situaţia casei centrale sunt supuse. aprobării Băncii Naţionale a României.
Din perspectiva cerinţelor prudenţiale specifice organizaţiilor cooperatiste de
credit (care se adaugă unora similare celor cărora trebuie să li se supună băncile), menţionăm
următoarele:
- creditele acordate de o cooperativă de credit întreprinderilor mici si mijlocii,
organizaţiilor obşteşti şi de cult, asociaţiilor familiale, persoanelor fizice cu profesii
liberale reglementate, care au sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în rata
teritorială de operare a acesteia, nu pot depăşi 25% din activele acesteia;
- creditele acordate de o casă centrală persoanelor juridice care au sediul social şi îşi
desfăşoară activitatea în raza teritorială de operare a acesteia, altele decât
cooperativele de credit afiliate, nu pot depăşi 20% din activele acesteia;
- organizaţiile cooperatiste de credit nu se pot angaja în contracte de asociere în
participaţiune cu terţi;
111
- cooperativele de credit nu pot participa la capitalul social al unei societăţi
comerciale şi nici nu pot efectua investiţii în valori mobiliare sau în titluri emise de
fonduri de investiţii, fonduri de pensii si altele asemenea;
- cooperativele de credit nu pot emite obligaţiuni;
- valoarea totală a investiţiilor pe termen lung ale unei case centrale, în valori
mobiliare emise de o societate comercială care nu este angajată în una sau mai
multe dintre activităţile permise a fi desfăşurate de instituţiile de credit sau în
activităţi desfăşurate în interesul funcţionarii reţelei, nu poate depăşi 20% din
capitalul social al societăţii comerciale României în termen de 3 zile de la data
hotărârii. Reglementarea măsurilor privind administrarea specială este similară cu
cea din materia societăţilor;
- valoarea totală a investitiilor pe termen lung ale casei centrale, în valori mobiliare
emise de asemenea societăţi comerciale, nu poate depăşi 50% din fondurile proprii
ale casei centrale;
- valoarea totală a investitiilor unei case centrale, în valori mobiliare efectuate în
nume şi în cont propriu, nu poate depăşi nivelul de 100% din fondurile proprii, cu
excepţia celor în titluri de stat.
3.11. Supravegherea activităţii organizaţiilor cooperatiste de credit.
Conform art. 185 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, Banca
Naţională a României supraveghează activitatea organizaţiilor cooperatiste de credit, pe baza
raportărilor făcute potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 şi reglementărilor
Băncii Naţionale a României date în aplicarea acesteia, precum şi prin inspecţii la sediile
caselor centrale şi la sediile secundare ale acestora. Banca Naţională a României poate
efectua, atunci când consideră necesar, inspecţii la sediile cooperativelor de credit.
Banca Naţională a României efectuează supravegherea organizaţiilor cooperatiste
de credit din cadrul unei reţele pe baze consolidate, precum şi supravegherea caselor centrale
pe baze individuale, potrivit reglementărilor emise de aceasta în acest scop.
În temeiul art. 186 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, fără a
prejudicia puterile conferite Băncii Naţionale a României în ceea ce priveşte exercitarea
supravegherii organizaţiilor cooperatiste de credit, casele centrale vor supraveghea, pe baze
individuale, activitatea cooperativelor de credit afiliate, pe baza raportărilor făcute potrivit
112
legii, a reglementărilor emise de Banca Naţională a României şi a propriilor reglementări date
în aplicarea acestora.
În urma constatărilor efectuate, Banca Naţională a României, respectiv casele
centrale pot dispune măsuri de remediere şi sancţiuni cvasi-identice cu cele prevăzute de
Legea bancară. De asemenea, casele centrale pot aplica sancţiuni cooperativelor de credit
afiliate pentru neîndeplinirea obligaţiilor ce le revin în calitate de afiliate la respectivele case
centrale.
3.12. Supravegherea specială şi administrarea specială a organizaţiilor
cooperatiste de credit. Generalităţi.
Potrivit art. 194 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, Banca
Naţională a României poate hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale şi de
administrare specială a caselor centrale şi poate dispune casei centrale să instituie măsuri de
supraveghere şi de administrare specială a cooperativelor de credit afiliate.
Casa centrală va putea hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale şi a
administrării speciale a cooperativelor de credit afiliate. Instituirea acestor măsuri împreună
cu obiectivele vizate vor fi notificate Băncii Naţionale a României în termen de 3 zile de la
data hotărârii. Reglementarea măsurilor privind supravegherea şi administrarea specială este
similară cu cea din materia societăţilor bancare.
3.13. Dizolvarea organizaţiilor cooperatiste de credit.
Potrivit art. 207 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, organizaţia
cooperatistă de credit se dizolvă în următoarele situaţii:
1. expirarea duratei de funcţionare a organizaţiei cooperatiste de credit;
2. imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia;
3. declararea nulităţii organizaţiei cooperatiste de credit;
4. ca urmare a hotărârii adunării generale;
5. ca urmare a dizolvării casei centrale la care respectiva cooperativă de credit
este afiliată;
6. reducerea numărului de membri cooperatori, respectiv al cooperativelor de
credit afiliate sub nivelul minim stabilit prin lege sau prin actul constitutiv,
în cazul în care în termen de un an de la data constatării acestei reduceri,
acesta nu a fost completat;
113
7. din dispoziţia casei centrale la care respectiva cooperativă de credit este
afiliată;
8. prin retragerea autorizaţiei de funcţionare de către banca centrală;
9. alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al organizaţiei
cooperatiste de credit.
Casa centrală poate dispune dizolvarea fără lichidare a unei cooperative de credit
afiliate în cazul în care respectiva cooperativă de credit se află în una dintre următoarele
situaţii, conform art. 208 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000:
1. cooperativa de credit nu a onorat integral creanţele certe, lichide şi exigibile, de cel puţin
30 de zile;
2. valoarea indicatorului de solvabilitate al cooperativei de credit este mai mică de 2%.
În acest caz cooperativa de credit îşi încetează existenta; cu privire la patrimoniul
acesteia adunarea generală a casei centrale va lua hotărârile corespunzătoare.
Dizolvarea organizaţiei cooperatiste de credit are ca efect deschiderea procedurii
lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare în cazul fuziunii ori divizării totale a organizaţiei
cooperatiste de credit sau în alte cazuri prevăzute de lege.
3.14. Fuziunea şi divizarea organizaţiilor cooperatiste de credit.
Conform art. 213 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, fuziunea se
face prin absorbirea unei organizaţii cooperatiste de credit de către o altă organizaţie
cooperatistă de credit sau prin contopirea a două ori mai multe organizaţii cooperatiste de
credit, ale căror raze teritoriale de operare se întrepătrund sau sunt limitrofe, pentru a alcătui
una nouă. Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei organizaţii
cooperatiste de credit care îşi încetează existenta între două sau mai multe organizaţii
cooperatiste de credit existente sau care iau astfel fiinţă. Regulile prevăzute de Ordonanţa nr.
97/2000 pentru desfăşurarea acestor operaţiuni sunt similare cu cele din Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale.
Fuziunea şi divizarea cooperativelor de credit sunt supuse aprobării prealabile a
caselor centrale la care sunt afiliate şi a Băncii Naţionale a României, iar fuziunea şi divizarea
caselor centrale se supun aprobării prealabile a băncii centrale.
3.15. Lichidarea organizaţiilor cooperatiste de credit.
Lichidarea unei cooperative de credit se va face de casa centrală la care aceasta
este afiliată sau de un lichidator numit de aceasta. În cazul dizolvării unei case centrale,
114
lichidarea acesteia şi a cooperativelor de credit afiliate se va face de Fondul de garantare a
depozitelor în sistemul organizaţiilor cooperatiste de credit sau de un lichidator numit de
acesta. Procedura lichidării organizaţiilor cooperatiste de credit este guvernată de reguli
similare celor prevăzute de lege în materia societăţilor comerciale.
3.16. Falimentul caselor centrale.
Potrivit art. 240 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, o casă
centrală este considerată în stare de faliment dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
1. nu a onorat integral creanţele certe, lichide şi exigibile, proprii sau garantate de aceasta,
de cel puţin 30 de zile;
2. valoarea indicatorului de solvabilitate al reţelei este mai mică de 2%.
Procedura falimentului unei case centrale va începe pe baza unei cereri introduse
de Banca Naţională a României, de creditorii casei centrale sau de cei ai organizaţiilor
cooperatiste de credit afiliate ori de casa centrală însăşi. Tribunalul competent să soluţioneze
cererea este cel în a cărui jurisdicţie se află sediul social al casei centrale. Potrivit art. 242 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, caselor centrale constituite în baza acestei
ordonanţe de urgentă, aflate în stare de faliment, precum şi cooperativelor de credit afiliate
lor, care urmează să se lichideze, li se aplică procedura falimentului, ce va fi reglementată
prin lege specială.
3.17. Dispoziţii tranzitorii ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000
privind organizaţiile cooperaţiei de credit.
Potrivit art. 246 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000,
cooperativele de credit – bănci populare, casele teritoriale ale cooperativelor de credit, Casa
Cooperativelor de Credit - CREDITCOOP, precum şi celelalte organizaţii ale cooperaţiei de
credit care erau organizate şi funcţionau pe baza prevederilor Legii nr. 109/1996 privind
organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, au putut opta
pentru:
reorganizarea ca organizaţii cooperatiste de credit, conform dispoziţiilor din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, şi autorizarea de către Banca Naţională a României;
schimbarea formei juridice în societate comercială pe acţiuni şi autorizarea acestora, de
către Banca Naţională a României, ca bănci, potrivit prevederilor Legii bancare nr.
58/1998 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000.
115
Organizaţiile cooperaţiei de credit care nu au solicitat, în termen de 6 luni de la
data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000, autorizarea de către
Banca Naţională a României se dizolvă prin efectul legii şi vor intra în lichidare, cu
respectarea prevederilor Legii nr. 109/1996.
116
Capitolul 4. ACTIVITATEA BANCARA
4.1.Noţiuni generale privind activitatea bancară.
4.1.1. Funcţiile băncilor
Evoluţia funcţiilor băncilor. Funcţiile băncilor au evoluat în timp. Astfel, din
perspectiva funcţiilor evidente, băncile s-au transformat din agent de schimb în bancher care
acordă credit, apoi în finanţator, asumându-şi un rol esenţial în iniţierea şi finanţarea
activităţii economice.
Funcţiile implicite ale băncilor au evoluat, la rândul lor, în două etape: din
organizator care se situează la intersecţia circuitelor monetare, fiind un punct de trecere
obligatoriu pentru toate plăţile efectuate între agenţi economici, băncile au devenit entităţi
compensatoare în spaţiu ale activelor monetare şi compensatoare în timp ale ofertei şi cererii
de fonduri; ulterior, din compensator, banca s-a transformat în creator al monedei adiţionale,
oferind, cu titlu de credit, solicitanţilor, mai mult decât ar putea să-i fie cerut de către
deponenţi cu titlu de restituire a depozitelor, precum şi în creator al afacerilor, stimulând
direct iniţiativa economică.
4.1.1.1. Funcţia compensatoare în spaţiu.
În cadrul circuitului financiar, ca element indispensabil al circuitului economic,
băncile compensează creanţele şi datoriile născute în relaţiile economice interne şi externe ale
clienţilor săi, organizând plăţile între agenţii economici, efectuând viramente şi transfer de
fonduri. În calitate de casier al clientului său, banca colectează resursele băneşti în depozite
bancare (la vedere şi la termen) şi execută ordinele acestuia de încasări şi plăti, din contul
curent sau din depozitele la vedere, utilizând instrumente tradiţionale (cecul, viramentul,
cambia şi biletul la ordin) sau tehnicile moderne de plată (avizele de prelevare, cardurile
bancare şi transferurile electronice de fonduri).
În relaţiile economice internaţionale, banca efectuează operaţiunile de schimb
valutar şi transferul de fonduri dintr-un spaţiu monetar în altul, operaţiuni realizate cu plata
imediată sau la termen.
În cazul plăţii imediate, agentul economic care importă sau exportă mărfuri cu
plata în devize trebuie să cumpere, respectiv să vândă devizele prin intermediul băncii sale.
Banca, la rândul ei, va cumpăra sau va vinde altei bănci devizele cerut sau oferite de clientul
său. Aceste operaţiuni de vânzare-cumpărare generează piaţa valutară. Instrumentele utilizate
117
pe această piaţă sunt diverse, de la schimbul de devize clasic, care implică tradiţiunea,
utilizând monedă fiduciară, la cecul de călătorie, cardul bancar şi înregistrarea în cont a
schimbului valutar.
În acest din urmă caz, băncile compensează ordinele de cumpărare şi de vânzare
de devize ale clientului şi nu cumpără, respectiv nu vând efectiv pe piaţa valutară decât soldul
fiecărui cont de devize. Operaţiunea de vânzare-cumpărare presupune o negociere, deci o
cotaţie, un preţ al valutei, la care vânzarea-cumpărarea se consideră încheiată. Viramentele se
efectuează la băncile compensatoare (bănci de clearing), fiecare bancă alegându-şi, în acest
sens, pentru fiecare valută, o bancă corespondentă, la care concentrează toate intrările şi
ieşirile corespunzătoare vânzărilor-cumpărărilor înscrise în cont în valuta respectivă.
În cazul plătii la termen, există riscul variaţiei în timp a cotaţiilor valutare. Pentru
acest motiv, agentul economic importator care trebuie să plătească la termen un preţ stabilit
în valută va fixa chiar din ziua încheierii contractului preţul de cumpărare a valutei în ziua
plătii preţului, recurgând, în acest sens, la banca sa, în calitate de agent de schimb şi trezorier.
4.1.1.2. Funcţia compensatoare în timp.
Băncile asigură atât finanţarea agenţilor economici, cât şi pe cea a
consumatorilor. Două fenomene determină exercitarea de către bancă a funcţiei
compensatoare în timp: surplusul bănesc generat de agenţii economici care produc mai mult
decât consumă, determinând existenta unei capacităţi de finanţare, şi cererea de finanţare a
agenţilor economici care consumă mai mult decât produc. Întâlnirea cererii de finanţare cu
oferta de finanţare se produce pe piaţa bancară, care oferă, astfel, resurse băneşti pentru
compensarea decalajului între venituri şi cheltuieli, apărut fie la nivelul casierie agentului
economic, respectiv la cel al bugetului consumatorului, între încasările zilnice şi plăţile
lunare, fie la nivelul ciclului economic de producţie sau de distribuţie al agentului economic.
Acelaşi flux al capacităţilor de economisire spre nevoile de finanţare est dezvoltat
de bănci la nivel internaţional, locul agenţilor economici şi al consumatorilor fiind luat de
naţiuni.
4.1.1.3. Funcţia de creaţie monetară.
Stocul monetar al oricărei economii Naţionale este alcătuit, în principal, din
monedă scripturală, creată de bănci, şi nu din moneda fiduciară (bancnotele şi monedele
aflate în circulaţie în momentul respectiv), aşa după cum s-ar putea crede.
Moneda scripturală reprezintă fondurile băneşti transferate prin cecuri şi prin
118
virament. Aşa după cum s-a arătat în doctrină, ea nu se substituie monedei fiduciare, ci se
adaugă acesteia.
Tot doctrina a fost cea care a ilustrat procesul de creare a monedei scripturale
printr-un elocvent exemplu. Astfel, o societate comercială depune 1.000.000 lei la Banca X,
într-un cont de depozit de fonduri la vedere (cont de disponibil), având, deci, dreptul de a
dispune de această sumă prin ordine de plată (virament) sau prin emitere de cecuri. 1n
evidentele băncii, suma a fost contabilizată de două ori: un cont de activ, ca numerar de care
banca poate dispune, şi un cont de pasiv, ca sumă pe care trebuie să o restituie.
Banca nu a primit banii pentru a-i retrage din circulaţie, în aşteptarea momentului
în care deponentul va dispune de ei. Banii au intrat în proprietatea băncii (depozitul este
neregulat, având ca obiect bunuri consumptibile), care are dreptul de a-i fructifica, în scopul
de a-1 remunera pe deponent, a-şi acoperi cheltuielile şi a obţine profit. Astfel, banca va
utiliza o cotă-parte din suma depusă (80%) pentru acordarea de credite clienţilor săi şi numai
restul (20%) va fi păstrat pentru a face faţă cererilor de restituire în numerar, ordinelor de
plată şi cecurilor trase asupra sumei din depozit. În evidentele contabile ale Băncii X se vor
înregistra, în conturile de activ, 200.000 lei disponibil de casierie şi 800.000 lei credite
acordate, iar în contul de pasiv 1.000.000 lei, sumă pe care este obligată să o restituie.
În acest mod a fost creată o cantitate de 800.000 lei monedă scripturală.
Deponentul poate dispune de cel 1.000.000 lei din contul de depozit, în acelaşi timp putând fi
utilizaţi şi cel 800.000 lei disponibil pentru credite. S-au retras, astfel, din circulaţie, numai
200.000 lei, masa monetară crescând cu 800.000 lei.
În acest punct, putem aprecia că Banca X, privită izolat, iar nu ca parte a
sistemului bancar, a creat monedă scripturală adiţională faţă de moneda fiduciară emisă de
Banca Naţională a României. Totuşi, pentru explicarea completă a funcţiei de creaţie
monetară este necesară o privire de ansamblu a sistemului bancar.
Astfel, clienţii Băncii X care au împrumutat suma totală de 800.000 lei nu vor
păstra banii în casierie, ci vor constitui, la rândul lor, depozite bancare la vedere.
Presupunând că patru societăţi comerciale au împrumutat câte 200.000 lei şi au constituit
depozite la vedere în băncile Y, Z, T, fiecare dintre acestea va proceda similar Băncii X: va
conserva ca disponibil de casierie 20% din suma depusă şi va înregistra ca disponibil pentru
acordarea de credite restul de 80%. Per ansamblu, va fi contabilizată la activ suma de 160.000
lei în casierie şi 640.000 lei credite acordate, iar la pasiv 800.000 lei depozite la vedere.
În cazul în care procesul continuă, până în momentul în care întreaga sumă
iniţială, de 1.000.000 lei se transferă la alte bănci în acest mod, totalul sumelor depuse în
119
depozite bancare, la nivelul sistemului bancare, va fi de 5.000.000 lei. Pe cale de consecinţă,
băncile au multiplicat de cinci ori masa monetară în circulaţie ca monedă scripturală faţă de
suma primită în monedă fiduciară.
În cazul în care, din creditul iniţial de 800.000 lei acordat de Banca X, clienţii
debitori nu ar fi utilizat întreaga sumă pentru constituirea unor noi depozite bancare, ci ar fi
cheltuit, de exemplu, 50.000 lei pentru plăti în numerar, noile depozite ar însuma 750.000 lei,
iar masa monetară s-ar multiplica de patru ori.
Aşadar, formula multiplicării masei monetare este m = 1/(a+b), unde m
reprezintă coeficientul de multiplicare, a este procentul din noile depozite conservat în
casierie pentru a face faţă cererilor de restituire, iar b - procentul din noile depozite care este
restituit circulaţiei în monedă fiduciară.
Concretizarea acestui potenţial de creaţie monetară depinde, însă, de cererea de
finanţare din partea agenţilor economici şi de interesul băncilor de a acorda credite. Astfel, în
perioadele de creştere economică coeficientul de multiplicare creste, iar în cele de recesiune,
scade.
Funcţia creatoare a băncilor este, totuşi, limitată. Limitelor fizice ale posibilităţii
de creditare li se adaugă limitele determinate de operaţiunile de retragere de fonduri. În cazul
în care banca apelează la facilităţile de refinanţare ale Băncii Naţionale a României, banca
centrală va crea ea însăşi monedă. De asemenea, capacitatea de creditare a băncii este limitată
şi de obligaţia acesteia de a deţine permanent un sold creditor în contul pe care trebuie să-1
deschidă la banca centrală. Limitele artificiale ale creaţiei de monedă scripturală decurg din
politica monetară exercitată de Banca Naţională a României, prin intermediul următoarelor
instrumente: taxa reescontului, selecţia titlurilor admise la reescont, stabilirea plafonului de
rescontare şi rezervele minime obligatorii impuse băncilor.
4.1.1.4. Funcţia de creaţie economică.
Funcţia de creaţie economică a băncilor se manifestă pe plan financiar şi pe plan
tehnic. Astfel, pe plan financiar, banca:
a. participă la capitalul social al societăţilor comerciale. Investiţiile băncii în valori
mobiliare emise de societăţile comerciale sunt limitate de Legea nr. 58/19982°s;
b. acordă împrumuturi participative societăţilor comerciale la care are calitatea de
acţionar sau asociat;
c. acordă credite bancare societăţilor comerciale, cu respectarea cerinţelor prudenţiale
prevăzute de Legea bancară.
120
Din punct de vedere tehnic, băncile îndeplinesc rolul de consilier financiar al
societăţilor comerciale aflate în căutare de resurse de finanţare sau de mijloace de investire a
resurselor băneşti disponibile. De asemenea, băncile acordă asistentă societăţilor comerciale
în cazul majorării capitalului social prin subscripţie publică şi în cazul emisiunii de
obligaţiuni.
4.1.1. Noţiunea şi reglementarea activităţii bancare
4.1.1.1. Noţiunea şi clasificarea activităţilor bancare.
Activităţile comerciale desfăşurate de bănci sunt denumite activităţi bancare.
Activităţile bancare sunt cuprinse în obiectul de activitate al societăţilor bancare şi efectuate
de către acestea în limita autorizaţiei Băncii Naţionale a României. Calitatea de bancă nu
conferă, deci, prin ea însăşi, dreptul la efectuarea tuturor activităţilor bancare, ci doar o
vocaţie în acest sens.
Activităţile bancare sunt clasificate de doctrină în următoarele categorii:
1. operaţiuni de atragere de depozite, la vedere şi la termen, în cont, în numerar şi cu
titluri;
2. operaţiuni de acordare de credite, pe termen scurt, mediu şi lung, prin avansuri pe
titluri primite în gaj, prin scont şi prin deschidere de credit;
3. servicii bancare, care, la rândul lor, sunt împărţite în:
- operaţiuni accesorii (transferuri de fonduri, operaţiuni de clearing şi alte
operaţiuni de virament, pe cont propriu sau în contul terţilor, primirea de
titluri în gaj sau în depozit) şi
- operaţiuni şi activităţi conexe (operaţiuni valutare, operaţiuni cu metale
preţioase şi cu alte valori cu grad înalt de lichiditate; intermedierea în
plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta;
consultanţă financiar-bancară; operaţiuni de mandat).
4.1.1.2. Reglementarea activităţilor bancare.
Legea bancară cuprinde, în art. 8, aşa după cum am mai arătat, o reglementare
limitativă, exhaustivă a activităţilor care pot fi desfăşurate, în limita autorizaţiei acordate, de
băncile persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine:
a. acceptarea de depozite;
b. contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de comerţ,
121
inclusiv forfetare;
c. emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit; d. plăti şi decontări;
d. leasing financiar;
e. transferuri de fonduri;
f. emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
g. tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu instrumente monetare negociabile
(cecuri, cambii, certificate de depozit), valută, instrumente financiare derivate, metale
preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase, valori mobiliare;
h. intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de
acesta;
i. administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;
j. custodia şi administrarea de valori mobiliare;
k. depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;
l. închirierea de casete de siguranţă;
m. consultanţă financiar-bancară; o. operaţiuni de mandat.
Subsecvent acestei dispoziţii, Legea bancară conţine două precizări, care
nuanţează valoarea juridică a enumerării: pe de o parte, băncile pot desfăşura activităţile
prevăzute de legislaţia privind valorile mobiliare şi bursele de valori prin societăţi distincte,
care vor funcţiona sub reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare, cu excepţia activităţilor care, potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod
direct de către bănci; pe de altă parte, operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de
către bănci prin societăţi distincte, constituite în acest scop.
Numai băncile au o vocaţie generală de a efectua toate activităţile bancare.
Celelalte instituţii de credit (în special organizaţiile cooperatiste de credit) nu pot desfăşura
decât anumite operaţiuni sau nu pot avea decât o anumită clientelă.
4.1.1.3. Monopolul asupra activităţilor bancare.
Legea bancară consacră, prin dispoziţiile art. 4-7, un monopol al societăţilor
bancare asupra denumirii de bancă şi a derivatelor acesteia, respectiv asupra activităţilor
bancare. Fundamentul acestui monopol îl reprezintă atât protecţia clienţilor, cât şi necesitatea
exercitării supravegherii prudenţiale de către banca centrală, care nu poate fi realizată în cazul
în care accesul la profesiunea bancară ar fi liber.
Astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 58/1998, se interzice oricărei persoane să
desfăşoare activitate bancară pe teritoriul României fără o autorizaţie emisă de Banca
122
Naţională a României. Activitatea bancară la care se referă această dispoziţie reprezintă
desfăşurarea cu titlu de profesiune a operaţiunilor enumerate de art. 8 din Legea bancară. Aşa
după cum am arătat, activitatea bancara se desfăşoară prin Banca Naţională a României şi
prin bănci.
Trebuie, însă, amintit că Legea bancară prevede posibilitatea autorizării
desfăşurării activităţii bancare şi de către alte persoane juridice, cum sunt, spre exemplu,
organizaţiile cooperatiste de credit.
Totodată, interdicţia amintită trebuie interpretată în sensul că monopolul este
instituit doar asupra activităţilor bancare specifice (atragerea de depozite şi acordarea de
credite), nu şi asupra serviciilor bancare conexe şi accesorii. Doctrina tinde, pe acest temei, să
distingă între activităţi care constituie operaţiuni bancare (atragerea de depozite, acordarea de
credite, emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată) şi activităţi care nu constituie
operaţiuni bancare, dar care sunt, în mod natural, conexe sau accesorii activităţilor bancare
specifice.
Astfel, o parte din operaţiunile prevăzute de art. 8 din Legea bancară pot fi
realizate, în Condiţiile legii, şi de către alte persoane, fizice sau juridice. De pildă, operaţiuni
valutare pot fi efectuate, în Condiţiile Regulamentului Băncii Naţionale a României nr.
3/1997, şi de către societăţile comerciale care au ca unic obiect de activitate schimbul valutar,
precum şi de societăţile comerciale de turism, autorizate de Banca Naţională a României să
organizeze ghişee de schimb valutar. De asemenea, intermedierea de valori mobiliare se
realizează, în Condiţiile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, de
către societăţile de valori mobiliare, prin intermediul agenţilor pentru valori mobiliare,
persoane fizice legal autorizate care execută ordine de vânzare şi / sau cumpărare de valori
mobiliare sub numele şi pe contul societăţii. Totodată, operaţiunile de mandat pot fi realizate
atât de persoane fizice, cât şi de persoane juridice, Fără vreo autorizare specială, ele putând
avea caracter comercial sau civil. În fine, consultanţa financiar-bancară poate fi acordată de o
serie de persoane fizice sau juridice (de pildă, societăţile de consultanţă economico-
financiară, cabinetele sau societăţile de avocatură etc.).
În aceste Condiţii, considerăm că interdicţia conţinută de art. 4 din Legea nr.
58/1998 se referă doar la operaţiunile realizate de o persoană fizică sau juridică, cu titlu de
activitate bancară, însă Fără să existe autorizaţia emisă de Banca Naţională a României, şi
care să nu fie efectuate în temeiul unei dispoziţii legale speciale.
Dispoziţia art. 7 reiterează, la nivel particular, interdicţia analizată anterior,
restrângându-i obiectul de la activitatea bancară, în general, la activitatea de acceptare de
123
depozite: se interzice oricărei persoane, alta decât o bancă autorizată sau o societate
autorizată conform legii, să se angajeze în activităţi de acceptare de depozite. Monopolul
activităţii bancare de acceptare de depozite nu aparţine, deci, doar băncilor cărora autorizaţia
emisă de Banca Naţională a României le permite efectuarea acestei activităţi, ci şi altor
societăţi autorizate conform legii (de exemplu, organizaţiile cooperatiste de credit).
De asemenea, art. 6 interzice oricărei bănci străine să se angajeze direct într-o
activitate bancară pe teritoriul României, cu excepţia cazului în care activitatea este
desfăşurată într-o filială constituită ca bancă, persoană juridică română, sau printr-o
sucursală, pentru care a fost emisă o autorizaţie de către Banca Naţională a României.
Raţiunea acestei dispoziţii este limitarea formelor sub care o bancă străină poate să
desfăşoare activitate bancară în România. Consecinţa este că reprezentantele băncii străine,
respectiv alte dezmembrăminte fără personalitate juridică, cu excepţia sucursalelor acesteia,
nu au dreptul să se angajeze în mod direct în activităţi bancare în România, ci sunt obligate
să-şi limiteze activitatea la acte de informare, de legătură şi reprezentare, aşa după cum
prevede, de altfel, art. 10 alin. 2 din Legea bancară. În aceste Condiţii, angajarea indirectă a
unei bănci străine în activităţi bancare pe teritoriul României, prin intermediul reprezentantei
a cărei deschidere a fost legal notificată băncii centrale, nu constituie o încălcare a
interdicţiei, care va exista doar în momentul în care reprezentanta, al cărei unic scop este
activitatea de informare, legătură şi reprezentare, se angajează în mod direct în operaţiuni
bancare.
La monopolul asupra activităţilor bancare se adaugă unul asupra denumirii de
bancă şi a derivatelor acesteia, care asigură eficienta celui dintâi: potrivit art. 5, se interzice
oricărei persoane, care nu are autorizaţie emisă de Banca Naţională a României, să utilizeze
denumirea de bancă sau derivatele denumirii de bancă, în legătură cu o activitate, un produs
sau un serviciu, cu excepţia cazului în care această utilizare este stabilită sau recunoscută prin
lege sau printr-un acord internaţional, sau când, din contextul în care este folosit cuvântul
bancă, rezultă neîndoielnic că nu este vorba de activităţi bancare. În primul rând, deci, este
interzis persoanelor care nu au autorizaţia băncii centrale să folosească termenul de bancă
pentru a denumi şi a califica, juridic şi economic, entitatea sub care îşi desfăşoară activitatea.
În al doilea rând, derivatele denumirii de bancă (bancar, bancher) nu pot să fie alăturate unei
activităţi, unui produs sau unui serviciu pentru care ar fi necesară autorizaţia Băncii Naţionale
a României: depozit bancar; credit bancar; cont bancar; card bancar; virament bancar;
conducător al băncii; scrisoare de garanţie bancară etc.
Considerăm că această activitate nu trebuie să fie neapărat, în sine, ilicită. Aşa
124
după cum am arătat mai sus, operaţiunile subsumate activităţii bancare, aşa cum a fost aceasta
definită de Legea nr. 58/1998, pot fi efectuate şi cu un alt temei legal. Cu toate acestea,
asocierea denumirii de bancă entităţii respective sau a derivatului acestei denumiri activităţi,
produsului sau serviciului respectiv este ilicită pentru că este de natură a induce unei
persoanei convingerea că intră în raporturi juridice cu o instituţie supusă unui regim special
de reglementare şi protecţie, în Condiţiile în care încrederea este un element esenţial în relaţia
între bancă şi clientul său.
Legea prevede două excepţii de la aplicarea acestei interdicţii. Astfel, nu cad sub
incidenţa acestei norme prohibitive cazurile în care utilizarea termenilor respectivi este
stabilită sau recunoscută prin lege (spre exemplu, sub imperiul Legii nr. 109/1996 privind
organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit folosirea pentru
cooperativa de credit a denumirii de bancă populară era legală) sau printr-un acord
internaţional (cum ar fi cele încheiate de România cu instituţii financiare ca Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, Banca Europeană de Investiţii etc.)
şi nici cele în care, din contextul în care este folosit cuvântul bancă, rezultă neîndoielnic că
nu este vorba de activităţi bancare (de pildă, folosirea sintagmelor bancă de date, bancă de
organe etc.).
4.1.1.4. Răspunderea penală reglementată de Legea bancară nr. 58/1998 în
cazul nerespectării monopolului bancar.
Monopolul bancar este protejat prin incriminarea încălcării interdicţiilor
respective prin dispoziţiile art. 74 din Legea bancară: "Constituie infracţiuni şi se pedepsesc
cu închisoare de la o lung la 2 ani sau cu amendă săvârşirea de către persoanele fizice a
faptelor prevăzute la Secţiunea a 3-a din Capitolul I" Această prevedere face ca Legea
bancară nr. 58/1998 să fie o lege extrapenală cu dispoziţiuni penale.
Ca instrument de tehnică legislativă, legiuitorul a apelat la norma penală de referire,
care îşi subordonează conţinutul, în privinţa dispoziţiei, faţă de cel al normelor 'complinitoare
nepenale. În aceste Condiţii, o eventuală modificare a interdicţiilor prevăzute de art. 4-7 din
Legea nr. 58/1998 ar atrage eo ipso modificarea incriminării penale de la art. 74 din aceeaşi
lege.
125
4.1.2. Noile evoluţii ale activităţi bancare
4.1.2.1. Difuzarea serviciilor bancare.
Dezvoltarea economică este însoţită de difuzarea tot mai accentuată în societate a
serviciilor bancare. Din ce în ce mai multe persoane îşi încasează, îşi păstrează şi îşi
cheltuiesc veniturile prin intermediul instrumentelor oferite de instituţiile bancare.
De asemenea, băncile se implică tot mai mult în afaceri, în toate stadiile acestora:
de la proiectul investiţional la finanţarea investiţiei; de la administrarea profiturilor la
gestionarea pierderilor. S-a remarcat, în acest sens, în doctrină, că încetarea plăţilor, ca temei
de declanşare a procedurii falimentului unei societăţi comerciale este strâns legată de bancă,
cea care refuză să plătească datoriile clientului său.
4.1.2.2. Informatizarea activităţii bancare.
O altă trăsătură nouă a activităţii bancare o reprezintă informatizarea acesteia,
începând cu evidenta contabilă şi continuând cu corespondenţa interbancară şi cu clientela.
Totodată, în practica bancară europeană instrumentele tradiţionale de tehnică
bancară sunt informatizate: cecul este dotat cu o pistă magnetică ce permite citirea automată a
informaţiilor stocate; este utilizată cambia informatizată etc. Apar, în paralel, noi tehnici
bancare pur informatice: automatele bancare şi banca la domiciliu (un pachet de servicii
bancare, oferit de bancă prin intermediul unor sisteme informatice, care pot fi accesate la
domiciliu, de către persoanele fizice, sau la sediul persoanelor juridice, conectarea clientului
în mod direct la reţeaua informatică a băncii permiţând primirea de informaţii şi transmiterea
de ordine, imediat şi nemijlocit, fără a fi necesară deplasarea la sediul băncii sau utilizarea
automatelor bancare).
În fine, băncile oferă clienţilor, în colaborare cu societăţile comerciale
specializate, programe informatice care permit efectuarea analizei bilanţului contabil, analiza
comparativă a furnizorilor şi a clienţilor comerciali, şi chiar analiza comparativă a băncilor.
4.1.2.3. Internaţionalizarea activităţii bancare.
Extinderea cooperării economice internaţionale a determinat dezvoltarea
operaţiunilor bancare transfrontaliere. De asemenea, apariţia societăţilor comerciale
multinaţionale permite contactul şi influenţarea reciprocă a practicilor bancare din ţări
diferite.
126
4.1.2.4. Colaborarea băncilor cu bursele de valori mobiliare.
Răspândirea şi diversificarea valorilor mobiliare cotate la bursă şi apariţia de noi
piste ale acestor titluri este însoţită de implicarea băncilor în gestiunea acestora, prin
intermediul operaţiunilor permise de art. 8 din Legea nr. 58/1998: tranzacţii în cont propriu
sau în contul clienţilor cu valori mobiliare; intermedierea în plasamentul de valori mobiliare
şi oferirea de servicii legate de acestea; administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi
pe riscul acestora; custodia şi administrarea de valori mobiliare; depozitar pentru organismele
de plasament colectiv de valori mobiliare.
4.1.3. Teoria generală a contractelor bancare. Încheierea contractelor bancare
4.1.3.1. Condiţiile de fond pentru încheierea contractelor bancare. Enumerare.
Contractele bancare reprezintă o specie a contractelor comerciale, deci vor urma
regulile prevăzute de lege pentru această categorie de contracte, în afara cazurilor în care
legea prevede altfel.
Pe cale de consecinţă, pentru încheierea valabilă a contractelor bancare trebuie
respectate condiţiile de drept comun referitoare la capacitatea şi consimţământul părţilor, la
obiectul şi la cauza contractului.
4.1.3.2. Capacitatea părţilor contractu1ui bancar.
Firesc, una dintre părţile oricărui contract bancar este o societate bancară care
este valabil constituită şi funcţionează potrivit dispoziţiilor legale.
În funcţie de obiectul contractului, care trebuie subordonat principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi prevederilor autorizaţiei de
funcţionare emise de Banca Naţională a României, pot încheia contracte bancare băncile,
persoane juridice române, precum şi sucursalele băncilor, persoane juridice străine, autorizate
să funcţioneze pe teritoriul României. În ceea ce priveşte reprezentantele băncilor străine,
acestea, potrivit art. 10 din Legea nr. 58/1998, îşi vor limita activitatea la acte de informare,
de legătură sau de reprezentare şi nu vor efectua nici un fel de operaţiuni bancare.
Considerăm, dincolo de ambiguitatea textului de lege (actele de reprezentare presupunând, eo
ipso, încheierea unui contract bancar în numele băncii străine), că intenţia legiuitorului a fost
să interzică reprezentantelor băncilor străine să se angajeze în mod direct în operaţiuni
bancare.
În privinţa părţii co-contractante (clientul), aceasta poate fi, în principiu, orice
127
persoană fizică sau juridică.
Persoanele fizice care au capacitate de exerciţiu deplină vor încheia personal
contractul bancar; majorul pus sub interdicţie şi minorul lipsit de capacitate de exerciţiu vor
încheia contractul prin reprezentanţii legali; minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă va
încheia personal contractul, asistat fiind de ocrotitorul legal. Este admisă, totuşi, validitatea
depozitului bancar efectuat personal de minori.
Persoanele juridice pot încheia contracte bancare cu respectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă, instituit de art. 34 din Decretul nr. 31/1954, prin
reprezentanţii lor legali. Regula este că persoanele juridice dobândesc capacitate de exerciţiu
din momentul înregistrării, înmatriculării etc., dar, potrivit art. 33 alin. 3 din Decretul nr.
31/1954, chiar înainte de îndeplinirea cerinţelor legale prevăzute de lege pentru înfiinţarea
persoanei juridice, aceasta dobândeşte o capacitate de folosinţă anticipată, care îi permite
încheierea acelor acte juridice necesare pentru a lua fiinţă în mod valabil. Spre exemplu, după
autentificarea actului constitutiv al societăţii comerciale şi înainte de înmatricularea ei în
registrul comerţului, fondatorii acesteia pot încheia, pe seama viitoarei societăţi, contracte
bancare de cont de depozit de fonduri, în lei şi în valută, pentru vărsarea aporturilor în
numerar la capitalul social.
4.1.3.3. Consimţământul părţilor contractului bancar.
Contractele bancare se încheie intuitu personae, prin consimţământul neviciat al
părţilor contractante.
Astfel, în ceea ce priveşte consimţământul băncii, în doctrină s-a arătat că acesta
nu poate fi dedus din simpla ofertă adresată publicului, ci trebuie individualizat în cazul
fiecărui client şi în cazul fiecărui contract bancar. Pe cale de consecinţă, nici o ofertă a băncii
adresată publicului, în general, nu poate da naştere obligaţiei băncii de a încheia un anume
contract. Ea poate refuza orice client, oricând, fără a fi obligată să motiveze acest refuz de a
contracta.
Consimţământul băncii se exprimă, s-a arătat în literatura de specialitate, prin
reprezentantul ei legal, desemnat de consiliul de administraţie, sau prin funcţionarul bancar
însărcinat cu operaţiunea respectivă. Noua legislaţie bancară prevede, însă, în art. 23 din
Legea nr. 58/1998, că banca este angajată prin semnătura a cel puţin doi conducători, având
competenţele stabilite prin actele constitutive proprii, sau a cel puţin două persoane
împuternicite de către aceştia, în conformitate cu regulamentele proprii ale băncii şi cu
reglementările emise de Banca Naţională a României.
128
Consimţământul clientului, persoană fizică, poate fi exprimat personal sau prin
mandatar. Persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină îşi dau personal consimţământul la
încheierea contractului; persoanele fără capacitate de exerciţiu îşi exprimă consimţământul
prin reprezentanţii legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să fie
asistate de ocrotitorii legali.
Clientul, persoană juridică, îşi va exprima consimţământul prin persoana fizică
desemnată ca reprezentant potrivit legii sau statutului propriu. Consimţământul trebuie să fie
neviciat şi să fie dat în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la conţinutul şi efectele
contractului bancar. În acest scop, banca trebuie să-şi îndeplinească obligaţia de informare.
În practica bancară, aşa după cum s-a arătat în doctrină consimţământul clientului
este dovedit prin semnarea formularului contractual redactat de bancă, contractul bancar fiind
un contract de adeziune, cu clauze prestabilite de către bancă. Formularul conţine, însă,
numai clauzele esenţiale ale contractului, banca fiind obligată să informeze clientul cu privire
la toate celelalte condiţii contractuale.
Pe cale de consecinţă, toate clauzele care atenuează răspunderea băncii sau care
conferă acesteia drepturi specifice (cum ar fi dreptul de a rezilia unilateral şi intempestiv
contractul ori de a majora dobânda pe parcursul derulării contractului de credit) sunt
opozabile clientului şi produc efecte juridice numai dacă există certitudinea că aceste clauze
au fost cunoscute şi acceptate de client în momentul încheierii contractului.
În afara acestor clauze, contractul bancar se completează de drept cu normele
juridice în vigoare şi cu uzurile bancare, obligaţia de informare a băncii necuprinzând şi
aducerea lor la cunoştinţa clientului.
4.1.3.4. Obiectul contractului bancar.
Contractele bancare pot avea ca obiect operaţiunile enumerate de art. 8 din Legea
nr. 58/1998, care prevede, în mod limitativ şi exhaustiv, activităţile care pot fi desfăşurate de
societăţile bancare şi care sunt fie operaţiuni de depozit, fie operaţiuni de acordare de credite,
fie servicii bancare.
Remuneraţia băncii, sub formă de dobânzi, comisioane, preţuri etc., trebuie să fie
determinată prin contract sau cel puţin determinabilă la momentul plătii. Oricum, dispoziţiile
art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii
băneşti prevăd că dobânzile percepute sau plătite de Banca Naţională a României, de bănci,
de Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi de organizaţiile cooperatiste de credit, precum şi
modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări specifice.
129
4.1.3.5. Cauza contractului bancar.
Potrivit art. 966 C.civ., cauza contractului trebuie să existe, să fie certă şi licită.
Este prohibită, deci, încheierea contractelor fondate pe o cauză ilicită, cum ar fi, de pildă,
intenţia de "spălare a banilor", aşa cum este ea definită de Legea nr. 21/1999 privind
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor ori cu nerespectarea regimului valutar.
4.1.3.6. Condiţiile de formă pentru încheierea contractului bancar.
Ca regulă, contractele bancare sunt acte juridice consensuale, încheiate în mod
valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor. Cu toate acestea, în practica bancară, ele se
încheie întotdeauna în formă scrisă, ad probationem, în prezent această practică fiind erodată
de informatizarea operaţiunilor bancare.
De altfel, art. 56 din Legea nr. 58/1998 prevede că toate operaţiunile de credit şi
garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar
toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii. Aceste documente trebuie păstrate de
bănci şi puse la dispoziţia personalului autorizat al Băncii Naţionale a României, la cererea
acestuia. Forma scrisă nu este prevăzută de lege ad validitatem şi, considerăm, nici măcar ad
probationem, textul de lege neprevăzând vreo sancţiune în cazul nerespectării normei. Totuşi,
intenţia legiuitorului pare să fie aceea de a obliga societăţile bancare să întocmească şi să
păstreze documente contractuale pentru toate operaţiunile efectuate. Această concluzie
rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 58/1998, care instituie obligaţia
băncii de a păstra, la sediul principal sau la sediile secundare, documentele reprezentând
evidenţierea zilnică a înregistrărilor pentru fiecare client al băncii, caracteristicile tranzacţiilor
sale cu acel client ori în contul acestuia şi soldul datorat clientului sau de către acesta.
Pe de altă parte, există contracte bancare care fac parte din categoria contractelor
reale, cum este contractul de depozit, care se consideră încheiat numai în momentul predării
către bancă a sumei de bani care face obiectul contractului.
4.1.3.7. Caracterele specifice ale contractelor bancare
4.1.3.7.1. Enumerare.
Contractele bancare, ca specie a contractelor comerciale, se supun regulilor care
reglementează această categorie de contracte, prezentând, însă, o serie de caractere specifice,
care le deosebesc de celelalte contracte comerciale:
tehnicile utilizate la încheierea şi executarea contractului bancar (depozitul de fonduri şi
130
de titluri, scontul, data de valoare, cardul bancar etc.);
protecţia sporită a consumatorului (clientul băncii), justificată de inegalitatea părţilor
contractului bancar;
izolarea raporturilor juridice de drept bancar dintre bancă şi client de raporturile de drept
comercial dintre clientul băncii şi terţi, în interesul securităţii ambelor raporturi. Pe cale
de consecinţă, excepţiile intrinseci raportului juridic de drept comercial nu pot fi invocate
în raportul de drept bancar dintre bancă şi client, iar banca nu este obligată să cunoască
natura raportului juridic dintre client şi terţ.
4.1.3.8. Contractele bancare - contracte de adeziune. Generalităţi.
Practica încheierii contractelor bancare a consacrat utilizarea contractelor-tip,
redactate de bancă şi conţinând clauze nenegociabile. Natura juridică a contractelor bancare
este, deci, cea de contracte de adeziune, clientul băncii putând opta între încheierea unui
contract al cărui conţinut este prestabilit şi neîncheierea contractului.
Pe cale de consecinţă, în ipoteza unui litigiu, instanţa de judecată este ţinută să
verifice, în aplicarea principiului consensualismului, dacă în momentul încheierii contactului
clientul a cunoscut clauza litigioasă.
Aderarea clientului la contractul bancar presupune nu doar acceptarea de către
acesta a clauzelor exprese, ci şi a Condiţiilor generale de bancă, a uzurilor convenţionale şi a
regulilor profesionale bancare.
4.1.3.9. Condiţiile generale de bancă.
Condiţiile generale de bancă sunt norme care reglementează totalitatea
operaţiunilor efectuate de bănci în raporturile cu clienţii. În sens restrâns, aceste Condiţii se
referă la remuneraţia cuvenită băncii pentru serviciile aduse clientului, la termenele şi la
succesiunea în care se efectuează operaţiunile bancare şi la remuneraţia datorată de bancă
pentru fondurile puse la dispoziţia sa de către client.
În doctrină s-a precizat că, în cazul în care aceste condiţii sunt reproduse pe
formularul tipizat de contract semnat de părţi, problema cunoaşterii lor de către client este
rezolvată de principiul consensualismului. În caz contrar, efectele lor în raportul dintre bancă
şi client sunt condiţionate de cunoaşterea lor de către client. Astfel, dacă formularul tipizat
semnat de client cuprinde declaraţia acestuia că a luat la cunoştinţă despre condiţiile generale
de bancă, deşi acestea figurează pe un alt document care nu i-a fost comunicat sau i-a fost
comunicat ulterior încheierii contractului, ele vor fi opozabile clientului numai dacă le-a
131
cunoscut efectiv şi le-a acceptat la încheierea contractului.
4.1.3.10. Uzurile bancare.
Uzurile bancare au fie valoare de cutumă, caz în care se înglobează în condiţiile
generale de bancă, fie valoare convenţională, caz în care se impun în considerarea aderării
tacite la ele a părţilor.
În cazul uzurilor bancare cu valoare de cutumă, interpretarea contractului se
întemeiază pe prezumţia că părţile au acceptat toate efectele pe care uzurile le conferă
operaţiunii efectuate. Pe cale de consecinţă, în toate situaţiile uzul devine izvor de obligaţii
comerciale ca efect al aderării la contractul bancar, iar distincţia teoretică între cele două
categorii de uzuri se estompează.
În general, se consideră că reprezintă uz bancar tot ceea ce tine de funcţionarea
normală a activităţii bancare. Astfel, constituie uzuri bancare efectuarea plăţilor ordonate de
clientul care şi-a deschis un cont curent de disponibilităţi; informarea clientului care şi-a
deschis un cont de depozit de titluri despre fluctuaţia cursurilor bursiere; încasarea
dividendelor în numele şi pe seama titularului de cont de depozit de titluri etc. Există, însă,
uzuri a căror existenţă este controversată, cum ar fi prezentarea de către bancă spre acceptare
către tras a cambiilor remise în baza unui contract de cont curent.
În cazul în care clientul contestă existenţa uzului, aceasta trebuie dovedită printr-o
atestare din partea unui organism profesional sau printr-o expertiză. Pe de altă parte, chiar în
cazul în care existenţa uzului a fost dovedită, efectele sale trebuie recunoscute de instanţa de
judecată, care va constata compatibilitatea sa cu dispoziţiile legii. La constatarea şi
interpretarea uzurilor, instanţa va avea în vedere că ele exprimă voinţa băncii şi, deci, pot
încălca principiul libertăţii contractuale.
4.1.3.11. Regulile profesiunii bancare.
Clientul aderă, prin încheierea contractului bancar, la normele care reglementează
activitatea bancară, norme care vor guverna şi contractul respectiv. Este vorba despre
reglementările emise de Banca Naţională a României, care, potrivit art. 50 din Legea nr.
101/1998, au caracter obligatoriu pentru persoanele juridice publice şi private, precum şi
pentru persoanele fizice, indiferent de forma pe care o îmbracă: regulamente, ordine, norme
sau circulate.
Spre deosebire de reglementările Băncii Naţionale a României, nu pot fi opuse
clientului convenţiile interbancare la care acesta nu este parte, cu excepţia cazului în care se
132
dovedeşte că le-a cunoscut şi le-a acceptat.
4.1.3.12. Tehnicile informatice bancare.
Utilizarea în practica bancară a tehnicilor informatice (cardul bancar cu
microprocesor încorporat, terminalele bancare ale comercianţilor, distribuitoarele automate
de bancnote, banca la domiciliu etc.) a ridicat o serie de probleme juridice referitoare la
formarea actului juridic, influenţa tehnicilor informatice asupra obligaţiilor băncii şi asupra
probei raportului juridic dintre bancă şi client.
Astfel, reţeaua informatică a băncii este programată să efectueze automat anumite
operaţiuni de înregistrare contabilă. Având în vedere că programul informatic este utilizat de
bancă, aceste înregistrări ar trebui să constituie veritabile manifestări de voinţă ale băncii, de
natură să determine încheierea unui act juridic. Întrebarea la care trebuie dat un răspuns, în
acest caz, este care va fi soluţia juridică în cazul în care reţeaua informatică a băncii nu a
funcţionat corect, respectiv programul informatic, din raţiuni economice, nu acoperă toate
ipotezele care s-ar putea ivi.
Doctrina dă câteva exemple, în acest sens. Astfel, dacă programul va storna toate
efectele de comerţ care se întorc neplătite, fără a fi luată în considerare eventuala opţiune a
băncii de a păstra titlurile pentru a exercita acţiunile corespunzătoare în vederea încasării
creanţelor, există două alternative: înregistrarea stornării este manifestarea de voinţă a băncii,
deci stornarea este ireversibilă, respectiv înregistrarea este consecinţa imperfectei programări,
pe cale de consecinţă banca poate reveni asupra ei. De asemenea, în cazul prezentării unui
cec spre încasare, atunci când contul clientului emitent este în poziţie debitoare, înregistrarea
cecului prin debitarea contului poate fi privită fie ca adevărata voinţă a băncii, care
autorizează descoperirea contului şi acordă, astfel, clientului un credit, fie ca o consecinţă a
programării imperfecte, banca putând să storneze înregistrarea.
Jurisprudenţa a considerat aceste înregistrări ca simple operaţiuni materiale, dacă
ele nu au fost efectuate în cunoştinţă de cauză, banca putându-le rectifica dacă alta a fost
voinţa ei reală. Soluţia, s-a arătat în doctrină, necesită totuşi unele nuanţări. Este adevărat că
înregistrările informatice nu reprezintă întotdeauna expresia fidelă a voinţei băncii, însă nu
poate fi ignorat faptul că banca foloseşte în deplină cunoştinţă de cauză un program
informatic. Instanţa judecătorească ar putea constata că înregistrarea reprezintă voinţa băncii
dacă aceasta a aprobat-o ulterior sau, dimpotrivă, că înregistrarea nu este expresia voinţei
băncii, dacă aceasta a stornat-o imediat.
O altă problemă o reprezintă posibilitatea băncii de a se exonera de răspundere,
133
invocând imperfecţiunea tehnicilor informative utilizate. Ipoteza practică cea mai frecventă,
în acest sens, este legată de organizarea sistemului de informaţii privind opoziţiile la cecurile
furate, precum şi de controlul semnăturilor de pe facturile întocmite pe baza cardurilor
bancare, în Condiţiile în care procesarea informatică a acestor facturi nu permite verificarea
semnăturilor. Răspunsul nu este, nici în acest caz, unul categoric: datorită faptului că
recurgerea la procedee informative se face la iniţiativa şi în beneficiul băncii, aceasta ar fi
obligată să utilizeze un program adecvat; totuşi, banca poate insera clauze contractuale
perfect compatibile cu programul informatic utilizat, precum şi clauze de limitare a
răspunderii pentru prejudiciile rezultate din anumite imperfecţiuni tehnice. Aceste clauze
trebuie să fie cunoscute şi acceptate de client în momentul încheierii contractului.
În fine, utilizarea tehnicilor informative ridică probleme şi în legătură cu proba
obligaţiilor comerciale bancare. Înregistrările sunt efectuate, automat, cu ajutorul reţelei
informatice a băncii, astfel că ele emană de la una din părţile contractului bancar. Pe cale de
consecinţă, se pun probleme legate de admisibilitatea mijloacelor de probă, valoarea lor
probatorie şi convenţiile care privesc mijloacele de probă.
Astfel, doctrina arată, cu titlu de exemplu, că în utilizarea distribuitoarelor
automate de bancnote pot apărea contestaţii privind corectitudinea înregistrărilor efectuate de
automat în ceea ce priveşte cuantumul sumei. Există două alternative în privinţa probaţiunii:
fie se consideră că înregistrarea este unicul mijloc de probă admisibil, cu toate că emană de la
bancă, şi nu de la clientul căruia i se opune, aşa cum prevede art. 1177 C.civ., fie înregistrarea
este doar unul dintre mijloacele de probă admisibile, clientul putând dovedi incorectitudinea
înregistrării cu alte probe. Prima alternativă trebuie să aibă ca premisă clauza contractului de
card bancar potrivit căreia înregistrările informative sau reproducerea acestor înregistrări pe
suport informatic sunt singurele mijloace de probă care fac dovada, între părţi, a operaţiunilor
efectuate prin intermediul distribuitorului automat de bancnote, clauză valabilă, întrucât
părţilor le este permis să deroge prin convenţie expresă de la regulile care privesc mijloacele
de probă.
Tot doctrina precizează că problema probaţiunii se poate converti într-o problemă
de răspundere, în cazul în care banca pune la dispoziţia clientului mijloace tehnice care nu
oferă suficiente probe ale operaţiunilor efectuate. Astfel, în cazul automatelor care primesc
depuneri de bancnote, banii sunt introduşi într-un plic, pe care clientul notează datele sale de
identificare şi îl introduce în aparat. Clientul compune pe tastatura aparatului suma depusă,
iar aparatul îi eliberează o chitanţă conform sumei indicate. Evident că, în caz de litigiu,
chitanţa nu poate fi opusă de client băncii pentru a face dovada sumei, întrucât emană chiar
134
de la bancă. Aceasta ar însemna, însă, că este suficient ca banca să nege pentru a fi exonerată
de răspundere. Această situaţie transferă problema de pe tărâm probator pe terenul
răspunderii băncii pentru prejudiciul cauzat prin crearea unui mecanism care pune clientul în
imposibilitate de a acţiona. Banca nu se va putea exonera de răspundere susţinând că clientul
şi-a asumat riscul în cunoştinţă de cauză, întrucât ea are obligaţia de informare şi consiliere.
Practic, clientul va fi întotdeauna cel care face o afirmaţie în faţa instanţei de judecată şi tot el
este cel care trebuie să facă dovada celor afirmate, aprecierea admisibilităţii mijlocului de
probă şi al valorii sale fiind atributul instanţei.
4.1.3.13. Acceptarea tacită de către client a operaţiunilor efectuate de bancă.
Calificarea tăcerii clientului ca reprezentând aprobarea tacită a operaţiunilor
efectuate de bancă poate avea ca temei uzurile bancare sau o clauză contractuală. Indiferent
de temeiul acestei concluzii, clientul nu mai poate contesta operaţiunile bancare menţionate
într-un extras de cont dacă a păstrat tăcerea după primirea acestuia, în termenul prevăzut în
contract sau consacrat de uzurile bancare.
Valoarea probatorie a tăcerii este, însă, apreciată suveran de către instanţa
judecătorească, astfel că clientul poate dovedi cu un alt mijloc de probă că tăcerea lui are o
altă justificare decât consimţământul la operaţiunea litigioasă. Oricum, tăcerea, ca formă de
exprimare a aprobării clientului, nu poate acoperi orice neregularitate a operaţiunii bancare,
oricât de gravă ar fi.
4.1.3.14. Modificarea unilaterală a contractului bancar.
De regulă, contractele bancare conţin clauze prin care banca îşi rezervă dreptul de
a modifica unilateral anumite prevederi contractualez4;. Spre exemplu, contractul poate
conţine clauze care conferă băncii dreptul de a creste dobânda la un credit acordat clientului,
în funcţie de dobânda practicată de Banca Naţională a României la creditele de refinanţare şi
de evoluţia pieţei, sau dreptul de a limita creditul pe baza unui preaviz.
4.1.3.15. Rezilierea unilaterală a contractului bancar.
Faţă de faptul că în Legea bancară nr. 58/1998 nu au mai fost reproduse normele
din Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară, care prevedeau cazurile de excepţie în care
banca putea rezilia unilateral contractul bancar de credit, considerăm că orice reziliere
unilaterală de către bancă a unui asemenea contract este fără efect şi constituie o întrerupere
intempestivă a executării contractului, antrenând răspunderea contractuală şi plata de daune-
135
interese. Este, însă, permisă stipularea în contract a unor clauze privind rezilierea unilaterală a
oricărui contract bancar.
4.1.3.16. Obligaţii specifice ale băncii incidente în materia contractelor bancare
Generalităţi.
În doctrină se recunoaşte existenţa unor obligaţii profesionale ale băncii, cu
implicaţii asupra regimului juridic al contractelor bancare. Este vorba despre obligaţia de
informare şi consiliere a clientului, obligaţia de păstrare a secretului profesional bancar,
obligaţia de vigilentă (cu aplicaţiune specială în materia prevenirii şi combaterii spălării
banilor) şi despre principiul neamestecului băncii în afacerile clientului său.
Am analizat, în materia funcţionării societăţilor bancare, obligaţia de păstrare a
secretului bancar şi obligaţiile care revin băncilor în temeiul Legii nr. 21/1999 privind
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, întrucât acestea sunt guvernate de norme
imperative, de ordine publică. Vom analiza în cele ce urmează, obligaţia băncii de informare
şi consiliere a clientului, urmând ca principiul neingerinţei băncii în afacerile clientului să fie
prezentat în materia răspunderii contractuale a băncii.
4.1.3.16.1. Obligaţia băncii de informare şi de consiliere a clientului.
Contractul de servicii bancare are natura juridică a unui contract de prestări de
servicii. Pe cale de consecinţă, banca are obligaţia de a informa şi de a consilia clientul,
obligaţie accesorie serviciului prestat, în scopul de a-1 face util clientului. Aceasta obligaţie
se limitează, însă, la informaţiile şi sfaturile care au ca obiect serviciul respectiv: condiţiile
prestării serviciului, costul acestuia, adecvarea acestuia la necesităţile clientului (de exemplu,
dacă tipul de cont este compatibil cu operaţiunile pe care clientul intenţionează să le
desfăşoare) etc. Este controversată, în doctrină, sfera acestei obligaţii: într-o opinie, banca ar
trebui să se limiteze la a informa clientul, într-o altă opinie, să nuanţeze informaţia,
adăugându-i o consiliere profesională.
Banca este obligată să prezinte clientului toate efectele juridice ale serviciului
contractat şi, totodată, alternativele posibile, pentru ca manifestarea de voinţă a clientului să
fie exprimată în cunoştinţă de cauză, însă obligaţia de informare sau consiliere nu poate avea
drept consecinţă însăşi lărgirea obiectului contractului. Spre exemplu, în cazul acordării unui
credit, banca nu are obligaţia de a-l consilia pe client în legătură cu cele mai eficiente utilizări
a banilor; de asemenea, în cazul unui contract de depozit de valori mobiliare, banca nu este
136
obligate să-l informeze pe client asupra factorilor care influenţează cursul acestora. Dacă,
însă, obiectul contractului este administrarea de valori mobiliare, banca are obligaţia de a-1
informa pe client în legătură cu aceşti factori, pentru ca clientul să poată decide păstrarea sau
vânzarea respectivelor valori.
Deci, obligaţia băncii se limitează la elementele strâns legate de serviciul prestat
şi nu se extinde la gestionarea patrimoniului clientului sau la amestecul în activitatea sa
comercială. Practic, obligaţia se îndeplineşte prin remiterea către client a unui document
scris, care cuprinde aceste informaţii.
Răspunderea băncii pentru nerespectarea acestei obligaţii se angajează în cazul în
care prejudiciul cauzat clientului nu s-ar fi produs dacă banca ar fi avut iniţiativa informării şi
consilierii clientului. Temeiul subiectiv al acestei răspunderi este, deci, culpa stricto sensu.
Problema este una de prudenţă bancară în relaţiile cu clienţii, iar întrebarea care se pune este
dacă banca are obligaţia de a-l informa şi consilia pe client numai dacă ştie că acesta nu
cunoaşte informaţiile respective sau trebuie să prezume această ignorantă.
Doctrina a formulat două ipoteze. În prima ipoteză, culpa băncii poate fi reţinută
doar în cazul în care ea cunoaşte atât faptul că clientul nu este informat, cât şi interesul sau
dreptul clientului, periclitate de această necunoaştere în operaţiunea bancară concretă. Un
exemplu este situaţia în care banca nu informează în timp util clientul asupra lipsei acoperirii
unui cec remis spre încasare, iar acesta pierde dreptul de a interveni contra emitentului.
În cea de-a doua ipoteză, în stabilirea culpei băncii se va avea în vedere echilibrul
care trebuie să existe între preîntâmpinarea riscurilor neinformării clientului şi evitarea
îngreunării excesive a obligaţiilor băncii. Astfel, culpa băncii de a nu fi prezumat lipsa de
informare a clientului poate fi reţinută numai excepţional, întrucât este de neconceput ca
banca să aibă obligaţia de a oferi fiecărui client şi pentru fiecare operaţiune toate informaţiile
juridice şi economice pentru protejarea intereselor acestuia. Clientul are, însă, dreptul de a
solicita din partea băncii toate informaţiile necesare operaţiunilor bancare întreprinse.
4.1.3.17. Răspunderea contractuala a băncii
4.1.3.17.1. Principiul neamestecului băncii în afacerile clientului său.
Acest principiu protejează, în egală măsură, clientul şi banca: clientul este
protejat pentru că banca nu poate interveni în afacerile sale (spre exemplu, nu poate refuza
executarea unui ordin al acestuia pe motiv de inoportunitate), iar banca, neintervenind, nu
este parte la eventualele acte ilicite ale clientului.
137
Practica bancară cunoaşte situaţii în care executarea ordinelor clientului a condus
banca la participarea, în cunoştinţă de cauză, la operaţiuni ilicite ale clienţilor cauzatoare de
prejudicii terţilor: fraude fiscale, retragerea frauduloasă de titluri depozitate, scontarea unor
titluri de credit fictive, încasarea unor cecuri furate etc. În calitatea sa de prestator de servicii,
banca răspunde dacă participă intenţionat sau din imprudenţă la fapta ilicită a clientului.
Obligaţia de prudentă bancară impune băncii informarea asupra regularităţii operaţiunii care
i-a fost comandată. Pe cale de consecinţă, banca ar trebui să răspundă solidar cu clientul nu
numai pentru ceea ce ştia, ci şi pentru ceea ce trebuia să ştie că este ilicit şi prejudiciabil
pentru terţi. Pentru a atenua această răspundere, banca poate invoca principiul neamestecului
în afacerile clienţilor săi: în absenţa unei anomalii, banca nu este obligată să efectueze un
control asupra regularităţii operaţiunii, care ar implica o ingerinţă în afacerile clientului său.
De asemenea, principiul neamestecului poate fi invocat pentru a limita
răspunderea băncii care participă la un act ilicit al unui terţ care prejudiciază un client: banca
va răspunde numai dacă operaţiunea efectuată prezintă o anomalie. Situaţia cea mai întâlnită
în practică se referă la debitarea contului unui client, ca urmare a plăţii unui cec fals sau
falsificat prezentat de un terţ.
Temeiul juridic al acestui principiu este oferit de regulile răspunderii civile: banca
va răspunde pentru fapta proprie, ilicită şi culpabilă, iar nu şi pentru fapta altuia. Rolul
principiului neamestecului, s-a precizat în doctrină, este de a determina normele de conduită
care trebuie respectate de bănci, ţinând seama de specificul activităţii lor, şi, deci, "faptele
proprii" ale băncii pentru care aceasta este ţinută să răspundă. Faţă de numărul operaţiunilor
bancare efectuate şi de dificultatea de a cerceta cauza juridică a acestora, banca este obligată
să verifice doar aparenta de legalitate a unei operaţiuni, prudenta bancară neputând fi, practic,
extinsă până la investigarea completă a fiecărei operaţiuni.
Domeniul de aplicare a principiului neamestecului îl constituie operaţiunile
standardizate şi repetitive: depozitele, retragerile şi plăţile. Banca este scutită să cerceteze
originea şi destinaţia fondurilor, sub rezerva îndeplinirii obligaţiei legale de vigilentă
prevăzută de Legea nr. 21/1999 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. Nu intră în
sfera de aplicaţiune a acestui principiu operaţiunile individualizate, cum ar fi acordarea unui
credit, caz în care banca este obligată să se informeze asupra situaţiei economice a clientului
şi în cazul în care nu există anomalii.
Aplicabilitatea principiului are o dublă limită: prezenţa anomaliilor aparente şi de
existenţa unor destinaţii precise a fondurilor.
Anomalia aparentă a unei operaţiuni este cea care poate fi determinată printr-o
138
vigilentă bancară normală. Doctrina remarcă existenţa a două categorii de anomalii: materiale
(girurile neregulate, alterările sau suprapunerile de scriere) şi intelectuale (repetarea
sistematică a unor operaţiuni care nasc suspiciunea că titlurile de credit sunt emise pentru
realizarea unei înşelăciuni prin scont; mişcări anormale ale fondurilor unei societăţi
comerciale, care nasc suspiciunea unei deturnări de fonduri sociale de către un administrator;
numărul anormal de titluri la purtător prezentate de o persoană aflată într-o notorie stare
economică precară etc.). Anomalia aparentă are, însă, un sens relativ: nu toate situaţiile
reclamă acelaşi grad de vigilenţă, aceasta raportându-se la natura operaţiunii şi la persoana
care o efectuează (prezentarea spre încasare a unui cec de către un client nou; existenta unor
incidente anterioare în funcţionarea unui anumit cont etc.).
În fine, în cazul în care destinaţia fondurilor care fac obiectul unei operaţiuni
bancare este cunoscută de bancă, fără a mai fi nevoie de verificări suplimentare pentru a o
descoperi, tocmai pentru acest motiv banca are obligaţia de a supraveghea respectarea acestei
destinaţii.
4.1.3.17.2. Specificul răspunderii contractuale a băncii.
Răspunderea contractuală a băncii se angajează în cazul în care neexecutarea,
executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a unui contract bancar a cauzat clientului un
prejudiciu. Obligaţia de reparare a prejudiciului de către bancă va fi guvernată de regulile
obligaţiilor comerciale: curgerea de drept a dobânzilor, neacordarea termenelor de gratie,
libertatea probaţiunii, termenele de prescripţie specifice etc.
Faptele care constituie ilicit contractual bancar îmbracă forme specifice.
întreruperea intempestivă a executării unui contract de credit; neverificarea unui efect de
comerţ (titlu de credit sau cec) înainte de a efectua plata acestuia; prezentarea cu întârziere la
plată a unei cambii remise băncii spre încasare; refuzul nejustificat de a plăti un cec cu
acoperire; plata unui cec pentru care s-a făcut opoziţie, în formă legală, pentru pierdere, furt
sau faliment; neverificarea autenticităţii ordinului de plată prezentat de un pretins mandatar al
titularului contului de depozit; furnizarea culpabilă de informaţii eronate unui client etc.
4.1.3.17.3. Restrângerea convenţională a răspunderii contractuale a băncii.
Răspunderea contractuală a băncii poate fi limitată prin inserarea unor clauze care
să prevadă exonerarea de răspundere în anumite situaţii. Clauzele sunt valabile în măsura în
care se referă la culpa uşoară a băncii, nu şi la culpa gravă a acesteia (întârzierea prezentării
la plată a unui titlu de credit, întreruperea intempestivă a creditării etc.).
139
Fiind vorba de un comerciant profesionist, remunerat pentru serviciile sale, culpa
băncii se va aprecia conform celui mai înalt nivel de diligenţă profesională. Dimpotrivă, în
cazul în care banca prestează un serviciu neremunerat (de pildă, îndeplineşte un mandat
gratuit din partea unui client de a se informa asupra unui terţ), ea va răspunde numai pentru
culpa lata, cu excepţia cazului în care serviciul gratuit este doar un accesoriu al unuia
remunerat.
4.1.3.17.4. Înlăturarea răspunderii contractuale a băncii în caz de forţă
majoră.
Practica bancară cunoaşte două cazuri principale de forţă majoră: greva şi hold-
up-ul. În privinţa grevei, în general se inserează în contractul bancar având ca obiect
operaţiuni internaţionale o clauză care o califică drept caz de forţă majoră, cu condiţia de a
îndeplini cerinţele specifice ale acesteia: exterioritatea (să nu fie provocată de un fapt intern
băncii), imprevizibilitatea (în ceea ce priveşte declanşarea, durata şi intensitatea) şi
irezistibilitatea (imposibilitatea de a angaja înlocuitori ai greviştilor).
Răspunderea băncii nu este înlăturată în caz de hold-up, ea fiind obligată să
repare orice prejudiciu. Răspunderea băncii nu mai este, în acest caz, una subiectivă, ci o
răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie. Obligaţia de securitate a băncii privind
fondurile încredinţate există în cazul tuturor contractelor de depozit bancar, întrucât, fiind
vorba de un depozit neregulat, proprietarul banilor în momentul sustragerii era banca, iar nu
deponentul.
4.1.4. Contul bancar
4.1.4.1. Noţiunea contului bancar.
Contul bancar constituie suportul principal al operaţiunilor bancare de plăti,
decontări, transfer de fonduri, acceptare de depozite şi acordare de credite.
Contul bancar reprezintă o convenţie destinată evidenţei, reglementării şi, în
unele cazuri, garantării operaţiunilor dintre bancă şi clienţii săi. El îndeplineşte atât funcţia de
element al tehnicii contabile, cât şi pe cea de instrument al reglementării creanţelor băneşti
între bancă şi client.
Din punct de vedere al tehnicii contabile, contul reprezintă un tablou al creanţelor
şi al datoriilor reciproce existente între doi corespondenţi. El reflectă operaţiunile băneşti
derulate între corespondenţi, face dovada acestor operaţiuni şi, totodată, exprimă rezultatul
140
lor.
Fiecare operaţiune se înscrie în contul bancar fie ca articol de credit, fie ca articol
de debit, în funcţie de calitatea juridică pe care clientul băncii o are în operaţiunea respective
(debitor sau creditor). Pe cale de consecinţă, în contul bancar se vor înscrie:
- la debit: retragerile de numerar; plăţile efectuate la ordinul clientului;
dobânzile şi comisioanele datorate băncii;
- la credit: vărsămintele de numerar; sumele rezultate din încasarea efectelor de
comerţ sau a altor titluri de credit remise de client, dobânzile datorate de
bancă clientului.
În urma înscrierii unei operaţiuni în cont, soldul provizoriu al acestuia poate fi
sold creditor (în cazul în care banca este datoare clientului) sau sold debitor (caz în care
clientul este dator băncii). Pe cale de consecinţă, fiecare înscriere în cont constată o
operaţiune şi exprimă un rezultat, un nou raport între bancă şi titular.
Planul de conturi pentru societăţile bancare (Anexa nr. 344/1997 la Ordinul
Ministerului Finanţelor nr. 1418/1997) cuprinde opt clase de conturi, printre care şi cele
destinate operaţiunilor cu clientela (clasa 2). Clasa 2 cuprinde, la rândul ei, 7 grupe:
1. Grupa 20 - Credite acordate clientelei, cu subdiviziunile: 201 -- Creanţe comerciale,
202 - Credite de trezorerie, 203 - Credite pentru export, 204 Credite pentru
echipament, 205 - Credite pentru bunuri imobiliare, 206 Alte credite acordate
clientelei;
2. Grupa 23 - Credite şi împrumuturi privind clientela financiară, cu subdiviziunile: 231 -
Credite acordate clientelei financiare, 232 Împrumuturi primite de la clientela
financiară;
3. Grupa 24 - Valori primite sau date în pensiune, cu subdiviziunile: 241 Valori primite
în pensiune, 242 - Valori date în pensiune;
4. Grupa 25 - Conturile clientelei, cu subdiviziunile: 251 - Conturi curente
(bifuncţionale), 252 - Conturi de factoring, 253 - Conturi de depozit (2531 - Depozite
la vedere, 2532 - Depozite la termen, 2533 - Depozite colaterale), 254 - Certificate de
depozit, carnete şi librete de economii;
5. Grupa 26 - Valori de recuperat şi alte sume datorate, cu subdiviziunile: 261 - Valori de
recuperat; 262 - Alte sume datorate;
6. Grupa 28 - Creanţe restante şi îndoielnice, cu subdiviziunile: 281 Creanţe restante, 282
- Creanţe îndoielnice;
141
7. Grupa 29 - Provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu clientela, cu subdiviziunea
291 - Provizioane pentru creanţe din operaţiuni cu clientela. Planul de conturi
reflectă, însă, doar nivelul sintetic al sistemului de codificare a conturilor bancare.
Dezvoltarea în nivel analitic a conturilor sintetice prevăzute în planul de conturi este
de competenta fiecărei bănci, în funcţie de propriile necesităţi.
Astfel, cu titlu de exemplu, contul bancar 2511000035612345 este alcătuit din:
1. nivelul sintetic - 2511, în care 2 reprezintă clasa Operaţiuni cu clientela, 25 reprezintă
grupa Conturile clientelei, 2511 reprezintă subdiviziunea Conturi curente;
2. nivelul analitic, dezvoltat de bancă, în care 0 reprezintă prima cifră de nivel analitic de
cont curent simplu, 00 reprezintă moneda (lei), 0 reprezintă numărul de ordine al contului
curent al persoanei respective, 35 reprezintă codul judeţului, 6 reprezintă tipul de client,
12345 reprezintă codul unic al clientului.
Ca instrument juridic prin care se realizează operaţiunile bancare, contul
reprezintă un contract complex, o convenţie privind reglementarea creanţelor şi a datoriilor
reciproce existente între corespondenţi (banca şi clientul său), la care se adaugă, în cazul
contului curent, o convenţie de garanţie, în temeiul căreia articolele de credit şi cele de debit,
compensându-se în mod automat, se garantează reciproc. Totodată, contul cu sold creditor
poate constitui o garanţie a creditelor acordate de bancă titularului. Se discută, în doctrină,
despre calificarea contractului de cont bancar drept o convenţie-cadru de servicii bancare,
care stabileşte condiţiile generale ce guvernează relaţiile dintre bancă şi client şi înregistrează
operaţiunile dintre aceştia.
4.1.4.2. Tipurile de cont bancar.
Datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte, contul bancar poate îmbrăca diverse
forme, între care cele mai uzitate sunt contul curent şi contul de depozit.
În cele mai multe cazuri, primul cont bancar pe care banca îl deschide clientului
său este un cont curent, în care se înregistrează operaţiunea de depunere a unei sume de bani
de către client. Sintagma are, aşa după cum s-a arătat în doctrină, un alt înţeles decât cel al
contractului comercial de cont curent, reglementat de art. 370-373 C.com. Din punct de
vedere al tehnicii contabile, contul curent este un cont bifuncţional, destinat să înregistreze
depunerea iniţială şi, ulterior, operaţiunile curente de încasări şi plăti dispuse de titularul
contului. Contul curent se întemeiază pe un element intenţional (voinţa părţilor de a utiliza
acest instrument, care produce efecte specifice) şi pe unul material (remiterile în cont).
Disponibilul înregistrat în acest cont poate fi retras în orice moment, fără preaviz, de către
142
titular, personal sau prin mandatar. De asemenea, contul poate fi debitat prin ordin de plată,
iar titularul său, cu acordul băncii, poate emite bilete la ordin sau poate trage cecuri asupra
disponibilului din cont. Fiind un cont bifuncţional, el poate avea, cu acordul expres al băncii,
şi sold debitor. Contul curent reflectă, deci, operaţiuni multiple, ca semnificaţie şi frecvenţă,
fiind tipic pentru titularii persoane juridice, îndeosebi comercianţi.
Contul de depozit înregistrează fondurile încredinţate de client băncii pentru a fi
fructificate sau în alt scop. Depozitele bancare de fonduri băneşti pot fi la vedere, la termen
sau colaterale. Depozitul bancar la vedere este constituit pentru o durată iniţială de cel mult o
zi lucrătoare. Depozitul la termen se constituie pentru un termen fix, pentru care durata
iniţială este mai mare de o zi lucrătoare. Depozitele colaterale sunt constituite cu titlu de
garanţie sau pentru efectuarea unor plăti ulterioare determinate. Contul de depozit este
destinat, deci, reflectării procesului de fructificare a capitalului, fiind operaţional în momentul
depunerii şi cel al retragerii de fonduri, operaţiuni prin natura lor îndepărtate în timp şi de
minimă frecventă. Titularul tipic al contului de depozit este persoana fizică.
Contul curent şi contul de depozit la vedere se aseamănă prin aceea că fondurile
disponibile pot fi retrase de titular în orice moment, fără preaviz. Între ele există, totuşi, şi
următoarele deosebiri:
- contul curent, fiind bifuncţional, poate avea şi sold debitor, în vreme ce contul
de depozit la vedere, fiind un cont de pasiv, nu poate avea decât sold creditor;
- fondurile înregistrate în soldul creditor al contului curent nu sunt destinate
fructificării de către bancă, ci executării operaţiunilor de retrageri de numerar
sau de plăti dispuse de titular, în timp ce fondurile din contul de depozit la
vedere sunt încredinţate băncii pentru fructificare;
- titularul contului curent poate trage cecuri, poate domicilia bilete la ordin sau
poate semna ordine de plată asupra disponibilului din cont, în vreme ce
titularul contului de depozit la vedere poate efectua numai depuneri şi
retrageri.
Contabilitatea creditelor acordate de bancă clienţilor se ţine, în funcţie de
destinaţia lor, în următoarele categorii de conturi: conturi de creanţe comerciale (cuprinzând
operaţiuni de scont şi asimilate, factoring şi alte creanţe comerciale), conturi de credite de
trezorerie, conturi de credite pentru export, conturi de credite pentru echipament etc. Toate
aceste conturi sunt conturi de activ, reflectând poziţia de creditor pe care o are banca faţă de
titular.
Creanţele comerciale, creditele, valorile primite în pensiune, valorile de
143
recuperat, precum şi dobânzile aferente acestora, nerambursate sau neîncasate la scadenţă, se
înregistrează în conturile creanţe restante şi dobânzi restante. În cazul creanţelor restante
aferente contractelor de credit învestite cu formulă executorie înregistrarea se face în contul
sintetic creanţe scoase din activ, urmărite în continuare.
Creanţele băncii faţă de client care au caracter litigios se înregistrează în conturile
creanţe îndoielnice şi dobânzi îndoielnice.
4.1.4.3. Titularul contului bancar.
Orice persoană fizică sau juridică poate avea calitatea de titular al unui cont
bancar.
Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu efectuează personal
operaţiunile, cu excepţia cazului interzişilor judecătoreşti, care vor efectua operaţiunile prin
reprezentant legal. Persoanele fizice fără capacitate de exerciţiu vor intra în raporturi juridice
cu banca, de asemenea, prin reprezentanţii lor legali.
Tot reprezentantul legal va efectua operaţiunile şi în cazul conturilor bancare ale
persoanelor juridice. La deschiderea contului trebuie prezentat actul care dovedeşte
dobândirea personalităţii juridice şi prin care sunt identificate persoanele fizice învestite cu
calitatea de reprezentant legal.
Există situaţii în care contul bancar poate fi deschis pe seama viitoarei persoane
juridice, înainte de constituirea legală a acesteia. Deschiderea contului va constitui, în acest
caz, un act necesar pentru ca persoana juridică să ia fiinţă, fiind întemeiat pe capacitatea de
folosinţă anticipată pe care art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 o recunoaşte acestor
persoane. Aplicaţia curentă, pentru această ipoteză, o constituie deschiderea unui cont de
depozit, de către fondatorii unei societăţi comerciale, pe seama acesteia, pentru a fi depuse
aporturile în numerar ale asociaţilor sau acţionarilor la capitalul social înainte de
înmatricularea societăţii.
4.1.4.4. Deschiderea contului bancar.
Deschiderea unui cont bancar presupune încheierea unei convenţii între bancă şi
viitorul titular, precum şi efectuarea primei operaţiuni (de regulă, efectuarea unei depuneri),
după ce, în prealabil, banca a verificat identitatea, capacitatea şi, eventual, onorabilitatea şi
solvabilitatea solicitantului. Nu există un drept al persoanei fizice sau juridice la deschiderea
unui cont bancar, astfel, ca banca poate refuza aceasta fără a fi ţinută să se justifice. Există,
însă, legislaţii în care banca centrală este obligată să desemneze o bancă care să deschidă un
144
cont bancar persoanei căreia i-a fost refuzat acest lucru de către o altă bancă.
Operaţiunile materiale esenţiale efectuate în vederea deschiderii unui cont bancar
constau în:
- completarea de către client a formularului cererii de deschidere a contului,
cuprinzând: numele sau denumirea clientului; adresa sau sediul acestuia; seria
şi numărul actului de identitate sau numărul de înregistrare în registrul
comerţului; codul numeric personal sau codul fiscal (toate acestea în scopul
efectuării de verificări de către bancă în legătură cu identitatea, onorabilitatea,
profesia etc.); declaraţia clientului privind luarea la cunoştinţă de condiţiile de
efectuare a operaţiunilor în cont, de costul acestora, de regimul juridic al
extrasului de cont, de rulajul creditor minim al contului; semnătura clientului;
- depunerea cererii de deschidere a contului, însoţită de fotocopie după
documentele care să certifice înfiinţarea, înregistrarea şi autorizarea clientului,
în conformitate cu legislaţia în vigoare la data respectivă;
- înscrierea de către bancă a operaţiunilor de deschidere a contului în repertoriul
cronologic al conturilor;
- depunerea fişei cu specimenele de semnătură ale persoanelor fizice
împuternicite să dispună efectuarea de operaţiuni în cont;
- eliberarea de către bancă titularului a unui înscris care atestă deschiderea
contului.
4.1.4.5. Funcţionarea contului bancar. Extrasul de cont.
Conducerea evidentei în contul bancar (ţinerea contului de către bancă fiind o
obligaţie a acesteia) presupune următoarele operaţii:
- înregistrarea, prin formule contabile în care contul poate avea o postură
creditoare sau debitoare;
- stabilirea soldului după fiecare operaţiune sau periodic, din care să rezulte
poziţia creditoare sau debitoare a contului.
Trebuie precizat ca băncii îi este indiferent dacă sumele depuse în cont sunt sau
nu proprietatea titularului, cu excepţia obligaţiilor care revin societăţilor bancare în materia
prevenirii şi combaterii spălării banilor.
Periodic sau la cerere, banca eliberează clientului (la ghişeul băncii sau prin
poştă) extrasul de cont, care reflectă operaţiunile efectuate de la deschiderea contului,
145
respectiv de la data ultimului extras de cont, menţionând în ordine cronologică înscrierile
efectuate în debitul, respectiv în creditul contului.
În cazul constatării unor erori sau omisiuni în extrasul de cont, privind efectuarea
operaţiunilor, clientul este obligat ca, în termenul convenit cu banca la momentul deschiderii
contului (termen care curge de la momentul comunicării extrasului de cont), să semnaleze, în
scris, neregularităţile respective. Tăcerea clientului (nesemnalarea în termen) valorează,
conform uzurilor bancare, acceptare. Contestarea înscrierilor de către client pune banca în
poziţia de a dovedi temeinicia lor.
Erorile materiale trebuie rectificate, întrucât înscrierile fuseseră efectuate fără
existenţa vreunei cauze juridice, însă ele nu pot fi şterse: banca va proceda la efectuarea unei
înscrieri în sens invers a aceleiaşi operaţiuni, operând radierea contabilă a unei înscrieri
anterioare (va debita contul pe care îl creditase în mod eronat sau invers). Juridic vorbind,
însă, este vorba de două creanţe diferite, având acelaşi cuantum, între care urmează să
opereze compensaţia. Stornarea (contraînscrierea) este utilizată şi în ipoteza efectelor de
comerţ remise spre încasare şi neîncasate.
De regulă, conturile curente nu beneficiază de dobânzi la soldurile creditoare,
întrucât raţiunea principală a contului curent este cea de a constitui suportul operaţiunilor
curente de încasări şi plăţi ale titularului. Soluţia ar trebui să fie valabilă şi pentru contul de
depozit la vedere, care presupune obligaţia băncii de a păstra fondurile depozitate în
permanentă la dispoziţia titularului, deci imposibilitatea fructificării acestora, şi, de altfel,
este consacrată legislativ în unele legislaţii europene. În România, însă, regula este că şi
soldul contului de depozit la vedere este remunerat cu dobândă, dar cu o rată sensibil mai
mică decât în cazul depozitului la termen.
Contul bancar este deschis, de regulă, pe o durată nedeterminată. Închiderea
contului poate avea loc fie la iniţiativa clientului (ca regulă), fie la cea a băncii. În practică,
banca îşi rezervă, prin contractul bancar de cont curent, dreptul de a închide contul curent
dacă acesta nu prezintă rulaj un anumit termen (în cazul titularilor persoane fizice), respectiv
în cazul în care într-un termen contul nu prezintă un anumit rulaj creditor mediu.
În urma regularizării finale a creanţelor şi datoriilor reciproce între bancă şi client
se determină soldul definitiv, care, în cazul în care este sold creditor, urmează să fie pus
imediat la dispoziţia titularului, fiind lichid şi exigibil. În ipoteza în care soldul este debitor,
titularul devine debitor al băncii.
146
4.1.4.6. Măsuri specifice privind funcţionarea contului bancar. Enumerare.
Blocarea disponibilului din contul bancar poate fi dispusă de instanţa
judecătorească, în cazul unei cereri de poprire asiguratorie sau executorie formulată de un
creditor al clientului, precum şi de către organele fiscale. Blocarea poate avea ca obiect
întregul disponibil sau numai o parte a acestuia, până la concurenţa unei sume determinate.
Banca este obligată să înştiinţeze titularul despre luarea acestei măsuri. Blocarea
disponibilului este întotdeauna temporară şi nu împiedică efectuarea operaţiunilor de
creditare a contului.
Fuziunea conturilor reprezintă o convenţie încheiată între client şi bancă, în
temeiul căreia toate conturile care au ca titular clientul respectiv vor fi considerate, din punct
de vedere juridic, ca un singur cort curent indivizibil. Efectul acestei convenţii constă în
determinarea unui sold unic, creditor sau debitor, după caz, chiar dacă operaţiunile sunt
contabilizate în conturi diferite. Banca este autorizată să utilizeze poziţia creditoare a unui
cort pentru acoperirea poziţiei debitoare a altui cort al aceluiaşi titular, iar poziţia definitivă
va rezulta din confuziunea tuturor operaţiunilor contabile. Totodată, garanţiile pe care clientul
le-a constituit pentru acoperirea anumitor operaţiuni vor fi extinse, ca efect al contractului,
pentru celelalte obligaţii ale clientului faţă de bancă.
4.1.4.7. Poprirea bancară în concepţia Codului de procedură civilă nemodificat
de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.
Soldul creditor al contului bancar (cort curent sau cort de depozit) poate face
obiectul unei executări silite prin poprire. Poprirea este o formă de executare silită indirect.
prin care creditorul urmăreşte sumele sau efectele pe care o terţă persoană le datorează
debitorului său. Instituţia popririi este reglementată de art. 452-462 C.proc.civ.
Poprirea implică, aşadar, trei subiecţi: creditorul popritor (persoana care solicită
înfiinţarea popririi), debitorul poprit (persoana obligată faţă de creditor: popritor) şi terţul
poprit (debitorul debitorului poprit). În cazul popririi bancare debitorul poprit şi terţul poprit
au calităţi speciale: terţul este o bancă, iar debitor este clientul băncii.
Poprirea are ca obiect sumele de bani sau efectele (alte bunuri mobile, cu excepţia
banilor), pe care debitorul poprit le are de primit de la terţul poprit. De natura popririi bancare
este poprirea sumei de bani reprezentând soldul creditor contului bancar al clientului - debitor
poprit (existând, de asemenea, posibilitatea popririi titlurilor de valoare pe care banca le-ar
avea de restituit clientului i temeiul unui contract de depozit de titluri).
Procedura popririi cuprinde două etape: înfiinţarea popririi şi validarea acesteia.
147
Înfiinţarea popririi se dispune de către instanţa judecătorească prin ordonanţă, în urma unei
cereri a creditorului care are un titlu executoriu împotriva clientului băncii (hotărâre
judecătorească, titlu executoriu notarial sau fiscal, cambie, bilet la ordin sau cec, contract de
credit bancar, învestite cu formulă executorie). Ordonanţa de poprire, constând în ordinul dat
de instanţă terţului poprit (în cazul popririi bancare - băncii) de a nu plăti creanţa clientului
său şi de retine suma datorată până în momentul deciziei instanţei asupra validării popririi are
ca efect indisponibilizarea totală a sumei aflate în contul bancar al clientului chiar dacă
creanţa creditorului este mai mică decât această sumă, cu excepţia consemnării cu afectaţiune
specială a sumei urmărite. Aşa după cum s-a arătat doctrină, obligaţia esenţială a băncii este
de a nu permite clientului debitor să dispună liber de fondurile poprite, sub sancţiunea
răspunderii faţă de creditorul care a înfiinţat poprirea.
Ordinele de virament emise de debitor, dar neexecutate până în momentul
comunicării către bancă a ordonanţei de poprire nu mai pot fi executate dec asupra fondurilor
care vor rămâne neafectate de poprire. Ordinele de virament în beneficiul clientului primite
de bancă anterior comunicării ordonanţei de poprire, dar neînregistrate în cont, vor fi luate în
calculul soldului creditor al contului comunicat instanţei de judecată. Totodată, transele de
rambursare a creditului acordat de bancă debitorului, exigibile după momentul comunicării
ordonanţei de poprire, nu vor putea fi acoperite din suma indisponibilizată prin poprire.
Cambia acceptată sau biletul la ordin subscris de debitor, domiciliate asupra contului poprit şi
depuse la bancă după comunicarea ordonanţei nu mai pot fi plătite din suma blocată. De
asemenea, dacă o cambie scontată debitorului de către bancă nu este plătită la scadenţa
cuprinsă între data înfiinţării popririi şi data rămânerii definitive a hotărârii de validare, banca
poate storna creditarea contului clientului, întrucât creditarea fusese efectuată sub rezerva
încasării, iar soldul creditor comunicat instanţei a inclus şi cuantumul creanţei cambiale.
Validarea popririi are loc dacă instanţa constată existenţa raporturilor
obligaţionale între părţile implicate (existenţa contului bancar al debitorului la banca
respectivă, poziţia creditoare a acestui cont şi soldul creditor la data înfiinţării popririi,
eventuala existenţă a altor popriri înfiinţate asupra aceluiaşi cont) şi după judecarea
eventualelor contestaţii la poprire.
Hotărârea de validare a popririi, rămasă definitivă, operează un transfer judiciar
de creanţă, banca - terţ poprit devenind debitor al creditorului popritor şi fiind obligată să-i
plătească acestuia suma pentru care s-a înfiinţat poprirea sau suma care reprezintă soldul
creditor al contului, dacă soldul este inferior primei sume. În cazul în care banca nu execută
hotărârea, creditorul se poate adresa instanţei de judecată cu o cerere de poprire, în temeiul
148
acestei hotărâri, asupra disponibilului din contul curent pe care banca îl are deschis la Banca
Naţională a României.
Necesită a fi analizată, aici, şi orientarea jurisprudenţei care a admis şi aşa-numita
'"poprire înfiinţată pe cont", în cazul în care soldul contului bancar este zero (clientul nu are
disponibilităţi băneşti în cont) sau chiar în cazul în care soldul este debitor (clientul este dator
băncii). Motivarea care a stat la baza acestor decizii preciza că creditorilor le este asigurată
realizarea creanţelor, potrivit art. 1718 C.civ., nu numai cu bunurile existente în patrimoniul
debitorilor în momentul executării silite, ci şi cu cele care în viitor vor intra în patrimoniul
acestora, instanţa validând poprirea înfiinţată pe un cont fără disponibilităţi băneşti pentru ca
eventualele intrări de sume în cont să fie puse la dispoziţia creditorului. Curtea Supremă de
Justiţie în Secţiile Unite a calificat ca fiind legală această practică, stabilind, într-un recurs în
interesul legii, că "poprirea poate fi validată chiar şi în cazul în care debitorul nu are
disponibil bănesc în contul deschis la terţul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în
măsura alimentării contului".
Ne raliem opiniei exprimate în doctrină care critică această practică pentru
nelegalitate (de lege lata, în concepţia Codului de procedură civilă nemodificat de Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000). Într-adevăr, poprirea înfiinţată "pe cont" este contrară
atât dispoziţiilor imperative ale art. 457 C.proc.civ., cât şi principiilor efectuării operaţiunilor
bancare. Astfel, art. 457 C.proc.civ. condiţionează validarea popririi de dovedirea calităţii de
debitor a terţului faţă de debitorul poprit. Această calitate există doar în ipoteza unui sold
creditor al contului bancar, care să fie expresia poziţiei clientului - debitor poprit faţă de
bancă. Un cont fără sold nu este decât un simbol contabil, care nu reflectă nici un raport
juridic obligaţional şi, deci, nu poate fi poprit.
Creditorul are şi posibilitatea popririi asigurătorii a soldului creditor al contului
bancar, constând în indisponibilizarea sumelor pe care clientul le are de primit de la bancă,
pentru ca, ulterior obţinerii titlului executoriu de către creditorul popritor, să se valideze
poprirea.
4.1.4.8. Poprirea bancară în concepţia Codului de procedură civilă modificat de
Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 138/2000.
Instituţia popririi este reglementată de art. 452-461 C.proc.civ. În cazul popririi
bancare, debitorul poprit şi terţul poprit au calităţi speciale: terţul este o bancă, iar debitorul
este clientul băncii.
Poprirea are ca obiect sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile
149
incorporale, pe care debitorul poprit le are de primit de la terţul poprit sau pe care acesta i le
va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente. De natura popririi bancare este
poprirea sumei de bani reprezentând soldul creditor al contului bancar al clientului - debitor
poprit (existând, de asemenea, posibilitatea popririi sumelor pe care banta le-ar avea de
restituit clientului în viitor, în temeiul unui contract bancar de cont curent existent). Prin
modificarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă din materia popririi a fost schimbată în
mod esenţial reglementarea acestei instituţii: poate fi dispusă poprirea nu numai în cazul în
care terţul poprit este debitor în mod actual al debitorului poprit, ci şi în cazul în care această
calitate se va naşte în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. S-a consacrat
legislativ, în acest fel, jurisprudenţa analizată mai sus, care admitea aşa-numita "poprire
înfiinţată pe cont", în cazul în care soldul contului bancar este zero (clientul nu are
disponibilităţi băneşti în cont) sau chiar în cazul în care soldul este debitor (clientul este dator
băncii).
Potrivit art. 453 C.proc.civ., poprirea se înfiinţează la cererea creditorului de către
executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul
terţului poprit. Conform art. 453 alin. 2, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de
întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de
despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice
cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu,
de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii.
Poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de
pe titlul executoriu, comunicată terţului poprit, înştiinţându-se totodată şi debitorul de măsura
luată. În adresa de poprire se va pune în vedere terţului poprit interdicţia de a plăti debitorului
sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i le datorează ori pe care i le va datora,
declarându-le poprite în măsura necesară obligaţiei ce se execută silit. Indisponibilizarea
sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporale va înceta dacă debitorul consemnează, cu
afectaţiune specială, întreaga valoare a creanţei la dispoziţia creditorului. Debitorul va
înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care va înştiinţa de îndată pe terţul
poprit.
În termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani
datorate în viitor, de la scadenta acestora, terţul poprit este obligat:
a. să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile
150
incorporale poprite şi să trimită dovada executorului, în cazul popririi înfiinţate de
acesta;
b. să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia, în cazul popririlor
înfiinţate din oficiu de instanţa de fond. La cererea creditorului, suma îi va fi trimisă
la domiciliul sau reşedinţa indicată, cheltuielile de trimitere fiind în sarcina
debitorului.
Noua reglementare cuprinde şi o serie de dispoziţii speciale, aplicabile în materia
popririi bancare. Astfel, potrivit art. 457 C.proc.civ., în cazul debitorului titular de conturi
bancare, poprirea se înfiinţează potrivit art. 453 C.proc.civ. La data sesizării societăţii
bancare, sumele existente, precum şi cele provenite din încasările viitoare sunt
indisponibilizate în măsura necesară realizării creanţei. Din momentul indisponibilizării şi
până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, terţul poprit nu va face
nici o altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea
nu prevede altfel. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazurile în care poprirea se înfiinţează
asupra titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile ce se află în
păstrare la unităţi specializate.
Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani
consemnate, numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de
consemnare a acestei sume. Creditorilor care nu locuiesc sau nu-şi au sediul în localitatea
unde funcţionează executorul, acesta le va trimite sumele primite de terţul poprit pe cheltuiala
debitorului.
În cazul în care terţul poprit nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru
efectuarea popririi, potrivit art. 460 C.proc.civ., creditorul, debitorul sau organul de
executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să
plătească suma urmăribilă, pot sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.
Instanţa va cita creditorul, debitorul şi terţul poprit şi, dacă din probele administrate rezultă că
terţul datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va
obliga terţul să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, iar, în caz
contrar, va hotărî desfiinţarea popririi. Terţul poprit care, cu rea-credinţă, a refuzat să-şi
îndeplinească obligaţiile, va putea fi amendat, prin aceeaşi hotărâre, cu o sumă cuprinsă între
2.000.000 şi 10.000.000 lei.
În cazul în care sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru
sumele ajunse la scadentă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, producându-şi
151
efectele numai la data când sumele devin scadente.
După validarea popririi, terţul va proceda, după caz, la consemnarea sau plata
sumelor respective. În cazul nerespectării acestei obligaţii, executarea silită se va face
împotriva terţului, pe baza hotărârii de validare, care constituie titlu executoriu.
4.1.5. Riscul bancar
4.1.5.1. Formele riscului bancar.
Ca orice activitate economică, şi activitatea bancară este grevată de risc. Spre
deosebire, însă, de alte domenii ale economiei, riscul bancar reprezintă o adevărată instituţie,
care influenţează în mod esenţial operaţiunile bancare principale: acceptarea de depozite şi
acordarea de credite.
Formele fundamentale sub care se manifestă riscul bancar sunt riscul
insolvabilităţii şi riscul imobilizării.
Riscul insolvabilităţii se referă fie la neplata în totalitate sau la întârzierea plăţii
capitalului şi a dobânzilor de către bancă clienţilor săi (riscul de neplată), fie la nerestituirea
la termen a creditului sau a dobânzilor de către client băncii sale (riscul de nerambursare).
Riscul imobilizării se referă la depozitele acceptate de bancă şi pe cart aceasta
trebuie să le fructifice, prin acordarea de credite, putând îmbrăca forma riscului ratei dobânzii
(rezultat din acordarea de credite cu dobândă fixă din fondurile acceptate cu titlu de depozit
cu dobânzi variabile) sau forma imobilizări creanţelor, în cazul în care banca nu deţine efecte
scontabile sau rescontabile la Banca Naţională a României.
4.1.5.2. Limitarea riscului bancar.
Aşa după cum s-a arătat în doctrină, asumarea riscului bancar se face pe baza
analizei suportului economic a operaţiunii de credit (analiza financiară a conturilor şi
rezultatelor, respectiv analiza producţiei şi a clientelei), precum şi a garanţiilor afectate.
Limitarea riscului bancar se realizează pe următoarele căi:
a. Repartizarea riscului. Creşterea numărului codebitorilor solidari ai băncii pentru
aceeaşi creanţă scade importanţa insolvabilităţii unuia dintre ei. Totodată, sunt
impuse limite valorice ale creditelor acordate unui debitor. Repartiţia riscului
imobilizării se face prin dezvoltarea în teritoriu a reţelei de sucursale, agenţii,
reprezentanţe şi alte sedii secundare ale bănci precum şi prin multiplicarea şi
152
diversificarea clientelei acesteia.
b. Asigurarea riscului. Riscul insolvabilităţii poate fi realizat prin sistemul de asigurare
a creditelor, prin intermediu societăţilor de asigurare a creditelor care garantează
riscurile comercianţilor care acordă credite comerciale faţă de comercianţii care le
primesc. În cazul producerii evenimentului asigurat, dreptul la indemnitate
aparţinând societăţii comerciale asigurate va fi transmis băncii. Procedeul este
utilizat în special în comerţul exterior, în România asigurarea creditelor de export
fiind realizată de Banca de Export-Import a României EXIMBANK S.A., a cărei
funcţionare este reglementată de Legea nr. 96/2000.
c. Controlul riscurilor. Riscul bancar este controlat concomitent de fiecare bancă,
precum şi de Banca Naţională a României. Departamentul de specialitate al băncii
verifică dacă s-au constituit în forma prevăzută de lege şi la timp garanţiile
creditului, dacă se respectă prevederile contractuale privind suma şi durata
rambursării, precum şi dacă apar incidente de plată (atât în cazul plăţilor făcute de
propriul client, cât şi în cazul celor primite de acesta). La rândul ei, banca centrală
concretizează cerinţele prudenţiale prevăzute de lege şi care trebuie respectate la
acordarea creditelor.
4.1.5.3. Centrala Riscurilor Bancare. Informaţia de risc bancar.
În scopul gestionării informaţiilor privind riscul bancar, a fost înfiinţată Centrala
Riscurilor Bancare, prin Regulamentul nr. 1/1999 privind organizarea şi funcţionarea la
Banca Naţională a României a Centralei Riscurilor Bancare.
Centrala Riscurilor Bancare este un centru de intermediere care gestionează, în
numele Băncii Naţionale a României, informaţia de risc bancar, în condiţiile păstrării
secretului bancar.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Regulamentul nr. 1 /1999, informaţia de risc bancar este
informaţia care se raportează de către bănci, se prelucrează şi se difuzează de Centrala
Riscurilor Bancare, cuprinzând datele de identificare a unui debitor (persoană fizică sau
persoană juridică nonbancară rezidentă, denumit persoană recenzată) şi operaţiunile în lei şi
în valută prin care băncile se expun la risc faţă de acel debitor:
a. acordarea de credite;
b. asumarea de angajamente de către bancă, în numele debitorului, faţă de o persoană
fizică sau o persoană juridică nonbancară;
c. asumarea de angajamente de către bancă, în numele debitorului, faţă de altă bancă.
153
Informaţia de risc bancar transmisă la şi primită de la Centrala Riscurilor Bancare
are caracter confidenţial.
4.1.5.4. Raportarea informaţiei de risc bancar.
Obligaţia de raportare a informaţiei de risc bancar revine fiecărei centrale a unei
bănci, persoană juridică română (pentru toate informaţiile de risc bancar colectate din
propriile evidenţe şi din cele ale unităţilor lor teritoriale din România), precum şi sucursalelor
din România ale băncilor, persoane juridice străine (pentru toate informaţiile de risc bancar
colectate din propriile evidente), cu condiţia ca banca să fi înregistrat fată de debitor un risc
individual.
Riscul individual reprezintă, conform art. 2 pct. 2 din Regulamentul nr. 1/1999,
suma valorilor operaţiunilor enumerate anterior, raportată la Centrala Riscurilor Bancare de
către o persoană declarantă (centrală a unei bănci române sau sucursală a unei bănci străine)
pentru un debitor, persoană fizică sau persoană juridică nonbancară rezidentă, cu condiţia să
fie egală sau mai mare decât limita de raportare. Riscul individual reprezintă expunerea unei
bănci faţă de un debitor, fiind luate în considerare atât operaţiunile desfăşurate de debitor în
nume propriu, cât şi cele în care debitorul este parte componentă a unui grup.
Băncile vor utiliza, în scopul îndeplinirii obligaţiei de raportare a informaţiei de
risc bancar, următoarele proceduri:
a. procedura de raportare a debitorilor, în cazul raportării pentru prima dată la Centrala
Riscurilor Bancare a unui debitor de către banca respectivă, precum şi în cazul în
care datele de identificare a unor debitori raportaţi anterior au suferit modificări;
b. procedura de raportare a riscurilor individuale, în cazul în care debitorul îndeplineşte
condiţia de a fi raportat;
c. procedura de ştergere a riscurilor, în cazul în care un risc raportat anterior nu mai este
înregistrat în evidenţele contabile ale băncii, dar debitorul respectiv îndeplineşte
condiţia de a fi raportat la Centrala Riscurilor Bancare;
d. procedura de ştergere a unui debitor, în cazul în care debitorul nu mai îndeplineşte
condiţia de a fi raportat de către banca respectivă.
Informaţia de risc bancar raportată la Centrala Riscurilor Bancare este cea
înscrisă în evidentele băncii în ultima zi a lunii pentru care se face raportarea.
154
4.1.5.5. Gestiunea informaţiei de risc bancar.
Pe baza datelor comunicate de către bănci, Centrala Riscurilor Bancare va
determina riscul global, ca sumă a riscurilor individuale raportate de toate persoanele
declarante pentru acelaşi debitor, mai puţin valoarea angajamentelor asumate de bănci, în
numele debitorului, faţă de alte bănci. Riscul global reprezintă, deci, expunerea întregului
sistem bancar din România faţă de un singur debitor.
Pentru prelucrarea acestor informaţii, Centrala Riscurilor Bancare organizează şi
gestionează o bază de date care cuprinde:
a. Registrul central al creditelor (R.C.C.), care conţine informaţiile de risc bancar
raportate de persoanele declarante, prelucrate şi difuzate de Centrala Riscurilor
Bancare, în condiţiile păstrării secretului bancar, în scopul obţinerii de date
agregate necesare utilizatorilor. Acest registru evidenţiază operativ informaţiile
privitoare la:
- identificarea debitorilor şi evidenţierea situaţiilor speciale, conform Legii nr.
64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului;
- riscurile individuale şi caracteristicile acestora;
- riscurile globale şi caracteristicile acestora.
b. Registrul creditelor restante (R.C.R.), care este alimentat lunar de Registrul central al
creditelor cu informaţii de risc bancar referitoare la debitori şi la creditele restante
ale acestora faţă de întregul sistem bancar din România. Registrul evidenţiază
operativ informaţiile privind abaterile de la graficele de rambursare a creditelor,
înregistrate de debitori faţă de întregul sistem bancar Naţional.
Informaţiile de risc bancar vor fi menţinute în cele două registre pe o perioadă de
2 ani de la data înscrierii, după care vor fi arhivate.
Difuzarea informaţiei de risc bancar. Centrala Riscurilor Bancare transmite lunar
fiecărei bănci, din proprie iniţiativă, informaţia referitoare la riscul global pentru fiecare
debitor raportat de aceasta în luna respectivă.
De asemenea, Centrala Riscurilor Bancare transmite, la cerere, oricărei bănci,
informaţii referitoare la creditele restante pe ultimii 2 ani, evidenţiate în Registrul creditelor
restante, pentru oricare debitor raportat de către aceasta în luna respectivă.
Totodată, orice unitate bancară poate solicita Centralei Riscurilor Bancare
informaţia de risc bancar referitoare la orice persoană fizică sau juridică nonbancară
rezidentă, cu condiţia să aibă acordul scris al persoanei respective, în condiţiile respectării
155
prevederilor Legii nr. 58/1998, în ceea ce priveşte secretul bancar. Acordul nu este necesar în
cazul în care informaţia de risc bancar solicitată se referă la un debitor raportat de banca
respectivă în ultima perioadă de raportare încheiată. Datele care pot fi solicitate de bancă
sunt:
- date referitoare la riscul global înregistrat în Registrul central al creditelor în
ultima lună pe numele debitorului respectiv;
- date referitoare la creditele restante înregistrate faţă de întregul sistem bancar
în cel mult ultimii 2 ani de către acelaşi debitor.
Unitatea bancară este obligată să remită, la cerere, oricărui debitor pe care l-a
raportat sau despre care a primit informaţii de la Centrala Riscurilor Bancare ultimele
informaţii de risc bancar referitoare la persoana respectivă.
Difuzarea informaţiilor de risc bancar se poate face, în condiţiile legii, şi către
alte direcţii din Banca Naţională a României.
Regulamentul nr. 1/1999 reglementează, de asemenea, procedura de corectare a
erorilor şi a omisiunilor referitoare la informaţia de risc bancar raportată la Centrala
Riscurilor Bancare, precum şi procedura de conciliere pe care o poate iniţia un debitor care
contestă corectitudinea unor date înregistrate în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare
pe numele său, în Condiţiile în care nu cunoaşte banca - sursă a erorii. Declanşarea acestei
din urmă proceduri poate fi solicitată băncii care a remis informaţia debitorului respectiv, în
termen de o zi bancară de la consultarea bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare.
156
Capitolul 5. OPERAŢIUNILE BANCARE DE INCASARI ŞI PLĂŢI
5.1.Operaţiunile bancare de încasări şi plăţi. Generalităţi.
Printre operaţiunile bancare enumerate de art. 8 din Legea bancară se găsesc
emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată (instrumentele care, indiferent de suportul şi
procedeul tehnic utilizat, permit unei persoane să transfere fonduri); plăţile şi decontările;
transferurile de fonduri. Este indiferent dacă instrumentul de plată este unul materializat într-
un anumit suport (înscris sau suport magnetic) sau nu; dacă transferul de fonduri se face în
beneficiul persoanei care dispune efectuarea sa ori în beneficiul unui terţ; dacă transferul de
fonduri are loc la iniţiativa creditorului (ca în cazul avizului de prelevare) sau la cel al
debitorului (cecul, viramentul, cardul bancar etc.).
Se afirmă, în mod tradiţional, că banca are rolul de casier al clientului său.
Operaţiunile numite "de casierie" constau în preluarea fondurilor băneşti de către bancă şi
distribuirea acestora, la cerere, clienţilor, fie în numerar, fie în monedă scripturală.
Depunerile de numerar se fac în baza unui document numit notă (foaie) de
depunere (vărsământ). Formularul conţine data, denumirea băncii, sediul acesteia, contul în
care se face depunerea şi titularul acestuia, precum şi un monetar al tipurilor de bancnote şi
monede depuse.
În cazul încasărilor făcute pe bază de instrumente de plată în monedă scripturală
(de pildă, cecurile), respectivul instrument este remis, de regulă, băncii la care beneficiarul
sumei este titular de cont, urmând ca operaţiunile specifice de încasare să se desfăşoare în
cadrul circuitului intrabancar sau interbancar, după cum plătitorul are sau nu cont bancar la
banca beneficiarului.
Operaţiunile de plată în numerar se efectuează fie către titularii conturilor bancare
deschise la banca respectivă şi care urmează să încaseze cecuri emise de ei asupra .propriului
cont, fie către persoane care încasează cecuri emise de clienţii băncii respective.
Cele mai frecvente plăţi se efectuează, însă, prin debitarea contului bancar al
plătitorului şi creditarea contului beneficiarului plătii, în cadrul aceleiaşi bănci, respectiv prin
intermediul reţelei interbancare. Transferul de monedă scripturală presupune o simplă
operaţie scriptică, bazată fie pe mecanismul viramentului, în executarea unui ordin de plată,
fie pe remiterea de titluri de credit (cambii, bilete la ordin) sau cecuri spre încasare.
Operaţiunile de încasări şi plăti se desfăşoară, de regulă, prin intermediul contului
curent. Cadrul contractual al operaţiunilor de încasări şi plăţi îl constituie contractul bancar de
157
cont curent de disponibilităţi. Un contract special în materie este contractul de card bancar.
Vom analiza, în cele ce urmează, cele două contracte, precum şi instrumentele şi tehnicile de
plată utilizate în sistemul bancar.
5.1.1. Contractul bancar de cont curent de disponibilităţi.
5.1.1.1. Contractul comercial de cont curent.
5.1.1.1.1. Noţiunea contractului de cont curent.
Contractul de cont curent este contractul comercial prin care părţile se înţeleg ca,
în loc să achite separat şi imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute de una
către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de partea care
va fi debitoare.
Părţile contractului de cont curent se numesc corentişti, iar prestaţiile pe care şi le
fac poartă denumirea de remize, constând în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia
celeilalte o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită transmiţătorului să fie
depusă în contul curent. Cel care face prestaţia va apărea în cont în calitate de creditor, iar cel
care primeşte prestaţia va avea calitatea de debitor, fiind obligat la plata sumei de bani
corespunzătoare. Din momentul în care o sumă de bani a fost trecută în cont, ea îşi pierde
individualitatea, devenind un simplu articol (post) de debit sau de credit, după caz, şi
contopindu-se cu masa sumelor înregistrate în cont, la activ sau la pasiv. La scadenţă se vor
însuma separat posturile de la activ şi cele de la pasiv, pentru a se stabili care dintre corentişti
are calitatea de debitor, trebuind să achite, astfel, soldul rezultat.
În doctrină s-a arătat că, prin evitarea lichidării individuale a fiecărei creanţe, în
favoarea unei creditări reciproce şi lichidării la un anumit termen numai prin plata soldului,
comercianţii realizează economii de timp şi de bani. Mai mult decât atât, până la încheierea
contului la scadenţă, sumele intrate în cont pot fi folosite de către corentişti.
Contractul de cont curent este un contract intuitu personae, bilateral, cu titlu
oneros, consensual, cu executare succesivă şi accesoriu. Contractul va avea caracter autonom
doar în cazul în care este încheiat între Banca Naţională a României şi o bancă comercială,
respectiv între două societăţi bancare.
Contul curent este, potrivit art. 6 alin. 2 C.com., faptă de comerţ conexă,
dobândind comercialitate datorită legăturii cu o operaţiune considerată de lege ca faptă de
comerţ, deci numai dacă are o cauză comercială. Contractul de cont curent este faptă de
comerţ când are în vedere prestaţii reciproce rezultate din operaţiuni comerciale, caracterul
158
său comercial fiind prezumat, conform art. 4 C.com., când este încheiat între comercianţi.
5.1.1.1.2. Efectele contractului de cont curent.
Doctrina explică funcţionarea contului curent pe baza mecanismelor de garanţie şi
de reglementare. Astfel, mecanismul de garanţie al contului curent asigură compensarea
automată între articolele de debit şi cele de credit, creanţa dintr-un articol fiind garanţia
datoriei din alt articol. De aceea, fiecare datorie îşi are garanţia într-o creanţă şi va fi înscrisă
în cont încă din momentul naşterii sale.
Mecanismul de reglementare al contului curent asigură fuziunea creanţelor
reciproce într-un sold exigibil. Pentru a fi considerată înscrisă în cont, creanţa trebuie să fie
certă, lichidă şi exigibilă, întrucât intrarea în cont echivalează cu plata ei. Alternanţa
remiterilor se exprimă prin aceea că fiecare remitere se înscrie cronologic în creditul celui
care o face şi în debitul celui care o primeşte, devenind un articol al contului. Remiterile
trebuie să fie efectuate în scopul transmiterii dreptului de proprietate, să fie reciproce, certe şi
lichide. Prin excepţie, în cazul efectelor de comerţ (cec, cambie sau bilet la ordin), înscrierea
în contul curent se face, potrivit art. 370 pct. I C.com., sub rezerva încasării, adică sub
condiţie rezolutorie.
Efectele principale ale contractului de cont curent sunt efectul de plată, prin
transferul dreptului de proprietate asupra remiterilor reciproce şi alternative, novaţia,
indivizibilitatea şi compensaţia, iar efectele sale secundare privesc curgerea de drept a
dobânzilor şi drepturile la comision şi alte cheltuieli.
Astfel, ca efect al contractului, prin înscrierea în cont a unei remiteri având ca
obiect o anumită valoare patrimonială, va opera transmiterea dreptului de proprietate privind
valoarea respectivă între transmiţător şi primitor, conform art. 370 pct. I C.com. înscrierea
creanţei în cont nu împiedică, însă, exerciţiul acţiunilor şi excepţiilor privind validitatea
actului juridic care a dat naştere prestaţiei. În cazul în care actul este anulat, postul este
stornat, înregistrarea fiind rectificată ori radiată.
Contractul de cont curent operează şi o novaţie: obligaţia iniţială se stinge şi este
înlocuită cu o nouă obligaţie, al cărei temei este contractul de cont curent şi care apare în
cont, potrivit art. 370 pct. 1 C.com., sub formă de credit şi de debit. Stingându-se temeiul
iniţial, transmiţătorul nu va mai putea cere plata preţului, această problemă rezolvându-se
numai la încheierea contului, când a fost strămutat termenul creanţei originale şi când se va
stabili care dintre corentişti este debitor. Stingerea obligaţiei iniţiale are drept consecinţă
stingerea eventualelor garanţii, a acţiunilor şi excepţiilor care o însoţeau.
159
De asemenea, ca efect al contractului de cont curent, sumele de bani înscrise în
cont pe baza prestaţiilor făcute îşi pierd individualitatea, contopindu-se. Pe cale de
consecinţă, până la încheierea contului, între părţi nu există nici creanţe, nici datorii.
Contractul de cont curent are ca efect şi o compensaţie: potrivit art. 370 pct. 2
C.com., datoriile reciproce ale părţilor se sting până la concurenta debitului şi a creditului,
urmând a se plăti efectiv doar eventuala diferenţă.
Totodată, conform art. 370 pct. 3 C.com., pentru sumele trecute în contul curent
în debitul celui care a fost creditat (primitorul prestaţiei) şi în favoarea celui care a făcut
prestaţia (transmiţătorul valorii), curg dobânzi de la data înscrierii operaţiunii. Deci, cu toate
că până la scadenţă, când se face lichidarea datoriilor reciproce, contul este indivizibil şi, în
consecinţă, nu poate fi vorba de o creanţă exigibilă în favoarea uneia dintre părţi, pentru
fiecare sumă înscrisă curg, de drept, dobânzi, de la data înscrierii până la încheierea contului.
Conform art. 370 alin. 2 C.com., dobânzile sunt cele comerciale şi se socotesc pe zile, dacă
părţile nu au convenit altfel.
În fine, potrivit art. 371 C.com., existenţa contractului de cont curent nu exclude
dreptul la comision şi plata cheltuielilor pentru operaţiunile înscrise în cont, partea care, în
lipsa contractului de cont curent, ar fi fost îndreptăţită la plata unui comision, respectiv partea
care a făcut anumite cheltuieli pentru o operaţiune înscrisă în cont având dreptul să se
crediteze în cont cu sumele respective. Remuneraţia băncii, se arată în doctrină, va cuprinde,
pe lângă dobânda stipulată pentru remitere, comisionul băncii calculat pe volumul global al
remiterilor şi, eventual, comisionul pentru cel mai important "descoperit de cont". Procentul
dobânzii convenţionale pentru remiteri se transformă, astfel, în procent efectiv global
cuprinzând toate componentele remuneraţiei băncii.
5.1.1.1.3. Încheierea contului curent.
Pentru a şti care dintre părţi, în urma prestaţiilor reciproce, este creditor şi pentru
ce sumă, contul curent trebuie încheiat. Potrivit art. 372 C.com., încheierea contului curent şi
lichidarea diferenţei vor avea loc la termenele contractuale sau, în lipsă, la 31 decembrie al
fiecărui an. De regulă, încheierea contului curent are loc la încetarea contractului, când contul
se încheie definitiv, însă părţile pot conveni ca încheierea să aibă loc şi în cursul executării
contractului.
Astfel, în cazul încheierii contului în cursul executării contractului, soldul creditor
rezultat la sfârşitul perioadei convenite de părţi se înregistrează ca prim post în contul
perioadei următoare. Dobânzile vor fi capitalizate, adică soldul, care cuprinde şi dobânzile
160
aferente perioadei anterioare, va produce dobânzi pentru viitor. Cu ocazia încheierii periodice
a contului, fiecare parte trimite celeilalte părţi un 'extras de cont, care cuprinde înregistrările
efectuate şi soldul rezultat. Fiecare corentist trebuie să confirme extrasul de cont al celuilalt
ori să ceară rectificarea lui. Confirmarea poate fi şi tacită, rezultând din creditarea contului
celuilalt corentist cu soldul menţionat în extrasul de cont.
Contul curent se încheie definitiv la încetarea contractului, când se va obţine
soldul final, producător de dobânzi de la data lichidării contului, conform art. 372 alin. 2
C.com. Soldul final poate fi urmărit silit sau poate face, potrivit art. 372 alin. 3 C.com.,
obiectul unei popriri la cererea creditorilor. Pentru încheierea definitivă a contului, fiecare
corentist trebuie să examineze înregistrările şi să recunoască soldul. În caz de litigiu,
lichidarea se va face pe cale judecătorească. În această situaţie, soldul va produce dobânzi de
la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
5.1.1.1.4. Încetarea contractului de cont curent.
Contractul de cont curent încetează, de drept, în următoarele cazuri:
a. expirarea termenului convenit de părţi. De la această dată, eventualele operaţiuni
înscrise în cont nu mai produc dobânzi;
b. denunţarea unilaterală a unui corentist. În lipsa unei stipulaţii contrare, oricare dintre
părţi poate denunţa unilateral contractul. Denunţătorul nu trebuie să justifice actul
său;
c. falimentul uneia dintre părţi, atât datorită caracterului intuitu personae al contractului,
cât şi pentru că în cazul falimentului toate creanţele falitului devin exigibile.
5.1.1.2. Contractul bancar de cont curent de disponibilităţi. Generalităţi.
5.1.1.2.1. Noţiunea şi încheierea contractului bancar de cont curent.
Constituirea contului curent de disponibilităţi.
Contractul bancar de cont curent de disponibilităţi este bivalent: pe de o parte, el
este un contract bancar de depozit la vedere atipic, întrucât banca primeşte fondurile
clientului fără a-şi asuma obligaţia de a le fructifica; pe de altă parte, el este un contract
bancar de servicii de casierie, în măsura în care banca se obligă să execute ordinele clientului
titular de cont cu privire la fondurile ce vor fi debitate sau creditate în cont.
Deschiderea contului curent de disponibilităţi presupune încheierea între bancă şi
161
client a unui contract bancar de cont curent şi, de regulă, o depunere iniţială de fonduri de
către client, într-un cont bancar având sold creditor. Contul curent fiind, insă, bifuncţional,
este posibilă deschiderea sa şi printr-o autorizare de descoperit de cont, acordată clientului de
către bancă.
Depunerile ulterioare efectuate de client se adaugă depunerii iniţiale, în creditul
contului. Retragerile se înregistrează în debitul contului, la fel ca plăţile dispuse prin ordin de
plată, aviz de prelevare, card bancar, cec, bilet la ordin sau cambie, iar încasările prin
virament sau prin cec remis sunt creditate în cont.
Calificat fiind ca un contract de depozit de fonduri atipic, contul curent de
disponibilităţi va avea efectele unui depozit neregulat: fondurile depuse se confundă cu soldul
creditor al contului; banca devine proprietarul fondurilor, bunuri fungibile şi consumptibile,
suportând riscul pieirii fortuite. La cerere sau la termen, banca nu va restitui nici aceiaşi bani
(datorită caracterului lor de bun consumptibil), nici aceeaşi valoare (întrucât nu are obligaţia
de a-i fructifica), ci aceeaşi sumă, potrivit art. 1604 C. civ., indiferent de fluctuaţia puterii de
cumpărare a banilor depuşi şi chiar dacă în perioada executării contractului banca a utilizat
banii şi a realizat profit.
Delimitarea contractului bancar de cont curent de disponibilităţi faţă de contractul
comercial de cont curent. În contabilitatea băncii, contul curent de disponibilităţi evidenţiază
disponibilităţile băneşti ale clientului, precum şi operaţiunile de încasări şi de plăţi dispuse de
aceasta. Soldul creditor al contului bancar curent de disponibilităţi reprezintă fondurile
disponibile ale clientului, iar soldul debitor al acestuia reprezintă plăţile efectuate de client pe
descoperit de cont neautorizat.
Contul curent comercial şi contul bancar curent de disponibilităţi, în pofida
omonimiei terminologice, sunt instituţii diferite, sub următoarele aspecte:
a. în cazul contractului de cont curent comercial, remiterile reciproce sunt facultative, în
timp ce în cazul contului curent bancar, banca este obligată să execute ordinele
titularului de cont cu privire la disponibilităţile sale băneşti;
b. în cazul contractului de cont curent comercial, între remiterile efectuate de părţi nu
există nici o legătură, în vreme ce în ceea ce priveşte contul curent bancar, plăţile
efectuate de bancă la ordinul clientului diminuează imediat şi succesiv soldul creditor
al contului, pană la epuizarea disponibilului;
c. contul curent bancar reprezintă un mecanism de reglementare imediată a creanţelor şi
datoriilor reciproce ale băncii şi clientului, care sunt liberi să opereze sau nu noi
creditări sau debitări ale contului, în vreme ce în cazul contului curent comercial
162
toate creanţele şi datoriile reciproce intră automat în cont, nici una dintre părţi nu
poate evita unilateral acest efect, iar compensarea între diferitele înscrieri are loc la
data încheierii contului, şi nu în momentul înregistrării, ca în cazul contului curent
bancar;
d. în cazul contului curent bancar de disponibilităţi, poziţia de creditor o are numai
titularul, iar la deschiderea de credit în cont curent există numai remiteri unilaterale,
ale băncii către client, în timp ce în cazul contului curent comercia1 remiterile sunt
reciproce;
e. la deschiderea de credit în cont curent, cuantumul creditului acordat de bancă este
determinat, în vreme ce corentiştii care au încheiat contractul comercial de cont
curent îşi acordă reciproc credit nedeterminat.
5.1.1.2.2. Delimitarea contractului bancar de cont curent de disponibilităţi
faţă de contractul bancar de depozit la vedere.
Diferenţierea dintre cele două contracte se întemeiază pe diferenţele dintre
suportul lor: contul curent şi contul de depozit la vedere. Aşa după cum am arătat, cele două
tipuri de cont bancar se aseamănă prin aceea că fondurile disponibile pot fi retrase de titular
în orice moment, fără preaviz. Între ele există, totuşi, şi deosebiri esenţiale: contul curent
poate avea şi sold debitor, în vreme ce contul de depozit la vedere nu poate avea decât sold
creditor; titularul contului curent poate trage cecuri, poate domicilia bilete la ordin sau poate
semna ordine de plată asupra disponibilului din cont, în vreme ce titularul contului de depozit
la vedere poate efectua numai depuneri şi retrageri. În fine, cele două contracte se
diferenţiază din punctul de vedere al cauzei: fondurile înregistrate în soldul creditor al
contului curent nu sunt destinate fructificării de către bancă, ci executării operaţiunilor de
retrageri de numerar sau de plăti dispuse de titular, în timp ce fondurile din contul de depozit
la vedere sunt încredinţate băncii pentru fructificare.
5.1.1.2.3. Delimitarea contractului bancar de cont curent de disponibilităţi
de contractu1 bancar de deschidere de credit.
Literatura de specialitate consideră că este necesar să distingem contractul bancar
de cont curent de contractul de deschidere de credit, prin care banca acordă clientului o sumă
de bani determinată, cu titlu de împrumut, pentru un anumit termen, cu obligaţia clientului de
a restitui la termen suma şi dobânda aferentă. Spre deosebire, deci, de contractul bancar de
163
cont curent, caracterizat prin reciprocitatea creditului între părţi, contractul de deschidere de
credit se întemeiază pe caracterul unilateral al creditului: numai banca creditează clientul.
Deosebirile dintre cele două contracte au fost sintetizate de doctrină:
a. în cazul contractului de deschidere de credit, remiterile băncii faţă de client au caracter
obligatoriu, în cuantumurile şi la termenele stabilite, spre deosebire de contractul bancar de
cont curent, în cazul căruia au caracter facultativ, în lipsa unei clauze contrare;
b. în cazul contractului de deschidere de credit, una dintre părţi este creditor, iar cealaltă are
calitatea de debitor, păstrându-şi aceste poziţii până la încetarea contractului, în timp ce în
contractul bancar de cont curent nu există aceste calităţi până în momentul încheierii
contului curent;
c. în cazul contractului de deschidere de credit, prestaţiile părţilor au calitatea de plăti, în
vreme ce în contractul bancar de cont curent nu există plăţi, ci doar remiteri reciproce, până
în momentul încheierii contului. Simultan cu încheierea contractului de deschidere de credit,
între bancă şi client poate să se încheie şi un contract bancar de cont curent, pentru derularea
creditului prin contul curent bancar, care va avea, astfel, o afectaţiune specială, spre
deosebire de contul curent bancar ordinar. Contractul bancar de cont curent va avea, în acest
caz, caracter accesoriu faţă de contractul de deschidere de credit.
Consecinţele încheierii simultane a celor două contracte sunt multiple. Astfel, în
cazul în care creditul se derulează printr-un cont curent bancar, clientul băncii nu mai este
ţinut de obligaţiile din contractul de deschidere de credit pură şi simplă, ci poate face plăţi
parţiale şi poate să ceară avansuri noi, cu condiţia ca totalul sumelor primite să nu depăşească
totalul creditului (credit revolving). De asemenea, remiterile în contractul bancar de cont
curent accesoriu nu vor mai avea caracter reciproc, ci univoc. Totodată, în cazul unei popriri,
obiectul acesteia va consta în soldul stabilit prin încheierea contului curent (în cazul
coexistenţei contractelor), iar nu în întreaga sumă acordată clientului cu titlu de credit şi
neîncasată de acesta. Coexistenţa contractelor are drept efect şi imposibilitatea băncii de a
întrerupe eliberările de sume în limita creditului acordat, pe motiv că clientul nu a efectuat
rambursări, întrucât remiterile clientului, pe parcursul derulării contractelor, au caracter
facultativ, iar nu obligatoriu, în lipsa unei clauze contrare. În fine, contractul bancar de cont
curent accesoriu deschiderii de credit nu va produce efectul capitalizării dobânzilor, în lipsa
unei clauze exprese.
164
5.1.1.2.4. Operaţiuni în contul curent de disponibilităţi. Generalităţi.
Societatea bancară execută ordinele titularului contului curent de disponibilităţi,
verificând dace semnătura înscrisă pe ordin coincide cu specimenul de semnătură depus de
client la deschiderea contului.
Fiecare operaţiune este înscrisă în cont şi devine un articol al acestuia. După
fiecare operaţiune, banca efectuează o încheiere a contului, relevând un sold provizoriu.
Dobânzile cuvenite titularului de cont sunt calculate şi capitalizate periodic, ca şi în cazul
contului curent comercial.
Banca va comunica periodic clientului un extras de cont. Tăcerea clientului este
calificată, conform uzurilor bancare, drept o aprobare a extrasului şi a soldului provizoriu.
Aşa după cum am arătat, de regulă, extrasul conţine o menţiune cu reclamaţiile ulterioare
termenului nu vor fi luate în considerare de către bancă.
Soldul provizoriu reprezintă un drept de creanţă al clientului faţă de bancă.
Clientul poate dispune de acest disponibil prin retrageri de numerar (personal sau prin
mandatar), emitere de cecuri sau prin ordine de virament.
Banca poate refuza restituirea fondurilor înscrise în creditul contului curent de
disponibilităţi, prin opunerea compensaţiei legale cu o creanţă proprie faţă de titularul de
cont.
5.1.1.3. Plata prin debitarea contului curent pe bază de virament
5.1.1.3.1. Noţiunea de virament.
Viramentul reprezintă operaţiunea bancară constând în debitarea contului curent
al unei persoane cu o anumită sumă de bani, în scopul creditării contului altei persoane cu
suma respectivă. El constituie atât o operaţiune prin care circulă moneda scripturală, cât şi un
transfer al creanţelor, în cazul în care plătitorul şi beneficiarul sunt clienţi ai aceleiaşi bănci.
În cazul în care viramentul este efectuat între două conturi deschise la aceeaşi
bancă, operaţiunea are ca rezultat doar schimbarea creditorului sumei respective, care rămâne
în bancă. Viramentul reprezintă o operaţiune scriptică, ce simplifică plata atât pentru client,
care nu mai trebuie să efectueze două operaţiuni (retragerea sumei din contul său şi
depunerea acesteia în contul creditorului său), cât şi pentru bancă (costurile serviciilor
bancare şi timpul efectuării acestora sunt mult reduse; beneficiarul plăţii prin virament lasă,
cel puţin pentru moment, fondurile în cont, deci la dispoziţia băncii, spre deosebire de plata
prin monedă fiduciară sau prin cec). De asemenea, viramentul reprezintă un instrument de
165
combatere a inflaţiei, fiind un transfer de monedă scripturală.
5.1.1.3.2. Natura juridică a viramentului.
Viramentul nu poate fi explicat pe baza mecanismelor din dreptul civil (cesiunea
de creanţă, novaţia, delegaţia). El reprezintă o remitere de monedă scripturală, operaţiune sui
generis, abstractă, cu un mecanism propriu, grefată pe acte juridice diferite: stingerea unei
obligaţii prin plată, împrumutul, donaţia. Viramentul este un mandat dat de client băncii de a
prelua o sumă din contul său, în scopul de a o transfera în contul altei persoane. Ordinul,
odată emis, nu conferă prin el însuşi nici un drept beneficiarului, fiind, teoretic, revocabil
până în momentul efectuării operaţiunii.
Caracterul abstract al viramentului are drept consecinţă independenţa validităţii
sale faţă de scopul operaţiunii şi raportarea condiţiilor de validitate exclusiv la regularitatea ei
ca operaţiune tehnică, indisolubil legată de moneda scripturală. Pe cale de consecinţă:
a. banca nu are dreptul de a cenzura un ordin de virament emis de titularul contului,
atunci cârd contul are sold creditor;
b. banca nu este ţinută să verifice cauza juridică a ordinului de virament. Validitatea
viramentului este independentă de validitatea actului juridic care se realizează prin
această operaţiune bancară, cu excepţia cazurilor de aplicare a normelor juridice de
ordine publică privind vigilenţa bancară, cum ar fi Legea nr. 21/1999 pentru
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor;
c. banca nu este ţinută să verifice dacă autorul ordinului de virament are capacitatea
juridică cerută pentru efectuarea actului juridic realizat prin virament. Astfel, banca
nu are obligaţia de a verifica respectarea de către titularul contului a principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, consacrat de art. 34 din
Decretul nr. 31/1954. De asemenea, în cazul nulităţii actului juridic realizat prin
virament, emitentul ordinului de virament va avea o acţiune în restituire contra
beneficiarului plăţii;
d. viramentul dă naştere unui drept de creanţă al beneficiarului faţă de bancă şi stinge
concomitent creanţa emitentului faţă de bancă. Întrucât între cele două drepturi de
creanţă nu există o legătură juridică, banca nu va putea opune beneficiarului nici una
dintre excepţiile pe care le-ar fi putut opune emitentului ordinului; de asemenea, nici
beneficiarul nu poate invoca faţă de bancă excepţiile pe care le putea opune
emitentului ordinului.
166
5.1.1.3.3. Tipuri de virament.
Viramentul poate fi efectuat fie între două conturi deschise la aceeaşi bancă
(virament intern), fie între două conturi deschise la bănci diferite (virament extern).
Viramentul intern reprezintă executarea de către bancă a ordinului titularului
contului care va fi debitat. La efectuarea operaţiunii se utilizează formularul pentru ordin de
plată, aprobat prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 8/1994 privind ordinul de
plată, Normele-cadru ale Băncii Naţionale a României nr. 15/1994 privind ordinul de plată pe
suport hârtie şi Normele tehnice ale Băncii Naţionale a României nr. 16/1994 privind ordinul
de plată pe suport hârtie.
Data viramentului este data creditării contului beneficiarului plăţii, jurisprudenţa
decizând că simpla recepţie a ordinului de către bancă nu conferă nici un drept beneficiarului.
Data viramentului priveşte:
a. problema revocării ordinului de către emitent. Nu produce efecte revocarea înregistrată la
bancă după data efectuării operaţiunii;
b. problema opozabilităţii plăţii faţă de creditorii falitului, în cazul falimentului plătitorului
sau al băncii plătitorului;
c. problema popririi soldului creditor al contului beneficiarului, în ceea ce priveşte suma
care face obiectul viramentului;
d. problema popririi soldului creditor al contului beneficiarului, în ceea ce priveşte suma
primită prin virament.
Viramentul extern se efectuează între două bănci diferite, în următoarele etape:
a. plătitorul emite ordinal de virament, prin care cere băncii sale să îi debiteze
contul cu o anumită sumă, în scopul creditării contului beneficiarului deschis
la o altă bancă;
b. banca plătitorului pune la dispoziţia băncii beneficiarului un credit cu o
valoare egală cu suma de plată;
c. banca beneficiarului creditează contul acestuia cu suma pe care i-a pus-o la
dispoziţie banca plătitorului;
d. între cele două bănci are loc reglementarea conturilor printr-o casă de
compensaţii interbancare.
Data viramentului extern este data la care suma este pusă la dispoziţia
beneficiarului, prin creditarea contului acestuia de către propria bancă, iar locul viramentului
va fi considerat sediul acestei bănci.
Un caz special este cel al viramentului efectuat cu participarea unei terţe bănci,
167
care este intermediar între banca plătitorului şi banca beneficiarului. În cazul în care banca
intermediară acţionează ca mandatar al băncii emitentului ordinului de virament, ordinul
poate fi revocat până în momentul transmiterii sale băncii beneficiarului. Dacă banca
intermediară este mandatarul băncii beneficiarului, revocarea ordinului poate fi făcută până în
momentul primirii sale de banca intermediară.
5.1.1.3.4. Tehnica viramentului. Ordinul de plată.
În practica bancară viramentul este consacrat sub forma ordinului de plată, ca
instrument de plată şi decontare pentru stingerea unor obligaţii exigibile. Ordinul de plată
irevocabil pentru plăţile efectuate în lei pe teritoriul României a fost reglementat de către
Banca Naţională a României, aşa după cum am arătat, prin Regulamentul nr.8/1994 privind
ordinul de plată, Normele-cadru nr. 15/1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie şi
Normele tehnice nr. 16/1994 privind ordinul de plată pe suport hârtie.
Ordinul de plată reprezintă dispoziţia necondiţionată şi irevocabilă, dată de
emitent unei bănci receptoare, de a pune la dispoziţia unui beneficiar o sumă de bani
exprimată în lei, fără a fi necesară o cerere a beneficiarului în acest sens.
În cazul în care emitentul dispune de fonduri proprii, plata se efectuează fie în
monedă scripturală, din disponibilul aflat în contul emitentului la banca receptoare (prin
debitarea acestui cont), fie prin încasarea sumei de la emitent, în numerar.
Dacă emitentul nu dispune de fonduri sau le deţine, dar nu le utilizează, banca
iniţiatoare îi poate acorda, cu titlu de credit, suma necesară. Operaţiunea de transfer-credit se
finalizează odată cu acceptarea ordinului de plată de către banca destinatară.
Formularul ordinului de plată cuprinde următoarele menţiuni obligatorii: ordinul
necondiţionat de a plăti o sumă de bani, în lei; identificarea beneficiarului şi a contului său
deschis la banca destinatară; identificarea plătitorului şi a contului său deschis la banca
iniţiatoare; denumirea băncii iniţiatoare; denumirea băncii receptoare; certificarea identităţii
emitentului de către banca iniţiatoare.
Banca are obligaţia de a verifica dacă ordinul de plată a fost emis de titularul
contului sau de persoana care îl reprezintă.
Ordinul de plată este un instrument de stingere a obligaţiei emitentului faţă de
beneficiar, acest efect producându-se:
a. în momentul debitării contului emitentului deschis la banca receptoare;
b. în momentul în care banca emiţătoare creditează un cont al băncii receptoare deschis
168
la ea, la o altă bancă sau la Banca Naţională a României, iar banca receptoare ia
cunoştinţă despre înregistrare;
c. în momentul în care decontarea finală este efectuată în favoarea băncii receptoare,
printr-un sistem de transfer de fonduri sau printr-un acord de compensare bilaterală cu
banca emiţătoare.
Acceptarea ordinului de plată de către banca receptoare se poate face fie expres,
fie tacit, prin recepţionarea ordinului de la emitent (dacă între ea şi emitent există un acord
prealabil în acest sens), prin executarea ordinului sau prin debitarea contului emitentului
deschis la ea.
Banca receptoare este obligate să execute ordinul de plată în ziua bancară în care
l-a acceptat sau, în caz de împiedicare obiectivă, cel mai târziu în ziua următoare, cu excepţia
cazului în care în ordin este indicată expres o altă dată.
Refuzul ordinului de plată de către banca receptoare poate fi făcut, însă, numai
expres şi trebuie comunicat emitentului cel mai târziu în ziua bancară imediat următoare
ultimei zile a perioadei de executare.
Ordinul de plată se perimă în cazul în care nu este acceptat, expres sau tacit, ori
refuzat înaintea încheierii celei de-a doua zile bancare următoare momentului recepţiei,
inclusiv.
Acceptarea ordinului de plată de către banca destinatară se realizează, după caz:
a. în momentul recepţiei de la emitent (dacă între ei există un acord prealabil în acest
sens);
b. în momentul în care l-a înştiinţat pe emitent despre acceptare;
c. în momentul în care a debitat contul emitentului deschis la ea;
d. în momentul în care a creditat contul beneficiarului sau a pus, în alt mod, fondurile
băneşti la dispoziţia acestuia;
e. în momentul în care a comunicat beneficiarului că are dreptul de a retrage sau de a
utiliza fondurile provenite în urma acceptării ordinului de plată;
f. în momentul în care banca destinatară a utilizat fondurile.
Refuzul ordinului de plată de către banca destinatară poate fi făcut numai expres
şi trebuie comunicat cel mai târziu în ziua bancară următoare ultimei zile a perioadei de
executare.
După acceptarea ordinului de plată, banca destinatară are obligaţia de a pune
fondurile la dispoziţia beneficiarului, în ziua acceptării sau cel mai târziu în ziua următoare,
169
respectiv de a le utiliza în conformitate cu destinaţia prevăzută în ordin şi cu relaţiile
contractuale dintre ea şi beneficiar.
Transferul-credit este considerat finalizat în momentul în care banca destinatară
acceptă ordinul de plată în favoarea beneficiarului, asumându-şi, astfel, obligaţia de a pune la
dispoziţia acestuia suma înscrisă în ordinul acceptat.
Iată un exemplu care să ilustreze operaţiunea de virament. Societatea comercială
X a beneficiat de un serviciu din partea societăţii comerciale Y şi se decide să plătească
contravaloarea acestuia printr-un ordin de plată. În acest scop emite un ordin de plată, al cărui
beneficiar este societatea comercială Y şi îl prezintă băncii la care are cont deschis (banca
iniţiatoare). Se efectuează operaţiunile de recepţie, certificare, acceptare şi, în final, de
executare a ordinului de plată primit, de către banca beneficiarului (banca destinatară). În
momentul acceptării ordinului de plată de către banca destinatară, transferul-credit este
finalizat. După acceptare, banca destinatară creditează contul clientului său cu suma înscrisă
în ordinul de plată.
5.1.1.3.5. Incidente în operaţiunea de virament
În situaţia în care soldul creditor al contului plătitorului care a emis ordinul de
virament este insuficient pentru plată sumei respective, banca poate invoca această excepţie
faţă de beneficiar doar până în momentul în care a creditat contul acestuia. După acest
moment, banca are o acţiune contra emitentului ordinului, pe care l-a creditat prin efectuarea
operaţiunii.
În cazul în care, în executarea ordinului de virament, banca a comis o eroare cu
privire la cuantumul sumei, virând o sumă mai mare, sau a repetat în mod eronat executarea
ordinului, ea va fi ţinută să reconstituie soldul contului plătitorului, prin creditare cu suma
plătită din eroare, pe aceeaşi dată cu cea a efectuării operaţiunii.
În fine, practica a cunoscut problema executării unui ordin de virament fals.
Înainte de a executa acest ordin, banca are obligaţia de a verifica dace el a fost emis de către
titularul contului, prin verificarea conformităţii semnăturii de pe ordin cu specimenul de
semnătură depus anterior. În cazul în care execute, totuşi, un ordin fals, banca va suporta
prejudiciul, întrucât clientului îi sunt opozabile doar ordinele de virament semnate de el
însuşi. Banca este obligată să recrediteze contul clientului cu suma virată, stornând
operaţiunea de debitare a acestui cont în baza ordinului fals. Ea va avea o acţiune împotriva
celui care a utilizat acest ordin.
170
5.1.1.3.6. Derivate ale viramentului bancar. Ordinul de plată programată.
Procedura ordinului de plată programată (numit şi aviz de prelevare) a fost
reglementată prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/1996 şi Normele-cadru
ale Băncii Naţionale a României nr. 9/1996 privind executarea ordinelor de plată programată
(standing order). Ordinul de plată programată dă naştere următoarelor raporturi juridice:
a. Între debitor şi banca sa: debitorul, titular de cont bancar, dă ordin băncii sale să
plătească orice sumă care va fi pretinsă de un anumit creditor. Ordinul este revocabil
oricând, expres sau tacit, revocarea fiind obligatorie pentru bancă, care nu poate cere
justificări din partea clientului;
b. Între debitor şi creditor: debitorul îl autorizează pe creditorul său să preia din contul
bancar sumele datorate. Autorizarea este revocabilă oricând. Creditorul are obligaţia
de a-i trimite debitorului, cu un anumit număr de zile înainte de a se adresa băncii, un
aviz (care conţine şi cuantumul sumei), pentru ca debitorul să poată să-şi
aprovizioneze contul şi, în acelaşi timp, pentru a avea posibilitatea de a se opune
prelevării sumei;
c. Între creditor şi banca plătitorului: creditorul îşi informează propria bancă în legătură
cu creanţele sale ajunse la scadentă. Banca creditorului prezintă situaţia acestor
creanţe casei de compensaţii interbancare, urmând ca banca fiecărui debitor să
debiteze contul acestuia fără să îi mai ceară acordul, păstrând avizul de prelevare emis
de creditor ca document contabil justificativ.
Procedura ordinului de plată programată constă în executarea de către banca
plătitorului a mandatului expres şi limitat primit de la clientul său, de a executa ordine de
plată în favoarea unui terţ beneficiar, în următoarele condiţii:
a. beneficiarul cere direct băncii plătitorului să stingă o creanţă pe care o are asupra
plătitorului, cu consimţământul acestuia, sub forma avizului de prelevare directă;
b. părţile au încheiat o convenţie prin care recunosc această modalitate de plată sub una
dintre denumirile protejate prin reglementările Băncii Naţionale a României, fie ca
plată prin prelevare consimţită, fie ca plată prin debitare directă (direct debit);
c. banca beneficiarului diferă de banca plătitorului, iar executarea are loc prin circuit
interbancar.
171
5.1.1.4. Plata prin debitarea contului curent pe baza titlurilor comerciale de
valoare
5.1.1.4.1. Titlurile comerciale de valoare - instrumente de plată.
Operaţiunile de plată pot fi iniţiate şi pe baza titlurilor comerciale de valoare
(cambia şi biletul la ordin), studiate în materia dreptului comercial, care, alături de calitatea
de titluri de credit, o au şi pe cea de instrumente de plată. În principiu, ele pot fi emise, pot să
circule şi pot fi plătite fără vreo intervenţie din partea unei bănci.
Astfel, cambia reprezintă instrumental de plată ce încorporează ordinul
trăgătorului adresat trasului să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane,
numită beneficiar, sau la ordinul acesteia. Cambia este un instrument de plată cu termene
depărtate în timp, acesta fiind şi argumentul pentru care reprezintă o formă a relaţiilor de
credit existente între părţi.
Biletul la ordin reprezintă instrumentul de plată prin care emitentul se angajează
să plătească la un anumit termen o sumă determinată de bani în favoarea beneficiarului sau a
posesorului.
Predarea titlului de valoare nu constituie o plată propriu-zisă, întrucât nu are ca
efect stingerea obligaţiei, care subzistă pană la încasarea efectivă a sumei de bani, la
scadentă. De aceea, la împlinirea scadentei, beneficiarul sau posesorul legitim al acestor
instrumente de plată fie le prezintă spre încasare băncii la care au fost domiciliate, fie, de
regulă, le remit propriei bănci, mandatând-o să încaseze suma respectivă prin circuitul
interbancar de la banca emitentului.
Iată un exemplu de plată pe baza unui bilet la ordin: între societatea comercială A
şi societatea comercială B se încheie un contract de vânzare-cumpărare comercială, preţul
urmând să fie achitat într-un anumit termen. În acest scop, societatea comercială A emite un
bilet la ordin, prin care se obligă să plătească societăţii comerciale B o sumă de bani
reprezentând preţul mărfurilor, la o anumită scadenţă, care coincide cu termenul prevăzut în
contract. La scadenţă, societatea comercială B prezintă biletul la ordin pentru încasarea sumei
fie la emitent (societatea comercială A), fie la banca acestuia; fie, în fine, remite titlul propriei
bănci, mandatând-o să-l încaseze.
5.1.1.4.2. Biletul la ordin în alb în practice bancară.
Câteva precizări sunt necesare cu privire la biletul la ordin în alb. În cazul
încheierii contractului bancar de credit, clientul băncii semnează şi o serie de bilete la ordin în
172
alb cu privire la sumă, cu scadenţa corelată cu termenele de rambursare a transelor creditului.
Înainte de a le prezenta la plată, banca va complete biletele la ordin cu menţiunea sumei.
În cazul în care banca completează menţiunea lipsă cu altă sumă decât cea reală,
emitentul biletului la ordin va putea opune băncii, pe calea opoziţiei la executare, excepţia
greşitei completări, făcând dovada cu ajutorul contractului bancar de credit. Abuziva
completare a menţiunii nu este sancţionată cu nulitatea biletului la ordin, emitentul rămânând
obligat cambial în limita sumei convenite prin contractul de credit.
În cazul în care biletul la ordin completat abuziv sau neglijent cu altă sumă este
girat altei bănci, emitentul nu va mai putea invoca şi faţă de banca giratară clauzele
contractului de credit, câtă vreme aceasta a dobândit biletul la ordin cu bună credinţă, întrucât
dreptul băncii giratare este autonom şi originar.
5.1.1.5. Plata prin debitarea contului curent pe baza cecurilor
5.1.1.5.1. Noţiunea şi regimul juridic al cecului.
Cecul este înscrisul prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin necondiţionat
unei bănci la care are un disponibil bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o
sumă de bani determinată unei terţe persoane, numită beneficiar. Cecul este un instrument de
plată utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibil corespunzător în aceste conturi.
Cecul este reglementat de Legea nr. 59/1934 asupra cecului, În temeiul acestor
dispoziţii, Banca Naţională a României a emis Normele-cadru nr. 7/1994 privind comerţul
făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cecuri şi Normele tehnice nr.
9/1994 privind circulaţia şi standardele tehnice şi de conţinut ale cecului.
Potrivit pct. 3 din Normele-cadru nr. 7/1994, societăţile bancare, precum şi alte
societăţi de credit, vor putea face comerţ cu cecuri şi presta servicii bancare specifice pentru
clienţii lor, luându-şi toate măsurile pentru eliminarea riscurilor care pot apărea pe parcursul
unor asemenea operaţiuni. De asemenea, Banca Naţională a României efectuează operaţiuni
cu cecuri în cadrul propriei sale activităţi.
5.1.1.5.2. Natura juridică a cecului.
Cecul este un titlu la ordin, complet şi formal. El încorporează o obligaţie
abstractă de a plăti necondiţionat la vedere suma de bani menţionată în titlu.
În mod tradiţional, cecul este considerat ca făcând parte din categoric titlurilor de
credit, alături de cambie şi biletul la ordin. În realitate, aşa după cum sa arătat în doctrină,
173
cecul are numai funcţia de instrument de plată, nefiind un instrument de credit propriu-zis.
Includerea cecului în categoric titlurilor de credit se datorează faptului că unele principii care
guvernează cambia şi biletul la ordin sunt aplicabile şi cecului.
Ca instrument de plată, cecul dă posibilitatea titularului unui cont bancar de a
efectua plăti prin intermediul băncii sale, evitând, astfel, plăţile în numerar. Banca îi face,
astfel, serviciul de casă clientului său. Beneficiarul cecului poate să încaseze suma de bani de
la bancă sau să transmită titlul prin gir pentru plate propriilor datorii.
5.1.1.5.3. Premisele juridice ale emiterii cecului.
Cecul este un instrument de plată care pune în legătură în procesul creării sale,
trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Instrumentul este creat de trăgător care, în
baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă ordin necondiţionat
acesteia, care se află în poziţie de tras, să plătească la prezentare o sumă determinată unei
terţe persoane sau însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţie de beneficiar. Cele trei persoane
care sunt puse în legătură prin cec fac toate operaţiile legate de acest instrument în nume
propriu: trăgătorul emite cecul, posesorul legitim îl încasează, iar trasul îl plăteşte.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 59/1934, cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul
are un disponibil la tras, iar între trăgător şi tras există o convenţie privind emiterea de cecuri.
Pe cale de consecinţă, trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă un
disponibil bănesc pentru efectuarea plătii. Acest disponibil poartă denumirea de provizion sau
acoperire. El poate fi un depozit bancar la vedere al trăgătorului, un disponibil într-un cont
curent bancar sau o deschidere de credit în favoarea acestuia.
Disponibilul trebuie să preexiste emiterii cecului şi să aibă cel puţin valoarea
sumei înscrise în titlu. El trebuie să reprezinte o sumă de bani certă, lichidă şi exigibilă (în
raportul juridic dintre trăgător şi bancă), asupra căreia trăgătorul să aibă drept de dispoziţie, o
creanţă a acestuia faţă de bancă, întrucât cecul este plătibil la vedere.
În doctrină s-a precizat că remiterea unui cec de către client băncii sale, spre
încasare, constituie o acoperire suficientă pentru emiterea unui cec de către acelaşi client, tras
asupra aceleiaşi bănci, întrucât, potrivit uzurilor bancare, banca creditează imediat contul
remitentului, chiar înainte de încasarea cecului.
Emiterea unui cec de către o persoană, ştiind că pentru valorificarea lui nu există
provizia sau acoperirea necesară, precum şi retragerea proviziei, în tot sau în parte, după
emitere, constituie infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 4 C.pen. şi
pedepsită cu închisoare de la 3 la 15 ani.
174
Totodată, între tras (banca) şi trăgător (clientul băncii) trebuie să existe o
convenţie prin care banca îl autorizează pe client să tragă asupra ei cecuri, obligându-se să
efectueze plăţile din disponibil, la ordinul clientului. Această convenţie constituie temeiul
emiterii cecului de către trăgător. Ea poate fi expresă (o clauză în contractul privind serviciul
de casă pentru client sau într-un contract de credit) ori tacită.
5.1.1.5.4. Emiterea cecului.
Emiterea unui cec presupune completarea formularului emis de bancă titularului
de cont şi predarea cecului către beneficiar. Cecul se consideră emis numai dacă ambele
operaţiuni au fost efectuate.
Redactarea cecului se face în mod obligatoriu pe formularul eliberat de bancă
titularului contului bancar. Formularele de cec sunt standardizate, înseriate şi imprimate pe o
hârtie specială. Normele tehnice nr. 9/1994 privind circulaţia şi standardele tehnice şi de
conţinut ale cecului, emise de Banca Naţională a României, prevăd standardele tehnice ale
suportului de hârtie, precum şi Condiţiile minime 'de securitate şi de prevenire a falsificării şi
contrafacerii, printre care: serie şi număr distincte; elemente de desen cu o structură bine
definită; text sau desene în culori fosforescente; tratare chimică a hârtiei; element secret de
securitate; microtext; încorporare a unui desen care nu poate fi reprodus prin copiere cu
copiatoare alb-negru sau color etc.
Aşa după cum s-a precizat în doctrină, cu toate că Legea nr. 59/1934 nu prevede
utilizarea imprimatului ca o condiţie de validitate a cecului, în prezent nici o bancă nu mai
acceptă decât formularele tipizate, conforme cu Normele tehnice nr. 9/1994 privind circulaţia
şi standardele tehnice şi de conţinut ale cecului.
5.1.1.5.5. Condiţiile de validitate a cecului.
Fiind un titlu formal, cecul trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă
menţiunile obligatorii prevăzute de Legea nr. 59/1934. Condiţiile de fond pentru emiterea
cecului sunt cele din dreptul comun, legea neprevăzând dispoziţii speciale.
Condiţia formei scrise a cecului rezultă pe cale de interpretare din art. l al Legii
nr. 59/1934, care se referă la "textul înscrisului". Caracteristicile standard ale formularului
sunt prevăzute, după cum am mai arătat, de Normele tehnice nr. 9/1994 privind circulaţia şi
standardele tehnice şi de conţinut ale cecului, emise de Banca Naţională a României.
Menţiunile obligatorii ale cecului sunt prevăzute în art. 1 şi art. 3 din Legea nr.
59/1934. O parte dintre acestea sunt preimprimate pe formularul de cec, altele trebuie
175
completate de trăgător:
a. denumirea de cec, inserată în textul înscrisului, în limba folosită pentru redactarea
acestuia;
b. ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani. Ordinul este dat de trăgător băncii
sale şi are ca obiect plata către beneficiar a sumei de bani menţionate în titlu. El
trebuie să fie necondiţionat şi să privească o sumă de bani determinată, cu indicarea
monedei în care se face plata. În înscris nu poate fi menţionată dobânda, orice
stipulaţiune în acest sens considerându-se nescrisă, potrivit art. 7 din Legea nr.
59/1934;
c. numele trasului, adică al societăţii bancare căreia i se ordonă să plătească suma de
bani menţionată. Normele cadru nr. 7/1994 prevăd ca persoana aflată în poziţie de
tras poate fi numai o societate bancară în înţelesul Legii bancare. Totuşi, având în
vedere că legislaţiile naţionale reglementează diferit instituţia societăţii bancare,
putând asimila acesteia şi alte persoane juridice, Banca Naţională a României şi
societăţile bancare vor putea efectua operaţiuni cu cecuri care sunt emise sau plătibile
în străinătate, chiar dacă persoana aflată în poziţie de tras nu este o societate bancară
în înţelesul legislaţiei române;
d. locul unde trebuie făcută plata. În absenţa acestei menţiuni, locul plăţii va fi locul
menţionat lângă denumirea trasului. Dacă lângă denumirea trasului se menţionează
mai multe locuri, cecul este plătibil la primul loc arătat, iar dacă lângă denumirea
trasului nu este menţionat nici un asemenea loc, plata se va face la locul unde
societatea bancară trasă are sediul principal;
e. data şi locul emiterii cecului. În înscris trebuie să se precizeze ziua, luna şi anul
emiterii. Dacă nu se menţionează locul emiterii, cecul este considerat a fi fost semnat
la locul arătat lângă numele trăgătorului;
f. semnătura trăgătorului, care trebuie scrisă de mână de către acesta, cuprinzând
numele şi prenumele (ori iniţiala acestuia) sau firma trăgătorului. Pentru a putea trage
cecuri, trăgătorul trebuie să depună specimenul semnăturii sale la societatea bancară
la care are disponibil. Legea nu cere indicarea beneficiarului cecului, această
menţiune având caracter facultativ. Cecul fără menţiune privind persoana
beneficiarului este considerat, conform art. 5 din Legea nr. 59/1934, cec la purtător.
De asemenea, cecul nu cuprinde scadenta obligaţiei de plată, întrucât este plătibil
la vedere, adică la prezentarea titlului. Pe cale de consecinţă, aşa după cum am arătat, cecul
este doar un instrument de plată, nu şi unul de credit. Legea prevede că orice altă menţiune
176
cuprinsă în înscris cu privire la scadenţă este considerată nescrisă. Totodată, vor fi
considerate nescrise orice menţiuni privind acceptarea cecului şi orice stipulaţiune de
dobândă.
Nu vor atrage nulitatea cecului absenţa menţiunii privind locul plăţii (care va fi
determinat în funcţie de criteriile prevăzute de lege) şi nici lipsa menţiunii privind locul
emiterii (care se suplineşte cu locul arătat lângă numele trăgătorului).
În schimb, constituie infracţiune emiterea unui cec cu dată falsă sau căruia îi
lipseşte denumirea de cec, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani, denumirea băncii
care are calitatea de tras, data şi locul emiterii.
Banca Naţională a României şi societăţile bancare pot cere ca formularele de cec
completate să poate ştampilele persoanelor juridice implicate în circuitul respectivelor cecuri.
lipsa ştampilei nu afectează valabilitatea cecului. Simpla ştampilă a unui trăgător, persoană
juridică, neînsoţită de semnătura reprezentantului autorizat al acesteia, anulează cecul.
Cecul în alb este instrumentul de plată care cuprinde numai semnătura
trăgătorului, iar uneori şi o parte din menţiunile obligatorii. Menţiunile care lipsesc trebuie să
fie completate atunci când posesorul prezintă cecul la plată. Completarea numelui ultimului
posesor este obligatorie. Primitorii cecului în alb şi oricare dintre posesorii succesivi au
dreptul de a completa instrumentul respectiv cu menţiunile care lipsesc, conform înţelegerilor
care au avut loc anterior între semnatarii cecului, fără a mai fi necesară intervenţia
trăgătorului. Dreptul de completare trece de la un posesor la altul odată cu predarea cecului.
Pentru ca posesorul cecului să nu depăşească înţelegerile iniţiale dintre semnatarii cecului, în
cazul cecului în alb se va adăuga o clauză care să conţină una din următoarele formulări:
"înaintea plăţii posesorul va completa cecul" - în cazul dreptului nelimitat al posesorului
cecului în alb privind completarea acestuia; "înaintea plăţii posesorul va completa cecul, fără
a depăşi ..." - în cazul limitării acestui drept.
Banca Naţională a României şi societăţile bancare nu vor primi cecuri în alb
necompletate şi nici cecuri în legătură cu care le-a fost notificat de către trăgător că a fost
completat abuziv şi apoi pus în circulaţie, chiar dacă cecul le este prezentat de către un
posesor de bună credinţă.
5.1.1.5.6. Transmiterea cecului.
Întrucât cecul este un titlu plătibil la vedere, beneficiarul poate cere imediat plata,
însă poate să şi transmită cecul către altă persoană.
Cecul stipulat plătibil unei anumite persoane (cecul nominativ), cu sau fără clauză
177
expresă "la ordin", este transmisibil, potrivit art. 15 din Legea nr. 59/1934, prin gir. Girul
poate fi făcut chiar în folosul trăgătorului sau a altui obligat. EI trebuie să fie necondiţionat şi
integral. Girul trebuie scris pe cec sau pe un adaos al acestuia şi trebuie să fie semnat de
girant. Transmiterea cecului prin gir, având ca efect transmiterea către giratar a tuturor
drepturilor decurgând din cec, implică faptul că giratarul va putea prezenta cecul la plată
trasului şi se va putea îndrepta pe cale de regres împotriva obligaţilor prin instrumentul
respectiv.
În cazul în care pe cecul cu clauză "nu la ordin" este menţionat beneficiarul, cecul
va fi transmisibil prin cesiune, în Condiţiile dreptului comun. Cecul la purtător se transmite
prin simpla tradiţiune a titlului. Cecul poate fi stipulat expres ca fiind plătibil la purtător, însă
el va fi socotit la putător şi dacă s-a prevăzut că este plătibil unei persoane cu menţiunea "la
purtător", precum şi în cazul în care cecul nu îl menţionează pe beneficiar.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 59/1934, girul pus pe un cec la purtător face pe
girant răspunzător potrivit dispoziţiilor referitoare la regres. Girantul unui cec poate interzice
un nou gir privind respectivul cec, utilizând expresia "fără gir ulterior".
Dacă cecul a fost girat în favoarea trasului, banca la care girantul îşi are deschis
contul, ciclul economic al instrumentului respectiv este încheiat, cecul având numai valoarea
unei chitanţe, cu excepţia cazului în care trasul şi giratarul sunt două unităţi bancare
aparţinând aceleiaşi societăţi bancare.
5.1.1.5.7. Avalul cecului.
Plata unui cec poate fi garantată printr-un aval. Avalul este o garanţie personală
prin care o persoană, denumită avalist, garantează obligaţia asumată de una dintre persoanele
obligate prin cec, direct sau pe cale de regres. Garanţia poate fi dată pentru întreaga sumă sau
numai pentru o parte din suma menţionată în titlu. Avalul poate fi dat de un test sau chiar de
un semnatar al cecului. Avalul nu poate fi dat, însă, de către tras (banca ce urmează să
efectueze plata), întrucât acest aval ar echivala cu o acceptare a cecului, acceptare interzisă de
art. 4 din Legea nr. 59/1934.
Avalul se dă pe cec sau pe adaos. El se exprimă prin sintagma “pentru aval",
"pentru garanţie" sau prin expresii echivalente. Avalul trebuie să fie semnat de avalist. Avalul
este socotit că rezultă din simpla semnătură a avalistului pe fata cecului, în afară de cazul în
care semnătura este a trăgătorului. În menţiunea avalului trebuie să se arate pentru cine este
dat. În lipsa acestei precizări, conform art. 27 alin. 3 din Legea nr. 59/1934, avalul se
socoteşte dat pentru trăgător.
178
Principalul efect al avalului este că avalistul se obligă la fel ca persoana pentru
care a dat avalul. Obligaţia avalistului este valabilă chiar dacă obligaţia pe care a garantat-o
este nulă pentru orice alt motiv decât un viciu de formă.
În cazul în care avalistul plăteşte cecul, el dobândeşte drepturile rezultând din cec
împotriva persoanei pentru care a garantat, precum şi împotriva celor care sunt obligaţi faţă
de aceasta din urmă în temeiul cecului.
Garantarea plăţii cecului prin aval nu mai cunoaşte, în prezent, aplicaţii practice,
formularul standardizat al cecului stabilit de Banca Naţională a României nemaiconţinând o
rubrică pentru aval.
5.1.1.5.8. Plata cecului.
Întrucât cecul este plătibil la vedere, adică la prezentarea titlului, el nu este supus
acceptării din partea trasului. De aceea, menţiunea de acceptare inserată în titlu se consideră
nescrisă. Orice menţiune de certificare, de vedere sau alta echivalentă, scrisă pe titlu şi
semnată de tras, are doar efectul confirmării existenţei disponibilului pentru plata cecului.
Deoarece cecul nu poate fi acceptat, trasul nu are calitatea de debitor de drept
cambial faţă de posesorul cecului, ci îndeplineşte doar funcţia de plătitor (solvens) pentru
trăgător, emiterea cecului presupunând existenţa unui disponibil din care trasul va face plata.
Nefiind debitor de drept cambial, trasul nu răspunde pentru plata cecului, această
răspundere revenind, potrivit art. 13 din Legea nr. 59/1934, trăgătorului. Aşa după cum am
arătat, cecul este plătibil la vedere, adică la prezentarea de către posesor a cecului la banca ce
are calitatea de tras, pentru plată. Orice stipulaţie contrară se socoteşte nescrisă.
Întrucât cecul are doar calitatea de instrument de plată, nu şi de credit, legea
stabileşte termene scurte pentru prezentarea la plată a cecului emis şi plătibil în România: 8
zile, dacă cecul este plătibil în localitatea unde a fost emis; 15 zile, dacă cecul este plătibil în
altă localitate decât cea în care a fost emis. Cecul emis într-o ţară europeană şi plătibil în
România trebuie să fie prezentat la plată în termen de 30 de zile, iar dacă este emis într-o tară
din afara Europei, în 70 de zile. Aceste termene se socotesc din ziua următoare celei arătate în
cec ca dată a emiterii sale.
Cecul emis în România şi plătibil într-o altă ţară are ca termen de prezentare
termenul prevăzut în legislaţia tării în care urmează a se efectua plata.
În cazul în care se prezintă la plată un cec înaintea zilei înscrisă pe el ca dată a
emiterii (cec postdatat), el va fi plătibil în ziua prezentării, data menţionată considerându-se
ca şi cum nu ar fi fost scrisă.
179
Între trăgător şi banca trasă poate interveni o înţelegere conform căreia trasul va
plăti cecul numai după ce trăgătorul a avizat instrumentul respectiv, înţelegere exprimată prin
formula "plătiţi numai după aviz". Aceasta convenţie nu poate fi opusă posesorului cecului,
acesta rămânând plătibil la vedere. Primirea avizului de către societatea bancară din partea
trăgătorului nu reprezintă o condiţie pentru efectuarea plăţii, ci un procedeu suplimentar de
verificare a autenticităţii cecului şi de limitare a incidentelor de plată.
Normele-cadre nr. 7/1994 stabilesc procedura plăţii cecului, în funcţie de relaţiile
dintre băncile ai căror clienţi sunt trăgătorul şi beneficiarul:
1. În cazul în care trăgătorul şi beneficiarul sunt clienţii aceleiaşi sucursale a unei
societăţi bancare, trăgătorul completează formularul, îl semnează şi îl predă
beneficiarului, care, la rândul lui, îl remite sucursalei pentru încasare.
2. În cazul în care trăgătorul şi beneficiarul sunt clienţii sucursalelor dintr-un anumit
judeţ, aparţinând unor bănci diferite, beneficiarul va remite cecul completat şi
semnat, primit de la trăgător, sucursalei al cărei client este. Aceasta poate să
prezinte cecul direct sucursalei băncii la care are cont trăgătorul, care, dacă
acceptă cecul, debitează contul trăgătorului cu suma înscrisă pe cec şi comunică
această operaţiune sucursalei beneficiarului, aceasta creditând contul
beneficiarului. Sucursala beneficiarului mai are, însă, şi posibilitatea de a
introduce cecul în compensare la sucursala Băncii Naţionale a României din
judeţul respectiv, care îndeplineşte şi funcţia de casă de compensaţii interbancare.
Sucursala trăgătorului poate accepta la compensare cecul (debitând contul
trăgătorului) sau poate refuza acest lucru. În cazul acceptării, pe baza comunicării
casei de compensaţii interbancare, sucursala beneficiarului creditează contul
acestuia cu suma înscrisă în cec.
3. În cazul în care trăgătorul şi beneficiarul sunt clienţi ai unor bănci diferite, cu
sediul pe raza aceluiaşi judeţ, procedura este similară cu cea de mai sus.
4. În cazul în care trăgătorul şi beneficiarul sunt clienţi ai unor bănci diferite, cu
sediile în judeţe diferite, dar banca al cărei client este beneficiarul are o sucursală
în judeţul în care se află sucursala trasului, sucursala beneficiarului are, de
asemenea, alegerea între cele două alternative: prezentarea directă sau prin casa
de compensaţii interbancare. În primul caz, sucursala beneficiarului va trimite
cecul prin reţeaua (intrabancară) a băncii căreia îi aparţine, sucursalei aceleiaşi
bănci din judeţul în care se află sucursala trăgătorului. Primind cecul, după
verificare, sucursala trăgătorului va debita contul acestuia şi va comunica
180
acceptarea sucursalei din acelaşi judeţ a băncii beneficiarului. Aceasta va
transmite acceptarea, prin reţeaua intrabancară, sucursalei beneficiarului, care va
credita contul clientului său. În situaţia alegerii celei de-a doua alternative,
sucursala beneficiarului transmite cecul prin reţeaua sa intrabancară sucursalei
aceleiaşi bănci din judeţul unde se află sucursala trăgătorului, în vederea
prezentării cecului la sucursala din judeţul respectiv a Băncii Naţionale a
României. Sucursala trăgătorului va accepta sau va refuza la compensare cecul.
În cazul acceptării, sucursala prezentatoare o va comunica, prin reţeaua
intrabancară, sucursalei beneficiarului, care creditează contul clientului său.
5. În cazul în care beneficiarul şi trăgătorul sunt clienţi ai sucursalelor unor bănci
diferite, cu sediile în judeţe diferite, iar banca beneficiarului nu are sucursală în
judeţul în care se află sucursala trăgătorului, însă banca trăgătorului are sucursală
în judeţul în care se găseşte sucursala beneficiarului, aceasta din urmă are, de
asemenea, alegerea între compensarea directă şi compensarea prin Banca
Naţională a României. În primul caz, sucursala beneficiarului prezintă cecul
sucursalei din acelaşi judeţ a băncii trăgătorului, care îl va trimite, prin reţeaua
intrabancară, sucursalei trăgătorului. Aceasta, dacă acceptă cecul, debitează
contul clientului său şi comunică efectuarea operaţiunii, prin reţeaua interbancară,
sucursalei aceleiaşi bănci din judeţul în care se află sucursala beneficiarului.
Primind comunicarea acceptării, sucursala beneficiarului creditează contul
clientului său. În cazul compensării prin intermediul băncii centrale, sucursala
beneficiarului introduce în compensare cecul la sucursala Băncii Naţionale a
României din judeţul respectiv. După acceptarea de către sucursala trăgătorului,
pe baza comunicării casei de compensaţii, sucursala beneficiarului creditează
contul clientului său.
6. În cazul în care beneficiarul şi trăgătorul sunt clienţi ai sucursalelor unor bănci
diferite, cu sediile în judeţe diferite, şi nici una dintre bănci nu are sucursală în
judeţul în care se află cealaltă sucursală implicată, plata cecului se va efectua fie
prin centralele celor două societăţi bancare, fie prin centrala Băncii Naţionale a
României, în calitate de casă de compensaţii interbancare.
În cazul în care posesorul unui cec nu prezintă instrumentul respectiv societăţii
bancare trase, ci unei case de compensaţii, prin intermediul societăţii bancare unde îşi are
deschis contul, operaţiunea respectivă este echivalentă cu o prezentare la plată.
Pentru a face o plată valabilă, trasul este obligat să verifice îndeplinirea
181
Condiţiilor de formă ale cecului. Astfel, conform art. 36 din Legea nr. 59/1934, trasul care
plăteşte un cec girat trebuie să verifice regularitatea succesiunii girurilor, dar nu şi
autenticitatea semnăturilor giranţilor. Totodată, banca plătitoare are obligaţia de a verifica
dacă semnătura depusă pe cec aparţine trăgătorului, comparând-o cu specimenul de
semnătură aflat la bancă, precum şi dacă formularul de cec prezentat este unul dintre
tipizatele eliberate trăgătorului titular de cont. În fine, banca trebuie să verifice identitatea
posesorului, dacă titlul este prezentat personal de acesta.
Plata efectuată de tras poate fi integrală sau parţială, posesorul cecului neputând
refuza o plată parţială. Trasul poate cere posesorului predarea înscrisului cu menţiunea
"achitat". În cazul unei plăţi parţiale, trasul poate cere să se facă, pe înscris menţiune despre
această plată şi să dea o chitanţă.
Prin plata cecului de către tras, toţi semnatarii cecului sunt eliberaţi. Potrivit art.
30 din Legea nr. 59/1934, neprezentarea cecului pentru plată în termenele menţionate mai sus
are drept consecinţă pierderea dreptului de regres împotriva giranţilor şi a garanţilor, dacă
trasul nu a făcut plata. Pe cale de consecinţă, nerespectarea termenelor de prezentare a cecului
la plată nu are ca efect pierderea dreptului beneficiarului cecului de a cere trasului plata
sumei de bani menţionată în titlu. Acest drept poate fi valorificat în Condiţiile legii, în cadrul
termenului de prescripţie.
Ordinul dat de trăgător trasului de a nu plăti suma înscrisă pe cec nu este valabil
decât după expirarea termenului de prezentare. În lipsa acestui ordin şi dacă există
disponibilul necesar în cont, trasul va plăti cecul chiar după expirarea acestui termen.
Banca Naţională a României şi societăţile bancare au obligaţia de a arhiva
cecurile care au făcut obiectul operaţiunilor lor pe o perioadă de 5 ani de la data plăţii.
În fine, iată un exemplu de plată utilizând cecul. Societatea comercială A, având
cont deschis la banca X, achiziţionează mărfuri de la societatea comercială B, care are cont
deschis la banca Y. În baza disponibilului din contul curent, banca X eliberează un carnet de
cecuri societăţii comerciale A. La achiziţia mărfii, societatea comercială A completează un
cec, îl semnează şi îl remite societăţii comerciale B. Simpla remitere a cecului nu stinge
datoria. În acest moment, societatea comercială A are calitatea de trăgător, banca X are
calitatea de tras, iar societatea comercială B pe cea de beneficiar. Societatea comercială B
prezintă cecul la banca Y, care îi pune suma la dispoziţie, fie în numerar, fie creditându-i
contul, şi transmite cecul băncii X pentru încasare. Banca X debitează contul societăţii
comerciale A şi achită suma înscrisă în cec. Efectul acestui procedeu este stingerea creanţei
societăţii comerciale B asupra societăţii comerciale A.
182
5.1.1.5.9. Consecinţele neplăţii cecului.
În cazul în care trasul (banca) refuză plata, beneficiarul cecului nu are o acţiune
directă împotriva acestuia. Explicaţia rezidă în aceea că trasul nu este debitor de drept
cambial, ci îndeplineşte doar funcţia de plătitor (solvens) pentru trăgător. Pe cale de
consecinţă, banca nu poate fi chemată în judecată pentru a plăti din provizion decât de
trăgător, nu şi de beneficiar, cu care nu are raporturi juridice.
Refuzul de plată din partea trasului deschide calea acţiunilor în regres. Posesorul
cecului poate exercita dreptul de regres împotriva giranţilor, a trăgătorului şi a celorlalţi
obligaţi de regres, conform art. 43 din Legea nr. 59/1934.
Pentru exercitarea acestor acţiuni, cecul trebuie să fi fost prezentat la plată în timp
util, iar refuzul de plată al trasului să fie constatat în Condiţiile legii. Refuzul de plată poate fi
constatat, potrivit art. 43 din Legea nr. 59/1934, fie printr-un act autentic (protest), fie printr-o
declaraţie a trasului, scrisă şi datată pe cec, cuprinzând ziua când a fost prezentat la plată, fie,
în fine, printr-o confirmare oficială a unei case de compensaţii. Protestul sau constatarea
echivalentă trebuie îndeplinite înainte de expirarea termenului de prezentare la plată a
cecului. Posesorul cecului păstrează drepturile sale contra trăgătorului, chiar dacă cecul nu a
fost prezentat în timp util pentru plată sau nu s-a făcut protestul ori constatarea echivalentă
acestuia. De asemenea, trebuie arătat că posesorul cecului are drept de urmărire împotriva
tuturor, individual sau colectiv, fără a fi ţinut să respecte ordinea în care s-au obligat.
Posesorul cecului poate cere pe cale de regres: suma arătată în cecul neplătit;
dobânda legală, calculată de la data prezentării spre plată; cheltuielile făcute cu urmărirea.
Obligatul de regres care a făcut plata cecului poate cere de la giranţii săi: întreaga
sumă plătită; dobânda legală, socotită din ziua plăţii; cheltuielile efectuate. Împotriva
pretenţiilor formulate împotriva sa, debitorul poate opune aceleaşi excepţii ca şi în materia
cambiei, conform art. 55 din Legea nr. 59/1934. Regresul se poate exercita fie prin învestirea
cecului cu formulă executorie de către judecătorie, în temeiul art. 53 din Legea nr. 59/1934,
urmată de procedura execuţională de drept comun, fie printr-o acţiune în justiţie. Acţiunea în
justiţie se poate întemeia fie pe raportul juridic fundamental în baza căruia suma este datorată
de trăgător posesorului cecului (acţiunea cauzală reglementată de art. 56 din Legea nr.
59/1934), fie pe dreptul de regres al posesorului cecului (art. 48 din Legea nr. 59/1934), fie pe
acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză împotriva trăgătorului (art. 57 din Legea nr. 59/1934).
Acţiunile în regres ale posesorului cecului împotriva giranţilor, a trăgătorului sau a
celorlalţi obligaţi de regres se prescriu în termen de 6 luni de la data expirării termenului de
183
prezentare a cecului pentru plată, iar acţiunile în regres ale diferiţilor obligaţi la plată cecului,
unii împotriva altora, se prescriu în termen de 6 luni de la data plătii cecului, respectiv de la
data la care acţiunea în regres a fost pornită împotriva obligatului.
Cecul are valoare de titlu executoriu pentru capital şi accesorii (dobânda legală de la
data prezentării, cheltuielile de protest şi cheltuielile de notificare).
Instanţa competentă pentru învestirea cecului cu formulă executorie este, aşa după
cum am arătat, judecătoria, posesorul cecului având, aşadar, deschisă şi calea executării
nemijlocite a cecului, în temeiul art. 54 din Legea nr. 59/1934.
5.1.1.5.10. Varietăţi ale cecului.
Legea nr. 59/1934 reglementează anumite specii ale cecului, stabilind reguli cu
caracter special, aplicabile Boar acestora. Este vorba de cecul barat, cecul plătibil în cont,
cecul netransmisibil, cecul de călătorie, cecul certificat şi cecul circular.
Astfel, cecul barat este cecul care cuprinde pe faţă sa două linii paralele executate
de trăgător sau de posesorul cecului, potrivit art. 38 din Legea nr. 59/1934. El nu poate fi
plătit decât unei persoane determinate (o altă bancă sau un client al băncii), rolul său esenţial
fiind facilitarea plăţilor prin înscriere în cont.
Bararea cecului este generală când între cele două linii nu se indică nimic ori se
face menţiunea "societate bancară" sau o expresie echivalentă, respectivul cec neputând fi
plătit decât unei societăţi bancare sau unui client al trasului.
Bararea este specială în cazul în care între cele două linii se înscrie denumirea
unei societăţi bancare, acest cec putând fi plătit doar respectivei bănci sau, dacă aceasta are
calitatea de tras, unui client al acestor bănci. Societatea bancară indicată poate recurge pentru
încasare, în temeiul art. 39 din Legea nr. 59/1934, la o altă bancă.
Bararea generală poate fi transformată în barare specială, dar nu şi invers.
Ştergerea liniilor înscrise se socoteşte ca şi cum nu ar fi fost făcută. În doctrină s-a arătat că
un cec poate fi barat special numai de două ori şi numai dacă cea de-a doua barare s-a făcut în
vederea încasării lui printr-o casă de compensaţii de către o bancă neafiliată la aceasta. Astfel,
banca desemnată prin prima barare va opera cea de-a doua barare în favoarea altei bănci,
membră a casei de compensaţii, care îl va încasa.
Trasul şi societatea bancară care nu respectă dispoziţiile legale privind cecul barat
răspund pentru prejudiciul cauzat, în temeiul art. 39 alin. 5 din Legea nr. 59/1934, până la
concurenţa valorii cecului.
Cecul plătibil în cont este acel cec în care sunt inserate transversal pe faţă
184
sintagmele "plătibil în cont", "numai prin virament" sau alta echivalentă, menţiuni prin care
trăgătorul sau posesorul interzice plata în numerar a cecului. Pe cale de consecinţă, trasul va
efectua o plată în monedă scripturală prin creditarea contului beneficiarului. Ştergerea unei
asemenea menţiuni se socoteşte ca şi cum nu ar fi fost făcută. Banca va răspunde până la
concurenţa valorii cecului în cazul nerespectării acestor norme.
Cecul netransmisibil este cecul care conţine menţiunea "netransmisibil" şi care nu
poate fi plătit decât primitorului sau, la cererea sa, să fie creditat contul său curent. În
consecinţă, primitorul nu poate gira cecul decât unei societăţi bancare pentru încasare, iar
aceasta nu-l va putea gira mai departe sub nici o formă. Clauza netransmisibilităţii poate fi
inserată de trăgător, la cererea beneficiarului, sau de un girant. În ambele cazuri efectul
clauzei este oprirea circulaţiei instrumentului şi stabilirea definitivă a ultimului posesor care
are dreptul de a intra în posesia sumei înscrise pe cec.
Cecul de călătorie se caracterizează prin aceea că trăgătorul subordonează plata
cecului existenţei pe titlu în momentul prezentării a unei a doua semnături la fel cu a
primitorului. Acest cec este alcătuit din două părţi (talonul şi cecul propriu-zis) şi cuprinde
ordinul băncii dat agentului său ori corespondentului său dintr-o anumită localitate de a plăti
o sumă de bani clientului a cărui semnătură a fost depusă pe talon la eliberarea formularului
de către bancă. Beneficiarul cecului (clientul băncii) prezintă cecul pentru încasare agentului
sau corespondentului băncii, depunând, cu această ocazie, o a doua semnătură, pe cecul
propriu-zis. Plătitorul va verifica, înainte de a efectua plata, identitatea beneficiarului prin
compararea celor două semnături, care trebuie să fie similare. Agentul sau corespondentul
băncii (care poate fi o altă bancă sau o societate comercială care vinde un bun sau prestează
un serviciu clientului băncii emitente) urmează să prezinte, ulterior, cecurile la banca
emitentă, care le va credita conturile cu sumele respective.
Cecul certificat este cecul semnat pe faţă de către banca emitentă, care garantează
prin această certificare existenta acoperirii şi blocarea acesteia la dispoziţia posesorului
cecului pană la expirarea termenului de prescripţie.
Cecul circular este un titlu la ordin, emis de o societate bancară sau altă instituţie
de credit, anume autorizate, pentru sume pe care le are disponibile de la primitorii cecurilor în
momentul emisiunii, plătibil la vedere în oricare din locurile arătate, în mod alternativ, de
emitent. De regulă, deci, în cecul circular societatea bancară emitentă este atât trăgător, cât şi
tras.
Societatea bancară sau instituţia de credit autorizate să emită astfel de cecuri
trebuie să depună o cauţiune la Banca Naţională a României.
185
Cecul circular cuprinde următoarele menţiuni: denumirea de "cec circular" în
cuprinsul titlului; promisiunea necondiţionată de a plăti la vedere o anumită sumă de bani;
numele şi prenumele primitorului; data şi locul emiterii; semnătura emitentului. Acestui cec îi
sunt aplicabile toate dispoziţiile legale privind girul, plata, protestul şi regresul din materia
cambiei, afară de cazul când legea dispune altfel.
5.1.1.6. Incidente în executarea contractului bancar de cont curent de
disponibilităţi
5.1.1.6.1. Incidentele de plăţi. Noţiune.
Incidentul de plată reprezintă, potrivit art. 2 lit. b din Regulamentul nr. 1/2001
privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de
Plăti;66, neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor legale sau contractuale de către o
persoană fizică sau juridică, adusă la cunoştinţa Centralei Incidentelor de Plăţi pentru
apărarea interesului public.
Centrala Incidentelor de Plăţi este un centru de intermediere care gestionează
informaţia specifică incidentelor de plăţi, pentru interesul public, inclusiv pentru scopurile
utilizatorilor (persoanele declarante, autorităţile publice, persoanele fizice şi juridice, prin
intermediul băncilor, şi instituţiile similare din străinătate ale Centralei Incidentelor de Plăţi).
Persoanele care declară informaţia având ca obiect incidentele de plăţi sunt:
băncile, persoane juridice române, inclusiv unităţile teritoriale ale acestora; sucursalele din
România ale băncilor, persoane juridice străine; Centrala Incidentelor de Plăţi. Procedura de
declarare şi fluxul informaţional al incidentelor de plăţi sunt prevăzute în Regulamentul nr.
1/2001.
Centrala Incidentelor de Plăţi nu este abilitată să primească declaraţii de incidente
de plăţi decât de la persoanele de mai sus şi nici să cerceteze veridicitatea informaţiei
transmise de aceste persoane, care răspund pentru veridicitatea şi integritatea informaţiei
transmise.
Pentru gestionarea informaţiei primite, Centrala Incidentelor de Plăţi organizează
un fişier de interes general, Fişierul Naţional de incidente de plăţi, având următoarea
structură: Fişierul Naţional de cecuri, Fişierul Naţional de cambii şi Fişierul Naţional de
bilete la ordin. Fişierul Naţional al persoanelor cu risc este un fişier alimentat automat de
Fişierul Naţional de incidente de plăţi cu incidentele de plăţi majore înregistrate pe numele
unei persoane fizice sau juridice, inclusiv al unei bănci.
186
Fişierul Naţional de cecuri evidenţiază şi valorifică operativ informaţiile privind:
refuzul la plată al cecurilor; declararea cecurilor ca pierdute, furate, distruse sau anulate;
persoanele fizice sau juridice aflate în interdicţie bancară de a emite cecuri.
Fişierul Naţional de cambii evidenţiază şi valorifică operativ informaţiile privind:
refuzul la plată al cambiilor; declararea cambiilor ca pierdute, furate, distruse sau anulate.
Fişierul Naţional de bilete la ordin evidenţiază şi valorifică operativ informaţiile
privind: refuzul la plată al biletelor la ordin; declararea biletelor la ordin ca pierdute, furate,
distruse sau anulate.
Fişierul Naţional al persoanelor cu risc evidenţiază incidentele de plăţi majore
înregistrate pe numele unei persoane fizice sau juridice, şi anume:
a. pentru cec: cecul emis fără autorizarea trasului; cecul refuzat la plată din lipsă parţială
de disponibil; cecul refuzat la plată din lipsă totală de disponibil; cecul emis cu o dată
falsă sau căruia îi lipseşte o menţiune obligatorie; cecul circular sau cecul de călătorie
emis "la purtător"; cecul emis de un trăgător aflat în interdicţie bancară;
b. pentru cambie: scontarea cambiei fără existenţa totală sau parţială a creanţei cedate în
momentul cesiunii acesteia; cambia refuzată la plată din lipsă parţială de disponibil;
cambia refuzată la plată din lipsă totală de disponibil; cambia falsă;
c. pentru biletul la ordin: scontarea biletului la ordin fără existenţa totală sau parţială a
creanţei cedate în momentul cesiunii acestuia; biletul la ordin refuzat la plată din lipsă
parţială de disponibil; biletul la ordin refuzat la plată din lipsă totală de disponibil;
biletul la ordin fals.
Informaţiile Centralei Incidentelor de Plăţi sunt utilizate atât de bănci, în scopul
cunoaşterii incidentelor de plăţi înregistrate în sistemul bancar, cât şi de către comercianţii
persoane fizice şi juridice, pentru a aprecia bonitatea partenerilor comerciali.
Centrala Incidentelor de Plăţi transmite centralelor băncilor (care, la rândul lor,
transmit informaţiile unităţilor teritoriale) declaraţii privind interdicţia bancară de a emite
cecuri, precum şi informaţii privind declararea ca pierdute, furate, distruse sau anulate a
instrumentelor bancare (cecuri, cambii, bilete la ordin). Băncile utilizează aceste informaţii,
de exemplu, la eliberarea carnetelor de cecuri propriilor clienţi, la acordarea de credite, la
deschiderea de conturi curente pentru noi clienţi, la scontarea unui titlu de credit sau la
avalizarea unei cambii sau a unui bilet la ordin.
De asemenea, fişierele Centralei Incidentelor de Plăţi pot fi consultate, pe baze
comerciale, de persoane fizice şi juridice non-bancare, prin intermediul unei bănci, cu titlu de
exemplu, la încheierea unui contract comercial, în cazul intenţiei de a fuziona cu o altă
187
societate (în cazul societăţilor comerciale), la primirea în calitate de beneficiar a unui cec, la
primirea în calitate de giratar a unui cec, a unei cambii sau a unui bilet la ordin, la acordarea
unui credit comercial sau la avalizarea unei cambii sau a unui bilet la ordin.
5.1.1.6.2. Răspunderea juridică angajată în cazul incidentelor de plată.
În cazul incidentelor de plată cu cecuri, se poate angaja răspunderea penală şi
răspunderea de drept bancar în cazul titularilor de cont, respectiv răspunderea administrativă
a băncilor.
Astfel, răspunderea penală este atrasă de săvârşirea de către persoanele fizice a
faptelor constând în: emiterea unui cec fără autorizarea băncii trase sau fără a avea suficient
disponibil în cont; retragerea disponibilului înainte de expirarea termenului de prezentare a
cecului; emiterea unui cec cu dată falsă sau căruia îi lipseşte unul dintre elementele esenţiale;
emiterea unui cec circular de către băncile neautorizate sau cărora li s-a refuzat autorizarea;
emiterea unui cec circular sau a unui cec de călătorie la purtător.
Sancţiunea specifică de drept bancar constând în interdicţia bancară de a emite
cecuri pe timp de un an şi notificarea de către banca trasă asupra unui titular de cont se aplică
în cazul în care acesta a generat un incident de plată major. În cazul în care un trăgător aflat
în interdicţie bancară emite un nou cec asupra aceluiaşi cont sau asupra unui cont deschis la o
altă bancă, interdicţia bancară se prelungeşte cu un an de la data emiterii noului cec.
Răspunderea contravenţională, constând în plata unei amenzi, este angajată în
sarcina băncii care a omis să declare incidentele de plăţi sau interdicţiile bancare ori nu le-a
notificat către client; a eliberat formulare de cecuri titularilor de cant aflaţi în interdicţie
bancară; nu a notificat Centralei Incidentelor de Plăţi anularea unui incident de plată sau a
unei interdicţii bancare declarate anterior; a notificat în mod nejustificat anularea unui
incident de plată declarat anterior; nu a respectat termenele de transmitere a informaţiei.
În situaţia incidentelor de plată cu cambii şi bilete la ordin, poate fi angajată
răspunderea penală în sarcina persoanelor fizice care cesionează o creanţă în favoarea unei
bănci, ştiind că în momentul cesiunii nu există, în tot sau în parte, creanţa cedată, respectiv
răspunderea contravenţională, prin plată unei amenzi, în sarcina băncii care: a omis să declare
incidentele de plată; a omis să notifice Centralei Incidentelor de Plăţi anularea unui incident
de plată declarat anterior; nu a respectat termenele de transmitere a informaţiei.
188
5.1.1.6.3. Răspunderea băncii pentru greşita eliberare de fonduri din
contul curent de disponibilităţi.
O problemă practică care a primit soluţii diferite în jurisprudenţă o reprezintă,
legat de executarea contractului de cont curent de disponibilităţi, determinarea persoanei care
va suporta pierderea în cazul în care fondurile au fost eliberate altei persoane decât titularul
contului sau mandatarul acestuia ori persoanei indicate de titular.
Soluţiile în jurisprudenţă au evoluat de la angajarea răspunderii pe fundamentul
culpei, la suportarea pierderii pe temeiul dreptului de proprietate, apoi la rezolvarea
problemei pe temeiul regulilor plăţii.
Astfel, timp de mai multe decenii, jurisprudenţa română, sub influenţa celei
franceze, a decis în sensul suportării pagubei de către partea contractuală care şi-a încălcat
obligaţiile de diligentă izvorâte din contact. De pildă, în cazul în care s-a constatat neglijenta
funcţionarilor băncii în executarea obligaţiei de verificare a identităţii titularului de cont sau a
pretinsului mandatar al acestuia, având drept consecinţă o greşită debitare a contului, banca
va răspunde plătind titularului suma retrasă, pe care o va înscrie în creditul contului pe data
efectuării operaţiunii nevalabile de retragere.
Începând cu anul 1939, în jurisprudenţa noastră a apărut o nouă orientare, impusă
de existenţa unor situaţii în care nici uneia dintre părţi nu-i putea fi imputată vreo culpă
contractuală. Problema a fost rezolvată, în aceste cazuri, pornind de la caracterul impropriu al
depozitului de fonduri în bancă, unul dintre efectele depozitului neregulat fiind transmiterea
dreptului de proprietate de la client către bancă, în momentul constituirii depozitului. Pe cale
de consecinţă, în cazul în care restituirea fondurilor se face către o altă persoană decât clientul
băncii sau mandatarul acestuia, partea prejudiciată prin dolul terţului este banca, iar nu
clientul. Pe acest temei, banca va fi obligată să reconstituie, din propriile sale mijloace
băneşti, soldul contului clientului, creditând acest cont cu suma retrasă, pe data efectuării
acestei operaţiuni.
S-a arătat, însă, că depozitul neregulat nu este reglementat de Codul civil, iar
normele care reglementează împrumutul nu sunt de ordine publică, părţile putând deroga de
la ele. De aceea, regimul juridic al obligaţiei băncii de a restitui fondurile trebuie să se
raporteze la normele juridice privind plata (art. 1092 şi urm. C.civ.). Astfel, banca are
obligaţia de a restitui fondurile către titularul contului sau către mandatarul acestuia ori către
o terţă persoană indicată de titular.
Validitatea restituirii efectuate către titularul contului depinde de capacitatea
acestuia de a primi, raportat la momentul restituirii, potrivit art. 1098 C.civ., restituirea către
189
un client incapabil fiind nulă. Pe cale de consecinţă, obligaţia băncii nu este stinsă, ea fiind
obligată să reconstituie soldul contului, cu excepţia cazurilor în care primitorul devenit
capabil confirmă restituirea sau banca dovedeşte că restituirea a profitat incapabilului.
Totodată, restituirea nu este validă în cazul în care titularul contului a pierdut dreptul de
dispoziţie asupra fondurilor (de pildă, în cazul popririi fondurilor sau a falimentului
titularului). De asemenea, în cazul decesului titularului, creanţa faţă de bancă se transmite
moştenitorilor, banca trebuind să verifice calitatea de succesor.
În cazul în care restituirea se face către mandatarul titularului persoană fizică sau
către reprezentantul titularului persoană juridică, efectul liberatoriu al plăţii depinde de
realitatea puterilor celui care pretinde că lucrează în numele titularului şi pentru acesta. Banca
este obligată să verifice existenta acestor puteri, în practică recurgându-se la specimenele de
semnătură depuse anterior.
În fine, restituirea fondurilor se poate face către un terţ indicat de titular, terţ care
nu-l reprezintă pe acesta, ci acţionează în nume şi pe cont propriu. Ipoteza este întâlnită în
practică în cazul plătii prin cec, virament sau card bancar. Remiterea fondurilor se realizează,
în acest caz, prin două operaţiuni: restituirea de către bancă titularului de cont şi remiterea de
către titular a fondurilor către terţul indicat. Validitatea acestei operaţiuni complexe depinde,
deci, atât de valabilitatea actului prin care este indicat terţul, cât şi de identificarea persoanei
căreia îi sunt remise fondurile. Pe cale de consecinţă, banca trebuie să verifice dacă ordinul
emană de la clientul ei şi dacă primitorul fondurilor este persoana indicată de client. Este
irelevant, din acest punct de vedere, că titularul contului nu ar avea capacitatea juridică
necesară pentru efectuarea respectivei remiteri de fonduri, problema privind exclusiv raportul
juridic dintre acesta şi terţ.
Problema exonerării de răspundere a băncii pentru caz de forţă majoră se pune în
două cazuri: pieirea fondurilor (distrugerea materială a acestora) şi plata către un terţ care
utilizează un cec sau un ordin de virament fals, imposibil de detectat ca atare. În primul caz,
problema se rezumă la aplicaţiunea principiilor res perit domino şi genera non pereunt, riscul
privind obligaţia băncii proprietare a fondurilor de conservare a acestora. În cel de-al doilea
caz, însă, riscul priveşte obligaţia de restituire şi vor fi aplicabile, de asemenea, regulile, plătii
(art. 1096 şi urm. C.civ.). Validitatea restituirii fondurilor va depinde, deci, de modul în care
banca îşi îndeplineşte obligaţia de verificare a regularităţii ordinului de a plăti emis de
titularul contului. În cazul respectării întocmai a acestei obligaţii, banca este eliberata de
obligaţia de restituire a fondurilor către client, iar riscul unei plăţi neregulate va fi suportat, în
principiu, de client.
190
Verificările pe care banca este ţinută să le facă, în cazul prezentării unui cec spre
plată, privesc emiterea cecului de către clientul său; identitatea dintre persoana indicată ca
beneficiar şi persoana care prezintă cecul; capacitatea beneficiarului de a primi plata;
inexistenta unei popriri asupra fondurilor sau a unei opoziţii la plată cecului.
Verificarea validităţii ordinului de plată reprezintă o operaţiune complexă,
constând în verificarea autenticităţii imprimatului emis de bancă şi a seriei acestuia, a
completării tuturor rubricilor şi a semnăturii clientului, prin confruntarea cu specimenul
depus de titularul contului. Un cec care prezintă o anomalie trebuie refuzat, cu excepţia
cazului în care este confirmat de client. Este considerată anomalie orice indiciu de natură să
nască suspiciunea că cecul nu exprimă voinţa clientului care l-ar fi emis.
Verificarea identităţii beneficiarului se face pe baza unui act de identitate care să
cuprindă o fotografie a acestuia, de regulă banca păstrând o copie. Verificarea capacităţii de a
primi plată priveşte, în cazul persoanelor juridice, existenţa legală a acesteia, specialitatea
capacităţii ei de folosinţă, precum şi realitatea puterilor reprezentantului ei, rezultând din
actul de înfiinţare sau constituire ori dintr-o procură specială.
Culpa clientului, în cazul cecurilor false sau falsificate, exonerează banca de
răspundere. În practică, clientul a fost considerat culpabil dacă a dovedit neglijentă în
păstrarea formularelor tipizate emise de bancă, dacă a semnat formularele înainte de
completarea tuturor rubricilor, dacă a întârziat în anunţarea băncii despre pierderea sau furtul
formularelor sau dacă nu a verificat extrasele de cont.
În mod similar este soluţionată problema răspunderii în cazul executării ordinelor
de virament false sau falsificate.
În fine, în cazul ordinelor de plată care decurg din utilizarea cardului bancar,
riscul plăţii către o persoană care nu avea dreptul să o primească este suportat de titularul
cardului, cu condiţia ca banca să-şi fi îndeplinit obligaţia de a efectua verificările necesare şi
numai dacă în contractul de card bancar nu există stipulaţie contrară.
5.1.2. Contractul de card bancar
5.1.2.1. Cardul bancar. Noţiune.
Băncile efectuează operaţiuni de încasări şi plăţi şi prin conturile deschise
titularilor pentru operaţiuni cu carduri bancare.
Cardul bancar reprezintă suportul de informaţie standardizat, securizat şi
individualizat, care arată că deţinătorul are acces la dreptul de a-l folosi pentru plată, conferit
de emitentul, societate bancară. Cardul poate fi acceptat de către comercianţi ca mijloc de
191
plată, de către deţinător, a obligaţiilor asumate de utilizator la procurarea de mărfuri,
consumul de servicii sau obţinerea de avansuri în numerar de la comerciant.
Acest instrument este reglementat de Banca Naţională a României prin
Regulamentul nr. 6/1995 privind principiile şi organizarea plăţilor cu card de către societăţile
bancare, completat prin Circulara Băncii Naţionale a României nr. 19/ 1996.
Potrivit acestor dispoziţii, emitent al cardurilor bancare poate fi o societate
bancară, fie că este proprietara mărcii distinctive sub care este emis cardul, fie că are cu
proprietarul mărcii raporturi juridice care îi permit să emită cardul. În acest din urmă caz,
banca emitentă lucrează în calitate de mandatar al proprietarului de marcă, cu toate
consecinţele juridice care decurg din aceasta.
Conform art. 5 pct. 1 din Regulamentul nr. 6/1995, cardul este, pe tot parcursul
existentei sale, proprietatea emitentului.
Elementele caracteristice comune cardurilor bancare sunt precizate în art. 3 din
Regulamentul nr. 6/1995. Astfel, orice card bancar:
a. trebuie să fie fabricat din material plastic, având aceleaşi dimensiuni standard,
indiferent de emitent;
b. trebuie să prezinte pe partea din faţă (recto) o serie de elemente destinate luării unei
amprente; 5 Clare şi distincte a cardului (numărul cardului; numele, prenumele şi
orice alte elemente care să permită evitarea confuziilor referitoare la identitatea
deţinătorului; data expirării valabilităţii cardului), precum şi elemente destinate
informării prin recunoaştere vizuală (denumirea şi sigla emitentului, precum şi o
hologramă);
c. trebuie să prezinte pe partea din spate (verso) o bandă magnetică înregistrabilă pe cel
puţin trei piste şi un panel de semnătură cu fundal de culoare deschisă, rezistent la
uzură şi având elemente de siguranţă în desen care să îngrădească posibilitatea
ştergerii sau modificării semnăturii.
5.1.2.2. Funcţiile cardurilor.
Cardurile bancare pot îndeplini, alternativ sau cumulativ, următoarele funcţii:
a. Funcţia de retragere de fonduri. Funcţia elementară a cardului bancar o reprezintă
retragerea de numerar de la distribuitoarele automate de bancnote (cash dispenser), de
la ghişeele automate ale băncilor (A.TM.) sau de la ghişeele obişnuite ale băncilor.
b. Funcţia de plată. Această funcţie oferă deţinătorului cardului posibilitatea de a stinge
192
o obligaţie de plată prin declanşarea unei proceduri care va avea ca efect debitarea
contului său bancar şi creditarea corespunzătoare a contului bancar al creditorului
plătii. Debitarea contului poate fi efectuată instantaneu sau după un termen convenit
cu banca. Totuşi, acest interval nu conferă operaţiunii natura juridică a creditului.
c. Funcţia de credit. Această funcţie conferă deţinătorului o veritabilă deschidere de
credit, având, deci, un plafon maxim determinat, pe care titularul este obligat să îl
reconstituie ulterior.
Din punct de vedere tehnic, îndeplinirea acestor funcţii se realizează prin accesul
pe care cardul îl conferă deţinătorului la efectuarea de operaţiuni în numele şi pe contul unui
comerciant, de către un automat programabil, care poate îmbrăca una din următoarele forme:
a. distribuitorul automat de numerar (denumit, conform practicii bancare internaţionale,
cash dispenser), care este un dispozitiv ce permite unui utilizator de card accesul la
dreptul deţinătorului de a retrage disponibil din contul său, sub formă de numerar.
Deţinătorul introduce cardul în aparat, compune codul personal de identificare
(P.I.N.), solicită prin tastare suma de bani, care îi este furnizată de aparat, concomitent
cu confirmarea, prin afişare, a efectuării şi încheierii tranzacţiei;
b. ghişeul automat de bancă (Automated Teller Machine - A.T.M.), care este un
dispozitiv ce permite unui utilizator de card accesul la dreptul deţinătorului de a
retrage disponibil din contul său, sub formă de numerar (la fel ca un distribuitor
automat de numerar), şi/sau să aibă acces la diferite servicii de informare asupra
situaţiei unor conturi, asupra transferurilor de fonduri (de pildă, plata unor facturi) sau
asupra acceptării de depozite. Procedeul descris anterior se completează cu selectarea
unei opţiuni din meniul afişat, introducerea datelor pentru efectuarea tranzacţiei,
vizualizarea rezultatului şi confirmarea operaţiunii;
c. terminalul pentru transferul electronic de fonduri de la punctul de vânzare (Electronic
Funds Transfer at Points of Sale - E.F.T.P.O.S.), care este un dispozitiv ce permite
preluarea şi, în unele cazuri, transmiterea de informaţii asupra plăţii cu card prin
mijloace electronice de la punctele de vânzare (de obicei cu amănuntul) ale
comerciantului. În acest caz, clientul introduce cardul în dispozitivul electronic,
comerciantul compune pe tastatură valoarea bunurilor cumpărate, clientul confirmă
suma printr-o tastă specială şi introduce codul personal de identificare, moment în
care începe efectuarea tranzacţiei. Suma este preluată din contul clientului, se emite
chitanţa şi se confirmă efectuarea tranzacţiei. În cazul în care comerciantul nu este
193
dotat cu terminale on line, se va utiliza un dispozitiv care certifică autenticitatea
cardului, valabilitatea codului personal de identificare şi furnizează un cod de
certificare a tranzacţiei.
5.1.2.3. Tipuri de carduri.
Funcţiile pe care le pot îndeplini cardurile bancare, precum şi posibilitatea
cumulării acestora de către unul şi acelaşi card, stau la baza clasificării acestor instrumente
prin art. 2 din Regulamentul nr. 6/1995. Astfel, banca poate emite:
1. Debit cardul, care permite deţinătorului să îi poată fi debitată în mod direct
contravaloarea bunurilor, serviciilor şi/sau a numerarului, achiziţionate pe seama
fondurilor din contul său, la o persoană juridică ce are în obiectul său de activitate
atragerea de depozite băneşti, de regulă neputând depăşi un anumit plafon într-un interval
de timp.
2. Cardul multifuncţional, care este orice debit card care are şi alte funcţii care îl pot face
recunoscut ca mijloc pentru plată, precum:
a. Cartela de numerar (cash card), care este un card utilizabil exclusiv pentru
automate programabile care pot distribui numerar;
b. Cartela de garantare a emiterii cecurilor (cheque guaranted card), care este un card
emis ca parte a unui sistem de garantare ce permite, la prezentarea de către
utilizator a unui astfel de card valid, alături de cecul scris şi semnat, ca acesta să
fie garantat, pană la o sumă specificată, de către banca emitentă a cardului şi trasă
prin cec.
3. Credit cardul, care indică faptul că deţinătorului i-a fost deschisă o linie de credit care îi
permite să achiziţioneze bunuri, servicii şi/sau numerar, în limita unui plafon stabilit în
prealabil. Credit cardul trebuie emis şi operat astfel încât să permită preluarea de date pe
baza cărora deţinătorul:
a. să-şi ramburseze în totalitate creditul la sfârşitul perioadei stabilite (travel and
entertainment card sau charge card); ori
b. să-şi stingă creditul acordat numai în parte, partea rămasă urmând să fie
considerată ca o extensie a creditului acordat anterior.
194
5.1.2.4. Emiterea cardurilor de către bănci.
Banca emitentă a cardului este obligată să respecte principiile şi procedurile
prevăzute de art. 8 din Regulamentul nr. 6/1995.
Astfel, banca poate dobândi calitatea de emitent de card numai după autorizarea
cardului respectiv ca instrument de plată de către Banca Naţională a României. În scopul
obţinerii acestei autorizaţii, banca va prezenta Băncii Naţionale a României - Direcţia
generală plăţi şi urmărirea riscurilor bancare o documentaţie cuprinzând:
a. cererea de autorizare însoţită de specimene ale cardului;
b. normele interne privind cardurile, aprobate de consiliul de administraţie;
c. în cazul în care banca nu este proprietara mărcii, certificările primite de la proprietar
cu privire la designul şi condiţiile tehnice de executare a cardului, a programelor
informatice şi a aparaturii montate la comerciant;
d. în cazul în care cardul este cu circulaţie internaţională şi banca nu este proprietara
mărcii, certificările proprietarului de marcă cu privire la integrarea în sistemul de
autorizare şi decontare a acestuia;
e. un plan de afaceri, cuprinzând informaţii despre bancă, despre card, despre aria de
utilizare a cardului şi obiectivele urmărite, precum şi o estimare pe 3 ani a veniturilor
şi cheltuielilor legate de card şi utilizarea acestuia;
f. în cazul în care se solicită autorizare pentru un smart card, o scrisoare de certificare
din partea VISA Internaţional sau EUROPAY Internaţional, din care să rezulte că
producătorul cardurilor respectă specificaţiile E.M.V. (EUROPAY - MASTERCARD
- VISA), ultima ediţie valabilă la data cererii.
În urma verificării documentaţiei, Banca Naţională a României - Direcţia
generală plăti şi urmărirea riscurilor bancare emite, în termen de 30 de zile de la data primirii
acesteia, o autorizaţie provizorie, valabilă 90 de zile, perioadă în care banca emitentă se va
afla sub monitorizarea unei echipe specializate din cadrul băncii centrale.
Totodată, banca emitentă are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru
evaluarea, prevenirea şi limitarea riscurilor utilizării în continuare a unui card despre care a
luat la cunoştinţă că este sau este declarat ca pierdut, furat, deteriorat, distrus sau implicat în
orice alt eveniment de acest gen.
Banca emitentă va răspunde pentru pierderile suferite la plăţile cu card, pentru
toate tranzacţiile neautorizate de deţinător, dacă:
a. survin după ce emitentul a fost anunţat de pierderea, furtul sau altă cauză generatoare
195
de riscuri de neplată;
b. au loc prin fapta altei persoane care ajunge să cunoască sau ar putea cunoaşte codul
personal de identificare al deţinătorului (P.I.N.).
De asemenea, banca va răspunde pentru toate prejudiciile produse de erorile în
tranzacţii apărute din cauza defectelor tehnice, cu excepţia cazului în care defectul era evident
pentru utilizator sau semnalat acestuia într-o formă scrisă, inclusiv printr-un mesaj pe ecranul
terminalului.
În toate aceste cazuri, răspunderea băncii emitente se va limita la sumele debitate
eronat din contul deţinătorului, plus dobânda aferentă acestor sume, dacă prin contract nu se
prevede altfel.
Banca emitentă ,are obligaţia de a pune la dispoziţia deţinătorului evidentele
aferente plăţilor cu cardul acestuia, inclusiv extrase de cont.
Totodată, banca este obligată să asigure confidenţialitatea datelor privind
deţinătorul cardului şi a plăţilor cu card, date intrând, de altfel, în sfera secretului bancar.
În fine, tot băncii emitente îi revine obligaţia de a instrui deţinătorul şi
comerciantul în ceea ce priveşte respectarea procedurilor privind alcătuirea şi transmiterea de
evidenţe în vederea decontării, respectiv de a-l instrui pe comerciant în privinţa
comportamentului în caz de fraudă la plată cu card.
5.1.2.5. Reguli generate privind utilizarea şi păstrarea cardului bancar.
Pe parcursul derulării contractului, cardul rămâne proprietatea băncii. El poate fi
utilizat numai de către posesorul pe numele căruia a fost emis sau de către un utilizator
autorizat, respectiv de către posesorii desemnaţi (în cazul cardurilor emise pe numele
persoanelor juridice) pentru plata bunurilor şi serviciilor furnizate de comercianţii care au
afişate mărcile de acceptare a cardului şi sunt dotaţi cu terminale electronice de plată cu
carduri sau cu cititoare mecanice de carduri (imprintere), pentru obţinerea de numerar de la
ghişeele unităţilor bancare sau de la bancomatele care au afişate mărcile de acceptare ale
cardului sau pentru obţinerea de informaţii privind soldul contului de carduri de la bancomate
sau telefonic (pe baza unei parole convenite cu banca). Compunerea codului personal de
identificare (P.I.N.) are, în aceste operaţiuni, valoarea unui ordin de plată dat băncii de către
client.
În funcţie de tipul cardului, acesta poate fi utilizat fie numai în limita
disponibilităţilor din contul posesorului (cu condiţia menţinerii permanente în cont a unei
sume minime stabilite de bancă), fie până la limita de creditare prin descoperire de cont
196
acordată de bancă. Prin contract se stabilesc, de asemenea, limita maximă zilnică de retragere
de numerar şi numărul maxim de operaţiuni ce pot fi efectuate.
De regulă, banca îşi rezervă, prin contract, dreptul de a suspenda utilizarea
cardului, fără o notificare prealabilă, în unul dintre următoarele cazuri: depăşirea termenelor
de rambursare a obligaţiilor de plată faţă de bancă; efectuarea de operaţiuni frauduloase.
Posesorul trebuie să semneze cardul imediat după primire. El este obligat să
asigure păstrarea în bune condiţii a cardului, astfel încât acesta să nu fie pierdut, furat,
deteriorat sau să intre în posesia unor persoane neîndreptătite să îl deţină. Totodată, posesorul
este obligat să păstreze confidenţialitatea codului personal de identificare (P.I.N.).
În cazul în care cardul este pierdut sau furat, posesorul este obligat să anunţe
telefonic banca despre dispariţia cardului şi să se prezinte în cel mai scurt timp la orice
unitate a băncii pentru a completa formularul de aviz de pierdere sau furt al cardului. Imediat
după primirea acestui aviz, banca va proceda la blocarea cardului. În cazul în care posesorul
recuperează cardul pierdut sau furat după informarea telefonică a băncii, este obligat să îl
returneze imediat la orice unitate a băncii, unde va fi distrus.
5.1.2.6. Contul curent accesoriu cardului bancar.
Odată cu încheierea contractului aderent, între bancă şi posesorul cardului se
încheie şi un contract accesoriu acestuia, având ca obiect deschiderea pe numele posesorului
a unui cont bancar curent şi funcţionarea acestui cont, în care sunt evidenţiate toate
operaţiunile cu card efectuate de către posesor şi utilizatorul autorizat.
Pe toată durata valabilităţii cardului, posesorul are obligaţia menţinerii în cont a
unei sume minime stabilite de bancă. În cazul în care deschiderea contului şi emiterea
cardului nu sunt gratuite, depunerea iniţială va trebui să acopere, pe lângă suma minimă, şi
comisioanele percepute de bancă.
Alimentarea contului se va face prin depuneri de numerar sau prin virament.
Alimentările de cont vor fi utilizate de bancă pentru acoperirea sumelor datorate de posesor în
următoarea ordine: plata comisioanelor şi a dobânzilor datorate băncii; rambursarea
descoperirii de cont; plata valorii operaţiunilor de eliberare de numerar; plata valorii
operaţiunilor de cumpărare.
Prin încheierea contractului, posesorul autorizează banca să-i debiteze automat
contul cu sumele reprezentând: valoarea operaţiunilor de cumpărare sau de eliberare de
numerar valabile, care poartă semnătura posesorului sau pentru care a fost introdus codul
personal de identificare (P.I.N.); plăţi ale dobânzilor şi comisioanelor datorate băncii.
197
Pentru disponibilităţile din cont, banca acordă posesorului dobândă la vedere. În
cazul în care valoarea operaţiunilor efectuate depăşeşte disponibilităţile din cont,
înregistrându-se o descoperire de cont, banca va percepe o dobândă pentru descoperirea de
cont.
Banca va pune periodic (de regulă, lunar) la dispoziţia posesorului extrase de
cont, cărora le sunt aplicabile principiile analizate în materia contului bancar. În cazul în care
constată că nu a participat la o operaţiune înscrisă în extras, posesorul are dreptul de a iniţia
procedura de refuz de plată a operaţiunii respective, prin completarea formularului de aviz de
refuz de plată pus la dispoziţie de către bancă.
5.1.2.7. Plata prin card bancar.
Băncile emitente de carduri pot încheia cu comercianţii contracte având ca obiect
promovarea cardului sau acceptarea acestuia de către comerciant ca mijloc de plată.
În raporturile de vânzare-cumpărare sau prestări de servicii dintre comerciant şi
clientul său plata bunului sau a serviciului se poate face, deci, atât în numerar sau prin cec,
cât şi prin intermediul cardului bancar de plată şi al terminalului pentru transfer electronic de
fonduri, conform procedurii descrise anterior. În acest din urmă caz, clientul prezintă
comerciantului cardul bancar emis de banca sa şi semnează factura.
Mecanismul plătii prin card bancar are o premisă contractuală specială, care se
adaugă celor care stau la baza emiterii cardului, constând într-un contract de adeziune,
denumit contract furnizor, încheiat intuitu personae intre banca emitentă şi comerciantul care
acceptă să fie plătit prin acest procedeu.
EI conţine obligaţia comerciantului de a accepta cardurile de plăţi ale băncii
emitente, în Condiţiile de utilizare a acestor carduri practicând aceleaşi preturi pentru
deţinătorii cardurilor şi pentru clienţii care plătesc în numerar sau prin cec. Se poate stipula o
clauză prin care să se stabilească un cuantum minim al sumei care poate fi plătită prin card.
Totodată, comerciantul îşi asumă obligaţia de a plăti emitentului un comision calculat
procentual asupra volumului plăţilor efectuate prin card. Comerciantul este obligat, în temeiul
art. 8 pct. 8 din Regulamentul nr. 6/1995, să afişeze la loc vizibil mărcile cardurilor care le
pot fi prezentate pentru a fi acceptate ca mijloace pentru plată, cu excepţia cazului în care în
contractul furnizor se prevede altfel. Obligaţia principală a emitentului este de a plăti
comerciantului facturile semnate de deţinătorii cardului, putându-se stabili plafonul maxim al
unei facturi. Contractul încetează prin dizolvarea şi lichidarea ori falimentul comerciantului.
Potrivit art. 7 din Regulamentul nr. 6/1995, plată cu card cuprinde două faze,
198
gestionate distinct de către banca emitentă:
a. Faza nonbancară, cuprinzând emiterea cardului, iniţierea şi schimbul de informaţii
pentru autorizarea cererii comerciantului de a-l accepta ca mijloc pentru plată,
precum şi circuitul şi evidenţa informaţiei pentru decontarea plăţilor cu card;
b. Faza bancară, cuprinzând operarea de înscrieri în evidente, inclusiv în conturi
deschise la bănci, agenţi, participanţi sau instituţii de decontare, care au calitatea de
bancă, în vederea decontării plăţilor cu card, prin operaţiuni de transferuri de fonduri
pe bază de virament intrabancar sau interbancar.
Pentru efectuarea operaţiunii de plată, deţinătorul cardului semnează factura
comerciantului şi compune pe terminalul pentru transferul electronic de fonduri codul
personal de identificare (P.I.N.). Aceste operaţiuni valorează drept ordin irevocabil dat băncii
emitente de către deţinătorul cardului de a plăti comerciantului.
Comerciantul are obligaţia de a verifica, în prealabil, identitatea deţinătorului şi
valabilitatea cardului (să nu fi fost perimat sau anunţat ca pierdut sau furat), iar ulterior
conformitatea semnăturii de pe factură cu specimenul de pe card. Nerespectarea acestei
obligaţii de către comerciant are drept consecinţă suportarea de către acesta a riscului neplăţii
facturii respective de către emitentul cardului.
Ori de câte ori comerciantul a acceptat cardul ca mijloc pentru plată, el este
obligat, conform art. 8 pct. 9 din Regulamentul nr. 6/1995 (cu excepţia cazului în care
contractul furnizor conţine dispoziţii contrare), să realizeze o evidenţă şi cel puţin o copie sub
forma chitanţei, facturii sau a oricărei alte forme scrise, pe baza căreia utilizatorul cardului,
prin contrasemnare pe loc, să poată recunoaşte ulterior transferarea de către comerciant a
proprietăţii asupra bunurilor sau prestarea de servicii. Comerciantul are şi obligaţia ca, la
prima cerere şi fără amânare, să pună definitiv (fără returnare) la dispoziţia utilizatorului
cardului, o copie de pe această evidentă.
Totodată, emitentului îi revine obligaţia de a suporta preţul bunului sau al
serviciului în cazul în care fusese anunţat de către deţinător cu privire la pierderea sau furtul
cardului.
Ordinul de a plăti adresat băncii emitente de către deţinătorul cardului este
irevocabil. Pe cale de consecinţă, după emiterea ordinului, deţinătorul cardului nu poate
invoca faţă de banca emitentă excepţiile izvorâte din raportul juridic dintre el şi comerciant.
Aşa după cum s-a arătat în literatura de specialitate, excepţiile opozabile comerciantului sunt
inopozabile băncii emitente.
199
5.1.2.8. Retragerea de numerar prin card bancar.
Prin intermediul distribuitorului automat de numerar (cash dispenser) şi al
ghişeului automat de bancă (Automated Teller Machine - A.T.M.), deţinătorul poate retrage
sume în numerar din contul său bancar. Cele două tipuri de automate bancare programabile
funcţionează, aşa după cum am arătat, prin introducerea cardului într-o fantă şi compunerea
de către utilizator pe tastatura aparatului a unui cod personal de identificare (Personal
Identification Number, P.I.N.), cunoscut numai de el şi de banca emitentă a cardului.
Prin contractul aderent se pot stabili plafoane maxime lunare, zilnice şi per
tranzacţie pentru retragerile de numerar prin acest instrument bancar.
Din punct de vedere tehnic, funcţionarea automatelor bancare poate cunoaşte o
serie de incidente: nefuncţionarea automatului; respingerea cardului; captarea cardului;
neconcordanţa dintre suma înregistrată şi cea distribuită efectiv etc. La fel ca în cazul plăţii cu
card, şi în cazul retragerii de numerar banca va răspunde pentru toate prejudiciile produse de
erorile în tranzacţii apărute din cauza defectelor tehnice, cu excepţia cazului în care defectul
era evident pentru utilizator sau semnalat acestuia într-o formă scrisă, inclusiv printr-un
mesaj pe ecranul terminalului.
Totuşi, pentru cazurile în care suma solicitată de utilizator pentru a fi retrasă sau
cea înregistrată de automat nu concordă cu suma distribuită efectiv şi nu poate fi dovedită
existenţa unei erori tehnice, banca emitentă este exonerată de răspundere, în contractul
aderent stipulându-se, de regulă, că înregistrarea privind suma prevalează asupra susţinerilor
deţinătorului cardului.
Problema riscurilor utilizării frauduloase a cardului bancar în scopul retragerii de
numerar, respectiv a răspunderii pentru aceste fapte, se soluţionează la fel ca în materia plăţii
prin card. Astfel, până în momentul în care anunţă banca emitentă cu privire la furtul sau
pierderea cardului, deţinătorul va suporta acest risc, banca răspunzând pentru retragerile
frauduloase după acest moment.
5.1.2.9. Fraude, activităţi cu potenţial de risc şi sancţiuni.
Banca emitentă este obligată să urmărească, permanent ca participarea la plăti a
cardurilor pe care le-a emis să respecte prevederile legale.
Informaţiile pe care banca le obţine din datele culese şi transferate în cursul
plăţilor cu card trebuie folosite exclusiv în scopul decontării acestor operaţiuni. Ele nu pot fi
schimbate, transmise sau vândute în alte scopuri, fiind protejate de secretul bancar.
Răspunderea pentru identificarea, evaluarea şi limitarea producerii efectelor
200
fraudelor şi a activităţilor cu potenţial de risc revine, potrivit art. 10 pct. 1 din Regulamentul
nr. 6/1995, băncii emitente. Frauda poate îmbrăca forma obţinerii unui card de către un
deţinător care nu era îndreptăţit să îl obţină, să exercite drepturile pe care i le conferă sau care
a comunicat băncii emitente date false privind bonitatea sa. Pot constitui indicii ale fraudei în
domeniul plăţilor cu card excesul de tranzacţii pe credit ale comerciantului, apariţia unui ritm
accelerat de creştere a depozitelor bancare ale deţinătorilor de carduri sau alte acumulări care
depăşesc nivelurile de risc adoptate de banca emitentă.
Banca Naţională a României - Direcţia generală plăţi şi urmărirea riscurilor
bancare poate fi sesizată de oricare dintre părţile raportului juridic de plată cu card în legătură
cu nerespectarea prevederilor legii. În cazul în care nu sunt întrunite elementele constitutive
ale unei infracţiuni, Direcţia generală plăţi şi urmărirea riscurilor bancare sesizează structurile
specializate din cadrul băncii centrale pentru aplicarea uneia din următoarele sancţiuni:
a. retragerea autorizaţiei acordate de Direcţia generală plăţi şi urmărirea riscurilor
bancare pentru emiterea cardurilor;
b. întreruperea operativă a fluxului decontărilor băncii aflate în culpă, în cardul
sistemului interbancar de transfer de fonduri, cu preluarea răspunderii pentru blocarea
sau întârzierea plăţilor de către banca în culpă;
c. suspendarea activităţii de plăţi cu card din obiectul de activitate al băncii, autorizat de
Banca Naţională a României.
201
Capitolul 6. OPERAŢIUNILE BANCARE DE DEPOZIT
6.1.Operaţiunile de depozit. Generalităţi.
În enumerarea activităţilor pe care le pot desfăşura băncile, art. 8 lit. a din Legea
bancară prevede acceptarea de depozite.
Păstrarea şi fructificarea disponibilităţilor băneşti ale clienţilor persoane fizice şi
juridice reprezintă o activitate esenţială a băncilor. Clientul încredinţează băncii
disponibilităţile sale monetare, spre păstrare şi gestionare, păstrându-şi dreptul de dispoziţie
asupra sumelor respective.
Suportul tehnic al operaţiunilor de acceptare de depozite este asigurat de contul
bancar de depozit, iar cadrul contractual al acestor operaţiuni este reprezentat de contractul
bancar de depozit de fonduri.
6.1.Contractul bancar de depozit de fonduri
6.1.1. Noţiunea contractului bancar de depozit de fonduri.
Contractul de cont de depozit de fonduri a fost definit în literatura de specialitate
ca fiind convenţia încheiată de bancă cu clientul acesteia în scopul predării unei sume de bani
spre fructificare, banca având dreptul de a dispune de aceste fonduri în interes propriu,
precum şi obligaţia de a le restitui la cererea titularului de cont, în orice moment sau la
termenul convenit.
Legea bancară cuprinde, pentru prima dată în reglementarea bancară română, o
definiţie legală a depozitului bancar. Astfel, art. 3 lit. f din Legea nr.58/1998 prevede că
depozitul reprezintă suma de bani încredinţată, în următoarele conditii:
- să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte facilităţi, la
cerere sau la un termen convenit de către deponent cu depozitarul;
- să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii sau la
acordarea de garanţii.
Doctrina interpretează cea de-a doua condiţie în sensul că exprimă voinţa
legiuitorului de a delimita sumele de bani primite de bancă cu titlu de depozit de sumele
primite cu un alt titlu (preţ al unui bun sau al unui serviciu; gaj; în scopul consemnării; în
scopul determinat al transferului bancar etc.). Prima condiţie este cea calificată drept
esenţială.
202
6.1.2. Reglementarea legală a contractului bancar de depozit de fonduri.
Acceptarea de depozite ocupă primul loc în enumerarea Legii bancare cu privire
la activităţile care pot fi desfăşurate de societăţile bancare. Mai mult decât atât, această
activitate este singura asupra căreia băncile deţin un monopol legal explicit. Astfel; potrivit
art. 7 din Legea nr. 58/1998, se interzice oricărei persoane, alta decât o bancă autorizată sau o
societate autorizată conform legii, să se angajeze la activităţi de acceptare de depozite,
încălcarea interdicţiei fiind sancţionată inclusiv penal.
În doctrină se precizează, însă, în mod întemeiat, că acest monopol legal al
băncilor este puternic afectat din două direcţii: pe de o parte, statul, prin împrumuturile
publice, oferă dobânzi superioare dobânzii bancare medii la acelaşi termen; pe de altă parte,
organizaţiile cooperatiste de credit, organizate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 97/2000, au dreptul să desfăşoare, la rândul lor, activitatea de acceptare de depozite de la
membrii cooperatori, precum şi de la persoane fizice, întreprinderi mici şi mijlocii,
organizaţii obşteşti şi de cult, asociaţii familiale, persoane fizice cu profesii liberale
reglementate, care au domiciliul sau sediul social şi îşi desfăşoară activitatea în raza
teritorială de operare a cooperativei de credit. Pentru aceste motive, putem afirma că
monopolul legal al băncilor asupra activităţii de acceptare de depozite este unul aparent.
Alături de definiţia prevăzută în Legea nr. 58/1998, Planul de conturi pentru
societăţile bancare şi normele metodologice de utilizare a acestuia prevăd, în art. 56, că
depozitele reprezintă o formă de mobilizare a disponibilităţilor băneşti ale clientelei, menită
să asigure fructificarea acestora. Depozitele clientelei pot fi, potrivit acestor reglementări, la
vedere (constituite pentru o durată iniţială de cel mult o zi lucrătoare), la termen (constituite
pentru un termen fix pentru care durata iniţială este mai mare decât o zi lucrătoare) şi
colaterale (constituite drept garanţii sau pentru efectuarea unor plăţi ulterioare determinate).
În prezent, însă, depozitele colaterale nu mai reprezintă depozite bancare în înţelesul art. 3
lit. f din Legea nr. 58/1998.
Totodată, potrivit art. 57 din reglementările sus-menţionate, certificatele de
depozit, carnetele şi libretele de economii reprezintă instrumente la vedere sau la termen
emise de bancă pentru atragerea disponibilităţilor de la clientelă, dobânda aferentă acestor
instrumente plătindu-se în avans, lunar sau la scadentă.
203
6.1.3. Natura juridică a contractului bancar de depozit de fonduri.
Spre deosebire de contractul de cont curent bancar, contractul de depozit de
fonduri are ca efect numai reglementarea creanţelor reciproce, nu şi garantarea reciprocă a
acestora. Contul curent şi contul de depozit la vedere se aseamănă, totuşi, prin aceea că
fondurile disponibile pot fi retrase de titular în orice moment, fără preaviz.
Pentru deponenţi, cauza contractului constă în fructificarea disponibilităţilor
băneşti, iar nu executarea operaţiunilor de retrageri de numerar sau de plăţi dispuse de titular,
ca în cazul contractului bancar de cont curent.
Pentru bănci, depozitul bancar la termen reprezintă un mijloc avantajos de
finanţare a creditelor, dar şi principalul mijloc de îndatorare, putând determina insolvenţa, în
cazul lipsei lichidităţilor necesare achitării obligaţiilor scadente.
Contractul bancar de depozit de fonduri are o natură juridică specifică,
determinată de caracterul neregulat al depozitului: banca devine proprietarul sumelor de bani,
care sunt bunuri fungibile şi consumptibile, suportând riscul pieirii fortuite, chiar dacă
definiţia legală nu face referire la acest efect. Banca poate să dispună de fondurile respective
în mod liber, în interes propriu. La cerere sau la termenul convenit, banca este obligată,
potrivit art. 1604 C.civ., să restituie fondurile, dar nu aceiaşi bani, nici aceeaşi valoare, ci
doar aceeaşi sumă, indiferent de fluctuaţia puterii de cumpărare a banilor depuşi şi chiar dacă
în perioada executării contractului a utilizat aceşti bani şi a realizat profit. Depozitul de
fonduri poate fi purtător de dobândă, dar plata dobânzii nu este o obligaţie legală a băncii,
dispoziţiile art. 1608 C.civ. şi ale art. 1147 pct. 2 C.civ. permiţând băncii să-şi reglementeze
raporturile cu deponenţii astfel încât dobânda să fie plătită de bancă numai după ce a fost
pusă în întârziere în privinţa obligaţiei de restituire. Pe cale de consecinţă, remunerarea de
către bancă a depozitelor atrase prin plata de dobânzi este doar de natura contractului de
depozit, iar nu de esenţa sa.
Mai mult decât atât, de pe poziţia juridică a băncii doar contractul de depozit de
fonduri la termen are valoarea unui împrumut oferit băncii de către deponent şi, deci, ar
presupune plata unei dobânzi. Contractul de depozit de fonduri la vedere este, şi pentru
bancă, un depozit, iar nu un împrumut: el nu oferă băncii folosinţa sumei de bani respective
(întrucât aceasta poate fi retrasă de deponent în orice moment), astfel că remunerarea
depozitului apare, în acest caz, drept o anomalie. Unele legislaţii europene interzic, de altfel,
bonificarea de dobânzi pentru depozitele la vedere.
204
6.1.4. Clasificarea contractelor bancare de depozit de fonduri.
Doctrina consideră că forma tipică a contractului de depozit de fonduri este
depozitul la vedere, care implică obligaţia băncii de a restitui fondurile în orice moment, la
cererea depunătorului, excluzând total ideea de împrumut acordat de client băncii.
Anumite contracte de depozit la vedere stipulează, totuşi, un preaviz obligatoriu
pentru retragerea fondurilor, a cărui durată este cuprinsă între câteva zile şi o lună, menit să
faciliteze serviciul de casierie al băncii.
Depozitul la termen, cu durata normală între 3 şi 12 luni, este similar, aşa cum am
arătat, unui împrumut cu dobândă acordat băncii (din punctul acesteia de vedere), însă pentru
client cauza contractului este, alături de păstrarea în siguranţă a fondurilor, fructificarea
acestora prin încasarea de dobânzi. Dobânda acordată de bancă variază în raport cu termenul
depozitului.
Bonurile de casă (casierie) sunt titluri la purtător, la ordin sau nominative,
reprezentând fondurile depuse de către client în bancă, aceasta obligându-se să restituie
sumele primite la un termen fix. Depozitele bancare de fonduri pot fi reprezentate şi prin
certificate de depozit, care reprezintă tot titluri negociabile.
Titularul contului poate dispune în mod discreţionar de fondurile depozitate, el
fiind proprietarul acestora, din punctul de vedere al băncii (problema prezintă interes, de
pildă, în cazul depozitelor constituite de persoane căsătorite). Ordinul titularului de cont de
depozit dat băncii în temeiul dreptului de dispoziţie asupra sumelor respective poate consta
fie în ordinul de a transfera suma într-un alt cont, în favoarea unui beneficiar, fie în cel de a
elibera o sumă de bani în numerar.
6.1.5. Clauzele uzuale în contractul bancar de depozit de fonduri.
Contractele de depozit de fonduri reprezintă contracte de adeziune, cuprinzând o
serie de clauze, prestabilite de bancă şi acceptate de deponent:
- părţile contractului: banca (depozitarul) şi persoana fizică sau juridică
(deponentul, titularul depozitului);
- suma depusă cu titlu de depozit bancar;
- data constituirii depozitului şi termenul pe care se constituie depozitul (în
cazul depozitului fa termen);
- modalitatea de înregistrare a sumei în contul de depozit (în numerar sau prin
virament);
- clauze privind dobânda pe care banca se obligă să o plătească: cuantumul
205
dobânzii; dreptul de modificare a dobânzii de către bancă şi modalitatea de
comunicare a noului nivel către deponent; comisioanele percepute de bancă în
cazul lichidării depozitului înainte de scadentă; modalitatea de plată a
dobânzii (lunar sau la expirarea depozitului);
- efectele nedesfiinţării depozitului la expirarea termenului (de regulă,
constituirea unui nou depozit pe acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii, cu
capitalizarea dobânzii);
- modalitatea de restituire a sumei depuse (în numerar sau prin virament);
persoanele împuternicite de titular să ridice suma depusă.
6.2.Garantarea depozitelor bancare
6.2.1. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Statutul juridic.
Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a fost înfiinţat prin
Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de garantare a
depozitelor în sistemul bancar.
Potrivit art. 1 al Ordonanţei Guvernului nr. 39/1996, Fondul de garantare a
depozitelor este persoană juridică de drept public. El este organizat şi funcţionează în temeiul
Statutului aprobat de Banca Naţională a României, la propunerea Consiliului de administraţie
al Fondului.
Scopul Fondului este de a garanta rambursarea depozitelor constituite la
societăţile bancare de către deponenţii persoane fizice, potrivit condiţiilor şi limitelor stabilite
prin lege.
Depozit al unei persoane fizice, în sensul Statutului, reprezintă orice sold creditor
ce rezultă din sume depuse într-un cont bancar de orice tip, deschis în numele uneia sau al
mai multor persoane fizice, supuse rambursării către deponenţi de către societatea bancară, în
conformitate cu legea şi cu termenii contractuali. Sunt asimilate depozitelor sumele
reprezentate de certificate de depozit nominative emise de o bancă, însă nu şi fondurile
băneşti constituite ca garanţie pentru operaţiunile desfăşurate de deponent cu banca, nici
activele fondurilor de investiţii depuse la o bancă.
Toate băncile, persoane juridice române, precum şi sucursalele băncilor străine
care sunt sau vor fi autorizate să primească fonduri de la persoane fizice au obligaţia de a
participa la constituirea resurselor financiare ale Fondului.
206
Sunt garantate de Fond depozitele rezidenţilor şi nerezidenţilor, exprimate în lei
sau în valută, cu următoarele excepţii, potrivit art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996:
a. depozitele membrilor consiliului de administraţie, ai comitetului de direcţie şi ai
comisiei de cenzori ale societăţii bancare;
b. depozitele experţilor contabili, însărcinaţi cu certificarea bilanţului contabil al
societăţii bancare;
c. depozitele persoanelor fizice care deţin acţiuni ce reprezintă mai mult de 5% din
capitalul societăţii bancare;
d. depozite ale soţilor, rudelor şi afinilor până la gradul al doilea inclusiv, ale persoanelor
enumerate la lit. a, b şi c;
e. depozite ale unor terţe persoane fizice care acţionează în contul persoanelor prevăzute
la lit. a, b şi c; .
f. depozite ale persoanelor fizice ce deţin funcţii similare cu cele enumerate la lit. a, b şi
c în alte societăţi comerciale din cadrul aceluiaşi grup de societăţi comerciale sau într-
o societate comercială deţinând o participaţie de control în societatea bancară;
g. depozite ale persoanelor fizice care au obţinut în mod special, de la aceeaşi societate
bancară, dobânzi sau alte avantaje financiare în condiţii preferenţiale. În înţelesul legii,
se consideră condiţii preferenţiale obţinerea de către un deponent persoană fizică, din
partea unei societăţi bancare, a unor rate de dobândă sau a altor avantaje financiare ce
depăşesc nivelurile practicate de respectiva societate bancară pentru depozite de
aceeaşi natură, aceeaşi monedă, aceeaşi categorie, aceeaşi durată şi aceeaşi sumă şi
care au contribuit la agravarea situaţiei financiare a societăţii bancare.
Nivelul garantării depozitelor a fost iniţial de 10 milioane lei pentru fiecare
deponent şi este actualizat periodic. Plafonul de garantare include şi dobânda datorată de
bancă la aceste depozite. Depozitele în valută sunt garantate prin plata echivalentului lor în
lei, la cursul Băncii Naţionale a României.
Cuantumul obligaţiei băncii faţă de un deponent se stabileşte prin însumarea
tuturor depozitelor deţinute de către aceasta, inclusiv a dobânzilor neplătite. Dacă societatea
bancară deţine o creanţă faţă de un deponent, va opera compensarea cu obligaţia băncii de
restituire a depozitului.
În cazul unui depozit comun, partea fiecărui deţinător individual va fi luată în
considerare pentru determinarea sumei garantate. În absenţa unei prevederi contrare a
contractului de depozit, depozitul comun va fi divizat în părţi egale între deponenţi.
Resursele financiare ale fondului sunt, potrivit art. 7 din Ordonanţa Guvernului
207
nr. 39/1996, următoarele:
a. contribuţia iniţială a societăţilor bancare;
b. contribuţii anuale şi speciale ale societăţilor bancare;
c. împrumuturi;
d. venituri din lichidarea creanţelor Fondului;
e. venituri din investirea resurselor Fondului;
f. alte venituri (donaţii, subvenţii bugetare).
Veniturile provenite din investirea resurselor Fondului sunt utilizate pentru
acoperirea cheltuielilor curente ale Fondului, iar celelalte resurse sunt utilizate pentru plata
depozitelor garantate.
Băncile, persoane juridice române, plătesc o contribuţie iniţială echivalentă cu 1%
din valoarea capitalului social subscris, iar sucursalele băncilor străine contribuie iniţial cu 1
% din capitalul social minim prevăzut pentru o bancă, persoană juridică română.
Contribuţia anuală a fiecărei bănci este de 0,8% din suma totală a depozitelor
persoanelor fizice, existentă în sold la data de 31 decembrie a anului precedent. Echivalentul
în lei a depozitelor în valută se va calcula la cursul Băncii Naţionale a României din data
respectivă.
Fondul are dreptul de a majora contribuţia anuală până la 1,6% pentru o bancă,
dacă aceasta se angajează în politici bancare riscante şi nesănătoase. În prealabil, Fondul
oferă băncii posibilitatea să-şi exprime opinia şi trebuie să obţină acordul Băncii Naţionale a
României pentru luarea acestei măsuri.
Dacă resursele Fondului sunt insuficiente pentru a se rambursa depozitele
garantate, băncile vor plăti o contribuţie specială, stabilită de Consiliul de administraţie al
Fondului, pe baza depozitelor înregistrate în ultima zi a lunii precedente. Nivelul contribuţiei
speciale plătite în cursul unui exerciţiu financiar nu poate depăşi dublul contribuţiei anuale
aferente exerciţiului financiar respectiv.
Consiliul de administraţie al Fondului poate decide să suspende plată contribuţiei
anuale atunci când Fondul a acumulat un nivel de resurse care depăşesc 30% din totalul
depozitelor persoanelor fizice.
Contribuţiile băncilor nu se restituie în cazul dizolvării sau al falimentului băncii.
Fondul poate contracta împrumuturi numai dacă activele sale nu sunt suficiente
pentru acoperirea integrală a obligaţiilor sale efective. Fondul poate împrumuta de la stat, de
la Banca Naţională a României sau de la alte instituţii financiare.
Contul curent al Fondului este deschis la Banca Naţională a României, care poate
208
plăti dobândă la soldul creditor.
Resursele financiare disponibile ale Fondului vor fi investite în titluri de stat,
titluri garantate de stat şi în obligaţiuni ale Băncii Naţionale a României.
Fondul plăteşte deponenţilor, în limita garantată, sumele corespunzătoare, la data
când se produce una din situaţiile prevăzute de art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996,
situaţii în care depozitele sunt considerate indisponibile:
a. banca nu este în măsură, datorită unor motive care sunt legate direct de situaţia
financiară, să ramburseze depozitele conform Condiţiilor legale şi contractuale
aplicabile, iar Banca Naţională a României, în conformitate cu reglementările sale, a
decis să revoce autorizaţia de funcţionare a băncii;
b. instanţa judecătorească a hotărât începerea procedurii falimentului băncii debitoare
conform art. 19 din Legea nr. 83/1998.
În cadrul procedurii falimentului băncii, lichidatorul trimite fondului lista
persoanelor fizice garantate şi suma depozitelor fiecărui deponent garantat, corespunzătoare
datei la care depozitele au devenit indisponibile.
Fondul are obligaţia de a publica la sediul tuturor unităţilor teritoriale ale
societăţilor bancare şi în cel puţin două ziare de circulaţie Naţională atât informaţia despre
indisponibilitatea depozitelor, cât şi date privind operaţiunea de compensare a depozitelor
(perioada compensării, băncile care vor efectua plăţile, condiţiile ce trebuie îndeplinite şi
formalităţile de urmat).
După ce a verificat creanţele deponenţilor, Fondul le va plăti într-un interval de
maximum trei luni de la data la care depozitele au devenit indisponibile. Termenul poate fi
prelungit, în situaţii excepţionale, cu acordul Băncii Naţionale a României. Prelungirile
acordate Fondului de banca centrală nu vor putea fi invocate de Fond pentru a refuza
beneficiul garanţiei unui deponent care nu a fost în măsură să-şi valorifice la timp dreptul său.
Dacă un deponent nu va putea prezenta, din motive care nu-i sunt imputabile, cererea pentru
plata compensaţiei în intervalul de timp prevăzut de lege, Fondul va putea plăti compensaţia
şi după expirarea acestui interval, dar nu mai târziu de trei ani de la începerea plătii
compensaţiilor.
Plata compensaţiilor pentru depozitele garantate se face în lei, după o prealabilă
planificare, la o bancă mandatată de Fond. Prin efectuarea plăţilor către deponenţi, Fondul se
subrogă în drepturile acestora pentru sumele plătite.
Obligaţiile băncii în faliment faţă de deponenţi se diminuează cu sumele plătite de
Fond, care va informa periodic pe lichidatorul băncii asupra sumelor pe care le-a plătit.
209
Creanţele nestinse ale deponenţilor se prezintă la masa falimentară, în cadrul procedurii
reglementate de Legea nr. 83/1998.
6.2.2. Administrarea Fondului.
Fondul este administrat, potrivit art. 26-33 ale Ordonanţei Guvernului nr.
39/1996, de un consiliu de administraţie, compus din:
a. trei membri numiţi de Banca Naţională a României, dintre care unul este preşedinte al
acestui consiliu de administraţie;
b. doi membri numiţi de Asociaţia Română a Băncilor;
c. un membru numit de Ministerul Finanţelor;
d. un membru numit de Ministerul Justiţiei.
Mandatul acestora are o durată de 3 ani, putând fi reînnoit. Membrii consiliului de
administraţie trebuie să fie cetăţeni români cu domiciliul în România, în vârstă de peste 35 de
ani, cu o bună reputaţie şi activitate profesională în domeniile economic, financiar, bancar sau
juridic, având o pregătire în specialitate de minimum 5 ani. Totodată, ei nu pot fi soţi, rude
sau afini până la gradul al doilea între ei, nu trebuie să fi fost declaraţi faliţi sau să aibă cazier
judiciar.
Încetarea calităţii de membru al consiliului de administraţie se produce: la
expirarea duratei mandatului; prin demisie; la apariţia unei incompatibilităţi sau a unui
impediment prevăzute de lege; prin înlocuire; prin revocare de către instituţia care l-a numit.
Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată pe lună, în şedinţă
ordinară şi poate fi convocat în şedinţe extraordinare. El deliberează în mod valabil în
prezenta a cel puţin patru dintre membrii săi. Deciziile se iau cu majoritatea simplă de voturi
din totalul membrilor consiliului.
Consiliului de administraţie are următoarele atribuţii principale:
a. administrează şi controlează activitatea Fondului şi a directorului general executiv;
b. propune Băncii Naţionale a României pentru aprobare statutul Fondului şi aprobă
reglementările interne ale acestuia;
c. aprobă structura organizatorică a Fondului;
d. numeşte şi eliberează din funcţie directorul general executiv;
e. asigură publicarea listei iniţiale a societăţilor bancare şi a modificărilor ulterioare ale
acestuia;
f. obţine de la Banca Naţională a României şi de la societăţile bancare documentele şi
210
informaţiile necesare funcţionării în bune condiţii a Fondului;
g. aprobă bilanţul, contul de profit şi pierderi şi bugetul de venituri şi cheltuieli ale
Fondului;
h. decide asupra majorării contribuţiilor societăţilor bancare;
i. decide asupra suspendării contribuţiilor societăţilor bancare;
j. hotărăşte politicile de urmat în ceea ce priveşte stabilirea contribuţiilor speciale şi a
nivelului acestora;
k. decide asupra recurgerii la împrumuturi de către Fond;
l. stabileşte şi verifică modul de respectare a criteriilor privind investirea resurselor
financiare disponibile ale Fondului;
m. asigură îndeplinirea tuturor procedurilor necesare pentru efectuarea plăţilor prevăzute
de lege în cazul indisponibilităţii depozitelor etc.
Pentru executarea hotărârilor consiliului de administraţie, preşedintele are
următoarele competenţe: prezintă consiliului de administraţie proiectul bugetului ie venituri şi
cheltuieli, precum şi raportul anual de activitate; controlează activitatea directorului general
executiv; îndeplineşte orice atribuţie dată în sarcina sa de consiliul de administraţie.
Directorul genera1 executiv deţine conducerea operativă curentă a Fondului,
având următoarele atribuţii principale:
a. angajează şi reprezintă Fondul în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice, precum şi în
faţa instanţelor judecătoreşti;
b. elaborează proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli şi al raportului anual de
activitate, pe care le prezintă preşedintelui consiliului de administraţie;
c. prezintă consiliului de administraţie sau preşedintelui acestuia lucrările întocmite de
organele de execuţie, asigurând aprobarea acestora, transmiterea lor pentru executare
sau comunicarea la alte organe;
d. exercită orice alte atribuţii ce-i sunt delegate de consiliul de administraţie şi de
preşedintele acestuia.
211
6.2.3. Informaţii şi sancţiuni.
Fondul poate cere informaţii de la Banca Naţională a României şi de la bănci,
dacă aceste informaţii sunt necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. Fondul poate numi
un auditor sau o altă persoană care să examineze evidentele contabile ale unei societăţi
bancare, informaţiile astfel obţinute fiind confidenţiale.
Pe de altă parte, băncile au obligaţia de a comunica deponenţilor toate
informaţiile de care aceştia au nevoie referitoare la Fond: tipurile de depozite garantate,
nivelul şi modul de calcul al garanţiei, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru
a obţine o compensaţie din partea Fondului etc. Aceste informaţii trebuie să fie disponibile la
toate sediile băncilor, într-un loc accesibil deponenţilor şi să fie prezentate într-o formă uşor
de înţeles.
Băncile nu au dreptul să facă anunţuri către public în care să prevadă alte tipuri de
depozite garantate sau niveluri de garantare a depozitelor persoanelor fizice mai mari decât
cele stabilite conform legii.
În cazul în care o bancă încalcă aceste obligaţii, Banca Naţională a României, la
solicitarea Fondului, poate retrage dreptul băncii de a atrage depozite de la persoanele fizice,
dar depozitele constituite anterior rămân garantate până la scadenţa lor.
212
Capitolul 7. OPERAŢIUNILE BANCARE DE CREDIT
7.1.Operaţiunile bancare de credit. Generalităţi.
Legea bancară enumeră, în art. 8, printre activităţile care pot fi desfăşurate de
bănci, contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de comerţ,
inclusiv forfetare, leasingul financiar, emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente.
Acordarea de credite prin punerea la dispoziţie de fonduri băneşti reprezintă
mijlocul principal de fructificare a disponibilităţilor băneşti proprii şi a celor atrase de la
clienţi. Cu toate acestea, aşa după cum vom arăta, creditul bancar poate îmbrăca o diversitate
de forme.
Suportul tehnic principal al operaţiunilor de creditare este contul curent, iar cadrul
contractual este asigurat de contractul bancar de credit.
7.2.Contractul bancar de credit
7.2.1. Noţiune şi reglementare legală.
Legea bancară oferă defînitia legală a creditului bancar. Potrivit art. 3 lit. g din
Legea nr. 58/1998, creditul bancar reprezintă orice angajament de plată a unei sume de bani
în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor
cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice
angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata
unei sume de bani.
Există, deci, în prezent trei modalităţi legale ale creditului bancar, sintetizate de
doctrină astfel:
împrumutul de fonduri;
prelungirea scadentei unei datorii;
scontul.
Pe cale de consecinţă, operaţiunile de credit nu se limitează la împrumutul de
fonduri clasic, ci pot îmbrăca o serie de alte forme, pe care le vom analiza în cele ce urmează.
Aceeaşi dispoziţie legală enumeră trei categorii de credite bancare, în funcţie de
scadenţă:
a) credite pe termen scurt, cu durată de rambursare ce nu depăşeşte 12 luni;
b) credite pe termen mediu, cu durată de rambursare cuprinsă între 1 şi 5 ani;
c) credite pe termen lung, cu durată de rambursare peste 5 ani.
Nu există unitate de opinii în privinţa elementelor esenţiale care definesc creditul
213
bancar. Astfel, într-o opinie creditul bancar presupune existenta cumulativă a următoarelor
elemente: timpul care separă punerea la dispoziţie a fondurilor de restituirea acestora;
încrederea băncii în rambursarea creditului; riscul asumat de către bancă prin acordarea
creditului. O altă teză consideră ca fundamentale punerea la dispoziţie de fonduri şi
remunerarea creditului1.
Creditul bancar nu trebuie confundat cu împrumutul civil, cu creditul comercial
sau cu creditul obligatar2. Astfel, în cazul împrumutului civil împrumutătorul pune la
dispoziţia împrumutatului proprii săi bani, iar împrumutul este unul, de regulă, gratuit, în
timp ce băncile împrumută fondurile deponenţilor sau, eventual, cele împrumutate de la
Banca Naţională a României, în schimbul unei remuneraţii. În cazul creditului comercial,
comerciantul pune la dispoziţia altui comerciant propriile fonduri, cu titlu de împrumut, sau îi
oferă beneficiul amânării plătii, utilizând titlurile de credit (în acest din urmă caz, creditul
comercial gate fi transformat în credit bancar, prin scontarea titlului). Creditul obligatar
prezintă o modalitate de finanţare externă pe termen lung a societăţii comerciale, în
emisiunea de obligaţiuni.
În fine, amintim aici calificarea dată contractului bancar de credit în varianta
împrumutului de fonduri: este vorba despre un antecontract de împrumut de consumaţie,
întrucât contractul de împrumut este unul real, deci încheiat valabil doar prin remiterea
bunului3.
7.2.2. Tehnici juridice utilizate pentru creditare.
Tehnicile de creditare au evoluat în ultima perioadă, în sensul că, după ce multă
vreme scontul efectelor de comerţ a fost dominant, mai ales datorită posibilităţii de
mobilizare a creditului prin rescont, în ultimul timp el şi-a diminuat importanţa, datorită
costului relucrării. Efectul a fost dezvoltarea tehnicilor de avans de fonduri şi de descoperit
de cont, care corespund mai bine creditelor pe termen mediu şi lung destinate retehnologizării
şi a tehnicilor de leasing financiar pentru procurarea de echipament industrial4.
Alegerea tipului de credit adecvat depinde atât de necesitările clientului, cât şi de
interesele băncii. Nevoia de lichidităţi pentru trezoreria clientului determină solicitarea unui
credit pe termen scurt, în timp ce procurarea de echipament tehnologic presupune alegerea
unui credit pe termen mediu sau lung. Dacă clientul băncii doreşte să obţină un credit, dar
1 Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 18; Thierry Bonneau, op. cit, p. 34-352 Pe larg, despre deosebirile dintre aceste tipuri de credit, Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 101-109.3 Francisc Deak, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 368.4 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 13
214
totodată şi o selecţie a clientelei pe criteriul solvabilităţii, va utiliza tehnica de factoring5.
La rândul său, banca îşi va determina opţiunea în funcţie de securitatea şi
mobilizarea creditului. Securitatea presupune evitarea riscului nerambursării, iar mobilizarea
asigură refinanţarea băncii. Dacă riscul nerambursării este evident sau dacă posibilităţile de
mobilizare nu sunt satisfăcătoare, banca va refuza acordarea creditului, fără a fi obligată să-şi
justifice refuzul6.
Tehnicile juridice prin care se acordă creditele sunt adaptate necesităţilor
finanţării diferitelor acte de comerţ. Astfel, creditul pe termen scurt poate fi acordat fie sub
forma scontului efectelor de comerţ (cambie, bilet la ordin), fie sub forma leasingului
financiar. Creditul pe termen mediu se poate acorda sub forma avansului de fonduri, a
descoperitului de cont, a facilităţilor de casierie etc.
Contractul de credit poate reprezenta temeiul şi premisa emiterii unor efecte de
comerţ (cambii, bilete la ordin), care permit mobilizarea creanţei prin scont şi refinanţarea
băncii pentru reîntregirea fondurilor de creditare.
În ultimii ani, practica bancară europeană utilizează o nouă tehnică de creditare7,
multiple option_financing facility (M.O.F.), reprezentând o deschidere de credit cu opţiuni
multiple, un ansamblu de facilităţi pe care clientul băncii le poate utiliza într-o perioadă
determinată şi în cadrul unui plafon limitat şi care poate cuprinde: creditul confirmat multi-
devize, avansuri de fonduri pe termen scurt, acceptări de cambii trase asupra băncii, linii de
credit de substituţie, emisiune de bilete de trezorerie etc.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că noţiunea de creditare este una economică,
fiind acoperită de diferite tehnici juridice: împrumut, descoperit de cont, scont, acceptare,
aval, garanţie autonomă, cauţiune etc. În fiecare caz, este fundamentală operaţiunea
economică, mecanismul juridic adecvându-se realizării acesteia.
Ca operaţiune economică, potrivit literaturii de specialitate, creditul reuneşte trei
elemente, care se regăsesc, în prezent, şi în definiţia legală a creditului: avansul de monedă
fiduciară sau scripturală; remunerarea băncii; rambursarea.
Finalitatea economică a creditării bancare fundamentează şi necesitatea
menţionării în contract a destinaţiei creditului. Aceasta menţiune conferă băncii dreptul de a
controla utilizarea fondurilor conform destinaţiei prevăzute şi dreptul de a rezilia contractul în
5 Ion Turcu, Drept bancar, vol. LII, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.
6 Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 178; Ion Turcu, Drept bancar, vol. IIl, p. 32; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.7 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 31; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 13.
215
cazul deturnării fondurilor, cu obligaţia pentru client de a rambursa imediat sumele utilizate8.
7.2.3. Cererea de acordare a creditului.
Creditul se acordă la iniţiativa clientului, iniţiativă constând într-o manifestare de
voinţă încorporate în cererea de acordare a creditului. Aceasta se adresează băncii şi cuprinde
datele informative ale solicitantului (numele şi prenumele, data şi locul naşterii, actul de
identitate, codul numeric personal, domiciliul, declaraţia pe proprie răspundere privind
eventuala încadrare în categoria persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau în cea a
personalului propriu al băncii), date privind creditul solicitat (tipul creditului, cuantumul,
destinaţia şi perioada de acordare, modalitatea de acoperire a eventualelor diferenţe între
valoarea obiectului de creditat şi suma creditului, modalitatea de rambursare a creditului şi
cea de garantare a acestuia), declaraţia pe proprie răspundere privind eventualele credite
contractate la data depunerii cererii şi semnătura solicitantului.
7.2.4. Documentaţia de credit.
Potrivit art. 3 lit. s din Legea nr. 58/1998, documentaţia de credit cuprinde cel
puţin următoarele:
situaţii financiare curente ale solicitantului de credit şi ale oricărui garant al acestuia,
inclusiv proiecţia fluxurilor financiare, pentru perioada de rambursare a creditului şi de
plată a dobânzilor;
descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a datoriei şi, după caz, o
evaluare a bunurilor care fac obiectul garanţiei;
descriere a Condiţiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, plata dobânzilor,
schema de rambursare şi obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul;
semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele băncii. Banca efectuează
analiza bilanţului şi contului de profit şi pierdere al solicitantului de credit, utilizând o
serie de indicatori specifici, potrivit normelor interne de creditare. Cei mai importanţi
indicatori sunt: excedentul sau deficitul brut prin exploatare, excedentul sau deficitul brut
financiar, excedentul sau deficitul brut excepţional şi capacitatea de autofinanţare.
Pe baza aceleiaşi documentaţii se determine şi bonitatea solicitantului de credit,
utilizându-se două categorii de indicatori9:
a) indicatori de nivel şi structură, cuprinzând:
8 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 32; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 14.9 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; ton Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 22-
216
cifra de afaceri;
capitalurile proprii;
rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere);
fondul de rulment; necesarul de fond de rulment;
trezoreria netă;
lichiditatea (imediată, curentă şi viitoare);
solvabilitatea;
gradul de îndatorare (generală şi financiară);
viteza de circulaţie (a activelor circulante; a documentelor de materii prime, a
stocurilor de produse în curs de fabricaţie sau finite; durata medie de încasare a
preturilor datorate de clienţi şi durata medie de efectuare a preturilor către
furnizori).;
b) indicatori de performantă, cuprinzând:
rentabilitatea (de exploatare, economică, financiară);
riscul financiar;
rata valorii adăugate;
politica de dividende.
Concomitent cu determinarea bonităţii, se analizează şi credibilitatea
solicitantului de credit, în funcţie de anumite criterii nefinanciare, cum sunt10: calitatea
conducerii (calificare profesională, experienţă, participare la capitalul social, moralitate etc.);
calitatea activităţii şi domeniul în care se exercită (producţie industrială, servicii, distribuţia
mărfurilor); piaţa pe care activează şi tendinţa acestei pieţe; strategia şi şansele de realizare a
acesteia etc.
În acordarea creditelor, banca trebuie să respecte anumite Condiţii de ordin cantitativ
şi calitativ11, prevăzute de Legea bancară în materia cerinţelor prudenţiale.
10 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 23.11 Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 22-23
217
7.2.5. Clauze uzuale în contractele de credit.
Doctrina12 a sintetizat o serie de clauze, indispensabile în contractele de credit
bancar: denumirea şi sediul băncii (sucursalei, agenţiei), numele şi funcţia persoanelor care o
reprezintă; identificarea debitorului şi a persoanelor care îl reprezintă; cuantumul creditului în
lei şi procentul dobânzii; destinaţia creditului; contul prin care se acordă creditul; data de la
care se acordă; termenul de rambursare; garanţiile care însoţesc creditul; menţiunea privind
valoarea de titlu executoriu a contractului de credit; data şi locul încheierii contractului;
semnăturile reprezentanţilor băncii şi ai debitorului.
Contractele de credit pentru activităţi productive conţin, în mod uzual, o serie de
clauze specifice:
categoria şi volumul creditului;
destinaţia fondurilor împrumutate;
modalitatea de punere la dispoziţia debitorului a fondurilor (integral, la o anumită dată;
eşalonat, potrivit graficului de utilizare a creditului, cuprinzând transele în care se acordă
creditul şi datele eliberării acestora);
termenul limită pentru utilizarea integrală a creditului;
durata pentru care s-a acordat creditul;
ratele de rambursare şi scadenta fiecărei rate;
comisioanele percepute (comisionul iniţial de angajament, comisionul de urmărire a
respectării Condiţiilor contractuale, comisionul de neutilizare);
dobânda (rata anuală iniţială, posibilitatea şi modalitatea modificării ratei dobânzii, modul
de calcul);
contul de disponibilităţi al debitorului prin care se rambursează creditul şi se plătesc
dobânzile;
acceptarea tacită de către debitor a noilor grafice de rambursare comunicate de bancă;
penalizările pentru întârzierea rambursării creditului şi a plătii dobânzilor;
obligaţiile debitorului băncii (de a respecta destinaţia pentru care s-a acordat creditul şi
termenul de utilizare; de a prezenta băncii spre verificare documentele privind garanţiile
constituite şi bunurile ce fac obiectul acestora; de a restitui creditul şi de a plăti dobânzile
la termenele stipulate în graficul de rambursare; de a plăti comisioanele prevăzute în
contract; de a nu înstrăina şi de a nu greva cu noi sarcini bunurile gajate sau ipotecate şi,
12 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 15-16.
218
totodată, de a asigura conservarea acestora; de a asigura bunurile constituite ca garanţii şi
de a cesiona în favoarea băncii drepturile ce decurg din aceste contracte; de a informa
banca, într-un termen stabilit, despre producerea unor situaţii neprevăzute care î1
împiedică să-şi exercite obligaţiile);
garanţiile rambursării (veniturile, gajul, ipoteca, cesiunea de creanţă a drepturilor din
contractele de asigurare);
asigurarea bunurilor gajate sau ipotecate;
drepturile băncii (reducerea sau anularea creditului acordat, după preaviz, dacă debitorul a
furnizat băncii date nereale pentru obţinerea acelui credit; verificarea respectării
Condiţiilor în care s-a acordat creditul şi a menţinerii garanţiilor pe toată perioada
executării contractului; rezilierea unilaterală a contractului în cazul neexecutării
obligaţiilor de către debitor sau în cazul în care situaţia acestuia nu mai asigură Condiţiile
rambursării creditului; recuperarea silită a datoriei împrumutatului; debitarea conturilor
împrumutatului, fără acordul acestuia, cu sumele reprezentând obligaţii exigibile ale
acestuia faţă de bancă decurgând din contractul de credit etc.);
clauza atributivă de competentă jurisdicţională pentru litigiile care s-ar naşte între părţi în
legătură cu executarea contractului.
De asemenea, contractele de credit pentru consum personal conţin, alături de
clauzele generale, şi clauze specifice:
categoria şi volumul creditului;
destinaţia creditului;
data până la care se acordă, integral, creditul;
modalităţile de rambursare (eşalonarea şi scadenţa ratelor; posibilitatea rambursării
anticipate);
dobânda (rata anuală iniţială şi posibilitatea modificării ei unilaterale, scadenţele şi modul
de plată);
comisioanele percepute (comisionul iniţial de angajament, comisionul de urmărire a
respectării Condiţiilor contractuale, comisionul de neutilizare);
garanţiile (veniturile, garanţiile reale şi asigurarea bunurilor gajate sau ipotecate; cesiunea
creanţelor din contractele de asigurare);
modalităţile de rambursare a creditului (alimentarea contului de disponibilităţi pentru a fi
posibilă debitarea în vederea încasării ratelor şi a dobânzilor; graficul de rambursare;
penalizările de întârziere);
clauza atributivă de competenţă jurisdicţională pentru eventualele litigii născute între părţi
219
în legătură cu executarea contractului.
7.2.6. Costul creditului.
În schimbul punerii la dispoziţie a creditului, banca percepe o remuneraţie, pe
care părţile, în principiu, sunt libere să o stabilească de comun acord, chiar dacă în practică ea
este impusă de bancă. Remuneraţia băncii, care pentru client reprezintă costul creditului,
cuprinde două componente principale (comisionul şi dobânda), la care se poate adăuga
penalizarea pentru rambursarea cu întârziere a creditului sau plata cu întârziere a dobânzilor13.
Comisionul poate avea trei ipostaze, în funcţie de fundamentul său economic:
a) comisionul iniţial de angajament, perceput de bancă pentru punerea la dispoziţia
clientului a fondurilor, calculat procentual la valoarea creditului;
b) comisionul de neutilizare, totală sau parţială, a creditului acordat. Banca îşi rezervă prin
contract dreptul de a fi remunerată chiar dacă clientul nu a utilizat creditul, total sau
parţial, întrucât, punând la dispoziţia acestuia suma respectivă, banca a fost în
imposibilitate de a o fructifica într-un alt mod. Comisionul de neutilizare a creditului se
exprimă fie într-un procent anual raportat la suma neutilizată (soldul creditului) şi la
perioada de neutilizare, fie într-o sumă forfetară;
c) comisionul de urmărire (gestionare) a respectării Condiţiilor contractuale, perceput pentru
operaţiunile băncii în legătură cu utilizarea creditului, care cunoaşte, la rândul sau, mai
multe ipostaze: comisionul de mişcare (calculat pe baza valorii totale a remiterilor) şi
comisionul pentru cea mai ridicată descoperire lunară sau trimestrială (în cazul
contractului de deschidere de credit în cont curent); comisionul pentru încasarea titlurilor
de credit scontate; comisionul pentru serviciile de casierie pe care le implică utilizarea
creditului etc.;
Dobânda poate fi prevăzută în contract în una dintre următoarele variante14:
a) rată fixă a dobânzii pentru întreaga perioadă de rambursare;
b) plafon maxim pentru întreaga perioadă de utilizare a creditului cu dobândă variabilă;
c) modificarea unilaterală a dobânzii de către bancă, în funcţie de anumiţi factori: costul
sursei de creditare; dobânda pieţei; rata inflaţiei; taxa de rescont a Băncii Naţionale a
României etc.;
13 Thierry Bonneau, op. cit, p. 39-42, 299-300; Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 181188; Francoise Dekeuwer-Defossez op, cit., p. 91; Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 361-362; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 67-72; Radu I. Motica, Vasile Popa, op. cit:, p. 407; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, în Revista de drept comercial nr. 3/2000, p. 1614 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 362; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 16.
220
d) renegocierea dobânzii de către părţi, care poate fi realizată prin manifestări de voinţă
exprese ale ambelor părţi sau prin manifestarea de voinţă expresă a băncii, notificată
clientului, care achiesează tacit (spre exemplu, în cazul în care banca aduce la cunoştinţa
clientului noul nivel al dobânzii, se consideră că acesta a acceptat tacit noua dobândă dacă
nu rambursează restul creditului şi dobânzile aferente într-un anumit termen, prevăzut în
contract, calculat de la data luării la cunoştinţă).
Este necesar a se face distincţie între dobânda nominală (prevăzută în contractul
de credit şi conţinând rata inflaţiei) şi dobânda reală (componenta remuneraţiei nete a băncii).
Formula de calcul utilizată pentru a determina dobânda reală este15:
Rata dobânzii reale = [(1 + rata dobânzii nominale) / ( 1 + rata inflaţiei) - 1] x 100 %
7.3.Categorii de credite
7.3.1. Clasificări ale creditelor bancare.
Alături de clasificările legale ale creditelor, amintite anterior, doctrina16 a
sintetizat o serie de alte criterii de clasificare:
după garanţiile care însoţesc creditele: credite "în alb" (personale) şi credite cu garanţii
reale;
după creditor: credite consorţiale (acordate de un grup de bănci) şi credite acordate de o
singură bancă;
după locul utilizării creditului: credite interne şi credite internaţionale;
după tehnicile juridice utilizate17: împrumuturi de fonduri băneşti, credite întemeiate pe
transferul unei creanţe (scontarea efectelor de comerţ, factoring) şi credite prin
semnătură (acceptarea sau avalul unui efecte de comerţ, cauţiunea, garanţia bancară
autonomă);
după destinaţia fondurilor: credite pentru furnizori (de finanţare a producţiei) şi credite
pentru cumpărători;
după posibilitatea băncii de a se refinanţa: credite mobilizabile (de pildă, prin rescontarea
efectelor de comerţ scontate18) şi credite nemobilizabile.
În funcţie de modalitatea acordării, creditele bancare pot îmbrăca forma punerii la
dispoziţie a fondurilor (credit înregistrat în bilanţurile contabile) sau pe cea a asumării unui
15 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 116; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 71; ton Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 385.
16 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 30; Ion Turcu, Contractul bancar de credit intern, p. 12-13.17 Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 93.
18 Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 120.
221
angajament prin semnătură (operat în conturi în afara bilanţului)19.
Creditele pe termen scurt (până la 12 luni) se acordă în moneda naţională sau în
valută.
În funcţie de destinaţia lor, creditele pe termen scurt în lei pot fi:
credite globale de exploatare;
linii de credite;
credite pentru stocuri temporare şi sezoniere;
credite pentru export;
credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie;
credite de scont;
credite pentru cecuri remise spre încasare;
credite de factoring; credite pentru facilităţi de cont;
credite pentru echipament;
credite pentru mărfuri vândute cu plata în rate;
credite acordate unor persoane fizice pentru consum etc.
Creditele pe termen scurt în valută pot fi:
credite acordate importatorilor pentru bunuri determinate individual;
deschideri de credite pentru importul de materii prime;
credite acordate importatorilor de bunuri şi servicii, pe bază de finanţare
externă;
credite garantate cu creanţe asupra străinătăţii;
credite de factoring etc.
Creditele pe termen mediu (1-5 ani) şi lung (5-25 ani) se acordă, în lei, pentru:
echipamente; leasing; investiţii imobiliare; procurarea de inventar agricol, mijloace de
transport, bunuri de folosinţă îndelungată etc., iar în valută pentru: import destinat
modernizării şi dezvoltării capacităţilor de producţie; import destinat retehnologizării;
achiziţionarea din import de maşini, utilaje, instalaţii etc.
Prezentăm, în cele ce urmează, câteva dintre tipurile de credit constând în punerea
la dispoziţie a fondurilor, aşa cum au fost sintetizate de doctrină20.
Creditele globale de exploatare (revolving) se acordă în limita unui plafon global, 19 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, în Revista de drept comercial nr. 2/2000, p. 15.
20 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 43-58; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 16-2b; o analiză exhaustivă a împrumutului bancar de fonduri, în Thierry Bonneau, op. cit., p. 312-319.
222
determinat periodic pe baza analizei fluxului de lichidităţi (cash flow) constând în încasări şi
plăţi. Rezultatul analizei poate fi sau pozitiv (activitatea solicitantului de credit generează
disponibilităţi) sau negativ (această activitate necesită lichidităţi). Sub aspectul evidentei
contabile, acordarea acestor credite se înregistrează în contul credite globale de exploatare,
care se debitează pe baza notelor contabile, concomitent cu creditarea contului curent al
debitorului, din disponibilul căruia se efectuează plăţile către terţe persoane, pe baza
ordinelor de plată semnate de titularul contului. Creditul revolving permite clientului să
utilizeze împrumutul numai în măsura în care îi este necesar, cu efecte pozitive asupra
costului operaţiunii21.
Deschiderile de credite permanente (linii de credite) funcţionează tot pe
principiul revolving: banca se obligă să acorde, pe o durată de timp determinate, cu titlu de
împrumut, fonduri utilizabile în mod fracţionat, în limita unui plafon, astfel încât soldul zilnic
al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credite aprobat.
Creditele pentru facilităţi de cont sunt acordate pe perioade de timp scurte (până
la 15 zile) clienţilor cu o bună situaţie financiară, pentru acoperirea unor lipsuri temporare de
lichidităţi, în limita unor plafoane stabilite prin normele fiecărei bănci.
Creditele pentru finanţarea stocurilor temporare şi a stocurilor sezoniere sunt
acordate producătorilor având o activitate ciclică, pe baza documentaţiei care justifică
formarea acestor stocuri sau, după caz, agenţilor economici care constituie, stocuri de
produse agricole.
Creditele în valută pe termen scurt se acordă pentru finanţarea operaţiunii de
import efectuată de clienţii proprii, care derulează aceste operaţiuni prin conturi deschise la
banca creditoare. Documentaţia depusă de solicitanţii de credite în valută va cuprinde, pe
lângă documentele uzuale, contractele de import pentru care se cere finanţarea şi eventualele
contracte de export ale căror încasări în valută se vor cesiona băncii finanţatoare ca garanţie a
rambursării creditului. Aceste credite sunt acordate, cu precădere, clienţilor care efectuează
atât operaţiuni de import, cât şi operaţiuni de export, în caz contrar creditul fiind rambursat
prin cumpărare de valută pe piaţa interbancară.
Creditele pentru export sunt acordate pe baza documentaţiei generale de
creditare, precum şi a contractelor de export care prevăd obiectul exportului, condiţiile şi
termenele de livrare, modalităţile şi scadenţele plăţii etc. Creditele pentru finanţarea
exporturilor se acordă numai dacă solicitantul prezintă confirmarea unei alte bănci, române
sau străine, privind deschiderea unui acreditiv irevocabil în favoarea acestuia, sau un alt
21 Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 97.
223
document similar (scrisoare de garanţie bancară, avalul unui efect de comerţ etc.), emanând
de la o asemenea bancă, agreată de banca creditoare, care poate pretinde şi contractarea unei
asigurări contra riscului de neplată.
Creditele pentru mărfuri cu plata în rate sunt destinate finanţării comercianţilor
care vând, cu plata în rate, bunuri de folosinţă îndelungată, pentru acoperirea necesităţilor de
lichidităţi în perioada de timp pană la încasarea integrală a preţului.
Creditele pe termen mediu şi lung pentru echipament sunt acordate în
completarea resurselor băneşti proprii ale clienţilor, pentru realizarea de investiţii. Pe lângă
documentaţia uzuală, aceştia prezintă băncilor şi documentaţia tehnică aferentă investiţiei
pentru care se solicită finanţarea, studiul de fezabilitate, proiecţia fluxurilor de lichidităţi
pentru întreaga activitate economică, memoriul de fundamentare incluzând rezultatele
financiare scontate etc. Indicatorii specifici ai investiţiei, care sunt analizaţi de bancă înainte
de adoptarea deciziei privind acordarea creditului sunt, printre alţii: investiţia totală, investiţia
specifică pentru care se acordă finanţarea prin credit, durata medie a plăţii furnizorilor, pragul
de rentabilitate, rata internă de rentabilitate, durata recuperării investiţiei.
7.3.2. Forme speciale ale creditului bancar. Enumerare.
Alături de creditele tradiţionale, acordate de bancă sub forma punerii la dispoziţia
clienţilor, în mod direct şi efectiv, de fonduri, cu obligaţia de restituire, fără implicarea unor
titluri sau tehnici speciale, operaţiunile de creditare pot îmbrăca o serie de forme speciale 22,
constând în mobilizarea juridică a creanţelor sau asumarea unui angajament pentru client:
factoringul; creditele de forfetare; scontarea cambiei şi a biletului la ordin; creditele acordate
pe baza cecurilor remise spre încasare; creditele pentru operaţiunile de leasing; creditele prin
semnătură (scrisoarea de garanţie bancară şi avalul titlurilor de credit).
7.3.3. Creditul prin scontarea cambiei sau a biletului la ordin.
Scontarea se realizează prin girarea efectului de comerţ de către client în favoarea
băncii, care creditează imediat, sau la termenul convenit, contul curent al girantului cu o
sumă inferioară celei înscrise pe efectul de comerţ. Diferenţa reprezintă rata scontului şi este
alcătuită din dobânda corespunzătoare sumei şi timpului rămas până la scadenta efectului de
comerţ, la care se adaugă comisionul băncii (comisionul de scont, eventual comisionul de
acceptare)23. Creditarea contului curent al girantului se face sub condiţia rezolutorie a
22 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 46-67; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 17-33.
23 Thierry Bonneau, op, cit, p. 341; Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit:, p. 101.
224
încasării creanţei la scadenţă de către bancă, de la tras sau emitent. Natura juridică a
operaţiunii este controversată: scontul este privit atât ca împrumut garantat prin remiterea de
efecte de comerţ, cât şi ca cesiune de creanţă. Nu se poate contesta, totuşi, faptul că banca
anticipează plata unei creanţe, punând la dispoziţia clientului fondurile de care are nevoie la
momentul respectiv24.
În mod uzual25, băncile scontează numai bilete la ordin sau cambii care sunt
acceptate de tras şi numai dacă scadenţa este sub un an. În plus, în cazul în care trasul sau
emitentul nu sunt clienţi ai băncii giratare, de regulă se pretinde ca efectul de comerţ să fie
avalizat pentru tras (emitent) de banca acestuia. Înainte de acceptarea girului de scont, băncile
analizează bonitatea trasului (emitentului) şi evaluează riscul creditului de scont, consultând
şi Fişierul Naţional al incidentelor de plăti. Obiect al scontului pot fi titlurile de credit
(îndeosebi cambia). Nu poate fi scontat un cec, întrucât este plătibil la vedere. Totuşi, se
admite că se efectuează o operaţiune de creditare şi în cazul cecurilor remise băncii spre
încasare26.
7.3.4. Creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare.
Aceste credite reprezintă anticipări ale creditărilor conturilor curente ale clienţilor
remitenţi faţă de data încasării efective a cecurilor. Creditarea se face sub rezerva încasării
sumei înscrise în cec de la emitent şi se stornează dacă cecurile se restituie neplătite. Banca
mandatară verifică data şi locul emiterii cecurilor, pentru a se încadra în termenele de
prezentare, precum şi dacă emitentul cecului nu este înregistrat în Fişierul Naţional al
incidentelor de plăţi.
7.3.5. Creditele de factoring.
Operaţiunea de factoring presupune plata de către o bancă sau o altă instituţie
financiară a facturilor transmise de către un comerciant, urmând ca plătitorul să încaseze el
însuşi facturile respective de la debitorii comerciantului. Factoringul poate fi explicat pe baza
mecanismului subrogaţiei convenţionale a băncii în drepturile creditorului prin plata
creanţelor acestuia27, însă, din punctul de vedere al dreptului bancar, este un transfer de
creanţe urmat de punerea la dispoziţie a fondurilor respective, diminuate cu comisioanele şi
24 Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 202-203; Thierry Bonneau, op. cit, p. 343-344.25 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III p. 46; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 17.26Françoise Dekeuwer-Defossez, op, cit., p. 101.
27 Françoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 108-109.
225
dobânzile percepute de bancă28.
Factoringul este definit de art. 2 din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr.
10/1997 privind diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor în economie29 ca fiind un
contract încheiat între o parte, denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de
servicii, şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită factor, prin
care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscurilor de credit,
iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanţele din vânzarea de
bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.
În calitate de factor, banca poate acorda aderenţilor credite pentru creanţele
comerciale dobândite, dacă sunt reprezentate prin facturi emise pentru plata livrărilor de
mărfuri şi prestărilor de servicii. Aceste creanţe, cu scadenta sub 180 de zile, acceptate de
debitori, sunt recapitulate într-un borderou şi se preiau selectiv de către bancă, criteriul fiind
bonitatea debitorului şi performantele lui financiare. Unele bănci îşi rezervă dreptul de a îşi
revoca acceptarea anumitor debitori sau de a refuza anumite creanţe asupra unor debitori
acceptaţi, dar nu pot revoca acceptarea unei creanţe determinate, garantată de aderent prin
executarea integrală a propriilor obligaţii contractuale faţă de partenerul care a acceptat
factura. Normele interne ale fiecărei bănci stabilesc plafoanele maxime de expunere pentru
fiecare debitor. Borderourile se întocmesc de aderent separat pentru fiecare debitor,
anexându-se contractele, declaraţia de transmitere a creanţelor către factor şi chitanţa
subrogatorie care cuprinde şi individualizarea facturilor acceptate de bancă.
Creanţele preluate în proprietatea băncii sunt urmărite şi încasate de aceasta, cu
colaborarea aderentului. Practic, banca nu suportă riscul neîncasării decât în situaţia
insolvenţei sau insolvabilităţii debitorului. În ipoteza în care neîncasarea se datorează
refuzului de plată din partea debitorului, justificat cu neexecutarea obligaţiilor contractuale
asumate de aderent, banca va notifica acest refuz aderentului şi, dacă în intervalul de timp
stabilit prin normele interne ale băncii, aderentul nu rezolvă incidentul în sensul plăţii către
debitor, banca debitează cu suma neîncasată contul factoring indisponibil al aderentului şi
creditează, cu aceeaşi sumă, contul credite de factoring în lei.
Creditele de factoring în valută au ca obiect creanţe comerciale în valută
constatate prin facturi acceptate pentru livrări de mărfuri la export sau pentru executări de
lucrări sau prestări de servicii în valută, cu scadenta plătii de până la 180 de zile. Pe lângă
28 O analiză a instituţiei în legislaţia franceză, în Christian Gavalda, Jean Stoufflet, op. cit, p. 211216; Thierry Bonneau, op. cit., p. 345 şi urm.29 Publicată în Monitorul Oficial nr. 72 din 22 aprilie 1997; aprobată prin Legea nr. 151/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 172 din 28 iulie 1997.
226
documentaţia de credit uzuală, băncile factor solicită aderenţilor borderoul facturilor oferite.
Băncile acceptă selectiv debitorii aderenţilor, prin aceea că îşi rezervă dreptul de a-şi retrage
acordul pentru anumiţi debitori, fără a afecta irevocabilitatea în privinţa facturilor deja
acceptate. Facturile sunt însoţite de contractele încheiate între aderenţi şi debitori, în care sunt
stipulate inclusiv modalităţile de plată, de declaraţia de transmitere a creanţelor şi de chitanţa
subrogatorie. În anumite cazuri, băncile pretind şi asigurarea contra riscului de ţară,
contractată de aderent cu o instituţie financiară specializată30.
7.3.6. Creditele pentru activitatea de leasing.
Băncile se pot implica în activitatea de leasing fie prin creditarea leasingului
operaţional, fie prin constituirea societăţilor de leasing financiar, potrivit art. 8 din Legea
bancară.
Operaţiunea de leasing este definită de art. 1 al Ordonanţei Guvernului nr.
51/199731, ca fiind operaţiunea prin care o parte, denumită locator sau finanţator, transmite
pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este,
celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice,
denumită rată de leasing (redevenţă), iar la sfârşitul perioadei de leasing, locatorul
(finanţatorul) se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de
a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale. Utilizatorul poate opta
pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin astfel
şi dacă utilizatorul achită obligaţiile asumate prin contract.
Băncile pot acorda societăţilor de leasing credite pe termen mediu, pentru
achiziţionarea bunurilor care fac obiectul contractelor de leasing financiar sau operaţional. În
mod uzual, volumul creditului nu depăşeşte 85% din preţul de cumpărare a bunului32.
Determinarea cuantumului total al creditului se efectuează în concordantă cu cuantumul
redevenţei, deoarece aceasta reprezintă principala sursă de rambursare a creditului. De aceea,
banca verifică dacă redevenţa acoperă costul bunului dat în leasing (mai puţin valoarea
reziduală) şi dobânda cuvenită băncii pentru creditul acordat, plus celelalte cheltuieli, şi dacă,
totodată, asigură un profit pentru locator, atât la fiecare contract, cât şi pe ansamblul
30 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 48-49; 51-52; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 18-l9, 21.
31 Aprobată şi modificată prin Legea nr. 90/1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 3G aprilie 1998. şi prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.
32 Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 53-56; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 24.
227
activităţii societăţii de leasing. La acordarea creditului, băncile verifică dacă bunul este
asigurat şi stipulează cesionarea în favoarea băncii a drepturilor asiguratei care decurg din
poliţa de asigurare. Durata pentru care se acordă creditul nu depăşeşte durata contractului de
leasing. În acest scop, contractul de leasing va conţine clauza conform căreia contractul nu va
putea fi reziliat înainte de expirarea duratei pentru care s-a încheiat. De asemenea, băncile
creditoare prevăd, în contractele de credit, clauza conform căreia plata ratelor de leasing de
către utilizator să fie efectuata numai prin contul curent al locatorului deschis la banca
creditoare. Garantarea rambursării creditului bancar constă, prioritar, în gajul asupra
bunurilor care fac obiectul leasingului şi în cesiunea creanţei de redevenţă.
7.3.7. Creditele de forfetare.
Creditele de forfetare, amintite expres de art. 8 din Legea nr. 58/1998 printre
operaţiunile bancare de creditare, se realizează prin cumpărarea de către bancă a unor creanţe
comerciale, preţul fiind determinat sub forma unei taxe de forfetare. Devenită cesionară a
creanţei, banca renunţă la regres contra cedentului.
În mod uzual, în cazul creditelor de forfetare în valută, creanţele sunt incorporate
în titluri de credit pe termen mediu (maximum trei ani), cambii acceptate, bilete la ordin,
girate odată cu cesionarea creanţelor şi avalizate de o bancă străină, agreată de banca
cesionară33. Exportatorul cedent adresează băncii cesionare oferta de forfetare în una dintre
următoarele variante: oferta "fără obligo", opţiunea fermă sau oferta fermă. În primul caz,
cedentul solicită băncii comunicarea costului forfetarii la un moment dat sau într-un interval
de timp determinat, fără obligaţia băncii cesionare de a menţine cota procentuală indicată,
dacă se realizează forfetarea, iar dacă nu se realizează, cedentul nu are obligaţia plăţii
comisionului. În cel de-al doilea caz, cedentul solicită băncii o opţiune fermă de forfetare, iar
banca îi comunică acestuia condiţiile de forfetare, pe care este obligate să le menţină un
anumit interval de timp. Banca percepe, în acest caz, un comision de opţiune, care nu se
restituie dacă renunţă la opţiune. Primele două ipoteze se referă la perioada anterioară
dobândirii de către cedent a titlurilor de credit emise de partenerul său străin. A treia ipoteză
este aplicabilă după dobândirea de către cedent a titlurilor de credit. Prin oferta fermă, banca
cesionară exprimă irevocabil condiţiile de forfetare, ca răspuns la solicitarea cedentului.
Titlurile de credit acceptate la forfetare sunt fie avalizate de o bancă străină agreată de banca
cesionară, fie însoţite de o scrisoare de garanţie din partea unei asemenea bănci. Taxa de
33 Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 57; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p.
228
forfetare cuvenită băncii se calculează în funcţie de valoarea creanţei cedate, de dobânda
percepută de bancă la creditele în valuta respectivă şi de numărul de zile rămase până la
scadenta titlului acceptat la forfetare, la care se adaugă o marjă globală de risc şi, eventual,
comisionul de opţiune şi comisionul de angajament.
7.3.8. Creditele prin semnătură. Scrisoarea de garanţie bancară.
Creditele bancare prin semnătură îmbracă forme diverse, în care banca se obligă,
pentru clientul său, faţă de un terţ, în principiu fără a pune la dispoziţie fonduri în mod
efectiv34. Cele mai importante sunt scrisorile de garanţie bancară şi avalul titlurilor de credit.
Scrisoarea de garanţie bancară constă în asumarea de către bancă a angajamentului
de a plăti o sumă determinate, în considerarea unui contract fundamental şi în vederea
executării acestuia, obligaţia de plată fiind privită ca independentă de acel contract, în sensul
că creditorului nu-i vor fi opozabile excepţiile bazate pe clauzele contractului. La cererea
clientului băncii, furnizor de bunuri sau de servicii, banca se angajează faţă de partenerul
comercial solicitantului, denumit beneficiar, să plătească sumele convenite, dacă vor pretinse,
fără a pune în discuţie contractul fundamental dintre client şi beneficiar. Este frecventă
practica asigurării unei contra-garanţii în favoarea băncii garante către o altă instituţie de
credit. Aşa după cum s-a arătat în doctrină35, în absenţa unei reglementări interne, regulile
aplicabile scrisorilor de garanţie bancară sunt cele elaborate de Camera de comerţ
internaţional.
Mecanismul scrisorii de garanţie funcţionează astfel: beneficiarul cere plata,
prevalându-se de garanţie, iar banca plăteşte fără discuţie şi apoi acţionează în regres contra
clientului. Acesta poate cere beneficiarului restituirea sumei încasate de la bancă, invocând
neexecutarea obligaţiilor contractuale. Scrisoarea garanţie bancară însoţeşte diversele
obligaţii ale clientului care o solicită, restituirea aconto-ului încasat, executarea unui contract
de furnizare de bunuri sau de executare de lucrări, plata unor taxe vamale, rambursarea unui
credit. Ea poate îmbrăca forma garanţiei documentare (beneficiarul trebuie să prezinte
documente prevăzute în scrisoarea de garanţie), cea a garanţiei la prima cerere prezentată
termenul prevăzut sau cea a garanţiei la prima cerere justificată (beneficiarul explică motivul
cererii, bazat pe neexecutarea contractului fundamental, fără a fi obligat să prezinte dovezi).
Garanţia oferită prin scrisoarea de garanţie bancară se caracterizează prin faptul că36:
34 Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 14035 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 58; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar. 26.
36 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 59; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, 27
229
este o garanţie prin semnătură, fără deblocare de fonduri. Banca va plăti numai dacă şi
numai când beneficiarul o va cere şi apoi va acţiona în regres contra clientului garantat;
însoţeşte un contract principal (fundamental) şi adeseori este completată cu o contra-
garanţie în favoarea băncii semnatare;
este o garanţie autonomă, spre deosebire de cauţiune. Banca nu angajează să plătească o
datorie a clientului garantat, ci propria obligaţie, motiv pentru care actul este calificat
drept abstract în doctrină37. De aceea, banca nu poate invoca excepţiile care aparţin
clientului; ea va plăti dacă sunt întrunite Condiţiile prevăzute în scrisoare, cu excepţia
cazului fraudei sau al abuzului.
Premisele contractuale ale scrisorii de garanţie bancară sunt contract fundamental
între beneficiar şi clientul băncii, prin care acesta din urmă se obligă să furnizeze
beneficiarului o scrisoare de garanţie bancară, în condiţii determinate şi contractul dintre
bancă şi clientul ei, care reprezintă un credit prin semnătura remunerat cu un comision. Banca
pretinde în mod uzual clientului solicitant constituirea unor garanţii ale eventualului regres.
Totodată, banca oferă clientului său consiliere pentru formularea clauzelor din contractul
fundamental referitoare la scrisoarea de garanţie. După semnare, scrisoarea de garanţie
bancară trebuie să fie menţinută pe toată durata prevăzută, o revocare intempestivă putând
atrage răspunderea băncii pentru daune-interese. Este uzual ca cuantumul garanţiei să fie
variabil, în sensul diminuării sale pe măsura executării obligaţiilor din contractul
fundamental.
Sub aspectul formei, garanţia bancară autonomă se materializează într-o scrisoare
adresată de bancă beneficiarului. La expirarea duratei, garanţia îşi încetează efectele. Pe
durata prevăzută, garanţia independentă nu funcţionează automat. Este necesar ca
beneficiarul să ceară în scris şi expres băncii să plătească, iar dovada de primire a cererii să
fie certă. În practică, se recomandă ca banca să îşi informeze clientul garantat despre
existenta cererii de plată a beneficiarului, pentru a preveni urmările unor cereri abuzive sau
frauduloase38.
Banca garantă trebuie să plătească fără să discute, dar nu şi fără să verifice
îndeplinirea condiţiilor stipulate: documente, cuantum, durată de valabilitate etc. Banca nu
poate refuza plata invocând excepţii proprii debitorului din contractul fundamental, cum ar fi,
de pildă, neexecutarea obligaţiilor de către beneficiar, nulitatea contractului, rezoluţiunea sau
rezilierea contractului, executarea integrală a obligaţiilor debitorului faţă de beneficiar,
37 Thierry Bonneau, op. cit, p. 407; Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit., p. 14338 Ion Turcu Drept bancar, vol. III, p. 61; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 28.
230
compensaţia între creanţa beneficiarului faţă de bancă şi datoria acestuia faţă de debitor sau
între creanţa din garanţia autonomă şi o creanţă a băncii faţă de beneficiar. Beneficiarului nu
îi pot fi opuse nici excepţiile decurgând din raportul juridic dintre bancă şi clientului garantat,
cum ar fi, de exemplu, neplata comisionului sau neconstituirea garanţiilor promise ori
imposibilitatea regresului faţă de debitor. Singurele excepţii care pot fi invocate de banca
garantă sunt cele bazate pe contractul de garanţie autonomă, materializat în scrisoarea de
garanţie (de exemplu, dolul beneficiarului, neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în scrisoarea
de garanţie, frauda, abuzul, expirarea duratei de valabilitate a garanţiei).
După ce a plătit beneficiarului, banca garantă are regres contra debitorului pentru
care a emis scrisoarea de garanţie. În unele cazuri, contractul dintre bancă şi clientul garant
stipulează posibilitatea regresului anticipat plăţii.
Băncile româneşti emit, în mod uzual39, garanţii bancare în lei, în următoarele
situaţii:
garanţii de bună execuţie a licenţelor de export pentru produse nesupuse regimului de
contingente;
garanţii pentru plata taxelor vamale şi a altor creanţe bugetare aferente acestora, în cazul
importurilor temporare;
garanţii de restituire a avansurilor acordate de beneficiari bugetari unor executanţi de
lucrări sau furnizori de bunuri ori servicii, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale;
garanţii pentru plata ratelor de leasing de către utilizatori.
De asemenea, băncile emit scrisori de garanţie în valută pentru plata bunurilor
importate, participări la licitaţii internaţionale etc.
În toate cazurile, scrisorile de garanţie bancară conţin cel puţin următoarele
elemente: banca emitentă, societatea comercială garantată, beneficiarul garanţiei, obiectul
garanţiei, valoarea maximă garantată, durata maximă a garanţiei, clauza de renunţare la
beneficiul opoziţiei, discuţiunii şi diviziunii, clauza prelungirii valabilităţii garanţiei, clauza
diminuării valorii garanţiei, condiţiile în care, beneficiarul poate cere plata, semnăturile
reprezentanţilor băncii emitente.
Cu toate că prin emiterea scrisorii de garanţie bancară nu se deblochează fonduri,
riscurile asumate sunt aceleaşi ca ale unui credit obişnuit; de aceea, riscul rambursării se
evaluează după aceleaşi criterii. Pentru scrisorile de garanţie, băncile percep un comision
calculat procentual în funcţie de valoare şi durată. Comisionul aferent perioadei de neutilizare
39 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 64; Ion Turcu Diversitatea formelor creditului bancar, p. 30-31.
231
se poate restitui. În scopul limitării riscului asumat prin emiterea scrisorilor de garanţie,
banca poate apela la o contra-garanţie din partea altei bănci sau a unei societăţi de asigurări.
Contra-garanţia este autonomă faţă de garanţia bancară de rangul întâi.
7.3.9. Creditele prin semnătură. Avalul cambiei sau a1 biletului la ordin.
Avalul titlurilor de credit constituie o altă formă a creditului bancar prin
semnătură. Principalul rol al avalului este de a spori valoarea obligaţiei cambiale, prin
solidaritatea unei pluralităţi de debitori. Cel mai interesat în obţinerea avalului este trăgătorul
cambiei şi respectiv emitentul biletului la ordin. Teoretic, cambia sau biletul la ordin va putea
cuprinde mai multe avaluri, date pentru acelaşi avalizat sau pentru avalizaţi deosebiţi; practic,
formularul tipizat nu are decât o singură rubrică de aval.
Avalul poate fi dat de un terţ sau chiar de un semnatar al cambiei, până în
momentul dresării protestului de neplată, respectiv al expirării termenului pentru dresarea
protestului. Formula avalului se scrie pe faţa cambiei sau a biletului la ordin, în rubrica
destinată acestei menţiuni: "avalizat de ... pentru ...", urmată de semnătura avalistului.
Obligaţia avalistului este identică cu obligaţia debitorului cambial pentru care a acordat
avalul. Avalistul este obligat faţă de creditorul cambial chiar şi în cazul în care obligaţia
avalizatului ar fi nulă, cu excepţia cazului în care nulitatea este efectul unor vicii de formă. În
acest sens, obligaţia avalistului este autonomă.
În concordanţă cu normele proprii, băncile primesc, pentru a fi avalizate, cambii
şi bilete la ordin care îndeplinesc condiţiile legale de formă, prezentate de trăgători, traşi
acceptanţi sau emitenţi care sunt clienţi ai băncii, dacă scadenţa nu depăşeşte un interval de
timp anumit (de regulă cinci ani) de la data cererii de avalizare40. Riscul de nerambursare
fiind acelaşi ca şi în cazul împrumutului de fonduri, metodologia de evaluare a riscului este şi
ea aceeaşi. Avalul acordat de bancă este remunerat cu un comision, calculat procentual, în
funcţie de valoarea înscrisă în titlu şi de intervalul de timp până la scadenta titlului.
7.4.Riscul de credit
7.4.1. Limitarea riscului de credit al băncilor.
Riscul de nerambursare a creditelor grevează onorarea obligaţiilor debitorilor de
restituire a depozitelor bancare41. Acesta este motivul pentru care băncile, persoane juridice
române, au obligaţia de a respecta, în acordarea de credite; o serie de reguli privind 40 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 67; Ion Turcu, Diversitatea formelor creditului bancar, p. 33.41 Thierry Bonneau, op. cit., p. 300-301.
232
solvabilitatea, expunerile mari şi împrumuturile acordate persoanelor aflate în relaţii speciale
cu banca, personalului propriu şi familiilor acestuia. Aceste reguli sunt prevăzute în Normele
Băncii Naţionale a României nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor42.
Astfel, în vederea limitării riscului de credit, băncile sunt obligate:
să dispună de proceduri administrative şi de control intern adecvate, care să permită
supravegherea şi gestionarea riscului de credit, precum şi încadrarea permanentă a
indicatorilor privind solvabilitatea, expunerile mari şi împrumuturile acordate persoanelor
aflate în relaţii speciale cu banca, personalului propriu şi familiilor acestuia în limitele
prevăzute de Normele nr. 8/ 1999;
să asigure o evidenţă extracontabilă corespunzătoare, pe entităţi de risc şi pe grade de risc
de credit, care să stea la baza întocmirii raportărilor de prudenţă bancară de Normele nr.
8/1999;
să codifice, să denumească şi să ţină evidenţa, extracontabil, pentru fiecare grup de
persoane fizice şi/sau juridice care reprezintă un singur debitor;
să codifice şi să ţină evidenţa, extracontabil, a fiecărei persoane fizice sau juridice care
reprezintă un singur debitor sau care intră în componenţa unuia dintre grupurile de mai
sus, în componenţa grupului persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau în
componenţa grupului format din personalul propriu şi familiile acestuia;
să încheie tranzacţii care conduc la expuneri mari numai pe baza unei decizii luate de
consiliul de administraţie;
să acorde împrumuturi persoanelor cu care se află în relaţii speciale numai pe baza unei
decizii luate de consiliul de administraţie;
să acorde împrumuturi personalului propriu, inclusiv familiilor acestuia, numai pe baza
unor norme interne aprobate de consiliul de administraţie. Categoriile de risc de credit în
care trebuie încadrate elementele de activ (numerar, creanţe şi alte valori) sunt:
grad de risc de credit 0%: numerar şi valori din aur, metale şi pietre preţioase;
creanţe asupra sau garantate în mod expres, irevocabil şi necondiţionat de către
sau garantate cu titluri emise de administraţia publică centrală de specialitate a
statului român, de Banca Naţională a României, de administraţii centrale sau bănci
centrale din ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi
Dezvoltare sau ale Comunităţilor Europene; creanţe asupra administraţiilor
centrale sau băncilor centrale din celelalte ţări ori garantate de către acestea şi
finanţate în moneda naţională a debitorilor; elemente de activ garantate cu
42 Publicate în Monitorul Oficial nr. 245 din 1 iunie 1999.
233
depozite colaterale plasate la banca însăşi sau cu certificate de depozit sau
instrumente similare emise de bancă însăşi şi încredinţate acesteia; elemente de
activ deduse din fondurile proprii;
grad de risc de credit 20%: creanţe asupra sau garantate în mod expres, irevocabil
şi necondiţionat de către sau garantate cu titluri emise de băncile de dezvoltare
multilaterală sau Banca Europeană de Investiţii; creanţe asupra sau garantate în
mod expres, irevocabil şi necondiţionat de către administraţiile locale din
România, băncile din România, administraţiile regionale sau locale şi băncile din
ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare sau ale
Comunităţilor Europene sau de către băncile din celelalte tari, dacă au scadenţa de
maximum un an; elemente în curs de încasare (cecuri şi alte valori).
grad de risc de credit 5O%: credite acordate persoanelor fizice, garantate cu
ipoteci în favoarea băncii, de ranguri superioare ipotecilor instituite în favoarea
altor creditori, asupra locuinţelor debitorilor; venituri de primit;
grad de risc de credit 100%: alte creanţe asupra administraţiilor locale sau băncilor
de mai sus, creanţe asupra sectorului nebancar (indiferent de ţară), imobilizări
corporale etc.
Elementele în afara bilanţului se încadrează în următoarele categorii de risc de
transformare în credit:
grad de risc de transformare în credit 100%: angajamente în favoarea altor bănci;
angajamente în favoarea clientelei; titluri vândute cu opţiune de răscumpărare ferm
exprimată; angajamente îndoielnice; alte angajamente,
grad de risc de transformare în credit 50%: cauţiuni, avaluri şi alte garanţii date altor
bănci; garanţii date pentru clientelă, titluri vândute cu opţiune de răscumpărare care nu a
fost ferm exprimată;
grad de risc de transformare în credit 0%: titluri date în garanţie.
Băncile trebuie să respecte şi să raporteze Băncii Naţionale a României Direcţia
generală autorizare, reglementare şi supraveghere specială a societăţilor bancare, următorii
indicatori, ale căror limite sunt stabilite prin Normele nr. 8/1999:
1) indicatorul de solvabilitate, calculat ca raport intre nivelul fondurilor proprii şi expunerea
netă, a cărui limită minimă este de 12%;
2) indicatorul de solvabilitate, calculat ca raport între nivelul capitalului propriu şi expunerea
netă, a cărui limită minimă este de 8%;
3) expunerea mare (expunerea netă faţă de un singur debitor, a cărei valoare reprezintă cel
234
puţin 10% din fondurile proprii ale băncii), al cărei nivel maxim este de 20% din
fondurile proprii ale băncii şi a căror sumă totală nu poate depăşi de 8 ori nivelul
fondurilor proprii;
4) suma împrumuturilor nete acordate persoanelor cu care se află în relaţii speciale şi care
pot primi împrumuturi, al cărei nivel maxim este de 20% din fondurile proprii;
5) suma împrumuturilor nete acordate personalului propriu, al cărei nivel maxim este de 5%
din fondurile proprii.
7.4.2. Clasificarea creditelor şi plasamentelor. Constituirea, regularizarea şi
utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.
Băncile, persoane juridice române, au obligaţia de a respecta normele prevăzute
în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 2/2000 privind clasificarea creditelor şi
plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de
risc de credit, respectiv în normele metodologice pentru aplicarea acestuia, acte care
reglementează:
clasificarea creditelor acordate clientelei din sectorul nebancar;
clasificarea creditelor acordate altor bănci şi a plasamentelor constituite la acestea;
constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.
Astfel, creditele şi plasamentele se clasifică în următoarele categorii: standard; în
observaţie (numai pentru creditele acordate clientelei din sectorul nebancar); substandard;
îndoielnic; pierdere.
Clasificarea se face aplicându-se simultan următoarele criterii:
serviciul datoriei, reprezentând capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadentă,
exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadentei;
iniţierea de proceduri judiciare, constând în una dintre următoarele măsuri luate în scopul
recuperării creanţelor: faţă de debitor, acceptarea de către instanţă a cererii introductive
depuse de bancă, de un terţ sau de debitorul însuşi pentru declanşarea procedurii de
reorganizare judiciară sau a procedurii de faliment ori declanşarea procedurii de executare
silită a patrimoniului în cazul persoanelor fizice; faţă de contract, învestirea cu formulă
executorie a contractului de credit, precum şi a contractelor de garanţie, dacă este cazul,
sau învestirea cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti definitive ce dispune asupra
contractului de credit, precum şi a contractelor de garanţie, dacă este cazul, sau asupra
contractului de plasament.
235
Regulamentul nr. 2/2000 prevede următoarea corespondenţă între categoriile de
clasificare şi criterii:
I. Clasificarea creditelor pentru sectorul nebancar
Serviciul datoriei Iniţierea de proceduri judiciare
S-au iniţiat proceduri judiciare Nu s-au iniţiat proceduri judiciare
Maximum 15 zile Pierdere Standard
16-30 zile Pierdere În observaţie
31-60 zile Pierdere Substandard
61-90 zile Pierdere Îndoielnic
Minimum 91 de zile Pierdere Pierdere
II. Clasificarea creditelor şi a plasamentelor pentru sectorul bancar
Serviciul datoriei Iniţierea de proceduri judiciare
S-au iniţiat proceduri judiciare Nu s-au iniţiat proceduri judiciare
Maximum 3 zile Pierdere Standard
4-15 zile Pierdere Substandard
16-30zile Pierdere Îndoielnic
Minimum 31 de zile Pierdere Pierdere
236
Creditele acordate unui debitor şi/sau plasamentele constituite la acesta se
încadrează într-o singură categorie de clasificare, pe baza principiului declasării prin
contaminare, respectiv prin luarea în considerare a celei mai slabe dintre categoriile
individuale de clasificare.
Pentru determinarea provizioanelor specifice de risc de credit aferente unui credit
sau unui plasament se vor parcurge următoarele etape:
a) încadrarea creditului sau a plasamentului în categoriile de risc de credit corespunzătoare,
prin aplicarea prevederilor din Normele Băncii Naţionale a României nr. 8/1999 privind
limitarea riscului de credit al băncilor;
b) determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc, prin totalizarea
sumelor evidenţiate în rubricile corespunzătoare gradelor de risc de credit, neponderate în
funcţie de gradul de risc de credit în cazul creditelor şi al plasamentelor clasificate în
categoria pierdere, respectiv ponderate în cazul celorlalte categorii,
c) aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obţinute, conform
următoarei baze de calcul:
Categoria de clasificare Coeficientul
Standard 0
În observaţie 0,05
Substandard 0,2
Îndoielnic 0,5
Pierdere 1
Băncile au obligaţia de a constitui şi de a regulariza lunar provizioanele specifice
de risc de credit aferente creditelor şi plasamentelor evidenţiate în sold la finele lunii
respective, utilizând moneda de exprimare a creditelor şi provizioanelor respective, prin
includerea pe cheltuielile sau prin reluarea pe veniturile lunii pentru care se face raportarea,
indiferent de rezultatul financiar al perioadei înregistrat de bancă.
Băncile vor proceda la scoaterea în afara bilanţului a tuturor sumelor aferente
unui credit sau unui plasament în următoarele cazuri:
cel puţin una dintre sumele respective înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de
360 de zile;
s-a învestit cu formulă executorie contractul de credit, precum şi contractele de garanţie,
dacă este cazul, sau hotărârea judecătorească definitive ce dispune asupra contractului de
237
credit, precum şi a contractelor de garanţie, dacă este cazul, sau asupra contractului de
plasament;
s-a declanşat procedura de executare silită a patrimoniului în cazul persoanelor fizice;
s-a declanşat procedura de reorganizare judiciară sau procedura de faliment împotriva
debitorului.
Operaţiunile de scoatere în afara bilanţului vor fi precedate, în fiecare caz, de
încadrarea sumelor respective în categoria pierdere şi de constituirea sau regularizarea, după
caz, a provizioanelor specifice de risc.
7.5.Garanţiile creditelor bancare
7.5.1. Noţiunea, clasificarea şi rolul garanţiilor.
Riscul nerambursării creditelor poate fi diminuat pe baza unui instrument juridic
tradiţional: garanţia. Banca nu îşi poate permite să apeleze, în ipoteza incidentelor în
restituirea creditului, doar la gajul general al creditorilor chirografari, care oferă tuturor
creditorilor o egală vocaţie la distribuirea emolumentului urmăririi silite a averii debitorului
comun. Prerogativele conferite creditorilor chirografari, în comun şi în mod egal (dreptul de a
cere luarea unor măsuri de conservare: sechestrul asigurător, întreruperea cursului prescripţiei
etc.; dreptul de a exercita acţiunea oblică sau pauliană; dreptul de a urmări silit bunurile din
averea debitorului), nu oferă o protecţie eficace contra riscului insolvabilităţii debitorului.
Pentru a avea şanse reale în cazul insolvabilităţii debitorului, banca creditoare
poate solicita constituirea de garanţii, reale şi personale, sau poate apela la alte mijloace, cum
sunt solidaritatea şi indivizibilitatea. Cea mai mare parte dintre garanţiile utilizate în practica
bancară nu reprezintă garanţii bancare specifice, ci sunt împrumutate din dreptul civil sau
dreptul comercial43.
Garanţia este mijlocul juridic care conferă creditorului titular fie prioritatea faţă
de ceilalţi creditori cu privire la urmărirea silită a unui bun determinat din averea debitorului,
fie posibilitatea de a urmări silit şi o altă persoană care s-a angajat împreună cu debitorul.
Funcţia esenţială a garanţiilor este de a atenua sau de a elimina riscul care
decurge pentru creditor din insolvabilitatea debitorului. Aceeaşi funcţie o îndeplinesc, aşa
după cum s-a arătat în doctrină44, şi alte mijloace juridice, care nu sunt garanţii propriu-zise:
solidaritatea, indivizibilitatea, rezerva dreptului de proprietate, dreptul de retenţie, arvuna,
clauza penală, contul curent, creditul documentar etc.
43 Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit, p. 154.44 Turcu, Operaţiuni..., p. 367; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 83.
238
Reglementarea de bază a garanţiilor se află în Codul civil, Codul comercial şi
Legea nr. 99/1999.
Clasificarea fundamentală a garanţiilor este aceea care face diferenţa între
garanţiile personale şi garanţiile reale. Unica garanţie personală propriu-zisă este cauţiunea,
dar acelaşi rol îl îndeplineşte şi solidaritatea codebitorilor, deşi nu este o garanţie în sensul
strict al termenului. Garanţiile reale (garanţiile reale mobiliare, ipoteca şi privilegiile reale)
constau în afectarea unui bun pentru garantarea executării unei obligaţii. Garanţiile reale
mobiliare sau ipoteca pot fi constituite nu numai asupra bunurilor din averea debitorului, ci şi
asupra bunurilor altei persoane (cauţiuni reale).
Alături de rolul tradiţional, de asigurare a executării obligaţiei debitorului,
garanţiile au dobândit noi funcţii: ele contribuie la securitatea creditului şi înlocuiesc uneori
creditul efectiv, substituindu-se transferului de fonduri ca, de exemplu, în cazul scrisorii de
garanţie bancară45.
7.5.2. Fidejusiunea (cauţiunea).
Pe baza dispoziţiilor art. 1652 C.civ. (,,cel care garantează o obligaţie se leagă
către creditor a îndeplini însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte") şi ale art. 42
alin. 2 C.com., ("prezumţia de solidaritate există şi contra fidejusorului, chiar necomerciant,
care garantează o obligaţiune comercială"), cauţiunea a fost definită în doctrină, în sens
restrâns, ca un contract între creditor şi fidejusor, şi în sens larg, ca o operaţiune tripartită
între persoane legate câte două prin contracte distincte46.
Caracterul accesoriu este de esenţa cauţiunii. Ea nu poate exista fără obligaţia
principală, faţă de care se află într-o strânsă dependenţă şi nu poate fi mai întinsă, nici mai
oneroasă decât aceasta. Cauţiunea este un contract unilateral pentru că numai fidejusorul se
obligă faţă de creditor. Caracterul unilateral nefiind însă de esenţa cauţiunii, părţile pot
conferi contractului şi un caracter sinalagmatic. Chiar şi atunci când rămâne unilateral,
creditorul este obligat să nu diminueze celelalte garanţii, în care s-ar putea subroga
fidejusorul. Cauţiunea este un contract consensual, înscrisul fiind cerut numai pentru dovada
actului juridic. Ea are caracter gratuit între fidejusor şi creditor, sub sancţiunea nulităţii
cauţiunii consimţite în perioada suspectă, anterioară falimentului. În raportul între fidejusor şi
debitor, cauţiunea este adeseori cu titlu oneros. Cauţiunea este un contract intuitu personae.
Ea poate avea ca obiect datorii născute anterior, care trebuie să fie determinate, sau datorii
viitoare, care trebuie să fie determinabile. Cu toate acestea, cauţiunea poate privi un cuantum
45 Ion Turcu, Drept bancar, vol. I II p. 85.46 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 371; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 86.
239
valoric precis determinat sau poate fi acordată fără limită. Sub aspectul duratei, cauţiunea
poate fi pe timp determinat sau nedeterminat, în cea de a doua ipoteză fidejusorul având
dreptul să ceară rezilierea contractului.
În ceea ce priveşte constituirea cauţiunii, fidejusorul persoană fizică trebuie să
posede capacitate de exerciţiu deplină, iar fidejusorul societate comercială poate da cauţiune
numai dacă acest act este compatibil cu capacitatea ei specială. De asemenea, fidejusorul
trebuie să aibă domiciliul în circumscripţia tribunalului locului plăţii obligaţiei principale şi
să fie solvabil. Angajamentul fidejusorului trebuie să fie expres şi luat în deplină cunoştinţă
în ceea ce priveşte natura şi întinderea sa.
Obiectul contractului de cauţiune este plata datoriei debitorului. Cauţiunea
presupune, deci, existenţa unei obligaţii principale valide şi determinate, putând, însă, fi
neexigibilă şi chiar eventuală.
Cât priveşte efectele cauţiunii în raportul dintre creditor şi fidejusor, în cazul în
care debitorul nu-şi execută obligaţia, potrivit art. 1663 C.civ., creditorul îl poate urmări pe
fidejusor, fără a fi obligat să-l urmărească mai întâi pe debitor. Fidejusorul poate invoca, în
principiu, beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune. Cu toate acestea, fidejusorul
unei obligaţii comerciale le poate invoca numai dacă contractul de cauţiune prevede expres că
fidejusorul nu este obligat solidar cu debitorul faţă de creditor, întrucât prezumţia de
solidaritate instituită de art. 42 alin. 2 C.com. operează şi contra fidejusorului unei obligaţii
comerciale.
Fidejusorul poate opune creditorului atât excepţiile personale izvorâte din
contractul de cauţiune (validitatea, întinderea obligaţiei, termene şi condiţii, stingerea
obligaţiei etc.), cât şi excepţiile ce privesc obligaţia debitorului, afară de cele pur personale
debitorului.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte efectele cauţiunii între fidejusor şi debitor, în
cazul în care a plătit obligaţia debitorului faţă de creditor, fidejusorul are regres contra
debitorului, pentru suma efectiv plătită şi cheltuielile efectuate după ce l-a înştiinţat pe acesta
că este urmărit de creditor. Fidejusorul pierde dreptul de regres contra debitorului, având doar
dreptul de a cere restituirea sumei de la creditor, în cazul în care a omis să-l înştiinţeze pe
debitor despre efectuarea plăţii şi din acest motiv a plătit şi debitorul aceeaşi datorie,
respectiv dacă a plătit creditorului fără să fi fost urmărit şi fără a-l înştiinţa pe debitor, care ar
fi fost în măsură să opună creditorului excepţia de stingere a datoriei într-un alt mod.
În cazul pluralităţii de fidejusori, garantul care a plătit datoria are regres contra
celorlalţi garanţi, acţiunea în regres fiind, însă, divizibilă între ceilalţi fidejusori, iar fracţiunea
240
ce revine fiecăruia - direct proporţională cu angajamentul iniţial.
Fidejusiunea se stinge odată cu obligaţia garantată, pe cale accesorie, iar pe cale
principală, prin expirarea duratei pentru care s-a obligat fidejusorul, respectiv prin revocarea
de către acesta a cauţiunii stipulate pe o durată nedeterminată47.
7.5.3. Garanţiile reale mobiliare.
Codul civil defineşte amanetul, în art. 1685 şi 1686, ca fiind contractul prin care
debitorul remite creditorului său un bun mobil pentru garantarea executării obligaţiei,
creditorul având dreptul de a fi plătit din vânzarea bunului cu preferinţă faţă de alţi creditori,
în cazul neexecutării obligaţiei debitorului la scadentă.
Reglementarea gajului comercial din art. 478-489 C.com. a fost abrogată prin
Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice48, care a
consacrat o nouă reglementare domeniului, sub forma garanţiilor reale mobiliare, studiate în
materia dreptului comercial.
7.5.4. Afectarea ca garanţie a soldului creditor al unui cont bancar (escrow
account).
Soldul creditor al unui cont curent bancar constituie un drept de creanţă al
titularului contului faţă de bancă. Această creanţă, al cărei cuantum variază în permanenţă,
sub influenţa creditărilor şi a debitărilor, poate fi destinat ca garanţie faţă de bancă pentru
obligaţiile titularului contului49.
De asemenea, soldul (prin ipoteză - creditor) al unui cont de depozit bancar poate
fi constituit ca garanţie. Părţile unui contract de furnizare, cu livrări eşalonate, pot stipula o
clauză de garanţie, potrivit art. 6 alin. 5 lit. b din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, conform
căreia sumele plătite cu titlu de avans de cumpărător vor fi păstrate într-un cont bancar de
depozit, cu titlu de garanţie a executării obligaţiilor vânzătorului, până când părţile vor da
ordin băncii ca aceste sume să fie vărsate vânzătorului50.
47 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 93-96.48 Publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.49 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 147.50 Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 147.
241
7.5.5. Ipoteca.
Ipoteca reprezintă o garanţie reală imobiliară fără deposedare, definită de art.
1746 C.civ. ca fiind un drept real asupra imobilelor afectate pentru garantarea plăţii unei
obligaţii. În cazul în care obligaţia îşi are izvorul direct într-o normă legală, ipoteca se naşte
printr-o dispoziţie a legii, conform art. 1749 alin.1 C.civ. şi este o ipotecă legală, iar când
ipoteca se constituie prin convenţie, potrivit art. 1749 alin.2 C.civ., ea reprezintă o ipotecă
convenţională. În ambele cazuri, ipoteca are următoarele caractere51:
a) este un drept real accesoriu, conferind titularului atât prerogativa de a urmări bunul în
mâna oricui s-ar afla, cât şi prerogativa de a-şi realiza dreptul principal, de creanţă, cu
preferinţă faţă de alţi creditori care ar urmări acelaşi bun;
b) este o garanţie reală imobiliară, aplicabilă, deci, numai dreptului de proprietate asupra
imobilelor aflate în circuitul civil, împreună cu accesoriile lor (imobile prin destinaţie)
precum şi dreptului de uzufruct asupra acestora;
c) se constituie numai în cazurile şi cu formele prevăzute de lege;
d) este specializată, în sensul individualizării imobilului şi a creanţei garantate;
e) este indivizibilă, în sensul că subzistă asupra întregului imobil şi după ce o parte din
datorie s-a stins, precum şi chiar după ce imobilul a fost partajat între foştii coproprietari:
cel căruia îi va reveni dreptul exclusiv de proprietate va suporta şi ipoteca.
Ipoteca convenţională se constituie, sub sancţiunea nulităţii absolute, prin act
autentic. Potrivit regulilor de publicitate a ipotecii, pentru a fi opozabilă terţelor persoane, ea
trebuie să fie înscrisă în registrul special sau, după caz, în foaia de sarcini a cărţii funciare în
care este intabulat imobilul ipotecat. Prin înscriere se determină totodată şi rangul de
preferinţă al ipotecii, ipotecile înscrise în aceeaşi zi având rang egal. În regimul de carte
funciară guvernat de Legea nr. 115/1938, înscrierea ipotecii are efect constitutiv (art. 17), în
timp ce în noul regim de carte funciară, reglementat de Legea cadastrului şi a publicităţii
imobiliare nr. 7/1996 aceasta asigură doar efectul opozabilităţii faţă de terţi (art. 27).
Înscrierea este opozabilă faţă de toţi ceilalţi dobânditori de drepturi asupra imobilului,
inclusiv faţă de creditorii de rang inferior.
Inscripţia poate fi radiată după stingerea creanţei prin plata integrală sau poate fi
restrânsă ca urmare a plăţii parţiale. Radierea sau reducerea pot fi consecinţa acordului dintre
creditor şi debitor sau poate fi dispusă de instanţă.
Din punct de vedere al efectelor constituirii ipotecii, debitorul proprietar al
51 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 405; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 148-149.
242
imobilului conservă posesia şi folosinţa acestuia. Cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de
lege, el poate înstrăina imobilul, dobânditorul suportând actul de grevare a imobilului pentru
că creditorii "î1 urmăresc în orice mână ar trece", conform art. 1790 C.civ. Totodată,
creditorul ipotecar va conserva în acelaşi mod şi dreptul de preferinţă.
Dobânditorul imobilului are posibilitatea să opună creditorului urmăritor unele
excepţii (nulitatea contractului de ipotecă sau a inscripţiei sau garanţia de evicţiune atunci
când creditorul l-a moştenit pe vânzătorul de la care a dobândit imobilul urmăritul) sau poate
utiliza purga ipotecii, oferind creditorului o sumă egală cu preţul sau valoarea estimată la
dobândirea imobilului. De asemenea, dobânditorul poate stinge prin plată creanţa
urmăritorului faţă de debitor, dobândind prin subrogaţie dreptul creditorului sau poate opta
pentru "delăsarea" imobilului în mâna creditorului. Ultima soluţie este finalizarea procedurii
executării silite. În toate situaţiile, dobânditorul are regres contra debitorului principal.
Ipoteca se stinge odată cu obligaţia garantată, pe cale accesorie. Pe cale
principală, ipoteca se stinge prin: renunţarea creditorului la ipotecă; purgă; prescripţie
achizitivă; constatarea nulităţii sau anularea contractului constitutiv; rezoluţiunea actului de
dobândire a dreptului de proprietate de către dobânditorul care a constituit ipoteca asupra
imobilului; distrugerea imobilului, cu consecinţa strămutării ipotecii asupra indemnizaţiei de
asigurare şi a altor despăgubiri cuvenite.
7.6.Recuperarea creditelor bancare
7.6.1. Contractu1 bancar de credit - titlu executoriu.
Sub imperiul legii bancare anterioare (Legea nr. 33/1991 privind activitatea
bancară), formularele contractelor de credit utilizate de bănci cuprindeau clauza potrivit
căreia contractul are valoarea unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu. În lipsa unor
prevederi legale exprese care să-i confere contractului aceste caractere, clauzele respective au
fost calificate drept nelegale atât de doctrină52, cât şi de jurisprudenţă53.
Actuala Lege bancară, în art. 56 alin. 2, califică expres contractul de credit bancar
ca fiind titlu executoriu. Textul legal nu conţine, însă, o derogare expresă de la formalitatea
învestirii cu formulă executorie a contractului, astfel încât banca are obligaţia de a îndeplini
această exigenţă înainte de a iniţia procedura executării silite a debitorului.
52 Ion Turcu, Operaţiuni..., p. 408-410; Dorin Clocotici, Probleme de drept rezultate din analiza Legii nr. 76 din 17 iulie 1992, în Revista de drept comercial nr. 1/1993, p. 28; I. Turcu, S. Deleanu, Executarea silică a contractelor de credit, în Dreptul nr. 12/1993, p. 54; Radu I. Motica, Vasile Popa, op. cit p. 407-408 Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar p. 19-21.53 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 209 din 22 februarie 1996, în Dreptul nr. 8/ 1996.
243
Doctrina a remarcat54, întemeiat, că norma amintită prezintă o serie de
inconveniente pentru societatea bancară care cere executarea silită în temeiul acestui titlu
executoriu. Astfel, va putea fi executată silit, pe baza înscrisului respectiv, numai suma
menţionată în înscris, şi anume creditul acordat, care nu reprezintă suma pe care o datorează
debitorul băncii, întrucât nu cuprinde comisioanele, dobânzile şi penalităţile de întârziere. Pe
cale de consecinţă, în cazul în care banca cere executarea silită pentru întreaga sumă datorată
(dar alta decât cea înscrisă în contractul de credit învestit cu formulă executorie), debitorul
este îndreptăţit să formuleze contestaţie la executare, în temeiul art. 400 alin. 1 C.proc.civ., cu
privire la înţelesul, întinderea şi aplicarea titlului executoriu.
În literatura de specialitate55 au Post analizate şi celelalte dispoziţii ale art. 56 alin.
2 din Legea nr. 58/1998, potrivit cărora constituie titluri executorii şi garanţiile reale şi
personale constituite în scopul garantării creditului bancar. Acest text a fost calificat, cu
temei, drept o eroare a legiuitorului, faţă de faptul că ceea ce se execută silit este creanţa
născută din contractul de credit, iar nu contractele de garanţie, care nu sunt decât contracte
accesorii contractului de credit, constituite în scopul afectării unor bunuri (garanţiile reale)
sau patrimonii (garanţiile personale) ca obiect al executării silite în temeiul titlului executoriu
(contractul de credit sau hotărârea judecătorească).
Banca beneficiază şi de o facilitate fiscală în materia contractelor de credit,
întrucât, potrivit art. 56 alin. 3 din Legea nr. 58/1998, de la data învestirii cu formulă
executorie a contractului de credit, dobânzile se vor calcula în continuare şi se vor evidenţia
de către bancă, în afara bilanţului contabil, împreună cu creditele respective. Facilitatea poate
fi justificată fie prin poziţia specială pe care băncile o ocupă între societăţile comerciale, fie,
mai degrabă, prin transformarea unei poziţii economice dominante într-o poziţie juridică
similară.
7.6.2. Executorii bancari.
Legea bancară autorizează băncile, prin art. 88 alin. 2 şi 3, ca, separat sau în
cadrul organizaţiilor profesionale, să-şi organizeze un corp propriu de executori, a căror
activitate va fi strict legată de punerea în executare a titlurilor executorii aparţinând băncilor.
În temeiul acestor dispoziţii de principiu, a fost emis Ordinul Ministrului Justiţiei
2628/C/1999 pentru aprobarea Statutului Corpului executorilor bancari. Potrivit art. 1 alin. 2
54 Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, p. 302-304; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 21-2255 Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, p. 304; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 23.
244
din ordin, corpul executorilor bancari poate fi înfiinţat în fiecare bancă, persoană juridică
autorizată de Banca Naţională a României, sau în cadrul asociaţiilor profesionale.
Executorii bancari sunt învestiţi să îndeplinească orice activităţi legale în scopul
realizării voluntare sau, când este cazul, prin executare silită a obligaţiilor stabilite prin
titlurile executorii ce aparţin băncilor. Astfel, executorii bancari au următoarele atribuţii:
a) pun în executare titlurile executorii aparţinând băncii în care îşi desfăşoară activitatea şi
efectuează actele de executare necesare în toate formele de executare silită, prevăzute de
Codul de procedură silită şi celelalte legi în materie;
b) notifică actele judiciare şi extrajudiciare;
c) comunică actele de procedură;
d) recuperează, pe cale amiabilă, creanţele băncii;
e) aplică măsurile asigurătorii dispuse de instanţă judecătorească în favoarea băncii;
f) întocmesc procesele-verbale de constatare în cazul ofertei reale urmate de consemnarea
sumei de către debitorul băncii, conform Codului de procedură civilă;
g) întocmesc, potrivit legii, protestul de neplată a cambiilor, biletelor la ordin şi cecurilor;
h) constată starea de insolvabilitate a debitorului urmărit;
i) efectuează orice alte acte sau operaţiuni prevăzute de lege, aplicabile executării silite în
baza titlurilor executorii aparţinând băncilor.
Executorii bancari îşi desfăşoară activitatea pe întreg teritoriul României. Actul
îndeplinit de executorul bancar este de autoritate publică şi are forţă probantă prevăzută de
lege.
Pe baza datelor prezentate de executorul bancar, conducerea băncii creditoare se
poate adresa instanţei de executare, solicitându-i să obţină, potrivit legii, informaţiile necesare
pentru efectuarea executării silite de la cei care datorează sume de bani debitorului urmărit
sau care deţin alte bunuri ale acestuia, supuse urmăririi, inclusiv de la bănci ori de la alte
instituţii la care debitorii urmăriţi sunt titulari de conturi. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi
în cazul în care, pentru îndeplinirea efectivă a executării silite, executorul bancar consideră
necesar concursul organelor de politie, al jandarmeriei sau al altor agenţi ai forţei publice.
În cazul concursului de executări silite asupra aceloraşi bunuri efectuate de
executori bancari ai unor bănci diferite, executarea se va reuni la executorul bancar care a
început cel dintâi executarea. Dacă aceleaşi bunuri sunt urmărite şi pentru realizarea unei
executări silite de competenta executorului judecătoresc sau al altor organe de executare
245
prevăzute de lege, regula este că întreaga executare se va reuni la executorul judecătoresc
învestit.
Corpul executorilor bancari al unei bănci se înfiinţează şi este organizat de către
organul de conducere al băncii. Executor bancar poate fi persoana care îndeplineşte condiţiile
generale pentru numirea în funcţia de executor judecătoresc, precum şi condiţiile de angajare
stabilite de conducerea băncii. În termen de 10 zile de la numirea unei persoane în această
funcţie, conducerea băncii va solicita Ministerului Justiţiei înregistrarea executorului în
evidenţa specială. După confirmarea în scris a înregistrării, executorul bancar îşi poate
exercita efectiv atribuţiile. Executorul bancar îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui
contract de muncă sau al unei alte convenţii încheiate cu banca, având obligaţia de a păstra
secretul profesional, inclusiv secretul bancar. Controlul profesional curent al activităţii
executorilor bancari şi avizarea asupra legalităţii actelor întocmite de aceştia se asigură de
către compartimentul juridic al băncii. Şeful Corpului executorilor bancari este subordonat
direct şefului compartimentului juridic. Executorul\bancar îndeplineşte actele de executare
silită şi celelalte acte care sunt de competenta sa în baza dispoziţiei scrise a şefului Corpului
executorilor bancari şi a avizului prealabil obligatoriu al compartimentului juridic al băncii.
În îndeplinirea atribuţiilor lor, executorii bancari întocmesc procese-verbale
despre măsurile luate şi constatările făcute, dacă reglementările în materie nu prevăd altfel,
un exemplar al acestora comunicându-se persoanei interesate.
Actele care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite vor fi corectate sau
completate de către executorul bancar, la cererea părţilor sau din oficiu.
Actele executorilor bancari sunt supuse, în Condiţiile legii, controlului
judecătoresc. Persoanele interesate sau vătămate prin actele de executare pot formula
contestaţii la executare în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, dacă prin lege nu
se dispune altfel.
Executorilor bancari le este interzis să efectueze acte de executare în temeiul unor
titluri executorii aparţinând persoanelor fizice sau juridice, altele decât banca în care îşi
desfăşoară activitatea. Pentru încălcarea dispoziţiilor legale, în sarcina executorului bancar
poate fi angajată, după caz, răspunderea civilă, disciplinară, materială, administrativă sau
penală, în condiţiile legii.
7.7.Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare
246
7.7.1. Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare. Reglementare.
Creditul ipotecar este reglementat prin Legea nr. 190/1999 privind creditul
ipotecar pentru investiţii imobiliare şi prin Normele metodologice nr. 3/2000 emise în
aplicarea acestei legi de către Banca Naţională a României şi Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare.
Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare este definit de art. 1 din Legea nr.
190/1999 ca fiind creditul acordat de instituţii financiare autorizate, destinat să finanţeze
construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie
locativă, industrială sau comercială.
Creditori ipotecari pot fi, conform art. 6 din Legea nr. 190/1999, băncile,
persoane juridice române, sucursalele băncilor, persoane juridice străine, Agenţia Naţională
pentru Locuinţe, Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi alte instituţii financiare abilitate prin
lege, inclusiv fondurile ipotecare, toate aceste instituţii aflându-se sub supravegherea
prudenţială a Băncii Naţionale a României.
Pot beneficia de credite ipotecare persoanele fizice care au cetăţenia română şi
domiciliul în România şi persoanele juridice române care au ca obiect de activitate
construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă,
industrială sau comercială, precum şi persoanele juridice române care doresc să construiască
locuinţe de serviciu sau de intervenţie pentru salariaţii lor.
Acordarea, garantarea şi derularea creditelor ipotecare se vor realiza pe baza unor
norme interne de creditare ale împrumutătorilor, reglementând, potrivit art. 4 din Normele
metodologice nr. 3/2000, organizarea activităţii, condiţiile de acordare a creditelor (rata
dobânzii, valoarea maximă a creditului acordat unui împrumutat etc.); documentaţia care
trebuie să însoţească cererea de acordare a creditului; competenţele de aprobare a creditelor;
indicatorii de evaluare a bonităţii solicitanţilor de credite; criteriile de evaluare a devizelor
estimative şi a devizelor ce urmează a fi ipotecate.
7.7.2. Acordarea şi garantarea creditului ipotecar.
Creditul ipotecar se acordă în lei, pe o perioadă de minimum 5 ani pentru
persoanele juridice şi de minimum 10 ani pentru persoanele fizice. Potrivit art. 3 din Legea
nr. 190/1999, el va fi garantat prin ipoteci sau privilegii, astfel cum sunt definite la art. 1737
C.civ., asupra imobilului - teren sau construcţii - pentru care se acordă creditul. Ipoteca astfel
constituită poate avea ca obiect terenul şi construcţiile ridicate pe acesta ulterior constituirii
247
sale, în limita valorii stabilite prin contract şi pe măsura utilizării creditului, derogându-se
expres de la prevederile art. 1775 C.civ., potrivit cărora bunurile viitoare ale debitorului nu
pot fi obiectul ipotecii. Potrivit art. 9 din Normele metodologice nr. 3/2000, valoarea
garanţiilor nu poate fi mai mică de 120% din valoarea creditului ipotecar.
Ipotecile sau privilegiile constituite pentru garantarea împrumuturilor ipotecare
durează până la rambursarea integrală a creditului pentru garantarea căruia au fost înfiinţate,
nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1786 C.civ., privind conservarea inscripţiilor imobiliare. În
cazul în care părţile contractului de credit sunt de acord, ipoteca va putea fi transferată asupra
altui imobil cu o valoare cel puţin egală cu cea a imobilului ipotecat anterior. După înscrierea
ipotecii asupra noului imobil, garanţiile anterior constituite asupra acestuia îşi încetează de
drept efectele.
Prin art. 5 din Legea nr. 190/1999 se îngrădeşte dreptul proprietarului imobilului
de a-l înstrăina: până la rambursarea integrală a creditului, imobilele ipotecate vor putea fi
înstrăinate numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar, contractele încheiate cu
nerespectarea acestei dispoziţii fiind lovite de nulitate absolută.
Legea nr. 190/1999 şi Normele nr. 3/2000 stabilesc clauzele obligatorii într-un
contract de credit ipotecar, în scopul protecţiei împrumutaţilor, şi condiţiile în care se încheie
aceste contracte. Astfel, pentru obţinerea unui credit solicitanţii trebuie să depună o cerere
însoţită de o serie de documente, atestând destinaţia creditului şi bonitatea financiară.
Inspectorii de credite ai instituţiei financiare vor întocmi un referat cuprinzând datele de
identificare ale solicitantului; informaţii referitoare la creditul solicitat (suma, scadenţa,
destinaţia, garanţiile); informaţii despre bonitatea solicitantului etc. Pe baza referatului
aprobat, cu cel puţin 10 zile înainte de semnarea contractului, împrumutătorul va pune la
dispoziţie împrumutatului o ofertă scrisă, cuprinzând toate condiţiile contractului, precum şi
termenul de valabilitate a acestuia. Contractul de credit ipotecar va cuprinde condiţiile de
scadenţă, dobânda, valoarea garanţiilor, clauze privind neonorarea la scadenţă a creditului şi a
dobânzii; contractul nu va putea fi modificat decât prin acordul scris al părţilor.
Art. 11 din Legea nr. 190/1999 interzice expres condiţionarea acordării unui
credit ipotecar de obligaţia beneficiarului creditului de a cumpăra sau de a subscrie valori
mobiliare ale împrumutătorului, indiferent sub ce formă, cu excepţia achiziţionării de titluri
de participare ale fondurilor ipotecare.
7.7.3. Derularea creditului ipotecar.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 190/1999, suma creditului acordat va fi pusă la
248
dispoziţie beneficiarului eşalonat sau integral, plata făcându-se direct către vânzător, în cazul
cumpărării unui imobil, respectiv către constructor, în celelalte cazuri. În cazul în care
lucrările pentru care s-a acordat creditul ipotecar vor fi efectuate în regie proprie de către
beneficiarii acestuia, sumele de bani se vor transmite acestora conform unui plan de finanţare
stabilit prin contract.
În cazul în care prin contractul de credit ipotecar s-a stabilit ca rata dobânzii să fie
variabilă, se vor aplica, potrivit art. 14 din lege, următoarele reguli:
a. variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de
referinţă, ales dintr-o serie de indici de referinţă a căror listă şi mod de calcul
vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului, după avizarea de către Banca
Naţională a României;
b. contractul poate să prevadă că variaţia ratei dobânzii este limitată, în sens
crescător şi descrescător, la un anumit nivel faţă de rata iniţială a dobânzii.
Contractul poate să prevadă, de asemenea, ca rata dobânzii nu variază decât
atunci când modificarea în sens crescător sau descrescător înregistrează, faţă
de rata iniţială a dobânzii, o diferenţă minimală determinate;
c. modificarea ratei dobânzii trebuie comunicată împrumutatului cel mai târziu
la data aplicării noii rate.
De asemenea, Legea nr. 190/1999 instituie obligativitatea încheierii de către
împrumutat a unui contract de asigurare privind bunurile ipotecate, valabil pe toată durata
creditului ipotecar, în care împrumutătorul va figura ca beneficiar al poliţei de asigurare.
Primele de asigurare vor fi achitate de către împrumutat, odată cu rambursarea ratelor privind
creditul ipotecar primit.
În cazul în care împrumutatul este o persoană juridică, el va trebui să încheie, pe
lângă contractul de asigurare amintit, un contract de asigurare pentru riscul nefinalizării
construcţiilor pentru care s-a acordat creditul ipotecar, beneficiarul fiind împrumutătorul.
Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări,
împrumutătorul neavând dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător.
249
7.7.4. Executarea creanţelor instituţiilor care acordă credite ipotecare.
Legea nr. 190/1999 instituie o procedură specială de executare a creanţelor
instituţiilor care acordă credite ipotecare. Astfel, potrivit art. 19, în cazul întârzierii la plate,
împrumutătorul va trimite beneficiarului împrumutului o notificare prin scrisoare
recomandată, prevenindu-l asupra consecinţelor încălcării clauzelor contractului. În cazul în
care, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, beneficiarul creditului nu execute
obligaţiile, contractul de credit ipotecar se consideră reziliat de plin drept, iar întreaga sumă a
ratelor de credit cu dobânzile aferente devine exigibilă.
Contractul de credit ipotecar constituie, la fel ca orice contract de credit bancar,
titlu executoriu, urmând să fie investit cu formulă executorie de către instanţa locului unde
este situat imobilul.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 190/1999, executarea creanţelor ipotecare sau
privilegiate conform art. 1737 C.civ. se va face de către executorii proprii ai instituţiilor
financiare autorizate sau de către executorii judecătoreşti, după caz.
7.7.5. Cesiunea creanţelor ipotecare şi transformarea lor în valori mobiliare.
În scopul mobilizării creanţelor ipotecare şi privilegiate, legea reglementează
cesiunea acestora şi transformarea lor în titluri de valoare. Astfel, potrivit art. 24 din Legea
nr. 190/1999, creanţele ipotecare şi privilegiate, care fac parte din portofoliul unei instituţii
financiare autorizate prin lege, pot fi cesionate unor instituţii financiare autorizate să
acţioneze pe pieţele de capital. Cesiunea priveşte numai creanţele ipotecare din portofoliul
deţinut, care au caractere comune cu privire la natura, originea şi riscurile lor.
Cesiunea creanţelor ipotecare va fi notificată, în termen de 10 zile de la efectuarea
ei, prin scrisoare recomandată, de către instituţia financiară cedentă debitorului cedat. Potrivit
art. 27 din Legea nr. 190/1999, în cazul în care instituţia financiară autorizată cedentă şi cea
cesionară nu hotărăsc altfel, rambursarea creditelor ipotecare va fi efectuată în continuare prin
instituţia cedentă, care va transmite instituţiei financiare cesionare sumele astfel obţinute.
Cheltuielile generate de această operaţiune vor fi suportate de cesionar în limita sumelor
stabilite prin actul de cesiune a portofoliului respectiv. Totodată, în cazul în care instituţia
cedentă va continua se primească sumele rambursate, executarea ipotecilor şi a privilegiilor
va fi făcută de către aceasta în numele şi pentru instituţia cesionară, pe cheltuiala acesteia din
urmă.
De asemenea, conform art. 25 din lege, în baza portofoliului creanţelor ipotecare
şi privilegiate, instituţiile financiare abilitate vor putea emite titluri de valoare negociabile pe
piaţa de capital (numite titluri ipotecare), în limita a 75% din valoarea portofoliului deţinut
(valoarea nominală totală a creanţelor ipotecare deţinute la momentul emisiunii). Acestor
titluri, care au calitatea de valori mobiliare emise în formă dematerializată, li se aplică
dispoziţiile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.
În scopul atragerii de fonduri destinate creditului ipotecar, Legea nr. 190/1999
reglementează instituţia obligaţiunii ipotecare. Astfel, potrivit art. 29 din lege, instituţiile
financiare autorizate pot emite, în condiţiile Legii nr. 52/1994, obligaţiuni în baza
portofoliului de creanţe ipotecare sau privilegiate deţinut, în limita a 60% din valoarea
portofoliului. Obligaţiunile ipotecare sunt valori mobiliare emise în formă dematerializată şi
vor fi tranzacţionate pe pieţele de capital autorizate, instituţiile financiare aflându-se, din
acest punct de vedere, sub supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. Conform
at. 32 din Legea nr. 190/1999, instituţiile financiare autorizate vor constitui un fond de
garantare a obligaţiunilor ipotecare.
Potrivit art. 20 din Normele metodologice nr. 3/2000, titlurile de valoare şi
obligaţiunile ipotecare emise de acelaşi titular de creanţe ipotecare nu pot depăşi împreună
75% din valoarea nominală totală a creanţelor ipotecare deţinute la momentul ultimei
emisiuni.
7.8.Creditul internaţional. Creditele pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ
internaţional
7.8.1. Creditele acordate exportatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de
comerţ internaţional.
Creditele bancare pentru operaţiunile comercial internaţionale pot fi acordate atât
exportatorilor, cât şi importatorilor. După cum s-a arătat în literatura de specialitate, creditele
acordate exportatorilor pot fi credit de finanţare a producţiei sau credite de mobilizare a
creanţelor asupra cumpărătorului străin după livrarea mărfii.
Creditele de finanţare a producţiei se pot acorda în două modalităţi: exportatorul
subscrie bilete la ordin băncii finanţatoare, care le scontează la banc centrală a statului sau la
o altă bancă; exportatorul trage două cambii asupra a două bănci care le acceptă, apoi fiecare
bancă scontează cambia acceptată de cealaltă bancă (creditul astfel acordat este stins prin
plate făcută de cumpărător i momentul livrării sau prin rescontul cambiilor de către bănci
înainte de ace moment).
Mobilizarea creditelor acordate cumpărătorului străin se efectuează prin tehnici
diferite, în funcţie de durata creditului. În cazul creditului pe termen scurt exportatorul
subscrie un bilet la ordin băncii sale sau trage o cambie asupra acestei bănci, care o acceptă.
Plata facturii, efectuată de cumpărătorul străin, va reprezenta pentru bancă o rambursare a
creditului acordat acestuia. O altă modalitate constă în subscrierea de către exportator a unui
bilet la ordinul băncii sale, însoţită de emiterea unei cambii asupra cumpărătorului străin, la
ordinul aceleiaşi bănci. Deşi cambia nu este prezentată la acceptare, ea transferă totuşi băncii
creanţa exportatorului faţă de cumpărător, garantând astfel rambursarea creditului mobilizat.
În cazul creditului pe termen mediu şi lung, este necesară intervenţia unui organism de
asigurare contra riscului de neplată, pentru a fi posibilă mobilizarea acestor creanţe.
Creditele acordate cumpărătorilor străini sunt reprezentate prin bilete la ordin
subscrise de cumpărător la ordinul băncii exportatorului care acordă creditul. Mobilizarea
acestora este posibilă numai printr-un mecanism complex care se finalizează prin emisiunea
unor obligaţiuni ale băncii centrale.
7.8.2. Creditele acordate importatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de
comerţ internaţional.
Creditele acordate importatorilor, destinate plăţilor externe, în valută sau în lei,
sunt reglementate de Normele privind efectuarea plăţilor externe pentru importurile de
mărfuri, executarea de lucrări şi prestările de servicii - N.R.V.4, care fac parte integrantă din
Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 3/1997 privind efectuarea operaţiunilor
valutare.
Potrivit acestor norme, plăţile externe pentru importul de mărfuri pot fi dispuse de
persoane rezidente care au dreptul să efectueze operaţiuni de comerţ exterior, care au calitatea
de importatori şi sunt titularii facturilor externe în baza cărora efectuează aceste plăţi, prin
completarea formularului "Dispoziţie de plată valutară externă" (DPVE) sau a formularului
"Cerere de deschidere acreditiv" (CDA). Băncile vor efectua plăţile externe pe bază de
documente originale, cu excepţia plăţilor efectuate pe baza datelor transmise prin sistem
computerizat (Electronic Banking) sau alte modalităţi de teletransmisie (fax, SWIFT etc.),
când vor intra în posesia documentelor respective în termen de 5 zile. Băncile vor înscrie pe
originalul documentelor ce justifică plată externă suma şi data efectuării plătii, confirmându-
le prin semnătură şi stampilă. Banca va reţine la dosarul de plăţi fotocopii de pe documentele
originale care au justificat plata. În cazul plăţilor contra documente la incasso, se va reţine
doar copia de pe centralizatorul facturilor.
Aceste reguli trebuie respectate de bancă la efectuarea următoarelor categorii de
plăţi externe:
1. Plăţi în avans pe bază de ordin de plată. Ordinele de plată la extern în avans
pentru importuri de mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii sunt
dispuse de către client prin formularul DPVE/CDA, pe bază de contract extern
sau alt document echivalent. În termen de 15 zile de la intrarea mărfii pe teritoriul
României, de la executarea lucrării sau prestarea serviciului, trebuie să prezinte
băncii, spre justificare, documentele care fac dovada operaţiunii respective
(factura externă şi documentul care să ateste intrarea mărfurilor în tars, respectiv
declaraţia vamală de import, sau, după caz, documentele specifice zonelor libere,
respectiv alte documente justificative specifice executării de lucrări sau prestării
de servicii). În cazul neefectuării operaţiunii în termenul contractual stabilit sau
al nerestituirii avansului plătit, repatrierea sumelor, respectiv justificarea
avansurilor se va efectua în termen de 15 zile de la data ultimului termen
contractual de livrare, iar în lipsa unui asemenea termen, în 90 de zile de la data
efectuării plătii.
2. Plăţi în cadrul acreditivelor documentare domiciliate în România, şi al
scrisorilor de garanţie bancară. Băncile vor efectua plăţile pentru aceste
importuri pe baza documentelor prevăzute în acreditive care să asigure livrarea
mărfii pe teritoriul României, din care obligatorii sunt factura externă şi
documentul de transport. În cazul în care acreditivele documentare sau scrisorile
de garanţie prevăd efectuarea unor plăţi externe fără prezentarea documentelor de
transport care să ateste livrarea mărfii pe teritoriul României (de exemplu, plata
contra recipise de depozitare a mărfurilor în străinătate, contra certificate de
preluare sau expediere "prise en charge" sau pe bază de "letter of indemnity"),
acestea vor fi considerate plăţi în avans.
3. Plăţi contra documente la incasso. Plăţile externe efectuate în baza documentelor
transmise la incasso vor fi efectuate de bănci numai contra acestor documente,
între care documente de transport care să ateste livrarea mărfii, iar în lipsa
acestora, numai pe baza prezentării de către ordonatorul plătii a facturii externe şi
a declaraţiei vamale de import.
4. Plăţi prin ordin de plată a importurilor sosite / achiziţiilor. Băncile vor efectua
plata numai după prezentarea documentelor care să ateste sosirea mărfii pe
teritoriul României, dintre care, în mod obligatoriu, factura externă şi declaraţia
vamală de import ori documentele specifice zonelor libere, respectiv alte
documente justificative specifice executării de lucrări sau prestării de servicii.
5. Plăţile pentru mărfuri cumpărate pentru revânzare, fără tranzitarea teritoriului
României. Dacă operaţiunea de comerţ internaţional începe printr-o plată la
extern, pe baza facturii externe, aceasta va fi evidenţiată de bănci ca plată în
avans, justificarea făcându-se pe baza facturii interne definitive şi a documentului
vamal sau a documentului care atestă intrarea sau recepţia mărfii în ţara de
destinaţie. În cazul în care derularea operaţiunii de comerţ internaţional începe
prin încasarea integrală în avans de la extern, aceasta va fi evidenţiată de bănci ca
încasare anticipate pe baza contractului extern sau a facturii pro forma, iar
efectuarea plăţii la extern a contravalorii mărfii respective se va efectua pe baza
facturii externe definitive.
7.8.3. Creditul documentar
7.8.3.1. Noţiune şi reglementare.
Pentru diminuarea riscurilor inerente comerţului internaţional, băncile oferă, aşa
după cum s-a arătat în doctrină, două instrumente de garanţie: creditul documentar şi incasso-
ul documentar.
Creditul documentar este actul prin care banca se angajează faţă de clientul care i-
a dat mandat în acest sens să plătească beneficiarului o sumă determinate, într-o anumită
monedă, dacă acesta din urmă prezintă, în termenul stabilit, documentele convenite.
Consecinţa este că vânzătorul nu mai depinde de posibilităţile de plată ale cumpărătorului,
având garanţia că va fi plătit de către bancă. La rândul său, cumpărătorul este garantat că nu
va trebui să plătească marfa comandată înainte ca aceasta să-i fi fost efectiv expediată.
Instituţia creditului documentar este o creaţie a practicii comerciale
internaţionale, fiind reglementată de Regulile şi uzanţele uniforme relative la creditul
documentar (R.U.U.), adoptate în anul 1933 la Conferinţa de la Viena a Camerei de comerţ
internaţional şi revizuite de mai multe ori, ultima data în 1993. Versiunea actuală (R.U.U.
500) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Doctrina o analizează, uneori, în materia creditului
prin asumarea unui angajament de către bancă pentru client, alături de scrisoarea de garanţie
şi avalul efectelor de comerţ.
7.8.3.2. Părţile şi funcţia creditului documentar.
Părţile implicate în creditul documentar sunt: cumpărătorul, importator, emitent al
ordinului; banca emitentă, al cărei client este cumpărătorul; vânzătorul, exportator, beneficiar
al creditului documentar; corespondentul bancar, banca vânzătorului, aflată în relaţie cu
banca importatorului.
Operaţiunea are la bază trei contracte: contractul dintre importator şi exportator
pentru vânzarea mărfurilor; contractul între importator şi banca sa pentru emiterea creditului
documentar; contractul între banca emitentă şi beneficiar.
Doctrina justifică funcţia de creditare îndeplinită de bănci în creditul documentar
prin următoarele argumente:
a. angajamentul de plată pe care şi-l asumă banca importatorului facilitează
exportatorului obţinerea creditului necesar, din partea propriei sale bănci, pentru a
produce sau pentru a cumpăra marfa destinată exportului;
b. dacă importatorul nu dispune de fonduri pentru plată preţului, el poate obţine credit
din partea băncii emitente; aceasta se va baza pe garanţia oferită de creditul
documentar pentru că, în derularea operaţiunii, ea se va afla în situaţia de a dispune de
documentele care reprezintă însuşi dreptul de proprietate asupra mărfii;
c. banca vânzătorului se poate rezuma la simpla notificare (transmitere) a creditului
documentar de către clientul ei, însă îşi poate asuma şi rolul de a confirma creditul
documentar; în acest caz, ea îşi va asuma un angajament propriu, independent de cel
asumat de banca emitentă, asigurând, totodată, domicilierea plăţii către vânzătorul-
exportator;
d. în cazul în care importatorul este în relaţii cu o bancă din ţara exportatorului, el poate
ordona direct acesteia deschiderea creditului documentar.
7.8.3.3. Formele de bază ale creditului documentar.
În funcţie de întinderea garanţiei şi de momentul asumării riscului, formele de
bază ale creditului documentar sunt: creditul revocabil, creditul irevocabil şi creditul
irevocabil confirmat.
Creditul revocabil, formă care nu mai este utilizată, presupune acordul băncii
emitente de a-l revoca oricând, înainte de a-l onora, fără notificarea prealabilă către
beneficiar. În absenţa precizării că creditul documentar este revocabil, se prezumă că el este
irevocabil.
Creditul irevocabil dă naştere unui angajament de plată în sarcina băncii emitente.
El este irevocabil atât pentru importator, cât şi pentru exportator:
a. pentru importator, în sensul că orice modificare a condiţiilor creditului necesită
acordul exportatorului şi al băncii acestuia care a confirmat creditul;
b. pentru exportator, în sensul că modificarea condiţiilor creditului poate fi realizată
numai cu acordul importatorului, care va ordona băncii emitente modificarea
corespunzătoare.
În practică, deschiderea creditului documentar este întotdeauna notificată
beneficiarului exportator prin banca acestuia. Banca emitentă poate cere băncii corespondente
fie doar să-l înştiinţeze pe exportator (credit neconfirmat), fie să şi confirme acestuia creditul
documentar (credit confirmat).
Creditul documentar irevocabil neconfirmat obligă banca exportatorului la o
simplă înştiinţare a acestuia despre deschiderea creditului, banca neasumându-şi nici o
obligaţie de a plăti. Pe cale de consecinţă, exportatorul se bazează exclusiv pe angajamentul
băncii importatorului. De aceea, creditul neconfirmat este utilizabil numai atunci când riscul
politic şi riscul bancar sunt minime. Totuşi, dacă între cele două bănci există relaţii de
încredere, iar situaţia politică şi economică din ţara importatorului este stabilă, banca
exportatorului va onora documentele prezentate de acesta pentru a facilita realizarea
operaţiunii, în interesul propriului client.
Creditul documentar irevocabil confirmat adaugă angajamentului băncii emitente
o obligaţie independentă, asumată de banca exportatorului, de a plăti pe baza documentelor
prezentate în termen. Pentru acest motiv, este în interesul exportatorului să consulte în
prealabil banca sa dacă va confirma sau nu un credit documentar emis în tara importatorului
sau de banca importatorului.
Prezentăm, în continuare, câteva forme ale creditului documentar şi operaţiuni
derivate, aşa cum au fost ele sintetizate în doctrină.
7.8.3.3.1. Creditul la vedere.
Creditul la vedere reprezintă forma cea mai uzitată de credit documentar.
Exportatorul încasează plata imediat ce prezintă documentele stabilite. Cu toate acestea,
banca are la dispoziţie un termen rezonabil pentru verificarea acestor documente. Data la care
banca creditează contul exportatorului depinde de moneda în care este stipulat creditul
documentar: dacă este stipulat în moneda ţării exportatorului, creditarea contului are loc
imediat; dacă este o altă monedă, operaţiunea se va prelungi în timp, pentru că se va derula
prin mai multe bănci.
7.8.3.3.2. Creditul de acceptare.
Exportatorul beneficiar al unui credit de acceptare poate pretinde acceptarea
cambiei trase de el asupra importatorului, asupra băncii emitente a creditului documentar sau
asupra propriei sale bănci, după ce au fost îndeplinite Condiţiile creditului documentar.
Acceptarea cambiei înlocuieşte plata. Exportatorul poate remite cambia băncii sale la
scadentă sau o poate sconta înainte de scadenţă. În general, cambiile utilizate în creditul
documentar au o scadenţă cuprinsă între 60 şi 180 de zile şi de obicei sunt girate uneia dintre
băncile participante pană la scadenţă. Rolul creditului de acceptare este de a acorda
importatorului un termen de plată, în care el poate revinde marfa, iar din preţul obţinut
plăteşte cambia, evitând recurgerea la credit bancar; totodată, exportatorul care dispune de
cambia acceptată poate mobiliza creanţa scontând cambia, dacă vrea să dispună imediat de
fonduri.
7.8.3.3.3. Creditul cu plată la termen (diferred payment).
În această ipoteză, exportatorul nu încasează plata la data prezentării
documentelor, ci la o dată ulterioară, menţionată în creditul documentar. După verificarea
documentelor, banca exportatorului se obligă să plătească suma la acel termen. Avantajul
importatorului îl reprezintă faptul că intră în posesia mărfii înainte de a-i fi debitat contul cu
preţul acesteia. Deosebirea esenţială faţă de creditul de acceptare constă în aceea că
exportatorul nu mai poate mobiliza prin scont creanţa sa. Totuşi, banca exportatorului, care a
confirmat creditul documentar, sau banca emitentă pot acorda exportatorului, în anumite
condiţii, un avans (credit) asupra creanţei.
7.8.3.3.4. Creditul red clause.
În acest caz, exportatorul poate cere băncii sale un avans într-un cuantum
determinat pentru a finanţa producţia sau pentru cumpărarea mărfii pe care s-a obligat să o-
livreze, astfel că o parte din credit este avansată înainte de remiterea documentelor definitive.
Încasând avansul, exportatorul se obligă să prezinte într-un termen stabilit documentele de
expediere a mărfii.
Riscul plătii avansului este suportat de importator. Dacă exportatorul nu îşi
respectă angajamentul şi nu restituie avansul, banca exportatorului debitează contul băncii
emitente cu suma reprezentând avansul şi dobânzile aferente. Aceasta se îndreaptă contra
importatorului, deoarece avansul a fost acordat în temeiul mandatului conferit băncii
corespondente de către banca emitentă la ordinul importatorului.
7.8.3.3.5. Creditul revolving.
În cazul livrărilor care se efectuează în tranşe succesive, plata se poate efectua de
către importator prin utilizarea unui credit revolving care acoperă succesiv valoarea fiecărei
tranşe. De regulă, sunt menţionate şi perioadele de timp în care pot fi utilizate transele
creditului. Creditul revolving poate fi cumulativ (dacă tranşele neutilizate pot fi adăugate şi
utilizate împreună cu cele subsecvente) sau necumulativ (situaţie în care tranşele neutilizate
în perioadele stabilite nu mai pot fi utilizate).
7.8.3.3.6. Scrisoarea comercială de credit (commercial L/C).
Scrisoarea comercială de credit, întocmită de banca importatorului pentru o sumă
exprimată în moneda sa naţională, este adresată direct exportatorului şi transmisă acestuia
prin banca corespondentă. Această scrisoare îl autorizează pe exportator să tragă o cambie
asupra băncii emitente, asupra importatorului sau asupra altui tras indicat în cuprinsul
scrisorii. Exportatorul poate prezenta cambia, împreună cu scrisoarea de credit originală şi cu
documentele acolo menţionate, pentru negociere, la orice bancă, deoarece banca emitentă
garantează plată cambiei. Dacă plata către exportator se efectuează de către o bancă din ţara
acestuia, comisionul băncii este suportat de către exportator.
7.8.3.3.7. Creditul stand by.
Creditul stand by, utilizat mai frecvent în Statele Unite ale Americii, îndeplineşte
rolul de garanţie, dar având caracter documentar este supus R.U.U. Creditul stand by
garantează următoarele plăţi şi prestaţii: plata cambiei la un anumit termen de la vedere;
rambursarea creditelor bancare; plata mărfurilor livrate; executarea livrărilor de mărfuri
garantate; executarea contractelor de antrepriză. În cazul în care prestaţia garantată nu s-a
executat, beneficiarul poate cere băncii emitente să-şi asume angajamentul de plată, anexând
o declaraţie care să ateste neîndeplinirea obligaţiilor importatorului, şi, eventual, documentele
de expediţie.
7.8.3.3.8. Creditul transferabil.
Creditul transferabil oferă exportatorului posibilitatea de a transfera furnizorului
său drepturile dobândite printr-un credit documentar irevocabil. Astfel, exportatorul, care
îndeplineşte rolul de intermediar, poate să-şi angajeze într-o limită determinată propriile
mijloace financiare în executarea operaţiunilor comerciale respective. Pentru a fi putea fi
utilizat în acest scop, creditul documentar trebuie să poarte menţiunea expresă că este
transferabil. După primirea creditului documentar confirmat de la banca sa, exportatorul -
intermediar poate ordona acesteia transferul creditului documentar către furnizorul său, care
îndeplineşte rolul de al doilea beneficiar. Banca este obligată să efectueze transferul numai în
condiţiile convenite anterior. Comisionul bancar pentru transfer este, în principiu, suportat de
intermediarul exportator, banca fiind autorizată să-i debiteze contul cu suma corespunzătoare.
Expedierea mărfii se efectuează, în acest caz, de către furnizor. După expediere,
furnizorul prezintă documentele băncii care a confirmat creditul documentar şi încasează de
la aceasta plata. Documentele sunt apoi transmise de această bancă la societatea bancară care
a efectuat transferul şi care va debita cu suma corespunzătoare contul intermediarului.
Intermediarul predă factura sa către importator băncii care a efectuat transferul şi
primeşte în schimb factura întocmită de către furnizor. Contul său este creditat cu cuantumul
facturii emise de intermediar (superior valorii facturii furnizorului, întrucât cuprinde şi
comisionul exportatorului). Factura intermediarului, împreună cu celelalte documente, sunt
remise băncii importatorului.
Documentele privind creditul transferat furnizorului trebuie să permită plata
creditului de bază, acordat de banca emitentă importatorului. De aceea, condiţiile creditului
transferat trebuie să coincidă cu cele ale creditului de bază, fiind admise doar următoarele
diferenţe: cuantumul creditului transferat şi preţul unitar al mărfii pot fi inferioare valorii
creditului de bază; durata valabilităţii creditului transferabil poate fi mai redusă decât durata
creditului de bază; data până la care trebuie prezentate documentele poate fi mai apropiată;
termenul pentru încărcarea mijlocului de transport poate fi scurtat, afară de cazul în care
creditul de bază prevede o dată fixă pentru expediţie; intermediarul poate pretinde şi păstra
pentru sine documente suplimentare faţă de cele prevăzute în creditul de bază.
Întrucât intermediarul înlocuieşte în bancă factura furnizorului cu propria sa
factură, furnizorul nu cunoaşte comisionul intermediarului. Înlocuirea facturilor trebuie să fie
efectuată în termenul stabilit de bancă. Dace intermediarul nu se conformează, banca de
transfer poate trimite băncii emitente factura furnizorului, pentru că banca este constrânsă de
condiţiile creditului documentar de bază. Uneori, banca poate pretinde intermediarului să-şi
depună factura, eventual în alb, odată cu ordinul de transfer.
În principiu, expirarea creditului documentar de bază produce acelaşi efect şi
pentru creditul transferat, astfel că furnizorul poate depune, la societatea bancară care i-a
avizat transferul, documentele prescrise, pană la data scadentei creditului de bază. Atât
creditul de bază, cât şi creditul transferat trebuie să poată fi negociate pe baza aceloraşi
documente.
Dacă intermediarul este interesat ca furnizorul şi importatorul să nu se cunoască
reciproc, va pretinde furnizorului ca documentele să nu cuprindă datele privind identificarea
lui şi se va asigura ca creditul de bază să nu stipuleze nici un document care să conţină
numele cumpărătorului final.
Creditul transferabil este susceptibil de un singur transfer. Furnizorul nu îl poate
transfera în continuare către un al treilea beneficiar, cu excepţia cazului în care creditul de
bază conţine clauza expresă "transferabil de două ori". Este însă posibil ca unicul transfer să
fie fracţionat către mai mulţi furnizori, dacă livrările parţiale sunt autorizate.
7.8.3.4. Operaţiunile derivate din creditul transferabil.
Creditul transferabil back to back (care nu este reglementat de R.U.U.) constă în
deschiderea, de către banca intermediarului, a unui contra-credit în favoarea furnizorului.
Acest contra-credit se bazează numai pe garanţia creditului documentar în favoarea
intermediarului. Banca va pretinde să fie desemnată ca loc de plată pentru ambele credite.
7.8.3.5. Cesiunea produsului creditului documentar.
Creditul netransferabil nu aduce atingere dreptului de cesiune. La ordinul
exportatorului, banca remite cesionarului promisiunea de a-i plăti o sumă determinată din
suma creditului documentar. Procedeul este utilizat în raporturile cu subfurnizorii care
livrează piese, subansamble şi materiale. Spre deosebire de cazul creditului transferabil,
prezentarea documentelor revine exclusiv beneficiarului exportator, iar plata către cesionar
are loc numai în momentul în care creditul documentar a fost onorat.
7.8.3.6. Ordinul de deschidere a creditului documentar.
Importatorul cere băncii sale se îşi asume angajamentul de a-l plăti pe exportator,
deschizând creditul documentar. Banca va da curs cererii numai în ipoteza în care soldul
creditor al contului importatorului este suficient pentru a acoperi valoarea creditului
documentar. Acest sold creditor poate rezulta fie din propriile disponibilităţi, fie din creditul
deschis de bancă.
Creditul documentar este independent de contractul de bază încheiat între
exportator şi importator. Acesta este motivul pentru care băncile controlează numai
documentele, fără a avea obligaţia de a verifica modul în care au fost respectate clauzele
contractului de bază cu privire la calitatea sau starea mărfurilor.
Ordinul de deschidere a creditului documentar presupune menţionarea
următoarelor elemente:
- forma creditului documentar;
- modalitatea de comunicare a înştiinţării de deschidere a creditului
documentar;
- banca beneficiarului;
- identificarea beneficiarului;
- valoarea operaţiunii comerciale şi moneda de plată;
- durata validităţii creditului documentar şi data expirării acestuia;
- documentele: factura comercială; certificatul de origine; certificatul sau poliţa
de asigurare; conosamentul maritim, scrisoarea de transport aerian, scrisoarea
de trăsură feroviară sau rutieră; alte documente, cu indicarea numărului de
exemplare. Daca descrierea documentelor în ordinul de deschidere a creditului
documentar nu este suficient de amănunţită, banca va accepta documentele
prezentate de exportator;
- titlurile reprezentative ale mărfurilor;
- valoarea de asigurare;
- adresa de notificare;
- data expedierii (data limită pentru încărcarea mărfii pe mijlocul de transport
prevăzut în contractul de bază), care trebuie corelată cu data expirării
validităţii creditului documentar;
- condiţiile de livrare;
- descrierea mărfurilor;
- livrările parţiale şi transbordările;
- numărul contului care va fi debitat cu suma corespunzătoare creditului, cu
comisionul băncii şi cu celelalte cheltuieli aferente;
- semnătura importatorului (a reprezentanţilor săi).
7.8.3.7. Notificarea deschiderii creditului documentar.
Banca importatorului întocmeşte formularul de deschidere a contului creditului
documentar, remiţând câte o copie băncii exportatorului, respectiv importatorului. Actul
reproduce toate elementele esenţiale ale cererii de deschidere a creditului documentar.
Banca exportatorului se poate rezuma la rolul de simplu transmiţător al
deschiderii creditului, dar poate fi solicitată de banca importatorului să şi confirme
deschiderea creditului. În acest caz, pe formular se inserează, între "instrucţiunile speciale",
menţiunea "vă rugăm să-l avizaţi pe beneficiar şi să adăugaţi confirmarea dumneavoastră".
Dacă băncii corespondente i se cere numai să-l avertizeze pe beneficiar, se poate înscrie
formula "această deschidere de credit vă este transmisă pentru avizarea beneficiarului, fără
vreun angajament din partea dumneavoastră".
7.8.3.8. Confirmarea deschiderii creditului documentar.
La cererea băncii importatorului sau pe baza mandatului acesteia, banca
exportatorului adaugă propria sa confirmare creditului documentar irevocabil, dacă apreciază
că banca emitentă prezintă încredere deplină. Aprecierea este esenţială, pentru că prin
confirmare banca exportatorului îşi asuma un angajament de plată propriu, distinct faţă de
exportator, care se adaugă celui asumat de banca importatorului.
Dacă refuză să confirme creditul documentar, banca exportatorului îi va comunica
beneficiarului acest lucru, cu menţiunea "această deschidere de credit vă este transmisă fără
vreun angajament din partea noastră".
7.8.3.9. Verificarea creditului documentar de către exportator.
Primind de la banca sa creditul, confirmat sau neconfirmat, exportatorul trebuie să
verifice dacă menţiunile pe care le cuprinde coincid cu clauzele contractului de bază. În caz
contrar, el va trebui să ceară imediat modificarea corespunzătoare.
Nu este necesară o acceptare expresă, de către exportator, a creditului confirmat.
Creditul este considerat acceptat tacit prin prezentarea documentelor băncii corespondente
sau băncii emitente. Pe cale de consecinţă, pentru evitarea neînţelegerilor, orice eroare
descoperită în momentul primirii creditului documentar trebuie să fie imediat semnalată
importatorului, pentru ca acesta să ordone băncii emitente să efectueze rectificările cuvenite.
Însăşi utilizarea creditului documentar este, în cele din urmă, opţiunea exportatorului. El nu
are nici măcar obligaţia să informeze în acest sens pe importator sau băncile implicate. Este
suficient să lase să expire validitatea creditului documentar, fără a face uz de acesta în sensul
prezentării documentelor.
7.8.3.10. Utilizarea creditului documentar. Principii.
Utilizarea de către exportator a creditului documentar în raport cu banca
corespondentă se bazează pe două principii:
a. Principiul forţei executorii a documentelor. Prezentarea de către exportator a
documentelor stipulate obligă banca la plată sumei prevăzute în creditul documentar.
Datorită independenţei creditului documentar faţa de contractul fundamental, banca se va
libera de obligaţie dacă va plăti contra unor documente care corespund întocmai creditului
documentar, în sensul integralităţii, al exactitudinii şi al absenţei de contradicţii.
Formalismul obligaţiilor comerciale îşi găseşte o deplină aplicare în această materie. Sunt
nule şi neavenite documentele "aproape identice" sau "tot atât de valabile" precum cele
prescrise în creditul documentar. Dacă un singur document lipseşte sau este
necorespunzător, banca va refuza plata.
b. Principiul forţei executorii a termenelor. Termenul de expediere a mărfii şi termenul de
validitate a creditului documentar sunt esenţiale. Banca are obligaţia de a plăti numai dacă
aceste termene au fost respectate. Dacă termenul de expediere a mărfii nu este menţionat
printr-o dată anume, se consideră că el coincide cu data expirării creditului documentar.
Între data expedierii şi data prezentării la bancă a documentelor nu trebuie să treacă mai
mult de 21 de zile, cu excepţia cazului în care o durată mai lungă este expres menţionată
în creditul documentar. Dacă validitatea creditului documentar expiră într-o zi
nelucrătoare, termenul de prezentare a documentelor la bancă se prelungeşte la prima zi
lucrătoare corespunzătoare.
7.8.3.11. Utilizarea creditului documentar. Documentele.
În măsura în care creditul documentar nu prevede altfel, banca va accepta ca
documente originale documentele produse prin sisteme de reproducere grafică şi prin sisteme
automatizate sau informatizate.
Documentele se clasifică, în funcţie de natura lor juridică, în două categorii:
- efecte de comerţ (titluri de credit sau titluri reprezentative): cambia,
conosamentul, recipisa-warant;
- înscrisuri probatorii şi de însoţire: factura comercială, scrisoarea de transport
aerian, scrisoarea de trăsură feroviară, poliţa de asigurare, inventarul (lista)
coletelor, certificatul de origine etc.
Documentele care constituie efecte de comerţ pot fi la ordin (transmisibile prin
gir), la purtător (transmisibile prin simpla remitere) sau nominative {transmisibile prin
cesiune de drept comun). Cambia garantează creditul pe termen scurt acordat de bancă. De
regulă, ea este trasă de exportator la ordinul său asupra băncii care a deschis creditul
documentar şi este girată în favoarea băncii exportatorului. Cambia menţionează că este trasă
pe baza creditului documentar. Conosamentul este un certificat de îmbarcare pe care îl emite
transportatorul maritim. El poate fi emis la ordin (transmisibil prin gir) sau la putător
(transmisibil prin tradiţiune) şi este titlul reprezentativ al mărfii îmbarcate.
Înscrisurile probatorii şi însoţitoare nu sunt titluri reprezentative ale mărfurilor şi
de aceea destinatarul poate prelua marfa fără a fi obligat să prezinte documentul de transport
corespunzător. Au această calitate:
- documentele de transport: scrisoarea de transport aerian (înscrisul constatator
al contractului încheiat între expeditor şi transportator, atestând primirea
mărfii de către cărăuş şi conţinând date cu privire la marfa şi destinatar); alte
documente de transport (scrisoarea de trăsură feroviară, dovada de primire de
către transportator, scrisoarea de transport rutier), care confirmă numai
încheierea contractului de transport între exportator şi cărăuş, fără a constitui
şi titluri reprezentative ale mărfurilor. Ele atestă că marfa a fost preluată de
transportator sau expediată;
- documentele de asigurare;
- factura comercială, care justifică creanţa exportatorului faţă de importator;
- certificatele de origine, de cântărire, de calitate, de uzină şi de inspecţie, de
analiză;
- lista (inventarul) coletelor.
Rezolvarea incidentelor privind viciile documentelor, relevate de banca
exportatorului. Datorită independentei creditului documentar faţă de contractul fundamental
şi principiului forţei executorii a documentelor, incidentele ivite cu privire la integralitatea,
exactitatea şi concordanţa documentelor pot avea ca efect blocarea operaţiunii de comerţ
internaţional. Pentru a se evita această consecinţă, există următoarele alternative:
a. prezentarea documentelor să fie efectuată înainte de expirarea validităţii creditului
documentar, astfel încât să existe o marjă de timp suficientă pentru refacerea şi
depunerea lor în termen;
b. banca exportatorului comunică băncii emitente care sunt viciile documentelor şi îi
cere autorizaţia de a plăti;
c. banca exportatorului îi indică acestuia să trimită documentele direct băncii emitente
pentru încasare. Importatorul va primi documentele direct de la banca emitentă
numai după ce a plătit preţul;
d. asumându-şi voluntar întreaga răspundere şi acordând astfel un credit
exportatorului, banca corespondentă poate plăti exportatorului valoarea creditului
documentar, sub rezerva încasării. Dacă importatorul, prin banca sa, nu va plăti
preţul pe baza documentelor aşa cum se prezintă, exportatorul se obligă să
ramburseze băncii sale suma primită, la care se va adăuga costul creditului
(comisionul, cheltuielile, dobânda).
7.8.3.12. Rezolvarea incidentelor privind viciile documentelor, relevate de banca
emitentă.
Dacă banca emitentă, primind documentele de la banca corespondentă constată
neregularităţi, va notifica imediat băncii corespondente că refuză documentele. Notificarea va
conţine enumerarea obiecţiunilor şi va preciza dacă documentele sunt ţinute la dispoziţia
exportatorului sau au fost restituite acestuia.
7.8.3.12.1. Plata creditului documentar.
Plata creditului documentar poate fi efectuată de banca exportatorului în
următoarele modalităţi: creditarea contului exportatorului; acceptarea cambiei, în acest caz
exportatorul putând încasa cambia la scadenţă sau cere băncii să o sconteze; acordarea unui
credit exportatorului, cu plata amânată sub forma promisiunii de plată.
Banca exportatorului transmite documentele băncii importatorului, cerându-i
plata imediată sau la termen, în raport de condiţiile stipulate în creditul documentar. Dacă
creditul documentar stipulează plata în moneda ţării exportatorului, banca corespondentă va
debita contul băncii emitente cu suma corespunzătoare. În cazul în care creditul documentar
este emis în moneda ţării importatorului, banca emitentă va credita contul băncii
corespondente. Daca creditul documentar prevede o monedă a unei alte ţări, banca emitentă
va autoriza o bancă din zona monetară respectivă să onoreze ordinul băncii exportatorului.
Primind de la banca emitentă documentele, importatorul plăteşte suma corespunzătoare
imediat sau la termen, în funcţie de convenţia cu banca sa.
Pe baza documentelor, importatorul poate îndeplini formalităţile de import şi
poate intra în posesia mărfii. Dacă părţile implicate în creditul documentar nu au convenit
altfel, importatorul suportă toate cheltuielile, alcătuite din:
- comisionul băncii emitente, calculat trimestrial, pentru toată durata de valabilitate a
creditului documentar;
- comisionul băncii corespondente pentru notificarea către exportator a deschiderii
creditului documentar;
- comisionul băncii corespondente pentru confirmarea creditului documentar, calculat
trimestrial, pe toată durata de valabilitate;
- comisionul de plată datorat băncii corespondente pentru plata efectuată către exportator.
Comisionul plătit pentru un credit utilizat parţial sau neutilizat nu va fi restituit.
7.8.4. Incasso-ul documentar
7.8.4.1. Noţiune şi reglementare.
Incasso-ul documentar reprezintă încasarea de către bancă a sumei cuvenite pe
baza remiterii documentelor corespunzătoare. Spre deosebire de creditul documentar,
beneficiarul plătii trebuie să aştepte ca mai întâi banca să primească suma de la cumpărător.
Pe cale de consecinţă, în momentul expedierii mărfii, el nu are certitudinea că destinatarul
cumpărător şi banca acestuia vor plăti. Expediind marfa, e1 se bazează pe încrederea în
corectitudinea şi solvabilitatea partenerului cumpărător. De aceea, procedeul este utilizat
numai între parteneri tradiţionali de afaceri. Încasarea documentară nu reprezintă, în sine, o
formă de creditare de către bănci a comerţului internaţional, ci doar un mijloc de intervenţie a
băncilor în derularea acestor operaţiuni.
Dacă în creditul documentar băncile îşi asumă rolul de a plăti, în cazul incasso-
ului documentar ele îşi rezervă rolul opus, acela de a încasa. Încasarea documentară constă, în
esenţă, în aceea că o bancă se oferă să încaseze, pentru exportator, suma datorată de
importator.
Avantajele procedeului constau în aceea că: importatorul nu poate intra în posesia
mărfii înainte de a fi plătit sau de a fi acceptat cambia trasă de exportator; băncile nu-şi asumă
nici o obligaţie proprie de plată, iar procedeul însuşi este mai puţin costisitor şi mai puţin
strict sub aspect formal decât creditul documentar.
El este adecvat mai ales atunci cârd exportatorul contează pe importator ca pe un
bun platnic, tara importatorului se bucură de o bună stabilitate politică, economică şi juridică,
iar statul în care se exportă marfa nu impune restricţii importurilor sau a eliberat toate
autorizaţiile necesare.
Instituţia incasso-ului documentar este reglementată de Regulile uniforme privind
incasso-ul, versiunea actuală (R.U.E. 322) fiind elaborată în 1978 şi intrând în vigoare la 1
ianuarie 1979.
7.8.4.2. Etapele operaţiunii de incasso.
Condiţiile de plată sunt stabilite în oferta exportatorului acceptată de importator
sau în contractul de vânzare încheiat de părţi. După ce expediază marfa fie direct pe adresa
importatorului, fie pe adresa băncii acestuia, exportatorul predă băncii sale toate documentele
(factura comercială, factura consulară, conosamentul, poliţa de asigurare, certificatul de
origine etc.) împreună cu ordinul de incasso. Banca exportatorului transmite toate aceste
documente băncii importatorului, împreună cu instrucţiunile necesare.
Banca importatorului îl informează pe acesta despre sosirea documentelor şi
despre Condiţiile de plată. Ea încasează plata sau primeşte acceptarea de către importator a
cambiei trasă asupra lui de către exportator şi, în schimbul plătii sau al acceptării cambiei, îi
predă documentele. Ulterior, banca importatorului transferă suma încasată băncii
exportatorului care creditează contul acestuia.
7.8.4.3. Acordul asupra condiţiilor de efectuare a operaţiunii de incasso
documentar.
Clauza de plată din contractul de vânzare internaţională se poate formula în
următoarele variante:
1. Predarea documentelor contra plată (documents against payment, D/P). Banca
predă importatorului documentele numai contra plătii imediate. Sintagma "plată
imediată" este interpretată conform uzurilor bancare internaţionale în sensul că
plata se efectuează cel mai târziu la sosirea mărfii. Exportatorul poate menţiona
expres în ordinul de incasso "plata la prima prezentare a documentelor". În acest
caz, atât contractul de vânzare internaţională, cât şi factura vor conţine o
prevedere în sensul că banca va prezenta importatorului documentele imediat după
ce le-a primit.
2. Predarea documentelor contra acceptării cambiei (documents against
acceptance, D/A). Banca predă importatorului documentele contra acceptării
cambiei trase de exportator asupra importatorului. Cambia este trasă la 30-180 de
zile de vedere sau la o dată fixă. Banca verifică numai dacă acceptarea este
menţionată pe cambie în forma prevăzută de lege. Ea nu răspunde pentru
autenticitatea semnăturilor, nici de îndrituirea autorului semnăturii de a accepta
cambia, nici de solvabilitatea importatorului acceptant. Importatorul intră în
posesia mărfii înainte de a fi plătit efectiv şi o poate vinde imediat pentru a-şi
procura fondurile necesare plătii cambiei. Exportatorul îşi asumă un risc, unica
garanţie a plătii fiind cambia acceptată de importator. Pentru a-şi consolida
garanţia plăţii, exportatorul poate pretinde avalizarea cambiei de către banca
învestită să încaseze plata sau de către o altă bancă. Avalul va menţiona expres că
este dat pentru importatorul tras, în caz contrar interpretându-se ca fiind dat pentru
exportatorul trăgător.
3. Acceptarea cambiei cu predarea documentelor contra plată. În momentul
înfăţişării documentelor, importatorul trebuie să accepte cambia trasă la un anumit
număr de zile de la vedere. Documentele îi sunt predate de către bancă în
momentul plătii cambiei.
7.8.4.4. Ordinul de încasare şi predarea documentelor.
În practica bancară, ordinul se întocmeşte pe formularul băncii şi cuprinde
următoarele menţiuni:
- executarea ordinului este supusă R.U.E.;
- denumirea şi adresa importatorului;
- clauza de plată (predarea documentelor contra plată sau contra acceptare);
- documentele predate de exportator, în funcţie de reglementarea aplicabilă în
ţara importatorului. Sunt menţionate fie în oferta de cumpărare a
importatorului, fie în contractul de vânzare internaţională. În situaţiile în care
marfa este expediată cu un transportator feroviar, rutier sau aerian,
importatorul o poate prelua indiferent dacă a onorat sau nu obligaţia de plată.
De aceea, exportatorul are obligaţia să apeleze la ajutorul băncii din ţara
importatorului, expediind marfa pe adresa acesteia, numai cu asentimentul ei
prealabil. Chiar şi în acest caz, banca nu îşi asumă nici o obligaţie de plată. Ea
este obligată să înştiinţeze banca exportatorului despre neonorarea obligaţiei
de plată a importatorului. De aceea, exportatorul trebuie să aibă în ţara
importatoare un reprezentant care să procedeze, după caz, la depozitarea,
vânzarea sau returnarea mărfii. Numele, adresa şi puterile acordate acestui
reprezentant vor fi menţionate pe ordinul de încasare;
- banca desemnată să efectueze încasarea;
- cambia trasă de exportator asupra importatorului, care însoţeşte celelalte
documente, iar după ce a fost acceptată de tras este restituită de banca din ţara
importatorului băncii exportatorului sau este păstrată şi încasată la scadentă,
după cum a ordonat trăgătorul. După ce banca din ţara importatorului a
efectuat încasarea cambiei, transferă suma băncii exportatorului care
creditează contul acestuia;
- comisionul, suportat sau de exportator, sau de importator, conform
contractului de vânzare internaţională. De regulă, banca importatorului
debitează contul acestuia cu comisionul ambelor bănci;
- observaţii speciale. Exportatorul indică băncii sale, după caz, să protesteze
cambia în cazul neacceptării de către tras sau în cazul neplăţii la termen a
cambiei acceptate; să transmită băncii încasatoare că importatorul poate
verifica marfa, inclusiv prin luare de probe etc.;
- contul care să fie creditat cu suma încasată şi moneda plăţii;
- semnătura şi stampila exportatorului.
Banca exportatorului nu este obligată să verifice ordinul sub aspectele de mai sus,
cu o singură excepţie: ea se va asigura ca toate documentele menţionate în ordin i-au fost
efectiv predate.
Banca exportatorului transmite documentele, împreună cu instrucţiunile necesare,
băncii încasatoare din tara importatorului (banca prezentatoare). De regulă, aceasta din urmă
prezintă nemijlocit importatorului aceste documente, dar va putea mandata o altă bancă.
Banca prezentatoare trimite importatorului avizul redactat pe formularul propriu,
înstiintându-l că au sosit documentele. Avizul cuprinde menţiuni cu privire la marfă şi cu
privire la documente. Importatorul poate controla în acest fel dacă documentele îi permit să
intre în posesia mărfii şi să îndeplinească formalităţile vamale. Acelaşi aviz îl înştiinţează pe
importator că banca prezentatoare este autorizată să-i remită documentele contra plăţii
imediate a sumei menţionate sau, după caz, contra acceptării cambiei.
Importatorul poate verifica documentele la sediul băncii prezentatoare. În ceea ce
priveşte verificarea mărfii, banca îi va îngădui sau nu această examinare, în raport de
instrucţiunile primite de la emitentul ordinului.
Dacă importatorul a primit suma datorată, banca prezentatoare o transmite
imediat băncii exportatorului. Atunci cârd ordinul de încasare o permite expres, plata poate fi
efectuată, în lipsă de devize, şi în moneda tării importatorului, cu adăugarea unei sume
determinate cu titlu de garanţie a riscului de schimb. În acest caz, banca prezentatoare va
efectua schimbul şi va transmite devizele băncii exportatorului. Toată diferenţa nefavorabilă
de curs de schimb este suportată de importator.
Dacă importatorul a acceptat cambia, banca, prezentatoare păstrează cambia sau o
transmite băncii exportatorului, în funcţie de prevederile ordinului de încasare. Dacă a fost
remisă exportatorului, cambia poate fi scontată sau poate fi încasată la scadentă.
Comisionul băncilor participante se referă la următoarele servicii bancare:
remiterea documentelor către importator contra plată sau contra acceptării cambiei; încasarea
cambiei; eventual preluarea, depozitarea şi predarea mărfii; alte servicii (protestul cambiei,
taxe portuare etc.).
Capitolul 8. OPERAŢIUNILE BANCARE CONEXE ŞI ACCESORII
8.1.Operaţiunile bancare conexe şi accesorii. Generalităţi.
Alături de operaţiunile bancare principale (acceptarea de depozite, acordarea de
credite), doctrina evidenţiază o categorie aparte de activităţi bancare: serviciile bancare, care,
la rândul lor, sunt împărţite în: operaţiuni accesorii (transferuri de fonduri, operaţiuni de
clearing şi alte operaţiuni de virament, pe cont propriu sau în contul terţilor, primirea de titluri
în gaj sau în depozit) şi operaţiuni şi activităţi conexe (operaţiuni valutare, cele cu metale
preţioase şi cu alte valori cu grad înalt de lichiditate; intermedierea în plasamentul de valori
mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta; consultanţă financiar-bancară; operaţiuni de
mandat).
Serviciile bancare sunt cuprinse şi în enumerarea art. 8 din Legea bancară printre
activităţile care pot fi desfăşurate, în limita autorizaţiei acordate, de băncile - persoane
juridice române şi sucursalele băncilor străine: emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată
şi de credit; plăti şi decontări; leasing financiar; transferuri de fonduri; tranzacţii în cont
propriu sau în contul clienţilor cu instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii,
certificate de depozit), valută, instrumente financiare derivate, metale preţioase, obiecte
confecţionate din acestea, pietre preţioase, valori mobiliare; intermedierea în plasamentul de
valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta; administrarea de portofolii ale
clienţilor, în numele şi pe riscul acestora; custodia şi administrarea de valori mobiliare;
depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare; închirierea de casete
de siguranţă; consultanţă financiar-bancară; operaţiuni de mandat.
Întrucât am analizat anterior operaţiunile de încasări şi plăţi, vom prezenta
succint, în final, operaţiunile conexe şi accesorii cele mai importante.
8.2.Operaţiuni valutare
8.2.1. Reglementarea operaţiunilor valutare.
Operaţiunile valutare fac parte dintre activităţile bancare tradiţionale. În prezent,
doctrina le califică drept operaţiuni bancare anexe, supuse unui regim juridic special, pentru
raţiuni de ordine publică. Regimul juridic al operaţiunilor valutare este reglementat de
Regulamentul nr. 3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare, emis de Banca Naţională a
României în temeiul atribuţiilor sale privind elaborarea politicii şi a normelor valutare pe
teritoriul României. Regulamentul nr. 3/1997 cuprinde:
1. norme privind funcţionarea pieţei valutare, ca piaţă continuă pe care se efectuează
vânzări şi cumpărări de valute contra monedei naţionale sau alte valute, la cursuri de
schimb determinate liber de intermediarii autorizaţi să participe în nume şi în cont
propriu (dealer) şi / sau în nume propriu şi în contul clienţilor (broker): băncile, casele
de schimb valutar şi alte entităţi nebancare autorizate de Banca Naţională a României;
2. norme privind efectuarea operaţiunilor de schimb valutar cu numerar şi substitute de
numerar pentru persoane fizice pe teritoriul României;
3. norme privind modul de autorizare şi de raportare a operaţiunilor valutare de capital;
4. norme privind efectuarea plăţilor externe pentru importurile de mărfuri, executarea de
lucrări şi prestările de servicii;
5. norme privind autorizarea deschiderii şi funcţionării conturilor în străinătate ale
rezidenţilor;
6. norme privind modul de autorizare a operaţiunilor valutare pe teritoriul României;
7. norme privind sumele în numerar în valută şi în moneda Naţională (leu) care pot fi
introduse şi scoase în / din România;
8. norme privind circuitul formularelor "Dispoziţie de plată valutară externă" (D.P.V.E.)
şi "Cerere de deschidere acreditiv" (C.D.A.);
9. norme privind controlul valutar asupra încasărilor din exporturi şi din celelalte
operaţiuni cu străinătatea.
8.2.2. Operaţiunile valutare.
Regulamentul nr. 3/1997 cuprinde, în art. l, pct. 1.17., definiţia legală a
operaţiunilor valutare şi enumerarea exhaustive a acestora.
Astfel, operaţiuni valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile,
creditările, precum şi orice alte tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin
transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată (substitute de numerar: cecuri de
călătorie, cecuri personale, cărţi de credit, cărţi de debit, cecuri aferente cărţilor de credit) sau
prin alte modalităţi de plată agreate sau acceptate de bănci.
Sunt incluse în această categorie şi operaţiunile exprimate în moneda naţională
(leu), atunci când sunt efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi.
Atât rezidenţii, cât şi nerezidenţii au dreptul să deschidă conturi în valută la bănci.
Nerezidenţii pot transfera în străinătate fără restricţii disponibilităţile valutare deţinute în
conturi deschise la bănci, în condiţiile legii.
Totodată, nerezidenţii au dreptul de a deschide la bănci conturi curente în moneda
naţională (leu).
Operaţiunile valutare pot fi:
1. operaţiuni valutare curente, efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi, care nu sunt de
natura operaţiunilor de capital, decurgând din:
- tranzacţii de comerţ internaţional, inclusiv servicii, alte tranzacţii curente,
precum şi credite de comerţ internaţional şi alte facilităţi bancare aferente, cu
termene iniţiale de rambursare mai mici de un an;
- repatrierea veniturilor nete sub formă de dividende, dobânzi etc., provenind
din operaţiuni de capital;
- remiteri de sume moderate, aferente cheltuielilor curente de întreţinere a
membrilor familiei.
2. operaţiuni valutare de capital, efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi, decurgând
din:
- investiţii directe în România ale nerezidenţilor, respectiv în străinătate ale
rezidenţilor;
- lichidarea investitiilor directe în străinătate de către rezidenţi, respectiv în
România de către nerezidenţi;
- investiţii imobiliare (achiziţionare de terenuri, cumpărare sau construire de
clădiri, altele decât cele reprezentând investiţii directe) în România ale
nerezidenţilor, respectiv în străinătate ale rezidenţilor;
- operaţiuni cu valori mobiliare specifice pieţei de capital (acţiuni sau alte valori
mobiliare de natură participativă, precum şi obligaţiuni sau alte titluri de credit
cu scadenţa iniţială, de regulă, mai mare de un an): admiterea valorilor
mobilare româneşti pe pieţe de capital străine, admiterea valorilor mobiliare
străine pe pieţe de capital româneşti, tranzacţii cu valori mobiliare în România
de către nerezidenţi, tranzacţii cu valori mobiliare în străinătate de către
rezidenţi;
- operaţiuni cu instrumente specifice pieţei monetare (efecte de comerţ, titluri
de stat, alte titluri emise de agenţii guvernamentale şi instrumente derivate,
precum şi orice alte valori mobiliare cu scadenţe iniţiale, de regulă, mai mici
de un an): admiterea de instrumente ale pieţei monetare româneşti pe pieţe
monetare străine; admiterea de instrumente ale pieţei monetare străine pe piaţa
monetară românească; tranzacţii cu instrumente ale pieţei monetare în
România de către nerezidenţi; tranzacţii cu instrumente ale pieţei monetare în
străinătate de către rezidenţi;
- operaţiuni cu instrumente de plasament colectiv (acţiuni şi alte titluri cu
caracter participativ în societăţi, fonduri de investiţii, fonduri mutuale etc.):
admiterea de instrumente de plasament colectiv româneşti pe pieţe financiare
străine admiterea de instrumente de plasament colectiv străine pe piaţa
financiară românească; tranzacţii în România ale nerezidenţilor; tranzacţii în
străinătate ale rezidenţilor;
- credite de comerţ internaţional (cu termen de rambursare mai mare de un an),
cu sau fără participarea unui rezident în tranzacţia comercială respectivă,
acordate de nerezidenţi rezidenţilor sau de rezidenţi nerezidenţilor;
- credite şi împrumuturi financiare, inclusiv leasing financiar, acordate de
nerezidenţi rezidenţilor sau de rezidenţi nerezidenţilor;
- garanţii, avaluri, facilităţi financiare auxiliare acordate de nerezidenţi
rezidenţilor sau de rezidenţi nerezidenţilor, în cazuri legate direct de comerţul
internaţional în care participă un rezident, în cazuri legate direct de operaţiuni
de mişcări internaţionale de capital în care participă un rezident sau în cazuri
nelegate direct de comerţul internaţional sau de operaţiuni de mişcări
internaţionale de capital ori în care nu participă nici un rezident la operaţiunile
respective;
- operaţiuni în conturi curente deschise de nerezidenţi la bănci şi la alte entităţi
stabilite de lege, în monedă naţională sau în valută, respectiv în conturi
curente deschise de rezidenţi în străinătate la bănci şi la alte instituţii asimilate
acestora, în monedă naţională (în ţările cu care România are aranjamente de
convertibilitate regională) sau în valută;
- operaţiuni în conturi de depozit deschise de nerezidenţi la bănci şi la alte
entităţi stabilite de lege, în monedă naţională sau în valută, respectiv în conturi
de depozit deschise de rezidenţi în străinătate la bănci şi la alte instituţii
asimilate acestora, în monedă naţională (în ţările cu care România are
aranjamente de convertibilitate regională) sau în valută;
- schimb valutar efectuat în România de nerezidenţi sau în străinătate de
rezidenţi, constând în cumpărare de monedă naţională contra valută, vânzare
de monedă naţională contra valută sau schimb de valută contra valută;
- transfer de capital reprezentând anuităţi, despăgubiri etc. decurgând din
contractele de asigurare de viată încheiate între rezidenţi persoane fizice şi
societăţi de asigurare nerezidente, respectiv între societăţi de asigurare
rezidente şi persoane fizice nerezidente;
- transferuri ale persoanelor fizice: donaţii, moşteniri, dote, plata unor datorii
ale imigranţilor în ţara de origine, transferuri de active ale emigranţilor,
câştiguri din jocuri de noroc, economii ale lucrătorilor nerezidenţi;
- alte transferuri, cuprinzând transferuri de capital guvernamentale, achiziţii de
active nemateriale / nefinanciare (brevete, mărci de fabrică, licenţe, patente
etc.), disponibilizarea conturilor blocate ale nerezidenţilor, sponsorizări.
Băncile răspund de aplicarea corectă a prevederilor Regulamentului nr. 3/1997
pentru operaţiunile dispuse de clienţii acestora. În acest scop, băncile pot solicita clienţilor lor
informaţiile necesare şi orice document justificativ.
8.3.Operaţiuni cu valori mobiliare
8.3.1. Reglementarea operaţiunilor cu valori mobiliare.
Valorile mobiliare şi operaţiunile cu aceste valori sunt reglementate de Legea nr.
52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori5oz. potrivit art. 2 lit. a din lege,
valorile mobiliare sunt instrumente negociabile emise în formă materială sau evidenţiate prin
înscrierile în cont, care conferă deţinătorilor lor drepturi patrimoniale asupra emitentului,
conform legii şi în condiţiile specifice de emisiune a acestora. Pot fi valori mobiliare
acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate şi orice alte titluri de credit,
încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie.
Administrarea legii, punerea ei în aplicare, precum şi supravegherea şi controlul
respectării dispoziţiilor acesteia sunt încredinţate Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, în
calitate de autoritate administrativă autonomă de specialitate.
8.3.2. Operaţiunile cu valori mobiliare realizate de societăţile bancare.
Obiectul de activitate al băncilor, stabilit prin dispoziţiile art. 8 din Legea nr.
58/1998, prevede, printre activităţile permise băncilor tranzacţii în cont propriu sau în contul
clienţilor cu valori mobiliare (lit. h); intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi
oferirea de servicii legate de acesta (lit. i); administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele
şi pe riscul acestora (lit. j); custodia şi administrarea de valori mobiliare (lit. k); depozitar
pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare (lit. l).
Subsecvent acestei dispoziţii, Legea bancară conţine o precizare, care nuanţează
valoarea juridică a enumerării: băncile pot desfăşura activităţile prevăzute de legislaţia
privind valorile mobiliare şi bursele de valori prin societăţi distincte, care vor funcţiona sub
reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, cu excepţia
activităţilor care, potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de către bănci. Nu
înseamnă, însă, că băncile sunt mai puţin prezente în activitatea de valori mobiliare, ci că, de
regulă, participă indirect, prin intermediul unor societăţi-filiale.
Prevederile Legii bancare trebuie interpretate prin raportare la normele Legii nr.
52/1994. Astfel, art. 35 alin. 3 dispune că societăţile bancare şi alte instituţii de credit supuse
supravegherii Băncii Naţionale a României nu pot efectua şi nici nu pot face intermediere de
valori mobiliare pe cont propriu şi nici pe contul terţilor. Ele pot participa, în condiţiile legii,
la societăţi de valori mobiliare care funcţionează sub supravegherea Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare.
De asemenea, potrivit art. 95 alin. l, prestarea cu titlu profesional, către public, de
servicii de consultantă de plasament în valori mobiliare, de către persoane fizice sau juridice,
se face numai cu autorizarea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. Pe cale de consecinţă,
în cazul în care societatea bancară intenţionează să presteze, în cadrul consultanţei financiar-
bancare, servicii de analiză a valorilor mobiliare, selectare a portofoliului şi evaluare, este
obligate să obţină autorizarea prealabilă a comisiei.
Sistemele de compensare şi depozitare colectivă a valorilor mobiliare reprezintă o
altă activitate pe care o pot desfăşura societăţile bancare. Art. 98 alin. 1 din lege prevede că
decontarea tranzacţiilor cu valori mobiliare, păstrarea în siguranţă a valorilor mobiliare,
transferul proprietăţii asupra acestora şi serviciile de înregistrare şi plată a valorilor mobiliare,
precum şi orice operaţiuni conexe trebuie efectuate de persoane juridice autorizate în
prealabil de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Activităţile de compensare a
tranzacţiilor cu valori mobiliare şi de depozitare a valorilor mobiliare se desfăşoară sub
supravegherea aceleiaşi comisii. Persoanele juridice având ca obiect aceste activităţi se
înfiinţează ca societăţi comerciale pe acţiuni. Acţionari la societăţile bancare de compensare
şi depozitare colectivă de valori mobiliare pot fi, printre alte persoane juridice prevăzute de
lege sau stabilite de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, băncile.
Societăţile comerciale de compensare şi depozitare colectivă a valorilor mobiliare
efectuează operaţiunile cu valorile mobiliare primite în depozit prin agenţi de compensare şi
depozitare, conform contractelor încheiate cu aceştia. Pot avea calitatea de agenţi de
compensare şi depozitare colectivă, între alţii, şi băncile.
8.4.Contractul de închiriere de casete de siguranţă
8.4.1. Reglementarea legală a contractului de închiriere de casete de siguranţă.
Printre operaţiunile care pot fi incluse în obiectul de activitate al societăţilor
bancare, art. 8 lit. m din Legea nr. 58/1998 prevede şi închirierea de casete de siguranţă.
Cu excepţia includerii sale în enumerarea limitativă a activităţilor care pot fi
desfăşurate de bănci, în limita autorizaţiei acordate de Banca Naţională a României,
contractul nu are o reglementare legală proprie.
8.4.2. Natura juridică a contractului de închiriere de casete de siguranţă.
Contractul constă în punerea de către bancă la dispoziţia clientului a unei casete
de siguranţă blindate, aflată într-o incintă securizată, în vederea păstrării sub pază a unor
documente sau obiecte de valoare. Deschiderea casetei necesită utilizarea simultană a două
chei: una aflată în posesia băncii, cealaltă în posesia clientului.
În pofida numelui, contractul nu este unul de închiriere sub forma locaţiunii,
întrucât, pe de o parte, obiectul său nu este reprezentat de asigurarea de către bancă a liberei
folosinţe a spaţiului închiriat, iar pe de altă parte în cazul unui contract de locaţiune singura
obligaţie a locatorului ar fi aceea de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat.
Prin faptul că clientul are acces la caseta de siguranţă numai cu concursul băncii,
iar banca are obligaţia de a asigura paza casetei, contractul s-ar apropia mai degrabă de unul
de depozit. Cu toate acestea, nu sunt îndeplinite condiţiile depozitului regulat, reglementat de
art. 1599 şi urm. C.civ., întrucât banca nu este detentorul obiectelor din caseta de siguranţă:
ea nu primeşte obiectele şi, mai mult decât atât, nu cunoaşte conţinutul casetei şi nici măcar
dacă aceasta conţine ceva.
Acestea sunt argumentele pentru care doctrina juridică a calificat contractul ca
fiind unul sui generis, numindu-l contract de pază. Obiectul principal al contactului îl
reprezintă obligaţia de pază a casetei de siguranţă de către bancă.
8.4.3. Încheierea şi efectele contractului de închiriere de casete de siguranţă.
Incidente privind contractul de închiriere de casete de siguranţă.
Pentru bancă, oferirea acestui serviciu nu prezintă rentabilitate în mod direct,
chiria neacoperind cheltuielile de construcţie, întreţinere şi pază a casetei de siguranţă. Cu
toate acestea, el este practicat de bănci pentru avantajul indirect antrenat: atragerea de clienţi
care vor solicita ulterior şi alte servicii bancare.
Contractul este unul de adeziune; el se încheie prin semnarea de către client a
unui formular conţinând clauze prestabilite de bancă, având pe verso prevederile
regulamentului de utilizare a casetei de siguranţă. În contract este prevăzut numărul casetei şi
cuantumul sumei pe care clientul se obligă să o plătească. De regulă, clientul trebuie să
constituie un depozit de garanţie în numerar, având ca destinaţie specială acoperirea
eventualelor cheltuieli de reparaţii pentru cazul în care caseta ar trebui forţată, în urma
pierderii de către client a cheii.
Banca are următoarele obligaţii: obligaţia de a asigura clientului accesul la caseta
de siguranţă în condiţiile prevăzute de regulamentul interior; obligaţia de a asigura paza
casetei de siguranţă. Aceasta din urmă este o obligaţie de rezultat. Pe cale de consecinţă,
simplul fapt al distrugerii, deteriorării sau furtului obiectelor depozitate atrage răspunderea
băncii. Clientului îi revine, în această ipoteză, sarcina de a dovedi, prin orice mijloc de probă,
prezenţa în caseta de siguranţă a obiectelor respective, prin ipoteză necunoscută de bancă.
Obligaţiile clientului constau în plată chiriei şi respectarea regulamentului intern
al băncii privind utilizarea casetei de siguranţă, care interzice depozitarea unor bunuri
perisabile sau periculoase.
Clientul poate da procură unuia sau mai multor mandatari pentru a avea acces la
caseta de siguranţă, cu condiţia de a pune la dispoziţia acestora cheia care se află în posesia
sa.
Sunt calificate drept abuzive clauzele contractuale având ca efect exonerarea
băncii de răspundere în cazul efracţiei casetei de siguranţă, limitarea întinderii obligaţiei
băncii de a repara prejudiciul suferit de client în caz de efracţie fără a oferi clientului
posibilitatea de a acoperi integral riscul printr-o majorare a primei plătite băncii, posibilitatea
băncii de a modifica unilateral clauzele contractuale, fără ca modificările să fie consecinţa
unor împrejurări care nu depind exclusiv de voinţa băncii etc.
Alături de ipoteza distrugerii, degradării sau furtului conţinutului casetei de
siguranţă, pe parcursul executării contractului mai poate apărea un incident: sechestrul aplicat
la iniţiativa creditorilor clientului asupra conţinutului casetei de siguranţă. Trebuie precizat că
nu există posibilitatea popririi sumelor de bani sau a efectelor mobile aflate în caseta de
siguranţă, în temeiul art. 452-462 C.proc.civ., întrucât banca nu are obligaţia de predare sau
de restituire către client a bunurilor respective, nefiind nici proprietarul, nici detentorul
acestora. Pe cale de consecinţă, conţinutul casetei de siguranţă nu poate face obiectul popririi,
ci al sechestrului asigurător (art. 594 C.proc.civ.) sau chiar judiciar (art. 596 C.proc.civ.),
respectiv al sechestrului ca etapă în procedura executării silite mobiliare (art. 416 şi urm.
C.proc.civ.). În toate cazurile, banca nu are dreptul de acces la conţinutul casetei de siguranţă
decât în prezenta executorului judecătoresc.
Capitolul 1. BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI...........................................................................................11.1. Statutul juridic şi obiectivele Băncii Naţionale a României......................................................................11.2. Politica monetară şi valutară a B.N.R........................................................................................................21.3. Emisiunea monetară...................................................................................................................................41.4. Rolul sistemului naţional de plăţi al B.N.R. Operaţiunile BNR cu băncile. Supravegherea bancară........51.5. Operaţiunile BNR pe contul statului..........................................................................................................81.6. Operaţiunile BNR cu aur şi activele externe..............................................................................................81.7. Situaţiile financiare ale BNR.....................................................................................................................91.8. Conducerea şi administrarea BNR...........................................................................................................10
Capitolul 2. SOCIETĂŢILE BANCARE..........................................................................................................122.1. Societăţile bancare – societăţi comerciale cu statut special.....................................................................122.2. Constituirea societăţilor bancare..............................................................................................................13
2.2.1. Consideraţii generale......................................................................................................................132.2.2. Aprobarea constituirii societăţilor comerciale...............................................................................152.2.3. Constituirea societăţii comerciale bancare. Reglementare.............................................................222.2.4. Actele constitutive ale societăţii bancare.......................................................................................222.2.5. Modalităţi de constituire a societăţii bancare în funcţie de modul de formare a capitalului social232.2.6. Formalităţile necesare constituirii societăţii bancare.....................................................................232.2.7. Consecinţele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii bancare..................................242.2.8. Înfiinţarea sucursalelor şi filialelor societăţii bancare....................................................................252.2.9. Autorizarea funcţionării societăţilor bancare.................................................................................252.2.10. Precizări în legătură cu societăţile bancare cu statut special..........................................................292.2.11. Constituirea sucursalelor băncilor străine......................................................................................292.2.12. Retragerea autorizaţiei de funcţionare a băncii..............................................................................312.2.13. Deschiderea de reprezentanţe de către băncile străine...................................................................332.2.14. Registrul bancar..............................................................................................................................34
2.3. Funcţionarea societăţilor bancare............................................................................................................352.3.1. Principiile funcţionării societăţilor bancare...................................................................................352.3.2. Acţiunile emise de societatea bancară. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor societăţii bancare....352.3.3. Adunarea generală a acţionarilor societăţii bancare.......................................................................362.3.4. Organizarea societăţilor bancare....................................................................................................372.3.5. Conducerea şi administrarea societăţii bancare. Generalităţi.........................................................372.3.6. Conducerea societăţilor bancare.....................................................................................................382.3.7. Administrarea societăţii bancare. Generalităţi...............................................................................382.3.8. Conflictul de interese între administrator şi societatea bancară.....................................................402.3.9. Controlul gestiunii societăţii bancare. Cenzorii societăţii bancare................................................422.3.10. Auditorul independent al societăţii bancare...................................................................................422.3.11. Documentele contractuale, registrele şi evidenţele societăţii bancare...........................................432.3.12. Conturile, situaţiile financiare şi bilanţul contabil ale societăţii bancare.......................................442.3.13. Beneficiile şi dividendele societăţii bancare..................................................................................452.3.14. Fondul de rezervă al societăţii bancare..........................................................................................452.3.15. Prudenţa bancară............................................................................................................................452.3.16. Fondurile proprii ale băncilor.........................................................................................................472.3.17. Rezervele minime obligatorii ale băncilor la Banca Naţională a României...................................492.3.18. Tranzacţii interzise băncilor...........................................................................................................492.3.19. Secretul profesional bancar............................................................................................................502.3.20. Obligaţiile băncilor în prevenirea şi combaterea spălării banilor...................................................572.3.21. Supravegherea prudenţială a băncilor............................................................................................592.3.22. Măsuri de remediere şi sancţiuni....................................................................................................60
2.4. MODIFICAREA SOCIETĂŢILOR BANCARE....................................................................................622.4.1. Condiţiile modificării societăţilor bancare.....................................................................................622.4.2. Modificarea obiectului de activitate...............................................................................................632.4.3. Majorarea capitalului social...........................................................................................................642.4.4. Reducerea capitalului social...........................................................................................................672.4.5. Modificări privind acţionarii semnificativi....................................................................................672.4.6. Modificări privind conducătorii băncii...........................................................................................69
2.4.7. Deschiderea de către băncile persoane juridice romane de reprezentante şi sucursale sau de alte sedii secundare în străinătate........................................................................................................................692.4.8. Obligaţia de notificare în cazul altor modificări ale societăţii bancare..........................................702.4.9. Fuziunea şi divizarea societăţilor bancare......................................................................................73
2.5. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA SOCIETĂŢILOR BANCARE........................................................752.5.1. Generalităţi.....................................................................................................................................75
2.6. SUPRAVEGHEREA SPECIALĂ, ADMINISTRAREA SPECIALĂ ŞI FALIMENTUL SOCIETĂŢILOR BANCARE..........................................................................................................................77
2.6.1. Reglementare..................................................................................................................................772.6.2. Supravegherea specială şi administrarea specială a societăţilor bancare. Consideraţii generate.. .772.6.3. Supravegherea specială a societăţilor bancare...............................................................................772.6.4. Administrarea specială a societăţilor bancare................................................................................792.6.5. Falimentul băncilor. Reglementare legală......................................................................................812.6.6. Domeniul de aplicare al procedurii falimentului băncilor..............................................................812.6.7. Organele care aplică procedura falimentului societăţilor bancare. Enumerare..............................822.6.8. Tribunalul şi judecătorul-sindic......................................................................................................822.6.9. Lichidatorul....................................................................................................................................832.6.10. Procedura de sesizare a tribunalului...............................................................................................862.6.11. Efectele deschiderii procedurii falimentului băncii........................................................................882.6.12. Etapele procedurii falimentului băncilor........................................................................................882.6.13. Răspunderea organelor de conducere şi a cenzorilor băncii ajunse în stare de faliment...............90
2.7. SOCIETĂŢI BANCARE CU STATUT SPECIAL.................................................................................932.7.1. Statutul juridic al Casei de Economii şi Consemnaţiuni................................................................932.7.2. Organizarea şi conducerea Casei de Economic şi Consemnaţiuni.................................................932.7.3. Activitatea Casei de Economic şi Consemnaţiuni. Operaţiuni efectuate.......................................942.7.4. Activitatea Casei de Economii şi Consemnaţiuni. Garantarea depunerilor; secretul operaţiunilor; facilităţi fiscale..............................................................................................................................................952.7.5. BANCA DE EXPORT IMPORT A ROMÂNIEI EXIMBANK S.A............................................96
2.7.5.1. Statutul juridic şi obiectivele activităţii EXIMBANK S.A.........................................................962.7.5.2. Organizarea şi funcţionarea EXIMBANK S.A...........................................................................972.7.5.3. Activitatea EXIMBANK S.A. în contul statului........................................................................982.7.5.4. Activitatea EXIMBANK S.A. în nume şi în cont propriu........................................................101
Capitolul 3. ORGANIZAŢIILE COOPERATISTE DE CREDIT...................................................................1023.1. Definiţie legală şi reglementare.............................................................................................................1023.2. Principiile generale ale organizaţiilor cooperatiste de credit.................................................................1023.3. Cooperativele de credit. Noţiune şi constituire......................................................................................1033.4. Organizarea, administrarea şi controlul gestiunii cooperativelor de credit...........................................1053.5. Activitatea cooperativelor de credit.......................................................................................................1053.6. Casele centrale ale cooperativelor de credit. Noţiune şi constituire......................................................1063.7. Organizarea, administrarea şi controlul gestiunii caselor centrale........................................................1083.8. Activitatea caselor centrale....................................................................................................................1093.9. Atribuţiile caselor centrale referitoare la cooperativele de credit afiliate..............................................1093.10. Reguli comune privind funcţionarea organizaţiilor cooperatiste de credit.......................................1103.11. Supravegherea activităţii organizaţiilor cooperatiste de credit.........................................................1123.12. Supravegherea specială şi administrarea specială a organizaţiilor cooperatiste de credit. Generalităţi.
……………………………………………………………………………………………………...1133.13. Dizolvarea organizaţiilor cooperatiste de credit...............................................................................1133.14. Fuziunea şi divizarea organizaţiilor cooperatiste de credit...............................................................1143.15. Lichidarea organizaţiilor cooperatiste de credit................................................................................1143.16. Falimentul caselor centrale...............................................................................................................1153.17. Dispoziţii tranzitorii ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperaţiei de credit.........................................................................................................................................115
Capitolul 4. ACTIVITATEA BANCARA.......................................................................................................1174.1. Noţiuni generale privind activitatea bancară.........................................................................................117
4.1.1. Funcţiile băncilor..........................................................................................................................1174.1.1.1. Funcţia compensatoare în spaţiu...............................................................................................1174.1.1.2. Funcţia compensatoare în timp.................................................................................................1184.1.1.3. Funcţia de creaţie monetară......................................................................................................118
4.1.1.4. Funcţia de creaţie economică....................................................................................................1204.1.1. Noţiunea şi reglementarea activităţii bancare..............................................................................121
4.1.1.1. Noţiunea şi clasificarea activităţilor bancare............................................................................1214.1.1.2. Reglementarea activităţilor bancare..........................................................................................1214.1.1.3. Monopolul asupra activităţilor bancare....................................................................................1224.1.1.4. Răspunderea penală reglementată de Legea bancară nr. 58/1998 în cazul nerespectării monopolului bancar...............................................................................................................................125
4.1.2. Noile evoluţii ale activităţi bancare..............................................................................................1264.1.2.1. Difuzarea serviciilor bancare....................................................................................................1264.1.2.2. Informatizarea activităţii bancare.............................................................................................1264.1.2.3. Internaţionalizarea activităţii bancare.......................................................................................1264.1.2.4. Colaborarea băncilor cu bursele de valori mobiliare................................................................127
4.1.3. Teoria generală a contractelor bancare. Încheierea contractelor bancare...................................1274.1.3.1. Condiţiile de fond pentru încheierea contractelor bancare. Enumerare....................................1274.1.3.2. Capacitatea părţilor contractu1ui bancar..................................................................................1274.1.3.3. Consimţământul părţilor contractului bancar............................................................................1284.1.3.4. Obiectul contractului bancar.....................................................................................................1294.1.3.5. Cauza contractului bancar.........................................................................................................1304.1.3.6. Condiţiile de formă pentru încheierea contractului bancar.......................................................1304.1.3.7. Caracterele specifice ale contractelor bancare..........................................................................130
4.1.3.7.1. Enumerare.........................................................................................................................1304.1.3.8. Contractele bancare - contracte de adeziune. Generalităţi........................................................1314.1.3.9. Condiţiile generale de bancă.....................................................................................................1314.1.3.10. Uzurile bancare.......................................................................................................................1324.1.3.11. Regulile profesiunii bancare...................................................................................................1324.1.3.12. Tehnicile informatice bancare.................................................................................................1334.1.3.13. Acceptarea tacită de către client a operaţiunilor efectuate de bancă.......................................1354.1.3.14. Modificarea unilaterală a contractului bancar.........................................................................1354.1.3.15. Rezilierea unilaterală a contractului bancar............................................................................1354.1.3.16. Obligaţii specifice ale băncii incidente în materia contractelor bancare................................136
4.1.3.16.1. Obligaţia băncii de informare şi de consiliere a clientului..............................................1364.1.3.17. Răspunderea contractuala a băncii..........................................................................................137
4.1.3.17.1. Principiul neamestecului băncii în afacerile clientului său.............................................1374.1.3.17.2. Specificul răspunderii contractuale a băncii...................................................................1394.1.3.17.3. Restrângerea convenţională a răspunderii contractuale a băncii.....................................1394.1.3.17.4. Înlăturarea răspunderii contractuale a băncii în caz de forţă majoră..............................140
4.1.4. Contul bancar...............................................................................................................................1404.1.4.1. Noţiunea contului bancar..........................................................................................................1404.1.4.2. Tipurile de cont bancar.............................................................................................................1424.1.4.3. Titularul contului bancar...........................................................................................................1444.1.4.4. Deschiderea contului bancar.....................................................................................................1444.1.4.5. Funcţionarea contului bancar. Extrasul de cont........................................................................1454.1.4.6. Măsuri specifice privind funcţionarea contului bancar. Enumerare.........................................1474.1.4.7. Poprirea bancară în concepţia Codului de procedură civilă nemodificat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000........................................................................................................1474.1.4.8. Poprirea bancară în concepţia Codului de procedură civilă modificat de Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 138/2000........................................................................................................................149
4.1.5. Riscul bancar................................................................................................................................1524.1.5.1. Formele riscului bancar.............................................................................................................1524.1.5.2. Limitarea riscului bancar..........................................................................................................1524.1.5.3. Centrala Riscurilor Bancare. Informaţia de risc bancar............................................................1534.1.5.4. Raportarea informaţiei de risc bancar.......................................................................................1544.1.5.5. Gestiunea informaţiei de risc bancar.........................................................................................155
Capitolul 5. OPERAŢIUNILE BANCARE DE INCASARI ŞI PLĂŢI..........................................................1575.1. Operaţiunile bancare de încasări şi plăţi. Generalităţi...........................................................................157
5.1.1. Contractul bancar de cont curent de disponibilităţi......................................................................1585.1.1.1. Contractul comercial de cont curent.........................................................................................158
5.1.1.1.1. Noţiunea contractului de cont curent................................................................................158
5.1.1.1.2. Efectele contractului de cont curent..................................................................................1595.1.1.1.3. Încheierea contului curent.................................................................................................1605.1.1.1.4. Încetarea contractului de cont curent................................................................................161
5.1.1.2. Contractul bancar de cont curent de disponibilităţi. Generalităţi.............................................1615.1.1.2.1. Noţiunea şi încheierea contractului bancar de cont curent. Constituirea contului curent de disponibilităţi.....................................................................................................................................1615.1.1.2.2. Delimitarea contractului bancar de cont curent de disponibilităţi faţă de contractul bancar de depozit la vedere...........................................................................................................................1635.1.1.2.3. Delimitarea contractului bancar de cont curent de disponibilităţi de contractu1 bancar de deschidere de credit...........................................................................................................................1635.1.1.2.4. Operaţiuni în contul curent de disponibilităţi. Generalităţi...............................................165
5.1.1.3. Plata prin debitarea contului curent pe bază de virament.........................................................1655.1.1.3.1. Noţiunea de virament........................................................................................................1655.1.1.3.2. Natura juridică a viramentului..........................................................................................1665.1.1.3.3. Tipuri de virament.............................................................................................................1675.1.1.3.4. Tehnica viramentului. Ordinul de plată............................................................................1685.1.1.3.5. Incidente în operaţiunea de virament................................................................................1705.1.1.3.6. Derivate ale viramentului bancar. Ordinul de plată programată.......................................171
5.1.1.4. Plata prin debitarea contului curent pe baza titlurilor comerciale de valoare...........................1725.1.1.4.1. Titlurile comerciale de valoare - instrumente de plată......................................................1725.1.1.4.2. Biletul la ordin în alb în practice bancară.........................................................................172
5.1.1.5. Plata prin debitarea contului curent pe baza cecurilor..............................................................1735.1.1.5.1. Noţiunea şi regimul juridic al cecului...............................................................................1735.1.1.5.2. Natura juridică a cecului...................................................................................................1735.1.1.5.3. Premisele juridice ale emiterii cecului..............................................................................1745.1.1.5.4. Emiterea cecului................................................................................................................1755.1.1.5.5. Condiţiile de validitate a cecului.......................................................................................1755.1.1.5.6. Transmiterea cecului.........................................................................................................1775.1.1.5.7. Avalul cecului...................................................................................................................1785.1.1.5.8. Plata cecului......................................................................................................................1795.1.1.5.9. Consecinţele neplăţii cecului.............................................................................................1835.1.1.5.10. Varietăţi ale cecului.........................................................................................................184
5.1.1.6. Incidente în executarea contractului bancar de cont curent de disponibilităţi..........................1865.1.1.6.1. Incidentele de plăţi. Noţiune.............................................................................................1865.1.1.6.2. Răspunderea juridică angajată în cazul incidentelor de plată...........................................1885.1.1.6.3. Răspunderea băncii pentru greşita eliberare de fonduri din contul curent de disponibilităţi............................................................................................................................................................189
5.1.2. Contractul de card bancar.............................................................................................................1915.1.2.1. Cardul bancar. Noţiune.............................................................................................................1915.1.2.2. Funcţiile cardurilor....................................................................................................................1925.1.2.3. Tipuri de carduri.......................................................................................................................1945.1.2.4. Emiterea cardurilor de către bănci............................................................................................1955.1.2.5. Reguli generate privind utilizarea şi păstrarea cardului bancar................................................1965.1.2.6. Contul curent accesoriu cardului bancar...................................................................................1975.1.2.7. Plata prin card bancar................................................................................................................1985.1.2.8. Retragerea de numerar prin card bancar...................................................................................2005.1.2.9. Fraude, activităţi cu potenţial de risc şi sancţiuni.....................................................................200
Capitolul 6. OPERAŢIUNILE BANCARE DE DEPOZIT.............................................................................2026.1. Operaţiunile de depozit. Generalităţi.....................................................................................................2026.2. Contractul bancar de depozit de fonduri................................................................................................202
6.2.1. Noţiunea contractului bancar de depozit de fonduri....................................................................2026.2.2. Reglementarea legală a contractului bancar de depozit de fonduri..............................................2036.2.3. Natura juridică a contractului bancar de depozit de fonduri........................................................2046.2.4. Clasificarea contractelor bancare de depozit de fonduri..............................................................2056.2.5. Clauzele uzuale în contractul bancar de depozit de fonduri.........................................................205
6.3. Garantarea depozitelor bancare..............................................................................................................2066.3.1. Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Statutul juridic........................................2066.3.2. Administrarea Fondului................................................................................................................210
6.3.3. Informaţii şi sancţiuni...................................................................................................................212Capitolul 7. OPERAŢIUNILE BANCARE DE CREDIT...............................................................................213
7.1. Operaţiunile bancare de credit. Generalităţi..........................................................................................2137.2. Contractul bancar de credit....................................................................................................................213
7.2.1. Noţiune şi reglementare legală.....................................................................................................2137.2.2. Tehnici juridice utilizate pentru creditare....................................................................................2147.2.3. Cererea de acordare a creditului...................................................................................................2167.2.4. Documentaţia de credit.................................................................................................................2167.2.5. Clauze uzuale în contractele de credit..........................................................................................2187.2.6. Costul creditului...........................................................................................................................220
7.3. Categorii de credite................................................................................................................................2217.3.1. Clasificări ale creditelor bancare..................................................................................................2217.3.2. Forme speciale ale creditului bancar. Enumerare........................................................................2247.3.3. Creditul prin scontarea cambiei sau a biletului la ordin...............................................................2257.3.4. Creditele acordate pe baza cecurilor remise spre încasare...........................................................2257.3.5. Creditele de factoring...................................................................................................................2267.3.6. Creditele pentru activitatea de leasing..........................................................................................2277.3.7. Creditele de forfetare....................................................................................................................2287.3.8. Creditele prin semnătură. Scrisoarea de garanţie bancară............................................................2297.3.9. Creditele prin semnătură. Avalul cambiei sau a1 biletului la ordin.............................................232
7.4. Riscul de credit......................................................................................................................................2337.4.1. Limitarea riscului de credit al băncilor.........................................................................................2337.4.2. Clasificarea creditelor şi plasamentelor. Constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit............................................................................................................................235
7.5. Garanţiile creditelor bancare..................................................................................................................2387.5.1. Noţiunea, clasificarea şi rolul garanţiilor.....................................................................................2387.5.2. Fidejusiunea (cauţiunea)...............................................................................................................2397.5.3. Garanţiile reale mobiliare.............................................................................................................2417.5.4. Afectarea ca garanţie a soldului creditor al unui cont bancar (escrow account)..........................2417.5.5. Ipoteca..........................................................................................................................................242
7.6. Recuperarea creditelor bancare..............................................................................................................2437.6.1. Contractu1 bancar de credit - titlu executoriu..............................................................................2437.6.2. Executorii bancari.........................................................................................................................244
7.7. Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.........................................................................................2477.7.1. Creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare. Reglementare.......................................................2477.7.2. Acordarea şi garantarea creditului ipotecar..................................................................................2477.7.3. Derularea creditului ipotecar........................................................................................................2497.7.4. Executarea creanţelor instituţiilor care acordă credite ipotecare..................................................2507.7.5. Cesiunea creanţelor ipotecare şi transformarea lor în valori mobiliare........................................250
7.8. Creditul internaţional. Creditele pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional.....................2517.8.1. Creditele acordate exportatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional..........2517.8.2. Creditele acordate importatorilor pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional.........2527.8.3. Creditul documentar.....................................................................................................................254
7.8.3.1. Noţiune şi reglementare............................................................................................................2547.8.3.2. Părţile şi funcţia creditului documentar....................................................................................2557.8.3.3. Formele de bază ale creditului documentar..............................................................................256
7.8.3.3.1. Creditul la vedere..............................................................................................................2577.8.3.3.2. Creditul de acceptare.........................................................................................................2577.8.3.3.3. Creditul cu plată la termen (diferred payment).................................................................2577.8.3.3.4. Creditul red clause.............................................................................................................2587.8.3.3.5. Creditul revolving.............................................................................................................2587.8.3.3.6. Scrisoarea comercială de credit (commercial L/C)...........................................................2587.8.3.3.7. Creditul stand by...............................................................................................................2597.8.3.3.8. Creditul transferabil..........................................................................................................259
7.8.3.4. Operaţiunile derivate din creditul transferabil..........................................................................2607.8.3.5. Cesiunea produsului creditului documentar..............................................................................2617.8.3.6. Ordinul de deschidere a creditului documentar........................................................................2617.8.3.7. Notificarea deschiderii creditului documentar..........................................................................262
7.8.3.8. Confirmarea deschiderii creditului documentar........................................................................2627.8.3.9. Verificarea creditului documentar de către exportator.............................................................2637.8.3.10. Utilizarea creditului documentar. Principii.............................................................................2637.8.3.11. Utilizarea creditului documentar. Documentele.....................................................................2647.8.3.12. Rezolvarea incidentelor privind viciile documentelor, relevate de banca emitentă...............266
7.8.3.12.1. Plata creditului documentar.............................................................................................2667.8.4. Incasso-ul documentar..................................................................................................................267
7.8.4.1. Noţiune şi reglementare............................................................................................................2677.8.4.2. Etapele operaţiunii de incasso...................................................................................................2677.8.4.3. Acordul asupra condiţiilor de efectuare a operaţiunii de incasso documentar.........................2687.8.4.4. Ordinul de încasare şi predarea documentelor..........................................................................269
Capitolul 8. OPERAŢIUNILE BANCARE CONEXE ŞI ACCESORII.........................................................2728.1. Operaţiunile bancare conexe şi accesorii. Generalităţi..........................................................................2728.2. Operaţiuni valutare.................................................................................................................................272
8.2.1. Reglementarea operaţiunilor valutare..........................................................................................2728.2.2. Operaţiunile valutare....................................................................................................................273
8.3. Operaţiuni cu valori mobiliare...............................................................................................................2768.3.1. Reglementarea operaţiunilor cu valori mobiliare.........................................................................2768.3.2. Operaţiunile cu valori mobiliare realizate de societăţile bancare.................................................277
8.4. Contractul de închiriere de casete de siguranţă......................................................................................2788.4.1. Reglementarea legală a contractului de închiriere de casete de siguranţă...................................2788.4.2. Natura juridică a contractului de închiriere de casete de siguranţă..............................................2788.4.3. Încheierea şi efectele contractului de închiriere de casete de siguranţă. Incidente privind contractul de închiriere de casete de siguranţă...........................................................................................279