Drept Civil - Obligatii

Drept civil. OBLIGAŢII

OBLIGAŢIILE CIVILE. CONTRACTUL CIVIL

1. Terminologie. Structura şi clasificarea obligaţiilor

Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia creditorul are prerogativa de a cere debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, în caz de refuz putându-l constrânge la executare pe cale judiciară.

Doctrina a conturat două opinii cu privire la structura raportului juridic de obligaţie. Unii autori au promovat ideea potrivit căreia obligaţia are trei elemente: subiecte, conţinut şi obiect1. Cea de-a doua teză afirmă existenţa a patru elemente componente ale obligaţiei – subiecte, conţinut, obiect şi sancţiune2.

2. Clasificarea obligaţiilor

1. în funcţie de obiectul lor: obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace; obligaţii de a da, de a face şi de a nu face; obligaţii pecuniare şi obligaţii de altă natură.

2. în funcţie de opozabilitatea lor: obligaţii obişnuite, obligaţii reale şi obligaţii opozabile terţilor.

3. în funcţie de puterea sancţiunii lor: obligaţii civile şi obligaţii naturale.

3. Noţiunea de contract civil.

Contractul civil este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane realizat în scopul de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil. Formarea şi executarea contractului civil este guvernată de principiul libertăţii contractuale.

1 În acest sens, C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.3-16.

2 Pentru această teză, I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.31-50.

7

Călina JUGASTRU

4. Clasificarea contractelor civile

1. După criteriul conţinutului lor, contractele se clasifică în unilaterale şi bilaterale (sinalagmatice).

2. După scopul urmărit de părţi, contractele sunt oneroase şi gratuite. Categoria contractelor oneroase se subdivide în contracte comutative şi contracte aleatorii (art.947.C.civ.). Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi contracte de servicii gratuite (contracte dezinteresate).

3. După criteriul modului de formare, contractele sunt consensuale, solemne şi reale.

4. Ţinând seama de modul de executare, contractele se clasifică în instantanee (cu executare imediată) şi succesive.

5. După cum sunt sau nu sunt reglementate expres de lege, contractele se clasifică în contracte numite şi contracte nenumite.

6. După cum părţile dispun sau nu de posibilitatea de a stabili conţinutul actului juridic prin act de voinţă, contractele sunt negociate, de adeziune sau forţate.

5. Încheierea contractului

În mod clasic, contractul apare ca acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane, spre a da naştere unor efecte juridice. Prin încheierea contractului înţelegem mecanismul formării acordului de voinţă asupra tuturor clauzelor contractuale. Oferta sau policitaţiunea este propunerea fermă a unei persoane care se angajează să contracteze în condiţii determinate, expuse în oferta sa. În afara condiţiilor generale de validitate ale consimţământului este necesar ca oferta să întrunească şi câteva condiţii speciale: să fie fermă şi neechivocă; oferta trebuie să fie precisă şi completă.

Forţa obligatorie a ofertei se analizează diferit, după cum propunerea se face unei persoane prezente sau unei persoane care nu se află faţă în faţă cu ofertantul:

8


a. Dacă ofertantul şi destinatarul propunerii de a contracta se află faţă în faţă şi nu s-a acordat un termen pentru acceptare, oferta îl obligă pe autorul său doar dacă a fost acceptată imediat, integral şi fără rezerve.

b. Dacă autorul ofertei şi destinatarul acesteia nu se află faţă în faţă, se pot naşte ipoteze diferite: în lipsa unui termen pentru acceptare, ofertantul poate să-şi revoce manifestarea de voinţă, cu condiţia ca revocarea să ajungă la destinatar cel târziu concomitent cu oferta; în cazul în care nu există un termen expres stabilit, ofertantul este dator să menţină propunerea un timp rezonabil, adică atât cât este necesar ca destinatarul s-o examineze şi să comunice răspunsul său.

Retragerea ofertei înainte de expirarea termenului, expres sau tacit, în care trebuie menţinută angajează răspunderea civilă a ofertantului şi obligă la repararea prejudiciului cauzat. Temeiul juridic al răspunderii a fost în mod diferit explicat în cadrul mai multor teorii: teoria ofertei - act juridic unilateral, izvor de obligaţii; teoria antecontractului; teoria răspunderii civile delictuale

Acceptarea este expresia voinţei destinatarului de a încheia contractul în condiţiile descrise în ofertă şi presupune îndeplinirea unor condiţii special: să fie în concordanţă cu oferta; să fie neîndoielnică; să fie exprimată înainte de a interveni caducitatea sau revocarea ofertei. Prin excepţie, tăcerea valorează acceptare în următoarele situaţii

6. Momentul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului între persoane aflate în acelaşi loc, faţă în faţă (avem în vedere şi contractele încheiate prin telefon) este momentul realizării acordului de voinţă, care coincide cu declararea acceptării ofertei.

Între persoane neprezente, când între ofertă şi acceptare trece un anumit interval de timp, încheierea contractului ridică dificultăţi. S-au propus mai multe sisteme după care să se determine momentul încheierii contractului: sistemul emisiunii (declarării) acceptării; sistemul informării.

9

Călina JUGASTRU

Locul formării contractului este locul realizării acordului de voinţă, dacă părţile sunt faţă în faţă. Dacă schimbul între ofertă şi acceptare se face telefonic, relevant este locul de unde vorbeşte ofertantul (pentru contractele sinalagmatice), respectiv locul de unde vorbeşte destinatarul ofertei (în cazul contractelor unilaterale).

7. Efectele generale ale contractului civil

Efectul imediat al contractului îl constituie naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice obligaţionale.

Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda) se bucură de o consacrare expresă în Codul nostru civil.

Principiul irevocabilităţii contractului prin voinţa unuia dintre contractanţi se deduce, per a contrario, din alin.2 al art.969 C.civ.: " Ele (contractele – s.n.) se pot revoca numai prin consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege ".

Relativitatea efectelor contractului este principiul statuat în art.973 C.civ.: "Convenţiile nu au efect decât între părţile contractante".

Excepţiile aparente de la principiul relativităţii efectelor contractului:

Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) este contractul prin care o parte – promitent (debitor) – se obligă faţă de o altă persoană – creditor al promisiunii – să determine o terţă persoană să îşi asume un angajament juridic în folosul creditorului. Acordul de voinţă se realizează între promitent şi creditorul promisiunii, terţul a cărui faptă se promite fiind străin de contract.

Convenţia de porte-fort generează o obligaţie de rezultat în sarcina promitentului, care se va considera executată numai dacă terţul şi-a asumat angajamentul promis de debitor creditorului. Se impune menţiunea că terţul se va obliga faţă de creditorul promisiunii printr-un contract distinct.

Ratificarea retroactivează până la data promisiunii, astfel că terţul va fi obligat personal faţă de creditor. Dacă terţul nu ratifică promisiunea, debitorul obligaţiei de a face poate fi acţionat în daune-interese, pe tărâmul răspunderii contractuale.

10


Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte şi salariaţi reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.

Acţiunile directe sunt expres şi limitativ reglementate de Codul civil în materia contractului de antrepriză şi mandatului.

Reprezentarea este definită ca procedeu tehnico-juridic prin care o persoană (numită reprezentant) încheie un act juridic în numele şi în contul (pe socoteala) altei persoane (numită reprezentat), în aşa fel încât efectele actului se produc direct în persoana celui reprezentat. În funcţie de izvorul puterii de a reprezenta, distingem reprezentarea legală de reprezentarea convenţională.

Excepţia reală este contractul în favoarea unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul: contractul prin care o persoană, numită promitent, se obligă faţă de o altă persoană, numită stipulant, să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane –beneficiar – care nu participă la încheierea actului. Scopul încheierii contractului este de a da naştere unui drept în favoarea beneficiarului, care devine creditor prin efectul unui act la care nu a luat parte.

Legea civilă nu conţine prevederi exprese ale înţelesului, condiţiilor şi efectelor acestei instituţii. Întâlnim, în schimb, o serie de aplicaţii în cadrul contractelor: donaţia cu sarcini; contractul de asigurare, contractul de transport în care expeditorul şi cărăuşul pot conveni ca bunurile să fie predate unei alte persoane, ş. a.

Mecanismul stipulaţiei pentru altul a fost diferit explicat prin avansarea mai multor teorii: sistemul angajamentului unilateral; sistemul ofertei sau al dublului contract; sistemul gestiunii de afaceri; sistemul dreptului direct al beneficiarului.

Fiind un contract sau o clauză într-un contract, este necesar ca stipulaţia pentru altul să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute potrivit legii civile. Condiţiile proprii care permit încheierea

11

Călina JUGASTRU

valabilă a contractului în favoarea unei terţe persoane sunt: stipulantul şi promitentul să-şi manifeste voinţa clară, neîndoielnică de a crea un drept în favoarea unui terţ; persoana terţului beneficiar să fie determinată sau determinabilă; chiar şi o persoană viitoare poate beneficia de stipulaţia pentru altul. Consimţământul terţului nu este o condiţie de existenţă a stipulaţiei, ci condiţionează eficacitatea acesteia.

Stipulaţia pentru altul dă naştere unui drept propriu, care intră direct în patrimoniul terţului, încă de la momentul încheierii contractului. Efectele contractului în favoarea unei terţe persoane se analizează în trei planuri diferite: în relaţia stipulant-promitent, în raportul promitent-terţ beneficiar şi în raportul promitentului cu beneficiarul.

8. Simulaţia

Simulaţia este o operaţie juridică complexă care constă în încheierea şi existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi contractante, a două contracte: unul aparent sau public, prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii; altul secret, care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului public.

Condiţiile de valabilitate ale simulaţiei: convenţia reală să fie secretă; contractul real să fie contemporan cu actul public; intenţia comună a părţilor de a simula, exprimată în acordul simulator al părţilor.

În raport de rezultatele sale, simulaţia îmbracă forme diferite: fictivitatea, deghizarea şi interpunerea de persoane.

Efectele simulaţiei trebuie examinate distinct, în funcţie de persoanele între care se produc:a. între părţile contractante şi succesorii lor universali şi cu titlu

universal produce efecte actul secret - dacă acesta respectă condiţiile de fond şi de formă potrivit naturii convenţiei. faţă de terţi actul secret nu îşi răsfrânge efectele, fiind

inopozabil, împrejurare ce rezultă din art 1175 C.civ.

12


b. în raporturile dintre terţi, în caz de conflict între aceştia şi pornind de la premisa că sunt de bună-credinţă, sunt preferaţi cei care invocă actul aparent.

Acţiunea în simulaţie este mijlocul procedural prin care orice persoană interesată urmăreşte să se stabilească faptul că situaţia reală este diferită de cea care, aparent, a fost pretinsă.

Obiectul şi, în acelaşi timp, scopul acţiunii îl constituie recunoaşterea caracterului simulat al actului aparent şi stabilirea situaţiei juridice reale existente între părţile acordului simulator.

Caracterele acţiunii în simulaţie au fost puse în evidenţă în doctrina de specialitate: scopul acţiunii îl constituie înlăturarea aparenţei create prin actul public; suntem în prezenţa unei acţiuni în constatare, susceptibilă de exercitare fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie; acţiunea în simulaţie este imprescriptibilă extinctiv, actul simulat neputându-se consolida prin trecerea timpului; calitatea procesuală activă aparţine părţilor, succesorilor în drepturi sau terţilor propriu- zişi.

9. Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice

Interdependenţa şi reciprocitatea prestaţiilor, specifice contractelor sinalagmatice generează trei efecte supuse unui regim special:

A. Excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.

Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare a contractului îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa prestaţiilor în contractele sinalagmatice. Fiecare obligaţie este cauza juridică a celeilalte, implicând executarea simultană a prestaţiilor. 1. Condiţii care privesc obligaţiile contractuale: cocontractanţii

trebuie să fie, în acelaşi timp, creditor şi debitor unul faţă de celălalt, situaţie juridică ce trebuie să se sprijine pe acelaşi contract. raportul juridic să presupună simultaneitatea executării obligaţiilor; neexecutarea obligaţiilor să fie importantă, chiar

13

Călina JUGASTRU

dacă este parţială; neexecutarea să nu se datoreze părţii care se prevalează de excepţia de neexecutare.

2. Condiţia privind invocarea excepţiei de neexecutare: excepţia de neexecutare poate fi opusă în mod direct celeilalte părţi, fără punere în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată.Efectele excepţiei de neexecutare: suspendă executarea

prestaţiei părţii care invocă excepţia (suspendă forţa obligatorie a contractului); faţă de terţi: dacă pretenţiile acestora se întemeiază pe contractul în cauză, excepţia de neexecutare le poate fi opusă (de exemplu, dacă acţionează în numele debitorului lor, pe calea acţiunii oblice). În schimb, dacă se invocă un drept propriu, distinct de contract, excepţia nu-şi găseşte aplicarea.

B. Rezoluţiunea contractului

Rezoluţiunea este o modalitate de desfiinţare a contractelor sinalagmatice cu executare imediată, fie pe cale judiciară, fie pe cale convenţională, ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de una dintre părţi.

Credem că rezoluţiunea se întemeiază pe reciprocitatea şi interdependenţa prestaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice. Suportul său se află în neexecutarea culpabilă a obligaţiei uneia dintre părţi, în condiţiile în care aceasta constituie cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi.

Condiţiile rezoluţiunii judiciare: neexecutarea, chiar şi parţială, dar suficient de importantă a obligaţiei de către una dintre părţineexecutarea să fie imputabilă debitorului; punerea în întârziere a debitorului, în condiţiile legii, ţinând seama de faptul că aceasta nu operează de drept decât în cazurile anume arătate.

Dreptul de a solicita desfiinţarea contractului aparţine creditorului prestaţiei neexecutate. Dispoziţiile Codului civil permit instanţei să pronunţe rezoluţiunea, dând după împrejurări, un termen de graţie debitorului pentru executarea obligaţiei.

Rezoluţiunea convenţională Dispoziţiile articolului 1020 C.civ. sunt favorabile debitorului

care are posibilitatea să-şi îndeplinească obligaţiile în tot cursul

14


procesului. Această întârziere nu corespunde intereselor creditorului care, de cele mai multe ori, urmăreşte să obţină desfiinţarea contractului. Acest rezultat poate fi obţinut în practică prin utilizarea pactelor comisorii. Acestea sunt clauze contractuale exprese prin care părţile derogă de la dispoziţiile art.1021 C.civ. În scopul de a diminua sau de a înlătura intervenţia instanţei de judecată, prin derogare de la dispoziţiile art.1020 C.civ., voinţa părţilor de a recurge la pacte comisorii trebuie să fie neîndoielnică.

După intensitatea efectelor pe care le produc, distingem:1. Pactul comisoriu de gradul I – în cazul neexecutării culpabile a

contractului acesta se desfiinţează. 2. Pactul comisoriu de gradul II – dacă o parte nu-şi execută

obligaţiile, cealaltă parte este în drept să considere contractul ca fiind desfiinţat.

3. Pactul comisoriu de gradul III – în ipoteza în care una dintre părţi nu-şi execută în mod culpabil obligaţia până la un anumit termen, contractul se desfiinţează de plin drept.

4. Pactul comisoriu de gradul IV – simpla neexecutare culpabilă a obligaţiei conduce la desfiinţarea contractului, fără punere în întârziere. Instanţa va constata că rezoluţiunea a avut loc de plin drept.Efectele rezoluţiunii, judiciare sau convenţionale, se rezumă la:

desfiinţarea contractului, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul acestuia; desfiinţarea actelor juridice subsecvente, în virtutea principiului resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis; acordarea unor despăgubiri în favoarea părţii prejudiciate care şi-a executat obligaţiile sau se declară gata să le execute.

15

Călina JUGASTRU

Rezilierea contractelor sinalagmatice sancţionează neexecutarea culpabilă a obligaţiilor în cadrul contractelor sinalagmatice cu executare succesivă. Fundamentul său este, în mod analog rezoluţiunii, reciprocitatea şi interdependenţa prestaţiilor. Dacă rezoluţiunea acţionează desfiinţând contractul pentru trecut, rezilierea produce efecte doar pentru viitor, prestaţiile succesive executate nemaiputându-se restitui.

C. Riscul contractului

Cunoscută şi sub denumirea de teoria riscului, problema riscului contractual constă în a determina care dintre părţi suportă pierderea rezultată din neexecutarea obligaţiei, atunci când neexecutarea nu provine din culpa debitorului, ci dintr-o împrejurare independentă de voinţa lui.

În contractele translative riscurile se analizează sub un dublu aspect: riscul imposibilităţii fortuite de executare şi riscul pieirii fortuite a bunului. Primul dintre acestea urmează regula res perit debitori, iar cel de-al doilea se supune principiului res perit domino. Acest din urmă principiu ţine seama de momentul transmiterii dreptului de proprietate de la înstrăinător la dobânditor.

16


RĂSPUNDEREA CIVILĂ – NOŢIUNE, FORME, PRINCIPII, FUNCŢII

Parte integrantă a răspunderii juridice, răspunderea civilă este o formă a acesteia care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare. Răspunderea este un corolar al libertăţii, deoarece numai un om liber poate să răspundă pentru actele sale.

Doctrina operează distincţia clasică între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală.

Răspunderea civilă delictuală constă în obligaţia persoanei de a repara prejudiciul cauzat prin propria faptă ilicită extracontractuală sau paguba pentru care este chemată să răspundă, provocată de alte persoane, de lucruri, animale sau ruina edificiului.

Răspunderea civilă contractuală reprezintă obligaţia ce incumbă debitorului de a repara prejudiciul izvorât din contract, în urma neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a prestaţiilor asumate.

1. Principiile comune răspunderii delictuale şi răspunderii contractuale

Principiul reparării integrale a prejudiciului

Întemeiat legislativ pe dispoziţiile art.998 şi art.1073 C.civ., principiul exprimă cerinţa înlăturării tuturor consecinţelor dăunătoare ale faptei ilicite, în scopul restabilirii situaţiei anterioare. Formularea concisă a Codului instituie obligaţia generală de reparare a pagubei, fără a deosebi după cum izvorul său este delictual sau contractual. Esenţa răspunderii civile este repararea prejudiciului, care prin definiţie, nu poate fi decât integrală.

17

Călina JUGASTRU

Principiul reparării în natură a prejudiciuluiRepararea în natură este activitatea de înlăturare a prejudiciului

suferit de către o persoană, prin utilizarea unor modalităţi şi procedee practice (cum ar fi, de exemplu, restituirea bunurilor şi a valorilor sustrase, înlocuirea unor bunuri distruse cu altele de acelaşi fel,efectuarea unor reparaţii tehnice, ş.a.) care, în funcţie de specificul şi gravitatea prejudiciului respectiv, sunt apte să ducă în cea mai mare măsură la realizarea principiului reparării integrale a prejudiciului şi la restabilirea situaţiei anterioare a persoanei păgubite.

2. Funcţiile răspunderii civile

Funcţia preventivă aparţine deopotrivă răspunderii civile şi altor forme de răspundere. Instituirea obligaţiei de reparare a pagubei este de natură a determina o conduită de abţinere de la săvârşirea în viitor a unor fapte ilicite de către cei care au cauzat deja prejudicii, dar şi de către celelalte persoane

Funcţia reparatorie este de esenţa răspunderii civile. În oricare dintre formele răspunderii, obiectivul urmărit îl constituie repararea prejudiciului. Textul fundamental ce consacră obligativitatea repunerii în situaţia anterioară se regăseşte în art.998-999 C.civ.

3. Răspunderea civilă delictuală

Răspunderea civilă delictuală este reglementată în dispoziţiile art.998-1003 ale Codului civil.

A. În mod tradiţional, se apreciază că răspunderea civilă delictuală este de trei tipuri, după cum persoana răspunzătoare este sau nu autorul prejudiciului:

a. Răspunderea civilă pentru fapta proprie. Prejudiciul poate fi cauzat fie prin fapta persoanei fizice, fie prin "fapta" persoanei juridice.

b. Răspunderea civilă pentru fapta altuia, care se subdivide, la rândul său, în:

18


(a) răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori;

(b) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor;

(c) răspunderea institutorilor şi meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor;

c. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general, de animale şi de ruina edificiului.

Aceste tipuri de răspundere prezintă similitudini în ceea ce priveşte regimul lor juridic. Totodată, sunt de remarcat unele note particulare în raport cu fiecare categorie de răspundere, în parte.

B. După criteriul fundamentului său, răspunderea civilă este subiectivă şi obiectivă:

a. Răspunderea civilă subiectivă se întemeiază pe vinovăţie sau culpă. Sunt incluse în sfera acestui tip de răspundere:

(a) răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999 C.civ.);(b) răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor

minori (art.1000 alin.2 şi 5 C.civ., cu menţiunea că unii autori apreciază răspunderea părinţilor ca fiind obiectivă);

(c) răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art.1000 alin.4 şi 5 C.civ.).

b. Răspunderea civilă obiectivă este independentă de culpă. Angajarea acestui tip de răspundere se sprijină pe ideea de garanţie. Răspunderea obiectivă reuneşte:

(a) răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin fapta prepusului (art.1000 alin.3 C.civ.);

(b) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art.1000 alin.1 C.civ.);

(c) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art.1001 C.civ.);

(d) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului (art.1002 C.civ.);

(e) răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale, potrivit Legii nr.29/1990).

19

Călina JUGASTRU

4. Condiţiile generale ale răspunderii delictuale

Din dispoziţiile art.998 C.civ. rezultă că răspunderea delictuală pentru fapta proprie presupune existenţa a patru elemente: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa celui care a cauzat paguba.

a. Prejudiciul

În materia dreptului civil prin prejudiciu se înţelege rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, al atingerilor aduse prin fapte de orice fel drepturilor persoanelor şi valorilor ocrotite de acestea, rezultat care, potrivit legii civile, atrage obligaţia de reparare din partea persoanei responsabile.

Consecinţă a încălcării drepturilor ori intereselor patrimoniale şi/sau extrapatrimoniale, prejudiciul este una dintre condiţiile generale, esenţiale, atât în răspunderea delictuală, cât şi în răspunderea contractuală.

Formele prejudiciilor civile

- Plecând de la natura intrinsecă a prejudiciilor, facem diferenţa între prejudicii patrimoniale şi prejudicii nepatrimoniale.

- Prejudiciile pot fi previzibile şi imprevizibile, după cum producerea consecinţelor dăunătoare putea sau nu putea fi prevăzută de părţi la momentul încheierii contractului ori în cel al săvârşirii faptei ilicite.

- În funcţie de momentul apariţiei rezultatului dăunător avem prejudicii instantanee şi prejudicii succesive.

- După numărul subiectelor de drept afectate, s-a recurs la clasificarea prejudiciilor în prejudicii individuale şi prejudicii colective.

Condiţiile reparării prejudiciului

- prejudiciul să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau unui interes legitim.

- prejudiciul să fie cert, adică să existe şi să poată fi evaluat.

20


- paguba să fie nereparată.

Repararea prejudiciilor nepatrimoniale

Până la acest moment, textul de referinţă în materia reparării prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace de aceeaşi natură rămâne art.54 din Decretul nr.31/1954. Sintetizând, măsurile nepatrimoniale reglementate legal sunt cele ce urmează: obligarea autorului la încetarea săvârşirii faptei care aduce

atingere drepturilor nepatrimoniale; obligarea autorului la îndeplinirea oricăror măsuri socotite

necesare de către instanţă spre a se ajunge la restabilirea dreptului atins;

obligarea autorului la plata unei amenzi, pe fiecare zi de întârziere, în cazul neîndeplinirii, în termenul stabilit de judecător, a celor două măsuri anterior menţionate;

dreptul la răspuns sub forma replicii, rectificării sau declaraţiei; distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea

făptuitorului, cu condiţia ca unica sau principala destinaţie a acestora să fi fost comiterea faptei păgubitoare;

publicarea în mijloacele de comunicare în masă, pe cheltuiala celui ce a săvârşit fapta, a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus luarea oricăreia dintre măsurile preventive, asigurătorii sau reparatorii prevăzute de lege (în concret, aducerea la cunoştinţă publică a hotărârii prin care s-a dispus remiterea, în vederea reparării pagubelor suferite de titularii dreptului de autor şi a drepturilor conexe, a tuturor încasărilor realizate prin actul ilicit; publicarea hotărârii prin care s-a decis remiterea bunurilor rezultate din fapta ilicită şi valorificarea acestora până la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat; publicarea hotărârii prin care s-a dispus distrugerea echipamentelor ce au servit săvârşirii faptului ilicit).

Problema reparării pecuniare a prejudiciilor morale este una dintre cele mai discutate şi mai controversate probleme chiar şi în dreptul statelor care admit indemnizarea bănească a unor astfel de

21

Călina JUGASTRU

prejudicii. În decursul timpului soluţiile au fost diferite, putând fi identificate trei etape principale3:

- Perioada cuprinsă între anii 1865 şi 1952 se caracterizează prin admiterea fără rezerve a reparării băneşti a prejudiciilor morale.

- Între anii 1952 şi 1989 repararea bănească a daunelor morale a fost interzisă de către Tribunalul Suprem pe cale de îndrumare. Decizia Plenului Tribunalului Suprem nr.7/29 decembrie 1952 statua că principiile fundamentale ale legislaţiei socialiste sunt incompatibile cu ideea burgheză a transformării într-o sumă de bani a suferinţei morale şi a speculării unui prejudiciu moral, ca mijloc de îmbogăţire.

- După 1989, odată cu înlăturarea regimului comunist au încetat şi considerentele ideologice care au motivat prohibirea reparării pecuniare a daunelor nepatrimoniale. Începând cu 1990 au fost adoptate acte normative care reglementează expres acordarea despăgubirilor morale. Jurisprudenţa s-a aliniat acestei orientări, instanţele revenind la practica anterioară anului 1952. În doctrină s-a pus chiar problema extensiunii contractuale a daunelor morale.

b. Fapta ilicită

În răspunderea civilă delictuală, noţiunea de faptă ilicită desemnează conduita umană – comisivă sau omisivă – păgubitoare prin care se aduce atingere drepturilor subiective ori intereselor ocrotite de lege. Integrarea faptei ilicite între condiţiile ce antrenează răspunderea rezultă din dispoziţiile art.998 şi urm. din Codul civil. Literatura de specialitate a evidenţiat câteva trăsături caracteristice ale faptei ilicite: caracterul obiectiv, în sensul că este o manifestare umană exteriorizată, comisivă sau omisivă; este mijlocul de obiectivare a unui element psihic – voinţa omului de a alege o anumită conduită; este un act reprobabil din punct de vedere

3 I. Albu, Consideraţii asupra revenirii jurisprudenţei române la practica reparării băneşti a daunelor morale, în Dreptul, nr.8/1996, p.13-16.

22


subiectiv şi social, constituind o încălcare a normelor juridice sau a celor de convieţuire socială.

c. Cauzalitatea

Această condiţie a răspunderii civile implică în mod necesar ca prejudiciul să fie consecinţa faptei ilicite.

Demersul adesea anevoios al identificării raportului de cauzalitate presupune, în esenţă, a stabili dacă o anumită faptă ilicită a generat un anumit prejudiciu. Uneori este relativ simplu de determinat legătura cauzală dintre faptă şi pagubă (de exemplu, sustragerea, fără drept, a unui bun din patrimoniul unei persoane fizice creează acesteia un prejudiciu evaluabil pecuniar). Alteori, analiza lanţului cauzal se dovedeşte a fi o operaţiune aflată sub semnul anumitor dificultăţi.

În situaţiile în care la apariţia prejudiciului concură mai multe fapte sau împrejurări, determinarea relaţiei cauzale a fost diferit explicată. Principalele teze formulate în doctrina juridică română şi străină, în explicarea mecanismului cauzalităţii sunt: teoria echivalenţei condiţiilor; teoria cauzei proxime; teoria cauzei adecvate (teoria cauzei tipice); sistemul cauzalităţii necesare consideră drept cauză a prejudiciului fenomenul care precede efectul şi îl provoacă în mod necesar; teoria indivizibilităţii cauzei şi condiţiilor priveşte cauza şi condiţiile ca fiind un complex cauzal.

Proba raportului de cauzalitate incumbă reclamantului, care poate recurge la orice dovezi, potrivit dreptului comun. Uneori legea instituie prezumţia de răspundere în sarcina proprietarului lucrului, edificiului sau animalului. Pârâtul, la rândul său, poate invoca intervenţia forţei majore, fapta victimei sau fapta unui terţ.

d. Vinovăţia sau culpa

Comiterea faptei ilicite este precedată de desfăşurarea unor procese psihice complexe. În concepţia actuală a Codului civil, vinovăţia este un element esenţial al răspunderii pentru fapta proprie. Multiplele definiţii doctrinare date vinovăţiei converg spre ideea că aceasta constă în atitudinea psihică a autorului faţă de fapta prejudiciabilă şi faţă de urmările acesteia. Vinovăţia semnifică

23

Călina JUGASTRU

conştientizarea acţiunii sau inacţiunii, a caracterului antisocial şi a urmărilor produse în realitatea înconjurătoare.Vinovăţia are un element intelectiv şi un element volitiv.

Formele culpei

În absenţa altor dispoziţii ale legii civile, ne îndreptăm atenţia spre art.19 din Codul penal, care delimitează formele vinovăţiei: intenţia şi culpa. Intenţia poate fi directă sau indirectă, în timp ce modalităţile culpei sunt imprudenţa şi neglijenţa. intenţia directă se caracterizează prin aceea că făptuitorul

prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui; în cazul intenţiei indirecte autorul prevede rezultatul faptei şi,

deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui; făptuitorul imprudent prevede urmarea socialmente periculoasă,

dar nu o acceptă, socotind, fără temei, că nu se va produce; neglijenţa intervine atunci când autorul nu prevede rezultatul

faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. Dacă în materie penală gravitatea vinovăţiei este

determinantă pentru încadrarea juridică a faptei, repararea integrală a prejudiciului rămâne, în principiu, neatinsă, în raport cu forma vinovăţiei. Prin excepţie, între coautorii solidar răspunzători faţă de victimă, contribuţia fiecăruia se determină în funcţie de forma şi gravitatea culpei sale.

Gradele culpei

Gravitatea culpei, raportată la modelul abstract bonus pater familias, este criteriul după care se face diferenţa, prin tradiţie, între trei grade ale culpei: culpa levissima (culpa foarte uşoară) semnifică imprudenţa sau

neglijenţa care putea fi evitată doar de un om cu "diligenţa cea mai înaltă";

culpa levis (culpa uşoară) este cea de care nu ar da dovadă un bun părinte de familie, o persoană care ar depune diligenţa obişnuită;

24


culpa lata (culpa gravă) constă în neglijenţa sau imprudenţa de care nu s-ar face vinovat nici omul cel mai mărginit.

În principiu, distincţiile amintite nu au relevanţă asupra întinderii reparaţiei. Totuşi, în materie contractuală, clauzele de neresponsabilitate nu sunt admise în caz de dol şi de culpă gravă, eredele beneficiar nu răspunde pentru administrarea moştenirii, conform art.715 C.civ., decât pentru fapte grave, etc.

5. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori

Reluând îndeaproape dispoziţiile Codului civil francez, omologul său român statuează: "Tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii" (art.1000 alin.2); "Tatăl şi mama […] sunt apăraţi de responsabilitatea arătată mai sus dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil" (art.1000 alin.5). Textul art.1000 alin.2 C.civ.a fost implicit abrogat prin intrarea în vigoare a Codului familiei. În acord cu principiul egalităţii soţilor în familie, răspunderea lor este solidară în ceea ce priveşte pagubele săvârşite de copiii lor minori.

Fundamentul acestei varietăţi de răspundere a fost diferit explicat în cadrul celor două principale opinii consacrate în literatură. A. Opinia majoritară recurge la o triplă prezumţie legală de culpă

instituită în sarcina părinţilor:a) răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea sau

îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere a minorului. Practica judiciară a urmat o perioadă de timp această linie de gândire.

b) răspunderea părinţilor se întemeiază pe nerespectarea obligaţiei de creştere şi a obligaţiei de educare a copilului.

temeiul răspunderii părinţilor îl constituie nerespectarea obligaţiei de supraveghere şi a obligaţiei de creştere a minorului. B. Cea de-a doua opinie apreciază că teza răspunderii subiective,

care se sprijină pe culpă, este depăşită, oferind prea multe posibilităţi de denaturare a realităţii, aplicarea ei în numeroase

25

Călina JUGASTRU

cazuri fiind formală, artificială şi profund nedreaptă. Plecându-se de la actuala reglementare s-a propus adoptarea unui temei mixt, care să coroboreze ideea de garanţie cu cea de culpă. Astfel, ar putea fi antrenată răspunderea părinţilor în situaţiile în care, singură prezumţia de neîndeplinire a obligaţiilor de supraveghere, educaţie sau creştere nu poate explica ori explică insuficient faptele prejudiciabile comise de minori.

Domeniul de aplicare

Răspund în baza art.1000 alin.2 C.civ. părinţii fireşti, indiferent dacă minorul este din căsătorie sau din afara căsătoriei, precum şi părinţii adoptivi.

Condiţiile răspunderii

Condiţiile generale

În mod analog răspunderii pentru fapta proprie, condiţiile generale ce trebuie întrunite cumulativ sunt prejudiciul, fapta ilicită şi raportul de cauzalitate. Nu este necesar ca minorul să fi acţionat cu vinovăţie la momentul comiterii faptei.

Condiţiile speciale

Doctrina face referire la minoritate şi la comunitatea de locuinţă cu părinţii.

Efectele răspunderii părinţilor

Întrunirea condiţiilor generale şi a celor speciale permite victimei să aleagă între mai multe posibilităţi. Ea poate solicita despăgubiri de la minor (art.998-999 C.civ.); poate pretinde a fi despăgubită, în solidar, de ambii părinţi (art.1000 alin.2 şi art.1003 C.civ.) sau de minor şi părinţi, în solidar (art.1000 alin 2 şi art.1003 C.civ.).

26


6. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor pentru faptele ucenicilor

Sediul materiei

Art.1004 alin.4 C.civ.consacră răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, "în tot timpul cât se găsesc sub a lor supraveghere". Dispoziţiile amintite nu pot fi invocate dacă paguba este cauzată şi suportată de elev, prin propria sa faptă.

Domeniul de aplicare

Prin institutori au fost desemnaţi iniţial învăţătorii claselor primare. Jurisprudenţa a dat o interpretare extensivă termenului, adăugând cadrele didactice din învăţământul preşcolar, gimnazial, liceal, profesional, precum şi pedagogii care supraveghează elevii în tabere şcolare sau colonii de vacanţă. Este exceptat personalul didactic universitar şi persoanele care îndrumă activitatea în căminele şi cantinele studenţeşti.

Prin artizani se înţeleg meseriaşii care învaţă ucenicii o artă sau o meserie. După cum s-a observat, nu se încadrează în această categorie persoanele juridice care asigură instruirea pentru o anumită profesie. Subiectele colective de drept răspund potrivit art.1000 alin.3 C.civ.

Elevii sunt tinerii care participă la procesul de învăţământ într-o unitate de stat sau privată; ucenicii sunt cei care deprind o meserie sub îndrumarea unui meseriaş.

Fundamentare

În explicarea temeiului acestui tip de răspundere se recurge la două prezumţii: prezumţia de culpă a institutorilor şi artizanilor în ceea ce

priveşte neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere (art.1000 alin.4 C.civ.);

prezumţia raportului de cauzalitate între lipsa de supraveghere ori exercitarea necorespunzătoare a supravegherii şi pagubă.

27

Călina JUGASTRU

Proba contrară înseamnă dovedirea faptului că obligaţia de supraveghere a fost corect îndeplinită.



Condiţiile generale, care trebuie întrunite cumulativ, sunt: fapta ilicită a elevului sau ucenicului, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.


Victima prejudiciului va dovedi două condiţii speciale:a) minoritatea elevului sau ucenicului în perioada în care trebuia să

se afle sub supravegherea şi îndrumarea meseriaşului sau cadrului didactic;

b) elevul sau ucenicul a săvârşit fapta ilicită în timpul cât se afla sau trebuia să se afle în desfăşurarea unei activităţi organizate, sub îndrumarea persoanelor amintite.

7. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului

În formularea art.1000 alin.3 C.civ. stăpânii şi comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.

Plecând de la ideea că redactarea textului este depăşită de realitate, s-a făcut observaţia justă că stăpânii şi comitenţii nu alcătuiesc două categorii distincte. Din acest motiv, în cuprinsul lucrărilor de specialitate se foloseşte un singur termen, acela de comitent, servitorii fiind, de fapt, prepuşi.

Codul civil nu conţine definiţiile termenilor, astfel că sarcina precizării acestora a revenit doctrinei şi jurisprudenţei. Premisa acestui demers este împrejurarea că relaţia comitent – prepus este esenţialmente una de subordonare, de dependenţă funcţională între cele două părţi.

28




Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului există ori de câte ori sunt dovedite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită a prepusului, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi vina prepusului. Ultima cerinţă a generat controverse, exprimându-se şi opinii potrivit cărora comitentul răspunde, fiind suficient să se dovedească primele trei elemente. Considerăm că, atâta timp cât comitentul este un simplu garant al faptei altuia, dovada culpei prepusului este absolut necesară.


Două cerinţe speciale particularizează responsabilitatea comitentului: raportul de prepuşenie şi săvârşirea faptei de către prepus în funcţiile ce i s-au încredinţat de către comitent.

Fundamentarea răspunderii

În lipsa unor precizări ale Codului civil cu privire la temeiul acestei forme de răspundere, în decursul timpului au fost elaborate atât teorii bazate pe culpă, cât şi teorii grefate pe risc; teoria prezumţiei de culpă a comitentului; teoria potrivit căreia culpa prepusului este considerată culpa comitentului aplică relaţiei comitent-prepus regulile specifice mandatului; teoria riscului; teoria garanţiei.

Efectele răspunderii instituite în sarcina comitentului

a. victima are posibilitatea de a obţine satisfacţie fie de la comitent (art.1000 alin.3 C.civ.), fie de la prepus (art.998-999 C.civ.), fie de la comitent şi prepus, în solidar (art.1000 alin.3 coroborat cu art.998-999 C.civ.).

b. în condiţiile în care prepuşii unor comitenţi diferiţi, cauzează un prejudiciu comitentului unuia dintre ei, practica a statuat că toţi ceilalţi comitenţi, cu excepţia comitentului prejudiciat, răspund

29

Călina JUGASTRU

solidar cu prepuşii lor, în limita contribuţiei pe care propriul prepus a avut-o la cauzarea pagubei.

8. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general

Codul civil român consacră, cu valoare de principiu, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în art.1000 alin.1: "Suntem asemenea responsabili […] de lucrurile ce sunt sub paza noastră".

Precizări terminologice

Înţelesul termenului lucru cunoaşte o largă evoluţie jurisprudenţială. Textul amintit reglementează răspunderea pentru lucruri, în general, fără a deosebi după cum lucrurile sunt periculoase ori nepericuloase, mobile sau imobile, etc.

Paza lucrului se analizează prin coroborarea art.1000 alin.1 cu art 1001 C.civ. Întrucât singura precizare a textului de lege se referă la paza lucrului, în doctrină a fost definită această noţiune.

Concluzia general acceptată a literaturii este că art.1000 alin.1 C.civ. vizează "paza juridică" a lucrului, adică puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o poate exercita, în mod independent, asupra unui lucru sau animal.

Paza materială constă în puterea de decizie, control, supraveghere exercitată asupra lucrului, prin contact material, dar sub autoritatea paznicului juridic. În mod frecvent, paza juridică coincide cu paza materială, dar este posibil ca paznicul material să fie o altă persoană, de exemplu detentorul precar.

Scindarea şi transmiterea pazei juridice

Paza juridică a lucrului poate fi transmisă prin acte juridice: locaţiune, comodat, transport, antrepriză, etc. Pe cale de consecinţă, detentorul precar va exercita controlul, direcţia şi supravegherea lucrului, sub autoritatea paznicului juridic.

În asemenea situaţii se face distincţia între paza juridică a structurii bunului, ce revine proprietarului sau posesorului şi paza

30


utilizării, pentru care este răspunzător detentorul precar. Rezultă că paza lucrului este scindată între cei doi. Obligaţia de reparare incumbă proprietarului sau posesorului - dacă paguba se datorează unui viciu de stuctură - şi detentorului precar - dacă la originea prejudiciului se află modul de utilizare a bunului. Pentru evitarea inconvenientelor - nu se poate determina cu precizie, de la bun început, cauza prejudiciului - s-a propus ca victima să-i acţioneze deopotrivă în judecată pe păzitorul juridic al structurii şi pe păzitorul juridic al utilizării bunului. Pot fi înlăturate astfel cheltuielile inutile şi se materializează principiul reparării prompte a prejudiciului.

Condiţiile şi efectele răspunderii pentru lucruri

Antrenarea răspunderii obiective, prevăzute de art.1000 alin.1 C.civ. implică prezenţa a trei condiţii generale: prejudiciul, acţiunea lucrului şi legătura de cauzalitate între fapta lucrului şi prejudiciu. Este binevenită precizarea că, în anumite situaţii, e suficient ca între fapta omului care utilizează lucrul ca simplu instrument şi prejudiciu să existe legătură de cauzalitate. Ca şi condiţie specială, se cere ca lucrul să fie în paza juridică a celui de la care se pretinde reparaţia. Până la proba contrară, operează prezumţia că paza aparţine proprietarului, posesorului sau titularului altui drept real.

Ca efect al întrunirii condiţiilor menţionate, victima se poate îndrepta cu acţiune în reparare atât împotriva păzitorului juridic al lucrului, cât şi împotriva păzitorului material, dacă lucrul se afla la o altă persoană în momentul producerii pagubei. După achitarea despăgubirilor, paznicul juridic are la îndemână acţiunea în regres împotriva paznicului material, în măsura în care în privinţa acestuia sunt întrunite cerinţele art.998-999 C.civ. Dovedind forţa majoră, fapta unui terţ sau fapta victimei, păzitorul juridic va fi eliberat de răspundere.

31

Călina JUGASTRU

9. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale şi ruina edificiului

Sediul materiei

Reglementarea proprie acestei probleme se găseşte în art.1001 C.civ. care declară că "proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat".

Persoane responsabile

Răspunderea revine, în primul rând, proprietarului, în temeiul prezumţiei că este persoana care dispune de prerogativele pazei juridice: puterea de comandă, direcţie şi supraveghere asupra animalului. A doua categorie de persoane care răspund în baza art.1001 C.civ. o constituie cei cărora li s-a transmis paza juridică de către proprietar: locatarul, uzufructuarul, comodatarul, ş.a.a. Paznicul material răspunde în temeiul dispoziţiilor art.998-

999 C.civ. (de exemplu, păstorul, zootehnistul - persoane care nu folosesc animalul în interes propriu).

Fundamentul răspunderii

Răspunderea pentru "fapta" animalului este obiectivă. Persoana responsabilă este ţinută să garanteze terţilor pentru comportamentul animalului. Cel care trage foloasele de pe urma animalului va suporta şi efectele păgubitoare ale comportamentului acestuia. Păzitorul juridic este exonerat de răspundere dacă probează forţa majoră, fapta terţului pentru care păzitorul juridic nu răspunde sau fapta victimei. În schimb, cazul fortuit nu înlătură răspunderea paznicului juridic.

Condiţiile şi efectele răspunderii

Victima va obţine satisfacţie dacă dovedeşte: prejudiciul, relaţia de cauzalitate între "comportamentul" animalului şi prejudiciu şi calitatea de păzitor juridic a pârâtului.

32


Repararea pagubei va fi cerută paznicului juridic pe temeiul art.1001 C.civ. sau paznicului material, dacă sunt întrunite cerinţele art.998-999 C.civ. Acest din urmă text întemeiază şi regresul paznicului juridic împotriva paznicului material.

10. Răspunderea pentru ruina edificiului

Reglementare

Art.1002 C.civ. statuează: "Proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie. Textul reglementează o răspundere specială, derogatorie de la prevederile art.1000 alin.1 C.civ.

Sfera de aplicare a răspunderii pentru ruina edificiului

Prin edificiu înţelegem orice lucrare realizată prin încorporarea unor materiale în sol şi care devine astfel, în mod durabil, un imobil prin natura sa (o casă, un pod, un baraj). Edificiul este o construcţie realizată de om.

Ruina edificiului înseamnă dărâmarea construcţiei sau dezagregarea materialului din care aceasta este alcătuită, ambele involuntare. Urmarea ruinei edificiului este cauzarea prejudiciului, prin cădere, unor terţe persoane.

Este necesar, pentru a putea invoca răspunderea întemeiată pe art.1002 C.civ., ca ruina să fie urmarea lipsei de întreţinere sau a viciului de construcţie.

Persoana răspunzătoare este proprietarul edificiului sau superficiarul. Constructorul, arhitectul, locatarul, uzufructuarul, administratorul, nu răspund pentru ruina edificiului. Dacă bunul este în coproprietate, coproprietarii sau codevălmaşii răspund solidar.

Condiţiile invocării răspunderii pentru ruina edificiului

Exigenţele cerute de art.1002 C.civ. constau în dovada prejudiciului, a ruinei edificiului datorată lipsei de întreţinere sau viciilor de construcţie şi a raportului de cauzalitate între prejudiciu şi

33

Călina JUGASTRU

ruina edificiului. Proba acestor elemente incumbă victimei şi poate fi făcută prin orice mijloace de probă.

Temeiul şi efectele răspunderii

Răspunderea pentru ruina edificiului este obiectivă. Proprietarul nu poate înlătura răspunderea dovedind că a luat măsurile corespunzătoare asigurării întreţinerii ori prevenirii viciilor de construcţie. Pentru a fi apărat de răspundere, el trebuie să dovedească fapta terţului, fapta victimei sau forţa majoră.

Proprietarul este obligat la repararea prejudiciului, cu posibilitatea de a regresa împotriva celui răspunzător.

11. Răspunderea civilă contractuală

Literatura defineşte răspunderea contractuală ca fiind obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a îndatoririlor valabil născute dintr-un contract.

Răspunderea contractuală apare ca o aplicaţie particulară a principiului răspunderii civile, în cazurile în care paguba este urmarea încălcării obligaţiilor contractuale. Răspunderea contractuală are caracter derogatoriu, în sensul că este adaptată unor raporturi anterioare între păgubit şi autorul faptei, născute prin acordul lor de voinţă, raporturi fără de care prejudiciul nu s-ar fi putut naşte.

Condiţiile răspunderii civile contractuale

Este unanim acceptat că, pentru a fi în prezenţa acestui tip de răspundere se cere întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa sau greşeala debitorului. Prejudiciul

Daunele-interese

Daunele-interese reprezintă sumele de bani plătite de debitor cu titlu de despăgubiri în vederea reparării prejudiciului

34


cauzat creditorului său prin neexecutarea, lato sensu, a obligaţiilor contractuale.

Daunele-interese compensatorii sunt echivalentul pagubei cauzate prin neexecutare totală sau parţială ori prin executarea necorespunzătoare a obligaţiilor. Această categorie de daune-interese înlocuieşte executarea în natură a obligaţiilor contractuale şi nu se cumulează cu aceasta.

Daunele-interese moratorii sunt sumele de bani care se acordă în repararea prejudiciului provocat prin executarea tardivă a obligaţiei. Daunele-interese moratorii se cumulează întotdeauna cu executarea în natură sau cu daunele-interese compensatorii.

Evaluarea judiciară se realizează de către instanţa de judecată.

Evaluarea convenţională. Clauza penală

Prin acord de voinţă, părţile pot stabili întinderea prejudiciului şi cuantumul despăgubirilor datorate pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale.

Convenţia prin care părţile evaluează anticipat daunele-interese ce decurg din neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale poartă denumirea de clauză penală.

Evaluarea legală este o problemă care se pune doar în raport cu obligaţiile ce au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani.

Punerea în întârziere

Manifestarea de voinţă a creditorului în sensul de a pretinde executarea prestaţiei la care debitorul s-a îndatorat poartă denumirea de punere în întârziere.

Situaţiile în care debitorul este de drept pus în întârziere sunt următoarele (art.1079 C.civ.): legea prevede, în mod expres, că debitorul este de drept în

întârziere. De exemplu, art.1370 C.civ. precizează, în ceea ce priveşte bunurile mobile: "vânzarea se va rezolvi de drept şi fără punerea în întârziere în folosul vânzătorului, după expirarea

35

Călina JUGASTRU

termenului pentru ridicarea lor"; art.1544 stabileşte: "mandatarul e dator a plăti dobânzi pentru sumele întrebuinţate în folosul său, din ziua întrebuinţării lor";

dacă s-a stipulat contractual că debitorul este de drept în întârziere, la împlinirea termenului (art.1079 C.civ. este o normă cu caracter dispozitiv);

când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi executată decât într-un anumit termen, nerespectat de debitor;

dacă sunt în discuţie obligaţii de a nu face sau obligaţii continue (de pildă, obligaţia de furnizare a apei, energiei electrice, obligaţia de pază a unui bun).

Efectele punerii în întârziere

Punerea în întârziere generează următoarele efecte:a. debitorul datorează daune-interese compensatorii şi daune-

interese moratorii;b. debitorul suportă riscul pieirii fortuite a bunului, dacă bunul

individual determinat nu a fost predat de către proprietar în momentul acordului de voinţă. Debitorul se poate exonera de răspundere dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi dacă ar fi fost predat la termen.

12. Convenţii de modificare a răspunderii contractuale

Anterior neexecutării obligaţiei de către debitor, părţile pot conveni cu privire la modificarea răspunderii lor. Doctrina reţine trei astfel de convenţii:1. Convenţiile care exonerează de răspundere sunt valabile, în

măsura în care neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor se datorează culpei. Clauzele exoneratoare de răspundere nu au valabilitate dacă: vinovăţia debitorului îmbracă forma intenţiei; neexecutarea a adus prejudicii valorilor inestimabile şi

intangibile ale persoanei umane: viaţă, sănătate, integritate fizică şi psihică;

36


neexecutarea este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri.

2. Convenţiile de restrângere a răspunderii constau în stabilirea unei limite maxime a despăgubirilor la care poate fi obligat debitorul pentru neexecutare, chiar dacă prejudiciul depăşeşte această limită. Aceste convenţii nu sunt valabile dacă: neexecutarea este urmarea dolului debitorului; cuantumul extrem de redus al despăgubirilor semnifică, de

fapt, clauza de nerăspundere.3. Convenţiile de agravare a răspunderii presupun asumarea de

către debitor a unor obligaţii la care, în mod obişnuit, nu ar fi îndatorat – de pildă, răspunderea pentru caz de forţă majoră.

13. Cauze care exclud caracterul ilicit al faptei păgubitoare

Legitima apărare

Starea de legitimă apărare înlătură atât răspunderea civilă, cât şi răspunderea penală. Legea civilă nu face referire la legitima apărare, astfel încât devin aplicabile dispoziţiile Codului penal (art.44 modificat prin Legea nr.169/2002).

Persoana acţionează în stare de legitimă apărare dacă săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat ori interesul public. Se prezumă că este în legitimă apărare şi cel care comite fapta în scopul de a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane, prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea (art.44 alin.2/1). De asemenea, se găseşte în legitimă apărare cel care, din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările atacului.

37

Călina JUGASTRU

Starea de necesitate

Întrucât legea civilă nu reglementează această cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei, recurgem la dispoziţiile în materie ale Codului penal.

Se găseşte în stare de necesitate persoana care este nevoită să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol iminent, ce nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altuia, un bun important al său ori al altuia sau un interes public (art.45 alin.2 C.pen.). Justificarea acestei situaţii constă în aceea că autorul faptei acţionează sub imperiul unei constrângeri psihice, care elimină posibilitatea de a-şi controla în mod liber şi conştient voinţa.

Îndeplinirea unei îndatoriri legale sau a ordinului dat de o autoritate competentă

Această cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei prejudiciabile are în vedere două categorii de acţiuni sau inacţiuni.

Faptele cauzatoare de prejudicii săvârşite în temeiul îndeplinirii unor îndatoriri impuse de lege nu atrag răspunderea civilă. De exemplu, în măsura în care stingerea unui incendiu presupune distrugerea de către pompieri a unor bunuri, această împrejurare nu intră sub incidenţa ilicitului civil.

Consimţământul victimei

Acordul prealabil al victimei, exprimat prin act juridic, la săvârşirea faptei conduce la lipsa caracterului ilicit al acesteia. S-a afirmat că, în realitate, consimţământul victimei constituie o clauză de nerăspundere. Delimităm situaţia clauzelor de nerăspundere în răspunderea contractuală şi în răspunderea delictuală.

În materie contractuală, clauzele de nerăspundere juridică pot interveni doar în cazul în care culpa debitorului îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei, nu şi pentru vinovăţia în forma intenţiei.

Pe tărâm delictual, consimţământul victimei, manifestat anterior săvârşirii faptei, echivalează cu renunţarea sa orice pretenţii de despăgubire ce ar decurge din conduita prejudiciabilă şi este

38


admis în prezent, pentru fapte săvârşite cu o culpă uşoară. Dimpotrivă, dacă fapta este comisă cu intenţie, asemenea clauze sunt lovite de nulitate absolută.

Exercitarea unui drept subiectiv

Drepturile subiective ale persoanelor fizice şi juridice trebuie exercitate cu bună-credinţă, în conformitate cu scopul recunoscut de lege, uzanţe şi bunele moravuri. Atâta timp cât exerciţiul dreptului este normal, fapta păgubitoare nu este ilicită, răspunderea civilă fiind exclusă. În caz contrar, autorul va răspunde pentru prejudiciul cauzat.

Există o categorie aparte de drepturi subiective, a căror exercitare nu este susceptibilă de abuz, datorită generalităţii acestora şi aprecierii personale pe care o implică: dreptul părintelui de a consimţi la înfierea copilului său, dreptul de a revoca o dispoziţie testamentară sau o donaţie, dreptul de a dispune, pentru cauză de moarte de cotitatea disponibilă.

14. Cauze care exclud raportul de cauzalitate

Forţa majoră

În termeni de dicţionar, forţa majoră este o "cauză străină, neimputabilă debitorului, constând într-un fenomen natural sau social exterior, extraordinar sau de nebiruit, a cărui intervenţie exclude în întregime angajarea răspunderii civile, dacă producerea prejudiciului a fost determinată exclusiv de această împrejurare"4. Forţa majoră se analizează ca o împrejurare străină sferei de activitate a debitorului, obiectiv imprevizibilă, atât în ceea ce priveşte producerea sa, cât şi în privinţa urmărilor sale, şi absolut invincibilă.

Pentru ca o împrejurare de fapt să fie considerată forţă majoră, trebuie să întrunească o serie de condiţii: să fie exterioară ariei de activitate a făptuitorului; să fie insurmontabilă; să fie în mod

4 M. N. Costin, M. C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. II, D-K, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p, 345.

39

Călina JUGASTRU

obiectiv şi absolut imprevizibilă; să fie extraordinară, neobişnuită, ieşită din comun, în sensul de a fi străină puterii de influenţare a făptuitorului (debitorului).

Cazul fortuit

Cazul fortuit este o împrejurare relativ imprevizibilă şi relativ invincibilă, neavând caracter extraordinar, care înlătură culpa celui ce acţionează sub influenţa ei, excluzând, de regulă, obligaţia de a răspunde civil. Cazul fortuit "se plasează în zona care desparte forţa majoră de culpă. El începe unde încetează culpa şi se sfârşeşte unde începe forţa majoră.

Împrejurările care constituie cazuri fortuite îşi au originea în câmpul de activitate al persoanei chemate să răspundă sau într-o împrejurare externă ce putea fi prevăzută şi evitată de un individ care se comportă cu maximă diligenţă şi prudenţă.

Fapta unui terţ

Noţiunea de "forţă străină" include şi fapta unei terţe persoane. Determinarea terţului este diferită, în raport de materia în care operează. În cadrul răspunderii delictuale, fapta terţului desemnează conduita unei persoane, alta decât reclamantul, pârâtul ori aceea pentru care pârâtul este chemat să răspundă (copii, elevi, ucenici, prepuşi, etc.). În răspunderea contractuală este terţ orice persoană, alta decât creditorul şi debitorul.

Fapta terţului exonerează de răspundere dacă sunt prezente câteva condiţii:a) autorul faptei nu trebuie, în mod necesar să fi fost identificat;b) săvârşirea faptei să nu fi fost provocată de pârât;c) pârâtul să nu fi putut prevedea fapta prejudiciabilă. El va fi în

culpă dacă trebuia să o prevadă şi n-a prevăzut-o sau dacă putea să o evite şi nu a evitat-o;

d) în ipoteza în care culpa pârâtului nu este prezumată, reclamantul este ţinut să facă dovada caracterului ilicit şi culpabil al faptei, precum şi dovada raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Pârâtul va răspunde solidar cu terţul, în baza art.1003 C.civ., dacă va dovedi că acesta a contribuit la

40


cauzarea pagubei. Dimpotrivă, dacă legea prezumă culpa pârâtului, el va fi apărat de răspundere doar dacă face dovada că fapta terţului a contribuit, total sau parţial, la cauzarea prejudiciului. Aceasta trebuie să întrunească toate caracteristicile forţei majore, adică să fie absolut imprevizibilă şi insurmontabilă.

Fapta victimei sau a creditorului

Acţiunea sau inacţiunea pârâtului (creditorului) conduce la înlăturarea răspunderii victimei (debitorului), aflată în imposibilitate obiectivă şi absolută de a-şi executa obligaţiile. Sunt necesare următoarele distincţii, după cum culpa pârâtului este sau nu prezumată de lege:a) în situaţia în care legea nu prezumă culpa pârâtului, victima

trebuie să dovedească toate condiţiile răspunderii acestuia, potrivit dispoziţiilor legale. Dacă victima a avut o anumită contribuţie la prejudiciu, obligaţia de reparare se divide între pârât şi victimă;

b) dacă legea prezumă culpa pârâtului ori existenţa raportului de cauzalitate, numai înlăturarea acestei prezumţii este de natură a înlătura răspunderea. În plan delictual, pârâtul va face dovada că fapta victimei a contribuit, în tot sau în parte, la producerea prejudiciului. Debitorul contractual va proba că imposibilitatea executării se datorează faptei culpabile a pârâtului.

41

Documents

Drept Civil - Obligatii