UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” TÂRGU-MUREŞ

Constantin Palade

DREPT CIVIL

Obligaţia civilăintroducere

- note de curs -

Prelegerile susţinute în anul 1974 la “Cursul postuniversitar” de regretatul profesor universitar doctor Ioan Albu, Facultatea de

drept Cluj-Napoca sunt fundamentele prezentelor cursuri.

2002

C U P R I N S

Capitolul INoţiunea de obligaţie

1. Definiţie2. Terminologie3. Trăsăturile caracteristice ale noţiunii de obligaţie

civilă

Capitolul al II-leaStructura obligaţiei civile

1. Noţiunea de structură a obligaţiei.

2. Subiecţii obligaţiei.- persoanele fizice, persoanele juridice,

Statul- determinarea subiecţilor- terminologie

3. Obiectul obligaţiei- noţiune- terminologie

3

- cerinţele prestaţiei- natura patrimonială sau nepatrimonială a

prestaţiei- clasificarea prestaţiilor

4. Conţinutul obligaţiei- noţiune

- dreptul creditorului de a pretinde prestaţia ce i se cuvine

- îndatorirea debitorului de a îndeplini prestaţia datorată

5. Sancţiunea obligaţiei- noţiune

- mijloace de constrângere a debitorului la executarea prestaţiei datorate

- mijloace de executare a prestaţiei în caz de refuz al creditorului de a o primi

Capitolul al III-leaDelimitarea obligaţiilor

1. Preliminarii2. Obligaţiile negative şi pozitive3. Obligaţia civilă şi alte îndatoriri de drept civil

a) obligaţii realeb) obligaţii rezultate din raporturi de

vecinătate

4

Capitolul al IV-leaClasificarea obligaţiilor

1. Noţiune

2. Criterii de clasificare a obligaţiilor

- clasificarea obligaţiilor după izvoarele lor- obligaţii contractuale, cvasicontrac-tuale, delictuale şi

cvasidelictuale

- obligaţii contractuale, cvasicontrac-tuale, delictuale, cvasidelictuale şi legale

- obligaţii contractuale şi legale- obligaţii contractuale şi

extracontractuale- obligaţii izvorâte din acte juridice şi

din fapte juridice

- clasificarea obligaţiilor după obiectul lor- obligaţii de a da, de a face şi de a nu

face- obligaţii pozitive şi negative- obligaţii de rezultat şi de mijloace- obligaţii pecuniare şi în natură- obligaţii conjuncte, alternative şi

facultative

5

- obligaţii cu executare instantanee şi cu executare succesivă în timp

- obligaţiile care privesc calităţile personale ale debitorului

- clasificarea obligaţiilor afectate de modalităţi- obligaţii simple şi obligaţii

complexe- obligaţii complexe

- obligaţii cu termen- obligaţii condiţionale

- clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor- obligaţii civile şi obligaţii naturale

Capitolul al V-leaIzvoarele obligaţiilor

1. Definiţie2. Libertatea actelor juridice civile3. Contractul4. Actul juridic unilateral5. Faptele juridice licite

a) Gestiunea intereselor altei persoaneb) Plata lucrului nedatoratc) Îmbogăţirea fără justă cauză

6. Răspunderea civilă delictualăa) Răspunderea pentru faptă proprieb) Răspunderea pentru faptă proprie a

persoanelor juridice

6

c) Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori

d) Răspunderea cadrelor didacticee) Răspunderea comitenţilor pentru

faptele prepuşilorf) Răspunderea pentru prejudiciile

cauzate de lucruri g) Răspunderea pentru prejudiciile

cauzate de animale

7

Capitolul I

NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE

1. Definiţie:Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoană,

numită creditor, are dreptul de a pretinde de la o altă persoană, numită debitor, o anumită prestaţie, pe care aceasta este îndatorat a o îndeplini.

Obligaţia evocă deci, sub aspect activ, un creditor şi o creanţă, sub aspect pasiv, un debitor şi o datorie, iar sub ambele sale aspecte, legătura juridică dintre creditor şi debitor, adică un raport juridic.

Creanţa este un drept, un bun incorporal, o valoare, care face parte din patrimoniul creditorului, fiind un element activ al acestuia, iar datoria este o îndatorire, care face parte din patrimoniul debitorului, fiind un element pasiv al acestuia.

Definirea obligaţie se poate face fie de la creditor către debitor, fie de la debitor către creditor.

Definirea obligaţiei de la creditor către debitor, pe care o preferăm, poate fi motivată astfel: aşa cum patrimoniul se defineşte prin latura sa activă şi numai corelativ prin latura sa pasivă, datoriile, tot astfel ar trebui definite toate drepturile patrimoniale, adică atât cele reale, cât şi cele de creanţă.

Iar definirea obligaţiei de la debitor către creditor poate fi motivată prin aceea că astfel se evidenţiază mai pregnant ideea că atât naşterea, cât şi realizarea dreptului de creanţă constau în fapta debitorului de a da, a face sau a nu face ceva în folosul creditorului.

Fie că se porneşte de la creditor spre debitor, fie că se porneşte de la debitor către creditor, definirea completă a obligaţiei să

8

exprime ambele laturi ale raportului juridic de obligaţie, adică atât latura activă, cât şi latura pasivă, atât dreptul de creanţă al creditorului, cât şi datoria debitorului.

Definiţiile care enunţă expres numai dreptul creditorului sau numai datoria debitorului sunt deficitare.

Definiţia asupra căreia ne-am oprit caută să răspundă cerinţelor definirii complete a obligaţiei, întrucât enunţă expres ambele laturi ale raportului juridic de obligaţie

2. Terminologie

ObligaţieEtimologic, termenul de obligaţie vine de la ob-ligare,

obligatio, care însemna a lega în vederea unui anumit scop care în dreptul roman evoca, la început, înlănţuirea debitorului, aservirea acestuia faţă de creditor, iar mai târziu, raportul juridic, legătura juridică (vinculum iuris) în temeiul căreia creditorul putea cere debitorului, sub sancţiunea constrângerii (adstringimur), să dea, să facă sau să nu facă ceva (dare, facere, non facere). În dreptul civil contemporan, termenul de obligaţie este folosit îndeobşte într-un triplu înţeles, şi anume: într-un înţeles larg, propriu-zis, pentru a desemna raportul juridic de obligaţie cu ambele sale laturi: activă, creanţa creditorului, şi pasivă, datorită debitorului; într-un înţeles restrâns, pentru a desemna numai latura pasivă a raportului de obligaţie, adică datoria debitorului şi în înţelesul de înscris constatator al unei obligaţii (instrumentum).

Creditor şi debitorLa raportul juridic de obligaţie, subiectul activ se numeşte

creditor, fiindcă a avut încredere(credere) în persoana debitorului, iar subiectul pasiv se numeşte debitor, fiindcă datorează (debet) creditorului o anumită prestaţie.

În dreptul roman, creditorul era numit şi reus credendi, iar debitorul reus de bendi; iar cum reus înseamnă pârât, aceste denumiri arătau că, la nevoie creditorul îl putea pârî pe debitor; cu timpul, reus a fost rezervat numai pentru al desemna pe debitor.

9

Creanţă şi datorieRaportul juridic de obligaţie conferă creditorului un drept de

creanţă, numit prescurtat creanţă şi impune corelativ debitorului o prestaţie de a da sau de a face ceva, sau o abţinere, de a nu face ceva, prestaţie şi abţinere numite într-un cuvânt datorie.

Obligaţie. ÎndatorireÎn limba română, termenii de obligaţie şi îndatorire sunt

sinonimi. Termenului de îndatorire i se atribuie însă înţelesuri mai variate decât celui de obligaţie, atât în vorbirea curentă, cât şi în terminologia juridică.

În unele domenii este preferat termenul de obligaţie, de exemplu în dreptul civil, iar în alte domenii este preferat termenul de îndatorire, de exemplu în dreptul constituţional.

Unii autori fac distincţie între obligaţie, ca termen specific de desemnare a obligaţiilor de drept civil care formează instituţia juridică a obligaţiilor, şi îndatorire juridică sau datorie juridică, termen generic de desemnare a numeroase îndatoriri juridice generale şi particulare.

Astfel, sunt denumite îndatoriri generale cele care incubă fiecăruia faţă de toţi, de exemplu îndatorirea de a nu aduce atingere drepturilor altora sau îndatorirea de a nu comite infracţiuni, şi sunt denumite îndatoriri particulare cele care incumbă numai anumitor persoane, de exemplu îndatoririle dintre soţi sau îndatoririle dintre părinţi şi copii.

Drept de creanţă. Drept personalPrin tradiţie romană, unii autori denumesc drepturile de

creanţă şi drepturi personale, spre a le delimita astfel mai pregnant de drepturile reale.

În dreptul roman clasic, creditorul avea, în caz de neexecutare a obligaţiei, dreptul de al stăpâni pe debitor (de a-i lua libertatea, de a-l întemniţa şi chiar a-l vinde), adică un drept asupra persoanei debitorului, un drept personal (de la persona) numit ius in persojnam, ce putea fi apărat printr-o acţiune personală, numită actio in personam.

În dreptul civil modern nu i se mai recunoaşte însă creditorului nici un drept asupra persoanei debitorului ci numai

10

dreptul de a urmări la nevoie bunurile sale. Debitorul nu se mai angajează şi nu mai răspunde faţă de creditor cu persoana sa ci numai cu patrimoniul său. Aceasta înseamnă că dreptul de creanţă se exercită împotriva debitorului, dar că acest drept nu mai poartă asupra persoanei sale, ci numai asupra bunurilor sale. De aceea, nici denumirea drepturilor de creanţă ca drepturi personale nu mai corespunde conţinutului acestor drepturi. Iar acţiunile prin care se valorifică drepturile de creanţă, deşi denumite prin tradiţie tot acţiuni personale nu mai au înţelesul din dreptul roman, de urmărire la nevoie a persoanei debitorului.

Denumirea drepturilor de creanţă ca drepturi personale este anacronică şi neavenită cel puţin pentru următorul argument:

- în accepţiunea largă a cuvântului personal, toate drepturile subiective, patrimoniale şi nepatrimoniale, sunt personale, întrucât toate aparţin unor persoane şi toate impun altora îndatorirea de a le respecta.

Definiţia romană a obligaţieiÎn dreptul roman întâlnim şi cea mai evocatoare definiţie a

obligaţiei pentru societatea sclavagistă.După faimoasa definiţie din Institutele lui Iustinian, îndeobşte

citată (cu toate că este deficitară, întrucât priveşte obligaţia numai pasiv, de la debitor către creditor), obligatio est iuris vinculum quo, necessitate ad strin gimur alicujus solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura; (legătura de drept în temeiul căruia suntem constrânşi să plătim un lucru după dreptul cetăţii noastre; iar în traducere largă, complinită, înseamnă legătura de drept în temeiul căreia o persoană, numită debitor, trebuie, sub sancţiunea constrângerii, să dea, să facă sau să nu facă ceva, faţă de o altă persoană numită creditor.

3.Trăsăturile caracteristice ale noţiunii de obligaţie

Trăsăturile caracteristice ale obligaţiei sunt în număr de două, şi anume: vinculum iuris, care evocă legătura juridică dintre creditor şi debitor (ob – ligo) adstringimur, care evoca posibilitatea de

11

constrângere a debitorului la îndeplinirea silită a prestaţiei datorate (ob – stringo).

Vinculujm iuris desemna, la început, legătura juridică şi materială în temeiul căreia creditorul avea dreptul de a pretinde de la debitor prestaţia sau abţinerea ce i se datora şi, la nevoie dreptul de a pune stăpânire pe debitorul neplatnic, de a-l întemniţa în închisoarea sa privată, dacă nici astfel datoria nu era plătită, de a-l vinde ca sclav. Mai târziu, creditorul şi debitorul au fost numiţi subiect de drept, iar legătura juridică dintre ei a fost numită raport juridic sau raport de drept.

Adstringimur desemna, la început, atât acţiunea pe care creditorul o avea împotriva debitorului, spre a-l constrânge la executarea prestaţiei datorate, cât şi dreptul de a dispune de persoana debitorului neplatnic. Cu timpul însă, constrângerea debitorului s-a restrâns la acţiunea în justiţie pe care creditorul o poate intenta împotriva debitorului şi care la nevoie poate fi urmată, după judecată, de execuţia silită a bunurilor debitorului neplatnic.

12

Capitolul al II-lea

STRUCTURA OBLIGAŢIEI CIVILE

1. Noţiunea de structură a obligaţiei

Denumirea de structură a obligaţiei evocă elementele componente şi inerente totodată oricărui raport juridic de obligaţie.

Conform unei concepţii tradiţionale, pe care o urmăm în lucrarea de faţă, elementele structurale ale raportului juridic de obligaţie sunt: subiecţii, obiectul, conţinutul şi sancţiunea; iar conform unei concepţii mai recente, elementele structurale ale raportului juridic de obligaţie sunt numai subiecţii, obiectul şi conţinutul acestuia.

Cuprinderea sancţiunii printre elementele structurale ale obligaţiei evidenţiază faptul că în marea lor majoritate, obligaţiile civile pot fi executate la nevoie şi silit, iar necuprinderea sancţiunii printre elementele structurale ale obligaţiei evidenţiază faptul că sunt şi unele obligaţii care nu pot fi executate silit, ci numai voluntar (acestea sunt aşa numitele obligaţii naturale, incomplete sau imperfecte).

Într-o concepţie singulară, se susţine că elementele esenţiale ale oricărui raport juridic de obligaţie sunt: creditorul, debitorul şi prestaţia; în ce priveşte sancţiunea, se apreciază că, întrucât aceasta intervine doar în cazul în care debitorul nu îndeplineşte de bună voie prestaţia sau abţinerea la care s-a îndatorat, ea este în realitate o garanţie conferită de lege creditorului în vederea executării silite, la nevoie, a obligaţiei.

2. Subiecţii obligaţiei

1. Persoanele fizice. Persoanele juridice. Statul

13

Pot fi subiecţi sau părţi ale unui raport juridic de obligaţie toţi subiecţii de drept civil, adică atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice. Raporturile juridice de obligaţii pot intervenii, după caz, între persoane fizice, între persoane juridice sau între persoane fizice şi persoane juridice. Statul poate fi şi el subiect de obligaţii civile, însă numai când “participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii” (art.25 din decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice).

2.Determinarea subiecţilorLa raporturile juridice de obligaţii, regula este că atât

subiectul activ, creditorul, cât şi subiectul pasiv, debitorul, se determină, adică se individualizează în momentul naşterii acestor raporturi. Prin excepţie, sunt şi raporturi juridice de obligaţii la care, în momentul naşterii lor, numai unul din subiecţi este determinat, celălalt fiind doar determinabil. Aşa este, de exemplu, oferta de recompensă adresată publicului, la care numai debitorul, adică ofertantul, este determinat în momentul emiterii ofertei, pe când creditorul va fi determinat ulterior, în persoana aceluia care va satisface cerinţele ofertei.

3. TerminologieSubiecţii sau părţile raportului juridic de obligaţie sunt:

subiectul activ, numit creditor, şi subiectul pasiv, numit debitor.La obligaţiile unilaterale, una dintre părţi are calitatea de

creditor, iar cealaltă de debitor, (de exemplu, la donaţie, donatarul este creditor, iar donatorul este debitor), pe când la obligaţiile bilaterale, fiecare dintre părţi are deopotrivă calitatea de creditor şi debitor (de exemplu, la vânzare – cumpărare, vânzătorul este creditor în privinţa preţului şi debitor în privinţa bunului vândut, iar cumpărătorul este simetric invers, creditor în privinţa bunului cumpărat şi debitor în privinţa preţului datorat).

La obligaţiile pure şi simple din punctul de vedere al subiecţilor există numai două persoane (de exemplu, la vânzare-cumpărare, un singur vânzător şi un singur cumpărător), pe când la obligaţiile complexe din punctul de vedere al subiecţilor există mai multe persoane (de exemplu, la vânzare-cumpărare, fie mai mulţi vânzători, fie mai mulţi cumpărători, fie deopotrivă mai mulţi

14

vânzători şi mai mulţi cumpărători). Astfel, la obligaţiile solidare, când există mai mulţi creditori (solidaritatea activă), ei se numesc şi cocreditori (de exemplu, când la acelaşi contract de vânzare-cumpărare există mai mulţi vânzători, fiecare dintre ei fiind în drept de a pretinde plata întregului preţ al vânzării), iar când există mai mulţi debitori (solidaritatea pasivă), ei se numesc şi codebitori (de exemplu, când la acelaşi contract de vânzare – cumpărare există mai mulţi cumpărători, fiecare dintre ei fiind obligat la plata întregului preţ al vânzării).

Denumirile de creditor şi debitor sunt generice, în înţelesul că, indiferent de izvorul lor, toate obligaţiile constau în raporturi juridice la care subiecţii au calităţile corelative de creditor şi debitor (ca la raportul de donaţie) sau deopotrivă calitatea de creditor şi calitatea de debitor (ca la raportul de vânzare – cumpărare). La diferitele specii de obligaţii însă, calităţile de creditor şi de debitor sunt evocate doar implicit, prin termenii specifici unora sau altora dintre aceste obligaţii, de exemplu: la obligaţiile rezultate din contractul de donaţie, termenii de donator şi donatar, la obligaţiile rezultate din contractul de vânzare – cumpărare, termenii de vânzător şi cumpărător, la obligaţiile rezultate din gestiunea de afaceri, termenii de gerat şi gerant, iar la obligaţiile rezultate din îmbogăţirea fără justă cauză, termenii de sărăcit şi îmbogăţit.

3.Obiectul obligaţiei

1. NoţiuneObiectul raportului juridic de obligaţie îl constituie prestaţia,

adică conduita pe care creditorul o poate pretinde de la debitor şi pe care acesta este îndatorat s-o îndeplinească, conduită sau comportament care constă în acţiunea sau inacţiunea debitorului de a da, de a face sau de a nu face ceva în folosul creditorului (sau a persoanei ori persoanelor desemnate de către creditor).Obiectul obligaţiei constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta trebuie să îndeplinească.

2. Terminologie

15

Unii autori evocă obiectul obligaţiei prin termenul unic de prestaţie, considerând că aceasta poate fi nu numai pozitivă, de a da sau de a face ceva, ci şi negativă, de a nu face ceva, pe când alţi autori îl evocă prin doi termeni, prin cel de prestaţie, pentru îndatorirea debitorului de a da sau de a face ceva, şi prin cel de abţinere, pentru îndatorirea acestuia de a nu face ceva.

Pentru a evoca şi terminologic că prestaţia poate fi, după caz, de a da, de a face sau de a nu face ceva, în limbajul juridic se foloseşte atât exprimarea felurilor prestaţiei, cât şi exprimarea obiectului prestaţiei.

Este de observat că, prin cea de-a doua exprimare, se evidenţiază faptul că obiectul prestaţiei îl constituie ori fapta pozitivă a debitorului, de a da sau de a face ceva, ori fapta sa negativă, de a nu face ceva. În acest fel, se face o distincţie de vădită nuanţare juridică între obiectul obligaţiei, care este unic, prestaţia, şi obiectul prestaţiei, care poate fi triplu, de a da, de a face sau de a nu face ceva.

3. Cerinţele prestaţieiPentru a putea forma obiectul unui raport juridic de obligaţie, prestaţia trebuie să îndeplinească anumite cerinţe. Dintre aceste cerinţe unele privesc toate prestaţiile, iar altele numai prestaţia de a da ori numai prestaţiile de a face sau de a nu face ceva.

A. Cerinţele comune prestaţiilor de a da, de a face şi de a nu face.

a) Prestaţia trebuie să aibă natură juridică. Faptul de a da, de a face sau de a nu face ceva valorează prestaţie numai atunci când are loc între persoane care au calităţile corelative de creditor şi de debitor, adică în cadrul unor raporturi juridice de obligaţii, nu însă şi atunci când un asemenea fapt are loc în cadrul altor relaţii sociale decât cele juridice. Astfel, darul făcut unui prieten cu ocazia zilei sale onomastice constituie o faptă de a da, cedarea locului în tramvai unei persoane în vârstă constituie o faptă de a face, iar renunţarea din proprie iniţiativă la ora de pian, pentru ca vecinul bolnav să se poată odihni, constituie o faptă de a nu face, însă aceste fapte nu sunt prestaţii de natură juridică, deoarece ele nu au loc în cadrul unor obligaţii juridice, ci în cadrul unor obligaţii nejuridice.

16

b) Prestaţia trebuie destinată creditorului (sau persoanei ori persoanelor desemnate de către creditor). Pentru a fi valabilă, prestaţia trebuie să fie prevăzută în folosul cuiva, adică ea trebuie să fie destinată, după caz, uneia sau mai multor persoane ori chiar publicului.

Aşa cum rezultă din însăşi definiţia obligaţiei, prestaţia este de principiu destinată creditorului, care are şi dreptul de a o pretinde de la debitor.

Însă în dreptul civil modern se admite stipulaţia pentru altul, nimic nu se opune ca părţile unui raport juridic să atribuie prestaţia care formează obiectul acelui raport unei terţe persoane, ca în cazul asigurării făcute în folosul moştenitorilor asiguratului.

De asemenea, nimic nu se opune ca prestaţia să fie destinată publicului, ca în cazul în care proprietarul unei case –muzeu, în care a trăit un mare scriitor, o donează uniunii Scriitorilor cu clauza (sarcina) de a fi pusă la dispoziţia publicului vizitator.

În ce priveşte prestaţiile destinate publicului, trebuie făcută distincţie între prestaţiile care formează obiectul unor rapoarte juridice de obligaţii, ca în exemplu de mai sus, şi ofertele de prestaţii făcute în vederea încheierii unor raporturi juridice de obligaţi, de exemplu expunerea mărfurilor în vitrinele magazinelor, staţionarea taxiurilor în staţiile de taximetre sau ofertele de prestări de servicii făcute publicului de către întreprinderile specializate în asemenea activităţi.

c) Prestaţia trebuie să prezinte interes pentru creditor (sau pentru persoana ori persoanele desemnate de către creditor). Prestaţia trebuie să prezinte un anumit interes material sau moral pentru creditor (sau, dacă este cazul, pentru terţa sau terţele persoane cărora li se cuvine prestaţia.

Cerinţa ca prestaţia să prezinte interes este exprimată uneori şi prin formula că prestaţia trebuie să prezinte utilitate, şi anume: fie o utilitate materială (de exemplu, obţinerea preţului real al lucrului vândut şi nu a unui preţ doar simbolic), fie o utilitate morală (ca exemplu de asemenea utilitate se dă satisfacţia creditorului rezultată din asumarea de către vecinul său a obligaţiei de a nu deschide aparatul de radio între anumite ore).

d) Prestaţia trebuie să fie posibilă. Rostul prestaţiei este acela de a fi îndeplinită, după caz, prin a da, a face sau a nu face ceva. De aceea, prestaţia trebuie să fie posibilă, adică susceptibilă de a fi

17

îndeplinită, executată. Prestaţia care nu poate fi îndeplinită este numită prestaţie imposibilă; ea împiedică naşterea valabilă a raportului juridic de obligaţie (imposibilium nulla obligatio), întrucât nimeni nu se poate obliga la imposibil (ultra posse nemo obligatur). Trebuie însă să fie vorba de imposibilitate absolută (obiectivă), adică de o prestaţie pe care nimeni nu o poate îndeplini, şi nu de o imposibilitate relativă (subiectivă), adică de o prestaţie pe care numai o anumită sau anumite persoane nu o pot îndeplini.

Imposibilitatea poate fi materială, ca în cazul vânzării unui bun care la data vânzării era distrus, sau juridică, cum ar fi vânzarea unui bun al cărui proprietar este însuşi cumpărătorul.

e) Prestaţia trebuie să fie determinată sau determinabilă. Pentru a putea fi îndeplinită, prestaţia trebuie să fie nu numai posibilă, ci şi precizată, stabilită, cunoscută. Creditorul trebuie să ştie ce poate pretinde de la debitor, iar debitorul trebuie să ştie ce datorează creditorului. De aceea, prestaţia trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă.

Prestaţia este determinată când, în momentul naşterii raportului de obligaţie, fapta la care debitorul s-a îndatorat este precizată astfel: la prestaţia de a da un corp cert, prin individualizarea acestuia, prin el însuşi, de exemplu vânzarea casei din oraşul…, strada…, numărul…; la prestaţia de a da un bun de gen, prin indicarea caracterelor sale generice, care să permită individualizarea sa viitoare, de exemplu un autoturism Dacia 1300, ce urmează să fie livrat cumpărătorului ……….; la prestaţia de a face, prin indicarea abţinerii asumate, de exemplu, îndatorirea de a nu clădi pe un teren anumit.

Prestaţia este determinabilă când, în momentul naşterii raportului de obligaţie, sunt stabilite (de către părţi sau prin lege, în mod expres sau tacit) doar indicii de referinţă sau criterii de determinare în viitor a prestaţiei, de exemplu: expertizele de specialitate la fixarea preţului la unele bunuri de o valoare deosebită, în unele contracte, cum este clauza întreţinerii, care impune debitorului, prin ea însăşi, îndatorirea de a presta cele necesare traiului creditorului întreţinerii; pierderea suferită la evaluarea prejudiciului material în cadrul răspunderii civile contractuale şi a celei delictuale; sau limita îmbogăţirii şi cea a sărăcirii la aprecierea folosului pe care îmbogăţitul trebuie să-l înapoieze sărăcitului în caz de îmbogăţire fără temei legitim.

18

În fine, determinarea prestaţiilor care poartă asupra unor sume de bani trebuie făcută în moneda naţională (aşa cum de drept comun prevăd îndeobşte legislaţiile naţionale. Prin excepţie, prestaţiile în bani pot fi fixate şi într-o monedă străină, când legea prevede în mod expres această posibilitate.

f) Prestaţia trebuie să fie licită şi conformă cu regulile de convieţuire socială. Pentru a fi valabilă, prestaţia trebuie să fie licită şi corespunzătoare cu regulile de convieţuire socială. Şi aceasta întrucât orice prestaţie dă naştere unui drept subiectiv, iar drepturile subiective sunt recunoscute şi ocrotite de lege numai în măsura în care ele nu contravin ordinii de drept şi normelor de viaţă ale societăţii socialiste (art. 5C. civ. Şi art.1 din Decretul nr. 31/1954).

Aşa, de exemplu, sunt ilicite, potrivnice legii, prestaţiile următoare: ca prestaţie de a da, vânzarea unei succesiuni viitoare; ca prestaţie de a face, asumarea obligaţiei de a plăti o dobândă superioară celei legale; iar ca prestaţie de a nu face, asumarea obligaţiei de a nu îndeplini îndatoririle familiale.

B. Cerinţele specifice prestaţiei de a da.a) Bunul trebuie să existe. Bunul asupra căruia poartă

prestaţia de a da, adică de a transfera sau de a constitui un drept real, trebuie să existe în momentul naşterii raportului juridic de obligaţie (ceea ce este cazul mai ales la obligaţiile de a da izvorâte din contracte, la care neîndeplinirea condiţiei ca bunul să existe antrenează sancţiunea nulităţii absolute; de exemplu, lipsa bunului vândut, determinat în individualizarea sa, care a încetat de a mai exista la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, duce la nulitatea acestuia).

În ce priveşte inexistenţa bunului, ea poate fi o inexistenţă materială, ca în cazul în care casa vândută n-a existat nicicând sau, deşi a existat, ea nu mai există la data vânzării, fiind între timp distrusă de incendiu, sau poate fi o imposibilitate juridică, ca în cazul în care s-a vândut un bun care nu se află în circuitul civil.

Cerinţa existenţei bunului nu se opune ca obiectul obligaţiei să-l constituie bunuri viitoare, când părţile raportului juridic convin în acest fel.

În timpurile noastre, obligaţiile al căror obiect îl constituie bunuri viitoare sunt foarte numeroase, şi ele se referă la bunuri

19

diverse, de gen şi certe, mobile şi imobile, de exemplu: mărfuri ce urmează a fi produse, recolte viitoare, locuinţe ce urmează a fi construite, opere artistice, literare şi ştiinţifice ce urmează a fi întocmite.

b) Bunul trebuie să se afle în circuitul civil. Bunul asupra căruia poartă prestaţia de a da trebuie să se afle în circuitul civil sau, cum se mai spune, în comerţul juridic.

Nu pot forma obiectul valabil al obligaţiilor bunurile care prin natura lor sau prin dispoziţiile legii sunt în afara circuitului civil (res extra commercium); iar alte bunuri pot forma obiectul obligaţiilor numai în condiţiile speciale ale legilor care reglementează circulaţia lor juridică. Asemenea bunuri, fie că nu se pot afla în circuitul civil, fie că sunt scoase din acest circuit, fie că deşi se află în circuitul civil, sunt supuse unor regimuri speciale de circulaţie juridică.

Câteva exemple de bunuri în afara circuitului civil:- Bunurile care prin natura lor nu sunt susceptibile de a fi

apropiate spre a forma obiectul unor drepturi subiective patrimoniale, reale sau de creanţă. Exemplele clasice sunt aşa-numitele bunuri comune tuturor (res comunes omnium), ca apa, aerul şi lumina soarelui. Aceste bunuri au fost, sunt şi vor fi bunuri comune ale tuturor oamenilor, bunuri comune ale societăţii, bunuri sociale, întrucât fără ele viaţa ar înceta cu desăvârşire. Este însă totodată de observat că, în timpurile noastre, datorită dezvoltării impetuoase a ştiinţei şi tehnicii, bunuri ca apa, aerul şi lumina soarelui sunt susceptibile într-o anumită măsură de apropiere (apa mărilor şi oceanelor este captată, desalinizată şi folosită ca apă potabilă, aerul este captat, comprimat şi folosit în industrie, iar lumina soarelui a început şi ea să fie captată şi se pare că va deveni principala sursă de energie într-un viitor nu prea îndepărtat), ceea ce face ca odată apropiate, aceste bunuri să poată fi şi introduse în circuitul civil.

- Unele dintre bunurile prevăzute de art. 135 din Constituţia României ca apele, pădurile (nu însă şi produsele acestora), căile de comunicaţii ş.a., care sunt scoase din circuitul civil întrucât pot forma numai obiectul proprietăţii publice a statului.

- Bunurile scoase din circuitul civil din considerente morale, sociale sau politice, de exemplu succesiunile nedeschise, stupefiantele sau decoraţiile.

20

- Bunurilor a căror circulaţie este supusă unor regimuri speciale, bunurile care prezintă un anumit pericol, ca armele şi otrăvurile ş.a.

c) Bunurile trebuie să aparţină aceluia care transferă sau constituie dreptul real asupra bunului. Bunul asupra căruia poartă prestaţia de a da trebuie să aparţină aceluia care transferă dreptul de proprietate asupra bunului, respectiv aceluia care constituie un drept real principal ori accesoriu asupra bunului, ca dreptul de uz sau dreptul de ipotecă, întrucât numai astfel prestaţia este susceptibilă de executare.

Din această condiţie rezultă, per a contrario, regula că nimeni nu poate înstrăina ceea ce nu-i aparţine (nemo dat quod non habet; nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet). De aceea, înstrăinarea bunului altuia este în principiu nevalabilă. Spunem că numai în principiu, deoarece uneori înstrăinarea bunului altuia este valabilă. În ce priveşte bunurile determinate doar prin caracterele lor generice, problema înstrăinării bunului altuia nu prezintă interes şi practic nici nu se pune, întrucât debitorul îl poate dobândi în vederea executării obligaţiei sale de la orice proprietar de asemenea bunuri.În ce priveşte însă bunurile individuale determinate, problema înstrăinării bunului altuia prezintă interes, întrucât debitorul nu-l poate dobândi decât de la proprietarul acestuia.

Dacă debitorul îşi asumă obligaţia de a înstrăina în viitor un bun individual determinat ce aparţine altuia, ştiind că bunul nu este al său, obligaţia va fi valabilă; ea se poate analiza fie ca o obligaţie afectată de condiţia suspensivă ca debitorul să dobândească bunul de la proprietar în vederea executării obligaţiei, fie ca o obligaţie dublă, aceea de a dobândi bunul de proprietar şi apoi îl va transmite creditorului, obligaţia va fi executată în natura sa specifică; iar în cazul în care debitorul nu va putea dobândi bunul de proprietar, obligaţia va trebui executată prin echivalent, adică prin plata de daune interese compensatorii.

Dacă debitorul îşi asumă obligaţia de a înstrăina imediat un bun individual determinat ce aparţine altuia, ştiind că bunul nu este al său, obligaţia nu va fi valabilă.

21

Dacă debitorul îşi asumă obligaţia de a înstrăina bunul individual determinat ce aparţine altuia, în credinţa greşită că bunul este al său, obligaţia nu va fi valabilă.

B. Cerinţă specifică prestaţiilor de a face şi de a nu face – fapta trebuie să fie a aceluia care a promis-o.

Regula este că nimeni nu poate promite decât fapta sa proprie, şi aceasta întrucât nimeni nu poate deveni debitor decât prin voinţa sa proprie.

Prin excepţie, în caz de reprezentare convenţională, prin contractul de mandat, mandatarul promite fapta mandantelui în temeiul împuternicirii pe care acesta o dă mandatarului de a-l reprezenta.

Nu constituie însă o asemenea excepţie promisiunea de porte-fort (promesse de porte-fort), întrucât la aceasta promitentul nu promite fapta altuia, ci fapta sa proprie, adică de a se face forte (se porter fort) spre a-l determina pe altul să efectueze o anumită prestaţie, să încheie sau să ratifice un anumit act.

4. Natura patrimonială sau nepatrimonială a prestaţieiConform unei concepţii, pentru a putea forma obiectul unui

raport juridic de obligaţie, prestaţia trebuie să aibă o natură patrimonială, pe când conform altei concepţii, prestaţia poate avea şi o natură nepatrimonială (ceea ce se exemplifică prin asumarea obligaţiei de a retrage public ofensa adusă unei persoane sau a obligaţiei de a nu face exerciţii de pian la anumite ore din zi, spre a nu tulbura liniştea unui vecin.

Cu privire la aceste concepţii este de observat că prestaţia de a da poate avea numai natură patrimonială, pe când prestaţiile de a face şi de a nu face pot avea atât natură patrimonială, cât şi natură nepatrimonială. Însă, chiar prestaţiile nepatrimoniale de a face şi de a nu face se schimbă, în caz de neexecutare în natura lor specifică, în dezdăunări, adică în prestaţii patrimoniale.

5. Clasificarea prestaţiilor

22

Prestaţiile care formează obiectul obligaţiilor sunt multiple şi variate. De aceea, prestaţiile sunt susceptibile de numeroase clasificări, dintre care mai importante ne apar cele care urmează:

- prestaţii de a da, de a face şi de a nu face;- prestaţii pozitive şi negative;- prestaţii de rezultat şi de mijloace;- prestaţii pecuniare şi în natură;- prestaţii conjuncte, alternative şi facultative;- prestaţii unice (cu executare instantanee), cu executare succesivă în timp.

4. Conţinutul obligaţiei

1. NoţiuneConţinutul raportului juridic de obligaţie constă în dreptul

creditorului de a pretinde, şi în îndatorirea debitorului de a îndeplinii prestaţia datorată.

Este deci de observat că obiectul obligaţiei îl constituie însăşi prestaţia, iar conţinutul obligaţiei îl constituie dreptul creditorului de a pretinde îndeplinirea prestaţiei şi îndatorirea corelativă a debitorului de a o îndeplini. Dacă, deci, obiectul obligaţiei constă într-o anumită conduită, conţinutul obligaţiei constă în dreptul creditorului de a pretinde şi în îndatorirea debitorului de a îndeplinii acea conduită.

2. Dreptul creditorului de a pretinde prestaţia ce i se cuvine

Creditorul are dreptul de a pretinde prestaţia de la debitor la scadenţă, care poate fi data naşterii raportului juridic de obligaţie (ceea ce constituie regula la prestaţia de a da) sau o dată ulterioară (ceea ce la prestaţia de a face rezultă din însăşi natura prestaţiei). Dreptul creditorului se stinge prin executarea prestaţiei de către debitor (fie de bunăvoie, fie silit), întrucât astfel acest drept devine fără obiect.

3. Îndatorirea debitorului de a îndeplini prestaţia datorată

23

La scadenţă, debitorul trebuie să execute întocmai prestaţia datorată creditorului. În caz contrar, debitorul se expune judecăţii, execuţiei silite asupra bunurilor sale şi suportării pagubelor şi cheltuielilor cauzate creditorului.

5. Sancţiunea obligaţiei

1. NoţiuneSancţiunea sau mai exact spus sancţiunile obligaţiei constau:

pe de o parte, în mijloacele pe care legea le pune la îndemâna creditorului în vederea realizării la nevoie a creanţei sale prin constrângerea debitorului la executare; pe de altă parte, în mijloacele pe care legea le pune la îndemâna debitorului în vederea executării la nevoie a prestaţiei pe care o datorează chiar împotriva voinţei creditorului.

2. Mijloace de constrângere a debitorului la executarea prestaţiei datorate

Mijloacele pe care legea le pune la îndemâna creditorului spre a-l constrânge pe debitor să-şi execute prestaţia scadentă sunt următoarele:

a) punerea în întârziere a debitorului, când legea prevede necesitatea acestui act de somare a debitorului la plata (ceea ce de drept comun se face printr-o notificare, pe care creditorul o adresează debitorului prin intermediul executorului judecătoresc, sau prin însăşi acţiunea în justiţie, introdusă în vederea executării, acţiune care valorează şi ca punere în întârziere a debitorului;

b) acţiunea în justiţie, pe care creditorul o poate intenta împotriva debitorului, în vederea constrângerii acestuia prin justiţie la executarea prestaţiei datorate;

c) obligarea debitorului de către instanţa de judecată, când este cazul, la plata de daune cominatorii (care constau în sume de bani pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea în natură a obligaţiei, şi care la executare, se cuvin debitorului), daune moratorii

24

(care constau în sume de bani cuvenite creditorului cu titlul de reparare a prejudiciului suferit datorită întârzierii în executare) sau amenzi (care constau în sume de bani cuvenite statului, în cazurile anume prevăzute de lege, pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea prestaţiei;

d) în fine, după obţinerea hotărârii judecătoreşti definitive (şi investirea acesteia cu formulă executorie când legea o pretinde), creditorul o poate trece la execuţia silită asupra bunurilor debitorului.

3. Mijloace de executare a prestaţiei în caz de refuz al creditorului de a o primi

Creditorul are îndatorirea de a primi prestaţia ce i se cuvine şi de a face totodată ceea ce îi incumbă pentru ca debitorul să-şi poată îndeplini prestaţia (de exemplu, când într-un contract de vânzare de produse agricole s-a prevăzut că acestea vor fi predate la o dată anumită, la domiciliul producătorului, cumpărătorul va fi obligat să se prezinte la acea dată şi în acel loc pentru a prelua produsele cumpărate).

Dacă însă creditorul refuză primirea prestaţiei ce i se cuvine, posibilităţile de executare depind de natura prestaţiei.

În ce priveşte prestaţia de a da o sumă de bani, legea prevede un mijloc special de executare, care constă în oferta reală de plată, pe care debitorul o adresează creditorului prin intermediul executorului judecătoresc, consemnarea sumei la C.E.C. şi validarea consemnării de către instanţa de judecată.

În ce priveşte prestaţia de a nu face, ea este prin natura sa susceptibilă de executare împotriva voinţei creditorului.

Iar în ce priveşte prestaţiile de a da un bun, altele decât o sumă de bani, şi de a face, refuzul de primire al creditorului îl va pune de drept în întârziere, cu toate consecinţele sancţionatoare pe care le antrenează întârzierea (amenzi, penalizări, daune-interese).

25

Capitolul al III-lea

DELIMITAREA OBLIGAŢIILOR

1. Preliminarii

Trăsăturile distinctive ale obligaţiilor: Obligaţiile de care ne ocupăm sunt cunoscute sub denumirea

generică de obligaţii civile (denumire convenţională, întrucât dreptul civil reglementează şi alte îndatoriri, numite adesea, legislativ sau doctrinar, tot obligaţii). Ele prezintă în opinia noastră următoarele trăsături distinctive: sunt obligaţii care îşi au izvorul în actele şi faptele juridice anume prevăzute de lege; sunt obligaţii care constau în raporturi juridice la care părţile au calităţile corelative de creditor şi debitor; şi sunt obligaţii care formează, în cadrul dreptului civil, instituţia juridică a obligaţiilor (numită şi dreptul obligaţiilor).

Prin întrunirea acestor trăsături, apreciem că obligaţiile reglementate de dreptul civil în cadrul instituţiei juridice a obligaţiilor, pot fi delimitate faţă de alte numeroase îndatoriri, juridice sau nejuridice, numite îndeobşte tot obligaţii.

Delimitarea obligaţiilor ce formează instituţia juridică a obligaţiilor nu este întotdeauna simplă.

O dificultate constă în faptul că termenul de obligaţie este generic, el fiind folosit nu numai pentru a desemna obligaţiile civile din cadrul instituţiei juridice a obligaţiilor, ci şi pentru alte obligaţii

26

reglementate de dreptul civil, ca şi pentru obligaţiile reglementate de către alte ramuri de drept decât dreptul civil.

2. Obligaţiile negative şi pozitivePrecizareO chestiune prealabilă delimitării obligaţiilor care formează

instituţia juridică a obligaţiilor constă în precizarea felurilor obligaţiilor negative sau pasive şi a domeniilor lor de aplicare. Se poate considera că există trei feluri de asemenea obligaţii şi anume:

- obligaţia negativă generală de a respecta drepturile subiective ale altora;

- obligaţia negativă de a respecta drepturile civile absolute;- obligaţia negativă de a nu face corelativă unui drept de

creanţă.

a) Obligaţia negativă generală de a respecta drepturile subiective ale altora:

Această obligaţie pasivă este de esenţa ordinii de drept, o cerinţă sine qua non pentru exercitarea oricărui drept subiectiv. Ea priveşte toate drepturile subiective recunoscute şi ocrotite în sistemul de drept, fără deosebire de ramura de drept care le reglementează.

În adevăr, dacă nu ar fi ocrotite şi apărate în caz de încălcare, drepturile subiective, în totalitatea lor, nu ar avea nici valoare şi nici diferenţă juridică. Este ceea ce conduce, în mod implicit, şi la formularea obligaţiei generale de a nu săvârşi acte sau fapte care ar stânjeni exerciţiul drepturilor subiective ale altora.

În privinţa drepturilor patrimoniale, obligaţia negativă generală de a respecta drepturile subiective ale altora se manifestă diferenţiat, şi anume:

- la drepturile reale există o situaţie juridică obiectivă, raportată la atributele pe care diferitele drepturi reale le conferă potrivit legii titulaturilor lor, situaţie pe care persoanele nedeterminate trebuie s-o respecte;

- la drepturile de creanţă există o situaţie subiectivizată, raportată la prestaţii, în înţelesul că debitorul trebuie să îndeplinească prestaţia

27

datorată, creditorul trebuie s-o primească, iar persoanele nedeterminate au îndatorirea de a nu săvârşi nimic de natură să împiedice executarea prestaţiei.

b) Obligaţia negativă de a respecta drepturile civile absolute:

Această obligaţie pasivă s-a formulat în doctrina juridică cu privire la două categorii de drepturi, singurele drepturi civile calificate îndeobşte ca absolute, în înţelesul de drepturi opozabile tuturor, erga omnes, şi anume: drepturile nepatrimoniale şi drepturile patrimoniale reale.

În ce priveşte obligaţia negativă de a respecta drepturile reale ale altora (numită în doctrină obligaţie negativă generală sau obligaţie pasivă universală), ea s-a formulat cu scopul vădit de a se demonstra ca nu numai drepturile de creanţă, ci şi drepturile reale presupun raporturi juridice între persoane.

Deosebirea constă în aceea că, la dreptul de creanţă, raportul juridic intervine între un anumit creditor, ca subiect activ, şi un anumit debitor, ca subiect pasiv, pe când la dreptul real, raportul juridic intervine între titularul dreptului, ca subiect activ şi toate celelalte persoane, ca subiecţi pasivi nedeterminaţi, urmând ca subiectul pasiv să fie determinat numai în caz de încălcare a dreptului real, în persoana celui care a săvârşit încălcarea.

c) Obligaţia negativă de a nu face corelativă unui drept de creanţă

Clasificare clasică, după obiectul lor, a obligaţiilor civile care formează instituţia juridică a obligaţiilor este aceea care distinge obligaţiile după cum ele sunt de a da, de a face sau de a nu face.

Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la săvârşirea unor fapte pe care dacă nu s-ar fi îndatorat le-ar fi putut săvârşi.

Această obligaţie negativă se deosebeşte de obligaţiile negative precedente prin determinarea de la început a subiectului pasiv, în persoana debitorului, şi prin conţinutul ei, care este precizat şi care constă în abţinerea debitorului de la săvârşirea unor fapte permise de lege.

28

3. Obligaţia civilă şi alte îndatoriri de drept civil

Există unele îndatoriri reglementate de dreptul civil ce sunt numite îndeobşte tot obligaţii, însă care nu fac parte din instituţia juridică a obligaţiilor; sunt denumite generic obligaţii reale şi drepturile de creanţă reale. Există de asemenea unele obligaţii rezultate din raporturile de vecinătate, care trebuie calificate, diferenţiat, după cum ele corespund unor restrângeri legale aduse dreptului de proprietate, unor drepturi reale, unor drepturi de creanţă sau unor simple stări de fapt.

Atât în privinţa obligaţiilor reale, cât şi în privinţa obligaţiilor rezultate din raporturile de vecinătate, în doctrina juridică întâlnim calificări şi denumiri diferite.

a) Obligaţii reale

Obligaţii „scriptae in rem”Aceste obligaţii, numite uneori obligaţii reale, iar alteori

obligaţii opozabile terţilor, corespund unor drepturi de creanţă şi sunt totodată strâns legate de stăpânirea unor bunuri.

Aşa este, de exemplu, obligaţia celui care dobândeşte proprietatea asupra unui bun închiriat de a-i respecta şi asigura locatarului folosinţa bunului până la expirarea contractului de închiriere încheiat de către antecesorul său în drept, fostul proprietar al bunului închiriat; altfel spus, în acest caz, un raport obligaţional, cel de locaţiune, este impus noului proprietar al bunului în temeiul unei obligaţii contractuale scriptae in rem asumată de către vechiul proprietar al bunului închiriat şi apoi înstrăinat înainte de expirarea închirierii.

Această obligaţie este prevăzută în mod expres de art. 1441 C. civ., care dispune: „dacă locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin un act autentic, sau prin un act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune”.

29

Se spune că o asemenea obligaţie este opozabilă terţilor întrucât orice dobânditor al bunului închiriat trebuie să respecte locaţiunea consimţită de către antecesorul său.

Obligaţii „propter rem”Aceste obligaţii, numite şi obligaţii reale de a face sau sarcini

reale, decurg din stăpânirea unor bunuri, obligă numai în legătură cu acele bunuri, adică propter rem, şi se transmit odată cu transmiterea acelor bunuri.

Asemenea obligaţii reale de a face pot rezulta fie din lege, fie din voinţa părţilor.

Obligaţia pe care o au potrivit legii toţi deţinătorii de terenuri (fără deosebire după cum ei le stăpânesc cu titlu de proprietate sau alt drept real ori ca simplii stăpânitori de fapt, posesori sau detentori), de a efectua lucrările necesare conservării solului, este o obligaţie reală de a face legală, ce se transmite la dobânditorii subsecvenţi ai terenurilor fără a fi necesară formalitatea publicităţii prin transcriere sau întăbulare.

Obligaţia pe care şi-o asumă proprietarul fondului aservit, cu ocazia constituirii unei servituţi de trecere, de a efectua lucrările necesare exerciţiului servituţii, este o obligaţie reală de a face convenţională, care se transmite de asemenea, fără a fi necesară vreo publicaţie, la dobânditorii subsecvenţi ai fondului aservit.

Existenţa categoriei obligaţiilor propter rem este controversată. Conform unei opinii, obligaţiile propter rem constituie o categorie hibridă de obligaţii. Conform unei alte opinii, obligaţiile propter rem îşi găsesc sorgintea încă în dreptul roman, în aşa-numita obligatio rei, însă în dreptul civil actual, aceste obligaţii constituie un concept stângaci, menit să mascheze existenţa unei categorii distincte de drepturi reale, drepturile reale in faciendo, care implică îndeplinirea de către titularii lor de obligaţii reale de a face. Opinia dominantă, este aceea conform căreia obligaţiile propter rem constituie o categorie distinctă de obligaţii, care îşi găseşte locul între drepturile reale şi drepturile de creanţă.

În ce priveşte domeniul de aplicare a obligaţiilor propter rem, în doctrina juridică s-au manifestat două tendinţe: o tendinţă restrictivă, conform căreia obligaţiile reale pot exista numai în legătură cu drepturile reale, ca accesorii ale acestora, şi o tendinţă

30

extensivă, pe care o împărtăşim, conform căreia obligaţiile reale pot exista ori de câte ori stăpânirea sau dobândirea unor bunuri implică îndeplinirea unor obligaţii de a face.

b) Obligaţii rezultate din raporturile de vecinătate

Prin denumirea de raporturi de vecinătate avem în vedere – aşa cum fac deopotrivă legea, practica judiciară şi doctrina juridică – numai unele relaţii de vecinătate, şi anume: relaţiile dintre proprietari, titularii de alte drepturi reale principale, posesori sau orice alţi deţinători de terenuri şi de alte imobile învecinate, privitoare la bunurile astfel situate.

Rapoartele de vecinătate pot fi juridice sau de fapt.Raporturile juridice de vecinătate pot rezulta fie din lege, fie

din voinţa părţilor.Rapoartele de vecinătate izvorâte din lege constau în aşa-

numitele servituţi naturale (ca servitutea de scurgere a apelor naturale, servitutea izvoarelor, dreptul de grăniţuire, dreptul de îngrădire ş.a., prevăzute de art. 578-585 C. civ.) şi servituţi legale (ca servitutea de vedere, servitutea de trecere pentru folosirea unui loc înfundat, distanţa plantaţiilor, distanţa dintre anumite construcţii ş.a. prevăzute de art.586-619 C. civ.). Există acord deplin în literatura de specialitate în sensul că ceea ce legea numeşte servituţi naturale şi servituţi legale nu sunt în realitate servituţi, ci restrângeri legale aduse dreptului de proprietate sau, într-o altă formulare, obligaţii impuse de lege proprietarilor învecinaţi în vederea promovării între ei de relaţii normale de vecinătate. Este evident că aceste obligaţii nu fac parte din instituţia juridică a obligaţiilor, întrucât ele nu constau în raporturi juridice la care părţile au calităţile corelative de creditor şi debitor, ci constau în raporturi juridice la care părţile au, după caz, calităţile de proprietari, titulari de alte drepturi reale principale, posesori sau detentori de bunuri imobile învecinate.

31

Capitolul al IV-lea

CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR

1. Noţiune

Obligaţiile civile sunt numeroase şi variate. Este ceea ce a condus cu necesitate la anumite delimitări şi diviziuni, la anumite clasificări, dintre care unele rezultă din lege, iar altele au fost formulate în doctrina juridică.

Clasificările obligaţiilor sunt de natură a contribui la cunoaşterea şi aprofundarea importanţei instituţii a obligaţiilor, la sesizarea asemănărilor şi deosebirilor de structură şi de regim juridic ce există între diferitele categorii de obligaţii civile.

2. Criterii de clasificare a obligaţiilor

Obligaţiile civile se pot clasifica după mai multe criterii: după criteriul izvoarelor, criteriul subiecţilor, criteriul obiectului, criteriul modalităţilor şi criteriul sancţiunii obligaţiilor. După aceste criterii înfăţişăm clasificările îndeobşte întâlnite în doctrina juridică, precum şi unele clasificări noi.

Clasificarea obligaţiilor după izvoarele lor

32

Potrivit clasificării după izvoarele lor, pe care le reţinem în cele ce urmează, obligaţiile sunt: obligaţii contractuale, cvasicontractuale, delictuale şi cvasidelictuale; obligaţii contractuale, cvasicontractuale, delictuale şi cvasidelictuale şi legale; obligaţii izvorâte din acte juridice, din fapte juridice licite şi ilicite.

1. Obligaţii contractuale, cvasicontractuale, delictuale şi cvasidelictuale

Urmând diviziunile Codului civil francez din 1804, Codului civil român din 1865 a reglementat izvoarele obligaţiilor sub denumirile de contracte sau convenţii, cvasicontracte, delicte şi cvasidelicte (art. 942-1003).

De aici şi clasificarea cvadripartită a obligaţiilor în: obligaţii contractuale adică cele rezultate din contracte, care sunt acte juridice bilaterale sau multilaterale încheiate în scopul de a crea, a modifica, sau a stinge raporturi juridice de obligaţii: obligaţii cvasicontractuale adică cele rezultate din fapte licite, voluntare şi unilaterale, ca gestiunea de afaceri şi plata nedatorată; obligaţii delictuale, adică cele rezultate din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite cu intenţie, din culpă intenţională; şi obligaţii cvasidelictuale, adică cele rezultate din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite fără intenţie, din culpă neintenţionată.

Această clasificare a obligaţiilor preluată neinspirat din Institutele lui Iustinian, a fost pe drept cuvânt criticată, mai ales datorită următoarelor deficienţe:

a) clasificarea este incompletă, deoarece ea nu cuprinde actul juridic unilateral şi îmbogăţirea fără temei legitim, care sunt de asemenea izvoare distincte de obligaţii;

b) denumirea de cvasicontract este inexactă, întrucât deşi ea pare a evoca o apropiere de contract (a cărui specific este acordul de voinţe), în realitate, aşa-numitele cvasicontracte, gestiunea de afaceri şi plata nedatorată, sunt manifestări unilaterale de voinţă;

33

c) noţiunea de cvasidelict este inutilă, întrucât (spre deosebire de dreptul penal, în care se face distincţie după cum fapta care prezintă pericol social s-a săvârşit cu intenţie sau din culpă), în dreptul civil, autorul faptei ilicite este ţinut la repararea integrală a prejudiciului cauzat fără a deosebi după cum fapta a fost săvârşită cu intenţie sau fără intenţie, adică din neglijenţă sau imprudenţă; în alte cuvinte, răspunderea civilă pentru fapta ilicită este angajată fără a deosebi după cum răspunderea este delictuală sau cvasidelictuală.

Aceste deficienţe au condus doctrina juridică la numeroase sugestii de clasificare mai ştiinţifică a izvoarelor obligaţiilor.

2.Obligaţii contractuale, cvasicontractuale, delictuale şi cvasidelictuale şi legale

Împărtăşind clasificarea izvoarelor în contracte, cvasicontracte, delicte şi cvasidelicte, unii autori adaugă la acestea şi legea, ca izvor distinct de obligaţii.

Adăugarea legii ca izvor de obligaţii s-a motivat prin aceea că, spre deosebire de obligaţiile izvorâte din contracte, cvasicontracte, delicte şi cvasidelicte, care iau naştere prin fapta omului licită sau ilicită, obligaţii la care legea nu face decât să le recunoască existenţa şi forţa lor obligatorie, sunt şi obligaţii care se nasc din lege, fără intervenţia faptei omului. Asemenea obligaţii legale sunt considerate, de exemplu, obligaţiile ce incumbă proprietarilor de imobile din raporturile de vecinătate.

Această clasificare a obligaţiilor comportă obiecţii temeinice. Observăm că obligaţiile legale la care se face referire nu se

încadrează în noţiunea obligaţiilor civile care formează instituţia juridică a obligaţiilor şi care presupun raporturi juridice la care părţile au calităţile corelative de creditor şi debitor (în exemplul dat, obligaţiile pe care legea le prevede corespund instituţiei proprietăţii şi nicidecum instituţiei obligaţiilor; sunt obligaţii impuse de lege proprietarilor învecinaţi în vederea promovării între ei de relaţii normale de vecinătate).

Legea nu este nici izvor propriu-zis de obligaţii şi nici un izvor distinct de celelalte izvoare de obligaţii, ci ea este suportul normativ al tuturor izvoarelor obligaţiilor, întrucât, spre a fi valabile, toate obligaţiile trebuie să ia naştere în conformitate cu legea.

34

3.Obligaţii contractuale şi legale

După unii autori, izvoarele obligaţiilor se reduc la contract şi lege, ceea ce s-a motivat prin aceea că nimeni nu poate fi obligat juridiceşte decât dacă el vrea sau dacă legea dispune astfel; că deci, nimeni nu poate deveni debitor într-un raport juridic de obligaţie decât prin voinţa sa, exprimată în contract, sau prin voinţa legiuitorului, exprimată în dispoziţiile legale care prevăd faptele ce pot da naştere la obligaţii civile.

Prin obligaţii legale se înţeleg cele născute din alte izvoare prevăzute de lege decât contractele şi anume din prevederile legii, adică sunt obligaţii legale preexistente.

Clasificarea obligaţiilor în contractuale şi legale a provocat obiecţii care au dus la izolarea sa doctrinară.

În realitate, tot legea este aceea care recunoaşte şi contractului calitatea de izvor de drept; că deci, obligaţiile contractuale sunt şi ele legale.

4.Obligaţii contractuale şi extracontractuale

Unii autori împart obligaţiile în contractuale şi extracontractuale. Terminologic, această clasificare a obligaţiilor se deosebeşte de cea precedentă numai prin aceea că obligaţiile legale sunt numite extracontractuale.

Clasificarea obligaţiilor în contractuale şi extracontractuale este mult prea simplă pentru a putea semnala deosebirile de regim juridic ce există în multitudinea obligaţiilor extracontractuale.

5.Obligaţii izvorâte din acte juridice şi din fapte juridice

În doctrina juridică mai recentă, românească şi străină, marea majoritate a autorilor adoptă clasificarea obligaţiilor în obligaţii izvorâte din fapte juridice şi obligaţii izvorâte din acte juridice; iar în cadrul fiecăreia dintre aceste categorii se fac subclasificări care diferă adesea de la un autor la altul.

35

În literatura română de drept civil s-a sugerat ca: obligaţiile izvorâte din acte juridice să fie grupate după cum ele rezultă din contracte, din acte administrative sau din acte juridice unilaterale; iar obligaţiile izvorâte din fapte juridice să fie grupate după cum ele rezultă din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, în îmbogăţirea fără just temei, din gerarea de către o persoană a intereselor altei persoane sau din plata unei prestaţii nedatorate.

Clasificarea bipartită a obligaţiilor după cum ele izvorăsc din acte juridice sau din fapte juridice are calitatea evidentă de a corespunde generalizărilor ce se fac la nivelul sistemului de drept, conform cărora, toate raporturile juridice, aparţinătoare tuturor ramurilor de drept, se nasc fie din acte juridice, fie din fapte juridice.

Clasificarea obligaţiilor după subiecţii lor

Obligaţii simple şi complexe

Din punct de vedere al subiecţilor, raportul juridic de obligaţie poate fii simplu, ceea ce de regulă este cazul, sau complex.

Raportul de obligaţie este simplu când are un singur creditor şi un singur debitor şi este complex sau plural când are fie mai mulţi creditori şi un singur debitor, fie mai mulţi debitori şi un singur creditor, fie deopotrivă mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.

De aceea şi obligaţiile se clasifică, din punctul de vedere al subiecţilor, în obligaţii simple şi obligaţii complexe sau plurale.

Categorii de obligaţii complexe

Din punctul de vedere al subiecţilor, obligaţiile complexe se pot înfăţişa în categoriile următoare: obligaţii divizibile şi indivizibile; obligaţii solidare şi in solidum; şi obligaţii principale şi accesorii.

Obligaţii divizibile şi indivizibile

La obligaţiile simple, care au un singur creditor şi un singur debitor, delimitarea în obligaţii divizibile şi indivizibile nu prezintă interes, întrucât, potrivit legii, acestea trebuie executate, chiar dacă

36

prin obiectul lor sunt divizibile, ca şi cum ar fi indivizibile. Dimpotrivă, la obligaţiile complexe, delimitarea în obligaţii divizibile şi indivizibile prezintă interes, întrucât ne arată, de la caz la caz, dacă aceste obligaţii se divid sau nu se divid între creditori şi între debitori.

Clasificarea obligaţiilor în divizibile şi indivizibile, întâlnită doar la câţiva autori, o privim în cele ce urmează ca generală, în sensul că ea cuprinde toate obligaţiile complexe din punctul de vedere al subiecţilor, întrucât, în realitate, toate acestea sunt ori divizibile ori indivizibile (ceea ce înseamnă că în categoria obligaţiilor indivizibile includem nu numai obligaţiile numite indivizibile de lege, ci şi celelalte obligaţii complexe care nu se divid, adică obligaţiile solidare şi in solidum.

A. Obligaţii divizibile. Sunt numite divizibile, conjuncte sau disjuncte, obligaţiile cu pluralitate de creditori, de debitori, sau atât de creditori cât şi de debitori, care conform legii se divid pe plin drept, activ şi pasiv, astfel încât fiecare creditor poate pretinde numai partea sa din creanţă şi fiecare debitor datorează numai partea sa din datorie; fiecare creditor conjunct îl va putea urmări pe debitor numai pentru cota sa parte din creanţă şi fiecare debitor conjunct va putea fi urmărit numai pentru cota sa parte din datorie.

Obligaţiile divizibile pot lua naştere: fie de la început, ab initio (ca în cazul vânzării unui bun comun, când fiecare coproprietar vânzător va putea pretinde de la cumpărător numai preţul fostei sale cote-părţi din bun; şi invers, în cazul vânzării unui bun proprietate exclusivă la mai mulţi cumpărători, când fiecare cumpărător va datora vânzătorului numai preţul cotei-părţi din bun pe care a cumpărat-o), fie prin transformarea unei obligaţii simple într-o obligaţie complexă (ca în cazul decesului creditorului care lasă mai mulţi moştenitori, iar creanţa se divide între ei, fiecare putându-l urmări pe debitor numai pentru cota-parte ce i-a revenit din creanţă; şi invers, în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori, când datoria se divide între ei proporţional cu părţile lor ereditare, astfel încât fiecare moştenitor va datora creditorului numai cota-parte ce i-a revenit din datorie).

B. Obligaţii indivizibile. Aceste obligaţii sunt susceptibile de un înţeles restrâns şi un înţeles larg.

37

În înţeles restrâns, sunt indivizibile obligaţiile al căror obiect este indivizibil fie prin natura sa, fie prin convenţia părţilor, nefiind susceptibil de executare fracţionată.

În primul caz, indivizibilitatea este naturală, de exemplu obligaţia de a da un animal sau obligaţia de a nu face.

În cel de-al doilea caz, indivizibilitatea este convenţională şi ea afectează numai executarea obligaţiei (indivizibilitate solutione tantum), de exemplu când la un contract de împrumut părţile prevăd ca plata să fie indivizibilă.

În ambele cazuri, indivizibilitatea poate fi activă, cu pluralitate de creditori, sau pasivă, cu pluralitate de debitori.

Dacă la o obligaţie prestaţia este indivizibilă (fie prin natura sa, fie prin convenţia părţilor) şi există totodată o pluralitate de creditori, fiecare dintre ei îi va putea cere debitorului executarea integrală a prestaţiei (art. 1064 C. civ.).

Dacă la o obligaţie prestaţia este indivizibilă (fie prin natura sa, fie prin convenţia părţilor) şi există totodată o pluralitate de debitori, fiecare dintre ei va fi ţinut la executarea integrală a prestaţiei (art. 1062 C. civ.).

În înţeles larg, apreciem că sunt indivizibile toate obligaţiile care trebuie executate nefracţionat, fără a deosebi după cum o asemenea executare rezultă din natura prestaţiilor, din convenţia părţilor, adică din acte juridice bilaterale, din acte juridice unilaterale sau din lege.

În acest înţeles larg, în noţiunea de obligaţii indivizibile includem: obligaţiile indivizibile în înţeles restrâns, propriu-zise; obligaţiile solidare; obligaţiile in solidum.

C. Regula divizibilităţii şi excepţia indivizibilităţii. În cadrul obligaţiilor cu o pluralitate de subiecţi, obligaţiile divizibile constituie regula, iar obligaţiile indivizibile excepţia, în sensul că ori de câte ori o obligaţie plurală nu este indivizibilă – prin natura prestaţiei, printr-o clauză a actului juridic din care izvorăşte obligaţia sau printr-o dispoziţie a legii – ea va fi divizibilă.

De aceea s-a spus că obligaţiile conjuncte sau disjuncte, adică divizibile, constituie dreptul comun al obligaţiilor complexe.

Obligaţii solidare şi „in solidum”

38

Privite prin prisma clasificării precedente, obligaţiile solidare şi in solidum fac parte din categoria obligaţiilor indivizibile.

A. Obligaţii solidare. Sunt numite solidare obligaţiile cu o pluralitate de creditori, de debitori sau atât de creditori cât şi de debitori, care conform legii nu se divid, nici activ şi nici pasiv, ci fiecare creditor poate pretinde întreaga creanţă şi fiecare debitor datorează întreaga datorie.

Solidaritatea poate fi activă, adică între creditori, pasivă, adică între debitori, sau deopotrivă activă şi pasivă, adică atât între creditori cît şi între debitori.

Solidaritatea activă. Trăsăturile distincte ale solidarităţii active sunt următoarele:

- uneşte mai mulţi creditori care sunt prezumaţi de lege că şi-au dat mandat reciproc de reprezentare faţă de debitor pentru a pretinde şi primi de la acesta întreaga creanţă;

- plata integrală a datoriei făcută de către debitor oricăruia dintre creditori, la cerere sau din proprie iniţiativă, îl liberează faţă de toţi creditorii;

- creditorul care a primit întreaga creanţă are dreptul numai la cota sa parte din aceasta, fiind obligat să remită celorlalţi creditori cotele lor părţi;

- creditorii sunt consideraţi că se reprezintă reciproc numai în privinţa actelor ce le sunt profitabile, ca punerea în întârziere a debitorului, întreruperea prescripţiei extinctive sau realizarea creanţei, nu însă şi în privinţa actelor ce le sunt păgubitoare, ca remiterea de datorie sau tranzacţia.

Cazurile de solidaritate activă sunt rare în practică dacă nu chiar inexistente. Acestea întrucât, în dreptul civil modern, solidaritatea activă nu prezintă interes: pentru creditori, solidaritatea se rezumă la mandatul reciproc prezumat de lege în privinţa conservării şi realizării creanţei de către oricare dintre ei, ceea ce se poate realiza mai lesnicios pe calea unui mandat convenţional între creditori de a se reprezenta reciproc faţă de debitor.

39

Solidaritatea pasivă. Trăsăturile distinctive ale solidarităţii pasive, numită şi solidaritate perfectă, sunt următoarele:

- poate lua naştere fie dintr-un act juridic, contract sau testament, fie din lege (ca în cazul persoanelor care au împrumutat acelaşi lucru şi care conform legii răspund solidar pentru restituirea lucrului);

-uneşte mai mulţi debitori prin aceea că fiecare dintre ei are obligaţia de a-i plăti creditorului întreaga datorie (ceea ce înseamnă că fiecare codebitor se află în legătură obligaţională distinctă cu creditorul);

- codebitorii sunt prezumaţi de lege că şi-au dat mandat reciproc de reprezentare faţă de creditor în vederea executării obligaţiei;

- creditorul poate pretinde întreaga creanţă de la oricare dintre codebitori, fără ca cel urmărit să-i poată cere ca să-şi îndrepte acţiunea şi împotriva celorlalţi codebitori;

- plata integrală făcută de către unul dintre codebitori îi liberează faţă de creditor şi pe ceilalţi codebitori;

- solidaritatea încetează prin plata integrală a datoriei (întrucât legea o prevede numai în folosul creditorului;

- după satisfacerea creditorului, când este cazul, obligaţia se disjunge de drept între codebitori în raport cu cotele-părţi ce le revin din datorie; astfel, dacă unul dintre codebitori a achitat întreaga datorie pentru a-şi recupera ceea ce a plătit peste cota sa parte, va trebui să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori, însă de la fiecare dintre ei va putea pretinde numai cota-parte ce-i revine din totalitatea datoriei.

Cazurile de solidaritate pasivă sunt frecvente în practică, ceea ce se explică prin avantajele pe care aceasta le oferă creditorului, şi anume: el poate urmări pe oricare dintre codebitori şi nu trebuie să suporte eventuala insolvabilitate a vreunuia dintre ei.

B. Obligaţii „in solidum”. Existenţa acestei categorii de obligaţii cu o pluralitate de debitori, care se aseamănă cu solidaritatea pasivă, este controversată.

Conform unei prime opinii, tradiţionale, întrucât solidaritatea nu se prezumă, ci există numai când ea este expres stipulată de părţi sau prevăzută de lege, se consideră, per a contrario, că ori de câte ori

40

există mai mulţi debitori îndatoraţi fiecare la plata întregii datorii, fără ca solidaritatea să fie prevăzută, obligaţiile nu sunt solidare ci in solidum.

În privinţa efectelor, se spune că obligaţiile in solidum produc efectul principal al solidarităţii pasive, care constă în îndatorirea fiecăruia dintre codebitori de a plăti întreaga datorie (efect prevăzut de art. 1039, 1042 şi 1043 C. civ.); însă nu produc şi efectul secundar al acesteia, care constă in mandatul reciproc de reprezentare dintre codebitori în vederea executării obligaţiei (a stingerii sau a împuţinării obligaţiei, cum se exprima art. 1056 C. civ.).

Cazurile de obligaţii civile in solidum la care se referă doctrina juridică română, obligaţia comitetului şi a prepusului faţă de victima prejudiciului cauzat de către prepus, prin fapta sa ilicită, cu ocazia îndeplinirii funcţiilor ce i-au fost încredinţate de către comitet.

Conform unei a doua opinii, negativiste, categoria obligaţiilor in solidum este artificială şi inutilă , întrucât: legea reglementează o singură solidaritate pasivă şi nu una perfectă şi alta imperfectă.

În fine, conform unei a treia opinii, întrezărită la unii autori şi pe care o promovăm, obligaţiile in solidum trebuie privite ca o categorie distinctă de obligaţii cu o pluralitate de debitori, şi nu ca o formă a solidarităţii pasive.

Trăsăturile distinctive ale acestor obligaţii ne apar a fi următoarele:

- sunt obligaţii ce pot rezulta din lege sau din alte acte juridice ;- sunt obligaţii cu o pluralitate de debitori care un fac parte din

categoriile obligaţiilor divizibile, invizibile sau solidare;- sunt obligaţii la care fiecare dintre codebitori răspunde faţă de

creditor pentru plata întregii datorii;- sunt obligaţii la care codebitorul care a plătit întreaga datorie are

în unele cazuri, iar în altele nu are, un drept de regres împotriva celorlalţi codebitori.

Obligaţii principale şi accesorii

Aceasta clasificare particulară priveşte obligaţiile între care există un raport de accesorietate, de ataşare a unei obligaţii faţă de alta, în aşa fel încât o obligaţie, cea accesorie este asumată sau prevăzută în vederea îndeplinirii unei alte obligaţii, cea principală.

41

O asemenea conexiune între două obligaţii există, de exemplu, în cazul garantării unei obligaţii prin fidejusiune. În acest caz, debitorul are faţă de creditor o obligaţie principală, iar el este un debitor principal, pe când fidejusorul are faţă de creditor o obligaţie accesorie, el fiind un debitor subsidiar, întrucât va fi obligată la plată numai dacă debitorul principal mu va plăti el însuşi datoria.

Obligaţii transmisibile şi netransmisibile

Aceasta posibilă clasificare generală a obligaţilor este de natură să scoată in evidenţă deosebirile ce există între obligaţiile la care subiecţii iniţiali pot fi înlocuiţi şi obligaţiile la care o asemenea înlocuire nu poate avea loc.

În această privinţă, regula este că obligaţiile sunt transmisibile, atât între vii, itervivos (pe calea cesiunii de creanţă, a cesiunii de datorie şi a subrogaţiei personale) cât şi pentru cauză de moarte, mortis causa (pe calea succesiunii legale si a succesiunii testamentare).

Numai prin excepţie unele obligaţii sunt netransmisibile. Aşa sunt obligaţiile rezultate din contracte intuitupersonae (la încheierea cărora consideraţia persoanei cocontractante este determinată), cum este, de exemplu, contract de mandat .

Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

Clasificările obligaţiilor după obiectul lor, pe care le reţinem în cele ce urmează, sunt: obligaţii de a da, de a face şi de a nu face; obligaţii pozitive şi negative; obligaţii de rezultat şi de mijloace; obligaţii pecuniare şi în natură; obligaţii unice, succesive şi continue; obligaţii care privesc calităţile personale, posibilităţile materiale sau deopotrivă calităţile personale şi posibilităţile materiale ale debitorului.

Obligaţii de a da, de a face şi de a nu face

Clasificarea tradiţională a obligaţiilor după obiectul lor, transmisă în dreptul civil modern din dreptul roman, clasificarea

42

anume prevăzută de lege (art. 1073 – 1000 C. civ.)este aceea care face distincţie între obligaţiile de a da, de a face şi de a nu face.

A. Obligaţia de a da. Obligaţia de a da (dare) constă în îndatorirea de a transmite sau constitui un drept real asupra unui bun corp cert sau de gen, cu titlul oneros (datio) sau cu titlu gratuit (donatio).

Obligaţia de a da are deci ca obiect o prestaţie pozitivă de a transmite sau de a constitui un drept real.

B. Obligaţia de a face. Obligaţia de a face (facere) constă în îndatorirea de a îndeplinii orice altă faptă decât aceea de a transmite sau a constitui un drept real, ca predarea sau restituirea unui bun, punerea în posesie sau locaţiune, construirea sau repararea unei case, efectuarea unui transport sau a unui serviciu, acordarea de îngrijiri medicale sau de asistenţă juridică ş. a. .

Obligaţia de a face are deci ca obiect orice altă prestaţie pozitivă decât aceea de a transmite sau de a constitui un drept real.

C. Obligaţia de a nu face. Obligaţia de a nu face (non facere) constă în datoria de abţinere de la săvârşirea unor fapte pe care, în lipsa acestei obligaţii cel îndatorat le-ar fi putut face, de exemplu, la contractul de editere, obligaţia autorului de a nu ceda unei alte edituri dreptul de reproducere şi difuzare a operei contractate deja cu o anumită editură.

Obligaţia de a nu face are deci ca obiect o abţinere sau, cum i se mai spune, o prestaţie negativă, care restrânge faptele debitorului.

D. Distincţii privind executarea obligaţiilor ce a da, a face şi a nu face. Deosebirile dintre a da, a face şi a nu face se manifestă mai ales în posibilităţile diferite de executare a lor.

a)Executarea în timp a obligaţiilor. În ce priveşte obligaţia de a da ea este, în principiu, de executare imediată, de drept, din momentul naşterii sale (instantanee).

Conform principiului consensualismului care cârmuieşte încheierea actelor juridice în dreptul civil modern, atât încheierea actelor cât şi transmiterea sau constituirea între părţi de drepturi egale, au loc deodată, în momentul realizării acordului de voinţe al părţilor;

43

în alte cuvinte, la actele juridice consensuale, al căror obiect îl constituie transmiterea sau constituirea de drepturi reale, atât caracterul lor consensual ,cît şi caracterul lor translativ sau constitutiv operează concomitent, în momentul realizării consensului părţilor (concomitenţă ce rezultă din dispoziţiile art. 971 şi 1295 C. civ.).

De aceea, obligaţia de a da un bun corp cert, născută dintr-un act juridic consensual, se consideră executată de drept în chiar momentul naşterii sale, ceea ce implicit îl scuteşte pe debitor de executare.

Dacă însă bunul n-a fost n-a fost predat la data încheierii actului juridic, obligaţia debitorului se disjunge în trei obligaţii distincte, şi anume:

a)obligaţia propriu-zisă de a da, adică de a se transmite sau a constitui dreptul real asupra bunului, executată deja, de drept, din momentul încheierii actului juridic;

b) obligaţia de a conserva şi păstra bunul până la predare, obligaţie de a face ce urmează să fie executată;

c) obligaţia de a preda bunul, obligaţie tot de a face, ce urmează şi ea să fie executată (disjungere care, în dreptul civil român, operează în temeiul dispoziţiilor art. 971 şi 1074, alin. 1, C. civ.).

Prin excepţie de la regula că obligaţia de a da este de executare imediată, regulă impusă de principiul consensualismului actelor juridice, executarea obligaţiei de a da se poate plasa la o dată posterioară încheierii actului juridic, fie în temeiul legii, fie în temeiul convenţiei părţilor, situaţii în care executarea reclamă îndeobşte fapta de a da a debitorului. În dreptul civil român, asemenea situaţii de excepţie sunt cele care urmează.

- În cazul obligaţilor de a da bunuri determinate doar prin caracterele lor generice, a căror executare are loc numai prin individualizarea bunurilor.

- În cazul obligaţiilor de a da bunuri viitoare a căror executare poate avea loc numai după producerea bunurilor.

- În cazul obligaţiei de a da un bun individual determinat, a cărei executare este afectată, prin înţelegerea părţilor, de un termen suspensiv.

44

- În cazul obligaţiei alternative de a da bunuri individual determinate, a cărei executare are loc numai în momentul alegerii bunului ce urmează să-i fie transmis creditorului.

- În cazul asumării obligaţiei de a da bunul altuia, a cărei executare presupune ca debitorul să dobândească mai întâi el însuşi bunul de la proprietarul acestuia.

- În cazul transmisiunilor sau constituirilor de drepturi reale imobiliare în regiunile de carte funciară, care conform legii pot avea loc numai prin efectuarea înscrierilor în aceste registre de publicitate.

- În orice alte cazuri în care legea sau actele juridice prevăd executarea unor obligaţii de a da la o dată posterioară aceleia a naşterii lor.

Obligaţia de a da este uneori de executare unică, dintr-o dată, ca în cazul înstrăinării unor bunuri indivizibile prin natura lor, şi chiar în cazul înstrăinării unor bunuri divizibile, dacă părţile convin ca executarea să se facă o singură dată (solutione tantum). Alteori însă, obligaţia de a da este de executare succesivă, la date prestabilite, ca în cazul livrării de mărfuri în contractele de furnizare sau de livrare.

În ce priveşte obligaţia de a face, ea poate fi de executare unică, cum este restituirea unui bun corp cert împrumutat sau de executare succesivă, după caz, la intervale de timp mai mari sau mai mici, ca în cazul acordării de îngrijiri medicale , iar uneori chiar de executare continuă, ca în cazul asigurării fără întrerupere a condiţiilor de locuit pe durata contractului de închiriere a locuinţelor.

Iar în ce priveşte obligaţia de a nu face, ea este prin concepţie de executare continuă, întrucât orice faptă a debitorului potrivnică abţinerii datorate, fie ea chiar izolată, duce la încălcarea acestei obligaţii.

b) Executarea de drept a obligaţiilor, executarea de către debitor şi executarea de către o altă persoană. Obligaţiile de a da, de a face şi e a nu face se mai disting între ele după cum executarea lor presupune numai fapta debitorului, pot fi executate şi de către o altă persoană sau executarea lor are loc de drept, fără a necesita nici fapta debitorului şi nici pe cea a altei persoane.

În această privinţă, la obligaţia de a da distingem următoarele ipoteze:

45

a) dacă obiectul obligaţiei izvorâte dintr-un act juridic consensual este un corp cert, executarea are loc de drept, în temeiul acordului de voinţe al părţilor fără a fi nevoie de fapta de a da, a debitorului;

b) dacă executarea urmează să aibă loc la o dată posterioară încheierii actului juridic din care a luat naştere obligaţia, executarea acesteia necesită îndeobşte fapta debitorului de a da, de exemplu la înstrăinarea de bunuri de gen sau de bunuri viitoare şi chiar la înstrăinarea de bunuri certe, dacă obligaţia de a da este afectată de un termen suspensiv.

La obligaţia de a face se pot distinge două ipoteze, şi anume:a)de regulă, executarea obligaţiei necesită fapta debitorului,

întrucât asemenea obligaţii au în vedere mai ales posibilităţile materiale, intelectuale şi morale ale debitorului; ele sunt adesea obligaţii intuitu personae, ne transmisibile, ca în cazul obligaţiei mandatarului de a duce la îndeplinire mandatul asumat sau în cazul obligaţiei unui pictor de a face portretul creditorului;

b) prin excepţie, unele obligaţii de a face sunt susceptibile de a fi executat, fie de către creditor, ca în cazul reparării locuinţei închiriate de către locatar în locul proprietarului, fie de către un terţ, ca în cazul în care creditorul acceptă ca lucrarea la care s-a în datorat debitorul să fie efectuată de către altcineva.

Iar la obligaţia de a nu face, executare necesită cu exclusivitate fapta de a se abţine a debitorului; tocmai de aceea, această e nu este susceptibilă de a fi executată de altcineva în locul debitorului.

c) Posibilităţi de constrângere a debitorului la executarea obligaţiilor. Executarea în natură şi executarea prin echivalent a obligaţiilor. Obligaţiile de a da, de a face şi de a nu face se disting între ele şi după cum debitorul roate fi silit la executarea în natură a prestaţiei datorate sau numai la plata echivalentului bănesc al acesteia.

În această privinţă, este observat că, la nevoie, debitorul poate fi silit să execute orice obligaţie la care este îndatorat, cu distincţia însă că debitorul poate fi silit la executarea în natură, adică la prestarea exact a ceea ce este dator, numai în privinţa unora dintre obligaţii, pe când în privinţa altora, el poate fi silit numai la executarea

46

prin echivalent, adică la plata de daune-interese, echivalentul în bani a prestaţiei datorate.

La obligaţia de a da, problema constrângerii debitorului la executare nu se pune când obiectul obligaţiei îl constituie o prestaţie de a da un corp cert, întrucât, în acest caz, executarea operează în principiu de drept, în temeiul acordului de voinţe al părţilor; problema se pune însă când obiectul obligaţiei îl constituie o prestaţie a cărei executare necesită fapta editorului de a da, caz în care, acesta poate fi constrâns la executarea în natură a obligaţiei, de exemplu la obligaţia de a livra bunuri de gen.

La obligaţiile de a face şi de a nu face , în caz de neexecutare debitorul poate fi constrâns numai la executarea lor prin echivalent. În această privinţă, legea dispune că „orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”.

În alte cuvinte în caz de neexecutare, obligaţiile de a face şi de a nu face se transformă, conform legii, în obligaţii de a plăti daune-interese.

Este însă de adăugat că şi în caz de neexecutare din partea debitorului, unele obligaţii de a face şi de a nu face pot fi executate în natura lor specifică. Astfel, creditorul poate fi autorizat de justiţie ca, pe cheltuiala debitorului să îndeplinească el însuşi obligaţia de a face neexecutată de către debitor (art.1077 C. civ.), precum tot astfel poate fi autorizat să distrugă ceea ce sa construit de debitor prin încălcarea obligaţiei sale de a nu face.

Obligaţii pozitive şi negative

Clasificarea doctrinară a obligaţiilor în pozitive şi negative constituie o variantă a clasificării obligaţiilor în cele de a da, de a face şi de nu face. Sunt pozitive, întrucât presupun o prestaţie , obligaţiile de a da şi de a face, sunt negative, întru cât presupun o abstenţiune, obligaţiile de a nu face.

Obligaţii de rezultat şi de mijloace

47

A.Obligaţii de rezultat. Obligaţii de rezultat, numite de către uni autori şi obligaţii determinate, sunt cele care au ca obiect un rezultat pe care debitorul este ţinut să-l realizeze în folosul creditorului (sau al persoanei desemnate de acesta ). Aşa sunt, de exemplu: obligaţia vânzătorului de a transmite bunul vândut şi obligaţia corelativă a cumpărătorului de a plăti preţul vânzării (obligaţii de a da), obligaţia cărăuşului de a efectua transportul contractat (obligaţie de a face) sau obligaţia autorului unei opere de a nu ceda altei edituri dreptul de reproducere şi difuzare a operei contractate deja cu o anumită editură (obligaţie de a nu face).

B. Obligaţii de mijloace. Obligaţii de mijloace, numite de către uni autori obligaţii de prudenţă şi de diligenţă, sunt cele care au ca obiect diligenţa pe care debitorul este ţinut s-o depună în vederea deţinerii de către creditor (sau persoana desemnată de către aceasta) a unui anumit rezultat, fără însă ca debitorul să fie îndatorat să realizeze sau să garanteze realizarea acelui rezultat. Aşa sunt, de exemplu, obligaţiile contractuale (de a face) ce urmează: obligaţia avocatului de a promova şi susţine o acţiune în revendicare, obligaţia medicului de a da îngrijiri unui bolnav în vederea însănătoşirii sale, ca şi obligaţia celui care s-a îndatorat să pregătească un candidat la un concurs sau la un examen.

Obligaţiile izvorâte din contracte se califică în obligaţii de rezultat sau obligaţii de mijloace prin însăşi voinţa părţilor contractate; voinţa părţilor este aceea care defineşte felul contractului încheiat şi felul sau felurile obligaţiilor contractuale astfel asumate; iar cum contractele sunt diferite şi tot astfel şi obligaţiile izvorâte din ele, trebuie observat, de la contract la contract şi uneori chiar în cuprinsul aceluiaşi contract, dacă părţile au înţeles să-şi asume obligaţii de rezultat sau obligaţii de mijloace ori deopotrivă obligaţii de rezultat şi de mijloace; o asemenea dualitate întâlnim, de exemplu, la contractele de depozit şi de locaţiune, care cuprind, în cei priveşte pe depozitar şi pe locatar, atât obligaţii de conservare şi păstrare a unor bunuri (obligaţii de mijloace), cât şi obligaţii de restituire a acelor bunuri (obligaţii de rezultat).

Obligaţiile izvorâte din fapte licite pot fi şi ele, după caz, fie de mijloace, fie de rezultat; aşa sunt, de exemplu, obligaţiile ce izvorăsc din gestiunea de afaceri, în situaţia în care o terţă persoană,

48

din iniţiativă proprie, conduce victima unui accident acasă şi îi acordă îngrijirile necesare; fapta terţei persoane (gerantului) constituie o obligaţie de mijloace, iar îndatorirea victimei accidentului (gerantului) de a suporta cheltuielile astfel ocazionate constituie o obligaţie de rezultat.

Obligaţiile izvorâte din fapte juridice ilicite; adică în temeiul răspunderii civile delictual, sunt de asemenea susceptibile de delimitate în obligaţii de mijloace şi obligaţii de rezultat; aşa de exemplu, se consideră că, în cadrul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, există obligaţii de prudenţă şi de diligenţă, pe când în cadrul răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucrurile pe care le avem sub pază există obligaţii de rezultat.

Obligaţiile de a face pot fi însă deopotrivă de rezultat şi de mijloace; aşa de exemplu, obligaţia avocatului de a redacta un contract este de rezultat, pe când, obligaţia sa de a intenta şi susţine o acţiune posesorie numele justiţiabilului care la angajat e o obligaţie de mijloace.

La obligaţiile de rezultat, răspunderea debitorului pentru neexecutare este angajată obiectiv prin simplul fapt că rezultatul promis n-a fost atins; creditorul nu trebuie să facă dovada culpei debitorului, ci numai a faptului că rezultatul avut în vedere n-a fost obţinut; cupa debitorului este prezumată prin lipsa rezultatului; iar prezumţia de culpă îi angajează răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei, de care nu va putea fi exonerat decât făcând dovada că neobţinerea rezultatului se datorează unor cauze străine ce nu-i sunt imputabile.

La obligaţiile de mijloace, răspunderea pentru neexecutare este angajată numai dacă debitorul n-a depus diligenţa la care s-a îndatorat; la aceste obligaţii debitorul este ţinut la diligenţă, şi ca atare numai lipsa sa de diligenţă îi poate angaja răspunderea; faptul că rezultatul urmărit n-a fost atins nu conduce la prezumţia de culpă, ca la obligaţiile de rezultat, ci culpa debitorului trebuie dovedită; creditorul trebuie să facă dovada că debitorul său n-a depus diligenţa cuvenită, că deci el răspunde pentru neexecutarea obligaţiei de diligenţă datorată.

Obligaţii pecuniare şi în natură

49

Delimitarea obligaţiilor după cum obiectul lor îl constituie sume de bani sau alte bunuri s-a impus atenţiei mai ales în conjunctura economică şi monetară contemporană.

Deosebirile principale dintre obligaţiile în bani şi obligaţiile de o altă natură sunt cele care urmează.

- Obiectul obligaţiilor pecuniare îl constituie o varietate a bunurilor de gen, banii sau monedele, pe când obiectul obligaţiilor în natură îl pot constitui atât bunurile de gen (determinate numai prin caracterele lor generice), altele decât banii, cât şi bunurile certe (individual determinate).

- Obligaţiile pecuniare sunt numai de a da, pe când obligaţiile în natură pot fi deopotrivă de a da, de a face şi de a nu face.

- Obligaţiile pecuniare sunt numai de rezultat, pe când obligaţiile în natură pot fi atât de rezultat cât şi de mijloace.

- La obligaţiile pecuniare, dunele moratorii sau de întârziere (adică daunele-interese datorate de către debitor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin întârzierea sa în executare) nu trebuie dovedite, întrucât ele sunt anume stabilite, fie de către părţi, sub forma clauzei penale, fie de lege, sub forma dobânzi legale; dimpotrivă, la obligaţiile în natură, daunele moratorii trebuie dovedite şi sunt stabilite de către instanţele de judecată.

- Obligaţiile pecuniare sunt, fără excepţie, susceptibile de executare silită, în specificul lor; întrucât se nasc ca obligaţii în bani, trebuie executate în bani şi pot fi astfel executate fără concursul debitorului; dimpotrivă, obligaţiile în natură nu pot fi de regulă executate silit, în specificul lor, - întrucât tot de regulă executarea lor presupune fapta debitorului, - ci numai prin echivalentul lor bănesc.

- La obligaţiile pecuniare, debitorul nu poate invoca niciodată cauze de exonerare de răspundere, pe când obligaţiile de altă natură, debitorul poate de regulă invoca exonerare de răspundere pentru cauze străine ce nu-i sunt imputabile, ca forţa majoră sau cazul fortuit.

- În fine obligaţiile pecuniare sunt supuse fluctuaţiilor monetare , ceea ce ridică numeroase probleme economice şi juridice, pe când obligaţiile în natură sunt insensibile la asemenea fluctuaţii.

Obligaţiile pecuniare şi fluctuaţiile monetare. Nominalismul monetar şi problema reevaluării creanţelor. Codul civil român din

50

1865, a consacrat, nominalismul monetar, conform căruia, în obligaţiile pecuniare, puterea de plată a banilor rămâne neschimbată, chiar dacă puterea lor de cumpărare s-a schimbat de la naşterea obligaţiilor până la data scadenţei, debitorul fiind dator numai cu suma nominalizată în obligaţie, iar creditorul fiind îndatorat a primi acea sumă.

Codul nostru civil prevede nominalismul monetar cu privire la contractul de împrumut de sume de bani, în art. 1578, care dispune:

„Obligaţiunea ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract”.

Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monetar, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.”

Cu toate că nominalismul monetar este prevăzut numai în privinţa contractului de împrumut de bani, atât în practica judiciară, cât şi în doctrina juridică, s-a considerat în mod constant, că nominalismul monetar constituie o regulă ce se aplică la toate obligaţiile pecuniare.

În perioada de instabilitate monetară, aplicarea nominalismului monetar poate avea consecinţe păgubitoare pentru una dintre părţi, în obligaţiile lor pecuniare.

În dreptul civil european şi mai ales în cel francez s-au ridicat, două probleme, şi anume: problema dacă instanţele judecătoreşti sunt sau nu sunt în drept să admită acţiunile prin care se cere reevaluarea creanţelor a căror valoare reală s-a diminuat; şi problema dacă sunt sau nu sunt admisibile cauzele contractuale de reevaluare a creanţelor a căror valoare reală s-a diminuat în timpul dintre încheierea contractelor şi executarea lor.

La început au fost considerate ca inadmisibile atât acţiunile în justiţie cât şi clauzele contractuale privitoare la reevaluarea creanţelor, cu motivarea că nu se pot admite derogări de la regula nominalismului monetar, întrucât aceasta ar fi imperativă, de ordine publică.

Mai târziu s-a admis chiar reevaluarea legală a creanţelor, însă numai în cazuri limitate, şi numai cu titlu de excepţie faţă de nominalismul monetar.

51

În practica judiciară română se pun probleme de evaluare bănească, iar în cadrul acestora se ridică uneori şi aspecte de reevaluare bănească.

Aşa, de exemplu, când repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale se face în bani, instanţele de judecată evaluează despăgubirile băneşti la preţurile din ziua pronunţării hotărârii de admitere a acţiunii în reparaţie şi nu la preţurile din ziua producerii prejudiciului, întrucât numai în acest fel reparaţia este adecvată şi integrală, adică de natură a repune victima în situaţia anterioară comiterii faptei ilicite care a cauzat prejudiciul. „Se izbuteşte astfel să se acorde o despăgubire integrală în cazul în care, în răstimpul dintre fapta ilicită păgubitoare şi pronunţarea hotărârii, preţurile au crescut sau, dimpotrivă, în cazul când preţurile au scăzut, împiedicându-se astfel prefacerea parţială a reparaţiei, fie într-un beneficiu fie în pierdere”.

Instanţele recurg la reevaluarea creanţelor născute din fapte ilicite păgubitoare.

Obligaţii conjuncte, alternative şi facultative

Sunt numite simple, obligaţiile care cuprind o singură prestaţie şi sunt complexe obligaţiile care cuprind două sau mai multe prestaţii.

În practica judiciară şi o bună parte a doctrinei juridice se consideră că alături de obligaţiile alternative mai există încă două categorii de obligaţii cu obiecte multiple, şi anume: obligaţiile conjuncte şi obligaţiile facultative.

A. Obligaţii conjuncte. Sunt numite conjuncte sau conjunctive obligaţiile la care debitorul datorează cumulativ, aceluiaşi creditor, două sau mai multe prestaţii pe care trebuie să le execute în totalitatea lor şi deodată (de exemplu, debitorul se obligă a da creditorului, la aceeaşi dată, 100 Kg mere şi 100 Kg pere).

O obligaţie conjunctă se poate analiza fie ca o singură obligaţie cu mai multe obiecte, fie ca o pluralitate de obligaţii, fiecare dintre ele având un obiect distinct.

52

B. Obligaţii alternative. Sunt numite alternative obligaţiile care cuprind două sau mai multe prestaţii dintre care însă numai una singură trebuie executată (de exemplu, debitorul se obligă a da creditorului, fie 100 Kg mere, fie 100 Kg pere).

Îndrituirea de a alege prestaţia ce urmează a fi executată aparţine debitorului, afară de cazul în care s-a stipulat expres că alegerea o va face creditorul.

Dacă alegerea urma s-o facă debitorul şi acesta nu a făcut-o până la data scadenţei, opţiunea trece la creditor, care îl va putea urmării silit pe debitor, la alegere, pentru oricare dintre prestaţii.

În toate cazurile, obligaţiile alternative se sting prin executarea doar a uneia dintre prestaţii, ceea ce este de esenţa acestei obligaţii plurale. Nici creditorul nu poate pretinde debitorului, şi nici debitorul nu poate impune creditorului ca executarea să se facă prin plata unor fracţiuni din fiecare prestaţie.

C. Obligaţii facultative. Sunt numite facultative obligaţiile la care debitorul se obligă la o singură prestaţie, însă i se lasă facultatea de a se putea libera şi prin executarea unei alte prestaţii determinate (de exemplu, debitorul se obligă a da creditorului, 100 de Kg mere, cu clauza că în locul acestora poate da 100 Kg pere).

Obligaţiile facultative trebuie privite ca având un singur obiect, adică o singură prestaţie, ce-a de-a doua sau subsecventă prestaţie fiind doar o posibilitate acordată debitorului în vederea înlesnirii executării obligaţiei.

Obligaţii cu executare instantanee şi cu executare succesivă în timp

Privite sub aspectul executării lor în timp, a duratei în care sunt îndeplinite prestaţiile, obligaţiile sunt susceptibile de categorisire, şi anume: obligaţii cu executare instantanee şi cu executare succesivă în timp.

Aplicarea acestei clasificări generale este deosebit de evidentă la obligaţiile de a da, de a face şi a nu face.

A. Obligaţii cu executare instantanee; Sunt acele obligaţii care trebuie executate o singură dată, fără a deosebi după cum este

53

vorba de obligaţii care au ca obiect numai o prestaţie sau obligaţii care au ca obiect două sau mai multe prestaţii.

B. Obligaţii cu executare succesivă în timp. Sunt obligaţiile care urmează să fie executate eşalonat în timp, fie periodic, regulat (ca în cazul obligaţiei locatarului de a plăti lunar chiria aferentă pentru locuinţa închiriată din fondul locativ de stat), fie neregulat (ca în cazul obligaţiei medicului de a acorda îngrijiri bolnavului la solicitarea acestuia).

Obligaţii care privesc calităţile personale, posibilităţile materiale sau deopotrivă calităţile personale şi posibilităţile materiale ale debitorului

Această clasificare particulară priveşte obligaţiile pozitive, adică obligaţiile de a da şi de a face (nu însă şi obligaţiile negative, de a nu face).

A. Obligaţii care privesc calităţile personale ale debitorului.Sunt asemenea obligaţii cele care au ca obiect prestaţii a căror

îndeplinire face apel la aptitudinile, deprinderile, pregătirea, experienţa sau alte însuşiri ale debitorului.

Aşa sunt, de exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă un pianist renumit de a susţine un concert, obligaţia unui pictor de a face portretul creditorului sau obligaţia unui om de ştiinţă de a scrie o lucrare de specialitate.

De regulă, aceste obligaţii sunt intuitu personae. Ele pot fi executate în natura lor specifică numai de către debitor (nu şi de către o terţă persoană sau de către creditor );executarea lor silită poate avea loc numai prin echivalent bănesc. Sunt obligaţiile transmisibile.

B. Obligaţii care privesc posibilităţile materiale ale debitorului.

Aceste obligaţii vizează şi ele o anumită activitate a debitorului, însă nu în legătură cu însuşirile sale ci în legătură cu patrimoniul său.

54

Aşa sunt, de exemplu, obligaţia de a da un bun corp cert proprietate a debitorului, obligaţia de a plăti o sumă de bani sau renunţarea la un drept patrimonial (ca în cazul remiterii gratuite a unei datorii).

De regulă aceste obligaţii pot fi executate nu numai de către debitor, ci şi de către o altă persoană; executarea silită poate avea loc în natura lor specifică sunt obligaţii transmisibile deopotrivă între vii (iter vivos) şi pentru cauză de moarte (mortis causa).

La obligaţiile care privesc calităţile personale ale debitorului, răspunderea acestuia se va aprecia în limitele calităţilor sale, pe când la obligaţiile care privesc posibilităţile materiale ale debitorului, răspunderea acestuia nu este limitată la resursele sale patrimoniale de la data asumării obligaţiei sau de la data scadenţei acesteia.

Astfel, dacă un pianist s-a îndatorat să susţină un număr de concerte, în urma cărora însă impresarul n-a realizat încasările scontate, datorită numărului redus de spectatori, răspunderea pianistului va putea fi angajată numai atunci când valoarea concertelor a fost vădit inferioară posibilităţilor sale artistice ceea ce explică şi dezinteresul publicului pentru concerte.

Dimpotrivă, dacă debitorul datorează o sumă de bani, el va răspunde pentru plata acesteia chiar dacă valoarea activului său patrimonial este inferioară câtimei datoriei.

Clasificarea obligaţiilor afectate de modalităţi

Obligaţii simple şi obligaţii complexe

Privite din punct de vedere al modalităţilor ce le pot afecta, obligaţiile sunt simple (sau pure şi simple) când cuprind numai elemente structurale ale raportului juridic de obligaţie, adică subiecţii, obiectul, conţinutul şi sancţiunea, şi sunt complexe când pe lângă aceste elemente, cuprind şi elemente ca termenul şi condiţia.

Categorii de obligaţii complexe

55

Întrucât modalităţile care pot afecta obligaţiile sunt termenul şi condiţia, înseamnă că obligaţiile complexe sunt obligaţiile cu termen şi obligaţiile condiţionale.

Legea reglementează obligaţiile condiţionale şi obligaţiile cu termen în cadrul contractului (art. 1004-1025 C. civ.). Nu încape însă îndoială că pot fi afectate de modalităţi nu numai obligaţiile contractuale, ci şi cele extracontractuale.

Obligaţii cu termen

În principiu, orice obligaţie poate fi afectată de termen.Termenul este un eveniment viitor şi cert în privinţa realizării

sale de care depinde exigibilitatea unei obligaţii.Termenul cert şi termenul incert. Termenul este întotdeauna

un eveniment cert, sigur, în privinţa realizării sale; însă în privinţa datei realizării el poate fi atât cert, sigur dinainte cunoscut (de exemplu, îţi voi presta întreţinere începând cu data de 1 iunie 2002),cât şi incert, nesigur, necunoscut dinainte (de exemplu, îţi voi presta întreţinere pe tot timpul vieţii, adică până la data morţii).

Termenul suspensiv şi termenul extinctiv. Termenul este suspensiv când are ca efect amânarea executării unei obligaţii (de exemplu, îţi voi presta întreţinere începând cu data de 1 iunie 2002 – termen suspensiv cert) şi este extinctiv când are ca efect stingerea executării unei obligaţii (de exemplu, îţi voi presta întreţinere până la data de 1 iunie 2002 - termen extinctiv cert).

Efectele termenului –atât ale celui suspensiv cât şi ale celui extinctiv – se produc de la data îndeplinirii sale.

Termenul legal, termenul judiciar şi termenul convenţional. După cum o arată cu claritate aceste denumiri, termenul este legal când este prevăzut de lege, este judiciar când este fixat de instanţa de jude cată şi este convenţional când este stabilit într-un acut juridic.

Beneficiul termenului. Termenul poate fi prevăzut, fixat sau stipulat în interesul debitorului ( ca de exemplu, termenul de graţie acordat de către instanţa de judecată debitorului aflat în întârziere în vederea executării obligaţiei), în interesul creditorului (ca în contractul de depozit) sau deopotrivă în interesul debitorului şi în interesul creditorului (ca în contractul de împrumut cu dobândă).

56

Obligaţii condiţionale

În principiu orice obligaţie poate fi afectată de condiţie.Obligaţiile afectate de condiţii se numesc obligaţii

condiţionale iar drepturile la care dau naştere aceste obligaţii se numesc drepturi condiţionale.

Condiţii valabile şi condiţii nevalabile. Regula este că obligaţiile pot fi afectate de orice fel de condiţii cazuale potestative sau mixte, cu excepţia condiţiilor imposibile, ilicite şi imorale care conform legii sunt lovite de nulitate.

- Condiţia cazuală este cea a cărei realizare depinde de hazard, de întâmplare (de exemplu te voi transporta mâine la Bucureşti cu autoturismul meu dacă nu va ploua).

- Condiţia potestativă este cea a cărei realizare depinde de voinţa părţilor raportului juridic de obligaţie şi ea poate fi: condiţie potestativă pură când depinde fie de voinţa creditorului (de exemplu, îţi voi vinde casa mea dacă vrei s-o cumperi) fie de voinţa debitorului (de exemplu voi cumpăra casa ta dacă voi vrea; această condiţie fiind nevalabilă); condiţie potestativă simplă, când depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de o împrejurare exterioară (de exemplu îţi voi vinde casa mea dacă mă voi muta la Bucureşti).

- Condiţia mixtă este cea de a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi si de voinţa unei terţe persoane (de exemplu îţi voi vinde casa mea dacă te vei căsători).

Condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie. După efectele pe care le produce condiţia poate să fie suspensivă sau rezolutorie.

Condiţii suspensivă este cea de a cărei realizare depinde naşterea unei obligaţii (de exemplu îţi voi vinde casa mea dacă vei obţine titlul de doctor în drept) iar condiţia rezolutorie este cea de a cărei realizare depinde stingerea unei obligaţii (de exemplu îţi vând casa mea din Cluj-Napoca însă dacă voi reuşi la concursul de profesori din Cluj-Napoca vânzarea nu va fi rezolvită).

Efectele condiţiei. Efectele condiţiei - atât ale celei suspensive cât şi ale celei rezolutorii - trebuie privite în trei situaţii diferite:

- Situaţia de incertitudine cu privire la realizarea condiţiei (pendente conditione). Atâta timp cât realizarea condiţiei este îndoielnică, efectele sale sunt următoarele: în cazul condiţiei suspensive, între creditor şi debitor există, din momentul încheierii

57

actului juridic, o legătură în temeiul căreia creditorul are un drept condiţional, iar debitorul o îndatorire condiţională, însă obligaţia nu există, ia urmând a se naşte sau a nu se naşte după cum condiţia se va îndeplini sau nu se va îndeplini; în cazul condiţiei rezolutorii, obligaţia ia naştere din momentul încheierii actului juridic şi se execută, din acest moment, ca şi cum ar fii o obligaţie pură şi simplă, însă existenţa sa se află sub semnul incertitudinii.

- Situaţia de certitudine rezultată din nerealizarea condiţiei (deficiente condiţione). De regulă, despre o nerealizare a condiţiei poate fi vorba numai dacă realizarea ei trebuia să aibă loc într-o perioadă limitată de timp, adică până la o anumită dată, fără însă ca în acest timp, să se fi realizat. Efectele nerealizării condiţiei sunt următoarele: în cazul condiţiei suspensive, legătura juridică dintre creditor şi debitor, ca şi dreptul condiţional şi îndatorirea condiţională, încetează cu efect retroactiv, ca şi cum n-ar fi existat; în cazul condiţiei rezolutorii, obligaţia se consolidează cu efect retroactiv, ca şi cum ar fi fost de la început o obligaţie pură şi simplă.

- Situaţia de certitudine rezultată din realizarea condiţiei(eveniente conditione). Efectele realizării condiţiei sunt următoarele: în cazul condiţiei suspensive, obligaţia se consolidează cu efect retroactiv; ea devine dintr-o obligaţie condiţională, o obligaţie pură şi simplă, ceea ce înseamnă şi că dreptul condiţional şi îndatorirea condiţională devin actuale; în cazul condiţiei rezolutorii obligaţia se stinge cu efect retroactiv.

Retroactivitatea condiţiei. Spre deosebire de termen, care produce efecte de la data îndeplinirii sale, condiţia – atât cea suspensivă, cât şi cea rezolutorie – produce efecte de la data naşterii obligaţiei afectată de condiţie.

Legea prevede principiul retroactivităţii condiţiei (art. 1015 C. civ.), însă cum acesta nu este de ordine publică, părţile raportului juridic de obligaţie pot înlătura efectul retroactiv al condiţiei.

Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor

Clasificările obligaţiilor după sancţiunea lor, pe care le considerăm că prezintă interes, sunt în număr de două, şi anume: clasificarea în obligaţii civile şi naturale; şi clasificarea în obligaţii

58

care pot fi executate silit în natura lor specifică şi obligaţii care pot fi executate silit numai prin echivalentul lor bănesc.

Obligaţii civile şi naturale

Obligaţiile obişnuite, care, pe lângă subiecţi, obiecţi şi conţinut cuprind în structura lor şi sancţiunea, ceea ce face ca ele să poată fi realizate la nevoie pe calea acţiunii în justiţie şi a execuţiei silite, sunt numite obligaţii civile; iar obligaţiile din a căror structură lipseşte sancţiunea, ceea ce face ca ele să nu poată fi realizate pe calea acţiunii în justiţie şi a execuţiei silite, ci numai prin executarea lor de bună voie, sunt numite obligaţii naturale.

A. Apariţia şi evoluţia obligaţiilor naturale. Obligaţiile naturale au apărut încă în dreptul roman, drept în care, alături de obligaţiile civile, care puteau fi executate prin constrângere, au fost recunoscute, în mod treptat, din ce în ce mai numeroase cazuri de obligaţii numite naturalis obligationes, care erau datorate dar nu se puteau pretinde (debetum, sed non exigitur), însă a căror executare voluntară era valabilă, plata astfel făcută nefiind supusă repetiţiunii (naturalis obligatio manet, et ideo solutum repeti non potest).

În dreptul civil, obligaţiile naturale sunt considerate îndeobşte ca obligaţii civile imperfecte, iar domeniul lor de aplicare este limitat.

B. Terminologie. Drepturile de obligaţii civile şi obligaţii naturale, preluate în terminologia dreptului civil modern din dreptul roman sunt vădit nepotrivite. În doctrina juridică s-au sugerat şi alte denumiri, cum sunt cele de obligaţii înzestrate cu acţiune în justiţie şi obligaţii neînzestrate cu acţiune în justiţie sau obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte.

59

Capitolul al V-lea

Izvoarele obligaţiilor

1. DefiniţieConform art. 942-1003 din Codul civil român în vigoare,

izvoarele obligaţiilor sunt: contractele, cvasicontractele, delictele şi cvasidelictele.

În doctrina juridică română actuală s-a impus clasificarea generală a izvoarelor obligaţiilor in acte juridice şi fapte juridice, iar în cuprinsul fiecăreia dintre aceste două categorii de izvoare au fost sugerate clasificări ale actelor juridice şi clasificări ale faptelor juridice.

Iată o clasificare a actelor şi faptelor juridice care constituie izvoare de obligaţii, şi anume: coontractele, actele juridice unilaterale, în cazurile anume prevăzute de lege, îmbogăţirea fără temei legitim, plata îndatorată şi gestiunea de afaceri, faptele ilicite, cauzatoare de prejudicii.

Această sistematizare include toate izvoarele posibile ale obligaţiilor civile, evidenţiază prioritatea pe care actele juridice, şi îndeosebi contractele, o au în cadrul izvoarelor obligaţiilor şi indică criteriul de determinare a actelor juridice unilaterale şi a actelor

60

administrative care constituie izvoare de obligaţii civile, şi anume legea.

2. Libertatea actelor juridice civile

În dreptul român, libertatea actelor juridice civile prezintă caracteristici determinate de realităţile politice, sociale şi economice ale societăţii româneşti contemporane. Ea este concepută într-un cadru legal care urmăreşte punerea de acord şi satisfacerea deopotrivă a intereselor personale şi a intereselor generale ale societăţii.

A. Terminologie. Libertate civilă. Libertatea actelor juridice civile.

Libertatea contractuală. Aceste noţiuni se află în raport de subordonare.

Denumirea de libertate civilă, mai puţin utilizată, sinonimă cu denumirea de capacitate juridică civilă, desemnează aptitudinea persoanelor fizice şi juridice de a avea şi exercita drepturile civile ce le sunt recunoscute de lege şi de a-şi asuma, tot în limitele legii, obligaţii civile prin acte juridice (art. 4-5 şi 34-35 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi juridice).

Denumirea libertatea actelor juridice civile, aspect al libertăţii civile, desemnează posibilitatea de a încheia orice acte juridice civile, prevăzute sau neprevăzute de lege, însă permise de aceasta, de a le stabili conţinutul şi efectele, de a le modifica şi de a le desface.

Denumirea de libertate contractuală, numită şi libertatea convenţiilor, este folosită, prin tradiţie, în înţelesul larg de libertate a actelor juridice civile, în înţeles adoptat, în mod implicit, şi de Codul civil român în vigoare. Denumire de libertate contractuală este dreptul de a încheia contracte, a le stabili conţinutul şi efectele, a le modifica şi a le desface.

B. Conţinutul libertăţii actelor juridice civile. Libertatea actelor juridice civile priveşte numai actele aparţinătoare dreptului

61

civil prin care se realizează drepturile civile subiective prevăzute de lege.

Referindu-se în general la drepturile civile subiective, Decretul nr. 31/1954 prevede că acestea le sunt recunoscute persoanelor fizice „în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legi şi regulilor de convieţuire socialistă” (art. 1); iar persoanelor juridice le „sunt recunoscute în scopul de a se asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi al nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii economice a ţării” (art. 2).

Decretul prevede de asemenea că drepturile civile „sunt ocrotite de lege” şi că „ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social” (art. 3).

Aceste dispoziţii se îmbină cu dispoziţiile următoare din Codul civil: „nu se poate deroga prin conversaţii sau prin dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri” (art. 5); „obligaţii fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect” (art. 966); „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice” (art. 968); „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante” (art. 969, alin. 1).

Din cuprinsul dispoziţiilor legale menţionate rezultă de lege lată , conţinutul libertăţii actelor juridice civile adică posibilitatea săvârşiri actelor juridice civile, permise de lege.

C. Limitele libertăţii actelor juridice civile. Ordinea publică. Dispoziţiile legale imperative. Normele de convieţuire socială. Criteriile de apreciere a valabilităţii actelor juridice civile sunt:

- să nu aducă atingere ordini publice- să nu încalce dispoziţiile legale imperative- să nu înfrângă regulile de convieţuire socială

Actele juridice civile care depăşesc aceste limite sunt lovite de nulitate absolută.

Ordinea publică. Conceptul de ordine publică desemnează totalitatea principiilor, regulilor şi dispoziţiilor legate imperative care statornicesc ordinea politică, ordinea economică, ordinea socială a societăţii româneşti. De aceea, ordinea publică este numită şi ordinea politică, economică şi socială.

62

Dispoziţiile legale care interesează ordinea publică sunt fără excepţie de ordine publică. Ele sunt enunţate în Constituţie şi sunt dezvoltate în diferitele ramuri ale sistemului dreptului român.

Dispoziţiile legale imperative. Fac parte din această categorie dispoziţiile imperative ale legilor care nu au o legătură directă cu ordinea publică. Aşa sunt de exemplu dispoziţiile privitoare la elementele esenţiale ale actelor juridice, la forma autentică a unor acte juridice ş. a. .

Regulile de convieţuire socială. Legea enunţă doar noţiunea regulilor de convieţuire socială, adică de convieţuire socială (de unde şi denumirea prescurtată de reguli de convieţuire socială).

Un rol deosebit în precizarea noţiunii regulilor de convieţuire socială a revenit şi revine în continuare practici judiciare. Aşa, de exemplu, s-a decis: că „in cazul în care ,contrar regulilor de convieţuire socială, un contract a profitat de ignoranţa sau de starea de constrângere în care s-a aflat celălalt, spre a obţine avantaje disproporţionate faţă de prestaţia care a primit-o acesta din urmă ,convenţia respectivă nu va putea fi considerată valabilă , întrucât ea s-a întemeiat pe o cauză imorală” ; că „liberalitatea nu va fi valabilă decât dacă voinţa de a gratifica a fost determinată de un mobil care să nu contravină regulilor de convieţuire socială”; sau că sunt lovite de nulitate convenţiile prin care se urmăreşte, făţiş sau disimulat, stabilirea, continuarea sau reluarea relaţiilor din concubinaj.

D. Fundamentarea libertăţii actelor juridice civile. În dreptul român, libertatea contractuală şi libertatea actelor juridice în general se deduc din voinţa omului din aşa-numita teorie a autonomiei voinţei.

Cadrul legal al acestei libertăţi îl constituie drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor consacrate în Constituţie, din ansamblul cărora fac parte şi drepturile civile subiective, prevăzute şi dezvoltate de legislaţia civilă.

Libertatea voinţei în contracte şi în alte acte juridice civice este recunoscută într-un anumit cadru legal, menit să ocrotească interesele personale ale celor care săvârşesc acte juridice în acord cu interesele generale ale societăţii.

63

3. Contractul

Contractul continuă să fie şi în dreptul român izvorul principal de obligaţii civile prin care se realizează circulaţia bunurilor, prestările de servicii şi în general satisfacerea trebuinţelor materiale şi spirituale ale oamenilor.

A. Definirea contractului. Codul civil român defineşte contractul astfel: „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a distinge între dânşii un raport juridic” (art. 942); definiţia este însă incompletă, întrucât ea nu arată că prin contract poate fi şi modificat un raport juridic.

În literatura de specialitate s-au formulat de asemenea definiţii ale contractului; astfel, potrivit unei definiţii, „contractul sau convenţia este acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice”; această definiţie nu arată însă care anume sunt efectele juridice pe care le produce contractul; potrivit unei alte definiţi efectele juridice ale contractului constau în „a naşte, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice”; este însă de observat că, de drept comun, numai obligaţiile sunt susceptibile de a fi transmise; contractele şi raporturile juridice la care acestea dau naştere pot fi transmise doar în cadrul reorganizării persoanelor juridice; în fine, definiţia asupra căreia ne oprim este următoarea: „contractul este actul juridice care constă în acordul de voinţe încheiat între două sau mai multe persoane, în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice”.

B. Elementele contractului. Cerinţele de fond ale contractului, numite şi elemente esenţiale sau structurale, întrucât priveşte validitatea contractului, sunt, conform art. 948 C. civ. (care însă foloseşte denumirea de „condiţii esenţiale”): capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, obiectul şi cauza; la acestea se adaugă, în privinţa unor contracte, ca donaţia sau vânzarea-cumpărarea unor bunuri, cerinţa de formă a solemnităţii (de unde şi denumirile de contracte formale sau solemne); solemnitatea constă de regulă în forma intelectualizată a înscrisurilor autentice. Iar elementele

64

neesenţiale, nestructurale sau accidentale, ale contractului sunt, în dreptul comun, condiţia şi termenul.

În materia elementelor contractului sunt de remarcat îndeosebi contribuţiile practicii judiciare şi ale literaturii de specialitate referitoare la cauză şi la nulitatea contractelor.

C. Cauza în contracte. Contribuţiile privitoare la dezvoltarea teoriei cauzei s-au concretizat în adâncirea teoriei moderne a cauzei şi adaptarea acesteia la exigenţele dreptului român.

Codul civil prevede „cauza licită” printre „condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii” (art. 948). Totodată, prin dispoziţiile art. 966 , sunt enunţate cele trei cerinţe ale cauzei, şi anume: să existe, să fie reală şi să fie licită; prin dispoziţiile art. 967 se instituie o prezumţie legală de existenţă a cauzei; iar prin dispoziţiile art. 968 se stabileşte care este înţelesul noţiunii de cauză ilicită, cu precizarea că ea include şi cauza imorală.

În textele codului nu întâlnim însă o definiţie a cauzei; este ceea ce a făcut printre altele, ca în literatura juridică să se poarte numeroase discuţii, atât cu privire la utilitatea cauzei ca element structural al contractului cât şi cu privire la înţelesul acesteia.

Din analiza procesului psihologic de formare a voinţei juridice şi din evidenţierea diferitelor etape pe care el le parcurge se poate conchide că elementul cauză este etapa finală a acestui proces şi că ea constă în scopul a cărei realizare se urmăreşte prin încheierea contractului; în alte cuvinte, cauza îşi găseşte expresia în rezultatul final urmărit de către părţi prin încheierea contractului; însă cauza este una dintre cerinţele ce trebuie îndeplinite la încheierea contractului; deci, cu toate că efectiv se va realiza doar în viitor, scopul trebuie să existe ca reprezentare mintală, în chiar momentul încheierii contractului întrucât scopul este acela care determină părţile să contracteze.

Conform acestei concepţii cauza cuprinde acele reprezentări mintale ale părţilor care le-au determinat să contracteze, adică atât scopul imediat, cât şi scopul mediat, în vederea realizării cărora au consimţit să încheie contractul.

Distincţia dintre cele două scopuri nu înseamnă o scindare a conţinutului cauzei, ci învederează doar măsura diferită în care elementele psihologice care preced formarea contractului sunt reţinute

65

ca determinate la încheierea acestuia, constituind astfel un mijloc tehnic menit să permită aprecierea conformităţii contractului cu normele imperative ale legii, cu ordinea publică şi regulile de convieţuire socială. Este ceea ce instanţele noastre de judecată au făcut în nenumărate rânduri vădind astfel utilitatea practică a concepţiei dreptului nostru civil asupra cauzei.

Scopul imediat al consimţământului este un element abstract, obiectiv şi invariabil, în cadrul aceleiaşi categorii de contracte care rezultă din însăşi natura contractului şi constă: în considerarea prestaţiei celeilalte părţi în contractele sinalagmatice cu titlul oneros; în intenţia liberală în contractele cu titlu gratuit; în considerarea remiterii bunului în contractele reale.

Scopul mediat al consimţământului este un element concret, subiectiv şi valabil, de la caz la caz chiar în cadrul aceleiaşi categorii de contracte; acesta înseamnă că, spre deosebire de scopul imediat, scopul mediat nu rezultă din natura contractului, ci trebuie dovedit de fiecare dată; având însă în vedere pe deoparte, caracterul personal şi subiectiv al scopului mediat iar pe de altă parte necesitatea asigurării securităţii circuitului civil, s-a impus precizarea că, în contractele cu titlul oneros, mobilul concret şi subiectiv poate fi inclus în noţiunea de cază numai în măsură în care este menţionat expres în actul juridic ca o cerinţă esenţială a acestuia, în măsura în care se referă la anumite însuşiri ale contraprestaţiei sau ale celeilalte părţi şi a fost cunoscut ori a trebuit, în împrejurările date, să fie cunoscut de către cealaltă parte.

D. Nulitatea contractului. Încercarea de a oferii cele mai adecvate mijloace pentru asigurarea legalităţii în toate domeniile vieţii juridice, a dus la intensificarea preocupărilor pentru găsirea de soluţii noi, conforme cu principiile dreptului român, şi în una dintre cele mai controversate probleme ale dreptului civil, aceea a nulităţii contractului; acesta mai ales datorită faptului că în Codul civil nu există dispoziţii de principiu referitoare la materia nulităţilor, iar puţinele prevederi referitoare la anumite cazuri de nulitate sunt adeseori lacunare ori insuficient de clare.

Ideea fundamentală a acestei concepţii este evitarea pe cât posibil a desfiinţării contractului şi, prin urmare, menţinerea lui ori de câte ori este oportună. Utilitatea şi eficienţa unei asemenea concepţii este vizibil impusă de raţiuni de ordin social şi economic care cer o cât

66

mai deplină securitate şi stabilitate a circuitului juridic civil. De aceea, în dreptul civil român actual, nulitatea este considerată ca o sancţiune menită să asigure concordanţa dintre scopul legii şi efectele actului juridic, sancţiune care intervine atunci când actul a fost încheiat cu încălcarea unor anumite dispoziţii legale. Nulitatea nu se mai îndreaptă împotriva contractului în sine, ci numai împotriva acelor efecte ale sale care contrazic scopul dispoziţiei legale în călcate cu ocazia încheierii contractului; ca urmare, nulitatea devine un mijloc tehnic de stabilire a preeminenţei ordinii de drept în domeniul actelor juridice civile şi o modalitate de menţinere a echilibrului dintre ordinea publică şi libertatea contractuală.

Din această idee primordială a concepţiei asupra nulităţii se desprind multiple consecinţe de ordin teoretic şi practic, care pot să influenţeze substanţial atât conturarea teoretică a conceptului de nulitate, cât şi soluţiile practicii judiciare.

Astfel, o primă asemenea consecinţă este aceea a admisibilităţii ca regulă a nulităţii parţiale şi numai prin excepţie a nulităţii totale, adică numai atunci când clauzele ilicite sau imorale ale unui contract constituie însăşi cauza impulsivă sau determinată a acestuia. Este ceea ce s-a preconizat în literatura de specialitate, şi prin ideea existenţei unei prezumţii privind caracterul parţial al nulităţii; existenţa prezumţiei s-a justificat, printre altele, şi prin dispoziţiile art. 967 şi 968 C. civ. ,privitoare la cauza contractelor; s-a spus că întrucât cauza contractului este prezumată a fi licită, o anumită clauză ilicită nu poate fi, până la proba contrară clauză a contractului, şi, prin urmare, nu poate antrena nulitatea totală a acesteia.

Totodată, s-au făcut şi unele sugestii referitoare la o mai precisă conturare a conceptului de nulitate parţială; s-a arătat că, pentru a putea vorbi de o astfel de nulitate, este necesar ca, în sine, contractul să se menţină şi să producă efectele specifice naturii sale; dar că trebuie să aibă loc o „ajustare” a sa, astfel încât el să fie pus în concordanţă cu prevederile legii; ajustarea ar urma să se realizeze fie prin înlăturarea unor clauze sau părţi neesenţiale ori accesorii, fie prin reducerea cuantumului altor clauze.

Cu toate că nulitatea este concepută ca o sancţiune civilă, ceea ce ar părea să impună ca ea să intervină numai în ipotezele în care este expres prevăzută de lege, în dreptul nostru este unanim recunoscută

67

existenţe unor nulităţi virtuale, adică a unor nulităţi care nu sunt expres prevăzute de vreun text de lege; este ceea ce s-a justificat, în literatura de specialitate tocmai prin aceea că, fiind o sancţiune îndreptată împotriva unor anumite efecte ale actului juridic încheiat cu încălcarea legi, ea va trebui să intervină ori de câte ori se produc asemenea efecte.

Cu privire la distincţia dintre nulităţile relative şi cele absolute pot fi semnalate şi unele aspecte care privesc regimul juridic al acestora şi care se înscriu în concepţia dreptului nostru civil actual asupra nulităţii; aşa, de exemplu, sfera persoanelor îndreptăţite să invoce nulitatea relativă a fost lărgită, prin recunoaşterea acestui drept, în anumite cazuri şi procurorului, iar nulitatea absolută nu mai este considerată iremediabilă, întrucât se apreciază că un contract sancţionat cu o asemenea nulitate poate fi validat în principiu prin îndeplinirea subsecventă a cerinţei de valabilitate care a fost nesocotită cu ocazia încheierii lui.

4. Actul juridic unilateral

Una din problemele dificile ale dreptului civil român, care se cere rezolvată, este fără îndoială şi aceea a actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii civile.

Premisele rezolvării acestei probleme ni se par a fi răspunsurile pe care legea, practica judiciară şi literatura de specialitate le vor da la două întrebări, şi anume: întrebarea dacă este posibil ca actului juridic unilateral să dea naştere la raporturi de obligaţii, aşa cum dau naştere celelalte izvoare de obligaţii, sau numai la obligaţii în sarcina autorului său; şi întrebarea care anume sunt actele juridice unilaterale care constituie izvoare de obligaţii civile.

A. Obligaţii care pot izvorî din acte juridice unilaterale. În literatura juridică română de drept civil nu s-a elucidat chestiunea dacă actele juridice unilaterale pot da naştere la raporturi de obligaţii sau numai la angajamente unilaterale, însă această de-a doua concepţie se poate totuşi desprinde cu claritate.

Principiul libertăţii actelor juridice civile pretinde ca obligaţiile să poată fi asumate nu numai prin contracte, ci şi prin acte

68

juridice unilaterale, însă egalitatea părţilor în raporturile juridice civile se opune ca o parte a raportului juridic să impună obligaţii celeilalte părţi prin manifestarea unilaterală de voinţă se pot asuma obligaţii, se poate asuma calitatea de debitor ceea ce face ca, pe o asemenea manifestare de voinţă să se poată grefa o altă manifestare de voinţă şi astfel să se nască un raport juridic de obligaţie.

Un exemplu tipic de act juridic unilateral, prin care se asumă o astfel de obligaţie, este promisiunea publică de recompensă, neprevăzută de lege însă a cărei valabilitate a fost recunoscută în practica judiciară; prin aceasta promitentul oferă o recompensă în schimbul unei prestaţii determinate; promisiunea poate fi făcută cu termen sau fără termen; promisiunea cu termen obligă la menţinerea ei numai până la împlinirea acestuia; promisiunea fără termen deşi în principiu este irevocabilă poate fi revocată cu aceiaşi publicitate cu care a fost făcută însă numai cât timp cineva n-a îndeplinit prestaţia solicitată de promitent căci îndeplinirea dă naştere la raportul juridic de obligaţie.

Observăm deci că actul juridic unilateral este un izvor de obligaţii civile în înţelesul că autorul acestuia poate să-ţi asume o obligaţie care, cu concursul altei pers, duce la naşterea unui raport juridic de obligaţie.

Sunt însă şi acte juridice unilaterale care par a da naştere la raporturi juridice de obligaţii.

Aşa, de exemplu, testamentul prin care se lasă un legat cu titlu particular al cărui obiect constă într-o sumă de bani conferă legatarului calitatea implicită de creditor, iar moştenitorului obligat la plata legatului calitatea implicită de debitor.

Este însă de observat că un asemenea raport de obligaţie nu are o existenţă de sine stătătoare; el este o consecinţă a devoluţiunii succesorale testamentare; calităţile de creditor şi debitor decurg din calităţile de legatar şi moştenitor; legatul nu va putea fi plătit decât în limitele activului succesoral net; iar dacă succesiunea este deficitară, raportul de obligaţie nici nu ia naştere.

B. Actele juridice unilaterale care pot fi izvoare de obligaţii. Dezacordul din literatura juridică română cu privire la actele juridice unilaterale care pot de naştere la obligaţii civile este dintre cele mai evidente.

69

După o părere, sunt asemenea acte juridice următoarele: testamentul (prin care testatorul lasă legate particulare al căror obiect îl constituie bunuri generic determinate sau prin care se impune alte obligaţii legatarilor sau moştenitorilor); acceptarea succesiunii (prin care succesorul va fi obligat şi la plata sarcinilor succesiunii, care sunt obligaţii ce se nasc direct în persoana sa); renunţarea la drepturi (când aceasta dă naştere la obligaţii noi); oferta de a încheia un contract; promisiunea publică de recompensă oferta de a grupa ipotecile şi privilegiile ce grevează un imobil; şi titlurile de credit la ordin sau la purtător.

După o altă părere, actele juridice unilaterale care pot da naştere la obligaţii civile sunt următoarele: promisiunea publică de recompensă; promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în caz de reuşită la un concurs; oferta de purgă a imobilului ipotecat; gestiunea intereselor altuia; şi contractul în folosul altuia.

5. Fapte juridice licite

a) Gestiunea intereselor altei persoane

Definiţie. Gestiunea intereselor altei persoane este o operaţie care constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale, sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă (art. 987 C. civ.). Persoana care intervine prin fapta sa voluntară se numeşte gerant (negotiorum gestor), iar persoana pentru care se acţionează se numeşte gerat. Exemplul clasic în această materie este acela al proprietarului unui imobil ce lipseşte pentru o perioadă, timp în care se iveşte o stricăciune la imobilul său, reparată de un terţ. Această persoana a gerat interesele proprietarului.

Prin fapta unilaterală şi voluntară a geratului se naşte un raport juridic civil, în temeiul căruia rezultă drepturi şi obligaţii teoretice între părţi, adică între gerant şi gerat.

Condiţiile gestiunii de afaceri. Cu privire la aceste condiţii distingem: A. Obiectul gestiunii; B. Utilitatea ei; C. Atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune.

70

A. Cu privire la obiectul gestiunii, este de observat că el poate consta atât în acte materiale, cum ar fi, spre exemplu, repararea unui anumit bun al geratului, cât şi în acte juridice, cum ar fi, spre exemplu, plata unor taxe ori a unor impozite, sau chiar angajarea celui care afectează reparaţia. Aceste acte juridice pot fi încheiate de gerant, în nume propriu, dar cu intenţia ca ele să profite geratului.

În principiu, se admite ca actele de gestiune efectuate de gerant nu trebuie să depăşească limitele unui act de administrare.

Noţiunea actului de administrare în cadrul gerării intereselor altei persoane urmează să fie privită nu ca un act de punere în valoare a unui bun singular, fără a se ajunge în înstrăinarea lui, ci trebuie raportată la întreg patrimoniul geratului.

Aşa fiind, vinderea de către gerant a unor bunuri a geratului supuse pieirii sau stricăciunii, deşi acte de dispoziţie, raportate la patrimoniul geratului capătă semnificaţia unor acte de administrare, astfel că ele pot fi încheiate de gerant.

Mai mult in practica judecătorească, sfera actelor pe care le poate încheia gerantul pe contul geratului a fost extinsă şi la alte acte de dispoziţie.

După cum subliniază Tribunalul Suprem, gerarea intereselor altuia nu poate privi numai acte de conservare şi administrarea a bunurilor proprietarului gerat, ci ele se pot referi „şi la executarea obligaţiilor personale cu caracter patrimonial ale celui gerat, pe care acesta era dator să le îndeplinească în baza unor obligaţii legale, cum este cea privitoare la întreţinerea copiilor”.

Aşadar conchizând cu privire la natura juridică a actelor care pot forma obiect al gerării intereselor altuia, putem spune că noţiunea de gerare trebuie să capete un înţeles extensiv deoarece, pe de o parte, textul art. 987 C. civ. nu prevede nici o îngrădire, iar, pe de alta, interesele celui gerat pe care gerantul le rezolvă pot îmbrăca forme multiple şi variate, uneori fiind legate şi de asigurarea intereselor altor persoane aflate chiar în nevoie, cum este cazul persoanelor îndreptăţite a primii întreţinere de la girat.

Hotărâtoare va fi şi aprecierea ce se va purta cu privire la utilitatea actului de gestiune, săvârşit de gerant.

B. O altă condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească gestiunea este aceea ca ea să fie utilă geratului, să-i fie folositoare, în sensul că,

71

prin săvârşirea ei, de cele mai multe ori, s-a evitat o pierdere patrimonială.

Această utilitate se apreciază la momentul la care operaţiunea a fost săvârşită, fiind fără relevanţă, spre exemplu, distrugerea ulterioară a bunului din caz fortuit sau de forţă majoră.

C. Ce-a de-a treia condiţie a gerării intereselor altuia priveşte atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune. Din acest punct de vedere trebuie să distingem:

a) geratul trebuie să fie complet străin de operaţia pe care gerantul o săvârşeşte în interesul său, să nu aibă cunoştinţă de ea. Într-adevăr, art. 987 C. civ. prevede că gerarea se face „fără ştirea proprietarului”.

Dacă geratul ar cunoaşte operaţiunea respectivă, acesta s-ar putea interpreta ca un mandat tacit, adică am fi în prezenţa unui contract de mandat şi nu în prezenţa unui simplu act de gestiune. De aici rezultă şi altă consecinţă, anume aceea că raportul juridic se va naşte independent dacă geratul are sau nu are capacitatea de exerciţiu; interesează numai utilitatea actului săvârşit în contul său, aşa după cum am văzut mai sus.

În sfârşit, este de observat că gestiunea nu se poate face împotriva voinţei geratului. Dacă geratul se opune actului, gerantul nu mai poate să-l săvârşească.

b) la rândul său, gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia.

Dacă el acţionează cu convingerea că săvârşeşte acte pentru sine, nu ne aflăm în prezenţa unei gestiuni de afaceri. Astfel, în ipoteza în care persoana efectuează reparaţii la un bun pe care-l crede al său, ea va putea cere restituirea cheltuielilor făcute de la adevăratul proprietar al bunului, dar nu pe temeiul gerării intereselor altuia, ci pe un alt temei juridic, acela al îmbogăţirii fără justă cauză.

Tot cu privire la atitudinea gerantului faţă de actele de gestiune se impun încă două observaţii:

- pentru existenţa gestiunii de afaceri nu se cere ca gerantul să acţioneze exclusiv în interesul altei persoane; el poate foarte bine să lucreze concomitent, atât în interes propriu, cât şi în interesul altei persoane. Un exemplu în acest sens e acela al coproprietarului care face anumite lucrări de interes comun asupra bunului ce formează

72

obiectul coproprietăţii, fără o însărcinare prealabilă din partea celorlalţi coproprietari;

- actele de gestiune trebuie efectuate cu intenţia de a obliga pe girat la restituirea cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea lor. Dacă geratul nu ar fi obligat la restituire, am fi în prezenţa unui act juridic cu titlul gratuit, liberalitate sau act dezinteresat după caz.

Capacitatea părţilor. Cât priveşte pe gerant, acesta, săvârşind acte în contul altei persoane, trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu sau, cum se spune în mod curent în literatura de specialitate, să aibă capacitatea de a contracta.

Geratul nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie de capacitate, căci poate fi atât o persoană deplin capabilă, cât şi o persoană lipsită de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Aceasta deoarece gerantul acţionează fără ştirea geratului, independent de vreo manifestare de voinţă a acestuia din urmă, dar pentru administrarea intereselor sale.

Efectele gestiunii intereselor altei persoane. Dacă sunt întrunite condiţiile analizate, se va naşte un raport juridic între gerant şi gerat, raport ce cuprinde în conţinutul său drepturi şi obligaţii reciproce.

A. Obligaţiile gerantuluia)Potrivit art. 987-988 C. civ. gerantul are mai întâi obligaţia

de a continua gestiunea începută până ce gerantul sau moştenitorii săi vor fi în măsură să o preia. Aşadar, gerantul care începe să efectueze acte de gestiune din proprie iniţiativă, pentru o altă persoană, nu poate abandona efectuarea lor. În măsura în care însă continuarea gestiunii ar deveni prejudiciabilă pentru el, gerantul poate s-o întrerupă, fără a fi ţinut răspunzător de acesta.

b) O a doua obligaţie a gerantului este aceea ca în efectuarea actelor de gestiune să depună diligenţa unui bun proprietar (art.989 C. civ.)

În raport cu această obligaţie a gerantului trebuie apreciată şi eventuala să vină în îndeplinirea actelor de gestiune. Astfel, aşa după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 990 C. civ., în măsura în

73

care intervenţia sa a fost necesară, răspunderea gerantului pentru un eventual prejudiciu cauzat geratului prin îndeplinirea actelor de gestiune va fi angajată numai în ipoteza în care vina sa îmbracă forma dolului, adică a intenţiei. Per a contrario, putem trage concluzia că în măsura în care intervenţia sa nu a fost necesară, el va fi ţinut să răspundă indiferent de gradul vinei.

c) O altă obligaţie a gerantului este aceea de a da socoteală geratului cu privire la operaţiunile efectuate, pentru ca acesta din urmă să fie în măsură să aprecieze asupra lor.

d) În sfârşit, este de observat faptul că prin activitatea care o desfăşoară în interesul geratului, gerantul se poate obliga şi faţă de terţi.

În ipoteza în care gerantul încheie acte juridice în nume propriu cu terţii dar de care urmează să beneficieze geratul, cum ar fi, spre exemplu, un contract privind efectuarea unor reparaţii, el va răspunde faţă de terţi pentru obligaţiile asumate indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat. În adevăr, terţii trebuie să fie apăraţi, deoarece ei nu au cunoştinţă de faptul că gerantul acţionează pentru altcineva.

B. Obligaţiile geratuluia) Mai întâi geratul va fi obligat a indemniza pe gerant pentru

toate cheltuielile necesare şi utile pe care el le-a făcut (art. 991 partea a doua C. civ.), deci nu şi pe cele voluptarii. Dat fiind faptul că această obligaţie a geratului se naşte dincolo de orice manifestare de voinţă din partea sa, cheltuielile necesare şi utile făcute de gerant vor fi restituite numai dacă gestiunea ca operaţie juridică este utilă pentru gerat;

Precizăm că tot în temeiul unei gestiuni de afaceri se poate pretinde restituirea cheltuielilor făcute de către cocontractant, în ipoteza anumitelor contracte sinalagmatice imperfecte, adică acelor contracte care, în momentul încheierii sunt unilaterale, dar pe parcursul executării lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului, faţă de debitorul contactual. Un exemplu este contractul de depozit cu titlu gratuit, depozitarul face anumite cheltuieli cu privire la bunul depozitat, cheltuieli ce vor trebui restituite de către deponent. Pentru restituire, depozitarul poate intenta o acţiune izvorând din gestiunea de afaceri. „Beneficiul gestiunii de afaceri poate fi acordat oricui, (chiar

74

şi unui cocontractant) în măsura în care acesta a acţionat voluntar în contul altuia, de îndată ce s-a stabilit că intervenţia sa a fost oportună.”

b) Faţă de terţi, geratul va fi ţinut să execute toate obligaţiile din actele încheiate în numele său de gerant (art. 991 partea I C. civ.). În ipoteza în care geratul a ratificat gestiunea, retroactiv acesta se va converti intr-un contract de mandat: ratihabitio mandato aequiparatur. Aceasta înseamnă că întregii operaţii juridice i se vor aplica regulile mandatului. Geratul, devenind mandant, va fi ţinut de toate actele pe care giratul le-a încheiat în numele său.

Proba gestiunii intereselor altei persoane. Cu privire la proba

gestiunii de afaceri va trebui să distingem după cum obiectul ei constă în fapte materiale sau acte juridice.

Aşa fiind, când operaţiunile pe care gerantul le-a efectuat au fost fapte materiale, ele vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă.

Dacă, dimpotrivă, aceste operaţii au fost acte juridice, atunci se aplică regulile cu privire la proba actelor juridice. Va trebui însă să observăm că în aceasta din urmă ipoteză geratul nu a participat la actele încheiate de gerant în numele său. Aşa fiind, el este un terţ faţă de aceste, astfel că va putea să le dovedească prin orice mijloc de probă. Strict vorbind, din punctul de vedere al dovezii, geratul apare ca un terţ faţă de acele acte, nu însă şi din punctul de vedere al efectelor căci el este beneficiarul lor.

Natura juridică a gestiunii intereselor altei persoane. Pentru a determina natura juridică a gestiunii de afaceri, va trebui să pornim comparaţiile pe care putem să le facem între această instituţie juridică şi alte instituţii cu care ea se înrudeşte.

A. Gestiunea intereselor altei persane şi îmbogăţirea fără justă cauză. În principiu, se poate afirma că gestiunea intereselor altei persoane se întemeează, ca şi îmbogăţirea fără justă cauză, pe un principiu de echitate, potrivit cu care nimeni nu poate să-şi sporească propriul său patrimoniu, în detrimentul altei persoane. Este motivul pentru care geratul este obligat de a dezdăuna un gerant pentru cheltuieli pe care acesta le-a făcut în contul său.

Nu mai puţin, observăm că între cele două instituţii există şi deosebiri. Astfel:

75

a) la gestiunea intereselor altei persoane se restituie cheltuielile făcute de

gerant, indiferent de avantajele obţinute de gerat, chiar dacă ele au fost inferioare cheltuielilor; la îmbogăţirea fără justă cauză limita restituirii este sporirea efectivă a patrimoniului celui care se îmbogăţeşte în detrimentul celuilalt;

b) la gestiunea intereselor altei persoane, eventuala mărire a patrimoniului geratului sau evitarea unei pierderi are un temei juridic, acesta fiind dat de voinţa gerantului de a se obliga; la îmbogăţirea fără just temei nu apare un asemenea temei;

c) gestiunea intereselor altei persoane este întotdeauna rodul manifestării unilaterale de voinţă a gerantului; îmbogăţirea fără justă cauză poate lua naştere şi prin fapta unui terţ sau din caz fortuit sau de forţă majoră.

B. Gestiunea intereselor altei persoane şi contractul de mandat. Dat fiind faptul că efectele actelor săvârşite de gerant se vor răsfrânge asupra geratului, se poate face o apropiere între gestiunea intereselor altei persoane şi contractul de mandat. Totuşi, între cele două instituţii există şi importante deosebiri:

a) mandatarul lucrează în baza împuternicirii primite de la mandant, chiar dacă mandatul este tacit; gerantul acţionează fără ştirea geratului, chiar dacă el ştie dar nu aprobă gestiunea, nu vom fi în prezenţa unui contract de mandat;

b) mandatul este un contract, anume un contract intuitu personae. Aşa fiind, el încetează la moarte uneia din părţi. Dimpotrivă, la gestiunea intereselor altei persoane gerantul este obligat să continue gestiunea până ce moştenitorii vor fi în măsură să o preia;

c) în executarea mandatului, mandatarul răspunde indiferent de forma vinei, în ipoteza în care nu acţionează corespunzător; chiar dacă şi gerantul este obligat să acţioneze cu diligenţa unui bun gospodar, în ipoteza în care intervenţia sa a fost necesară, el va răspunde numai dacă vina îmbracă forma intenţiei (dolului);

d) geratul va fi obligat numai în măsura utilităţii gestiunii, şi când mandatarul obligă întotdeauna pe mandant în limitele puterilor ce i-au fost conferite;

76

e) mandatarul poate renunţa la mandat în ipoteza în care continuarea sa ar fi de natură să-l prejudicieze. Gerantul însă am văzut că este obligat să ducă la bun sfârşit gestiunea începută.

C. Alteori, s-a supus că gestiunea de afaceri este un act juridic de formaţie unilaterală, anume raportul juridic ar lua naştere prin manifestare unilaterală de voinţă a gerantului. Această explicaţie nu poate fi primită, deoarece gerantul nu acţionează cu intenţia de a se obliga, obligaţiile se nasc în temeiul legii.

Faţă de toate acestea conchidem că gestiunea intereselor altei persoane este un izvor distinct de obligaţii, cu condiţii şi efecte proprii, un fapt licit, ce urmează a fi reglementat ca atare şi în viitoarea noastră legislaţie civilă.

b) Plata lucrului nedatorat

Definiţie şi reglementare. În dreptul civil prin plată se înţelege executarea unei obligaţii indiferent de obiect.Art.1092 C. civ. Instituie principiul potrivit cu care “orice plată impune o datorie”. Aşadar, plata ca operaţie juridică, presupune existenţa unei obligaţii care trebuie stinsă. Dacă o asemenea obligaţie nu există, şi eventual s-a făcut o plată, ea nu este valabil săvârşită, fiind lipsite de cauză. Se spune că, în acest caz, s-a făcut o plată nedatorată care ar trebui să fie restituită. Într-adevăr, „ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii” dispune art. 1092 C. civ.

Putem defini, aşadar, plata nedatorată ca fiind executarea de către o persoană a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia.

Cel care a efectuat o asemenea plată se numeşte solvens, iar cel care a primit-o se numeşte accipiens.

Prin efectuarea unei plăţi nedatorate se naşte un raport juridic în cadrul căruia solvensul devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce el a plătit, iar accipiensul este debitorul aceleiaşi obligaţii.

Într-adevăr, potrivit art. 993 C. civ., „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului”. Textul consacră, aşadar, dreptul la restituire ce aparţine solvensului. La rândul său, art. 992 C. civ. instituie obligaţia

77

de restituire a accipiensului: „Cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i debit, este obligat a-l restituia celuia de la care l-a primit”.

Întinderea obligaţiei de restituire a accipiensului este reglementată de art. 994-997 C. civ.

Condiţiile plăţii nedatorate. Pentru a se naşte raportul juridic temeiul căruia accipiensul va fi obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit, este necesară întrunirea mai multor condiţii.

A. Prestaţia pe care solvensul a executat-o trebuie să fi avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, să fi fost făcută, aşadar, cu titlu de plată (solutio), indiferent de obiectul ei: o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere generice. În cazul în care plata a constat în executarea unei obligaţii de a face – de exemplu confecţionarea unui bun de către un meşteşugar cu materialul clientului, considerăm, alături de alţi autori, că restituirea nu se va mai putea face în cadrul plăţii nedatorate, ci în cadrul îmbogăţirii fără justă cauză.

Dacă prestaţia nu s-a făcut cu titlu de plată, ci cu un alt titlu, obligaţia de restituire se va naşte pe un alt temei juridic, de exemplu un contract.

B. Datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens şi accipiens (indebitum).

Nu ne interesează dacă datoria nu a existat niciodată – când, spre exemplu un moştenitor plăteşte un legat despre care nu ştia că ulterior a fost revocat – sau a existat dar fusese stinsă prin plată sau prin alt mod de stingere a obligaţiilor.

În legătură cu această condiţie se impun câteva precizări.O primă precizare : este posibil ca plata unei datorii existente

– valabilă din punct de vedere juridic – să dea totuşi naştere unei obligaţii de restituire, anume în ipoteza în care plata unei asemenea datorii nu a fost făcută creditorului, ci altei persoane. Spre exemplu depozitarul unui bun îl restituie, din eroare, altei persoane decât deponentul; sau, plata este efectuată de o altă persoană decât adevăratul debitor : un codebitor, neobligat solidar, plăteşte mai mult decât partea sa.

78

O a doua precizare : când solvensul plăteşte în executarea unei obligaţii civile imperfecte (naturale), el nu va putea pretinde restituirea. “Repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost executate de bună voie” dispune art. 1092 C. civ .

În sfârşit, cel care plăteşte în temeiul unui contract nul sau rezolvit are drept la restituire, deoarece, atât nulitatea, cât şi rezoluţiunea au efect retroactiv, deci obligaţia apare ca şi când nu a existat niciodată, iar părţile urmează a fi repuse în situaţia anterioară.

Plata să fi fost făcută din eroare. Aceasta înseamnă că solvensul a avut credinţa că este debitor al accipiensului. Într-adevăr art. 993 C. civ. prevede că are dreptul de a cere restituirea “acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie” (subl. ns.).

Dacă solvensul plăteşte ştiind că nu este debitor, plata astfel efectuată poate fi interpretată sau ca o liberalitate pe care o face adevăratului debitor, sau ca o gestiune a intereselor altei persoane, el acţionând ca gerant în contul adevăratului debitor care apare ca gerant.

Cu eroarea se asimilează şi dolul, care este o eroare provocată prin manopere dolosive.

Eroarea poate fi de fapt sau de drept. Dovada ei se poate face prin orice mijloc de probă. Există totuşi situaţii în care, pentru a se naşte obligaţia de restituire, nu se cere condiţia erorii solvensului.

O primă situaţie este aceea în care un debitor îşi achită datoria către creditorul său, pierde chitanţa liberatorie prin care se poate dovedi efectuarea plăţii datorate, iar creditorul îi pretinde să plătească a doua oară. Pentru a evita urmărirea silită, debitorul plăteşte din nou, deci efectuează o plată nedatorată, pentru obligaţia deja stinsă. Dacă va găsi chitanţa, a doua plată apare ca fiind lipsită de cauză şi va fi supusă repetiţiunii, deşi nu fusese făcută din eroare.

O a doua situaţie în care nu se cere condiţia erorii solvensului este aceea a restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută. Într-adevăr, chiar dacă debitorul a plătit ştiind că obligaţia asumată este nulă, el are dreptul să pretindă restituirea, deoarece părţile trebuie puse în situaţia anterioară încheierii actului. Astfel, sancţiunea nulităţii ar fi eludată, prin executarea cu ştiinţă a unor obligaţii nule.

Dacă obligaţia este lovită de nulitate relativă, care poate fi confirmată, executarea ei cu ştiinţă poate căpăta semnificaţia unei

79

confirmări explicite a actului juridic, astfel că solvensul nu va mai putea pretinde restituirea.

Aceeaşi soluţie se impune şi pentru actul juridic lovit de nulitate absolută care, în mod execepţional şi pentru actul juridic lovit de nulitate absolută care, în mod excepţional, poate fi confirmat : este cazul donaţiei nule pentru vicii de formă, confirmată exprees sau tacit, prin executarea ei de către moştenitorii donatorului ( art. 1167 C. civ.).

Efectele plăţii nedatorate. Ca urmare e efectuării plăţii nedatorate se naşte obligaţia pentru accipiens de a restitui solvensului cee ce a primit ca titlu de plată. Aşadar, principalul efect este obligaţia de restituire ce incumbă accipiensului.

La rândul său, aşa după cum vom vedea, şi solvensul poate avea anumite obligaţii faţă de accipiens.

1.Obligaţiile accipiensului. În privinţa obligaţiei de restituire care se naşte în sarcina accipiensului trebuie să distingem după felul prestaţiei primite – un bun individual determinat sau sume de bani ori bunuri determinate prin caractere generice şi după cum accipiensul a fost de bună sau de rea-credinţă.

Precizăm că obligaţia de restituire există atât în sarcina accipiensului de bună credinţă, cât şi in sarcina celui de rea-credinţă. Buna sau reaua-credinţă a accipiensului interesează însă pentru determinarea întinderii ei.

A. Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă. Accipiensul este de bună-credinţă atunci când nu a ştiut că plata ce I s-a făcut este nedatorată. Buna lui credinţă este prezumată (Bona fides praesumitur). Potrivit dispoziţiilor Codului civil, el va fi obligat să restituie numai în limitele îmbogăţirii sale. Aşa fiind, el este ţinut:

a) să restituie lucrul, dar va păstra fructele, ca orice posesor de bună credinţă (art. 994 C.civ.);

b) dacă a înstrăinat lucrul, să restituie numai preţul primit şi nu valoarea lui (art. 996 alin. 2 C.civ.);

c) dacă lucrul a pierit în mod fortuit, el va fi liberat de obligaţiunea de restituire (art. 995 alin. 2 C. civ.);

80

B. Obligaţiile accipiensului de rea-credinţă. Accipiensul este de rea-credinţă atunci când, deşi ştia că nu I se datorează plata, o primeşte. El va fi ţinut :

a) să restituie atât lucrul primit, cât şi fructele percepute (art. 994 C. civ.);

b) dacă a înstrăinat lucrul să restituie valoarea lucrului în momentul introducerii acţiunii în justiţie, indiferent de preţul pe care l-a primit (art. 996. C.civ);

c)dacă lucrul a pierit în mod fortuit, să restituie valoarea acestuia din momentul cererii de restituire, afară numai dacă va face dovada că lucrul ar fi pierit şi la solvens (art. 994 C. civ.).

În toate cazurile, dacă plata a constat într-o sumă de bani sau într-o cantitate de bunuri determinate prin caractere genetice, accipiensul va trebui să restituie aceeaşi sumă sau aceeaşi cantitate de bunuri, de aceeaşi calitate.

Subliniem faptul că atunci când plata nedatorată a constat în a da un bun individual determinat, acţiunea în restituire va avea caracterul unei adevărate sancţiuni de revendicare.

Se admite că această acţiunea va putea fi intentată şi împotriva terţului dobânditor al bunului căruia i l-a înstrăinat accipiensul. Terţul dobânditor însă va putea să se apere invocând în favoarea sa art. 1909 C. civ., dacă este vorba de bunuri mobile corporale, sau uzucapiunea, dacă este vorba despre imobile sau construcţii.

2. Obligaţiile solvensului. Plata lucrului nedatorat poate da naştere la obligaţii şi în sarcina solvensului. Astfel, potrivit art. 997 C. civ., el va fi ţinut să restituie atât accipiensului de bună-credinţă cât şi celui de rea-credinţă, cheltuielile făcute cu conservarea lucrului sau cele care au dus la o sporire a valorii sale. Astfel spus, solvensul va restitui cheltuielile necesare şi utile. El nu va restitui însă cheltuielile voluptuarii.

Cine poate cere restituirea? Evident că, în primul rând, solvensul este cel care poate cere restituirea.

Se admite că acţiunea în restituire a plăţii nedatorate poate fi exercitată şi de către creditorii chirografari ai solvensului, pe calea unei acţiuni oblice.

81

În ipoteza în care o plată datorată a fost făcută altei persoane decât adevăratului creditor, am văzut că, pentru debitor, ea apare ca nedatorată, astfel că va putea cere restituirea. Adevăratul creditor însă nu va putea cere restituirea unei asemena plăţi, dar va avea împotriva accipiensului o acţiune izvorând din îmbogăţirea fără justă cauză.

Termene de prescripţie. Acţiunea în repetiţiune este o acţiune patrimonială, astfel că ea va putea fi intentată în termene de prescripţie de drept comun. Aceste termene încep să curgă din momentul efectuării plăţii.

Cazuri în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate. Sunt anumite situaţii în care deşi s-a făcut o plată nedatorată din punct de vedere juridic, ea nu este spupsă restituirii. Acestea sunt următoarele :

1. În cazul obligaţiilor civile imperfecte (naturale) achitate de bunăvoie de către debitor (art. 1092 C. civ.). O astfel de obligaţie este spre exemplu, obligaţia debitorului de a achita o datorie cu privire la care a intervenit prescripţia. Potrivit art. 20 alin. 1 al Decretului nr. 167/1958, “Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei s-a împlinit”;

2. Când plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză morală gravă. Solvensul nu va putea cere restituirea unei asemenea plăţi chiar dacă contractul este desfiinţat şi părţile trebuie puse în situaţia anterioară încheierii lui, deoarece el ar urma să invoce ca temei al restituirii caracterul imoral al propriei sale atitudini. Or, nemo auditur priam turpitudinem allegans.

3. Când plata a fost efectuată pe temeiul unnui contract anulabil pentru cauză de incapacitate a uneia dintre părţi. Solvensul nu va avea acţiune în restituire a părţii nedatorate ci acţiune izvorând din îmbogăţirea fără cauză justă, deoarece incapabilul restituie întotdeauna numai la limita îmbogăţirii sale. (art. 1098 şi 1164 C.civ.);

4. În sfârşit, când plata datorată a fost făcută de o altă persoană decât debitorul, iar accipiens a distrus cu bună-credinţă titlul constatator al creanţei sale. Plata făcută de o altă persoană decât adevăratul debitor este nedatorată şi solvensul poate cere restituirea de

82

la accipiensul-creditor. Potrivit art. 993 alin. 3 C. civ., dacă acesta, crezând că a primit plata de la adevăratul debitor, distruge, cu bună credinţă, titlul constatator al creanţei sale, obligaţia lui de restituire către solvens încetează. Ipoteza este următoarea : există un raport juridic obligaţional valabil, dar creditorul primeşte plata de la o altă persoană decât de la adevăratul debitor; el crede însă că I-a plătit adevăratului debitor, astfel că distruge titlul constatator al creanţei sale. Buna sa credinţă, exteriorizată printr-un fapt material – distrugerea titlului constatator al creanţei – paralizează acţiunea de restituire a solvensului împotriva sa.

Solvensul va avea însă împotriva adevăratului debitor o acţiune izvorând din îmbogăţirea fără justă cauză (art. 993. Partea finală C. civ.).

Natura juridică a plăţii nedatorate. Această problemă este controversată în literatura de specialitate.

Astfel unii autor consideră că nu există deosebire principială între îmbogăţirea fără just temei şi plata nedatorată ; deosebirea constă numai în aceea că în acest caz (al plăţii nedatorate – nota ns.) prestaţia făcută fără temei s-a făcut cu titlul de plată.

Alţi autori consideră că plata nedatorată se aseamănă cu îmbogăţirea fără temei legitim numai în ipoteza accipiensului de bună credinţă care este obligat să restituie în limita îmbogăţirii sale. În cazul accipiensului de rea-credinţă, aceeaşi autori socotesc că plata nedatorată se aseamănă cu răspunderea civilă delictuală, deoarece solvensul va fi indemnizat în întregime. De aici ei conchid în sensul că plata nedatorată constituie o instituţie distinctă, cu condiţii şi efecte specifice.

În practica judecătorească s-a observat însă, pe drept cuvânt, că instituirea plăţii nedatorate nu se întemeiază pe ideea de vinovăţie (culpă) din partea accipiensului, ceea ce adăugăm noi, exclude deci asemănarea cu răspunderea civilă delictuală, ci pe îmbogăţirea fără just temei.

În ce ne priveşte, împărtăşim prima opinie şi aceea a practicii judecătoreşti. Într-adevăr, considerăm că în principal, nu există deosebiri esenţiale între plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără justă cauză; obligaţia de restituirea a accipiensului există tocmai pentru că plata ce i-a fost făcută este lipsită de cauză. Întinderea

83

diferită a obligaţiei de restituire după cu accipiensul este de bună sau rea-credinţă, nu este de natură să ne conducă la altă concluzie.

c) Îmbogăţirea fără justă cauză

Precizări preliminare. Un alt fapt juridic licit considerat de unanimitatea literaturii juridice ca izvor distinct de obligaţii şi consacrat ca atare de practica judecătorească este îmbogăţirea fără justă cauză.

Ceea ce trebuie să subliniem este faptul că în Codul civil român în vigoare nu găsim un text care să consacre principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză ca izvor de obligaţii de sine stătător.Nu mai puţin însă, în Codul civil găsim texte care fac aplicarea acestui principiu prin aceea că se instituie o obligaţie de restituire atunci când are loc mărirea patrimoniului unei persoane, pe seama patrimoniului altei persoane. Astfel: potrivit art. 484 C. civ., proprietarul culege fructele, dar are îndatorirea de a plăti semănăturile, arăturile şi munca depusă de alţii; potrivit art. 493 C. civ., proprietarul care a ridicat o construcţie pe terenul său cu material străin este dator să plătească contravaloarea materialelor; potrivit art. 494 C. civ., constructorul pe terenul altuia, indiferent dacă este de bună sau de rea-credinţă, va trebui indemnizat de proprietarul terenului care reţine construcţia; restituirea cheltuielilor făcute de către o persoană ce a conservat un anumit bun: accipiens (art. 997 C. civ.); depozitar (art. 1618 C. civ.); creditor gajist (art. 1691 C. civ.) etc.

Desigur, există diverse situaţii în care patrimoniul unei persoane se poate mări pe seama patrimoniului altei persoane, dar această mărire este rezultatul unui act sau fapt juridic recunoscut de lege. Cu alte cuvinte, există un temei juridic pentru acea mărire, respectiv micşorare a patrimoniului. Aşa spre exemplu, donatorul îşi măreşte patrimoniul său cu bunul pe care-l primeşte de la donator, dar la baza acestei împrejurări stă contractul de donaţie, act juridic de formaţie bilaterală; uzucapantul dobândeşte proprietatea bunului imobil prin faptul juridic al uzucapiunii, dar legea este cea care consacră această posibilitate, pentru diverse raţiuni; la fel în ipoteza dobândirii bunurilor mobile corporale prin posesia de bună-credinţă, în temeiul art. 1909 C. civ. .

84

Există însă situaţii în care are loc o mărire a patrimoniului unei persoane fără ca pentru aceasta să existe un temei legitim, precum: îmbunătăţirile pe care le face un chiriaş la imobilul închiriat; reţinerea alocaţie de stat de către un părinte copilul fiind încredinţat şi aflându-se în întreţinerea celuilalt părinte. În toate aceste cazuri şi în altele similare, practica judecătorească a făcut aplicaţia principiului restituirii îmbogăţirii fără temei legitim.

Ceea ce trebuie menţionat în mod deosebit este faptul că această categorie, în dreptul nostru se întemeiază pe principiile etici, valorile morale deosebite, care nu pot permite mărirea fără o cauză legală a patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia. Aşa fiind, obligaţia de restituire a îmbogăţirii fără temei legitim apare şi ca un mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată, în condiţiile în care nu există alte mijloace juridice pentru apărarea acestor drepturi subiective.

Din punct de vedere terminologic, în literatura de specialitate categoria pe care o cercetăm este desemnată în mod diferit. Astfel, se vorbeşte despre „îmbogăţirea fără justă cauză”, „îmbogăţirea fără just temei”, „îmbogăţirea fără temei legitim”. De asemenea, s-a propus şi utilizarea formulei „restituirea bunurilor deţinute (reţinute) fără temei legitim”.

Definiţie. Putem defini îmbogăţirea fără justă cauză ca fiind faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel care îşi vede mărit patrimoniul său de a restitui în limita măririi către cel care şi-a diminuat patrimoniul. Acestuia din urmă i se recunoaşte posibilitatea intentării unei acţiuni în justiţie prin care pretinde restituirea acţiune care se numeşte actio de in rem verso.

Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire. Practica judecătorească şi literatura de specialitate au precizat condiţiile pentru care poate fi intentată acţiunea în restituire, arătând că acestea pot fi: materiale şi juridice.

A. Condiţiile ale intentării acţiunii în restituire sunt:

85

a) mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani. Aceasta poate să constea, în primul rând, în sporirea unor elemente active ale patrimoniului unei persoane prin dobândirea unui bun, a unei sume de bani sau a unei creanţe, îmbunătăţirea unui lucru al proprietarului de către o altă persoană sau folosirea de un bun aparţinând altuia.

În al doilea rând, se admite că mărirea unui patrimoniu poate rezulta şi din micşorarea datoriilor sale, din înlăturarea unor pagube sau evitarea unor cheltuieli;

b) micşorarea unui patrimoniu, ca o consecinţă a măririi altuia.

Micşorarea se produce în patrimoniul celui care devine, ca urmare a acestui fapt, titularul acţiunii de restituire.

Ea poate să constea în diminuarea unor elemente active ale patrimoniului sau în efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite;

c) existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice. Nu se cere o legătură cauzală între mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt, căci o astfel de legătură poate fi concepută numai între o faptă şi rezultatul ei, pe când mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt au o caută unică, un fapt juridic sau un eveniment.

B. Condiţiile juridice ale intentării acţiunii de restituire sunt:a) absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei

persoane în detrimentul alteia; să nu existe un temei legitim pentru aceasta.

Nu avem în vedere noţiunea de cauză a actului juridic ci avem în vedere inexistenţa unui temei al măririi unui patrimoniu şi al micşorării celuilalt.

Cu privire la această condiţie, câteva precizări se impun.Mai întâi, este de observat că mărirea unui patrimoniu şi

micşorarea celuilalt pot avea ca temei un contract. Astfel chiriaşul convine cu proprietarul că anumite îmbunătăţiri pe care le-a adus imobilului închiriat să-i rămână acestuia; sau o persoană se înţelege să

86

gospodărească cu o altă persoană, căreia să-i acorde şi îngrijiri medicale.

În al doilea rând, după cum am arătat, mărirea unui patrimoniu şi diminuarea în mod corespunzător a altui patrimoniu pot avea ca temei o dispoziţie legală: dobândirea proprietăţii unui bun prin uzucapiune sau prin posesia de bună credinţă (art. 1909 C. civ.). De asemenea, debitorul liberat de a-şi executa obligaţia ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie extinctivă nu poate fi considerat că ţi-a mărit patrimoniul fără temei legitim.

În sfârşit şi o hotărâre judecătorească poate constitui un temei pentru mărirea unui patrimoniu.

Când nici unul dintre aceste temeiuri nu există şi totuşi s-a creat un dezechilibru patrimonial, se recunoaşte dreptul la acţiune al celui care şi-a micşorat patrimoniul împotriva celui care şi l-a mărit;

b) absenţa oricărui alt mod juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite; în acest sens se vorbeşte despre caracterul subsidiar al acţiunii de restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

După cum s-a spus, cel sărăcit are drept la actio de im rem verso numai atunci când el nu are şi nici nu a avut o altă cale de drept nici o altă acţiune în justiţie, pentru valorificarea dreptului său la reparaţiune.

Astfel, proprietarul unui bun individual determinat poate cere restituirea lui de la cel la care se găseşte pe calea acţiunii în revendicare şi nu pe aceea a unei acţiuni de in rem verso.

De asemenea, această acţiune nu poate fi intentată nici pentru determinarea unei părţi să-şi execute anumite obligaţii contractuale sau executare necorespunzătoare. Practica judecătorească a subliniat, pe drept cuvânt, că „acţiunea din contract exclude acţiunea pentru îmbogăţire fără just temei”.

Acestea sunt condiţiile pentru a se intenta actio de in rem verso. Observăm că nu se cere nici o condiţie de capacitate a părţilor; aceasta pentru că obligaţia de restituire se naşte independent de vreo manifestare de voinţă din partea lor.

Cât priveşte proba într-o actio de in rem verso, urmează a se aplica regulile de drept comun în materie. Subliniem că, în principiu, fiind vorba de fapte juridice, dovada lor se poate face cu orice mijloc

87

de probă. În măsura în care se va invoca un act juridic, urmează a se aplica regulile cu privire la proba actelor juridice (art. 1191 C. civ.).

Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Ca urmare a creării dezechilibrului patrimonial prin mărire unui patrimoniu în detrimentul altuia, se naşte un raport juridic obligaţional, în temeiul căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligaţiei de restituire, către cel care, în mod corespunzător şi-a micşorat patrimoniu şi care devine la rândul său creditor al aceleiaşi obligaţii.

În principiu, restituirea trebuie să se facă în natură. Atunci când aceasta nu mai este cu putinţă, urmează a se face restituirea prin echivalent.

Obligaţia de restituire are o dublă limită:a) cel care şi-a mărit patrimoniul nu poate fi obligat să

restituie decât în măsura creşterii patrimoniului său, iar această creştere trebuie apreciată la momentul intentării acţiunii. Pe cale de consecinţă, în ipoteza în care bunul cu care s-a mărit patrimoniul a pierit în mod fortuit până în momentul intentării acţiunii, obligaţia de restituire încetează. Dacă lucrul a fost vândut, va trebui restituită valoarea lui in momentul introducerii acţiunii;

b)cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea patrimoniului său, căci altfel s-ar îmbogăţii fără temei legitim.

Sau, cum s-a precizat în practica judecătorească, „justa aplicare a principiului (îmbogăţiri fără temei legitim – nota ns.) impune ca obligaţia de restituire a pârâtului să nu depăşească îmbogăţirea lui efectivă, iar, indisolubil legat de aceasta, să nu depăşească valoarea cu care a fost micşorat patrimoniul reclamantului”.

Prescripţia acţiunii. Acţiunea de restituire este supusă termenelor generale de prescripţie, de 3 ani în raporturile dintre persoanele fizice. Potrivit art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, pentru acţiunile izvorând din îmbogăţirea fără just temei termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care cel ce şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire şi împotriva căruia se îndreaptă cu acţiunea în restituire.

88

Natura juridică a îmbogăţirii fără justă cauză. Pentru a determina natura juridică a îmbogăţirii fără temei legitim va trebui să plecăm de la constatarea că raportul juridic la care ea dă naştere îşi are izvorul într-un fapt juridic în sens restrâns. Este însă vorba despre un fapt juridic licit ce constă, aşa după cum am arătat, în acţiunea ori evenimentul care a dus la mărirea unui patrimoniu pe seama altui patrimoniu, fără ca pentru aceasta să existe un temei legitim, din care ia naştere obligaţia de restituire în sarcina celui al cărui patrimoniu s-a mărit.

Aşa fiind, îmbogăţirea fără just temei se deosebeşte de răspunderea civilă delictuală, pe de o parte, iar, pe de o parte, pentru că mărirea patrimoniului nu presupune vina celui care o primeşte, iar, pe de altă parte, pentru că obligaţia de restituire a acestuia este, după cum am văzut, limitată.

6. Răspunderea civilă delictuală

DefiniţieÎn dreptul român, răspunderea civilă delictuală prezintă

importanţă atât prin rostul său nemijlocit, de restabilire prin reparaţiune a drepturilor subiective încălcate prin fapte ilicite păgubitoare, cât şi prin rostul său mijlocit de ocrotire a personalităţii umane.

Răspunderea civilă delictuală continuă a fi reglementată în principal de dispoziţiile generale ale art. 998 – 1003 din C. civil. Român din 1865, texte care, deşi au rămas neschimbate în conţinutul lor normativ, au fost adaptate pe cale de interpretare, la cerinţele societăţii româneşti, deopotrivă în privinţa conţinutului lor social – economic şi în privinţa finalităţii lor.

Practica judiciară a contribuit la dezvoltarea răspunderii civile delictuale prin numeroase soluţii înnoitoare, iar literatura judiciară a fundamentat teoretic aceste soluţii şi a promovat concepte şi teze de vădită actualitate, soluţii, concepte şi teze care privesc toate aspectele acestei răspunderi, de la funcţiile şi domeniul său de aplicare, la legăturile sale cu celelalte forme ale răspunderii juridice, la felurile şi condiţiile răspunderii delictuale, şi până la realizarea dreptului la

89

reparaţie pentru cauzarea de prejudicii patrimoniale şi nepatrimoniale prin fapte ilicite.

Natura juridică a răspunderii delictuale.În literatura juridică se consideră îndeobşte că răspunderea

delictuală este o sancţiune civilă cu caracter reparator şi nu o pedeapsă, cum a fost la început şi cum a continuat să fie timp îndelungat; aceasta nu exclude însă anumite situaţii în care, sancţiunea răspunderii civile delictuale se completează cu pedepse administrative, penale, ş.a.

C. Funcţiile şi principiile răspunderii delictuale. Funcţiile şi principiile călăuzitoare ale răspunderii delictuale în dreptul român, realist formulate în literatura noastră de specialitate, sunt de natură a evidenţia rolul şi importanţa deosebită a acestei răspunderi în cadrul răspunderii sociale în general şi a celei juridice în special.

Răspunderea delictuală îndeplineşte două funcţii principale, şi anume: o funcţie preventiv – educativă, prin rolul său formativ, prin influenţa pe care această răspundere o are asupra conştiinţei oamenilor şi o funcţie reparatorie, de apărare a drepturilor subiective încălcate, prin repunerea lor în starea anterioară încălcării. Sub aspect tehnic, răspunderea delictuală a fost definită ca „obligaţia celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara paguba astfel pricinuită; iar obligaţia de reparare şi respectiv operaţia de reparare, sunt de esenţa şi de specificul răspunderii civile delictuale.

Principiile călăuzitoare ale răspunderii delictuale, menite a asigura, conform legii, realizarea funcţiilor acestei răspunderi, sunt următoarele: principiul reparării integrale a prejudiciului, prin care „se înţelege înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, adică repararea în întregime a prejudiciului, în scopul restabilirii, pe cât posibil, a situaţiei anterioare producerii acestuia”; principiul reparării în natură a prejudiciului, care, ca şi în materia răspunderii civile contractuale, prevalează faţă de repararea prin echivalent a prejudiciului; repararea în natură a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite constă, după caz, în „restituirea bunurilor şi a valorilor sustrase, înlocuirea unor bunuri distruse cu altele de acelaşi fel, efectuarea unor

90

reparaţii tehnice, ş.a.”; însă, ori de câte ori repararea în natură nu este posibilă, se va recurge la repararea prejudiciului printr-un echivalent bănesc şi situaţii în care repararea prejudiciului are loc deopotrivă în natură şi prin plata unei sume de bani, ca în cazul sustragerilor de autovehicule; într-un asemenea caz, repararea are loc prin restituirea autovehiculului şi plata în bani a uzurii acestuia, a eventualelor deteriorări ş.a.

Formele răspunderii delictuale:

a) Răspunderea pentru fapta proprie. Din dispoziţiile art. 998 –999 C. civ. rezultă că răspunderea delictuală pentru fapta proprie presupune existenţa a trei elemente obiective, prejudiciul, fapta ilicită şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul, şi existenţa unui element subiectiv, culpa celui care a cauzat prejudiciul.

Cu privire la toate aceste elemente sau cerinţe sunt de semnalat contribuţii semnificative, dintre care amintim pe cele care urmează:

- cu privire la prejudiciu: s-a adoptat concepţia largă şi realistă, conform căreia, prejudiciul poate rezulta nu numai din încălcarea unui drept subiectiv, ci şi din lezarea unui interes legitim; s-au precizat formele posibile ale prejudiciilor (patrimoniale şi nepatrimoniale; cauzate persoanei şi bunurilor sale; cauzate avutului public şi avutului personal; individuale şi colective, instantanee şi succesive; temporare şi permanente etc.) s-au stabilit cerinţele necesare pentru ca prejudiciul să poată fi reparat (de a fi cert, direct, personal şi încă nereparat pe o altă cale juridică) s-au delimitat prejudiciile susceptibile de reparare în natură faţă de prejudiciile care pot fi reparate numai printr-o despăgubire bănească; s-au indicat cazurile-tip în care, la stabilirea despăgubirii, se iau în considerare şi unele venituri ale victimei, ca pensia şi ajutorul social, astfel încât cuantumul despăgubirii să reprezinte numai diferenţa până la acoperirea integrală a prejudiciului s-au acceptat cazurile în care despăgubirea acordată poate fi modificată, este sistată ori se stinge ş.a.;

- cu privire la fapta ilicită: constă într-o conduită umană, comisivă sau omisivă, păgubitoare şi ilicită (în înţelesul specific de ilicit civil delictual); că în anumite cazuri, caracterul ilicit al faptei

91

poate fi înlăturat (legitimă apărare, starea de necesitate, permisiunea legii, ordinul superiorului, consimţământul victimei, exerciţiul normal al unui drept subiectiv etc.); şi că, exerciţiul abuziv al unui drept subiectiv (adică prin deturnarea de la scopul în vederea căruia a fost prevăzut de lege), va fi sancţionat, după caz, fie prin lipsirea sa de ocrotire legală, fie ca delict civil;

- cu privire la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu: practica judiciară a statuat că raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul păgubitor al acesteia trebuie să fie expresia unei necesităţi şi nu a unei înlănţuiri întâmplătoare de evenimente; şi că acest raport constituie un tot cauzal indivizibil, alcătuit atât din faptele ce formează cauza necesară, cât şi din condiţiile cauzale, adică din faptele care fac posibilă acţiunea cauzală;

- cu privire la culpă: sub aspect terminologic, pentru a indica elementul subiectiv al răspunderii, Codul civil foloseşte expresiile: greşeală (art. 998), neglijenţă şi imprudenţă (art. 999); prin tradiţie, aceste expresii sunt reunite în termenul generic de culpă, în înţelesul de culpă civilă delictuală; acesta este termenul statornicit în practica noastră judiciară şi cu precădere folosit în literatura juridică de drept civil; cum însă, în materie penală, ca şi în alte materii fapta ilicită intenţională este numită dol, iar în cea neintenţională, culpă, un renumit şi regretat teoretician al dreptului civil a folosit ca termen general pe acela de greşeală, „în delictul civil poate fi intenţională dolul sau neintenţională: culpa; iar în căutarea unei terminologii unitare pentru toate formele de răspundere juridică, din întregul sistem de drept, s-a sugerat adoptarea termenilor echivalenţi de vină au vinovăţie folosiţi, de altfel, şi în alte ramuri de drept, ca dreptul penal şi dreptul muncii.

b) Răspunderea pentru fapta proprie a persoanelor juridice. Răspunderea delictuală a persoanelor juridice rezultă din dispoziţiile de drept comun în materie ale art. 998 – 999, 1000, alin. 1 şi 3, şi 1001 – 1002, C. civ., şi dispoziţiile speciale ale art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

Conform acestor dispoziţii legale, răspunderea delictuală a persoanelor juridice poate fi: o răspundere pentru fapta proprie, o răspundere pentru fapta altuia, adică a prepuşilor persoanelor juridice, sau o răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucrurile, edificiile ori

92

animalele ce le aparţin. Răspunderea pentru fapta proprie a persoanelor juridice prezintă, în dreptul român, două trăsături specifice prevăzute de art. 35 din Decretul 31/1954 şi anume:

- prima trăsătură: răspunderea persoanelor juridice este angajată ori de câte ori organele lor săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, însă numai dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor lor.

- cea de-a doua trăsătură: persoanele fizice care compun organele persoanelor juridice răspund şi ele pentru faptele lor cauzatoare de prejudicii, atât faţă de persoanele juridice, cât şi faţă de victimele prejudiciilor.

c) Răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori. Dispoziţia art. 1000 alin. 2, C. civ., potrivit căreia „tatăl şi mama, după moartea bărbatului sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii”, concordantă cu fosta instituţie a puterii părinteşti din dreptul nostru anterior, a primit, o interpretate extensivă şi mai exigentă conformă cu drepturile şi îndatoririle părinteşti din cuprinsul instituţiei ocrotirii părinteşti, reglementată de art. 97 – 112 din Codul familiei.

În esenţă, în dreptul nostru actual: tatăl şi mama au dreptul şi îndatoriri egale fata de copiii lor, ceea ce înseamnă că ei sunt egali şi în privinţa răspunderii pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii săvârşite de către copiii lor minori; numai în cazurile anume, prevăzute de lege, răspunderea va veni unui singur părinte (decesul sau declararea judecătorească a morţii celuilalt părinte, încredinţarea spre creştere şi educare a copilului din afara căsătoriei sau a copilului din căsătorie în caz de divorţ ş.a.); iar părinţii sunt răspunzători, fără a deosebi după cum copiii lor sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiaţi.

Cerinţele sau elementele constitutive ale acestei forme delictuale pentru fapta altuia sunt pe de-o parte, cerinţele generale, şi anume: existenţa prejudiciului, a faptei ilicite a minorului şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu (mai puţin culpa minorului, întrucât nu se cere ca fapta păgubitoare să fi fost săvârşită cu discernământ); pe de altă parte, cerinţele speciale, şi anume: copilul să fie minor şi să aibă locuinţa la părinţii săi ori, când este cazul, la părintele care exercită ocrotirea părintească.

93

În ce priveşte fundamentarea răspunderii, există acord deplin în practica judiciară şi în literatura de specialitate că răspunderea se întemeiază pe o prezumţie relativă de culpă a părinţilor; în ce priveşte însă conţinutul aceste prezumţii, atât practica judiciară, cât şi literatura de specialitate au evoluat, de la o interpretare restrictivă, conform căreia greşeala părinţilor ar consta numai în lipsa de supraveghere a copilului, la o interpretare extensivă, conform căreia greşeala părinţilor constă de o potrivă în lipsa de supraveghere, de creştere şi educare corespunzătoare a copilului; această din urmă interpretare este fără îndoială concordantă cu necesitatea integrării funcţiei educative a familiei în procesul educaţional general în vederea formării tinerei generaţii pentru viaţă.

d) Răspunderea cadrelor didactice. Cu privire la dispoziţia art. 1000 alin. 4 C. civ., conform căreia institutorii artizani sunt responsabili „de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor în tipul ce se găsesc sub a lor supraveghere”, sunt de semnalat doar câteva soluţii ale practicii judiciare şi unele consideraţii teoretice referitoare la răspunderea cadrelor didactice.

Răspunderea cadrelor didactice pentru faptele elevilor, formă specială de a răspunde pentru fapta altuia, presupune îndeplinirea: pe de o parte, a cerinţelor generale ale răspunderii, adică existenţa prejudiciului, a faptei ilicite a elevului şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; pe de altă parte, a cerinţelor speciale ale acestei răspunderi, iar fapta ilicită păgubitoare să fi fost săvârşită în timp ce elevul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului; răspunderea se întemeiază pe o prezumţie relativă de culpă, care constă în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către profesor a îndatoririi sale de supraveghere a elevului.

În practica judiciară şi în literatura de specialitate s-a pus problema dacă răspunderea cadrelor didactice este sau nu este susceptibilă de o aplicare concomitentă cu răspunderea părinţilor.

Într-o primă interpretare s-a apreciat că aplicarea concomitentă a celor două răspunderi este exclusă, întrucât dacă şi cât timp elevul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea profesorului nu este posibilă şi aplicare răspunderii părinţilor; că deci, răspunderea părinţilor apare (în cadrul răspunderii pentru fapta altuia)

94

ca o răspundere generală, care se va aplica numai când nu este aplicabilă răspunderea specială a profesorului (specialia generalibus derogant, non generalia specialibus).

Într-o a doua interpretare se apreciază că cele două răspunderi sunt susceptibile de o aplicare concomitentă; această interpretare are ca suport premisa conţinutului diferit al celor două prezumţii de culpă: „pe câtă vreme răspunderea profesorului se întemeiază pe lipsurile în supravegherea elevului, răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a nu numai a îndatoririi de supraveghere, dar şi a aceleia privind educarea ori creşterea copilului minor”; totodată, adoptarea soluţiei aplicării concurente ale celor două răspunderi este de natură să promoveze îndatoririle educaţionale ale familiei.

O altă precizare care s-a făcut în practica noastă judiciară este aceea că răspunderea cadrelor didactice se referă la prejudiciile pe care elevul le-a cauzat altor persoane, şi nu la prejudiciile pe care însuşi elevul şi le-a cauzat, din vina sa, printr-o autoaccidentare, în timp ce se afla sub supravegherea profesorului.

e) Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor. Dispoziţia art. 1000, alin. 3, C. civ., conform căreia „comitenţii” sunt responsabili „de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”, priveşte cea mai frecventă formă a răspunderii pentru fapta altuia.

În condiţiile economice şi sociale din societatea românească, raporturile de prepuşenie s-au amplificat şi diversificat (ca de altfel în general în societăţile contemporane), ceea ce a solicitat şi solicită instanţele noastre judecătoreşti cu rezolvarea a numeroase cauze de răspundere a comitenţilor şi a prepuşilor. S-a format astfel o bogată practică judiciară, care pe lângă soluţiile tradiţionale cuprinde şi multe soluţii noi, precum şi o vastă şi contributivă literatură de specialitate.

Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor necesită îndeplinirea: pe de o parte, a cerinţelor generale ale răspunderii, a faptei ilicite a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a culpei prepusului; pe de altă parte, a cerinţelor speciale ale acestei răspunderi, adică existenţa raportului de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în funcţia sau funcţiile ce i s-au încredinţat.

95

Cerinţele speciale ale acestei răspunderi au fost îndeaproape precizate în practica judiciară şi în literatura de specialitate.

Cu privire la cerinţa raportului de prepuşenie: s-au definit calităţile de comitent şi prepus; din dispoziţia art. 1000, alin. 3, C. civ. Rezultă implicit că este comitent persoana care primeşte funcţiile ce i s-au încredinţat.

Cu privire la cerinţa expres prevăzută de lege, ca prepusul să fi săvârşit fapta ilicită „în funcţiile încredinţate” (art. 1000, alin. 3, C. civ.), atât în practica judiciară cât şi în literatura de specialitate s-au exprimat două interpretări principale, şi anume: o interpretare extensivă, mai cuprinzătoare decât formula legii „în funcţiile încredinţate”, interpretare dominantă timp îndelungat, conform căreia, în vederea ocrotirii cât mai eficiente a victimelor, fapta prepusului trebuie să aibă o conexiune, o legătură cu funcţiile care i-au fost încredinţate, însă că: „răspunderea comitentului este angajată când prepusul a lucrat pentru comitent în marginile scopului în vederea împlinirii căruia i-au fost conferite funcţiile, chiar fără a avea instrucţiunile comitentului, sau chiar împotriva acestor instrucţiuni, ori călcând prohibiţia expresă a comitentului”; sau, într-o altă formulare: „dacă prepusul săvârşeşte fapta în cadrul atribuţiilor de serviciu, chiar dacă îndeplineşte aceste atribuţii în afara orelor legale de muncă, cu nerespectarea regulilor prevăzute pentru acea muncă, cu nepricepere, în mod necorespunzător, neglijent sau imprudent”; şi o interpretare restrictivă, îndreptată „ spre o restrângere a răspunderii comitentului numai la faptele ce au o legătură directă – şi nu ocazională, întâmplătoare – cu funcţia încredinţată”; sau, cum s-a mai spus „răspunderea comitentului nu poate avea loc dacă fapta ilicită şi păgubitoare a prepusului, deşi săvârşită în timpul exercitării funcţiei, nu se dovedeşte a fi aflat într-o corelaţie necesară cu acea funcţie, şi, totodată, nu a existat nici cel puţin aparenţa comiterii faptei în interesul comitentului”; aceasta este interpretarea la care s-a oprit, în ultimul timp, prin două decizii de vădită orientare, şi suprema noastă instanţă.

Fundamentarea răspunderii comitenţilor pentru faptelor prepuşilor a evoluat în dreptul român, deopotrivă în practica judiciară şi în literatura de specialitate, de la concepţia subiectivă a întemeierii răspunderii pe elementul subiectiv al culpei comitentului, la concepţia obiectivă, independentă de culpa acestuia, întemeiată pe ideea de

96

garanţie, adică pe obligaţia comitentului de a garanta repararea prejudiciului suferit de victimă prin fapta culpabilă a prepusului său.

Teoriile principale prin care literatura de specialitate a căutat să fundamenteze răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor sunt următoarele:

- teoria prezumţiei legale absolute de culpă a comitentului (in eligendo şi in vigilando);

- teoria considerării culpei prepusului ca fiind culpa comitentului însuşi;

- teoria reprezentării legale a comitentului de către prepus, întemeiată pe ideea de mandat;

- teoria răspunderii fără culpă a comitentului, întemeiată pe ideea riscului de activitate;

- teoria răspunderii fără culpă întemeiată pe ideea de garanţie, la care a subscris, în marea ei majoritate, şi literatura noastră de specialitate.

f) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri. După cum am arătat în capitolul precedent, cu ocazia expunerii

răspunderii delictuale, Codul civil român prevede un singur caz de răspundere pentru lucruri, acela cauzat prin ruina edificiului (art. 1002); înmulţirea continuă a lucrurilor cauzatoare de prejudicii necunoscute şi nebănuite la data edictării codului a condus jurisprudenţa şi doctrina juridică la interpretarea dispoziţiei introductive la art. 1000 ca exprimând regula generală privitoare la răspunderea pentru lucruri.

Ca urmare, dispoziţia art.1000, alin. 1, C. civ., conform căreia „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat… de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, constituie şi în dreptul civil român actual sediul reglementării pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

În aplicarea acestui lapidar text legal, la jurisprudenţa şi doctrina juridică română anterioară s-au adăugat contribuţii substanţiale ale practicii judiciare şi doctrinei juridice româneşti.

Cerinţele răspunderii pentru lucruri sunt următoarele:- existenţa unui prejudiciu, acesta să fi fost cauzat de un lucru („de

fapta lucrului”)- existenţa unui raport de cauzalitate între activitatea sau

inactivitatea lucrului şi prejudiciu.

97

Cu privire la aceste cerinţe: s-a făcut distincţie între lucrurile susceptibile să antreneze răspunderea în temeiul dispoziţiei art. 1000, alin. 1, C.civ. şi cele pentru care există răspunderi speciale; s-a determinat persoana răspunzătoare cu ajutorul noţiunilor de „pază juridică” şi „paznic juridic”; s-a decis că formula legii „lucrurile ce sunt sub paza noastră” se referă la „paza juridică”, adică la exercitarea asupra lucrului a unei puteri independente de direcţie, de control şi de supraveghere, şi nu la „paza materială” a lucrului; că deci, persoana răspunzătoare este „paznicul juridic” al lucrului, adică proprietarul lucrului, titularii unora dintre drepturile reale, posesorul şi chiar simplul detentor precar.

Fundamentarea răspunderii pentru lucruri, cu privire la care nu s-a ajuns încă la o unitate de vederi nici în practica judiciară şi nici în literatura de specialitate, tinde a evolua de la concepţia subiectivă, întemeiată pe culpă, la concepţia obiectivă, independentă de culpă.

În concepţia subiectivă, iniţial s-a spus că textul art.1000,alin. 3 instituie o prezumţie relativă de culpă a paznicului juridic al lucrului, culpa în pază (ceea ce îi permitea să înlăture prezumţia ori de câte ori dovedea lipsa sa de culpă); apoi s-a spus că acest text legal instituie o prezumţie absolută de culpă (ceea ce permite paznicului juridic să se exonereze de răspundere numai dacă dovedeşte că prejudiciul s-a produs datorită unei cauze străine de activitatea sa şi de lucrul aflat sub paza sa, ca forţa majoră, fapta unui terţ sau fapta victimei prejudiciate).

În concepţia obiectivă, care se impune din ce în ce mai mult, s-au sugerat temeiuri diferite pentru fundamentarea răspunderii paznicului juridic al lucrului, şi anume: prezumţia de responsabilitate, ideea de risc şi ideea de garanţie privind riscul de activitate.

În fine, într-o opinie recentă se face următoarea distincţie: se consideră că, de lege lată, răspunderea pentru lucruri se întemeiază pe un temei mixt, subiectiv-obiectiv, pe ideea de garanţie faţă de terţi, grefată pe ideea de culpă prezumată a paznicului juridic; însă că „afirmarea fermă a principiului răspunderii obiective în viitoarea legislaţie civilă este justificată de necesităţile vieţii sociale şi va fi de natură să încheie cursul unor divergenţe de opinii de ordin teoretic şi practic.

98

g) Cazuri speciale de răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri. După cum s-a arătat, pe lângă lucrurile ce cad sub incidenţa răspunderii prevăzute de art. 1000, alin.1,C. civ., există şi „lucruri care prin insuficienta lor stăpânire de către om, prin mediul plin de primejdii în care evoluează, prin aria largă în care pot provoca pagube şi prin timpul îndelungat în care acestea se pot produce, reclamă regimuri speciale de răspundere, care să ţină seama şi de dificultatea pentru victime, în asemenea condiţii, de a dovedi culpa celui care are în pază asemenea lucruri, şi chiar raportul de cauzalitate dintre activitatea lor şi pagubele pricinuite.

În dreptul român sunt reglementate două asemenea cazuri speciale, şi anume: răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave, reglementată de Codul aerian din 30 decembrie 1953, şi răspunderea pentru pagubele nucleare, reglementată de Legea nr. 61 din 30 octombrie 1974.

h) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele. O contribuţie de seamă a practicii noastre judiciare priveşte răspunderea pentru animalele sălbatice.

Legea nr. 26 din 12 noiembrie 1976, privind economia vânatului şi vânătoarei, prevede că fondurile de vânătoare se administrează (în principal) de către inspectoratele silvice judeţene, calitate în care ele răspund de daunele cauzate de către animalele sălbatice ce constituie vânatul.

Răspunderea a fost însă diferenţiată: pentru animalele sălbatice aflate în locuri închise şi scăpate din aceste locuri s-a decis că inspectoratele silvice răspund în temeiul art. 1001 C. civ., întrucât au paza lor juridică; iar pentru animalele aflate în libertate, cu privire la care nu au paza juridică, inspectoratele silvice răspund în temeiul art. 998-999 C. civ., deci numai dacă victima prejudiciului va dovedi culpa inspectoratului constând în neîndeplinirea de către acesta a îndatoririlor sale legale de gospodărire a vânatului, care implică şi luarea de măsuri în vederea evitării producerii de către animalele sălbatice de prejudicii.

99