Contractul de vînzare-cumpărare, noţiunea, structura şi categoriile

Prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte numită vânzător se obligă să predea un bun

în proprietate celeilalte părţi, numite cumpărător, iar aceasta se obligă să preia bunul şi să

plătească preţul convenit. Vânzătorul se obligă să remită, concomitent cu predarea bunului,

documentele referitoare la bun, prevăzute de lege, dacă în contractul de vânzare-cumpărare nu

este prevăzut altfel. Dacă preţul nu este indicat direct în contractul de vânzare-cumpărare, părţile

pot conveni asupra modului de determinare a lui. (Art. 753 CCRM).

Din definiţia de mai sus evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral,

deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece apar obligaţii

reciproce, cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, real deoarece este valabil din

momentul transmiterii bunurilor.

Dispune de următoarele elemente: părţile sau subiectele, obiectul, termenul, forma,

preţul.

Părţile sau subiectele pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice cu capacitate de

exerciţiu necesară. Dacă la contract participă mai multe persoane atunci este necesar să

respectăm prevederile articolului 762 CCRM care prevede că, dacă vânzătorul a vândut unul şi

acelaşi bun mobil mai multor persoane, prioritate are cumpărătorul în a cărui posesiune a fost dat

bunul, iar dacă bunul nu a fost dat nici unuia din ei, prioritate are cumpărătorul cu care primul s-

a încheiat contractul.

Părţile participante dispun de drepturi şi obligaţii reciproce. Astfel în conformitate cu

articolul 758 CCRM, sunt prevăzute obligaţiile vânzătorului de transmitere a bunului şi

documentele care atestă dreptul de proprietate. Dacă, în conformitate cu contractul, vânzătorul

predă bunul "către un cărăuş şi dacă bunul nu este clar individualizat, potrivit contractului, prin

aplicarea unui semn distinctiv pe el, prin documentele de transport sau prin orice alt mijloc,

vânzătorul trebuie să transmită cumpărătorului un aviz de expediţie care specifica bunul.

Dacă este obligat să ia măsuri pentru transportul bunurilor, vânzătorul trebuie să încheie

contracte necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu vehicule

adecvate circumstanţelor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport.

Obligaţiile de bază a cumpărătorului sunt: să primească bunul; să plătească banii (preţul)

etc.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare sunt bunuri materiale, cu valoare economică

determinate prin contract şi puse în circuitul civil pe de o parte şi banii care sunt

contraechivalentul preţului plătit de cumpărător. Bunurile trebuie să fie în proprietatea

vânzătorului sau acesta să dispună de dreptul de înstrăinare.

Un element important al contractul de vânzare-cumpărare este preţul bunului, care în

conformitate cu articolul 756 CCRM, trebuie să fie exprimat în bani. Dacă în contractul de

vânzare-cumpărare încheiat între comercianţi preţul bunului nu este determinat în mod expres

sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor

prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul

încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în

împrejurări comparabile. In cazul în care nu există contracte similare, se va considera, în lipsa

unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării

bunurilor. Dacă preţul bunului se determină în funcţie de greutatea lui, greutatea netă este aceea

care, în caz de îndoială, determină preţul.

Termenul este un element care cu întotdeauna însoţeşte contractul de vânzare-cumpărare,

însă dacă în contract este prevăzut termenul predării bunului atunci vânzătorul trebuie sa predea

bunul:

a) la data stabilită în contract sau la data care poate fi dedusă din contract;

b) în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la

contract, cu excepţia cazului în care din împrejurări rezultă că alegerea datei revine

cumpărătorului;

c) într-un termen rezonabil calculat de la data încheierii contractului, în celelalte cazuri.

Contractul de vânzare-cumpărare se consideră încheiat cu clauze de executare strict la

data stabilită dacă din contract rezultă clar că, la încălcarea acestui termen, cumpărătorul pierde

interesul faţă de executarea contractului. Vânzătorul poate executa contractul cu clauze de

executare strict la data stabilită, înainte de acest termen sau după el numai cu consimţământul

cumpărătorului. (Articolul 757 CCRM)

Deoarece contractul de vânzare-cumpărare dispune de o vastă varietate de categorii în

dependenţă de acestea şi forma este foarte variată. Astfel, pentru contractul de vânzare-

cumpărare care se execută la momentul încheierii iar valoarea nu depăşeşte 1000 lei este valabilă

forma orală sau verbală. Pentru contractul de vânzare-cumpărare al cărui valoare depăşeşte 1000

lei este valabilă forma simplă scrisă, iar pentru contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor

imobile este valabilă forma scrisă autentică.

Contractul de vânzare-cumpărare în dependenţă de diferite criterii se împarte în mai

multe categorii care dispun de particularităţi deosebite.

Astfel cea mai frecventă clasificare se face în dependenţă de felurile bunurilor, după care

deosebim: contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor mobile; contractul de vânzare-cumpărare

a bunurilor imobile; contractul de vânzare-cumpărare cu amănuntul; contractul de vânzare-

cumpărare a mărfurilor; contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor cu condiţia întreţinerii pe

viaţă; contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii în calitate de complex patrimonial unic

etc.

Contractul de vînzare-cumpărare a imobilelor. (Terenuri de pământ, întreprinderii, etc)

Pentru această categorie de contracte sunt specifice cerinţele prevăzute mai sus cu privire

la vânzare cumpărare. In continuare ne vom referi doar la unele particularităţi.

Deci, la înstrăinarea pământului prin vânzare se aplică normele de drept din CCRM, care

prevăd forma scrisă autentică şi înregistrată cadastral, privind vânzarea-cumpărarea terenului,

precum şi normele speciale care se stipulează în "Legea privind preţul normativ şi modul de

vînzare-cumpărare a terenului", aprobată de Parlamentul RM la 25.06.1997.95 Monitorul Oficial

al RM, 2001, nr. 147-148.

Obiectul contractului: sunt terenurile de pământ cu şi fără destinaţie agricolă. Astfel, în

Legea "Despre vînzarea-cumpărarea terenurilor" prevede că se aplică în cazurile de vînzare-

cumpărare a terenurilor, inclusiv a pămînturilor pe care sînt situate obiecte privatizate, sau

menite pentru privatizare, ori întreprinderi particulare, precum şi obiecte de construcţie

nefinisate, (p. a, art.l)

Una din particularităţile contractului este reglementată în p. 8, art. 4 al Legii, care

prevede că la încheierea contractului de vînzare-cumpărare a pământului organele administraţiei

publice locale pot stabili careva restricţii (servitute) pasibile respectării cu stricteţe de către

proprietari. în conformitate cu p. 1, art. 428 al CC RM, servitute este sarcina care grevează un

imobil (terenul aservit) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (terenul

dominant). Utilitatea poate consta în sporirea confortului terenului dominant ori poate rezulta din

destinaţia lui economica. Obligaţia de a face ceva poate fi conexata la o servitute şi impusă

proprietarului terenului aservit. Această obligaţie este accesorie servitutei şi nu poate fi stipulata

decît în favoarea sau pentru exploatarea imobilului. (Servitutea este dreptul de utilizare limitată a

bunului imobil străin).

O altă particularitate este stabilirea preţului nominal la vânzarea terenurilor precum şi

modul de calculare a acestuia, care variază în dependenţă forma dreptului de proprietate precum

şi de calitatea acestuia.

Considerăm particularitate şi conţinutul p. 4, art. 4 al Legii "Despre vînzarea-cumpărarea

terenurilor", care prevede că vînzarea-cumpărarea terenurilor, proprietate publică, se efectuează

cu achitarea plăţii integral sau în rate. La încheierea contractului de vînzare-cumpărare în rate

iniţial se achită nu mai puţin de 25% din costul stabilit al terenului. Restul sumei poate fi achitată

pe o perioadă de 10 ani cu repartizarea acesteia în egală măsură trimestrial şi indexarea în funcţie

de rata inflaţiei, j) Aplicarea în cazuri aparte a regulilor privind dreptul prioritar de cumpărare.

O altă particularitate se consideră şi obligativitatea respectării formei contractului

prevăzute de lege, nerespectarea fiind sancţionată de nulitate.

În conformitate cu partea a 4-a, art. 6 al Legii "Despre vînzarea-cumpărarea terenurilor",

dreptul prioritar de cumpărare a pămînturilor (loturilor de pămînt), aflate în proprietate comună,

îl au coproprietarii acestuia.

De unele particularităţi dispune şi contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii în

calitate de complex patrimonial unic adică în calitate de imobil. în conformitate cu art. 817 al

CC, în baza contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vânzătorul se obligă să dea în

proprietate cumpărătorului întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, cu excepţia

drepturilor şi obligaţiilor inalienabile. Dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie şi

la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a producţiei acesteia, a lucrărilor şi

serviciilor, precum şi dreptul de folosinţă asupra acestor mijloace de individualizare care-i

aparţin în baza licenţei se transmit cumpărătorului dacă în contract nu este prevăzut altfel.

Din această normă şi din alte asemenea reiese că contractul respectiv se caracterizează

prin următoarele particularităţi:

1. obiectul contractului îl constituie nu numai un obiect material într-un singur exemplar,

dar şi un complex întreg ce include părţi componente. Acestea sînt în primul rînd terenurile de

pămînt, edificiile, construcţiile, anexele, scările, drumurile şi alte obiecte ale infrastructurii care

constituie întreprinderea ca un complex patrimonial. După art. 817 al CC RM, sub denumirea

de întreprindere ca un obiect de sine stătător al drepturilor civile se înţelege complexul

patrimonial, folosit pentru a desfăşura o activitate de antreprenoriat şi care include toate

tipurile de proprietate ce sînt destinate pentru aşa o activitate ca: terenuri de pămînt, edificii,

construcţii, utilaje, inventar, materie primă, producţie, dreptul de creanţă, datoriile, la fel şi

dreptul la simbolică ce individualizează întreprinderea (denumirea de firmă, mărcile de producţie

şi mărcile deservirii), producţia lui, lucrări şi servicii şi alte drepturi exclusivei;

2. în baza contractului respectiv, odată cu obiectele, lumii materiale şi obiectele proprietăţii

intelectuale a vînzătorului, care constituie dreptul la denumirea de firmă, a mărcilor de producţie

şi alte asemenea. Această regulă însă poartă un caracter dispozitiv şi deci contractul poate

prevedea altceva, adică prin acest contract pot fi transmise numai obiectele lumii materiale;

3. forma contractului, în conformitate cu art. 818 contractul de vînzare-cumpărare a

întreprinderii în calitate de complex patrimonial unic se încheie în formă autentică şi se

înregistrează la Camera înregistrării de Stat;

4. contractul este însoţit de alte documente: actul de inventariere, bilanţul contabil,

concluzia auditorului independent asupra componenţei şi valorii întreprinderii, lista

datoriilor vînzătoralui, incluse în componenţa întreprinderii cu indicarea creditorilor,

caracterul datoriei, cuantumul şi termenele de executare a obligaţiilor; stabilirea

componenţei şi preţului întreprinderii aflate în vînzare într-un document separat - act de

inventariere, transmiterea prin contract nu numai a activelor, adică proprietăţii, deţinute la zi, şi a

dreptului de creanţă, dar şi a pasivelor, adică a datoriilor întreprinderii (alin. 12, art. 819 al

CCRM);

Articolul 820 al CCRM prevede, că până la predarea întreprinderii către cumpărător,

creditorii vînzătorului trebuie să fie informaţi despre punerea în vînzare de către una din părţi.

Mai mult decît atît, cumpărătorul răspunde solidar cu vînzătorul pentru datoriile vînzătorului

efectuate pînă la vînzarea întreprinderii în limitele transmiterii de către cumpărător a activelor.

Cu acordul părţilor nu poate fi exclusă şi nici redusă această obligaţiune a cumpărătorului (p. 2 şi

3, art. 820 al CC RM); Predarea întreprinderii către cumpărător, în conformitate cu art. 821 al

CCRM, se efectuează în baza actului de predare, în care se indică datele despre bunurile predate,

faptul că sînt înştiinţaţi creditorii, viciile întreprinderii. După regula generală, în conformitate cu

CCRM, cheltuielile de pregătire a întreprinderii pentru predare, inclusiv de întocmire a actului de

predare, le suportă vînzătorul. Insă această condiţie poate fi schimbată la dorinţa părţilor -

cheltuielile susnumite pot fi împărţite în egală măsură sau în alte proporţii, sau chiar pot fi

suportate nemijlocit de către cumpărător;

În conformitate cu p. I al art. 822 al CCRM, dreptul de proprietate asupra întreprinderii

trece la cumpărător la data predării întreprinderii, urmând să fie înregistrat imediat, însă această

normă poartă un caracter dispozitiv şi ca urmare, după acordul părţilor, poate fi stabilită o altă

modalitate de transmitere a dreptului de proprietate şi. corespunzător, a riscului peirii fortuite a

întreprinderii predate. Conform p. 2, art. 822 al CCRM, în cazul vânzării întreprinderii sub

rezerva proprietăţii, cumpărătorul are dreptul, pînă la dobîndirea dreptului de proprietate, să

dispună de bunurile şi de drepturile nepatrimoniale incluse în componenţa întreprinderii predate

în măsura în care este necesar scopului pentru care a fost cumpărată.

Contractul de schimb, caracteristica generală

În temeiul contractului de schimb, părţile au obligaţia de a transmite reciproc dreptul de

proprietate asupra unui bun. Fiecare parte a contractului de schimb este considerată vânzător al

bunului pe care îl înstrăinează şi cumpărător al bunului pe care îl primeşte în schimb.

Din definiţia adusă reiese caracterele, că este un contract de consensual, bilateral,

sinalagmatic, cu titlu oneros.

În conformitate cu articolul 824 CCRM asupra contractului de schimb se aplică în modul

corespunzător regulile contractului de vânzare-cumpărare. însă deoarece este un contract de

sinestătător el dispune de un şir de particularităţi şi anume: spre deosebire de echivalentul bănesc

al contractului de vânzare-cumpărare. aici figurează un bun. Bunul, poate avea valoare

echivalentă sa nu. Atunci când valoarea bunurilor schimbate nu este echivalentă - articolul 825

CCRM prevede compensarea diferenţei de valoare, care poate fi compensată printr-o sumă de

bani, numită sultă, dacă aceasta este prevăzută de contract. Sulta nu poate depăşi valoarea

bunului.

O altă particularitate a contractului de schimb este aceia că fiecare parte este concomitent

şi cumpărător şi vânzător. Dar ambele părţi trebuie să fie proprietari ai bunurilor schimbate.

Deoarece în conformitate cu articolul 826 CCRM, partea care poate demonstra că cealaltă

parte nu este proprietar al bunului are dreptul, chiar şi după ce a primit bunul, să refuze

executarea prestaţiei la care s-a obligat. în acest caz, partea poate fi obligată să restituie doar ceea

ce a primit în baza contractului.

Părţile contractului - persoane fizice sau juridice ce dispun de capacitatea de exerciţiu

necesară.

Obiectul - orice bunuri mobile sau imobile puse în circuitul civil. Cele mai frecvente sunt

mărfurile industriale agricole şi casele de locuit, apartamentele etc.

Forma poate fi orală sau scrisă în dependenţă de bunuri.

Caracteristica generală a contractului de împrumut.

Prin contractul de împrumut o parte numită împrumutător dă în proprietate celeilalte

părţi, numită împrumutatul bani sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se obligă să restituie banii

în aceeaşi sumă sau bunuri de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care

i-au fost date. Contractul de împrumut poate fi gratuit dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Articolul 867 CCRM defineşte contractul de împrumut ca o obligaţie pentru

împrumutător noi nu susţinem această prevedere deoarece obligaţia de a împrumuta limitează

dreptul de proprietate al acestuia mai ales atunci când acesta este cu titlu gratuit, revocabil.

Din definiţia adusă reies caracterele contractului de împrumut, care sunt următoarele: este

unilateral deoarece o parte are drepturi cealaltă obligaţii, este real deoarece se consideră valabil

din momentul transmiterii bunului, poate fi atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros, deoarece în

conformitate cu articolul 869 CCRM, în baza contractului de împrumut, părţile pot prevedea şi

plata unei dobânzi, care trebuie să se afle într-o relaţie rezonabilă cu rata de refinanţare a Băncii

Naţionale a Moldovei, înţelegerea asupra dobânzii prin care se încalcă dispoziţia alin. (1) este

nulă. Se plăteşte dobânda la expirarea fiecărui an pentru perioada dintre momentul încheierii

contractului şi cel al restituirii împrumutului dacă în contract nu este prevăzut altfel. în cazul în

care împrumutatul nu plăteşte dobânda în termen, împrumutătorul poate cere restituirea imediată

a împrumutului şi a dobânzii aferente.

Contractul de împrumut este revocabil, astfel împrumutătorul are dreptul sa renunţe la

îndeplinirea obligaţiilor în cazul în care situaţia materială a împrumutatului se înrăutăţeşte

substanţial, fapt ce ar periclita restituirea împrumutului, chiar dacă înrăutăţirea s-a produs înainte

de încheierea contractului şi a devenit cunoscută împrumutătorului ulterior. (Articolul 870

CCRM)

Un rol important în joacă termenul contractului. Astfel în conformitate cu articolul 871

CCRM împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în termenul şi în modul stabilit în contract.

Dacă nu au fost stabilite dobânzi, el are dreptul sa restituie împrumutul şi până la expirarea

termenului. împrumutatul trebuie să restituie bunuri de calitatea şi în cantitatea bunurilor primite

şi nimic mai mult, chiar dacă preturile au crescut ori au scăzut. în cazul în care a împrumutat o

suma de bani, împrumutatul are obligaţia de a restitui suma nominală primită fără a ţine cont de

variaţiile valorii numerarului. Dacă în contractul de împrumut nu este stabilit nici termenul de

restituire, nici termenul de preaviz, împrumutul trebuie restituit în decursul a 30 de zile de la data

la care împrumutatul a primit cererea de restituire.

În cazul în care împrumutatul nu restituie în termen împrumutul, împrumutătorul poate

cere pentru întreaga suma datorată o dobânda în mărimea prevăzută la art. 619 daca legea sau

contractul nu prevede altfel. Dacă în contract este prevăzută restituirea împrumutului în rate şi

împrumutatul nu restituie în modul stabilit nici cel puţin o rată, împrumutătorul poate cere

restituirea imediată a întregului împrumut şi a dobânzii aferente. în cazul în care nu poate restitui

bunul, împrumutatul trebuie să plătească valoarea acestuia calculată în funcţie de locul şi timpul

executării obligaţiei. (Art. 872 CCRM)

Părţile contractului: împrumutatul şi împrumutătorul care pot fi persoane fizice sau

juridice ce dispun de capacitatea de exerciţiu necesară.

Contractul de împrumut are două forme principale: împrumutul de consumaţie care a fost

explicat mau sus şi contractul de comodat sau împrumutul de folosinţă.

În conformitate cu articolul 859 CCRM, prin contract de comodat o parte numită,

comodat dă cu titlu gratuit un bun în folosinţă celeilalte părţi numite, comodatar, iar aceasta se

obligă să restituie bunul la expirarea termenului pentru care i-a fost dat. Contractul de comodat

poate prevedea compensarea de către comodatar a uzurii bunului.

Comodatarul nu poartă răspundere pentru modificarea sau înrăutăţirea stării bunului dacă

aceasta survine în urma folosirii lui în conformitate cu destinaţia stabilita în contract.

Articolul 862 CCRM prevede următoarele obligaţii pentru comodatar:

Comodatarul trebuie să păstreze şi să îngrijească bunul cu diligenta unui bun proprietar şi

să-1 folosească numai în scopul stabilit în contract sau determinat prin natura bunului.

Comodatarul este ţinut să suporte cheltuielile necesare folosinţei bunului. Comodatarul

poate cere compensarea cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente pe care a fost nevoit sa le

facă pentru conservarea bunului.

Comodatarul nu poate da bunul în folosinţă unor terţi decât cu acordul comodantului.

Contractul de donaţie efectele acestuia.

Donaţiile se întâlnesc în societate sub cele mai diverse forme care diferă între ele atât în

dependenţă de subiectele participante, obiectele donaţiei, precum şi cauzele acestea. In acest

articol ne vom referi la donaţii care se referă la obiectul nostru de studiu, evidenţiindu-i

caracterele specifice, actualitatea, importanţa, precum noutatea ştiinţifică. Actualitatea acestui act

de liberalitate reiese din noile schimbări care au avut loc în statul nostru, trecerea la economia de

piaţă, legiferarea dreptului de proprietate privată, trecerea în proprietate privată a unor aşa bunuri

ca pământul, fabrici, uzine, utilaje, spaţiu locativ, nave, transport etc.

Articolele 829, 830, 831 ale Noului Cod civil al Republicii Moldova prevăd mai multe

forme de exprimare ale contractului de donaţie şi considerăm că aici reglementarea este mai

corectă. Astfel forma contractului de donaţie va coincide cu condiţiile de valabilitate ale actului

juridic civil pentru formă (adică ea poate fi şi scrisă, şi verbală, autentică şi chiar tacită art. 208

CCRM), iar forma autentică este obligatorie numai la promisiune (art. 830 CCRM).

Şi Noul codul civil al Republicii Moldova aduce o altă definiţie acestui act, după care

acesta nu este un act de liberalitate ci o obligaţie. Astfel, art. 827 CCRM prevede, că donaţia este

un contract după care o parte (donatorul), se obligă să mărească din contul patrimoniului său, cu

titlu gratuit, patrimoniul celeilalte părţi (donatar).

Prevederea Noului cod civil al Republicii Moldova adoptat la 06 iunie 2002, conform

căreia donaţia este reglementată ca o obligaţie a donatorului, ne-a făcut să revenim asupra acestei

prevederi începând cu o analiză mai profundă din cele mai vechi timpuri.

Pentru a cunoaşte mai bine această modalitate de transmitere a drepturilor, să

examinăm mai amănunţit sub aspect istoric conţinutul acestei noţiuni. încă din antichitate

donaţia este considerată o modalitate a cesiunii de creanţă.

Forma autentică este impusă de două motive:

a) Forma autentică este o măsură de protecţie a donatorului, care dispune în mod actual şi

irevocabil de un bun al său, fără ca acel bun să fie înlocuit în patrimoniul său printr-o valoare

echivalentă.

b) Donaţia fiind un contract solemn, actul scris nu este cerut ca mijloc de probă, ci actul

autentic este un element constitutiv.

Actul în formă autentică va cuprinde consimţământul ambelor părţi. Donaţia care

nu a fost valabil acceptată este atinsă de nulitate absolută, fiindcă nu este îndeplinită una din

condiţiile necesare pentru perfectarea ei. Totuşi, potrivit art. 814 Cod Civil Român, acceptarea

poate fi făcută şi printr-un act autentic posterior, dar care trebuie să aibă loc în timpul vieţii

donatorului. Forma autentificării este prevăzută de art. 813 Cod civil şi alte prevederi.

Articolul 827 CCRM aduce definiţia contractului de donaţie, conform căruia prin contract

de donaţie, o parte (donator) se obligă să mărească din contul patrimoniului sau, cu titlu gratuit,

patrimoniul celeilalte părţi (donatar).

Contractul de donaţie prin care donatorul se obligă să transmită în viitor întreg

patrimoniul actual sau o fracţiune din el fără a specifica bunurile care urmează să fie predate este

nul. Noi nu suntem de acord cu noţiunea că donatorul se obligă. Nimeni nu-1 poate obliga pe

donator la înstrăinarea bunului cu titlu gratuit aflat în proprietate, această prevedere diminuează

dreptul de proprietate al acestuia.

Contractul de donaţie care stipulează obligaţia donatarului de a achita datorii sau sarcini

care nu există la momentul încheierii contractului este nul dacă natura şi întinderea datoriilor sau

sarcinilor nu sunt stipulate în contract. Contractul care prevede predarea bunului după decesul

donatorului este nul.

Din definiţia adusă reies caracterele contractului de donaţie, care sunt următoarele: este

unilateral deoarece părţile au doar drepturi, este real deoarece se consideră valabil din momentul

transmiterii bunului, este cu titlu gratuit şi revocabil.

Prin articolul 828 CCRM se evidenţiază caracterul real al contractului. Astfel, contractul

de donaţie se consideră încheiat în momentul transmiterii bunului.

În cazul în care un bun mobil este transmis fără acordul celeilalte părţi, transmiţătorul

poate stabili acesteia un termen rezonabil în interiorul căruia trebuie să declare că acceptă sau că

refuză să accepte donaţia. La expirarea termenului, contractul se consideră încheiat dacă cealaltă

parte nu a refuzat să accepte donaţia. în caz de refuz, transmiţătorul are dreptul să ceară

restituirea bunului în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă cauză.

Articolul 829 CCRM prevede că, dacă obiect al donaţiei este un bun pentru a cărui

vânzare (înstrăinare) este prevăzuta o anumita forma a contractului, aceeaşi forma este cerută şi

pentru donaţie. Deci forma donaţiei este diferită.

În conformitate cu articolul 830 CCRM, poate produce efecte şi promisiunea de donaţie.

Astfel, pentru a produce efecte, contractul care conţine promisiunea de a transmite în viitor un

bun trebuie încheiat în formă autentică. Nerespectarea formei nu afectează valabilitatea donaţiei

daca promisiunea este îndeplinită, cu excepţia contractelor care au ca obiect bunuri pentru a

căror înstrăinare se cere forrna autentică. Donatorul este îndreptăţit sa refuze îndeplinirea

promisiunii de a transmite un bun dacă îi este imposibil, ţinând cont de celelalte obligaţii ale

sale, să îndeplinească promisiunea fără ca prin aceasta să-şi pericliteze propria întreţinere

corespunzătoare sau executarea obligaţiilor sale legale de întreţinere a unor alte persoane.

Donatarul nu poate cere despăgubiri.

Articolul 832 CCRM prevede inadmisibilitatea donaţiei. Astfel, este interzisă donaţia, cu

excepţia donaţiei neînsemnate, pentru realizarea unor obligaţii morale: a) în numele persoanelor

incapabile; b) proprietarilor, administratorilor sau lucrătorilor din instituţii medicale, educative,

de asistenţa socială şi din alte instituţii similare din partea persoanei care se află în ele

sau din partea soţului sau rudelor acesteia de până la gradul patru inclusiv. Aceasta regulă nu se

aplică în relaţiile dintre rudele de până la gradul patru inclusiv; c) în relaţiile dintre persoanele

juridice cu scop lucrativ.

Donaţiile au un caracter revocabil. Acesta reiese din conţinutul a mai multor articole a

CCRM. Astfel articolul 833 CCRM prevede revocarea donaţiei în cazul maladiilor prezumate a

fi letale. Contractul de donaţie încheiat în timpul unei maladii prezumate a fi letale pentru

donator, urmată de însănătoşirea acestuia, poate fi declarat nul la cererea donatorului.

Caracterul revocabil reiese şi din conţinutul articolului 834 CCRM privind donaţia

condiţionată conform căreia părţile pot conveni că efectele donaţiei sa fie condiţionate de

îndeplinirea unei sarcini sau de realizarea unui scop. Scopul poate fi si de utilitate publică. Va

constitui donaţie numai partea excedentară cheltuielilor de executare a sarcinii sau de atingere a

scopului, îndeplinirea sarcinii poate fi cerută, în afară de donator, de oricare persoană în al cărei

interes este stipulată sarcina. Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina, donatorul poate revoca

donaţia.

Articolul 835 CCRM prevede revocarea donaţiei pentru ingratitudine conform căruia,

donaţia poate fi revocată dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului sau a unei rude apropiate a

acestuia, dacă se face vinovat de o altă faptă ilicită faţă de donator sau faţă de o rudă apropiată a

acestuia, situaţii care atestă o' ingratitudine gravă, sau dacă refuză fără motive întemeiate să

acorde donatorului întreţinerea datorată. Dacă donaţia este revocată, se poate cere restituirea

bunului donat. Revocarea donaţiei poate fi făcută doar în decursul unui an din momentul în care

cel îndreptăţit să revoce a luat cunoştinţa de motivul de revocare. Acţiunea de revocare a donaţiei

nu poate fi înaintată contra moştenitorilor donatarului, nici de moştenitorii donatorului împotriva

donatarului, cu excepţia cazului cînd donatorul a decedat pînă la expirarea termenului stipulat la

alin. (3).

Înstrăinarea bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă

Una din categoriile cele mai deosebite ale contractului de vânzare-cumpărare este

înstrăinarea bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Articolul 839 CCRM aduce următoarea

definiţie contractului, de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă: în baza

contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, o parte, numită beneficiarul

întreţinerii se obligă să dea celeilalte părţi, numită dobânditor în proprietate un bun imobil sau

mobil, iar dobânditorul se obligă să asigure beneficiarului întreţinere în natură - locuinţă, hrană,

îngrijire şi ajutorul necesar pe timpul cât va trăi, precum şi înmormântare. în cazul pluralităţii de

părţi, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât activ, cât şi pasiv. Creanţa de întreţinere nu

poate fi transmisă unei alte persoane şi nici urmărită de creditori. Contractului de înstrăinare a

bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă se aplică în modul corespunzător normele cu privire la

renta viageră dacă aceasta este stipulat în contract.

Din definiţia adusă evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral, deoarece

se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece apar obligaţii reciproce,

este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, însă spre deosebire de contractul de

vânzare-cumpărare este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui.

Articolul 840 CCRM evidenţiază că, contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia

întreţinerii pe viaţă se încheie în scris. Dacă pentru înstrăinarea bunului se cere respectarea

formei autentice, contractul se încheie în forma autentică. Deci, forma contractului poate fi

simplă scrisă sau autentică.

Părţile: beneficiarul şi dobânditorul care pot fi persoane fizice iar în calitate de

dobânditori şi persoane juridice.

Obiectul acestui contract pot fi bunuri mobile şi imobile puse în circuitul civil şi aflate cu

drept de proprietate a beneficiarului.

CCRM prevede posibilitate beneficiarului de a cere modificarea contractului de

înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Astfel în conformitate cu articolul 841, în

cazul neexecutării de către dobînditor a obligaţiei de întreţinere, beneficiarul întreţinerii poate

cere stabilirea obligaţiei de întreţinere prin efectuarea unor plăţi periodice în bani. Stabilirea

obligaţiei de întreţinere printr-o sumă de bani se poate face şi prin acordul părţilor.

O altă garanţie pentru beneficiar este prevăzută de articolul 842 CCRM care prevede

că, în timpul vieţii beneficiarului întreţinerii, dobânditorul nu are dreptul să înstrăineze

bunul. În cazul imobilelor, aceasta interdicţie se înscrie în registrul bunurilor imobile. Gajarea

sau grevarea în alt mod a bunului se permite numai cu acordul beneficiarului întreţinerii.

Este tot o garanţie pentru beneficiar şi prevederile articolului 843 CCRM riscul pieirii

bunului conform căruia pieirea bunului nu-1 degrevează pe dobânditor de obligaţiile pe care şi

le-a asumat în baza de contract.

Beneficiarul întreţinerii este în drept să ceară rezoluţiunea contractului în cazul

nerespectării obligaţiilor contractuale de către dobânditor. Dobânditorul poate cere rezoluţiunea

contractului în cazul imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale în virtutea unor

circumstanţe independente de voinţă lui. Articolul 845 din CCRM, prevede că, în cazul

rezoluţiunii contractului de către beneficiarul întreţinerii, acesta are dreptul sa ceara fie

restituirea bunului, fie plata valorii lui.

Valoarea întreţinerii prestate de dobânditor nu trebuie restituită.

Considerăm că prevederile CCRM conţine prea multe favori doar pentru beneficiar ceea

ce e încalcă poziţia de egalităţii în cadrul acestui raport, consider că la această prevedere trebuie

de adăugat: dacă va dovedi vinovăţia dobânditorului pentru rezoluţiune.

Deci este important să evidenţiem particularitate cea mai esenţială a acestui contract că

dreptul de proprietate asupra bunului înstrăinat apare pentru dobânditor numai la momentul

morţii beneficiarului. La decesul dobânditorului, drepturile şi obligaţiile lui trec la succesorii lui.

Contractul de rentă, noţiune, elemente, efecte

Una din noutăţile prevederilor CCRM este contractul de rentă. în conformitate cu

articolul 847 CCRM, renta se constituie printr-un contract în baza căruia o parte, numită se

obligă să plătească .periodic, cu titlu gratuit sau oneros, o redevenţă celeilalte părţi, numite

credirentier. Renta poate fi plătită în bani sau în natură. Renta poate fi constituită în favoarea

unui terţ.

Din definiţia adusă evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral, deoarece

se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, dar poate fi ţi unilateral când acesta este cu titlu

gratuit. Poate fi atât cu titlu gratuit, câr şi cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, însă

spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual deoarece este

valabil din momentul încheierii lui. Este consensual deoarece este valabil din momentul

încheierii.

Părţile: care se numesc debirentier, credirentier, pot fi atât persoane fizice, cît şi persoane

juridice.

Reieşind din faptul că renta poate fi plătită pe viaţă evidenţiem caracterul aleatoriu al

contractului şi caracterul nedeterminat al termenului care conform articolului 848 CCRM, renta

este viageră în cazul în care durata ei este limitată prin durata vieţii unei sau mai multor

persoane. Debirentierul trebuie, în caz' de dubiu, sa efectueze plata rentei pe' durata vieţii

credirentierului.

Forma contractului de rentă, conform prevederilor articolului 849 CCRM, pentru

valabilitatea unui contract prin care se promite o rentă este necesară formularea în scris a

promisiunii şi autentificarea ei notarială. Dacă, în temeiul contractului de rentă, debirentierului i

se dă un bun imobil, contractul urmează a fi înscris în registrul bunurilor imobile.

Volumul sau cuantumul rentei se stabileşte de către părţi. în cazul decesului unuia dintre

credirentieri, renta se plăteşte integral supravieţuitorilor dacă în contract nu este prevăzut altfel.

în conformitate cu articolul 851 CCRM periodicitatea şi momentul de plată a rentei se stabilesc

prin acordul părţilor, luându-se în considerare forma rentei. Renta viagera se plăteşte în avans.

Renta în bani se plăteşte în avans pentru 3 luni dacă în contract nu este prevăzut altfel. Pentru

alte forme de rentă, termenul de plată în avans se stabileşte în dependenţă de caracterul şi de

scopul rentei. Dacă la începutul perioadei pentru care se plăteşte renta credirentierul este în viaţă,

lui trebuie să i se dea integral renta pentru aceasta perioadă. în contractul de plată a rentei în

natură, părţile pot conveni asupra înlocuirii acesteia cu o sumă de bani plătită periodic.

Obiectul acestui contract când este cu titlu oneros pot fi bunuri mobile şi imobile puse în

circuitul civil şi aflate cu drept de proprietate, pe de o parte şi redevenţa ce urmează a fi plătită.

Când contractul este cu titlu oneros articolul 852 CCRM prevede interdicţia înstrăinării

bunurilor primite de debirentier, astfel în timpul vieţii credirentierului, debirentierul nu poate,

fără acordul credirentierului, înstrăina, ipoteca sau greva în alt fel bunurile transmise de persoana

care a constituit renta. Nu se admite executarea silită asupra acestor bunuri pentru alte obligaţii

ale debirentierului. Dacă debirentierului a fost transmis un bun imobil, interdicţiile stipulate la

alin. (1) se înscriu în registrul bunurilor imobile.

Obligaţia debirentierului nu se stinge prin pieirea ori deteriorarea fortuită a bunului care i-

a fost transmis in legătura cu constituirea rentei. Contractul de rentă poate fi contestat de terţul

care are dreptul de a fi întreţinut de cel obligat la plata rentei dacă acesta, din cauza rentei, nu-si

poate îndeplini obligaţiile faţă de terţ. în cazul rezilierii contractului, bunul dat de cel care a

constituit renta se întoarce la acesta. Debirentierul nu poate pretinde credirentierului întoarcerea

ratelor plătite. Atât debirentierul, cât şi credirentierul are dreptul de a cere rezilierea contractului

de rentă dacă, în urma neexecutării obligaţiilor sau din alte motive temeinice, continuarea acestor

raporturi nu mai este posibilă. In urma rezilierii contractului de rentă, bunul transmis în legătură

cu constituirea rentei este restituit. Prestaţia efectuată de debirentier nu este restituită dacă în

contract nu este prevăzut altfel.

Contractul de comodat: noţiunea, elementele şi efectele

Una din formele împrumutului este comodatul. In conformitate cu articolul 859 CCRM,

prin contract de comodat o parte, numită comodant, dă cu titlu gratuit un bun în folosinţă

celeilalte părţi, numite comodatar, iar aceasta se obligă să restituie bunul la expirarea termenului

pentru care i-a fost dat. Contractul de comodat poate prevedea compensarea de către comodatar a

uzurii bunului.

Din definiţia adusă reies caracterele contractului de comodat, care sunt următoarele: este

unilateral deoarece o parte are drepturi, cealaltă obligaţii, este real deoarece se consideră valabil

din momentul transmiterii bunului, poate fi atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros.

Părţile contractului: comodant, comodatar, care pot fi atât persoane fizice cât şi persoane

juridice cu capacitate de exerciţiu. Deci prin încheierea contractului o parte dispune de drepturi

iar cealaltă obligaţii: dreptul comodantului de a da un bun în folosinţă şi obligaţiile

comodatarului fiind următoarele:

Comodatarul este obligat să păstreze şi să îngrijească bunul cu diligenta unui bun

proprietar şi să-1 folosească numai în scopul stabilit în contract sau determinat prin natura

bunului. Comodatarul este ţinut să suporte cheltuielile necesare folosinţei bunului. Comodataruî

poate cere compensarea cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente pe care a fost nevoit să le

facă pentru conservarea bunului. Comodatarul nu poate dă bunul în folosinţa unor terţi decât cu

acordul comodantului. Comodatarul este obligat sa restituie, la expirarea termenului contractului

de comodat, bunul primit în folosinţă gratuita.

Obiectul contractului, poate fi un bun mobil sau imobil pus în circuitul civil şi care nu se

consumă la o singură folosinţă.

Termenul contractului. Desigur că contractul de comodat este un contract cu termen

nedeterminat prin lege şi de acea el se stabileşte la înţelegerea părţilor. Astfel, articolul 864

CCRM, prevede că comodatarul este obligat să restituie, la expirarea termenului contractului de

comodat, bunul primit în folosinţă gratuită. în cazul în care contractul de comodat nu are

stabilit un termen, comodatarul este obligat sa restituie bunul la sfârşitul valorificării lui în

scopul menţionat în contract. Comodantul poate cere restituirea bunului mai devreme dacă a

trecut o perioada suficienta pentru valorificarea lui. Dacă termenul contractului de comodat nu

poate fi stabilit în baza scopurilor de utilizare a bunului, comodantul este în drept să ceară

restituirea bunului în orice moment.

Comodantul poartă răspundere numai pentru intenţie sau culpă gravă. în cazul în care

comodantul nu execută obligaţia de a da bunul, comodatarul poate cere doar repararea

prejudiciului. Dacă a ascuns cu viclenie viciile bunului transmis în folosinţă gratuită, comodantul

este obligat să repare comodatarului prejudiciul cauzat astfel.

Comodatarul nu poartă răspundere pentru modificarea sau înrăutăţirea stării bunului dacă

aceasta survine în urma folosirii lui în conformitate cu destinaţia stabilită în contract.

Comodantul poate rezilia contractul de comodat daca:

a) în virtutea unor circumstanţe neprevăzute, comodantul însuşi are nevoie de bun;

b) comodatarul foloseşte bunul ne conform destinaţiei stabilite în contract, dă bunul, fără

acordul comodantului, în folosinţă unui terţ sau supune bunul unui pericol mare, ca urmare a ne

manifestării prudentei cuvenite;

c) comodatarul a decedat;

d) comodatarul persoana juridică şi-a încetat activitatea.

Contractul de locaţiune: noţiune, caractere, efecte

În conformitate cu articolul 875 CCRJVI prin contractul de locaţiune, o parte numită

locator, se obligă să dea celeilalte părţi, numite locatar, un bun determinat individual în folosinţă

temporară sau în folosinţă şi posesiune temporară, iar aceasta se obligă să plătească chirie.

Din definiţia adusă evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral, deoarece

se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi. Poate fi cu titlu oneros, deoarece ambele părţi

obţin ceva. este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este

consensual deoarece este valabil din momentul încheierii.

Elementele: Părţile: care se numesc locator şi locatar şi pot fi atât persoane fizice, cât şi

persoane juridice, cu capacitatea de exerciţiu necesară. în temeiul contractului de locaţiune,

părţile obţin atât drepturi, cât şi obligaţii. Astfel, spre exemplu, articolul 890 CCRM

reglementează, dreptul locatarului în cazul deranjării folosinţei sale de către un alt locatar.

Locatarul a cărui folosinţa este deranjata de către un alt locatar sau de persoanele cărora acesta

le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el poate obţine, în dependenţa de circumstanţe, o

reducere a chiriei sau rezilierea contractului dacă înştiinţează locatorul comun despre încălcările

ce îi afectează folosinţa şi dacă acestea persistă. Pe lângă cele prevăzute la alin. (1), locatarul

poate cere locatorului comun repararea prejudiciului, cu excepţia cazului când ultimul

demonstrează că a acţionat cu prudenţă şi diligentă. Locatorul se poate întoarce împotriva

locatarului vinovat de prejudiciu.

Articolul 891 CCRM reglementează dreptul locatorului de a verifica bunul închiriat şi de

a efectua lucrări asupra lui şi în cazul imobilului, să-1 prezinte eventualilor cumpărători sau

locatari, fiind obligat să-şi exercite aceste drepturi în mod rezonabil.

Părţile dispun şi de obligaţii, astfel, locatarul este obligat:

a) să folosească bunul la destinaţie şi în conformitate cu prevederile contractului;

b) să păstreze şi să asigure integritatea bunului;

c) să acopere cheltuielile curente de folosire şi întreţinere în stare normală a bunului;

d) sa efectueze reparaţia curentă a bunului.

Locatarul are obligaţia de a acţiona intr-o manieră care să nu împiedice folosirea normală

a bunului de către alţi locatari. Locatarul este ţinut faţă de locator şi de ceilalţi locatari să repare

prejudiciul care poate rezulta din neexecutarea acestei obligaţii fie că a fost produs de el, fie de

persoanele cărora le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el.

Locatorul poate fi obligat să efectueze reparaţia capitală a bunului închiriat dacă legea sau

contractul nu prevede altfel. Reparaţia capitală se efectuează în termenul stabilit în contract sau

când reiese dintr-o necesitate stringentă.

Obiectul contractului pot fi bunuri puse în circuitul civil: pămînt, case de locuit, mijloace

de transport, utilaje, tehnică agricolă etc. Bunul închiriat trebuie să fie predat în starea

corespunzătoare, conform destinaţiei convenite prin contract, iar locatarul trebuie să menţină

bunul în această stare pe durata locaţiunii. Bunul dat de locator trebuie să fie liber de orice viciu

material sau juridic. Bunul este considerat liber de orice viciu material când are caracteristicile

convenite. Bunul este liber de vicii materiale în cazul în care poate fi folosit conform destinaţiei

stabilite în contract, dacă nu s-a convenit asupra unor anumite caracteristici, sau conform

destinaţiei obişnuite a unor asemenea bunuri dacă nu s-a convenit asupra folosinţei. Bunul este

considerat liber de orice viciu juridic dacă nici un terţ nu poate valorifica drepturi asupra acestui

bun în perioada pentru care a fost încheiat contractul. înainte de a-şi valorifica drepturile,

locatarul trebuie să-1 informeze pe locator despre viciile bunului depistate.

Un alt element este forma contractului de locaţiune a unui bun imobil care în

conformitate cu articolul 876 CCRM, trebuie sa fie întocmit în scris. Contractul de locaţiune a

unui bun imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani trebuie înscris în registrul bunurilor imobile.

Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ.

Un alt element important este termenul contractului care poate avea limită maximă.

Astfel, articolul 877 CCRM prevede că contractul de locaţiune nu poate fi încheiat pe un termen

mai mare de 99 de ani.

Pentru folosinţa bunului chiriaşul plăteşte chiria. în conformitate cu articolul 886 CCRM,

plata chiriei poate fi efectuată integral la expirarea termenului stabilit în contractul de locaţiune.

Dacă plata chiriei este stabilită pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea lor.

Plata cheltuielilor suplimentare este obligatorie numai în cazul în care există

un acord între părţi. Dacă în folosirea bunului închiriat au apărut piedici din vina locatarului,

acesta nu va fi exonerat de plata chiriei, încetează chiria odată cu expirarea termenului

contractului.

Contractul de arendă, noţiune, elemente, efecte

Contractul de arendă este o varietate a contractului de închiriere sau locaţiune, dar care

dispune de particularităţi specifice. Articolul 911 CCRM prevede că arenda este contractul

încheiat între o parte - proprietar, uzufructuar sau un alt posesor legal de terenuri şi de alte bunuri

agricole, numit arendator - şi alta parte, numit arendaş cu privire la exploatarea acestora pe o

durată determinată şi la un preţ stabilit de părţi. Prin acordul părţilor, dispoziţiile cu privire la

arendă se aplică şi la locaţiunea altor imobile. Contractului de arendă se aplică în modul

corespunzător dispoziţiilor cu privire la locaţiune în măsura în care prevede legislaţia civilă în

vigoare.

Din definiţia adusă evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral, deoarece

se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi. Este fi cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin

ceva, este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este

sinalagmatic deoarece creează obligaţii corelative.

Elementele: Părţile: care se numesc arendator - si arendaş, pot fi atât persoane fizice, cât

şi juridice.

Forma contractului de arendă în conformitate cu articolul 912 CCRM este forma scrisă.

Obiectul contractului sunt cu predominanţă terenurile de pământ şi încăperile nelocuibile etc.

Arendatorul şi arendaşul trebuie să întocmească, la începutul arendei, un act în care descrie

bunul arendat şi starea în care se afla la momentul predării. La încetarea arendei, se aplică

aceleaşi dispoziţii în modul corespunzător. Actul de descriere trebuie să cuprindă ziua întocmirii

şi să fie semnat de ambele părţi. în contractul de arendă a unui teren trebuie stipulate condiţiile

de folosire a obiectelor situate pe teren, inclusiv a utilajului şi tehnicii agricole.

Termenul arendei în conformitate cu articolul 915 CCRM nu poate fi mai mic de un an.

Cu 3 luni înainte de expirarea arendei, arendatorul informează printr-un preaviz arendaşul despre

nedorinţa de a prelungi contractul de arendă. Dacă termenul arendei expiră, iar arendatorul nu

cere să i se predea terenul şi arendaşul continuă exploatarea lui, contractul de arenda se consideră

prelungit cu un an.

Un element important al contractului este plata arendei care după prevederile articolului

916 CCRM se face în natură, în bani sau în natură şi în bani, potrivit acordului dintre părţi, şi se

execută în termenul şi în locul stabilit în contract. Elementele în funcţie de care se determină

plata arendei pentru fiecare categorie de folosinţa a bunului pot fi: suprafaţa terenului, potenţialul

de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul posibilităţii de efectuare a mecanizării,

posibilităţile de acces, distanţa faţă de locurile de depozitare, industrializare sau de

comercializare, starea clădirilor, amenajărilor sau altor dotări, gradul de amortizare a tehnicii

agricole arendate.

Mărimea plăţii de arendă în natură se stabileşte într-o cantitate determinata de produse

sau într-un procent din producţie. Produsele cu care se plăteşte arenda se stabilesc de părţi în

funcţie de specificul activităţii agricole şi de zonă. Termenele şi locul de plată în natură a arendei

se stabilesc de părţi, în funcţie de felul produselor şi de specificul obţinerii lor.

Contractul de depozit, noţiune caractere, clasificări

Depozitarea este una din cele mai vechi forme de raporturi sociale care se întâlnesc în

societate. In CCRM ea se reglementează în forma contractului de depozit, care în conformitate

cu articolul 1086, prin contractul de depozit o parte, numită depozitar, se obligă să păstreze

bunul mobil, predat de cealaltă parte, numită deponent, o perioadă determinată sau nedeterminată

şi să-1 restituie la cerere.

Din definiţia adusă evidenţiem următoarele caractere: este un contract unilateral,

deoarece apar obligaţii doar pentru o parte, însă când este cu titlu oneros este bilateral. Este fi cu

titlu gratuit dar poate fi şi cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva. este un contract real

dar poate fi şi consensual.

Elementele: Părţile, care se numesc deponent - şi depozitar, pot fi atât persoane fizice, cât

şi juridice. Fiind unilateral creează obligaţii pentru depozitar. Astfel, articolul 1089 CCRM

prevede următoarele obligaţii de păstrare a bunului:

(1) In cadrul depozitului cu titlu oneros, depozitarul este obligat să se îngrijească de

integritatea bunului primit cu prudenţa şi diligenta unui bun profesionist.

(2) în cazul în care depozitul are titlu gratuit, depozitarul este obligat să se îngrijească de

integritatea bunului ca de propriul bun.

(3) Depozitarul este obligat să restituie bunul în starea în care se afla la momentul

restituirii. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite rămâne în sarcina deponentului.

(4) Depozitarul căruia i s-a luat bunul depozitat şi care a primit în locul lui o sumă de bani

sau un alt bun trebuie să predea deponentului ceea ce a primit.

(5) Succesorul depozitarului care a vândut cu buna-credinţa bunul despre care nu ştia că

este depozitat este ţinut să restituie doar preţul primit sau să cedeze creanţa sa contra

cumpărătorului dacă preţul nu s-a plătit. (Art. 1095 CCRM) Depozitarul nu are dreptul să

folosească, fără permisiunea deponentului, bunul predat în depozit, cu excepţia cazului când

faptul acesta este necesar conservării bunului. Articolul 1099 CCRM prevede obligaţia de a

remite fructele bunului depozitat. Astfel depozitarul este obligat să remită fructele bunului

depozitat, percepute în perioada de depozitare. El va răspunde pentru neexecutarea acestei

obligaţii numai în caz de intenţie sau culpa grava. Deponentul este obligat să compenseze

cheltuielile necesare de percepere şi păstrare a fructelor. Depozitarul este obligat să

plătească dobânda pentru banii depozitaţi numai din ziua în care a fost pus în întârziere

privind restituirea banilor.

Depozitarul dispune şi de unele drepturi. Astfel, articolul 1093 CCRM, prevede că,

depozitarul are dreptul sa modifice, după caz, condiţiile de depozitare numai după ce 1-a

înştiinţat pe deponent şi a obţinut încuviinţarea lui. De asemenea, depozitarul trebuie să-1

informeze pe deponent despre confiscarea sau realizarea unor drepturi ale terţilor asupra bunului

depozitat. în cazul în care modificarea condiţiilor depozitului este strict necesară pentru

înlăturarea riscului de distrugere, pierdere sau deteriorare a bunului, depozitarul este în drept să

modifice modul, locul şi alte condiţii de păstrare fără a cere deponentului încuviinţarea. Apariţia

unui pericol real de deteriorare sau degradare a bunului depozitat ori apariţia unor alte condiţii

care ameninţa siguranţa păstrării bunului da depozitarului dreptul să vândă bunul la un preţ

determinat de situaţia creată în cazul în care deponentul nu poate întreprinde vreo acţiune etc.

Deponentul dispune de drepturi. Astfel, articolul 1096 CCRM prevede dreptul de a ridica

bunul depozitat oricând bunul depozitat, chiar şi atunci când contractul prevede un termen de

depozitare. în cazul în care depozitul este făcut în interesul depozitarului, deponentul este obligat

să repare prejudiciul cauzat prin preluarea anticipată a bunului.

Forma contractului de depozit în conformitate cu articolul 912 CCRM poate fi atât orală

cât şi scrisă.

Obiectul contractului sunt totalitatea bunurilor mobile, determinate individual şi generic.

Dacă în depozit au fost predate bunuri determinate generic, bunurile trec, în lipsa unei înţelegeri

contrare, în proprietatea depozitarului. în astfel de caz, depozitarul se obliga să restituie

deponentului o cantitate de bunuri egală sau stipulată de părţi, de acelaşi gen şi de aceeaşi

calitate.

Deşi termenul contractului de depozit nu este reglementat expres, el are o mare

importanţă. în multe forme ale acestui contract mai ales când este cu titlu gratuit termenul nu se

stipulează, însă în majoritate contractelor termenul se concretizează. Astfel, deponentul are

dreptul să-şi ridice oricând bunul depozitat, chiar şi atunci când contractul prevede un termen de

depozitare. Depozitarul poate cere oricând deponentului să-şi ridice bunul depozitat dacă în

contract nu este stabilit un termen de depozitare.

Dacă s-a stabilit un termen pentru ridicarea bunului, la expirarea lui depozitarul răspunde

doar pentru prejudiciul cauzat din intenţie sau din culpa grava.

S-a menţionat că contractul de depozit poate fi şi cu titlu oneros, atunci, la părţi apar

drepturi şi obligaţii reciproce adică contractul devine bilateral şi sinalagmatic. Astfel articolul

1102 prevede obligaţia de a plăti remuneraţie. Dacă depozitul are titlu oneros, deponentul se

obligă sa plătească remuneraţia la încetarea depozitului dacă în contract nu este prevăzut altfel.

în cazul în care depozitarul executa depozitul în cadrul unei activităţi profesionale, se consideră

că asupra remunerării s-a convenit în mod tacit. Dacă asupra mărimii remuneraţiei datorate nu s-

a convenit, se consideră convenită, în cazul existenţei unui tarif stabilit, retribuţia tarifara, iar în

lipsa tarifului, retribuţia obişnuita.

Deponentul este obligat să compenseze depozitarului cheltuielile necesare păstrării

bunului.

Depozitarul are dreptul sa reţină bunul depozitat peste termenul prevăzut în contract până la

momentul retribuirii sale şi compensarea cheltuielilor de păstrare. (Art. 1102-1103 CCRM)

În dependenţă de modul de păstrare a bunurilor deosebim mai multe forme sau categorii

de depozitări. Ne vom referi doar la particularităţile acestora.

Astfel, depozitarea în hoteluri, cămine, sanatorii, casele de odihna şi altele dispun de

particularităţile depozitului hotelier, reglementat de articolul 1105 CCRM după care, hotelurile,

căminele, sanatoriile, casele de odihnă şi altele asemenea răspund pentru distrugerea, pierderea

sau deteriorarea bunurilor persoanelor fizice, pe care acestea le au cu ele în încăperile rezervate

lor, chiar dacă bunurile, cu excepţia banilor, titlurilor de valoare şi bijuteriilor, nu au fost predate

în depozit în mod special. Convenţia contrara este nula. Răspunderea prevăzută se exclude în

cazul în care prejudiciul este cauzat de o forţă majoră, de către un oaspete al clientului sau de

proprietăţile bunului.

O altă modalitate de depozitare este sechestrul bunurilor mobile. în conformitate cu

articolul 1106 CCRM, sechestrul este depozitul în baza căruia persoanele remit un bun în litigiu

unui terţ, care se obligă să-1 restituie, după terminarea procesului, celui care are drept asupra lui.

Depozitarul însărcinat cu sechestru este ales de către părţi prin acord mutual. Părţile pot

să desemneze pe unul dintre ei. în cazul în care riu ajung la un acord privind depozitarul sau

privind condiţiile sechestrului, părţile pot cere instanţei de judecată să decidă.

Depozitarul însărcinat cu sethesţru nu are dreptul să facă în privinţa bunului nici o

cheltuială sau'alte acte, cu excepţia celor de conservare; în lipsa unei stipulaţii contrare sau

autorizaţii a iritantei de judecată.

Depozitarul poate, totuşi, cu sau fără consimţământul părţilor, cu autorizaţia instanţei de

judecată, să vândă bunurile a căror depozifare implică cheltuieli disproporţionate în raport cu

valoarea lor. Suma încasată din vînzarea bunului va rămâne la depozitar în condiţiile

sechestrului. Sechestrul se încheie după soluţionarea litigiului prin restituirea bunului către cel

îndreptăţit. Depozitarul nu poate,, înainte de soluţionarea litigiului, sa fie eliberat şi să restituie

bunul decât cu consimţământul tuturor părţilor sgii, în lipsa consimţământului, dacă exista un

motiv întemeiat, prin autorizarea instanţei de judecata. Depozitarul însărcinat cu sechestru

trebuie să facă o dare de seamă la sfârşitul depozitului sau pe parcursul lui, la cererea părţilor sau

a instanţei de judecată. (Art. 1106-1110 CCRM)

Sechestrul poate fi instituit si de instanţa de judecata. în acest caz el este supus regulilor

stabilite de Codul de procedura civila, precum şi de prezentul capitol, în măsura în care nu sînt

incompatibile.

O categorie aparte creează magazinajul care dispune de un şir de particularităţi. în

conformitate cu articolul 1112 CCRM raporturilor de magazinaj, care este un contract de predare

a bunurilor spre păstrare la un depozit de mărfuri, se aplică în modul corespunzător dispoziţiile

referitoare la depozit.

Astfel, la înmagazinare articolul 1120 CCRM prevede că la primirea bunurilor,

magazinerul are obligaţia să elibereze o recipisă de magazinaj. Recipisa de magazinaj trebuie să

conţină:

a) data întocmirii şi numărul înscrierii în registrul de magazinaj;

b) numele sau denumirea şi adresa persoanei ale cărei bunuri se înmagazinează;

c) locul de înmagazinare;

d) regulile magazinaj ului;

e) cantitatea (numărul, măsura ori greutatea) bunurilor înmagazinate şi calitatea, iar în

cazul bunurilor ambalate, descrierea ambalajului;

f) costul de magazinaj, alte costuri care pot să apară;

g) faptul că bunul înmagazinat trebuie sau nu asigurat şi, după caz, costul de asigurare;

h) termenul magazinajului şi data expirării lui ori inexistenţa termenului;

i) alte date, la alegerea părţilor;

j) semnătura magazinerului şi ştampila.

Lipsa unor date nu poate invalida recipisa de magazinaj.

Magazinerul trebuie să asigure înmagazinarea şi păstrarea bunurilor preluate cu diligenta

unui bun profesionist.

Magazinerul nu este obligat, dacă legea sau contractul nu prevede altfel, să constate la

preluarea bunurilor cantitatea (numărul, măsura ori greutatea), genul, felul sau alte caracteristici

ale lor.

Dacă bunurile predate spre înmagazinare se află la livrare într-o stare de depreciere sau

deteriorare ce poate fi constatată din exterior, magazinerul trebuie să conserve drepturile în

despăgubire împotriva transportatorului, să se îngrijească de dovada acestei stări a bunurilor

înmagazinate şi să-1 anunţe neîntârziat pe deponent. în caz de omisiune, el este obligat sa repare

prejudiciul produs prin aceasta. (Art. 1114 CCRM)

Magazinerul este obligat să permită, pe parcursul orelor de lucru, deponentului sau unei

alte persoane îndreptăţite să ia mostre, să inspecteze bunurile înmagazinate şi să adopte măsurile

necesare conservării lor.

Dacă se schimbă locul de înmagazinare, dacă au apărut schimbări ale caracteristicilor

bunurilor sau dacă asemenea schimbări sunt pe cale de a se produce, magazinerul este obligat să

anunţe de îndată faptul acesta.

Anunţul va fi făcut către ultimul deţinător, cunoscut de magaziner, al recipisei de

magazinaj. în caz de omisiune, magazinerul este obligat să repare prejudiciul produs prin

aceasta.

Magazinerul este răspunzător de distrugerea, pierderea ori deteriorarea bunurilor aflate în

paza sa dacă distrugerea, pierderea sau deteriorarea nu s-au produs ca urmare a unor împrejurări

care nu pot fi evitate prin grija unuj depozitar profesionist.

Magazinerul nu poate cere ridicarea bunului înmagazinat înainte de expirarea termenului

convenit pentru magazinaj, iar' dacă nu s-a convenit asupra unui astfel de termen, înainte de a

expira 3 luni de la înmagazinare. .

Dacă nu s-a convenit asupra unui termen de magazinaj sau dacă păstrează bunul după

expirarea termenului, magazinerul poate cere ridicarea bunului numai în urma rezilierii

contractului cu respectarea unui termen de preaviz de o lună.

Dacă deponentul nu ridică la expirarea termenului de magazinaj bunul înmagazinat,

magazinerul are dreptul, în urma

unej somaţfi, să vândă bunul la licitaţie. Aceasta nu poate avea loc înainte de expirarea unei

luni de la somaţie.

După ce creanţele magazinerului decurgînd din magazinaj şi organizarea licitaţiei au fost

satisfăcute din -suma obţinută din vânzare, restul va fi predat de către magaziner posesorului

legitim al recipisei de magazinaj.

Contractul de antrepriză, noţiune, categoriile

În conformitate cu prevederile legale ale articolului 946 CCRM, prin contractul de

antrepriză o parte numită antreprenor se obligă să efectueze pe riscul sau o anumită lucrare

celeilalte părţi, numită client, iar aceasta se obligă sa recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul

convenit.

Din definiţia adusă evidenţiem următoarele caractere:

Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva. este un contract consensual

deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este sinalagmatic deoarece creează obligaţii

corelative.

Elementele: Părţile, care se numesc antreprenor şi client şi care pot fi atât persoane fizice,

cât şi persoane juridice. Fiind un contract inalagmatic părţile dispun de drepturi şi obligaţii

reciproce cum ar fi dreptul antreprenorului sau prestatorului la o despăgubire corespunzătoare

fără a fi obligat la o lucrare sau prestaţie ulterioară dacă beneficiarul nu acceptă lucrarea sau

prestaţia oferită. Beneficiarul sau clientul este obligat la despăgubiri şi atunci când nu

îndeplineşte acţiunile necesare lucrării sau prestaţiei etc.

Obiectul contractului de antrepriză poate fi atât producerea sau transformarea unui bun,

cât şi obţinerea unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări.

Termenul contractului este prevăzut de articolul 954 CCRM care prevede că părţile

contractante pot conveni asupra unui termen general de executare, iar în caz de necesitate, şi

asupra termenului de demarare a lucrărilor, asupra termenului de executare a unor părţi din

lucrare şi asupra termenului de finisare a lucrării. Termenul poate fi modificat numai cu acordul

comun al părţilor. Dacă părţile convin, executarea poate avea loc într-un termen redus sau

imediat, în prezenţa clientului.

În afară de termenul de executare a lucrărilor pentru antrepriză este specific termenul de

prescripţie, care în conformitate cu articolul 968 CCRM termenul de prescripţie este de un an din

momentul recepţionării lucrării. Acţiunea care se referă la construcţii poate fi intentată în

decursul a 5 ani. Dacă contractul prevede recepţionarea lucrării pe părţi, termenul de prescripţie

curge din ziua recepţionării lucrării în ansamblu.

Legislaţia civilă stabileşte şi un termen garanţie care în conformitate cu articolul 969

CCRM dacă legislaţia sau contractul stabilesc un termen de garanţie, reclamaţia poate fi înaintata

în interiorul acestui termen. Termenul de prescripţie curge din momentul înaintării reclamaţiei.

iar dacă reclamaţia nu a fost înaintata, termenul de prescripţie curge de la data expirării

termenului de garanţie.

Un rol important îl are .Preţul contractului care este retribuţia pe care clientul se obligă să

o plătească antreprenorului pentru lucrarea executată. în conformitate cu articolul 932 CCRM.

retribuţia se consideră convenită în mod tacit dacă, în raport cu împrejurările, asemenea lucrări

sau prestaţii se fac numai în schimbul unor retribuţii. Dacă nu este stabilit cuantumul retribuţiei,

se consideră că s-a convenit. în cazul existenţei unor tarife, asupra retribuţiei tarifare, iar în cazul

inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei obişnuite. Preţul este format din retribuţie şi din alte

cheltuieli suportate de antreprenor.

Antreprenorul trebuie să transmită clientului lucrarea liberă de orice viciu material sau

juridic.

Lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calităţile convenite. In cazul în care nu s-a

convenit asupra unor calităţi, lucrarea este liberă de vicii materiale dacă este corespunzătoare

utilizării presupuse în baza contractului sau, dacă nu se poate deduce o asemenea utilizare,

utilizării obişnuite.

Cu viciul material se asimilează situaţia în care antreprenorul produce o alta " lucrare

decât cea comandată sau produce lucrarea într-o cantitate sau de o dimensiune inferioară, dacă

această executare poate fi considerata, pornind de la circumstanţe, ca executare a contractului.

Lucrarea este liberă de vicii juridice atunci când nici un terţ nu poate valorifică drepturi

împotriva clientului.

(1) Antreprenorul este obligat să-1 informeze pe client despre faptul că:

a) materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ;

b) viciile materialelor vor face că produsul final sa fie afectat de vicii;

c) respectarea indicaţiilor clientului ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării;

d) există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care ameninţă trăinicia sau

utilitatea lucrării.

(2) În cazul când antreprenorul nu execută obligaţia stipulată la alin. (1), clientul are

dreptul sa ceara repararea prejudiciului.

Dacă clientul, fiind informat de către antreprenor la timp şi în modul corespunzător, nu

înlocuieşte în termenul convenit materialul inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă indicaţiile

referitoare la modul de executare a lucrării sau nu înlătură alte circumstanţe care ameninţa

trăinicia sau utilitatea lucrării, antreprenorul este în drept să ceară rezilierea contractului şi

repararea prejudiciului.

Contractul de prestări servicii: noţiune, elemente

Una din categoriile contractului de antrepriză cele mai frecvent întâlnite este contractul

de prestări servicii care în conformitate cu articolul 970 CCRM, prin contractul de prestări

servicii, o parte, numită prestator, se obligă să presteze celeilalte părţi numite, beneficiar,

anumite servicii, iar aceasta se obligă să plătească retribuţia convenita.

În calitate de categorie a contractului de antrepriză evidenţiem următoarele caractere: este

un contract bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic

deoarece dispune obligaţii reciproce. Este fi cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva,

este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este comutativ, cu

executare succesivă.

Elementele: Părţile, care se numesc prestator şi beneficiar deşi se numesc deosebit de cele

ale antreprize, nu dispun de careva particularităţi, adică pot fi persoane fizice şi juridice.

Părţile dispun atât de drepturi cât şi de obligaţii. Astfel, Beneficiarul, în cazul în care este

răspunzător, este obligat să amenajeze şi să întreţină astfel spaţiile, echipamentele sau aparatele

pe care trebuie să le procure pentru prestarea serviciilor şi să reglementeze astfel prestarea

serviciilor care trebuie efectuate sub conducerea şi în conformitate cu dispoziţiile sale, încât

prestatorul să fie protejat contra riscurilor pentru viaţa şi sănătate în măsura în care natura

serviciului prestat o permite.

Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natura care reiese

direct din conţinutul art. 970 CCRM. este foarte variat şi în multe cazuri se reglementează de

normele de drept ale altor acte normative. Spre exemplu serviciile telefonice se reglementează şi

prin Regulamentul prestării serviciilor de telefoane fixă din 16.08.2001,1 prestarea serviciilor

poştale se fac în temeiul Regulilor privind prestarea serviciilor poştale din 18.06.02,2 etc.

În cazul în care nu s-a convenit asupra duratei raporturilor contractuale sau din natura ori

scopul serviciilor nu rezultă un termen, fiecare parte poate sa rezilieze contractul.

Termenul contractul de prestări servicii, este de mai multe feluri. Astfel, termenul de

prestare a serviciilor se reglementează prin articolul 976 CCRM care prevede prestări pe termen

lung şi pe termene mai scurte. In cazul în care contractul de prestări servicii este încheiat pentru

perioade mai lungi de 5 ani, prestatorul poate rezilia contractul după 5 ani. Deci, termenul mai 1 Monitorul oficial al RM, nr. 1-3, 20022 Monitorul oficial a! RM. nr. 91-94, 2002

lung nu poate depăşi 5 ani. Termenul pentru preaviz este de 6 luni. Dacă relaţiile dintre părţi vor

continua, cu ştiinţa celeilalte părţi, şi după încetarea termenului, contractul de prestări servicii' se

considera prelungit pe termen nelimitat în măsura în care cealaltă parte nu respinge imediat

aceasta prelungire.

CCRM prevede următoarele termene mai scurte: Raporturile din contractul de prestări

servicii pot fi reziliate:

a) zilnic, începând cu sfârşitul zilei următoare, dacă plata se face pe zi;

b) cel mai târziu în prima zi lucratoare din cursul unei săptămâni, începînd cu sfârşitul

următoarei zile de sîmbătă, dacă plata se calculează pe săptămână;

c) cel mai târziu pe data de 15 a lunii, începând cu sfîrşitul lunii calendaristice, dacă plata se

calculează pe lună;

d) cu respectarea termenului de preaviz de 6 săptămîni, începând cu sfîrşitul unui

trimestru calendaristic, dacă plata se calculează pe trimestre sau pe perioade mai mari;

e) oricând dacă plata nu se face în dependenţă de intervale de timp. în cazul în care relaţiile

privind prestarea de servicii ocupă tot timpul de lucru al prestatorului, termenul pentru preaviz

trebuie sa fie de 2 săptămâni.

La expirarea termenelor beneficiarul trebuie să preia serviciile. în cazul în care

beneficiarul întârzie să preia serviciile, prestatorul este îndreptăţit să solicite plata sumei

convenite pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din cauza întîrzierii şi nu este obligat să

presteze servicii pentru această sumă. El trebuie însă să accepte ca din suma de plată să se scadă

contravaloarea pentru economiile pe care le-a făcut prin neefectuarea serviciilor sau pentru

veniturile obţinute prin prestarea de servicii faţă de alţii în aceeaşi perioadă, sau pentru serviciile

pe care nu le prestează cu rea-credinţă.

În CCRM se evidenţiază termenul de plată pentru servicii. Astfel, articolul 971 prevede

că, plata pentru servicii se efectuează după prestarea serviciilor. Dacă plata pentru servicii se

calculează pe anumite perioade, sumele vor fi acordate după încheierea fiecărei perioade în parte.

Contractul prestări de servicii încetează odată cu expirarea termenului pentru care a fost

încheiat.

Dacă prestatorul reziliază contractul de prestări servicii din motive care nu ţin de

nerespectarea condiţiilor contractului de către beneficiar sau dacă beneficiarul reziliază

contractul din cauza că prestatorul nu respectă prevederile contractului, prestatorul nu are dreptul

la retribuţie în măsura în care serviciile sale de până atunci nu prezintă interes pentru cealaltă

parte în urma rezilierii. Dacă s-a efectuat plata serviciilor în avans, prestatorul este obligat să

restituie sumele conform art. 738 CCRM sau, în cazul în care rezilierea are loc din motive

neimputabile prestatorului, conform regulilor privind îmbogăţirea fără justă cuză.

Dacă rezilierea are loc din cauza încălcării condiţiilor contractului de către cealaltă parte,

aceasta este obligată să suporte costurile pentru paguba cauzată prin rezilierea contractului.

Contractul de transport, noţiune, categorii.

Articolul 980. Dat fiind faptul că la transportare se folosesc diferite mijloace de transport,

iar în calitate de obiecte ale transportării pot fi diferite mărfuri, bagaje, pasageri şi contractul de

transport se caracterizează printr-o varietate de forme. Este necesar să menţionăm şi varietatea de

acte normative care reglementează relaţiile de transport, astfel în afară de CCRM aceste relaţii se

reglementează de: Legea aviaţiei civile din 09.07.1997,98 Codul transporturilor auto, aprobat

prin legea 19.07.98, Regulamentul transporturilor auto de mărfuri, călători şi bagaje, aprobat de

ministerul transporturilor şi comunicaţiilor al RM din 09.12.1999, Codul navigaţiei comerciale al

RM, aprobat prin Legea RM din 30.09.1999, etc.

CCRM prin art. 980 aduce următoarea definiţie, prin contractul de transport, o parte

numită cărăuş, transportator se obligă faţă de cealaltă parte, numită, pasager sau client să o

transporte împreuna cu bagajele ei sau, respectiv, să transporte încărcătura la locul de destinaţie,

iar cealaltă parte se obligă să plătească remuneraţia convenită. Transportarea gratuită a persoanei

sau a bunului, cu excepţia cazului când este efectuată în activitatea de întreprinzător de persoană

care oferă public servicii de transport, nu este guvernată de regulile stipulate în prezentul articol

şi transportatorul poartă doar o obligaţie de prudenţă şi diligentă.

Din conţinutul articolului evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral,

deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece dispune

obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este un contract

consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este comutativ, cu executare

succesivă. Contractul de transport face parte din categoria contractelor prestări de servicii de

aceia poate avea multe tangenţe comune, însă vom evidenţia şi multe particularităţi.

Elementele: Părţile, care se numesc cărăuş - persoana care se obligă să transporte şi

client, pasager care este transportat sau transportă mărfuri, care pot fi atât persoane fizice sau

juridice ce dispun de capacitate de exerciţiu necesară. Persoana care face publică oferta de

transport de persoane şi bunuri este obligată să încheie un contract de transport, cu excepţia

cazurilor în care există un motiv serios de a refuza. De multe ori la contractul de transport a

încărcăturilor expeditorul mărfii nu corespunde cu destinatarul, sau transportatorii se schimbă şi

acestea din urmă tot sunt părţi ale contractului. Astfel articolul 983 CCRM prevede că, în cazul

când transportatorul transmite, total sau parţial, executarea obligaţiilor sale, persoana care îl

substituie este considerată parte a contractului de transport. Plata făcută de client unuia dintre

transportatori este liberatorie.

Obiectul contractului de transport îl formează serviciile de transportare a încărcăturilor,

pasagerilor şi bagajelor care reiese din conţinutul contractului nemijlocit.

Forma contractului de transport este în majoritatea cazurilor scrisă, însă care se

deosebeşte în dependenţă de mijlocul de transport şi de obiectul acestuia (scrisoare de trăsură,

conosament -navigaţie, bilete pentru pasageri, etc).

Termenul transportării este foarte variat şi se precizează în conţinutul contractelor sau

actelor de însoţire în cazul transportării de mărfuri. Articolul 984 CCRM prevede că cărăuşul

este obligat să transporte pasagerul şi bagajele sau încărcătura în termenele stabilite de lege sau

de contract, iar în lipsa unor astfel de termene, într-un termen rezonabil. Transportarea trebuie să

fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi rezonabilă.

Preţul care se plăteşte pentru transport se numeşte în CCRM taxă. Astfel, articolul 985

prevede că, pentru transportarea pasagerului şi bagajelor sau a încărcăturii, se plăteşte taxa de

transport convenită prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel. Taxa de transport se

plăteşte până la transportarea pasagerului şi bagajului sau a încărcăturii dacă legea sau contractul

nu prevede altfel. Cărăuşul are dreptul de retenţie asupra bagajului şi încărcăturii până la

achitarea taxei de transport.

Atât în literatura de specialitate, legislaţie, cât şi practică transportul şi contractele se

împart în mai multe categorii.

Astfel în dependenţă de modul de efectuare a transportării CCRM evidenţiază:

1. Transportul succesiv şi transportul combinat. Transport succesiv este transportul

efectuat de mai mulţi cărăuşi care se succed utilizînd acelaşi mod de transport (vehicul).

Transport combinat este transportul în care cărăuşii se succed utilizind diferite moduri de

transport (vehicule).

2. O altă categorie a contractului de transport este contractul de transport de persoane şi

bagaje, al cărei definiţii o desprindem din articolul 980 după care contractul de transport, o

parte numită cărăuş, transportator se obligă faţă de cealaltă parte, numită, pasager sau client să o

transporte împreuna cu bagajele ei, respectiv la locul de destinaţie, iar cealaltă parte se obligă să

plătească remuneraţia convenită.

Din conţinutul definiţiei evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral,

deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece dispune

obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este un contract

consensual deoarece este valabil din momentul înţelegerii, sau exprimarea voinţei părţilor. Este

un contract de adeziune deoarece condiţiile lui sunt determinate de actele normative ale

ministerelor şi departamentelor şi sunt obligatorii pentru călători.

Particularităţile contractului sunt următoarele: 1. Contractul de transport de persoane se

confirmă (se documentează) printr-un bilet (titlu de călătorie).

Biletul poate fi eliberat transmisibil sau intransmisibil (tren, avion, vapor). Posibilitatea

transmiterii încetează cel târziu la începutul călătoriei, (art. 986 CCRM)

2. Condiţiile de transportare a bagajelor sunt concretizate în conţinutul aceluiaşi contract.

3. Se deosebesc între ele contractele în dependenţă de mijlocul de transport (cu vehicolul,

trenul, avion, vapor, etc).

4. Cărăuşul se obligă să îmbarce, transporte şi debarce atât pasagerul, cât şi bagajele lui.

Cărăuşul este ţinut să transporte pasagerul la destinaţie în siguranţă, în caz contrar el este ţinut să

repare prejudiciul cauzat pasagerului, cu excepţia cazului când acest prejudiciu este rezultatul

unei forte majore, al stării de sănătate a pasagerului sau al faptei acestuia. Cărăuşul este ţinut să

repare prejudiciul şi în cazul în care acesta se datorează stării sale de sănătate, a prepuşilor săi

sau a stării ori funcţionării vehiculului.

Răspunderea cărăuşului pentru prejudiciile care rezultă din întârziere este exclusă dacă

altfel nu s-a convenit în mod expres sau dacă transportatorul nu a acţionat cu intenţie sau din

culpă gravă. Răspunderea cărăuşului nu poate fi exclusă sau Imitată prin contract. Limitările în

mărimea despăgubirilor în transportul public de persoane trebuie aprobate de Guvern.

În aceiaşi măsură Cărăuşul răspunde pentru pierderea, distrugerea sau deteriorarea

bagajelor care i-au fost încredinţate de pasager, cu excepţia cazului când va dovedi forţa majoră,

viciul propriu al bunului sau vina pasagerului.

Cărăuşul nu răspunde pentru pierderea documentelor, banilor sau a altor bunuri de mare

valoare, cu excepţia cazului când i s-a declarat natura sau valoarea bunului şi el a acceptat să îl

transporte. Cărăuşul nu este cu atât mai mult răspunzător pentru pierderea bagajelor de mână

care au rămas sub supravegherea pasagerului, cu excepţia cazului când ultimul va demonstra

vinovăţia cărăuşului.

O altă categorie de contracte o creează contractele de transportare a bunurilor

(încărcăturilor). Această categorie de contracte de asemenea se deosebeşte în dependenţă de

mijlocul de transport.

O particularitate a acestor categorii de contracte constă în constatarea lor printr-o

scrisoare de trăsură conosament sau alt document echivalent. Articolul 994 CCRM prevede că,

lipsa, pierderea sau deteriorarea scrisorii de trăsură nu afectează valabilitatea contractului de

transport dar ea complică rezolvarea litigiilor apărute.

Scrisoarea de trăsură se întocmeşte de client dacă părţile nu au convenit altfel.

Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în cel puţin 3 exemplare originale care se semnează

de către client şi cărăuş. Primul exemplar se păstrează la client, al doilea însoţeşte încărcătura, iar

al treilea este remis cărăuşului.

Dacă bunurile sunt încărcate în mai multe vehicule sau dacă este vorbă de încărcături de

diferite feluri ori de încărcături repartizate în diferite locuri, atât cărăuşul, cât şi clientul poate

cere întocmirea unui număr de scrisori de trăsură egal cu numărul vehiculelor utilizate sau cu

numărul categoriilor încărcăturilor sau al locurilor de unde se expediază încărcăturile. (Articolul

995 CCRM)

Părţile la contractele de transportare a bunurilor (încărcăturilor) se numesc cărăuşul - persoana

care se obligă să transporte şi expeditorul - persoana care transmite bunurile.

În transportul feroviar calitatea de cărăuş o are calea ferată, în transportul maritim,

proprietarul navei sau armatorul, în transportul aerian, persoana care posedă un certificat de

operator, etc.

Contractul de administrare fiduciara

Deşi raporturi sociale de administrare fiduciară au apărut demult în societate

reglementarea lor ne normele dreptului civil au apărut odată cu CCRM din 2002. în conformitate

cu articolul 1053, prin contractul de administrare fiduciara, o parte numită fondator al

administrării, fiduciant, predă bunuri în administrare fiduciară celeilalte părţi, numite

administrator fiduciar, fiduciar, iar aceasta se obligă să administreze patrimoniul în interesul

fondatorului administrării. Prin contract poate fi desemnat în calitate de beneficiar un terţ, care

poate înainta pretenţii proprii faţă de administratorul fiduciar. Autorităţile publice nu pot

exercita funcţia de administrator fiduciar. Administratorul fiduciar nu poate fi beneficiar. în

cazurile cînd administrarea fiduciara a patrimoniului se constituie pe motive prevăzute de lege,

drepturile fondatorului administrării aparţin autorităţii tutelare sau unei alte persoane menţionate

în lege.

Din conţinutul articolului evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral,

deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece dispune

obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este un contract

consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui, este cu executare succesivă.

Contractul din categoria contractelor prestări de servicii de aceia poate avea multe tangenţe

comune, însă vom evidenţia şi multe particularităţi. Administratorul prestează servicii de

administrare a bunurilor în interesul fondatorului. Având caractere asemănătoare cu prestările de

servicii, el are caractere specifice contractului de mandat. Raporturilor fiduciare se aplică în

modul corespunzător dispoziţiile referitoare la mandat.

Elementele contractului: părţile, fondator al administrării, fiduciant, care predă bunuri şi

care nu este titular a dreptului de proprietate asupra bunurilor cele transmite în administrare

fiduciară şi administratorul fiduciar, fiduciar, orice persoană care dispune de capacitate de

exerciţiu deplină.

Obiectul administrării fiduciare. în conformitate cu articolul 1055 CCRM, poate fi dat în

administrare fiduciara orice bun, inclusiv o universalitate de bunuri, atât existente la momentul

încheierii contractului, cât şi dobândite în viitor, inclusiv bunurile dobândite de administratorul

fiduciar în exercitarea contractului.

Patrimoniul dat în administrare fiduciară include şi bunurile care, în calitate de echivalent

sau în urma unor acte juridice, iau locul bunurilor originale. Mijloacele băneşti nu pot fi date

separat în administrare fiduciară, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Bunurile date în

administrare fiduciară se separă de alte bunuri ale fondatorului administrării, precum şi de

bunurile administratorului fiduciar.

Forma contractului de administrare fiduciară. Contractul de administrare fiduciară a

proprietăţii se încheie în scris.

Drepturile şi obligaţiile administratorului fiduciar. În conformitate cu articolul 1056

CCRM administratorul fiduciar este obligat să administreze în nume propriu proprietatea

încredinţată, dar pe riscul şi pe contul fiduciantului. în raporturile cu terţii, administratorul

fiduciar are prerogativele unui proprietar. Dacă nu manifestă faţă de interesele fiduciantului

diligenta de care dă dovadă în afacerile proprii, fiduciarul este obligat să repare prejudiciul

cauzat astfel. Administratorul fiduciar este obligat să facă public faptul separării bunurilor luate

în administrare fiduciară de bunurile sale şi să menţină această publicitate. El răspunde faţă de

fondatorul administrării pentru dezavantajele, pierderile şi prejudiciile care rezultă din

confuziunea celor două patrimonii. Administratorul fiduciar poate dispune de un imobil doar în

cazurile prevăzute de lege sau de contractul de administrare fiduciară. Drepturile obţinute de

administratorul fiduciar ca rezultat al activităţii de administrare fiduciară se includ în

componenţa patrimoniului primit în administrare dacă în contract nu este prevăzută obligaţia de a

le preda fiduciantului sau beneficiarului. Obligaţiile rezultate din activitatea fiduciarului se

execută din contul bunurilor care se afla în administrare fiduciară. Fructele bunurilor revin

fondatorului administrării.

Administratorul fiduciar nu primeşte remuneraţie pentru activitatea sa dacă părţile nu au

convenit altfel sau dacă aceasta nu rezultă din lege.

Daca este prevăzută, remuneraţia poate fi exprimată fie în procente faţă de venitul

(profitul) obţinut din administrarea fiduciară a bunurilor, fie într-o sumă fixă de bani, fie în

formă de procurare a unei părţi a bunurilor administrate de fiduciar în conformitate cu contractul

de administrare fiduciară. Cheltuielile de administrare fiduciară le suportă fondatorul

administrării dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Fructele bunurilor revin fondatorului

administrării.

în conformitate cu articolul 1058 CCRM, administratorul fiduciar este răspunzător, în

raporturile cu terţii, pentru toate actele încheiate în limitele împuternicirilor conferite de

contractul de administrare fiduciară. Răspunderea se limitează la bunurile pe care le-a primit în

administrare fiduciară.

După încetarea administrării fiduciare şi transmiterea către fiduciant a bunurilor, acestea

pot fi urmărite în continuare pentru pretenţiile născute în legătură cu administrarea fiduciară.

Bunurile date în administrare fiduciară nu pot fi urmărite pentru satisfacerea pretenţiilor înaintate

faţă de administratorul fiduciar personal.

Fondatorul administrării fiduciare şi beneficiarul răspund pentru acţiunile

administratorului fiduciar numai atunci când li se poate imputa un comportament ilicit.

Contractul de mandat. Noţiune, elemente, efecte

Contractul de mandat face parte din categoria actelor juridice civile de reprezentare. în

conformitate cu articolul 1030 CCRM, prin contractul de mandat o parte numită mandatar se

obligă a face anumite acte juridice în numele şi pe seama celeilalte părţi, numite mandant.

Articolul 1033 prevede că pentru aceste servicii mandantul este obligat să plătească mandatarului

o remuneraţie.

Din această definiţie se desprind următoarele caractere principale ale acestei instituţii.

Calitatea de act juridic, sub forma unui Contract. Mandatul în definiţia art. 1030 este un

contract. Prin natura sa acest contract este consensual faţă de faptul că simplul acord de voinţă

este suficient pentru existenta sa. Condiţionarea întocmirii unui înscris autentic pentru anumite

operaţii nu modifică însă natura sa, elementul determinant este acordarea "reprezentării", nu

forma în care aceasta are loc.

Mandatul fiind un contract se impune determinarea categoriei din care face parte. în

doctrină au fost avansate, cu temeinice motivări, opinia potrivit căreia mandatul ar fi un contract

sinalagmatic perfect. într-o opinie apropiată, mandatul ar fi un contract sinalagmatic imperfect.

Contractul de mandat ar putea fi confundat cu contractul de prestări de servicii.

Elementul care separă contractul de mandat de contractul de prestări de servicii este evidenţiat de

existenţa unui raport de subordonare care există numai între prestatorul de servicii şi locator

(eventual patron). Un alt element de separaţie este şi faptul că mandatarul exercită acţiunile cu o

terţă persoană din numele şi în favoarea mandantului.

Formele mandatului. în Codul Civil al Republicii Moldova nu este accentuată forma

contractului de mandat dar din conţinutul articolelor ce-1 reglementează se subînţelege forma

scrisă. Aceasta reiese din conţinutul art. 1033 care prevede că mandatarul este obligat să prezinte

o dare de seamă mandantului.

Mandatul, astfel cum rezultă din prevederile art. 1035, poate fi special, pentru o afacere,

sau general pentru mai multe afaceri sau pentru toate afacerile mandantului. Caracterul special

sau general al mandatului poate avea ca obiect bunuri sau acte juridice.8 în cazul mandatului

general privind bunuri mandatarul efectuează numai acte generale de administrare.

Părţile: mandantul şi mandatarul care sunt persoane fizice şi juridice cu capacitate de

exerciţiu.

Obiectul, în dependenţă de formele mandatului pot fi atât o operaţie juridică sau pentru

anumite operaţii determinate (pentru o afacere sau pentru anumite afaceri) ori pentru toate

afacerile mandantului, încheierea actelor de administrare şi conservare.

Un caracter specific al acestui contract sunt împuternicirile mandatarului care i se acordă

de către mandant şi fără de care el nu poate reprezenta. în conformitate cu articolul 1034 CCRM,

împuternicirile mandatarului nu se limitează la prevederile exprese ale mandatului, ci se extind

asupra a tot ce poate fi dedus din cuprinsul şi esenţa acestuia, cu excepţiile prevăzute la art. 1032

alin. (2). Mandatarul poate încheia toate actele care pot' fi deduse din împuternicirile lui şi care

sunt necesare pentru îndeplinirea mandatului. împuternicirile date unei persoane pentru a încheia

acte care ţin de profesia sau funcţia pe care o exercită şi care rezultă din natura lor nu trebuie să

fie stipulate expres.

Regula generală a executării contractului de mandat şi a puterilor acordate mandatarului

este înscrisă în art. 1033 CCRM. Potrivit primei părţi a textului "mandatarul nu poate face nimic

afară de limitele mandatului său". în acelaşi sens, este şi regula înscrisă în art. 1036 potrivit

căreia: "mandatarul care a dat părţii cu care a contractat în asemenea calitate o îndestulă lămurire

de . puterile primite, nu e ţinut a garanta ceea ce s-a făcut afară din marginile mandatului, afară

numai când s-a obligat pe sine, în numele său".

Contractul de comision

În conformitate cu prevederile articolului 1061 CCRM, prin contractul de comision, o

parte, numită comisionar, se obligă să încheie acte juridice în nume propriu, dar pe contul

celeilalte părţi, numite comitent, iar aceasta să plătească o remuneraţie (comision).

Actul juridic civil încheiat de comisionar cu un terţ dă naştere unor drepturi şi obligaţii

numai pentru comisionar, chiar şi în cazul în care comitentul este numit sau a participat la

executarea actului juridic.

Din această definiţie se desprind următoarele caractere principale ale acestui contract.

Calitatea de act juridic civil, sub forma unui contract. Prin natura sa acest contract este

consensual faţă de faptul că simplul acord de voinţă este suficient pentru existenta sa.

Condiţionarea întocmirii unui înscris autentic pentru anumite operaţii nu modifică însă natura sa,

elementul determinant este acordarea "reprezentării", nu forma în care aceasta are loc.

Comisionul fiind un contract se impune determinarea categoriei din care face parte. în doctrină

au fost avansate, cu temeinice motivări, opinia potrivit căreia comisionul ar fi un contract

sinalagmatic perfect. Contractul de comision ar putea fi confundat cu contractul de prestări de

servicii. Elementul care separă contractul de comision de contractul de prestări de servicii este

evidenţiat de existenţa unui raport de subordonare care există numai între prestatorul de servicii

şi locator (eventual patron). Un alt element de separaţie este şi faptul că comisionarul exercită

acţiunile cu o terţă persoană din numele său dar în favoarea comitentului. Prin aceasta se

deosebeşte şi de contractul de mandat, şi încă prin aceia că mandatul poate fi cu titlu gratuit.

Elementele contractului: părţile, comitentul şi comisionarul care por fi atât persoane

fizice, cât şi juridice cu capacitate de exerciţiu necesară. între comitent şi comisionar există

aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu deosebirile stabilite în prezentul

răspuns.

Drepturile şi obligaţiile. Comitentul are drept de proprietate asupra bunului predat

comisionarului sau primit de acesta pentru comitent. în scopul garantării creanţelor ce izvorăsc

din contractul de comision, comisionarul este în drept să reţină bunurile care trebuie să le predea

comitentului sau persoanelor indicate de acesta.

La executarea obligaţiilor de către comisionar, acesta trebuie să respecte indicaţiile

primite de la comitent şi să execute obligaţiile pe care şi le-a asumat în condiţii cât mai

favorabile pentru acesta. în cazul în care comisionarul încheie acte juridice în condiţii mai

avantajoase decât cele stipulate de comitent, beneficiile se împart egal între el şi comitent dacă în

contract nu este prevăzut altfel.

Comitentul este obligat să acorde comisionarului remuneraţia stabilită de contract sau de

uzanţe. Comisionarul poate pretinde plata comisionului 'chiar şi în cazul în care executarea

actului juridic încheiat de el nu a avut loc, dar faptul acesta se datorează vinovăţiei -comitentului

sau se află în legătură cu personalitatea lui.

Comisionarul este în drept să se abată de la indicaţiile comitentului dacă o cer interesele

comitentului sau dacă nu are posibilitatea de a cere aprobarea prealabilă a comitentului, sau nu a

primit răspunsul în timp util. în cazul în care a vîndut bunurile la un preţ mai mic decât cel

indicat de comitent, comisionarul trebuie să acopere diferenţa dacă nu demonstrează că nu a

putut vinde bunul la preţul indicat şi că prin vinderea la un preţ mai mic a evitat un prejudiciu

mai mare. în cazul în care comisionarul cumpără un bun la un preţ mai mare decât cel indicat,

comitentul trebuie să declare că renunţă la actul juridic încheiat de comisionar imediat ce este

înştiinţat despre încheierea actului juridic. în caz contrar, se considera că a acceptat condiţiile

cumpărării.

Dacă comisionarul declară că acoperă diferenţa de preţ, comitentul nu are dreptul să

renunţe la actul juridic.

Comisionarul trebuie să execute toate obligaţiile şi să exercite toate drepturile care rezultă

din actul juridic încheiat în numele sau, dar pe contul comitentului.

Comisionarul nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor de către terţ, cu excepţia

cazului când a garantat în faţa comitentului executarea obligaţiilor de către terţ.

O particularitate a acestui contract este provizionul care este o remuneraţie specială. El se

acordă, comisionarului în schimbul garanţiei. în cazul în care terţul a încălcat obligaţiile,

comisionarul trebuie să-1 informeze imediat pe comitent şi să adune probele necesare. La cererea

comitentului, comisionarul îi cesionează drepturile care rezultă din actul juridic încheiat întru

executarea contractului de comision.

Comisionarul este obligat să asigure bunurile primite de la comitent sau pentru comitent

numai în cazurile în care faptul acesta este stipulat în contract sau rezultă din uzanţe.

După executarea obligaţiilor sau după rezilierea contractului, comisionarul predă tot ceea

ce a primit în baza contractului şi prezintă o dare de seamă. în cazul în care există obiecţii în

legătură cu darea de seamă, comitentul este obligat să-1 informeze pe comisionar în termen de

15 zile de la primirea dării de seamă dacă contractul nu prevede un alt termen.

Comitentul recepţionează tot ceea ce a executat comisionarul în baza contractului de

comision, examinează bunurile, îl informează imediat pe comisionar despre vicii şi îl eliberează

de toate obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de terţ în executarea contractului de comision.

Comitentul este obligat să compenseze toate cheltuielile utile suportate de comisionar în

executarea contractului de comision. Cheltuielile de păstrare a bunurilor comitentului, inclusiv a

celor primite de la terţi, le suportă comisionarul dacă în lege sau în contract nu este prevăzut

altfel.

Rezilierea contractului. Rezilierea contractului poate fi făcută atât din iniţiativa

comitentului, cât şi din iniţiativa comisionarului. Astfel, articolul 1072 CCRM prevede că,

comitentul are dreptul să rezilieze contractul în orice moment. în cazul rezilierii contractului,

comitentul este obligat să plătească comisionarului pentru actele juridice deja încheiate

remuneraţia stipulată şi să repare prejudiciul cauzat prin rezilierea contractului.

Comisionarul poate rezilia contractul de comision numai în cazul prevăzut de contract, în

cazul inexistenţei posibilităţii de a executa obligaţia asumată sau în cazul în care comitentul nu

execută obligaţiile contractuale.

În cazul în care a reziliat contractul sau a fost notificat despre rezilierea contractului de

către comisionar, comitentul este obligat să dea, în termen de o lună, indicaţii privind bunurile

aflate la comisionar.

Caracteristica generală a contractelor bancare, locul şi importanţa lor în cadrul

raporturilor juridice civile creditului bancar

Contractele bancare care includ contractul creditului bancar, contractul de depozit bancar,

contractul de cont curent bancar sunt o noutate în legislaţia civilă care sunt reglementate mai pe

larg abea începând cu anul 2002. Ele fac parte dintr-o categorie aparte deoarece ele întrunesc în

sine caractere specifice care sunt, în primul rând obiectul care pentru toate este o sumă de bani,

în toate se repetă un subiect şi anume banca, toate sunt însoţite de contacte accesorii (gajul sau

ipoteca). Toate sunt reglementate în temeiul legislaţiei civile şi anume Codul Civil al RM, deşi

fiecare categorie este reglementată şi de acte normative speciale în domeniu.

Contractul de depozit bancar

Prin contractul de depozit bancar, banca sau o altă instituţie financiară (banca), autorizata

conform legii, primeşte de la clientul său (deponent) sau de la un terţ în folosul deponentului o

sumă de bani pe care se obligă să o restituie deponentului după un anumit termen (depozit la

termen) sau la cerere (depozit la vedere).

Raporturilor dintre bancă şi deponent li se aplică prevederile referitoare la împrumut şi la

contul curent bancar dacă acestea nu contravin naturii depozitului bancar.

Contractul de cont curent bancar. Prin contractul de cont curent bancar, banca se obligă

să primească şi să înregistreze în contul titularului de cont (client) sumele băneşti depuse de

acesta sau de un terţ în numerar sau transferate (virate) din conturile altor persoane, să execute în

limitele disponibilului din cont ordinele clientului privind transferul unor sume către alte

persoane, retragerile de numerar, precum şi să efectueze alte operaţiuni în contul clientului din

însărcinarea lui în conformitate cu legea, cu contractul şi cu uzanţele bancare, iar clientul să

achite o remuneraţie pentru prestarea serviciilor menţionate.

Aceste contracte fiind asemănătoare vor fi examinate după exemplu contractului de credit

bancar. CCRM prevede următoarea definiţie pentru contractul de credit bancar. Prin contractul

de credit bancar, o bancă numită, creditor se obligă să pună la dispoziţia unei persoane numite

debitor o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească

dobândă şi alte sume aferente prevăzute de contract.

Din această definiţie se desprind următoarele caractere principale ale acestui contract:

este un contract bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este

sinalagmatic deoarece dispune obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi

obţin ceva, este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui, este cu

executare succesivă. Contractul din categoria contractelor prestări de servicii de aceia poate avea

multe tangenţe comune. Faţă de contractul de credit bancar se aplică prevederile referitoare la

contractul de împrumut în măsura în care regulile prezentului cod nu prevăd altfel sau din esenţa

contractului de credit bancar nu reiese contrariul. Pe parcurs însă vom evidenţia şi multe

particularităţi.

Elementele contractului: părţile banca numită, creditor, care este o persoană juridică şi

debitorul care poate fi orice persoană fizică sau juridică cu capacitate deplină de exerciţiu.

Obiectul, în dependenţă de formele contractului pot fi sume de bani.

Termenul joacă un rol. foarte important la acest contract deoarece pentru rambursarea

creditului, plăţii dobânzii în conţinutul contractului sunt stabilite diferite termene.

Forma. Contractul de credit bancar se încheie în scris.

Un element important al contractului este dobînda la creditul bancar. Astfel, articolul

1237 prevede că, părţile contractului de credit bancar pot conveni asupra unei dobânzi fixe sau

flotante. In cazul în care părţile au convenit asupra unei dobânzi flotante, mărimea acesteia poate

fi modificată prin acordul părţilor. Creditorul nu poate modifica în mod unilateral mărimea

dobânzii decât în cazurile prevăzute de lege sau de contract. în cazul când contractul prevede

dreptul băncii de a modifica în mod unilateral mărimea dobânzii, aceasta se va efectua în funcţie

de rata de refinanţare a Băncii Naţionale, de rata inflaţiei şi de evoluţia pieţei, ţinându-se cont de

regulile echităţii. Creditorul îl va anunţa în scris pe debitor despre modificarea mărimii dobânzii

cu cel puţin 10 zile înainte de modificare. Mărimea nouă a dobânzii se va aplica la soldul,

existent la data modificării, al creditului.

În afară de dobândă, părţile pot conveni asupra unui comision pentru serviciile prestate în

legătura cu utilizarea creditului.

CCRM evidenţiază următoarele forme ale creditului: Articolul 1239 creditul în cont

curent, care poate fi acordat prin punere la dispoziţia debitorului a unei sume de bani (linie de

credit), pe care acesta o poate utiliza în rate în funcţie de necesităţile sale. Dobânda pentru

creditul în cont curent se calculează în funcţie de suma creditului utilizată efectiv într-o anumită

perioadă.

În legătură cu faptul că situaţia în economie este instabilă, părţile pot conveni asupra

constituirii unor garanţii reale (gaj), personale (fidejusiune) sau a unor alte garanţii uzuale în

practica bancară. Dacă apreciază garanţiile rambursării creditului ca insuficiente, creditorul este

în drept să ceară constituirea unor garanţii suplimentare. în cazul refuzului debitorului de a oferi

garanţiile suplimentare solicitate de creditor, acesta din urmă are dreptul să reducă suma

creditului proporţional reducerii garanţiei sau să rezilieze contractul.

Creditorul este obligat să accepte anularea măsurilor de asigurare care depăşesc limita

convenita a garanţiilor. Această dispoziţie nu se aplică în cazul în care măsurile de asigurare

depăşesc doar temporar limita convenită a garanţiei, (art. 1239-1240 CCRM)

Creditorul este în drept să refuze executarea obligaţiei de a pune la dispoziţia debitorului

creditul dacă, după încheierea contractului de credit:

a) au apărut circumstanţe care indică cu certitudine incapacitatea viitoare a debitorului

de a rambursa creditul;

b) debitorul sau terţul încalcă obligaţia de a acorda garanţii de rambursare a creditului pe

care şi-a asumat-o sau alte condiţii înaintate de banca pentru punerea la dispoziţie a creditului.

Creditorul are dreptul de a refuza să pună la dispoziţie următoarele tranşe ale creditului,

în cazul în care contractul prevede acordarea creditului în tranşe, dacă debitorul nu îndeplineşte

condiţiile contractului referitoare la tranşă sau tranşele precedente:

Debitorul este în drept să refuze creditul parţial sau total. în acest caz, el trebuie să

plătească creditorului o remuneraţie pentru punerea la dispoziţie a creditului (comision de

neutilizare) (Art. 1241 CCRM).

Articolul 1242 al CCRM prevede posibilităţi de reziliere a contractului atât pentru

creditor, cât şi pentru debitor. Astfel creditorul poate rezilia contractul şi cere restituirea

creditului şi a sumelor aferente dacă:

a) debitorul a devenit insolvabil;

b) debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus fără acordul creditorului garanţiile

oferite;

c) debitorul nu plăteşte dobânda în termenul stabilit;

d) debitorul nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului, atunci

când contractul prevede restituirea creditului în rate;

e) există alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.

Rezilierea contractului suspendă imediat utilizarea creditului, însă creditorul va acorda

debitorului un termen de cel puţin 15 zile pentru restituirea sumelor utilizate şi a sumelor

aferente.

Şi debitorul poate, în orice moment, să anunţe rezilierea contractului de credit, ce prevede plata

unei dobânzi fluctuante, cu condiţia notificării creditorului în termen de 7 zile de la primirea

notificării despre modificarea dobânzii.

Debitorul poate rezilia contractul în care s-a convenit asupra unei dobânzi fixe pentru un

anumit termen daca obligaţia de plată a dobânzii încetează înaintea termenului stabilit pentru

restituirea creditului şi nu se convine asupra unei alte dobânzi. Termenul de preaviz este de 15

zile.

Răspunderea părţilor.

In cazul neexecutării de către debitor la scadenţă a obligaţiei de restituire a creditului,

precum şi a obligaţiilor de plată a dobânzii şi a altor sume aferente, creditorul poate pretinde

plata unor penalităţi de întârziere în modul şi în mărimea prevăzute de lege sau de contract.

In cazul în care debitorul întârzie să efectueze plăţile datorate în baza contractului şi

părţile nu au convenit în contract asupra unor penalităţi de întârziere, pentru suma datorată se

încasează o dobânda cu 5% mai mare decât rata dobânzii prevăzute în contract.

Dacă a reziliat contractul de creditare pentru că debitorul se afla în întârziere cu

rambursarea sumelor datorate, creditorul are dreptul la o dobândă echivalentă cu rata legală a

dobânzii. Faptul acesta nu afectează dreptul creditorului sau al debitorului de a dovedi cauzarea

unui prejudiciu mai mare ori mai mic prin întârzierea rambursării creditului.

În cazul neexecutării de către bancă a obligaţiei sale de acordare a creditului, debitorul

poate pretinde plata unor penalităţi de întârziere în modul şi în mărimea prevăzute de lege sau de

contract.

În CCRM este prevăzută condiţia de reparare a prejudiciului în cazul rambursării

anticipate a creditului. Astfel, dacă debitorul rambursează creditul înainte de scadenţă, creditorul

este în drept să ceară reparaţia prejudiciului cauzat prin rambursare anticipată cu deducerea

sumelor economisite, luându-se în considerare creditul ce s-ar fi putut acorda din contul acestor

mijloace. La calcularea prejudiciului, se ţine cont atât de venitul ratat al creditorului, cât şi de

cheltuielile evitate de debitor prin rambursarea înainte de termen a creditului. Considerăm că

această prevedere îl pune în condiţii mai prioritare pe creditor.

Ordinul de plată. Cecul, cambia sau biletul la ordin. Acreditivul documentar

Ordinul de plată, Cecul, Cambia sau biletul la ordin şi Acreditivul documentar fac parte

din categoria titlurilor de valoare care se studiază mai amănunţit de dreptul bancar. însă adesea

ori aceste titluri de valoare sunt folosite şi în circuitul civil la încheierea diferitor contracte de

vânzare cumpărare, donaţii, schimb, împrumut, etc. De aceia ele sunt reglementate şi de

legislaţia civilă. în raporturile civile ele se folosesc mai mult între persoanele juridice dar pot fi

folosite şi de persoanele fizice. Ele pot fi nominative, la ordin sau la purtător.

În conformitate cu articolul 1256 CCRM, ordinul de plată este un titlu de valoare

(dispoziţie de plată) este dispoziţia dată de o persoană (ordonator) unei bănci (banca

ordonatoare) de a plăti o anumită sumă în favoarea unei alte persoane (beneficiar) pentru

stingerea unei obligaţii băneşti a ordonatorului faţă de beneficiar. Ordinul de plată poate fi

simplu, în cazul în care încasarea sumei de către beneficiar nu este condiţionată de prezentarea

vreunui document privind scopul plăţii, sau documentar, în cazul în care încasarea sumei este

condiţionată de prezentarea de către beneficiar a unor documente cerute de ordonator.

Banca ordonatoare execută ordinul de plată prin transferul sumei indicate din contul

ordonatorului în contul beneficiarului în aceeaşi sau în o altă bancă (banca plătitoare).

Banca va executa ordinul de plata în termenul stabilit prin lege, prin acordul părţilor sau

prin uzanţele bancare. Ordonatorul poate revoca sau modifica ordinul de. plată atât timp, cât

banca nu 1-a executat. Ordinul de plată cuprinde:

a) numele sau denumirea, adresa şi numărul contului bancar al ordonatorului;

b) numele sau denumirea, adresa şi numărul contului bancar al beneficiarului;

c) denumirea, codul şi adresa băncii ordonatoare;

d) ordinul de plată;

e) suma în cifre şi litere;

f) motivul efectuării plăţii;

g) în cazul ordinului de plată documentar, indicaţia documentelor care trebuie

prezentate de beneficiar;

h) data emiterii;

i) semnătura persoanei (persoanelor) autorizate a ordonatorului;

j) alte date, conform regulamentelor Băncii Naţionale a Moldovei.

In conformitate cu articolul 1259 CCRM, cecul este un titlu de valoare negociabil ce

reprezintă o creanţă scrisă, întocmită conform prevederilor legii, cuprinzând ordinul

necondiţionat dat de emitent (trăgător) către plătitor (tras) de a plăti la vedere o anumită sumă

prezentatorului de cec sau persoanei indicate în cec. sau la ordinul acestei persoane.

Cecul este independent de tranzacţia care stă la baza creanţei achitate prin cec.

Efectuarea plăţilor prin cec este reglementată de prezentul cod, de alte legi şi de uzanţele

bancare. Poate fi un titlu de valoare atât nominativ, cât şi la ordin, cât şi la purtător.

In conformitate cu articolul 1279, cambia (trată) este un titlu de credit care reprezintă o

creanţă scrisă, întocmită conform prevederilor legii, cuprinzând ordinul necondiţionat dat de

trăgător (emitent) către tras (plătitor) de a plăti imediat sau la scadenţă o sumă anumită

prezentatorului cambiei sau persoanei indicate în cambie, sau la ordinul acestei persoane.

Biletul la ordin este un titlu de credit, întocmit conform prevederilor legii, prin care

trăgătorul se obligă să plătească imediat sau la scadenţă o sumă anumită prezentatorului titlului

sau persoanei indicate în titlu, sau la ordinul acestei persoane.

Cambia şi biletul la ordin sunt independente de actele juridice care stau la baza creanţelor

plătite prin ele.

Efectuarea plaţilor prin cambie şi prin bilet la ordin sunt reglementate de prezentul cod,

de Legea cambiei şi de alte acte normative, precum şi de uzanţele bancare.

Acreditivul documentar în conformitate cu articolul 1280 CCRM, este un aranjament,

oricum ar fi denumit sau descris, prin care o bancă (banca emitentă), acţionînd la cererea

clientului sau (ordonatorului) şi conform instrucţiunilor acestuia sau în nume propriu, efectuează

o plată către un terţ (beneficiar) ori la ordinul acestuia sau acceptă şi plăteşte cambii trase de

către beneficiar, sau autorizează o altă bancă să efectueze o astfel de plată ori să accepte şi să

plătească asemenea cambii. Acreditivul documentar este un contract separat de actul juridic care

sta la baza lui. în operaţiunile pe baza de acreditiv, toate părţile implicate operează cu documente

şi nu cu bunuri, servicii sau alte prestaţii la care documentele pot să se refere. Efectuarea plăţilor

prin acreditiv documentar este reglementată de prezentul cod, de alte acte normative, precum şi

de uzanţele bancare.

Contractul de factoring : noţiuni elemente, efecte

Acesta acte o categorie nouă de contract care pentru prima oară a fost reglementat în

CCRM din 2002. în conformitate cu articolul 1290 CCRM, prin contract de factoring, o parte,

care este numită furnizorul de bunuri şi servicii (aderent), se obligă să cedeze celeilalte părţi,

care este o întreprindere de factoring (factor), creanţele apărute sau care vor apărea în viitor din

contracte de vânzări de bunuri, prestări de servicii şi efectuare de lucrări către terţi, iar

factorul îşi asumă cel puţin 2 din următoarele obligaţii:

a) finanţarea aderentului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans;

b) ţinerea contabilităţii creanţelor;

c) asigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a creanţe lor;

d) asumarea riscului insolvabilităţii debitorului . pentru creanţele preluate (delcredere).

Contractul de factoring se încheie în scris. Cesiunea creanţelor trebuie să fie notificată

debitorilor. Părţile sunt obligate să precizeze mărimea, volumul, domeniul şi caracteristicile

creanţelor care fac obiectul contractului, precum şi elementele pentru determinarea sumei de

plată. Faţă de contractul de factoring se aplică prevederile referitoare la cesiunea de creanţă în

măsura în care dispoziţiile prezentului articol nu prevede sau din esenţa factoringului nu reiese

altfel.

Contractul este nul dacă nu prevede în mod expres suma care urmează să fie plătită

factorului. Suma se calculează în funcţie de circumstanţe, punîndu-se accentul mai ales pe

eventuala taxa delcredere şi, suplimentar, pe procentul care reprezintă reţinerile totale din

creanţele cesionate.

în măsura în care factorul cere o parte din suma creanţei ca garanţie pentru acoperirea riscurilor

legate de derularea contractului, acesta din urmă trebuie să prevadă în mod expres conţinutul şi

mărimea sumei. Garanţia nu poate depăşi 20% din suma creanţei. (Art. 1295 CCRM)

Din cele expuse se desprind următoarele caractere principale ale acestui contract: este un

contract bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic

deoarece dispune obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este

un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui, este cu executare

succesivă. Cntractul din categoria contractelor prestări de servicii de aceia poate avea multe

tangenţe comune. Faţă de contractul de factoring se aplică prevederile referitoare la cesiunea de

creanţă în măsura în care regulile prezentului cod nu prevăd altfel sau din esenţa contractului de

factoring nu reiese contrariul. Pe parcurs însă vom evidenţia şi alte particularităţi.

Elementele contractului: părţile furnizorul de bunuri şi servicii (aderent) numită, aderent,

care este o persoană juridică şi o întreprindere de factoring (factor), care pot fi orice persoane

juridice cu capacitate de exerciţiu necesară.

Drepturi şi obligaţii. Ambele părţi se obligă să-şi ofere informaţiile necesare, pentru ca

derularea contractului să se efectueze cu respectarea intereselor fiecărei părţi.

Drepturile şi garanţiile aderentului faţă de debitor trec asupra factorului o dată cu

încheierea transferului creanţei asupra factorului, în măsura în care faptul acesta este prevăzut în

contractul de factoring.

Obiectul, în dependenţă de formele contractului pot fi, creanţele apărute sau care vor

apărea în viitor din contracte de vânzări de bunuri, prestări de servicii şi efectuare de lucrări către

terţi.

Termenul joacă un rol foarte important la acest contract deoarece pentru rambursarea creditului,

plăţii dobânzii în conţinutul contractului sunt stabilite diferite termene.

Forma. Contractul de factoring se încheie in scris.

Conţinutul contractului. în conformitate cu articolul 1292 CCRM contractul poate

prevedea transferul tuturor drepturilor aderentului sau numai al unora dintre ele, ce deriva din

contractele cu debitorii. Contractul poate prevedea cesiunea creanţelor existente sau viitoare,

condiţionate, determinate la momentul încheierii contractului sau determinabile cel târziu în

momentul apariţiei lor. Clauza contractului în a cărei virtute sunt cesionate creanţe viitoare va

opera transferul acestora către factor la momentul apariţiei lor fără a fi nevoie de un nou act de

transfer. Cesiunea creanţei aderentului către factor poate fi realizată chiar dacă între aderent şi

debitor există o convenţie ce interzice o astfel de cesiune. Această prevedere nu aduce atingere

răspunderii aderentului faţă de debitor pentru prejudiciile rezultate din cesiunea efectuată contrar

prevederilor contractului.

Răspunderea aderentului reiese din conţinutul ar prevederilor articolului 1294 CCRM

care prevede că, aderentul răspunde pentru existenţa creanţelor, precum şi pentru îndeplinirea

obligaţiilor contractuale faţă de debitor. Aderentul răspunde pentru capacitatea de plată a

debitorului, daca riscul nu a fost preluat de factor conform art. 1290 alin. (1) lit. d).

Debitorul poate opune factorului toate obiecţiile şi excepţiile pe care le are faţă de

aderent.

Debitorul poate cere factorului compensarea creanţei sale fata de aderent dacă aceasta

creanţa era scadentă la momentul transferului creanţei către factor. în cazurile prevăzute mai sus,

aderentul răspunde faţă de factor pentru pierderi. Pentru prejudicii suplimentare, aderentul este

obligat la plata despăgubirilor numai dacă acestea au fost provocate cu vinovăţie.

Dacă debitorul a plătit factorului, iar acesta a plătit aderentului, debitorul va avea dreptul

să ceară repararea prejudiciului numai faţă de aderent în cazul în care acesta nu-şi îndeplineşte

obligaţiile conform clauzelor contractuale, dar nu şi faţă de factor, cu excepţia cazurilor în care

acesta din urmă a plătit aderentului, deşi ştia că el nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform

condiţiilor contractuale.

Categoriile: factoringul deschis sau acoperit

Contractul de factoring poate prevedea obligaţia şi dreptul părţilor de a informa debitorul

despre transferul creanţei, precum şi modalităţile prin care trebuie informat.

Dacă debitorul nu a fost înştiinţat despre transferul creanţei şi despre felul creanţei,

factorului i se poate opune plata debitorului către aderent. în acest caz. aderentul este obligat să

predea de îndată factorului suma obţinută. Dispoziţiile prezentului alineat se aplică în modul

corespunzător şi transferurilor multiple ale aceleiaşi creanţe.

Plata debitorului către factor are efect de exonerare, indiferent de îndeplinirea obligaţiei

de înştiinţare, cu excepţia situaţiei în care acesta a cunoscut lipsa de valabilitate a transferului.

Raporturi juridice de asigurare, noţiune, tipurile şi formele

Asigurarea obligatorie şi asigurarea benevolă.

Legea cu pripire la asigurări şi reasigurări din nr. 136 din 1995 a modificat aceste

prevederi şi a creat o nouă sistemă de asigurări în ţară.

În condiţiile noii economii de piaţă asigurarea este în primul rând o relaţie economică şi o

operaţiune financiară ce i-a naştere fie direct prin efectul legii sau în temeiul unui contract prin

care asigurătorul se obligă, ca în schimbul unei prime de asigurare, să plătească asiguratului o

despăgubire sau suma asigurată.3

Asigurarea este într-o strânsă legătură cu activitatea de antreprenoriat. Pentru

antreprenoriat sunt caracteristice căutarea unor metode noi şi mai eficiente de folosire a regulilor,

elasticitate, aptitudinea de a merge la risc. în acelaşi timp apar anumite interese de asigurare,

condiţionată de însăşi natura activităţii de antreprenoriat. Aceste interese, întărite în contracte de

3 Gh. Bistriceanu. FI. Bercea. E.I. Macovei. Dicţionar de asigurări. Bucureşti. 1993, pag. 10

asigurare, orientează antreprenorii asupra acceptării noilor forme de dezvoltare, asupra căutării

noilor sfere de introducere a capitalului.

Unii autori consideră asigurarea ca o categorie economică. Ca o categorie economică

asigurarea reprezintă un sistem de raporturi economice, care includ o totalitate de forme şi

metode de formare a fondurilor, mijloacelor băneşti şi folosirea lor pentru restituirea prejudiciilor

în cazul diferitor evenimente (riscuri) şi de asemenea pentru acordarea de ajutor cetăţenilor în

cazul survenirii unor evenimente din viaţa lor.

Categoria economică a asigurării se caracterizează prin următoarele semne: 1.existenţa

raporturilor de redistribuire;

2 existenţa riscului asigurat şi criteriilor de estimare a lui;

3 formarea unei comunităţi de asigurare din numărul asigurătorilor şi asiguraţilor;

4 îmbinarea intereselor de asigurare şi de grup;

5 răspunderea solidară a tuturor asigurătorilor pentru daună;

6. redistribuirea daunei în spaţiu şi timp;

7. restituirea plăţilor de asigurare;

8. autorăscumpărarea activităţii de asigurare.

În economia de piaţă asigurarea apare, pe de o parte ca un mijloc de apărare a bussnesului

şi a bunăstării oamenilor, pe de altă parte, ca o formă de activitate ce permite obţinerea venitului.

Asigurarea este un factor important de stimulare a activităţii de producere şi de asigurare a unui

mod sănătos de viaţă, creează stimulenţi noi de creştere a productivităţii muncii în conformitate

cu depunerile personale. în literatura de specialitate asigurarea mai înainte se includea des în

categoria economică a finanţelor şi îi erau atribuite funcţiile şi rolul caracteristic finanţelor.

Considerăm că o astfel de limitare a sferii de activitate a asigurării în plan teoretic crea condiţii

pentru neaprecierea justă a asigurării în practică.

După conţinutul şi apariţia sa. asigurarea are diferenţieri esenţiale faţă de finanţe şi credit.

Astfel, categoria economică, a asigurărilor este un sistem de relaţii economice, care include în

primul rând, formarea unui fond special de mijloace din conţinutul depunerilor personale ale

persoanelor fizice şi juridice, iar în al doilea rând, folosirea lui pentru compensarea pierderilor de

bunuri ca urmare a calamităţilor naturale şi altor evenimente nefavorabile, şi de asemenea pentru

acordarea de ajutor persoanelor în cazul survenirii diferitor evenimente în viaţa lor.

Din punctul de vedere al necesităţii bilaterale al exprimării de voinţă legislaţia în vigoare

prevede două forme principale ale asigurării: asigurarea benevolă, care se exercită în

conformitate cu prevederile legislaţiei civile şi asigurarea obligatorie care se efectuează în

conformitate cu prevederile Legii cu privire la asigurări şi a altor acte normative prin intermediul

cărora se obligă de către stat unele categorii de persoane juridice care practică scopuri de muncă

ce pune în pericol viaţa şi sănătatea muncitorilor sau persoanele ce posedă izvoare de pericol

sporit etc.

Asigurarea obligatorie se execută în conformitate cu legea, indiferent de voinţa părţilor.

De aceia ea nu respectă principiul egalităţii părţilor şi exprimării reciproce de voinţă. Asigurarea

obligatorie este, de mai multe feluri: de persoane, de bunuri, de răspundere civilă. Asigurarea

obligatorie de persoane (personală) are loc în următoarele cazuri: conform Legii Republicii

Moldova "cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transporturilor faţă de

călători"" din 25 februarie 1998,Ub asigurării obligatorii cu unele excepţii, sînt supuşi pasagerii

transportului aerian, feroviar, fluvial şi auto; conform Legii RM "Cu privire la politie" de la 18

decembrie 1990,106 asigurării obligatorii sunt supuşi colaboratorii poliţiei (art. 34); în

conformitate cu Hotărîrea Guvernului RM de la 3 august 1992, nx. 512 "Despre asigurarea

personală obligatorie a militarilor şi cetăţenilor ce trec pregătirea militară", de la 01 aprilie 1992

este introdusă asigurarea obligatorie; a militarilor şi cetăţenilor, ce trec pregătirea militară, ::; caz

de: deces sau de pierdere a capacităţilor Je muncă ca urmare a rănirii a (contuziei), îmbolnăvirii,

apărute la îndeplinirea obligaţiilor militare.

Asigurării obligatorii este supusă şi răspunderea civilă a proprietarilor mijloacelor de

transport în conformitate cu Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova de la 28 decembrie 1994.

nr. 956 "Despre asigurarea obligatorie de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule şi a

transportului urban electric".

Legislaţia în vigoare poate stabili şi alte tipuri de asigurare obligatorie. Posibil, aceasta va

fi asigurarea obligatorie a bunurilor întreprinderilor din ramura agriculturii, care a fost abrogată

la 1 ianuarie 1992.

Asigurarea obligatorie are următoarele particularităţi: după modul de efectuare: în baza

legii, fără consimţământul părţilor; tipurile de asigurare obligatorie sînt stabilite de lege la

nivelul Guvernului şi Parlamentului: mărirea primelor de asigurare şi termenul de achitare a

lorde către asiguraţi se stabilesc în baza legii. în unele cazuri, de exemplu, în cazul asigurării

vieţii, sănătăţii şi bunurilor judecătorilor, izvorul achitării primelor de asigurare este bugetul de

stat; mărimea sumei asigurate sau despăgubirii de asigurare, termenul asigurării obligatorii,

cazurile asigurate se stabilesc de legislaţie.

Toate particularităţile arătate pot fi distinse în dependenţă de tipul asigurării obligatorii.

Contractul de asigurare, categoriile acestuia

In dependenţă de obiectul asigurării deosibim asigurare de persoane şi asigurare de

daune. Toate asigurările se oformează în temeiul unui contract scris numit contract de asigurare.

Persoanele din Republica Moldova încheie contracte de asigurare cu societăţi înregistrate

în Republica Moldova, cu excepţia cazurilor în care asigurările solicitate nu se practică pe piaţa

internă.

În conformitate cu articolul 1301 CCRM, prin contract de asigurare, o parte numită,

asigurat se obligă să plătească, altei părţi numite asigurător, prima de asigurare, iar acesta se

obligă să plătească, la producerea riscului asigurat, asiguratului sau unui terţ (beneficiarului

asigurării) suma asigurată ori despăgubirea, în limitele şi în termenele convenite.

Din conţinutul articolului evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral,

deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece dispun de

obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este un contract

consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui, este cu executare succesivă pentru

o parte.

Elementele contractului: părţile, asigurător, asigurat şi poate fi o terţă persoană

beneficiar, care pot orice persoane fizice sau care dispune de capacitate de exerciţiu deplină.

Obiectul contractului: In conformitate cu articolul 1303-1304 CCRM. pot fi persoane

fizice, juridice, bunuri şi contra daune. în cazul asigurării de persoane se asigură viaţa şi

sănătatea (inclusiv integritatea psihică) a asiguratului. Asigurarea de persoane este individuală

sau colectivă. Asigurarea contra daune garantează asiguratul contra consecinţelor unui eveniment

care poate aduce atingere patrimoniului sau. Asigurarea contra daune cuprinde asigurarea

bunurilor şi asigurarea de răspundere civilă.

Pentru ca asigurătorul să poată satisface creanţele asiguratului este important ca acesta să-

şi unească forţele cu alte companii de asigurare, adică să-şi facă o reasigurare. In conformitate cu

articolul 1305 CCRM, prin încheierea contractului de reasigurare:

a) reasiguratorul primeşte prime de reasigurare, în schimbul cărora contribuie,

potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte

la producerea riscului care a constituit obiectul reasigurării;

b) asigurătorul, în calitate de reasigurat, cedează prime de reasigurare, în schimbul cărora

reasiguratorul contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe

care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a constituit obiectul reasigurării.

Contractul de reasigurare produce efecte doar intre asigurător si reasigurator.

Un moment important al contractului de asigurare este riscul asigurat şi cazul asigurat.

Riscul asigurat este un eveniment viitor, posibil, dar incert la care sunt expuse viaţa, sănătatea

sau patrimoniul unei persoane.

Este interzisa asigurarea:

a) intereselor ilicite; b) prejudiciului suferit prin participarea la loterii, jocuri şi pariuri; c)

eventualelor cheltuieli la care poate fi supusă persoana în scopul eliberării ostaticilor.

Cazul asigurat este evenimentul pentru înlăturarea consecinţelor căruia s-a făcut

asigurarea şi la producerea căruia apare obligaţia asigurătorului să plătească suma asigurată ori

despăgubirea.

Articolul 1308 CCRM prevede modalitate de încheiere a contractului de asigurare, precum şi

forma încheierii. Astfel pentru încheierea contractului de asigurare, asiguratul prezintă

asigurătorului propunere (cerere) scrisă, în care indică interesul propriu şi cel al beneficiarului

asigurării sau declară verbal că doreşte să încheie contract de asigurare.

Contractul de asigurare poate fi încheiat în favoarea mai multor beneficiari.

Contractul de asigurare se încheie în formă scrisă. în contractul de asigurare se va indica:

a) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante; b) obiectul asigurării: bun,

persoana si răspundere civila; c) riscurile ce se asigura; d) începutul şi durata asigurării; e)

sumele asigurate; f) primele de asigurare, locul şi termenele de plată; g) alte date, conform legii

sau contractului.

Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un început de

dovada scrisă. Dovada încheierii contractului de asigurare rezulta şi din trimiterea unui document

de asigurare, precum poliţa de asigurare (certificat), din cererea de plată a primei ori din înscrisul

prin care se constată efectuarea acestei plăţi sau din orice înscris din care reiese faptul încheierii

contractului.

O altă parte a obiectului contractului este articolul 1309. Poliţa de asigurare. Asigurătorul

este obligat sa remită asiguratului un exemplar, semnat de el. al poliţei de asigurare. în poliţa de

asigurare se va indica: a) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante; b)

obiectul asigurării: bun, persoana şi răspundere civilă; c) riscurile ce se asigura; d) începutul şi

durata asigurării; e) suma asigurată; f) prima de asigurare, locul şi termenele de plată; g) alte

date, conform legii sau acordului dintre părţi. Asiguratul este obligat la plata primei de asigurare

doar la eliberarea poliţei de asigurare. Dacă interesul asigurat nu există la data începerii

asigurării sau dacă un interes viitor nu mai ajunge să se constituie, asiguratul este eliberat de

obligaţia plăţii primei de asigurare. Dacă interesul asigurat se stinge, asiguratul datorează

asigurătorului doar acea parte din prima ce corespunde duratei riscului. Asigurătorul poate cere o

taxa corespunzătoare pentru cheltuielile şi operaţiunile făcute pentru încheierea contractului.

Termenul de acţiune al contractului de asigurare, începe din momentul achitării primei de

asigurare sau a primei tranşe a acesteia şi îcetează la ora 24 a ultimei zile din termenul convenit

pentru asigurare daca legea sau contractul nu prevede altfel.

Dacă valabilitatea contractului de asigurare se extinde asupra perioadei anterioare

achitării primei de asigurare, o astfel de asigurare este valabilă cu condiţia neproducerii cazului

la momentul încheierii asigurării. în cazul în care contractul de asigurare se încheie pentru o

perioada de peste 5 ani, părţile pot rezilia contractul la încheierea celui de-al cincilea an sau a

fiecăruia dintre anii următori, respectând un termen de preaviz de 3 luni.

În cazul contractelor încheiate pe termen nelimitat, ambele păţi sunt îndreptăţite să

rezilieze contractul, respectînd un termen de preaviz de cel puţin o lună şi de cel mult 3 luni.

Acordul prin care contractul de asigurare se consideră prelungit în mod tacit pe o perioadă mai

mare de un an se consideră nul.

Perioada de asigurare este intervalul de timp de cel mult un an sau mai puţin dacă primele

de asigurare sunt calculate corespunzător.

Dacă asigurătorul, în baza unei clauze contractuale privind actualizarea primei de

asigurare, măreşte cuantumul acesteia, asiguratul poate rezilia contractul, cu respectarea

termenului de preaviz de o lună. Majorările neînsemnate nu îndreptăţesc la reziliere. (Art. 1314

CCRM)

Drepturile şi obligaţiile părţilor. Articolul 1315 CCRM prevede că, asigurătorul este obligat:

a) să aducă la cunoştinţa asiguratului, într-o formă adecvată, condiţiile asigurării;

b) să efectueze plata, la apariţia dreptului asiguratului sau al beneficiarului asigurării de

a încasa suma asigurată sau despăgubirea de asigurare, în termenul stabilit în condiţiile de

asigurare;

c) să compenseze asiguratului cheltuielile aferente evitării producerii cazului asigurat

sau limitării oportune a prejudiciilor pasibile de despăgubire:

d) să păstreze confidenţa informaţiei despre asigurat şi a persoanelor asigurate, de care a

luat cunoştinţă în procesul asigurării.

Articolul 1316 CCRM prevede că asiguratul este obligat:

a) să informeze asigurătorul, la încheierea contractului, despre toate circumstanţele

esenţiale referitoare la mărimea riscului ce se asigură;

b) să informeze asigurătorul despre alte contracte de asigurare încheiate la obiectul

respectiv;

c) să plătească la timp primele de asigurare;

d) să întreprindă acţiuni dependente de el pentru a evita producerea cazului asigurat sau

pentru a limita pagubele cauzate de producerea lui;

e) să informeze asigurătorul de producerea evenimentului asigurat îndată ce a aflat despre

aceasta.

Legea şi contractul de asigurare pot prevedea şi alte obligaţii pentru asigurat.

Legislaţia civilă prevede posibilitatea rezilierii contractului datorită mai multor temeiuri

cum ar fi: unor inexactităţi, rezilierea contractului după survenirea cazului asigurat, rezilierea

contractului în cazul neachitării unei tranşe a primei de asigurare

etc.

Unele din cele mai importante obligaţii sunt:

1. Asiguratul este obligat să informeze de îndată pe asigurător asupra împrejurărilor

periculoase apărute sau despre care a luat cunoştinţă după încheierea contractului.

Dacă împrejurarea periculoasă este provocată intenţionat de către asigurat sau dacă

necunoaşterea împrejurărilor ce au existat deja la momentul încheierii contractului se datorează

vinovăţiei acestuia, asigurătorul are dreptul să rezilieze contractul fără preaviz.

2. Asiguratul este obligat sa-1 anunţe de îndată pe asigurător despre producerea cazului

asigurat. După producerea cazului asigurat, asigurătorul poate cere asiguratului să-i ofere

orice informaţie necesară pentru constatarea cazului asigurat ori pentru stabilirea întinderii

prestaţiei sale. Asigurătorul nu poate invoca o convenţie prin care este eliberat de obligaţia sa,

dacă asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare îmodul corespunzător, decât în măsura în

care, prin neexecutarea, interesele asigurătorului sunt afectate în mod serios.

Prestaţia asigurătorului este datorată din momentul încheierii activităţii de constatare a

cazului asigurat şi a întinderii obligaţiei asigurătorului. Dacă cercetările durează mai mult de o

lună, asiguratul este îndreptăţit să ceară un avans corespunzător şi proporţional cu obligaţia

probabilă de plată, cu condiţia că obligaţia asigurătorului de a plăti indemnizaţia şi mărimea ei

nu trezesc îndoieli.

Contractul de tranzacţie: noţiuni, elemente, efecte

Tranzacţia poate apărea în instanţa de judecată atunci când părţile ţin să intenteze în

proces civil. În conformitate cu articolul 1331 CCRM, tranzacţia este contractul prin care părţile

previn un proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar

în procesul executării unei hotărâri judecătoreşti. Pentru încheierea tranzacţiei se cere capacitatea

necesară de a dispune de obiectul tranzacţiei. Tranzacţia poate stipula o penalitate pentru cel care

omite să o execute.

Nu se poate face tranzacţie cu privire la capacitatea persoanei sau la alte chestiuni care

interesează ordinea publică. Se poate încheia o tranzacţie asupra unei acţiuni civile ce derivă

dintr-o infracţiune.

Din conţinutul articolului evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral,

deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece dispune

obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc un avantaj patrimonial,

este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui.

Elementele contractului: părţile, orice persoane fizice sau juridice care dispun de

capacitate de exerciţiu deplină necesară.

Obiectul contractului: poate fi proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau

rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărâri judecătoreşti.

Tranzacţia are efectul între părţi autoritatea lucrului judecat. Tranzacţia nu este

susceptibilă de executare silită decât după omologare.

Nulitatea tranzacţiei. Tranzacţia poate fi declarată nulă pentru temeiurile generale de

nulitate a actelor juridice. Eroarea de drept nu este un temei de nulitate a tranzacţii.

Tranzacţia care este fondată pe un titlu nul este lovită, de asemenea, de nulitate, cu

excepţia cazului când părţile au acoperit în mod expres nulitatea. Tranzacţia fondată pe un înscris

ulterior recunoscut fals este nulă.

Nulitatea tranzacţiei survine şi în cazul existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Tranzacţia privind un proces început este nulă dacă părţile sau una din ele nu ştie că litigiul a fost

terminat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Dacă părţile au încheiat o tranzacţie privind toate afacerile dintre ele, descoperirea

ulterioara a unui document care le era necunoscut nu este un temei de nulitate a tranzacţiei, cu

excepţia cazului cînd a fost ascuns de una din părţi sau, cu ştiinţa acesteia, de un terţ. Tranzacţia

este nulă dacă are doar un obiect şi dacă documentele descoperite dovedesc că una din părţi nu

avea nici un

drept.

Greşelile de calcul comise de una de părţi la încheierea tranzacţiei nu păgubesc pe nici

una din părţi şi urmează a fi reparate.

Contractul de societate civilă: noţiune, elemente şi efecte

La realizarea unor scopuri comune de mai multe persoane pentru a concretiza şi legifera

relaţiile dintre acestea pe parcursul activităţii ei încheie un contractul de societate civilă.

În conformitate cu articolul 1339 CCRM, prin contract de societate civilă, două sau mai

multe persoane (asociaţi, participanţi) se obligă reciproc să urmărească în comun scopuri

economice ori alte scopuri, fără a constitui o persoana juridică, împărţind între ele foloasele şi

pierderile.

Din conţinutul articolului evidenţiem următoarele caractere: este un contract multilateral,

deoarece se cere exprimarea de voinţă a mai multor participanţi, este sinalagmatic deoarece

dispun de obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece toţi participanţii urmăresc un avantaj

patrimonial, este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui.

Elementele contractului: părţile, orice persoane fizice sau juridice care dispun de

capacitate de exerciţiu deplină necesară, caracteristic pentru ele că toate se numesc identic

asociaţi sau participanţi. Participanţilor la societatea civila le revine obligaţia de confidenţialitate.

Obiectul contractului: poate fi un obiect licit, constituit in interesul comun al asociaţilor.

Forma şi conţinutul. în conformitate cu articolul 1341 CCRM, contractul de societate civila poate

fi încheiat în scris sau oral. în cazul în care se încheie în scris, contractul de societate civila

trebuie să conţină:

a) numele sau denumirea, adresa sau sediul participanţilor; b) drepturile şi obligaţiile

fiecărui participant; c) constituirea şi funcţiile conducerii; d) repartizarea câştigului şi a

pierderilor între participanţi; e) procedura eliminării unor participanţi; f) durata societăţii; g)

procedura dizolvării societăţii şi împărţirii patrimoniului ei.

Contractul de societate civilă nu poate fi modificat, în lipsa unei clauze contrare, decât

prin acordul comun al tuturor asociaţilor.

Patrimoniul. Participanţii trebuie să verse contribuţiile convenite prin contract. In lipsa

unor dispoziţii în acest sens, ei sunt obligaţi la plata unor contribuţii egale. Contribuţiile pot

consta din bunuri, inclusiv din drepturi patrimoniale. Dacă prin contract nu s-a dispus altfel,

contribuţiile devin proprietate comună a participanţilor. De patrimoniul social aparţine ceea ce s-

a dobândit în baza unui drept ce ţine de acel patrimoniu şi ceea ce s-a dobândit ca despăgubire

pentru distrugerea, pierderea sau deteriorarea unui obiect din el. Contribuţia unui participant nu

poate fi majorată fără consimţământul acestuia.

Răspunderea pentru contribuţii. Pentru bunul dat în calitate de contribuţie asociatul

răspunde conform regulilor privind răspunderea vânzătorului. Asociatul dator cu o sumă de bani

pe care nu a depus-o este în întârziere de drept, urmând să plătească dobânda stabilită la art. 619

CCRM fără a fi scutit şi de repararea prejudiciilor dacă s-ar cuveni. Această regulă se aplică şi în

privinţa sumelor preluate pentru scopuri personale din casa societăţii, a căror dobândă se

calculează din ziua preluării.

În cazul în care dreptul de folosinţă asupra unui bun a fost transmis în calitate de

contribuţie şi acest drept se stinge anterior termenului pentru care a fost transmis, asociatul este

obligat să compenseze în bani costul folosinţei de care s-a lipsit societatea. Asociaţii care s-au

obligat să depună în comun prestaţii în muncă predau societăţii toate câştigurile obţinute prin

prestaţiile care fac obiectul societăţii.

La lichidarea societăţii, fiecare asociat are dreptul prioritar fată de alţi asociaţi de a primi

bunul pe care 1-a dat în calitate de contribuţie. (Art. 1342-1343 CCRM).

Cotele-părţi din patrimoniul social sau alte drepturi decurgînd din contract nu pot fi

transmise terţilor fără încuviinţarea celorlalţi asociaţi. încuviinţarea poate fi respinsă doar din

motiv temeinic. în cazul înstrăinării unei cote-părţi din patrimoniul social, ceilalţi asociaţi au

dreptul de preemţiune.

Asociaţii răspund pentru obligaţiile societăţii civile în mod solidar. în raporturile interne,

întinderea răspunderii se stabileşte după cotele-părţi din patrimoniul social dacă în contract nu

este prevăzut altfel.

Administrarea şi reprezentarea. în conformitate cu articolul 1345 CCRM, dacă în contract

nu este prevăzut altfel, asociaţii gestionează împreună actele societăţii civile şi reprezintă

împreună societatea în exterior. Dacă este exclus din conducerea societăţii, asociatul poate cere

oricând informaţii celor care exercita conducerea.

Fiecare asociat are dreptul să participe la emiterea deciziilor comune. Orice clauză

contrară este nulă. Dacă, prin contract, conducerea societăţii civile este încredinţată unuia sau

mai multor asociaţi, fiecare are dreptul să acţioneze de unul singur. Orice alt asociat poate însă

obiecta la încheierea actului juridic în numele societăţii. în acest caz, se consideră că actul nu s-a

încheiat în numele societăţii. în măsura în care unui asociat îi revine, în baza contractului, funcţia

de a conduce societatea civilă, acesta este împuternicit, dacă altfel nu este stipulat, şi cu

reprezentarea faţă de terţ a celorlalţi asociaţi. Funcţia acordată prin contract unuia dintre asociaţi

poate fi retrasă doar prin decizie unanimă în cazul neexecutării obligaţiilor sale. Asociatul poate

renunţa să participe la administrarea societăţii.

Totodată, el poate cere oricând lămuriri conducerii. Dacă în contract nu este prevăzut

altfel, drepturile şi obligaţiile participantului la societatea civilă care are împuterniciri de

administrare şi reprezentare se determină în conformitate cu normele privind contractul de

mandat.

Rezilierea contractului de societate civila. în conformitate cu articolul 1352 CCRM, dacă

în contract nu este prevăzută o durată determinată a societăţii civile, fiecare asociat poate rezilia

contractul cu un preaviz de 3 luni. Rezilierea nu poate avea loc în momentul sau în împrejurările

în care s-ar produce un prejudiciu societăţii civile. Dacă în contract este stabilit un termen,

rezilierea înainte de termen este admisibilă doar pentru un motiv întemeiat. Retragerea unui

asociat are drept consecinţă dizolvarea societăţii. Contractul poate prevedea ca retragerea să nu

ducă la dizolvarea societăţii, ci doar la eliminarea celui care a reziliat contractul. în acest caz,

cota-parte în capitalul social a celui care a reziliat majorează corespunzător cotele asociaţilor

rămaşi. Asociatul care a reziliat contractul are dreptul la valoarea în bani a cotei sale părţi. Pentru

aceasta se iau în considerare şi actele în curs de executare la momentul retragerii. Dacă, la

momentul retragerii, valoarea patrimoniului societăţii civile este insuficientă pentru acoperirea

datoriilor comune, cel care se retrage este obligat să plătească celorlalţi asociaţi o sumă

proporţională cotei sale părţi din patrimoniu pentru acoperirea deficitului. Clauza care limitează

sau elimină dreptul de retragere este nulă.

Temeiurile dizolvării societăţii civile sunt: a) expirarea termenului pentru care a fost

constituită; b) decizia asociaţilor; c) declanşarea procedurii lichidării judiciare asupra

patrimoniului societăţii civile; d) imposibilitatea urmăririi în continuare a scopului.

Daca contractul nu prevede altfel, sunt de asemenea temeiuri de dizolvare a societăţii

civile:

a) moartea unuia dintre asociaţi; b) declanşarea lichidării judiciare a patrimoniului unuia dintre

asociai; c) lipsirea unui asociat de capacitatea de exerciţiu; d) rezilierea.

Efectele dizolvării societăţii civile.

O dată cu dizolvarea, societatea civilă trebuie lichidată. Actele în curs de executare

trebuie finalizate. Se întocmeşte un inventar şi partenerii dezbat în privinţa patrimoniului.

în cursul dezbaterii în privinţa patrimoniului, trebuie achitate datoriile societăţii civile.

Dacă patrimoniul nu ajunge, asociaţii au obligaţia de a acoperi deficitul proporţional

cotelor-părţi ce le revin din patrimoniu. Eventualele excedente se împart între parteneri

proporţional acestor cote-părţi.

Promisiunea publică de acordare a recompensei: noţiuni, condiţii şi efecte

În conformitate cu articolul 1371 CCRM, persoana care a făcut promisiune publică de

acordare a unei recompense pentru săvârşirea într-un anumit termen a unei acţiuni licite, indicate

în anunţ, este obligată să acorde recompensa oricărei persoane care a săvârşit acţiunea în

condiţiile stipulate, chiar dacă această persoană a acţionat fără a ţine cont de promisiunea publică

de recompensă.

Caracterele: este un act juridic civil unilateral, poate fi cu titlu gratuit.

Obligaţia de a acorda recompensa apare în cazul în care persoana care a făcut

promisiunea de recompensă poate fi stabilită în mod cert. Persoana care doreşte să săvârşească

acţiunea în schimbul recompensei promise este în drept să ceară confirmarea în scris a

promisiunii, în caz contrar suportând riscul constatării faptului că autorul promisiunii nu este

persoana indicată în anunţ.

În cazul în care în promisiunea publică de recompensă nu este indicată mărimea

recompensei, aceasta se stabileşte de comun acord cu promitentul, iar în caz de litigiu, de

instanţa de judecată.

În cazul în care anunţul de recompensă nu stabileşte sau din caracterul acţiunii indicate

nu reiese altfel, corespunderea acţiunii săvârşite condiţiilor expuse în anunţ se stabileşte de

persoana care a promis recompensa, iar în caz de litigiu, de instanţa de judecată.

Distribuirea recompensei.

În cazul în care acţiunea indicată în anunţ este săvârşită de mai multe persoane, dreptul la

recompensă îl are persoana care a săvârşit prima acţiunea.

În cazul în care acţiunea indicată în anunţ este săvârşită de mai multe persoane şi este

imposibil să se determine care dintre ele a săvârşit prima acţiunea, precum şi în cazul în care

acţiunea este săvârşită concomitent de mai multe persoane, recompensa se împarte între aceste

persoane în părţi egale sau în modul stabilit de comunul lor acord. Dacă recompensa este

indivizibilă sau dacă. în conformitate cu condiţiile anunţului, ea trebuie plătită unei singure

persoane, aceasta se alege prin tragere la sorţi.

În cazul contribuţiei mai multor persoane la săvârşirea acţiunii pentru care este promisă

recompensa, aceasta se împarte lor de către promitent în funcţie de gradul de participare a

fiecăreia la atingerea scopului, iar în caz de litigiu, recompensa se împarte de către instanţa de

judecată.

Concursul. Anunţul public de acordare a recompensei sub forma de premiu pentru cea

mai bună executare a unei lucrări este valabil numai în cazul în care stabileşte termenul de

executare a lucrării. Modificarea condiţiilor concursului în defavoarea concurenţilor este

inadmisibilă. Dreptul de a decide asupra corespunderii concursului desfăşurat în termenul stabilit

promisiunii publice de recompensă (condiţiilor concursului) sau asupra stabilirii lucrării

câştigătoare aparţine persoanei indicate în anunţ, iar în cazul în care aceasta nu este indicată,

persoanei care a anunţat recompensa. Decizia este obligatorie pentru toţi participanţii la concurs.

Promitentul recompensei poate cere să i se remită dreptul de proprietate asupra lucrărilor

executate în condiţiile concursului doar în cazul în care o atare clauză a figurat în anunţul public.

Dreptul de autor aparţine în orice caz autorului lucrării. Persoana care a anunţat concursul este

obligată să restituie participanţilor la concurs lucrările dacă anunţul privitor la concurs nu

prevede altfel. (Art. 1373 CCRM)

Revocarea promisiunii publice de recompensă.

Persoana care a anunţat public acordarea unei recompense este în drept să revoce în

acelaşi mod promisiunea făcută, cu excepţia cazului în care:

a) anunţul conţine sau din el rezultă cu certitudine inadmisibilitatea revocării;

b) este indicat un anumit termen pentru săvârşirea acţiunii pentru care se promite

recompensa;

c) la momentul revocării promisiunii, acţiunea indicată în anunţ este deja săvârşită şi autorul

ei pretinde recompensa promisă.

Revocarea promisiunii publice de recompensă nu privează persoanele care au răspuns la

anunţ de dreptul de a cere compensarea, în limita recompensei anunţate, a cheltuielilor pe care

le-a suportat la săvârşirea acţiunii respective. (Art. 1374 CCRM)

Gestiunea de afaceri: noţiune, condiţii efecte

În conformitate cu articolul 1378 CCRM, persoana care, fără a avea mandat sau fără a fi

obligată în alt fel (gerant), gestionează afacerile altuia (gerat), fără ştirea acestuia, trebuie să dea

dovadă de diligenta unui bun proprietar şi să acţioneze în conformitate cu interesele geratului,

luând în considerare voinţa reală sau prezumtivă a acestuia. Gerantul, în cazul în care ştia sau

trebuia să ştie că acţionează contrar voinţei reale sau prezumtive a geratului, este obligat să

repare prejudiciul cauzat prin gestiunea afacerii chiar dacă nu are o altă vină.

Aceasta regulă nu se aplică in cazul în care, contrar voinţei geratului, se execută obligaţia

acestuia privind întreţinerea persoanelor pe care geratul este obligat sa le întreţină conform legii.

Caracterele: este un act juridic civil unilateral, poate fi cu titlu gratuit sau oneros.

Părţile: gerantul, şi geratul care pot fi persoane fizice sau juridice cu capacitate de

exerciţiu. Gerantul este obligat să-1 informeze, de îndată ce este posibil, pe gerat despre

preluarea gestiunii şi să continue actele începute, atât timp, cât este necesar geratului pentru a le

prelua. Dacă nu-1 poate informa pe gerat despre preluarea gestiunii, gerantul este obligat să ducă

la capăt actele începute.

Dacă geratul aprobă, tacit sau expres, gestiunea de afaceri, se aplică în modul

corespunzător dispoziţiile cu privire la mandat.

Condiţiile:

1. Să existe gestiunea afacerile altuia;

2. Actele şi faptele să fie importante geratului;

3. Actele şi faptele să fie exercitate din proprie iniţiativă.

Efectele.

Dacă geratul aprobă, tacit sau expres, gestiunea de afaceri, se aplică în modul

corespunzător dispoziţiile cu privire la mandat.

Gerantul poate cere geratului compensarea cheltuielilor aferente realizării gestiunii în

măsura în care pot fi considerate, în raport de împrejurări, ca necesare şi utile. Gerantul are

dreptul la compensarea cheltuielilor chiar dacă nu a reuşit să păstreze bunurile şi să apere

interesele geratului deşi actele întreprinse au fost utile şi a lipsit vinovăţia.

Cheltuielile compensabile nu pot depăşi în nici un caz valoarea bunurilor pentru a căror

păstrare sunt întreprinse actele respective. Cheltuielile suportate de gerant în legătură cu actele

săvârşite după acceptare se restituie conform regulilor cu privire la mandat. în acest caz gerantul

este obligat să prezinte geratului o dare de seamă despre actele sale, precum şi să predea tot ceea

ce a primit ca rezultat al gestiunii.

Actele săvârşite de gerant, după ce a fost înştiinţat despre neacceptarea acestora de către

gerat, nu generează pentru gerat obligaţii nici faţă de gerant, nici faţă de terţi.

În scopul înlăturării unui pericol ce ameninţă viaţa unei persoane, actele pot fi săvârşite şi

fără consimţământul acesteia, iar executarea obligaţiilor de întreţinere poate fi efectuată

împotriva voinţei celui care are o asemenea obligaţie.

Articolul 1382 CCRM prevede că, gerantul poate cere geratului compensarea cheltuielilor

aferente realizării gestiunii în măsura în care pot fi considerate, în raport de împrejurări, ca

necesare şi utile. Gerantul are dreptul la compensarea cheltuielilor chiar dacă nu a reuşit să

păstreze bunurile şi să apere interesele geratului deşi actele întreprinse au fost utile şi a lipsit

vinovăţia.

Cheltuielile compensabile nu pot depăşi în nici un caz valoarea bunurilor pentru a căror

păstrare sunt întreprinse actele respective. Cheltuielile suportate de gerant în legătură cu actele

săvârşite după acceptare se restituie conform regulilor cu privire la mandat.

Gerantul nu poate cere compensarea cheltuielilor dacă actele de gestiune sunt făcute

contra voinţei geratului ori dacă nu corespund intereselor acestuia, cu excepţia cazurilor în

care voinţa geratului este contrară legii.

Dacă a suferit un prejudiciu în urma acţiunii de înlăturare a unui pericol pentru

patrimoniul geratului, gerantul poate cere despăgubiri geratului sau celui care a generat pericolul.

Răspunderea gerantului. Gerantul răspunde fata de gerat doar pentru prejudiciul cauzat din

intenţie sau din culpă gravă.

Îmbogăţirea fără justă cauză: noţiune, caractere, conţinut

În conformitate cu articolul 1389 CCRM, persoana care, fără temei legal sau contractual,

a dobândit ceva (acceptant) ca urmare a executării unei prestaţii de către o altă persoana

(prestator) sau a realizat în alt mod o economie din contul altuia este obligată să restituie acestei

alte persoane ceea ce a primit sau a economisit. Nu este relevant faptul dacă îmbogăţirea fără

justă cauză a avut loc ca rezultat al comportamentului uneia dintre părţi, a unui terţ sau ca urmare

a unei cauze independente de voinţa lor.

Persoana care, întru executarea unei obligaţii prezente sau viitoare, a prestat ceva altuia

poate cere restituirea prestaţiei dacă:

a) temeiul raportului obligaţional a decăzut ulterior;

b) obligaţia este blocată de o excepţie care exclude pe termen lung posibilitatea executării

ei.

Pretenţia de restituire este exclusă dacă:

a) prestaţia a corespuns unei obligaţii morale;

b) acceptantul va dovedi ca prestatorul ştia despre inexistenţa obligaţiei, dar a executat totuşi

prestaţia sau ca acesta a prestat în scopuri filantropice şi de binefacere;

c) pretenţia de restituire a celor prestate întru executarea unui contract nul ar contraveni

scopului protector al normei care a instituit nulitatea.

Caracterele: este un act juridic civil unilateral, poate fi cu titlu oneros.

Părţile: acceptant se consideră persoana care. fără temei legal sau contractual, a dobândit

ceva; prestator cea din contul căreia s-a dobândit.

Condiţiile: a dobândit ceva. fără temei legal; a realizat în alt mod o economie din contul

altuia.

Efectele: în conformitate cu articolul 1390 CCRM, cel care prestează ceva altuia nu

pentru executarea unei obligaţii, ci cu intenţia, recunoscută de acceptant, de a-1 determina pe

acesta la o anumită conduită poate cere restituirea prestaţiei dacă acceptantul nu a avut conduită

urmărită de cel care a prestat.

Cel care prestează nu în scopul executării unei obligaţii, ci în urma constrângerii sau

ameninţării poate pretinde restituirea prestaţiei, cu excepţia cazului în care acceptantul dovedeşte

ca avea un drept asupra prestaţiei.

Bunul dobândit fără justă cauza trebuie să fie restituit în natură. Acceptantul poartă

răspundere faţă de prestator pentru toate lipsurile sau deteriorările bunurilor obţinute fără justă

cauză, inclusiv pentru cele accidentale, care au survenit după ce acceptantul a aflat sau trebuia să

afle despre lipsă justei cauze pentru prestaţia acceptată. Până la acest moment, el răspunde doar

pentru intenţie sau culpă gravă.

În cazul imposibilităţii de a restitui în natură bunul obţinut fără justă cauză, acceptantul

urmează să restituie prestatorului bunul la preţul din momentul dobândirii, precum şi să-i repare

prejudiciile cauzate prin diminuarea ulterioară a preţului bunului, dacă nu a restituit preţul

imediat după ce a aflat lipsa justei cauze pentru prestaţia acceptată.

Persoana care s-a folosit temporar şi fără justă cauză de bunul altuia fără intenţia de a-1

procura sau de servicii străine, trebuie sa remită prestatorului ceea ce a economisit în urma

acestei utilizări, la preţul existent în momentul şi în locul încheierii utilizării.

Persoana care a transmis unei alte persoane, prin cesiune de creanţă sau în alt mod,

dreptul sau în temeiul unei creanţe neexistente sau nevalabile este în drept să ceară

restabilirea situaţiei anterioare, precum şi restituirea documentelor care certifică dreptul transmis.

Persoana care a dobândit un patrimoniu fără justă cauză este obligată să transmită sau să

compenseze persoanei îndreptăţite toate fructele pe care le-a obţinut sau trebuia să le obţină din

momentul în care a aflat sau trebuia să afle despre lipsa temeiului prestaţiei acceptate.

O dată cu restituirea bunurilor obţinute fără justă cauză sau cu recuperarea valorii lor,

acceptantul este în drept să ceară prestatorului compensarea cheltuielilor utile şi necesare de

întreţinere şi păstrare a bunurilor, suportate din momentul când era obligat să restituie veniturile,

luînd în calcul beneficiile pe care le-a obţinut. Dreptul la compensarea cheltuielilor se pierde în

cazul în care acceptantul reţine intenţionat patrimoniul susceptibil întoarcerii.

Pretenţia de restituire a prestaţiei condiţionate este exclusă când:

a) atingerea scopului era imposibilă de la bun început şi prestatorul cunoştea aceasta;

b) prestatorul, contrar principiilor bunei-credinţe, a împiedicat atingerea scopului.

Noţiuni generale privind dreptul succesoral. Deschiderea succesiunii (momentul,

locul).

Succesiunea este una din modalităţile de primire şi înstrăinare a proprietăţii private, ce aparţinea

defunctului -persoanei fizice, uneia sau la câteva persoane fizice sau juridice sau statului, şi este

una din verigile principale ale vieţii sociale.

Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul de a folosi liber proprietatea sa. Nimeni nu

poate fi privat de proprietatea sa, numai doar în interesele societăţii şi în condiţiile stabilite de

lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional", prevede art. 1 al Protocolului Nr. 1 al

Convenţiei Europene cu privire la apărarea drepturilor omului şi libertăţilor de bază, ratificată

prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 24 iunie 1997.

Acest drept, şi dreptul de succesiune este garantat de art. 46 al Constituţiei şi reglementat

de legislaţia naţională.

Legislaţia care reglementează succesiunea are ca scop apărarea dreptului la proprietate

privată a cetăţenilor, iar în cazul unei succesiuni vacante şi de transmitere a averii succesorale la

stat - de a apăra drepturile şi interesele statului.

Termenul "succesiune" în dreptul civil se interpretează ca modalitate de trecere a averii, o

parte a ei sau a anumitor obiecte şi valori, care aparţineau persoanei fizice defuncte, uneia sau

câtorva persoane fizice sau statului. în ordinea succesiunii se transmit în cea mai mare măsură

dreptul de proprietate, alte drepturi patrimoniale şi responsabilităţi, care alcătuiesc conţinutul

rapoartelor juridice de obligaţiuni, de autor şi de inventator.

Normele procesual-juridice, care reglementează succesiunea, sânt aplicabile în cazul

morţii persoanei fizice, iar la terminarea activităţii persoanei juridice nu sânt aplicabile.

Transmiterea drepturilor şi obligaţiilor civile a cetăţeanului după moartea sa la alte

persoane se caracterizează prin următoarele.

Temeiul transmiterii este un conţinut efectiv complicat, prevăzut de normele dreptului de

succesiune. Drepturile şi obligaţiile ce se transmit alcătuiesc o anumită unitate, denumită

succesiune.

Persoana ce primeşte drepturile şi obligaţiile este succesor universal a defunctului şi nu

unul parţial (singular). De exemplu, feciorul cetăţeanului defunct P a moştenit averea tatălui său.

La momentul primirii succesiunii feciorul ştia că în averea tatălui intra casa de locuit şi obiectele

de uz casnic. El a ţinut cont numai de ele la primirea succesiunii. Mai târziu a aflat că

defunctului trebuie să i se restituie o datorie de la unul din vecini, totodată defunctul nu s-a

achitat complet pentru puieţii de viţă-de-vie, cumpăraţi înaintea decesului. Deşi la primirea

succesiunii succesorul nu a ştiut nici de dreptul de creanţă, nici de datoria tatălui defunct, el fiind

succesor, succesor universal după primirea succesiunii devine şi creditor la creanţă şi debitor la

acordul de cumpărare a puieţilor.

Persoana după decesul căreia se realizează succesiunea succesorală de lege se recunoaşte

ca persoana care lasă o succesiune. Persoana care lasă o succesiune poate fi numai persoana

fizică. Totodată la succesiunea legală aceasta poate fi orice cetăţean indiferent de vîrstă,

confesiune, rasă, capacitate. Cetăţeanul care este incapabil, în special minorul, care a primit

averea în timpul vieţii în ordinea succesiunii, sau donaţiei, în cazul decesului devine persoana

care lasă o succesiune cu privire la această avere. După decesul cetăţeanului recunoscut de

judecată ca incapabil în urma bolii sau debilităţii mintale, se deschide succesiunea la averea ce-i

aparţine.

Persoanele la care trec drepturile patrimoniale şi unele nepatrimoniale după decesul

persoanei care lasă o succesiune sânt recunoscuţi ca succesori.

În conformitate cu art. 1433 p. 1 a Codului Civil a RM succesori legali pot fi: cetăţenii în

viaţă la momentul decesului persoanei care lasă o succesiune, copii persoanei care lasă o

succesiune, care s-au născut după decesul acestuia dacă cel sa născut a trăit o perioadă scurtă de

timp, a decedat până la momentul când din numele lui s-a perfectat primirea succesiunii, dreptul

de primire a succesiunii se transmite la succesorii lui legali.

În cazul succesiunii testamentare nu poate fi persoana care a decedat mai devreme de

persoana care lasă o succesiune sau concomitent cu ea (comorient).

Noţiunea momentului decesului persoanei care lasă o succesiune nu este echivalentă cu

noţiunea de timp de deschidere a succesiunii. Momentul decesului este data, ora, minutele

survenirii morţii. Se ia în considerare numai data calendaristică a decesului persoanei care lasă o

succesiune.

Persoanele care au decedat la ore diferite la aceeaşi dată calendaristică sau chiar în urma

aceluiaşi accident, nu se recunosc că au decedat concomitent (comorientes). Acel care a decedat

mai târziu are vocaţie succesorală în urma celui decedat mai devreme. Cu excepţia acelor

persoane care au decedat la aceeaşi oră şi minut, se recunosc ca comorienţi persoanele care au

decedat în cursul aceleaşi date calendaristice, când nu este posibil de a stabili cu exactitate

ordinea decesului lor, art. 1230 a proiectului Codului Civil. Se recunosc ca comorienţi şi

cetăţenii care au fost desemnaţi astfel de judecată în urma dispariţiei lor în aceleaşi circumstanţe,

primejdioase pentru viaţa sau temeinice pentru a presupune că au decedat de la un anumit

accident.

Diferenţa în timpul de intrare în vigoare a hotărârii de anunţare a deceselor în lipsa

probelor sigure de succesiune a deceselor nu poate fi bază pentru recunoaşterea a unui din ei

succesorul celuilalt.

Dacă succesiunea a fost primită de succesori, trebuie ţinut cont de acele norme ale

dreptului la succesiune, care acţionau la momentul deschiderii succesiunii. în cazul dacă

succesorii nu au primit succesiunea şi ea nu a intrat în venitul statului, se aplică legea care

acţionează în perioada prezentă.

Deci numim succesiune totalitatea drepturilor patrimoniale şi unor nepatrimoniale şi

obligaţiile persoanei care lasă succesiune, care rămân în vigoare la decesul ei, şi se transmit în

întregime.

În conformitate cu p. 2 al art. 1432 a Codului Civil al RM, transmiterea prin succesiune,

în cazul decesului persoanei care lasă succesiunea, este o transmitere universală, unitară şi

indivizibilă.

Timpul (momentul) deschiderii succesiunii e stabilit de art. 1440 a Codului Civil al RM în

conformitate cu care timpul deschiderii succesiunii se recunoaşte ziua decesului persoanei care

lasă succesiune, iar la declararea persoanei ca decedată, ziua intrării în vigoare a hotărârii

judecătoreşti cu privire la declararea persoanei ca decedată. în cazul declarării ca decedat a

cetăţeanului, dispărut fără veste în circumstanţe, care îi puneau viaţa în pericol sau serveau ca

bază de a presupune decesul lui în urma unui anumit accident, judecata poate recunoaşte ziua

decesului acestui cetăţean ziua decesului său posibil.

Locul deschiderii succesiunii în conformitate cu art. 1443 a CC al RM se recunoaşte

ultimul domiciliu permanent al persoanei care lasă succesiunea, adică locul, unde a locuit

permanent sau în preponderenţă. Această regulă se aplică pentru toate persoanele indiferent dacă

sunt cetăţeni, sunt cetăţeni străini sau apatrizi. Dar, dacă locul domiciliului nu este cunoscut,

atunci locul deschiderii succesiunii este locul unde se află averea sau partea ei principală.

Locul deschideri succesiunii se consideră nu o localitate anumită, ci limitele oraşului sau

centrul populat dat.

Locul de domiciliu al minorilor care nu au atins vârsta de 15 ani, sau a cetăţenilor care se

află sub tutelă, se recunoaşte locul de domiciliu al părinţilor săi, persoanele adoptive sau al

tutorilor.

Locul decesului persoanei care lasă succesiunea şi locul deschiderii succesiunii pot să nu

coincidă în cazul, dacă persoana care lasă succesiunea a decedat în afara locului său de trai

permanent (plecarea la tratament, la studii, deces în locurile de detenţie etc), locul deschideri

succesiunii va fi nu locul decesului, ci ultima sa reşedinţa. în cazul când reşedinţa lipseşte sau nu

este cunoscută (de exemplu, la militar în legătură cu profesia), locul de deschidere a succesiunii

se recunoaşte locul aflării averii sau a părţii ei principale.

Succesiunea legală, clasele succesorale. Rudenia şi afinitatea în dreptul succesoral

La succesiune legală ordinea şi condiţiile de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor

persoanei care lasă succesiune sânt indicate chiar în lege în art. 1501 a Codului Civil al RM. în

lege este stabilit cercul de persoane la care în acest caz trece succesiunea, ordinea succesiunii lor.

Averea persoanei care lasă succesiune se împarte egal între persoanele enumerate de lege şi în

conformitate cu ordinea succesiunea stabilită, succesiunea legală va avea loc în următoarele

cazuri:

- referitor la averea defunctului, ce-a rămas fără testament;

- dacă persoana care lasă succesiune a lăsat ca testament numai o parte a averii, partea ce-a

rămas fără testament se transmite la succesorii legali. Totodată, dacă succesorul testamentar

intră în cercul succesorilor legali, el primeşte concomitent cu toţi ceilalţi succesori legali o parte

a averii care nu a fost lăsată ca testament;

- dacă testamentul a fost declarat nul complet sau numai într-o parte anumită a lui,

atunci conform legii are vocaţie succesorală respectiv complet sau parţial;

- dacă succesorii testamentari n-au primit succesiunea sau au refuzat la ea;

- dacă succesorii testamentari au decedat înainte de deschiderea succesiunii.

Baza succesiunii nu poate fi obiectul acordului. Aşa numiţilor succesori necesari. Părţile

obligatorii, tot este succesiune legală şi cazurile când în baza legii averea ce-a aparţinut

defunctului, se întăreşte după anumite persoane, chiar dacă nu au fost numite ca succesori (de

exemplu, lăsarea în patrimoniul familiei a automobilului, eliberat gratis invalidului din rândurile

militarilor; întărirea după membrii familiei ţărăneşti a părţii defunctului în patrimoniul comun al

gospodăriei).

Lista totală a cercului de persoane, recunoscuţi ca succesori legali, este prevăzută de art.

1500 a Codului Civil al RM. Articolul dat subdivizează pe toţi succesorii în trei clase. Deşi

conform noului Cod Civil a RM au rămas tot trei clase, lista succesorilor legali s-a lărgit. Astfel

în art. 1500 a Codului Civil al RM se indică prima clasă a succesorilor legali, se includ

descendenţii: fiii, fiicele, şi născuţi după deces, înfiaţii, soţul supravieţuitor şi ascendenţii

privilegiaţi: părinţii, înfietorii. în p. 2 al art. 1500 a Codului Civil se indică a doua clasă a

succesorilor legali, la ea se referă colateralii privilegiaţi, fraţii surorile. Ascendenţii ordinari sînt

bunicii atît din partea tatălui cît şi din partea mamei.

Clasa a IlI-a include colateralii ordinari (unchii, mătuşile celui ce a lăsat moştenirea).

Mai apoi art. 1500 CCRM concretizează, ascendenţii, ordinarii, descendenţii, colateralii, precum

şi modul de reprezentare.

Conform art. 1501 a CCRM succesorii primei clase, care au acceptat succesiunea,

îndepărtează de la succesiune pe succesorii altor clase de succesiune. Succesorii chemaţi la

succesiune obţin părţi egale în succesiune.

Derogarea de la această regulă în Codul Civil al RM e prevăzută pentru cazurile de

succesiune legală a obiectelor de întrebuinţare curentă şi de uz casnic.

Referindu-ne la numărul de succesori legali, în primul rând. al rudelor apropiate şi soţului

persoanei care lasă succesiune, nu prevede criteriile, în baza căror se stabileşte prezenţa şi

absenţa relaţiei familiale sau de rudenie, ce este bază pentru chemarea la succesiune. Ele se

conţin în normele legislaţiei matrimonial-familiale, ce au în această parte însemnătate pentru

reglementarea succesiunii.

În afară de aceste trei clase legislaţia RM prevede încă două categorii de succesori legali:

a) persoane incapabile de muncă, care au fost întreţinute de decedat nu mai puţin de un an până

la decesul său. In cazul existenţei a altor succesori ei au vocaţie succesorală în egală măsură cu

succesorii acelui rând, care se cheamă la succesiune. Această categorie a persoanelor întreţinute

incapabile de muncă în practică este numită - succesorii rezervatari iar succesiunea lor rezerva

succesorală.

Multitudinea surselor dreptului, ce stabilesc prezenţa relaţiei cu decedatul importante din

punct de vedere juridic pentru chemarea la succesiune, necesită o relatare mai detaliată a

condiţiilor, în prezenţa căror persoana poate fi raportată la un anumit grup de succesori legali.

Copiii persoanei care lasă succesiune sânt numiţi primii în numărul succesorilor legali.

Copiii sânt succesori atât după decesul mamei, cît şi al tatălui, de regulă în acel caz dacă

părinţii au fost în căsătorie legitimă. în conformitate cu art. 47 p. 3 al Codului Familiei privind

provenienţa copilului de la părinţi, care au fost în căsătorie legitimă, se certifică prin

înregistrarea despre căsătoria părinţilor.

Sub copii - succesori legea subînţelege nu numai copii de sânge, dar şi cei adoptaţi.

Adopţia creează o legătură juridică între persoana adoptivă şi adoptat, şi concomitent termină

astfel de relaţie a adoptatului cu rudele lui de sânge. Iată de ce adoptaţii (şi urmaşii lor) devin

succesori după persoana adoptivă. în numărul posibililor succesori legal a cetăţeanului defunct

intră şi statul. Statul, cum se evidenţiază în p. 1 art. 1515 a Codului Civil al RM, obţine averea

cetăţeanului defunct în baza dreptului de succesiune, dacă acesta nu are succesori nici legali, nici

prin testament sau nici unul din succesori nu a primit succesiunea, sau toţi succesorii sânt

dezmoşteniţi de testator.

Astfel, cazurile prin care averea succesorală prin drept de succesiune trece la stat sunt:

a) dacă averea a fost lăsată prin testament statului;

b) dacă persoana care lasă succesiune nu are succesori nici, legali nici testamentari;

c) dacă toţi succesorii sânt dezmoşteniţi;

d) dacă nici unul din succesori nu a primit succesiunea.

Succesiunea testamentară. Noţiunea de testament: noţiune şi condiţiile de

valabilitate. Forma testamentului. Testamentele asimilate cu cele autentificate.

Una din cele mai importante forme ale succesiunii este succesiunea testamentară care

vine să asigure pe deplin dreptul de proprietate privată a defunctului. Succesiunea testamentară

acordă posibilitate persoanelor fizice ca acestea să-şi realizeze dreptul de proprietate încă din

timpul vieţii după voinţa sa. Aceasta se face prin intermediul întocmirii unui testament. în

conformitate cu articolul 1449 CCRM, testamentul este un act juridic solemn, unilateral,

revocabil şi personal prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale

din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele. Testator poate fi doar persoana cu

capacitate de exerciţiu. Nu se permite întocmirea testamentului prin reprezentant.

Caracterele specifice ale acestui act juridic civil este că el este unilateral, ceia ce

înseamnă obligativitatea exprimării de voinţă doar a unei singure părţi, este cu titlu gratuit, este

solemn deoarece valabilitatea lui depinde de anumite condiţii de oformare, este revocabil

deoarece poate oricând şi fără motiv să-1 modifice şi să renunţe de la testament, este personal

deoarece nu poate fi întocmit prin reprezentare. Este un act juridic civil pentru cauză de moarte

deoarece intră în vigoare numai după moartea testatorului.

Părţile: testatorul şi succesorul, care pot fi persoane fizice şi juridice cu capacitatea

necesară de exerciţiu.

Condiţiile de valabilitate: Testamentul fiind, act juridic civil, trebuie să întrunească

următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ, consimţămîntul valabil

exprimat, obiectul determinat şi licit, cauza reală şi licită, forma corespunzătoare.

Forma testamentului: Pentru ca testamentul să fie valabil el trebuie să întrunească una din

cele prevăzute în articolul 1458 CCRM care prevede că, testamentul poate fi întocmit doar în una

din următoarele forme:

a) olograf - scris în întregime personal, datat şi semnat de testator;

b) autentic - autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat notarial;

c) mistic - scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi sigilat şi apoi prezentat

notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.

Pentru ca formele menţionate să fie valabile ele trebuie să fie întocmite şi semnate de

testator. Atunci când aceasta este imposibil articolul 1460 CCRM prevede că, dacă testatorul,

dintr-o anumită cauză, nu poate semna personal testamentul, la rugămintea şi în prezenţa lui,

precum şi în prezenţa a cel puţin 2 martori şi a notarului, poate semna o alta persoană. în acest

caz, trebuie indicată cauza care 1-a împiedicat pe testator să semneze personal. Martorii de

asemenea semnează în testament. Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice se

întocmeşte în mod obligatoriu în prezenta a 2 martori şi a unei persoane care poate comunica cu

testatorul, confirmînd prin semnătură manifestarea lui de voinţă.

În conformitate cu articolul 1459 CCRM se consideră testamente asimilate celor

autentificate notarial testamentele autentificate de:

a) medicul principal, şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, medicul de serviciu al

spitalului, al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului, directorul sau medicul principal

al azilului pentru invalizi şi bătrâni dacă testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de

instituţie; şeful expediţiilor de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii similare, dacă

testatorul se află într-o astfel de expediţie;

b) căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe nava sau în aeronava;

c) comandantul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului militar dacă la

locul aflării lor nu există notar şi dacă testatorul este militar sau îndeplineşte serviciul în unitatea

militară sau este persoană civilă sau membru al familiei acestuia;

d) şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în locuri de privaţiune de

libertate.

Testamentul autentificat conform prevederilor alin. (1) se expediază cel târziu a doua zi

după autentificare unuia dintre notarii de la locul instituţiei date.

Partajarea patrimoniului între moştenitorii testamentari. Statutul părţii patrimoniului care nu a

fost testată.

In conformitate cu articolul 1450 CCRM, testatorul poate determina în testament cotele

succesorale pentru moştenitorii menţionaţi în el sau poate indica în mod concret cărui moştenitor

ce parte din patrimoniu îi va trece în proprietate. Dacă în testament nu există astfel de indicaţii,

patrimoniul succesoral se împarte egal între moştenitori. Dacă în testament sunt menţionaţi

câţiva moştenitori, dar este stabilită cota succesorală numai unuia dintre ei, ceilalţi moştenesc în

părţi egale patrimoniul rămas. Dacă în testament sunt numiţi câţiva moştenitori, iar cota

determinată a unuia dintre ei include întregul patrimoniu succesoral, toţi comoştenitorii

testamentari moştenesc în cote egale.

Testatorul este în drept să substituie succesorul desemnat dacă acesta din urmă decedează

până la deschiderea moştenirii, nu acceptă sau renunţă la moştenire, sau este privat de dreptul la

moştenire. Renunţarea moştenitorului testamentar la succesiune se admite numai în cazul în care

acesta nu indică în favoarea cui renunţă. Testatorul poate dezmoşteni pe unul, pe cîţiva sau pe

toţi moştenitorii legali şi nu este obligat să motiveze acest fapt. Persoana dezmoştenită prin

dispoziţie testamentară expresă nu poate deveni moştenitor legal asupra părţii netestate din avere

şi nici asupra cotelor-părţi la care au renunţat moştenitorii testamentari.

Moştenirea părţii netestate din patrimoniul succesoral.

În conformitate cu articolul 1453 CCRM, în cazul în care cotele-părţi determinate în

testament nu includ întregul patrimoniu succesoral, pentru partea netestată se aplică prevederile

succesiunii legale sau vacante, care se refera şi la moştenitorii legali cărora le-a fost testată o

parte din avere dacă testamentul nu prevede altfel.

Acceptarea succesiunii. Renunţarea la succesiune.

Misiunea de bază a fazei de protecţie a succesiunii constă în asigurarea posibilităţi

efectuării de către succesori a acţiunilor, care alcătuiesc conţinutul de bază a fazei de acceptare a

succesiunii. Acceptarea succesiuni este un acord unilateral, care vizează intrarea în drepturile şi

obligaţiile care trec prin succesiune a persoanei care lasă succesiune, şi în special pentru

obţinerea dreptului de proprietate la averea, ce-a aparţinut persoanei care lasă succesiune.

începând cu momentul deschiderii succesiunii faza acceptării succesiunii continuă în timp până

la identificarea tuturor succesorilor şi apartenenţa fiecăruia la succesiune, adică dacă ei doresc să

devină succesori sau doresc să refuze de la succesiunea defunctului. Pentru primirea succesiuni

este necesar consimţământul succesorului. Nu se admite acceptarea succesiunii cu stipulaţii. De

exemplu, nu se admite acceptarea numai la o parte din partea cuvenită a succesiunii şi refuzul

alteia; de a accepta succesiunea cu condiţia că vor fi alocate anumite obiecte, deoarece împărţirea

succesiunii are loc deja după ce succesorul şi-a exprimat acordul de primire a ei. Totodată,

exercitarea dreptului său de acceptare a succesiunii faţă de careva avere, care se include în

succesiune, înseamnă acceptarea întregii succesiunii.

După regulă generală, termenul - limită a acestei faze este expirarea a 6 luni de la ziua

deschiderii succesiunii.

Trecerea perioadei de 6 luni, prevăzute pentru acceptarea succesiunii, lipseşte de dreptul

la succesiune pe succesor.

Persoana, la care dreptul de succesiune apare doar în cazul neacceptării succesiunii de alţi

succesori, îşi por declara acordul de a accepta succesiunea în decursul perioadei rămase a

termenului de acceptare a succesiunii, dar dacă această parte e mai mică de trei luni, ea se

prelungeşte până la trei luni.

Forma actului de acceptare a succesiunii e stabilită şi prevede următoarele moduri de

întocmire a acestei proceduri:

- când succesorul efectiv a devenit proprietarul succesiunii sau conducătorul averii

succesorale;

- când succesorul a înaintat notarului cerere în scris despre primirea succesiunii la locul de

deschidere a ei;

Intrarea în posesiunea succesiunii, ca conţinut juridic de acceptare a succesiunii,

reprezintă ca atare efectiv luarea în stăpânire a averii defunctului, stăpânirea ei fizică. Ca natură

juridică aceste sânt acţiuni concludente, din care reiese intenţia succesorului de a obţine

succesiunea. Ele pot fi exprimate în faptul că succesorul a ocupat locuinţa persoanei care lasă

succesiune şi a început să se folosească de lucrurile lui; a început să prelucreze grădina acestui.

Succesorul are dreptul să nu primească succesiunea. în conformitate cu p. 1 art. 1526 a

Codului Civil al RM, succesorul legal în decurs de 6 luni de la ziua deschiderii succesiunii are

dreptul să refuze la succesiune. Refuzul poate fi efectuat sau prin neexprimirea voinţei de

acceptare a succesiunii în decurs de 6 luni de la ziua deschiderii, sau prin depunerea cererii de

refuz de acceptare a succesiunii la notar în acelaşi termen la locul deschiderii succesiunii.

Autenticitatea semnăturii succesorului pe cererea de refuz de la succesiune trebuie să fie

legalizată de notar.

In art. 1526 a Codului Civil al RM prevede aşa numitul refuz de la succesiune în favoarea

cărorva din numărul succesorilor legali sau testamentari, statului, organizaţiei de stat,

cooperatiste sau obşteşti. Nu se permite refuzul în favoarea persoanei, care nu face parte din

rândul succesorilor legali. De aici reiese, că se poate refuza la partea din succesiune în favoarea

nepotului sau strănepotului a persoanei care lasă succesiune, numai în cazurile când ei sânt

chemaţi la succesiune în baza dreptului de reprezentare. Nu este permis şi refuzul de la

succesiune în favoarea persoanelor dezmoştenite.

Succesorul, care refuză de la succesiune în favoarea la careva din succesori legali, nu este

legat prin ordinea chemării lor la succesiune. în aşa mod, succesorul primului grad (de exemplu,

feciorul persoanei care lasă succesiune) în cazul existenţei succesorilor de acelaşi grad (soră.

mamă etc.) poate refuza de la succesiune în favoarea succesorului de gradul doi (de exemplu,

mătuşii sale - surorii tatălui) etc.

Succesorul poate refuza de la partea lui din succesiune în favoarea unor succesori legali.

Totodată el are dreptul să indice mărimea părţii sale, care trebuie s-o primească fiecare din ei. în

caz contrar partea sa se repartizează între succesori, în favoarea cărora a fost refuzul - în egală

măsură.

Refuzul de la succesiune poate fi efectuat fără indicaţiile persoanei, în favoarea cărei el se

efectuează. în acest caz partea succesorului care a refuzat la succesiune în ordinea creşterii

părţilor se transmite la alţi succesori legali şi se repartizează între ei în măsură egală. Refuzul de

la succesiune este universal, adică succesorul este considerat drept că a refuzat la toată

succesiunea oriunde ea nu s-ar afla şi orice nu ar conţine.

Dreptul de autor în Republica Moldova. Contractul de autor, noţiune, categoriile

Unul din cele mai importante şi frecvent întâlnite drepturi sunt drepturile de autor.

Constituţia Republicii Moldova garantează libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice, precum şi

dreptul cetăţenilor la proprietatea intelectuală, interesele lor materiale şi morale ce apar în

legătură cu diverse genuri de creaţie intelectuală sînt apărate de lege (art. 33, Constituţia

Republicii Moldova).

Drepturile de autor sunt reglementate şi prin Legea Republicii Moldova privind dreptul

de autor şi drepturile conexe, aprobată la 23 noiembrie 1994,108 Legea RM cu privire la

activitatea editorială, adoptată la 20 aprilie 2000109 care au creat o bază de drept reală pentru

activitatea intelectuală şi munca crea¬toare. Rezultatele activităţii acestor persoane sunt

considerate operele ştiinţifice, literare şi de artă. Raporturile dintre autorii lucrărilor şi alte

persoane în privinţa folosirii creaţiilor se reglementează de normele speciale ale institutului de

drept civil -de dreptul de autor.

Ca instituţie a dreptului civil, dreptul de autor reprezintă în sine ansamblul normelor de

drept, care reglementează relaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale, legate de crearea şi

folosirea operelor ştiinţifice, literare şi de artă. Prin dreptul de autor se reglementează relaţiile

sociale ce apar între autori sau licenţiaţii acestora şi alte persoane, inclusiv folosirea operelor

ştiinţifice, literare şi de artă, de asemenea şi a acelora care sunt legate de ele.

Legea privind dreptul de autor şi drepturi conexe reglementează relaţiile care apar în

legătură cu crearea şi valorificarea operelor literare, de artă şi ştiinţifice (drept de autor),

interpretărilor, fonogramelor şi emisiunilor organizaţiilor de audioteledifuziune (drepturi conexe

- art. 1, alin. 2).

Prin art. 4, cap. I se protejează operele creaţiilor intelectuale în domeniul literaturii, artei

şi ştiinţei, exprimate într-o anumită formă obiectivă ce permite a le reproduce, atît publicate cît şi

nepublicate, indiferent de forma, destinaţia şi valoarea fiecărei opere, precum şi de procedeul de

reproducere a ei.

Acţiunea legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe se extinde asupra: operelor,

indiferent de locul primei lor publicaţii, titularii dreptului de autor ai cărora sînt persoanele fizice

sau juridice din Republica Moldova; operelor publicate pentru prima dată în Republica Moldova,

indiferent de cetăţenia titularului dreptului de autor; altor opere în corespundere cu tratatele

internaţionale, la care Republica Moldova este parte.

Principiile fundamentale ale dreptului de autor sînt următoarele: libertatea creaţiei

artistice şi ştiinţifice; prezumţia de autor, care înseamnă că autorul se foloseşte în exclusivitate de

dreptul de autor al creaţiei sale. Acest drept decurge din însuşi faptul creării ei; îmbinarea

intereselor personale ale autorului cu interesele obşteşti, ceea ce înseamnă, de exemplu: folosirea

operei autorului de către alte persoane plătindu-i-se o remunerare sau chiar fără aceasta, dacă

folosirea se efectuează în interesele societăţii de către biblioteci, instituţii de învăţămînt şi

asemenea lor; oferirea de largi drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, privilegii; remunerarea

muncii de creaţie în conformitate cu volumul şi calitatea ei; procedeul juridic de apărare a

drepturilor şi altele.

Activitatea de creaţie a savanţilor, scriitorilor, compozitorilor, pictorilor, sculptorilor,

arhitecţilor poartă o mare valoare socială, deoarece operele create de ei se folosesc drept cele mai

importante metode de educaţie culturală şi morală a oamenilor.

Termenele. Dreptul de autor acţionează pe tot parcursul vieţii autorului şi 50 de ani după

decesul lui, începînd de la 1 ianuarie a anului care urmează după anul decesului autorului, cu

unele excepţii stabilite de Legea privind dreptul de autor.

Dreptul de autor asupra operelor colective se păstrează pe parcursul vieţii a fiecărui coautor şi

timp de 50 de ani, începînd de la 1 ianuarie a anului care urmează după anul decesului ultimului

coautor. După expirarea termenului de ocrotire a dreptului de autor opera devine obştească.

Dreptul de autor se transmite prin moştenire (art. 17 al Legii privind dreptul de autor).

Lege cu privire la drepturile de autor şu drepturile conexe nu aduce o definiţie a

Contractul de autor, noi considerăm că este un contract civil, care reglementează condiţiile de

folosire a operei autorului, de valorificare a operii de alte persoane. Prin contract o parte numită

autor transmite în folosinţă, altei părţi numite folositor drepturile sale de folosire a operei în

modul prevăzut de autor, precum şi să plătească o remuneraţie numită onorariu. Prin contractul

de autor pot fi transmise numai drepturile patrimoniale ale autorului, (art. 24 al Legii)

Obiectul contractului: folosirea operei autorului sau valorificarea operei, etc.

Legea prevede că obiectul contractului poate fi de editare sau reeditare a operei, de

interpretare publică a lucrării, de creare a unei lucrări, de folosire în industrie a unei lucrări, etc.

Contractele de autor pot avea şi alte obiecte.

Caracterele: este un contract bilateral, consensual, cu titlu oneros, translativ de folosinţă.

Contractul de autor trebuie să fie încheiat în formă scrisă, (art. 25 al Legii). Termenul de

folosire a contractului nu poate depăşi termenul dreptului de autor.

Drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale ale autorului.

In cadrul raporturilor juridice civile cu privire la autor apar atât drepturi patrimoniale, cât

şi nepatrimoniale ale autorului. Legislaţia în vigoare stabileşte că autorul se foloseşte în

exclu¬sivitate de dreptul de autor asupra operei sale. care decurge din însuşi faptul creării ei.

Pentru apariţia şi stabilirea dreptului de proprietate nu este necesară înregistrarea, o altă

perfectare specială sau respectarea altor formalităţi.

Articolul 4 al Legii privind dreptul de autor, prevede, că dreptul de autor se constituie din

drepturi cu caracter patrimonial (economic) şi nepatrimonial (personal, moral).

Esenţa drepturilor patrimoniale (economice) constă în primul rînd în aceea că, conform

art. 10 al Legii privind dreptul de autor, autorului sau altui titular al dreptului de autor îi aparţine

dreptul exclusiv la valorificarea operei sub orice formă şi prin orice procedeu.

Dreptul exclusiv de valorificare a operei înseamnă dreptul autorului sau al altui titular al

dreptului de autor de a efectua, de a permite sau de a interzice efectuarea următoarelor acţiuni:

reproducerea operei; difuzarea exemplarelor operei, inclusiv prin comercializare, închiriere şi

prin alte modalităţi; importarea exemplarelor operei pentru difuzare, inclusiv a exemplarelor

confecţionate cu permisiunea autorului sau a altui titular al dreptului de autor; demonstrarea

publică a operei: interpretarea publică a operei; comunicarea publică a operei; traducerea operei;

prelucrarea, adaptarea, aranjamentul şi alte asemenea modificări ale operei.

Realizarea dreptului exclusiv asupra operei permite autorului să primească remuneraţia

pentru munca intelectuală şi creatoare depusă. Tarifele onorariilor de autor se stabilesc de

legislaţie. Astfel, ele sînt stabilite prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova din 12 iulie

2001 "Privind tarifele minime ale remuneraţiei de autor", prin care se aprobă: Regulamentul cu

privire la remunerarea autorilor pentru editarea creaţiilor literare, muzicale, ştiinţifice, didactice,

tehnico-industriale de specialitate şi de alte genuri (anexa nr. 1).

Tarifele onorariilor unice de autor pentru operele literare şi de arta create la comandă în

vederea interpretării lor publice ori pentru dreptul de a le monta în scopul interpretării publice

(anexa nr. 2).

Tarifele onorariilor de autor pentru interpretarea (comunicarea, demonstrarea) publică şi

alte forme de valorificare ale creaţiilor dramatice, muzicale, muzical-dramatice şi udiovizuale

(anexa nr. 3).

Regulamentul cu privire la remunerarea autorilor pentru valorificarea industrială

(multiplicarea) a operelor de artă plastică, decorativă şi aplicată (anexa nr. 4).U0

In Republica Moldova remuneraţia de autor (denumită în continuare şi onorariu de autor) pentru

editarea operelor de orice gen se plăteşte în cuantumurile şi termenele stabilite prin contracte,

întocmite în formă scrisă. Se recomandă trei modalităţi de plată a onorariilor potrivit contractelor

de editare: a) sub formă de cote procentuale calculate din preţul iniţial (costul) unei cărţi; prin

acord (pentru întregul tiraj); conform tarifelor stabilite de Guvern pentru editurile subvenţionate

din bugetul de stat.

Valorificarea operei autorului de către alte persoane pentru a o schimba sau valorificarea

ei într-o formă modificată, precum şi în traducere, se admite în baza unui contract încheiat cu

autorul sau cu succesorii lui (art. 19 al Legii privind dreptul de autor). Prin încheierea unui

contract se subînţelege folosirea operei autorului cu acordul lui, plătindu-i-se onorariu de autor,

cu excepţia cazurilor stabilite de lege (vezi art. art. 20-23 ale Legii privind dreptul de autor).

Autorul operei beneficiază de următoarele drepturi personale (morale):

- la paternitate - dreptul de a se considera autor şi de a cere o atare recunoaştere, inclusiv

prin indicarea numelui său pe fiecare exemplar de operă publicată sau la interpretarea în public a

operei,

dacă aşa ceva este posibil;

- la nume - dreptul autorului de a decide cum va figura numele său în timpul valorificării

operei (numele adevărat, pseudonimul sau anonimul);

- la integritatea operei;

- Ia stima reputaţiei - dreptul de a apăra opera de oricare denaturări, schimonosiri sau alte

modificări ale operei, care pot aduce prejudicii onoare şi demnităţii autorului; de a da publicităţii

opera sa sau de a permite (interzice) publicarea ei în orice formă, inclusiv dreptul la retragerea ei

(art. 9 al Legii privind dreptul de autor).

Legea privind dreptul de autor explică noţiunile drepturilor principale personale

nepatrimoniale, ne vom opri doar asupra unei noţiuni - dreptul la inviolabilitatea operei. Acest

drept recurge nemijlocit din conţinutul operei, din forma şi metoda de interpretare. Astfel, cînd

lucrarea se editează, se interpretează în public sau este folosită în alt mod fără consimţămîntul

autorului, este interzis a se introduce vreo schimbare atît în însăşi lucrarea sau în titlul ei, cît şi în

indicarea numelui autorului şi în dedicaţia autorului. Este interzis, de asemenea, a însoţi opera cu

ilustraţii, prefeţe, postfeţe, comentarii sau explicaţii de orice natură, fără consimţământul

autorului. La fel se interzice de a anexa la operă, la publicarea ei, ilustraţii, introduceri, încheieri,

comentarii şi lămuriri de orice gen n-ar fi ele, fără acordul autorului. Drepturile personale

nepatrimoniale ale autorului nu pot fi înstrăinate şi sunt imprescriptibile în caz de cedare a

drepturilor patrimoniale (alin. 2, art. 9 al Legii privind dreptul de autor).