Cuprins

Capitolul I. Aspecte introductive ________________________________________ 1

Secţiunea 1. Despre succesiuni în general _______________________________ 1

§1. Sediul legal ___________________________________________________ 2

§2. Defi niţie ______________________________________________________ 2

§3. Terminologie __________________________________________________ 3

§4. Tipuri de succesiuni _____________________________________________ 4

§5. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale ______________________ 5

Secţiunea a 2-a. Deschiderea succesiunii ________________________________ 6

§1. Data deschiderii succesiunii _______________________________________ 6

§2. Locul deschiderii succesiunii ______________________________________ 9

Capitolul II. Condiţiile generale ale dreptului de a moşteni __________________ 11

Secţiunea 1. Capacitatea succesorală __________________________________ 11

Secţiunea a 2-a. Vocaţia succesorală __________________________________ 14

Secţiunea a 3-a. Nedemnitatea succesorală _____________________________ 16

§1. Sediul legal __________________________________________________ 16

§2. Fundament __________________________________________________ 17

§3. Sferă de aplicare ______________________________________________ 18

§4. Formele nedemnităţii succesorale ________________________________ 18

4.1. Nedemnitatea de drept _______________________________________ 19

4.2. Nedemnitatea judiciară _______________________________________ 23

§5. Efectele nedemnităţii succesorale _________________________________ 25

§6. Înlăturarea efectelor nedemnităţii __________________________________ 29

§7. Drept intertemporal ____________________________________________ 29

Capitolul III. Moştenirea legală _________________________________________ 32

Secţiunea 1. Istoric _________________________________________________ 32

Secţiunea a 2-a. Principiile devoluţiunii succesorale legale __________________ 34

§1. Principiul priorităţii claselor de moştenitori ___________________________ 34

§2. Principiul proximităţii gradelor de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă de moştenire _____________________________________________ 35

2.1. Regula ____________________________________________________ 35

2.2. Excepţii ___________________________________________________ 35

2.2.1. Reprezentarea succesorală _______________________________ 36

2.2.1.1. Justifi carea instituţiei __________________________________ 36

VI Drept civil. Succesiuni

2.2.1.2. Domeniul de aplicare _________________________________ 37

2.2.1.3. Condiţiile reprezentării succesorale ______________________ 40

2.2.1.4. Efectele reprezentării succesorale _______________________ 47

§3. Principiul împărţirii moştenirii pe capete, în părţi egale, între moştenitorii din aceeaşi clasă şi având acelaşi grad de rudenie ____________________ 50

3.1. Regula ____________________________________________________ 50

3.2. Excepţii ___________________________________________________ 50

3.2.1. Împărţirea moştenirii pe tulpini _____________________________ 50

3.2.2. Împărţirea moştenirii pe linii _______________________________ 51

Secţiunea a 3-a. Moştenitorii legali ____________________________________ 51

§1. Clasa descendenţilor __________________________________________ 52

§2. Clasa ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi _______________ 53

§3. Clasa ascendenţilor ordinari _____________________________________ 55

§4. Clasa colateralilor ordinari ______________________________________ 55

§5. Soţul supravieţuitor şi drepturile sale succesorale _____________________ 55

5.1. Calitatea de soţ supravieţuitor _________________________________ 56

5.2. Dreptul legal de moştenire al soţului supravieţuitor _________________ 58

5.3. Drepturile speciale ale soţului supravieţuitor _______________________ 60

5.3.1. Dreptul special asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic _____ 60

5.3.2. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor ____________________ 60

Secţiunea a 4-a. Dreptul comun al desherenţei ___________________________ 63

§1. Titularul îndreptăţit să culeagă moştenirile vacante ____________________ 64

§2. Natura juridică a drepturilor statului asupra moştenirilor vacante _________ 64

§3. Specifi cul dreptului statului, comunei, oraşului sau municipiului asupra moştenirilor vacante ____________________________________________ 68

Capitolul IV. Moştenirea testamentară __________________________________ 71

Secţiunea 1. Testamentul – regim juridic general _________________________ 71

§1. Defi niţie _____________________________________________________ 71

§2. Istorie _______________________________________________________ 73

§3. Caracterele juridice ale testamentului ______________________________ 78

§4. Proba testamentului ____________________________________________ 83

§5. Interpretarea testamentului ______________________________________ 87

Secţiunea a 2-a. Formele testamentului ________________________________ 89

§1. Testamentele ordinare __________________________________________ 90

1.1. Testamentul autentic _________________________________________ 90

1.2. Testamentul olograf __________________________________________ 95

1.3. Testamentul mistic __________________________________________ 101

§2. Testamentele privilegiate _______________________________________ 103

2.1. Testamentul maritim ________________________________________ 104

Cuprins VII

2.2. Testamentul militar _________________________________________ 105

2.3. Testamentul persoanelor izolate fortuit __________________________ 105

§3. Forme testamentare reziduale ___________________________________ 106

3.1. Clauzele mortis causa privind sumele de bani depuse la instituţiile de credit _____________________________________________________ 106

3.2. Testamentul internaţional ____________________________________ 107

3.3. Formele în care un român, afl at în străinătate, poate dispune mortis causa ____________________________________________________ 111

Secţiunea a 3-a. Condiţiile de fond ale testamentului _____________________ 112

§1. Capacitatea testamentară ______________________________________ 112

1.1. Capacitatea de a dispune prin legat ____________________________ 113

1.2. Capacitatea de a primi prin legat ______________________________ 115

§2. Consimţământul testatorului ____________________________________ 117

§3. Obiectul testamentului _________________________________________ 119

§4. Cauza testamentului __________________________________________ 123

4.1. Realitatea cauzei __________________________________________ 125

4.2. Liceitatea cauzei ___________________________________________ 126

Secţiunea a 4-a. Inefi cacitatea testamentului ___________________________ 128

§1. Nulitatea ___________________________________________________ 129

§2. Caducitatea _________________________________________________ 129

§3. Revocarea __________________________________________________ 131

3.1. Clasifi cări _________________________________________________ 132

3.2. Retractarea revocării (art. 1053 C.civ.) __________________________ 134

Capitolul V. Principalele dispoziţii testamentare _________________________ 136

Secţiunea 1. Legatul ______________________________________________ 136

§1. Noţiune _____________________________________________________ 136

§2. Desemnarea legatarului _______________________________________ 137

§3. Categorii de legate ___________________________________________ 139

3.1. Legatul universal ___________________________________________ 140

3.2. Legatul cu titlu universal _____________________________________ 142

3.3. Legatul cu titlu particular _____________________________________ 143

3.3.1. Legatul bunului altuia ___________________________________ 143

3.3.2. Legatul bunului indiviz ___________________________________ 144

§4. Efectele legatelor ____________________________________________ 144

§5. Inefi cacitatea legatelor _________________________________________ 146

5.1. Nulitatea legatelor __________________________________________ 146

5.2. Revocarea legatelor _________________________________________ 146

5.2.1. Revocarea voluntară a legatelor ___________________________ 146

5.2.2. Revocarea judecătorească a legatelor ______________________ 149

5.3. Caducitatea legatelor ________________________________________ 153

VIII Drept civil. Succesiuni

5.3.1. Predecesul legatarului __________________________________ 153

5.3.2. Incapacitatea legatarului de a primi legatul ___________________ 153

5.3.3. Nedemnitatea legatarului ________________________________ 154

5.3.4. Renunţarea la legat _____________________________________ 154

5.3.5. Decesul legatarului înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive ce afectează legatul, condiţia având un caracter pur personal din partea legatarului ___________________________ 154

5.3.6. Pieirea totală a bunului ce formează obiectul legatului, independent de voinţa testatorului ____________________________ 155

5.4. Soarta bunurilor care au constituit obiectul unui legat inefi cace (art. 1072 C.civ.) ____________________________________________ 157

5.4.1. Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ _________________ 157

Secţiunea a 2-a. Dezmoştenirea _____________________________________ 159

§1. Noţiune _____________________________________________________ 159

§2. Sediul legal _________________________________________________ 159

§3. Funcţii _____________________________________________________ 159

§4. Tipuri ______________________________________________________ 160

§5. Condiţiile dezmoştenirii ________________________________________ 161

§6. Efectele dezmoştenirii _________________________________________ 162

§7. Dezmoştenirea-sancţiune ______________________________________ 166

Secţiunea a 3-a. Execuţia testamentară _______________________________ 167

§1. Persoana desemnată executor testamentar ________________________ 168

§2. Atribuţiile legale ale executorului _________________________________ 169

§3. Încetarea execuţiunii testamentare _______________________________ 172

Capitolul VI. Limitări ale dreptului de a dispune mortis causa ______________ 174

Secţiunea 1. Acte interzise asupra succesiunilor nedeschise _______________ 175

§1. Pacte asupra succesiunilor viitoare _______________________________ 175

1.1. Elemente constitutive ________________________________________ 176

1.2. Sancţiune _________________________________________________ 179

1.3. Excepţii legale _____________________________________________ 180

Secţiunea a 2-a. Partajul de ascendent (art. 1160-1163 C.civ.) _____________ 181

§1. Istorie ______________________________________________________ 182

§2. Forme ______________________________________________________ 183

2.1. Donaţia-partaj _____________________________________________ 183

2.2. Testamentul-partaj __________________________________________ 186

Secţiunea a 3-a. Substituţiile fi deicomisare _____________________________ 189

§1. Istorie _____________________________________________________ 189

§2. Sediul materiei _______________________________________________ 191

§3. Terminologie ________________________________________________ 191

§4. Natura juridică _______________________________________________ 192

Cuprins IX

§5. Elemente constitutive __________________________________________ 193

§6. Efecte juridice _______________________________________________ 197

§7. Inefi cacitatea substituţiei fi deicomisare ____________________________ 204

§8. Variaţiuni pe tema substituţiei fi deicomisare ________________________ 205

8.1. Substituţia vulgară _________________________________________ 205

8.2. Dubla liberalitate concomitentă ________________________________ 206

8.3. Dublul legat condiţionat _____________________________________ 206

8.4. Legatul precativ ____________________________________________ 207

8.5. Liberalitatea reziduală (art. 1001-1005 C.civ.) _____________________ 207

Secţiunea a 4-a. Rezerva succesorală ________________________________ 209

§1. Istoric şi justifi care ____________________________________________ 210

§2. Noţiune ____________________________________________________ 211

§3. Sediul legal _________________________________________________ 212

§4. Caracterele juridice ale rezervei _________________________________ 212

§5. Moştenitorii rezervatari ________________________________________ 214

5.1. Rezerva descendenţilor ______________________________________ 215

5.2. Rezerva ascendenţilor privilegiaţi ______________________________ 216

5.3. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor _____________________ 220

§6. Cotitatea disponibilă a moştenirii _________________________________ 223

6.1. Cotitatea disponibilă specială a moştenirii _______________________ 223

6.1.1. Fundament ___________________________________________ 224

6.1.2. Natură juridică _________________________________________ 225

6.1.3. Condiţii ______________________________________________ 225

6.1.4. Calculul cotităţii disponibile speciale ________________________ 226

6.1.5. Un rest succesoral. Cui i se cuvine? _______________________ 227

6.1.6. Sancţiunea încălcării cotităţii disponibile speciale _____________ 229

Secţiunea a 5-a. Reducţiunea liberalităţilor excesive ______________________ 230

§1. Stabilirea rezervei şi a cotităţii disponibile _________________________ 230

1.1. Operaţiunile necesare stabilirii valorii masei succesorale ___________ 230

1.2. Evaluarea bunurilor donate ___________________________________ 231

1.3. Prezumţia de donaţie ________________________________________ 232

§2. Modul de operare a reducţiunii __________________________________ 234

2.1. Cine poate invoca reducţiunea? _______________________________ 234

2.2. Cum se înfăptuieşte reducţiunea? _____________________________ 235

2.2.1. Reducţiunea convenţională _______________________________ 235

2.2.2. Reducţiunea pe cale de excepţie __________________________ 235

2.2.3. Acţiunea în reducţiune ___________________________________ 236

2.2.3.1. Termenul de exercitare a acţiunii în reducţiune ____________ 237

2.3. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive ________________________ 237

§3. Efectele reducţiunii ___________________________________________ 240

X Drept civil. Succesiuni

§4. Cazuri speciale de reducţiune a liberalităţilor excesive _______________ 241

Secţiunea a 6-a. Raportul donaţiilor ___________________________________ 242

§1. Noţiune _____________________________________________________ 242

§2. Deosebirea faţă de alte instituţii __________________________________ 243

§3. Condiţiile de existenţă a obligaţiei de raport ________________________ 244

§4. Modalităţi de executare a raportului _______________________________ 247

4.1. Raportul prin preluare _______________________________________ 247

4.2. Raportul prin imputaţie _______________________________________ 247

4.3. Raportul în bani ____________________________________________ 247

§5. Căi procedurale de realizare a raportului __________________________ 249

Secţiunea a 7-a. Imputarea liberalităţilor _______________________________ 250

§1. Sediul legal _________________________________________________ 251

§2. Liberalităţi supuse imputării ____________________________________ 251

§3. Ordinea imputării _____________________________________________ 254

Capitolul VII. Opţiunea succesorală şi sezina ereditară ___________________ 256

Secţiunea 1. Opţiunea succesorală ___________________________________ 256

§1. Dispoziţii generale ____________________________________________ 256

1.1. Sediul legal _______________________________________________ 256

1.2. Terminologie ______________________________________________ 257

1.3. Defi niţie __________________________________________________ 257

1.4. Natură juridică _____________________________________________ 258

1.5. Caractere juridice __________________________________________ 259

1.6. Termenul de exercitare ______________________________________ 264

1.7. Exerciţiul dreptului de opţiune succesorală ______________________ 266

1.8. Inefi cacitatea actului de opţiune succesorală _____________________ 271

§2. Acceptarea moştenirii _________________________________________ 273

2.1. Termenul acceptării moştenirii _________________________________ 274

2.2. Efectele acceptării moştenirii __________________________________ 275

2.3. Formele acceptării moştenirii __________________________________ 275

2.3.1. Acceptarea voluntară ___________________________________ 276

2.3.1.1. Acceptarea expresă _________________________________ 276

2.3.1.2. Acceptarea tacită ___________________________________ 277

2.3.2. Acceptarea forţată _____________________________________ 281

§3. Renunţarea la moştenire _______________________________________ 284

3.1. Termenul renunţării _________________________________________ 286

3.2. Efectele renunţării la succesiune ______________________________ 287

3.3. Formele renunţării __________________________________________ 289

3.4. Inefi cienţa renunţării ________________________________________ 290

Secţiunea a 2-a. Sezina ereditară ____________________________________ 291

Cuprins XI

§1. Sediul legal _________________________________________________ 292

§2. Defi niţie ____________________________________________________ 292

§3. Terminologie ________________________________________________ 293

§4. Istorie ______________________________________________________ 294

§5. Subiecţii sezinei _____________________________________________ 295

§6. Mijloacele de însezinare _______________________________________ 296

§7. Caractere juridice ____________________________________________ 297

§8. Efectele sezinei ______________________________________________ 298

§9. Utilitatea practică a sezinei _____________________________________ 299

Capitolul VIII. Obiectul transmisiunii succesorale ________________________ 302

Secţiunea 1. Activul succesoral ______________________________________ 302

§1. Vecinătăţi __________________________________________________ 302

§2. Sediul legal _________________________________________________ 303

§3. Cine sunt coindivizarii? ________________________________________ 303

§4. Obiectul indiviziunii succesorale _________________________________ 304

§5. Regimul juridic al indiviziunii succesorale __________________________ 306

5.1. Regimul juridic al actelor de conservare, de administrare şi de dispoziţie __________________________________________________ 306

5.2. Prerogativele coindivizarilor ___________________________________ 307

Secţiunea a 2-a. Partajul succesoral __________________________________ 308

§1. Sediul legal _________________________________________________ 309

§2. Obiectul partajului succesoral ___________________________________ 309

§3. Cine poate solicita partajul succesoral? ___________________________ 310

§4. Când se poate solicita partajul succesoral? ________________________ 311

§5. Condiţiile de validitate ale partajului _______________________________ 312

§6. Felurile partajului _____________________________________________ 313

§7. Efectele partajului ____________________________________________ 315

7.1. Efectul constitutiv al partajului _________________________________ 315

7.2. Obligaţia de garanţie ________________________________________ 316

§8. Desfi inţarea partajului _________________________________________ 317

§9. Drepturile creditorului cu privire la împărţeală ______________________ 317

Secţiunea a 3-a. Pasivul succesoral __________________________________ 318

§1. Conţinutul pasivului succesoral __________________________________ 318

1.1. Cine suportă pasivul succesoral? ______________________________ 321

1.2. Obligaţia moştenitorilor de suportare a pasivului succesoral. Limitele acesteia ___________________________________________________ 321

1.2.1. Obligaţia moştenitorului de a plăti pasivul succesoral în limita activului moştenit _________________________________________ 322

1.2.2. Regula divizării de drept a pasivului succesoral. Excepţii ________ 326

XII Drept civil. Succesiuni

§2. Concursul creditorilor în materie succesorală _______________________ 328

2.1. Concursul între creditorii succesorali ____________________________ 328

2.2. Concursul dintre creditorii succesorali şi creditorii personali ai moştenitorilor ______________________________________________ 329

2.3. Concursul dintre benefi ciarii unui legat cu titlu particular al cărui obiect sunt bunuri de gen şi ceilalţi creditori ____________________________ 332

§3. Contribuţia moştenitorilor la plata pasivului succesoral ________________ 334

§4. Aspecte procedurale privind valorifi carea drepturilor împotriva unei succesiuni ___________________________________________________ 335

4.1. Opţiunile creditorilor în lipsa unui titlu executoriu __________________ 335

4.1.1. Continuarea procesului cu moştenitorii ______________________ 335

4.1.2. Acţiunea judiciară împotriva moştenirii ______________________ 337

4.1.3. Acţiunea împotriva moştenitorilor __________________________ 338

4.2. Opţiunile creditorilor succesorali având un titlu executoriu împotriva lui de cujus ________________________________________________ 338

§5. Raportul datoriilor _____________________________________________ 341

5.1. Sediul legal _______________________________________________ 341

5.2. Raportul datoriilor şi raportul donaţiilor. Diferenţieri _________________ 342

5.3. Condiţiile raportului datoriilor _________________________________ 342

5.4. Efectele raportului datoriilor ___________________________________ 344

Capitolul IX. Aspecte procedurale şi probatorii __________________________ 346

Secţiunea 1. Procedura succesorală notarială ___________________________ 346

§1. Defi niţie ____________________________________________________ 347

§2. Sediul legal _________________________________________________ 347

§3. Caractere juridice _____________________________________________ 348

§4. Competenţă _________________________________________________ 349

§5. Desfăşurarea procedurii _______________________________________ 350

§6. Soluţii notariale şi acte procedurale _______________________________ 352

6.1. Certifi catul de moştenitor _____________________________________ 354

6.1.1. Sediul materiei ________________________________________ 354

6.1.2. Terminologie __________________________________________ 354

6.1.3. Data eliberării _________________________________________ 355

6.1.4. Natura juridică _________________________________________ 355

6.1.5. Acţiunea în anulare (art. 1134 C.civ.; art. 118) ________________ 358

6.1.6. Funcţiile succesorale ale certifi catului de moştenitor ___________ 360

Secţiunea a 2-a. Petiţia de ereditate __________________________________ 361

§1. Istoric _____________________________________________________ 362

§2. Defi niţie ____________________________________________________ 363

§3. Sediul materiei ______________________________________________ 363

§4. Natura juridică _______________________________________________ 363

Cuprins XIII

§5. Vecinătăţi ___________________________________________________ 364

§6. Condiţii de admisibilitate _______________________________________ 365

§7. Efecte _____________________________________________________ 366

Secţiunea a 3-a. Elemente de drept internaţional privat ___________________ 371

§1. Norme confl ictuale române _____________________________________ 372

§2. Norme confl ictuale europene ___________________________________ 374

2.1. Mecanismul de stabilire a legii aplicabile ________________________ 375

2.2. Certifi catul european de moştenitor _____________________________ 375

Bibliografi e ________________________________________________________ 377

Listă de abrevieri ___________________________________________________ 383

Capitolul I. Aspecte introduc ve

Secțiunea 1. Despre succesiuni în general

Materia succesiunilor este o reacţie juridică la faptul morţii – una printre altele, de altfel –, având specificul de a se interesa numai de aspectele patrimoniale pe care acest fapt le poate antrena. Nu este vorba aici despre o patrimonializare a morţii, ci de oferirea unei soluţii juridice pentru soarta mortis causa a bunurilor ce au aparţinut celui defunct acum. Plat, dreptul succesoral constituie un noian de norme civile care stabilesc destinaţia averii şi a datoriilor pentru cazul morţii titularului acestora. El nu se interesează de vreo metafizică sau transcendenţă, nu ţine seama de confesiunea persoanei, valorificând însă uneori voinţa juridică a celui trecut dincolo. Altfel zis, succesiunile ori dreptul succesoral grupează câteva instituţii juridice apte să asigure transmisiunea postumă a unor drepturi şi obligaţii patrimoniale.

Moartea este justificarea şi declanşatorul mecanismului succesoral. Numai în prezenţa unui exitus se poate vorbi despre moştenire, după cum regulile dreptului succesoral nu pot fi aplicate decât ca urmare a morţii persoanei. Decesul individului declanşează transmisiunea succesorală, cu efectul esenţial că patrimoniul celui mort îşi găseşte astfel un nou stăpân. Privit invers – de la cel viu către cel mort –, moşte-nirea apare ca un mod de dobândire a drepturilor reale şi a celor de creanţă, ce au aparţinut unei persoane acum moarte. Tempo juridic al unui dans macabru, dreptul moştenirilor ilustrează o succesiune de învestire a celui viu în drepturile celui decedat; viul îi urmează celui mort. Viu, mort, viu, mort ş.a. O succesiune de titulari la acelaşi bun, înfăptuind o perenitate in re, care exemplifică pertinent vocaţia la perpetuitate a proprietăţii. Aceasta – prin lanţul de transferuri mortis causa – poate supravieţui titu-larului său, dăinuind cât substanţa bunului îi permite.

Dreptul succesoral este unul patrimonial, în sensul că se interesează doar de drepturile subiective cu un conţinut economic, evaluabile intrinsec pecuniar, el făcând obiectiv parte din dreptul patrimonial de familie[1], alături de regimurile matrimoni-ale[2]. Legitimitatea[3] acestui drept obiectiv a fost întemeiată uneori chiar pe ideea prezentată mai sus: el ar fi un instrument apt să fructifice vocaţia la veşnicie a pro-prietăţii. Astfel, rolul şi funcţia esenţiale ale succesiunilor nu ar fi decât să asigure transmisiunea din generaţie în generaţie a bunurilor, evitând extincţia drepturilor (care poartă asupra lor) odată cu decesul titularului lor. Alteori, s-a văzut în sistemul de

[1] P. VASILESCU, Successions et familles în Les successions (les journées roumaines de travaux de l’Association Henri Capitant de Paris), tome LX/2010, Ed. Bruylant & LB2V, Bruxelles-Paris, 2010, p. 39; M.D. BOB, idem, p. 199.[2] La acestea se adaugă uneori şi materia liberalităţilor, v. M. GRIMALDI, Droit civil. Successions, Ed. Litec, Paris, 2001, p. 4.[3] Idem, p. 22.

2 Drept civil. Succesiuni

drept succesoral nu atât un instrument economic – al cărui scop suprem nu e decât perpetuarea unor valori patrimoniale conţinute în drepturile subiective omoloage –, ci numai un mecanism de familie. Un astfel de mecanism ar avea tăria să asigure eficient coeziunea familială, exprimată iniţial prin cultul imemorial al strămoşilor. Nici explicaţia psihologică nu a fost evitată. Acum întregul artefact succesoral este justi-ficat prin virtuţile sale curative, ca şi când el nu ar fi decât un simplu succedaneu cu efect tranchilizant pentru spaima de moarte; frică alinată prin avere, o avere strânsă ca, mai apoi, să fie dată altuia întru veşnica pomenire a strângătorului.

§1. Sediul legal

În principal şi dincolo de orice justificare non-juridică, dreptul succesoral – înţeles obiectiv –, îşi găseşte sursa formală în Codul civil. Acesta îi consacră o carte aparte, cea de-a patra, denumită „Despre moştenire şi liberalităţi”, întinsă de la art. 953 până la art. 1163[1]. Aşa cum aceste texte de lege nu se referă numai la succesiuni, ci şi la alte instituţii şi materii – cum ar fi liberalităţile inter vivos –, şi alte texte, necuprinse în înşiruirea de mai sus, pot avea înrâurire (directă sau indirectă) asupra moşteniri-lor. Se pot aminti aici, de exemplu, dispoziţiile de drept internaţional privat (art. 2633-2636), unele reglementări din materia prescripţiei extinctive, câteva norme cuprinse de mecanismul obligaţiilor – cum ar fi confuziunea (art. 1624-1628) – ori chiar reglementări privind contractele, dintre care unele se aplică inclusiv testamen-telor. Există şi legi speciale ce pot interesa devoluţiunea succesorală, printre aces-tea numărându-se, de pildă, Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, care reglementează întreaga procedură succesorală notarială[2]. În fine, deşi poate ar fi trebuit să o trecem chiar la începutul acestui paragraf, însăşi Con-stituţia republicii se interesează de devoluţiunea succesorală, atunci când proclamă că „dreptul la moştenire este garantat” (art. 46). Dar legea fundamentală se referă şi la sistemul de drept obiectiv succesoral; o face la art. 73 alin. (3) lit. m), când ne învaţă că „regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii” se reglementează doar prin legi organice.

§2. Defi niție

Pentru Codul civil, moştenirea este „transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă” (art. 953). Sensul juridic esenţial al cuvântului moştenire[3] ar fi, deci, acela de transmisiune mortis causa. Moş-

[1] Pentru vechiul Codice civil din 1865, v. art. 650-921 cuprinse în Cartea a III-a, numită „Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea”, care se deschidea cu un prim titlu intitulat „Despre succesiuni”.[2] Infra Aspecte procedurale şi probatorii. Procedura succesorală notarială.[3] A. BACACI, G. COMĂNIŢĂ, Drept civil. Succesiunile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013; D. CHIRICĂ, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; I. GENOIU, Dreptul la moştenire în Codul civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013; F. DEAK, R. POPESCU, Tratat de drept succesoral, vol. I, Moştenirea legală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013; I. POPA, Drept civil. Moşteniri şi liberalităţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013; D.Ş. SPÂNU,

I. Aspecte introductive 3

tenirea ne apare, tehnic vorbind, ca una dintre modalităţile prin care se dobândeşte dreptul de proprietate [art. 557 alin. (1) C.civ.] – în principal, alte drepturi patrimoni-ale – în secundar. Apoi, tot prin moştenire se strămută nu numai activul patrimonial, ci şi debitele, datoriile pe care defunctul le-a avut[1], adică pasivul său patrimonial. Moş-tenirea este, deci, un mijloc juridic care are vocaţia să strămute simultan activul şi pasivul patrimonial, aspect unic şi inedit pentru persoana fizică. Aspectul se explică prin aceea că deţinătorul iniţial al obiectului transmisiunii succesorale dispare de pe lume şi ca subiect de drept. Moştenirea este o transmisiune in extremis, posibilă şi justificată numai când individul moare ori i se constată judiciar decesul, ceea ce şi explică caracterul său universal. În fine, doar în calitatea ei de mijloc juridic special de strămutare patrimonială ne interesează aici moştenirea, iar nu în alt înţeles, mate-ria succesiunilor necuprinzând decât regulile juridice care fac posibil acest transfer mortis causa de drepturi şi obligaţii patrimoniale.

Al doilea sens al moştenirii este acela de obiect al transmisiunii pentru caz de moarte. Acum cuvântul moştenire se referă la bunurile şi datoriile lăsate de mort celor vii. Descoperim aici o ambiguitate fondatoare: acelaşi cuvânt – moştenire sau suc-cesiune – desemnează atât modalitatea de transfer, cât şi obiectul acestui trans-fer. Obiectul juridic al moştenirii mai este redat şi prin expresii ca „masă succesorală” ori „bunuri succesorale” sau ale moştenirii – dacă ne interesează numai activul moştenirii. În schimb, prin perifraze ca „datorii succesorale” ori ale moştenirii, „obli-gaţii sau debite ale defunctului” etc. putem indica partea pasivă a obiectului moşte-nirii.

§3. Terminologie

Moştenire este sinonim absolut cu succesiune, ambele cuvinte având sensurile deja notate mai sus. Primul termen este preferat de actualul cod, iar cel de-al doilea era favoritul fostului Codice civil, dar nu contează pe care îl utilizăm astăzi. Succesi-une pare un cuvânt nimerit aici. Etimologic[2], el are tăria de a evoca substituirea, ideea că cineva vine în locul altcuiva, producându-se astfel o înlocuire de persoană. Ceea ce se şi întâmplă, prin aceea că defunctul e succedat, e urmat de moştenitorii săi, care îşi merită astfel numele de succesori. Succesiune pune, deci, accentul pe aspec-tul relaţional, pe faptul că în sfera raporturilor juridice o persoană lasă loc alteia. Moş-tenire[3] poate să sugereze că se dobândeşte ceva de la un ascendent, asigurându-se

A. SPÂNU, Drept civil. Moştenirea, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015; A.M. LEROYER, Droit des successions, Ed. Dalloz, Paris, 2009; F. TERRÉ, Y. LEQUETTE, Droit civil. Les successions. Les libéralités, Ed. Dalloz, Paris, 1997.[1] Art. 1114 şi art. 1155-1159 C.civ.[2] < succedo [sub+cedo (lat.)], a intra sub; a urca; a se apropia; a veni după, a urma; a lua locul. Cuvântul succesiune, cu întreaga sa familie, s-a răspândit din jargonul juridic, care l-a împrumutat din franceză, cu ocazia tălmăcirii în româneşte a Codului Napoleon (în 1864).[3] < moştean [mošten (bg.), puternic], în sensul de proprietar, stăpân, moştenitor, v. I. POPESCU-SIRETEANU, Cuvântul nămaie şi familia lui, Limba Română nr. 11-12/2006. Sau poate etimonul direct este moş, derivat regresiv din moaşă (bunică), care provine din albanezul

4 Drept civil. Succesiuni

astfel şi o continuitate, o permanenţă juridică. Oricum, cel ce urmează în drepturi defunctului e numit moştenitor sau succesor, termenii fiind echivalenţi. Moştenitorii formează specia de avânzi-cauza postumi, care îşi datorează drepturile patrimoniale defunctului, numit frecvent şi de cujus[1], a cărui moştenire o culeg, el fiind autorul (în drepturi) succesorilor. Cei din urmă mai sunt desemnaţi şi prin alte cuvinte ca erede (când se doreşte sublinierea ideii de ereditate, de urmaş căruia i se transmite ceva în calitate de rudă[2] cu defunctul) ori legatar (dar numai când succesorul e benefici-arul unei liberalităţi testamentare, adică al unui legat).

§4. Tipuri de succesiuni

Transmisiunea mortis causa se poate realiza pe două căi, care fiecare descrie un „fel” de moştenire, ca să folosim termenii art. 955 C.civ.[3] Criteriul legal folosit pentru clasificare ţine cont de mecanismul prin care se înfăptuieşte concret strămutarea patrimonială. Astfel, dacă aceasta este făcută ope legis, adică se produce exclusiv în puterea legii, ca efect al acesteia, vom vorbi despre moştenire[4] legală[5] sau ab intestat[6] (fără testament). Atunci când, însă, transmisiunea succesorală se face potrivit voinţei postume a lui de cujus, se va vorbi despre moştenire testamentară[7], întrucât voinţa sa juridică se concretizează într-un act testamentar. Cele două tipuri de succesiune nu se exclud principial, întrucât oricine este liber să dispună numai în parte de bunurile sale prin testament, cu efectul că cealaltă parte va fi transmisă potrivit regulilor de la succesiunea legală [idem (2)]. Mai mult, este consacrat legal şi principiul după care patrimoniul defunctului „se transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament” [idem (1)]. Ceea ce înseamnă că transmisiunea legală constituie mijlocul succesoral comun, aplicabil în situaţia în care de cujus nu a testat, căci, dacă ar exista un testament, se va executa prioritar acesta, înfăptuindu-se astfel o devoluţiune voluntară a moşteni-rii, iar nu una legală.

Cu toate acestea, există anumite limite[8] care se impun şi actelor juridice succe-sorale, iar cel care le încheie trebuie să fie conştient că nu orice regulă a succesiunii legale poate fi oricând înlăturată. Aceste restricţii sunt impuse prin norme impera-

moshë (vârstă), v. M. SALA, Introducere în etimologia limbii române, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 155, adică din fondul nostru nelatin.[1] < de cujus succesione agitur (lat.), despre a cărui succesiune este vorba.[2] Urmaş (progenitură) – cuvânt prezent totuşi în art. 975 alin. (1) C.civ. cu sensul de descendent, a clironomisi (a moşteni), erede, lăsământ etc. sunt arhaisme pentru lexicul juridic, care poate să le împrumute sporadic doar culoarea.[3] Art. 650 C.civ. 1864.[4] Moştenire desemnează acum atât transmisiunea juridică, cât şi normele de drept obiectiv care o fac posibilă.[5] Infra Moştenirea legală.[6] Derivat prin ciuntirea expresiei corecte ab intestato, v. M.D. BOB, Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012.[7] Infra Moştenirea testamentară.[8] Infra Limitări ale dreptului de a dispune mortis causa.

I. Aspecte introductive 5

tive – care descriu ordinea publică succesorală, conţinute fiind în dispoziţiile care reglează succesiunea legală. Totuşi, principiul fundamental este că moştenirea legală rămâne subsidiară celei testamentare. Fiindcă regulile care compun moştenirea legală sunt supletive, acestea ţin loc de voinţă testamentară, iar, în măsura în care există un testament valid, acest act juridic, iar nu legea, va guverna devoluţiunea succeso-rală. Pentru a încheia, ar mai fi de notat şi că actuala lege civilă a renunţat la combi-narea regulilor de la testament cu cele de la contracte în scopul de a genera hibrizi juridici – cum era instituirea contractuală[1] –, prin care să se înfăptuiască transmisi-unea moştenirii.

§5. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

Moştenirea – dacă este deferită legal – descrie o transmisiune patrimonială mortis causa, universală şi unitară. Transmiterea succesorală este una patrimonială, care se întâmplă doar dacă o persoană moare; aceste două elemente trebuie întrunite simultan. Altfel, în lipsa bunurilor ori a obligaţiilor, nu se poate discuta despre moş-tenire decât în sens figurat, iar nu în cel propriu dreptului succesoral. În fond, acesta cuprinde un set de reguli care urmează să determine soarta activului şi pasivului lăsate în urmă de o persoană moartă, iar, dacă acesta nu a lăsat niciun bun sau nicio datorie, transmisiunea succesorală va fi lipsită de obiect. Apoi, moştenirea desem-nează întotdeauna o transmisiune pentru caz de moarte, care se declanşează doar la momentul decesului unui individ uman. În lipsa morţii acestuia, nu se va putea discuta despre succesiune, iar orice anticipare a acesteia prin încheierea unui act juridic – altul decât testamentul – impune regula să considerăm actul juridic ca nul şi neavenit (art. 956 C.civ)[2].

Transmisiunea succesorală are loc în momentul decesului celui ce lasă moşteni-rea. Dar, pentru că această strămutare patrimonială nu este obligatorie pentru moş-tenitori, care au libertatea de a accepta sau nu succesiunea, ei se bucură de un drept de opţiune succesorală[3]. Exerciţiul acestuia nu valorează decât confirmarea trans-misiunii mortis causa, care a avut deja loc la data morţii lui de cujus.

Moştenirea este o specie de transmisiune universală, pentru că ea are vocaţia de a strămuta întregul patrimoniu al defunctului către succesorii acestuia. Universalitatea transmisiunii succesorale îi conferă unicitate raportat la persoana fizică, deoarece aceasta nu are vreo posibilitate inter vivos de a-şi înstrăina întregul său patrimo-niu. Moştenirea strămută nu numai toate drepturile şi datoriile celui mort, dar le şi priveşte la momentul transmisiunii ca simple valori, fără să conteze individualitatea în sine a bunurilor şi a datoriilor. De principiu, caracterul universal al transferului pentru cauză de moarte se opune ca acesta să vizeze bunuri sau obligaţii privite ut singuli, reversul fiind că succesorii vor dobândi un patrimoniu în întregime, cu activ şi pasiv, care lor le va apărea fracţionat (după numărul lor şi în funcţie de diferite reguli). De

[1] P. VASILESCU, Regimuri matrimoniale. Parte generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 186.[2] Infra Acte interzise asupra succesiunilor nedeschise.[3] Infra Opţiunea succesorală şi sezina ereditară.

6 Drept civil. Succesiuni

unde rezultă că transmisiunea universală nu se identifică cu dobândirea doar a averii succesorale, ci ea implică ideea că se primesc drepturi şi obligaţii juridic legate între ele. Caracterul universal al transmisiunii moştenirii nu depinde de conţinutul concret al masei succesorale, ci de abstracţiunea care este patrimoniul, căruia juridic trebuie să i se găsească un titular, după ce stăpânul său iniţial a decedat.

Succesiunea este o transmisiune care nu presupune niciodată vreo subrogaţie reală, ea fiind întotdeauna cu titlu gratuit. Plata datoriilor succesorale nu poate fi privită ca un preţ care ar imprima moştenirii un caracter oneros. Obligaţia de plată a pasivului succesoral e limitată la activul moştenit, iar dacă se plăteşte peste acesta, vom avea de-a face fie cu o sancţiune[1], fie cu o liberalitate consimţită de moşteni-tori. În plus, caracterul universal al transmisiunii succesorale e acela care explică dobândirea de către moştenitori şi a datoriilor defunctului, iar plata pasivului nu este decât consecinţa acceptării unei asemenea transmisiuni, iar nu răscumpărarea bunu-rilor primite succesoral.

Caracterul unitar al transmisiunii succesorale se referă la faptul că regulile care guvernează transferul patrimonial mortis causa nu ţin cont nici de natura, dar nici de originea bunurilor care formează moştenirea. Regula se explică prin dorinţa de a se asigura egalitatea succesorală, care în vechime era ciuntită de transferurile succe-sorale ce ţineau seama de felul bunului sau de provenienţa sa. Astăzi însă se aplică aceleaşi reguli, indiferent dacă este vorba despre transmisiunea succesorală a unor bunuri mobile sau imobile, ori dacă acestea au fost obţinute de de cujus prin act juridic, prin fapt sau ca efect al unor dispoziţiile legale, judiciare sau administrative. Când o moştenire e cârmuită de reguli multiple de atribuire patrimonială – în sensul că ea cuprinde bunuri a căror destinaţie succesorală e stabilită distinct faţă de celelalte –, avem de-a face cu o excepţie de la caracterul unic al regulii ce guvernează devolu-ţiunea succesorală[2]. Actuala lege civilă consacră, de pildă, o asemenea derogare când oferă soţului supravieţuitor un drept special de moştenire, ce poartă doar asupra anumitor bunuri – „mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor”[3] –, dreptul născându-se numai dacă defunctul nu a lăsat descen-denţi.

Secțiunea a 2-a. Deschiderea succesiunii

§1. Data deschiderii succesiunii

Dacă moştenirea este înţeleasă ca mijloc de transmisiune[4] patrimonială, data[5] deschiderii succesiunii desemnează momentul la care se produce efectul translativ

[1] Infra Acceptarea forţată; art. 1119 C.civ.[2] Asemenea succesiuni sunt numite şi anomale (adică anormale), v. D. CHIRICĂ, Succesiunile şi liberalităţile, p. 8.[3] Art. 974 C.civ. Infra Moştenirea legală. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor.[4] Art. 953 C.civ.[5] A. BACACI, G. COMĂNIŢĂ, op. cit., p. 20; F. DEAK, R. POPESCU, op. cit., vol. I, p. 58; I. POPA, op. cit., p. 70.

I. Aspecte introductive 7

mortis causa. Iar acest moment este marcat de ziua morţii[1] celui care lasă patrimo-niul succesoral. Juridic, se poate discuta despre moştenire numai dacă o persoană este decedată, data morţii fiind identică cu data deschiderii succesiunii. Din acest moment se poate vorbi despre de cujus, despre succesorii săi şi despre transmisiu-nea moştenirii, adică a masei patrimoniale ce a aparţinut defunctului. Succesiunea nedeschisă este o expresie care semnifică faptul că o persoană trăieşte, iar averea ei nu poate fi obiect al regulilor devoluţiunii succesorale, principiul fiind viventis nulla est hereditas[2]. Succesiunea deschisă ne spune că transmisiunea patrimonială a fost declanşată de faptul morţii[3], de la data producerii acesteia, şi că regulile specifice dreptului succesoral sunt de aplicat. Data deschiderii succesiunii are aceeaşi valoare juridică indiferent dacă moştenirea este deferită legal sau testamentar. În toate cazu-rile, moartea este declanşatorul mecanismului de transmitere succesorală, indiferent dacă beneficiarii acestui transfer patrimonial au fost direct desemnaţi de defunct sau selectaţi prin aplicarea unor reguli legale (ori prin combinarea celor două mijloace). Deci, chiar dacă testamentul este opera de voinţă a lui de cujus, succesiunea transmi-ţându-se testamentar, actul juridic nu îşi produce efectul decât mortis causa, adică de la data deschiderii moştenirii.

Deschiderea succesiunii are loc, deci, automat, fără nicio formalitate, odată cu moartea, şi nu trebuie confundată cu data de începere a procedurii succesorale. Pro-cedura succesorală (notarială sau judiciară) se deschide şi ea, dar cu o cerere intro-ductivă, depusă la organul competent şi care poartă o dată de înregistrare, aceasta fiind întotdeauna o zi ulterioară datei deschiderii succesiunii. Deschiderea succesiu-nii – marcată de data morţii – este una din condiţiile indispensabile pentru ca o cerere de începere a procedurii succesorale să fie admisă.

A stabili data deschiderii succesiunii înseamnă a face proba zilei morţii unei per-soane. Generic, decesul unei persoane este un simplu fapt material, dacă ne referim la moartea fizic constatată, iar după regulile probatorii generale, s-ar putea admite orice mijloc de probă pentru a dovedi atât moartea, cât şi data acesteia. Civil, moar-tea este un fapt de stare civilă şi, în consecinţă, este supusă regulilor probatorii speciale din această materie. De unde, concret, dovada stării civile a persoanei moarte se face cu registrul de deces[4], după care se eliberează un extras numit certificat de deces [art. 99 alin. (1) C.civ.]. În acest certificat se trece şi data morţii, care e prezu-mată a fi cea a decesului. Practic, cu certificatul de deces se face dovada morţii, a datei şi a locului deschiderii succesiunii. Acest certificat de stare civilă face credinţă

[1] Art. 954 alin. (2) C.civ.[2] O persoană vie nu poate fi moştenită.[3] În dreptul modern, numai moartea biologică deschide succesiunea, nemaiexistând sancţiunea morţii civile (capitis diminutio), care deposeda individul de subiectivitatea sa juridică, considerându-l mort şi apt să fie moştenit.[4] Acesta este actul de stare civilă, iar nu certificatul, care este o simplă copie extrasă din registrul de stare civilă. Actul de stare civilă se poate – în temeiul unei hotărâri judecătoreşti – anula, completa sau modifica, ceea ce atrage anularea certificatului de deces şi eliberarea altuia conform (art. 100 C.civ.), v. Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în M. Of. nr. 339 din 18.05.2012.

8 Drept civil. Succesiuni

erga omnes, fiind un mijloc comod de probă a faptului morţii. Numai în circumstanţele anume arătate de lege şi doar „înaintea instanţei judecătoreşti”[1] se poate face dovada morţii cu orice mijloc de probă. Prin urmare, nici particularii, nici notarii publici, nici administraţia publică nu pot recurge la proba decesului decât prin actul de stare civilă. Proba stării civile este liberă doar în faţa instanţei, care este singura în drept să administreze şi alte dovezi (decât actul de stare civilă) pentru a stabili dacă o persoană a murit într-o anumită zi.

Dacă moartea biologică nu poate fi constatată fizic, cadavrul lipsind, decesul persoanei este declarat de instanţa de judecată[2]. Hotărârea judecătorească conţine şi data prezumată a morţii, iar dovada ei se face şi cu acest înscris. Dispozitivul hotărârii declarative de moarte rămasă definitivă se comunică şi se înregistrează în registrele de stare civilă[3] şi de evidenţa a populaţiei, în registrul succesoral şi cel al comerţului, precum şi în alte evidenţe publice. Descoperirea actului de deces atrage anularea hotărârii declarative de moarte, a fortiori impunându-se aceeaşi soluţie în cazul apariţiei persoanei iniţial declarate moartă, când vom avea de-a face cu erezi aparenţi[4]. În toate situaţiile în care se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la data stabilită prin hotărârea declarativă de moarte, ziua decesului se poate rectifica[5] judiciar.

De regulă, are importanţă practică doar stabilirea zilei morţii (zi, lună, an), nu şi a momentului exact din zi (oră, minut, secundă). Prin excepţie, stabilirea punctuală la minut a datei decesului poate avea efectiv importanţă fie pentru situaţia comorienţilor, fie în cazul morţii unor persoane în împrejurări diferite, dar într-un răstimp foarte apropiat.

Stabilirea datei de deschidere a succesiunii este importantă din mai multe puncte de vedere, care se leagă de ideea că data decesului stabileşte chiar momentul trans-misiunii mortis causa. Astfel, raportat la data morţii, se determină sfera persoanelor care au capacitate succesorală. La acest moment, cel ce succede trebuie să trăiască sau măcar să fie conceput, pentru a avea capacitate de a moşteni, neinteresând dacă ulterior deschiderii moştenirii succesorul moare la rândul său. Într-o asemenea ipoteză, drepturile sale succesorale se transferă (tot) mortis causa moştenitorilor săi. Apoi, actul de opţiune succesorală nu poate fi săvârşit decât după data deschiderii succe-siunii, iar efectele sale se vor produce ex tunc, cu începere din această zi. Astfel, dacă se acceptă succesiunea, calitatea de moştenitor se dobândeşte din chiar momentul deschiderii succesiunii, indiferent de data actului de acceptare. Termenul de un an prevăzut pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală începe să

[1] Art. 103 C.civ.; C.C. HAGEANU, Dreptul familiei şi actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 321.[2] Art. 49-57 C.civ. şi art. 944-951 C.proc.civ.[3] Art. 391 din Legea nr. 119/1996, introdus prin Legea nr. 213/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în M. Of. nr. 397 din 2.07.2013.[4] Art. 56-57 C.civ. [5] I. LEŞ (coord.), Tratat de drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 281.

I. Aspecte introductive 9

curgă, de regulă, tot de la momentul deschiderii succesiunii; prin excepţie, legea stabileşte[1] şi un alt moment pentru începutul cursului termenului amintit.

Momentul deschiderii succesiunii contează şi pentru că el constituie reperul tem-poral după care se determină legea aplicabilă devoluţiunii succesorale, regula simplă fiind că legea în vigoare la data deschiderii succesiunii este legea moştenirii[2]. Prin urmare, succesiunile „deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil (1 octom-brie 2011) sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii”[3]. Potrivit legii aplicabile, se determină persoanele care pot succeda, cotele lor de moştenire, rezerva succesorală şi alte limite de a dispune mortis causa, regulile de transmitere a moş-tenirii şi cele legate de opţiunea succesorală etc. Totuşi, validitatea actelor juridice cu incidenţă succesorală şi, în special, a testamentului se judecă în raport cu legea care a fost în vigoare la data încheierii actului, fiind indiferentă legea din ziua deschi-derii moştenirii.

Masa succesorală – compunerea şi valoarea ei – se stabileşte tot raportat la ziua deschiderii succesiunii. Astfel, numai drepturile şi obligaţiile care se găseau în patri-moniul lui de cujus la data morţii sale sunt obiect de transmisiune mortis causa. Deci, data deschiderii succesiunii marchează şi momentul naşterii stării de indiviziune între moştenitori. Aceştia sunt consideraţi coindivizari ai patrimoniului succesoral din chiar ziua decesului titularului patrimoniului, pentru că data morţii este momentul transmi-siunii bunurilor succesorale. Totuşi, actualul Cod civil[4], spre deosebire de vechea legiuire, dispune ca sistarea coproprietăţii să îşi producă efectele de la data împăr-ţelii ori numai după înscrierea ei în cartea funciară. Deci, partajul nu mai este un act declarativ, iar efectul său nu mai urcă ex tunc, până în ziua morţii celui care lasă moştenirea.

§2. Locul deschiderii succesiunii

Regula este că ultimul domiciliu al mortului marchează locul[5] deschiderii succe-siunii[6]. Prin excepţie, atunci când ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află în România, locul deschiderii moştenirii este considerat a fi circum-scripţia primului notar public sesizat cu cauza succesorală, dacă în această circum-scripţie există cel puţin un imobil al lui de cujus. Dacă nu există bunuri imobile, cir-cumscripţia notarului public celui dintâi sesizat în care există bunuri mobile este locul deschiderii moştenirii. În fine, când mortul nu a lăsat niciun bun pe teritoriul României, circumscripţia primului notar public sesizat se consideră loc al deschiderii moşteni-

[1] Art. 1103 alin. (2) C.civ.[2] Această lege desemnează dreptul substanţial, care se aplică oricare ar fi momentul în care se dezbate succesiunea şi independent de legea procedurală aplicabilă.[3] Art. 91 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, publicată în M. Of. nr. 409 din 10.06.2011.[4] Art. 680 C.civ.[5] A. BACACI, G. COMĂNIŢĂ, op. cit., p. 18; F. DEAK, R. POPESCU, op. cit., vol. I, p. 63; I. POPA, op. cit., p. 65.[6] Art. 954 alin. (2) C.civ.

10 Drept civil. Succesiuni

rii. Atunci când instanţa judecătorească este sesizată cu procedura succesorală, locul deschiderii succesiunii se decide după aceleaşi reguli înfăţişate mai sus.

În toate cazurile, interesează domiciliul, iar nu reşedinţa celui decedat sau locul în care a survenit moartea. Este vorba despre domiciliul voluntar sau legal al persoa-nei, domiciliul convenţional neproducând niciun efect în materie succesorală. Prin urmare, dispoziţia testamentară sau convenţională prin care se derogă de la regula ultimului domiciliu este nulă absolut, căci contrazice reguli de competenţă teritorială exclusivă[1]. Stabilirea ultimului domiciliu ca loc al deschiderii succesiunii s-a făcut din motive strict practice[2], la ultimul domiciliu găsindu-se îndeobşte bunuri, documente şi persoane care interesează moştenirea.

Deşi este (şi) un fapt juridic, dovada ultimului domiciliu al defunctului se face, de regulă şi practic cel mai frecvent, cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă. Chiar dacă dovada ultimului domiciliu este certificatul de deces, instanţa este liberă ca la cerere să administreze probe din care să stabilească adevăratul domiciliu al lui de cujus. Acest lucru nu este permis, însă, notarului public, nici măcar în situaţia în care toţi succesorii ar fi de acord, pentru că s-ar ajunge ca pe cale deturnată să se înfrângă regulile imperative de atribuire a competenţei notariale. În cazul în care succesorii contestă cele înscrise în certificatul de deces la rubrica ultimului domiciliu, notarul public va trebui să-i îndrume pe aceştia la instanţă, care va tranşa chestiunea, administrând orice mijloc de probă se consideră pertinent.

Importanţa determinării locului deschiderii succesiunii este eminamente procedu-rală şi priveşte atribuirea de competenţă graţioasă sau contencioasă. Competenţa teritorială notarială sau cea judecătorească este determinată de locul deschiderii moştenirii, putând face procedurile succesorale doar notarul sau instanţa de la ultimul domiciliu al lui de cujus. Prin urmare, ultimul domiciliu interesează numai procedura succesorală (notarială sau judiciară), iar nu şi efectele de drept ce urmează deschi-derii succesiunii, care se produc ope legis.

[1] Pentru competenţa instanţei, v. art. 118 C.proc.civ.; I. DELEANU, Tratat de procedură civilă, vol. I, Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 690. Pentru competenţa notarului public, v. art. 15 lit. a) şi b ), precum şi art. 101din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată în M. Of. nr. 444 din 18.06.2014.[2] F. DEAK, R. POPESCU, op. cit., vol. I, p. 64.

Capitolul II. Condițiile generale ale dreptului de a moșteni

O persoană se poate considera moştenitor al lui de cujus numai dacă îndeplineşte anumite cerinţe[1], stabilite de art. 957-962 C.civ. Trei sunt condiţiile legale pe care o persoană trebuie să le întrunească pentru a veni la moştenire: să aibă capacitate (1) şi vocaţie succesorale (2), după cum trebuie să nu fie nedemnă faţă de defunct (3). Cumulul acestor trei elemente este necesar atât celor care reclamă calitatea de moştenitor legal al lui de cujus, cât şi celor care invocă calitatea de succesor testa-mentar.

Secțiunea 1. Capacitatea succesorală

„O persoană poate moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii”, ne spune art. 957 alin. (1) C.civ. Ceea ce înseamnă că are capacitate succesorală orice persoană care trăieşte la data deschiderii succesiunii. Capacitatea succesorală nu este legată, prin urmare, în niciun fel de capacitatea de exerciţiu a unei persoane, ci de faptul de a fi în viaţă şi de aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii. Capacita-tea succesorală[2] se integrează în capacitatea de folosinţă a persoanei, nefiind exterioară acesteia[3].

Are capacitate succesorală nu doar persoana care există efectiv la data deschi-derii succesiunii, ci şi aceea care există din perspectivă juridică. Astfel, este consi-derat că are capacitate succesorală şi copilul doar conceput la momentul deschide-rii succesiunii, cu condiţia de a se naşte viu[4]. Această regulă şi-a găsit exprimarea încă în dreptul roman, prin adagiul infans conceptus pro nato habetur quoties de

[1] D. CHIRICĂ, Tratat de drept civil. Succesiunile şi liberalităţile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 18 şi urm., nr. 44 şi urm.; F. DEAK, R. POPESCU, Tratat de drept succesoral, vol. I, Moştenirea legală, ed. a 3-a actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 75 şi urm., nr. 22 şi urm.; M. ELIESCU, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 65 şi urm. Pentru dreptul francez, v. M. GRIMALDI, Droit civil. Successions, ed. a 6-a, Ed. Litec, Paris, 2001, p. 89 şi urm. nr. 84 şi urm; PH. MALAURIE, L. AYNÈS, Les successions. Les libéralités, Defrénois, ed. a 4-a, Paris, 2010, p. 45-46, nr. 44. [2] Există doctrinari francezi care consideră că este impropriu a se vorbi despre existenţa unei capacităţi succesorale, în realitate fiind vorba despre o aptitudine de a succede, asigurată de existenţa personalităţii juridice a succesorului, v. FR. ZENATI-CASTAING, TH. REVET, Cours de droit civil. Successions, P.U.F., Paris, 2012, p. 127-128, nr. 59-60. Autorul arată că venirea unui succesor la moştenire nu reprezintă nici un act juridic şi nu implică nici exercitarea unei acţiuni în justiţie, iar acceptarea succesiunii nu constituie sursa achiziţiei acesteia.[3] Cu privire la capacitatea de folosinţă a unei persoanei fizice, v. I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 85 şi urm.[4] Art. 36 C.civ.: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepţiunii sunt aplicabile”.

12 Drept civil. Succesiuni

commodo suo agitur[1]. Explicaţia acestei ficţiuni a fost căutată, în doctrina franceză, în principiul egalităţii care trebuie asigurată între descendenţi[2]. Explicaţia este vala-bilă şi în dreptul nostru, chiar dacă art. 260 C.civ., care consacră principiul egalităţii în drepturi a copiilor, are o altă formulare decât cea franceză[3]. Copilul născut după deschiderea succesiunii trebuie să fie viu, nu neapărat şi viabil[4]. Fiind un fapt mate-rial, naşterea copilului se va putea dovedi cu orice mijloc de probă, cea mai elocventă fiind proba docimaziei hidrostatice, evidenţiind dacă copilul a respirat cel puţin odată.

Legiuitorul a stabilit, prin art. 412 C.civ., că „intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii” constituie perioada legală a concepţiei unui copil. Această prezumţie este una relativă, fiind permisă dovada concepţiei copilului în afara acestui interval [art. 412 alin. (2) C.civ.]. Chiar dacă această pre-zumţie a fost consacrată pentru stabilirea paternităţii unui copil[5], limita maximă a intervalului de timp (de 300 zile) la care se face referire poate constitui o bornă şi pentru determinarea capacităţii succesorale a unui copil conceput[6]. Astfel, dacă naşterea copilului are loc în intervalul de timp de 300 de zile de la data deschiderii succesiunii tatălui copilului, copilul va fi considerat ca având capacitate succesorală pentru a-l moşteni pe acesta. Dacă naşterea copilului are loc după trecerea acestui interval de timp, nu va mai funcţiona nici prezumţia de paternitate, lipsind astfel voca-ţia succesorală a copilului, după cum copilul nu ar mai putea reclama nici existenţa capacităţii succesorale la deschiderea moştenirii.

Copilul conceput la data deschiderii moştenirii va fi apt să culeagă nu doar o succesiune legală, ci şi o liberalitate, putând dobândi bunuri prin donaţii sau prin legate. Dobândirea unei succesiuni, la fel ca în cazul oricărui moştenitor, îi va putea doar profita, neputând avea consecinţe negative asupra situaţiei sale patrimoniale,

[1] Copilul conceput este considerat ca şi născut, atunci când interesul său o cere, v. I. DELEANU, S. DELEANU, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 151-152.[2] S. FERRÉ-ANDRÉ, ST. BERRE, Successions et libéralités, Ed. Dalloz, Paris, 2012, p. 23, nr. 47.[3] Art. 260 C.civ.: „Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi”. Art. 735 C.civ.fr.: „Les enfants ou leurs descendants succèdent à leur père et mère ou autres ascendants, sans distinction de sexe, ni de primogéniture, même s’ils sont issus d’unions différentes”. Chiar dacă legiuitorul nostru nu face vreo referire la indiferenţa criteriului primogeniturii (criteriu care justifică de fapt protejarea copilului doar conceput), ci stabileşte doar egalitatea între diferite categorii de copii, proveniţi din căsătorie sau din afara ei, din filiaţia naturală sau din cea civilă, este de la sine înţeles că principiul egalităţii între copii urmează a se aplica şi în cadrul fiecăreia dintre categoriile de copii mai sus menţionate. [4] Dreptul francez impune, prin art. 725 C.civ.fr., şi condiţia viabilităţii celui născut pentru a succeda (ori a dobândi personalitate juridică), funcţionând o prezumţie relativă în acest sens, v. S. FERRÉ-ANDRÉ, ST. BERRE, op. cit., p. 24, nr. 48.[5] Pentru această prezumţie, v. E. FLORIAN, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 160-162.[6] Pentru implicaţiile metodelor moderne de procreare asupra ordinii succesorale, v. V. DOBOZI, Metodele moderne de procreare şi influenţa lor asupra codului civil, în M.D. BOB (coord.), Evoluţia noţiunii de familie şi influenţa acesteia asupra ordinii succesorale legale, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, p. 95-97.