Drept Civil. Succesiuni Genoiu Complet

F.185.2010 Ed. 1 Q/FORMULARE 1 SM

��

Departamentul de Învăţământ

la Distanţă şi Formare Continuă

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social-Politice

Coordonator de disciplină: Lect. univ. dr. Ilioara GENOIU

2011-2012

UVT DREPT CIVIL. SUCCESIUNI

Suport de curs – învăţământ la distanţă Programul de studiu Drept, Anul III, Semestrul II

Prezentul curs este protejat potrivit legii drepturilor de autor şi orice folosire

alta decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

ISBN

F.185.2010 Ed. 1 SMQ/FORMULARE 2

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PLATFORMA ID .


CUPRINS - Studiu individual (S.I.)

1. Modulul I. Consideraţii generale privind materia moştenirii. Unitatea de învăţare 1: Precizări terminologice. Unitatea de învăţare 2: Felurile moştenirii. Unitatea de învăţare 3: Caracterele juridice ale transmisiunii moştenirii. Unitatea de învăţare 4: Deschiderea moştenirii: data şi locul deschiderii moştenirii. Unitatea de învăţare 5: Condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni; capacitatea succesorală, nedemnitatea succesorală şi vocaţia succesorală.

2. Modulul II. Devoluţiunea succesorală legală. Unitatea de învăţare 6: Principiile devoluţiunii succesorale legale. Unitatea de învăţare 7: Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor. Unitatea de învăţare 8: Drepturile rudelor defunctului la moştenire. Unitatea de învăţare 9: Drepturile succesorale asupra moştenirii vacante.

3. Modulul III. Devoluţiunea testamentară a moştenirii. Unitatea de învăţare 10: Testamentul: noţiune, condiţii de validitate, forme testamentare. Unitatea de învăţare 11: Principalele dispoziţii testamentare. Unitatea de învăţare 12: Limitele dreptului de a dispune asupra moştenirii.

4. Modulul IV. Transmisiunea moştenirii. Unitatea de învăţare 13: Dreptul de opţiune succesorală. Unitatea de învăţare 14: Transmisiunea activului şi pasivului moştenirii. Unitatea de învăţare 15: Sezina. Unitatea de învăţare 16: Petiţia de ereditate. 5. Modulul V. Indiviziunea şi partajul moştenirii. Unitatea de învăţare 17: Indiviziunea succesorală. Unitatea de învăţare 18: Partajul moştenirii. Unitatea de învăţare 19: Partajul de ascendent.


MODULUL I CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

MATERIA MOŞTENIRII

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Dezvoltarea temei 5. Bibliografie selectivă

Cuprins: U.I. 1: Precizări terminologice. U.I.2: Felurile moştenirii. U.I. 3: Caracterele juridice ale transmisiunii moştenirii. U.I.4. Deschiderea moştenirii: data şi locul deschiderii

moştenirii. U.I.5: Condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni;

capacitatea succesorală, nedemnitatea succesorală şi vocaţia succesorală.

= 5 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind aspectele generale pe care le comportă analiza materiei succesiunilor.

Obiective operaţionale: Însuşirea terminologiei specifice materiei

succesiunilor, a elementelor ce disting cele două feluri ale moştenirii, a caracterelor transmisiunii moştenirii, a elementelor de determinare a datei şi locului moştenirii, precum şi a importanţei juridice pe care acestea o prezintă, a condiţiilor cerute de lege pentru a moşteni.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

Moştenirea reprezintă, potrivit dispoziţiilor art. 953 NCC, ”transmiterea

patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă”. Pentru a desemna aceeaşi instituţie juridică, noul Cod civil foloseşte noţiunea de succesiune1. Terminologie

1 Noţiunea de succesiune este susceptibilă de două accepţiuni: lato sensu, ea desemnează o transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte (spre exemplu, cumpărătorul este succesorul în drepturi al vânzătorului, în ceea ce priveşte bunul vândut), iar stricto sensu, ea


Cel despre a cărui moştenire este vorba se numeşte defunct2 sau autor, în cazul moştenirii legale, în timp ce în cazul moştenirii testamentare cel care lasă un testament se numeşte testator.

Cel care dobândeşte patrimoniul defunctului se numeşte moştenitor, succesor, erede, în cazul moştenirii legale, în timp ce, în cazul moştenirii testamentare, cel nominalizat în testament, ca beneficiar al unui legat, se numeşte legatar.

Patrimoniul transmis succesorilor este denumit masă succesorală sau patrimoniu succesoral.

Care este terminologia specifică moştenirii testamentare? A se vedea pag. 6.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.

FELURILE MOŞTENIRII Potrivit dispoziţiilor art. 955 alin. (1) NCC, „Patrimoniul defunctului se

transmite prin moştenire legală, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel prin testament”. Rezultă, aşadar, că moştenirea poate fi legală sau testamentară.

Moştenirea legală3 este guvernată de dispoziţii legale, relativ la persoanele care au vocaţie la moştenire, la ordinea în care acestea culeg moştenirea şi la cotele ce le revin din moştenire. Moştenirea este legală în următoarele situaţii:

Moştenirea legală

- defunctul nu a lăsat testament; - defunctul a lăsat testament, însă acesta este nul4; - defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, nu face referire la

patrimoniul său, ci cuprinde alte dispoziţii5; - defunctul a lăsat testament, însă a nesocotit rezerva succesorală6, astfel

încât, în limita acesteia, sunt aplicabile dispoziţiile legale.

desemnează decât o transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte (se suprapune în această accepţie, noţiunii de moştenire). Noţiunea de succesiune este, deci, mai vastă decât cea de moştenire. 2 Noul Cod civil vorbeşte despre defunct, însă, doctrina consideră că este impropriu a se vorbi despre moartea defunctului. În egală măsură, putem desemna defunctul prin folosirea termenului latinesc de cuius. Is de cujus succesionis agitur, în dreptul roman, desemna persoana despre a cărei moştenire era vorba. 3 Moştenirea legală poate fi desemnată şi prin noţiunea, împrumutată din dreptul roman de "succesiune ab intestat (succesiune fără testament). în dreptul nostru, moştenirea legală reprezintă regula, în timp ce, în dreptul roman, regula era reprezentată de moştenirea testamentară. 4 Testamentul este nul dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond şi formă ce-i asigură, în mod necesar, validitatea. 5 Testamentul lăsat de defunct cuprinde dispoziţii referitoare la funeralii, spre exemplu şi nu la patrimoniu, motiv pentru care, deşi există un testament valabil, moştenirea se va deferi, potrivit dispoziţiilor legale, deci va fi tot legală. 6 Aceasta reprezintă o parte din masa succesorală care, în puterea legii, revine unor moştenitori prevăzuţi de lege, numiţi moştenitori rezervatari. Drepturile moştenitorilor rezervatari asupra patrimoniului defunctului nu pot fi nesocotite de către acesta. Sunt moştenitori rezervatari: descendenţii defunctului, de orice grad, părinţii defunctului şi soţul supravieţuitor.


Moştenirea, deferită potrivit voinţei testatorului, materializată în testament, este testamentară.

Cele două feluri de moştenire nu se exclud, ci pot coexista. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 955 alin. (2) NCC, „O parte a patrimoniului defunctului se poate transmite prin moştenire testamentară, iar cealaltă parte prin moştenire legală”. Drept urmare, o persoană poate cumula, atât calitatea de moştenitor legal, cât şi pe cea de moştenitor testamentar.

Enumeraţi exhaustiv cazurile în care intervine moştenirea legală. A se vedea

pag. 7.


CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII MOŞTENIRII 1. Transmisiunea succesorală este o transmisiune mortis causa Potrivit dispoziţiilor art. 954 alin. (1) NCC, „Moştenirea unei persoane se

deschide în momentul decesului acesteia”. Aşadar, transmisiunea succesorală, spre deosebire de transmisiunea între vii, se produce numai la momentul încetării din viaţă a unei persoane fizice (nu şi în cazul încetării existenţei unei persoanei juridice), indiferent că este vorba de moarte fizic constatată sau de moarte declarată prin hotărâre judecătorească.

Carácter

mortis causa

Elementul distinctiv al transmisiunii succesorale este, aşadar, faptul morţii. Dimpotrivă, transmisiunea inter vivos se realizează numai între persoane, fizice sau juridice, în fiinţă, la data survenirii ei şi este guvernată de principiile dreptului obligaţional.

2. Transmisiunea succesorală este o transmisiune universală. Obiectul transmisiunii succesorale este reprezentat de patrimoniul defunctului,

privit ca universalitate juridică. Patrimoniul succesoral este format din totalitatea drepturilor (activul patrimoniului) şi obligaţiilor (pasivul patrimoniului), cu caracter patrimonial, care au aparţinut defunctului.

Carácter universal


În principiu, sunt transmisibile pentru cauză de moarte drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ale defunctului. Nu se transmit, totuşi, prin moştenire următoarele categorii de drepturi:

- drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale; - drepturile patrimoniale, care încetează la moartea titularului, fie pentru că au

caracter viager, fie pentru că sunt contractate sau născute ex lege intuitu personae (precum: dreptul de uz, uzufruct, abitaţie, o creanţă de întreţinere sau de rentă viageră, dreptul la pensie etc.), fie din alte cauze;

- obligaţiile patrimoniale născute din contracte încheiate intuitu personae (precum, obligaţiile antreprenorului) sau cele legate de o calitate personală a defunctului.

Enumeraţi drepturile şi obligaţiile care pot forma obiectul transmisiunii pentru

cauză de moarte. A se vedea pag. 8.

3. Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară. Transmiterea moştenirii are caracter unitar, deoarece întregul patrimoniu al

defunctului este transmis după aceleaşi reguli, indiferent de natura (drepturi reale sau drepturi de creanţă, bunuri mobile sau bunuri imobile etc.), provenienţa (de pe linie maternă sau de pe linie paternă), originea (moştenite sau achiziţionate) sau modalităţile de care sunt afectate (termen ori condiţie) bunurile care-l compun.

Acest principiu comportă, potrivit literaturii de specialitate, unele excepţii, reprezentate de situaţiile în care transmiterea moştenirii este guvernată de reguli diferite, în funcţie de natura sau de originea ori provenienţa bunurilor care formează masa succesorală a defunctului. Astfel:

Caracter unitar

A) Drepturile succesorilor asupra salariului, indemnizaţiei de concediu şi pensiei, neîncasate de defunct, sunt reglementate de normele Codului muncii, derogatorii de la dreptul comun.

B) Potrivit Constituţiei României (art. 41 alin. 2 teza a doua), „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală”.

C) Nu constituie excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii moştenirii următoarele ipoteze, prezentate cu titlu exemplificativ:

a) transmiterea drepturilor patrimoniale de autor, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;


Ca regulă generală, drepturile patrimoniale de autor se transmit la moartea autorului „prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani”, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morţii autorului.

Aşadar, regulile transmiterii succesorale a dreptului patrimonial de autor sunt cele consacrate de dreptul comun, legea specială instituind unele reguli speciale, cât priveşte caracterul temporar al dreptului patrimonial de autor dobândit prin moştenire, care nu mai poate fi retransmis după expirarea termenului, datorită stingerii dreptului însuşi.

b) coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară; c) împărţirea de către defunct a moştenirii în mai multe mase deosebite. 4. Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă. Transmiterea moştenirii are caracter indivizibil, întrucât dreptul de opţiune

succesorală vizează întreaga masă succesorală şi nu doar o parte a ei. Astfel, moştenirea trebuie acceptată sau repudiată, în tot şi nu în parte.

Acest principiu explică de ce, în ipoteza renunţării la moştenire de către unul sau mai mulţi succesibili, a nedemnităţii sau a ineficacităţii legatelor, vor profita de drept succesorii acceptanţi, a căror vocaţie era diminuată sau chiar înlăturată (operează, aşadar, dreptul de acrescământ).

Caracter indivizibil

Indivizibilitatea patrimoniului succesoral se menţine până la efectuarea partajului. Indivizibilitatea nu mai caracterizează acea transmisiune succesorală, care operează în baza unui partaj de ascendent, caz în care succesorii primesc, prin voinţa autorului lor, încă de la data deschiderii moştenirii, cotele succesorale, în proprietate exclusivă şi nu în indiviziune.

Constituie o excepţie de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale situaţia creanţelor şi datoriilor defunctului, care, în raporturile dintre moştenitori, pe de o parte şi creditorii sau debitorii acestora, pe de altă parte, sunt împărţite de drept între moştenitori, de la data deschiderii moştenirii.

Explicaţi caracterul indivizibil al transmisiunii moştenirii. A se vedea pag. 10.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4. DESCHIDEREA MOŞTENIRII

Potrivit art. 955 NCC, moştenirile se deschid prin moarte. Deci, numai

persoana fizică decedată poate fi moştenită. Poate fi moştenită doar persoana, a cărei moarte a fost fizic constatată sau care a fost declarată, printr-o hotărâre judecătorească, moartă7.

7 Persoana care a fost declarată, prin hotărâre judecătorească, dispărută nu poate fi moştenită.


1. Data deschiderii moştenirii. Data deschiderii moştenirii este data morţii lui de cuius. Faptul juridic al morţii şi data morţii pot fi dovedite, în cazul morţii constatate

fizic, cu certificatul de deces. Acesta este eliberat, după întocmirea de către serviciul de stare civilă, al primăriei din localitatea în care s-a produs moartea, a actului de deces, pe baza declaraţiei verbale, făcută de membrii familiei decedatului şi a certificatului medical constatator al morţii.

În cazul declarării morţii pe cale judecătorească, actul de deces se completează pe baza hotărârii judecătoreşti declarativă de moarte, rămasă definitivă, care cuprinde, în mod necesar, data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii.

Cu privire la stabilirea orei morţii, în cazul declarării decesului pe cale judecătorească, noul Cod civil dispune, în art. 52 alin. (1) teza a doua, în sensul că, dacă hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă nu arată şi ora morţii, „...se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii”.

De asemenea, noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 52 alin. (2) arată că, în lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului de 2 ani (care trebuie să curgă pentru ca o persoană să poată fi declarată moartă pe cale judecătorească).

Noul Cod civil însă nu conţine nicio dispoziţie referitoare la stabilirea minutului decesului, în cazul morţii declarată pe cale judecătorească. Drept urmare, considerăm că acesta poate fi determinat prin orice mijloc de probă, în ipoteza în care stabilirea lui prezintă utilitate şi nu a fost reţinut în hotărârea judecătorească declarativă de moarte.

Data deschiderii moştenirii

Importanţa determinării datei deschiderii moştenirii În funcţie de data deschiderii moştenirii se vor stabili: - persoanele ce au vocaţie la moştenire (care pot culege moştenirea); - data de la care începe să curgă termenul de opţiune succesorală8; - compoziţia şi valoarea masei succesorale; - momentul transmiterii moştenirii la succesori9; - legea aplicabilă moştenirii, în caz de conflict de legi în timp.

Care este importanţa determinării datei deschiderii moştenirii? A se vedea pag. 11.

8 Potrivit dispoziţiilor art. 1103 NCC, acesta este de 1 an şi începe să curgă, ca regulă, de la data deschiderii moştenirii. 9 Moştenirea se transmite succesorilor, nu de la data acceptării, ci retroactiv, de la data deschiderii ei.


2. Locul deschiderii moştenirii. Potrivit dispoziţiilor art. 954 alin. (2) NCC, moştenirea se deschide, ca regulă,

la ultimul domiciliu al defunctului, indiferent dacă acesta corespunde sau nu cu locul decesului.

Domiciliul persoanei fizice este, potrivit dispoziţiilor art. 87 NCC, locul unde aceasta îşi are principala locuinţă. Domiciliul persoanei cu deplină capacitate de exerciţiu este cel ales liber de către aceasta [art. 86 alin. (1) NCC], iar domiciliul persoanei lipsită de capacitate de exerciţiu (minor sau persoană pusă sub interdicţie) este, ca regulă, la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care ea locuieşte în mod statornic [art. 92 alin. (1) NCC]. În mod excepţional însă, domiciliul minorului şi al celui pus sub interdicţie judecătorească poate fi, după caz, la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora, la o instituţie de ocrotire, la reprezentantul legal, la familia sau persoanele cărora le-a fost dat în plasament [art. 92 alin. (3) şi (4) şi art. 93 NCC].

Locul

deschiderii moştenirii

Cazuri particulare: a) Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe

teritoriul României, moştenirea se deschide la locul din ţară, aflat în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca, în această circumscripţie, să existe cel puţin un bun imobil al celui care lasă moştenirea [art. 954 alin. (3) prima teză NCC].

b) În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca, în această circumscripţie, să se afle bunuri mobile ale celui care lasă moştenirea [art. 954 alin. (3) teza a doua NCC].

c) Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moştenirii este în circumscripţia notarului public cel dintâi sesizat [art. 954 alin. (3) teza a treia NCC].

Noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 954 alin. (2) teza a doua, dispune că dovada ultimului domiciliu al lui de cuius se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte, rămasă definitivă. Cazuri

particulare Necesitatea determinării ultimului domiciliu al defunctului este impusă de raţiuni de ordin practic, de cele mai multe ori, în acest loc, aflându-se înscrisurile care permit stabilirea moştenitorilor şi a masei succesorale.

Importanţa juridică a determinării locului deschiderii moştenirii Şi în lumina dispoziţiilor noului Cod civil, în funcţie de locul deschiderii

moştenirii, se determină: a) competenţa teritorială a secretarului consiliului local (sau a procurorului) de

a cere deschiderea procedurii succesorale notariale şi luarea, dacă este cazul, a măsurilor de conservare. Secretarul consiliului local al localităţii în care a avut defunctul ultimul domiciliu poate cere deschiderea procedurii succesorale notariale, dacă masa succesorală cuprinde numai bunuri mobile şi este obligat să ceară deschiderea acestei proceduri, dacă în compoziţia masei succesorale se găsesc bunuri imobile.

b) competenţa teritorială a notarului public de a realiza procedura succesorală necontencioasă. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 954 alin. (3) NCC:


- procedura succesorală necontencioasă este de competenţa notarului public cel dintâi sesizat, dacă în circumscripţia acestuia se află cel puţin un bun imobil al defunctului;

- dacă defunctul nu are bunuri imobile, competenţa aparţine notarului public cel dintâi sesizat, dacă în circumscripţia acestuia se află bunuri mobile ale celui dintâi;

- dacă defunctul nu are bunuri situate în România (fie că acesta nu are niciun fel de bun, nici în ţară şi nici în străinătate, fie că are bunuri, însă acestea se află în străinătate), competenţa aparţine notarului public cel dintâi sesizat. Importanţa

determinării c) competenţa instanţei judecătoreşti de a soluţiona litigiile cu privire la moştenire, atribuită potrivit regulilor menţionate în cazul competenţei notarului public.

Aşadar: - competentă să judece acţiunile civile cu privire la moştenire este instanţa cea

dintâi sesizată, dacă în circumscripţia acesteia se află cel puţin un bun imobil al defunctului;

- dacă defunctul nu are bunuri imobile, competentă să judece acţiunile civile cu privire la moştenire este instanţa cea dintâi sesizată, dacă în circumscripţia acesteia se află bunuri mobile ale celui dintâi;

- dacă defunctul nu are bunuri în România (fie că acesta nu are niciun fel de bun, nici în ţară şi nici în străinătate, fie că acesta are bunuri, însă se află în străinătate), competentă să judece acţiunile civile cu privire la moştenire este instanţa cea dintâi sesizată.

Cazurile particulare în materia locului deschiderii moştenirii. A se vedea pag.

12.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOŞTENIRE

Potrivit dispoziţiilor noului Cod civil, constituie condiţii generale ale dreptului

de a moşteni: ‐ capacitatea de a moşteni; ‐ nedemnitatea; ‐ vocaţia la moştenire.


Capacitatea de a moşteni şi vocaţia succesorală constituie condiţii pozitive ale dreptului la moştenire, iar nedemnitatea succesorală reprezintă o condiţie negativă.

1. Capacitatea de a moşteni. 1.1. Consideraţii generale privind capacitatea de a moşteni. Potrivit dispoziţiilor art. 957 alin. (1) prima teză NCC, „O persoană poate

moşteni dacă există la momentul deschiderii moştenirii”. Considerăm capacitatea succesorală, ca fiind numai o valenţă a capacităţii de

folosinţă. În consecinţă, putem defini capacitatea succesorală ca reprezentând aptitudinea generală a unei persoane de a fi titular al drepturilor şi obligaţiilor care decurg din calitatea de succesor.

Pentru a putea moşteni, trebuie dovedită existenţa celui care pretinde drepturi asupra moştenirii, la momentul morţii lui de cuius. Această dovadă trebuie realizată, fie direct de către cel care pretinde drepturi succesorale, fie de către succesorii acestuia în drepturi, în ipoteza în care moştenitorul a fost în viaţă la data morţii lui de cuius, dar a decedat la scurt timp.

În această a doua ipoteză, suntem în prezenţa retransmiterii, întrucât întâlnim mai multe (însă, cel puţin două) moşteniri subsecvente.

Noul Cod civil reglementează retransmiterea dreptului de opţiune succesorală. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1105 alin. (1), „Moştenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală, îl exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor”. Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi text de lege, „…partea succesibilului care renunţă profită celorlalţi moştenitori ai autorului său”.

Capacitatea de a moşteni

Aşadar, pentru a opera retransmiterea, este necesar ca moştenitorul lui de cuius să fie în viaţă la data deschiderii moştenirii, dar să fi murit mai înainte de a fi expirat termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală (de 1 an ) şi de a fi optat cu privire la moştenirea în discuţie.

Dreptul la moştenire al celui din urmă defunct se retransmite către moştenitorii proprii. Aşadar, aceştia trebuie să realizeze o dublă dovadă: dovada că, la data deschiderii moştenirii primului defunct, autorul lor era în viaţă şi dovada că ei sunt în viaţă la momentul deschiderii celei de-a doua succesiuni. Prin retransmitere, ei vor primi moştenirea primului defunct.

O dublă dovadă trebuie să realizeze, de asemenea, cel care vine la moştenire prin reprezentare. Reprezentantul trebuie să dovedească, pe de o parte, faptul că reprezentatul nu mai era în viaţă la data deschiderii moştenirii şi, pe de altă parte, faptul că, la acelaşi moment, el este în viaţă.

1.2. Persoanele care au capacitatea de a moşteni. În lumina dispoziţiilor noului Cod civil, au capacitate succesorală următoarele

categorii de persoane: a) persoanele fizice în viaţă la data deschiderii moştenirii, fără deosebire de

rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.

Nu prezintă importanţă durata vieţii moştenitorului, după data deschiderii succesiunii, fiind necesar numai ca acesta să fie în viaţă, la data morţii lui de cuius, chiar dacă, ulterior acestui moment, moare.

Dovada existenţei moştenitorului, la data morţii lui de cuius, se realizează prin acte de stare civilă. În ipoteza retransmiterii, prezintă utilitate şi certificatul de deces


sau hotărârea declarativă de moarte, din care rezultă data morţii celui care transmite moştenirea către moştenitorii proprii.

Întrucât existenţa persoanei fizice constituie o stare de fapt, dovada contrară poate fi realizată prin orice mijloc de probă.

b) persoanele dispărute, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 53 NCC, "Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă".

Sunt considerate dispărute nu numai persoanele declarate astfel prin hotărâre judecătorească, ci şi persoanele despre care nu mai există informaţii că se află în viaţă, însă care nu au fost declarate dispărute prin hotărâre judecătorească. Aceste persoane deţin o capacitate succesorală provizorie.

Persoanele care au

capacitate succesorală

Dacă dispărutul reapare sau se dovedeşte că moartea sa, indiferent de modalitatea de constatare, a intervenit după deschiderea moştenirii, capacitatea succesorală provizorie a acestuia se consolidează, fiind îndreptăţit a culege moştenirea (bineînţeles, dacă îndeplineşte şi celelalte condiţii cerute de lege pentru a moşteni), direct, în prima ipoteză şi prin succesorii proprii, ca efect al retransmiterii, în cea de-a doua ipoteză.

Per a contrario, dacă se dovedeşte că moartea dispărutului a intervenit mai înainte de deschiderea moştenirii, capacitatea succesorală „provizorie” a acestuia se desfiinţează cu caracter retroactiv, fiind necesară restituirea către moştenitorii înlăturaţi sau ale căror cote au fost diminuate prin prezenţa acestuia, a tot ceea ce s-a primit din moştenire, în numele său.

c) persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii moştenirii. Potrivit dispoziţiilor art. 36 NCC, „Drepturile copilului sunt recunoscute de la

concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”. Ne aflăm astfel în prezenţa capacităţii anticipate de folosinţă, în virtutea căreia, sub condiţia de a se naşte viu, copilul conceput are capacitate succesorală.

Cel care solicită moştenirea în numele copilului trebuie să facă dovada, prin orice mijloc de probă, că acesta din urmă era conceput la data deschiderii succesiunii şi că s-a născut viu.

În scopul determinării timpului legal al concepţiei, art. 412 NCC instituie (în materia stabilirii filiaţiei) o prezumţie în acest sens. Potrivit acesteia, „Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează zi cu zi” [art. 412 alin. (1)]. „Prin mijloace de probă ştiinţifice, se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval” [art. 412 alin. (2)].

Aşadar, prezumţia instituită de legiuitor în alin. (1) prezintă numai caracter relativ, putând fi dovedit prin mijloace ştiinţifice faptul că durata concepţiunii unui copil a fost, într-un caz particular, fie mai scurtă, fie mai lungă decât intervalul prezumat.

În consecinţă, ca regulă, copilul născut la cel puţin 180 de zile şi cel mult 300 de zile de la moartea soţului mamei are capacitate succesorală, putându-l moşteni pe tatăl său. Dimpotrivă, copilul născut mai înainte de 180 de zile sau după 300 de zile de la moartea soţului mamei, îl poate moşteni pe defunct, numai cu titlu de excepţie, dacă, prin mijloace de probă ştiinţifice, se dovedeşte că durata concepţiunii în acel caz a fost mai mică sau mai mare decât cea legală. Dacă nu se dovedeşte acest fapt, respectivul copil nu va fi considerat ca având tată pe de cuius şi nu va avea capacitate


succesorală, astfel încât nu va putea culege moştenirea defunctului, nici cu titlu de moştenitor legal şi nici cu titlu de legatar.

d) persoanele juridice înfiinţate în condiţiile legii, la data deschiderii moştenirii.

Persoanele juridice pot culege numai moştenirea lăsată prin testament, nu şi pe cea legală, întrucât nu fac parte din categoria succesorilor legali. Numai în mod excepţional, statul sau, după caz, unităţile administrativ-teritoriale pot culege, în calitate de moştenitori legali, moştenirile vacante. Pentru a culege moştenirea, persoana juridică trebuie să aibă capacitate succesorală. Potrivit dispoziţiilor art. 208 NCC, „…orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal”.

Persoanele care au

capacitate succesorală

Dispoziţiile legale menţionate consacră de fapt o excepţie de la regula instituită în art. 205 alin. (3) NCC, potrivit căreia persoanele juridice supuse înregistrării pot dobândi drepturi şi pot să-şi asume obligaţii, de la data actului de înfiinţare, numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Constatăm aşadar că noul Cod civil recunoaşte persoanei juridice capacitate succesorală, mai înainte de dobândirea personalităţii juridice şi chiar dacă liberalităţile nu sunt necesare pentru ca aceasta să ia fiinţă în mod legal. Putem vorbi astfel de o capacitate anticipată de folosinţă a persoanei juridice.

Precizăm că trebuie respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, statuat de dispoziţiile art. 206 alin. (2), potrivit cărora „Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit de lege, actul de constituire sau statut”. În caz contrar, legatul va fi lovit de nulitate absolută [art. 206 alin. (3)]. Per a contrario, rezultă că acest principiu nu trebuie respectat în cazul persoanelor juridice cu scop patrimonial, acestea putând primi, prin intermediul liberalităţilor mortis causa, orice fel de bunuri.

Faţă de dispoziţiile menţionate ale noului Cod civil, apreciem că nulitatea absolută a actului juridic încheiat cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice fără scop patrimonial intervine, numai în ipoteza în care incapacitatea există în momentul întocmirii testamentul. În ipoteza în care incapacitatea intervine ulterior acestui moment, dar mai înainte de deschiderea moştenirii, sancţiunea aplicabilă este caducitatea legatului.

Persoana juridică trebuie să deţină capacitate succesorală în momentul deschiderii moştenirii, neprezentând nicio relevanţă durata existenţei acesteia. În cazul încetării sale, drepturile succesorale dobândite vor reveni persoanelor fizice sau persoanelor juridice dobânditoare ale patrimoniului subiectului colectiv de drept, supus reorganizării sau dizolvării.

1.3. Persoanele care nu au capacitatea de a moşteni. Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 957 NCC, rezultă că nu au

capacitate succesorală: a) persoanele fizice care nu mai sunt în viaţă. Fac parte din această categorie: - copilul conceput la data deschiderii moştenirii, dar născut mort; - predecedaţii;


- persoanele care au murit în acelaşi timp. b) persoanele juridice care au încetat a mai avea fiinţă, la data deschiderii

moştenirii. Este considerată persoană predecedată, acea persoană care nu mai este în viaţă

la data deschiderii moştenirii, indiferent de faptul că moartea acesteia a fost constatată fizic sau că a fost declarată printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Persoana predecedată însă, poate fi reprezentată, în condiţiile legii, de către descendenţii săi.

Persoanele care nu au capacitate

succesorală

Potrivit dispoziţiilor art. 957 alin. (2) NCC, „Dacă, în cazul morţii mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supravieţuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moşteni una pe alta”.

Pentru a fi aplicabile dispoziţiilor art. 957 alin. (2) NCC, trebuie întrunite, în mod cumulativ, următoarele elemente:

a) două sau mai multe persoane; b) decesul este determinat de aceeaşi împrejurare sau de împrejurări

diferite; c) condiţiile decesului nu permit stabilirea faptului că o persoană a

supravieţuit celeilalte; d) reciprocitatea vocaţiei la moştenire. Enumeraţi persoanele care au capacitate succesorală. A se vedea pag. 15-17.

2. Nedemnitatea succesorală. 2.1. Noţiune şi reglementare legală. Noul Cod civil reţine nedemnitatea succesorală printre condiţiile generale ale

dreptului de a moşteni. Drept urmare, în lumina dispoziţiilor noului Cod civil, nedemnitatea succesorală caracterizează atât moştenirea legală, cât şi moştenirea testamentară.

Nedemnitatea succesorală, reglementată de Legea nr. 287/2009 în art. 958-961, reprezintă decăderea succesibilului10 legal sau testamentar din dreptul de a moşteni, inclusiv rezerva succesorală, întrucât a săvârşit o faptă gravă, prevăzută expres de legiuitor, împotriva defunctului sau a unui succesibil al acestuia.

Nedemnitatea

succesorală Nedemnitatea nu trebuie confundată cu incapacitatea – cealaltă condiţie

cerută de lege pentru ca o persoană să poată moşteni. Incapacitatea este atrasă de neîndeplinirea calităţilor sau condiţiilor de a moşteni, din motive independente de voinţa succesibilului (spre exemplu, copilul, conceput la data deschiderii moştenirii, se naşte mort), în timp ce nedemnitatea intervine ca urmare a săvârşirii de către succesibil a unei fapte grave faţă de defunct sau faţă de un alt succesibil al acestuia. Aşadar, numai nedemnitatea are rolul de a-l pedepsi pe succesibilul, care este capabil să moştenească, pentru faptele sale grave.

10 Este succesibil, potrivit dispoziţiilor art. 1100 alin. (2) NCC, „persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală”.


2.2. Natura juridică a nedemnităţii succesorale. În lumina dispoziţiilor noului Cod civil, nedemnitatea succesorală reprezintă o

pedeapsă civilă, bazându-se pe motive de moralitate publică, caracterizând ambele forme ale moştenirii şi putând fi înlăturată prin voinţa expresă a celui care lasă moştenirea.

2.3. Cazurile de nedemnitate succesorală. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil reformează cvasitotal cazurile care

atrag nedemnitatea succesorală, distingând între nedemnitatea de drept şi nedemnitatea judiciară.

A) Nedemnitatea de drept. Este de drept nedemnă de a moşteni, potrivit dispoziţiilor art. 958 alin. (1)

NCC: a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţia de

a-l ucide pe cel care lasă moştenirea; Aşadar, acest caz de nedemnitate intervine pentru săvârşirea de către nedemn,

asupra celui care lasă moştenirea, a unei infracţiuni de omor11, căreia îi este caracteristică intenţia, ca formă de vinovăţie. Drept urmare, nu putem reţine printre infracţiunile care atrag nedemnitatea de drept, uciderea din culpă.

Din interpretarea textului de lege mai sus menţionat, rezultă că noul Cod civil reţine nedemnitatea şi pentru săvârşirea tentativei la una dintre infracţiunile de omor, întrucât intenţia de a ucide există şi în cazul acesteia. Pentru a interveni nedemnitatea, legiuitorul nu cere producerea rezultatului (moartea), ci numai existenţa intenţiei de a ucide, considerent care ne îndreptăţeşte să apreciem că dispoziţia legală menţionată se referă, în primul rând, la tentativă şi apoi la infracţiunile de omor în formă consumată.

b) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, înainte de deschiderea moştenirii, a unei infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moştenirea ar fi fost deschisă la data săvârşirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocaţia la moştenire a făptuitorului.

În acest caz, nedemnitatea este generată de săvârşirea tentativei la una dintre infracţiunile de omor sau a infracţiunilor de omor în formă consumată, menţionate la primul caz, împotriva unui alt succesibil al defunctului.

Nedemnitatea de drept

Este absolut necesar însă, pentru a interveni acest caz de nedemnitate, ca nedemnul să săvârşească una dintre infracţiunile menţionate, mai înainte de deschiderea moştenirii, asupra uneia dintre următoarele categorii de persoane:

- unui succesibil care, dacă ar exista la data deschiderii moştenirii, l-ar înlătura de la moştenire pe nedemn, cel dintâi fiind într-o clasă sau grad preferabil (pentru ipoteza moştenirii legale) ori fiind legatar universal, iar făptuitorul numai moştenitor legal nerezervatar (pentru ipoteza moştenirii testamentare);

- unui succesibil care, dacă ar exista la data deschiderii moştenirii, i-ar limita făptuitorului vocaţia la moştenire, cel dintâi fiind comoştenitor din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad sau soţ supravieţuitor (pentru ipoteza moştenirii legale) ori fiind legatar 11 Legea nr. 286/2009 privind Codul penal reglementează infracţiunea de omor şi de omor calificat, a căror săvârşire atrage indubitabil nedemnitatea succesorală. Noul Cod penal reglementează însă şi infracţiunea de ucidere la cererea victimei, a cărei săvârşire, în opinia noastră, atrage de asemenea nedemnitatea succesorală. Discuţii se pot face şi cu privire la infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii, pe care literatura de specialitate o califică drept o formă a omuciderii, întrucât lezează dreptul la viaţă.


(universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), iar făptuitorul moştenitor legal (pentru ipoteza moştenirii testamentare).

Foarte sever, legiuitorul dispune că, în cazul în care condamnarea pentru faptele mai sus menţionate este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie (antecondamnatorie, completăm noi) sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea tot operează, dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă [art. 958 alin. (2) NCC.

B) Nedemnitatea judiciară. Poate fi declarată nedemnă de a moşteni, în temeiul dispoziţiilor art. 959 alin.

(1) NCC: a) persoana condamnată penal pentru săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui

care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei;

Constatăm astfel că, în acest caz, legiuitorul sancţionează cu nedemnitatea judiciară săvârşirea, împotriva celui care lasă moştenirea, a următoarelor două categorii de fapte:

- fapte grave de violenţă, fizică sau morală, săvârşite cu intenţie; Constituie, în opinia noastră, fapte grave de violenţă fizică sau morală, care ar

putea atrage nedemnitatea succesorală: vătămarea corporală gravă, tâlhăria, lipsirea de libertate în mod ilegal sau şantajul.

Nedemnitatea

judiciară - fapte care au avut ca urmare moartea victimei, săvârşite cu praeterintenţie (considerăm noi), altele decât cele de omor (care atrag, aşa cum am văzut, nedemnitatea de drept). Constituie, în ceea ce ne priveşte, astfel de fapte: lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, violul care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei sau lipsirea de libertate în mod ilegal, care a avut ca urmare moartea victimei.

b) persoana care, cu rea-credinţă, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;

Acest caz este primul, dintre cele analizate până la acest punct, care vizează exclusiv moştenirea testamentară, celelalte cazuri de nedemnitate fiind comune celor două forme ale moştenirii.

c) persoana care, prin dol sau violenţă, l-a împiedicat pe cel care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.

Identificăm, astfel, cel de-al doilea caz de nedemnitate, având incidenţă exclusivă în materia moştenirii testamentare.

Declararea nedemnităţii succesorale pentru cauzele enumerate de art. 959 alin. (1) NCC este lăsată de legiuitor la latitudinea instanţei de judecată, acesta folosind, în textul de lege menţionat, expresia „poate fi declarată nedemnă…”.

Legiuitorul manifestă o deosebită exigenţă şi în materia nedemnităţii judiciare, dispunând că, în cazul în care condamnarea pentru săvârşirea cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea, a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei, este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie (antecondamnatorie, completăm noi, şi în acest caz) sau prin prescripţia răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara, dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă [art. 959 alin. (4) teza 1 NCC].


Enumeraţi cazurile de nedemnitate de drept. A se vedea pag. 18-19.

2.4. Regimul juridic al nedemnităţii. Deosebirea dintre cele două tipuri de nedemnitate rezidă sub aspectul cauzelor

care le atrag şi al regimului lor juridic, nedemnitatea de drept fiind caracterizată de un regim juridic mai energic.

2.4.1. Regimul juridic al nedemnităţii de drept. Nedemnitatea de drept poate fi constatată, potrivit dispoziţiilor art. 958 alin.

(3) NCC, oricând, la cererea oricărei persoane interesate (precum: comoştenitorii; moştenitorii subsecvenţi; creditorii comoştenitorilor sau ai moştenitorilor subsecvenţi, pe calea acţiunii oblice; procurorul; legatarii sau donatarii care au beneficiat de liberalităţi excesive, supuse reducţiunii, ca urmare a prezenţei la moştenire a nedemnului) sau din oficiu de către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea. Întrucât acest tip de nedemnitate (asemănător nedemnităţii din vechea reglementare) operează de drept, aceasta poate fi invocată, chiar de către nedemnul însuşi.

Regimul

nedemnităţii de drept

Aşadar, legiuitorul îi atribuie nedemnităţii de drept un regim juridic foarte energic, consacrându-i imprescriptibilitatea şi precizând că poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar şi din oficiu de către instanţa judecătorească sau de către notarul public.

Rezultă, de asemenea, că nedemnitatea de drept operează în puterea legii, instanţa de judecată sau notarul public având numai rolul de a o constata şi nicidecum de a o pronunţa.

Nedemnitatea de drept, ca şi cea judiciară de altfel, poate fi constatată, numai după deschiderea moştenirii, întrucât, anterior acestui moment, acţiunea în constarea nedemnităţii este lipsită de interes.

2.4.2. Regimul juridic al nedemnităţii judiciare. Acţiunea în declararea nedemnităţii judiciare poate fi adresată instanţei de

judecată de către: - o persoană care are calitatea de succesibil; - comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau

bunurile la data deschiderii moştenirii, dacă, în afară de autorul faptei care poate atrage nedemnitatea judiciară, nu mai există alţi succesibili ai defunctului.

Rezultă, aşadar, că nedemnitatea judiciară nu poate fi declarată de către notarul public.


Acţiunea în declararea nedemnităţii judiciare poate fi exercitată numai în termen de un an. Acest termen începe să curgă, ca regulă, de la data deschiderii moştenirii. În mod excepţional însă, termenul în discuţie începe să curgă de la un alt moment decât data deschiderii moştenirii, în următoarele cazuri:

- dacă hotărârea de condamnare pentru fapta prevăzută de noul Cod civil la art. 959 alin. (1) lit. a) - fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, fapte care au avut ca urmare moartea victimei, se pronunţă ulterior datei deschiderii moştenirii, termenul de un an începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare [art. 959 alin. (3) NCC];

Regimul

nedemnităţii judiciare - în cazul în care nu poate fi realizată condamnarea făptuitorului pentru

săvârşirea, cu intenţie, împotriva celui care lasă moştenirea a unor fapte grave de violenţă, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei [art. 959 alin. (1) lit. a)], întrucât a intervenit decesul acestuia, amnistia sau prescripţia răspunderii penale, iar nedemnitatea a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă, termenul de un an începe să curgă de la apariţia cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii [art. 959 alin. (4) NCC];

- în cazurile prevăzute la alin. (1) al art. 959, lit. b) - ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea cu rea-credinţă a testamentului defunctului şi la lit. c) – împiedicarea prin dol sau violenţă a celui care lasă moştenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul, termenul de un an curge de la data la care succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii. Data descoperirii acestei cauze de nedemnitate poate coincide cu data deschiderii moştenirii sau poate fi chiar anterioară acestei date, fiind legată de întocmirea, modificarea sau redactarea testamentului şi nu de moartea celui care lasă moştenirea [art. 959 alin. (5) NCC].

Legiuitorul determină de o manieră expresă natura juridică a termenul de un an în care poate fi introdusă acţiunea în declararea nedemnităţii judiciare. Potrivit dispoziţiilor art. 959 alin. (2) NCC, acest termen este de decădere, astfel încât acestuia nu-i sunt proprii suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen.

Introducerea acţiunii în declararea nedemnităţii judiciare constituie, potrivit dispoziţiilor art. 959 alin. (2) teza a doua NCC, un act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant.

Regimul juridic al nedemnităţii judiciare. A se vedea pag. 21-22.


2.5.Efectele nedemnităţii. Nedemnitatea produce efecte atât faţă de nedemn, cât şi faţă de terţi. 2.5.1. Efectele nedemnităţii succesorale faţă de nedemn. Cât priveşte moştenirea legală, principalul efect pe care-l produce

nedemnitatea, indiferent că aceasta este de drept sau judiciară, este înlăturarea totală şi retroactivă a nedemnului de la succesiune, acesta neputând culege, dacă face parte din categoria moştenitorilor rezervatari, nici măcar rezerva succesorală.

Cât priveşte însă moştenirea testamentară, nedemnitatea legatarului atrage caducitatea legatului [art. 1571 lit. c) NCC].

Partea nedemnului va reveni, după caz, comoştenitorilor, moştenitorilor subsecvenţi sau legatarilor/donatarilor ale căror liberalităţi excesive ar fi fost supuse reducţiunii, ca urmare a prezenţei celui dintâi, în calitate de moştenitor rezervatar.

Legea nr. 287/2009, prin dispoziţiile art. 965 şi următoarele, permite reprezentarea nedemnului. Acesta poate fi reprezentat chiar dacă, la data deschiderii moştenirii, se află în viaţă. Mai mult, reprezentarea operează, chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat sau a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el [art. 967 alin. (3) NCC]. Dacă moştenitorul nedemn a intrat, înainte de declararea nedemnităţii, în posesia bunurilor din masa succesorală, el va trebui să le restituie, în natură. În caz de imposibilitate de restituire a bunurilor succesorale în natură, datorată dispariţiei (fortuite sau din cauză de forţă majoră), înstrăinării sau exproprierii pentru cauză de utilitate publică, nedemnul va fi ţinut să plătească despăgubiri. Moştenitorul nedemn este considerat posesor de rea-credinţă [art. 960 alin. (2) NCC] şi este de drept pus în întârziere, de la data intrării în folosinţa bunurilor succesorale (de la data deschiderii succesiunii şi nu de la data constatării nedemnităţii). Rezultă că nedemnul este tratat mai sever decât posesorul de rea-credinţă, astfel încât reaua-credinţă a celui dintâi nu trebuie dovedită, întrucât aceasta reiese implicit din constatarea, respectiv din declararea nedemnităţii succesorale.

Efectele nedemnităţii

faţă de nedemn

Alături de bunurile succesorale, nedemnul trebuie să restituie, de asemenea în natură şi de la data deschiderii moştenirii, fructele (naturale, industriale sau civile), produse de acestea. Dacă nedemnul le-a consumat sau a neglijat să le perceapă, acesta va restitui valoarea lor. Aşadar, nedemnul datorează, nu numai fructele pe care le-a perceput, ci şi pe cele pe care ar fi trebuit să le perceapă [art. 948 alin. (5) NCC].

Dacă nedemnul a încasat sume de bani de la debitorii moştenirii, va datora dobânzi pentru acestea, de la data încasării. De asemenea, toate drepturile şi obligaţiile faţă de nedemn, stinse prin confuziunea patrimoniului propriu, cu cel succesoral sau prin consolidare, renasc.

Nedemnul, la rândul său, are dreptul de a pretinde celorlalţi moştenitori sumele plătite pentru achitarea datoriilor moştenirii, împreună cu dobânda aferentă, cheltuielile necesare şi utile (nu şi cele voluptuarii), făcute cu privire la bunurile succesorale, precum şi contravaloarea muncii depuse pentru culegerea fructelor.

Nedemnitatea îl decade pe moştenitor, numai din dreptul de a culege moştenirea, faţă de care s-a dovedit nedemn şi nu din dreptul de a culege alte moşteniri. Mai mult, nedemnitatea produce efecte, numai asupra acelor drepturi ale nedemnului care îşi au temeiul dobândirii în moştenire şi nu asupra altor drepturi ale acestuia faţă de defunctul cu privire la care a devenit nedemn. Spre exemplu, soţul supravieţuitor nedemn, deşi este decăzut din dreptul de a veni la moştenirea soţului


defunct, păstrează totuşi dreptul asupra cotei-părţi din bunurile dobândite în timpul căsătoriei cu acesta.

2.5.2. Efectele nedemnităţii succesorale faţă de terţi. Nedemnitatea desfiinţează retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, titlul

de moştenitor al nedemnului. Actele de conservare şi actele de administrare, în măsura în care profită

moştenitorilor, încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile [art. 960 alin. (3) prima teză NCC]. Întrucât legiuitorul nu distinge, în acest text de lege, între terţii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, vor fi considerate valabile orice acte de conservare (care, întotdeauna profită moştenitorilor) sau de administrare (numai în măsura în care profită moştenitorilor) încheiate între nedemn şi terţi, indiferent că aceştia din urmă sunt de bună sau de rea-credinţă.

Actele de dispoziţie cu titlu oneros însă, încheiate între nedemn şi terţii de rea-credinţă, care au cunoscut despre nevalabilitatea titlului de moştenitor al nedemnului, se desfiinţează retroactiv, potrivit principiilor nemo dat quod non habet şi resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

Dimpotrivă însă, se menţin actele de dispoziţie cu titlu oneros, indiferent că acestea privesc bunuri mobile sau imobile, încheiate între nedemn şi terţii de bună-credinţă (care au crezut în valabilitatea titlului de moştenitor al celui dintâi), trebuind respectate însă regulile din materia cărţii funciare [art. 960 alin. (3) teza a doua NCC].

Faţă de dispoziţiile menţionate ale Legii nr. 287/2009, apreciem că plata făcută cu bună-credinţă de către debitor, moştenitorului nedemn, este valabilă.

2.5.3. Înlăturarea nedemnităţii. Efectele nedemnităţii, de drept sau judiciare, pot fi înlăturate expres prin

testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat nedemnului, după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea [art. 961 alin. (1) NCC].

Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 95 din Legea nr. 71/2011, “Înlăturarea efectelor nedemnităţii prin testament autentic sau printr-un act autentic notarial este supusă înscrierii în Registrul naţional notarial prevăzut la art. 1046 din Codul civil12”.

Aşadar, Legea nr. 287/2009 permite ca cel care lasă moştenirea să-l ierte pe nedemn, fiind înlăturate astfel, faţă de acesta din urmă, efectele nedemnităţii. Iertarea nedemnului trebuie realizată însă numai de o manieră expresă şi printr-un act solemn, fie testament (în oricare dintre formele reglementate de lege), fie act autentic notarial, înscris în Registrul naţional notarial. Rezultă aşadar că iertarea nedemnului constituie un act solemn, iar neîndeplinirea condiţiilor de formă impuse de lege atrage nulitatea acestuia. Neînscrierea în Registrul naţional notarial nu este de natură a atrage nulitatea actului de iertare a nedemnului, atâta vreme cât această formalitate este solicitată din raţiuni de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim.

Iertarea

nedemnului

Iertându-l pe nedemn în condiţiile legii, cel care lasă moştenirea face posibil ca cel dintâi să poată veni la moştenirea, legală sau testamentară, a celui din urmă.

12 Art. 1046 NCC are următorul conţinut: “În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului”.


Se impune însă precizat faptul că efectele nedemnităţii nu sunt, în toate cazurile, înlăturate prin iertarea nedemnului de către de cuius. Unele fapte care atrag nedemnitatea constituie, în egală măsură, şi cauze ale revocării legatului pentru ingratitudine. Drept urmare, dacă nedemnul iertat de defunct (în condiţiile legii) şi gratificat prin testament a săvârşit fapte precum atentat la viaţa testatorului sau a unui succesibil al acestuia din urmă, fapte grave de violenţă fizică ori fapte care au avut ca urmare moartea testatorului, legatul dispus în favoarea nedemnului, iertat poate fi revocat pe cale judecătorească, pentru ingratitudine.

Efectele nedemnităţii însă nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, graţiere sau prin prescripţia executării pedepsei penale [art. 961 alin. (2) NCC].

Iertarea nedemnului. A se vedea pag. 23-24.

3. Vocaţia la moştenire. 3.1. Consideraţii generale privind vocaţia la moştenire. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil reţine vocaţia succesorală printre

condiţiile dreptului de a moşteni şi o reglementează în art. 962. Potrivit dispoziţiilor art. 962 NCC, „Pentru a putea moşteni, o persoană

trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament”. Aşadar, vocaţia la moştenire are semnificaţia unei chemări la moştenire, fie conferită de lege, fie conferită prin testament. Se impune astfel a fi distinsă vocaţia succesorală legală, de vocaţia succesorală testamentară.

3.2. Vocaţia succesorală legală. Potrivit dispoziţiilor noului Cod civil, vocaţia legală la moştenire constituie o

condiţie generală, cerută de lege pentru a accede la moştenirea deferită potrivit dispoziţiilor legale (moştenirea legală). Aceasta, având semnificaţia chemării de către lege la moştenire a rudelor defunctului, a soţului supravieţuitor al defunctului, a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale (cât priveşte moştenirea vacantă), are un sens dublu:

- vocaţie succesorală generală; - vocaţie succesorală concretă. A) Vocaţia succesorală generală desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a

unor persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană. Vocaţie legală generală au rudele defunctului şi soţul supravieţuitor al

acestuia. Rudenia este, potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (1) NCC:


a) în linie dreaptă (ascendentă şi descendentă), rezultând din descendenţa unei persoane din altă persoană;

b) în linie colaterală, rezultând din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

Potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (3) pct. a) NCC, sunt rude în linie dreaptă: - ascendentă: părinţii, bunicii, străbunicii defunctului, fără limită de grad; - descendentă: copiii, nepoţii, strănepoţii, fără limită de grad. Sunt rude în linie colaterală, potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (3) pct. b)

NCC: Vocaţia legală

generală - fraţii şi surorile (rude de gradul al II-lea, pe linie colaterală neexistând rude de gradul I);

- nepoţii de frate sau soră, unchii şi mătuşile defunctului (rude de gradul al III-lea);

- strănepoţii de frate sau soră, verii primari şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului (rude de gradul al IV-lea).

Noul Cod civil, în art. 405, asimilează rudeniei fireşti, rudenia civilă. În lumina noului Cod civil, rudenia firească reprezintă legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, iar rudenia civilă reprezintă legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de lege.

În lumina dispoziţiilor art. 470 alin. (1) NCC, prin adopţie se stabilesc legături de rudenie atât între adoptat şi adoptator, cât şi între adoptat şi rudele adoptatorului şi încetează relaţiile de rudenie dintre adoptat şi familia firească a acestuia.

Potrivit dispoziţiilor noului Cod civil, rudele în linie directă au vocaţie succesorală legală generală, indiferent de grad, în timp ce rudele în linie colaterală au vocaţie succesorală legală generală, numai până la gradul al IV-lea inclusiv.

Vocaţia succesorală legală generală este guvernată de principiul reciprocităţii acesteia. Acest principiu comportă atât un sens pozitiv, cât şi unul negativ.

Potrivit sensului pozitiv al principiului reciprocităţii vocaţiei generale la moştenire, dacă o persoană are vocaţie la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi aceasta din urmă are vocaţie generală la moştenirea celei dintâi.

Acest principiu comportă, potrivit doctrinei şi excepţii. Astfel, principiul reciprocităţii nu operează în cazul căsătoriei declarată nulă sau anulată (căsătoria putativă), după decesul soţului de rea-credinţă13. Soţul de bună-credinţă, din căsătoria nulă sau anulată, are vocaţie la moştenirea soţului de rea-credinţă, în timp ce soţul de rea-credinţă nu are vocaţie la moştenirea celui de bună-credinţă.

Potrivit sensului negativ al principiului reciprocităţii, dacă o persoană nu are vocaţie la moştenirea unei alte persoane, atunci nici aceasta din urmă nu are vocaţie la moştenirea celei dintâi.

Rudele defunctului cu vocaţie succesorală generală nu sunt chemate toate împreună şi deodată la moştenire. Pentru a culege moştenirea, este necesar ca acestea să îndeplinească şi o condiţie negativă – aceea de a nu fi înlăturate de la moştenire, de către un alt succesibil, preferabil în clasă şi grad. Această condiţie formează conţinutul vocaţiei concrete la moştenire. Aşadar, rudele defunctului cu vocaţie generală trebuie să aibă şi vocaţie concretă pentru a putea culege moştenirea.

B) Vocaţie succesorală concretă au persoanele cu vocaţie succesorală generală, care nu sunt înlăturate de la moştenire de către alt succesibil. 13 Art. 304 alin. (1) NCC.


Nu toate rudele, care au vocaţie generală, vor culege moştenirea, ci aceasta va reveni acelor rude, care sunt preferate celorlalte, anume celor care se află în clasă şi grad preferabile. Legiuitorul foloseşte, aşadar, două criterii tehnico-juridice pentru a determina vocaţia concretă a rudelor defunctului: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie.

Vocaţia legală

concretă Dacă rudele defunctului sunt reprezentate de părinţi şi unchi, spre exemplu, deşi toate au vocaţie generală la moştenire, vocaţie concretă au numai părinţii defunctului, deoarece aceştia din urmă fac parte din clasa a II-a de moştenitori, unchii făcând parte din clasa a IV-a.

Cu privire la corelaţia dintre vocaţia generală şi vocaţia concretă, putem spune că nu toate rudele, care au vocaţie generală, au şi vocaţie concretă la moştenire, însă, toate rudele care au vocaţie concretă, au şi vocaţie generală de a moşteni.

3.3. Vocaţia succesorală conferită prin testament. În materie testamentară, se pune exclusiv problema vocaţiei concrete la

moştenire, întrucât legea nu conferă (dar nici nu interzice) nimănui, în mod special, vocaţie generală la moştenirea testamentară. În principiu, oricine poate fi gratificat printr-un act de ultimă voinţă, în măsura în care îndeplineşte condiţiile legale.

De asemenea, nu este aplicabil moştenirii testamentare principiul reciprocităţii vocaţiei la moştenire, întrucât acesta ar contraveni condiţiei generale de formă a testamentului, referitoare la actul separat (interdicţia testamentului reciproc, consacrată de art. 1036 NCC). Testamentul este nul, dacă două persoane testează una în favoarea celeilalte, prin acelaşi act, întrucât unul dintre caracterele juridice ale actului de ultimă voinţă este caracterul personal. Este nul, constituind de asemenea un testament reciproc (conjunctiv, considerăm noi), actul de ultimă voinţă, prin care două persoane testează în favoarea unei a treia, prin acelaşi act.

Vocaţia testamentară

În fapt însă, putem întâlni şi cazuri de reciprocitate a vocaţiei succesorale în materie testamentară. Spre exemplu, soţii, prin acte separate de ultimă voinţă, se gratifică reciproc.

Identificaţi distincţia dintre vocaţia generală şi vocaţia concretă. A se vedea pag. 26.


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Boroi G., Stănciulescu L., Instituţii de drept civil în reglementarea

Noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012. 2. Florescu D.C., Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2011. 3. Genoiu I, Dreptul la moştenire în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2012. 4. Stănciulescu L., Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2012. 5. Stoica V., Dragu L., Moştenirea legală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2012. 6. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul oficial

al României nr. 505 din 15 iulie 2011.


MODULUL II DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ LEGALĂ


Cuprins: U.II.6: Principiile devoluţiunii succesorale legale. U.II.7: Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al

defunctului. U.II.8: Dreptul rudelor defunctului la moştenire. U.II.9: Drepturile succesorale asupra moştenirii vacante.

= 5 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind devoluţiunea succesorală legală.

Obiective operaţionale: Însuşirea principiilor devoluţiunii succesorale legale, a categoriilor de drepturi succesorale de care beneficiază soţul supravieţuitor, a categoriilor de rude ce aparţin celor patru clase de moştenitori legali şi a caracterelor juridice pe care le prezintă drepturile succesorale ale acestora, precum şi a problematicii moştenirii vacante.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. PRINCIPIILE DEVOLUŢIUNII SUCCESORALE LEGALE

Rudele din cele patru clase de moştenitori nu vin împreună şi deodată la

moştenire, ci în ordinea claselor şi a gradelor de rudenie cu defunctul. Devoluţiunea legală a moştenirii este guvernată, aşadar, de următoarele trei

principii: Enumerarea principiilor

a) principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de moştenitori; b) principiul proximităţii gradului de rudenie, în cadrul aceleiaşi clase de

moştenitori; c) principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad. 1. Principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de

moştenitori.


Clasa de moştenitori reuneşte o categorie de rude ale defunctului. Aşadar, reunirea unor persoane într-o clasă de moştenitori are la bază legătura de sânge. Rudeniei de sânge îi este asimilată de lege, rudenia civilă, rezultată din adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de lege.

Precizăm că adopţia (cu efecte depline şi cu efecte restrânse) încuviinţată mai înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 25/1997 poate fi întâlnită şi în condiţiile intrării în vigoare a noului Cod civil, întrucât acest act normativ nu a abrogat-o. Aşadar, aceasta va fi guvernată de regimul juridic consacrat de legea în vigoare la momentul încuviinţării ei.

Potrivit dispoziţiilor art. 405 NCC, „Rudenia firească este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun”. Astfel, rudenia este în linie dreaptă, rezultând din descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană şi în linie colaterală, rezultând din faptul că mai multe persoane au un ascendent comun [art. 406 alin. (1) şi (2) NCC]. La rândul ei, rudenia în linie dreaptă este ascendentă şi descendentă. Sunt rude în linie dreaptă ascendentă cu defunctul: părinţii, bunicii, străbunicii etc. Sunt rude în linie dreaptă descendentă cu defunctul: copiii, nepoţii, strănepoţii etc. Fac parte din categoria rudelor în linie colaterală: fraţii şi surorile, nepoţii de frate/soră, strănepoţii de frate/soră, unchii şi mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile bunicilor.

Diferenţierea rudelor aparţinând aceleiaşi clase de moştenitori se realizează cu ajutorul gradului de rudenie. Acesta reprezintă distanţa între două rude, măsurată pe linia legăturii de rudenie, după numărul naşterilor intervenite.

Potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (3) NCC, gradul de rudenie se stabileşte astfel:

a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor; sunt rude de gradul I copiii şi părinţii, de gradul al II-lea nepoţii şi bunicii, de gradul al III-lea, strănepoţii şi străbunicii etc. Menţionăm că rudele în linie directă, ascendentă şi descendentă, sunt chemate la moştenire indiferent de grad [art. 963 alin. (2) NCC].

Principiul ordinii

claselor de moştenitori

b) în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun şi coborând de la acesta până la cealaltă rudă; sunt rude de gradul al II-lea fraţii, de gradul al III-lea unchii şi nepoţii, iar de gradul al IV-lea verii primari şi fraţii/surorile bunicilor. Menţionăm că rudenia în linie colaterală începe de la gradul al II-lea şi de asemenea, că numai rudele colaterale de gradele II-IV au vocaţie la moştenire [art. 963 alin. (2) NCC].

Noul Cod civil stabileşte patru clase de moştenitori legali. Astfel: - Clasa I este clasa descendenţilor în linie dreaptă şi cuprinde copiii (rude de

gradul I), nepoţii (rude de gradul al II-lea), strănepoţii (rude de gradul al III-lea) şi ceilalţi descendenţi, până la infinit;

- Clasa a II-a (clasă mixtă) este clasa ascendenţilor privilegiaţi (reprezentaţi de părinţii defunctului, rude de gradul I) şi a colateralilor privilegiaţi (reprezentaţi de: fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul al II-lea; nepoţii de frate/soră, rude de gradul al III-lea; strănepoţii de frate/soră, rude de gradul al IV-lea);

- Clasa a III-a este clasa ascendenţilor ordinari şi cuprinde bunicii, rude de gradul al II-lea, străbunicii, rude de gradul al III-lea şi ceilalţi ascendenţi fără limită de grad;

- Clasa a IV-a este clasa colateralilor ordinari şi cuprinde unchii şi mătuşile defunctului, rude de gradul al III-lea, verii primari şi fraţii şi surorile bunicilor, rude de gradul al IV-lea.


Potrivit principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori, consacrat de noul Cod civil în art. 964 alin. (1), rudele vin la moştenire în ordinea claselor cărora aparţin, indiferent de gradul de rudenie. Criteriul avut în vedere de acest principiu este cel al clasei de moştenitori şi nu al gradului de rudenie. Astfel, prima clasă de moştenitori le înlătură de la moştenire pe celelalte. Spre exemplu, strănepoţii defunctului, rude de gradul III, aparţinând primei clase de moştenitori, înlătură de la moştenire pe părinţii defunctului, rude de gradul I, aparţinând celei de-a doua clase de moştenitori. Clasa a II-a vine la moştenire, numai în absenţa rudelor din prima clasă sau dacă acestea nu pot (fiind nedemne) sau nu vor (fiind renunţătoare) să culeagă moştenirea. Tot astfel, clasa a III-a de moştenitori vine la moştenire, numai în lipsa rudelor din primele două clase, iar ultima clasă de moştenitori accede la moştenire, numai dacă lipsesc moştenitorii din primele trei clase.

Principiul

ordinii claselor de moştenitori

Este posibilă venirea concomitentă la moştenire a două clase de moştenitori, numai în ipoteza reglementată de noul Cod civil în art. 964 alin. (2). Astfel, dacă în urma dezmoştenirii, rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă, care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni.

Într-o asemenea ipoteză, moştenitorii rezervatari (soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului) exheredaţi culeg numai rezerva succesorală, cotitatea disponibilă revenind (dacă defunctul nu a dispus altfel prin testament) moştenitorilor din clasa subsecventă.

Spre exemplu, sunt dezmoşteniţi de defunct, prin testament, descendenţii săi. Aceştia vor culege numai rezerva legală, restul moştenirii împărţindu-se între moştenitorii din clasa a II-a.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că principiul chemării rudelor la moştenire în ordinea claselor de moştenitori nu comportă nicio excepţie, situaţia soţului supravieţuitor neconstituind o situaţie derogatorie. Soţul supravieţuitor al defunctului nu face parte din nicio clasă de moştenitori, însă, în puterea legii, el vine la moştenire în concurs cu fiecare clasă, pe care nu o înlătură şi de care nu este înlăturat. În mod excepţional însă, şi în lumina dispoziţiilor noului Cod civil, soţul supravieţuitor poate fi rudă cu defunctul14, caz în care cel dintâi poate invoca această calitate, dar nu cumulativ cu cea de soţ.

Care este componenţa clasei a II-a de moştenitori legali? A se vedea pag. 26.

2. Principiul proximităţii gradului de rudenie. În cadrul clasei de moştenitori, rudele se află în grade diferite de rudenie cu

defunctul. Potrivit principiului proximităţii gradului de rudenie, consacrat de noul Cod civil în art. 964 alin. (3), în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori, rudele în grad mai apropiat înlătură de la moştenire rudele în grad mai îndepărtat, deşi toate fac

14 Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (2) NCC, “Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va putea pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest sens”.


parte din aceeaşi clasă (proximior excludit remotiorem). Spre exemplu, fraţii defunctului înlătură de la moştenire pe nepoţii şi strănepoţii de frate ai acestuia.

Acest principiu comportă în lumina noului Cod civil, două excepţii. Acestea sunt următoarele: Principiul

proximităţii gradului de

rudenie

a) în cadrul clasei a II-a de moştenitori, părinţii defunctului, rude de gradul I, nu înlătură de la moştenire pe fraţii şi surorile defunctului şi pe descendenţii acestora, deşi sunt rude de gradul II-IV (art. 978 NCC);

b) reprezentarea succesorală. 3. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad. Rudele din aceeaşi clasă, care au acelaşi grad, culeg moştenirea în cote egale,

împărţirea acesteia realizându-se pe capete [art. 964 alin. (4) NCC]. Spre exemplu, dacă la moştenirea defunctului vin cei doi copii ai săi, aceştia vor primi câte ½ din moştenire.

Acest principiu comportă, ca şi de lege lata, două excepţii: a) împărţirea pe tulpini, care caracterizează reprezentarea succesorală; b) împărţirea pe linii, care este reglementată de noul Cod civil în art. 981 alin.

(3) şi (4) şi care operează în ipoteza în care, la moştenire, vin atât fraţi buni (care au aceeaşi mamă şi acelaşi tată), cât şi fraţi consangvini (numai de tată) sau uterini (numai de mamă).

În această situaţie, masa succesorală se împarte în dimidia maternis şi dimidia paternis15, iar, la rândul lor, acestea se împart pe linii. Fraţii uterini vor culege cât o linie din dimidia maternis, fraţii consangvini vor culege câte o linie din dimidia paternis, iar fraţii buni vor culege, întrucât au privilegiul dublei legături, câte o linie atât din dimidia maternis, cât şi din dimidia paternis.

Principiul egalităţii

Întrucât principiul egalităţii operează numai cu privire la rudele aparţinând aceleiaşi clase de moştenitori şi având acelaşi grad de rudenie cu defunctul, acesta nu este aplicabil în raporturile dintre părinţii defunctului, pe de o parte şi fraţii/surorile şi descendenţii acestora până la gradul al IV-lea, pe de altă parte. Deşi cele două categorii de moştenitori aparţin aceleiaşi clase de moştenitori, totuşi gradele lor de rudenie cu defunctul sunt diferite, astfel încât ei vor primi, în puterea legii, cote diferite.

Soţul supravieţuitor culege o cotă diferită, în funcţie de clasa de moştenitori, cu care vine în concurs.

Care sunt excepţiile pe care le comportă principiul proximităţii gradului de

rudenie? A se vedea pag. 31.

15 Dimidia maternis = jumătatea mamei, iar dimidia paternis = jumătatea tatălui.


4.Reprezentarea succesorală. 4.1. Noţiune şi reglementare legală. Aşa cum am arătat, reprezentarea succesorală constituie o excepţie atât de la

principiul proximităţii gradului de rudenie în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori, cât şi de la principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad.

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, în cuprinsul art. 965, defineşte reprezentarea succesorală ca fiind instituţia juridică prin intermediul căreia un moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia, dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii.

Definiţie

Aşadar, noul Cod civil reglementează cu titlu de noutate posibilitatea de a fi reprezentat, alături de predecedat, şi nedemnul faţă de defunct. Sunt înlăturate astfel dispoziţiile inechitabile ale Codului civil de la 1864, care interziceau reprezentarea nedemnului de către copiii acestuia.

Prin intermediul reprezentării succesorale, legiuitorul înlătură unele efecte injuste ale aplicării principiului proximităţii gradului de rudenie şi ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad, în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori.

Spre exemplu, operează reprezentarea în următoarea situaţie: defunctul are doi fii, dintre care unul este decedat sau nedemn la data deschiderii moştenirii, având la rându-i trei copii. Dacă am aplica principiul proximităţii gradului de rudenie, ar trebui ca defunctul să fie moştenit numai de fiul în viaţă şi demn, rudă de gradul I, întrucât înlătură de la moştenire pe nepoţii din partea fiului predecedat, rude de gradul al II-lea. Dându-se valoare însă, reprezentării succesorale, această soluţie injustă este înlăturată, defunctul fiind moştenit de fiul în viaţă şi de cei trei nepoţi, din partea fiului predecedat sau nedemn. Nepoţii au calitatea de reprezentanţi, în timp ce fiul decedat sau nedemn al defunctului are calitatea de reprezentat. Nepoţii din partea fiului predecedat sau nedemn vor culege partea părintelui lor (împreună ½ din moştenire, adică 1/6 din moştenire, fiecare). Cealaltă jumătate a moştenirii va reveni fiului în viaţă al defunctului. Aşadar, în cazul reprezentării, împărţirea moştenirii nu se face în mod egal, pe capete (în exemplul nostru, ¼ pentru fiecare moştenitor), ci pe tulpini, reprezentantul/ţii culegând partea ascendentului lor (1/2, împreună).

Exemplu

Reprezentarea succesorală nu trebuie confundată cu reprezentarea din dreptul comun, de care o apropie numai denumirea.

4.2. Domeniul de aplicare a reprezentării succesorale. Noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 966, dispune în sensul că „pot veni la

moştenire prin reprezentare succesorală numai descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului”.

În concret, pot beneficia de reprezentare succesorală următoarele categorii de moştenitori:

a) nepoţii, strănepoţii defunctului ş.a. până la infinit; b) nepoţii şi strănepoţii de frate/soră ai defunctului. Care sunt cazurile în care operează reprezentarea succesorală? A se vedea pag.

32-33.


4.3. Condiţii reprezentării. Potrivit dispoziţiilor art. 967 NCC, pentru a putea opera reprezentarea, trebuie

îndeplinite două condiţii, una în persoana reprezentatului şi una în persoana reprezentantului. Astfel:

a) reprezentatul să fie, la data deschiderii succesiunii, fie lipsit de capacitate succesorală, fie nedemn faţă de defunct, chiar dacă se află în viaţă şi chiar dacă renunţă la moştenirea defunctului faţă de care este nedemn [art. 967 alin. (1) NCC];

Noul Cod civil cere în persoana reprezentatului o singura condiţie, aceea de a fi predecedat la data deschiderii moştenirii sau nedemn faţă de defunct. În ceea ce ne priveşte, considerăm că pot fi reprezentate şi persoanele decedate în acelaşi timp.

Nu poate fi reprezentată însă persoana dispărută, întrucât aceasta este considerată în viaţă. Numai dacă persoana dispărută este nedemnă faţă de defunct, aceasta poate fi reprezentată, întrucât noua reglementare în materie succesorală permite reprezentarea nedemnului, chiar dacă s-ar afla în viaţă la data deschiderii moştenirii şi chiar dacă ar renunţa la moştenirea acestuia. În egală măsură, nu poate fi reprezentată nici persoana declarată moartă pe cale judecătorească, dacă data indicată în hotărârea judecătorească declarativă de moarte, ca fiind data morţii celui declarat dispărut, este ulterioară deschiderii succesiunii.

Interpretând per a contrario dispoziţiile art. 967 alin. (1) NCC, putem aprecia că nu poate fi reprezentată nici persoana dezmoştenită de defunct.

Condiţii b) reprezentantul trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale cerute de lege pentru a moşteni (capacitate succesorală, nedemnitate şi vocaţie la moştenire) [art. 967 alin. (2) NCC].

Aceste condiţii trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, de către reprezentant faţă de moştenirea defunctului, pe care o culege prin reprezentare şi nu faţă de reprezentat, faţă de care poate fi chiar nedemn, dezmoştenit sau renunţător. Aşadar, potrivit dispoziţiilor art. 967 alin. (3) NCC, reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă de reprezentat şi a renunţat la moştenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoştenit de el. Dimpotrivă însă, faţă de moştenirea defunctului, reprezentantul trebuie să aibă capacitate succesorală, vocaţie succesorală (generală şi nu concretă), să fie demn, să nu fie exheredat sau renunţător.

În concluzie, legat de condiţia demnităţii succesorale, potrivit dispoziţiilor noului Cod civil, pe de o parte, poate fi reprezentat şi nedemnul iar, pe de altă parte, poate reprezenta chiar şi o persoană nedemnă faţă de reprezentat, însă demnă faţă de defunct.

Într-o altă ordine de idei, precizăm că, în lumina noului Cod civil, adoptatul poate beneficia de reprezentarea rudelor din familia adoptatorului, nu însă şi a rudelor din familia firească.

În cazul desfacerii adopţiei, raporturile de rudenie ale adoptatului cu adoptatorul şi cu rudele acestuia încetează numai pentru viitor, de la data hotărârii judecătoreşti. Tot din acest moment, se restabilesc şi legăturile de rudenie ale adoptatului cu familia firească. Aşadar, vocaţia succesorală a adoptatului trebuie apreciată, în funcţie de data deschiderii moştenirii şi de data desfacerii adopţiei.

În schimb, nulitatea adopţiei produce efecte retroactive, considerându-se că niciodată legăturile de rudenie ale persoanelor implicate în actul nul al adopţiei nu au fost modificate.

Cât priveşte însă adopţia cu efecte restrânse, vom avea în vedere regimul juridic al acesteia. Drept urmare, adoptatul cu efecte restrânse păstrează legăturile de


rudenie cu familia firească şi devină rudă numai cu adoptatorul, nu şi cu rudele acestuia.

4.4. Modul cum operează reprezentarea succesorală. Potrivit dispoziţiilor art. 966 alin. (2) NCC, „Reprezentarea operează în toate

cazurile, fără a deosebi după cum reprezentanţii sunt rude de acelaşi grad ori de grade diferite în raport cu defunctul”. Aşadar, reprezentarea operează:

a) în toate cazurile; b) la infinit; c) de drept şi imperative. a) Reprezentarea este admisă în toate cazurile. Potrivit dispoziţiilor mai sus amintite ale noului Cod civil, reprezentarea este

admisă, nu numai în cazul în care nepoţii (rude de gradul al II-lea) din partea fiului predecedat al defunctului vin la moştenire, prin reprezentarea părintelui lor, în concurs cu ceilalţi fii (rude de gradul I) în viaţă ai defunctului, ci şi în cazul în care toţi fiii defunctului sunt predecedaţi, iar moştenirea acestuia este culeasă prin reprezentare de către nepoţii din partea fiecărui fiu. Deşi, în acest ultim caz, reprezentanţii au acelaşi grad, împărţirea moştenirii se va face tot pe tulpini şi nu pe capete.

Spre exemplu: defunctul are trei fii, toţi predecedaţi. Fiul cel mare are patru copii, fiul mijlociu are trei copii, iar cel mai mic fiu are un singur copil. Moştenirea, în acest caz, se va împărţi pe tulpini, fiecărei tulpini revenindu-i 1/3 din moştenire. Nepoţii defunctului din partea celui mai mare fiu vor primi câte 1/12, fiecare, cei din partea celui de-al doilea fiu, vor primi câte 1/9, iar nepotul din partea celui mai mic fiu va primi 1/3 din moştenire.

Mod de operare Tot astfel se pune problema şi în cazul în care la moştenire vin, prin

reprezentare, descendenţii fraţilor/surorilor defunctului, aparţinând celei de-a doua clase de moştenitori. Moştenirea defunctului poate fi culeasă, în lipsa moştenitorilor din clasa I, de fraţii în viaţă şi de nepoţii fraţilor predecedaţi, prin reprezentare (în acest caz, cei care culeg moştenirea au grade de rudenie diferite, fraţii fiind rude de gradul al II-lea, iar nepoţii de frate, rude de gradul al III-lea). În egală măsură, reprezentarea operează şi în cazul în care toţi fraţii defunctului sunt predecedaţi, iar moştenirea sa este culeasă, prin reprezentare, de către nepoţii din partea fiecărui frate (în acest caz, moştenirea este culeasă de rude având acelaşi grad).

b) Reprezentarea este admisă la infinit. Noul Cod civil admite reprezentarea copiilor defunctului până la infinit, astfel

încât pot avea calitatea de reprezentanţi, nu numai nepoţii, ci şi strănepoţii, răstrănepoţii de fiu, până la infinit, în timp ce reprezentarea fraţilor şi surorilor defunctului este admisă, numai din partea nepoţilor şi strănepoţilor de frate, aşadar, până la gradul al IV-lea inclusiv. Ceilalţi descendenţi ai fraţilor şi surorilor defunctului nu au vocaţie succesorală, nefiind incluşi în clasele de moştenitori, astfel încât nu pot beneficia nici de reprezentarea ascendentului lor.

c) Reprezentarea operează de drept şi imperativ. Regulile reprezentării, fiind stabilite prin dispoziţiile imperative ale noului

Cod civil, în principiu, nu pot fi modificate, nici prin voinţa defunctului şi nici prin cea a beneficiarilor reprezentării.

Descendenţii-reprezentanţi pot influenţa regulile reprezentării, numai prin renunţare la moştenire, caz în care împărţirea se va face pe capete şi nu pe tulpini. Spre exemplu, defunctul are patru copii, dintre care unul este predecedat, în locul său


venind la moştenire, prin reprezentare, fiul acestuia. În termenul de opţiune succesorală, nepotul de fiu renunţă la moştenire, împărţirea făcându-se, astfel, în cote egale între cei trei fii ai defunctului în viaţă (1/3 fiecare).

De asemenea, defunctul, prin testament, cu condiţia respectării rezervei moştenitorilor rezervatari, poate influenţa efectele reprezentării, gratificându-i pe reprezentanţi cu cote egale şi nu inegale, cum ar fi rezultat din împărţirea pe tulpini, specifică reprezentării succesorale. Este necesar însă, să fie respectată rezerva succesorală a descendenţilor-legatari. Spre exemplu, defunctul, care are doi copii predecedaţi, prin testament, dispune împărţirea moştenirii în cote egale şi nu pe tulpini între cei trei nepoţi ai săi, unul din partea celui mai mare fiu, iar doi din partea celuilalt fiu. Defunctul a influenţat astfel reprezentarea succesorală, însă, acest lucru a fost posibil întrucât a respectat rezerva succesorală a acestora (2/3 din moştenire dacă există 2 descendenţi, deci 1/3 pentru fiecare descendent). Dacă, însă, defunctul ar fi avut mai mulţi nepoţi şi ar fi dispus împărţirea moştenirii în cote egale, atunci ar fi adus atingere rezervei succesorale a acestora, iar voinţa sa, exprimată în testament, nu ar mai fi produs efecte juridice. Oricum, nepoţii defunctului ar fi cules rezerva legală.

Mod de operare

Care sunt condiţiile care trebuie întrunite în persoana reprezentatului? A se

vedea pag. 33.

1.5. Efectele reprezentării.

Reprezentarea succesorală generează două efecte juridice: a) un efect general, constând în împărţirea moştenirii, în cazul în care

operează reprezentarea, pe tulpină. Noul Cod civil are meritul de a defini, în cuprinsul art. 968 alin. (2), „tulpina”,

arătând că prin aceasta se înţelege: - înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moştenirea sau

este reprezentat la moştenire; - înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege

moştenirea sau este reprezentat la moştenire. Legea nr. 287/2009 dispune în art. 968 alin. (3) în sensul că: „Dacă aceeaşi

tulpină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri subdivizarea se face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenţilor de acelaşi grad, din aceeaşi ramură, împărţindu-se între ei în mod egal”.

Efectul general al

reprezentării

b) un efect particular, formulat în cuprinsul art. 969 alin. (1) astfel. „Copiii nedemnului, concepuţi înainte de deschiderea moştenirii de la care nedemnul a fost exclus, vor raporta la moştenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moştenit prin reprezentarea nedemnului, dacă vin la moştenirea lui în concurs cu alţi copii ai săi, concepuţi după deschiderea moştenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în cazul şi în măsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depăşit valoarea pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării”.


Întrucât capacitate succesorală au şi persoanele fizice care sunt numai concepute la data deschiderii moştenirii, sub condiţia de a se naşte vii, noul Cod civil, în art. 969 alin. (1), a reglementat expres posibilitatea de a veni la moştenire prin reprezentare şi copiii nedemnului, numai concepuţi la data deschiderii moştenirii defunctului faţă de care părintele lor este nedemn şi, în consecinţă, înlăturat de la moştenire. Această soluţie ar fi rezultat, pe cale de interpretare a pari şi în cazul în care legiuitorul nu ar fi reglementat-o în mod expres.

Efectul

particular al reprezentării

În efortul de a asigura eficienţa principiului egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad, legiuitorul instituie în sarcina copiilor nedemnului, concepuţi la data deschiderii moştenirii de la care acesta din urmă a fost înlăturat, obligaţia de a raporta moştenirea culeasă prin reprezentarea părintelui lor nedemn, în ipoteza în care vin la moştenirea tatălui lor în concurs cu alţi copii ai acestuia născuţi ulterior şi în măsura în care valoarea bunurilor moştenite prin efectul reprezentării depăşeşte valoarea pasivului acestei moşteniri. Altfel spus, copiii nedemnului trebuie să raporteze numai în măsura îmbogăţirii lor.

În ce constă efectul general al reprezentării? A se vedea pag. 35.

4.6. Reprezentarea succesorală şi retransmiterea dreptului de opţiune

succesorală. În cazul reprezentării succesorale reprezentatul este decedat la data deschiderii

moştenirii lui de cuius. Dimpotrivă, în cazul retransmiterii dreptului de opţiune, cel care transmite acest drept propriilor moştenitori decedează ulterior deschiderii moştenirii lui de cuius, însă mai înainte de a exercita dreptul de opţiune succesorală cu privire la acesta [art. 1105 alin. (1) NCC.

Retransmiterea moştenirii nu generează obligaţia moştenitorilor de a o accepta, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 1106 NCC „Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine”. În consecinţă, fiecare succesibil are posibilitatea de a opta cu privire la moştenirea faţă de care are această calitate, fie în sensul de a o accepta, fie de a o repudia, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor. Mai mult, noul Cod civil, în art. 1105 alin. (2), dispune în sensul că partea succesibilului, care beneficiază de retransmiterea dreptului de opţiune şi care renunţă la aceasta, va profita celorlalţi moştenitori ai autorului lor.

Retransmiterea

dreptului de opţiune

Este evident însă că, în ipoteza în care succesibilul a făcut acte de acceptare tacită a moştenirii, dreptul său, fiind exercitat, nu mai este susceptibil de transmitere către moştenitorii proprii. Numai în absenţa unor astfel de acte, moştenitorii succesibilului au posibilitatea să exercite două drepturi de opţiune: propriul drept de opţiune cu privire la moştenirea succesibilului decedat şi dreptul de opţiune retransmis, vizând moştenirea anterior deschisă. Cel de-al doilea drept de opţiune poate fi exercitat, numai în măsura în care a fost acceptată moştenirea succesibilului decedat. Renunţarea la moştenirea acestuia din urmă nu dă posibilitatea


renunţătorului să accepte moştenirea retransmisă. Este evident însă că, succesibilul căruia i-a fost retransmis dreptul de opţiune succesorală poate renunţa la moştenirea retransmisă şi poate accepta moştenirea autorului său.

În concluzie, precizăm că opţiunea cu privire la cele două moşteniri nu trebuie să fie identică, însă, pentru a fi acceptată moştenirea retransmisă, este necesar să nu se renunţe la moştenirea succesibilului decedat.

Mai mult chiar, precizăm că, în ceea ce priveşte moştenirea retransmisă, dreptul de opţiune nu trebuie exercitat de către comoştenitori unitar, noul Cod civil reglementând posibilitatea ca unul sau mai mulţi succesibili să renunţe la moştenirea retransmisă, partea renunţătorilor profitând celorlalţi moştenitori ai autorului lor.

În final, precizăm că împărţirea pe tulpini caracterizează numai reprezentarea succesorală, nu şi retransmiterea dreptului de opţiune succesorală.

În ce rezidă diferenţa dintre reprezentare şi retransmitere? A se vedea pag. 37.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR

AL DEFUNCTULUI

1. Reglementarea legală a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor.

Noul Cod civil afectează drepturilor succesorale ale defunctului articolele 970-974.

2. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni. Pentru a-l putea moşteni pe defunct, soţul supravieţuitor trebuie să

îndeplinească, două condiţii generale şi una specială. Astfel, soţul supravieţuitor trebuie:

a) să aibă capacitate succesorală, adică să fie în viaţă la data deschiderii moştenirii defunctului;

b) să nu fie nedemn faţă de defunct; c) să aibă calitatea de soţ la data deschiderii succesiunii, adică să nu existe o

hotărâre de divorţ definitivă (art. 970 NCC). Această condiţie, cu aplicabilitate numai


în materia drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor, o înlocuieşte pe cea generală, referitoare la rudenia succesibilului cu defunctul.

Aşadar, pentru a veni la moştenire în concurs cu rudele defunctului, soţul supravieţuitor trebuie să aibă, la data deschiderii moştenirii lui de cuius, calitatea de soţ. Nu prezintă importanţă durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau sexul soţului supravieţuitor, existenţa copiilor rezultaţi din căsătorie sau faptul că soţii, la data deschiderii moştenirii, convieţuiau ori erau despărţiţi în fapt. Dimpotrivă, nu beneficiază de dispoziţiile legale privind drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor concubinul defunctului, indiferent cât de durabilă ar fi fost convieţuirea acestora.

Condiţiile

cerute de lege pentru a moşteni

De asemenea, nu putem vorbi de căsătorie şi, implicit de calitatea de soţ, în următoarele cazuri:

a) căsătoria este desfăcută prin divorţ; b) căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi; c) căsătoria este declarată nulă sau este anulată. Atâta vreme cât nu a intervenit o hotărâre de divorţ definitivă, soţul

supravieţuitor păstrează această calitate şi, implicit, vocaţia la moştenirea soţului decedat.

Aşadar, dacă la data deschiderii moştenirii, procesul de divorţ era în curs sau divorţul se pronunţase, însă hotărârea judecătorească nu rămăsese definitivă, soţul supravieţuitor se poate prevala de calitatea de moştenitor al soţului defunct. În acest caz, căsătoria nu este desfăcută prin divorţ, ci încetează prin moartea unuia dintre soţi.

Precizăm însă că soţul supravieţuitor păstrează vocaţia la moştenire şi în ipoteza în care nu a fost încă eliberat un certificat de divorţ. Aşadar trebuie avută în vedere şi ipoteza în care soţii au apelat la ofiţerul de stare civilă sau la notarul public pentru desfacerea căsătoriei16. Drept urmare, în măsura în care soţii, prin acordul lor, au solicitat ofiţerului de stare civilă sau notarului public desfacerea căsătoriei, însă nu a fost eliberat încă certificatul de divorţ, soţul supravieţuitor îl poate moşteni pe defunct.

Într-o altă ordine de idei, precizăm că soţul (de bună-credinţă) recăsătorit al celui declarat judecătoreşte mort nu mai poate veni la moştenirea primul soţ, în ipoteza reapariţiei acestuia şi a anulării hotărârii declarative de moarte. Într-un asemenea caz, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a doua, iar soţul celui declarat judecătoreşte mort şi reapărut îl poate moşteni numai pe cel de-al doilea soţ [art. 293 alin. (2) NCC]. Dimpotrivă, dacă soţul celui declarat judecătoreşte mort este de rea-credinţă, cunoscând faptul că soţul său este în viaţă, prin recăsătorire săvârşeşte fapta de bigamie. Drept urmare, cea de-a doua căsătorie încheiată va fi nulă şi se va menţine cea dintâi [art. 273 coroborat cu art. 293 alin. (1) NCC].

Calitatea de soţ se pierde şi ca urmare a desfiinţării retroactive a căsătoriei, prin efectul constatării de către instanţa de judecată a nulităţii absolute (pentru cazurile prevăzute de art. 293-295 NCC), respectiv a pronunţării nulităţii relative (pentru cazurile prevăzute de art. 297-300 NCC), chiar dacă moartea unuia dintre soţi

16 Potrivit dispoziţiilor art. 375 NCC, „Dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă sau notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii”.


a intervenit mai înainte de hotărârea de declarare sau de pronunţare a nulităţii căsătoriei. În această situaţie, nu se poate pune problema unor drepturi succesorale ale soţului supravieţuitor din căsătoria declarată nulă sau anulată.

În mod excepţional însă, în temeiul dispoziţiilor art. 304 alin. (1) NCC, "Soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă". Suntem, într-o asemenea ipoteză, în prezenţa căsătoriei putative. Aşadar, dacă decesul unuia dintre soţi intervine mai înainte ca hotărârea de declarare sau de pronunţare a nulităţii căsătoriei să rămână definitivă, soţul supravieţuitor va putea veni la moştenirea soţului defunct, numai dacă a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, necunoscând cauza de nulitatea a acesteia. Soţul de bună-credinţă din căsătoria putativă păstrează calitatea de soţ, până la rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei. Dimpotrivă, dacă decesul unuia dintre soţi a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei, soţul supravieţuitor nu va putea veni la moştenirea defunctului, indiferent că a fost sau nu de bună-credinţă, pierzând retroactiv, prin efectul nulităţii, calitatea de soţ.

Căsătoria putativă

Enumeraţi condiţiile pe care soţul supravieţuitor trebuie să le îndeplinească

pentru a putea moşteni. A se vedea pag. 38

3. Corelaţia dintre dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor şi

regimul matrimonial ales. Potrivit dispoziţiilor art. 291 NCC, la momentul încheierii căsătoriei, soţii

trebuie să aleagă regimul matrimonial, iar ofiţerul de stare civilă trebuie să facă menţiune despre acesta pe actul de căsătorie. Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională [art. 312 alin. (1) NCC].

Aşadar, o corelaţie poate exista, în lumina dispoziţiilor noului Cod civil, numai între dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor şi comunitatea legală sau comunitatea convenţională. În ipoteza în care soţii au optat, cât priveşte relaţiile lor patrimoniale, pentru separaţia de bunuri, nu putem identifica o astfel de corelaţie.

Comunitatea legală reprezintă acel regim matrimonial, identic cu cel care a guvernat anterior datei de 1 octombrie 2011 relaţiile patrimoniale ale soţilor. Bunurile dobândite de oricare dintre soţi, în timpul căsătoriei, sub imperiul acestui regim matrimonial, sunt considerate bunuri comune, asupra acestora fiind exercitat de către titulari un drept de proprietate comună în devălmăşie [art. 339 NCC]. Oricare dintre soţi poate dispune prin legat de partea care i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri [art. 350 NCC]. Lichidarea comunităţii, în ipoteza în care aceasta încetează prin decesul unuia dintre soţi, se face între soţul supravieţuitor şi


moştenitorii soţului decedat, obligaţiile soţului decedat divizându-se între moştenitori, proporţional cu cotele care le revin din moştenire [art. 355 alin. (3) NCC].

În cazul comunităţii convenţionale, se derogă prin convenţie matrimonială de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale (art. 366 NCC). Specificitatea comunităţii convenţionale nu are însă influenţă asupra materiei succesorale, precizările mai sus făcute cu privire la corelaţia dintre regimul comunităţii legale şi drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor, fiind întrutotul valabile şi în cazul comunităţii convenţionale. Acest ultim regim matrionial, prezintă specificitate, numai cât priveşte întinderea masei succesorale a soţului defunct. Astfel, masa succesorală a soţului defunct, în cazul comunităţii convenţionale poate fi mai vastă decât în cazul comunităţii legale, fiind circumscrisă, potrivit convenţiei soţilor, şi unor bunuri proprii, dobândite de soţi înaintea sau după încheierea căsătoriei sau poate fi mai restrânsă, fiind sustrase acesteia, de asemenea potrivit convenţiei părţilor, anumite bunuri, dobândite de soţi în timpul căsătoriei. Aşadar, regulile care guvernează transmiterea bunurilor soţului defunct către soţul supravieţuitor şi către ceilalţi moştenitori ai celui dintâi sunt aceleaşi, atât în cazul comunităţii legale, cât şi în cazul comunităţii convenţionale.

Drept urmare, atât în cazul comunităţii legale, cât şi în cazul comunităţii convenţionale, soţul supravieţuitor are dreptul la partea sa din comunitatea de bunuri, în calitate de codevălmaş, în temeiul dispoziţiilor art. 357 alin. (2) NCC şi nu în calitate de moştenitor, potrivit regulilor de drept succesoral. Cota-parte care revine fiecărui soţ se determină, avându-se în vedere contribuţia acestuia la dobândirea bunurilor comune şi la îndeplinirea obligaţiilor comune, prezumându-se, până la proba contrară, că soţii au avut o contribuţie egală.

Partea defunctului din comunitatea de bunuri, împreună cu bunurile proprii ale acestuia, formează masa succesorală, care va fi împărţită între moştenitori. Aşadar, soţul supravieţuitor va putea culege o cotă şi din partea soţului din comunitatea de bunuri.

Prezintă incidenţă în materia drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor şi clauza de preciput, reglementată de noul Cod civil în art. 333. Astfel, prin convenţie matrimonială, se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe bunuri comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile legii. Existenţa acesteia nu mai prezintă utilitate, devenind caducă, în ipoteza în care soţul beneficiar decedează înaintea soţului supravieţuitor sau când soţii decedează în acelaşi timp.

Clauza de preciput

Aşadar, dacă soţii au stipulat o clauză de preciput, anumite bunuri din comunitatea de bunuri sau asupra cărora soţii au exercitat un drept de proprietate comună pe cote-părţi vor fi prelutate de către soţul supravieţuitor, mai înainte de partaj şi fără plată, fiind sustrase astfel, regulilor mai sus menţionate. Precizăm că aceste bunuri, deşi nu vor fi raportate de către soţul beneficiar supravieţuitor, vor fi supuse reducţiunii succesorale, în măsura în care este afectată rezerva succesorală.

Enumeraţi regimurile matrimoniale reglementate de Noul Cod civil şi redaţi-le

esenţa. A se vedea pag. 40


4. Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor În temeiul Legii nr. 287/2009, soţul supravieţuitor beneficiază de următoarele

drepturi succesorale: a) un drept de moştenire, în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori

sau, în lipsa acestora, un drept de moştenire exclusiv (art. 971); b) un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art. 973); c) un drept de moştenire special, asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic

care au fost afectate folosinţei comune a soţilor (art. 974). 4.1. Un drept de moştenire, în concurs cu oricare dintre clasele de

moştenitori sau, în lipsa acestora, un drept de moştenire exclusiv Asemănător vechii reglementări civile, Legea nr. 287/2009, prin dispoziţiile

art. 972 alin. (1), acordă soţului supravieţuitor o cotă variabilă din masa succesorală, în funcţie de clasa de moştenitori legali, cu care acesta vine în concurs. Aşadar, soţul supravieţuitor nu este înlăturat şi nici nu înlătură de la moştenire rudele defunctului, indiferent de clasa din care acestea fac parte.

În concurs cu clasele de moştenitori, soţului supravieţuitor îi revin următoarele drepturi succesorale: a) 1/4 din moştenire, în concurs cu clasa I;

Cotele soţului supravieţuitor

b) în ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu clasa a II-a, trebuie distinse următoarele două situaţii:

- în concurs cu întreaga clasă a II-a (formată din ascendenţi privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi), soţul supravieţuitor va culege 1/3 din moştenire;

- în concurs cu ascendenţii privilegiaţi sau cu colateralii privilegiaţi, soţului supravieţuitor îi revine 1/2 din moştenire;

c) 3/4 din moştenire, în concurs cu clasa a III-a sau a IV-a de moştenitori. Dacă defunctul nu are rude sau dacă niciuna dintre rudele defunctului nu vrea

sau nu poate să vină la moştenire, soţul supravieţuitor va culege întreaga moştenire [art. 971 alin. (2) NCC].

În ipoteza în care soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu alţi moştenitori, potrivit literaturii de specialitate, se stabileşte mai întâi cota cuvenită acestuia, iar restul se împarte între ceilalţi moştenitori.

Noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 972 alin. (2) şi (3), reglementează de o manieră expresă două probleme speciale, pe care le comportă drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor. Aceste probleme speciale sunt următoarele:

a) soţul supravieţuitor concurează cu două clase (subclase) de moştenitori; Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire în concurs cu două clase

(subclase) de moştenitori, numai în ipoteza dezmoştenirii de către defunct a moştenitorilor rezervatari. Dacă defunctul dezmoşteneşte o categorie de moştenitori rezervatari, aceştia vor culege totuşi rezerva legală, caz în care, la stabilirea cotei soţului supravieţuitor, trebuie ţinut cont şi de prezenţa acestora. Spre exemplu, defunctul dezmoşteneşte descendenţii, caz în care soţul supravieţuitor vine în concurs atât cu aceştia, în limitele rezervei lor succesorale, cât şi cu moştenitorii din clasa a II-a. De asemenea, defunctul, care nu are descendenţi, dezmoşteneşte ascendenţii privilegiaţi, caz în care soţul supravieţuitor vine în concurs atât cu părinţii, cât şi cu colateralii privilegiaţi.

b) două sau mai multe persoane pretind drepturi succesorale, în calitate de soţi supravieţuitori.


Dacă, în urma căsătoriei putative, două sau mai multe persoane au situaţia unui soţ supravieţuitor, cota acestuia se împarte în mod egal între acestea [art. 972 alin. (3) NCC]. Şi în acest caz, noul Cod civil a preluat soluţia oferită acestei situaţii speciale de către literatura de specialitate, sub incidenţa vechii reglementări civile.

Dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere juridice: Caracterele

juridice ale dreptului la moştenire al

soţului supravieţuitor

a) poate veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare; b) este moştenitor rezervatar; c) este moştenitor sezinar; d) este obligat la raportul donaţiilor primite de la defunct, numai dacă vine în

concurs cu clasa I de moştenitori. 4.2. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor Legea nr. 287/2009, prin art. 973, conferă soţului supravieţuitor un drept de

abitaţie asupra casei în care a locuit cu defunctul, până la data deschiderii moştenirii. Acest drept se naşte, de la data deschiderii moştenirii şi revine soţului supravieţuitor, indiferent de clasa de moştenitori cu care acesta vine în concurs.

Soţul supravieţuitor dobândeşte acest drept, dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) Soţul supravieţuitor a locuit, până la data deschiderii moştenirii, în acea casă;

Condiţiile dreptului de

abitaţie

b) Soţul supravieţuitor nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale;

c) Casa face parte din bunurile succesiunii; d) Soţul supravieţuitor nu devine, prin moştenire, proprietarul exclusiv al

casei; Pentru a pune în discuţie acest drept, este necesar să vină la moştenire, în

concurs cu soţul supravieţuitor, şi rude ale defunctului. În opinia noastră, atâta vreme cât soţul supravieţuitor ar dobândi în întregime casa de locuit, fiind unicul moştenitor (neminem res sua servit), nu se justifică invocarea dreptului de abitaţie.

e) Defunctul nu a dispus altfel, întrucât soţul supravieţuitor nu este moştenitor rezervatar, în ceea ce priveşte casa.

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere juridice:

- este un drept real; - este un drept temporar; Soţul supravieţuitor păstrează calitatea de titular al acestui drept până la

ieşirea din indiviziune, dar nu mai puţin de un an, de la data deschiderii moştenirii. Acest drept încetează, însă, chiar înainte de împlinirea termenului de 1 an, în caz de recăsătorire a soţului supravieţuitor.

- este un drept personal, care nu poate fi înstrăinat sau grevat de soţul supravieţuitor în favoarea altei persoane şi care nu poate fi urmărit de creditorii defunctului, întrucât noul Cod civil, în art. 973 alin. (2), arată în mod expres că dreptul de abitaţie este inalienabil şi insesizabil;

Caracterele juridice ale dreptului de

abitaţie

Potrivit dispoziţiilor alin. (4) ale art. 973 din Legea nr. 287/2009, oricare dintre moştenitori poate cere, fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.

- este un drept cu titlu gratuit.


În final, precizăm că toate litigiile cu privire la dreptul de abitaţie se soluţionează de către instanţa competentă să judece partajul moştenirii, care va hotărî de urgenţă, în camera de consiliu [art. 973 alin. (5) NCC].

Care sunt cotele care se cuvin soţului supravieţuitor în concurs cu clasele de

moştenitori? A se vedea pag. 42.

4.3. Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor Potrivit dispoziţiilor art. 974 NCC, în ipoteza în care soţul supravieţuitor nu

vine în concurs cu descendenţii defunctului, acesta moşteneşte, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul şi obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor. Aşadar, dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor poartă asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic, care au fost afectate folosinţei comune a soţilor.

Pentru ca soţul supravieţuitor să aibă acest drept special, trebuie îndeplinite următoarele două condiţii:

Dreptul soţului supravieţuitor

asupra mobilierului şi obiectelor de

uz casnic

a) soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu moştenitorii din clasa I. Drept urmare, dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu clasele II-IV de moştenitori, acesta va culege mobilierul şi obiectele de uz casnic, care au fost afectate folosinţei comune a soţilor. Rezultă, aşadar, că soţul supravieţuitor culege aceste bunuri, peste cota sa succesorală din celelalte bunuri.

b) defunctul să nu fi dispus, în mod expres, de partea sa din aceste bunuri, prin liberalităţi, inter vivos sau mortis causa.

Dreptul special al soţului supravieţuitor vizează numai cota defunctului din aceste bunuri comune şi bunurile proprii ale defunctului din această categorie. Partea soţului supravieţuitor din mobilier şi obiectele de uz casnic îi revin acestuia, cu titlu de proprietate şi nu ca urmare a moştenirii.

În privinţa acestor bunuri, putem aprecia că soţul supravieţuitor nu este rezervatar, el având numai un drept special. Drept urmare, defunctul poate dispune de partea sa din mobilier şi din bunurile de uz casnic prin liberalităţi, fără ca acestea să fie supuse reducţiunii. Soţul supravieţuitor va fi privat de acest drept special la moştenire, numai dacă defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din mobilier şi din obiectele de uz casnic. Dacă obiectul liberalităţilor, făcute de defunct către terţe persoane, este reprezentat numai de o parte a acestor bunuri, restul va fi cules de către soţul supravieţuitor.

În cazul defunctului bigam, beneficiază de dreptul special asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic, atât soţul supravieţuitor din căsătoria valabilă, cât şi soţul supravieţuitor de bună-credinţă din căsătoria putativă. Soluţia pe care am oferit-o acestei situaţii speciale este rezultatul interpretării prin analogie a dispoziţiilor art. 972 alin. (3) NCC.


Atribuirea acestui drept special, în situaţia particulară supusă analizei noastre, are la bază criteriul afectaţiunii concrete a bunurilor în discuţie, folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice. Soţul din căsătoria valabilă are un drept special asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic, pe care le-a folosit în cadrul căsătoriei cu defunctul, iar soţul inocent din căsătoria putativă are dreptul la mobilierul şi obiectele de uz casnic folosite împreună cu defunctul, în cadrul gospodăriei lor. Aceste bunuri vor fi împărţite, în mod egal, între cei doi soţi supravieţuitori ai defunctului, numai în cazul excepţional în care acestea au fost afectate folosinţei comune în ambele gospodării.

Noul Cod civil nu determină sensul concret al noţiunilor de „mobilier” şi de „obiecte de uz casnic”. Rămâne în continuare în sarcina doctrinei şi jurisprudenţei să stabilească înţelesul acestor noţiuni. Drept urmare, potrivit literaturii de specialitate, prin „mobilier”, sunt desemnate, alături de bunurile destinate mobilării locuinţei soţilor şi covoarele, televizorul, radioul etc., iar prin „obiecte de uz casnic” sunt desemnate obiectele, care, prin natura lor, sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (precum: aragazul, aspiratorul, frigiderul, maşina de spălat rufe etc.). Pentru a fi calificate astfel, mobilierul şi obiectele de uz casnic trebuie să fi fost folosite efectiv de soţi, în cadrul gospodăriei comune, potrivit nivelului lor de trai, indiferent de momentul dobândirii lor (înainte de încheierea căsătoriei sau în timpul acesteia).

Aşadar, calificarea unor bunuri ca fiind mobilier sau obiecte de uz casnic are la bază două criterii: natura intrinsecă a acestora şi afectaţiunea lor concretă.

Dreptul soţului supravieţuitor

asupra mobilierului şi obiectelor de

uz casnic

În tăcerea legii, potrivit literaturii de specialitate, nu sunt considerate mobilier şi obiecte de uz casnic următoarele categorii de bunuri:

a) bunurile care, potrivit naturii lor, nu pot fi folosite în cadrul gospodăriei casnice (precum: automobilul; pianul; bunurile destinate exercitării profesiei sau meseriei defunctului; obiectele care, prin valoarea lor deosebită, depăşesc înţelesul obişnuit al noţiunii de obiecte de uz casnic etc.);

b) bunurile care nu au fost destinate folosinţei comune a soţilor, ci au fost procurate în alt scop (spre exemplu, pentru a face investiţii sau pentru a fi donate) sau care au fost destinate uzului personal şi exclusiv al defunctului;

c) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (precum: animale, unelte etc.).

Care sunt condiţiile pe care soţul supravieţuitor trebuie să le îndeplinească pentru a putea dobândi dreptul de abitaţie asupra casei de locuit? A se vedea pag. 44

5. Procedura de calcul a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor Determinarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor constituie o

operaţiune care prezintă un anumit grad de complexitate, în ipoteza concursului acestuia la moştenire cu rudele defunctului. Din această cauză, se impune, considerăm noi, identificarea cu precizie a etapelor care trebuie parcurse într-o asemenea ipoteză. Acestea sunt următoarele:

a) determinarea părţii cuvenite soţului supravieţuitor din bunurile comune, în ipoteza în care aceştia s-au căsătorit sub imperiul vechiului Cod al familiei, situaţie în


care raporturile lor patrimoniale sunt caracterizate de existenţa comunităţii de bunuri, precum şi în ipoteza în care soţii s-au căsătorit sub imperiul actualului Cod civil şi vor alege, ca regim matrimonial, comunitatea legală sau comunitatea convenţională;

Putem aprecia astfel că mult timp de acum înainte, cunoaşterea acestei proceduri de calcul prezintă o deosebită utilitate practică.

Drept urmare, asupra bunurilor dobândite, în timpul căsătoriei de către soţii, căsătoriţi până la momentul intrării în vigoare a noului Cod civil, precum şi de către soţii care, după intrarea în vigoare a actului normativ menţionat, au ales comunitatea de bunuri, ca regim matrimonial, aceştia au un drept de proprietate comună în devălmăşie. Prin decesul unuia dintre soţi însă, încetează comunitatea de bunuri şi se impune partajul acesteia, în baza gradului de contribuţie la dobândirea bunurilor comune, în ansamblu; asupra părţii sale din bunurile comune, soţul supravieţuitor dobândeşte un drept exclusiv de proprietate.

Procedură de

calcul

b) determinarea părţii cuvenite soţului supravieţuitor din mobilier şi din obiectele de uz casnic, care au fost afectate folosinţei comune a soţilor, după regulile deja precizate;

c) dobândirea de către soţul supravieţuitor a dreptului de abitaţie asupra casei de locuit, dacă sunt îndeplinite condiţiile statuate de lege în acest sens şi prezentate la §3.

d) determinarea masei succesorale; Masa succesorală este formată din următoarele elemente: - partea soţului decedat din comunitatea de bunuri; - bunurile proprii ale defunctului; - partea soţului decedat din mobilier şi din obiectele de uz casnic, care au fost

afectate folosinţei comune a soţilor, dacă soţul supravieţuitor nu a îndeplinit condiţiile cerute de lege pentru a le culege;

- casa de locuit (în tot, dacă aceasta este bun propriu al soţului decedat sau în parte, dacă aceasta este bun comun al ambilor soţi).

e) imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale.

Identificaţi etapele procedurii de calcul a drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor. A se vedea pag. 45-46.


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. DREPTURILE RUDELOR DEFUNCTULUI LA MOŞTENIRE

1. Clasa I de moştenitori legali 1.1. Noţiune Aparţin clasei I de moştenitori, în calitate de descendenţi, potrivit dispoziţiilor

art. 975 alin. (1) NCC, „…copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la nesfârşit”.

Precizăm că nu prezintă nicio importanţă sexul sau căsătoria din care descendenţii au rezultat sau faptul că descendenţii au rezultat din afara căsătoriei. De asemenea, nu prezintă niciun efect juridic, în privinţa vocaţiei succesorale a copiilor, anularea sau constatarea nulităţii căsătoriei părinţilor. Copiii rezultaţi din căsătorii diferite vor moşteni împreună, numai pe părintele lor comun.

Aparţin în egală măsură acestei clase de moştenitori, aşa cum am arătat deja, copiii rezultaţi din afara căsătoriei, dacă filiaţia faţă de tată a fost stabilită în condiţiile legii. În ipoteza în care prezumtivul tată al copilului moare în timpul procesului de stabilire a paternităţii, ulterior stabilindu-se printr-o hotărâre judecătorească filiaţia faţă de acesta, copilul rezultat din afara căsătoriei are, retroactiv, de la momentul concepţiei, vocaţie la moştenirea tatălui său şi a rudelor acestuia.

De asemenea, fac parte din această clasă de moştenitori copiii adoptaţi, inclusiv cei adoptaţi cu efecte restrânse. Aceştia din urmă vor veni însă şi la moştenirea părinţilor fireşti. Dacă adopţia a fost realizată cu scopul de a crea adoptatului vocaţie succesorală la moştenirea adoptatorului, aceasta este lovită de nulitate, vocaţia succesorală la moştenirea adoptatorului trebuind să fie efectul adopţiei şi nu cauza acesteia [art. 480 alin. (1-2) NCC]17.

Noţiunea

descendenţilor

Cu titlu de noutate, Legea nr. 287/2009 reglementează, prin dispoziţiile art. 441-447, reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, analiza acesteia prezentând importanţă şi în materie succesorală, întrucât generează raporturi de rudenie între părinţi şi copil şi, în consecinţă, vocaţie succesorală reciprocă între aceştia. Potrivit dispoziţiilor art. 446 NCC, „Tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terţ donator, ca şi faţă de un copil născut prin concepţiune naturală”. Cu atât mai mult, aceste drepturi şi obligaţii subzistă în persoana mamei. În mod just, legiuitorul nici nu a mai considerat necesar a face o astfel de precizare. Drept urmare, copilul rezultat prin reproducerea asistată medical cu terţ donator este asimilat de către noul Cod civil, copilului natural.

Mai mult chiar, noul Cod civil dispune în mod expres, prin dispoziţiile art. 441 alin. (1), că „reproducerea umană asistată medical cu terţ donator nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator”. Drept urmare, la moştenirea defunctului are vocaţie descendentul acestuia rezultat prin reproducere umană asistată medical cu terţ donator. Dimpotrivă însă, descendentul astfel rezultat nu poate culege moştenirea terţului donator.

În concluzie, fac parte din clasa I de moştenitori legali următoarele categorii de descendenţi:

a) copiii din căsătorie şi urmaşii acestora; b) copiii din afara căsătoriei a căror filiaţie a fost stabilită potrivit legii şi

urmaşii acestora; Categorii de descendenţi

17 Potrivit acestor dispoziţii legale, adopţia fictivă este nulă absolut. Este considerată fictivă, adopţia încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.


c) copiii adoptaţi de către defunct şi urmaşii acestora; d) copiii rezultaţi prin reproducere umană asistată medical cu terţ donator şi

urmaşii acestora. Prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe cei din

clasele subsecvente, întrucât art. 975 alin. (2) NCC dispune în sensul că „Descendenţii defunctului înlătură moştenitorii din celelalte clase şi vin la moştenire în ordinea proximităţii gradului de rudenie”.

În plus, potrivit dispoziţiilor art. 964 alin (2) NCC, „Dacă în urma dezmoştenirii, rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moştenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condiţiile pentru a moşteni”. Constatăm astfel că noua reglementare în materie succesorală permite de o manieră expresă posibilitatea ca, la moştenirea defunctului, să vină două clase de moştenitori: moştenitorii rezervatari, dezmoşteniţi, din clasa preferabilă, în limita rezervei succesorale şi moştenitorii din clasa subsecventă, în limita cotităţii disponibile.

Se impune însă precizat faptul că dispoziţiile art. 964 alin. (2) NCC devin aplicabile în cazul primei clase de moştenitori, numai în măsura în care defunctul a dezmoştenit pe toţi descendenţii săi, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 1075 alin. (3) NCC, „Atunci când, în urma dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale legale, moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit”. Aşadar, dacă există mai mulţi descendenţi şi numai unul dintre aceştia este dezmoştenit, acesta din urmă va culege numai rezerva, iar ceilalţi vor culege restul moştenirii în cote egale. Dacă însă, toţi descendenţii sunt dezmoşteniţi, aceştia vor culege rezerva, restul moştenirii revenind rudelor din clasa subsecventă de moştenitori.

1.2. Împărţirea moştenirii Potrivit dispoziţiilor art. 975 alin. (4) NCC, „Moştenirea sau partea din

moştenire care li se cuvine descendenţilor se împarte între aceştia în mod egal, când vin la moştenire în nume propriu, ori pe tulpină, când vin la moştenire prin reprezentare succesorală”.

Moştenirea se împarte în mod egal între descendenţi, când aceştia vin la moştenire în nume propriu, astfel încât nu limitează regula împărţirii în cote egale, numai cât priveşte descendenţii de gradul I.

Dacă însă descendenţii defunctului din gradele subsecvente vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea acesteia se va face pe tulpini.

În ipoteza în care, la moştenire, vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, descendenţii lui de cuius, indiferent de numărul lor, culeg împreună trei sferturi din moştenire [art. 975 alin. (3)].

De asemenea, în caz de concurs între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor al acestuia din urmă, se va stabili, cu prioritate, cota acestuia de ¼ din moştenire, iar restul de ¾ se va împărţi descendenţilor, după regulile mai sus arătate.

1.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor Dreptul la moştenire al descendenţilor prezintă următoarele caractere juridice: a) descendenţii pot veni la moştenire, ca regulă, prin reprezentare (art. 965

NCC) iar în mod excepţional, în nume propriu; drept urmare, descendenţii copiilor defunctului, în calitate de reprezentanţi, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului lor, numit reprezentat, pentru a culege partea din moştenire care i s-ar fi


cuvenit acestuia, dacă nu ar fi fost nedemn faţă de defunct sau decedat, la data deschiderii moştenirii. Descendenţii defunctului de gradele II şi următoarele pot veni la moştenire în nume propriu numai atunci când autorul lor a renunţat la moştenire sau a fost dezmoştenit.

Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al

descendenţilor

b) descendenţii sunt moştenitori rezervatari, în lumina dispoziţiilor art. 1087 NCC;

Aceştia beneficiază, potrivit legii, de o parte din moştenire, numită rezervă succesorală, chiar împotriva voinţei defunctului, exprimată prin testament. În consecinţă, dacă defunctul dispune de patrimoniul său, prin liberalităţi inter vivos sau mortis causa, aducând atingere rezervei succesorale a descendenţilor, acestea vor fi supuse reducţiunii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1088 NCC, „Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal”.

c) descendenţii sunt moştenitori sezinari [art. 1126 alin. (1) NCC]; Drept urmare, până la atestarea calităţii de moştenitor prin certificatul de

moştenitor sau prin hotărârea judecătorească, descendenţii dobândesc de drept stăpânirea de fapt a moştenirii. Sezina conferă descendenţilor, pe lângă stăpânirea de fapt a patrimoniului succesoral şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului.

d) descendenţii sunt obligaţi la raportul (la readucerea la masa succesorală) donaţiilor primite de la defunct, fără scutire de raport, când vin la moştenire efectiv şi împreună cu soţul supravieţuitor (art. 1146 NCC). Aceste categorii de moştenitori sunt obligate a raporta donaţiile, numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea defunctului, în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei. Renunţarea la moştenire înlătură, în principiu, obligaţia descendenţilor de a raporta donaţiile.

Ce caractere juridice prezintă dreptul la moştenire al descendenţilor? A se

vedea pag. 48

2. Clasa a II-a de moştenitori legali Potrivit dispoziţiilor art. 964 alin. (1) din Legea nr. 287/2009, ascendenţii

privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali. Aşadar, clasa a doua de moştenitori legali prezintă caracter mixt, cuprinzând rude pe linii diferite şi de grade diferite. Astfel, ascendenţii privilegiaţi, reprezentaţi de părinţii defunctului [art. 976 alin. (1) NCC] sunt rude în linie dreaptă, ascendentă, de gradul I, iar colateralii privilegiaţi, reprezentaţi de fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora, sunt rude în linie colaterală, de gradele II-IV [art. 976 alin. (2) şi 963 alin. (2) NCC].

Valorificându-se principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori, rudele din clasa a II-a vin la moştenire, numai dacă:


a) defunctul nu are descendenţi; b) defunctul are descendenţi, însă aceştia au renunţat la moştenire; c) defunctul are descendenţi, însă aceştia sunt nedemni de a moşteni; d) defunctul are descendenţi, însă aceştia au fost dezmoşteniţi, prin urmare

culegând numai rezerva legală, restul revenindu-le moştenitorilor din clasa a II-a. În virtutea aceluiaşi principiu, prezenţa moştenitorilor din această clasă

înlătură de la moştenire pe cei din clasele subsecvente (III şi IV). 2.1. Ascendenţii privilegiaţi 2.1.1. Noţiune Ascendenţii de gradul I, reprezentaţi de părinţi, se numesc privilegiaţi,

deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi ascendenţi ai defunctului, de gradul II până la infinit, bunici, străbunici etc. Aşadar, sunt ascendenţi privilegiaţi, în lumina dispoziţiilor art. 976 alin. (1) NCC, tatăl şi mama defunctului.

În determinarea componenţei acestei subclase de moştenitori, nu prezintă nicio importanţă faptul că părinţii defunctului sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, rezultaţi din adopţie, rezultaţi prin reproducerea umană asistată medical cu terţ donator sau că au consimţit la aceasta.

Nu există în noul Cod civil nicio dispoziţie expresă a legii, care să confere vocaţie succesorală tatălui din afara căsătoriei. Numai indirect, art. 500 NCC dispune în sensul că „Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere”.

Chiar şi în aceste condiţii, nimeni nu-i poate contesta tatălui din afara căsătoriei dreptul de a veni la moştenirea copilului său. Dacă însă, filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită prin recunoaştere şi se dovedeşte că unicul scop al acesteia a fost crearea vocaţiei succesorale a tatălui la moştenirea copilului său, atunci recunoaşterea este lovită de nulitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 305 alin. (1) NCC, părinţii au vocaţie la moştenirea copilului lor, chiar în ipoteza anulării sau declarării nule a căsătoriei acestora, indiferent că au fost de bună sau de rea-credinţă, întrucât nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, aceştia păstrând situaţia de copii din căsătorie.

De asemenea, fac parte din categoria ascendenţilor privilegiaţi, părinţii adoptatori ai defunctului. De lege lata, prin efectul adopţiei, adoptatul întrerupe orice relaţii de rudenie cu părinţii săi fireşti. Nu trebuie însă să neglijăm regimul juridic al adopţiei cu efecte restrânse, în temeiul căreia părintele adoptator devine rudă cu adoptatul, însă acesta din urmă păstrează relaţiile de rudenie şi cu părinţii fireşti.

În lumina dispoziţiilor noului Cod civil care reglementează reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, au vocaţie la moştenirea defunctului rezultat prin reproducere umană, în calitate de ascendenţi privilegiaţi, părinţii care au consimţit în condiţiile legii la această metodă. Această vocaţie nu subzistă însă şi în cazul donatorului. De asemenea, au vocaţie la moştenirea defunctului ascendenţii privilegiaţi ai acestuia, ei înşişi rezultaţi prin metoda reproducerii umane asistată medical cu terţ donator.

Care este componenţa singurei clase mixte de moştenitori? A se vedea pag. 49

Noţiunea

ascendenţilor privilegiaţi


2.1.2. Împărţirea moştenirii Cât priveşte împărţirea moştenirii în cazul ascendenţilor privilegiaţi, noul Cod

civil distinge între următoarele ipoteze: A) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor

al defunctului şi cu colateralii privilegiaţi ai acestuia. În cazul clasei a II-a de moştenitori, noul Cod civil consacră o excepţie de la

principiul proximităţii gradului de rudenie, ascendenţii privilegiaţi, deşi rude de gradul I, neînlăturând de la moştenire pe colateralii privilegiaţi, rude de gradele II-IV. Cu atât mai mult, nu este înlăturat de la moştenire soţul supravieţuitor al defunctului, care, deşi nu este rudă cu acesta din urmă, vine la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori [art. 971 alin. (1)].

În ipoteza în care ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs atât cu soţul supravieţuitor, cât şi cu colateralii privilegiaţi, pentru determinarea cotei care revine fiecărei categorii de moştenitori menţionată, trebuie parcurse următoarele două etape:

a) determinarea cotei clasei a II-a în concurs cu soţul supravieţuitor; Potrivit dispoziţiilor art. 977 alin. (1) NCC, „Dacă soţul supravieţuitor vine la

moştenire în concurs atât cu ascendenţii privilegiaţi, cât şi cu colateralii privilegiaţi ai defunctului, partea cuvenită clasei a doua este de două treimi din moştenire”. Aşadar, cunoaştem, după parcurgerea acestei etape, numai cota care revine întregii clase a doua, în concurs cu soţul supravieţuitor. Drept urmare, se impune parcurgerea celei de-a doua etape, pentru a determina cota care se cuvine numai ascendenţilor privilegiaţi.

b) determinarea în cadrul clasei a doua a cotei ascendenţilor privilegiaţi. Potrivit dispoziţiilor art. 978 NCC, cota care se cuvine ascendenţilor

privilegiaţi diferă în funcţie de numărul acestora. Astfel: - în cazul în care la moştenire vine un singur părinte, acesta va culege ¼ din

moştenire, iar restul de ¾ va reveni colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul lor;

- în cazul în care la moştenire vin doi părinţi, aceştia vor culege împreună ½ din moştenire, iar colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, vor culege cealaltă jumătate.

Se impune însă să precizăm, că aceste cote vor fi raportate la 2/3 din moştenire, întrucât în ipoteza pe care noi am supus-o analizei, ascendenţii privilegiaţi suportă şi concursul soţului supravieţuitor al defunctului. Drept urmare, unicul părinte al defunctului va culege ¼ din 2/3, adică 1/6 din moştenire, restul de 3/6 din moştenire revenind colateralilor privilegiaţi, iar cei doi părinţi ai defunctului vor culege ½ din 2/3, adică 1/3 din moştenire, restul de 1/3 cuvenindu-se colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul lor.

Împărţirea moştenirii

B) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire numai în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului, caz în care cei dintâi vor culege o cotă de ½ din moştenire [art. 977 alin. (2) NCC], cealaltă jumătate revenind soţului supravieţuitor;

C) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire numai în concurs cu colateralii privilegiaţi, caz în care moştenirea se împarte, potrivit dispoziţiilor art. 978 NCC, astfel:

- în cazul în care la moştenire vine un singur părinte al defunctului, acesta va culege ¼ din moştenire, restul de ¾ revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul acestora;


- în cazul în care la moştenirea defunctului vin doi părinţi, aceştia vor culege ½ din moştenire, cealaltă jumătate cuvenindu-se colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul lor.

D) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire singuri, caz în care aceştia vor culege întreaga moştenire.

Ascendenţii privilegiaţi vor culege întreaga moştenire în ipoteza în care de cuius nu are fraţi, surori sau descendenţi ai acestora şi nici soţ supravieţuitor, precum şi în cazul în care fraţii/surorile şi soţul supravieţuitor al defunctului nu îndeplinesc condiţiile de a moşteni. Într-o asemenea situaţie, sunt aplicabile dispoziţiile art. 979 alin. (1) şi 980 NCC, potrivit cărora ascendenţii privilegiaţi vor culege moştenirea sau partea din moştenire cuvenită clasei a doua, în mod egal.

Dacă însă, de cuius are numai ascendenţi privilegiaţi, iar pe soţul supravieţuitor l-a dezmoştenit, acesta din urmă va culege numai rezerva legală, restul moştenirii cuvenindu-se părinţilor defunctului [art. 1075 alin. (1) NCC]. Drept urmare, soţul supravieţuitor va culege ½ (reprezentând rezerva succesorală) din cota legală de ½ conferită de lege în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, adică ¼ din moştenire, restul de ¾ revenind părinţilor defunctului.

Dacă defunctul are atât părinţi, cât şi colaterali privilegiaţi, însă pe aceştia din urmă, moştenitori nerezervatari, i-a dezmoştenit, cei dintâi, venind singuri la moştenire, vor culege întreaga moştenire.

În cazul în care ascendenţii privilegiaţi ai defunctului, moştenitori rezervatari, însă dezmoşteniţi, vin la moştenire în concurs cu colateralii privilegiaţi, cei dintâi vor culege rezerva legală (1/2 din cota legală), iar restul va fi cules de către cei din urmă. Drept urmare, dacă există un singur părinte al defunctului şi acesta a fost dezmoştenit, acesta va culege ½ din ¼, adică 1/8 din moştenire, restul de 7/8 revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul lor, iar dacă la moştenirea lui de cuius vin doi, trei sau patru părinţi, toţi dezmoşteniţi însă, aceştia vor culege împreună 1/2 din 1/2, adică ¼ din moştenire, restul de 3/4 revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul lor. Aşadar, cei doi, trei sau patru ascendenţi privilegiaţi ai defunctului dezmoşteniţi vor culege din moştenirea defunctului următoarele cote:

Împărţirea moştenirii - dacă sunt doi părinţi, fiecare va culege câte 1/8 din moştenire;

- dacă sunt trei părinţi, fiecare va culege câte 1/12 din moştenire; - dacă sunt patru părinţi, fiecare va culege câte 1/16 din moştenire. 2.1.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor

privilegiaţi Dreptul la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi prezintă următoarele

caractere juridice: - nu beneficiază de reprezentare, putând culege moştenirea numai în nume

propriu; - sunt moştenitori rezervatari (art. 1087 NCC); - sunt moştenitori sezinari [art. 1126 alin. (1) NCC]; - nu au obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct.

Care este cota care se cuvine un singur ascendent privilegiat în concurs cu soţul supravieţuitor şi cu colateralii privilegiaţi? A se vedea pag. 51


2.2. Colateralii privilegiaţi 2.2.1. Noţiune Colateralii privilegiaţi sunt denumiţi astfel, întrucât înlătură de la moştenire pe

ceilalţi colaterali, numiţi ordinari, reprezentaţi de unchi, mătuşi, veri primari, fraţi şi surori ai bunicilor defunctului.

Sunt colaterali privilegiaţi ai defunctului, potrivit dispoziţiilor art. 976 alin. (2) NCC, următoarele categorii de rude:

a) fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul al II-lea; b) copiii fraţilor şi surorilor defunctului, rude de gradul al III-lea; c) nepoţii fraţilor şi surorilor defunctului, rude de gradul al IV-lea. Fac parte din subclasa colateralilor privilegiaţi, următoarele categorii de fraţi: a) fraţii buni, care au aceeaşi mamă şi acelaşi tată, fiind rezultaţi din aceeaşi

căsătorie; b) fraţii uterini, care au aceeaşi mamă şi taţi diferiţi, respectiv fraţii

consangvini sau cosângeni, care au acelaşi tată şi mame diferite, aceştia fiind rezultaţi din căsătorii diferite sau din afara căsătoriei;

Noţiunea

colateralilor privilegiaţi

c) fraţii rezultaţi din adopţie; De lege lata, fraţii rezultaţi din adopţie au vocaţie la moştenirea fratelui

defunct, întrucât adopţia generează relaţii de rudenie atât între adoptat şi adoptator, cât şi între adoptat şi familia adoptatorului, încetând relaţiile de rudenie dintre adoptat şi familia firească a acestuia. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, la moştenirea adoptatului vor veni numai fraţii fireşti.

d) fraţii/colateralii rezultaţi prin reproducere umană asistată medical cu terţ donator.

Au vocaţie la moştenirea defunctului rezultat prin reproducere umană, în calitate de colaterali privilegiaţi, ceilalţi copii ai părinţilor care au consimţit în condiţiile legii la această metodă. De asemenea, la moştenirea lui de cuius pot veni colaterali, fraţi, nepoţi, strănepoţi rezultaţi prin reproducere umană asistată medical cu terţ donator. În virtutea dispoziţiilor noului Cod civil, copiii rezultaţi prin această metodă devin rude cu părinţii care au consimţit la aceasta, precum şi cu rudele acestora, dobândind astfel vocaţie succesorală faţă de aceştia. În schimb însă, aceştia nu stabilesc nicio relaţie de rudenie cu terţul donator şi cu rudele acestuia.

2.2.2. Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi şi între aceştia şi

ascendenţii privilegiaţi Cât priveşte împărţirea moştenirii în cazul colateralilor privilegiaţi, noul Cod

civil distinge, ca şi în cazul ascendenţilor privilegiaţi, între următoarele ipoteze: A) colateralii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor al

defunctului şi cu ascendenţii privilegiaţi ai acestuia. Pentru determinarea cotei care revine fiecărei categorii de moştenitori, în

această ipoteză, ca şi în cazul subclasei ascendenţilor privilegiaţi, trebuie parcurse următoarele două etape:

a) determinarea cotei clasei a II-a în concurs cu soţul supravieţuitor; Potrivit dispoziţiilor art. 977 alin. (1) NCC, aceasta este de două treimi din

moştenire. Împărţirea moştenirii b) determinarea, în cadrul clasei a II-a, a cotei colateralilor privilegiaţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 978 NCC, cota care se cuvine colateralilor privilegiaţi diferă în funcţie de numărul ascendenţilor privilegiaţi cu care cei dintâi vin în concurs. Astfel:


- în cazul în care, la moştenire, colateralii privilegiaţi vin în concurs cu un singur părinte, cei dintâi vor culege, indiferent de numărul lor, ¾ din moştenire, restul de 1/4 revenind unicului ascendent privilegiat al defunctului;

- în cazul în care la moştenire colateralii privilegiaţi vin în concurs cu doi părinţi, cei dintâi vor culege, indiferent de numărul lor, ½ din moştenire, restul de 1/2 revenind ascendenţilor privilegiaţi ai defunctului;

Şi în acest caz, vom preciza că aceste cote vor fi raportate la 2/3 din moştenire, întrucât, în ipoteza noastră, colateralii privilegiaţi suportă pe lângă concursul ascendenţilor privilegiaţi şi concursul soţului supravieţuitor al defunctului.

Pentru o mai bună înţelegere a modului în care este împărţită moştenirea defunctului, vom lua următorul exemplu: Au vocaţie concretă la moştenirea lui de cuius soţul supravieţuitor, cei doi părinţi ai acestuia şi cei trei fraţi buni. Într-o asemenea situaţie, soţul supravieţuitor va culege 1/3 din moştenire, cei doi părinţi vor primi împreună de asemenea 1/3 din moştenire (1/2 din 2/3), adică câte 1/6 fiecare, iar cei trei fraţi vor culege împreună restul de 1/3 (1/2 din 2/3), adică 1/9 fiecare.

B) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire numai în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului, caz în care cei dintâi vor culege o cotă de ½ din moştenire [art. 977 alin. (2) NCC];

C) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire numai în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, caz în care moştenirea se împarte, potrivit dispoziţiilor art. 978 NCC, astfel:

- în cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu un singur părinte al defunctului, aceştia vor împărţi, în mod egal, indiferent de numărul lor, cota de 3/4;

- în cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu doi părinţi ai defunctului, cei dintâi vor împărţi, în mod egal, indiferent de numărul lor, cota de 1/2;

Aşa cum am arătat şi cu ocazia analizei drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi, cota colateralilor privilegiaţi nu este influenţată în niciun fel de concursul a trei sau patru ascendenţi privilegiaţi, întrucât aceştia din urmă, indiferent de numărul lor, vor culege împreună aceeaşi cotă de ½.

Împărţirea moştenirii

D) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire singuri, caz în care aceştia vor culege întreaga moştenire.

În toate cazurile, partea din moştenire care revine colateralilor privilegiaţi se împarte, în mod egal, între moştenitorii de acelaşi grad [art. 981 alin. (1) NCC]. Această regulă comportă însă două excepţii:

a) dacă descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se va face pe tulpini [art. 981 alin. (2) NCC];

b) dacă la moştenirea defunctului vin atât fraţi buni, cât şi fraţi uterini sau consangvini, împărţirea se va face pe linii [art. 981 alin. (3) NCC].

Fraţii buni sunt cei care au aceeaşi mamă şi acelaşi tată, indiferent că aceştia sunt rezultaţi, din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite, din afara căsătoriei, din adopţia cu efecte depline, încuviinţată de ambii soţi sau prin reproducere umană asistată medical cu terţ donator.

Fraţii uterini sunt cei care au aceeaşi mamă, indiferent că sunt rezultaţi din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite, din afara căsătoriei, din adopţia cu efecte depline, încuviinţată numai de mamă sau prin reproducerea umană asistată medical cu terţ donator încuviinţată numai de mamă.


Fraţii consangvini sunt acei fraţi care au acelaşi tată, indiferent că sunt rezultaţi din aceeaşi căsătorie, din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline, încuviinţată numai de tată.

În acest caz, cota care se cuvine colateralilor privilegiaţi se împarte, aşa cum am mai arătat, în două linii egale - dimidia maternis şi dimidia paternis. Linia maternă se va împărţi între fraţii uterini, iar linia paternă între fraţii consangvini. Fraţii buni vor culege câte o linie atât din dimidia maternis, cât şi din dimidia paternis, întrucât ei beneficiază de privilegiul dublei legături [art. 981 alin. (4) NCC].

Împărţirea pe linii se impune a fi aplicată, alături de împărţirea pe tulpini, în cazul reprezentării fraţilor/surorilor defunctului, buni, uterini sau consangvini. De asemenea, se impune a opera împărţirea pe linii şi în cazul în care, la moştenirea defunctului, vin numai nepoţii sau strănepoţii de frate/soră (bun, uterin sau consangvin), în nume propriu. Acest fapt devine posibil dacă fraţii defunctului în mai multe linii sunt renunţători sau nedemni de a moşteni.

Pentru a opera împărţirea pe linii, este necesar ca fraţii/surorile defunctului să fie în linii diferite, neprezentând importanţă faptul că descendenţii acestora provin sau nu din căsătorii diferite sau că, la data deschiderii moştenirii, defunctul are sau nu ascendenţi privilegiaţi şi/sau soţ supravieţuitor.

Dacă însă defunctul are fraţi numai dintr-o linie, aceştia vor culege întreaga cotă a colateralilor privilegiaţi.

Constituie un exemplu de împărţire pe linii următorul: defunctul are, la data deschiderii moştenirii, 2 părinţi (fireşti) şi 6 fraţi (2 fraţi uterini, 3 fraţi consangvini şi un frate bun). Moştenirea acestuia se va împărţi astfel:

a) părinţii vor culege ½ din moştenire; b) restul de ½, constituind cota colateralilor privilegiaţi, se va împărţi în două

părţi egale (1/4 fiecare), întrucât defunctul are fraţi pe mai multe linii; c) dimidia maternis va fi împărţită în trei linii egale (1/12 fiecare), întrucât

defunctul are doi fraţi de mamă şi un frate bun; Împărţirea moştenirii

d) dimidia paternis va fi împărţită în patru linii egale (1/16 fiecare), întrucât defunctul are trei fraţi de tată şi un frate bun;

e) fratele bun a cules două linii, una din partea mamei (1/12) şi una din partea tatălui (1/16) întrucât are o dublă legătură cu defunctul.

Remarcăm astfel că principiul egalităţii între rudele de acelaşi grad se aplică, numai în interiorul liniilor.

Putem completa exemplul ales, cu un alt element, pentru a arăta cum operează reprezentarea, în privinţa fraţilor de pe linii diferite. Astfel, presupunem că unul dintre fraţii de mamă ai defunctului şi unul dintre fraţii de tată ai acestuia sunt decedaţi sau nedemni, la data deschiderii succesiunii. Din partea fratelui uterin predecedat sau nedemn, defunctul are trei nepoţi, iar din partea celui consangvin are doi nepoţi. Nepoţii, reprezentându-i pe ascendenţii lor, vor culege partea acestora din moştenire astfel:

a) cei trei nepoţi de frate uterin vor culege împreună cota de 1/12, revenindu-i fiecăruia o cotă de 1/36;

b) cei doi nepoţi de frate consangvin vor culege împreună cota de 1/16, revenindu-i fiecăruia o cotă de 1/32.

2.2.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor

privilegiaţi


Dreptul la moştenire al colateralilor privilegiaţi prezintă următoarele caractere juridice:

- pot culege moştenirea atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare; - nu sunt moştenitori rezervatari; - nu sunt moştenitori sezinari. Drept urmare, colateralii privilegiaţi intră în stăpânirea de fapt a moştenirii

numai prin eliberarea certificatului de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii [art. 1127 alin. (1) NCC]. Până la intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii, colateralii privilegiaţi, ca moştenitori legali nesezinari nu pot fi urmăriţi în calitate de moştenitor [art. 1127 alin. (2) NCC].

- nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

Care sunt caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiaţi? A se vedea pag. 55

3. Clasa a III-a de moştenitori legali 3.1.Noţiune Clasa a III-a de moştenitori legali este clasa ascendenţilor ordinari. Aceştia

sunt denumiţi astfel, întrucât sunt înlăturaţi de la moştenire, de ascendenţii privilegiaţi. Fac parte din această clasă, potrivit dispoziţiilor art. 982 alin. (1) NCC, bunicii, străbunicii etc. ai defunctului, fără limită de grad şi indiferent de faptul că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei, rezultaţi din adopţie sau prin metoda reproducerii umane asistată medical cu terţ donator.

În lumina dispoziţiilor noului Cod civil, la moştenirea defunctului adoptat, pot veni numai ascendenţii ordinari din familia adoptatoare, nu şi cei din familia firească. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, vor veni la moştenirea adoptatului numai ascendenţii ordinari din familia firească.

Noţiunea

ascendenţilor ordinari

Potrivit dispoziţiilor art. 982 alin. (2) NCC, ascendenţii ordinari pot veni la moştenire „dacă descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi nu îndeplinesc condiţiile necesare de a moşteni”. Deşi Legea nr. 287/2009 asigură o reglementare corespunzătoare drepturilor succesorale ale rudelor defunctului aparţinând clasei a treia de moştenitori legali, aceasta nu a avut în vedere însă toate situaţiile în care ascendenţii ordinari ai defunctului pot veni la moştenirea acestuia. În cele ce urmează, vom enumera exhaustiv, aceste situaţii. Astfel, ascendenţii ordinari vin la moştenire în cazul în care:

a) lipsesc moştenitorii din primele două clase; b) moştenitorii din primele două clase sunt renunţători; c) moştenitorii din primele două clase sunt nedemni; d) în afară de ascendenţi ordinari, defunctul are colaterali privilegiaţi, pe care

i-a dezmoştenit, însă. Prin dezmoştenire, colateralii privilegiaţi, nefiind moştenitori rezervatari, sunt înlăturaţi de la moştenire;


e) defunctul are numai moştenitori rezervatari (descendenţi şi ascendenţi privilegiaţi), însă aceştia au fost dezmoşteniţi. Prin urmare, moştenitorii rezervatari dezmoşteniţi vor culege numai rezerva legală, restul revenindu-le ascendenţilor ordinari.

Prezenţa moştenitorilor din această clasă înlătură de la moştenire pe cei din ultima clasă.

3.2. Împărţirea moştenirii Ascendenţii ordinari culeg moştenirea, numai în lipsa rudelor din prima şi a

doua clasă. Ei vin la moştenire, potrivit dispoziţiilor art. 982 alin. (3), în ordinea gradelor de rudenie, mai întâi bunicii, rude de gradul al II-lea, apoi străbunicii, rude de gradul al III-lea şi apoi ceilalţi ascendenţi, în ordinea gradelor, la infinit. Aceştia vor culege moştenirea, în cote egale [art. 982 alin. (5) NCC].

Dacă la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, mai întâi se va stabili cota acestuia de ¾ şi apoi, restul de ¼ se va împărţi, în mod egal, ascendenţilor preferabili în grad [art. 982 alin. (4) NCC].

3.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor

ordinari Dreptul la moştenire al ascendenţilor ordinari prezintă următoarele caractere

juridice: - ascendenţii ordinari nu pot veni la moştenire prin reprezentare; - ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari, putând fi înlăturaţi de la

moştenire prin dezmoştenire; - ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori sezinari; În ce situaţie pot culege moştenirea ascendenţii ordinari? A se vedea pag. 56

4. Clasa a IV-a de moştenitori legali 4.1. Noţiune Clasa a IV-a de moştenitori este clasa colateralilor ordinari. Fac parte din

această clasă, potrivit dispoziţiilor art. 983 alin. (1) NCC, „…rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea inclusiv, cu excepţia colateralilor privilegiaţi”. Aşadar, fac parte din clasa a IV-a de moştenitori următoarele categorii de rude:

a) unchii şi mătuşile, rude de gradul al III-lea; b) verii primari, rude de gradul al IV-lea; c) fraţii şi surorile bunicilor, rude de gradul al IV-lea.


Rudele colaterale, care fac parte din această clasă, pot fi din căsătorie, din afara acesteia, rezultate din adopţie sau prin reproducere umană asistată medical cu terţ donator.

În lumina dispoziţiilor noului Cod civil, la moştenirea defunctului adoptat, pot veni numai colateralii ordinari din familia adoptatoare, nu şi cei din familia firească. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, vor veni la moştenirea adoptatului numai colateralii ordinari din familia firească.

Noţiunea ascendenţilor

ordinari

Colateralii ordinari pot accede la moştenire, potrivit dispoziţiilor art. 983 alin. (2) NCC, „…dacă descendenţii, ascendenţii privilegiaţi, colateralii privilegiaţi şi ascendenţii ordinari nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a moşteni”. Aşadar, colateralii ordinari vin la moştenire în următoarele situaţii:

a) lipsesc moştenitorii din primele trei clase; b) moştenitorii din primele trei clase sunt renunţători; c) moştenitorii din primele trei clase sunt nedemni; d) în afară de colaterali ordinari, defunctul are colaterali privilegiaţi şi

ascendenţi ordinari, pe care i-a dezmoştenit, însă. Prin dezmoştenire, colateralii privilegiaţi şi ascendenţii ordinari, nefiind moştenitori rezervatari, sunt înlăturaţi de la moştenire;

e) defunctul are numai moştenitori rezervatari (descendenţi şi ascendenţi privilegiaţi), însă aceştia au fost dezmoşteniţi. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 964 alin. (2) NCC, moştenitorii rezervatari dezmoşteniţi vor culege numai rezerva legală, restul revenindu-le colateralilor ordinari.

4.2. Împărţirea moştenirii Colateralii ordinari vin la moştenire, în lipsa rudelor din celelalte clase de

moştenitori. Colateralii ordinari în grad preferabil (unchii şi mătuşile defunctului) vor înlătura de la moştenire pe colateralii ordinari în grad subsecvent (verii primari şi fraţii/surorile bunicilor defunctului), în temeiul dispoziţiilor art. 983 alin. (3) NCC. Colateralii de acelaşi grad vor culege moştenirea, potrivit dispoziţiilor art. 983 alin. (5), în cote egale.

În caz de concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului, se va determina cu prioritate cota acestuia de 3/4, restul de ¼ revenind, în mod egal, colateralilor ordinari, indiferent de numărul lor [art. 983 alin. (4) NCC].

4.3. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor

ordinari Dreptul la moştenire al colateralilor ordinari prezintă următoarele caractere

juridice: - nu beneficiază de reprezentare; - nu sunt moştenitori rezervatari, putând fi înlăturaţi de la moştenire de către

defunct prin dezmoştenire; - nu sunt moştenitori sezinari, având nevoie de certificatul de moştenitor

pentru a intra în posesia bunurilor succesorale; - nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite de la defunct.

Enumeraţi toţi moştenitorii rezervatari şi toţi moştenitori sezinari.


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. DREPTURILE SUCCESORALE ASUPRA MOŞTENIRILOR

VACANTE 1. Noţiunea de moştenire vacantă şi reglementarea juridică a acesteia Noul Cod civil reglementează problematica moştenirii vacante în art. 1135-

1140. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1135 alin. (1) NCC, „Dacă nu sunt moştenitori legali sau testamentari, moştenirea este vacantă”.

Deşi, în cuprinsul noului Cod civil, nu sunt consacrate in terminis noţiunile de „vacanţă succesorală totală” şi „vacanţă succesorală parţială”, nu există, în ceea ce ne priveşte, niciun dubiu că legiuitorul le-a definit, nu însă şi de o manieră completă.

Moştenirea vacantă

Apreciem că textul art. 1135 nu acoperă toate ipotezele în care poate fi întâlnită vacanţa succesorală (parţială), motiv pentru care considerăm utilă determinarea tuturor situaţiilor în care pot interveni cele două tipuri de vacanţă succesorală. Astfel:

A) Vacanţa succesorală totală poate fi întâlnită în următoarele ipoteze: a) Defunctul nu are soţ supravieţuitor, rude din cele patru clase de moştenitori

şi nu a instituit legatari prin testament. b) Defunctul are moştenitori legali nerezervatari, pe care îi dezmoşteneşte prin

testament şi nu a instituit legatari. B) Vacanţa succesorală parţială poate fi întâlnită în următoarele situaţii: a) Nu există moştenitori legali, iar testatorul a instituit legatari, cu titlu

universal sau cu titlu particular, numai pentru o parte a moştenirii sale, cu privire la restul bunurilor succesorale intervenind vacanţa succesorală.

Precizăm că existenţa vacanţei succesorale parţiale este compatibilă numai cu instituirea de către testator a legatarilor cu titlu universal sau cu titlu particular. Dimpotrivă, dacă testatorul ar institui legatari universali, ar fi imposibil de imaginat chiar şi vacanţa succesorală parţială, întrucât vocaţia succesorală a acestora vizează întreaga masă succesorală.

b) Testatorul instituie legatari cu privire la o parte a masei sale succesorale, însă moştenitorilor legali existenţi le limitează, prin testament, vocaţia succesorală.

Formele vacanţei

succesorale Cât priveşte acest caz de vacanţă succesorală parţială, se impune să distingem între ipoteza în care există moştenitori legali rezervatari şi cea care se caracterizează prin existenţa moştenitorilor legali nerezervatari.

Drept urmare, putem întâlni vacanţa succesorală (parţială) în cazul în care testatorul, prin actul său de ultimă voinţă, a instituit legatari numai pentru o parte a bunurilor succesorale şi a dezmoştenit moştenitorii legali, care, culegând rezerva succesorală, nu epuizează întreaga masă succesorală. Restul bunurilor succesorale, rezultat după culegerea legatelor şi a rezervei succesorale, va fi considerat moştenire vacantă.

De asemenea, suntem în prezenţa vacanţei succesorale (parţiale), în ipoteza în care testatorul a instituit legatari pentru o parte a moştenirii şi a dezmoştenit moştenitorii legali nerezervatari. Restul masei succesorale, rezultat după culegerea bunurilor succesorale de către legatari, constituie moştenire vacantă.

c) Testatorul nu instituie legatari, însă moştenitorilor rezervatari existenţi le limitează, prin testament, vocaţia succesorală. În acest caz, testatorul nu mai dispune de bunurile sale prin legate, ci se limitează la a restrânge, prin testament, vocaţia succesorală a moştenitorilor săi legali rezervatari, pe care-i dezmoşteneşte. Aceştia din urmă, dezmoşteniţi fiind, vor culege numai rezerva succesorală, în limitele


cotităţii disponibile intervenind vacanţa succesorală. Dimpotrivă, dacă moştenitorii legali ai defunctului, dezmoşteniţi prin

testament, nu sunt rezervatari, iar testatorul nici nu instituie legatari, suntem, aşa cum am arătat, în prezenţa vacanţei succesorale totale.

Definiţi vacanţa totală şi vacanţa parţială. A se vedea pag. 59

2. Beneficiarii drepturilor succesorale asupra moştenirii vacante Potrivit dispoziţiilor art. 1138 din Legea nr. 287/2009, „Moştenirile vacante

revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă”.

Beneficiarii

Norma juridică prin care este consacrat dreptul comunei, oraşului sau, după caz, al municipiului asupra moştenirii vacante, prezintă caracter imperativ, aplicarea acesteia neputând fi înlăturată printr-o dispoziţie testamentară contrară. Singura posibilitate de a înlătura vocaţia succesorală legală a unităţilor administrativ-teritoriale amintite, este aceea ca testatorul să instituie, cu privire la bunurile sale, legatari, care să le culeagă în întregime, astfel încât să fie evitată chiar şi vacanţa succesorală parţială.

3. Natura juridică a drepturilor succesorale asupra moştenirilor vacante

şi interesul determinării acesteia În lumina noului Cod civil, distingem între moştenirile vacante care se află în

România şi care, indiferent de faptul că au în conţinutul lor bunuri mobile sau imobile, se cuvin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială acestea se aflau la data deschiderii moştenirii (art. 1138) şi moştenirile vacante aflate în străinătate, care se cuvin statului [art. 553 alin. (3)].

Prezintă importanţă practică ipoteza în care cetăţeanul străin, decedat fără moştenitori, aşadar a cărui moştenire este vacantă potrivit legii aplicabile moştenirii18, are bunuri situate sau aflate (aşadar, bunuri imobile sau mobile) pe teritoriul României. Potrivit dispoziţiilor art. 2636 alin. (2) NCC, acestea sunt preluate de statul român, în temeiul dispoziţiilor legii române privitoare la atribuirea bunurilor unei succes

Natura juridică iuni vacante.

Aşadar, moştenirea vacantă a cetăţeanului străin care a avut, la data deschiderii moştenirii, reşedinţa obişnuită în România se cuvine statului român, indiferent că aceasta are în componenţa ei bunuri mobile sau imobile. De asemenea, 18 Cu privire la legea aplicabilă moştenirii, noul Cod civil dispune în art. 2633 că „Moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii, reşedinţa obişnuită”.


dacă cetăţeanul român cu reşedinţa în străinătate a ales ca aplicabilă legea română, moştenirea vacantă a acestuia se va cuveni tot statului român.

Rezultă, aşadar, că nu se cuvin statului român moştenirile vacante ale cetăţenilor străini, situate sau aflate în România, în măsura în care aceştia nu îndeplinesc condiţia de a fi avut, la data deschiderii moştenirii, reşedinţa obişnuită, pe teritoriul ţării noastre, precum şi moştenirile vacante ale cetăţenilor români cu reşedinţa în străinătate, care nu au ales ca aplicabilă legea română.

Care sunt beneficiarii drepturilor succesorale asupra moştenirilor vacante? A

se vedea pag. 60

4. Particularităţile drepturilor succesorale ale comunei, oraşului sau

municipiului asupra moştenirilor vacante. Drepturile succesorale ale comunei, oraşului sau municipiului asupra

moştenirilor vacante, prezintă următoarele particularităţi: a) Notarul public are posibilitatea, în temeiul dispoziţiilor art. 1136 alin. (1)

NCC, de a numi un curator special al moştenirii, în ipoteza în care moştenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este cunoscut. Curatorul special are îndatorirea de a apăra drepturile moştenitorului eventual.

Particularităţi De asemenea, în cazul în care moştenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este cunoscut, acţiunile împotriva unei asemenea moşteniri se vor îndrepta împotriva unui curator special, numit de notarul public competent, la cererea reclamantului [art. 1136 alin. (2) NCC].

b) Potrivit dispoziţiilor art. 1136 alin. (3) NCC, „Dacă există indicii că moştenirea urmează a fi declarată vacantă, notarul public competent încunoştinţează şi organul care reprezintă comuna, oraşul sau, după caz, municipiul”.

Ar constitui, în opinia noastră, un astfel de indiciu, absenţa moştenitorilor legali ai defunctului, dublată de absenţa unui testament al acestuia, care să conţină legate.

c) Noul Cod civil consacră, prin dispoziţiile art. 1137, o instituţie nouă, aceea a somării succesibililor. Astfel, „Dacă în termen de un an şi 6 luni de la deschiderea moştenirii nu s-a înfăţişat niciun succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toţi succesibilii, printr-o publicaţie făcută la locul deschiderii succesiunii, la locul unde se află imobilele din patrimoniul succesoral, precum şi într-un ziar de largă circulaţie, pe cheltuiala succesiunii, să se înfăţişeze în termen de cel mult 2 luni de la publicare. Dacă niciun succesibil nu se va prezenta în termenul fixat în publicaţie, notarul va constata că moştenirea este vacantă”.

Se impune precizat faptul că somarea succesibililor devine operantă, numai în ipoteza în care există succesibili, iar aceştia nu au exercitat dreptul de opţiune succesorală, în termenul legal de 1 an. Nu se pune problema somării însă, în ipoteza în care toţi succesibilii au renunţat la moştenire (întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 1120, aceasta trebuie realizată în formă autentică şi trebuie înscrisă în Registrul


naţional notarial). O astfel de situaţie echivalează cu absenţa moştenitorilor şi justifică constatarea vacanţei succesorale, independent de somarea succesibililor. Într-o asemenea ipoteză, vacanţa succesorală va interveni, de îndată ce succesibilii au renunţat la moştenire, chiar mai înainte de împlinirea termenului de un an de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, termenul de un an şi 6 luni, dispus pentru somarea succesibililor, neprezentând în acest caz nicio relevanţă.

Somarea succesibililor se realizează de către notarul public, la cererea oricărei persoane interesate, prin următoarele modalităţi, ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ şi nu alternativ:

- o publicaţie făcută la locul deschiderii moştenirii; - o publicaţie făcută la locul unde se află imobilele din patrimoniul

succesoral; - o publicaţie într-un ziar de largă circulaţie. Cheltuielile generate de realizarea acestei publicităţi sunt suportate din activul

moştenirii. În publicaţiile menţionate, trebuie să se prevadă termenul în care succesibilii-destinatari trebuie să se înfăţişeze la notarul public, care a realizat procedura somării. Acest termen nu poate depăşi, în niciun caz, 2 luni şi începe să curgă de la publicare.

Particularităţi

d) Potrivit dispoziţiilor art. 1139 alin. (1) NCC, „Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea de fapt a moştenirii de îndată ce toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori, la împlinirea termenului prevăzut la art. 1137, dacă niciun moştenitor nu este cunoscut. Moştenirea se dobândeşte retroactiv de la data deschiderii sale”.

e) Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul nu are drept de opţiune succesorală.

Potrivit dispoziţiilor art. 1139 alin. (2) NCC, „Comuna, oraşul sau, după caz municipiul suportă pasivul moştenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral”.

f) Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul nu este moştenitor sezinar. În ceea ce ne priveşte, considerăm că, în lumina dispoziţiilor art. 1139 alin. (1)

NCC, potrivit cărora comuna, oraşul sau municipiul intră în stăpânirea de fapt a moştenirii de îndată ce toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori, la împlinirea termenului prevăzut la art. 1137, dacă niciun moştenitor nu este cunoscut, beneficiarii drepturilor succesorale asupra moştenirilor vacante nu sunt moştenitori sezinari.

g) Comunei, oraşului sau municipiului i se eliberează certificat de vacanţă succesorală [art. 553 alin. (2)].

Constatarea vacanţei succesorale, precum şi eliberarea certificatului de vacanţă succesorală, se realizează, considerăm noi, cel mai târziu după expirarea unui termen de un an şi 8 luni, de la data deschiderii moştenirii. Aşa cum am arătat, constatarea vacanţei succesorale nu se poate face şi de către instanţa de judecată.

Vacanţa succesorală poate fi desfiinţată prin exercitarea de către moştenitori a petiţiei de ereditate împotriva comunei, oraşului sau, după caz, a municipiului (art. 1140 NCC).

Întrucât este admisă coexistenţa vacanţei succesorale, cu moştenirea legală şi/sau testamentară, în practică, poate fi întâlnită situaţia în care notarul public eliberează, cu privire la aceeaşi moştenire, atât certificat de moştenitor, cât şi certificat de vacanţă succesorală. De asemenea, nu poate fi exclusă ipoteza ca unităţilor administrativ-teritoriale, beneficiare ale drepturilor succesorale asupra


moştenirilor vacante, să le fie eliberat certificat de moştenitor, în măsura în care au fost gratificate prin testament de către defunct. Mai mult chiar, este posibil ca persoanelor juridice menţionate să le fie eliberate două certificate, cu privire la aceeaşi moştenire: unul de moştenitor, întrucât au fost instituite de către defunct în calitate de legatari şi unul de vacanţă succesorală, pentru restul moştenirii, rămasă vacantă prin absenţa moştenitorilor defunctului.

Particularităţi

Apreciem de asemenea că, în lipsa bunurilor, nu poate fi emis certificat de vacanţă succesorală. Într-o asemenea ipoteză, în încheierea în care se constată că nu sunt bunuri, se face şi precizarea cu privire la absenţa moştenitorilor defunctului, dosarul închizându-se cu menţiunea „fără avere”.

Considerăm că ultimele trei trăsături caracterizează, în egală măsură şi drepturile succesorale ale statului român asupra moştenirilor vacante, aflate în străinătate. Drept urmare, apreciem că statul nu are drept de opţiune succesorală, este moştenitor sezinar şi i se eliberează certificat de vacanţă succesorală.

h) În ipoteza în care în masa succesorală, cu privire la care a fost declarată vacanţa succesorală, există bunuri imobile, nu trebuie realizată publicitatea imobiliară, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 553 alin. (2) NCC, „Moştenirile vacante… intră în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară”.

Cum se realizează somarea succesibililor în ipoteza în care există indicii că

moştenirea este vacantă? A se vedea pag. 62

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Boroi G., Stănciulescu L., Instituţii de drept civil în reglementarea Noului

Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012. 2. Florescu D.C., Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2011. 3. Genoiu I, Dreptul la moştenire în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2012. 4. Stănciulescu L., Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2012. 5. Stoica V., Dragu L., Moştenirea legală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2012. 6. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul oficial

al României nr. 505 din 15 iulie 2011.


MODULUL III DEVOLUŢIUNEA TESTAMENTARĂ A

MOŞTENIRII 1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Dezvoltarea temei 5. Bibliografie selectivă

Cuprins: U.III.10. Testamentul: noţiune, condiţii de validitate şi forme

testamentare.

= 10 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind devoluţiunea succesorală testamentară.

Obiective operaţionale: Însuşirea noţiunii de testament, a condiţiilor esenţiale de validitate a acestuia, a formelor testamentare reglementate de lege lata, a principalelor dispoziţii testamentare, precum şi a limitelor dreptului de a dispune asupra moştenirii.

. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10.

TESTAMENTUL

1. Consideraţii generale privind testamentul Testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană,

numită testator, dispune în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul cât nu va mai fi în viaţă.

Definiţia testamentului

Din definiţia testamentului rezultă şi caracterele juridice ale acestuia. Astfel, actul de ultimă voinţă este un act juridic unilateral, prezentând caracter personal, revocabil, solemn şi mortis causa.

2. Condiţiile de validitate ale testamentului Testamentul trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute de art.

1179 NCC privind capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza. Mai mult, testamentul fiind un act juridic solemn, este necesar ca acesta să îmbrace forma solemnă.

2.1. Capacitatea de a dispune şi de a primi prin testament Potrivit dispoziţiilor art. 987 alin. (1) NCC, "Orice persoană poate face şi

primi liberalităţi, cu respectarea regulilor privind capacitatea". De asemenea, este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la data morţii testatorului,


întrucât, în temeiul dispoziţiilor art. 36 NCC, „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu”.

Regula este reprezentată, aşadar, de capacitate, în timp ce incapacitatea reprezintă excepţia. Constituind excepţia, incapacităţile trebuie să fie expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare.

2.1.1. Capacitatea de a dispune prin testament Condiţia capacităţii de a dispune prin testament trebuie îndeplinită la data la

care testatorul îşi exprimă consimţământul [art. 987 alin. (2) NCC]. Are capacitatea de a dispune prin testament persoana fizică care a împlinit

vârsta de 18 ani şi minorul de 16 ani căsătorit. Cine poate

dispune prin testament?

Cât priveşte incapacitatea de a dispune prin testament, noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 988, arată că cel lipsit de capacitate de exerciţiu (anume, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc) sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu (minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani) nu poate dispune de bunurile sale prin testament [art. 988 alin. (1) NCC].

Mai mult, „nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa” [art. 988 alin. (2) NCC]. În mod excepţional însă, persoana majoră poate testa în favoarea ocrotitorului sau reprezentantului său legal, chiar mai înainte ca acesta din urmă să fie descărcat de gestiune, dacă reprezentantul sau, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul testatorului [art. 988 alin. (2) NCC].

Nesocotirea acestei incapacităţi atrage nulitatea relativă a testamentului.

Ce este testamentul şi care sunt caracterele juridice ale acestuia? A se vedea pag. 65

2.1.2. Capacitatea de a primi prin testament Potrivit dispoziţiilor art. 987 alin. (1) NCC, orice persoană poate fi gratificată

prin testament. Condiţia capacităţii de a primi prin testament trebuie îndeplinită la data deschiderii moştenirii testatorului [art. 987 alin. (4) NCC]. Aşadar, poate fi gratificată prin testament, persoana fizică concepută, sub condiţia de a se naşte vie (art. 36 NCC) şi persoana juridică, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care legatele nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal (art. 208 NCC).

Cine poate fi

gratificat prin testament?

Persoana juridică poate dobândi prin liberalităţi orice drepturi şi obligaţii, în afara acelora care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice [art. 206 alin. (1) NCC]. Mai mult, persoanele juridice fără scop patrimonial pot dobândi prin testament numai acele drepturi şi obligaţii civile, care sunt necesare


pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut [art. 206 alin. (2) NCC].

Cât priveşte incapacităţile speciale de a primi prin testament, noul Cod civil distinge între incapacităţi speciale în materia liberalităţilor (aşadar, incapacităţi comune donaţiei şi legatului) şi incapacităţi speciale în materia legatelor.

Constituie incapacităţi speciale cu incidenţă atât în materia donaţiilor, cât şi a legatului următoarele:

a) incapacitatea care priveşte medicii, farmaciştii sau alte persoane care, în mod direct sau indirect, i-au acordat îngrijire de specialitate testatorului pentru boala care este cauză a decesului [art. 990 alin. (1) NCC]. Pentru a opera această incapacitate, este necesar ca persoanele menţionate să-i acorde testatorului îngrijire de specialitate, în perioada în care acesta din urmă a redactat testamentul.

Cu titlu de excepţie, sunt valabile următoarele categorii de legate [art. 990 alin. (2) NCC]:

- legatele dispuse în favoarea soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi, chiar dacă aceştia i-au acordat testatorului asistenţă de specialitate pentru boala care este cauză a decesului, în perioada în care acesta din urmă şi-a redactat testamentul;

- legatele dispuse în favoarea altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.

b) incapacitatea care priveşte preoţii sau alte persoane care i-au acordat asistenţă religioasă testatorului, în timpul bolii care este cauză a decesului. Ca şi în cazul medicilor, farmaciştilor şi persoanelor asimilate de lege acestora, este valabil legatul dispus în favoarea preotului sau persoanelor asimilate acestuia, care au faţă de testator calitatea de soţ, rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi, sau, în lipsa acestora, rude până la al patrulea grad inclusiv [art. 990 alin. (3) NCC].

Cine poate fi gratificat prin

testament?

Nesocotirea acestei incapacităţi speciale atrage nulitatea relativă a legatului. Dacă testatorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a acţiunii în nulitate relativă curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa legatului [art. 990 alin. (4) NCC], iar dacă testatorul s-a restabilit, legatul devine valabil [art. 990 alin. (5) NCC].

Constituie incapacităţi speciale în materia legatelor, potrivit dispoziţiilor art. 991 NCC, următoarele:

a) incapacitatea de a primi a notarului public care a autentificat testamentul; b) incapacitatea de a primi a interpretului care a participat la procedura de

autentificare a testamentului; c) incapacitatea de a primi a martorilor care-l asistă pe testator cu ocazia

autentificării testamentului, respectiv a martorilor care trebuie să semneze testamentele privilegiate;

d) incapacitatea de a primi a agenţilor instrumentatori ai testamentelor privilegiate (funcţionarul competent al autorităţii civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale; comandantul vasului sau cel care îl înlocuieşte pe acesta; comandantul unităţii militare sau cel care îl înlocuieşte pe acesta; directorul, medicul şef al instituţiei sanitare, medicul şef al serviciului sau medicul de gardă);

e) incapacitatea de a primi a persoanelor care au acordat în mod legal asistenţă juridică la redactarea testamentului.


Nerespectarea acestor incapacităţi atrage, de asemenea, sancţiunea nulităţii relative.

2.1.3. Simulaţia în materia incapacităţilor speciale de a primi Dispoziţia testamentară va fi anulabilă, chiar dacă testatorul, în scopul de a

face inaplicabile dispoziţiile legale care instituie incapacităţi de a primi prin testament, recurge la interpunerea de persoane, gratificând o altă persoană (capabilă), în sarcina căreia instituie obligaţia de a restitui legatul persoanei incapabile.

Prezumţia de persoane interpuse

Fraudarea legii în astfel de cazuri trebuie dovedită. Pentru a atenua dificultatea realizării acestei dovezi, legiuitorul [în art. 992 alin. (1) NCC] a instituit prezumţia relativă, potrivit căreia sunt persoane interpuse: ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi prin testament, precum şi ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane. În consecinţă, aceste persoane devin incapabile de a primi, iar dispoziţiile testamentare făcute în favoarea lor sunt anulabile.

Care sunt persoanele incapabile de a fi gratificate prin testament? A se vedea

pag. 67

2.2. Consimţământul Potrivit dispoziţiilor art. 1038 alin. (1) NCC „Testamentul este valabil numai

dacă dispunătorul a avut discernământ şi consimţământul său nu a fost viciat”. În principiu, în materie testamentară, consimţământul testatorului poate fi

viciat prin eroare, dol sau violenţă, leziunea neputând fi întâlnită în această materie. Eroarea poate atrage vicierea consimţământului şi anulabilitatea testamentului,

numai în măsura în care, la momentul redactării testamentului, testatorul s-a aflat într-o eroare esenţială [art. 1207 alin. (1) NCC]. Eroarea este esenţială şi poate atrage anularea testamentului în următoarele ipoteze:

- poartă asupra identităţii legatarului sau asupra calităţilor sale esenţiale, în absenţa cărora testatorul nu l-ar fi gratificat (testatorul a considerat că legatarul este copilul său din afara căsătoriei);

- poartă asupra motivului determinant al testamentului (testatorul nu a ştiut că are rude de sânge; dacă testatorul ar fi cunoscut despre existenţa unor rude de sânge, acesta nu ar fi instituit legatari).

Teoretic, testamentul poate fi anulat pentru vicierea consimţământului testatorului prin violenţă, fizică sau morală. În practică însă, o asemenea ipoteză nu este întâlnită, întrucât testatorul, al cărui consimţământ a fost viciat prin violenţă, are posibilitatea ca, ulterior, să revoce un astfel de testament.


Cel mai frecvent, în materie testamentară, este întâlnit dolul. În art. 1038 alin. (2), noul Cod civil arată că „dolul poate atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost cunoscute de către acesta”.

Şi în lumina dispoziţiilor noului Cod civil, putem aprecia că dolul prezintă în materie testamentară unele particularităţi, reprezentate de captaţie şi sugestie. Vicierea consimţământului prin dol constă în utilizarea de către legatar (sau de către reprezentantul, prepusul sau gerantul afacerilor legatarului) a unor manopere viclene pentru a câştiga încrederea testatorului şi pentru a-l determina să dispună, în sensul în care nu ar fi făcut-o, din proprie iniţiativă.

Este dificil de realizat o distincţie netă între cele două forme ale dolului, în materie testamentară, întrucât acestea se întrepătrund atât din punctul de vedere al activităţilor folosite, cât şi al scopului urmărit.

În esenţă, captaţia constă în folosirea de către o persoană a unor manopere dolosive şi a unor mijloace frauduloase directe şi brutale (precum: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenţei acestuia, îndepărtarea rudelor şi a prietenilor etc.), în scopul de a câştiga încrederea dispunătorului, înşelându-i buna-credinţă şi determinându-l să o gratifice prin testament.

Sugestia însă constă în folosirea unor mijloace indirecte şi cu caracter ascuns, insidios, rafinat (precum: şiretenii, afirmaţii mincinoase la adresa diferiţilor moştenitori legali, specularea anumitor concepţii sau sentimente ale testatorului), în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate, pe care altfel nu ar fi făcut-o.

Captaţia şi sugestia

Sugestia şi captaţia atrag anularea testamentului, numai în măsura în care au alterat consimţământul testatorului, în sensul că, fără exercitarea lor, acesta nu ar fi făcut o liberalitate. Aşadar, prin ele însele, captaţia şi sugestia nu constituie cauze de anulare a testamentului. Afecţiunea simulată faţă de testator sau prestarea interesată a unor servicii sau îngrijiri nu atrag nulitatea testamentului, dacă nu l-au determinat pe testator să facă o liberalitate. Nu trebuie confundate manoperele dolosive, cu adevăratele manifestări de compasiune şi de întrajutorare firească între oameni, care nu sunt rezultatul unei intenţii frauduloase de captaţie şi sugestie.

În concluzie, pentru a fi în prezenţa dolului, în materie testamentară, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:

a) utilizarea unor manopere şi mijloace viclene, frauduloase; b) intenţia de a induce în eroare cu rea-credinţă pe testator; c) manoperele frauduloase să aibă ca rezultat alterarea voinţei testatorului,

acesta dispunând în sensul în care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă. Întrucât testamentul este un act unilateral, nu trebuie îndeplinită, în această

materie, condiţia ca dolul să provină de la cealaltă parte, acesta putând proveni de la orice persoană.

Aprecierea notarului, inserată în testamentul autentic, potrivit căreia consimţământul testatorului nu a fost viciat la momentul întocmirii actului de ultimă voinţă, face dovadă numai până la proba contrară, putând fi combătută prin orice mijloc de probă.

În materia testamentului cu conţinut complex, cuprinzând mai multe acte juridice de sine-stătătoare, putem întâlni un consimţământ viciat numai parţial, astfel încât unele dispoziţii testamentare să fie anulate pentru vicierea consimţământului, iar altele să fie perfect valabile.


În cazul vicierii consimţământului testatorului, va interveni sancţiunea nulităţii relative.

Care sunt formele pe care dolul le îmbracă în materia testamentului? Definiţi-

le. A se vedea pag. 69

2.3. Obiectul Pentru a fi valabil, obiectul testamentului trebuie să fie, sub sancţiunea

nulităţii absolute, determinat şi licit. Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri [art. 1225 alin. (2) şi (3) NCC].

Valabilitatea obiectului testamentului trebuie apreciată, raportat la momentul deschiderii succesiunii, pentru că la acest moment actul de ultimă voinţă al defunctului îşi produce efectele. Aşadar, în practică, poate fi întâlnită situaţia ca un legat, al cărui obiect nu se afla la momentul întocmirii testamentului în circuitul civil, să producă efecte juridice, întrucât obiectul său se afla, la data deschiderii moştenirii, în comerţ [art. 1227 NCC].

Obiectul

testamentului

În cazul testamentului cu conţinut complex, trebuie examinate condiţiile de valabilitate a obiectului, separat, pentru fiecare act juridic cuprins în testament. Aşadar, ca şi în cazul vicierii consimţământului, putem întâlni, în cuprinsul aceluiaşi testament, dispoziţii al căror obiect să fie valabil şi dispoziţii anulabile pentru nevalabilitatea obiectului.

Obiectul legatului trebuie să fie în circuitul civil [art. 1229 NCC]. El poate fi reprezentat şi de un bun viitor, mai puţin de o moştenire nedeschisă [art. 956 NCC]. Potrivit dispoziţiilor art. 1064 NCC, este valabil, de asemenea, legatul cu titlu particular al bunului altuia, dacă testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză.

2.4. Cauza (scopul) Cauza testamentului reprezintă motivul care-l determină pe testator să

întocmească testamentul [art. 1235 NCC]. Pentru a fi valabilă, cauza testamentului trebuie să existe, să fie licită şi morală. Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice şi este imorală, când este contrară bunelor moravuri [art. 1236 NCC].

Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a testamentului, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a testamentului [art. 1238 NCC].

Valabilitatea cauzei trebuie apreciată, la momentul deschiderii moştenirii şi trebuie analizată separat, pentru fiecare act al testamentului complex.


Cauza testamentului este valabilă, dacă este întemeiată pe voinţa testatorului de a gratifica, fără să urmărească obţinerea unui echivalent în schimb.

Interesează şi în materie testamentară nu numai cauza imediată – causa proxima (abstractă şi invariabilă, constând în animus testandi), ci şi cauza mediată – causa remota (concretă şi variabilă de la caz la caz, reprezentată de motivul care l-a determinat pe testator să dispună prin legat).

Cauza

testamentului Imoralitatea cauzei este invocată în practică, cu precădere, în cazul legatului făcut în favoarea concubinului. Literatura de specialitate şi practica judecătorească au apreciat că are cauză imorală, fiind aşadar nul, numai legatul făcut pentru a determina începerea sau continuarea relaţiilor de concubinaj sau pentru a remunera întreţinerea relaţiilor sexuale. Aşadar, concubinajul nu constituie, în sine, o cauză de nulitate a testamentului.

Nevalabilitatea cauzei trebuie dovedită, prin orice mijloc de probă, de către cel care o invocă, valabilitatea cauzei fiind prezumată până la proba contrară.

Care sunt condiţiile de valabilitate ale cauzei testamentului? A se vedea pag.

71

2.5. Forma 2.5.1. Consideraţii generale privind forma testamentului Potrivit dispoziţiilor art. 1034 NCC, testamentul este un act solemn,

nerespectarea acestei exigenţe atrăgând nulitatea absolută a liberalităţii mortis causa. Aşadar, forma testamentului este cerută ad validitatem şi nu ad probationem.

Legea nr. 287/2009 reglementează trei categorii de testamente: a) testamente ordinare: testamentul olograf şi testamentul autentic (art. 1040

NCC); b) testamente privilegiate: testamentul întocmit în timp de epidemii,

catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale; testamentul întocmit la bordul unei nave sau aeronave; testamentul militarilor; testamentul întocmit de persoana internată într-o instituţie sanitară.

c) testamentul sumelor şi valorilor depozitate. Toate aceste forme testamentare trebuie să îmbrace forma solemnă, nu

neapărat forma autentică. Dintre toate formele testamentare, reglementate de noul Cod civil, numai testamentul autentic trebuie să fie autentificat în condiţiile legii, celelalte categorii trebuind să îndeplinească forma solemnă, alta decât cea autentică.

2.5.2. Condiţiile generale de formă Noul Cod civil consacră două condiţii de formă, comune tuturor

testamentelor: a) Forma scrisă. Numai testamentul scris produce efecte în sistemul nostru de drept,

testamentul oral fiind nul. Forma scrisă a testamentului nu poate fi înlocuită cu


înregistrarea pe peliculă sau pe bandă magnetică ori cu alte asemenea procedee moderne, care pot ascunde o fraudă. Nici forţa majoră, nici imposibilitatea fizică a testatorului nu înlătură exigenţa formei scrise a testamentului.

Condiţiile generale de

formă

Lipsa formei scrise atrage nulitatea absolută a testamentului, aceasta putând fi invocată de orice persoană interesată şi oricând.

b) Interzicerea testamentului reciproc. Potrivit dispoziţiilor art. 1036 NCC "Sub sancţiunea nulităţii absolute, două

sau mai multe persoane nu pot dispune, prin acelaşi testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terţ”. Prin această interdicţie, se urmăreşte garantarea caracterului personal, unilateral şi revocabil al testamentului.

În concluzie, aşadar, orice formă testamentară, reglementată de noul Cod civil, trebuie să îndeplinească aceste două condiţii generale de formă. În plus însă, fiecare modalitate de a testa trebuie să îndeplinească şi unele condiţii speciale de formă, a căror problematică va fi analizată în cele ce urmează.

Enumeraţi condiţiile generale de formă ale testamentului. A se vedea pag. 71-

72

3. Testamentele ordinare 3.1. Testamentul olograf 3.1.1. Noţiunea testamentului olograf şi reglementarea legală a acestuia Potrivit dispoziţiilor art. 1041 NCC, "Sub sancţiunea nulităţii absolute,

testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului". Drept urmare, putem aprecia că testamentul olograf este creaţia exclusivă şi

personală a testatorului. Pentru a produce efecte juridice, testamentul olograf, constituind de altfel un înscris sub semnătură privată, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, trei condiţii (speciale) de formă, care atrag calificarea acestuia ca act solemn. Aceste condiţii sunt următoarele:

Condiţiile de validitate ale testamentului

olograf

- testamentul să fie scris în întregime de mâna testatorului; - testamentul să fie datat de testator; - testamentul să fie semnat de testator. Absenţa uneia dintre aceste condiţii atrage nulitatea absolută a actului de

ultimă voinţă. Spre exemplu, testamentul allograf (scris de altul) sau de către testator, dar cu mijloace mecanice şi semnat în faţa martorilor nu este valabil, ca testament olograf. Eventual, dacă acest înscris îndeplineşte condiţiile testamentului autentic, poate fi valabil sub această formă, întrucât art. 1050 NCC permite conversiunea formei testamentare.

3.1.2. Avantajele şi inconvenientele testamentului olograf

Testamentul olograf prezintă următoarele avantaje: - poate fi făcut de orice persoană care ştie să scrie; - realizarea lui nu presupune cheltuieli;


- poate fi făcut oriunde, oricând şi doar de către testator, fără ajutorul altei persoane şi fără a fi nevoie de prezenţa vreunui martor;

- asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă; - poate fi uşor revocat de către testator, prin distrugere voluntară. Testamentul olograf prezintă însă şi inconveniente, precum: - voinţa testatorului poate fi uşor viciată prin dol; - testamentul poate fi uşor dosit sau falsificat; - poate fi contestat mai uşor decât celelalte forme testamentare; - poate conţine dispoziţii redactate defectuos, ridicând astfel probleme de

interpretare. Prin simplul fapt al încredinţării testamentului, scris, semnat şi datat de către

testator, unui notar public, acesta nu se transformă în testament autentic. 3.1.3. Condiţiile speciale de formă ale testamentului olograf A) Testamentul trebuie să fie scris în întregime de mâna testatorului. Dacă actul este scris de un terţ sau este scris de testator cu mijloace mecanice,

nu suntem în prezenţa testamentului olograf, chiar dacă acesta este datat şi semnat de către testator. Testatorul poate scrie testamentul olograf în orice limbă (chiar şi în limba latină, care este o limbă moartă) pe care o cunoaşte, pe orice suport (hârtie, pânză, lemn, piatră, sticlă, material plastic etc.) şi cu orice instrument (creion, pix, stilou, cretă, vopsea, cărbune etc.), cu orice fel de scriere (caractere de mână sau de tipar, caractere stenografiate sau alfabetul special al orbilor). Testamentul olograf este valabil, chiar dacă este scris pe mai multe suporturi materiale (mai multe foi de hârtie, spre exemplu), în măsura în care există o legătură materială sau cel puţin intelectuală între acestea şi, de asemenea, chiar dacă este scris în mai multe etape.

Testamentul

olograf trebuie scris de mâna testatorului Valabilitatea testamentului olograf nu este condiţionată de folosirea unor

formule sacramentale. De asemenea, validitatea acestui tip de testament nu este afectată, în principiu, de modificările, adăugirile, ştersăturile sau intercalările făcute de testator, la momentul redactării sau ulterior acestui moment, dacă acestea reprezintă simple corecturi sau interpretări, chiar dacă nu sunt datate şi semnate separat. Dimpotrivă, dacă intervenţia testatorului prezintă noutate faţă de dispoziţiile testamentare iniţiale sau elimină ori modifică conţinutul iniţial al testamentului, aceasta va produce efecte juridice, constituind un nou testament (denumit în practică codicil), numai dacă au fost scrise, datate şi semnate de către testator.

Testatorul poate fi asistat, dar exclusiv din punct de vedere tehnic, de o terţă persoană (avocat, prieten, rudă etc.), la redactarea testamentului olograf. Rolul terţei persoane trebuie să fie exclusiv acela de a oferi un model de testament sau de a contribui la formularea clară a dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului. Pentru a produce efecte juridice un astfel de testament, este necesar ca voinţa autorului să fie absolut liberă.

Dacă testamentul cuprinde o scriere străină, trebuie să distingem între două ipoteze:

a) scrierea străină nu are legătură cu dispoziţiile testamentului, caz în care actul de ultimă voinţă a testatorului este valabil, independent de faptul că testatorul a avut sau nu cunoştinţă despre aceasta şi independent de momentul realizării acesteia.

b) scrierea străină are legătură cu dispoziţiile testamentului şi testatorul a avut cunoştinţă despre aceasta, caz în care actul mortis causa este nul; dacă testatorul nu a cunoscut despre scrierea străină, care are legătură cu dispoziţiile testamentare, actul său de ultimă voinţă este valabil, în forma de el concepută.


B) Testamentul trebuie să fie datat de testator. În funcţie de data testamentului olograf, pot fi stabilite elemente de importanţă

majoră pentru validitatea acestuia. Astfel, data testamentului olograf prezintă importanţă sub următoarele aspecte:

a) în funcţie de dată, se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu capacitatea de a testa;

b) în cazul pluralităţii de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau incompatibile, se poate stabili care a fost ultima voinţă a testatorului, aceasta revocându-le pe cele care au precedat-o;

Testamentul

olograf trebuie datat de testator

c) în funcţie de dată, pot fi stabilite împrejurările întocmirii testamentului, care pot atrage nulitatea acestuia (spre exemplu, existenţa posibilităţii vicierii consimţământului testatorului).

Data poate fi plasată oriunde, la începutul, în cuprinsul sau la sfârşitul testamentului, fiind important să rezulte că ea se referă la întregul act. De asemenea, este necesar ca datarea să fie făcută de mâna testatorului. Datarea se poate face prin indicarea, în cifre sau în litere, a zilei, lunii şi anului în care testamentul a fost întocmit sau se poate face prin indicarea unui eveniment (precum, ziua de Sf. Vasile 2011). Nu este necesară, pentru validitatea testamentului olograf, indicarea orei sau locului întocmirii acestuia.

Lipsa datei atrage nulitatea absolută a testamentului. C) Testamentul trebuie să fie semnat de testator. Testamentul olograf trebuie semnat de mâna testatorului. Prin semnarea

testamentului, testatorul atestă că dispoziţiile acestuia reprezintă voinţa sa. Semnătura efectuată de testator „de mână” trebuie să permită identificarea

acestuia. Nu este considerată semnătură, ştampila, sigiliul sau parafa testatorului sau semnătura prin punere de deget. În toate aceste cazuri, testamentul este nul.

Semnătura nu trebuie să cuprindă numele şi prenumele testatorului. Este suficientă semnătura practicată uzual de către testator, care face posibilă identificarea acestuia.

Ca şi data, semnătura poate fi plasată oriunde, la începutul, în cuprinsul sau la sfârşitul testamentului. Pentru validitatea semnăturii şi implicit a testamentului, este necesar să rezulte că, prin semnătură, testatorul şi-a însuşit conţinutul întregului act. Chiar dacă testamentul este scris pe mai multe foi, este suficientă semnătura testatorului, aplicată la sfârşit.

Testamentul olograf trebuie

semnat de testator Pentru ipoteza în care semnătura este aplicată pe plic, în literatura actuală de

specialitate au fost exprimate mai multe opinii. Potrivit uneia dintre acestea, semnătura de pe plic nu este valabilă, întrucât cei interesaţi ar putea introduce în plic un simplu proiect de testament, pe care testatorul nu l-a desăvârşit. A fost formulată, de asemenea şi opinia contrară, potrivit căreia semnătura de pe plic este valabilă. În sfârşit, a fost exprimată şi o opinie intermediară, la care achiesăm şi noi, potrivit căreia semnătura de pe plic poate fi considerată valabilă, dacă poate fi stabilită o legătură indisolubilă între aceasta şi conţinutul plicului, fiind exclusă posibilitatea înlocuirii conţinutului plicului cu altul, care nu reprezintă voinţa ultimă şi definitivă a testatorului.

Absenţa semnăturii atrage nulitatea absolută a testamentului. 3.1.4. Deschiderea testamentului olograf Noul Cod civil reglementează, în art. 1042, formalităţile care trebuie

îndeplinite după moartea testatorului. Astfel, „Înainte de a fi executat, testamentul


olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare” [art. 1042 alin. (1)]. Din exprimarea legiuitorului, rezultă că testamentul olograf, indiferent că este găsit la inventarierea bunurilor succesorale sau că este adus de partea interesată, trebuie prezentat spre avizare oricărui notar public şi nu unuia care îşi are biroul în raza teritorială în care s-a deschis moştenirea.

În cadrul procedurii succesorale însă, notarul public (determinat de această dată în condiţiile art. 954 alin. (3) NCC, care reglementează locul deschiderii moştenirii) procedează, în condiţiile legii speciale, la deschiderea şi validarea testamentului olograf şi îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea testamentului şi starea în care acesta se găseşte se constată prin proces-verbal [art. 1042 alin. (2) NCC].

Deschiderea

testamentului olograf

Cei interesaţi pot primi, după vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala lor, copii legalizate ale testamentului olograf [art. 1042 alin. (3) NCC].

După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă legatarilor, potrivit înţelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească [art. 1042 alin. (4) NCC].

Întrucât neîndeplinirea acestei formalităţi nu este sancţionată de noul Cod civil, apreciem că testamentul olograf poate fi prezentat direct instanţei de judecată, în cadrul procedurii succesorale contencioase.

Ce avantaje prezintă testamentul olograf? A se vedea pag. 72-73

3.2. Testamentul autentic 3.2.1. Noţiunea testamentului autentic şi reglementarea legală a acestuia Potrivit dispoziţiilor art. 1043 alin. (1) NCC, „Testamentul este autentic dacă a

fost autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”. Rezultă aşadar că autentificarea testamentului poate fi realizată, în primul rând, de către notarul public, însă, alături de acesta, prin lege, mai pot fi învestite cu asemenea atribuţii şi alte persoane (spre exemplu, reprezentanţii diplomatici ai României în străinătate).

Definiţia

testamentului autentic

Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi însoţit de unul sau doi martori [art. 1043 alin. (2) NCC]. Din formularea textului de lege, rezultă numai posibilitatea şi nu obligativitatea ca testatorul să fie însoţit de martori. De asemenea, numărul acestora nu este determinat cu caracter imperativ, rămânând la latitudinea testatorului să decidă dacă va aduce martori şi care va fi numărul acestora. Aşa cum o să arătăm în cele ce urmează, prezenţa a doi martori este obligatorie însă, în cazul în care testatorul nu poate semna din orice cauză [art. 1045 alin. (1) NCC].

3.2.2. Avantajele şi inconvenientele testamentului autentic Testamentul autentic prezintă următoarele avantaje:


- poate apela la acest tip de testament orice persoană, care nu ştie să scrie şi/sau să citească sau care nu poate să scrie/semneze, din cauza bolii, infirmităţii sau din orice alte cauze;

- contestarea testamentului este mai anevoioasă, întrucât actul de autentificare are autoritate publică, iar conţinutul actului de ultimă voinţă este verificat de notarul public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică, astfel încât nu conţine clauze contrare legii sau bunelor moravuri şi nici clauze formulate confuz, care să ridice probleme de interpretare. Testamentul autentic se bucură de prezumţia de legalitate, contrariul trebuind dovedit de către contestatar.

- voinţa testatorului poate fi viciată mai greu; - testamentul nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate,

întrucât un formular original este păstrat în arhiva biroului notarial. Chiar şi persoanele care, în viitor, vor fi învestite cu atribuţii de autentificare, vor trebui să deţină, după modelul notarilor publici, un sistem de arhivare a actelor autentificate;

Avantajele şi inconvenientele testamentului

autentic - existenţa testamentului autentic poate fi cunoscută, la data deschiderii moştenirii, de orice persoană ce invocă un interes legitim, întrucât noul Cod civil reglementează obligativitatea înscrierii acestei forme testamentare în Registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Numai sub acest aspect, inovează noul Cod civil, prin comparaţie cu reglementarea civilă anterioară.

Testamentul autentic prezintă, însă şi inconveniente: - presupune cheltuieli materiale şi timp pentru îndeplinirea formalităţilor de

autentificare; - nu asigură secretul ultimei voinţe a testatorului. Teoretic, acest risc nu

există, întrucât, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, notarul public şi personalul biroului notarial au obligaţia de a păstra secretul profesional. Aceeaşi obligaţie va trebui să vizeze şi celelalte persoane învestite cu autentificarea testamentelor.

3.2.3. Autentificarea testamentului Aşa cum am arătat, competenţa autentificării testamentului aparţine notarului

public sau altei persoane învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii. Noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 1044, reglementează de o manieră

expresă procedura de autentificare a testamentului. Astfel, testatorul trebuie să-şi dicteze „…dispoziţiile în faţa notarului, care se îngrijeşte de scrierea actului şi apoi i-l citeşte sau, după caz, i-l dă să-l citească, menţionându-se expres îndeplinirea acestor formalităţi” [art. 1044 alin (1) NCC]. Analizând acest text de lege, constatăm inconsecvenţa legiuitorului, care precizează că ultima voinţă a testatorului va fi dictată în faţa notarului (public, adăugăm noi), fără a mai menţiona şi o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii, la care face referire în art. 1043 alin. (1).

Aşadar, dacă testatorul ştie şi poate să citească, persoana competentă cu autentificarea testamentului i-l va da acestuia să-l citească. Testamentul îi va fi citit testatorului de către persoana competentă să-l autentifice, numai dacă cel dintâi nu ştie sau nu poate citi.

„După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voinţă” [art. 1044 alin. (2) NCC].

„Testamentul este semnat apoi de către testator, iar încheierea de autentificare de către notar” [art. 1044 alin. (3) NCC]. Şi acest text de lege trebuie completat, în opinia noastră, ţinându-se cont de aceleaşi observaţii, formulate cu privire la alineatul (1). Drept urmare, o formulare corespunzătoare a textului de lege în discuţie ar fi


următoarea: „Testamentul este semnat apoi de către testator, iar încheierea de autentificare de către notarul public sau o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”.

Pentru a acoperi diversitatea situaţiilor practice, noul Cod civil reglementează autentificarea testamentului în situaţii particulare. Astfel, în cazul celor care, din pricina infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna, notarul public, îndeplinind actul, va face menţiune despre această împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte, menţiunea astfel făcută ţinând loc de semnătură. Menţiunea va fi citită testatorului de către notar, în prezenţa a doi martori, această formalitate suplinind absenţa semnăturii testatorului [art. 1045 alin. (1) NCC]. Aceeaşi observaţie privitoare la persoana competentă să autentifice testamentul, formulăm şi faţă de redactarea acestui text de lege. Constatăm şi în acest caz că, în prima teză a acestui text de lege, legiuitorul foloseşte exprimarea completă „notar public”, pentru ca, în teza a doua, să folosească numai termenul „notar”. În acest context, apreciem că un act normativ de o asemenea amploare şi rezonanţă, precum Codul civil, nu ar trebui să fie caracterizat de inconsecvenţe terminologice, precum cele semnalate mai sus.

Autentificarea testamentului

Într-o altă ordine de idei, interpretând dispoziţiile acestui text de lege, constatăm că prezenţa a doi martori este obligatorie, în cazul în care testatorul nu poate semna din diverse cauze. Aşadar, numai prezenţa a doi martori poate suplini absenţa semnăturii testatorului.

De asemenea, apreciem că formularea textului de lege „… din orice alte cauze, nu poate semna …” acoperă şi ipoteza în care testatorul nu ştie să semneze.

În alin. (2) şi (3) ale art. 1045, legiuitorul reglementează autentificarea testamentului surdului, mutului sau surdomutului, distingând între cei care ştiu şi pot să scrie şi cei care, din orice motiv, nu pot scrie.

Astfel, declaraţia de voinţă a surdului, mutului şi surdomutului, ştiutori de carte se va da în scris în faţa notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea semnăturii, a menţiunii „consimt la prezentul act, pe care l-am citit”.

Dacă însă surdul, mutul sau surdomutul este, din orice motiv, în imposibilitate de a scrie, declaraţia de voinţă se va lua prin interpret, iar persoana competentă a autentifica testamentul va face menţiune despre această împrejurare în încheierea pe care o întocmeşte, menţiunea astfel făcută ţinând loc de semnătură. Şi în acest caz, absenţa semnăturii testatorului va putea fi suplinită numai prin citirea menţiunii la care am făcut referire, de către persoana competentă să autentifice testamentul, în prezenţa a doi martori.

Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, persoana competentă să autentifice testamentul îl va întreba pe acesta dacă a auzit bine când i s-a citit actul său de ultimă voinţă [art. 1045 alin. (4) NCC].

3.2.4. Înregistrarea testamentului autentic Noul Cod civil reglementează obligativitatea înregistrării testamentului

autentic. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1046 NCC „În scop de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, notarul care autentifică testamentul are obligaţia să îl înscrie de îndată în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic, potrivit legii. Informaţii cu privire la existenţa unui testament se pot da numai după decesul testatorului”.

Considerăm că reţinerea unei asemenea obligaţii în sarcina persoanei care autentifică testamentului prezintă o deosebită utilitate practică, fiind evitate astfel numeroasele situaţii în care patrimoniul unor persoane a fost atribuit după regulile


moştenirii legale, deşi defunctul dispusese prin testament de bunurile sale, actul său de ultimă voinţă nefiind însă descoperit la data deschiderii moştenirii. O astfel de situaţie poate comporta multiple complicaţii. Astfel, după mult timp de la data deschiderii moştenirii şi a dezbaterii acesteia, se descoperă testamentul lui de cuius, acesta conţinând legate şi modificând, de o manieră radicală, cotele moştenitorilor legali. Mai mult, între timp, moştenitorii legali, cu bună-credinţă, au înstrăinat bunuri/le succesorale dobândite.

Înregistrarea testamentului

autentic

Reglementând obligativitatea înregistrării testamentului autentic, legiuitorul reuşeşte să înlăture multe dintre aceste inconveniente.

Autentificarea testamentului în situaţii speciale. A se vedea pag. 73-74.

4. Testamentele privilegiate 4.1. Noţiunea testamentelor privilegiate şi reglementarea legală a acestora Aceste testamente se numesc privilegiate, întrucât se realizează într-o formă

autentică simplificată, datorită faptului că testatorul se află într-o situaţie excepţională, care-l împiedică să facă un testament autentic. Oricând însă, chiar şi în situaţii excepţionale, testatorul poate recurge la testamentul olograf.

Sunt testamente privilegiate, potrivit dispoziţiilor art. 1047 NCC, următoarele: testamentul făcut în timp de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale; testamentul făcut la bordul unei nave sau aeronave; testamentul militarilor şi testamentul făcut de o persoană internată într-o instituţie sanitară.

4.2. Testamentul făcut în timp de epidemii, catastrofe, războaie sau alte

asemenea împrejurări excepţionale


Potrivit dispoziţiilor art. 1047 alin. (1) lit. a) NCC, este valabil testamentul făcut în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepţionale.

Un asemenea testament nu are valabilitate însă, dacă în localitate există birou notarial.

4.3. Testamentul făcut la bordul unei nave sau aeronave Potrivit dispoziţiilor art. 1047 alin. (1) lit. b) NCC, este valabil testamentul

întocmit în faţa comandantului vasului sau a celui care îl înlocuieşte, dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale. Testamentul la bordul unei aeronave este supus aceloraşi condiţii.

Din exprimarea legiuitorului, rezultă că pot uza de această formă testamentară toate persoanele (atât cele care fac parte din echipaj, cât şi călătorii) aflate pe mare, pe un vas sub pavilionul României sau la bordul unei aeronave româneşti.

Testamentele privilegiate

4.4. Testamentul militarilor Potrivit dispoziţiilor art. 1047 alin. (1) lit. c) NCC, este valabil testamentul

întocmit în faţa comandantului unităţii militare ori a aceluia care îl înlocuieşte, dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat ori prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României şi nu se poate adresa unui notar public.

Pot astfel întocmi un testament în formă simplificată, nu numai militarii, ci şi persoanele care sunt salariate sau prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României. Pentru a fi justificată întocmirea unui astfel de testament, testatorului trebuie să-i fie imposibil a se adresa notarului public.

4.5. Testamentul făcut de o persoană internată într-o instituţie sanitară Art. 1047 alin. (1) lit. d) NCC permite încheierea testamentului în faţa

directorului, medicului şef al instituţiei sanitare sau a medicului şef al serviciului ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, cât timp dispunătorul este internat într-o instituţie sanitară în care notarul public nu are acces.

4.6. Reguli comune testamentelor privilegiate Trebuie respectate şi în cazul testamentelor privilegiate condiţiile generale de

formă ale testamentului, reprezentate de exigenţa formei scrise şi interdicţia testamentului reciproc. În afara acestora, sunt identificate însă, în lumina dispoziţiilor art. 1047 NCC, următoarele formalităţi, specifice numai/şi testamentelor privilegiate:

a) întocmirea testamentului privilegiat în prezenţa a doi martori [art. 1047 alin. (2) NCC];

b) semnarea testamentului de către testator, de agentul instrumentator şi de cei doi martori, care au asistat la redactarea lui. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face menţiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze [art. 1047 alin. (3) NCC].

Deşi dispoziţiile noului Cod civil nu fac referire la obligativitatea datării testamentului privilegiat, considerăm, alături de alţi autori, că şi data acestuia reprezintă un element esenţial, întrucât aprecierea caracterului excepţional al împrejurărilor care au justificat realizarea actului de ultimă voinţă într-o formă simplificată, se raportează la aceasta.


c) trebuie îndeplinite şi în cazul testamentelor privilegiate formalităţile reglementate de noul Cod civil, în art. 1042, cu privire la deschiderea testamentului olograf [art. 1047 alin. (5) NCC];

d) aceste testamente produc efecte, numai dacă testatorul a decedat, în împrejurările excepţionale care au justificat încheierea lor în formă autentică, simplificată sau în cel mult 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut să testeze în vreuna dintre formele ordinare. După expirarea acestui termen, intervine caducitatea testamentelor privilegiate [art. 1048 alin. (1) NCC].

Termenul de 15 zile începe să curgă de la data la care dispunătorul ar fi putut testa într-o formă ordinară şi nu de la data testării într-o formă simplificată. Aşadar, termenul în discuţie începe să curgă de la data la care a încetat cauza excepţională, care a justificat testarea într-o formă privilegiată. Acest termen poate fi considerat suspendat, dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu-i este cu putinţă să testeze [art. 1048 alin. (1) NCC].

Reguli comune

aplicabile testamentelor

privilegiate În mod excepţional însă, valabilitatea dispoziţiei testamentare privilegiate prin care se recunoaşte un copil nu este limitată în timp, aceasta producând efecte, independent de curgerea timpului. Drept urmare, testatorul nu trebuie să recunoască copilul într-o formă testamentară ordinară, după trecerea a 15 zile de la data încetării cauzei excepţionale care a justificat întocmirea testamentului într-o formă simplificată [art. 1048 alin. (2) NCC].

În concluzie, apreciem că, între testamentele privilegiate, nu există deosebiri de valoare juridică, ci numai de forţă probantă. Oricum, după probarea existenţei şi conţinutului testamentului, efectele dispoziţiilor acestuia sunt identice, indiferent de forma pe care a îmbrăcat-o.

Care sunt regulile comune aplicabile testamentelor privilegiate? A se vedea

pag. 79-80

5. Testamentul sumelor şi valorilor depozitate Potrivit art. 1049 alin. (1) NCC, dispoziţiile testamentare privind sumele de

bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituţii specializate sunt valabile, cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile acestor instituţii.


În temeiul dispoziţiilor art. 1049 alin. (2) NCC, „Instituţiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare, decât în baza hotărârii judecătoreşti ori a certificatului de moştenitor care constată valabilitatea dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar, prevederile privitoare la raport şi reducţiune fiind aplicabile”.

Noul Cod civil prevede în alin. (3) al art. 1042 că „Instituţiile de credit au obligaţia ca, la instituirea de către clienţii acestora a unei dispoziţii testamentare, să comunice, de îndată, menţiunea acesteia în registrul prevăzut la art. 1046”. Drept urmare, testamentul sumelor şi valorilor depozitate trebuie înscris, asemănător testamentului autentic, în Registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. Constatăm cu acest prilej că scapă înregistrării, numai testamentul olograf şi testamentele privilegiate.

6. Conversiunea formei testamentare Noul Cod civil, în art. 1050, reglementează posibilitatea conversiunii formei

testamentare. Drept urmare, „Un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară”.

Ce reprezintă conversiunea formei testamentare? A se vedea pag. 81


PRINCIPALELE DISPOZIŢII TESTAMENTARE

Constituie principale dispoziţii testamentare următoarele: - legatul; - dezmoştenirea; - execuţia testamentară. I. LEGATUL 1. Noţiunea legatului şi caracterele juridice ale acestuia Potrivit dispoziţiilor art. 986 NCC, „Legatul este dispoziţia testamentară prin

care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate”.

Caracterele juridice ale

legatului

Definit astfel, legatul prezintă următoarele caractere juridice: - este un act unilateral; - este un act cu titlu gratuit, o liberalitate;


- este un act mortis causa; - este un act personal; - este un act solemn. 2. Condiţiile legatului a) să fie materializat într-un înscris; b) să cuprindă elemente care permit identificarea legatarului; Desemnarea legatarului trebuie să fie în concordanţă cu următoarele exigenţe: - desemnarea trebuie făcută prin testament, în formele reglementate de lege; Sub sancţiunea nulităţii absolute, legatarul trebuie să fie identificat prin

testament sau cel puţin identificabil, adică să se indice criteriile în baza cărora legatarul va putea fi determinat, la data deschiderii succesiunii [art. 989 alin. (1) NCC].

Legatarul trebuie să fie o persoană prezentă sau viitoare. Rezultă, aşadar, că poate fi gratificată prin testament o persoană fizică, concepută la data deschiderii moştenirii sau o persoană juridică, aflată în curs de înfiinţare.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 989 alin. (2) NCC, persoana care nu există la data întocmirii testamentului poate beneficia de un legat, dacă acesta este dispus în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul legatului de îndată ce va fi posibil.

Condiţiile legatului

- desemnarea trebuie făcută personal de către testator; Dacă testatorul lasă desemnarea legatarului în sarcina altei persoane, un astfel

de legat este nul [art. 989 alin. (3) prima teză NCC]. - modul de desemnare a legatarului (desemnare directă sau indirectă) este ales,

în mod liber, de către testator, care nu este ţinut să respecte anumite formule sacramentale.

Suntem în prezenţa unei desemnări directe, în ipoteza indicării numelui şi prenumelui legatarului sau a calităţii acestuia (spre exemplu, frate). Desemnarea este indirectă în ipoteza indicării unor elemente suficiente pentru identificarea legatarului, altele decât numele şi prenumele, respectiv calitatea acestuia.

c) să cuprindă elemente care permit identificarea bunului legat [art. 989 alin. (3) NCC].

Legatul este nul, dacă nu cuprinde suficiente elemente pentru determinarea bunului legat. Aşadar, obiectul legatului trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil [art. 1225 alin. (2) şi art. 1226 alin. (2) NCC], la data deschiderii moştenirii. Aşadar, suntem în prezenţa unui legat valabil în ipoteza în care repartizarea bunurilor transmise prin legat unor persoane desemnate de testator este lăsată la aprecierea unui terţ. Dacă testatorul are mai multe bunuri de aceeaşi natură şi a lăsat prin legat numai unul, fără a-l individualiza, legatarului i se va preda, în temeiul art. 1059 alin. (2), coroborat cu art. 1231 NCC, unul de calitate medie.

Enumeraţi condiţiile legatului. A se vedea pag. 80.


3. Clasificarea legatelor 3.1. Clasificarea legatelor după obiectul lor Principala clasificare a legatelor are la bază criteriul obiectului acestora. În

temeiul acestuia, putem distinge între: - legate universale; - legate cu titlu universal; - legate cu titlu particular. 3.1.1. Legatul universal Potrivit dispoziţiilor art. 1055 NCC însă, „Legatul universal este dispoziţia

testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la întreaga moştenire”. Drept urmare, legatul prezintă caracter universal în următoarele ipoteze:

Legatul universal

a) legatul poartă asupra întregii moşteniri, chiar dacă legatarul vine în concurs cu moştenitorii legali rezervatari, care sunt îndreptăţiţi la rezerva legală;

b) legatul universal este micşorat sau absorbit în întregime de legatele cu titlu particular sau cu titlu universal şi de datoriile sau sarcinile moştenirii.

c) legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile ale testatorului; d) legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri. 3.1.2. Legatul cu titlu universal Potrivit dispoziţiilor art. 1056 alin. (1) NCC însă, „Legatul cu titlu universal

este dispoziţia testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocaţie la o fracţiune a moştenirii”. Prin „fracţiune a moştenirii” se înţelege, în lumina dispoziţiilor art. 1056 alin. (2) NCC:

- fie proprietatea unei cote-părţi din moştenire; - fie un dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau asupra unei cote-

părţi din moştenire; Legatul cu titlu

universal - fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalităţii ori asupra unei

cote-părţi din universalitatea bunurilor determinate după natura sau provenienţa lor. În ceea ce ne priveşte, considerăm că legatul cu titlu universal poate îmbrăca

şi următoarele forme: - legatul unei fracţiuni din cotitatea disponibilă a moştenirii; - legatul unei fracţiuni din prisosul moştenirii (legatul unei fracţiuni din ceea

ce rămâne după executarea celorlalte legate cu titlu universal sau/şi cu titlu particular);

- legatul nudei proprietăţi asupra unei fracţiuni din moştenire.

Enumeraţi legatele cu titlu universal. A se vedea pag. 81


3.1.3. Legatul cu titlu particular Potrivit dispoziţiilor art. 1057 NCC, „Orice legat care nu este universal sau cu

titlu universal este un legat cu titlu particular”. Legatul cu titlu particular este acel legat, care conferă vocaţie succesorală la

unul sau mai multe bunuri determinate, spre deosebire de legatul universal şi cu titlu universal care conferă vocaţie la o universalitate sau la o fracţiune dintr-o universalitate.

De asemenea, spre deosebire de legatarul universal şi cu titlu universal, legatarul cu titlu particular nu răspunde, în principiu, de pasivul moştenirii [art. 1114 alin. (3) NCC]. Ceea ce interesează şi în acest caz este vocaţia la moştenire şi nu emolumentul efectiv cules, întrucât valoarea bunului/rilor care formează obiectul legatului cu titlu particular poate fi mai mare decât valoarea celor care formează obiectul legatului universal sau cu titlu universal.

Legatul cu titlu particular

În lumina dispoziţiilor noului Cod civil, apreciem că sunt legate cu titlu particular următoarele19:

- legatul tuturor bunurilor imobile; - legatul tuturor bunurilor mobile; - legatul unei fracţiuni din toate bunurile imobile; - legatul unei fracţiuni din toate bunurile mobile; - legatul care are ca obiect bunuri imobile sau bunuri mobile, corporale,

individual determinate sau de gen. - legatul care are ca obiect bunuri mobile incorporale, precum o creanţă

(legatum nominis); Testatorul poate gratifica pe legatarul cu titlu particular cu o creanţă, pe care o

are împotriva unei terţe persoane sau cu alte drepturi patrimoniale, precum drepturile de proprietate intelectuală sau drepturile asupra unor dividende ori beneficii.

- legatul prin care testatorul-creditor îl iartă pe legatarul-debitor de datorie (legatum liberationis);

Într-o astfel de ipoteză, datoria legatarului se stinge în momentul deschiderii moştenirii.

- legatul unui fapt (posibil şi licit), prin care moştenitorul universal sau cu titlu universal este obligat să facă sau să nu facă ceva, în favoarea legatarului cu titlu particular (spre exemplu, legatarul universal este obligat să plătească datoria legatarului cu titlu particular, faţă de un terţ).

- legatul care are ca obiect moştenirea culeasă de testator, în calitate de succesor universal sau cu titlu universal, nelichidată până la decesul acestuia.

- legatul nudei proprietăţi a unui/or bun/uri individual determinat/e; - legatul unui dezmembrământ al unuia sau mai multor bunuri individual

determinate. În lumina dispoziţiilor noului Cod civil, nu mai reprezintă o problemă controversată calificarea legatului nudei proprietăţi şi a legatului uzufructului.

Noul Cod civil reglementează unele tipuri de legate cu titlu particular care prezintă o anumită specificitate, unele dintre acestea fiind reglementate pentru prima dată în sistemul nostru de drept. Constituie astfel de legate: legatul rentei viagere sau al unei creanţe de întreţinere; legatul alternativ; legatul bunului altuia; legatul conjunctiv.

19 Enumerarea nu epuizează tipologia legatelor cu titlu particular, întâlnită în practică, ci îşi propune să identifice principalele varietăţi ale acestui tip de legat.


A. Legatul rentei viagere sau al unei creanţe de întreţinere Cu titlu de noutate, Legea nr. 287/2009 reglementează în art. 1062 legatul

rentei viagere sau al unei creanţe de întreţinere. Astfel, când obiectul legatului cu titlu particular cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de întreţinere, executarea acestuia este datorată din ziua deschiderii moştenirii.

B. Legatul alternativ Potrivit dispoziţiilor art. 1063 NCC, în cazul în care legatarului cu titlu

particular i-a fost lăsat fie un bun, fie altul, dreptul de alegere revine celui ţinut să execute legatul, dacă testatorul nu a conferit acest drept legatarului sau unui terţ. Aşadar, în cazul legatului alternativ, dreptul de alegere a bunului legat aparţine după caz: Legate cu titlu

particular speciale

- celui ţinut de executarea legatului (executor testamentar, moştenitori legali, legatari universali sau legatari cu titlu universal), dacă testatorul nu a nominalizat o persoană care să aleagă bunul legat;

- persoana desemnată de testator pentru alegerea bunului legat, aceasta putând fi legatarul însuşi sau un terţ.

C. Legatul bunului altuia Legatul bunului altuia reprezintă situaţia în care testatorul a dispus în favoarea

legatarului cu titlu particular de un bun cert, care nu-i aparţine, nici în momentul întocmirii testamentului, nici în momentul deschiderii succesiunii [art. 1064 alin. (1) NCC].

Aşadar, problema validităţii legatului bunului altuia se pune, numai dacă sunt întrunite următoarele două elemente:

a) testatorul nu are niciun drept, actual sau viitor, la data deschiderii moştenirii, asupra bunului legat;

b) obiectul legatului este reprezentat de un bun individual determinat. Legatul, având ca obiect bunuri de gen, este întrutotul valabil, întrucât un anumit gen de bunuri nu poate aparţine unui titular determinat, pe de o parte, iar pe de altă parte, cel însărcinat cu executarea legatului având ca obiect bunuri de gen este obligat să le procure, dacă în patrimoniul testatorului nu se găsesc astfel de bunuri. Legatarul cu titlu particular nu devine proprietar al bunurilor de gen la data deschiderii succesiunii, ci numai creditor.

În soluţionarea acestei probleme, noul Cod civil distinge două ipoteze: a) testatorul cunoştea că bunul de care a dispus nu-i aparţine; În această ipoteză, legatul este valabil, întrucât se prezumă că testatorul a

impus celor cărora le revine obligaţia executării testamentului procurarea bunului şi predarea acestuia legatarului [art. 1064 alin. (3) NCC). Cel însărcinat cu executarea legatului are următoarele două posibilităţi:

- va procura bunul şi-l va preda legatarului, transferul dreptului de proprietate operând de la data procurării bunului şi nu de la data deschiderii succesiunii;

- va plăti legatarului o sumă echivalentă cu valoarea bunului, raportată la momentul deschiderii moştenirii.

b) testatorul nu cunoştea că bunul de care a dispus nu-i aparţine. Într-o astfel de ipoteză, legatul va fi lovit de nulitate relativă [art. 1064 alin.

(2) NCC], întrucât se prezumă că, dacă testatorul ar fi cunoscut realitatea, nu ar fi întocmit testamentul. Nulitatea legatului este atrasă de existenţa erorii esenţiale [art. 1207 alin. (2) NCC] în care se află testatorul.


Dovada faptului că testatorul a ştiut sau nu că bunul nu-i aparţine trebuie realizată de către legatarul interesat, care va putea folosi, în acest scop, orice mijloc de probă, chiar şi elemente extrinseci testamentului.

D. Legatul conjunctiv Potrivit dispoziţiilor art. 1065 NCC, legatul cu titlu particular este prezumat a

fi conjunctiv atunci când testatorul a lăsat, prin acelaşi testament, un bun determinat individual sau generic mai multor legatari cu titlu particular, fără a preciza partea fiecăruia.

Într-o astfel de situaţie, dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu poate să primească legatul, partea lui va profita celorlalţi legatari [art. 1065 alin. (2) NCC]. Această soluţie devine aplicabilă, nu numai în ipoteza în care obiectul legatului conjunctiv este reprezentat de un bun determinat individual sau generic, ci şi în cazul în care obiectul legatului în discuţie este reprezentat de un dezmembrământ al dreptului de proprietate [art. 1065 alin. (2) NCC].

E) Legatul bunului indiviz

Problema legatului bunului indiviz se pune numai în ipoteza în care obiectul legatului este reprezentat de un bun individual determinat aflat în indiviziune (fie indiviziune propriu-zisă – testatorul dispunând de cota sa ideală dintr-un bun aparţinând unei universalităţi, precum o cotă-parte dintr-un bun care revine testatorului dintr-o moştenire nelichidată, fie proprietate comună pe cote-părţi - testatorul dispunând de cota sa ideală dintr-un bun determinat), la data deschiderii moştenirii.

Legate cu titlu particular speciale

Pentru soluţionarea problemei validităţii legatului bunului indiviz, trebuie să distingem între două ipoteze:

a) testatorul a lăsat legat cota sa ideală de drept asupra bunului determinat sau asupra unui bun determinat dintr-o universalitate, caz în care legatul este valabil, întrucât dreptul asupra cotei ideale din proprietatea unui bun determinat este un drept de proprietate individual, absolut şi exclusiv, astfel încât fiecare coindivizar îl poate transmite prin acte inter vivos sau mortis causa.

În această ipoteză, locul testatorului-coindivizar este luat de legatarul cu titlu particular, acesta din urmă fiind îndreptăţit, după caz:

- să dobândească în natură, în proprietate exclusivă, o parte din bunul comun; - să dobândească întregul bun comun, indemnizându-i pe ceilalţi copărtaşi în

mod corespunzător; - să primească valoarea corespunzătoare cotei sale din bunul comun, dacă

acesta a fost atribuit în natură altui coindivizar sau a fost vândut la licitaţie. b) testatorul a lăsat legat chiar bunul aflat în indiviziune şi nu cota-parte

ideală ce-i revenea din acel bun. În această ipoteză, considerăm că devin aplicabile, prin analogie, regulile statuate de noul Cod civil cu privire la legatul bunului altuia. În consecinţă, dacă testatorul a dispus de întregul bun, ştiind că are dreptul numai la o cotă-parte din acesta, legatul cu titlu particular va fi valabil, iar dacă testatorul nu a dispus în cunoştinţă de cauză, crezând că bunul îi aparţine în exclusivitate, legatul în cauză va fi anulabil.

3.2. Clasificarea legatelor după modalităţile care le afectează În funcţie de modalităţile care le afectează, legatele pot fi: legate pure şi

simple, legate cu termen, legate sub condiţie şi legate cu sarcină.


3.2.1. Legatul pur şi simplu Legatul este pur şi simplu, dacă nu este afectat de nicio modalitate. În cazul

legatului pur şi simplu (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), drepturile legatarului se dobândesc din momentul deschiderii moştenirii, independent de momentul exercitării dreptului de opţiune succesorală sau de punerea acestuia în posesie. De asemenea, dreptul de opţiune al legatarului, decedat după deschiderea moştenirii însă mai înainte de a fi exercitat dreptul de opţiune succesorală, se transmite propriilor moştenitori (art. 1105 NCC). Este evident că, din momentul deschiderii moştenirii, legatarul poate înstrăina, prin acte între vii, dreptul dobândit.

Legatul pur şi

simplu

3.2.2. Legatul cu termen Testatorul poate supune legatul unui termen, suspensiv sau extinctiv, caz în

care vor fi aplicabile, în principiu, regulile dreptului comun în materie de modalităţi, anume art. 1411-1420 NCC.

Potrivit dispoziţiilor art. 1412 alin. (1) NCC, în cazul legatului afectat de un termen suspensiv, este amânată executarea acestuia până la împlinirea termenului (spre exemplu, 1 an de la deschiderea moştenirii sau majoratul legatarului). Aşadar, naşterea drepturilor legatarului coincide cu data deschiderii moştenirii, numai exerciţiul acestora fiind amânat până la împlinirea termenului. În consecinţă, devenind proprietar din momentul deschiderii succesiunii, legatarul poate dispune prin acte inter vivos sau mortis causa de drepturile dobândite prin testament, însă nu poate pretinde predarea lucrului legat sau plata creanţei, decât la împlinirea termenului (art. 1414 NCC).

Legatul cu

termen

Dimpotrivă, în cazul legatului afectat de un termen extinctiv, legatarul îşi poate exercita drepturile succesorale din momentul deschiderii succesiunii, ca şi în cazul legatului pur şi simplu, acestea încetând pentru viitor, la împlinirea termenului [art. 1412 alin. (2) NCC]. Constituie, spre exemplu, legat afectat de termen extinctiv, legatul având ca obiect dobânzile produse de o sumă de bani pe o durată de timp determinată.

3.2.3. Legatul sub condiţie Testatorul poate supune legatul unei condiţii, suspensive sau rezolutorii. În cazul condiţiei suspensive, legatarul nu devine proprietar sau creditor de la

data deschiderii moştenirii, ci de la data îndeplinirii condiţiei pozitive sau neîndeplinirii condiţiei negative. Îndeplinirea condiţiei suspensive produce efecte retroactive, legatarul devenind proprietar sau creditor de la data deschiderii moştenirii (art. 1400 NCC).

Înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive (pendente conditione), legatarul poate lua măsuri conservatorii, potrivit dispoziţiilor art. 1409 NCC, ce constituie dreptul comun în materie. Spre deosebire însă de dreptul comun, legatul devine caduc prin moartea legatarului, înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive care afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal [art. 1071 lit e) NCC]. Aşadar, drepturile legatarului sub condiţie suspensivă nu se transmit către propriii moştenitori, dacă acesta decedează înainte de împlinirea condiţiei. Rezultă că dreptul legatarului este dublu condiţional, pentru naşterea lui trebuind îndeplinite două condiţii: cea impusă de testator şi cea legală de a supravieţui până la momentul realizării evenimentului.

Legatul sub

condiţie


În cazul condiţiei rezolutorii, drepturile legatarului iau naştere din momentul deschiderii moştenirii, ca şi în cazul legatului pur şi simplu, îndeplinirea condiţiei atrăgând desfiinţarea retroactivă a legatului [art. 1401 alin. (1) NCC].

Pendente conditione (înainte de îndeplinirea condiţiei), legatul este transmisibil prin acte între vii, iar în cazul decesului legatarului, legatul se transmite succesorilor acestuia.

Eveniente conditione (după îndeplinirea condiţiei), legatul se desfiinţează retroactiv de la data deschiderii moştenirii. În consecinţă, se desfiinţează şi drepturile succesorilor legatarilor, indiferent că este vorba de o transmisiune între vii sau pentru cauză de moarte.

Deficiente conditione (în cazul neîndeplinirii condiţiei), legatul se consolidează definitiv, ca şi cum ar fi fost un legat pur şi simplu.

3.2.4. Legatul cu sarcină (sub modo) Sarcina este singura modalitate care afectează exclusiv liberalităţile. Aceasta

reprezintă obligaţia impusă de testator legatarului, constând în a da, a face sau a nu face ceva. După acceptarea legatului, legatarul este obligat a îndeplini sarcina impusă de testator. Sarcina poate afecta atât legatul universal şi cu titlu universal, cât şi legatul cu titlu particular. Neîndeplinirea culpabilă a sarcinii de către legatar poate atrage revocarea judecătorească a legatului. Dimpotrivă, neîndeplinirea fortuită a sarcinii atrage revocarea, numai dacă, potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii [art. 1069 alin. (1) NCC].

Legatul cu

sarcină

Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul legatarului însuşi.

a) Sarcina prevăzută în interesul unui terţ. Dacă testatorul a prevăzut în testamentul său o sarcină în favoarea unui terţ,

acesta a realizat astfel o stipulaţie pentru altul, constituind în fapt o plată sau o liberalitate indirectă. Dacă testatorul a realizat o liberalitate indirectă, suntem în prezenţa unui dublu legat, caz în care se stabilesc raporturi juridice între testator şi legatar, între testatorul-stipulant şi terţul beneficiar şi între legatar şi terţul beneficiar. Regulile capacităţii de a dispune, respectiv de a primi prin intermediul unui legat trebuie analizate atât în raporturile stabilite între testator şi legatar, cât şi în raporturile stabilite între testatorul-stipulant şi terţul beneficiar. Nu se impune aceeaşi exigenţă, în raporturile stabilite între legatar şi terţul beneficiar, întrucât executarea sarcinii reprezintă plata unei obligaţii.

Cu titlu de excepţie de la regulile dreptului comun în materia capacităţii de a primi prin liberalităţi, este valabilă sarcina stipulată în favoarea unei persoane viitoare (neconcepute) sau nedeterminabile, cu condiţia de a exista sau de a fi determinabilă la data executării sarcinii. Constituie o sarcină în interesul unei persoane viitoare, acea sarcină stipulată în favoarea copilului, pe care-l va naşte, în timpul căsătoriei, nepoata testatorului.

Noul Cod civil, în cuprinsul art. 1073, reglementează regimul legatului-sarcină. Potrivit acestui text de lege, „...caducitatea sau revocarea judecătorească a unui legat grevat cu un legat-sarcină în favoarea unui terţ nu atrage (în principiu) ineficacitatea acestui din urmă legat. Moştenitorii care beneficiază de ineficacitatea legatului sunt obligaţi să execute legatul-sarcină”. În mod excepţional însă, ineficacitatea (caducitatea sau revocarea judecătorească) a legatului afectat cu un legat-sarcină atrage şi ineficacitatea celui din urmă, dacă bunul care formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de


voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive care afectează legatul [art. 1073 coroborat cu art. 1071 lit. f) NCC].

b) Sarcina prevăzută în interesul testatorului. Testatorul poate stipula o sarcină, chiar în interesul său personal. În niciun

caz, testatorul nu poate impune legatarului executarea unei obligaţii în timpul vieţii celui dintâi, întrucât testamentul este un act mortis causa, care-şi produce efectele abia la momentul morţii autorului său. Constituie, spre exemplu, o sarcină stipulată în interesul testatorului suportarea cheltuielilor de înmormântare sau plata unei datorii.

Legatul cu

sarcină Atât în cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, cât şi în cazul sarcinii stipulate în interesul testatorului, legatul încetează a mai fi liberalitate în limitele sarcinii.

c) Sarcina prevăzută în interesul legatarului însuşi. Dacă sarcina a fost stipulată în interesul legatarului, suntem în prezenţa unei

liberalităţi cu afectaţiune specială. Constituie, spre exemplu, sarcină stipulată în favoarea legatarului, o sumă de bani destinată a finanţa continuarea studiilor de către legatar.

Spre deosebire de celelalte două tipuri de sarcină, în acest ultim caz, legatul este pur gratuit, chiar dacă este afectat de o sarcină, rămânând însă revocabil pentru neexecutarea acesteia.

Daţi 3 exemple de legat cu sarcină. A se vedea pag. 86-87

4. Ineficacitatea legatului 4.1. Consideraţii generale privind ineficacitatea legatelor Prin ineficacitatea legatelor sunt desemnate ipotezele în care legatele nu-şi

produc efectele juridice fireşti, din cauze prevăzute de lege. Constituie astfel de cauze, potrivit dispoziţiilor art. 1072 NCC: - nulitatea;

- revocarea; Cauze de ineficacitate a

legatelor - caducitatea; - desfiinţarea pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea

condiţiei rezolutorii. 4.2. Revocarea legatelor Revocarea legatelor (valabil încheiate), a cărei consecinţă constă în lipsirea

acestora de efecte juridice, poate fi emanaţia voinţei unilaterale a testatorului, caz în care suntem în prezenţa revocării voluntare sau poate fi opera instanţei de judecată, caz în care suntem în prezenţa revocării judecătoreşti. Distingem aşadar între:


- revocarea voluntară; - revocarea judecătorească. 4.2.1. Revocarea voluntară a legatelor Noul Cod civil conţine atât dispoziţii referitoare la revocarea voluntară a

testamentului (art. 1051-1053), cât şi dispoziţii referitoare la revocarea voluntară a legatului (art. 1068). Mai mult, noul Cod civil, dând dovadă de consecvenţă, stabileşte şi corelaţia dintre aceste dispoziţii legale, arătând în art. 1068 alin. (1) că „Legatele sunt supuse dispoziţiilor privind revocarea voluntară a testamentului”. Drept urmare, se impune să analizăm cu prioritate problematica revocării voluntare a testamentului, dispoziţiile noului Cod civil incidente în această materie constituind dreptul comun şi fiind aplicabile şi legatului.

4.2.1.1. Revocarea voluntară a testamentului Posibilitatea revocării testamentului de către testatorul însuşi rezultă din

caracterul revocabil al testamentului, consacrat de noul Cod civil în art. 1034. Testatorul poate reveni oricând (până în ultima clipă a vieţii sale) asupra voinţei materializate în testament, acesta neputând renunţa la dreptul de a revoca dispoziţiile sale testamentare.

Testatorul poate revoca testamentul, în tot sau numai în parte, expres sau tacit. Drept urmare, vom distinge între cele două forme ale revocării voluntare a testamentului:

- revocarea voluntară expresă; - revocarea voluntară tacită. A. Revocarea voluntară expresă a testamentului

Potrivit dispoziţiilor art. 1051 alin. (1) NCC, „Un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior”.

Revocarea voluntară expresă a

testamentului a) Revocarea voluntară expresă a testamentului printr-un act autentic

notarial Revocarea testamentului poate fi cuprinsă într-un act autentic notarial,

redactat special în acest sens sau într-un alt act autentic, precum într-un contract de donaţie. În ipoteza revocării testamentului printr-un act autentic notarial, nu este necesar ca acesta să respecte condiţiile speciale de formă ale testamentului, nefiind un act de ultimă voinţă.

b) Revocarea voluntară expresă a testamentului printr-un testament ulterior Validitatea revocării nu este afectată de faptul că testamentul revocator are o

altă formă decât testamentul revocat (spre exemplu, testamentul autentic este revocat printr-un testament olograf) [art. 1051 alin. (2) NCC] sau că testamentul revocator conţine numai dispoziţia de revocare. În mod necesar însă, testamentul revocator trebuie să respecte, în afară de condiţiile generale de validitate, condiţiile de formă ale unui testament.

Revocarea expresă a testamentului, făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic se va înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial ţinut în format electronic, în care sunt înscrise, potrivit dispoziţiilor art. 1046 NCC, testamentele autentice. Obligaţia notarului public de a realiza această înscriere este statuată de dispoziţiile art. 1051 alin. (3) NCC.

B. Revocarea voluntară tacită a testamentului


Aceasta rezultă indirect, însă neîndoielnic, din anumite acte sau fapte ale testatorului sau cunoscute de acesta şi nu din declaraţia sa expresă de voinţă.

Prin dispoziţiile art. 1052, noul Cod civil face referire la următoarele două cazuri de revocare tacită a testamentului:

a) distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf [art. 1052 alin. (1) NCC];

În toate cazurile, distrugerea sau ruperea testamentului olograf de către testator atrage, de o manieră implicită, revocarea testamentului.

Cât priveşte însă ştergerea testamentului, trebuie să distingem însă următoarele situaţii:

- testamentul olograf conţine mai multe dispoziţii şi numai una dintre acestea este ştearsă;

Revocarea voluntară

tacită a testamentului

- testamentul olograf conţine o singură dispoziţie şi aceasta este ştearsă. În prima ipoteză, ne aflăm în prezenţa unui testament cu conţinut complex

(care conţine mai multe dispoziţii testamentare, nu neapărat legate), iar ştergerea numai a unei dispoziţii testamentare atrage doar revocarea acesteia şi nu a întregului act de ultimă voinţă [art. 1052 alin. (1) teza a doua NCC]. Ştergerea însă a singurei dispoziţii a testamentului olograf atrage revocarea acestuia, în întregul său.

Dacă prin ştergere se realizează o modificare a testamentului, revocarea acestuia intervine numai în măsura în care modificările realizate astfel nu sunt semnate de către testator [art. 1052 alin. (1), teza finală NCC]. Aşadar, modificările aduse unui testament prin ştergere şi semnate de către testator nu atrag revocarea testamentului.

Distrugerea, ruperea sau ştergerea testamentului olograf, realizată de către o altă persoană decât testatorul, însă în condiţiile în care acesta din urmă cunoaşte despre acest fapt şi este în măsură să-şi refacă actul de ultimă voinţă, atrage, de asemenea, revocarea testamentului [art. 1052 alin. (2) NCC].

Revocarea testamentului olograf prin distrugere, rupere sau ştergere, intervine dacă sunt întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii:

- testamentul distrus este olograf; - distrugerea testamentului este realizată de testator sau de către o terţă

persoană, însă cu ştiinţa celui dintâi şi cu condiţia ca acesta să fie în măsură să îl refacă;

- distrugerea testamentului, indiferent că este realizată de testator sau de o terţă persoană în condiţiile legii, este voluntară;

- distrugerea testamentului este efectivă; - testatorul îndeplineşte, la data distrugerii testamentului, condiţiile de

capacitate şi voinţă. b) contrarietatea sau incompatibilitatea dintre dispoziţiile testamentului

ulterior şi ale celui anterior [art. 1052 alin. (3) NCC]. Potrivit dispoziţiilor art. 1052 alin. (3) prima teză din NCC, „Testamentul

ulterior nu îl revocă pe cel anterior decât în măsura în care conţine dispoziţii contrare sau incompatibile cu acesta”.

Astfel, pentru a opera acest caz de revocare tacită, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a) testamentul nou întocmit trebuie să se conformeze următoarelor exigenţe: - să respecte condiţiile de formă cerute de lege pentru diferitele forme

testamentare; - testatorul să aibă capacitatea de a testa;


- consimţământul testatorului să fie neviciat. Validitatea revocării tacite este afectată, numai de nulitatea noului testament,

nu şi de caducitatea sau revocarea testamentului ulterior [art. 1052 alin. (3) teza a doua NCC].

b) testamentul nou întocmit să nu conţină revocarea testamentului anterior, pentru că, într-o astfel de ipoteză, ne aflăm în prezenţa unei revocări exprese şi nu se mai pune problema contrarietăţii sau incompatibilităţii noilor dispoziţii testamentare.

c) testamentul anterior să conţină dispoziţii contrare sau incompatibile cu cele ale testamentului ulterior.

Cei doi termeni utilizaţi de legiuitor - „contrare”şi „incompatibile” - au o semnificaţie distinctă, deşi produc aceeaşi consecinţă a ineficacităţii legatelor. Astfel, incompatibilitatea presupune o imposibilitate obiectivă (de natură materială sau juridică), absolută de executare concomitentă a dispoziţiilor testamentare succesive, în timp ce contrarietatea presupune o imposibilitate subiectivă (datorată voinţei testatorului), din punct de vedere obiectiv dispoziţiile testamentare succesive putând fi executate concomitent.

Suntem în prezenţa incompatibilităţii de natură materială, în următoarele cazuri:

a) Testatorul îl iartă de datorie pe debitorul său, printr-un testament, însă, printr-un testament ulterior, acelaşi testator instituie un legat cu titlu particular, al cărui obiect este reprezentat tocmai de acest drept de creanţă. Într-o astfel de ipoteză, cel de-al doilea testament îl revocă pe cel dintâi.

Incompatibilitatea

b) Printr-un legat cu titlu particular, se dispune pentru cauză de moarte de proprietatea exclusivă a autoturismului testatorului; însă, printr-un testament ulterior, acelaşi autoturism este lăsat legat altei persoane. Şi în acest caz, operează revocarea tacită a primului legat.

Incompatibilitatea de natură juridică a fost exemplificată cu ipoteza în care deplina proprietate asupra unui bun imobil este atribuită, printr-un testament, unei persoane, iar printr-un testament ulterior este atribuit altei persoane, uzufructul aceluiaşi bun. Cel din urmă testament îl revocă pe cel dintâi, întrucât uzufructul este incompatibil, din punct de vedere juridic, cu deplina proprietate.

Revocarea legatului pentru contrarietate poate interveni numai în ipotezele în care, din voinţa chiar şi prezumată a testatorului, rezultă că acesta nu a dorit executarea cumulativă a testamentelor succesive, contrare. Spre exemplu, testatorul lasă acelaşi bun moştenire la două persoane diferite, prin testamente diferite. Dacă testatorul ar fi dispus de această manieră prin acelaşi testament, cele două persoane gratificate ar fi devenit coproprietare asupra bunului legat. Se prezumă, însă, că testatorul a dorit să revoce primul testament, prin testamentul ulterior întocmit. Aşadar, această prezumţie îşi are temeiul în succesiunea testamentelor.

Contrarietatea

Enumeraţi cauzele revocării voluntare tacite a testamentului. A se vedea pag.

89-90


4.2.1.2. Revocarea voluntară a legatelor În art. 1068, noul Cod civil reglementează următoarele două cauze ale

revocării voluntare tacite a legatului: a) orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu

particular, consimţită de către testator, chiar dacă înstrăinarea este afectată de modalităţi [art. 1068 alin. (2) NCC];

Astfel, pentru ca înstrăinarea bunului legat să atragă revocarea legatului, trebuie îndeplinite o serie de condiţii atât în privinţa legatului care se revocă, cât şi în privinţa actului de înstrăinare.

Revocarea voluntară

tacită a legatului

I. În privinţa legatului care se revocă, trebuie întrunite următoarele condiţii: - legatul să fie cu titlu particular; - legatul să aibă ca obiect bunuri individual determinate, corporale sau

incorporale, sau bunuri de gen individualizate. II. În privinţa actului de înstrăinare, trebuie întrunite următoarele condiţii: - înstrăinarea trebuie să fie voluntară; - înstrăinarea trebuie să fie reală şi efectivă; - înstrăinarea trebuie să fie cel puţin parţială. Potrivit dispoziţiilor art. 1068 alin. (3) NCC, revocarea operează „...pentru tot

ceea ce s-a înstrăinat”. Aşadar, revocarea poate fi totală sau parţială. Dacă bunul legat a fost înstrăinat integral, revocarea legatului va fi totală. Dimpotrivă, revocarea legatului va fi parţială, în următoarele ipoteze:

• bunul legat a fost înstrăinat, numai într-o anumită cotă (spre exemplu, a fost înstrăinată numai cota de ½ din bunul legat);

• a fost înstrăinată numai o parte din bunurile care formează obiectul legatului;

• au fost constituite prin actul de înstrăinare numai dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, nefiind înstrăinată şi nuda proprietate;

• bunul legat a fost grevat cu garanţii reale. În toate aceste ipoteze, legatarul va trebui să respecte voinţa testatorului,

potrivit căreia legatul este revocat parţial. - înstrăinarea poate fi afectată de modalităţi. Precizăm că înstrăinarea bunului legat atrage revocarea legatului, dacă sunt

îndeplinite următoarele condiţii: - legatul este cu titlu particular şi are ca obiect bunuri individual determinate; - înstrăinarea, totală sau parţială, a bunului legat este voluntară, reală şi

efectivă. Revocarea voluntară

tacită a legatului

b) distrugerea voluntară de către testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular [art. 1068 alin. (4) NCC].

În materia revocării legatului, distrugerea bunului legat (dispoziţia materială) atrage, ca şi înstrăinarea bunului legat (dispoziţia juridică), revocarea legatului. Revocarea legatului operează, în lumina dispoziţiilor noului Cod civil, numai în ipoteza distrugerii voluntare a bunului legat de către testator. Dacă, dimpotrivă, bunul legat este distrus involuntar de către testator sau dacă acesta este distrus de o terţă persoană, cu sau fără voia testatorului, ori dacă bunul a pierit fortuit în timpul vieţii testatorului nu intervine revocarea legatului, ci caducitatea acestuia [art. 1071 lit. f) NCC].


Aşadar, pentru a interveni revocarea legatului, este necesar să fie întrunite în mod cumulativ următoarele condiţii:

- bunul care formează obiectul legatului cu titlu particular să fie distrus; - distrugerea acestuia să fie voluntară; - distrugerea acestuia să fie realizată de către testator. 4.2.1.3. Retractarea revocării voluntare a testamentului Testatorul poate reveni asupra revocării testamentare (realizând astfel o

retractare a dispoziţiei revocatorii), indiferent că aceasta a fost expresă sau tacită. Aşadar, revocarea legatelor este ea însăşi revocabilă. Potrivit dispoziţiilor art. 1053 alin. (1) NCC, „Dispoziţia revocatorie poate fi retractată în mod expres prin act autentic notarial sau prin testament”. Retractarea

revocării Ca regulă, retractarea dispoziţiilor revocatorii înlătură efectele revocării, reînviind dispoziţiile testamentare revocate, astfel încât actul de ultimă voinţă a testatorului îşi produce efectele. În mod excepţional însă, revocarea se menţine, actul de ultimă voinţă sau legatul devenind ineficace, în următoarele două cazuri, expres prevăzute de noul Cod civil în art. 1053 alin. (2):

- testatorul şi-a manifestat voinţa în sens contrar; - intenţia contrară a testatorului rezultă din împrejurări concrete. Retractarea revocării testamentului nu reînvie dispoziţiile testamentare în

cazul în care testatorul revocă din nou, expres sau tacit, actul său de ultimă voinţă. Potrivit dispoziţiilor art. 1053 alin. (3) NCC, retractarea unei dispoziţii

revocatorii făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic se va înscrie de îndată de către notar în registrul naţional notarial, prevăzut la art. 1046 NCC.

Enumeraţi cazurile de revocare voluntară expresă a legatelor. A se vedea pag.

91-92

4.2.2. Revocarea judecătorească a legatelor Spre deosebire de revocarea voluntară, care intervine ca urmare a manifestării

de voinţă a testatorului, revocarea judecătorească se datorează săvârşirii de către legatar a unor fapte culpabile, expres şi limitativ prevăzute de lege. În acest caz, revocarea va interveni pentru fapte săvârşite, după caz, înainte sau după deschiderea succesiunii, însă aceasta va fi dispusă, numai de către instanţa judecătorească, la cererea persoanei/nelor interesate, după moartea testatorului.

În condiţiile în care nedemnitatea succesorală a fost ridicată de către noul Cod civil la rangul de condiţie generală a dreptului la moştenire şi în condiţiile în care acelaşi act normativ reglementează, în materia moştenirii testamentare, posibilitatea revocării judecătoreşti a legatului pentru ingratitudine, putem aprecia că unele fapte ale legatarului pot fi sancţionate de două ori:

- prin înlăturarea de la moştenire ca efect al nedemnităţii; - prin revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine, în cazul

iertării nedemnului de către testator, în condiţiile legii şi gratificării acestuia prin legat.


Constituie cauze de revocare judecătorească a legatelor, potrivit dispoziţiilor art. 1069 NCC, următoarele:

- neîndeplinirea culpabilă a sarcinii de către legatar [art. 1069 alin. (1)]; - ingratitudinea legatarului [art. 1069 alin. (2)]. A) Revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii. Acceptând legatul, legatarul are obligaţia de a aduce la îndeplinire sarcinile

instituite de testator, după moartea acestuia din urmă. Neîndeplinirea culpabilă a sarcinilor care grevează legatul poate atrage revocarea acestuia.

Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numai dacă, potrivit voinţei testatorului, eficacitatea legatului este condiţionată de executarea sarcinii [art. 1069 alin. (1) teza finală NCC]. Rezultă aşadar că, în principiu, numai neexecutarea culpabilă a sarcinii de către legatar este de natură a atrage revocarea legatului, nu şi neexecutarea fortuită.

Revocarea judecătorească

a legatului Revocarea judecătorească a legatului pentru ingratitudine. Legatul este revocat pentru ingratitudine, dacă legatarul a săvârşit una dintre

următoarele fapte: a) în timpul vieţii testatorului: - a atentat la viaţa testatorului, a unei persoane apropiate lui, sau, ştiind că alţii

intenţionează să atenteze, nu l-a înştiinţat; - s-a făcut vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave, faţă de testator. b) după moartea testatorului, s-a făcut vinovat de injurii grave la adresa

memoriei acestuia. De fapt, singura cauză de ingratitudine propriu-zisă este ultima, întrucât numai

această faptă este săvârşită după moartea testatorului. Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în

termen de un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine. 4.3. Caducitatea legatelor 4.3.1.Noţiunea caducităţii Caducitatea reprezintă cauza de ineficacitate a legatului care se datorează unor

împrejurări ulterioare întocmirii testamentului şi independente de voinţa testatorului şi care împiedică executarea legatului.

4.3.2. Cauzele caducităţii Potrivit dispoziţiilor art. 1071 NCC, constituie cauze ale caducităţii legatelor

următoarele: a) Legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii [art. 1071 lit.

a) NCC]. În lumina dispoziţiilor noului Cod civil, legatul devine caduc în cazul în care

legatarul este decedat la data deschiderii moştenirii, aşadar moare, înaintea testatorului sau în acelaşi timp cu acesta.

Întrucât testamentul prezintă caracter personal, moştenitorii legatarului decedat la data deschiderii moştenirii testatorului nu au niciun drept asupra legatului. Nici de reprezentare nu se pot prevala moştenitorii legatarului, decedat la data deschiderii moştenirii, întrucât această instituţie de drept caracterizează numai moştenirea legală.

În cazul în care, prin testament, au fost instituiţi mai mulţi legatari şi numai unul dintre aceştia este decedat la data deschiderii moştenirii testatorului, soarta


celorlalte legate nu este influenţată, ele fiind culese de către legatarii instituiţi şi care se află în viaţă.

b) Legatarul este incapabil de a primi legatul, la data deschiderii moştenirii [art. 1071 lit. b) NCC].

Legatul devine caduc dacă, la data deschiderii moştenirii şi mai înainte de predarea legatului, legatarul devine incapabil de a primi. Aşadar, incapacitatea legatarului de a primi trebuie apreciată, raportat la momentul deschiderii moştenirii şi nu la momentul întocmirii testamentului. Dacă incapacitatea legatarului există la momentul întocmirii testamentului, acesta este nul şi nu caduc.

Intervine, spre exemplu, caducitatea legatului pentru incapacitate, în ipoteza în care legatarul-persoană juridică fără scop lucrativ îşi schimbă obiectul de activitate, astfel încât bunul legat nu mai corespunde acestuia [art. 206 alin. (2) NCC].

c) Legatarul este nedemn [art. 1071 lit. c) NCC]. Precizăm însă că nedemnitatea atrage caducitatea legatului numai în măsura în

care defunctul nu l-a iertat pe nedemn. d) Legatarul renunţă la legat [art. 1071 lit. d) NCC]. Numai renunţarea legatarului la legat, după deschiderea moştenirii, şi nu

neacceptarea legatului, atrage caducitatea acestuia. Ca şi moştenitorul legal, legatarul are, potrivit dispoziţiilor noului Cod civil (art. 1106-1124), dreptul de a opta cu privire la succesiunea care i se cuvine, în sensul de a o accepta sau de a o repudia. Dacă legatarul renunţă la legat, după deschiderea moştenirii şi în condiţiile legii, legatul devine caduc.

Cauzele caducităţii

Dimpotrivă, ineficacitatea legatului nu intervine, în ipoteza în care legatarul nu renunţă la legat, dar nici nu-l acceptă, devenind străin faţă de aceasta.

e) Legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal [art. 1071 lit. e) NCC].

Acest caz de caducitate se constituie într-o excepţie de la cel potrivit căruia legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii.

Drept urmare, legatul afectat de o condiţie suspensivă cu caracter pur personal devine caduc, dacă legatarul moare după deschiderea moştenirii, dar mai înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.

Dimpotrivă, existenţa unei condiţii suspensive ce nu prezintă caracter pur personal, a unei condiţii rezolutorii, a unui termen, suspensiv sau extinctiv sau a unei sarcini nu afectează soarta legatului. Pentru a dobândi dreptul legat, în aceste ipoteze, este suficient ca legatarul să fie în viaţă la data deschiderii moştenirii.

f) Bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul [art. 1071 lit. f) NCC].

Constatăm şi în acest caz, preocuparea legiuitorului de a reglementa cât mai clar şi detaliat cazurile în care intervine caducitatea legatului.

Drept urmare, pieirea bunului atrage caducitatea legatului, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- legatul să fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri corporale, certe, individual determinate.

- bunul să fi pierit în totalitate; Pieirea parţială a bunului legat are ca efect numai micşorarea emolumentului

şi nu caducitatea (parţială) legatului. - pieirea să aibă loc în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei

suspensive care afectează legatul.


Ca regulă, caducitatea legatului intervine dacă bunul legat piere în timpul vieţii testatorului, adică între momentul întocmirii testamentului şi deschiderea moştenirii. Dacă bunul nu există la momentul întocmirii testamentului, acesta este nul pentru lipsa obiectului. Dacă bunul piere ulterior deschiderii moştenirii, legatul nu este caduc, întrucât legatarul a dobândit proprietatea bunului, de la data morţii testatorului. În această ipoteză, se pune problema suportării riscului pieirii bunului de către proprietar (legatar), potrivit principiului res perit domino.

În lumina dispoziţiilor noului Cod civil, regula potrivit căreia caducitatea operează numai dacă bunul legat piere în timpul vieţii testatorului, comportă însă următoarea excepţie: în cazul legatului sub condiţie suspensivă, pieirea bunului legat atrage caducitatea dispoziţiei testamentare în cauză, chiar dacă aceasta se produce după momentul deschiderii moştenirii, dar mai înainte de realizarea condiţiei.

- pieirea bunului intervine din motive care nu ţin de voinţa testatorului. Astfel, pieirea bunului poate fi cauzată de un caz fortuit sau de forţă majoră ori poate fi imputată unei terţe persoane sau chiar legatarului. Fapta intenţionată a testatorului, care are ca urmare pieirea bunului legat, constituie revocare voluntară a legatului şi nu cauză de caducitate. În ceea ce ne priveşte, considerăm că fapta neintenţionată a testatorului care are ca urmare pieirea bunului, este de natură să atragă caducitatea legatului.

4.4. Consecinţele ineficacităţii legatelor Potrivit dispoziţiilor art. 1072 NCC, „Ineficacitatea legatului din cauza

nulităţii, revocării, caducităţii ori desfiinţării pentru nerealizarea condiţiei suspensive ori pentru îndeplinirea condiţiei rezolutorii profită moştenitorilor ale căror drepturi succesorale au fost micşorate sau, după caz, înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul”.

Persoanele care vor beneficia de ineficacitatea legatelor sunt: moştenitorii legali, legatarii universali, legatarii cu titlu universal şi chiar legatarii cu titlu particular, dacă testatorul le-a impus sarcina executării testamentului ineficace.

Spre exemplu, de ineficacitatea legatului universal profită, în primul rând, moştenitorii rezervatari (dacă există), aceştia culegând nu numai rezerva legală, ci întreaga moştenire. În ipoteza inexistenţei moştenitorilor legali rezervatari, de ineficacitatea legatului universal profită moştenitorii legali nerezervatari, care ar fi fost înlăturaţi de la moştenire, dacă legatul universal şi-ar fi produs efectele juridice.

Enumeraţi cauzele caducităţii. A se vedea pag. 94-95

II. Dezmoştenirea 1. Noţiunea dezmoştenirii Legea nr. 287/2009 reglementează dezmoştenirea în art. 1074-1075.


Potrivit dispoziţiilor art. 1074 alin. (1) NCC, „Dezmoştenirea este dispoziţia testamentară, prin care testatorul îi înlătură de la moştenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali”.

Testatorul are libertatea de a dezmoşteni, exclusiv după bunul său plac, orice moştenitor legal, anume, rudele din cele patru clase de moştenitori legali şi soţul supravieţuitor. Spre deosebire de moştenitorii nerezervatari (colateralii privilegiaţi, ascendenţii ordinari şi colateralii ordinari), care pot fi dezmoşteniţi în totalitate, moştenitorii rezervatari (soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi) pot fi dezmoşteniţi numai în limita cotităţii disponibile. Aceştia din urmă vor culege, ca urmare a dezmoştenirii, numai o cotă din moştenire, denumită rezervă succesorală. Deşi dezmoşteniţi (lipsiţi de emolumentul succesoral), moştenitorii legali îşi păstrează această calitate şi, în consecinţă, în virtutea acesteia, au următoarele drepturi:

Noţiunea dezmoştenirii

- să ceară anularea sau constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare; - să ceară revocarea judecătorească a legatelor; - să ceară constatarea caducităţii legatelor; - moştenitorii rezervatari dezmoşteniţi au posibilitatea să ceară reducţiunea

liberalităţilor excesive; - să ceară inventarierea şi luarea măsurilor speciale de conservare a bunurilor

succesorale (art. 70 şi urm. din Legea nr. 36/1995); - să li se comunice de către notarul public măsurile de conservare luate; - să fie citaţi la dezbaterea moştenirii, chiar dacă nu sunt moştenitori

rezervatari şi prin legate a fost epuizată întreaga moştenire a defunctului. 2. Felurile dezmoştenirii Legea nr. 287/2009, în art. 1074 alin. (2), distinge între dezmoştenirea directă

şi indirectă. a) Dezmoştenirea este directă, potrivit dispoziţiilor art. 1074 alin. (2) NCC,

„...atunci când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la moştenire a unuia sau mai multor moştenitori legali”. Aşadar, dezmoştenirea directă poate fi totală sau parţială.

Drept urmare, dacă dezmoştenirea directă vizează toţi moştenitorii legali nerezervatari ai testatorului (inclusiv unicul moştenitor), aceasta este totală. În consecinţă, în ipoteza în care testatorul a dezmoştenit toţi moştenitorii săi legali nerezervatari şi nu a instituit niciun legatar, moştenirea sa va deveni vacantă şi va fi deferită în condiţiile legii.

Dimpotrivă, dezmoştenirea directă, ce are ca efect înlăturarea de la moştenire de către testator a unuia sau mai multor moştenitori legali nerezervatari ai săi (nu toţi, însă) sau a unuia, mai multor ori tuturor moştenitorilor săi rezervatari, este parţială. În această ipoteză, moştenirea testatorului va fi culeasă, în absenţa legatarilor, astfel:

- de către comoştenitorii cu care dezmoştenitul ar fi venit în concurs; - în lipsa acestora, de către moştenitorii subsecvenţi [art. 1075 alin. (4) prima

teză NCC]; - de către moştenitorii rezervatari dezmoşteniţi, în limitele rezervei

succesorale. Rezultă aşadar că dezmoştenirea moştenitorilor rezervatari este întotdeauna

parţială, întrucât aceştia vor culege, în puterea legii, rezerva succesorală (adică, jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, li s-


ar fi cuvenit, ca moştenitori legali – art. 1088 NCC). În cazul lor, dezmoştenirea produce efecte, numai în limitele cotităţii disponibile.

Spre exemplu, dacă defunctul are un singur copil, pe care-l dezmoşteneşte şi nu instituie legatari, acesta va culege ½ din moştenire, corespunzând rezervei sale succesorale şi nu întreaga moştenire pe care ar fi putut-o culege dacă nu ar fi fost dezmoştenit. Cealaltă jumătate a moştenirii revine moştenitorilor legali subsecvenţi.

Felurile

dezmoştenirii Dacă însă defunctul are doi copii şi dezmoşteneşte numai pe unul dintre aceştia, cel dezmoştenit va culege numai 1/4 din moştenire, corespunzând rezervei sale legale (adică ½ din cota de ½ care i s-ar fi cuvenit în concurs cu fratele său, dacă nu ar fi intervenit dezmoştenirea), iar celălalt copil nedezmoştenit al defunctului va culege restul de 3/4 din moştenire (şi nu ½ cât ar fi cules, dacă fratele său nu ar fi fost dezmoştenit).

b) Dezmoştenirea este indirectă atunci când testatorul instituie unul sau mai mulţi legatari [art. 1074 alin. (2) teza finală NCC].

În acest caz, testatorul nu precizează expres faptul dezmoştenirii unor moştenitori legali, rezervatari sau nerezervatari, însă instituie unul sau mau mulţi legatari, care vor culege cotitatea disponibilă sau întreaga moştenire. Spre exemplu, testatorul desemnează un legatar universal sau doi legatari cu titlu universal, fiecare pentru o cotă de ½ din moştenire.

3. Efectele dezmoştenirii Noul Cod civil reglementează efectele dezmoştenirii, în art. 1075, distingând

între următoarele ipoteze: A) La moştenire, în concurs cu clasele de moştenitori, vine şi soţul

supravieţuitor. a) Dezmoştenirea numai a soţului supravieţuitor. Potrivit dispoziţiilor alin. (1) ale art. 1075 NCC, „În cazul dezmoştenirii

soţului supravieţuitor, moştenitorii din clasa cu care acesta vine în concurs culeg partea din moştenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor ca urmare a dezmoştenirii”.

Efectele

dezmoştenirii Rezerva succesorală a acestuia, pe care o va culege în cazul în care este dezmoştenit, este de ½ din cota pe care ar fi cules-o, dacă nu ar fi fost dezmoştenit. Aşadar, în caz de dezmoştenire, cota soţului supravieţuitor va fi de:

- 1/8 din moştenire, în concurs cu clasa întâi de moştenitori legali, restul de 7/8 din moştenire cuvenindu-se descendenţilor;

- 1/6 din moştenire, în concurs cu întreaga clasă a doua de moştenitori legali, restul de 5/6 din moştenire cuvenindu-se ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi;

- ¼ din moştenire, în concurs cu ascendenţii privilegiaţi sau cu colateralii privilegiaţi, restul de 3/4 din moştenire cuvenindu-se rudelor amintite;

- 3/8 din moştenire, în concurs cu clasa a treia sau a patra de moştenitori legali, restul de 5/8 din moştenire cuvenindu-se ascendenţilor ordinari sau colateralilor ordinari.

b) dezmoştenirea unei rude a defunctului (moştenitor rezervatar), care vine la moştenire, în concurs cu soţul supravieţuitor (nedezmoştenit).

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 1075 din NCC, „Dacă, în urma dezmoştenirii, pe lângă soţul supravieţuitor, vin la moştenire atât cel dezmoştenit, cât şi acela care beneficiază de dezmoştenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea cotei soţului supravieţuitor şi a cotei celui dezmoştenit”.


Pentru a identifica cu precizie efectele dezmoştenirii unei rude a defunctului - moştenitor rezervatar, care vine la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor (nedezmoştenit), luăm următoarele exemple:

• defunctul are soţ supravieţuitor şi trei copii, pe unul dintre aceştia din urmă dezmoştenindu-l expres prin testament. Moştenirea defunctului va fi împărţită astfel:

- soţul supravieţuitor va culege ¼ din moştenire; - fiul dezmoştenit (care, în absenţa dezmoştenirii, ar fi cules cota de ¼) va

culege cota de 1/8 (adică jumătate din cota de 1/4); - cei doi descendenţi ai defunctului nedezmoşteniţi vor culege împreună

cota de 5/8 din moştenire, adică fiecare dintre ei, cota de 5/16. • defunctul are soţ supravieţuitor şi părinţi, numai pe unul dintre aceştia din

urmă dezmoştenindu-l. Într-o astfel de ipoteză, moştenirea va fi împărţită după cum urmează:

- soţul supravieţuitor va culege 1/2 din moştenire; - părintele dezmoştenit va culege 1/8 din moştenire (adică jumătate din cota

de ¼, care i s-ar fi cuvenit dacă nu ar fi fost dezmoştenit); - celălalt părinte va culege cota de 3/8 din moştenire. B) Moştenitorii din cele patru clase vin la moştenire singuri, fără concursul

soţului supravieţuitor. a) Este dezmoştenită o rudă a defunctului din categoria moştenitorilor

rezervatari. Potrivit dispoziţiilor art. 1075 alin. (3) NCC, „Atunci când, în urma

dezmoştenirii, un moştenitor primeşte o cotă inferioară cotei sale legale, moştenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoştenit”.

Exemplu: dacă defunctul are doi copii şi numai pe unul dintre aceştia îl dezmoşteneşte, cotele care se cuvin acestora sunt următoarele:

- 1/4 din moştenire pentru copilul dezmoştenit (1/2 din cota de 1/2 pe care ar fi cules-o, dacă nu ar fi fost dezmoştenit);

- 3/4 din moştenire pentru celălalt copil al defunctului. b) este dezmoştenită o rudă a defunctului din categoria moştenitorilor

nerezervatari. Potrivit dispoziţiilor art. 1075 alin. (4) NCC, „Dacă, în urma dezmoştenirii, o

persoană este înlăturată total de la moştenire, cota ce i s-ar fi cuvenit se atribuie moştenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moştenitorilor subsecvenţi”. Aşadar, moştenitorul legal nerezervatar, dezmoştenit este înlăturat de la moştenire, cota acestuia cuvenindu-se, după caz, comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi. Exemple:

Efectele

dezmoştenirii - defunctul are doi fraţi şi numai pe unul dintre aceştia îl dezmoşteneşte.

Fratele dezmoştenit va fi înlăturat de la moştenire ca urmare a voinţei defunctului, moştenirea cuvenindu-se în integralitatea ei, fratelui nedezmoştenit (comoştenitor).

- defunctul are un frate, pe care-l dezmoşteneşte şi doi nepoţi de frate. Moştenirea defunctului se va cuveni în cote egale (de ½) celor doi nepoţi ai săi (moştenitori subsecvenţi).

4. Nulitatea dezmoştenirii Potrivit dispoziţiilor art. 1076 NCC, „Dispoziţia testamentară prin care

moştenitorii legali au fost dezmoşteniţi este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege”. Prin acest text de lege, se face trimitere la dreptul comun


în materie, astfel încât cauzele care atrag nulitatea contractului, atrag, în egală măsură, şi nulitatea dezmoştenirii. Ca excepţie de la dreptul comun în materie, termenul (general) de prescripţie a acţiunii în anulabilitate curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii.

Dezmoştenirea directă şi dezmoştenirea indirectă. A se vedea pag. 96-97

III. Execuţia testamentară 1. Consideraţii generale privind execuţia testamentară Execuţia testamentară priveşte modalităţile în care vor fi aduse la îndeplinire

dispoziţiile unui testament. Aceasta este reglementată de Legea nr. 287/2009 în art. 1077-1085.

De regulă, obligaţia de a executa testamentul revine moştenitorilor legali sau legatarului universal. Potrivit dispoziţiilor art. 1077 alin. (1) NCC însă, „Testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară executării dispoziţiilor testamentare. Executorul testamentar poate fi desemnat şi de către un terţ determinat prin testament”. Rezultă, aşadar, că numirea executorului testamentar nu este obligatorie.

Noţiune

Numirea executorului se poate face numai prin testament (chiar şi codicil, realizat ulterior testamentului, însă în formă testamentară), după regulile de desemnare a beneficiarului liberalităţii (legatarului). Similar, revocarea unui executor testamentar se realizează, în general, după aceleaşi reguli ca şi revocarea testamentului (art. 1051 şi urm. NCC).

Precizăm însă că, în temeiul dispoziţiilor art. 1077 alin. (1) NCC, executorul testamentar poate fi desemnat şi de către un terţ, indicat de către dispunător prin testament, spre deosebire de legatar, care nu poate fi desemnat decât de către dispunător.

De regulă, testatorul procedează la numirea unui executor testamentar, pentru a-i degreva pe moştenitori de această sarcină sau în ipoteza în care ştie că moştenitorii săi nu pot (fiind incapabili, minori sau puşi sub interdicţie judecătorească) sau nu vor să asigure executarea dispoziţiilor sale de ultimă voinţă.

Executor testamentar poate fi orice persoană, care are deplină capacitate de exerciţiu, la data deschiderii moştenirii (art. 1078 NCC). Aşadar, poate fi numită executor testamentar şi persoana insolvabilă, în măsura în care aceasta este de bună-credinţă şi chiar şi o persoană incapabilă de a primi de la testator, dacă are capacitatea de a se obliga. Incapabilul de a primi de la testator poate fi desemnat executor testamentar, însă nu poate fi remunerat sub forma unei liberalităţi testamentare. Dacă

Persoanele care pot fi executor

testamentar


remuneraţia acestuia simulează un legat, instanţa de judecată o poate diminua, până la valoarea serviciilor prestate. Executorul testamentar, care este capabil de a primi de la testator, poate beneficia însă de un legat remuneratoriu. Aşadar, pentru a beneficia de un legat remuneratoriu, executorul testamentar trebuie să deţină atât capacitatea de a primi de la testator, cât şi capacitatea de a fi executor. Poate avea calitatea de executor testamentar şi notarul public, în măsura în care nu este învestit în cauză cu desfăşurarea procedurii succesorale notariale. De asemenea, poate fi desemnat în calitate de executor testamentar, un avocat.

Nu poate dobândi calitatea de executor testamentar persoana pusă sub interdicţie sau minorul, chiar dacă aceştia ar avea încuviinţarea reprezentantului lor legal şi autorizarea instanţei de tutelă. De asemenea, nu poate avea calitatea de executor testamentar unitatea administrativ-teritorială, întrucât aceasta nu poate administra un patrimoniu străin, în mod gratuit.

Testatorul poate desemna, în vederea aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor sale de ultimă voinţă, unul sau mai mulţi executori. Aceştia pot avea:

a) atribuţii conjunctive, caz în care oricare dintre executorii testamentari poate pune în execuţie, în totalitate, dispoziţiile testamentare;

b) atribuţii divizate, caz în care fiecare dintre aceştia trebuie să îndeplinească în totalitate propriile atribuţii;

Categorii de atribuţii

c) atribuţii subsidiare, pentru ipoteza în care primul executor desemnat nu poate sau nu vrea să accepte această însărcinare.

De asemenea, testatorul are posibilitatea de a evita, în cazul în care executorii testamentari au atribuţii conjunctive, ca numai unul dintre aceştia să se ocupe de execuţia testamentului, inserând în testament obligaţia executorilor testamentari de a lucra împreună [art. 1077 alin. (2) NCC].

Potrivit dispoziţiilor art. 1077 alin. (3) NCC, „Puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin declaraţie autentică notarială”. Aşadar, acceptarea misiunii de executor testamentar produce efecte juridice, numai dacă este realizată în forma cerută de lege, anume sub forma unei declaraţii autentice notariale.

2. Natura juridică a execuţiei testamentare Noul Cod civil prin dispoziţiile art. 1082 alin. (2), determină natura juridică a

execuţiei testamentare, dispunând în sensul că „Executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare”.

3. Atribuţiile executorului testamentar 3.1. Consideraţii generale privind atribuţiile executorului testamentar Potrivit dispoziţiilor art. 1079 alin. (1) NCC, „Executorul testamentar are

dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept”. Potrivit alineatului (2) al aceluiaşi text de lege, „Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar la o parte din patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt”. Cu privire la acelaşi termen, noul Cod civil dispune în cuprinsul alineatului (3) al art. 1079 că acesta „...poate fi prelungit de instanţa de judecată, pentru motive temeinice, prin acordarea unor termene succesive de câte un an”.


3.2. Atribuţiile executorului testamentar Executorul testamentar are, în temeiul dispoziţiilor art. 1080 NCC,

următoarele atribuţii: a) să ceară, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt

şi minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească sau dispărute; b) să stăruie în vederea realizării inventarului bunurilor moştenirii, în prezenţa

sau cu citarea moştenitorilor; c) să ceară instanţei încuviinţarea vânzării bunurilor, în lipsă de sume

suficiente pentru executarea legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale, numai dacă nu există moştenitori rezervatari. Aşadar, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunurilor mobile ale succesiunii, ori de câte ori executorul testamentar dovedeşte că în masa succesorală nu se află sume suficiente pentru executarea legatelor, indiferent dacă defunctul are sau nu moştenitori rezervatari. Prezenţa acestora din urmă însă limitează vânzarea bunurilor imobile.

d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie pentru a apăra validitatea sa;

e) va plăti datoriile moştenirii, dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa unei asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile moştenirii, numai cu încuviinţarea instanţei de judecată. Constatăm aşadar că această atribuţie a executorului testamentar nu mai operează în puterea legii, precum dreptul de administrare sau celelalte atribuţii mai sus menţionate, ci numai în baza unei împuterniciri din partea testatorului sau a unei încuviinţări din partea instanţei de judecată.

Atribuţiile

executorului testamentar

f) va încasa creanţele moştenirii; g) dacă a fost abilitat de către testator, executorul testamentar poate proceda la

partajarea bunurilor succesorale, partajul astfel realizat producând efecte numai dacă proiectul prezentat de către executor a fost aprobat de către toţi moştenitorii.

Pentru a putea să-şi exercite atribuţiile conferite de lege, este necesar ca executorul testamentar să fie citat în cadrul procedurii succesorale notariale, alături de moştenitorii legali şi de legatari (art. 75 din Legea nr. 36/1995).

Atribuţiile executorului testamentar. A se vedea pag. 101

3.3. Transmiterea execuţiei testamentare Potrivit dispoziţiilor art. 1081 NCC, „Puterile executorului testamentar nu pot

fi transmise”. Drept urmare, noul Cod civil consacră regula netransmisibilităţii atribuţiilor executorului testamentar, misiunea acestuia fiind atribuită în considerarea persoanei sale, intuitu personae. În mod excepţional însă, „Misiunea executorului testamentar numit în considerarea unei funcţii determinate poate fi preluată de către persoana care preia acea funcţie”. Aşadar, cu titlu de excepţie, noul Cod civil permite


ca executorul testamentar să fie numit în considerarea unei funcţii determinate, caz în care este posibilă transmiterea misiunii către persoana care preia acea funcţie.

4. Încetarea execuţiei testamentare 4.1. Cazurile de încetare a execuţiei testamentare Execuţia testamentară încetează, potrivit dispoziţiilor art. 1085 NCC, în

următoarele cazuri: a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii

primite; b) prin renunţare în forma unei declaraţii autentice notariale; c) prin decesul executorului testamentar; d) prin punerea sub interdicţie judecătorească a executorului testamentar; e) prin revocarea de către instanţă a executorului testamentar care nu îşi

îndeplineşte misiunea ori o îndeplineşte în mod necorespunzător. f) prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară

de cazul în care instanţa decide prelungirea termenului. Dispunând astfel, noul Cod civil arată că dreptul de administrare nu coincide, în toate cazurile, cu execuţia testamentară, cel dintâi putând fi prelungit de către instanţa de judecată, pentru motive temeinice, şi după încetarea execuţiei testamentului. În cazul prelungirii termenului de 2 ani, execuţia testamentară încetează, în opinia noastră, prin îndeplinirea misiunii primite. Nu trebuie neglijată însă, ipoteza reglementată cu caracter de regulă, potrivit căreia execuţia testamentului încetează prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, ori de câte ori acesta nu este prelungit.

Cauzele încetării execuţiei

testamentare

În caz de pluralitate de executori, execuţia încetează pentru cauzele enumerate mai sus, diferit, după cum funcţiile atribuite acestora sunt conjunctive sau divizate. În ipoteza atribuţiilor conjunctive, execuţia testamentară încetează, numai dacă niciunul dintre executori nu poate continua, pentru cauzele arătate mai sus, sarcina încredinţată de testator. Dimpotrivă, dacă atribuţiile executorilor au fost divizate, execuţia testamentară încetează pentru fiecare în parte, potrivit dispoziţiilor art. 1085 NCC.

4.2. Obligaţia de a da socoteală şi răspunderea executorului testamentar La sfârşitul fiecărui an şi la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este

obligat, potrivit dispoziţiilor art. 1082 alin. (1) NCC, să dea socoteală succesorilor universali pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moştenitori rezervatari. Această obligaţie se transmite moştenitorilor executorului, astfel încât în cazul morţii acestuia din urmă, intervenită mai înainte de a fi îndeplinită obligaţia în discuţie, aceasta se transmite moştenitorilor.

În cazul în care executorul testamentar nu îndeplineşte această obligaţie, va interveni răspunderea acestuia, potrivit regulilor din materia contractului de mandat. Prin dispoziţiile art. 1082 alin. (2), noul Cod civil dispune în sensul că „Executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare”.

În ipoteza pluralităţii de executori testamentari, răspunderea acestora este solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredinţată. Constatăm că, şi în acest context, noul Cod civil consacră regula conjunctivităţii atribuţiilor executorilor testamentari, cu consecinţa solidarităţii răspunderii lor.

Drepturile şi obligaţiile

executorului testamentar Corelativ, executorul testamentar are următoarele drepturi:


a) dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor făcute, din propriul patrimoniu, cu executarea testamentului (art. 1084 NCC);

b) dreptul de a pretinde repararea prejudiciilor cauzate de executarea testamentului (art. 2026 NCC);

c) dreptul de a fi remunerat pentru îndeplinirea misiunii sale, în ipoteza în care testatorul a dispus astfel. Potrivit dispoziţiilor art. 1083 NCC, „Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă testatorul nu a stabilit o remuneraţie în sarcina moştenirii”. Drept urmare, ca regulă, executorul testamentar îndeplineşte misiunea sa în mod gratuit. Numai în măsura în care testatorul a dispus remunerarea sa, executorul testamentar este îndreptăţit să pretindă moştenitorilor universali contravaloarea muncii sale.

Încetarea execuţiei testamentare. A se vedea pag. 102

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12. LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE ASUPRA MOŞTENIRII

1. Consideraţii generale privind limitele dreptului de a dispune asupra

moştenirii Defunctul beneficiază, potrivit legii, de libertatea de a dispune pentru cauză de

moarte de patrimoniul său, în limitele legii. Aşadar, principiul libertăţii de voinţă a testatorului comportă, în puterea legii, anumite limitări. Acestea sunt reprezentate de:

Limitele

dreptului de a dispune asupra

moştenirii

a) oprirea actelor juridice asupra moştenirii nedeschise; b) oprirea substituţiilor fideicomisare graduale şi veşnice; c) oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală. 2. Oprirea actelor juridice asupra moştenirii nedeschise 2.1. Noţiunea şi reglementarea legală a actelor juridice asupra moştenirii

nedeschise Potrivit dispoziţiilor art. 956 NCC, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt

lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii”.

Prin „acte juridice” asupra moştenirii nedeschise, se înţelege orice act juridic, bilateral (contract) sau unilateral, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, prin care se acceptă sau se renunţă la o moştenire nedeschisă sau se înstrăinează ori se promite înstrăinarea unor drepturi eventuale asupra acesteia, indiferent că moştenirea nedeschisă aparţine unui contractant sau unei terţe persoane.


Raţiunile, care l-au determinat pe legiuitor să interzică actele juridice asupra moştenirii viitoare, sunt reprezentate, potrivit doctrinei, de:

a) ideea că posibilitatea încheierii unor astfel de acte juridice ar putea trezi, în conştiinţa contractanţilor, dorinţa cauzării morţii terţei persoane despre a cărei moştenire este vorba;

Actele juridice asupra

moştenirii nedeschise b) posibilitatea încălcării principiului revocabilităţii dispoziţiilor testamentare,

în ipoteza în care contractant este însăşi persoana despre a cărei moştenire este vorba; c) insecuritatea circuitul civil, care ar putea fi generată de faptul că obiectul

unor astfel de acte juridice este reprezentat de drepturi eventuale sau incerte, cel puţin din punctul de vedere al valorii lor.

2.2. Condiţiile actelor juridice asupra moştenirii nedeschise Pentru a fi în prezenţa unui act juridic interzis asupra unei moşteniri viitoare,

trebuie întrunite următoarele condiţii: a) actul juridic să privească o moştenire (universalitatea moştenirii, numai o

cotă-parte din universalitate sau chiar bunuri determinate din moştenire); b) moştenirea să nu fie deschisă; c) actul juridic să nu fie permis (cu titlu de excepţie) de lege. Noul Cod civil consacră, în mod expres, câteva excepţii de la regula

interdicţiei actelor juridice asupra succesiunilor viitoare. Cu titlu de exemplu, enumerăm câteva convenţii valabile, deşi se referă la drepturi succesorale:

- convenţia prin care asociaţii stipulează că societatea înfiinţată va continua de drept, la moartea unuia dintre ei, cu moştenitorii acestuia (art. 1939 NCC);

- partajul de ascendent efectuat prin donaţie, cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă, statuate de dispoziţiile art. 1160-1163 NCC;

- renunţarea anticipată la acţiunea în reducţiune sau la cererea de raport, adică consimţământul succesibilului (rezervatar sau beneficiar al raportului donaţiilor) cu privire la donaţia, făcută de cel care va lăsa moştenirea, descendenţilor, ascendenţilor privilegiaţi sau soţului supravieţuitor, cu sarcina întreţinerii pe viaţă, a unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, uzului ori abitaţiei [art. 1091 alin. (4) NCC].

S-a considerat însă, a nu fi valabilă, întrucât constituie un act juridic asupra unei moşteniri viitoare, declaraţia unui succesibil, scrisă în josul testamentului, înainte de deschiderea succesiunii, prin care recunoaşte a fi valabil acel testament.

2.3. Sancţiunea aplicabilă actelor juridice asupra moştenirii nedeschise Actele juridice asupra moştenirii nedeschise sunt lovite de nulitate absolută. 3. Oprirea substituţiilor fideicomisare graduale şi veşnice 3.1. Noţiunea substituţiei fideicomisare şi reglementarea legală a acesteia Substituţia fideicomisară este dispoziţia inserată într-o liberalitate, contract de

donaţie sau testament, prin care o persoană, denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalităţii şi să le transmită unui terţ, denumit substituit, desemnat de dispunător (art. 993 şi 994 NCC). O astfel de dispoziţie produce efecte juridice, numai în măsura în care este permisă de lege.

În cazul substituţiei fideicomisare, dispunătorul face două liberalităţi, având acelaşi obiect. El hotărăşte ca bunul donat sau legat să revină donatarului sau legatarului, dar, în acelaşi timp, dispune ca bunul în cauză să revină, la moartea instituitului (donatar sau legatar), unei a treia persoane (substituit), tot de el desemnată.


Spre exemplu, întâlnim o substituţie fideicomisară, în ipoteza în care testatorul lasă un bun fiului său, obligându-l pe acesta să-l păstreze şi să-l transmită, la rându-i, propriului său fiu.

În lumina dispoziţiilor art. 996 alin. (3) NCC, potrivit cărora „Substituitul nu poate fi, la rândul său, supus obligaţiei de administrare şi de transmitere a bunurilor”, rezultă că substituţia fideicomisară poate fi decât unică (simplă), dispunătorul putând desemna decât un singur substituit. Drept urmare, substituţia graduală (prin care dispunătorul poate desemna un substituit al primului substituit, un alt substituit al celui de-al doilea substituit ş.a.m.d.) şi substituţia veşnică (în temeiul căreia, de substituţie pot beneficia descendenţii instituitului la infinit) nu sunt permise de noul Cod civil.

Substituţia

fideicomisară. Generalităţi

Potrivit dispoziţiilor art. 994 alin. (2) NCC, instituitului i se aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la fiduciar. Drept urmare, ca şi fiduciarul, instituitul este ţinut de obligaţia de a da socoteală (dispunătorului sau moştenitorilor acestuia) cu privire la modul în care a îndeplinit obligaţia de administrare a bunului/bunurilor vizate de substituţia fideicomisară, precum şi de obligaţia de a răspunde pentru prejudiciile cauzate prin actele de conservare şi de administrare a acestor bunuri. Corelativ însă, instituitul are dreptul la remuneraţie.

În lumina dispoziţiilor art. 994 alin. (3) NCC, incapacităţile de a dispune se apreciază în raport cu dispunătorul, iar cele de a primi, în raport cu instituitul şi cu substituitul. Drept urmare, dispunătorul trebuie să fie capabil de a gratifica, la data la care îşi exprimă consimţământul (prin contract de donaţie sau prin testament), iar instituitul trebuie să fie capabil de a primi, la data la care acceptă donaţia (pentru ipoteza în care substituţia fideicomisară este cuprinsă într-o liberalitate inter vivos), respectiv la data deschiderii moştenirii dispunătorului (pentru ipoteza în care substituţia fideicomisară este cuprinsă într-o liberalitate mortis causa) [art. 987 alin. (2) - (4) NCC].

În ceea ce-l priveşte pe substituitul-donatar, apreciem că acesta trebuie să deţină capacitatea de a primi o donaţie la momentul acceptării acesteia. Potrivit dispoziţiilor art. 999 NCC, „Oferta de donaţie făcută substituitului poate fi acceptată de acesta şi după decesul dispunătorului”. Substituitul-legatar trebuie să deţină capacitatea de a primi un legat, la data deschiderii moştenirii dispunătorului, întrucât cel dintâi dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii, ca efect al voinţei celui din urmă [art. 996 alin. (2) NCC].

3.2. Condiţiile substituţiei fideicomisare Pentru a fi în prezenţa substituţiei fideicomisare, trebuie îndeplinite

următoarele condiţii: a) dispunătorul să fi făcut două liberalităţi succesive, cu acelaşi obiect, către

două persoane; Prima liberalitate se execută, în ipoteza în care a fost realizată prin intermediul

unei donaţii, la data încheierii contractului, iar în ipoteza unui testament, la moartea dispunătorului. Cea de-a doua liberalitate se execută, la moartea instituitului.

Întrucât, noul Cod civil permite substituţia fideicomisară, în anumite condiţii, prezintă importanţă practică stabilirea persoanei celui care transmite obiectul liberalităţii către instituit, respectiv către substituit. În acest context, raportându-ne la dispoziţiile art. 996 alin. (2) NCC, potrivit cărora „Substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii ca efect al voinţei dispunătorului”, apreciem că cel


care transmite obiectul liberalităţii atât faţă de instituit, cât şi faţă de substituit, este dispunătorul.

b) să existe o dispoziţie prin care instituitul este obligat să administreze bunul care formează obiectul liberalităţii şi să-l transmită substituitului;

Aşadar, este necesar ca actul de liberalitate, care consacră substituţia fideicomisară, să conţină o clauză de inalienabilitate a bunului legat sau donat (pactum de non alienando).

Condiţiile substituţiei

fideicomisare c) dispunătorul să stabilească că dreptul substituitului se naşte, la moartea

instituitului. Suntem în prezenţa substituţiei fideicomisare, dacă dispunătorul stabileşte

ordinea succesorală (ordo succesivus), nu numai pentru cazul morţii sale, ci şi pentru cazul morţii gratificatului (instituitului).

Nu suntem, însă, în prezenţa unei substituţii fideicomisare, în ipoteza în care remiterea de către gratificat (instituit) a bunului legat către o terţă persoană, este rezultatul afectării actului de liberalitate cu o condiţie sau cu un termen şi nu a devoluţiunii sale succesorale.

Condiţiile substituţiei fideicomisare. A se vedea pag. 106

3.3. Efectele substituţiei fideicomisare (sau cazurile în care aceasta este

permisă) Noul Cod civil reglementează efectele substituţiei fideicomisare în art. 995-

999. Potrivit dispoziţiilor art. 995 NCC, substituţia fideicomisară produce, cu privire la bunurile care constituie obiectul liberalităţii, următoarele efecte juridice:

- Sarcina impusă instituitului de a administra bunurile care formează obiectul liberalităţii şi de a le transmite, la decesul său, substituitului, produce efecte numai cu privire la bunurile care au format obiectul liberalităţii şi care, la data decesului instituitului, pot fi identificate şi se află în patrimoniul său. Drept urmare, dacă, la data decesului instituitului, parte din bunurile care au format obiectul liberalităţii vizate de sarcina în discuţie sau toate aceste bunuri, nu se mai regăsesc în patrimoniul acestuia, substituitul nu le poate pretinde.

În acest context, precizăm că noul Cod civil nu reglementează, în conţinutul dispoziţiilor sale afectate substituţiei fideicomisare, o sancţiune pentru ipoteza în care instituitul nu administrează corespunzător bunurile vizate de substituţie. Actul normativ în discuţie, însă, face trimitere, în art. 994 alin. (2), la dispoziţiile sale referitoare la fiduciar. Potrivit acestora, fiduciarul (aşadar şi instituitul) are obligaţia de a da socoteală cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale şi de a repara prejudiciile cauzate prin actele încheiate cu privire la bunurile supuse administrării.

Efectele

substituţiilor fideicomisare - În ipoteza în care liberalitatea ce conţine o substituţie fideicomisară are ca

obiect valori mobiliare, sarcina administrării şi transmiterii acestora produce efecte şi asupra valorilor mobiliare care le înlocuiesc. Operează astfel o substituţie reală. Precizăm însă că aceasta operează numai în cazul valorilor mobiliare şi nu în cazul tuturor bunurilor vizate de substituţia fideicomisară.


- Dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalităţilor de publicitate, sarcina trebuie să respecte aceleaşi formalităţi. Este valorificat astfel principiul simetriei formelor. În cazul imobilelor, sarcina este supusă notării în cartea funciară.

Cât priveşte drepturile substituitului, substituţia fideicomisară produce următoarele efecte juridice:

- drepturile substituitului se nasc la moartea instituitului; - substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii, ca efect

al voinţei dispunătorului; - substituitul nu poate fi, la rândul său, supus obligaţiei de administrare şi de

transmitere a bunurilor. În acest fel, noul Cod civil interzice substituţiile fideicomisare graduale şi

veşnice, permiţând numai substituţiile fideicomisare simple. În art. 997 şi 998, noul Cod civil reglementează şi alte efecte ale substituţiei

fideicomisare. Astfel: - în vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune instituitului

constituirea de garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare. - dacă instituitul este moştenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina

transmiterii nu poate încălca rezerva sa succesorală. 3.4. Ineficacitatea substituţiei fideicomisare Potrivit dispoziţiilor art. 1000 NCC, „Atunci când substituitul predecedează

instituitului sau renunţă la beneficiul liberalităţii, bunul revine instituitului, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că bunul va fi cules de moştenitorii substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit”.

În consecinţă, substituţia fideicomisară devine ineficace, iar bunul care a format obiectul liberalităţii se cuvine instituitului în următoarele două cazuri:

- substituitul decedează mai înaintea instituitului; În această ipoteză, se consolidează dreptul de proprietate asupra bunurilor care

au format obiectul liberalităţii, în persoana instituitului. - substituitul renunţă la beneficiul liberalităţii. Cât priveşte acest din urmă caz, în opinia noastră, trebuie distinse următoarele

două ipoteze: - substituţia fideicomisară este inserată într-o donaţie, caz în care neacceptarea

donaţiei de către substituit atrage ineficacitatea substituţiei. Precizăm că oferta de donaţie făcută substituitului poate fi acceptată de acesta şi după decesul dispunătorului (art. 999 NCC). Rezultă, aşadar, că regula este reprezentată de acceptarea ofertei de donaţie, în timpul vieţii dispunătorului.

- substituţia fideicomisară este inserată într-un testament, caz în care renunţarea la beneficiul acesteia de către substituit trebuie realizată în condiţiile dreptului comun, adică în termen de 1 an de la data deschiderii moştenirii dispunătorului, în forma cerută de lege. Aşadar, în termen de 1 an de la data deschiderii moştenirii dispunătorului, substituitul trebuie să accepte legatul, renunţarea acestuia în condiţiile legii atrăgând caducitatea substituţiei, iar bunurile vizate de aceasta cuvenindu-se instituitului.

Ineficacitatea

substituţiei fideicomisare

Aşadar, în ipoteza substituţiei fideicomisare inserate într-un testament, atât instituitul cât şi substituitul trebuie să opteze în termenul de 1 an de la data deschiderii moştenirii dispunătorului.

În cazul în care a intervenit ineficacitatea substituţiei, nu mai întâlnim o dublă liberalitate succesivă, ci o liberalitate de drept comun, cu unic beneficiar. Dacă însă


dispunătorul a arătat că, în cazul în care substituitul predecedează instituitului sau renunţă la beneficiul liberalităţii, bunurile în discuţie vor reveni moştenitorilor substituitului sau unui al doilea substituit, suntem, din nou, în prezenţa unei substituţii fideicomisare. Precizăm însă că, pentru a fi în prezenţa substituţiei fideicomisare permisă de noul Cod civil, este necesar ca dispunătorul să-l desemneze pe cel de-al doilea substituit, cu titlu de alternativă, pentru ipoteza predecesului primului instituit şi nu ca substituit al primului substituit (substituţie fideicomisară graduală - interzisă).

3.5. Revizuirea sarcinii administrării bunului/lor Aşa cum am arătat, substituţia fideicomisară conţine sarcina ca instituitul să

administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalităţii. Dacă însă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile instituitului, survenite ulterior acceptării liberalităţii, executarea sarcinii care afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru acesta, instituitul poate cere revizuirea ei.

3.6. Liberalităţile reziduale Potrivit dispoziţiilor art. 1001 NCC, „Dispunătorul poate stipula ca

substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din donaţiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă”.

Liberalitatea reziduală poate fi definită ca reprezentând acea dispoziţie inserată în cuprinsul unui contract de donaţie sau al unui testament, prin care dispunătorul obligă pe instituit (gratificat) să transmită, la moartea sa, ceea ce a rămas din bunurile primite, unei alte persoane, desemnată tot de dispunător, numită substituit.

În timpul vieţii, instituitul poate, cu respectarea unor limite, să dispună de bunurile primite şi numai în măsura în care acestea mai există, la momentul morţii sale, să revină substituitului.

Liberalităţi reziduale

În cazul liberalităţilor reziduale, bunurile legate sau donate nu sunt indisponibilizate, putând forma, în principiu, obiectul actelor juridice, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Sub acest aspect, se deosebeşte, în principal, liberalitatea reziduală, de substituţia fideicomisară.

Potrivit dispoziţiilor art. 1002 NCC, liberalitatea reziduală nu-l împiedică pe instituit să încheie acte juridice cu titlu oneros şi nici să reţină bunurile ori sumele obţinute în urma încheierii acestora. Drept urmare, nu operează o subrogaţie, cuvenindu-se substituitului numai ceea ce a mai rămas din bunurile cu care instituitul a fost gratificat de către dispunător.

Cu privire la dreptul de a dispune de bunurile cu care instituitul a fost gratificat, se impune realizarea următoarelor distincţii:

- Instituitul poate dispune nelimitat de bunurile în discuţie, prin acte juridice cu titlu oneros (art. 1002 NCC);

- Cu titlu de regulă, instituitul poate dispune prin donaţie, de bunurile cu care a fost gratificat. În mod excepţional însă, dispunătorul poate interzice instituitului să dispună astfel, de bunurile în discuţie.

Ca excepţie de la excepţie, legiuitorul prevede că instituitul păstrează posibilitatea de a dispune de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor imputate asupra rezervei sale succesorale, prin donaţie, chiar dacă dispunătorul i-a interzis acest lucru, în cazul în care cel dintâi este moştenitor rezervatar al celui din urmă [art. 1003 alin. (2) NCC]. Aşadar, în limitele rezervei succesorale, instituitul – moştenitor


rezervatar al dispunătorului - poate dona bunurile care au constituit obiectul donaţiilor, imputate asupra rezervei sale succesorale.

- Ca regulă, instituitul nu poate dispune, prin testament, de bunurile care au constituit obiectul unei liberalităţi reziduale [art. 1003 alin. (1) NCC]. În mod excepţional însă, ca şi în cazul donaţiilor, instituitul – moştenitor rezervatar al dispunătorului – păstrează posibilitatea de a dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul donaţiilor, imputate asupra rezervei sale succesorale [art. 1003 alin. (2) teza a doua NCC].

Liberalităţi reziduale

Spre deosebire de instituitul din cadrul substituţiei fideicomisare, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod civil cu privire la fiduciar, instituitul din liberalităţile reziduale nu este ţinut de obligaţia de a da socoteală dispunătorului ori moştenitorilor acestuia. Sunt aplicabile însă, şi în cazul liberalităţilor reziduale, următoarele categorii de dispoziţii legale, incidente în materia substituţiilor fideicomisare:

- dispoziţiile art. 995 NCC, care reglementează efectele substituţiei fideicomisare cu privire la bunuri;

- dispoziţiile art. 996 alin. (2) care stabilesc faptul că substituitul dobândeşte bunurile care constituie obiectul liberalităţii, ca efect al voinţei dispunătorului;

- dispoziţiile art. 997 NCC, potrivit cărora dispunătorul poate impune instituitului, în vederea executării sarcinii, constituirea de garanţii şi încheierea unor contracte de asigurare;

- dispoziţiile art. 999 NCC care permit acceptarea de către substituit a ofertei de donaţie şi după decesul dispunătorului;

- dispoziţiile art. 1000 NCC, care reglementează cazurile în care substituţia fideicomisară devine ineficace. Drept urmare, ca regulă, liberalitatea reziduală devine ineficace şi bunul se cuvine instituitului în cazul în care substituitul predecedează instituitului sau renunţă la beneficiul liberalităţii. În mod excepţional însă, dispunătorul poate arăta că bunul se va cuveni, în aceste cazuri, moştenitorilor substituitului sau celui de-al doilea substituit desemnat.

Toate precizările făcute cu privire la aceste aspecte, în materia substituţiilor fideicomisare, sunt valabile, în ceea ce ne priveşte, şi în materia liberalităţilor reziduale.

Asemănări şi deosebiri între substituţiile fideicomisare şi liberalităţile

graduale. A se vedea pag. 108-110


4. Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală 4.1. Noţiunea rezervei succesorale şi reglementarea legală a acesteia Potrivit dispoziţiilor art. 1086 NCC, „Rezerva succesorală este partea din

bunurile moştenirii la care moştenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinţei defunctului, manifestată prin liberalităţi şi dezmoşteniri”.

Cotitatea disponibilă reprezintă, potrivit dispoziţiilor art. 1089 NCC, „...partea din bunurile moştenirii care nu este rezervată prin lege şi de care defunctul poate dispune în mod neîngrădit, inclusiv prin liberalităţi”.

Rezultă aşadar că, în ipoteza în care defunctul are, pe de o parte, moştenitori rezervatari iar, pe de altă parte, a făcut liberalităţi (legate sau donaţii), patrimoniul defunctului se împarte în două părţi:

- rezerva legală, care se cuvine de drept moştenitorilor rezervatari, chiar împotriva voinţei defunctului;

- cotitatea disponibilă, de care defunctul poate dispune, după propria voinţă, fără nicio limitare legală.

Rezerva succesorală.

Noţiune Instituind rezerva succesorală, legiuitorul a asigurat o dublă protecţie: a) protecţia moştenitorilor rezervatari, împotriva liberalităţilor excesive făcute

în favoarea unor persoane străine de moştenire; b) protecţia moştenitorilor rezervatari, împotriva liberalităţilor excesive făcute

în favoarea unor moştenitori legali sau chiar comoştenitori, ipoteză în care ar fi încălcat principiul egalităţii între rude de acelaşi grad. În ipoteza pluralităţii de moştenitori rezervatari, din aceeaşi clasă şi în acelaşi grad de rudenie, defunctul poate favoriza unul sau unii dintre aceştia, numai în limitele cotităţii disponibile, şi nu ale întregii moşteniri.

4.2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale 4.2.1. Rezerva succesorală reprezintă o parte a moştenirii (pars

hereditatis) Rezerva succesorală reprezintă numai o fracţiune din moştenire şi nu o parte

din fiecare bun individual-determinat din averea defunctului (pars bonorum). Din caracterul succesoral al rezervei, rezultă următoarele consecinţe:

a) De rezerva succesorală beneficiază numai moştenitorii rezervatari, care îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni, privitoare la capacitate, nedemnitate şi renunţare la moştenire. Aşadar, pentru a culege rezerva, moştenitorul rezervatar trebuie să fie în viaţă la data deschiderii moştenirii, să nu fie nedemn şi să nu fi renunţat la moştenire.

De asemenea, rezerva este atribuită moştenitorilor rezervatari, care au chemare efectivă la moştenire, aflându-se în clasă şi grad preferabile. Sunt moştenitori rezervatari:

- descendenţii, rude aparţinând clasei I, indiferent de grad; - ascendenţii privilegiaţi, rude aparţinând clasei a II-a, gradul I; - soţul supravieţuitor care, deşi nu face parte din nicio clasă de moştenitori,

nefiind rudă cu defunctul, culege rezerva succesorală în concurs cu oricare dintre acestea.

b) Culegând rezerva, moştenitorii rezervatari au obligaţia corelativă de a suporta, în mod proporţional, datoriile moştenirii. Acestea vor fi suportate însă numai în limita bunurilor succesorale (intra vires hereditatis), întrucât în lumina dispoziţiilor art. 1114 alin. (2) NCC, „Moştenitorii legali şi legatarii universali şi cu


titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia”. c) Moştenitorii rezervatari sunt îndreptăţiţi să primească rezerva în natură (nu în echivalent bănesc) şi în plină proprietate (nefiind afectată de uzufruct). Numai în mod excepţional, în ipoteza înstrăinării bunului donat de către donatar, înainte de data deschiderii moştenirii, fiind astfel imposibilă aducerea acestuia la masa succesorală, moştenitorul rezervatar are obligaţia de a primi rezerva în echivalent. Moştenitorul rezervatar are numai dreptul de a pretinde rezerva în natură şi nu o obligaţie în acest sens

Rezerva succesorală. Caractere juridice

d) Rezerva se atribuie moştenitorilor îndreptăţiţi, în toate cazurile, în mod colectiv. Rezerva succesorală, reprezentând o cotă dintr-o universalitate, se atribuie unui grup de moştenitori şi nu unor moştenitori, în mod individual. Rezerva îşi păstrează caracterul colectiv, chiar şi în ipoteza în care aceasta este culeasă numai de către un singur moştenitor (spre exemplu, în ipoteza în care există un singur descendent al defunctului).

Dacă unii dintre moştenitorii rezervatari nu pot veni la moştenire, fiind nedemni sau renunţători, partea lor profită celorlalţi comoştenitori.

Caracterul colectiv al rezervei succesorale nu este afectat de faptul că, în final, moştenitorii rezervatari beneficiază de cote-părţi din moştenire.

e) Rezerva succesorală este stabilită în mod imperativ de lege. Întinderea rezervei succesorale nu poate fi modificată prin voinţa defunctului sau a succesibililor rezervatari.

f) Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în persoana moştenitorilor rezervatari, la data deschiderii moştenirii, nefiind dobândit de la defunct, prin moştenire.

g) Rezerva succesorală este o cotă fixă (1/2), dintr-o cotă variabilă (cota pe care ar fi cules-o moştenitorul rezervatar dacă defunctul nu ar fi dispus prin liberalităţi sau dezmoşteniri). Rezerva succesorală este o fracţiune raportată la întreaga moştenire a lui de cuius (1/2 din întreaga moştenire), numai în cazul în care moştenitorul rezervatar este unicul moştenitor legal al lui de cuius.

Aşadar, în principiu, rezerva succesorală este o fracţiune raportată la o altă fracţiune din moştenire.

4.2.2. Rezerva succesorală este indisponibilă Caracterul indisponibil al rezervei succesorale trebuie înţeles ca interdicţia de

a aduce atingere (de a ştirbi) rezervei succesorale, prin legate şi donaţii şi nu în înţelesul comun, de imposibilitate de a dispune de un bun.

4.3. Întinderea rezervei succesorale 4.3.1. Consideraţii generale privind întinderea rezervei succesorale Potrivit dispoziţiilor art. 1087 NCC, beneficiază de rezerva succesorală: a) soţul supravieţuitor al defunctului;

Moştenitorii rezervatari

b) descendenţii defunctului de orice grad; c) ascendenţii privilegiaţi ai defunctului. Rezerva succesorală a fiecărui moştenitor rezervatar este, însă, potrivit

dispoziţiilor art. 1088 NCC, „...de jumătate din cota succesorală care, în absenţa liberalităţilor sau dezmoştenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moştenitor legal”.


4.3.2. Rezerva soţului supravieţuitor al defunctului Rezerva soţului supravieţuitor, ca de altfel rezerva oricărui moştenitor

rezervatar, este de 1/2 din cota succesorală care i se cuvine acestuia, ca moştenitor legal. Rezerva soţului supravieţuitor are un cuantum diferit însă, în funcţie de clasa de moştenitori cu care acesta vine în concurs.

Rezerva soţului supravieţuitor este de: - 1/8 (1/2:1/4=1/8) din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii; - 1/6 (1/2:1/3=1/6) din moştenire, dacă vine în concurs cu întreaga clasă a II-a

de moştenitori legali; - 1/4 (1/2:1/2=1/4) din moştenire, dacă vine în concurs, numai cu ascendenţii

privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi; - 3/8 (1/2:3/4=3/8) din moştenire dacă, vine în concurs cu ascendenţii ordinari

sau cu colateralii ordinari; Rezerva

succesorală a soţului

supravieţuitor - 1/2 (1/2:1=1/2) din moştenire, dacă lipsesc rudele din cele patru clase de

moştenitori legali, existând numai legatari. Soţul supravieţuitor are calitatea de moştenitor legal, numai cât priveşte

dreptul la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase, reglementat de art. 971 NCC, nu însă şi celelalte drepturi speciale, reglementate de dispoziţiile art. 973-974 NCC (dreptul de abitaţie şi dreptul special de moştenire). Defunctul îl poate priva pe soţul supravieţuitor de celelalte drepturi speciale, în măsura în care dispune de bunurile vizate de acestea în favoarea altei persoane. În toate cazurile însă, rezerva soţului supravieţuitor se va calcula, prin raportare la întreaga moştenire a defunctului, fiind avute în vedere şi mobilierul, obiectele de uz casnic sau casa de locuit.

4.3.2.1. Imputarea rezervei soţului supravieţuitor asupra moştenirii În opinia noastră, soluţia cea mai echitabilă este aceea a imputării rezervei

soţului supravieţuitor asupra întregii moşteniri, fiind reduse astfel cotele celorlalţi moştenitori rezervatari. Drept urmare, în ipoteza concursului dintre soţul supravieţuitor şi alţi moştenitori legali rezervatari, dezmoşteniţi, se va aplica mai întâi cota soţului supravieţuitor asupra întregii moşteniri, iar apoi cota celorlalţi moştenitori rezervatari, asupra restului din moştenire.

4.3.2.2. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor Noul Cod civil reglementează, în art. 1090, cotitatea disponibilă specială a

soţului supravieţuitor. Potrivit dispoziţiilor legale menţionate [alin. (1)], „Liberalităţile neraportabile făcute soţului supravieţuitor, care vine la moştenire în concurs cu descendenţi care nu provin din căsătoria sa cu defunctul, nu pot depăşi un sfert din moştenire şi nici partea descendentului care a primit cel mai puţin”. Aşadar, soţul supravieţuitor nu poate fi gratificat de către defunct, prin liberalităţi scutite de raport, în ipoteza în care cel dintâi vine la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului (orice descendenţi, nu numai cei de gradul I), rezultaţi dintr-o altă căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi anterior încheierii căsătoriei dintre defunct şi soţul supravieţuitor, în limitele cotităţii disponibile ordinare (reglementată de art. 1089 NCC), ci numai în limitele unei cotităţi disponibile speciale, care este egală cu partea descendentului care a luat cel mai puţin, neputând depăşi, în niciun caz, un sfert din moştenire.

Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor cunoaşte, aşadar, o dublă limitare, ambele limite fiind, după părerea noastră, superioare:


- prima limită este reprezentată de partea descendentului care a luat cel mai puţin;

- a doua limită este reprezentată de cota de ¼ din moştenire. Drept urmare, chiar dacă cota descendentului care a luat cel mai puţin este mai

mare de ¼ din moştenire, cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor nu poate depăşi un sfert din moştenire.

Spre exemplu, dacă la moştenirea defunctului au chemare copilul acestuia, rezultat dintr-o căsătorie anterioară şi soţul supravieţuitor, acesta din urmă nu va putea culege din moştenire, cu titlu de liberalitate neraportabilă, mai mult de ¼, deşi, în absenţa prevederilor art. 1090 NCC, soţul supravieţuitor ar fi putut culege, ca efect al gratificării, 7/16 din moştenire, reprezentând cotitatea disponibilă ordinară.

Cotitatea disponibilă specială a

soţului supravieţuitor

Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale. Determinarea cotităţii disponibile speciale se realizează, având în vedere

exemplul de mai sus (la moştenirea lui de cuius au chemare copilul acestuia, rezultat dintr-o căsătorie anterioară şi soţul supravieţuitor), parcurgând următoarele etape:

a) deducerea rezervei soţului supravieţuitor, prin raportare la întreaga moştenire: 1/2:1/4=1/8; aşadar rezerva soţului supravieţuitor este de 1/8 din moştenire.

b) deducerea rezervei descendentului, rezultat din afara căsătoriei etc., prin raportare la restul moştenirii: 1/2:7/8=7/16; aşadar rezerva descendentului este de 7/16 din moştenire.

c) însumarea rezervei soţului supravieţuitor şi a rezervei descendentului, rezultând întreaga rezervă cuvenită moştenitorilor rezervatari: 1/8+7/16=9/16; aşadar rezerva moştenitorilor legali din exemplul nostru este de 9/16 din moştenire.

d) scăderea rezervei moştenitorilor rezervatari din întreaga masă succesorală, pentru a rezulta cotitatea disponibilă ordinară: 1-9/16=7/16; aşadar cotitatea disponibilă ordinară este de 7/16 din moştenire.

e) deducerea cotităţii disponibile speciale din cotitatea disponibilă ordinară: 7/16-¼=3/16.

f) diferenţa dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cotitatea disponibilă specială, adică 3/16, va reveni, întrucât defunctul nu a dispus prin liberalităţi, descendentului acestuia.

În concluzie, soţul supravieţuitor va primi: a) 1/8, reprezentând rezerva succesorală; b) 1/4, reprezentând cotitatea disponibilă specială. Aşadar, soţul supravieţuitor va primi o fracţiune de 3/8 din moştenire. Copilul defunctului din căsătoria anterioară va primi: a) 7/16, reprezentând rezerva succesorală; b) 3/16, reprezentând diferenţa dintre cotitatea disponibilă ordinară şi

cotitatea disponibilă specială. Aşadar, copilul defunctului din căsătoria anterioară va primi o fracţiune de

5/8. Sancţiunea depăşirii cotităţii disponibile speciale. Se va aplica, într-o astfel de situaţie, sancţiunea reducţiunii liberalităţilor

excesive (reglementată de Legea nr. 287/2009 în art. 1092 şi urm.) în limitele cotităţii disponibile speciale. Aşadar, liberalităţile care depăşesc limitele cotităţii disponibile speciale nu sunt desfiinţate, ci sunt supuse reducţiunii.


Indicaţi cotele de rezervă de care poate beneficia soţul supravieţuitor

dezmoştenit. A se vedea pag. 112

4.3.3. Rezerva descendenţilor defunctului Ca şi în materia devoluţiunii legale a moştenirii, şi în materia rezervei

succesorale, prin descendenţi desemnăm copiii defunctului şi urmaşii acestora în linie dreaptă, până la infinit, independent de faptul că sunt rezultaţi din căsătorie (aceeaşi căsătorie sau căsătorii diferite) sau din afara căsătoriei (filiaţia fiind, însă, stabilită în condiţiile legii), că sunt adoptaţi sau că sunt rezultaţi prin reproducere umană asistată medical cu terţ donator ori că vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare.

Dacă defunctul are, la data deschiderii moştenirii, unul sau mai mulţi copii decedaţi, indiferent că sunt predecedaţi sau persoane care au murit în acelaşi timp, iar aceştia nu au la rândul lor descendenţi care să-i reprezinte, ei nu vor fi luaţi în calcul la stabilirea cuantumului rezervei. Dimpotrivă, dacă copiii defunctului, decedaţi la data deschiderii moştenirii, au descendenţi, cei dintâi vor fi luaţi în calcul, cota lor revenind reprezentanţilor, indiferent de număr, potrivit regulilor reprezentării succesorale.

De asemenea, potrivit regulilor care guvernează devoluţiunea legală a moştenirii, persoana dispărută la data deschiderii moştenirii va fi luată în calcul la determinarea cuantumului rezervei, fiind prezumată a se afla în viaţă. Dacă hotărârea definitivă de declarare a morţii acesteia stabileşte ca dată a decesului un moment anterior deschiderii moştenirii, persoana în cauză va fi luată în considerare la stabilirea cuantumului rezervei, numai dacă are descendenţi.

Rezerva

succesorală a descendenţilor Nedemnii şi renunţătorii nu vor fi luaţi în calcul la stabilirea rezervei, întrucât

acest drept revine, numai moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la moştenire, adică numai acelora care îndeplinesc condiţiile cerute de lege pentru a moşteni. Precizăm însă că rudele defunctului aparţinând clasei I de moştenitori legali, care sunt nedemne, pot fi reprezentate.

4.3.4. Rezerva ascendenţilor privilegiaţi ai defunctului Deşi clasa a II-a de moştenitori este formată atât din ascendenţi privilegiaţi,

cât şi din colaterali privilegiaţi şi, în ciuda faptului că cei dintâi, rude de gradul I, nu înlătură de la moştenire pe cei din urmă, rude de gradele II-IV, beneficiază de rezervă numai ascendenţii privilegiaţi. Ascendenţii privilegiaţi culeg rezerva, numai în cazul în care defunctul nu are descendenţi sau aceştia nu pot (fiind nedemni) sau nu vor (fiind renunţători) să vină la moştenire.

Rezerva succesorală a ascendenţilor

privilegiaţi Rezerva succesorală a părinţilor defunctului este, ca şi în cazul celorlalţi

moştenitori rezervatari, de ½ din cota succesorală care, în absenţa dezmoştenirilor sau


liberalităţilor, li s-ar fi cuvenit acestora ca moştenitori legali. Drept urmare, cota ascendenţilor privilegiaţi este de:

- 1/4 din masa succesorală (1/2:1/2=1/4), dacă vin la moştenire ambii părinţi (aşadar, 1/8 pentru fiecare dintre ei);

- 1/8 din masa succesorală, dacă vine la moştenire numai unul dintre părinţi, indiferent că acesta este părinte firesc sau adoptator.

Dacă unul dintre părinţii defunctului este nedemn sau renunţător, rezerva se va stabili având în vedere, numai părintele care vine efectiv la moştenire.

4.4.Calculul rezervei succesorale şi al cotităţii disponibile Aşa cum am arătat, moştenirea cuprinde două părţi, în ipoteza în care există

moştenitori rezervatari. Acestea sunt: a) rezerva succesorală, care se cuvine moştenitorilor rezervatari şi de care

defunctul nu poate dispune, în mod valabil, în favoarea altor persoane; Determinarea masei

succesorale b) cotitatea disponibilă, de care defunctul poate dispune în mod liber. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă reprezintă cote procentuale asupra

masei succesorale. Aşadar, pentru ca acestea să fie calculate, este necesar să fie determinată masa succesorală (denumită şi masă de calcul sau masă succesorală virtuală), întrucât aceasta constituie baza de referinţă.

Stabilirea masei de calcul presupune, potrivit dispoziţiilor art. 1091 alin. (1) NCC, realizarea următoarele operaţiuni:

a) determinarea activului brut al moştenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral, la data deschiderii moştenirii;

b) determinarea activului net, prin scăderea pasivului succesoral, din activul brut;

c) reunirea fictivă, la activului net, a valorii donaţiilor făcute de către cel care lasă moştenirea.

4.4.1. Determinarea activului brut al moştenirii Această operaţiune presupune identificarea tuturor bunurilor, mobile şi

imobile, care au aparţinut defunctului la data deschiderii moştenirii, inclusiv cele lăsate legate sau care au constituit obiectul unei donaţii de bunuri viitoare (acestea neieşind încă din patrimoniul succesoral).

Drept urmare, vor fi avute în vedere la determinarea activului brut al moştenirii toate bunurile existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii moştenirii, anume:

- drepturile reale principale şi accesorii asupra bunurilor defunctului, mai puţin drepturile reale cu caracter viager. Aşadar, vor fi avute în vedere la determinarea activului brut al moştenirii: dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile ale defunctului, dezmembrămintele dreptului de proprietate care nu au caracter viager (precum dreptul de servitute, dreptul de concesiune etc.), drepturile reale accesorii (precum ipoteca, gajul etc.);

- drepturile de creanţă ale defunctului, indiferent de izvorul acestora (contract, act juridic unilateral, fapt juridic licit, răspundere civilă);

- drepturile patrimoniale de creaţie şi proprietate intelectuală; - acţiunile patrimoniale la care avea dreptul defunctul (cele neexercitate încă

sau aflate în curs de judecată), în scopul valorificării drepturilor sale patrimoniale; - dreptul de folosinţă asupra locurilor de înmormântare, concesionate pe o

durată de timp nelimitată;


- bunurile care au format obiectului legatelor sau donaţiilor de bunuri viitoare, întrucât acestea nu au ieşit încă din patrimoniul defunctului;

- drepturile care se reîntorc în patrimoniul defunctului (donator), în temeiul dispoziţiilor art. 1016 NCC, în ipoteza predecesului donatarului sau a predecesului donatarului şi descendenţilor săi.

Dimpotrivă, nu vor fi avute în vedere la determinarea activului brut al moştenirii:

- drepturile reale principale cu caracter viager (precum dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie);

- drepturile de creanţă cu caracter viager (precum dreptul la pensie, dreptul la întreţinere, dreptul la rentă viageră etc.); Determinarea

masei succesorale

- bunurile lipsite de valoare patrimonială, precum amintirile de familie, reprezentate, potrivit art. 1141 NCC, de corespondenţa purtată de membrii familiei, arhivele familiale, decoraţiile, armele de colecţie, portretele de familie, documentele, precum şi orice alte bunuri cu semnificaţie morală deosebită pentru respectiva familie. Precizăm că acestea pot forma obiectul numai al unui partaj succesoral. În absenţa înţelegerii dintre comoştenitori, amintirile de familie vor rămâne în indiviziune.

- creanţele insolvabile sau nesigure, precum creanţa ce nu poate fi valorificată, întrucât debitorul său se află într-o stare de insolvabilitate notorie sau creanţa sub condiţie suspensivă;

- fructele naturale sau civile percepute sau ajunse la scadenţă, după data deschiderii moştenirii, precum şi adăugirile ori îmbunătăţirile aduse unor bunuri din moştenire, după data decesului lui de cuius;

- indemnizaţia de asigurare de persoane, plătită de asigurător terţului beneficiar al asigurării, întrucât face parte din patrimoniul asigurătorului şi nu din cel al defunctului asigurat;

- dreptul de locaţiune născut dintr-un contract de închiriere. Cu privire la dreptul de creaţie intelectuală, a cărui valoare nu poate fi

determinată în momentul deschiderii succesiunii, literatura de specialitate a apreciat că o soluţie echitabilă ar fi aceea care ar permite ca legatarul, în concurs cu moştenitorul rezervatar, să dobândească, încă de la momentul deschiderii moştenirii, din celelalte bunuri ale moştenirii, atât cotitatea disponibilă din dreptul de creaţie intelectuală, cât şi din cotitatea disponibilă din indemnizaţia aferentă.

4.4.2. Stabilirea activului net al moştenirii Activul net al moştenirii se obţine prin scăderea pasivului succesoral (a

obligaţiilor patrimoniale ale defunctului de la data deschiderii moştenirii), din activul brut al moştenirii.

Fac parte din pasivul succesoral: - obligaţiile patrimoniale ale defunctului faţă de terţi; - datoriile defunctului faţă de moştenitori (precum cheltuielile de

înmormântare, cheltuielile efectuate cu ocazia inventarierii şi evaluării bunurilor, cheltuielile efectuate cu conservarea şi administrarea patrimoniului succesoral, taxele şi impozitele plătite pentru bunurile moştenite etc.).

Nu fac însă parte din pasivul succesiunii, următoarele categorii de datorii: - obligaţiile asumate intuitu personae de către defunct, care s-au stins prin

moartea acestuia, precum obligaţia legală de întreţinere sau obligaţiile asumate în calitate de antreprenor, mandatar etc.;


- obligaţiile civile imperfecte (denumite şi obligaţii naturale), precum cele stinse prin efectul prescripţiei extinctive;

- obligaţiile sub condiţie suspensivă, care nu au luat încă naştere; - obligaţiile moştenitorilor. 4.4.3. Reunirea fictivă a valorii donaţiilor făcute de către defunct Pentru a se realiza calculul rezervei şi al cotităţii disponibile, este necesar să

fie reunită fictiv la activul net şi valoarea donaţiilor făcute de către defunct în timpul vieţii. Sunt protejate astfel, interesele moştenitorilor rezervatari, nu numai împotriva liberalităţilor mortis causa excesive, ci şi împotriva liberalităţilor inter vivos, de asemenea excesive.

Pentru realizarea unui calcul corect al cotităţii disponibile şi al rezervei succesorale, se impune cu necesitate relevarea următoarelor aspecte:

Determinarea masei

succesorale a) Reunirea donaţiilor este numai fictivă (pentru calcul) şi nu reală. Reunind fictiv valoarea donaţiilor la activul net al moştenirii, se poate verifica

dacă liberalităţile dispuse de defunct se încadrează în limitele cotităţii disponibile. Numai dacă această cotă este depăşită, se pune problema aducerii efective la masa succesorală a bunurilor donate.

b) Sunt supuse reunirii fictive toate donaţiile dispuse de către defunct în timpul vieţii, indiferent că sunt donaţii propriu-zise (realizate în formă autentică), donaţii indirecte, donaţii sau daruri manuale (în măsura în care nu constituie daruri obişnuite, nesupuse reunirii), indiferent că sunt sau nu cu sarcini, indiferent de faptul că donatar este un moştenitor al donatorului sau un terţ, indiferent că sunt sau nu scutite de raport. Sunt supuse, în egală măsură, reunirii, donaţiile în care s-a materializat partajul de ascendent.

Cât priveşte donaţiile cu sarcină, reunirea fictivă va viza, numai diferenţa dintre valoarea bunului donat şi sarcină [art. 1091 alin. (2) NCC].

4.4.3.1. Gratuităţi care nu sunt supuse reunirii Nu sunt supuse reunirii fictive, potrivit dispoziţiilor art. 1091 alin. (3) NCC.,

întrucât nu constituie veritabile liberalităţi, acele gratuităţi făcute în scopul îndeplinirii unor îndatoriri sociale, precum:

- darurile obişnuite; Fac parte din această categorie, darurile făcute rudelor sau prietenilor cu

ocazia aniversărilor, botezurilor copiilor lor sau chiar a nunţii acestora. Pentru a fi exceptate de la reunire, este necesar ca aceste daruri să aibă o valoare obişnuită.

- donaţiile remuneratorii; - sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea

profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului, în măsura în care acestea nu sunt excesive;

Precizăm că numai cheltuielile de întreţinere şi pentru formarea profesională a descendenţilor, părinţilor şi soţului sunt exceptate de la reunire, în măsura în care nu sunt excesive. Drept urmare, cheltuielile prilejuite de întreţinerea sau formarea profesională a altor rude ale defunctului vor fi supuse reunirii, chiar şi în ipoteza în care nu sunt excesive.

- cheltuielile de nuntă. Nu este supusă reunirii fictive valoarea bunurilor înstrăinate cu titlu oneros,

mai puţin în ipoteza în care moştenitorii rezervatari dovedesc, prin orice mijloc de probă, că actul cu titlu oneros deghizează o donaţie. Deşi moştenitorii rezervatari pot


folosi, în scopul dovedirii caracterului deghizat al donaţiei, orice mijloc de probă, o astfel de dovadă ridică, totuşi, veritabile dificultăţi. Pentru eradicarea acestora, legiuitorul a instituit, expres şi limitativ, în art. 1091 alin. (4), o prezumţie relativă de gratuitate a actului cu titlu oneros încheiat cu un descendent, ascendent privilegiat sau cu soţul supravieţuitor, în schimbul uzufructului, uzului ori a abitaţiei sau în schimbul întreţinerii pe viaţă ori a unei rente viagere.

Pentru a opera această prezumţie, este necesar ca actul încheiat de către defunct cu un moştenitor dintre cei mai sus menţionaţi să fie declarat de aceştia ca fiind cu titlu oneros. Dacă actul este cu titlu gratuit, nu se prezumă fictivitatea sarcinilor care afectează liberalitatea, simulaţia trebuind dovedită. De asemenea, în acelaşi scop, este necesar ca moştenitorii rezervatari, care invocă caracterul deghizat al înstrăinării, să nu fi consimţit la înstrăinare, recunoscând caracterul oneros al acesteia. Aşadar, numai moştenitorii rezervatari care nu au consimţit la înstrăinare pot invoca prezumţia de gratuitate.

Operând prezumţia de gratuitate a actului încheiat cu titlu oneros de către defunct cu succesibilii menţionaţi, valoarea bunului înstrăinat va fi reunită cu activul net al moştenirii şi va fi supusă reducţiunii, în măsura în care aduce atingere rezervei succesorale (fiind considerată astfel excesivă). Dacă cotitatea disponibilă nu a fost depăşită, bunul rămâne valabil înstrăinat, nefiind supus raportului donaţiilor. Aşadar, realizarea unei donaţii sub formă deghizată echivalează cu scutirea de raport.

Enumeraţi operaţiunile ce trebuie parcurse pentru determinarea masei de

calcul. A se vedea pag. 115.

4.4.3.2. Evaluarea bunurilor donate După identificarea bunurilor donate de către defunct, trebuie realizată

operaţiunea evaluării acestora. Evaluarea bunurilor donate, indiferent că sunt mobile, corporale sau incorporale ori imobile, se face, potrivit dispoziţiilor art. 1091 alin. (2) NCC, avându-se în vedere valoarea acestora din momentul deschiderii moştenirii şi starea lor din momentul încheierii contractului de donaţie. Se consideră, aşadar, că bunul a rămas în patrimoniul defunctului, având valoarea de la data deschiderii moştenirii. Aşa cum am arătat deja, din valoarea donaţiei astfel stabilită, se scade valoarea sarcinilor asumate prin contractele de donaţie.

Cât priveşte însă bunurile înstrăinate de către donatar, se va ţine seama de valoarea lor la data înstrăinării. Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data deschiderii moştenirii [art. 1091 alin. (2) teza finală].

Aşadar, trei sunt criteriile în temeiul cărora evaluăm bunurile donate. Acestea sunt următoarele:

- în funcţie de valoarea bunurilor mobile sau imobile donate, la data deschiderii moştenirii;

- în funcţie de valoarea bunurilor înstrăinate de donatar, la data înstrăinării acestora;

- în funcţie de indicele inflaţiei, în cazul sumelor de bani.


Noul Cod civil are în vedere atât situaţia în care bunurile donate au fost înlocuite cu altele, cât şi ipoteza în care bunurile donate sau cele care le-au înlocuit au pierit fortuit.

Astfel, cât priveşte prima ipoteză, noul Cod civil dispune că, în situaţia în care bunurile donate au fost înlocuite cu altele, se va ţine cont de valoarea, la data deschiderii moştenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor, la momentul dobândirii. În mod excepţional însă, dacă devalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor, înlocuirea bunurilor nu este luată în considerare. Aşadar, în acest caz, va fi avută în vedere valoarea, la data deschiderii moştenirii, a bunurilor donate, ţinându-se cont de starea lor în momentul donaţiei.

Determinarea masei

succesorale

Cât priveşte cea de-a doua situaţie, în măsura în care bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta (spre exemplu, suma încasată din asigurare) a pierit fortuit, indiferent de data pieirii, donaţia nu se va supune reunirii fictive. Aşadar, este exceptată de la reunire, acea donaţie al cărei obiect (sau bun care a înlocuit obiectul donat) a pierit independent de culpa donatarului. Cu atât mai mult, considerăm noi, va fi exceptată de la reunire donaţia al cărei obiect a pierit din cauză de forţă majoră.

4.4.4. Consideraţii finale privind calculul rezervei succesorale şi al

cotităţii disponibile În final, precizăm că masa de calcul este formată din activul net al moştenirii,

calculat după regulile mai sus menţionate, căruia i se adaugă fictiv valoarea donaţiilor făcute de către defunct în timpul vieţii. Raportându-ne la această masă de calcul, vom determina rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Dacă, cu această ocazie, vom constata că liberalităţile aduc atingere rezervei succesorale, vom proceda la reducţiunea lor, în limitele cotităţii disponibile.

Precizăm de asemenea că, potrivit dispoziţiilor art. 1091 alin. (5) C.civ., la stabilirea rezervei nu se ţine seama de cei care au renunţat la moştenire, cu excepţia celor obligaţi la raport, în condiţiile art. 1147 alin. (2) C.civ. Astfel, în temeiul celor din urmă dispoziţii legale menţionate, „Prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal”.

Care sunt criteriile de evaluare a bunurilor donate? A se vedea pag. 119.


4.5. Reducţiunea liberalităţilor excesive 4.5.1. Noţiunea reducţiunii liberalităţilor excesive şi reglementarea legală

a acesteia Noul Cod civil reglementează reducţiunea liberalităţilor excesive în art. 1092-

1098. Reducţiunea liberalităţilor excesive este sancţiunea care lipseşte de eficacitate liberalităţile făcute de defunct, ce aduc atingere rezervei succesorale. Substanţa noţiunii de reducţiune a liberalităţilor excesive rezultă din dispoziţiile art. 1092 NCC, potrivit cărora „După deschiderea moştenirii, liberalităţile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere”.

Reducţiunea liberalităţilor

excesive. Noţiune

Sunt supuse reducţiunii nu numai donaţiile făcute de către defunct în timpul vieţii, ci şi legatele, indiferent că acestea sunt universale, cu titlu universal sau cu titlu particular.

În toate cazurile (donaţie sau legat) problema reducţiunii se pune, numai după deschiderea moştenirii, art. 1092 NCC precizând în mod expres acest aspect. De asemenea, se pune problema reducţiunii, independent de faptul că gratificat prin liberalitatea excesivă este un terţ ori un moştenitor, rezervatar sau nerezervatar.

4.5.2. Persoanele care pot invoca reducţiunea liberalităţilor excesive Potrivit dispoziţiilor art. 1093 NCC, „Reducţiunea liberalităţilor excesive

poate fi cerută numai de către moştenitorii rezervatari, de succesorii lor, precum şi de către creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari”. Rezultă aşadar, că reducţiunea liberalităţilor excesive poate fi invocată numai de către următoarele persoane:

Cine poate

invoca reducţiunea

liberalităţilor excesive

- moştenitorii rezervatari, care vin efectiv la moştenire (care au acceptat moştenirea);

În ipoteza pluralităţii de moştenitori rezervatari, aceştia pot cere în mod colectiv reducţiunea liberalităţilor excesive. Nu trebuie confundat însă, modul de exercitare a dreptului de a cere reducţiunea, care poate fi individual sau colectiv, cu caracterul acestui drept, care este întotdeauna individual. În virtutea caracterului individual al dreptului la reducţiune, renunţarea unuia dintre moştenitorii rezervatari la exerciţiul acestuia atrage reducerea liberalităţilor, numai în măsura întregirii rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari.

- dacă moştenitorul rezervatar moare, după deschiderea moştenirii faţă de care are această calitate, dar mai înainte de a exercita dreptul de reducţiune, acest drept se transmite propriilor moştenitori;

Dacă moştenitorul rezervatar are un singur moştenitor, acesta are alegerea între a exercita şi a renunţa la dreptul de reducţiune. Dacă există mai mulţi moştenitori, este preferabil, pentru a fi evitate orice dificultăţi, ca aceştia să opteze unitar cu privire la dreptul de reducţiune, fie în sensul de a renunţa la el, fie în sensul de a-l exercita. Dificultăţi apar numai în ipoteza în care moştenitorii rezervatarului nu au aceeaşi opţiune cu privire la dreptul moştenit, unii dorind invocarea lui, alţii renunţând la el. În toate cazurile, însă, întrucât dreptul la reducţiune are caracter individual, renunţarea la acesta de către unii dintre moştenitorii rezervatarului nu aduce atingere dreptului celorlalţi de a-l exercita.

- creditorii chirografari ai moştenitorilor rezervatari.


4.5.3. Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive Noul Cod civil, în art. 1096, stabileşte regulile privind ordinea în care

liberalităţile sunt supuse reducţiunii. Astfel: a) Legatele se reduc înaintea donaţiilor [art. 1096 alin. (1) NCC]. Instituirea de către legiuitor a acestei reguli, cu caracter imperativ, ce nu poate

fi schimbată prin voinţa defunctului, are la bază două raţionamente: - legatele produc efecte de la data deschiderii moştenirii, spre deosebire de

donaţii care produc efecte de la momentul încheierii lor. Aşadar, în timp, donaţiile sunt anterioare legatelor, presupunându-se că cele dintâi, cel puţin în parte, sunt făcute din cotitatea disponibilă şi este firesc ca reducţiunea să vizeze, cu prioritate, ultimele liberalităţi dispuse.

Ordinea

reducţiunii liberalităţilor

excesive - prin reducerea cu prioritate a donaţiilor, în concurs cu legatele, s-ar aduce

atingere principiului irevocabilităţii donaţiilor; - prin inversarea ordinii impuse de legiuitor, s-ar aduce atingere şi

principiului prior tempore potior iure. b) Legatele se reduc, toate deodată şi proporţional, afară dacă testatorul a

dispus că anumite legate vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte legate [art. 1096 alin. (2) NCC].

c) Donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă [art. 1096 alin. (3) NCC).

În virtutea acestei reguli, dacă cea din urmă donaţie nu este îndestulătoare pentru întregirea rezervei succesorale, se va trece la reducţiunea următoarei donaţii.

Raţionamentele care au stat la baza instituirii acestei reguli imperative, sunt determinate, ca şi în cazul celei dintâi, de grija de a nu se aduce atingere principiului irevocabilităţii donaţiilor, precum şi principiului prior tempore potior iure. Şi în acest caz, se presupune că au adus atingere rezervei succesorale, donaţiile mai nou dispuse.

Fiind de ordine publică, regula potrivit căreia donaţiile sunt supuse reducţiunii în ordine cronologică inversă, nu poate fi modificată prin voinţa donatorului, indiferent că aceasta ar fi exprimată în liberalităţi inter vivos sau mortis causa. În mod excepţional însă, donatorului i se recunoaşte dreptul de a stabili ordinea reducţiunii donaţiilor concomitente (care au aceeaşi dată). Dacă donatorul nu-şi exprimă voinţa în acest sens, donaţiile concomitente vor fi supuse reducţiunii, ca şi legatele, toate deodată şi proporţional cu valoarea lor. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1096 alin. (4) NCC, „Donaţiile concomitente se reduc toate deodată şi proporţional, afară dacă donatorul a dispus că anumite donaţii vor avea preferinţă, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte donaţii”.

În ipoteza în care beneficiarul donaţiei care ar trebui redusă este insolvabil, se va proceda la reducţiunea donaţiei anterioare [art. 1096 alin. (5) NCC). Drept urmare, dacă beneficiarul donaţiei a înstrăinat bunul donat şi nu are alte bunuri ce ar putea fi urmărite, se reduce donaţia anterioară.

Prezintă, aşadar, importanţă deosebită data realizării donaţiei. Aceasta nu ridică dificultăţi în cazul donaţiilor propriu-zise (realizate prin act autentic). În cazul celorlalte donaţii (neautentice, precum donaţiile indirecte, donaţiile simulate şi chiar darul manual), reducţiunea va avea în vedere momentul când acestea au primit dată certă, în condiţiile art. 1182 din Codul civil de la 186420.

20 Acest text de lege se află încă în vigoare. Corespondentul acestuia în noul Cod de procedură civilă este art. 272.


Care este ordinea în care sunt reduse liberalităţile excesive? A se vedea pag.

121.

4.5.4. Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune Potrivit dispoziţiilor art. 1092 NCC, reducţiunea nu operează de drept, din

oficiu, ci trebuie cerută. Reducţiunea poate fi realizată atât prin bună învoială, cât şi pe cale judecătorească.

A) Reducţiunea prin bună învoială. Între moştenitorii rezervatari, pe de o parte şi donatarii şi legatarii în favoarea

cărora a dispus defunctul, pe de altă parte, poate interveni o înţelegere în legătură cu liberalităţile excesive care au depăşit limitele cotităţii disponibile. Fiind un veritabil contract, convenţia părţilor privind reducţiunea nu poate fi revocată unilateral, însă poate fi anulată sau declarată nulă, pentru nerespectarea condiţiilor esenţiale de validitate.

Căile

procedurale de realizare a reducţiunii


Modalităţile de realizare a reducţiunii prin bună învoială (extrajudiciare), reglementate de dispoziţiile Legii nr. 36/1995, sunt următoarele:

a) reducerea liberalităţilor până la limitele legii de către notarul public, în baza acordului celor interesaţi [art. 82 alin. (3)];

b) împărţirea bunurilor prin bună-învoială [art. 81 alin. (3)]. B) Reducţiunea judiciară. În absenţa acordului celor interesaţi, reducţiunea liberalităţilor excesive poate

fi invocată în faţa instanţei de judecată, pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune, după caz [art. 1094 alin. (2) NCC]. Calea de urmat diferă, după cum bunurile care au format obiectul liberalităţii se află în posesia gratificatului sau a moştenitorilor rezervatari.

a) Ipoteza întâlnită frecvent în practică se caracterizează prin faptul că bunurile care au format obiectul liberalităţii se află la gratificat (de regulă, la donatar şi numai în mod excepţional la legatar). Moştenitorii rezervatari sunt îndreptăţiţi, într-o astfel de ipoteză, să promoveze acţiunea în reducţiune, aceasta având caracter personal şi patrimonial. Nefiind o acţiune reală, moştenitorul rezervatar nu poate urmări bunurile, care au format obiectul liberalităţii excesive, în mâinile terţilor subdobânditori.

Din caracterul personal şi patrimonial al acţiunii în reducţiune, rezultă următoarele consecinţe:

- nu poate avea calitatea de reclamant, decât moştenitorul a cărui rezervă este afectată prin liberalitatea excesivă;

- acţiunea în reducţiune poate fi promovată, numai în limitele cotei de rezervă cuvenită reclamantului;

- de admiterea acţiunii în reducţiune nu poate profita decât reclamantul;


Potrivit dispoziţiilor art. 1094 alin. (3) NCC, „În cazul pluralităţii de moştenitori rezervatari, reducţiunea operează numai în limita cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o şi profită numai acestuia”. Rezultă, aşadar, că acţiunea în reducţiune este divizibilă.

- acţiunea în reducţiune, fiind prescriptibilă extinctiv, trebuie promovată în termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani. Potrivit dispoziţiilor art. 1095 NCC, ca regulă, acest termen începe să curgă de la data deschiderii succesiunii sau, după caz, de la data la care moştenitorii rezervatari au pierdut posesia bunurilor care formează obiectul liberalităţilor. Pentru situaţiile excepţionale în care rezervatarul nu cunoaşte, din motive ce nu-i pot fi imputate, despre existenţa unor liberalităţi excesive, termenul menţionat de prescripţie începe să curgă de la data la care a cunoscut existenţa acestora şi caracterul lor excesiv.

Căile

procedurale de realizare a reducţiunii


b) Dacă moştenitorii rezervatari se află în posesia bunurilor care au format obiectul liberalităţilor excesive (ceea ce poate fi întâlnit în cazul legatelor), beneficiarii liberalităţilor excesive pot cere predarea acestora, pe cale de acţiune (acţiunea de predare a legatului, petiţia de ereditate etc.). În apărare, moştenitorul rezervatar îi poate opune reclamantului, pe cale de excepţie, reducţiunea sau poate formula o cerere reconvenţională, în acest sens.

Precizăm că excepţia de reducţiune este imprescriptibilă extinctiv [art. 1095 alin. (3) NCC]. Şi anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, doctrina şi jurisprudenţa au adoptat aceeaşi soluţie a imprescriptibilităţii excepţiei de reducţiune. Potrivit acestora, moştenitorului rezervatar din această ipoteză nu i se poate opune prescripţia, întrucât a exercitat în fapt toate prerogativele rezultând din calitatea sa, neputându-i-se, astfel, reproşa neglijenţa.

4.5.5. Efectele reducţiunii liberalităţilor excesive Potrivit dispoziţiilor art. 1097 alin. (1) NCC, „Reducţiunea are ca efect

ineficacitatea legatelor sau, după caz, desfiinţarea donaţiilor în măsura necesară întregirii rezervei succesorale”.

Aşadar, efectele reducţiunii se realizează diferit, după cum aceasta vizează legatele sau donaţiile.

A) Reducţiunea legatelor atrage ineficacitatea acestora, fie în parte, fie în totalitate, după cum rezerva poate fi întregită sau nu, numai cu o parte din valoarea lor. Într-o astfel de ipoteză, întregirea rezervei se va realiza în natură, fapt posibil datorită existenţei bunurilor care au format obiectul legatelor excesive, în patrimoniul succesoral.

B) Reducţiunea donaţiilor atrage desfiinţarea acestora, de asemenea, în parte sau în totalitate, după cum rezerva poate fi întregită sau nu, numai cu o parte din valoarea lor.

Prin desfiinţarea donaţiei ca efect al reducţiunii, moştenitorul rezervatar devine proprietar al bunului care a permis refacerea rezervei sale şi, în această calitate, poate cere restituirea acestuia, în principiu, în natură [art. 1097 alin. (2) NCC]. În consecinţă, defunctul nu poate dispune ca rezerva să fie asigurată prin echivalent.

Excepţiile, pe care le comportă această regulă, sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 1097 alin. (3)-(5) NCC. Astfel, întregirea rezervei se face prin echivalent, în următoarele cazuri:


a) înainte de deschiderea moştenirii, donatarul a înstrăinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, precum şi atunci când bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă donatarului [alin. (3)];

b) donaţia supusă reducţiunii a fost făcută unui moştenitor rezervatar care nu este obligat la raportul donaţiei [alin. (4)];

Căile procedurale de

realizare a reducţiunii


c) dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar partea supusă reducţiunii reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului donat, donatarul rezervatar poate păstra bunul, iar reducţiunea necesară întregirii rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari se va face prin luare mai puţin sau prin echivalent bănesc.

În baza dispoziţiilor art. 1097 alin. (5) NCC, în acest caz, donatarul are alegerea între:

- a păstra bunul şi a compensa ceilalţi moştenitori rezervatari, prin luare mai puţin din celelalte bunuri succesorale;

- plata în echivalent bănesc a excedentului. Am arătat că reducţiunea donaţiilor atrage desfiinţarea retroactivă a acestora.

Momentul până la care retroactivează desfiinţarea este, în acest caz, data deschiderii moştenirii. Aşadar, este consacrată o excepţie de la regula de drept comun, potrivit căreia desfiinţarea unui act juridic civil coboară în timp până la data încheierii sale. Reţinerea acestei excepţii este susţinută de argumente de text. Astfel:

a) potrivit dispoziţiilor art. 1097 alin. (3) NCC, actele de înstrăinare a bunurilor donate către terţi, anterior deschiderii moştenirii, rămân valabile;

b) în baza art. 1097 alin. (6) NCC, în cazul întregirii rezervei în natură, gratificatul păstrează fructele părţii din bun care depăşeşte cotitatea disponibilă, percepute până la data la care cei îndreptăţiţi au cerut reducţiunea.

Care sunt căile procedurale de realizare a reducţiunii liberalităţilor excesive?

A se vedea pag. 122-123.

5. Raportul donaţiilor 5.1. Noţiunea raportului donaţiilor şi reglementarea legală a acestuia Potrivit dispoziţiilor art. 1146 alin. (1) NCC, „Raportul donaţiilor este

obligaţia pe care o au între ei soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenirea legală de a readuce la moştenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel ce lasă moştenirea”. Spre exemplu, operează raportarea donaţiilor în următoarea ipoteză: defunctul lasă la moartea sa trei copii şi bunuri în valoare de 40.000 lei. Însă, cu ocazia celebrării căsătoriei fiului cel mare, defunctul l-a gratificat pe acesta cu bunuri în valoare de 20.000 lei. La deschiderea moştenirii, masa succesorală nu va fi împărţită în trei părţi egale, ci la bunurile în valoare de 40.000 de lei va fi adăugată valoarea donaţiei (de 20.000 de lei) primită de fiul cel mare. Drept urmare, masa succesorală va fi în valoare de 60.000 de lei. Procedându-se la împărţirea moştenirii, potrivit

Raportul donaţiilor. Noţiune şi exemplu


regulilor stabilite de lege în materie, fiul cel mare va păstra bunurile în valoare de 20.000 de lei, primite prin donaţie, iar ceilalţi doi fraţi ai acestuia vor împărţi în cote egale, bunurile în valoare de 40.000 de lei. Ca urmare a împărţirii moştenirii prin raportarea donaţiilor făcute de către defunct în timpul vieţii sale, s-a asigurat o deplină egalitate între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad.

Obligaţia anumitor moştenitori legali de a raporta donaţiile primite de la defunct este reglementată prin norme cu caracter supletiv, astfel încât defunctul poate dispune în favoarea acestora, de o manieră definitivă, prin donaţii scutite de raport. Beneficiind de o donaţie scutită de raport, donatarul adaugă valoarea acesteia la cota legală din moştenire.

5.2. Domeniul de aplicare a raportului Aplicabilitatea raportului donaţiilor trebuie analizată, atât din punctul de

vedere al persoanelor care sunt ţinute de această obligaţie (debitorii obligaţiei de raport), cât şi din punctul de vedere al actelor vizate (donaţii şi/sau legate).

a) Raportul donaţiilor priveşte numai anumiţi moştenitori legali (soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului).

Din categoria moştenitorilor legali, numai soţul supravieţuitor (când vine în concurs cu descendenţii) şi descendenţii sunt ţinuţi de obligaţia de a raporta donaţiile, făcute de către defunct în favoarea lor. Aceste liberalităţi nu au caracter definitiv, ci au numai caracter de avans în contul moştenirii.

b) Raportul donaţiilor priveşte numai donaţiile, nu şi legatele. Obligaţia legală de raport revine numai donatarului, nu şi legatarului. În

consecinţă, legatarul, indiferent că este universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, nu este ţinut, în puterea legii, de obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct.

5.3. Delimitarea raportului donaţiilor de instituţiile juridice

asemănătoare a) Delimitarea raportului donaţiilor de reducţiunea liberalităţilor excesive. Asemănarea dintre cele două instituţii ale dreptului succesoral rezidă în

efectul principal al acestora, de a readuce la masa succesorală bunul care a format obiectul liberalităţii.

Între cele două instituţii însă, pot fi identificate deosebiri majore. Astfel: - reducţiunea liberalităţilor excesive operează exclusiv pentru ipoteza

încălcării rezervei legale a moştenitorilor rezervatari, iar raportul donaţiilor operează, chiar dacă nu a fost încălcată rezerva succesorală;

- reducţiunea liberalităţilor excesive vizează, în egală măsură, moştenitorii legali şi legatarii, iar raportul donaţiilor priveşte numai o parte a moştenitorilor legali;

- reducţiunea liberalităţilor excesive are ca obiect atât donaţiile, cât şi legatele, iar raportul donaţiilor are ca obiect numai donaţiile;

- raportul donaţiilor este guvernat de legea în vigoare la data încheierii contractului de donaţie şi nu de legea în vigoare la data deschiderii moştenirii, precum reducţiunea liberalităţilor excesive.

b) Delimitarea raportului donaţiilor de partajul succesoral. Cele două instituţii se deosebesc, în principal, sub următoarele aspecte: - raportul donaţiilor poate fi pretins, atât în cadrul procedurii de partaj, prin

acţiunea de ieşire din indiviziune, cât şi independent de aceasta, printr-o acţiune separată – acţiunea de raport, promovată anterior partajului sau ulterior acestuia;


- acţiunea de ieşire din indiviziune este, potrivit dispoziţiilor art. 1143 NCC, imprescriptibilă, putând fi promovată de către moştenitori oricând, spre deosebire de acţiunea de raport care, fiind o acţiune personală patrimonială, se prescrie în termenul general de 3 ani, calculat de la data deschiderii moştenirii.

c) Delimitarea raportului donaţiilor de operaţiunea de stabilire a masei de calcul.

Raportul donaţiilor nu trebuie confundat nici nu operaţiunea de stabilire a masei de calcul, întrucât aceasta din urmă este numai fictivă şi nu presupune, precum raportul donaţiilor, o readucere efectivă la masa de calcul a bunurilor donate.

5.4. Condiţiile raportului donaţiilor a) La moştenirea defunctului să vină cel puţin doi descendenţi sau unul ori

mai mulţi descendenţi, în concurs cu soţul supravieţuitor. Potrivit dispoziţiilor art. 1146 alin. (2) NCC, „În lipsă de stipulaţie contrară

din partea donatorului, cei menţionaţi la alin. (1) sunt obligaţi la raport numai dacă ar fi avut vocaţie concretă la moştenirea defunctului în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donaţiei”.

Precizăm că descendenţii defunctului datorează raportul donaţiilor, indiferent că vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare. Rezultă aşadar că raportul donaţiilor este datorat de descendenţi, chiar şi în ipoteza în care aceştia au grade de rudenie diferite. Ceilalţi moştenitori legali, precum şi legatarii şi terţii nu sunt supuşi raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii liberalităţilor excesive de care au beneficiat, în măsura în care acestea aduc atingere rezervei moştenitorilor legali.

Raportul donaţiilor. Condiţii b) Succesibilul donatar să fi acceptat moştenirea.

Raportul donaţiilor este datorat, în principiu, numai de către moştenitorul acceptant. Ca regulă, succesibilul renunţător la moştenire nu datorează raportul donaţiilor, acesta putând-o păstra în limitele cotităţii disponibile.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1147 alin. (1) NCC, „În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai are obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii disponibile”.

În mod excepţional însă, potrivit dispoziţiilor art. 1147 alin. (2) NCC, prin stipulaţie expresă în contractul de donaţie, donatarul poate fi obligat la raportul donaţiei şi în cazul renunţării la moştenire. În acest caz, donatarul va readuce la moştenire numai valoarea bunului donat care depăşeşte partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca moştenitor legal. Identificăm astfel o altă noutate adusă de Legea nr. 287/2009 în materia raportului donaţiilor.

c) Debitorul obligaţiei de raport să aibă o dublă calitate, aceea de moştenitor legal şi de donatar.

Este ţinut de obligaţia de a raporta donaţiile, potrivit dispoziţiilor art. 1146 alin. (2) NCC, numai donatarul care, la data gratificării, avea calitatea de moştenitor prezumtiv al donatorului (însă cu vocaţie concretă). Aşadar, momentul la care trebuie raportată întrunirea celor două calităţi este data încheierii contractului de donaţie.

În principiu, raportul este datorat numai pentru donaţiile primite personal de către debitorul obligaţiei de raport [art. 1149 alin. (1) NCC]. Drept urmare, moştenitorul nu datorează raportul donaţiilor, făcute de către defunct fiului sau soţului său. Acesta va raporta numai donaţiile pe care defunctul le-a dispus în favoarea sa. Astfel, noul Cod civil nu instituie o prezumţie de gratificare prin interpunere de persoane.


În continuare, în alin. (2) şi (3) ale art. 1149, legiuitorul distinge între descendenţii donatarului care vin la moştenire în nume propriu şi cei care vin la moştenire prin reprezentare.

Astfel, descendentul în grad de rudenie mai îndepărtat cu defunctul şi care vine la moştenire în nume propriu nu este obligat, prin dispoziţiile art. 1149 alin. (2) NCC, să raporteze donaţia primită de ascendentul său, chiar dacă a acceptat moştenirea acestuia din urmă.

Spre exemplu, în ipoteza în care unicul fiu a primit o donaţie de la tatăl său, însă îi predecedează, iar la moştenire vin soţia supravieţuitoare şi nepotul de fiu, acesta din urmă nu va raporta donaţia făcută de bunicul său, la a cărui moştenire vine în nume propriu, chiar dacă acceptă moştenirea tatălui său.

Raportul donaţiilor. Condiţii

Dimpotrivă, descendentul în grad de rudenie mai îndepărtat cu defunctul, care vine la moştenire prin reprezentarea ascendentului său este obligat, prin dispoziţiile art. 1149 alin. (3) NCC, să raporteze şi donaţia primită de reprezentat de la defunct, chiar dacă reprezentantul a renunţat la moştenirea celui reprezentat.

Spre exemplu, în ipoteza în care fiul a primit o donaţie de la tatăl său şi îi predecedează, iar la moştenire vin soţia supravieţuitoare în concurs cu o fiică şi cu nepotul din partea fiului predecedat, acesta din urmă va raporta donaţia făcută tatălui său de către bunicul defunct, deoarece nepotul vine la moştenire prin reprezentarea tatălui donatar, chiar dacă a renunţat la moştenirea acestuia din urmă.

d) Donaţia dispusă în favoarea descendenţilor sau soţului supravieţuitor să nu fi fost scutită de raport.

Legiuitorul, prin dispoziţiile art. 1150 alin. (1) lit. a) NCC, îi permite donatorului să scutească de raport donaţiile dispuse. Această scutire trebuie dată însă, fie în actul de donaţie, fie într-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalităţi. Aşadar, scutirea de raport trebuie făcută printr-un act autentic de donaţie sau într-una din formele testamentare.

Precizăm că donaţia excesivă, chiar scutită de raport, va fi supusă reducţiunii, în limita întregirii rezervei.

Definiţi raportul donaţiilor. A se vedea pag. 125.

5.5. Persoanele care pot cere raportul donaţiilor Pot cere raportul donaţiilor, în temeiul dispoziţiilor art. 1148 NCC, numai

soţul supravieţuitor şi descendenţii, precum şi, pe cale oblică, creditorii personali ai acestora. Dreptul de a cere raportul donaţiilor are caracter patrimonial, astfel încât, în ipoteza neexercitării acestuia de către creditor, în timpul vieţii, dreptul în discuţie se transmite propriilor moştenitori ai acestuia sau creditorilor personali ai acestuia, care-l pot exercita pe calea acţiunii oblice.

Cine poate cere raportul

donaţiilor Spre deosebire de creditorii personali ai moştenitorilor, care pot exercita ei

înşişi dreptul de a cere raportul donaţiilor (nu în nume propriu, ci pe cale oblică), creditorii succesiunii (ai defunctului) nu au acest exerciţiu, întrucât dreptul acestora de gaj general nu vizează bunurile care au format obiectul donaţiilor.


5.6. Donaţiile care sunt supuse raportului Sunt supuse raportului donaţiile făcute prin act autentic, darurile manuale şi

donaţiile indirecte. Dimpotrivă, donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse, nu sunt vizate de raport.

Donaţii supuse

raportului Sunt supuse, de asemenea, raportului şi donaţiile grevate de sarcini, însă, obligaţia de raport priveşte, în acest caz, numai beneficiul efectiv ce revine donatarului, rezultat prin scăderea contravalorii sarcinii, din valoarea totală a donaţiei.

5.7. Donaţiile care nu sunt supuse raportului Noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 1150, exceptează expres de la raport: a) donaţiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport; b) donaţiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate

prin persoane interpuse, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că cel care a lăsat moştenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport.

c) darurile obişnuite, donaţiile remuneratorii şi, în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreţinerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenţilor, a părinţilor sau a soţului şi nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moştenirea nu a dispus altfel;

d) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat;

Vor fi supuse raportului, numai fructele şi dobânzile ulterioare deschiderii moştenirii, fără a fi necesară punerea în întârziere. Moştenitorul-donatar poate fi scutit însă de către defunct ca, până la partaj, să nu raporteze fructele culese şi dobânzile încasate.

Dispoziţiile art. 1150 alin. (1) lit. d) vizează şi ipoteza în care obiectul donaţiei este reprezentat de fructele sau veniturile unui bun, rămas în proprietatea donatorului, precum dreptul de uzufruct.

Donaţii

nesupuse raportului

e) bunul care a pierit fără culpa donatarului. În mod excepţional însă, potrivit dispoziţiilor art. 1150 alin. (2) NCC, dacă

bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizaţii încasate ca urmare a pieirii sale, donatarul este ţinut să facă raportul bunului în măsura în care indemnizaţia a servit la reconstituirea acelui bun. În cazul în care indemnizaţia nu a fost utilizată în acest scop, ea însăşi este supusă raportului. Dacă indemnizaţia rezultă dintr-un contract de asigurare, aceasta se raportează numai în măsura în care depăşeşte cuantumul total al primelor plătite de donatar.

5.8. Efectele scutirii de raport Clauza stipulată de donator, în sensul scutirii donatarului de raportul

liberalităţii primite, este de natură să producă două efecte: a) exceptarea donatarului de la obligaţia de raport, deşi prin aceasta este

încălcat principiul egalităţii dintre moştenitorii din aceeaşi clasă şi din acelaşi grad. Donatarul va păstra valoarea bunurilor donate în totalitate, numai în măsura în

care, deşi există moştenitori rezervatari, rezerva legală a acestora nu este încălcată. b) donaţia se impută asupra cotităţii disponibile. 5.9. Modalităţile de realizare a raportului donaţiilor Potrivit dispoziţiilor art. 1151 alin. (1) NCC, „Raportul se face prin

echivalent. Este considerată ca nescrisă dispoziţia care impune donatarului raportul în


natură”. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi text de lege „...donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data cererii de raport este încă proprietarul bunului şi nu l-a grevat cu o sarcină reală şi nici nu l-a dat în locaţiune pentru o perioadă mai mare de 3 ani”.

Raportul în natură constă în readucerea efectivă la masa succesorală a bunului donat. Raportul prin echivalent se poate realiza în următoarele modalităţi: prin preluare, prin imputaţie sau în bani.

a) Raportul prin preluare [art. 1151 alin. (4) NCC]. Această modalitate constă în luarea din masa succesorală de către creditorii

raportului a unor bunuri, pe cât posibil similare cu cele donate debitorului raportului, atât ca natură, cât şi din punct de vedere calitativ. Preluarea va avea în vedere cotele succesorale ale fiecărui moştenitor îndreptăţit la raport. Aşadar, creditorii raportului nu vor prelua din masa succesorală o cotă egală, ci cotele stabilite de lege pentru fiecare dintre ei.

Raportul prin

preluare Constituie un exemplu de realizare a raportului prin preluare următorul:

Defunctul are trei copii (A, B şi C) şi o masă succesorală a cărei valoare este de 50.000 de lei. În timpul vieţii, defunctul a gratificat, printr-o donaţie (nescutită de raport) în valoare de 10.000 de lei, pe fiul său cel mare (A). Moştenirea se va împărţi astfel: B şi C vor lua din moştenire bunuri în valoare de câte 10.000 de lei. Restul moştenirii, având valoare de 30.000 de lei (50.000 - 20.000 = 30.000 de lei) se va împărţi în mod egal, între cei trei fraţi (aşadar, este luat în calcul şi A, care a fost gratificat de către defunct), fiecare luând încă 10.000 de lei. B şi C vor lua din moştenire bunuri în valoare de câte 20.000 de lei, iar A numai bunuri în valoare de 10.000 de lei, întrucât păstrează donaţia făcută în favoarea sa de către defunct, în valoare de 10.000 de lei.

b) Raportul prin imputaţie [art. 1151 alin. (5) NCC]. Această metodă de realizare a raportului presupune adăugarea pe hârtie,

alături de masa succesorală, a valorii donaţiei. Rezultatul obţinut se împarte între moştenitori, avându-se în vedere cotele legale ale acestora. Valoarea donaţiei se va scădea din partea cuvenită debitorului raportului, acesta primind din restul masei succesorale, numai diferenţa dintre valoarea cotei sale părţi şi valoarea donaţiei primite. Această metodă capătă aplicabilitate, în special, în ipoteza în care obiectul donaţiei este reprezentat de o sumă de bani. Potrivit dispoziţiilor art. 1151 alin. (5) NCC, „...valoarea donaţiei se scade din partea moştenitorului obligat la raport”. Dacă însă, partea sa din numerar nu acoperă suma donată, raportul se va putea face prin preluare, în temeiul dispoziţiilor art. 1151 alin. (4) NCC, de către comoştenitorii-creditori, a echivalentului valoric din bunurile succesiunii.

Raportul prin

imputaţie

Păstrând aceleaşi date ale problemei (datele din exemplul metodei realizării raportului prin preluare), raportul donaţiei prin imputaţie presupune efectuarea următoarelor operaţii: la valoarea masei succesorale (50.000 de lei) se adaugă valoarea donaţiei, dispusă în favoarea lui A (10.000 de lei), rezultând o masă de calcul de 60.000 de lei. Această valoare se împarte la trei, rezultând cota de 20.000 de lei, pe care trebuie să o culeagă fiecare dintre copiii defunctului. B şi C vor primi din masa succesorală bunuri în valoare de câte 20.000 de lei, iar A numai bunuri în valoare de 10.000 de lei, întrucât această sumă reprezintă diferenţa dintre cota ce i se cuvine din moştenire şi valoarea donaţiei primite (20.000 - 10.000 = 10.000 de lei).

c) Raportul în bani [art. 1151 alin. (6) NCC]. Această modalitate presupune depunerea la masa succesorală a unei sume de

bani care reprezintă diferenţa dintre valoarea bunului donat şi partea din această valoare care corespunde cotei sale succesorale. Se apelează la o astfel de modalitate,


în ipoteza în care bunurile din masa succesorală sunt insuficiente pentru a permite aplicarea celorlalte modalităţi, iar donatarul nu poate renunţa la moştenire, în schimbul păstrării donaţiei, întrucât sunt întrunite condiţiile acceptării forţate a moştenirii. Rezultă, aşadar, că într-o astfel de ipoteză valoarea donaţiei este mai mare decât valoarea părţii din moştenire cuvenită gratificatului.

Raportul în

bani Pentru a exemplifica modalitatea raportării donaţiei în bani, nu putem păstra aceleaşi date din primele exemple, întrucât la această ultimă modalitate de realizare a raportului se apelează, numai în ipoteza în care valoarea donaţiei este mai mare, decât cota cuvenită moştenitorului-donatar din masa succesorală. Or, în exemplele anterioare, valoarea donaţiei era egală cu valoarea cotei care i se cuvenea moştenitorului-donatar.

Raportul donaţiei se efectuează în bani, spre exemplu, în următoarea ipoteză: Defunctul are trei copii (A, B şi C) şi o masă succesorală de 15.000 de lei. În timpul vieţii, defunctul îl gratifică pe fiul cel mare (A) printr-o donaţie a cărei valoare este de 12.000 de lei. Aşadar, masa succesorală are o valoare de 27.000 de lei (15.000 + 12.000=27.000 de lei). Partea care s-ar cuveni lui A, din masa succesorală, este de 9.000 de lei (27.000 : 3 = 9.000 de lei), aşadar mai puţin decât valorează donaţia primită. În consecinţă, A ar datora comoştenitorilor 3.000 de lei (12.000 - 9.000 = 3.000). Bineînţeles că, în mod normal, într-o astfel de ipoteză, moştenitorul-donatar preferă să renunţe la moştenire şi să păstreze donaţia. Dacă însă, donatarului nu i se permite să renunţe la moştenire, întrucât sunt întrunite, în persoana sa, condiţiile acceptării forţate a moştenirii, acesta va trebui să aducă la masa succesorală diferenţa dintre valoarea bunului donat şi partea din această valoare care corespunde cotei sale succesorale (3.000 de lei).

Definiţi raportul prin imputaţie şi oferiţi un exemplu. A se vedea pag. 129-

130.

5.10. Căile procedurale de realizare a raportului Raportul donaţiilor poate fi realizat, potrivit dispoziţiilor art. 1152 NCC, în

cadrul partajului, prin bună-învoială sau pe cale judecătorească. a) Raportul prin bună-învoială se poate realiza în baza înţelegerii dintre

moştenitori, în cadrul procedurii notariale. În consecinţă, notarul public va elibera certificatul de moştenitor.

b) Raportul se realizează pe cale judecătorească, în ipoteza în care între părţi există neînţelegeri. Potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate, problema raportului donaţiilor este antamată, cel mai frecvent, în cadrul procesului de partaj. Potrivit însă practicii judecătoreşti, anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, dreptul la raport poate fi valorificat şi printr-o acţiune separată, care poate fi promovată, fie înaintea acţiunii de partaj, fie ulterior acesteia.

Căile de realizare a raportului


5.11. Evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent Evaluarea bunurilor imobile se realiza prin raportare la momentul deschiderii

moştenirii, iar evaluarea bunurilor mobile, prin raportare la data întocmirii donaţiei. Noul Cod civil însă are în vedere mai multe criterii de evaluare a bunurilor donate, supuse raportului prin echivalent. Astfel:

a) Ca regulă, se ia în considerare valoarea bunului donat la momentul judecăţii, ţinându-se însă cont de starea lui în momentul donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul judecăţii, a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie [alin. (1)].

b) Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se ţine seama de valoarea lui de la data înstrăinării [alin. (2) prima teză].

c) Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data raportului, a bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul dobândirii [alin. (2) teza a doua].

Înlocuirea bunului (subrogaţia reală cu titlu particular) nu va fi luată în considerare, dacă devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii sale [alin. (2) teza a treia].

d) sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data realizării raportului [art. 1153 alin. (3) NCC].

Căile procedurale de realizare a raportului donaţiilor. A se vedea pag. 131.

6. Raportul datoriilor 6.1. Noţiunea raportului datoriilor şi reglementarea legală a acestuia Potrivit dispoziţiilor art. 1158 NCC, „(1)Dacă, la data partajului succesoral, un

moştenitor are o datorie certă şi lichidă faţă de moştenire, aceasta se lichidează prin luare mai puţin. (2)Dacă moştenitorul are mai multe datorii faţă de moştenire care nu sunt acoperite cu partea sa din bunurile moştenirii, aceste datorii se sting proporţional prin raport în limita părţii respective. (3)Raportul nu operează în privinţa creanţei pe care un moştenitor o are faţă de moştenire. Însă moştenitorul care este atât creditor, cât şi debitor al moştenirii se poate prevala de compensaţia legală, chiar dacă nu ar fi întrunite condiţiile acesteia. (4)Prin acordul tuturor moştenitorilor, raportul datoriilor se poate realiza şi înainte de partajul succesoral”.

Aşadar, ca şi în cazul donaţiilor, raportul datoriilor urmăreşte să asigure egalitatea între comoştenitorii cărora le revine obligaţia de raport. Raportul vizează orice obligaţii, nu numai cele care au ca obiect sume de bani, ci şi cele al căror obiect este reprezentat de bunuri, indiferent de izvorul lor (contract, fapt juridic licit, răspundere civilă etc.), în măsura în care sunt certe şi lichide, nu însă şi exigibile.


6.2. Condiţiile şi efectele raportului datoriilor 6.2.1. Condiţiile raportului datoriilor Pentru a opera raportul datoriilor, este necesară întrunirea următoarelor două

condiţii: a) existenţa comoştenitorilor (mai multor moştenitori), care au acceptat

moştenirea; b) comoştenitorul să aibă o datorie faţă de moştenire, indiferent care este

momentul (înainte sau după deschiderea moştenirii) şi modul (personal, prin reprezentare sau retransmitere) de dobândire a acesteia.

Condiţiile raportului datoriilor

Constituie un exemplu de raportare a datoriilor următorul: Defunctul lasă trei copii (A, B şi C) şi bunuri în valoare de 30.000 de lei. În timpul vieţii, defunctul l-a împrumutat pe A cu suma de 9.000 de lei. După moartea lui de cuius, se va proceda, cu prioritate, la întregirea masei succesorale, prin adăugarea la suma de 30.000 de lei a sumei împrumutate lui A, de 9.000 de lei. Rezultă o masă de calcul de 39.000 de lei (30.000 + 9.000 = 39.000 de lei), din care B şi C vor lua câte 13.000 de lei (39.000 : 3 = 13.000 de lei), iar A numai 4.000 de lei, întrucât datoria de 9.000 de lei a fost imputată asupra cotei care i s-a cuvenit din moştenire (13.000 - 9.000 = 4.000 de lei). A operat, aşadar, o raportare a datoriei prin luare mai puţin.

6.2.2. Efectele raportului datoriilor O raportare a datoriei, precum cea din exemplul mai sus dat, este avantajoasă

în ceea ce-i priveşte pe comoştenitori, sub următoarele aspecte: - înlătură concursul creditorilor personali ai moştenitorului-debitor al

raportului; - comoştenitorii au dreptul la dobândă pentru datoria menţionată, de la data

deschiderii succesiunii; - raportul operează şi cu privire la datoriile neexigibile. Efectele

raportului datoriilor

Cu privire la raportul datoriilor, se impun relevate următoarele aspecte: a) Raportul nu vizează creanţele pe care un moştenitor le-ar avea asupra

moştenirii, acestuia din urmă nefiindu-i recunoscută de către legiuitor posibilitatea de a încasa creanţa, cu prioritate, din masa succesorală [art. 1158 alin. (3) prima teză NCC].

b) Dacă moştenitorul cumulează atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, acesta poate invoca compensaţia legală, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile în care, potrivit dreptului comun, aceasta operează. Va fi supus raportului, numai eventualul sold debitor [art. 1158 alin. (3) teza a doua NCC].

c) Dacă moştenitorul debitor are mai multe datorii faţă de moştenire, depăşind ca valoare cota succesorală ce-i revine, acestea se vor stinge proporţional prin raport, în limitele părţii respective, pentru restul moştenitorul-debitor fiind ţinut de obligaţia de plată, în condiţiile dreptului comun [art. 1158 alin. (2) NCC].

Care sunt condiţiile raportului datoriilor? A se vedea pag. 132.


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Boroi G., Stănciulescu L., Instituţii de drept civil în reglementarea Noului

Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012. 2. Florescu D.C., Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 3. Genoiu I, Dreptul la moştenire în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

2012. 4. Stănciulescu L., Curs de drept civil. Succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2012. 5. Stoica V., Dragu L., Moştenirea legală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

2012. 6. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul oficial al

României nr. 505 din 15 iulie 2011.


MODULUL IV TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII


Cuprins: U.I. 13: Dreptul de opţiune succesorală. U.I.14: Transmisiunea activului şi pasivului moştenirii. U.I. 15: Sezina. U.I.4.Petiţia de ereditate.

= 5 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind problematica transmisiunii moştenirii.

Obiective operaţionale: Însuşirea principalelor reguli şi excepţii care guvernează opţiunea succesorală, transmisiunea moştenirii, sezina şi petiţia de ereditate.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13. DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ

I. Consideraţii generale privind dreptul de opţiune succesorală 1. Noţiunea de opţiune succesorală şi reglementarea legală a acesteia Noul Cod civil reglementează aspectele generale pe care le comportă opţiunea

succesorală în art. 1100-1106. Plecând de la aceste dispoziţii legale, precizăm că patrimoniul succesoral, ce

prezintă, printre altele, caracteristica de a nu putea rămâne fără titular, se transmite ca urmare a decesului lui de cuius către moştenitorii legali sau testamentari ai acestuia, independent de vreo manifestare de voinţă în acest sens, din partea celor din urmă. În virtutea aceluiaşi caracter juridic, patrimoniul succesoral, transmis de drept succesibilului lui de cuius, care însă moare mai înainte de a exercita dreptul de opţiune succesorală cu privire la acesta, se retransmite, de asemenea de drept, către propriii moştenitori [art. 1105 alin. (1) NCC]. Am făcut aşadar vorbire despre retransmiterea dreptului de opţiune succesorală.

Dreptul de

opţiune succesorală

În acest context, precizăm că retransmiterea dreptului de opţiune succesorală nu generează obligaţia moştenitorilor de a o accepta, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 1106 NCC, „Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine”. În consecinţă, fiecare succesibil are posibilitatea de a opta cu privire la moştenirea faţă


de care are această calitate, fie în sensul de a o accepta, fie de a o repudia, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului lor. Mai mult, noul Cod civil, în art. 1105 alin. (2), dispune în sensul că partea succesibilului, care beneficiază de retransmiterea dreptului de opţiune şi care renunţă la aceasta, va profita celorlalţi moştenitori ai autorului lor.

Este evident însă că, în ipoteza în care succesibilul a făcut acte de acceptare tacită a moştenirii, dreptul său, fiind exercitat, nu mai este susceptibil de transmitere către moştenitorii proprii. Numai în absenţa unor astfel de acte, moştenitorii succesibilului au posibilitatea să exercite două drepturi de opţiune: propriul drept de opţiune cu privire la moştenirea succesibilului decedat şi dreptul de opţiune retransmis, vizând moştenirea anterior deschisă. Cel de-al doilea drept de opţiune poate fi exercitat, numai în măsura în care a fost acceptată moştenirea succesibilului decedat. Renunţarea la moştenirea acestuia din urmă nu dă posibilitatea renunţătorului să accepte moştenirea retransmisă. Este evident însă că, succesibilul căruia i-a fost retransmis dreptul de opţiune succesorală poate renunţa la moştenirea retransmisă şi poate accepta moştenirea autorului său.

Retransmiterea

dreptului de opţiune

succesorală

În concluzie, precizăm că opţiunea cu privire la cele două moşteniri nu trebuie să fie identică, însă, pentru a fi acceptată moştenirea retransmisă, este necesar să nu se renunţe la moştenirea succesibilului decedat21.

Mai mult chiar, precizăm că, în ceea ce priveşte moştenirea retransmisă, dreptul de opţiune nu trebuie exercitat de către comoştenitori unitar, noul Cod civil reglementând posibilitatea ca unul sau mai mulţi succesibili să renunţe la moştenirea retransmisă, partea renunţătorilor profitând celorlalţi moştenitori ai autorului lor.

Într-o altă ordine de idei, precizăm că transmisiunea patrimoniului succesoral se realizează de plin drept la data deschiderii moştenirii. Această transmisiune însă, are numai un caracter provizoriu, ea consolidându-se abia după exercitarea dreptului de opţiune succesorală. Dreptul de opţiune succesorală, deşi este exercitat ulterior deschiderii moştenirii, nu produce efecte de la data exercitării lui, ci produce efecte retroactive, de la data decesului lui de cuius [art. 1114 şi 1121 alin. (1) NCC].

Dreptul de opţiune succesorală reprezintă acel drept subiectiv, născut la data decesului celui despre a cărui moştenire este vorba, în persoana succesibililor acestuia, constând în posibilitatea de a alege între acceptarea moştenirii şi repudierea acesteia şi care poate fi exercitat, numai în condiţiile stabilite de lege.

Dreptul de opţiune succesorală prezintă următoarele două valenţe: a) acceptarea moştenirii, în temeiul căreia moştenitorii legali şi legatarii

universali şi cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia - intra vires hereditatis [art. 1114 alin. (2) NCC].

b) renunţarea la moştenire, care presupune desfiinţarea cu efect retroactiv a vocaţiei la moştenire a succesibilului renunţător, astfel încât acesta devine străin de moştenire, nebeneficiind de activul succesoral şi nefiind ţinut de datoriile şi sarcinile moştenirii. Potrivit dispoziţiilor art. 1121 alin. (1) NCC, succesibilul care renunţă este 21 Din punct de vedere procedural, Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România recomandă ca, în cazul retransmiterii dreptului de opţiune succesorală, succesiunile celor doi sau mai mulţi decedaţi să se dezbată succesiv, prin conexarea cauzelor succesorale. În caz de imposibilitate a conexării şi soluţionării succesive a cauzelor, se recomandă ca succesiunile să se dezbată în următoarea ordine: întâi să fie dezbătută succesiunea ultimului decedat şi ulterior cea a primului decedat. Competenţa de soluţionare a cauzelor succesorale succesive revine notarului public de la ultimul domiciliu al persoanei care a decedat ultima.


considerat că nu a fost niciodată moştenitor. Partea renunţătorului profită moştenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat moştenirea [art. 1121 alin. (2) NCC].

Într-o altă ordine de idei, precizăm că noul Cod civil defineşte noţiunea de „succesibil”. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1100 alin. (2), „Prin succesibil se înţelege persoana care îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a exercitat încă dreptul de opţiune succesorală”. Aşadar, calitatea de succesibil subzistă până la momentul exercitării dreptului de opţiune succesorală, ulterior acestui moment aceasta fiind înlocuită cu calitatea de succesor.

Cine are calitatea de succesibil? A se vedea pag. 136.

2. Subiectele dreptului de opţiune succesorală În lumina noului Cod civil, sunt îndreptăţite să exercite dreptul de opţiune

succesorală toate persoanele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: - au capacitate succesorală; - au chemare la moştenire (vocaţie succesorală generală), fie în temeiul legii

(moştenitorii legali din cele patru clase şi soţul supravieţuitor), fie în temeiul testamentului (legatarii), indiferent că vocaţia acestora este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular;

- nu sunt nedemne. Într-o enumerare exhaustivă, au drept de opţiune succesorală: succesibilii

legali, legatarii (universali, cu titlu universal şi cu titlu particular) şi creditorii personali ai succesibililor legali sau testamentari.

a) Moştenitorii legali Au dreptul de opţiune succesorală, nu numai persoanele care au vocaţie

concretă la moştenire, aflându-se în clasă şi grad de rudenie preferabile, ci toate persoanele care au vocaţie legală generală, aparţinând oricăreia dintre clasele de moştenitori, precum şi soţul supravieţuitor.

Cine poate

exercita dreptul de

opţiune succesorală?

Este evident însă că, la moştenire, nu vor veni toţi cei care au acceptat-o, ci, dintre aceştia, numai cei care se află în clasă şi grad preferabile. Raţiunea care impune ca şi succesibilii în grad subsecvent să exercite dreptul de opţiune succesorală, rezidă în posibilitatea ca succesibilii în grad preferabil să renunţe la moştenire, spre finele termenului instituit de lege în acest sens. Dacă succesibilii în grad preferabil acceptă moştenirea, dreptul acestora asupra moştenirii se va consolida retroactiv, de la data deschiderii moştenirii. Opţiunea succesibililor subsecvenţi va fi lipsită astfel de efecte juridice, drepturile acestora asupra moştenirii desfiinţându-se retroactiv.

b) Legatarii Noul Cod civil recunoaşte, în cuprinsul mai multor texte ale sale, dreptul de

opţiune succesorală şi legatarilor, indiferent că aceştia sunt universali, cu titlu universal sau cu titlu particular. Raţiunile, care au determinat legiuitorul să recunoască un astfel de drept în favoarea legatarilor, sunt, în principal, următoarele:


- Vocaţia universală sau cu titlu universal a legatarilor implică, pe lângă dobândirea activului, şi suportarea pasivului succesoral, astfel încât acestora trebuie să li se recunoască posibilitatea de a renunţa la moştenire;

- Vocaţia cu titlu particular a legatarului, deşi nu presupune, ca regulă, suportarea pasivului succesoral, proporţional cu valoarea legatului [art. 1114 alin. (3) NCC], totuşi implică aprecieri de ordin moral (nimeni nu poate fi gratificat împotriva voinţei sale), iar legatul cu sarcină implică şi interese patrimoniale.

c) Creditorii succesibilului. Potrivit dispoziţiilor art. 1107 NCC, „Creditorii succesibilului pot accepta

moştenirea pe cale oblică, în limita îndestulării creanţei lor”. Aşadar, în ipoteza în care succesibilul este indolent şi nu acceptă moştenirea ce i se cuvine, deşi are datorii ce ar putea fi satisfăcute din activul succesoral, creditorii acestuia o pot accepta în locul lui, printr-o acţiune oblică. Acceptarea realizată de către creditori însă, este circumscrisă numai creanţelor acestora.

În egală măsură, noul Cod civil, în art. 1122, reglementează şi posibilitatea creditorilor succesibilului, care a renunţat la moştenire în frauda lor, de a cere instanţei de judecată revocarea renunţării în ceea ce-i priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea. Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor, numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, apreciem că dreptul de opţiune succesorală nu are natură exclusiv personală, putând fi exercitat şi de către creditorii succesibilului.

Cine poate opta cu privire la o moştenire deschisă? A se vedea pag. 136-137.

3. Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală Actul de opţiune succesorală reprezintă manifestarea de voinţă a titularului

dreptului de opţiune succesorală, exprimată în termenul legal, în sensul acceptării moştenirii ori renunţării la aceasta.

Noul Cod civil face referire, în art. 1101, la caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală, dispunând astfel: „Sub sancţiunea nulităţii absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de nicio modalitate”.

În fapt, actul de opţiune succesorală prezintă următoarele caractere juridice: Caracterele juridice ale dreptului de


a) Este un act juridic unilateral, fiind valabil numai prin manifestarea de voinţă a titularului dreptului de opţiune succesorală. În caz de pluralitate de succesibili, aceştia nu pot să exercite dreptul de opţiune succesorală, în mod colectiv.

Actul de opţiune succesorală, deşi se aseamănă cu testamentul, din punct de vedere al caracterului unilateral, totuşi se deosebeşte de acesta din urmă, întrucât nu


este un act esenţialmente personal. În consecinţă, succesibilul poate realiza actul de opţiune succesorală, fie personal, fie prin reprezentant, legal sau convenţional.

b) Este un act juridic voluntar, întrucât nimeni nu este obligat să accepte moştenirea care i se cuvine (art. 1106 NCC), iar succesibilul poate opta pentru oricare dintre valenţele dreptului de opţiune succesorală, fără să fie ţinut a învedera motivele care au determinat alegerea sa. În caz de pluralitate de moştenitori, fiecare dintre aceştia poate opta, cu privire la aceeaşi moştenire, în mod diferit. Această posibilitate există, în lumina noului Cod civil, aşa cum am arătat, chiar şi în cazul retransmiterii moştenirii.

Libertatea de alegere, specifică actului de opţiune succesorală, manifestată pe cele trei planuri mai sus menţionate, este atenuată însă de posibilitatea creditorilor succesibilului de a exercita acţiunea oblică, respectiv acţiunea în revocarea renunţării frauduloase.

Mai mult, în lumina noului Cod civil, acest principiu comportă excepţia acceptării forţate a moştenirii, reglementată de art. 1119 NCC. Astfel, succesibilul, care, cu rea-credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului ori reducţiunii, este considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea.

c) Este, în principiu, un act juridic irevocabil, întrucât succesibilului nu-i este recunoscută de lege posibilitatea de a reveni asupra opţiunii făcute.

De fapt, numai actul de acceptare a moştenirii este irevocabil în mod absolut, întrucât moştenitorul care a acceptat moştenirea nu mai poate reveni asupra alegerii făcute (semel heres, semper heres)22, renunţarea ulterioară la moştenire fiind lipsită de eficienţă.

Irevocabilitatea ce caracterizează renunţarea la moştenire nu prezintă însă caracter absolut, astfel încât titularul poate reveni asupra acesteia, acceptând moştenirea, numai în măsura în care nu a expirat termenul de prescripţie a dreptului de opţiune şi numai dacă moştenirea nu a fost acceptată, între timp, de alţi succesibili (art. 1123 NCC).



d) Este un act juridic indivizibil, succesibilul fiind obligat să opteze unitar cu privire la întreaga moştenire.

În virtutea acestui caracter al actului de opţiune succesorală, nu i se permite succesibilului să accepte numai o parte a moştenirii, iar cu privire la cealaltă parte să renunţe.

Prezintă caracter indivizibil, nu numai actul de opţiune succesorală al moştenitorilor legali, ci şi cel al legatarilor, indiferent că aceştia sunt universali, cu titlu universal sau cu titlu particular.

Prin caracterul indivizibil al actului de opţiune succesorală, nu trebuie înţeles că, în ipoteza pluralităţii de moştenitori, aceştia trebuie să opteze unitar. Aşadar, succesibilii pot opta diferit cu privire la aceeaşi moştenire, unii acceptând-o iar alţii repudiind-o. Indivizibilitatea opţiunii vizează însă numai moştenirea, nu şi persoana moştenitorilor.

Precizăm în acest context, că noul Cod civil reglementează vocaţia multiplă la moştenire. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1102 alin. (1) NCC, „Moştenitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumulează mai multe vocaţii la moştenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opţiune distinct”. Aşadar, legatarul chemat la moştenire, şi ca moştenitor legal, îşi va putea exercita opţiunea, în oricare dintre 22 Semel heres, semper heres = odată devenit moştenitor, rămâi pentru totdeauna moştenitor.


aceste calităţi, cu privire la aceeaşi moştenire, exercitând două drepturi de opţiune succesorală şi realizând două acte de opţiune succesorală. Acest lucru este posibil datorită dublei sale chemări la moştenire: atât legală, cât şi testamentară. Un astfel de succesibil poate, în funcţie de interesele sale, să accepte moştenirea legală şi să repudieze legatul sau invers.

Totuşi, dacă din testament (care nu aduce atingere rezervei succesorale) rezultă că defunctul a dorit să diminueze cota care i s-ar fi cuvenit legatarului, ca moştenitor legal, acesta din urmă poate opta doar ca legatar [art. 1102 alin. (2) NCC].

În scopul înţelegerii acestei dispoziţii legale, luăm următorul exemplu: Defunctul are doi copii. Pe cel mai mare dintre aceştia îl gratifică cu o cotă de 3/8 din moştenire [aşadar, mai puţin decât ar fi cules în calitate de moştenitor legal (în această calitate ar fi cules ½ din moştenire), dar mai mult decât rezerva sa succesorală (aceasta este de ¼ din moştenire)]. Într-o asemenea ipoteză, legea îl obligă pe cel care beneficiază de vocaţie multiplă la moştenire, căruia nu i s-a încălcat rezerva succesorală, dar i s-a diminuat cota legală, să opteze doar cu privire la moştenirea testamentară.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că ipoteza vocaţiei multiple la moştenire nu constituie o excepţie veritabilă (ci numai aparentă) de la caracterul indivizibil al opţiunii succesorale, succesibilul cu vocaţie succesorală multiplă având pentru fiecare dintre acestea, cum însuşi legiuitorul spune, un drept de opţiune distinct. Drept urmare, succesibilul aflat într-o asemenea ipoteză poate fie să accepte, fie să repudieze moştenirea legală la care are vocaţie şi, de asemenea, fie să accepte, fie să repudieze legatul al cărui titular a fost instituit. Ca să fim în prezenţa unei veritabile excepţii de la indivizibilitatea opţiunii succesorale, ar trebui ca legiuitorul să reglementeze posibilitatea ca un succesibil să poată accepta, în calitate de succesibil legal/testamentar, o parte a moştenirii, pe cealaltă repudiind-o. Ori, în cazul vocaţiei multiple la moştenire, nu se întâmplă acest lucru.

Este adevărat însă că, dacă ne raportăm la patrimoniul succesoral, succesibilul cu vocaţie multiplă la moştenire poate accepta, pe temeiul vocaţiei succesorale legale o parte a acestuia şi poate renunţa, pe temeiul vocaţiei succesorale testamentare, la cealaltă parte a acestuia şi invers. Corect este însă să avem în vedere, ca reper în analiza caracterului de excepţie de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale, temeiul opţiunii succesorale. Este important ca, având în vedere acelaşi temei al opţiunii, succesibilul să nu accepte o parte a moştenirii şi să renunţe la cealaltă parte a acesteia.



e) Este un act juridic nesusceptibil de modalităţi, astfel încât acesta nu poate fi afectat de termen sau de condiţie. Prezenţa uneia dintre aceste modalităţi atrage, potrivit dispoziţiilor noului Cod civil, nulitatea absolută a actului de opţiune succesorală.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că actul de opţiune succesorală, deşi nesusceptibil de modalităţi, nu poate fi considerat în mod absolut un act pur şi simplu, întrucât o astfel de calificare ar determina ignorarea voinţei succesibilului mai îndepărtat în clasă şi grad. Acesta din urmă, succesibil în înţelesul noului Cod civil, nu poate accede la moştenire, decât dacă succesibilul în clasă şi grad preferabile renunţă la moştenire. Aşadar, actul de opţiune succesorală al succesibilului mai îndepărtat în clasă şi grad este afectat de condiţia ca succesibilul în clasă şi grad preferabile să nu accepte moştenirea. Putem aprecia chiar că această condiţie este de esenţa actului de opţiune succesorală, fiind subînţeleasă şi că actul în discuţie nu poate fi afectat de vreo altă condiţie decât cea mai sus menţionată.


f) Este un act juridic declarativ de drepturi, efectele exercitării dreptului de opţiune producându-se, în temeiul dispoziţiilor art. 1114 şi 1121 NCC, în mod retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, indiferent de varianta aleasă (acceptare, renunţare sau chiar revocarea renunţării).

În mod excepţional însă, drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă, între momentul renunţării la moştenire şi cel al revocării renunţării, vor trebui respectate [art. 1123 alin. (2) NCC].

Definiţi caracterul indivizibil al opţiunii succesorale. A se vedea pag. 138-

139.

4. Condiţiile de validitate ale actului de opţiune succesorală Actul de opţiune succesorală trebuie să se conformeze tuturor condiţiilor

esenţiale pentru validitatea contractului. Astfel, actul de opţiune succesorală trebuie să provină de la o persoană capabilă să contracteze, consimţământul acesteia trebuie să fie valabil, obiectul său trebuie să fie determinat, posibil şi licit, cauza trebuie să fie licită şi morală şi să îmbrace forma cerută de lege (art. 1179 NCC). Aceste condiţii vor fi analizate, în cele ce urmează, numai sub aspectele care prezintă particularităţi.

4.1. Capacitatea cerută pentru exercitarea dreptului de opţiune

succesorală Condiţiile de validitate a dreptului de


Noul Cod civil nu califică actul de opţiune succesorală, ca fiind un act de dispoziţie. În literatura de specialitate, este unanim admis că persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie judecătorească) exercită dreptul de opţiune succesorală prin intermediul reprezentanţilor lor legali şi cu autorizarea instanţei de tutelă, iar persoanele cu capacitate restrânsă de exerciţiu (minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani) exercită singure acest drept, însă, au nevoie de încuviinţarea reprezentanţilor lor legali, precum şi de autorizarea instanţei de tutelă (art. 41 şi următoarele NCC). Persoanele majore, fie ca efect al împlinirii vârstei de 18 ani, fie ca efect al căsătoriei, precum şi persoanele care au dobândit, în condiţiile legii, capacitatea anticipată de exerciţiu, exercită singure dreptul de opţiune succesorală.

Nerespectarea regulilor stabilite de lege privind capacitatea atrage anularea actului de opţiune succesorală.

4.2. Consimţământul neviciat În cazul actului de opţiune succesorală, consimţământul succesibilului trebuie

să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză (art. 1204 NCC). Problema


vicierii consimţământului, în materia opţiunii succesorale, se pune foarte rar în practică, datorită procedurii succesorale notariale.

În opinia noastră, vicierea consimţământului în această materie se poate realiza prin violenţă, dol şi eroare (atât cea de fapt, cât şi cea de drept). Eroarea de drept este de natură să atragă anularea opţiunii succesorale, numai dacă este esenţială, privind o normă juridică determinantă pentru realizarea actului de opţiune succesorală.

Dolul, ca de altfel şi celelalte vicii de consimţământ, poate vicia atât actul acceptării moştenirii, cât şi pe cel al renunţării şi, în condiţiile în care actul de opţiune succesorală are caracter unilateral, poate proveni de la orice persoană.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că leziunea, aşa cum este aceasta reglementată de noul Cod civil, nu ar putea fi invocată de către succesibil, în materia opţiunii succesorale.

Vicierea consimţământului succesibilului atrage anularea actului de opţiune succesorală.

4.3. Obiectul actului de opţiune succesorală Ca orice act juridic, actul de opţiune succesorală trebuie să aibă un obiect

determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 1225 alin. (2) NCC]. Sunt considerate ilicite, potrivit dispoziţiilor art. 956 NCC, actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei.

4.4. Cauza actului de opţiune succesorală Cauza actului de opţiune succesorală trebuie să existe şi să fie licită şi morală

[art. 1236 alin. (1) NCC]. Cauza opţiunii succesorale este ilicită, când este contrară legii şi ordinii publice şi când acceptarea sau renunţarea la moştenire constituie doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. Cauza opţiunii succesorale este imorală, când este contrară bunelor moravuri. Cauza ilicită şi imorală a actului de opţiune succesorală atrage nulitatea absolută a acestuia. Lipsa cauzei însă în materia opţiunii succesorale atrage nulitatea relativă a acesteia.

Condiţiile de validitate a dreptului de


4.5. Forma actului de opţiune succesorală Acceptarea expresă a moştenirii se poate realiza, în temeiul dispoziţiilor art.

1108 alin. (2) NCC, fie printr-un înscris autentic, fie printr-un înscris sub semnătură privată. Aşadar, forma solemnă în cazul acceptării moştenirii nu este de esenţa acesteia, ci numai de natura ei. Declaraţia de neacceptare însă, reglementată de noul Cod civil în art. 111123, reprezintă un act autentic, notarial. Renunţarea la moştenire constituie, în toate cazurile, un act autentic notarial, putând fi realizat, în temeiul dispoziţiilor art. 1120 alin. (2) NCC, de către orice notar public sau de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României. Absenţa formei cerute de lege în cazul actului de opţiune succesorală atrage nulitatea absolută a acestuia. În plus, pentru informarea terţilor, declaraţia de renunţare la moştenire se va înscrie, pe cheltuiala

23 Potrivit acestui text de lege, “Succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială”. Acest aspect va fi detaliat în cadrul Secţiunii a II-a „Acceptarea moştenirii” a prezentului capitol.


renunţătorului, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic [art. 1120 alin. (3) NCC].

4.6. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de validitate a actului de opţiune

succesorală Aşa cum am arătat, nerespectarea regulilor instituite de noul Cod civil cu

privire la capacitatea succesibilului şi la consimţământului acestuia, precum şi lipsa cauzei actului de opţiune succesorală atrag nulitatea relativă a acestuia. Dimpotrivă, nerespectarea regulilor instituite de lege cu privire la obiectul actului de opţiune succesorală şi cu privire la forma acestuia (forma autentică a declaraţiei de neacceptare, a renunţării la moştenire şi a revocării renunţării la moştenire), atrage nulitatea absolută a actului de opţiune succesorală.

Ca urmare a intervenţiei nulităţii (absolute sau relative), actul de opţiune se desfiinţează retroactiv, succesibilul putând opta din nou, în condiţiile legii.

Dreptul la acţiunea în nulitate absolută a actului de opţiune este imprescriptibil din punct de vedere extinctiv, acesta putând fi exercitat oricând [art. 2502 alin. (2) pct. 3 NCC]. În ceea ce priveşte însă dreptul la acţiunea în nulitate relativă, noul Cod civil dispune, în art. 1124 NCC, astfel: „Dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării se prescrie în termen de 6 luni, calculat în caz de violenţă de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri din momentul în care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă”.

Drept urmare, termenul de 6 luni începe să curgă de la momente diferite, în funcţie de cauza nulităţii. Astfel, în caz de violenţă, termenul mai sus menţionat este calculat de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri, din momentul în care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă.

Forma actului de opţiune succesorală. A se vedea pag. 141-142.

5. Exercitarea dreptului de opţiune succesorală 5.1. Termenul de opţiune succesorală Potrivit art. 1103 NCC, "Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen

de un an de la data deschiderii moştenirii". Termenul de un an în care trebuie exercitat dreptul de opţiune succesorală şi care este reglementat de noul Cod civil în art. 1103 alin. (1) nu trebuie confundat cu termenul în care se prescrie dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării, reglementat de actul normativ menţionat în art. 1124. Termenul în care trebuie exercitat dreptul la acţiunea în anularea opţiunii succesorale are, fără niciun dubiu, natura juridică a unui termen de prescripţie extinctivă şi are o durată de 6 luni.

Terenul de opţiune

succesorală


Dimpotrivă, termenul de un an este unul de decădere, acestuia fiindu-i aplicabile, în temeiul legii, regulile de la prescripţia extinctivă.

5.2. Natura juridică a termenului de opţiune succesorală Noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 1103 alin. (3), consacră, în opinia noastră,

cea mai fericită soluţie cu privire la natura juridică a termenului de opţiune succesorală. Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, termenului de un an i se aplică prevederile noului Cod civil cu privire la suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie extinctivă. Drept urmare, termenul de un an nu este calificat un termen de prescripţie extinctivă, ci se consacră numai faptul că acesta este susceptibil de suspendare şi de repunere în termen. În consecinţă, apreciem că termenul de un an este un termen de decădere, întrucât priveşte un drept subiectiv şi nu un drept la acţiune. Prin efectul legii însă, acestuia îi sunt aplicabile regulile statuate de noul Cod civil în materia suspendării şi repunerii în termenul de prescripţie extinctivă.

5.3. Domeniul de aplicare a termenului de opţiune succesorală Noul Cod civil, în art. 1103 dedicat termenului de opţiune succesorală, nu

realizează nicio distincţie între transmisiunile universale şi cu titlu universal, pe de o parte, şi cele cu titlu particular pe de altă parte. Dimpotrivă, în acest text de lege, noul Cod civil foloseşte termeni precum „legatarul”, „succesibilul”, ceea ce ne îndreptăţeşte să apreciem că termenul de opţiune succesorală în discuţie este aplicabil, atât transmisiunilor succesorale universale şi cu titlu universal, cât şi celor cu titlu particular.

Natura juridică

a termenului de opţiune succesorală Acest termen este, în egală măsură aplicabil şi statului şi unităţilor

administrativ-teritoriale, în calitate de legatar universal, cu titlu universal sau cu titlu particular. În schimb însă, dacă statul, comuna, oraşul sau, după caz, municipiul culeg ope legis o moştenire vacantă, termenul legal de opţiune devine inaplicabil.

5.4. Începutul termenului de opţiune succesorală Termenul de opţiune succesorală începe să curgă, ca regulă, de la data

deschiderii moştenirii, adică de la data morţii lui de cuius [art. 1103 alin. (2) NCC]. Drept urmare, orice opţiune privitoare la moştenire, făcută mai înainte de acest moment, constituie un act juridic nepermis asupra unei succesiuni viitoare şi este, potrivit dispoziţiilor art. 956 NCC, nul de drept. Succesibilul, care a optat astfel, poate opta din nou, după data deschiderii moştenirii, însă, de această dată, opţiunea sa va produce efecte juridice, fiind exercitată în condiţiile legii.

Începutul

termenului de opţiune

succesorală. Regula

Similar, nu este valabilă obligaţia asumată înainte de deschiderea moştenirii, de a opta într-un anumit sens cu privire la moştenire. În consecinţă, succesibilul poate opta după propria voinţă, la data deschiderii moştenirii.

Regula, potrivit căreia termenul de opţiune succesorală începe să curgă de la data decesului lui de cuius, indiferent de momentul înscrierii acestuia în registrele de stare civilă, operează, în opinia noastră, şi în următoarele ipoteze:

- succesibilul a luat cunoştinţă mai târziu de moartea lui de cuius; - succesibilul locuieşte în altă localitate decât locul deschiderii moştenirii; - succesibilul nu cunoaşte compoziţia masei succesorale; - succesibilul are numai vocaţie generală la moştenire, nu şi vocaţie concretă; - succesibilul moşteneşte, nu numai în nume propriu, ci şi prin reprezentare

sau retransmitere.


În cazul retransmiterii, moştenitorii trebuie să exercite dreptul de opţiune succesorală în termenul rămas, adică în termenul cuprins între data morţii succesibilului şi data când se împlineşte termenul de un an. Moştenitorii succesibilului decedat, după data deschiderii succesiunii, dar mai înainte de exercitarea dreptului de opţiune succesorală, nu pot beneficia de un termen mai lung, decât cel avut de succesibilul decedat. Spre exemplu, dacă data deschiderii moştenirii lui de cuius este 1 ianuarie 2010, termenul de opţiune succesorală se împlineşte la 1 ianuarie 2011. Succesibilul lui de cuius moare la data de 1 aprilie 2010, mai înainte de a exercita dreptul de opţiune succesorală cu privire la moştenirea deschisă. Dreptul de opţiune al succesibilului decedat se transmite către propriii moştenitori ai acestuia. Aceştia din urmă au dreptul de a opta cu privire la moştenirea retransmisă, în termen de 9 luni. Neexercitarea dreptului de opţiune în termenul rămas atrage stingerea acestuia, odată cu titlul de moştenitor.

În schimb, cu privire la moştenirea succesibilului decedat şi nu la cea retransmisă, moştenitorii acestuia au dreptul de a opta în termenul de un an, care începe să curgă de la data de 1 aprilie 2010 (care constituie data deschiderii moştenirii cu privire la care se optează).

De la regula care guvernează începutul termenului de opţiune succesorală, sunt admise de către noul Cod civil următoarele derogări:

a) Pentru copilul conceput la data deschiderii moştenirii, dar născut ulterior, termenul de opţiune începe să curgă de la naşterea acestuia [(art. 1103 alin. (2) lit. a) NCC];

Începutul


succesorală. Derogări

b) În cazul moştenirii celui declarat judecătoreşte mort, termenul începe să curgă de la data înregistrării morţii acestuia în registrul de stare civilă, în temeiul hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, mai puţin în ipoteza în care succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmă dată [(art. 1103 alin. (2) lit. b) NCC];

c) Pentru ipoteza în care testamentul conţinând legate este descoperit după deschiderea moştenirii, termenul începe să curgă de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său [(art. 1103 alin. (2) lit. c) NCC];

d) În cazul în care legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia succesibilului la moştenire nu este cunoscută la data deschiderii moştenirii, termenul de opţiune începe să curgă de la data la care succesibilul a cunoscut-o sau trebuia să o cunoască [(art. 1103 alin. (2) lit. d) NCC].

Constatăm astfel că ultima derogare menţionată se constituie într-o noutate, aceasta neavând echivalent în vechea reglementare.

Care este durata termenului de opţiune succesorală şi ce natură juridică

prezintă acesta? A se vedea pag. 142-143.


5.5. Suspendarea şi repunerea în termenul de opţiune succesorală Potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 1103 alin. (3) NCC, termenul de opţiune

succesorală este susceptibil de suspendare şi de repunere în termen. Problema întreruperii termenului de opţiune succesorală nu se poate pune, întrucât, exercitându-se în termenul legal, dreptul de opţiune succesorală „se consumă”.

A) Suspendarea termenului de opţiune succesorală Termenul de un an se suspendă: - în cazul succesibilului lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de

exerciţiu restrânsă, cât timp acesta nu are reprezentant sau ocrotitor legal [art. 2532 pct. (4) NCC];

- în cazul în care succesibilul face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Prescripţia se suspendă, de asemenea, în cazul în care succesibilul este persoană civilă care se găseşte în forţele armate pentru raţiuni de serviciu, impuse de necesităţile războiului [art. 2532 pct. (8) NCC];

Suspendarea termenului de

opţiune succesorală - în cazul în care succesibilul este împiedicat de un caz de forţă majoră să-şi

exercite dreptul de opţiune succesorală. Precizăm că forţa majoră temporară suspendă prescripţia numai dacă survine în ultimele 6 luni ale termenului de opţiune succesorală [art. 2532 pct. (9) NCC].

După încetarea cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul, luându-se în calcul şi timpul curs înainte de intervenţia acesteia, dar nu se va putea împlini, mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare (art. 2534 NCC).

B) Repunerea în termenul de opţiune succesorală Repunerea în termenul de opţiune succesorală poate fi dispusă de către

organul jurisdicţional, în temeiul dispoziţiilor art. 2522 alin. (1) NCC, numai dacă acesta constată că, din motive temeinice, succesibilul nu şi-a exercitat în termen dreptul de opţiune succesorală. Succesibilul, care a depăşit termenul legal de opţiune succesorală, poate cere repunerea în termen şi judecarea cauzei, numai în decurs de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie [art. 2522 alin. (2) NCC].

Pot fi considerate „motive temeinice”, acele împrejurări care prezintă următoarele trăsături:

- îl împiedică pe succesibil să exercite dreptul de opţiune succesorală; - nu sunt imputabile succesibilului;

Repunerea în termenul de


- nu îndeplinesc caracterul forţei majore, întrucât nu sunt absolut invincibile. Aşadar, prin „motive temeinice” trebuie desemnate cazurile fortuite, acele

cauze care, deşi nu-l împiedică în mod absolut pe succesibil să exercite dreptul de opţiune succesorală în termenul legal, totuşi nu-i pot fi imputate acestuia.

Constituie astfel de cazuri, spre exemplu: - ascunderea cu rea-credinţă a morţii lui de cuius de către moştenitori; - decesul lui de cuius s-a petrecut în străinătate, iar legăturile dintre acesta şi

moştenitorii săi erau anormale; - decesul într-un penitenciar; - neexercitarea de către mamă, prin părăsirea copilului, a drepturilor şi

îndatoririlor părinteşti; - îndrumarea greşită de către notar, urmată de tergiversări din partea organelor

administraţiei publice locale;


- necunoaşterea testamentului de către legatar; - starea de boală îndelungată şi gravă. Competenţa de a dispune repunerea în termenul de opţiune succesorală

aparţine numai organului de jurisdicţie şi nu notarilor publici sau organelor administraţiei de stat. Repunerea în termenul de opţiune produce efecte, nu numai faţă de succesibilul repus, ci şi faţă de terţi.

Cu privire la efectele pe care le produce admiterea de către organul de jurisdicţie competent a cererii de repunere în termen, considerăm că acest fapt are semnificaţia unei acceptări implicite a moştenirii de către succesibilul reclamant, astfel încât organul de jurisdicţie nu va mai acorda un nou termen pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală.

5.6. Reducerea termenului de opţiune succesorală Legea nr. 287/2009, în art. 1113, reglementează posibilitatea reducerii

termenului de opţiune succesorală. Astfel, „Pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială, să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanţa judecătorească, mai scurt decât cel prevăzut în art. 1103”, adică mai scurt de un an. Mai mult, succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanţa judecătorească este considerat că a renunţat la moştenire.

Reducerea


succesorală

5.7. Prorogarea termenului de opţiune succesorală Legea nr. 287/2009 reglementează în art. 1104 posibilitatea prorogării

(prelungirii) termenului de opţiune succesorală. Astfel, „În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior exercitării dreptului de opţiune succesorală, termenul de opţiune nu se va împlini mai devreme de două luni de la data la care i se comunică procesul-verbal de inventariere. Pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat moştenitor, cu excepţia cazului în care a acceptat moştenirea”.

Prorogarea


succesorală Un inventar al bunurilor succesorale pot cere notarului public competent,

succesibilii, creditorii moştenirii şi orice persoană interesată [art. 1115 alin. (1) NCC].

5.8. Efectele împlinirii termenului de opţiune succesorală Ca urmare a neexercitării dreptului de opţiune succesorală în termenul legal,

succesibilul este prezumat de lege (art. 1112 NCC), până la proba contrară, că a renunţat la moştenire. Aşadar, legiuitorul asimilează pe succesibilul care nu exercită dreptul de opţiune succesorală, cu renunţătorul la moştenire. De această prezumţie, care prezintă numai caracter relativ, putând fi combătută prin proba contrară, este vizat doar succesibilul care, deşi cunoştea despre deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, ca urmare a notificării sale în condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în termenul legal.

Împlinirea


succesorală Dimpotrivă, succesibilul care nu cunoştea despre deschiderea moştenirii şi despre calitatea sa, nefiind notificat în condiţiile legii şi care nu acceptă moştenirea în termenul legal de opţiune succesorală, nu poate fi considerat renunţător la moştenire, acesta putând solicita organului de jurisdicţie competent repunerea în termenul de prescripţie, în condiţiile legii.


Reducerea şi prorogarea termenului de opţiune succesorală? A se vedea pag. 146.

II. Acceptarea moştenirii 1. Noţiunea acceptării moştenirii Acceptarea moştenirii este actul sau faptul juridic unilateral prin care

succesibilul îşi consolidează definitiv calitatea de moştenitor al defunctului. 2. Felurile acceptării moştenirii Ca urmare a acceptării moştenirii, moştenitorii legali şi legatarii universali sau

cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia [art. 1114 alin. (2) NCC], (adică intra vires hereditatis). Prin acceptarea moştenirii, succesibilul îşi însuşeşte necondiţionat calitatea de moştenitor, consolidându-se transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data decesului [art. 1114 alin. (1) NCC].

Orice succesibil poate opta cu privire la moştenire, în sensul acceptării acesteia, noul Cod civil reglementând, în art. 1106, principiul libertăţii acceptării moştenirii. Drept urmare, „Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine”.

Acceptarea moştenirii poate fi: voluntară şi forţată. 2.1. Acceptarea voluntară Acceptarea voluntară este rezultatul manifestării libere de voinţă a

succesibilului. Aceasta poate fi: expresă şi tacită. 2.1.1. Acceptarea voluntară expresă Potrivit dispoziţiilor art. 1108 alin. (2) NCC, acceptarea moştenirii este

expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată. Aşadar, pentru a fi în prezenţa acceptării exprese, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii:

Acceptarea voluntară expresă

a) voinţa succesibilului de a accepta moştenirea trebuie să se materializeze într-un înscris, indiferent că acesta este sub semnătură privată sau autentic;

În situaţia în care acceptarea este făcută printr-un înscris autentic, declaraţia de acceptare se va înscrie în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii (art. 1109 NCC).

Moştenirea poate fi acceptată de către succesibil, nu numai personal, ci şi prin reprezentantul său legal (cu încuviinţarea instanţei de tutelă) sau printr-un mandatar, împuternicit în scris (întrucât mandatul formează corp comun cu actul în vederea


căruia a fost dat) şi în mod special (întrucât actul de opţiune succesorală este un act de dispoziţie), în acest sens. Potrivit dispoziţiilor art. 1107 NCC, moştenirea poate fi acceptată şi de către creditorii succesibilului, pe cale oblică, în limita îndestulării creanţei lor.

b) Din actul de acceptare, trebuie să rezulte, în mod nemijlocit, că succesibilul şi-a însuşit titlul sau calitatea de moştenitor. Caracterul neechivoc al voinţei succesibilului va fi apreciat de către instanţa de judecată, care va proceda la o analiză a conţinutului real al actului.

2.1.2. Acceptarea voluntară tacită Potrivit dispoziţiilor art. 1108 alin. (3) NCC, acceptarea este tacită când

succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să-l facă decât în calitate de moştenitor. Aşadar, succesibilul nu-şi exprimă direct voinţa de a accepta moştenirea, precum în cazul acceptării exprese, ci aceasta rezultă din actele şi faptele pe care succesibilul le săvârşeşte.

Pentru a fi în prezenţa acceptării tacite, trebuie îndeplinită condiţia ca, din actele săvârşite de succesibil, să rezulte neechivoc voinţa acestuia de a accepta moştenirea.

Ca şi acceptarea expresă, acceptarea tacită poate fi realizată personal, prin reprezentant, legal sau convenţional sau chiar printr-un gestionar de afaceri. Mandatarul trebuie să beneficieze de o împuternicire specială şi să realizeze actele de acceptare tacită a moştenirii, în termenul de opţiune de un an. Poate avea calitatea de mandatar al succesibilului, chiar şi un comoştenitor.

Actele de acceptare tacită, făcute de gestionarul de afaceri, au valoarea unei acceptări a moştenirii, în măsura în care succesibilul ratifică, în termenul de opţiune succesorală, gestiunea, transformând-o astfel într-un mandat. Poate fi acceptată tacit atât moştenirea legală, cât şi cea testamentară, întrucât, din dispoziţiile legale mai sus menţionate, nu rezultă contrariul. Legatarul, indiferent că este universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, poate accepta tacit legatul, însă este necesar să invoce în faţa celor interesaţi testamentul care-i conferă vocaţie la moştenire şi să nu acţioneze ocult.

Acceptarea voluntară

tacită

Noul Cod civil enumeră actele care au valoarea unei acceptări tacite a moştenirii. În acest scop, legiuitorul distinge între acte de dispoziţie, acte de administrare şi acte de conservare, care privesc o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii.

În toate cazurile însă, actele săvârşite de succesibil, pentru a fi considerate acte de acceptare tacită a moştenirii, trebuie săvârşite în termenul de opţiune succesorală.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1110 NCC, au valoare de acceptare tacită următoarele categorii de acte:

a) actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii;

Fac parte din această categorie, cu titlu limitativ, următoarele acte: - înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moştenirii; Au valoare de

acceptare tacită

Este vorba bineînţeles despre actele realizate de succesibil cu privire la drepturile asupra unei moşteniri deschise, aşadar despre actele care au fost realizate de către succesibil după data deschiderii moştenirii.


- renunţarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moştenitori determinaţi (renunţare in favorem);

Constatăm astfel că renunţarea cu titlu gratuit în favoarea tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi (renunţare pur abdicativă sau impersonală) nu are valoarea unei acceptări tacite a moştenirii.

- renunţarea la moştenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.

Potrivit legiuitorului, actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii atrag acceptarea tacită a moştenirii. Aşadar, în aceste cazuri, acceptarea moştenirii operează de drept, fiind exclusă aprecierea instanţei de judecată.

b) actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire.

Noul Cod civil prevede în alin. (2) al art. 1110 că aceste acte pot avea valoare de acceptare tacită a moştenirii. Drept urmare, în acest caz, instanţa de judecată este cea care va aprecia, diferit de la caz la caz, dacă actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire constituie acte de acceptare a moştenirii. Aşadar, în acest caz acceptarea moştenirii nu operează de drept.

Pot constitui exemple de acte de dispoziţie care privesc bunurile succesorale singulare: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de donaţie, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere etc., având ca obiect bunuri succesorale, indiferent că sunt încheiate cu un terţ sau cu un comoştenitor; actele de constituire a unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate asupra bunurilor succesorale; actele prin care sunt grevate bunuri succesorale; renunţarea la un drept; încheierea unui contract de valorificare a dreptului de autor privitor la o operă literară, artistică ori ştiinţifică rămasă de pe urma defunctului; încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil succesoral etc.

Pot avea

valoare de acceptare

tacită

Pot constitui exemple de acte de administrare definitivă a bunurilor succesorale privite ut singuli: efectuarea unor cheltuieli utile sau voluptuarii care măresc valoarea bunului succesoral sau care sunt realizate în scop de lux sau de plăcere; încasarea unor creanţe ale moştenirii, dar care nu au natura unor venituri curente ale acesteia; locaţiunea pe lungă durată a bunurilor succesorale; plata unor datorii mai însemnate ale defunctului, în măsura în care succesibilul plătitor nu are, în acelaşi timp, calitatea de codebitor; plata impozitelor pe terenuri, clădiri sau autovehicule care fac parte din masa succesorală; plata taxelor asupra succesiunilor etc.

Constituie, de asemenea, un act de acceptare tacită a moştenirii de către succesibilul reclamant, potrivit dispoziţiilor art. 959 alin. (2) NCC, introducerea acţiunii în declararea nedemnităţii judiciare.

Dimpotrivă, nu constituie acte de acceptare tacită a moştenirii, în lumina dispoziţiilor art. 1110 alin. (3) NCC, actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor. Sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moştenirii [art. 1110 alin. (4) NCC].

Nu au valoare de acceptare

tacită Pot constitui acte de conservare a bunurilor succesorale, spre exemplu:

întocmirea inventarului; efectuarea unor reparaţii urgente; încasarea unor sume


datorate succesiunii; exercitarea unor acţiuni posesorii cu privire la un bun succesoral etc.

Pot fi calificate acte de administrare provizorie, spre exemplu: plata cheltuielilor de înmormântare; plata datoriilor rezultate din ultima boală a defunctului; plata micilor datorii ale defunctului, efectuate din considerente de respect faţă de memoria acestuia etc.

În contextul acceptării tacite a moştenirii, noul Cod civil reglementează, în art. 1111, declaraţia de neacceptare. Astfel, succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce poate avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autentică notarială.

Declaraţia de neacceptare

Aşadar, declaraţia de neacceptare poate fi dată de către succesibil numai cu privire la actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire, întrucât numai în cazul acestora acceptarea nu operează de drept, ci poate fi dispusă de către instanţa de judecată.

Enumeraţi actele juridice care pot avea valoarea unei acceptări tacite a

moştenirii. A se vedea pag. 149.

2.2. Acceptarea forţată 2.2.1. Noţiunea acceptării forţate şi reglementarea legală a acesteia Noul Cod civil, în art. 1119, dispune în sensul că succesibilul care, cu rea-

credinţă, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donaţie supusă raportului ori reducţiunii este considerat că a acceptat moştenirea, chiar dacă anterior renunţase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse şi, după caz, va fi obligat să raporteze sau să reducă donaţia ascunsă, fără a participa la distribuirea bunului donat. În plus, moştenitorul aflat în situaţia mai sus descrisă este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii, proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.

Acceptarea

forţată. Noţiune şi

cauze

Constituie, aşadar, fapte care atrag acceptarea forţată a moştenirii următoarele:

- sustragerea sau ascunderea unor bunuri din patrimoniul succesoral; - ascunderea unei donaţii supusă raportului; - ascunderea unei donaţii supusă reducţiunii. Acceptarea forţată a moştenirii, des întâlnită în practică, constituie o excepţie

de la caracterul voluntar al actului de opţiune succesorală şi este aplicabilă atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul moştenirii testamentare.


2.2.2. Condiţiile acceptării forţate Pentru a fi în prezenţa acceptării forţate, trebuie întrunite în mod cumulativ

următoarele condiţii: a) Existenţa elementului obiectiv. Elementul obiectiv constă în darea la o parte, ascunderea sau nedeclararea la

inventar a unor bunuri succesorale sau a unei donaţii supusă raportului ori reducţiunii de către succesibil, singur sau în participaţie.

b) Existenţa elementului subiectiv. Elementul subiectiv constă în intenţia succesibilului de a frauda pe ceilalţi

comoştenitori sau pe creditorii moştenirii. Pentru a ne afla în prima ipoteză (fraudarea comoştenitorilor), trebuie să existe

o pluralitate de moştenitori, astfel încât succesibilul să săvârşească fapta în scopul de a păgubi un alt sau alţi comoştenitori. Succesibilul care a săvârşit fapta în acest scop este decăzut atât din dreptul de a renunţa la moştenire cât şi din dreptul de a primi partea sa din bunurile sustrase.

Pentru a ne afla în cea de-a doua ipoteză (fraudarea creditorilor moştenirii), nu este necesară pluralitatea de moştenitori, fiind suficient ca unicul succesibil al defunctului să săvârşească fapta în scopul de a păgubi creditorii succesiunii. Fiind unic moştenitor, acesta poate fi decăzut numai din dreptul de a renunţa la moştenire, nu şi din dreptul de a primi partea sa din bunurile sustrase.

Nedeclararea de către succesibil, cu ocazia întocmirii inventarului, a unor bunuri succesorale, din greşeală sau din credinţa greşită că acestea îi aparţin, nu atrage aplicarea sancţiunilor reglementate de art. 1119 NCC Pentru ca aceste sancţiuni să devină aplicabile, este necesar ca succesibilul să fie animat de o intenţie frauduloasă. Reaua-credinţă a succesibilului nu se prezumă, ea trebuind dovedită de către cel care o invocă (comoştenitor sau creditor al succesiunii).

Acceptarea forţată. Condiţii

Dacă succesibilul înapoiază, din proprie iniţiativă, bunurile dosite, mai înainte ca acest fapt să fie descoperit, doctrina apreciază că dispoziţiile art. 1119 NCC nu mai sunt aplicabile. Dacă însă succesibilul, care a săvârşit fapta de ascundere, a decedat mai înainte de a restitui bunurile dosite, moştenitorii acestuia vor fi sancţionaţi, în sensul că, în ceea ce-i priveşte, operează acceptarea tacită a moştenirii, chiar dacă restituie ei înşişi aceste bunuri.

c) Faptele frauduloase să fie de natură a păgubi alte persoane. Pentru a atrage aplicabilitatea sancţiunilor reglementate de art. 1119 NCC,

faptele frauduloase ale succesibilului trebuie să aducă atingere drepturilor altor persoane (comoştenitori sau creditori succesorali). Nu este îndeplinită această condiţie, în consecinţă neintervenind sancţiunile menţionate, în următoarele ipoteze:

- succesibilul are drepturi exclusive asupra succesiunii; - soţul supravieţuitor, care vine la moştenirea defunctului în concurs cu alţi

moştenitori decât descendenţii acestuia din urmă, a sustras sau a ascuns obiecte de uz casnic care au fost afectate folosinţei comune a soţilor.

- legatarul cu titlu particular a sustras sau dosit bunuri care i se cuvin în mod exclusiv, acestea nefiind supuse nici reducţiunii.

d) Autorul faptei să aibă calitatea de moştenitor. 2.3. Efectele acceptării moştenirii 2.3.1. Efectele generale ale acceptării moştenirii Transmisiunea patrimoniului succesoral, care a operat provizoriu din

momentul deschiderii moştenirii, se consolidează, devenind definitivă, prin


acceptarea moştenirii. Acceptând moştenirea, titlul de moştenitor al succesibilului se consolidează, însă se stinge definitiv dreptul acestuia de opţiune succesorală, în sensul că succesibilul decade din dreptul de a renunţa la moştenire.

Aşadar, acceptarea moştenirii generează următoarele efecte specifice: A) Separaţia de patrimonii. În cazul acceptării moştenirii, patrimoniul succesoral rămâne separat de

patrimoniul personal al moştenitorului. Operează aşadar, în temeiul dispoziţiilor art. 1114 alin. (2) NCC, separaţia de patrimonii, ca o excepţie pe care o comportă principiul unicităţii patrimoniului.

B) Răspunderea moştenitorului pentru pasivul moştenirii, numai în limita activului (intra vires hereditatis).

Cât priveşte răspunderea pentru pasivul moştenirii, noul Cod civil dispune în sensul că moştenitorii legali şi legatarii universali şi cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia.

Efectele

generale ale acceptării

Potrivit dispoziţiilor art. 1114 alin. (3) NCC, cu titlu de principiu, legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile şi sarcinile moştenirii. Prin excepţie însă, acesta răspunde pentru pasivul moştenirii, numai cu bunul sau bunurile care formează obiectul legatului şi numai în următoarele situaţii:

a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens; b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire

culeasă de către testator şi nelichidată încă; c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi

sarcinilor moştenirii. C) Bunurile intrate în patrimoniul succesoral, după deschiderea moştenirii,

prin efectul subrogaţiei, pot fi afectate stingerii datoriilor şi sarcinilor moştenirii. Aşadar, potrivit dispoziţiilor art. 1114 alin. (4) NCC, în cazul înstrăinării

bunurilor moştenirii după deschiderea acesteia, bunurile intrate în patrimoniul succesoral prin efectul subrogaţiei pot fi afectate stingerii datoriilor şi sarcinilor moştenirii. Din exprimarea legiuitorului, putem deduce că aceste bunuri pot fi afectate stingerii datoriilor şi sarcinilor moştenirii numai dacă celelalte bunuri succesorale nu sunt suficiente.

2.3.2. Efectele speciale ale acceptării moştenirii Efectele generale ale acceptării (consolidarea titlului de moştenitor, separaţia

patrimoniilor şi afectarea bunurilor intrate în patrimoniul succesoral, prin efectul subrogaţiei, satisfacerii datoriilor şi sarcinilor moştenirii) se produc atât în cazul acceptării voluntare, cât şi în cazul acceptării forţate. În plus însă, acceptarea forţată a moştenirii generează, în temeiul dispoziţiilor art. 1119 NCC, următoarele efecte specifice:

a) decăderea succesibilului din dreptul de opţiune succesorală, acesta neputând să renunţe la moştenire;

Dacă moştenitorul renunţase la moştenire, înainte de săvârşirea faptei de natură a atrage acceptarea forţată a moştenirii, acesta decade din calitatea de renunţător, devenind acceptant al moştenirii.

Efectele

speciale ale acceptării

b) decăderea succesibilului din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse;

Succesibilul, care a sustras sau ascuns bunuri succesorale, nu are niciun drept asupra acestora. Aceste bunuri vor reveni, în cotele legale, comoştenitorilor celui


vinovat. Rezultă, aşadar, că decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse se produce, numai în raport cu comoştenitorii fraudaţi.

c) obligarea succesibilului să raporteze ori să reducă donaţia ascunsă, fără să participe la distribuirea bunului donat;

d) deşi moştenitorul vinovat nu culege partea sa din bunurile sustrase sau ascunse, respectiv din donaţia raportată sau redusă, acesta va fi ţinut să plătească datoriile şi sarcinile succesiunii, proporţional cotei-părţi ce i se cuvine din moştenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.

Aşadar, în cazul acceptării forţate a moştenirii, nu mai operează separaţia de patrimonii, astfel încât succesibilul vinovat va suporta datoriile şi sarcinile moştenirii, care corespund cotei sale din moştenire, în caz de insuficienţă a bunurilor succesorale, chiar cu propriile sale bunuri (ultra vires hereditatis).

Care sunt cauzele acceptării forţate a moştenirii? A se vedea pag. 150.

III. Renunţarea la moştenire 1. Noţiunea renunţării la moştenire şi reglementarea legală a acesteia Renunţarea la moştenire este actul de opţiune succesorală, expres şi solemn,

prin care succesibilul repudiază moştenirea, în termenul de opţiune succesorală, desfiinţând astfel, cu efect retroactiv, vocaţia sa succesorală.

2. Condiţiile de validitate a renunţării la moştenire Validitatea renunţării la moştenire este condiţionată de respectarea condiţiilor

legale de fond şi de formă. Pentru a produce efecte juridice, renunţarea la moştenire trebuie să întrunească, în mod cumulativ, condiţiile de fond specifice oricărui act juridic şi unele condiţii speciale.

2.1. Condiţii speciale de fond a) În principiu, renunţarea la moştenire este expresă, neputând fi dedusă, ca

regulă, din fapte materiale sau acte juridice conexe, precum acceptarea moştenirii. Acest caracter este consacrat de dispoziţiile art. 1120 alin. (1) NCC, potrivit cărora „Renunţarea la moştenire nu se presupune, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 1112 şi art. 1113 alin. (2)”.

Renunţarea la

moştenire. Condiţii

Aşadar, în principiu, renunţarea la moştenire este expresă şi, în consecinţă, nu poate fi prezumată. Legea nr. 287/2009 însă, cu titlu de noutate, consacră expres excepţii de la regula potrivit căreia renunţarea la moştenire este expresă. Astfel:

- În art. 1112, noul Cod civil reglementează prezumţia de renunţare la moştenire. Potrivit acestui text de lege, „Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi


calitatea lui de succesibil, ca urmare a citării sale în condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în termenul prevăzut la art. 1103. Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, şi precizarea că, dacă succesibilul nu îşi exercită dreptul de a accepta moştenirea în termenul prevăzut la art. 1103, va fi prezumat că renunţă la moştenire. Prezumţia de renunţare operează numai dacă citaţia i-a fost comunicată succesibilului cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de opţiune succesorală”.

- Potrivit art. 1113 alin. (2) NCC, dacă succesibilul nu a optat în termenul de opţiune, redus de către instanţa de judecată, în condiţiile legii, acesta este prezumat că a renunţat la moştenire. Aşadar, această prezumţie, spre deosebire de cea instituită de art. 1112 NCC, prezintă caracter absolut.

b) Renunţarea la moştenire produce efecte juridice, numai dacă succesibilul nu a acceptat anterior moştenirea.

Aşadar, este lipsită de eficacitate renunţarea la moştenire, realizată după acceptarea moştenirii, întrucât actul de opţiune succesorală, în principiu, este irevocabil.

c) Ca şi acceptarea moştenirii, renunţarea este un act juridic indivizibil, astfel încât succesibilul nu poate renunţa la o parte a moştenirii, acceptând o altă parte a acesteia.

d) Renunţarea trebuie să fie pur abdicativă, adică impersonală şi cu titlu gratuit, întrucât renunţarea in favorem (renunţarea cu titlu gratuit, în favoarea unuia sau mai multor comoştenitori determinaţi sau renunţarea cu titlul oneros în favoarea unuia, mai multor sau chiar tuturor comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi) are, în temeiul dispoziţiilor art. 1110 alin. (1) lit. b) şi c) NCC, semnificaţia unui act de acceptare tacită a moştenirii, urmat de un act de înstrăinare a drepturilor succesorale.

Renunţarea la moştenire. Condiţii

2.2. Condiţii de formă Renunţarea la moştenire este, potrivit dispoziţiilor art. 1120 alin. (2) NCC, un

act solemn. Aceasta trebuie să îndeplinească două condiţii de formă, una fiind cerută pentru validitate, iar cealaltă pentru opozabilitate. Astfel:

a) Declaraţia de renunţare trebuie dată în faţa oricărui notar public sau, după caz, trebuie dată la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României.

Constatăm astfel că, declaraţia de renunţare la moştenire poate fi dată în faţa oricărui notar public, şi nu numai în faţa celui competent din punct de vedere teritorial pentru a realiza procedura succesorală necontencioasă.

Declaraţia de renunţare poate fi făcută, atât personal de către succesibil, cât şi printr-un mandatar cu procură specială. Aceasta este valabilă, numai dacă se materializează într-un înscris autentic, având forţă probantă până la declararea în fals. În consecinţă, declaraţia de renunţare verbală sau materializată într-un act sub semnătură privată este lovită de nulitate absolută. Nulitatea declaraţiei de renunţare la moştenire determină redobândirea de către succesibil a dreptului de opţiune succesorală, ce poate fi exercitat în termenul de un an. Drept urmare, succesibilul poate accepta moştenirea sau o poate repudia, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege în acest sens şi în termenul legal de opţiune. În niciun caz, nulitatea renunţării nu are semnificaţia acceptării moştenirii.

b) Declaraţia de renunţare trebuie înscrisă în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.


Potrivit dispoziţiilor art. 1120 alin. (3) NCC, declaraţia de renunţare este valabilă numai dacă este înscrisă în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic. Spre deosebire de prima condiţie, care este impusă de legiuitor pentru a asigura validitatea actului de renunţare, această condiţie este impusă din considerente de informare a terţilor, astfel încât neîndeplinirea ei nu afectează validitatea actului de renunţare.

Precizăm însă că înscrierea declaraţiei de renunţare în registrul naţional notarial se va face pe cheltuiala renunţătorului.

Forma renunţării la moştenire. A se vedea pag. 154-155.

2.3. Nulitatea declaraţiei de renunţare la moştenire Neîndeplinirea condiţiilor de validitate mai sus prezentate atrage nulitatea

absolută sau, după caz, nulitatea relativă a declaraţiei de renunţare. Noul Cod civil instituie un termen special de prescripţie extinctivă pentru exercitarea dreptului la acţiunea în anularea declaraţiei de renunţare la moştenire. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1124 NCC, dreptul la acţiunea în anularea renunţării se prescrie în termen de 6 luni, calculat în caz de violenţă de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri, din momentul în care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă.

3. Efectele renunţării la moştenire Ca urmare a renunţării, renunţătorul devine străin faţă de succesiune,

considerându-se că nu a fost niciodată moştenitor [art. 1121 alin. (1) NCC]. Renunţarea produce efecte retroactive, de la data deschiderii moştenirii şi este opozabilă erga omnes, dacă a fost înscrisă în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii. În consecinţă, renunţătorul nu va beneficia de avantajele care ar rezulta din moştenire, dar nici nu va fi ţinut de datoriile şi sarcinile acesteia.

Efectele

renunţării la moştenire

Renunţarea la moştenire generează următoarele consecinţe juridice: a) Partea renunţătorului, atât cât priveşte activul, cât şi pasivul succesoral, va

reveni moştenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la moştenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat moştenirea, independent de voinţa acestora [art. 1121 alin. (2) NCC].

b) Renunţătorul la moştenire, decedat, nu poate fi reprezentat de descendenţii săi, aceştia putând culege moştenirea numai în nume propriu (art. 967 NCC).

c) Renunţătorul, gratificat de defunct printr-o donaţie, nu va fi obligat la raport, chiar dacă liberalitatea de care a beneficiat nu a fost scutită în acest sens. Orice donaţie însă, inclusiv cea de care a beneficiat renunţătorul la moştenire, este supusă reducţiunii, dacă prin realizarea ei s-a adus atingere rezervei legale a moştenitorilor.


d) Drepturile reciproce ale succesibilului şi defunctului, reale şi de creanţă, stinse ope lege la data deschiderii moştenirii, prin consolidare sau confuziune, renasc ca urmare a renunţării la moştenire.

e) Renunţând la moştenire, succesibilul, care face parte din categoria moştenitorilor sezinari, pierde beneficiul sezinei. Se vor menţine totuşi, actele de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie realizate de către succesibil, înainte de a renunţa la moştenire, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor [art. 1110 alin. (3) NCC]. Dimpotrivă, dacă succesibilul a încheiat acte de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unor bunuri din moştenire sau acte de conservare, supraveghere sau de administrare provizorie, din care rezultă indirect, însă neîndoielnic, voinţa de a accepta moştenirea, acesta nu mai are posibilitatea de a renunţa la moştenire [art. 1110 alin. (2) şi (3) NCC].

f) În principiu, creditorii personali ai succesibilului renunţător nu au dreptul de a urmări patrimoniul succesoral. În mod excepţional însă, în temeiul dispoziţiilor art. 1122 NCC, „Creditorii succesibilului care a renunţat la moştenire în frauda lor pot cere instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea. Admiterea acţiunii în revocare produce efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor numai în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia”.

Efectele renunţării la

moştenire

Creditorii succesorali însă, în niciun caz, nu au dreptul de a urmări patrimoniul renunţătorului.

g) Renunţătorul nu este vizat de obligaţia de a plăti taxele succesorale. 4. Revocarea renunţării la moştenire 4.1. Noţiunea, reglementarea legală şi condiţiile revocării renunţării la

moştenire Art. 1123 NCC oferă renunţătorului posibilitatea de a revoca renunţarea la

moştenire, în principal, în scopul evitării vacanţei succesorale, deşi actul de opţiune succesorală este, în principiu, irevocabil.

Revocarea renunţării la moştenire este posibilă, numai dacă sunt întrunite, în mod cumulativ, următoarele două condiţii:

a) nu s-a împlinit termenul de opţiune succesorală; Potrivit dispoziţiilor art. 1123 NCC, renunţătorul poate revoca renunţarea în

tot cursul termenului de opţiune.

b) moştenirea nu a fost acceptată, între timp, de alţi succesibili ai defunctului care au vocaţie la partea care i-ar reveni renunţătorului.

Revocarea renunţării la

moştenire

Renunţătorul nu poate reveni asupra deciziei sale, dacă moştenirea a fost acceptată de către ceilalţi succesibili.

Revocarea renunţării la moştenire este posibilă însă, chiar dacă legatarul cu titlu particular sau cel cu titlu universal acceptă moştenirea. Cât priveşte legatarul cu titlu universal, este necesar ca, prin acceptarea acestuia, să se menţină totuşi vacanţa succesorală pentru cealaltă cotă-parte din moştenire, iar retractantul să aibă vocaţie la aceasta.

În raport cu drepturile comunei, oraşului sau, după caz, ale municipiului ori statului asupra succesiunii vacante, renunţătorul poate revoca opţiunea sa, până la expirarea termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, chiar dacă au fost întreprinse de către persoanele autorizate unele măsuri pentru declararea vacanţei succesorale.


Revocarea renunţării la moştenire trebuie materializată într-o declaraţie, dată fie în faţa oricărui notar public, fie în faţa misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României şi, pentru informarea terţilor, trebuie înscrisă, pe cheltuiala retractantului, în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic, potrivit legii.

4.2. Efectele revocării renunţării la moştenire Ca urmare a revocării renunţării la moştenire, în condiţiile menţionate,

succesibilul devine moştenitor acceptant. Potrivit dispoziţiilor art. 1123 alin. (2) NCC, „Revocarea renunţării valorează acceptare, bunurile moştenirii fiind preluate în starea în care se găsesc şi sub rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra acelor bunuri”.

Rezultă aşadar din dispoziţiile legale mai sus menţionate că succesibilul retractant devine acceptant al moştenirii, în persoana acestuia nemaireînviind dreptul de opţiune succesorală cu cele două variante ale sale.

Efectele revocării

renunţării la moştenire

Apreciem aşadar, că revocarea renunţării la moştenire constituie prin ea însăşi o acceptare a moştenirii.

Ca urmare a revocării renunţării la moştenire, bunurile moştenirii sunt preluate de retractant în starea în care se găsesc, menţinându-se drepturile dobândite de terţi asupra acestora, anterior momentului revocării, fie prin prescripţie, fie prin acte valabil încheiate de către custodele sau curatorul succesiunii.

Revocarea renunţării la moştenire. A se vedea pag. 156-157.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14. TRANSMISIUNEA ACTIVULUI ŞI PASIVULUI MOŞTENIRII

1. Obiectul transmisiunii Patrimoniul unei persoane fizice poate fi transmis numai la moartea acesteia.

Obiectul transmisiunii succesorale este reprezentat, numai de drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ale defunctului, întrucât drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale, fiind strâns legate de persoana titularului, se sting pe data morţii acestuia. Patrimoniul unei persoane fizice are două laturi, una activă, circumscrisă drepturilor şi una pasivă, circumscrisă obligaţiilor.


1.1. Activul moştenirii Activul succesoral, transmisibil moştenitorilor defunctului, cuprinde, în

principiu, drepturile defunctului cu caracter patrimonial, existente la data deschiderii moştenirii.

Fac parte din activul succesoral:

- drepturile reale, principale (dreptul de proprietate, dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie) şi accesorii (gajul, ipoteca, privilegiile şi dreptul de retenţie); Activul

moştenirii - drepturile de creanţă; - drepturile patrimoniale rezultate din creaţia intelectuală; - acţiunile patrimoniale aflate la îndemâna defunctului, precum: acţiunea în

revendicare, acţiunea în anulare, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere, acţiunea în revocare etc.

1.2. Pasivul moştenirii Pasivul succesoral este format din datoriile şi sarcinile moştenirii. a) Datoriile moştenirii sunt acele obligaţii patrimoniale ale defunctului, care

se aflau la data deschiderii moştenirii în patrimoniul acestuia, indiferent de izvorul lor – contract, fapt juridic licit, răspundere civilă sau lege şi indiferent de calitatea creditorului - moştenitor sau terţ faţă de moştenire.

În concluzie, constituie datorii ale moştenirii următoarele: - obligaţiile asumate de către defunct prin contractele care nu au fost încheiate

în considerarea persoanei; - obligaţiile care au luat naştere, în sarcina defunctului, pe tărâm delictual, ca

urmare a săvârşirii unei fapte cauzatoare de prejudicii; - obligaţiile rezultând din fapte juridice licite, precum obligaţia de despăgubire

a terţului care a gerat afacerile defunctului, pentru plata cheltuielilor utile şi necesare. Dimpotrivă, nu intră în pasivul succesoral, nefiind considerate datorii ale

moştenirii, deşi au caracter patrimonial, obligaţiile asumate de către defunct intuitu personae şi obligaţiile stinse prin moartea acestuia.

b) Sarcinile moştenirii, sunt acele obligaţii care nu au existat în patrimoniul lui de cuius, dar care se nasc în sarcina moştenitorului la data deschiderii moştenirii sau ulterior acestui moment, fie ca urmare a voinţei defunctului, fie independent de voinţa acestuia. Constituie sarcini ale moştenirii:

Pasivul moştenirii

- cheltuielile de înmormântare, cheltuielile cu parastasele făcute potrivit obiceiului locului şi cheltuielile cu monumentul funerar, în măsura în care acestea nu sunt excesive;

- cheltuielile făcute cu administrarea şi lichidarea succesiunii, taxele şi impozitele pentru bunurile succesorale şi cheltuielile determinate de efectuarea procedurii succesorale;

- cheltuielile rezultate din executarea legatelor cu titlu particular, al căror obiect este reprezentat de sume de bani, bunuri de gen sau obligaţii de a face ori a nu face. Dimpotrivă, nu face parte din pasivul succesoral legatul cu titlu particular al cărui obiect este reprezentat de un drept real asupra unui bun individual determinat. În această ipoteză, legatarul nu dobândeşte calitatea de creditor al succesiunii, ci calitatea de titular al dreptului real în cauză, din momentul deschiderii moştenirii.


Potrivit doctrinei şi practicii judiciare, cheltuielile efectuate de un singur succesibil cu întreţinerea defunctului, fără participarea celorlalţi succesibili, nu pot fi incluse în pasivul moştenirii pentru a fi recuperate.

Din ce este compus activul moştenirii? A se vedea pag. 158.

2. Transmisiunea activului moştenirii Transmisiunea succesorală (atât a activului, cât şi a pasivului) poate fi

universală, cu titlu universal şi cu titlu particular. În toate cazurile, aceasta operează de drept, de la data deschiderii moştenirii.

Transmisiunea universală are ca obiect întregul patrimoniu succesoral, iar transmisiunea cu titlu universal vizează numai o fracţiune din acesta. Sunt beneficiari ai unei transmisiuni universale, moştenitorii legali şi legatarii universali, întrucât aceştia au vocaţie succesorală universală, iar beneficiari ai unei transmisiuni cu titlu universal sunt legatarii cu titlu universal, aceştia având vocaţie succesorală limitată.

Transmisiunea

activului moştenirii Transmisiunea cu titlu particular are ca obiect unul sau mai multe bunuri

succesorale determinate sau determinabile, privite ut singuli şi este întâlnită în cazul legatarului cu titlu particular.

La data deschiderii moştenirii, moştenitorii universali şi cei cu titlu universal dobândesc creanţele defunctului, proporţional cu partea din moştenire ce li se cuvine, astfel încât fiecare dintre aceştia va putea urmări pe debitor, numai pentru partea sa de creanţă, iar în cazul în care obiectul creanţei este indivizibil, fiecare moştenitor poate cere executarea în totalitate a obligaţiei.

De asemenea, moştenitorii universali şi cei cu titlu universal dobândesc drepturile reale asupra bunurilor care formează patrimoniul moştenirii, în stare de indiviziune (sub forma unor cote-părţi ideale), aceasta încetând numai prin partaj.

3. Transmisiunea pasivului moştenirii 3.1. Categorii de moştenitori care suportă pasivul moştenirii Aşa cum am arătat, transmisiunea pasivului moştenirii poate fi universală, cu

titlu universal şi cu titlu particular.

A) Transmisiunea universală şi cu titlu universal Potrivit dispoziţiilor art. 1155 NCC, pasivul moştenirii este suportat de către

moştenitorii universali şi cu titlu universal, proporţional cu cota succesorală care îi revine fiecăruia, întrucât aceştia dobândesc o universalitate, formată atât din drepturi, cât şi din obligaţii.

Transmisiunea pasivului moştenirii

B) Transmisiunea cu titlu particular Legatarii cu titlu particular, neavând vocaţie la universalitate, nu suportă, în

principiu, pasivul moştenirii [art. 1114 alin. (3) prima teză NCC].


În mod excepţional însă, legatarul cu titlu particular va participa la plata pasivului moştenirii, în următoarele ipoteze [art. 1114 alin. (3) lit. a)-c) NCC]:

a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens; Într-o astfel de ipoteză, suntem în prezenţa unui legat cu sarcină. Acceptând

legatul, legatarul va fi ţinut de obligaţia de a executa sarcina. Dacă aceasta are caracter prea oneros, legatarul poate renunţa la legat, în temeiul dispoziţiilor art. 1060 NCC. Potrivit acestor dispoziţii legale, dacă legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este grevat legatul său, fără a depăşi valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, se va putea libera predând beneficiarului sarcinii bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau valoarea lor.

b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moştenire culeasă de către testator şi nelichidată încă; în acest caz, legatarul răspunde pentru pasivul acelei universalităţi;

c) celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii. Într-o astfel de ipoteză, datoriile şi sarcinile moştenirii vor fi plătite înaintea legatelor, astfel încât legatarul cu titlu particular suportă indirect plata pasivului succesoral.

Transmisiunea pasivului moştenirii

Precizăm că legatarul unui dezmembrământ al proprietăţii asupra totalităţii sau a unei cote-părţi din moştenire, fiind legatar cu titlu universal, răspunde pentru pasivul succesoral, proporţional cu cota care i se cuvine din activul moştenirii. Dimpotrivă, legatarul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri individual determinate este legatar cu titlu particular şi nu va fi ţinut să suporte pasivul succesoral.

3.2. Principiul divizării de drept a pasivului moştenirii Noul Cod civil consacră, prin dispoziţiile art. 1155, principiul divizării de

drept a pasivului moştenirii, între moştenitorii universali şi cu titlu universal, de la data deschiderii moştenirii, proporţional cu cota succesorală ce-i revine fiecăruia dintre aceştia. Aceste dispoziţii legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1114 NCC, potrivit cărora moştenitorii legali, legatarii universali şi cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia.

Principiul divizării de

drept a pasivului moştenirii

Rezultă aşadar că pasivul moştenirii se suportă de către moştenitorii universali şi cu titlu universal proporţional cu cota succesorală şi nu cu emolumentul efectiv cules.

În consecinţă, dacă defunctul are doi copii, pasivul moştenirii este suportat în cote egale de către aceştia, chiar dacă numai unul dintre ei a beneficiat şi de un legat cu titlu particular sau a fost lipsit de o parte din bunurile succesorale cu titlu de sancţiune, întrucât le-a ascuns ori a fost obligat la plata unei datorii sau a unui legat cu titlu particular.

3.3. Excepţiile pe care le comportă principiul divizării de drept a

pasivului moştenirii Potrivit dispoziţiilor art. 1155 alin. (3) NCC, principiul divizării pasivului

succesoral între moştenitori nu se aplică în următoarele ipoteze: a) când obligaţia este indivizibilă, fie prin natura ei, fie prin voinţa părţilor

contractante, caz în care oricare dintre moştenitori poate fi urmărit pentru plata întregului debit;


b) când obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o prestaţie determinată asupra unui astfel de bun, situaţie în care moştenitorul posesor este ţinut singur să o execute, având drept de regres împotriva celorlalţi moştenitori;

c) când obligaţia este garantată cu o ipotecă sau cu o altă garanţie reală, ipoteză în care moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei va fi obligat pentru tot, însă numai în limita valorii acelui bun, iar participarea sa la restul pasivului moştenirii se reduce corespunzător. Şi în acest caz, moştenitorul universal sau cu titlu universal care, din cauza garanţiei reale, a plătit din datoria comună mai mult decât partea sa, are drept de regres împotriva celorlalţi moştenitori, însă numai pentru partea din datoria comună ce revenea fiecăruia [art. 1157 alin. (1) NCC].

d) când unul dintre moştenitori este însărcinat, prin titlu, să execute singur obligaţia. În acest caz, dacă titlul îl reprezintă testamentul, scutirea celorlalţi moştenitori constituie o liberalitate, supusă reducţiunii dacă este cazul.

3.4. Regularizarea plăţii pasivului între moştenitori Relativ la suportarea pasivului moştenirii, doctrina arată că, în practică, sunt

întâlnite două situaţii atipice, în care plata datoriilor moştenirii este realizată de alte persoane decât cele ţinute de această obligaţie. Astfel, pasivul succesoral poate fi suportat fie de terţe persoane, cărora nu le revine această obligaţie, fie de unul (unii) moştenitori, care plătesc peste partea ce li se cuvine.

A) Pasivul succesoral este suportat de terţe persoane Un terţ poate plăti pasivul succesoral fie din eroare, fie în mod voluntar. a) Dacă terţul plăteşte pasivul moştenirii din eroare, acesta are două

posibilităţi: - să pretindă restituirea plăţii nedatorate de la creditorul plătit, în temeiul

dispoziţiilor art. 1341 NCC referitoare la plata nedatorată; - să pretindă restituirea îmbogăţirii fără justă cauză. Ambele acţiuni, fiind personale, trebuie introduse în termenul de prescripţie

de 3 ani. b) Dacă terţul plăteşte pasivul succesoral în mod voluntar, fără intenţia însă de

a-i gratifica pe cei ţinuţi de această obligaţie, acesta este îndreptăţit la despăgubiri în temeiul gestiunii de afaceri (art. 1330 NCC).

B) pasivul succesoral este suportat de unul (unii) moştenitori, peste partea ce li se cuvine. Un astfel de moştenitor poate plăti datoriile moştenirii peste partea ce i se cuvine, fie din eroare, fie în mod voluntar. Regularizarea

plăţii pasivului între

moştenitori

a) Dacă moştenitorul a plătit din eroare datoriile moştenirii, peste partea ce i se cuvine, acesta are la îndemână aceleaşi posibilităţi ca şi terţul care a executat o obligaţie, de care nu era ţinut (acţiunea în restituirea plăţii nedatorate sau acţiunea în restituirea îmbogăţirii fără justă cauză).

b) Dacă moştenitorul a plătit în mod voluntar datoriile moştenirii, peste partea ce i se cuvine, acesta are posibilităţi diferite, după cum plata a fost efectuată, în timpul stării de indiviziune sau după încetarea acesteia. Plata datoriilor moştenirii peste partea ce i se cuvine, în timpul stării de indiviziune, îl îndreptăţeşte pe solvens să pretindă despăgubiri de la ceilalţi moştenitori, în temeiul gestiunii de afaceri sau să uzeze de subrogaţia legală, reglementată de dispoziţiile art. 1596 lit. d) NCC.

Dacă însă moştenitorul a plătit datoriile moştenirii peste partea sa, după ieşirea din indiviziune, din cauza garanţiei reale sau din orice altă cauză, acesta se poate îndrepta cu o acţiune în regres împotriva celorlalţi moştenitori, însă numai


pentru partea din datoria comună ce revenea fiecăruia, chiar şi atunci când moştenitorul care a plătit datoria a fost subrogat în drepturile creditorilor [art. 1157 alin. (1) NCC]. Rezultă aşadar că acţiunea în regres este divizibilă, astfel încât solvens-ul nu poate pretinde celorlalţi moştenitori, peste partea ce li se cuvine. Când unul dintre moştenitorii universali sau cu titlu universal este insolvabil, partea lui din pasivul moştenirii se împarte între toţi ceilalţi, în proporţie cu cotele succesorale ale fiecăruia [art. 1157 alin. (2) NCC].

Această acţiune este calificată de către doctrină şi jurisprudenţă ca fiind personală, astfel încât este prescriptibilă în termenul de prescripţie de 3 ani, indiferent că este valorificată în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune, care este imprescriptibilă (art. 1143 alin. (1) NCC) sau printr-o acţiune separată. De asemenea, se apreciază că posesia bunurilor de către moştenitorul solvens justifică întreruperea cursului prescripţiei extinctive, dacă are semnificaţia recunoaşterii datoriei de către ceilalţi moştenitori.

Suportarea pasivului moştenirii de către legatarii cu titlu particular. A se vedea

pag. 159-160.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 15. SEZINA

1. Noţiunea de sezină şi reglementarea legală a acesteia Potrivit dispoziţiilor art. 1125 NCC, „Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată

asupra patrimoniului succesoral, sezina le conferă moştenitorilor sezinari şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului”.

În lumina acestor dispoziţii legale, sezina poate fi definită ca reprezentând un beneficiu, o ficţiune a legii, în virtutea căreia anumiţi moştenitori (denumiţi moştenitori sezinari) au de drept, din momentul deschiderii succesiunii, stăpânirea de fapt a acesteia, dreptul de a administra patrimoniul succesoral şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului.

Sezina moştenirii

Aşadar, în lumina dispoziţiilor noului Cod civil, sezina conferă moştenitorilor sezinari, din momentul deschiderii moştenirii, următoarele drepturi:

- stăpânirea de fapt a patrimoniului succesoral; - dreptul de a administra patrimoniul succesoral; - dreptul de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului. 2. Moştenitorii sezinari Sunt moştenitori sezinari, potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 1126 NCC,

soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi ai defunctului.


Sunt aşadar moştenitori sezinari: - soţul supravieţuitor; - descendenţii defunctului (copii, nepoţi, strănepoţi etc.), indiferent de grad, ce

fac parte din prima clasă de moştenitori legali; - ascendenţii privilegiaţi ai defunctului, rude de gradul I, aparţinând clasei a

II-a de moştenitori legali. Ceilalţi moştenitori legali ai defunctului şi legatarii nu beneficiază de această

ficţiune a legii. Pentru a beneficia de sezina moştenirii, soţul supravieţuitor şi rudele

defunctului trebuie să aibă vocaţie concretă la moştenire. Din această cauză, se spune că sezina are caracter individual (nu aparţine colectiv tuturor rudelor din clasa/subclasa beneficiară) şi succesiv (locul moştenitorului sezinar cu vocaţie concretă, renunţător sau nedemn, este luat de către moştenitorul sezinar subsecvent).

Moştenitorii sezinari

Moştenitorul rezervatar dezmoştenit păstrează calitatea de moştenitor sezinar, cât priveşte rezerva succesorală.

Regulile care guvernează sezina sunt imperative, astfel încât defunctul nu le poate modifica prin voinţa sa. Totuşi, caracterul imperativ al sezinei este atenuat, în ipoteza în care moştenitorul sezinar renunţă la beneficiul sezinei, fără a renunţa însă la moştenire.

3. Efectele sezinei Sezina produce următoarele efecte juridice: a) Moştenitorul sezinar poate lua în stăpânire şi administra toate bunurile

succesorale, inclusiv fructele acestora, fără realizarea vreunei formalităţi, precum certificarea prealabilă a calităţii de moştenitor de către notarul public.

În mod excepţional însă, moştenitorul sezinar nu poate exercita în fapt stăpânirea acelor bunuri succesorale, cu privire la care au fost luate măsuri speciale de conservare, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, ale art. 1117 şi art. 1145 NCC, precum şi a sumelor de bani şi a altor valori (hârtii de valoare, cecuri sau alte valori) păstrate în condiţiile reglementate de art. 1118 NCC sau în casete de siguranţă bancară, închiriate de defunct, în condiţiile statuate de legislaţia bancară.

Efectele sezinei

De asemenea, moştenitorul sezinar are nevoie de certificatul de moştenitor pentru a dispune de sumele de bani depuse la o unitate bancară (inclusiv C.E.C.), cu privire la care titularul nu a dispus prin clauză testamentară.

b) Moştenitorul sezinar poate exercita toate acţiunile patrimoniale ce au aparţinut defunctului, petitorii sau posesorii, chiar cu privire la bunuri pe care nu le-a avut niciodată în stăpânire.

Moştenitorul sezinar poate urmări debitorii succesiunii, însă, în mod corelativ, poate fi urmărit de către creditorii defunctului.

Enumeraţi categoriile de moştenitori sezinari. A se vedea pag. 162-163.


4. Dobândirea sezinei de către moştenitorii nesezinari 4.1. Consideraţii generale privind dobândirea sezinei de către

moştenitorii nesezinari Potrivit dispoziţiilor art. 1127 alin. (1) NCC, „Moştenitorii legali nesezinari

dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii”.

Sunt moştenitori nesezinari, având nevoie de certificarea calităţii lor de moştenitor, pentru a putea exercita drepturile succesorale şi acţiunile defunctului: colateralii privilegiaţi, ascendenţii ordinari, colateralii ordinari şi legatarii. Cu privire la aceste categorii de moştenitori, mai puţin legatarul cu titlu particular, este necesară intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii.

4.2. Dobândirea sezinei moştenirii de către legatari Însezinarea legatarilor universali sau cu titlu universal se realizează prin

intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii, reglementată de art. 1128 NCC, iar însezinarea legatarilor cu titlu particular se realizează prin predarea legatului, reglementată de art. 1129 NCC.

Potrivit dispoziţiilor art. 1124 NCC, „Legatarul universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii de la moştenitorii rezervatari. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul universal intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de moştenitor”.

Aşadar, intrarea legatarului universal în stăpânirea de fapt a moştenirii se poate realiza, prin următoarele modalităţi:

- moştenitorii rezervatari consimt de bună-voie, expres sau tacit, la stăpânirea moştenirii de către legatarul universal;

- în lipsa moştenitorilor rezervatari sau în ipoteza în care aceştia există dar refuză, legatarul universal intră în stăpânirea de fapt a moştenirii prin eliberarea de către notarul public competent a certificatului de moştenitor; - legatarului universal i se eliberează de către notarul public competent certificatul de moştenitor, după soluţionarea de către instanţa de judecată a neînţelegerilor legate de moştenire, ivite între părţile implicate.

Dobândirea sezinei de către

legatari Cererea legatarului cu titlu universal de intrare în stăpânirea de fapt a moştenirii va fi adresată, potrivit dispoziţiilor art. 1128 alin. (2) NCC:

- moştenitorilor rezervatari, dacă există numai această categorie de moştenitori legali;

- legatarului universal intrat în stăpânirea moştenirii; - moştenitorilor legali nerezervatari care, potrivit textului de lege mai sus

indicat, „…au intrat în stăpânirea moştenirii, fie de drept, fie prin eliberarea certificatului de moştenitor”.

- notarului public, prin eliberarea certificatului de moştenitor, dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză. Şi în cazul legatarului cu titlu universal, este posibil să întâlnim neînţelegeri între părţile implicate, astfel încât notarul public va elibera certificatul de moştenitor, după soluţionarea de către instanţa de judecată a litigiului.

Aşadar, şi în cazul legatarului cu titlu universal, putem întâlni ambele modalităţi de intrare în stăpânirea de fapt a moştenirii: de bună-voie sau prin intermediul notarului public, eventual, după soluţionarea neînţelegerilor de către instanţa de judecată.


Potrivit dispoziţiilor art. 1129 NCC, legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului, din ziua în care acesta i-a fost predat de bună-voie sau, în lipsă, din ziua depunerii la instanţa de judecată a cererii de predare.

În mod excepţional, însă, nu este necesară predarea legatului cu titlu particular, în următoarele ipoteze:

- obiectul legatului cu titlu particular este reprezentat de liberarea legatarului de o datorie faţă de defunct (legatum liberationis), caz în care datoria se stinge de la data deschiderii moştenirii;

- obiectul legatului este reprezentat de sume de bani, valori sau titluri de valoare, depuse la instituţii specializate, iar legatarul a fost desemnat prin testamentul sumelor şi valorilor depozitate, caz în care instituţiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului, decât în baza hotărârii judecătoreşti ori a certificatului de moştenitor, care constată valabilitatea dispoziţiei testamentare şi calitatea de legatar [art. 1049 alin. (2) NCC].

- obiectul legatului cu titlu particular este reprezentat de un bun individual determinat, caz în care legatarul dobândeşte proprietatea acestuia, în temeiul dispoziţiilor art. 1059 alin. (1) NCC, din momentul deschiderii succesiunii.

Predarea legatului cu titlu particular se va realiza în baza regulilor de la legatul cu titlu universal. Se impune însă precizarea că, în cazul legatului cu titlu particular, predarea poate fi cerută şi legatarului cu titlu universal şi chiar legatarului cu titlu particular, însărcinat de testator cu plata acestuia.

Noul Cod civil îi recunoaşte legatarului cu titlu particular dreptul de a uza de acţiunea în predarea legatului, acesta urmând a fi predat beneficiarului, din ziua depunerii cererii de predare şi nu după soluţionarea acesteia.

Dobândirea sezinei moştenirii de către legatarul universal. A se vedea pag.

164.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 16. PETIŢIA DE EREDITATE

1. Noţiunea şi reglementarea legală a petiţiei de ereditate Potrivit dispoziţiilor art. 1130 NCC, „Moştenitorul cu vocaţie universală sau

cu titlu universal poate obţine oricând recunoaşterea calităţii sale de moştenitor contra oricărei persoane care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral”.

Petiţia de ereditate poate fi definită, aşadar, ca reprezentând acţiunea reală prin care moştenitorul cu vocaţie universală sau cu titlu universal (moştenitor legal, legatar universal sau cu titlu universal) pretinde instanţei de judecată recunoaşterea


calităţii sale de moştenitor şi restituirea bunurilor succesorale de către pârât care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral.

2. Persoanele care pot obţine recunoaşterea calităţii de moştenitor În cadrul petiţiei de ereditate, reclamantul pretinde atât recunoaşterea calităţii

sale de moştenitor, cât şi restituirea bunurilor succesorale. Drept urmare, în lumina dispoziţiilor noului Cod civil, poate obţine

recunoaşterea calităţii de moştenitor (poate avea calitatea de reclamant), persoana care are vocaţie succesorală universală sau cu titlu universal la moştenirea defunctului ori succesorii acesteia în drepturi. Legiuitorul foloseşte, în cuprinsul art. 1130, exprimarea „moştenitor cu vocaţie universală sau cu titlu universal”, aceasta vizându-l atât pe moştenitorul legal, cât şi pe cel testamentar. Aşadar, legiuitorul a preferat să folosească o exprimare generică, de altfel corectă, care-l exclude, în mod just, pe legatarul cu titlu particular. Acesta din urmă nu poate uza de petiţia de ereditate, neavând vocaţie la universalitatea moştenirii, el putându-şi valorifica drepturile succesorale, după caz, printr-o acţiune reală (în revendicare sau confesorie), ori printr-o acţiune personală.

Cine poate

invoca petiţia de ereditate?

Pârât în acţiunea în revendicare poate fi o persoană, care pretinde, în egală măsură, a fi succesor universal sau cu titlu universal al defunctului şi care posedă bunurile succesorale, în virtutea acestei calităţi. Aşadar, pârâtul invocă un titlu de moştenitor aparent.

3. Delimitarea petiţiei de ereditate de alte acţiuni civile asemănătoare a) Petiţia de ereditate şi acţiunea în revendicare. Atât petiţia de ereditate, cât şi acţiunea în revendicare urmăresc recunoaşterea

dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu. În cazul petiţiei de ereditate însă, se contestă, în primul rând, calitatea de moştenitor a reclamantului, spre deosebire de acţiunea în revendicare, în cadrul căreia se contestă numai faptul că bunurile deţinute de pârât ar aparţine succesiunii. Aşadar, elementul care face distincţia între cele două acţiuni, este modul în care se apără pârâtul, în procesul declanşat. Dacă acesta din urmă se apără în calitate de proprietar, acţiunea va fi, după caz, acţiune în revendicare, acţiune posesorie sau acţiune negatorie, iar dacă pârâtul se apără în calitate de moştenitor, acţiunea va fi petiţie de ereditate.

Noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 1131, identifică drept principal scop al

petiţiei de ereditate recunoaşterea calităţii de moştenitor a reclamantului, aceasta din urmă atrăgând şi restituirea bunurilor succesorale de către pârât. Aşadar, esenţa petiţiei de ereditate constă în recunoaşterea calităţii de moştenitor a reclamantului.

b) Petiţia de ereditate şi acţiunea personală prin care se cere plata unei datorii a pârâtului către succesiune.

Petiţia de ereditate, a cărei specificitate rezidă în contestarea calităţii de moştenitor a reclamantului, se deosebeşte de acţiunea personală prin care se cere executarea creanţei moştenite de reclamant, de la defunct, în cadrul acesteia din urmă fiind contestat, numai titlul de creditor al defunctului.

c) Petiţia de ereditate şi acţiunea de partaj. În cadrul acţiunii de partaj, se urmăreşte numai determinarea cotei ce revine

fiecărui moştenitor din bunurile succesorale, nefiind contestată calitatea de moştenitor a reclamantului, care a fost în prealabil stabilită, în cadrul petiţiei de ereditate.

d) Petiţia de ereditate şi acţiunea în constatarea calităţii de moştenitor.


Petiţia de ereditate nu trebuie confundată, nici cu acţiunea în constatarea calităţii de moştenitor, în cadrul acesteia din urmă solicitându-se, numai constatarea că reclamantul are calitatea de moştenitor al defunctului, nu şi predarea bunurilor de către pârât, precum în cazul celei dintâi acţiuni.

4. Caracterele juridice ale petiţiei de ereditate Petiţia de ereditate prezintă următoarele caractere juridice: a) legatarul cu titlu particular nu poate intenta petiţia de ereditate, întrucât

vocaţia acestuia este limitată la unul sau mai multe bunuri individual determinate; b) este o acţiune reală, deoarece, prin exercitarea ei, se urmăreşte, în egală

măsură, deposedarea moştenitorului aparent de bunurile succesorale; c) este o acţiune divizibilă;

În caz de pluralitate de moştenitori-reclamanţi, aceştia trebuie să introducă, în nume propriu, acţiunea în petiţie de ereditate, pentru a le fi recunoscută calitatea de moştenitor şi pentru a le fi restituite bunurile succesorale care le revin, în virtutea acestei calităţi. Pe de altă parte, în caz de pluralitate de pârâţi (moştenitori aparenţi, deţinători ai bunurilor succesorale), fiecare dintre aceştia trebuie acţionat, individual, în judecată. Oricum, hotărârea pronunţată este opozabilă numai părţilor din proces.

Caracterele juridice ale petiţiei de ereditate

c) este o acţiune imprescriptibilă. Acţiunea în petiţie de ereditate este imprescriptibilă, întrucât obiectul ei este

reprezentat de constatarea calităţii de moştenitor şi de predarea bunurilor succesorale, iar ambele acţiuni (în constatare şi în revendicare) sunt imprescriptibile din punct de vedere extinctiv. Considerăm, alături de alţi autori, că asemănările evidente dintre cele trei acţiuni justifică reţinerea imprescriptibilităţii, ca fiind unul dintre caracterele juridice ale acţiunii în petiţie de ereditate.

Ce caractere juridice prezintă petiţia de ereditate? A se vedea pag. 167.

5. Dovada calităţii de moştenitor în cadrul petiţiei de ereditate 5.1. Consideraţii generale privind dovada calităţii de moştenitor În cadrul petiţiei de ereditate, calitatea de moştenitor poate fi dovedită, în

principal, prin certificatul de moştenitor sau prin certificatul de calitate de moştenitor. În egală măsura însă, calitatea de moştenitor poate fi dovedită şi cu alte mijloace de probă, precum testamentul, actele de stare civilă sau recunoaşterea din partea pârâţilor.

5.2. Dovada calităţii de moştenitor prin certificatul de moştenitor 5.2.1. Consideraţii generale privind certificatul de moştenitor În cadrul petiţiei de ereditate, chestiunea disputată este reprezentată de

calitatea de moştenitor (moştenitor legal, legatar universal sau legatar cu titlu


universal) a părţilor. Dovada acestei calităţi se face, în principal, prin certificatul de moştenitor (reglementat atât de Legea nr. 287/2009, în art. 1132-1134, cât şi de Legea nr. 36/1995) sau prin certificatul de calitate de moştenitor (reglementat numai de Legea nr. 36/1995).

Certificatul de moştenitor, potrivit dispoziţiilor art. 1132 NCC, „...se eliberează de către notarul public şi cuprinde constatări referitoare la patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni prevăzute de lege”. Potrivit dispoziţiilor art. 1133 alin. (1) din acelaşi act normativ, mai sus indicat, „Certificatul de moştenitor face dovada calităţii de moştenitor ..., precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia”.

Drept urmare, certificatul de moştenitor poate fi definit, ca reprezentând actul eliberat de către notarul public, de la locul deschiderii moştenirii, în cadrul procedurii succesorale necontencioase, care permite dovedirea calităţii de moştenitor şi a dreptului de proprietate asupra bunurilor succesorale şi care, în acelaşi timp, este mijloc de însezinare a moştenitorilor nesezinari.

Certificatul de moştenitor este eliberat de către notarul public, numai dacă între moştenitori nu există neînţelegeri (art. 1144 NCC), în legătură cu împărţirea masei succesorale. În absenţa consensului dintre moştenitori, drepturile succesorale ale acestora vor fi determinate de către instanţa de judecată, în cadrul unei proceduri contencioase.

Certificatul de moştenitor se eliberează, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală (de 1 an), care curge, ca regulă, de la data deschiderii moştenirii, sau chiar mai înainte de împlinirea acestui termen, dacă sunt cunoscuţi toţi moştenitorii.

Certificatul de moştenitor, eliberat de notarul public competent, pe baza încheierii finale, în termen de 20 de zile de la data emiterii acesteia, cuprinde, potrivit dispoziţiilor art. 1132 NCC, în principal, precizări referitoare la:

- defunct; - patrimoniul succesoral (activul şi pasivul moştenirii); - numărul şi calitatea moştenitorilor; - cota ce revine fiecărui moştenitor universal sau cu titlu universal, respectiv

bunurile ce se cuvin legatarilor cu titlu particular; Certificatul de moştenitor - plata taxelor de timbru şi a onorariilor;

- data eliberării sale şi organul care-l eliberează etc. Fiecărui moştenitor i se eliberează un exemplar al certificatului de moştenitor.

În mod excepţional, în cazul omiterii unor bunuri din masa succesorală, notarul public are posibilitatea de a o remedia, cu acordul tuturor moştenitorilor, eliberând un nou certificat de moştenitor [art. 88 alin. (2) din Legea nr. 36/1995] sau un certificat suplimentar [art. 86 alin. (2) din Legea nr. 36/1995]. Cu atât mai mult, în cazul omisiunii unor bunuri succesorale din masa succesorală, moştenitorii se pot adresa instanţei de judecată, cerându-i acesteia să constate omisiunea şi să includă bunurile omise în masa succesorală. Printr-o astfel de acţiune, nu se solicită anularea certificatului de moştenitor, ci numai completarea acestuia cu bunurile omise. De asemenea, se va elibera un nou certificat de moştenitor de către notarul public, în ipoteza anulării de către instanţa de judecată a celui iniţial eliberat.

Notarul public are, de asemenea, competenţa de a elibera:


- certificatul de constatare a calităţii de executor testamentar, dacă testatorul a dispus în acest sens [art. 83 alin. (3) din Legea nr. 36/1995];

- certificatul de calitate de moştenitor, prin care este atestată numai calitatea de moştenitor, fără a se face referire la bunurile succesorale (art. 84 alineat final din Legea nr. 36/1995);

Certificatul de calitate de moştenitor se poate elibera, în ipoteza în care nu există bunuri succesorale, precum şi în ipoteza în care, în patrimoniul defunctului, există bunuri, însă stabilirea acestora necesită timp. Certificatul de calitate de moştenitor precede eliberarea certificatului de moştenitor, neavând, aşadar, valoarea acestuia din urmă.

- certificatul de vacanţă succesorală, pentru ipoteza în care succesiunea este vacantă.

Certificatul de moştenitor şi certificatul de calitate de moştenitor. A se vedea

pag. 168.

5.2.2. Funcţiile certificatului de moştenitor În lumina dispoziţiilor noului Cod civil, certificatul de moştenitor îndeplineşte

următoarele două funcţii: a) mijloc de însezinare a moştenitorilor nesezinari; Potrivit dispoziţiilor art. 1127 alin. (1) NCC, „Moştenitorii legali nesezinari

intră în stăpânirea de fapt a moştenirii numai prin eliberarea certificatului de moştenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moştenirii”.

Funcţiile certificatului de moştenitor

b) mijloc de probă. Certificatul de moştenitor este, fără îndoială, cea mai importantă dovadă a

acestei calităţi. De fapt, certificatul de moştenitor nu conferă succesibililor calitatea de moştenitori, ci numai constată această calitate. În plus însă, noul Cod civil conferă certificatului de moştenitor funcţia de a dovedi dreptul de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală.

În concluzie, apreciem că noul Cod civil inovează sub aspectul funcţiilor certificatului de moştenitor, acesta făcând dovada atât a calităţii de moştenitor, cât şi a dreptului de proprietate asupra bunurilor succesorale.

5.2.3. Puterea doveditoare a certificatului de moştenitor Potrivit dispoziţiilor art. 1133 NCC, „Certificatul de moştenitor face dovada

calităţii de moştenitor, legal sau testamentar, precum şi dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia”. Aşadar, potrivit noului Cod civil, certificatul de moştenitor dovedeşte dreptul de proprietate al moştenitorilor, şi nu numai calitatea acestora şi cota sau bunurile ce revin, fiecăruia în parte.


Legea nr. 287/2009, prin dispoziţiile art. 1133 alin. (2), instituie obligaţia notarului public de a proceda, în vederea stabilirii componenţei patrimoniului succesoral, mai întâi la lichidarea regimului matrimonial.

Moştenitorii care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin eliberarea certificatului de moştenitor au posibilitatea, în temeiul dispoziţiilor 1134 NCC, să ceară instanţei de judecată constatarea sau, după caz, declararea nulităţii acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 2502 alin. (2) pct. 4 NCC, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege, este imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv.

Dimpotrivă, acţiunea în declararea nulităţii certificatului de moştenitor este prescriptibilă în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani (art. 2517 NCC). Acesta începe să curgă, potrivit dispoziţiilor art. 2529 NCC, astfel:

- în caz de violenţă, din ziua în care aceasta a încetat; - în cazul dolului, din ziua în care a fost descoperit; - în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel

îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să-i încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic;

- în cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate. Câr priveşte forţa probantă a certificatului de moştenitor, act autentic eliberat de notarul public, invocăm dispoziţiile art. 264 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, potrivit cărora „Înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii”. Potrivit dispoziţiilor alin. (2) ale aceluiaşi text de lege, „Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane”.

Puterea doveditoare a certificatului de moştenitor

În concluzie, certificatul de moştenitor, înscris autentic, face dovadă deplină până la declararea sa ca fals, în ipoteza în care conţine constatări personale ale notarului public şi până la proba contrară, în ipoteza în care conţine declaraţii ale părţilor.

Deşi certificatul de moştenitor, aşa cum am arătat, face dovadă şi împotriva terţilor, totuşi aceştia, revendicând drepturi proprii, pot contesta unele menţiuni ale certificatului de moştenitor, precum:

- calitatea de moştenitori a celor înscrişi în certificat; - faptul că cei înscrişi în certificat nu sunt singurii moştenitori ai defunctului; În această ipoteză, acţiunea în anularea certificatului de moştenitor este

dublată de petiţia de ereditate, dacă bunurile succesorale se află în posesia persoanelor trecute în certificat, respectiv de acţiunea în constatarea calităţii de moştenitor, dacă bunurile succesorale se află în posesia reclamantului.

- faptul că unul (unele) dintre bunurile menţionate în certificat fac parte din masa succesorală.

În acest caz, acţiunea în anularea certificatului de moştenitor este dublată de acţiunea în revendicare.

Rezultă, aşadar, că acţiunea în anularea certificatului de moştenitor nu are caracter de sine-stătător, ci caracter complex, mixt, ceea ce generează consecinţe şi cu


privire la prescriptibilitatea acesteia. Astfel, acţiunii în anularea certificatului de moştenitor i se vor aplica, cât priveşte prescripţia extinctivă, regulile care guvernează acţiunile ce o dublează. În consecinţă, acţiunea în anularea certificatului de moştenitor pentru vicii de consimţământ este prescriptibilă în termenul general de 3 ani, iar atunci când se invocă nulitatea absolută, constatarea calităţii de moştenitor, petiţia de ereditate sau revendicarea din partea unui terţ, acţiunile sunt imprescriptibile.

5.3. Dovada calităţii de moştenitor prin alte mijloace de probă Întrucât certificatul de moştenitor nu este un mijloc de dovadă obligatoriu,

calitatea de moştenitor poate fi probată, în soluţionarea petiţiei de ereditate, şi prin alte mijloace de probă.

În cazul moştenitorilor testamentari, calitatea acestora poate fi dovedită, în cadrul petiţiei de ereditate, cu testamentul, mai ales în ipoteza în care între moştenitori există neînţelegeri, nefiind posibilă eliberarea certificatului de moştenitor. Aşadar, exercitarea petiţiei de ereditate nu este condiţionată de eliberarea certificatului de moştenitor. În consecinţă, drepturile succesorale ale moştenitorilor testamentari şi întinderea acestora vor fi stabilite de către instanţa de judecată.

Pentru a fi dovedită calitatea de moştenitor legal, pot fi folosite ca mijloace de probă, actele de stare civilă (acte autentice, ce pot fi combătute numai prin declararea lor ca false), din care rezultă legătura de rudenie cu defunctul sau calitatea de soţ.

De asemenea, practica judecătorească şi literatura de specialitate admit posibilitatea dovedirii calităţii de moştenitor, atât în faţa notarului public, cât şi în faţa instanţei civile, prin orice alte mijloace de probă admise de lege, precum martori sau recunoaşterea pârâţilor.

Forţa doveditoare a certificatului de moştenitor. A se vedea pag. 169-170.

6. Efectele petiţiei de ereditate Noul Cod civil reglementează efectele petiţiei de ereditate în art. 1131,

distingând între raporturile stabilite între adevăratul moştenitor şi moştenitorul aparent şi cele stabilite între adevăratul moştenitor şi terţi. În ambele cazuri însă, admiterea de către instanţa de judecată a petiţiei de ereditate atrage recunoaşterea, cu caracter retroactiv, a calităţii de moştenitor a reclamantului.

A) Cât priveşte efectele admiterii petiţiei de ereditate, între adevăratul moştenitor şi moştenitorul aparent, potrivit dispoziţiilor art. 1131 alin. (1) NCC, cel din urmă este obligat să-i restituie celui dintâi bunurile din patrimoniul succesoral, deţinute fără titlu. În plus, devin întrutotul aplicabile dispoziţiile art. 1635-1649 NCC privind restituirea prestaţiilor, care disting, ca şi în reglementarea de la 1864, între debitorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă. Astfel:


a) Cu privire la moştenitorul aparent de bună-credinţă, noul Cod civil reţine următoarele drepturi şi obligaţii ale acestuia:

- obligaţia de a restitui bunurile succesorale în natură, prin înapoierea acestora iar, în ipoteza în care bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat (cu titlu gratuit, indiferent de buna sau reaua-credinţă a terţului beneficiar sau cu titlu oneros, unui terţ de rea-credinţă), obligaţia de a restitui valoarea cea mai mică dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, pieirii sau, după caz, a înstrăinării [art. 1641 alin. (1) NCC]. Din analiza acestor dispoziţii legale, transpare intenţia legiuitorului de a sancţiona cu o mai redusă exigenţă, pe moştenitorul aparent de bună-credinţă. Acesta din urmă va datora, în cazul înstrăinării bunului succesoral, valoarea cea mai mică pe care bunul a înregistrat-o la momentul înstrăinării, independent de preţul primit (care poate fi mai mare decât valoarea).

- obligaţia de a ceda adevăratului moştenitor indemnizaţiile de asigurare primite sau, după caz, dreptul de a primi aceste indemnizaţii, dacă bunul succesoral piere fără culpa moştenitorului aparent [art. 1641 alin. (2) NCC].

- obligaţia de a achita contravaloarea folosinţei bunului succesoral, numai atunci când această folosinţă constituie obiectul principal al prestaţiei ori când, prin natura sa, bunul este susceptibil de deteriorare rapidă [art. 1641 alin. (3) NCC];

- obligaţia de a-l despăgubi pe adevăratul moştenitor în ipoteza în care bunul succesoral piere în parte, este deteriorat sau suferă o scădere de valoare. Dacă pierderea de valoare este generată de folosinţa normală a bunului succesoral, moştenitorul aparent nu mai este ţinut de obligaţia de a-l despăgubi pe adevăratul moştenitor [art. 1643 alin. (1) NCC]. De asemenea, dacă pieirea parţială, deteriorarea sau scăderea valorii bunului succesoral este imputabilă adevăratului moştenitor, moştenitorul aparent este ţinut numai de obligaţia de a restitui bunul în starea în care acesta se găseşte la momentul introducerii acţiunii, afară de cazul în care această stare este cauzată din culpa moştenitorului aparent [art. 1643 alin. (2) NCC].

Efectele petiţiei

de ereditate - corelativ însă, moştenitorul aparent de bună-credinţă are dreptul de a-i fi

rambursate cheltuielile făcute cu bunul succesoral restituit, potrivit regulilor din materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă [art. 1644 NCC];

- moştenitorul aparent de bună-credinţă păstrează fructele produse de bunul succesoral restituit, suportând în egală măsură cheltuielile făcute cu producerea acestora [art. 1645 alin. (1) NCC];

- cheltuielile restituirii sunt suportate de moştenitorul aparent de bună-credinţă şi de adevăratul moştenitor, proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie [art. 1646 alin. (1) NCC];

- moştenitorul aparent de bună-credinţă, care nu are capacitate deplină de exerciţiu, nu este ţinut de restituirea bunurilor succesorale, decât în măsura îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii de restituire [art. 1647 alin. (1) NCC].

b) Cu privire la moştenitorul aparent de rea-credinţă, noul Cod civil reţine următoarele drepturi şi obligaţii ale acestuia:

- obligaţia de a restitui bunurile succesorale în natură, prin înapoierea acestora, iar în ipoteza în care bunul a fost distrus de către moştenitorul aparent sau a fost înstrăinat de către acesta cu rea-credinţă, obligaţia de a restitui valoarea cea mai mare dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau, după caz, a înstrăinării [art. 1642 alin. (1) NCC]. Observăm astfel, deosebita exigenţă a legiuitorului, faţă de reaua-credinţă a moştenitorului aparent.


- obligaţia de a achita contravaloarea bunului care a pierit fără culpa moştenitorului aparent de rea-credinţă, dacă acesta din urmă nu dovedeşte că bunul ar fi pierit, chiar dacă s-ar fi aflat la adevăratul moştenitor [art. 1642 alin. (2) NCC];

- obligaţia de a achita adevăratului moştenitor contravaloarea folosinţei bunului [art. 1642 alin. (3) NCC];

- ca şi moştenitorul aparent de bună-credinţă, moştenitorul aparent de rea-credinţă are obligaţia de a-l despăgubi pe adevăratul moştenitor în ipoteza în care bunul succesoral piere în parte, este deteriorat ori suferă o scădere de valoare. Dacă pierderea de valoare este generată de folosinţa normală a bunului succesoral, moştenitorul aparent, chiar de rea-credinţă, nu mai este ţinut de obligaţia de a-l despăgubi pe creditor [art. 1643 alin. (1) NCC]. De asemenea, dacă pieirea parţială, deteriorarea sau scăderea valorii bunului succesoral este imputabilă adevăratului moştenitor, moştenitorul aparent este ţinut numai de obligaţia de a restitui bunul în starea în care acesta se găseşte la momentul introducerii acţiunii, afară de cazul în care această stare este cauzată din culpa moştenitorului aparent [art. 1643 alin. (2) NCC].

- moştenitorul aparent de rea-credinţă are obligaţia de a restitui fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească, de pe urma bunurilor succesorale, însă numai după compensarea cheltuielilor făcute pentru producerea lor [art. 1645 alin. (2) NCC];

- moştenitorul aparent de rea-credinţă are obligaţia de a suporta integral cheltuielile restituirii bunurilor succesorale [art. 1646 alin. (2) NCC];

- moştenitorul aparent de rea-credinţă (care, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut imposibilă restituirea), lipsit de capacitate deplină de exerciţiu, este ţinut de restituirea integrală a bunurilor succesorale [art. 1647 alin. (2) NCC];

- corelativ însă, moştenitorul aparent de rea-credinţă are dreptul de a-i fi rambursate cheltuielile făcute cu bunul succesoral restituit, potrivit regulilor din materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă [art. 1644 NCC].

B) Cât priveşte efectele admiterii petiţiei de ereditate între adevăratul moştenitor şi terţi, noul Cod civil, prin dispoziţiile art. 1131 alin. (2), dispune următoarele:”În privinţa actelor juridice încheiate între deţinătorul fără titlu al bunurilor succesorale şi terţi, dispoziţiile art. 960 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.

Efectele petiţiei de ereditate

Drept urmare, actele juridice al căror obiect este reprezentat de bunuri succesorale, încheiate de către moştenitorul aparent cu terţii au, ca urmare a admiterii petiţiei de ereditate, o soartă diferită, în funcţie de natura lor juridică. Astfel, în lumina dispoziţiilor art. 960 alin. (3) şi 1648-1649 NCC, se menţin, fiind opozabile şi adevăratului moştenitor, următoarele categorii de acte:

- actele de conservare şi actele de administrare, în măsura în care profită adevăratului moştenitor;

- actele de dispoziţie cu titlu oneros, încheiate între moştenitorul aparent şi terţii de bună-credinţă, acestora fiindu-le aplicabile regulile din materia cărţii funciare sau, după caz, efectul dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile, ori regulile privitoare la uzucapiune.

Aşadar, actele de conservare şi actele de administrare, care profită adevăratului moştenitor, se menţin, chiar dacă sunt încheiate de către moştenitorul aparent cu terţi de rea-credinţă, în timp ce actele de dispoziţie cu titlu oneros se menţin, numai dacă terţul cu care acestea sunt încheiate este de bună-credinţă.


Dimpotrivă, nu sunt opozabile adevăratului moştenitor, actele de dispoziţie cu titlu gratuit dispuse de moştenitorul aparent în favoarea unui terţ, indiferent că acesta este sau nu de bună-credinţă, precum şi actele cu titlu oneros încheiate de către moştenitorul aparent, cu terţii de rea-credinţă.

Ce efecte juridice generează admiterea petiţiei de ereditate între adevăratul

moştenitor şi moştenitorul aparent de rea-credinţă? A se vedea pag. 172-173.


Noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012. 2. Florescu D.C., Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 3. Genoiu I, Dreptul la moştenire în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,






MODULUL V INDIVIZIUNEA ŞI PARTAJUL MOŞTENIRII


Cuprins: U.I. 17: indiviziunea succesorală; U.I.18: partajul moştenirii; U.I. 19: partajul de ascendent.

= 3 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind indiviziunea şi partajul moştenirii.

Obiective operaţionale: Însuşirea regulilor care guvernează indiviziunea moştenirii şi partajul acesteia, inclusiv partajul de ascendent.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 17. INDIVIZIUNEA MOŞTENIRII

1. Noţiunea, reglementarea legală şi caracteristicile indiviziunii

succesorale Indiviziunea succesorală ia naştere, numai în ipoteza în care moştenirea este

culeasă de cel puţin doi moştenitori, iar defunctul nu a realizat un partaj de ascendent. Dacă moştenirea revine unui singur moştenitor, acesta va exercita asupra bunurilor succesorale un drept de proprietate exclusiv.

Aşadar, o condiţie a indiviziunii este pluralitatea de titulari, iar specificitatea ei rezidă în dobândirea patrimoniului succesoral de către comoştenitori, într-o cotă ideală, abstractă, potrivit vocaţiei lor succesorale.

Ca şi proprietatea comună pe cote-părţi, indiviziunea se caracterizează prin aceea că moştenitorii (coindivizarii) cunosc numai cota ideală ce le revine, nu şi bunurile în materialitatea lor. Spre deosebire însă, de proprietatea comună pe cote-părţi, al cărei obiect este reprezentat de bunuri individual determinate, indiviziunea poartă asupra unei universalităţi (moştenirea defunctului).

Aşadar, la data deschiderii succesiunii, moştenitorii dobândesc o parte abstractă din fiecare moleculă a fiecărui bun succesoral şi nu o parte concretă din masa succesorală.


2. Regimul juridic aplicabil indiviziunii succesorale Aşa cum am arătat, se aplică indiviziunii, cu privire la care legislaţia

românească nu cuprinde dispoziţii speciale, regimul juridic din materia proprietăţii comune pe cote-părţi, guvernat de următoarele două principii:

A) Fiecare coindivizar (comoştenitor) are un drept exclusiv asupra cotei-părţi ideale din succesiune [art. 634 alin. (1) NCC];

În temeiul acestui principiu, coindivizarul poate dispune de cota sa parte ideală din universalitate, în mod liber, fără consimţământul celorlalţi coindivizari (regula liberei dispoziţii asupra cotei-părţi ideale). Locul coindivizarului-dispunător va fi luat însă, în cadrul indiviziunii, de dobânditor, care, la rându-i, poate dispune numai de cota-ideală din bun şi nu de acesta, privit în materialitatea lui.

B) Niciunul dintre coindivizari nu are un drept exclusiv asupra vreunui bun din succesiune, privit în individualitatea lui.

În virtutea acestui principiu, niciunul dintre coindivizari nu poate realiza acte cu privire la materialitatea bunului aflat în indiviziune, decât cu acordul celorlalţi coindivizari. Se aplică, aşadar, regula unanimităţii, al cărei conţinut este diferit, după cum coindivizarul realizează acte juridice sau acte materiale.

a) Relativ la actele juridice încheiate de coindivizar cu privire la bunul indiviz, noul Cod civil conţine următoarele exigenţe:

- Actele de dispoziţie asupra bunului indiviz nu pot fi încheiate de un singur coindivizar, fără acordul unanim al celorlalţi [art. 641 alin. (4) NCC]. Potrivit acestor dispoziţii legale, trebuie respectată regula unanimităţii nu numai în cazul oricăror acte de dispoziţie cu privire la bunul aflat în indiviziune, ci şi în cazul actelor de folosinţă cu titlu gratuit, cesiunilor de venituri imobiliare, locaţiunilor încheiate pe termen mai mare de 3 ani şi actelor care urmăresc exclusiv înfrumuseţarea bunului. Noul Cod civil prevede în mod expres că orice act juridic cu titlu gratuit, privind un bun aflat în indiviziune, va fi considerat act de dispoziţie.

În egală măsură, trebuie respectată regula unanimităţii, potrivit dispoziţiilor art. 641 alin. (2) NCC, în cazul actelor de administrare care limitează în mod substanţial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalţi coproprietari. Interpretând per a contrario aceste dispoziţii legale, rezultă că fiecare coindivizar poate realiza acte de administrare a bunului indiviz, fără a avea nevoie de acordul celorlalţi coindivizari, ori de câte ori, prin acele acte de administrare nu este limitată în mod substanţial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun, în raport cu cota sa parte, ori prin acele acte nu se impune coindivizarului o sarcină excesivă, prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalţi coproprietari.

Indiviziunea moştenirii

Legiuitorul reglementează însă posibilitatea ca instanţa de judecată să suplinească acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare, indispensabil menţinerii utilităţii sau valorii bunului [art. 641 alin. (3) NCC].

- Actele de administrare, precum încheierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare şi altele asemenea, cu privire la bunul indiviz, în măsura în care acestea prezintă caracter oneros şi sunt încheiate pe un termen mai mic de 3 ani, pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor care deţin majoritatea cotelor-părţi. În cazul contrar, funcţionează, aşa cum am arătat, regula unanimităţii. Această soluţie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 641 alin. (1) şi (4) NCC.


Potrivit dispoziţiilor art. 642 NCC, „Actele juridice încheiate cu nesocotirea acestor reguli sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimţit, expres ori tacit, la încheierea actului. Coproprietarului vătămat i se recunoaşte dreptul ca, înainte de partaj, să exercite acţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului. În orice caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea actului”.

- Regula unanimităţii nu mai trebuie respectată însă în cazul actelor de conservare cu privire la bunul indiviz, acestea putând fi realizate de către fiecare coproprietar, fără acordul celorlalţi coproprietari [art. 640 NCC].

b) Actele materiale (posesia şi folosinţa) asupra bunurilor indivize pot fi realizate de către coindivizar, fără consimţământul celorlalţi, cu condiţia de a nu-i împiedica pe aceştia în folosinţa bunului şi de a nu aduce atingere drepturilor celorlalţi [art. 636 alin. (1) NCC]. Cel care, împotriva voinţei celorlalţi proprietari, exercită în mod exclusiv folosinţa bunului comun poate fi obligat la despăgubiri [art. 636 alin. (2) NCC].

Fructele bunului indiviz se cuvin coindivizarilor, proporţional cu cota ideală, pe care o deţin din bunul indiviz (art. 637 NCC) şi se culeg, potrivit acestei reguli, independent de partaj.

Cât priveşte acţiunile în justiţie, noul Cod civil prevede în art. 643, următoarele:

- Oricare dintre coproprietari poate sta singur în justiţie, fie în calitate de reclamant, fie în calitate de pârât, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare;

- Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor, indiferent care dintre aceştia a promovat acţiunea în justiţie, soluţionată favorabil; - În ipoteza în care acţiunea este introdusă numai de unul sau unii dintre coproprietari, introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari, în calitate de reclamanţi, nu poate fi solicitată decât de către pârât, în termenul şi condiţiile reglementate de Codul de procedură civilă.

Indiviziunea moştenirii

3. Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieşirea din indiviziune Potrivit dispoziţiilor art. 1143 alin. (1) NCC, „Nimeni nu poate fi obligat a

rămâne în indiviziune. Moştenitorul poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii şi clauze testamentare care prevăd altfel”.

Rezultă aşadar că acţiunea de ieşire din indiviziune prezintă, şi în reglementarea noului Cod civil, caracter imprescriptibil, putând fi promovată oricând.

Dispoziţiile noului Cod civil, afectate partajului succesoral, se completează cu cele incidente în materia partajului proprietăţii comune. Astfel, cu privire la partaj, pot fi încheiate, în temeiul art. 672 NCC, convenţii de suspendare a acestuia, a căror durată însă nu poate depăşi 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formă autentică şi trebuie supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.

Definiţi indiviziunea succesorală. A se vedea pag. 175.


UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 18. PARTAJUL MOŞTENIRII

1.Noţiunea partajului succesoral Prin partaj, încetează starea de indiviziune, cota-parte ideală a fiecărui

coindivizar fiind înlocuită cu bunuri sau, după caz, cu sume de bani.

2. Condiţiile generale de fond ale partajului succesoral Partajul moştenirii trebuie realizat cu respectarea unor condiţii de fond

privitoare la: persoanele care pot cere partajul şi capacitatea cerută de lege pentru a promova şi participa la partajul moştenirii.

2.1. Persoanele care pot cere partajul moştenirii Partajul moştenirii poate fi cerut de următoarele persoane: - coindivizarii (moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal); - succesorii în drepturi ai coindivizarilor, anume dobânditorii (cesionarii) prin

acte între vii ai drepturilor succesorale sau moştenitorii coindivizarului; - creditorii personali ai coindivizarilor şi orice persoană ce justifică un interes

legitim, care pot promova acţiunea de partaj, care nu are caracter strict personal, în numele debitorului lor (art. 1156 NCC);

De asemenea, aceştia pot pretinde să fie prezenţi la partajul prin bună învoială şi pot interveni în procesul de partaj [art. 1156 alin. (2) NCC].

Considerăm că nu au un interes în a promova acţiunea în partaj, creditorii succesorali, întrucât Noul Cod civil le conferă acestora dreptul de a urmări bunurile succesorale pe toată durata indiviziunii [art. 1155 alin. (2) NCC].

- procurorul, în ipoteza în care este necesară apărarea unor interese publice. Cine poate cere

partajul moştenirii?

2.2. Capacitatea necesară pentru a cere şi participa la partajul moştenirii Partajul succesoral produce efecte constitutive, fiind astfel un act de

dispoziţie. Drept urmare, este necesar ca persoana care solicită partajul moştenirii, precum şi orice persoană care participă la acesta, să aibă deplină capacitate de exerciţiu.

Drept urmare, în cadrul partajului voluntar, coindivizarul lipsit de capacitate de exerciţiu trebuie să fie reprezentat de ocrotitorul său legal, iar cel cu capacitate restrânsă de exerciţiu trebuie să fie asistat de către acesta. În ambele cazuri însă, este necesară autorizarea instanţei de tutelă (art. 674 NCC). În cazul partajului pe cale judecătorească, interesele coindivizarului incapabil sunt apărate de către instanţa de judecată, nemaifiind astfel necesară autorizarea instanţei de tutelă.

Dacă există contrarietate de interese între coindivizarul care nu are capacitate de exerciţiu şi ocrotitorul său legal (care la rându-i este coindivizar), instanţa de tutelă va numi un curator special. De asemenea, este necesară numirea unui curator, în ipoteza în care unul dintre coindivizari este dispărut.

3.Obiectul partajului succesoral Sunt supuse partajului, în principiu, bunurile asupra cărora poartă drepturile

reale ale defunctului şi care s-au transmis asupra moştenitorilor. Aşadar, formează obiectul partajului bunurile existente în patrimoniul defunctului la data decesului acestuia.


Această regulă comportă, însă, două excepţii, deoarece pot exista bunuri, care să nu fie supuse partajului, deşi existau în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, precum pot exista şi bunuri care să fie supuse partajului, deşi nu existau în masa succesorală, la data deschiderii moştenirii.

Creanţele şi datoriile celui decedat nu fac obiectul partajului, întrucât, în principiu, acestea se împart în momentul deschiderii moştenirii, de plin drept, între comoştenitori, proporţional cu partea din moştenire ce se cuvine fiecăruia (art. 1155 NCC).

În concluzie, numai drepturile reale asupra bunurilor defunctului se transmit în stare de indiviziune şi sunt supuse partajului.

A. Bunuri care nu formează obiectul partajului, deşi există la data deschiderii moştenirii în patrimoniul defunctului.

Fac parte din această categorie: a) bunurile individual determinate, care formează obiectul legatului cu titlu

particular şi care se dobândesc de către legatar, de la data deschiderii succesiunii, nefiind supuse partajului [art. 1059 alin. (1) NCC].

Legatarul cu titlu particular va participa la partajul moştenirii, numai în ipoteza în care obiectul legatului este reprezentat de o cotă-parte din dreptul de proprietate sau alt drept real asupra unui bun individual determinat.

b) bunurile care nu sunt susceptibile de partajare datorită naturii sau destinaţiei lor, precum locurile de veci, care se transmit potrivit regulamentului cimitirelor sau părţile comune din imobile, asupra cărora poartă, ca regulă, un drept de coproprietate forţată.

Precizăm însă că, în ceea ce priveşte amintirile de familie, noul Cod civil dispune în sensul că acestea pot fi partajate prin bună învoială. Sub imperiul Codului civil de la 1864, acestea nu puteau fi partajate, ele formând obiectul indiviziunii.

Potrivit dispoziţiilor art. 1142 alin. (1) NCC, partajul amintirilor de familie poate fi numai voluntar. În cazul în care nu se realizează partajul voluntar, bunurile care constituie amintiri de familie rămân în indiviziune.

Obiectul

partajului Noul Cod civil afectează regimului juridic al amintirilor de familie două texte de lege – art. 1141 şi art. 1142. Primul text de lege menţionat are menirea de a defini amintirile de familie şi de a determina generic bunurile care fac parte din această categorie. Astfel, potrivit noului Cod civil, „Constituie amintiri de familie bunurile ce au aparţinut membrilor familiei şi stau mărturie istoriei acesteia. Sunt incluse în această categorie bunuri precum corespondenţa purtată de membrii familiei, arhivele familiale, decoraţiile, armele de colecţie, portretele de familie, documentele precum şi orice alte bunuri cu semnificaţie morală deosebită pentru respectiva familie”.

În ipoteza în care moştenitorii nu au realizat partajul voluntar al amintirilor de familie, acestea vor fi depozitate în interesul familiei la unul ori mai mulţi dintre moştenitori sau în locul convenit de ei. Desemnarea depozitarilor se va face prin acordul moştenitorilor sau, în lipsa acestuia, prin hotărârea instanţei de judecată.

Moştenitorul depozitar poate revendica bunurile care constituie amintiri de familie de la cel care le deţine pe nedrept, dar nu le poate înstrăina, împrumuta sau da în locaţiune, fără acordul unanim al coindivizarilor.

c) Dacă defunctul a ridicat o construcţie pe terenul altuia, dar cu acordul acestuia din urmă, ea va fi supusă partajului, cu titlu de drept de superficie. Aşadar, în acest caz, construcţia va face parte din masa succesorală supusă partajului.

d) În principiu, adăugirile şi îmbunătăţirile efectuate de un copărtaş asupra bunurilor succesorale nu fac obiectul partajului, ci generează desocotirea


coindivizarilor, în măsura în care bunul în cauză nu a căzut în lotul copărtaşului care le-a efectuat.

B. Bunurile care fac obiectul partajului, deşi nu există la data deschiderii moştenirii în patrimoniul defunctului.

Din această categorie, fac parte: a) bunurile aduse la masa succesorală, ca efect al reducţiunii liberalităţilor

excesive sau ca efect al raportului donaţiilor; b) bunurile rezultate din subrogaţia reală universală, precum despăgubirile

plătite de un terţ pentru distrugerea bunului succesoral; c) fructele naturale, civile sau industriale, produse de bunurile succesorale,

după data deschiderii moştenirii, numai dacă coindivizarii nu au procedat anterior la un partaj al folosinţei acestora.

Regimul juridic al amintirilor de familie. A se vedea pag. 179.

4. Formele partajului succesoral Partajul se poate realiza, în puterea legii, prin bună învoială sau pe cale

judecătorească. 4.1. Partajul prin bună învoială Potrivit art. 1144 NCC, partajul prin bună învoială este valabil, dacă sunt

întrunite următoarele condiţii: - toţi comoştenitorii sunt prezenţi; - toţi comoştenitorii au capacitate deplină de exerciţiu; Această condiţie nu trebuie interpretată, în sensul că incapabilii nu pot realiza

un partaj prin bună învoială. Minorii şi interzişii judecătoreşti pot apela la această formă a partajului, aşa cum am arătat, dacă sunt reprezentaţi, respectiv asistaţi de către ocrotitorul legal şi dacă beneficiază de încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă.

Partajul prin bună-învoială Dacă nu sunt prezenţi toţi moştenitorii ori dacă printre ei se află minori sau

persoane puse sub interdicţie judecătorească ori persoane dispărute, se vor pune sigilii pe bunurile moştenirii în cel mai scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute.

Rezultă, aşadar, că partajul prin bună învoială se poate realiza chiar dacă printre comoştenitori există persoane incapabile, cu capacitate restrânsă de exerciţiu sau dispărute, în măsura în care sunt respectate regulile referitoare la protecţia acestora (cât priveşte persoana incapabilă şi cu capacitate restrânsă de exerciţiu - reprezentarea, respectiv asistarea de către ocrotitorul legal şi autorizarea instanţei de


tutelă, iar în ceea ce priveşte persoana dispărută – prezenţa curatorului). Nerespectarea acestor condiţii atrage nulitatea relativă a convenţiei de partaj.

- coindivizarii s-au înţeles asupra partajului, stabilind forma şi actul prin care acesta se realizează;

- actul de partaj a fost încheiat în formă autentică, dacă printre bunurile succesorale se află imobile. Sancţiunea nerespectării acestei condiţii este nulitatea absolută a actului de partaj.

În ipoteza în care printre bunurile succesorale nu se află imobile, convenţia de partaj se poate realiza în forma şi prin actul convenite de părţi, actul de partaj al bunurilor succesorale mobile fiind guvernat de principiul consensualismului.

Partajul prin bună învoială privitor la bunuri mobile poate fi făcut şi verbal, proba acestuia urmând a se face, potrivit rigorilor stabilite de lege în acest sens.

În art. 1145, noul Cod civil reglementează posibilitatea ca, la cererea oricăror persoane interesate, să fie luate unele măsuri conservatorii, care să privească o parte sau totalitatea bunurilor succesorale. Aşadar, măsurile conservatorii care pot fi solicitate de orice persoană interesată, pentru orice motiv (reglementate de art. 1145 NCC, printr-o normă supletivă), nu trebuie confundate cu măsura punerii sigiliilor pe bunurile moştenirii, care trebuie luată în cazul în care nu sunt prezenţi toţi comoştenitorii sau în cazul în care, printre aceştia se află minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească ori persoane dispărute [reglementată de art. 1144 alin. (2) NCC, printr-o normă imperativă]. Partajul prin bună învoială se poate realiza, atât în cadrul procedurii succesorale necontencioase, desfăşurată în faţa notarului public, caz în care actul de împărţeală realizat de acesta din urmă constituie un act autentic, precum şi în faţa instanţei de judecată, caz în care aceasta consemnează convenţia părţilor într-o hotărâre de expedient.

Partajul prin bună-învoială

Învoiala părţilor cu privire la partajul moştenirii poate privi toate bunurile succesorale sau numai o parte a acestora, urmând ca pentru cealaltă parte să intervină o nouă convenţie sau să fie împărţite pe cale judecătorească.

Libertatea părţilor în cadrul partajului convenţional se manifestă şi sub aspectul alegerii modului de efectuare a acestuia: în natură; prin atribuirea tuturor bunurilor unuia sau unora dintre coindivizari şi despăgubirea celorlalţi; prin tragere la sorţi; prin vânzare la licitaţie publică şi împărţirea preţului obţinut; prin atribuirea nudei proprietăţi unora dintre coindivizari şi a uzufructului celorlalţi.

Părţile apelează, ca regulă, la partajul convenţional, întrucât acesta nu presupune cheltuieli materiale semnificative şi nu necesită mult timp.

Condiţiile partajului prin bună-învoială. A se vedea pag. 180-181.


4.2. Partajul pe cale judecătorească 4.2.1. Cazuri de partaj pe cale judecătorească În principiu, părţile au libertatea de a realiza partajul moştenirii, pe cale

amiabilă sau pe cale judecătorească. Acestea pot să se adreseze instanţei de judecată cu o cerere de partaj, dacă partajul nu s-a realizat prin bună învoială sau chiar direct, fără ca, în prealabil, să se fi adresat notarului public. De cele mai multe ori, aşa cum am arătat, părţile procedează la partajul moştenirii pe cale amiabilă, întrucât cel realizat pe cale judecătorească presupune cheltuieli materiale semnificative şi timp.

Totuşi, partajul pe cale judecătorească este obligatoriu, în următoarele cazuri: - nu sunt prezenţi toţi coindivizarii (coindivizarii pot participa personal la

împărţeală sau pot fi reprezentaţi); - unul (unii) dintre comoştenitori nu consimte la partajul prin bună învoială; - instanţa de tutelă nu a încuviinţat partajul prin bună învoială, cu privire la

moştenitorul lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, respectiv curatorul persoanei dispărute nu a consimţit la un astfel de partaj.

4.2.2. Modalităţile de realizare a partajului pe cale judecătorească Potrivit dispoziţiilor art. 676 NCC, partajul bunurilor succesorale se poate

realiza în următoarele modalităţi: - în natură, proporţional cu cota-parte a fiecărui coindivizar; - prin atribuirea bunului aflat în coproprietate, în schimbul unei sulte, în

favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora; - prin vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari, ori în caz de

neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distribuirea preţului către coproprietari, proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.

Partajul judiciar

Ultimele două modalităţi de realizare a partajului operează în ipoteza în care bunul care urmează a fi împărţit este indivizibil, ori nu este comod partajabil în natură, coindivizarii putând apela la acestea, în orice ordine doresc, în funcţie de interesele lor, legiuitorul reglementându-le alternativ. Rezultă, aşadar, că regula cu privire la modalitatea de împărţire a bunului aflat în indiviziune este reprezentată de partajul în natură.

Nu trebuie confundată suspendarea partajului ca efect al convenţiei încheiate de părţi, a cărei durată nu poate fi mai mare de 5 ani (reglementată de art. 672 NCC), cu suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească, care nu poate dura mai mult de 1 an (reglementată de art. 673 NCC).

4.2.2.1. Partajul în natură Potrivit dispoziţiilor art. 676 alin. (1) NCC, „Partajul bunurilor comune se

face în natură, proporţional cu cota-parte a fiecărui coproprietar”. Aceste dispoziţii legale trebuie completate cu cele ale art. 673 C. proc. civ. Potrivit acestora, partajul bunurilor succesorale în natură presupune parcurgerea următoarelor etape: alcătuirea loturilor, stabilirea loturilor după numărul coindivizarilor şi stabilirea sultei.

a) Alcătuirea loturilor Această operaţiune a partajului trebuie realizată cu respectarea principiului

egalităţii părţilor, în sensul că fiecare coindivizar trebuie să primească un lot egal cu drepturile sale.

b) Stabilirea loturilor după numărul coindivizarilor


Un alt principiu ce trebuie valorificat în materia partajului succesoral, în ipoteza în care coindivizarii au drepturi egale, este cel al stabilirii loturilor în funcţie de numărul acestora. Prin excepţie, în cazul reprezentării succesorale, numărul loturilor este proporţional cu numărul tulpinilor. Lotul corespunzând unei tulpini va fi subîmpărţit între coindivizarii aparţinând acelei tulpini. Aceeaşi disproporţionalitate între numărul coindivizarilor şi cel al loturilor (acestea din urmă fiind mai puţine decât coindivizarii) va fi întâlnită şi în ipoteza retransmiterii.

c) Stabilirea sultei Potrivit dispoziţiilor art. 6735 C. proc. civ., ultima teză, „…În cazul în care

loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani”. Această sumă de bani poartă denumirea de sultă. Se procedează la stabilirea sultei foarte frecvent în practică, întrucât alcătuirea în natură a unor loturi perfect egale, este greu de realizat.

Partajul prin atribuirea bunului aflat în indiviziune, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari.

Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se realizează prin atribuire, coindivizarului sau coindivizarilor care au formulat o cerere în acest sens. Pentru a fi adoptată această modalitate de partaj, valabilă atât în cazul bunurilor mobile, cât şi al bunurilor imobile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- bunul este indivizibil sau nu este comod partajabil în natură; - copărtaşul/ii să formuleze o astfel de cerere.

Aceste dispoziţii legale trebuie coroborate cu cele ale Codului de procedură civilă, incidente în materia partajului. Astfel, actul normativ menţionat, în art. 67310, reglementează posibilitatea atribuirii provizorii a bunului incomod partajabil în natură, aceluia dintre coindivizari care a formulat o cerere în acest sens. Se procedează la o astfel de atribuire, în următoarele cazuri:

Partajul judiciar

- nu este posibilă împărţeala bunului în natură; - prin împărţeala în natură s-ar cauza bunului o scădere importantă a valorii

sau i-ar fi modificată, în mod păgubitor, destinaţia economică. Coindivizarul căruia i s-a atribuit bunul în mod provizoriu este obligat la plata

drepturilor cuvenite celorlalţi coproprietari, sumele corespunzătoare trebuind consemnate la dispoziţia instanţei, în intervalul de timp stabilit în acest scop. În caz contrar, instanţa va proceda la atribuirea provizorie a bunului altui coindivizar care a solicitat aceasta.

Dacă mai mulţi coindivizari au solicitat atribuirea provizorie a bunului incomod partajabil în natură, instanţa de judecată va determina coindivizarul cel mai îndreptăţit. Determinarea acestuia are la bază criterii, precum: cotă-parte mai mare; natura bunului şi posibilitatea valorificării mai eficiente din punct de vedere economic; folosirea bunului de către unul dintre coindivizari un timp îndelungat; unul dintre coindivizari a adus îmbunătăţiri bunului în discuţie etc.. O semnificaţie deosebită, în determinarea coindivizarului cel mai îndreptăţit, prezintă posibilitatea de plată a acestuia.

Atribuirea provizorie a bunului coindivizarului cel mai îndreptăţit nu pune capăt stării de indiviziune, aceasta încetând numai prin atribuirea definitivă a bunului. După ce coindivizarul, căruia i-a fost atribuit provizoriu bunul, a plătit sumele de bani stabilite de instanţă, aceasta din urmă, prin hotărârea de partaj, atribuie definit bunul incomod partajabil în natură.


În termeni identici reglementează şi Noul Cod de procedură civilă atribuirea provizorie a bunului incomod partajabil în natură (art. 974 şi 975).

Partajul prin vânzarea bunului. Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, coindivizarii

pot conveni, în temeiul dispoziţiilor art. 676 alin. (2) lit. b) NCC, ca bunul să fie vândut în orice mod stabilit de ei, preţul urmând a fi distribuit, proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.

Numai în măsura în care coindivizarii nu se înţeleg asupra modului de vânzare a bunului comun, acesta va fi vândut la licitaţie publică, în condiţiile legii, iar preţul va fi distribuit între coproprietari, proporţional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.

Dispoziţii incidente în materia partajului prin vânzarea bunului conţine şi Codul de procedură civilă, în art. 67311 şi art. 67312. Prin raportare la aceste dispoziţii legale, măsura vânzării la licitaţie publică a fost calificată de jurisprudenţă, ca fiind nelegală, în cazul în care valorificarea uneia dintre primele două modalităţi (împărţirea în natură sau atribuirea întregului bun unuia dintre coindivizari) era posibilă.

Partajul judiciar

Dimpotrivă însă, a fost considerată legală, dispoziţia instanţei de judecată de a se vinde bunul la licitaţie publică, deşi era posibilă, fie împărţirea în natură, fie atribuirea, însă părţile s-au opus în mod justificat. Într-o asemenea situaţie, s-a dispus, fie vânzarea prin bună învoială, dacă părţile s-au înţeles în acest sens, fie vânzarea prin executor judecătoresc, dacă părţile nu s-au învoit asupra vânzării prin bună învoială, sau în ipoteza în care au convenit, de la început, ca vânzarea să se realizeze prin executor judecătoresc.

Hotărârea judecătorească, indiferent de modalitatea de împărţeală valorificată, trebuie să pună capăt stării de indiviziune, cotele ideale trebuind înlocuite cu bunuri materiale sau cu echivalentul bănesc al acestora.

Care sunt etapele partajului în natură? A se vedea pag. 181-182.

5. Efectele partajului succesoral 5.1. Efectul constitutiv al partajului Partajul are ca efect înlocuirea drepturilor indivize ale coindivizarilor, asupra

întregii mase succesorale, cu drepturi exclusive asupra bunurilor atribuite. Aşadar, prin partaj, coindivizarul devine proprietar exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite [art. 680 alin. (1) NCC].

Partajul, indiferent de forma în care a fost realizat, produce efect constitutiv. În acest context, precizăm că, în ceea ce priveşte cotele care le revin coindivizarilor din bunurile incluse în masa succesorală, aceştia devin proprietari, retroactiv, de la data deschiderii succesiunii [art. 1114 alin. (1) NCC]. În schimb însă, în ceea ce


priveşte bunurile succesorale sau sumele de bani, ce le-au revenit coindivizarilor, prin partaj, trebuie să distingem între felurile acestuia. Astfel, în cazul partajului voluntar, coindivizarii devin proprietari exclusivi ai bunurilor succesorale sau ai sumelor de bani, ce le-au revenit, prin încheierea actului de partaj, de la data stabilită în acesta, dar nu mai devreme de data încheierii actului. În cazul partajului judiciar, coindivizarii devin proprietari exclusivi ai bunurilor succesorale sau ai sumelor de bani, ce le-au revenit, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti [art. 680 alin. (1) NCC]. Aşadar, actul/hotărârea de partaj produce efect translativ de proprietate.

În cazul imobilelor însă, efectele juridice ale partajului se produc, numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică, sau, după caz, hotărârea judecătorească rămasă definitivă au fost înscrise în cartea funciară [art. 680 alin. (2) NCC].

Efectul

constitutiv al partajului

5.2. Consecinţele efectului constitutiv al partajului Efectul constitutiv al partajului generează următoarele consecinţe juridice: a) Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar cu privire la bunul

comun rămân valabile şi sunt opozabile celui căruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului (art. 681 NCC).

Constatăm aşadar că noul Cod civil consacră opozabilitatea actelor încheiate de către unul dintre coproprietari asupra bunului comun, spre deosebire de vechiul Cod, care condiţiona soarta unui asemenea act, de rezultatul partajului. Această soluţie este firească, în opinia noastră, atâta vreme cât partajului i-a fost atribuit efect constitutiv.

b) Spre deosebire de reglementarea civilă anterioară, noul Cod civil consacră obligativitatea realizării formelor de publicitate imobiliară, în ipoteza în care obiectul partajului este reprezentat de drepturi reale imobiliare [art. 680 alin. (2) NCC].

a) Partajul nu poate viza acele bunuri din patrimoniul succesoral care au fost uzucapate de către unul dintre coindivizari (art. 675 NCC).

Ce efect juridic generează partajul? A se vedea pag. 184-185.

6. Obligaţia de garanţie între copărtaşi Din necesitatea asigurării egalităţii în drepturi a comoştenitorilor şi după

partajarea bunurilor succesorale, legiuitorul a statuat obligaţia copărtaşilor de a se garanta reciproc pentru evicţiune şi vicii ascunse, anterioare partajului.

Potrivit dispoziţiilor art. 683 alin. (1) NCC, „Coproprietarii îşi datorează, în limita cotelor-părţi, garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului aplicându-se în mod corespunzător”.

Instituirea obligaţiei de garanţie între copărtaşi, este, în ceea ce ne priveşte, efectul firesc al consacrării caracterului constitutiv al actului de partaj.


Din dispoziţiile legale mai sus menţionate, rezultă cu evidenţă că obligaţia de garanţie între comoştenitori, aplicabilă atât partajului voluntar şi celui judiciar, pe de o parte, cât şi moştenitorilor legali şi celor testamentari, pe de altă parte, este identică cu obligaţia de garanţie a vânzătorului, din materia contractului de vânzare-cumpărare. Drept urmare, nu-i vom acorda atenţie acestei problematici, cu acest prilej.

Regula în materia supusă analizei noastre este aceea că obligaţia de garanţie operează independent de stipularea ei în actul de partaj. Cu titlu de excepţie însă, coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea faptei săvârşite de un alt coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de partaj [art. 683 alin. (3) NCC].

Garanţia între

copărtaşi Aşadar, nu este datorată garanţie, în următoarele două situaţii: - prejudiciul este cauzat de unul dintre coproprietari, caz în care acesta din

urmă trebuie să-l repare, în temeiul dispoziţiilor art. 1357 NCC (care reglementează condiţiile răspunderii pentru fapta proprie).

Rezultă, aşadar, că se datorează garanţie numai pentru fapta terţului. - coproprietarii au fost scutiţi de obligaţia de a garanta prin actul de partaj. Dacă evicţiunea s-a produs sau bunul este afectat de vicii ascunse şi sunt

îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii, fiecare copărtaş este obligat să-l despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se va suporta, proporţional, de către ceilalţi coproprietari, inclusiv de către coproprietarul prejudiciat [art. 683 alin. (2) NCC].

7. Desfiinţarea partajului succesoral Partajul moştenirii poate fi lovit de nulitate, absolută sau relativă, ca orice alt

act juridic, indiferent că a fost realizat prin bună învoială sau pe cale judecătorească. Potrivit dispoziţiilor art. 684 alin. (1) NCC, partajul prin bună învoială poate fi

desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele. Drept urmare, partajul va fi lovit de nulitate absolută, dacă s-a realizat cu

nerespectarea unor norme imperative ale legii (precum cele referitoare la cauză ilicită sau imorală, la obiect ilicit sau imoral ori la formă).

Nulitatea relativă a actului de partaj intervine, în următoarele situaţii: a) consimţământul unuia dintre copărtaşi a fost viciat; Viciile care pot altera consimţământul copărtaşilor, în materia partajului

succesoral, sunt dolul şi violenţa. Noul Cod civil însă prevede în art. 685 că „Nu poate invoca nulitatea relativă a partajului prin bună învoială coproprietarul care, cunoscând cauza de nulitate, înstrăinează în tot sau în parte bunurile atribuite”. Operează astfel o confirmare expresă a nulităţii relative.

Desfiinţarea partajului

Eroarea asupra compoziţiei masei succesorale, în sensul că au fost omise anumite bunuri, nu atrage anularea actului de partaj, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 684 alin. (3) NCC, este valabil acel partaj care nu cuprinde toate bunurile din patrimoniul succesoral, cu privire la bunurile succesorale omise putându-se realiza oricând un partaj suplimentar.

b) nu au fost respectate condiţiile legale cu privire la capacitate. Precizăm însă că partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este

lovit de nulitate absolută [art. 684 alin. (3) NCC]. Anularea actului de partaj produce efecte retroactive, desfiinţând actul ex

tunc, renăscând starea de indiviziune a copărtaşilor. Aceştia trebuie să fie repuşi în


situaţia iniţială, readucând la masa succesorală tot ceea ce au dobândit, ca efect al partajului, nul sau anulat. În consecinţă, coindivizarii trebuie să restituie atât bunurile succesorale dobândite în temeiul partajului nul sau anulat, precum şi fructele produse de acestea.

Alături de restitutio in integrum, desfiinţarea actului de partaj presupune şi resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 1253 alin. (2) NCC, „Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”.

8. Drepturile creditorilor cu privire la partajul succesoral În temeiul art. 1156 NCC, creditorii personali ai copărtaşilor beneficiază de

dreptul de opoziţie sau de dreptul de intervenţie, în temeiul căruia pot pretinde să fie prezenţi la partajul prin bună învoială sau pot să intervină în procesul de partaj.

Înainte de partajul succesoral, creditorii personali ai unui moştenitor nu pot urmări partea acestuia din bunurile moştenirii [art. 1156 alin. (1) NCC]. Aşadar, numai exercitarea dreptului de opoziţie îi permite creditorului personal al moştenitorului să urmărească partea care i s-ar cuveni acestuia din urmă, din bunurile succesorale.

Dreptul de intervenţie înlocuieşte, în materia partajului, acţiunea revocatorie, reglementată de art. 1562 şi urm. NCC.

Creditorii personali ai moştenitorilor pot uza de dreptul de opoziţie, indiferent că partajul moştenirii se efectuează prin bună învoială sau pe cale judecătorească. Cât priveşte partajul realizat prin bună învoială, creditorii personali ai moştenitorilor au dreptul de a pretinde să fie prezenţi, iar cât priveşte partajul pe cale judecătorească, aceştia au dreptul de a interveni în proces.

Dreptul de opoziţie al

creditorilor Opoziţia poate fi făcută, fie anterior declanşării procedurii de partaj, fie

ulterior acestui moment, însă mai înainte ca partajul să fie soluţionat de către instanţa de judecată sau convenit între moştenitori, extrajudiciar.

Dreptul de opoziţie poate fi exercitat printr-o declaraţie, directă (formală) sau indirectă, adusă la cunoştinţa copărtaşilor, din care să rezulte neîndoielnic voinţa creditorului personal al copărtaşului de a participa la partaj.

Ca urmare a exercitării dreptului de opoziţie: a) Copărtaşii au obligaţia de a-l chema pe creditorul-oponent la partaj; În cazul în care creditorul personal al moştenitorilor a cerut să fie prezent, iar

partajul s-a realizat în lipsa lui şi fără să fi fost citat, cel dintâi este îndreptăţit să ceară revocarea partajului, fără a fi obligat să dovedească frauda copărtaşilor. Aşadar, frauda copărtaşilor este prezumată [art.1156 alin. (4) NCC]. În orice alte cazuri, creditorii personali ai moştenitorilor trebuie să dovedească frauda copărtaşilor, potrivit regulilor de drept comun.

b) Creditorul-oponent are dreptul să supravegheze regularitatea partajului, dar nu poate pretinde ca partajul să se facă, potrivit intereselor sale;

c) Din bunurile moştenirii atribuite prin partaj, precum şi din cele care le iau locul în patrimoniul moştenitorului, creditorii moştenirii vor fi plătiţi cu preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorilor. Aşadar, în concursul dintre creditorii moştenirii şi creditorii personali ai moştenitorilor, vor avea prioritate cei dintâi, creanţele lor fiind satisfăcute cu preferinţă [art. 1156 alin. (5) NCC].


Alineatul final al art. 1156 asimilează legatarul cu titlu particular, al cărui legat nu are ca obiect un bun individual determinat, cu creditorii moştenirii, creanţa acestuia fiind satisfăcută, de asemenea, cu preferinţă.

Aşadar, în temeiul dispoziţiilor art. 1156 NCC, ia naştere obligaţia notarului public de a încunoştinţa şi de a invita la semnarea actului de partaj prin bună învoială creditorii personali ai moştenitorilor, declaraţiile acestora din urmă fiind consemnate în actul de partaj. Mai mult, notarul public trebuie să consemneze şi să aducă la cunoştinţa copartajanţilor sancţiunea revocării partajului, în cazul în care unul dintre aceştia nu declară existenţa creditorilor personali.

Ceilalţi moştenitori (aşadar, mai puţin cei urmăriţi) pot obţine respingerea acţiunii de partaj, introdusă de către creditor, plătind datoria în numele şi pe seama moştenitorului debitor [art. 1156 alin. (3) NCC].

Creditorii personali ai copărtaşilor, care nu au formulat opoziţia mai înainte ca partajul moştenirii să devină definitiv, nu mai au dreptul de a cere revocarea acestuia pe cale revocatorie, chiar dacă s-a realizat cu fraudarea intereselor lor.

Dacă există mai mulţi creditori personali ai aceluiaşi copărtaş, este necesar ca fiecare dintre aceştia să-şi declare opoziţia la împărţeală, mai puţin în cazul creanţei solidare sau al obligaţiei indivizibile.

Ce drepturi au creditorii personali ai copărtaşilor cu privire la partaj? A se

vedea pag. 187-188.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 19. PARTAJUL DE ASCENDENT

1. Noţiunea partajului de ascendent Potrivit dispoziţiilor art. 1160 NCC, „Ascendenţii pot face partajul bunurilor

lor între descendenţi”. Prin partajul de ascendent, este evitată starea de indiviziune în care s-ar găsi descendenţii, ca urmare a culegerii moştenirii legale. Descendenţii vor primi, la data deschiderii moştenirii, prin voinţa ascendentului lor, bunuri materiale şi nu cote-părţi ideale.

Partajul de ascendent

Partajul de ascendent este un act juridic mixt, presupunând existenţa concomitentă a unei liberalităţi inter vivos sau mortis causa şi a unui act de partaj, dar de natură specială. Acesta din urmă are menirea de a evita naşterea stării de indiviziune între comoştenitori.


De altfel, partajul de ascendent se deosebeşte de partajul succesoral, prin bună învoială sau pe cale judecătorească, prin faptul că cel dintâi preîntâmpină naşterea stării de indiviziune între comoştenitori şi nu îi pune capăt, precum cel din urmă.

2. Condiţiile partajului de ascendent 2.1. Consideraţii generale privind condiţiile partajului de ascendent În temeiul dispoziţiilor art. 1161 alin. (1) NCC, „Partajul de ascendent se poate

realiza prin donaţie sau prin testament, cu respectarea formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege pentru aceste acte juridice”. În consecinţă, partajul de ascendent trebuie să respecte condiţiile de formă ale donaţiei sau testamentului, precum şi condiţiile de fond privitoare la capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.

Întrucât donaţia este un act autentic, partajul de ascendent realizat în această formă trebuie să îmbrace, sub sancţiunea nulităţii absolute, această formă. De asemenea, partajul realizat în forma unui testament – act juridic solemn – trebuie să îmbrace forma scrisă şi să respecte interdicţia testamentului reciproc.

În plus, cu privire la partajul de ascendent trebuie îndeplinite anumite condiţii privitoare la: persoanele care îl pot realiza; persoanele între care se poate face acest partaj; obiectul partajului şi modul de partajare a bunurilor.

2.2. Persoanele care pot realiza partajul de ascendent Potrivit dispoziţiilor art. 1160 NCC, pot împărţi bunurile succesorale, încă din

timpul vieţii, potrivit voinţei lor, ascendenţii (părinţi, bunici, străbunici etc.) din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, care au capacitatea de a dispune prin donaţie sau testament. Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor legale menţionate, rezultă că rudele colaterale ale moştenitorilor nu pot realiza o astfel de împărţeală.

Condiţiile

partajului de ascendent

Aşadar, orice ascendent, indiferent de apartenenţa la clasele de moştenitori (ascendenţi privilegiaţi sau ascendenţi ordinari), poate realiza un partaj de ascendent.

2.3. Persoanele între care se poate realiza partajul de ascendent Din dispoziţiile art. 1160 NCC, care are menirea de a identifica subiectele

partajului de ascendent, rezultă că acesta trebuie realizat în favoarea descendenţilor (copii, nepoţi, strănepoţi etc.). Nu prezintă importanţă faptul că rudenia în linie descendentă este firească, rezultând din căsătorie ori din afara căsătoriei, că aceasta este civilă, rezultând din adopţie sau că descendenţii sunt rezultaţi prin reproducere umană asistată medical cu terţ donator.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, partajul de ascendent trebuie să cuprindă pe toţi descendenţii care îndeplinesc condiţiile de a veni la moştenire, fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală [art. 1163 alin. (1) NCC].

Aşadar, pot beneficia de partajul de ascendent numai descendenţii care îndeplinesc condiţiile de a moşteni, anume: capacitate, vocaţie concretă şi nedemnitate. Descendenţii care au numai vocaţie generală la moştenirea ascendentului şi nu vocaţie concretă, fiind îndepărtaţi de către descendenţii aflaţi într-un grad de rudenie preferabil, nu pot beneficia de partajul de ascendent. Se impune precizat însă faptul că, şi în cazul partajului de ascendent, operează reprezentarea succesorală, astfel încât, în ipoteza în care un descendent al dispunătorului este predecedat sau nedemn, descendenţii celui dintâi vor beneficia de partea acestuia.

În mod excepţional însă, dacă partajul de ascendent nu a avut în vedere un descendent care vine la moştenire prin reprezentare succesorală, însă a fost cuprins


acela pe care îl reprezintă, acesta nu este lovit de nulitate [art. 1163 alin. (2) NCC]. Aşadar, noul Cod civil este permisiv şi validează partajul de ascendent dispus în favoarea unui descendent predecedat sau nedemn, reprezentat în condiţiile legii. Nu constituie o cauză de nulitate aşadar, neidentificarea în cadrul partajului de ascendent a reprezentanţilor, dacă a fost identificat reprezentatul.

Îndeplinirea condiţiilor dreptului la moştenire în persoana beneficiarilor se apreciază, raportat la data deschiderii moştenirii.

Care sunt persoanele care pot realiza partajul de ascendent? A se vedea pag.

189.

2.4. Obiectul partajului de ascendent Partajul de ascendent, realizat printr-un testament, poate avea ca obiect toate

bunurile, mobile sau imobile, existente în patrimoniul ascendentului, la data deschiderii moştenirii sau numai o parte a acestora (art. 1162 NCC). Dimpotrivă, partajul de ascendent, realizat printr-o donaţie, poate avea ca obiect, sub sancţiunea nulităţii parţiale, numai bunurile, mobile sau imobile, prezente ale dispunătorului, nu şi bunurile viitoare ale acestuia [art. 1161 alin. (2) NCC].

Condiţiile

partajului de ascendent

Justeţea acestor dispoziţii legale nu poate fi tăgăduită, întrucât donaţia în care se materializează partajul de ascendent produce efecte de la data încheierii acesteia în forma cerută de lege, astfel încât donatorul poate dispune numai de bunurile care se află la acel moment în patrimoniul său. Dimpotrivă, testamentul produce efecte de la data deschiderii moştenirii şi nu de la data întocmirii sale, astfel încât şi bunurile viitoare ale testatorului pot forma obiectul unui testament-partaj. Dacă testatorul nu precizează că obiectul partajului de ascendent este format din toate bunurile sale, inclusiv cele viitoare, bunurile care nu au fost vizate, se vor moşteni în condiţiile dreptului comun (art. 1162 NCC). De asemenea, vor fi dobândite în condiţiile dreptului comun (regulile moştenirii legale) bunurile care nu au fost cuprinse în donaţia-partaj.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că şi în lumina dispoziţiilor noului Cod civil putem susţine că partajul de ascendent vizează, în egală măsură, bunurile asupra cărora dispunătorul are un drept de proprietate comună pe cote-părţi.

În lumina dispoziţiilor art. 350 NCC, potrivit cărora „Fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri”, apreciem că pot forma obiectul unui testament-partaj, bunurile asupra cărora dispunătorul are un drept de proprietate comună în devălmăşie, alături de soţul său. Considerăm însă că, dimpotrivă, nu pot forma obiectul partajului de ascendent, materializat într-un testament, bunurile asupra cărora ascendentul-dispunător are un drept de proprietate comună în devălmăşie, împreună cu alte persoane decât soţul.

Apreciem însă că, în niciun caz, nu pot forma obiectul unei donaţii-partaj bunurile asupra cărora dispunătorul are un drept de proprietate comună în devălmăşie.


2.5. Modul de efectuare a partajului Este evitată naşterea stării de indiviziune între moştenitori, numai dacă partajul

realizat de ascendent îndeplineşte următoarele condiţii: - partajul este efectiv, în sensul că diviziunea bunurilor trebuie să vizeze

materialitatea acestora. Indicarea numai a cotei-părţi care se cuvine descendenţilor nu are semnificaţia unui partaj de ascendent.

- partajul să respecte dreptul descendenţilor şi soţului supravieţuitor la rezervă. În caz contrar, aceştia pot cere reducţiunea liberalităţilor excesive, în temeiul dispoziţiilor art. 1163 alin. (3) NCC.

Interpretând per a contrario dispoziţiile art. 1163 alin. (3) NCC, rezultă că ascendentul nu trebuie să respecte principiul egalităţii între rudele de acelaşi grad. În consecinţă, ascendentul poate favoriza pe unul dintre descendenţii săi, însă, numai în limitele cotităţii disponibile. În egală măsură, ascendentul nu este ţinut a respecta regula egalităţii în natură, statuată de dispoziţiile art. 676 alin. (1) NCC.

- partajul să respecte, sub condiţia nulităţii absolute, cerinţele de formă prevăzute de lege pentru donaţie şi testament.

3. Efectele partajului de ascendent Efectele partajului de ascendent sunt diferite, după cum acesta s-a realizat prin

donaţie sau prin testament. 3.1. Efectele partajului realizat prin donaţie Partajul de ascendent, realizat prin donaţie, produce două categorii de efecte:

efecte înainte de deschiderea succesiunii şi efecte după deschiderea succesiunii. A) Efecte înainte de deschiderea succesiunii. Între momentul donaţiei şi momentul deschiderii succesiunii, se nasc efecte

juridice, pe de o parte, între ascendentul-donator şi descendenţii-donatari, iar pe de altă parte, între descendenţii-donatari. a) Efecte între ascendentul-donator şi descendenţii-donatari.

Efectele partajului de

ascendent

Între ascendentul-donator şi descendenţii-donatari, înainte de deschiderea moştenirii, iau naştere raporturi specifice de donaţie, ce antrenează următoarele consecinţe:

- donatarii vor primi, de la data încheierii contractului, drepturile care formează obiectul acestuia;

- donatarii pot dispune liber de bunurile dobândite, cu respectarea însă a formelor de publicitate imobiliară pentru cazul imobilelor;

- donaţia este revocabilă pentru neexecutarea sarcinilor şi pentru ingratitudine, în condiţiile dreptului comun (art. 1020 - 1029 NCC);

- creditorii ascendentului pot ataca donaţia prin acţiune revocatorie, în condiţiile dreptului comun (art. 1562-1565 NCC);

- valoarea donaţiei va fi reunită fictiv la activul net al moştenirii, pentru a fi determinată cotitatea disponibilă [art. 1151 alin. (1) NCC].

b) Efecte între descendenţii-donatari. Între descendenţii-donatari, având unii faţă de alţii calitatea de copărtaşi, iau

naştere raporturi specifice partajului, ce generează următoarele consecinţe: - descendentul evins are acţiune în garanţie împotriva celorlalţi, în sensul că

pierderea cauzată de evicţiune sau de viciile ascunse ale bunurilor succesorale va fi suportată de fiecare copartajant, proporţional cu partea cuvenită [art. 683 alin. (1) NCC];


- plata eventualelor sulte este garantată cu un privilegiu asupra bunurilor care formează obiectul donaţiei, iar neplata acestora nu atrage rezoluţiunea convenţiei.

B) Efecte după deschiderea succesiunii. După deschiderea succesiunii, descendenţii-donatari devin succesibili, păstrând

însă şi calitatea de donatari. Drept urmare, aceştia au dreptul de opţiune succesorală, putând accepta sau refuza moştenirea.

Descendenţii care acceptă moştenirea şi care îndeplinesc condiţiile de a moşteni:

- păstrează fiecare ce a primit de la defunct în stare divizată; Bunurile care nu au format obiectul partajului-donaţie, vor fi dobândite de

către descendenţi, în condiţiile dreptului comun, în stare de indiviziune. - răspund de datoriile şi sarcinile moştenirii, proporţional cu partea cuvenită; - descendentul a cărui rezervă a fost încălcată prin partajul de ascendent poate

cere reducţiunea loturilor celorlalţi copartajanţi. Acelaşi lucru poate pretinde şi soţul supravieţuitor al dispunătorului a cărui rezervă succesorală a fost încălcată prin partajul-donaţie.

- descendenţii-donatari nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor primite, raportarea acestora ar echivala cu anularea partajului realizat de ascendentul-donator. Donaţia prin care s-a realizat partajul de ascendent va fi imputată asupra rezervelor succesorale ale descendenţilor şi a soţului supravieţuitor şi, în măsura depăşirii acestora, se va imputa asupra cotităţii disponibile.

Descendenţii care nu au acceptat moştenirea, fiind renunţători sau nedemni, păstrează bunurile dobândite prin efectul donaţiei, în limitele cotităţii disponibile. Aceasta din urmă va fi calculată, în raport cu moştenitorii rezervatari, care vin efectiv la moştenire.

Efectele partajului de

ascendent

3.2. Efectele partajului realizat prin testament Dacă partajul s-a realizat printr-un testament, acesta nu produce niciun efect în

timpul vieţii testatorului, întrucât este un act mortis causa. Drept urmare, până la data deschiderii moştenirii, testamentul prin care s-a realizat partajul de ascendent poate fi oricând revocat de către ascendentul-testator.

La moartea ascendentului-testator însă, descendenţii gratificaţi dobândesc bunurile în calitate de moştenitori legali şi nu de legatari cu titlu particular, având posibilitatea de a opta în modalităţile legale (acceptare şi renunţare), fiind evitată starea de indiviziune.

Cu privire la moştenirea primită în temeiul partajului de ascendent, materializată într-un testament, descendenţii au două posibilităţi:

- să accepte moştenirea, în forma divizată în care le-a fost lăsată de către ascendentul-testator;

- să renunţe la moştenire, fără să mai primească nimic. Partajul de ascendent, realizat printr-un testament, are valoare de act de partaj

şi nu de dispoziţie testamentară, astfel încât devine explicabilă consecinţa pe care acest act o generează, descendenţii nedevenind moştenitori testamentari, ci având calitatea de moştenitori legali.

Partajul de ascendent dă naştere unor veritabile raporturi de partaj al moştenirii, astfel încât copărtaşii, pe de o parte, îşi datorează garanţie iar, pe de altă parte, se bucură de privilegiu, în condiţiile dreptului comun.

Bunurile dobândite de către ascendent, ulterior realizării partajului, vor reveni descendenţilor, potrivit regulilor dreptului comun, în stare de indiviziune. Dacă însă


bunurile care au format obiectul partajului de ascendent nu mai există în patrimoniul succesoral, la data deschiderii moştenirii, copărtaşul afectat (rămas fără lot) poate cere constatarea nulităţii actului de partaj [art. 1163 alin. (1) NCC]. Dacă lotul unui descendent a fost numai diminuat, astfel încât nu este asigurată rezerva sa succesorală, acesta este îndreptăţit să ceară reducţiunea loturilor celorlalţi copărtaşi [art. 1163 alin. (3) NCC).

4. Cauzele de ineficacitate a partajului de ascendent Ineficacitatea partajului de ascendent este atrasă, atât de cauze de drept comun

(precum: nulitatea relativă pentru incapacitatea ascendentului sau vicierea voinţei acestuia; nulitatea absolută pentru lipsa formei, cerută de lege ad validitatem; revocarea donaţiei pentru ingratitudine sau neexecutarea sarcinii ori revocarea actului de partaj-donaţie, ca efect al promovării de către creditori a unei acţiuni revocatorii), cât şi de cauze specifice.

Constituie cauze speciale de ineficacitate a partajului de ascendent, potrivit dispoziţiilor art. 1163 NCC, următoarele:

- omiterea unui descendent care îndeplineşte condiţiile de a veni la moştenire, fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală, cauză ce atrage nulitatea absolută a partajului [alin. (1)].

- încălcarea rezervei succesorale a descendenţilor sau a soţului supravieţuitor, ceea ce antrenează reducţiunea liberalităţii excesive [alin. (3)].

Ce efecte juridice generează partajul de ascendent între ascendentul-donator şi

descendenţii-donatari? A se vedea pag. 191.


Noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012. 2. Florescu D.C., Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011. 3. Genoiu I, Dreptul la moştenire în Noul Cod civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,






Documents

Drept Civil. Succesiuni Genoiu Complet