Curs 1 05.10.2010

INTRODUCERE

I. OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sanctionate de statul roman si este un sistem extrem de vast si complex format din numeroase ramuri si institutii juridice.Dreptul roman a trait o viata milenara intrucat el s-a format in epoca fondarii Romei si s-a aplicat pana la moartea imparatului Justinian (din secolul VIII i.H. pana in secolul VI d.H.).Pentru a intelege specificul dreptului roman trebuie sa retinem ca, la origine, si romanii ca si alte popoare ale Antichitatii au confundat dreptul cu religia si cu morala, dar, spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice, romanii au depasit aceasta confuzie si au realizat o distinctie foarte clara intre normele dreptului, normele religioase si normele de morala.Inca din epoca veche, romanii desemnau normele dreptului prin cuvantul ius, iar normele religioase prin cuvantul fas.La romani, ideologia juridica si-a pus o puternica amprenta asupra intregii vieti spirituale. In Antichitate se spunea ca asa cum grecii sunt un popor de filozofi, romanii sunt un popor de juristi. Dar daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme in viata publica, trebuia sa faca dovada ca a fost elev al unui jurisconsult celebru. Jurisconsultii erau oameni de stiinta, cercetatori ai dreptului roman.Cu toate acestea, in unele texte juridice clasice constatam cu surprindere ca persista stravechea confuzie dintre drept, religie si morala, depasita demult in practica juridica. Astfel, printr-un text din opera legislativa a imparatului Justinian ni s-a transmis definitia jurisprudentei sau definitia stiintei dreptului. Potrivit acestui text: Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia (Jurisprudenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta a ceea ce este drept si nedrept). In aceasta definitie dreptul se confunda cu religia si cu morala.Printr-un text atribuit jurisconsultului clasic Ulpian, ni s-au transmis principiile fundamentale ale dreptului: Juris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum non laedere suum cuique tribuere (Principiile dreptului sunt acestea: a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau). In acest text dreptul se confunda cu morala, deoarece primul principiu tine de domeniul moralei, iar urmatoarele doua tin de domeniul dreptului.Printr-un alt text clasic, apartinand jurisconsultului Celsus, ni s-a transmis definitia dreptului: Jus est ars boni et aequi (Dreptul este arta binelui si a echitabilului). Si aici dreptul se confunda cu morala, deoarece conceptul de echitate are la romani o dubla acceptiune: una morala si alta juridica.

Faptul ca in unele texte clasice persista confuzia dintre drept, religie si morala, in ciuda faptului ca aceasta confuzie fusese demult depasita in practica institutiilor judecatoresti, isi are explicatia sa.In primul rand, romanii au fost un popor profund conservator, un popor care nu a renuntat niciodata la vechile valori, chiar daca ele erau depasite in mod vadit de noile realitati.In al doilea rand, fiind un popor pragmatic, romanii aveau un ascutit simt practic, iar aceasta trasatura a psihologiei lor s-a oglindit si in cercetarile juridice, in sensul ca jurisconsultii romani nu isi incepeau lectiile cu incursiuni teoretice, ci cu expunerea unor spete, pe care le analizau impreuna cu studentii si constatau ca intre acele cazuri exista puncte comune, pe baza carora incercau apoi sa formuleze anumite principii de drept. Acele principii erau consacrate, adica erau recunoscute ca atare de toti jurisconsultii numai daca erau in masura sa ofere solutii optime pentru toate cazurile imaginabile dintr-un anumit domeniu.In al treilea rand, romanii nu au avut vocatia teoriei, de aceea ei au formulat cateva definitii si acelea imprumutate de la greci, care erau mari maestri ai teoriei. Iar vechii greci nu au facut distinctie intre drept si morala. Dimpotriva, ei considerau ca dreptul este un element component al moralei (principiile juridice se formeaza si sunt consacrate in practica instantelor judecatoresti, pe cand definitiile sunt formulate din notiuni de ordin teoretic in vederea sistematizarii anumitor materii care sunt supuse cercetarii juridice; principiile apar in practica, definitiile in teorie). Astfel, definitiile sunt luate de la greci, iar principiile de la romani.Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii, procedee si institutii care s-au dovedit instrumente ideale ale gandirii juridice si au fost preluate atat in societatea medievala cat si in societatea moderna. Aceasta evolutie a fost posibila datorita faptului ca romanistii s-au preocupat inca de la inceputurile Evului Mediu de reconstituirea si valorificarea tezaurului gandirii romane.

Cercetarea dreptului roman Inca din secolul VII, la Ravenna, in Italia, s-a forma prima scoala de drept roman, care a functionat pana in secolul XI. Aceasta scoala si-a propus sa cerceteze valorile juridice romane. In secolul X, in orasul Pavia, tot in Italia, s-a fondat o scoala de drept similara. Lucrarile elaborate de reprezentantii acelor scoli nu s-au pastrat, ele au fost distruse, incat le cunoastem numai din izvoare indirecte, adica din alte lucrari care s-au referit la ele. Cert este ca acele lucrari nu au putut avea o valoare stiintifica deosebita intrucat, in mod sigur, reprezentantii acelor scoli nu au cunoscut Digestele lui Justinian. Digestele sunt o culegere de fragmente din lucrarile jurisconsultilor clasici, lucrari care s-au pierdut, pe cand Digestele s-au pastrat, au ajuns pana la noi, astfel incat, prin intermediul lor, putem cunoaste, macar in parte, lucrarile jurisconsultilor clasici. In secolul XI, in orasul Bologna, profesorul Irnerius a fondat scoala glosatorilor. Glosatorii s-au condus in cercetarile lor dupa metoda exegetica, in sensul ca ei au explicat de asa maniera textele juridice romane incat acele texte sa poata fi intelese si de profani (cei care nu aveau pregatire de specialitate). Acele explicatii sau comentarii sunt denumite glose, insa ele nu urmau a fi aplicate in practica instantelor judecatoresti. De aceea, se afirma ca scoala glosatorilor nu a avut o finalitate practica. Cel mai valoros reprezentant al acestei scoli a fost profesorul Accursius, autorul Marii Glose, care cuprinde peste 96.000 (96.260) de comentari sau glose. In secolul XIV, tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat scoala postglosatorilor sau scoala Bartoliana. Aceasta scoala Bartoliana s-a condus dupa metoda dogmatica, deoarece postglosatorii nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat glosele sau comentariile glosatorilor, cu scopul de a extrage din acele glose principii juridice care sa fie aplicate in practica instantelor judecatoresti; asadar, scoala postglosatorilor a avut o finalitate practica. Principiile juridice formulate de glosatori s-au aplicat nu numai in Italia, ci in intreaga Europa de Apus si mai cu seama in Germania pentru ca, in secolul XV, germanii au renuntat la dreptul lor national, care era primitiv, si au preluat principiile formulate de postglosatori, le-au adaptat si le-au aplicat la realitatile din Germania feudala. Pe aceasta cale, s-a format in Germania in secolul XVI un nou sistem de drept, denumit Usus modernus pandectarum sau Dreptul modern al Pandectelor. Grecii desemnau Digestele lui Justinian prin termenul de Pandecte, astfel incat dreptul modern al Pandectelor inseamna dreptul modern al Digestelor. In secolul XVI, in Franta, s-a fondat scoala istorica a dreptului roman de catre profesorul Andr Alciat. Scoala istorica a marcat o inflorire a cercetarilor in domeniul dreptului roman pentru ca reprezentantii scolii istorice au valorificat pe langa textele juridice romane si alte cunostinte din domenii conexe: istorie, filosofie, filologie. Cel mai valoros reprezentant al scolii istorice a fost profesorul Jacques Cujas care, pentru prima oara, a incercat sa reconstituie lucrarile jurisconsultilor clasici pe baza fragmentelor din Digestele lui Justinian. La inceputul secolului XIX, in 1802, prin prelegerile pe care le-a tinut la Universitatea din Marburg (Germania), profesorul Savigny a fondat noua scoala istorica a dreptului roman, care a marcat o noua inflorire a cercetarilor in domeniul dreptului roman. In conceptia profesorului Savigny statul nu este in masura sa elaboreze normele juridice, astfel incat normele dreptului nu pot imbraca forma legii, ci numai forma nescrisa a obiceiului juridic sau a traditiei juridice, care exprima constiinta natiunii sau psihologia poporului; ori, traditia juridica germana isi avea originea in principiile formulate de postglosatori, astfel incat intelegerea corecta a traditiei juridice germane era conditionata de cunoasterea aprofundata a dreptului roman. In a doua jumatate a secolului XIX s-a remarcat, in mod deosebit, profesorul Theodor Mommsen, care a scris cea mai buna istorie a Romei si care este considerat cel mai mare romanist al tuturor timpurilor. El s-a condus dupa metoda dialectica si a cercetat institutiile juridice romane in evolutia lor istorica si in stransa relatie cu viata economica, sociala, politica. La inceputul secolului XX, la Sorbona, in Franta, s-a afirmat profesorul Paul Frederic Girard, care este autorul unui tratat modern pentru toti cercetatorii si care a alcatuit cea mai buna editie a textelor juridice romane, Colectia Girard. In perioada interbelica s-a remarcat profesorul Pietro Bonfante, in Italia, care a publicat cea mai buna editie a operei legislative a imparatului Justinian.Cercetarea dreptului roman la romni La romni, cercetarea stiintifica a institutiilor juridice romane a inceput odata cu Titus Livius Maiorescu, caci Titu Maiorescu a publicat o ampla lucrare de drept roman intitulata In contra scoalei Barnutiu, lucrare prin care demonstreaza ca institutiile juridice romane nu pot fi intelese corect daca nu sunt cercetate in stransa legatura cu formele de organizare pe care le-a cunoscut statul roman in evolutia sa istorica. La inceputul secolului XX s-a remarcat la Universitatea din Bucuresti profesorul Stefan Longinescu care a elaborat un tratat de drept roman apreciat in tara si in strainatate (el avand doctoratul in Germania). In perioada interbelica s-au remarcat la Cluj profesorul Ion Catuneanu, iar la Bucuresti profesorii Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu si Gheorghe Dumitriu. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, catedrele de drept roman au fost ilustrate in mod stralucit la Bucuresti de profesorul Constantin Tomulescu, membru al Academiei Constantiniene de Drept Roman de la Perugia, cea mai inalta autoritate in materie, la Cluj de profesorul Vladimir Hanga, iar la Iasi de profesorul Mihai Jacota. Aproape toate lucrarile profesorilor mentionati se gasesc la Biblioteca Facultatii de Drept din Bucuresti.

In cursul nostru nu vom cerceta intregul drept roman, ci numai dreptul privat roman, deoarece este domeniul in care romanii au dat intreaga masura a spiritului lor creator. Dreptul privat este domeniul in care romanii au creat concepte, categorii, principii si institutii juridice care se aplica si in zilele noastre. Romanii au avut reprezentarea distinctiei dintre dreptul public si cel privat inca din epoca veche, asa cum rezulta din fizionomia institutiilor juridice, insa ei nu au teoretizat aceasta distinctie, neavand mania teoretizarii. Abia la sfarsitul secolului II d.H., jurisconsultul Ulpian ne infatiseaza criteriul pe baza caruia putem distinge intre dreptul public si cel privat. Potrivit lui Ulpian, Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat privatum quod ad singulorum utilitatem (Dreptul public este acela care se refera la organizarea statului roman, iar dreptul privat este acela care se refera la interesele fiecaruia). Aceasta definitie este criticabila, pentru ca in conceptia lui Ulpian exista anumite norme juridice care dau expresie intereselor generale ale societatii alaturi de alte norme juridice care exprima interese individuale. In realitate toate normele dreptului, fara exceptie, exprima interese generale ale societatii; nu exista norme de drept care sa exprime interese individuale.Si cu toate acestea, exista un criteriu pe baza caruia putem distinge intre dreptul public si cel privat, si anume criteriul sferei de reglementare juridica, intrucat normele dreptului public reglementeaza anumite categorii de relatii sociale, iar cele ale dreptului privat reglementeaza alte categorii de relatii sociale. Astfel, normele dreptului public reglementeaza relatiile sociale care se formeaza in legatura cu organizarea statului precum si relatiile dintre stat si cetateni, pe cand normele dreptului privat reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial (este patrimonial tot ceea ce poate fi apreciat in bani) precum si relatiile sociale care iau nastere intre persoane cu ocazia solutionarii proceselor private (sunt private acele procese care un obiect patrimonial).

Asadar, dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sanctionate de statul roman, norme care reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial precum si relatiile care iau nastere intre persoane cu ocazia judecarii proceselor private.

Cursul de drept roman va avea o fizionomie corespunzatoare, caci el trebuie sa analizeze, din punct de vedere stiintific, toate categoriile de norme juridice care intra in sfera dreptului privat roman.

Cursul este format din trei parti:

1) Izvoarele dreptului privat roman;

2) Procedura civila romana;

3) Dreptul civil roman.

1) Izvoarele dreptului privat roman

Sunt formele de exprimare ale normelor juridice de drept privat roman; sunt in numar de sase:

obiceiul;

legea;

edictele magistratilor;

jurisprudenta;

senatusconsultele;

constitutiunile imperiale.

2) Procedura civila romana

Cuprinde acele norme juridice care au reglementat desfasurarea proceselor private in cadrul celor trei sisteme procedurale (procesuale) pe care le-au cunoscut romanii:

a) Procedura legisactiunilor (aplicata in epoca veche);

b) Procedura formulara (aplicata in epoca clasica);

c) Procedura extraordinara (aplicata in epoca postclasica).

3) Dreptul civil roman (ocupa locul central in economia materiei)

a) Persoanele

Se infatiseaza conditia juridica a diverselor categorii de persoane;

Organizarea familiei romane;

Procedee juridice create de romani in vederea protejarii incapabililor de fapt

b) Bunuri

Fizionomia celor trei titluri juridice prin intermediul carora persoanele exercita stapanirea asupra lucrurilor: posesiunea, detentiunea, proprietatea.

c) Succesiuni

Se analizeaza normele juridice care reglementeaza transmiterea patrimoniului de la defunct catre urmasii sai.

d) Obligatii

Este cea mai importanta parte pentru ca institutiile din materia obligatiilor sunt oglinda juridica a economiei de schimb;

Cuprinde doua parti:

partea generala: Teoria generala a obligatiilor;

partea speciala: Izvoarele obligatiilor.

Curs 2 12.10.2010

II. IMPORTANTA DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Problema importantei dreptului privat roman s-a pus inca din vremea postglosatorilor deoarece dreptul privat roman a supravietuit societatii care l-a creat si s-a aplicat atat in epoca feudala cat si in cea moderna. Spre deosebire de celelalte asa-zise sisteme de drept ale Antichitatii, care au ramas simple documente arheologice, acest fenomen de vitalitate cu totul exceptionala a fost explicat fie prin factori de natura obiectiva, fie prin factori de natura subiectiva, inclusiv psihologici.

In primul rand, trebuie sa retinem ca dreptul privat roman e expresia juridica generala si abstracta a relatiilor dintr-o societate intemeiata pe proprietatea privata si pe economia de schimb. Astfel incat, orice societate care cunoaste proprietatea privata si economia de schimb gaseste gata elaborate in dreptul privat roman toate procedeele juridice necesare in vederea reglementarii relatiilor din acea societate.

In al doilea rand, dreptul privat roman este un vast teren de verificare a doctrinelor, a teoriilor cu privire la aparitia si la evolutia fenomenului juridic, avand in vedere faptul ca societatea nu este amorfa, ci e un ansamblu organizat, un sistem format din mai multe componente, printre care si una juridica, aceasta aflandu-se intr-o stransa relatie de interconditionare cu celelalte componente ale sistemului social (politica, economia, cultura), ori, evolutia milenara a dreptului privat roman ne ofera prilejul sa urmarim dialectica relatiilor dintre componenta juridica si celelalte componente ale sistemului social.

In al treilea rand, pentru prima data in istoria omenirii, romanii au creat un sistem de concepte rezervate exprimarii nevoilor juridice. Aceste concepte care sunt distincte de limbajul comun se numesc limbajul dreptului, alfabetul dreptului sau terminologia juridica. Pe aceasta cale, romanii au creat un criteriu de ordin formal, de ordin lingvistic, pe baza caruia putem distinge intre ceea ce este juridic si ceea ce este nejuridic, pe cand celelalte popoare antice, inclusiv grecii, nu au fost in masura sa elaboreze un asemenea limbaj. Popoarele din Orientul antic au exprimat toate categoriile de norme sociale prin acelasi limbaj, aceeasi terminologie, iar consecinta a fost ca acele popoare n-au reusit sa realizeze distinctia intre normele dreptului, religie si morala.

Pentru noi romnii, dreptul privat roman prezinta o importanta aparte pentru ca dreptul romnesc s-a format si a evoluat sub influenta dreptului privat roman.

In cadrul acestei evolutii, distingem trei momente principale:

1) Momentul formarii Legii Tarii pe fondul juridic daco-roman;

2) Momentul elaborarii legiuirilor feudale romanesti scrise;

3) Momentul elaborarii operei legislative a lui Al. I. Cuza.

1) In legatura cu primul moment, retinem ca in Dacia romana a avut loc un proces de impletire, pana la contopire, a dreptului geto-dac cu dreptul privat roman. Din aceasta contopire s-a nascut un nou sistem de drept: dreptul daco-roman, un sistem juridic original in care institutiile dreptului privat roman au dobandit noi functii si noi finalitati. Cateva secole mai tarziu, in epoca feudalismului timpuriu, pe acest fond juridic s-a fondat Legea Tarii sau dreptul feudal romanesc nescris, denumit si obiceiul pamantului. Cercetand comparativ dreptul privat roman si Legea Tarii, istoricii si romanistii au constatat ca exista o serie de puncte comune care se explica prin faptul ca elemente de drept privat roman au ajuns in Legea Tarii prin dreptul daco-roman care se afla la temelia sa.

2) In legatura cu al doilea moment, retinm ca incepand cu secolul XV au aparut pravilele bisericesti (intai in slavona, apoi in romana) apoi cele laice. Toate aceste pravile sau legiuiri feudale romanesti scrise s-au inspirat din dreptul bizantin Basilikalele. Acestea nu sunt altceva decat dreptul roman din epoca imparatului Justinian adoptat la realitatea din societatea feudala bizantina. De aceea se afirma ca legiuirile noastre feudale au preluat influenta dreptului privat roman prin filiera bizantina.

3) In legatura cu al treilea moment, in vremea lui Al. I. Cuza s-a elaborat o uriasa opera legislativa care a marcat inceputul sistemului de drept romanesc modern. In centrul acestei opere legislative sta Codul civil, denumit astazi Codul civil roman. Acesta a fost elaborat prin preluarea categoriilor si principiilor juridice romane in forma pura, fara modificari si fara adaptari.

III. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Dreptul privat roman este structurat in trei ramuri distincte:

1) dreptul civil (ius civile);

2) dreptul gintilor (ius gentium);

3) dreptul natural (ius naturae).

1) dreptul civil

Conceptul de drept civil este utilizat de textele juridice romane cu trei sensuri:

a) cel mai vechi; dreptul civil desemneaza ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre cetatenii romani. Intrucat cetatenii romani erau denumiti quiriti, dreptul civil in aceasta acceptiune mai e denumit si dreptul quiritilor sau drept quiritarian. Actele juridice consacrate prin normele dreptului civil presupun respectarea unor conditii de forma extrem de complicate, iar formalismul excesiv al actelor de drept civil se explica:

in primul rand prin faptul ca vechii romani, ca orice popor tanar, nu aveau experienta vietii juridice, astfel incat actele juridice au fost inconjurate cu formule solemne, gesturi rituale astfel incat cetatenii sa-si dea seama de gravitatea consecintelor actelor juridice;

in al doilea rand au promovat formalismul excesiv pentru ca actele de drept civil sa nu fie accesibile si strainilor, necetatenilor. De altfel, in epoca foarte veche nu se punea problema unor relatii juridice intre cetatenii romani si straini, pentru ca la acea epoca se aplica principiul conform caruia orice strain venit la Roma cade automat in sclavie. Cu timpul insa, o data cu dezvoltarea economiei de schimb si a comertului, romanii au inceput sa-i tolereze pe straini, daca se puneau sub protectia unor cetateni romani in calitate de oaspeti sau clienti. Incepand cu secolul III i.H., locuitorii statelor-cetati care aveau tratate de alianta cu romanii puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie si erau numiti peregrini. Insa relatiile dintre cetateni si peregrini nu erau reglementate prin normele dreptului civil ci prin normele dreptului gintilor.

b) mai recent; dreptul civil se confunda cu jurisprudenta sau cu activitatea de cercetare stiintifica pe care o desfasurau jurisconsultii romani.

c) cel mai cuprinzator; dreptul civil roman se confunda cu intregul drept privat roman, cu exceptia dreptului pretorian care a fost creat de magistratii numiti pretori prin utilizarea unor mijloace procedurale.

2) dreptul gintilor

Conceptul de drept al gintilor e utilizat de textele juridice romane cu trei sensuri:

a) dreptul gintilor cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre cetateni si peregrini. In aceasta acceptiune, normele de drept al gintilor au aparut in legatura cu dezvoltarea economiei de schimb, a comertului, de aceea actele de drept al gintilor nu presupun respectarea unor conditii de forma caci, de regula, aceste acte se incheiau prin simpla manifestare de vointa a partilor. Fata de aceste avantaje, cu timpul, actele de drept al gintilor au preluat functiile actelor de drept civil. In vremea imparatului Justinian, dreptul gintilor a devenit drept general in sensul ca dreptul gintilor se confunda cu intregul drept privat roman.

b) in textele lui Titus Livius, dreptul gintilor reglementeaza relatiile dintre statele-cetati ale lumii antice, norme care astazi ar corespunde dreptului international public.

c) dreptul gintilor se confunda cu dreptul natural deoarece, in conceptia jurisconsultilor romani, ar exista anumite norme de drept privat care se aplica tuturor popoarelor, din toate timpurile, norme universale. In realitate, aceasta conceptie (preluata de la greci) are numai o valoare teoretica, intrucat jurisconsultii romani nu au indicat vreo norma de drept concreta care sa apartina asa-zisului drept natural.

3) dreptul naturalRomanii vedeau in dreptul natural un sistem de principii valabile pentru toate popoarele si pentru toate timpurile.

IV. SCURT ISTORIC (istoria sociala si politica a Romei)

Istoria milenara a Romei se periodizeaza in doua mari epoci: prestatala (gentilica) si statala.

A. EPOCA PRESTATALA

Epoca prestatala a durat de la jumatatea secolului VIII i.H. pana la jumatatea secolului VI i.H (timp de doua secole), dar in legatura cu istoria foarte veche a Romei trebuie sa retinem ca istoriografia romana, adica istoria scrisa a Romei, a inceput abia in secolul III i.H., incat toate informatiile pe care le detinem in legatura cu evenimentele anterioare secolului III ne-au parvenit prin izvoare indirecte (grecesti) sau prin traditie si prin legenda. De aceea, toate acele informatii trebuie luate sub titlu de rezerva, nefiind sigure.

Potrivit acelei informatii, orasul Roma s-ar fi fondat in 753 i.H. de trei triburi formate din sabini, latini si etrusci. Membrii acelor trei triburi fondatoare, precum si urmasii lor, erau denumiti patricieni. Alaturi de patricieni, in Roma prestatala traiau si plebeii, care proveneau din randurile autohtonilor. Insa, conducerea societatii romane fara caracter statal era exercitata numai de catre patricieni prin trei organe:

a) Comitia curiata; era adunarea patricienilor, organizata in 30 de curii si 300 ginti. Intrucat fiecare dintre curii avea un vot, aceasta adunare a fost numita comitia curiata. Toate hotararile cu privire la viata cetatii erau luate de aceasta adunare.

b) Regele; era ales de comitia curiata si exercita atributiuni de ordin religios si militar.

c) Senatul; era format din sefii gintilor si cuprindea 300 de membri. Exercita acele atributiuni care revin, de regula, sfatului batranilor in societatea prestatala sau gentilica.

Fata de faptul ca plebeii participau la viata economica a societatii (in calitate de mestesugari si negustori), dar nu aveau acces la conducerea societatii, la lucrarile comitiei curiata, intre patricieni (care erau pastori si tarani) si plebei s-a iscat un conflict cu forme din ce in ce mai diverse si care s-a adancit din ce in ce mai mult, ducand in final la formarea statului roman.

La jumatatea secolului VI i.H., din dorinta de a pune capat acestui conflict, regele Servius Tullius a initiat doua reforme prin care a pus bazele statului roman. Este vorba despre o reforma sociala si o reforma administrativa.

Prin reforma sociala, Servius Tullius a impartit intreaga populatie a Romei (fara sa tina cont de plebei si patricieni) in cinci categorii sociale (pe criteriul averii). La randul lor, cele cinci categorii sociale au fost impartite in centurii, care erau in acelasi timp si unitati militare si unitati de vot, fiecare centurie dispunand de un vot.

Insa centuriile nu aveau un numar egal de membri. Astfel, centuriile din prima categorie sociala aveau 40-50 de membri, iar cele din ultimele categorii sociale aveau 600-700 membri. Astfel a fost posibil ca prima categorie sociala, desi minoritara, sa dispuna de majoritatea centuriilor, deci de majoritatea voturilor (98 din 193). De aceea, istoricii spun ca in momentul formarii sale, statul roman s-a format pe un regim politic de aristocratie sclavagista.

Prin reforma administrativa, regele Servius Tullius a impartit teritoriul Romei in circumscriptii administrativ-teritoriale, denumite triburi. In total, el a creat 4 triburi urbane si 17 triburi rurale.

Din acel moment, in cadrul Romei s-au intrunit cele doua criterii in baza carora putem distinge intre societatea prestatala (gentilica) si cea organizata in stat (politiceste). Avem in vedere criteriul stratificarii sociale, introdus prin reforma sociala a lui Servius Tullius si criteriul teritorial, introdus prin reforma administrativa. Potrivit criteriului teritorial, apartenenta individului la comunitate nu se face in functie de rudenia de sange asa cum se facea in societatea gentilica, ci in functie de teritoriul locuit in sensul ca fac parte din aceeasi comunitate umana toti aceia care locuiesc pe acelasi teritoriu indiferent daca sunt sau nu rude de sange.

B. EPOCA STATALA

In istoria sa milenara, statul roman a imbracat trei forme de organizare:

1) Epoca Regalitatii (jumatatea secolului VI 509 i.H.);

2) Republica (509 i.H. 27 i.H.);

3) Imperiul Roman ( a evoluat in doua faze distincte:

Principatul 27 i.H. 284 d.H.;

Dominatul 284 d.H. 565 d.H.).

1) EPOCA REGALITATII

Pe plan social a continuat sa se manifeste conflictul dintre patricieni si plebei datorita unor discriminari manifestate pe plan politic, juridic, economic.

Pe plan politic inegalitatea consta in faptul ca, desi plebeii au dobandit accesul la lucrarile adunarii centuriilor (comitia centuriata), ei nu aveau acces la lucrarile comitiei curiata (rezervata patricienilor).

Pe plan juridic inegalitatea rezulta din exprimarea in forma nescrisa (de obiceiuri juridice) a normelor juridice, care nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de pontifii (preotii cultului pagan) initiati. Acei pontifi erau alesi numai dintre patricieni. Daca se declansa un conflict intre un patrician si un plebeu, partile litigiului se adresau pontifului pentru a afla care este reglementarea juridica, iar pontifii erau tentati sa dea raspunsuri favorabile patricienilor.

Pe plan economic pamanturile cucerite de la dusmani treceau in proprietatea statului roman: ager publicus. Statul repartiza acele terenuri spre folosinta numai patricienilor, nu si plebeilor.

Pe plan statal, in epoca regalitatii societatea romana era condusa de trei factori politici (statali):

1) Adunarile poporului, in numar de doua:

comitia curiata (mostenita din Roma prestatala);

comitia centuriata (aparuta dupa reforma lui Servius Tullius);

2) Rege;3) Senat.1) Comitia curiata: exercita in principal atributii de ordin privat si religios.

Comitia centuriata: exercita cele mai importante atributiuni administrative si judiciare.

2) Regele: dupa reforma a devenit un veritabil sef de stat, detinea atributiuni de ordin administrativ, militar, judiciar.

3) Senatul: a devenit un organism al statului, dar hotararile sale nu erau obligatorii pentru rege, ci aveau un caracter consultativ.

2) REPUBLICA

In perioada Republicii, fondata in 509 i.H., pe plan social, conflictul dintre patricieni si plebei a continuat. Dar, ca urmare a protestelor sistematice si din ce in ce mai variate si ca urmare a concesiilor succesive facute de patricieni, in secolul III i.H. cele doua categorii sociale s-au nivelat, in sensul ca nu mai dispunem de criterii pentru a distinge intre patricieni si plebei. Cu atat mai mult cu cat, intre timp, vechile ginti in care erau organizati patricienii s-au descompus, s-au dizolvat.

Pe fondul dezvoltarii economiei de schimb au aparut noi categorii sociale: nobilii si cavalerii.

Nobilii erau inalti demnitari ai statului, inalti magistrati ai Republicii Romane precum si urmasii lor, au sustinut forma de organizare republicana de vreme ce institutiile se aflau in mainile lor.

Cavalerii erau denumiti oameni noi, in sensul ca se imbogatisera in urma afacerilor (negustori, bancheri, camatari) si sustineau ideea de centralizare a statului pentru ca, in conceptia lor, numai un stat centralizat poate sustine ordinea necesara comertului.

Ca urmare, intre cele doua categorii sociale a izbucnit un conflict: patru razboaie civile la sfarsitul republicii. Prin victoria cavalerilor s-a instaurat imperiul sub forma principatului.

Totodata a aparut categoria sociala a proletarilor romani (de la proles copii). Proletarii erau oameni saraci, ruinati, care nu aveau alta avere decat copiii (element al patrimoniului). Neavand mijloace de subzistenta, proletarii veneau din intreaga Italie la Roma pentru a trai de pe urma statului (ca o masa parazitara). Statul roman facea distribuiri periodice pentru proletari de alimente, vesminte, sume banesti.

Proletarii erau cetateni romani, aveau drept de vot si voturile puteau fi cumparate. De aceea, Caius Iulius Caesar spunea ca datorita masei parazitare, a proletarilor, Republica Romana a devenit o simpla forma, goala de continut.

In perioada Republicii, sclavia a atins nivelul clasic al dezvoltarii sale in sensul ca activitatea economica se baza pe munca robita a sclavilor, iar munca libera a fost impinsa la periferia vietii economice.

Pe plan politic (statal), in epoca republicii, societatea romana a fost condusa de trei factori statali (politici, constitutionali):

1) Adunarile poporului;2) Senatul;3) Magistratii.Curs 3 JEAN 19.10.2010

1) Adunarile poporului (erau in numar de patru):

a) comitia curiata;

b) comitia centuriata;

c) concilium plebis;

d) comitia tributa.

a) comitia curiata continua sa-si desfasoare activitatea si in epoca republicii, dar atributiile i se restrang tot mai mult, fiind limitate la adoptarea unor legi cu ocazia intrarii in functie a unor magistrati superiori, precum si unele atributii in domeniul privat (incuviintarea actului abrogatiunii). In final, s-a redus la cei 30 de lictori (purtatori de fascii) care ii insoteau pe magistratii romani ca semn distinctiv al autoritatii acestora.

b) comitia centuriata este cea mai importanta adunare de la inceputul republicii (creata dupa reforma lui Servius Tullius), adunare a cetatenilor, deopotriva patricieni si plebei capabili sa poarte arme si care se identifica cu armata romana. Comitia centuriata avea atributii legislative, ii desemna pe magistratii romani.

In privinta acestei adunari a poporului au fost intreprinse doua reforme care au marcat transformarea statului roman dintr-o republica aristocratica intr-o democratie de tip sclavagist (reforma intreprinsa in timpul cenzurii lui Appius Claudius Caecus):

i) La calcularea averii in raport cu care o persoana era incadrata intr-una din cele cinci categorii sociale se avea in vedere nu numai suprafata de pamant stapanita, ci si bunurile mobile, inclusiv banii si creantele. Aceasta reforma s-a realizat ca urmare a declansarii revolutiei economice la Roma, cand averile mobiliare devin din ce in ce mai importante, in detrimentul averii imobiliare.

ii) In anul 220 i.H. are loc o reforma prin care fiecare categorie dispune de 70 de centurii, numarul centuriilor marindu-se de la 193 la 373.

c) concilium plebis apare in epoca republicii ca expresie a intereselor plebeilor si pe fondul conflictului deschis dintre cele doua categorii sociale, conflict care era in pericol sa degenereze intr-un veritabil razboi civil. Concilium plebis era o adunare a plebeilor care adopta hotarari obligatorii numai pentru acestia.

In secolul III i.H., printr-o serie de legi succesive: Lex Valeria Horatia, Lex Pubilia, Lex Hortensia, hotararile lui concilium plebis devin obligatorii si pentru patricieni si din acest moment patricienii pot participa si ei la lucrarile lui concilium plebis, care se transforma in comitia tributa (cea de-a patra adunare din epoca republicii).

d) comitia tributa ii reuneste pe cetatenii romani adunati in triburi conform reformelor lui Servius Tullius. Existau 4 triburi urbane si 17 triburi rurale. Numarul s-a marit pana la 35 de triburi. Spre sfarsitul republicii, comitia tributa devine principala adunare a poporului.

2) Senatul

Reprezinta principala institutie prin care clasa dominanta participa la conducerea statului roman. La origine era compus din 300 membri sefii gintilor. Numarul a crescut treptat prin cooptarea in randul senatorilor a fostilor magistrati la terminarea mandatului acestora precum si a descendentilor acestora. In timpul dictaturii lui Lucius Cornelius Sulla avea 600 membri, iar in timpul dictaturii lui Caesar avea 900 membri.

Senatorii se impart in doua categorii: patres si conscripti.

Principalele atributiuni ale senatului erau:

realizarea politicii externe a statului roman;

administrarea provinciilor pacificate;

cura legum et morum supravegherea legilor si a moravurilor cu ocazia ratificarii legilor adoptate de comitii;

administrarea tezaurului statului roman aerarium.

Senatorii erau la origine numiti de consul, din 312 i.H. ei sunt numiti de catre cenzori prin dispozitiile unei Lex Ovinia, care este un plebiscit.

3) MagistratiiMagistratii sunt inalti demnitari ai statului roman cu atributii administrative, militare, jurisdictionale, legislative.

Magistratii romani nu erau organizati intr-un sistem ierarhic desi exista un cursus honorum pentru a accede la magistraturi.

Magistratii aveau ius edicendi, adica dreptul de a emite la intrarea in functie un edict prin care aratau cum sa-si exercite atributiunile corespunzatoare functiei lor si ce mijloace procedurale vor exercita in acest sens.

Aveau in competenta imperium dreptul de a comanda armata, de a convoca adunarile poporului: consulii, pretorii, dictatorii.

Aveau in competenta potestas dreptul de a administra: cenzorii, questorii, tribunii, edilii curuli.

Magistraturile romane aveau o serie de trasaturi comune:

i) erau onorifice; magistratii nu erau remunerati pentru activitatea pe care o desfasurau. La magistraturi nu puteau accede decat persoanele care aveau o anumita avere;

ii) erau elective; magistratii erau alesi de comitia centuriata, ulterior de comitia tributa, cu exceptia dictatorului care era numit de consuli la propunerea senatului;

iii) erau colegiale; mai multe persoane exercitau concomitent aceeasi magistratura (de exemplu doi consuli, cinci tribuni), cu exceptia dictaturii care este o magistratura unipersonala;

iv) Se exercitau pe o anumita perioada, de regula un an;

v) Magistratii erau insotiti de lictori (purtatori de fascii) ca semn distinctiv al autoritatii lor in stat.

a) Consulatul

In 509 i.H., dupa alungarea ultimului rege roman Tarquinius Superbus si instaurarea republicii, atributiile laice ale regelui sunt preluate de primii magistrati romani din istoria republicii: doi consuli, iar atributiile religioase raman in competenta unui Rex Sacrorum. Preluand atributiile laice ale regelui, cei doi consuli aveau puteri discretionare pe plan administrativ, juridic, militar si chiar legislativ. Spre deosebire de rege, exercitau aceste atributii pe o perioada limitata, de un an.

In al doilea rand, oricare dintre consuli putea bloca prin veto (ma opun!) orice decizie a colegului de consulat.

La terminarea mandatului, deveneau simple persoane particulare si puteau fi trasi la raspundere pentru actele savarsite in exercitiul functiunii (erau inviolabili pe timpul mandatului).

Erau alesi de comitia curiata.

b) Tribunatul

Toate celelalte magistraturi romane au aparut printr-o consecinta mai mica sau mai mare a dezmembrarii puterii consulare si preluarea unor atributiuni pe fondul unor lupte intre patricieni si plebei pentru accesul la magistraturi.

In 494 i.H., ca urmare a protestelor plebeilor, se infiinteaza o magistratura menita a le proteja interesele: tribunatul plebei. Era compusa din cinci tribuni (cate unul pentru fiecare categorie sociala), apoi din zece tribuni (cate doi pentru fiecare categorie sociala).

Persoana tribunului era inviolabila. Oricine il impiedica pe tribun sa-si exercite atributiunile era condamnat la moarte. Tribunii aveau ius auxili et interceptori, adica dreptul de a bloca prin veto decizia oricarui alt magistrat roman daca era contrara intereselor plebei. Spre deosebire de consuli, tribunii nu puteau fi trasi la raspundere dupa terminarea mandatului pentru faptele savarsite in exercitiul functiunii.

c) Cenzura

Cenzura apare in 443 i.H., iar din 331 i.H. este accesibila plebeilor. Principalele atributiuni erau realizarea din cinci in cinci ani a recensamantului bunurilor si persoanelor, iar dupa plebiscitul ovinian, dreptul de a-i numi pe senatori si de a-i indeparta din senat.

Mandatul cenzorului era de un an si jumatate din cinci in cinci ani. Timp de trei ani si jumatate magistratura era vacanta: lustrum (de aici vine denumirea de Lege a Lustratiei).

d) Praetura

Apare in 367 i.H. cand, prin legile Licinio-Sextiene (Lex Licinia Sextia), plebeii au dobandit accesul la consulat. Patricienii au desprins din competenta consulului atributiile jurisdictiei contencioase, acordand-o unui nou magistrat: pretorul, dar au reusit sa impiedice accesul plebeilor la o magistratura cu atributiuni jurisdictionale pentru doar 30 de ani. In 337 i.H. plebeii dobandesc accesul la praetura.

Pretorul este principalul magistrat juridic roman. El organizeaza procesele private si este stapanul fazei in iure a proceselor civile romane.

La inceput, a existat doar pretorul urban, cel care organiza desfasurarea proceselor dintre cetatenii romani, dar dupa declansarea expansiunii statului roman si multiplicarea raporturilor cu peregrinii, in 242 i.H. apare pretorul peregrin, insarcinat cu organizarea si desfasurarea proceselor dintre cetateni si peregrini.

e) Questura

Questorii au fost la origine functionari inferiori aflati in subordinea consulilor, dar devin magistrati avand ca principale atributii vanzarea prazii de razboi catre persoanele particulare, administrarea arhivelor si finantelor statului roman.

Questorii erau alesi de comitia tributa.

f) Edilii curuli

Erau insarcinati cu aprovizionarea pietelor si targurilor si cu organizarea desfasurarii proceselor nascute in legatura cu executarea actelor incheiate in targuri si piete.

g) Dictatura magistratura cu caracter exceptional

Dictatura a fost introdusa in perioadele de mare primejdie pentru statul roman, cand se emitea un senatus consultum ultimum prin care toate magistraturile erau suspendate, toate garantiile oferite de lege erau suprimate. Senatul propunea consulilor numirea unui dictator care, pe o perioada de sase luni (care putea fi reinnoita cu inca sase luni), exercita atributiunile tuturor celorlaltor magistrati.

3) IMPERIUL

a) Principatul

Organizarea politica si sociala

Incercarile lui Lucius Cornelius Sulla si ale lui Caesar de a instaura in mod fatis dictatura au esuat in urma opunerii Senatului si a unei parti insemnate a poporului roman. Din acest motiv, Octavian, unul din membrii ultimului Triumvirat, a inaugurat un nou regim politic, Principatul, sub forma aparentei mentineri a formelor de stat republicane.

Astfel, Octavian a renuntat la calitatea de triumvir, devenind consul pe 10 ani. A renuntat si la consulat, pastrand insa imperium pro consularae. A devenit tribun pe viata, perpetuu si fara coleg, putand bloca prin veto deciziile oricarui alt magistrat.

A devenit si Pontifex Maximus, seful religiei pagane romane.

Octavian a luat titulatura de Imperator Caesar Augustus.

Imperator comandant victorios al armatei;

Caesar urmas al lui Caius Iulius Caesar;

Augustus sfant, demn de a fi venerat.

Totodata, el si-a luat si titulatura de princeps (primul intre cetateni) primus inter pares (primul intre egali).

Astfel, a fost creat un nou sistem politic autoritar, indeplinindu-se visul lui Caius Iulius Caesar.

In principat se declanseaza procesul de polarizare tot mai accentuata a societatii romane si a adancirii discrepantelor dintre saraci si bogati.

Cele doua categorii sociale majore sunt:

honestiores (cei onorabili): membrii ordinului senatorial; magistrati si urmasii lor cooptati in randurile senatului; membrii ordinului ecvestru (comercianti, bancheri, negustori); membrii ordinului decurionilor (membrii senatelor comunale);

humiliores (cei umili): plebea urbana si rurala a statului roman. Termenul plebe nu are sens etnic, ci social.

Sclavia continua sa pastreze un caracter clasic, munca lor fiind in continuare baza productiei in statul roman, dar numarul sclavilor incepe sa scada treptat, ca si productivitatea lor. Din acest motiv, clasa dominanta recurge din ce in ce mai mult la serviciile oamenilor liberi pentru a-si asigura forta de munca necesara cultivarii latifundiilor lor.

Apare o noua categorie sociala care antameaza viitoarele forme de organizare feudala: institutia colonatului. Colonii erau oameni liberi obligati sa arendeze latifundiile si al caror statut social si juridic se apropie treptat de cel al sclavilor; daca nu in mod formal/juridic, macar in fapt.

Factori constitutionali in timpul Principatului1) Imparatul (Princeps);2) Senatul;3) Magistratii.1) Imparatul

Existenta celor trei factori constitutionali este doar din punct de vedere formal deoarece de facto, in foarte scurt timp de la instaurarea Principatului, intreaga putere in stat este preluata de imparat.

Atributiunile imparatului sunt:

conducator al armatei;

conducator al provinciilor nepacificate, prin legati Augusti pro praetore ale caror venituri nu mai intrau in aerarium (tezaurul statului roman), ci in patrimonium Caesaris (tezaurul imperial);

numea si revoca inalti functionari imperiali care preiau treptat atributiile vechilor magistraturi, golindu-le astfel de continut:

praefectus praetorio comandantul garzii imperiale, coordonatorul intregii activitati a administratiei de stat, functie echivalenta cu primul-ministru de azi;

praefectus urbi seful politiei Romei;

praefectus annonae insarcinat cu aprovizionarea orasului

praefectus vigilum comandantul garzii de noapte, cel care asigura paza impotriva incendiilor.

2) Senatul

Aparent, atributiile senatului sporesc. Ii numeste pe magistrati, devine un organ de legiferare in sens formal. Hotararile sale poarta denumirea de senatusconsulte si devin izvoare formale de drept.

In realitate, devine o simpla anexa a politicii imperiale, imparatul legiferand cu ajutorul senatului.

3) Magistratii

Magistraturile se golesc treptat de continutul lor, atributiile fiind preluate de functionari imperiali.

Consulii pastreaza dreptul de a prezida senatul si jurisdictia gratioasa.

Cenzorii pastreaza dreptul de a efectua recensaminte.

Pretorii pastreaza atributia contencioasa, dar activitatea lor creatoare de drept inceteaza.

Questorii, dupa edictul pretorului (Hadrian), pastreaza dreptul de a administra arhivele si finantele statului roman.

Edilii curuli raman cu vechile atributii.

b) Dominatul

Este ultima etapa a dezvoltarii statului roman. Marcheaza trecerea statului de la o diarhie si apoi o monarhie camuflata sub aparente republicane la o monarhie fatisa de drept divin.

Incepe cu domnia imparatului Diocletian (284 d.H.) si dureaza pana la moartea imparatului Justinian (565 d.H.).

Factori constitutionali in timpul Dominatului1) Imparatul

A fost declarat stapan si zeu, exercita puteri nelimitate, dupa modelul despotilor de tip oriental.

Devine singurul factor de conducere al statului, guvernand prin intermediul unui imens aparat birocratic, statul fiind in fapt condus de un consiliu restrans de sase-sapte prieteni numit consistorium principis.

Inaltii functionari imperiali erau organizati intr-o structura ierarhizata si militarizata.

Dignitates (functionarii superiori):

ilustres;

spectabilis;

clarissimi.

Oficia (functionarii inferiori)

2) Senatul Romei decade la nivelul senatelor municipale.

3) Magistraturile au devenit simple functii decorative.

Organizarea politica si sociala

Sub aspect social, fenomenul de polarizare este impins la extrem.

Existau doua categorii sociale:

( potentiores (cei puternici): marii stapani de latifundii, inconjurati de armate de coloni si sclavi, care se comporta pe teritoriul lor ca niste adevarati sefi de stat, ignorand autoritatea imperiala;

( humiliores (cei umili): marea masa a populatiei, impinsa la saracia extrema, dependenta economic de potentiores si de institutiile alimentare ale statului roman.

Intreaga societate se organizeaza in caste sociale, categorii sociale inchise si ereditare, organizate pe criterii religioase, sociale si profesionale.

Moneda devine rara, in locul platii in bani apare cea in natura.

Colonajul se extinde, se generalizeaza colonatul servaj, iar sclavia a ajuns la ultimul stadiu al decaderii.

O serie de imparati, incepand cu Diocletian, intreprind o serie de reforme menite sa salveze statul roman. Acesta mareste numarul provinciilor la 100, organizate in 12 dioceze, 4 prefecturi (Italia, Iliria, Galia si Orient).

Diocletian introduce sistemul Tetrarhiei, abandonat ulterior.

Pe plan religios, prin edictul de la Mediolanum, dat de imparatul Constantin cel Mare, crestinismul devine religie a statului roman, pe picior de egalitate cu celelalte religii pagane (313 d.H.).

In timpul domniei imparatului Teodosiu cel Mare, crestinismul devine unica religie a Imperiului Roman, cultele pagane fiind interzise (391 d.H.).

Declinul statului roman nu mai poate fi oprit, la moartea lui Teodosiu cel Mare (395 d.H.) Imperiul Roman scindandu-se definitiv in Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Mediolanum, apoi la Ravenna) si in Imperiul Roman de Rasarit (cu capitala la Niceea, apoi la Constantinopole).

Imperiul Roman de Apus si-a incetat existenta in 476 d.H. cand Odoacru, capetenia herulilor, l-a detronat pe ultimul imparat Romulus Augustus, fiul potentatului Oreste, iar Imperiul Roman de Rasarit si-a incetat existenta la moartea lui Justinian in 565 d.H., transformandu-se in Imperiul Bizantin, in sensul ca structurile sociale si politice sclavagiste sunt inlocuite cu cele feudale, iar limba latina este inlocuita cu cea greaca.

Periodizarea evolutiei dreptului roman

Evolutia dreptului roman este periodizata in trei mari epoci:

1) epoca veche a durat de la fondarea statului roman pana la fondarea Principatului si ii corespunde pe plan politic Regalitatea si Republica;

2) epoca clasica a durat de la 27 i.H. pana la 284 d.H. si ii corespunde pe plan politic Principatul;

3) epoca postclasica a durat de la 284 pana la 565 si ii corespunde pe plan politic Dominatul.

PARTEA I

IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

I. Evolutia formelor de exprimare a dreptului privat roman

1) Izvoarele dreptului in sens formal

Termenul de izvor de drept este primitor de trei acceptiuni:

a) sunt conditiile materiale de existenta care determina o anumita reglementare, asa-numitele izvoare de drept in sens material;

b) izvoarele de drept sunt sursele de cunoastere a dreptului, asa-numitele documente ale dreptului;

c) forma de exprimare a normelor juridice, izvoare de drept in sens formal.

In istoria dreptului roman, izvoarele de drept in sens formal au aparut si evoluat in stransa corelatie cu realitatile economice si sociale din statul roman. Dupa fondarea statului, la inceputul epocii vechi, singurul izvor formal era obiceiul/cutuma juridica care, prin simplitatea, rigiditatea si formalismul sau dadea expresie caracterului economiei si societatii romane de la inceputurile sale. Apoi, obiceiurile sunt sistematizate si publicate sub forma Codului Decemviral si treptat apar si celelalte izvoare de drept, in stransa corelatie cu declansarea revolutiei economice la Roma la sfarsitul republicii: legile, edictele magistratilor si jurisprudenta.

In epoca clasica, pe fondul instaurarii noului regim politic, se adauga senatusconsultele si constitutiunile imperiale.

In epoca postclasica, doar doua izvoare de drept sunt mentinute: constitutiunile imperiale (expresie a transformarii statului roman intr-o monarhie absoluta) si obiceiul (expresie a disolutiei statului roman).

2) Obiceiul

Obiceiul sau cutuma juridica a aparut pe fondul transformarii statului de la societatea gentilica la o societate organizata politic, prin preluarea si sanctionarea de statul roman a acelora din vechile obiceiuri nejuridice care se dovedisera a fi convenabile si utile clasei dominante.

Romanii desemnau obiceiul prin sintagmele mos maiorum si longa diuturna inveterata consuetudo.

La origine, dupa fondarea statului roman, obiceiul este singurul izvor de drept, tinut insa in secret de pontifi (preotii cultului pagan roman) alesi doar dintre patricieni, ceea ce ii nemultumea profund pe plebei. Aceasta din cauza pentru ca este usor de presupus ca in conflictul dintre un patrician si un plebeu, partile adresandu-se pontifilor pentru a vedea ce norme sunt aplicabile, puteau primi raspuns partinitor pentru patrician.

La insistentele plebeilor, obiceiul a fost sistematizat si publicat in forum. Astfel apare legea ca nou izvor formal de drept. Importanta obiceiului a scazut ca urmare a aparitiei unor noi izvoare formale ale dreptului roman, dar obiceiul nu a disparut niciodata ca izvor formal de drept. Ca dovada, in secolul II d.H., jurisconsultul Salvinus Iulianus a aratat ca obiceiul reprezinta vointa comuna a poporului si are o functie abrogatoare.

Dupa extinderea statului roman si multiplicarea relatiilor cu peregrinii, romanii sunt obligati sa recunoasca obiceiurile popoarelor cucerite, in special pe plan comercial, insa numai in masura in care nu contraveneau normelor de drept si principiilor romane.

In epoca postclasica, importanta obiceiului reinvie pe fondul reintoarcerii la practicile economiei naturale si dezarticularii sistemului politic roman, astfel incat popoarele din provincii se reintorc la vechile lor obiceiuri.

In acest context, asistam si la un alt fenomen, si acela ca locul obiceiurilor generale e luat de obiceiurile locale (este un semn de involutie sociala si politica).

3) Legea

Cuvantul lex are sensul de conventie, primitor de trei acceptiuni:

a) atunci cand conventia se incheie intre doua persoane particulare, lex are sensul de contractus;

b) atunci cand conventia se incheie intre mai multe persoane, lex are sens de statutul unei asociatii;

c) atunci cand conventia intervine intre magistrat si popor, lex are sensul de lege ca izvor formal de drept.

Gaius afirma: lex est quod populus romanus iubet atque constituit (legea este ceea ce poporul decide si hotaraste).

Legile romane erau, din punct de vedere al adoptarii lor, de doua categorii:

a) leges date legi care emanau direct de la magistrat in baza unei delegatiuni legislative;

b) leges rogatae legi care erau adoptate potrivit unei proceduri ce cuprindea mai multe etape:

1) proiectul de lege era afisat in forum de magistratul lator legis;

2) proiectul de lege era dezbatut in adunari neoficiale timp de 24 de zile, perioada denumita trinundium;

3) se adunau comitiile, adunarile oficiale, legea era votata in bloc, cu DA = UTI ROGAS sau NU = ANTIQUO, nemaiputand sa i se aduca amendamente;

4) dupa adoptarea de comitii legea era supusa ratificarii senatului, ocazie cu care senatul verifica conformitatea legii cu traditiile si moravurile poporului roman (cura legum et morum);

5) textul legii era depus in aerarium (tezaurul statului roman) si in templul zeitei Ceres pentru plebiscita (legi adoptate de plebei). Un numar de exemplare erau afisate in forum.

4) Structura legii

Legile romane au o structura tripartita:

a) praescriptio cuprindea:

numele lui lator legis (magistratul care a propus proiectul de lege);

comitiile care au votat legea, data si locul votarii (de exemplu comitia centuriata pe Campia lui Marte);

ordinea votarii: prima unitate de vot (prima centurie, primul trib).

b) rogatio, textul propriu-zis al legii care, daca era de amploare, era structurat in capitole si in paragrafe.

c) sanctio, ce sanctiune atragea incalcarea dispozitiei din rogatio.

Legile romane, din punct de vedere al sanctiunii, au fost clasificate in:

i) leges perfectae care sanctionau cu anularea actului incheiat cu incalcarea dispozitiei din rogatio (sanctiune de drept privat);

ii) leges minus quam perfectae care prevedeau ca actul, desi incheiat prin incalcarea prevederilor, ramanea valabil, dar autorul era sanctionat cu plata unei amenzi (sanctiune de drept public);

iii) leges imperfectae prin care este interzisa incalcarea prevederilor din rogatio fara a se preciza care sunt consecintele.

De exemplu, Lex cincia de donis et muneribus care prevedea ca sunt interzise cadourile care puteau ajuta la obstructionarea justitiei si donatiile peste un anumit cuantum, fara a preciza ce se intampla cand se incalca legea.

Unii autori mentioneaza si o a patra categorie de legi: leges plus quam perfectae care sanctioneaza incalcarea dispozitiilor atat cu anularea actului, cat si cu amendarea autorului sau.

Curs 4 26.10.2010

5) Legea celor XII Table

Legea celor XII Table este cea mai veche si totodata cea mai importanta lege romana. Ea a fost adoptata pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei deoarece la origine, normele dreptului privat roman au fost exprimate numai in forma obiceiurilor, iar obiceiurile nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de catre pontifi. De aceea, plebeii au cerut in mod insistent si repetat ca obiceiurile juridice sa fie sistematizate, sa fie codificate si afisate, publicate, in forum piata publica pentru ca toti cetatenii sa cunoasca dispozitiile normelor de drept.

Fata de aceste presiuni (tribunul plebei Terentilius Arsa a formulat aceasta cerere succesiv timp de zece ani), in anul 451 i.H., patricienii au format o comisie din zece barbati care sa scrie dreptul: decemvirii legibus scribundis. Comisia a sistematizat obiceiurile si le-a publicat in acelasi an pe 10 table de lemn, dar plebeii au afirmat ca acea sistematizare nu este completa, astfel incat, dupa 2 ani, in 449 i.H. s-a format o noua comisie din care de data aceasta faceau parte si cinci plebei, comisie care a resistematizat obiceiurile juridice si le-a publicat pe 12 table de bronz. Legea celor XII Table cuprinde intregul drept public si privat din acel moment istoric. De aceea, in unele texte, legea este denumita si Codul decemvirilor sau Codul decemviral, iar in domeniul privat legea cuprinde, mai cu seama, dispozitii referitoare la conditia juridica a persoanelor, la organizarea familiei, la proprietate, la succesiuni si la procedura de judecata. Totusi, cand s-a adoptat Legea celor XII Table, nu au fost publicate toate normele de procedura. Unele dintre ele au ramas si pe mai departe un apanaj (monopol) al pontifilor.

Multa vreme, s-a afirmat in mod gresit ca Legea celor XII Table nu ar fi originala si ca ar fi fost imprumutata de la greci. In sprijinul acestei teze se invoca un text din Titus Livius conform caruia inainte de adoptarea legii, o comisie formata din cinci barbati s-ar fi deplasat in Grecia Mare (Sudul Italiei) pentru a studia dreptul grec. In realitate, Legea celor XII Table este profund originala. In primul rand pentru ca ea oglindeste fidel mentalitatea si modul de viata al romanilor de la acea epoca si in al doilea rand deoarece s-au facut studii comparative intre Legea celor XII Table si legile lui Solon (cel mai mare legislator atenian) si s-a constatat ca exista numai trei elemente comune, ceea ce este cu totul nesemnificativ.

Cele 12 table de bronz nu s-au pastrat, nu au ajuns pana la noi, ele fiind distruse cu ocazia incendierii Romei de catre gali, probabil la 389 i.H. Fapt este ca textul legii a fost afisat in forum numai vreo sase decenii, iar dupa alungarea galilor, romanii nu au republicat textul legii si nici nu era nevoie intrucat acel text se fixase definitiv in memoria tuturor cetatenilor romani. In acest sens, Cicero (cel mai mare avocat al Antichitatii) marturiseste ca pe vremea copilariei sale (a fost in clasa intai in anul 100 i.H.) elevii erau obligati sa invete pe de rost Legea celor XII Table. Iar invatarea pe de rost a legii era carmen necessarium, adica lectie obligatorie fara de care nu se putea trece clasa. De aceea, in epoca moderna s-a pus problema reconstituirii textului legii, reconstituire care s-a facut in primul rand pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultilor care au comentat Legea celor XII Table, fragmente ajunse pana la noi prin Digestele imparatului Justinian.

In epoca veche, cei mai valorosi comentatori ai legii au fost Acilius Sapiens si Sextus Aelius Paetus Catus. In vremea lui Cicero, cei mai avizati comentatori ai Legii celor XII Table au fost Quintus Mucius Scaevola si Servius Sulpicius Rufus. In epoca principatului, comentarii deosebit de valoroase au scris Labeo si Gaius. De asemenea, cercetatorii au valorificat in vederea reconstitutirii unele texte istorice si literare. Se pare ca cea mai buna reconstituire ii apartine lui Paul Frederic Girard.

In sens formal, Legea celor XII Table a fost in vigoare 11 secole pentru ca romanii n-au acceptat niciodata ideea de abrogare a legilor. Ei considerau ca legile exprima vointa divina, iar vointa divina nu poate fi modificata de pamanteni. Pe de alta parte, la un moment dat, spre sfarsitul republicii, o data cu inflorirea economiei de schimb, multe din textele legii au devenit inaplicabile, depasite, anacronice. De aceea Cicero spunea ca pe vremea sa (secolul I i.H.), in practica instantelor judecatoresti, locul Legii celor XII Table fusese luat de Edictul pretorului.

6) Edictele magistratilor

In epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin edictele magistratilor, intrucat magistratii romani se bucurau de ius edicendi, adica dreptul de a publica, de a afisa un edict la intrarea in functie, edict prin care precizau cum isi vor exercita atributiunile si ce procedee juridice vor utiliza. Unele edicte erau valabile pe termen de un an, cat dura si magistratura, si erau denumite edicta perpetua (la singular edictum perpetuum), iar alte edicte aveau caracter ocazional, fiind valabile cateva zile, de regula de sarbatori si se numeau edicta repentina.

Dintre edictele magistratilor, cel mai important este edictul pretorului, deoarece pretorul exercita cele mai importante atributiuni de ordin judiciar cu ocazia organizarii proceselor. In practica, ori de cate ori pretorul constata ca pretentiile reclamantului sunt legitime, dar dreptul civil nu ii oferea un procedeu juridic corespunzator, el crea un nou procedeu juridic, astfel incat reclamantul isi putea valorifica pretentiile pe cale judiciara, adica prin proces. Ori, acea pretentie care este valorificata pe cale judiciara dobandeste valoarea de drept subiectiv. Iata cum, prin sanctionarea unor noi drepturi subiective pe cale judiciara, pretorul a extins sfera de reglementare juridica.

Asadar, cu toate ca in conceptia romana pretorul nu putea crea drept, el influenta linia de evolutie a dreptului civil. Astfel, sub aparenta ca vechiul drept civil a ramas in vigoare, pretorul i-a imprimat noi functii si noi finalitati sociale.

In sens formal, edictul pretorului era valabil pe termen de un an, dar in fapt anumite dispozitii din edict, acelea care se dovedeau utile, erau preluate si de pretorii urmatori, iar prin preluari succesive, acele dispozitii se fixau definitiv in corpul edictului. De aceea, Cicero spunea ca pe vremea sa, edictul pretorului cuprindea doua parti, doua categorii de dispozitii. Prima parte era denumita edictum vetus sau pars translaticia. Partea a doua era denumita edictum novum sau pars nova. Din edictum vetus, faceau parte acele dispozitii care treceau de la un pretor la altul, iar din edictum novum faceau parte noile dispozitii introduse de fiecare pretor in parte.

Sistematizarea edictului pretorului

Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu in vremea lui Cicero, dar, mai tarziu, imparatul Hadrian, urmasul lui Traian, i-a ordonat marelui jurisconsult Salvius Iulianus, sau Iulian, sa codifice edictul pretorului si sa-i dea o forma definitiva, de la care pretorii urmatori nu se mai puteau abate, cu toate ca ei au pastrat ius edicendi. In noile conditii insa, ius edicendi le dadea pretorilor numai posibilitatea de a republica edictul asa cum a fost codificat de Iulian si cel mult sa explice sensul, intelesul unor termeni. Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a incetat, iar edictul codificat de Salvius Iulianus este denumit edictum perpetuum. Nici edictum perpetuum nu s-a pastrat, nu a ajuns pana la noi, incat el a fost reconstituit in epoca moderna pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultilor care au comentat edictuum perpetuum, fragmente care au ajuns pana la noi prin Digestele imparatului Justinian.

Cea mai buna reconstituire a acestui edict a facut-o profesorul german Otto Lenel. Potrivit acestei reconstituiri, edictuum perpetuum cuprindea patru parti:

1) despre organizarea proceselor;

2) mijloace procedurale de drept civil;

3) mijloace procedurale de drept pretorian;

4) despre executarea sentintei.

Raportul dintre dreptul civil si dreptul pretorian

Fapt este ca, prin utilizarea unor mijloace procedurale, pretorul a creat o noua ramura de drept pe care jurisconsultii au denumit-o dreptul pretorian. Iata de ce se pune problema definirii raportului dintre dreptul civil si dreptul pretorian. In vedea definirii acestui raport trebuie sa avem in vedere doua texte romane. Potrivit primului text, pretorul nu poate crea drept: praetor ius facere non potest. Iar potrivit celui de-al doilea text, dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil: viva vox est iuris civilis.

In aparenta, cele doua texte se contrazic. Dar in realitate, primul text trebuie interpretat in sensul ca pretorul nu poate crea drept civil (care este creat de catre popor in forma legii), dar el poate influenta linia de evolutie a dreptului civil, asa cum rezulta din definitia dreptului pretorian conform careia: Ius praetorium est quod praetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam. Prin urmare, dreptul pretorian este cel creat de pretori pentru a veni in sprijinul dreptului civil, pentru a-l completa si pentru a-l corecta in conformitate cu binele public. Din aceasta definitie rezulta ca pretorul actiona pe trei cai in vederea influentarii dreptului civil, cai pe care jurisconsultii le-au denumit adiuvandi: adiuvandi iuris civilis gratia, supplendi iuris civilis gratia si corrigendii iuris civilis gratia.

adiuvandi iuris civilis gratia in primul caz, pretorul explica de asa maniera intelesul textelor din vechile legi incat acele texte sa poata fi aplicate si la noile cazuri ivite in practica instantelor. Astazi o asemenea interpretare se numeste interpretarea extensiva a legii.

supplendi iuris civilis gratia in al doilea caz, pretorul completa dispozitiile din vechile legi si astfel extindea sfera de reglementare juridica.

corrigendii iuris civilis gratia iar in al treilea caz, atunci cand anumite dispozitii din legi erau depasite, anacronice, pretorul pur si simplu le desfiinta, le abroga. Cu precizarea ca pretorul nu putea abroga legi in ansamblul lor, nu putea desfiinta vointa poporului.

7) Jurisprudenta

Tot in epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin jurisprudenta, iar jurisprudenta este stiinta dreptului roman creata de jurisconsulti prin interpretarea textelor din vechile legi. Jurisconsultii romani erau oameni de stiinta, cercetatori neintrecuti ai dreptului, insa ei nu erau functionari publici, nu ii angaja nimeni si nu ii platea nimeni, ci isi desfasurau activitatea din proprie initiativa si pe cont propriu. Insa, activitatea lor era atat de apreciata incat Cicero spunea, domus jurisconsulti totius oraculum civitatis (casa jurisconsultului este oracolul intregii cetati).

Importanta pe care jurisprudenta a avut-o in evolutia dreptului privat roman se explica, in primul rand, prin faptul ca in conceptia romanilor, dreptul era imuabil, nu putea fi modificat. Pe de alta parte, multe dintre dispozitiile vechiului drept devenisera inaplicabile, astfel incat printr-o subtila interpretare, jurisconsultii au reusit sa aplice vechile dispozitii la noile realitati sociale. De aceea comentatorii spuneau ca dreptul privat roman a evoluat sub influenta mijloacelor procedurale create de pretori si sub influenta cercetarii stiintifice a jurisconsultilor.

Jurisprudenta sacrala

Insa, la origini, in epoca foarte veche, jurisprudenta a avut un caracter sacral sau religios. Intrucat, asa cum am spus, cand s-a votat Legea celor XII Table, nu au fost publicate toate normele de drept procesual. Astfel, au ramas si mai departe un monopol al pontifilor, zilele faste adica zilele in care putea fi organizate procese, precum si formulele solemne pe care partile erau obligate sa le pronunte cu ocazia organizarii proceselor. Si intrucat numai pontifii cunosteau aceste norme de procedura, numai ei puteau desfasura activitatea de cercetare stiintifica in domeniul dreptului. Caci, asa cum veti vedea mai tarziu la diversele materii, procedura este aceea care pune in miscare dreptul material, iar procesele se castiga pe procedura, nu pe dreptul material.

Jurisprudenta laica in epoca veche

Cata vreme jurisprudenta a ramas un monopol al pontifilor, ea nu a putut face progrese remarcabile deoarece pontifii erau primii interesati sa mentina confuzia dintre drept si religie. Dar, in anul 301 i.H. un libert, un sclav dezrobit pe nume Gnaeus Flavius (era secretarul lui Appius Claudius Caecus) a divulgat, a afisat in forum si zilele faste si formulele solemne ale proceselor. In spatele acestui scrib statea Appius Claudius Caecus care nu si-a permis sa le divulge pentru a nu intra in conflict cu aristocratia romana.

Din acel moment, jurisprudenta s-a laicizat, in sensul ca orice persoana care avea calitatile necesare se putea dedica cercetarii stiintifice in domeniul dreptului. Totusi, pana catre sfarsitul epocii vechi, jurisprudenta a avut un caracter predominant empiric, un caracter de speta, caci jurisconsultii nu se preocupau inca de formularea unor principii juridice, ci se margineau sa indice partilor ce texte din legi se aplica in cazul lor si ce formule solemne trebuie sa pronunte cu ocazia organizarii procesului.

Fata de faptul ca jurisconsultii nu erau functionari publici, ei nu desfasurau o activitate practica. Totusi, activitatea lor de cercetare avea unele implicatii practice, implicatii exprimate prin cuvintele respondere, cavere si agere. Cuvantul respondere desemneaza consultatiile oferite de jurisconsulti in cele mai diverse probleme de drept. Cuvantul cavere desemneaza consultatiile oferite in legatura cu forma actelor juridice. Cuvantul agere desemneaza consultatiile oferite judecatorilor in legatura cu solutionarea anumitor procese.

Catre sfarsitul republicii insa, jurisprudenta romana tinde sa dobandeasca un caracter stiintific in sensul ca jurisconsultii se preocupau de formularea unor principii juridice si sistematizau intreaga materie supusa cercetarii pe baza acelor principii. Printre marii jurisconsulti de la sfarsitul epocii vechi ii mentionam: in primul rand pe Quintus Mucius Scaevola, profesorul lui Cicero care a scris un tratat de drept civil socotit model de cercetare de catre jurisconsultii de mai tarziu. Apoi Aquilius Gallus, prietenul lui Cicero care a creat actio de dolo (sanctiona inselaciunea in contract); Servius Sulpicius Rufus, un foarte valoros comentator al edictului pretorului si deosebit de apreciat pentru talentul lui didactic. De asemenea, Alfenus Varro a scris o lucrare enciclopedica, intitulata Digesta. Il amintim si pe Aulus Ofilius, care a fost consilierul juridic al lui Caius Iulius Caesar.

Jurisprudenta in epoca clasica

In epoca clasica, jurisprudenta a ajuns la apogeu caci, in aceasta epoca au fost elaborate categorii si principii constituite intr-un sistem perfect simetric guvernat de o logica extrem de riguroasa.

De altfel, inca de la inceputul epocii clasice, s-au fondat doua scoli de drept (in sensul de curente): sabiniana si proculiana.

Scoala sabiniana a fost fondata de Caius Ateius Capito. Scoala proculiana a fost fondata de Marcus Antistius Labeo. Denumirile celor doua scoli provin de la discipolii fondatorilor care si-au intrecut maestrii. Este vorba despre Massurius Sabinus pentru scoala sabiniana si despre Proculus pentru scoala proculiana. In linii generale scoala sabiniana avea o orientare conservatoare caci promova solutiile Legii celor XII Table, pe cand scoala proculiana avea o orientare inovatoare, progresista caci urma linia de gandire a edictului pretorului.

In sec I d.H. s-au remarcat, in mod deosebit, Massurius Sabinus si Caius Cassius Longinus. Massurius Sabinus este autorul unui tratat celebru de drept civil pe care l-au comentat sute de jurisconsulti prin lucrari denumite libri ad Sabinum. Iar Caius Cassius Longinus a fost atat de apreciat incat la un moment dat, scoala sabiniana a fost denumita scoala Cassiana.

In vremea imparatului Hadrian, s-a remarcat Salvius Iulianus care asa cum am vazut, a glorificat edictul pretorului si a scris si el o lucrare enciclopedica denumita Digestele lui Iulian.

In vremea lui Antonin Piul, dupa Hadrian, s-a remarcat jurisconsultul Pomponius care a scris o istorie a jurisprudentei romane denumita liber singularuris enchiridii (carte intr-un singur volum) Enchiridia. Un lung frangment din aceasta lucrare a ajuns pana la noi, din fericire, prin Digestele imparatului Justinian.

O adevarata enigma a dreptului roman este jurisconsultul Gaius, care se pare (nu stim sigur) ca ar fi trait in vremea lui Antonin Piul si a lui Marc Aureliu. Originea sa nu este cunoscuta, unii sustin ca ar fi grec sau dac de origine. Faptul este ca in legatura cu Gaius s-au scris in epoca moderna cele mai multe lucrari (milioane la numar) si nu pentru ca Gaius ar fi fost foarte original (nu era deosebit de original), ci pentru ca una dintre lucrarile sale denumita Institutiones sau Institutele lui Gaius a ajuns pana la noi pe cale directa, in mod exceptional, sub forma unui manuscris palimpsest. Palimpsestul este un papirus de pe care s-a sters textul initial si in locul lui s-a scris un alt text. In cazul nostru, prin secolul VI, un calugar a sters textul Institutelor lui Gaius si in locul lui a scris un lung imn religios (rugaciunea Sfantului Ieronim). Iar dupa sute si sute de ani, la 1816, cercetand biblioteca episcopala de la Verona, profesorul Niebuhr a descoperit acest papirus, dandu-si seama imediat ca este vorba despre un palimpsest. Ca atare, a aplicat anumiti reactivi chimici pentru a descifra textul initial, acela care fusese sters; spre marea sa satisfactie a constatat ca a descoperit Institutele lui Gaius. Insa la acea vreme, reactivii chimici erau primitivi incat papirusul s-a distrus. Iar in partea finala unele cuvinte n-au putut fi descifrate. De aceea se spune ca manuscrisul de la Verona este lacunar, prezinta unele lacune. Intamplarea a facut insa ca la 1853, in nordul Egiptului sa se descopere un alt papirus, care cuprinde chiar partea finala a Institutelor lui Gaius, incat lacunele manuscrisului de la Verona au putut fi completate. Institutele lui Gaius sunt in manualul de scoala adresat studentilor in drept, de aceea, materia este tratata sistematic, iar ideile decurg in mod logic, unele din altele. Pe baza acestui manual, au putut fi reconstituite institutiile juridice pe care romanii le-au creat pana la jumatatea secolului II d.H., cand se banuieste ca ar fi trait Gaius.

Curs 5 02.11.2010

Cei mai mari jurisconsulti ai Romei au trait la sfarsitul secolului II d.H. si la inceputul secolului III d.H. Este vorba despre Aemilius Papinianus, Iulius Paulus si Ulpius Domitius.

Papinian a fost considerat cel mai mare jurisconsult al Romei, atat de contemporani cat si de posteritate. El a fost supranumit princeps jurisconsultorum sau primus omnium deoarece prin lucrarile sale cu caracter predominant practic a oferit solutii optime tuturor cazurilor care au aparut in activitatea instantelor judecatoresti.

Paulus si Ulpian au fost discipolii (elevii) sai.

Paul a fost foarte original, un jurisconsult deosebit de original si foarte productiv a scris foarte mult, insa avea un stil ermetic, greu de inteles; pe cand contemporanul si rivalul sau Ulpian nu a fost atat de original, dar avea un stil foarte clar, accesibil, usor de inteles, avea talent didactic. De aceea o treime din Digeste este formata din fragmente care au fost extrase din lucrarile lui Ulpian. Este de retinut ca Papinian, Paul si Ulpian au fost prefecti ai Pretorului.

Ultimul jurisconsult care a desfasurat o activitate creatoare, stiintifica a fost Herenius Modestinus sau Modestin.

Jurisprudenta in epoca postclasica

In epoca postclasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane, a decazut si jurisprudenta in sensul ca jurisconsultii postclasici nu au mai desfasurat o activitate creatoare ci s-au marginit sa rezume sau sa comenteze lucrarile jurisconsultilor clasici. De aceea judecatorii solutionau cauzele (judecau procesele) tot pe baza lucrarilor clasice. Insa, jurisprudenta clasica era de necuprins, nu putea fi citita intr-o viata de om, era imensa, incat, profitand de aceasta situatie, partile sau avocatii au inceput sa falsifice lucrarile clasice punand pe seama jurisconsultilor clasici afirmatii pe care nu le facusera, cu scopul de a castiga procesele. Fireste, falsificarea unei lucrari nu se putea face simplu, trebuia copiata toata lucrarea de la inceput pana la sfarsit. Acolo unde partea era interesata, introducea un pasaj de la ea cu ocazia copierii cu scopul de a castiga cauza.

Legea CitatiunilorDe aceea, in anul 426 s-a dat Legea Citatiunilor (e o constitutiune imperiala denumita conventional Legea Citatiunilor). Potrivit acelei asa-zise legi, in fata judecatorului puteau fi citati numai cinci jurisconsulti clasici, care erau celebri, lucrarile lor erau cunoscute de judecatori si nu puteau fi falsificate fara ca judecatorul sa depisteze falsul. Este vorba despre Paul, Papinian, Ulpian, Gaius si Modestin. De regula, cei cinci mari jurisconsulti clasici dadeau aceleasi solutii problemelor de drept, dar uneori solutiile erau controversate, parerile erau diferite. In asemenea situatii, spune Legea Citatiunilor, judecatorul trebuie sa urmeze parerea majoritatii.

Dar uneori, foarte rar, putea sa apara si paritatea. Atunci cand doi clasici aveau o parere, doi o alta parere, iar al cincilea nu se pronunta in problema respectiva de drept. In asemenea cazuri, judecatorul trebuia sa urmeze parerea lui Papinian, daca Papinian se pronunta in acea problema. Iar daca tocmai Papinian era acela care nu se pronunta, judecatorul avea de ales intre cele doua opinii.

Iar la sfarsitul Legii Citatiunilor s-a reprodus (s-a republicat un text) o constitutiune imperiala data de imparatul Constantin cel Mare in anul 321, constitutiune prin care Constantin cel Mare desfiintase toate notele critice pe care Paul si Ulpian le facusera la adresa operei lui Papinian, caci in conceptia imparatului Constantin, Papinian era in afara criticii; pe aceasta cale s-a instituit un tribunal al mortilor prezidat de Papinian.

Asa cum am mai precizat, jurisconsultii romani ofereau consultatii juridice judecatorilor inca din epoca veche. Aceastea erau denumite agere dar, initial, aceste consultatiuni nu erau obligatorii pentru judecatori (le urmau sau nu dupa cum considerau). Insa imparatul Octavian Augustus a creat un drept special, denumit ius publice respondendi ex auctoritate principis (dreptul de a oferi consultatiuni cu caracter oficial intarite cu autoritatea principelui). Acest drept nu a fost acordat tuturor jurisconsultilor, ci numai unor jurisconsulti aceia care erau in gratiile imparatului, iar consultatiunile oferite de jurisconsulti investiti cu ius publice respondendi erau obligatorii pentru judecatori, dar numai in cazul respectiv, in care au fost solicitate, nu si in cazurile similare.

Iar imparatul Hadrian a facut un pas mai departe si a decis ca toate consultatiunile oferite de jurisconsultii investiti cu ius publice respondendi sunt obligatorii nu numai pentru cazurile respective, ci si pentru toate cazurile similare. Din acel moment jurisprudenta a dobandit putere de lege si a devenit cu adevarat un izvor formal de drept.

8) Senatusconsultele

In epoca clasica normele dreptului privat roman au fost exprimate si prin senatusconsulte. Asa cum am mai spus, in epoca veche a Republicii, Senatul nu avea atributiuni de ordin legislativ, dar influenta procesul de legiferare prin faptul ca legile votate de popor intrau in vigoare numai daca erau ratificate de Senat.

Pe de alta parte, Senatul influenta procesul legiferarii prin injonctiuni sau prin sugestii facute pretorului in sensul ca Senatul ii sugera pretorului sa introduca in edictul sau anumite dispozitii care pe aceasta cale deveneau obligatorii.

Dar, incepand din vremea imparatului Hadrian, hotararile Senatului au devenit obligatorii, au dobandit putere de lege. Astfel incat, in aparenta, atributiunile Senatului au sporit, dar in realitate Senatul era un simplu instrument in mainile imparatului, dovada ca in documentele vremii senatusconsultele erau denumite si orationes adica simple discursuri imperiale (imparatul venea in fata Senatului, citea proiectul de senatusconsult si parasea incinta Senatului fara a astepta rezultatul votului).

9) Constitutiunile imperiale

Tot in perioada imparatului Hadrian au devenit izvoare de drept si hotararile imparatilor, denumite constitutituni imperiale.

Ele sunt de patru feluri:

edicta;

mandata;

decreta;

rescripta.

Edictele erau dispozitiuni de maxima generalitate date atat in dreptul privat cat si in dreptul public. Spre exemplu, constitutiunea imperiala prin care imparatul Caracalla a generalizat cetatenia romana este un edict (edictul lui Caracalla).

Mandatele erau instructiuni cu caracter administrativ, de regula adresate inaltilor functionari imperiali si mai cu seama guvernatorilor de provincii.

Decretele erau hotarari judecatoresti pronuntate de imparat caci, asa cum vom vedea, imparatul putea fi ales judecator si putea pronunta hotarari judecatoresti. Uneori, cu ocazia pronuntarii hotararii, imparatul formula o noua regula de drept cu precizarea ca pe viitor acea regula trebuie sa fie aplicata in toate cazurile similare. Pe aceasta cale si-a facut loc in practica dreptului ideea de precedent judiciar, sau precedentul judiciar. Englezii au preluat spiritul dreptului roman, iar romnii au preluat tehnica dreptului roman.

Rescriptele sunt consultatiuni juridice pe care unii imparati, care erau oameni de stiinta aveau pregatire juridica (Hadrian, Marc Aureliu) le ofereau fie functionarilor publici, fie oamenilor, consultatiuni care fireste erau obligatorii.

10) Opera legislativa a imparatului Justinian

Tot la materia izvoarelor este necesar sa facem unele precizari in legatura cu opera legislativa a imparatului Justinian, caci imparatul Justinian, un om de vasta cultura, iubitor al artelor si compozitor de imnuri religioase, si-a dat seama ca sistemul sclavagist roman se afla in ultimul stadiu al descompunerii, al decaderii. De aceea a ordonat unor eminenti juristi sa sistematizeze textele juridice clasice si sa le repuna in vigoare in speranta ca prin repunerea in vigoare a textelor juridice clasice sistemul sclavagist roman va fi salvat de la pieire. Ceea ce nu s-a intamplat pentru ca legile istoriei nu tin cont nici macar de Justinian.

Cu toate acestea, opera legislativa elaborata din ordinul imparatului Justinian prezinta o uriasa importanta istorica. Aceasta opera legislativa este de departe cel mai important document din istoria omenirii. Insa, uriasa importanta istorica a acestei opere legislative se datoreaza unui fapt conjunctural, unei intamplari si anume se datoreaza faptului ca aproape toate textele juridice clasice s-au pierdut, au fost distruse de barbari, nu au ajuns pana la noi. Pe cand opera legislativa a imparatului Justinian s-a pastrat, astfel incat prin intermediul acestei opere legislative a putut fi reconstituit si valorificat tezaurul gandirii juridice romane, iar daca imparatul Justinian nu ar fi avut inspiratia geniala de a ordona elaborarea acestei opere legislative, omenirea ar fi evoluat in cu totul alta directie.

Aceasta opera legislativa cuprinde patru parti (lucrari):

1) Codul codex2) Digestele digesta

3) Institutele institutiones4) Novelele novelae constitutiones1) Codul imparatului Justinian a aparut in doua editii. Prima editie in 529 si editia a doua in 534. Prima editie s-a pierdut pe cand editia a doua denumita Codex repetitae praelectionis s-a pastrat, a ajuns pana la noi.

In aceasta lucrare sunt cuprinse constitutiunile imperiale date din vremea imparatului Hadrian pana la 534, dar numai constitiunile ramase in vigoare intrucat imparatul a precizat ca lucrarea trebuie sa fie aplicata in practica instantelor. Codul a fost elaborat de o comisie formata din 10 profesori si avocati in frunte cu Tribonianus, cel mai mare jurisconsult al acelei vremi. Materia codului este structurata in 12 carti, probabil din dorinta de a se face o simetrie cu Legea celor XII Table. Cartile sunt impartite in titluri, titlurile in constitutiuni, iar unele constitutiuni sunt impartite si in paragrafe. De aceea, pentru a cita la subsolul unei lucrari un text din cod se scrie un C mare de tipar dupa care urmeaza trei cifre cartea, titlul, constitutiunea, eventual patru daca exista si paragrafe.

In fruntea fiecarei constitutiuni exista o inscriptio prin care se precizeaza numele imparatului care a dat constitutiunea si persoana careia i-a fost adresata. Iar la sfarsitul constitutiunii exista subscriptio in care se mentioneaza locul si data emiterii constitutiunii. Codul cuprinde atat dispozitii de drept privat cat si dispozitii de drept public. In doua carti sunt si dispozitii de drept canonic, avand in vedere ca Justinian era un imparat evlavios.

2) Digestele au fost publicate in anul 533. Ele sunt o culegere de fragmente din lucrarile jurisconsultilor clasici. Lucrarea a fost elaborata de o comisie formata din 15 profesori si avocati in frunte cu acelasi Tribonianus. Metoda de lucru a comisiei a fost stabilita chiar de imparat prin 3 constitiuni imperiale care, ulterior, au devenit prefete ale Digestelor. Prin acele constitutiuni, imparatul a precizat ca fragmentele extrase din lucrarile clasice urmeaza sa fie aplicate in practica instantelor judecatoresti. Fata de aceasta precizare, de aceasta cerinta, membrii comisiei au constatat ca in lucrarile clasice unele solutii sunt controversate, in anumite probleme de drept parerile jurisconsultilor clasici erau diferite si au mai constatat ca unele institutii erau depasite, inaplicabile. De aceea, Justinian a mai dat inca 50 de constitutiuni imperiale (quinquaginta decisiones) prin care a desfiintat toate institutiile depasite si a pus capat tuturor controverselor (daca parerile erau impartite, spunea a cui parere trebuie urmata).

In vederea elaborarii acestei lucrari, membrii comisiei au extras cele mai valoroase fragmente din 2000 de lucrari clasice pe care le-au considerat mai importante. Textele extrase din cele 2000 de lucrari au fost sistematizate in 50 de carti. Cartile au fost impartite in titluri, titlurile in fragmente, iar fragmentele in paragrafe. In fruntea fiecarui fragment se afla o inscriptio prin care se precizeaza din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv si cine este autorul acelei lucrari. Spre exemplu, daca un fragment a fost extras din lucrarea lui Paul denumita Sentinte, in inscriptio se mentioneaza sentintio paulii. Pornind de la inscriptio, romanistii, inca din epoca Renasterii, au reusit sa reconstituie, in linii generale, lucrarile jurisconsultilor clasici. Insa, in cazul Digestelor, primul paragraf in cadrul fragmentului, nu era numerotat. El se numea principium, iar numerotarea incepe cu al doilea paragraf. De aceea uneori la subsolul unei lucrari putem citi D de tipar, insemnand Digesta si trei cifre apoi pr. de la principium.

Multa vreme s-a crezut in mod gresit ca fragmentele extrase din lucrarile clasice au fost asezate in corpul Digestelor la intamplare, fara vreo metoda. Impresia s-a datorat faptului ca in diversele carti ale Digestelor, sunt cuprinse fragmente care se refera la diferite materii. Dar nu s-a observat ca toate titlurile din Digeste se caracterizeaza prin unitate de continut, in sensul ca in fiecare titlu din Digeste sunt cuprinse fragmente care se refera la aceeasi problema de drept. Mai mult decat atat, in cadrul titlurilor, fragmentele sunt asezate intr-o anumita ordine, ordine decurgand din metoda de lucru a comisiei, deoarece comisia lui Tribonian a fost impartita in trei subcomisii. Fiecare dintre subcomisii avand misiunea sa extraga cele mai valoroase fragmente din anumite categorii de lucrari. In fruntea celor trei subcomisii s-au aflat profesorii Teofil, Constantin si Doroteu.

Prima subcomisie, cea prezidata de Teofil, a extras cele mai valoroase fragmente din libri ad Sabinum privind digestele lui Salvius Iulianus, iar fragmentele care au fost extrase din aceste lucrari sunt denumite Masa Sabiniana.

A doua subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrarile prin care jurisconsultii clasici au comentat edictul pretorului, fragmente care sunt denumite Masa Edictala.

A treia subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrarile lui Papinian care sunt denumite Masa Papiniana. Si intrucat a treia subcomisie a avut mai putin de lucru, ea a extras fragmente si din alte lucrari denumite Appendix.

Dupa ce subcomisiile si-au constituit masele d