Capitolul III Teoria generală a contractelor comerciale internaţionaleSecţiunea I Importanţa contractelor comerciale internaţionale1. Contractele - instituţia centrală a dreptului comerţului internaţionalContractele constituie instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional, ele fiind cel mai important instrument

juridic de realizare a operaţiunilor de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională.Contractele comerciale internaţionale pot fi definite ca acordurile de voinţă încheiate între două sau mai multe subiecte

ale dreptului comerţului internaţional, care îndeplinesc condiţiile de comercialitate şi internaţionalitate şi care au ca scop naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de comerţ internaţional.

Secţiunea a II-a Conţinutul contractelor comerciale internaţionaleSubsecţiunea I Conţinutul contractelor comerciale internaţionale, în general§1. Principiul libertăţii părţilor în stabilirea conţinutului contractului2. Conţinutul principiuluiÎn cazul contractelor comerciale internaţionale, părţile pot stabili, prin acordul lor de voinţă, exprimat în clauze

contractuale, drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul contractului, aceasta constituind un aspect substanţial al principiului libertăţii contractuale.

Părţile pot modifica contractul, prin acordul lor de voinţă şi desemna legea aplicabilă conţinutului contractului.Contractele comerciale internaţionale conţin clauze generale, care se referă mai ales la părţile şi obiectul acestor

contracte şi clauze specifice, care stabilesc anumite drepturi şi obligaţii determinate de particularităţile acestor contracte.§2. Clauzele de drept comun (generale) în contractele comerciale internaţionale3. Preambulul contractului. Clauzele privind părţile contractante şi alte elemente de identificare a acestoraPreambulul contractului indică în conţinutul său, de regulă, împrejurările în care s-a încheiat contractul, raţiunile care au

determinat părţile să îl încheie şi scopurile esenţiale pe care părţile şi le propun prin încheierea şi executarea contractului.Părţile contractante trebuie să precizeze atributele lor de identificare, denumirea şi sediul, ptr. pers. juridice, respectiv

numele şi domiciliul, ptr. pers. fizice, statutul juridic al părţilor, naţionalitatea şi cetăţenia etc. Contractul trebuie să indice forma juridică a societăţii, CUI-ul, capitalul social numărul contului bancar al părţilor contractante.

4. Clauze privind obiectul material al contractului4.1. Clauze privind marfa, lucrarea sau serviciul, ca obiect material al contractuluiContractele trebuie să cuprindă clauze privind obiectul lor material: denumirea completă a mărfii şi elementele necesare

ptr. determinarea ei precisă.Dacă obiectul material al contractului este numai determinabil, părţile trebuie să stabilească elemente certe şi suficiente

ptr. determinarea lui ulterioară, pe parcursul executării.Dacă obiectul contractului îl constituie bunuri viitoare, părţile trebuie să determine sau să indice criterii precise de

determinare a caracteristicilor mărfii, încât să fie posibilă punerea lor în fabricaţie sau procurarea lor de pe piaţă de către vânzător.

4.2. Clauze privind cantitateaPărţile trebuie să indice cantitatea de marfă care face obiectul contractului, precizând unitatea de măsură, locul,

momentul şi modul de determinare a cantităţii, precum şi documentul care atestă cantitatea.Dacă se prevede o recepţie cantitativă, părţile trebuie să prevadă termenele şi condiţiile de efectuare a acesteia, precum

şi locul recepţiei, ales în funcţie de natura mărfii şi de necesitatea asigurării unor garanţii sporite de descoperire a eventualelor lipsuri cantitative.

4.3. Clauze privind calitatea4.3.1. Clauze privind metodologia de determinare a calităţiiPărţile trebuie să stabilească metodologia de determinare a calităţii.Contractele conţin, în general, stipulaţii privind partea care propune specificaţiile de calitate: - natura acestor

specificaţii; - termenele şi modalităţile de avizare a lor de către cealaltă parte etc.Specificaţiile de calitate pot fi cuprinse în documente tehnice normative, în declaraţia producătorului ori pot fi

convenite între părţi.4.3.2. Clauze privind procedura constatării lipsurilor calitativeImplică îndeosebi prevederi privind controlul şi recepţia calitativă a mărfurilor.Locul efectuării controlului şi recepţiei, poate să fie în uzina producătoare, la încărcare, la destinaţie sau în orice alt loc

în funcţie de particularităţile mărfii şi condiţiile concrete de livrare.Trebuie stabilită modalitatea tehnică de control şi actele de control pe care partea interesată poate să-şi bazeze

reclamaţia de calitate.4.3.3. Clauze privind răspunderea ptr. calitatePrin clauzele contractului părţile trebuie să precizeze: - obligaţia de garanţie ptr. calitate a furnizorului mărfii; -

termenul de garanţie; - modalităţile de remediere a lipsurilor calitative; - sancţiunile aplicabile furnizorului în cazul unor asemenea lipsuri etc.

Se mai includ clauze privind posibilitatea de reparare a mărfii defecte, condiţiile în care beneficiarul poate proceda la restituirea lotului de marfă în vederea înlocuirii lui, condiţiile în care se poate refuza primirea mărfii etc.

4.3.4. Clauze de asistenţă tehnică şi serviceSe pot prevedea condiţiile de acordare a asistenţei tehnice, de service după vânzare şi de livrare de piese de schimb,

atunci când ptr. aceste operaţiuni nu se încheie contracte speciale.4.3.5. Clauze privind procedura de reclamare a lipsurilor cantitative şi calitative

1

Clauzele privind condiţiile de reclamare urmează arată cuprinsul pe care reclamaţia trebuie să-l aibă, documentele ce i se anexează ptr. dovedirea deficienţelor, obligaţiile cumpărătorului până la soluţionarea reclamaţiei şi procedura de comunicare a reclamaţiei.

Părţile inserează în contracte clauze referitoare la termenele de formulare a reclamaţiilor, care trebuie corelate cu cele privind efectuarea recepţiilor cantitative şi calitative, respectiv cu termenele de garanţie.

Clauzele privind modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor trebuie să cuprindă menţiuni privind termenele şi condiţiile în care vânzătorul urmează să comunice cumpărătorului răspunsul său asupra reclamaţiei, consecinţele nerespectării acestor termene (de regulă, dreptul de a sesiza arbitrajul) etc.

4.3.6. Clauze privind ambalajul şi marcareaÎn legătură cu ambalajul, părţile trebuie să prevadă în contract felul acestuia, regimul lui juridic (dacă trece în

proprietatea cumpărătorului sau este numai împrumutat acestuia, iar în acest din urmă caz, termenul de returnare şi cine va suporta cheltuielile ocazionate de această operaţiune), preţul ambalajului, măsurile de protecţie ptr. mărfurile care se livrează neambalate etc.

Clauzele privind marcarea ambalajului vor preciza, cel puţin, conţinutul marcajului şi limba în care el se efectuează, cu respectarea cerinţelor privind informaţiile în limba română prevăzute de legislaţia ptr. protecţia consumatorului.

4.4. Clauze privind obligaţia de livrare (predare) a mărfii şi termenele de livrare (predare)Pentru executarea obligaţiei de livrare (predare) a mărfii, pe care părţile obişnuiesc să o prevadă expres în contract, ele

trebuie să precizeze, în primul rând, termenele de livrare, prin indicarea unei anumite date sau a perioadei de timp în care livrarea trebuie să aibă loc. În acest ultim caz, este indicat să se arate căreia dintre părţi îi revine dreptul de a fixa data exactă a livrării, în cadrul perioadei stabilite de comun acord. Dacă livrarea se eşalonează pe o perioadă de timp mai îndelungată, se vor indica termenele intermediare şi termenul final de livrare.

Dacă părţile nu determină explicit termenul de livrare, ele trebuie să indice modalităţile de determinare. Trebuie menţionate condiţiile în care pot fi modificate termenele de livrare stabilite şi documentele care atestă efectuarea şi data livrării.

Părţile vor mai stabili dacă termenul este esenţial, dacă ptr. efectuarea livrării este necesară o cerere specială din partea cumpărătorului, condiţiile în care livrarea poate fi refuzată etc.

Din contracte nu trebuie să lipsească clauzele privind răspunderea furnizorului ptr. nerespectarea termenelor de livrare (penalităţi, despăgubiri etc.) şi condiţiile rezoluţiunii contractului, în aceste cazuri.

4.5. Clauze privind celelalte condiţii de livrare, momentul transmiterii riscurilor şi dreptului de proprietate asupra mărfii

Pentru modalitatea de livrare, părţile pot conveni o executare uno ictu sau pe tranşe de marfă. Locul livrării şi repartizarea între contractanţi a cheltuielilor privind livrarea pot fi determinate, fie direct, fie prin referire la uzanţe uniformizate (ex. INCOTERMS).

Clauza prin care se determină momentul transferului riscurilor asupra mărfii este necesară în contractele comerciale internaţionale, prin aceeaşi clauză părţile trebuind să prevadă şi condiţiile în care operează transferul, ambele elemente putând fi precizate direct sau prin referire la o uzanţă uniformizată sau la Convenţia de la Viena (1980).

Este necesară indicarea de către părţi şi a momentului transmiterii dreptului de proprietate asupra mărfii arătându-se modul de individualizare a mărfii, dacă obiectul contractului îl constituie bunuri generice ptr. care transferul operează la individualizare.

4.6. Clauze privind condiţiile de expediţie, încărcare-descărcare, transport şi asigurareAceste clauze sunt strâns legate de cele privind condiţiile de livrare şi pot preciza obligaţiile părţilor, fie direct, fie prin

referire la INCOTERMS sau la alte uzanţe comerciale internaţionale uniformizate.4.7. Clauze privind obligaţia de preluare a mărfiiCorelativ obligaţiei furnizorului de livrare a mărfii, în contract trebuie precizată obligaţia beneficiarului de a prelua

marfa, menţionându-se condiţiile în care preluarea poate fi refuzată.4.8. Clauze privind obiectul pecuniar al contractului4.8.1. Clauze privind preţul sau alte prestaţii pecuniareÎn principiu, părţile trebuie să determine preţul, atât pe unitatea de produs, cât şi ca valoare totală, ptr. întreaga cantitate

de marfă care face obiectul contractului, corelat cu condiţia de livrare.În cazurile în care preţul nu este determinat, părţile trebuie să convină asupra modalităţii de a-l determina în viitor. În

acest scop, ele stabilesc criteriile ptr. calculul definitiv al preţului, indicând, eventual, limitele maxime şi minime între care se va determina preţul.

În cazul în care părţile se limitează a preciza că operaţiunea se încheie pe "adevăratul preţ", "preţul curent" sau orice formulă echivalentă, ptr. determinarea preţului sunt aplicabile, în ipoteza în care dreptul român este lex causae, se aplică prevederile C.com., conform cărora, preţul "adevărat" sau "curent" se va determina "după listele bursei sau după mercurialele locului unde contractul a fost încheiat, sau în lipsă, după acelea ale locului celui mai apropiat sau după orice altfel de probă".

4.8.2. Clauze privind obligaţia de plată a preţului şi condiţiile de platăPărţile trebuie să precizeze obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul, ca o condiţie esenţială a contractului. Implicit, clauza de preţ va menţiona condiţiile de plată şi anume modalitatea de plată (prin acreditiv, incasso sau altă

modalitate), modul de garantare a plăţii, momentul şi locul în care se face încasarea preţului, documentele necesare efectuării plăţii, instrumentele de plată.

2

În limita unor dispoziţii imperative, părţile sunt libere să stabilească prin clauze instrumentul de plată (valuta, plata prin titluri de valoare etc.) şi, eventual, de cont.

§3. Clauze specifice în contractele comerciale internaţionale5. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare sau nevalutare şi clauze de continuare a raporturilor

contractuale (de opţiune)Clauze asigurătorii sunt specifice contractelor pe termen mediu şi lung, dar pot apare şi în contractele încheiate pe

termen scurt, atunci când împrejurările o impun.În contractele pe termen mediu şi lung, care se execută prin prestaţii succesive, se pot insera clauze privind continuarea

raporturilor contractuale (clauze de opţiune), având ca scop prelungirea şi/sau extinderea relaţiilor de afaceri dintre parteneri între care există deja asemenea relaţii şi care urmăresc menţinerea stabilităţii acestora.

6. Clauze privind răspunderea contractualăPărţile trebuie să se preocupe ptr. inserarea în contract a clauzelor sancţionatorii aplicabile aceleia dintre ele care nu îşi

execută obligaţiile contractuale: clauzele penale (de penalităţi), clauzele de exonerare de răspundere (mai ales clauza de forţă majoră) şi convenţiile asupra răspunderii. Părţile pot prevedea şi clauze privind rezoluţiunea contractului, ptr. neexecutarea obligaţiilor de către oricare dintre ele (pacte comisorii) etc.

7. Clauze privind preîntâmpinarea şi soluţionarea litigiilor7.1. Clauze privind preîntâmpinarea litigiilor şi soluţionarea lor pe cale amiabilă sau prin mijloace alternativeÎn contractele comerciale internaţionale, mai ales în cele complexe şi pe termen mediu sau lung, părţile inserează uneori

clauze de preîntâmpinare a litigiilor, prin care prevăd organizarea unor întâlniri periodice ale reprezentanţilor lor, cu scopul de a examina stadiul îndeplinirii obligaţiilor reciproce, a analiza eventualele dificultăţi apărute şi a lua măsurile ce se impun ptr. executarea întocmai a contractului.

În cazul ivirii litigiului, părţile prevăd foarte frecvent obligaţia lor de a încerca soluţionarea acestuia pe cale amiabilă, prin întâlniri directe.

În cazul în care litigiul nu poate fi soluţionat pe cale amiabilă, părţile convin uneori ca soluţionarea acestora să se facă prin mijloace nejurisdicţionale, alternative celor jurisdicţionale: concilierea şi medierea.

7.2. Clauzele de jurisdicţiePărţile trebuie să prevadă în contract o clauză de jurisdicţie, fie în favoarea instanţelor judecătoreşti, române sau străine,

fie a unui tribunal arbitral, în acest ultim caz clauza de jurisdicţie luând forma clauzei de arbitraj (clauza compromisorie sau compromis).

8. Clauze privind determinarea dreptului aplicabil contractuluiÎn mod uzual, părţile inserează în contract o clauză prin care desemnează sistemul de drept pe care organul de jurisdicţie

urmează să-l aplice în cazul ivirii unui litigiu cu privire la aspectele de fond ale contractului. Această clauză materializează în contract înţelegerea părţilor cu privire la legea aplicabilă contractului, lex voluntatis.

În cazul în care părţile nu desemnează legea contractului prin voinţa lor, aceasta va fi determinată de către organul de jurisdicţie, în urma unei localizări obiective, conform normei conflictuale aplicabile în speţă.

9. Clauze cu privire la licenţe sau alte autorizaţii legale de export sau importMult mai rar în ultimii ani, ca urmare a caracterului de excepţie al licenţelor şi al altor autorizaţii legale de export-

import - atât în dreptul român, cât şi, în general, în sistemele de drept ale lumii -, părţile prevăd în contract clauze privind aceste instituţii juridice.

Obligaţia de obţinere a licenţei sau altor autorizaţii administrative este, de regulă, de mijloace, partea căreia îi revine trebuind să depună toată diligenţa normală în acest sens, deoarece eliberarea lor cade în competenţa exclusivă a unor organe administrative. Obligaţia poate fi însă şi de rezultat, dacă părţile prevăd astfel în contract sau o asemenea calificare a obligaţiei rezultă din acte emise de autorităţile competente implicate în materie.

10. Clauze privind modificarea şi încetarea efectelor contractului, precum şi menţiuni finaleEste obligatorie inserarea în contract a cel puţin următoarelor menţiuni finale:

a) numărul de exemplare în care se încheie contractul (minimum două, contractele comerciale internaţionale fiind, în principiu, sinalagmatice) şi precizarea că fiecare parte primeşte (cel puţin) un exemplar;

b) limba în care se redactează contractul şi, eventual, exemplarul de referinţă în caz de neînţelegere între părţi privind interpretarea lui;

c) data încheierii contractului (locul, ziua, luna şi anul);d) semnăturile părţilor sau ale reprezentanţilor lor. La contractele între absenţi, atunci când oferta şi acceptarea sunt

consemnate în înscrisuri separate, semnătura fiecărei părţi apare pe înscrisul care emană de la acea parte.Subsecţiunea II Clauze specifice în contractele comerciale internaţionale încheiate pe termen mediu şi lung§1. Riscurile contractuale şi clauzele asigurătorii împotriva acestora11. Riscurile care afectează contractele comerciale internaţionale încheiate pe termen mediu şi lungContractele comerciale internaţionale încheiate pe termen mediu sau lung prezintă, într-o mai mare măsură decât cele

pe termen scurt, particularitatea de a fi supuse pe parcursul executării lor unor riscuri care, în cazul în care se produc, pot influenţa prestaţia uneia sau chiar a ambelor părţi, perturbând echilibrul stabilit la data încheierii contractului.

Riscurile sunt evenimente posibil de a se produce după încheierea contractului, independent de culpa vreuneia dintre părţi şi care, dacă se realizează, pot face imposibilă sau sensibil mai oneroasă prestaţia ptr. cel puţin una din părţi.

Elementele esenţiale ale riscurilor în contractele comerciale internaţionale sunt:a) riscul este un eveniment, adică un fapt material, în momentul în care se produce;b) riscul este un eveniment posibil de a se realiza(nu o certitudine);

3

c) producerea riscului este semnificativă din punct de vedere juridic dacă are loc între momentul încheierii şi cel al terminării (finalizării) executării contractului;

d) producerea riscului trebuie să fie independentă de culpa vreuneia dintre părţi, adică să se producă din cauză străină. Dacă evenimentul s-a produs din culpa vreuneia dintre părţi, este exclusă ideea riscului şi intervine răspunderea contractuală a părţii în culpă;

e) în cazul în care se produce, riscul are drept consecinţă imposibilitatea executării contractului sau un prejudiciu ptr. una sau chiar ptr. ambele părţi contractante.

12. Clasificarea riscurilorRiscurile în contractele comerciale internaţionale se clasifică în două mari categorii: comerciale şi necomerciale.A) Riscurile comerciale sau economice se împart, la rândul lor, în două subcategorii: valutare şi nevalutare.

a) Riscurile valutare constau în variaţia cursului de schimb al monedei de plată faţă de moneda (monedele) de calcul sau faţă de alt element de referinţă (ex. preţul aurului), între momentul încheierii şi cel al executării contractului.

b) Riscurile nevalutare pot îmbrăca forma unor evenimente economice din cele mai variate: schimbarea preţului materiilor prime, materialelor, energiei, forţei de muncă (salariilor), a tarifelor de transport, primelor de asigurare, comisioanelor, dobânzilor, a procedeelor tehnologice, a raportului dintre cerere şi ofertă etc.

B) Riscurile necomerciale se subdivid, la rândul lor, în două subcategorii: riscuri politice şi evenimente naturale.a) Riscurile politice (sau politico-administrative): conflictele armate, embargoul, blocada economică, modificările

regimului politic, grevele sau alte tulburări civile, neacordarea licenţelor sau a altor autorizaţii de export-import, luarea de măsuri restrictive vamale, antidumping sau alte măsuri de protecţie a concurenţei, instituirea de restricţii asupra schimburilor valutare sau a transferului valutei în străinătate, exproprierea şi măsurile similare, suspendare sau încălcare de către stat a contractului încheiat cu un resortisant al altui stat (în contractele mixte sau semi-internaţionale).

b) Evenimentele (calamităţile) naturale sunt împrejurări independente de voinţa omului, care pot avea efecte asupra contractelor.

13. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor. ClasificarePentru a preveni consecinţele păgubitoare care pot apare în cazul producerii riscurilor, părţile inserează în contracte

clauze asigurătorii. Clauzele asigurătorii se clasifică după mai multe criterii.A) Clasificarea clauzelor asigurătorii după felul riscurilor la care se referă:

a) clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare (de variaţie a schimbului) . În această categorie intră clauza aur, clauzele valutare (inclusiv clauzele de indexare monetară şi de opţiune a locului de plată), clauza de opţiune a monedei liberatorii etc.

b) clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare (de regulă, de natură comercială). Acestea cuprind, mai ales, clauza de revizuire a preţului (de indexare nemonetară), de postcalculare a preţului, clauza ofertei concurente, a clientului celui mai favorizat, de hardship (impreviziune), clauzele preventive faţă de diferite măsuri de protecţie a concurenţei etc.

c) clauza de forţă majoră. Prin această clauză părţile urmăresc evitarea consecinţelor nefavorabile ale unor riscuri politice sau ale calamităţilor naturale.

B) Clasificarea clauzelor asigurătorii după obiectul lor:a) Clauzele de menţinere a valorii au un obiect restrâns (prestaţia monetară) şi urmăresc menţinerea acesteia - deci a

valorii contractului - împotriva riscurilor valutare şi nevalutare.Sunt cuprinse în categoria clauzelor de menţinere a valorii: clauza aur, clauzele valutare, clauza de opţiune a monedei

liberatorii, clauza de revizuire a preţului şi cea de postcalculare a preţului.b) Clauzele de adaptare a contractelor privesc nu numai prestaţia monetară, ci şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor

(privind cantitatea, calitatea, condiţiile de livrare, de plată etc.).În această categorie intră, mai ales: clauza ofertei concurente, a clientului celui mai favorizat, de hardship, de prevenire

a măsurilor de protecţie a concurenţei, de ajustare cantitativă şi de forţă majoră.C) Clasificarea clauzelor asigurătorii în funcţie de modul lor de a opera:

a) Clauze cu acţiune automată. Clauza îşi produce efectul prin ea însăşi, în mod direct, fără să fie necesare noi negocieri între părţi şi nici intervenţia arbitrului.

b) Clauze cu acţiune neautomată care implică renegocierea contractului.§ 2. Clauzele asigurătorii împotriva riscurilor valutare131. Clauza aurClauza aur îmbracă două forme: a) Clauza valoare-aur, care se utilizează în cazul în care preţul contractual este

exprimat într-o valută iar aurul este luat ca etalon al valorii acestei valute; b) Clauza monedă-aur, prin care preţul este exprimat direct în aur şi urmează a fi plătit în monedă de aur.

Conform clauzei aur, preţul contractual, exprimat într-o valută care are o paritate oficială în aur la momentul încheierii contractului, se va modifica în mod corespunzător dacă această paritate va creşte sau va scade până la data plăţii preţului.

Condiţia esenţială ptr. a funcţiona clauza aur este ca valuta de plată să fie exprimată în aur, în principiu printr-o paritate oficială. Suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului S.U.A. (1971) şi, mai ales, renunţarea oficială la funcţiile monetare ale aurului în 1978, când aurul a încetat să mai fie etalon de valoare ptr. monedele naţionale, devenind o simplă marfă, supusă legilor pieţei, a făcut ca această clauză, în forma ei "clasică". să-şi piardă utilitatea, ea dispărând practic din categoria modalităţilor de menţinere a echilibrului contractual.

14. Clauzele valutare14.1. Particularităţi

4

Clauzele valutare se caracterizează prin faptul că părţile stabilesc două categorii de monede: a) monedă de plată (de facturare); b) una sau mai multe monede de referinţă (de calcul, de cont).

Scopul clauzelor este acela de a evita riscul variaţiei cursului de schimb al monedei de plată faţă de cea (cele) de referinţă, produsă între momentul încheierii şi cel al executării contractului, prin includerea în preţ a procentului de scădere sau prin deducerea din preţ a procentului de creştere a ratei de schimb.

Clauzele valutare sunt de trei feluri.14.2. Clauzele monovalutarePrin clauza monovalutară părţile arată că preţul mărfii (lucrării, serviciului etc.), exprimat în moneda de cont, se va plăti

(factura) în moneda de plată, la cursul de schimb dintre cele două monede la data plăţii.Practic, la momentul încheierii contractului, părţile au avut în vedere, ptr. stabilirea preţului, un anumit curs de schimb

între moneda de plată şi cea de cont. Dacă la data executării contractului moneda de plată s-a devalorizat cu un anumit procent, preţul efectiv plătit va fi mai mare cu acel procent faţă de cel ce rezulta din calcul la data încheierii contractului. Situaţia este inversă în cazul revalorizării monedei de plată faţă de cea de cont. Preţul efectiv plătit include procentul de scădere, respectiv deduce procentul de creştere a monedei de plată faţă de cea de cont. Aşadar, preţul efectiv plătit apare ca modificat invers proporţional cu variaţiile monedei de plată faţă de cea de calcul.

Părţile pot conveni în mod liber asupra oricărei monede de cont şi de plată ptr. a se aplica în contractul lor. 14.3. Clauza multivalutară bazată pe un coş valutar stabilit de părţiPrin această clauză părţile convin ca preţul contractual, exprimat în moneda de plată, să fie facturat în funcţie de media

cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată, la data executării contractului. Astfel, în cazul în care între momentul încheierii contractului (momentul de referinţă) şi momentul plăţii media cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată a crescut cu un anumit procent, preţul efectiv plătit (facturat) va fi mai mare cu acel procent. Dimpotrivă, preţul facturat va fi mai mic cu procentul de scădere a mediei cursurilor monedelor din coş faţă de moneda de plată, între momentul de referinţă şi cel al executării contractului.

14.4. Clauza multivalutară bazată pe un coş valutar (unitate de cont) instituţionalizat(ă)Monedele care fac parte din coş - şi modalitatea de calcul a modificărilor de curs - nu sunt stabilite de către părţi, ci de

un organ specializat cu caracter internaţional, aceste monede formând o unitate de cont instituţionalizată.În practica internaţională sunt utilizate mai multe asemenea unităţi de cont, cea mai cunoscută şi cu cea mai largă sferă

de acţiune fiind Drepturile Speciale de Tragere (D.S.T.) ale F.M.I. România este membră a F.M.I. din anul 1972.În prezent, numărul valutelor care compun coşul D.S.T. este de 4: dolarul SUA, euro, yenul japonez şi lira sterlină.§ 3. Clauze asigurătorii împotriva riscurilor nevalutare15. Clauzele de revizuire a preţului (de indexare nevalutară)Prin clauza de revizuire a preţului părţile stabilesc că oricare dintre ele este îndreptăţită să procedeze la recalcularea

preţului contractual în cazul în care, între momentul încheierii şi cel al executării contractului, au survenit modificări semnificative ale unor elemente de natură nevalutară (nemonetară), care modifică echilibrul contractual stabilit de părţi la data contractării.

În funcţie de complexitatea elementului de referinţă (etalonului), clauzele de revizuire a preţului (de indexare nevalutară) sunt de trei feluri:

a) Clauzele cu indexare unică (specială) sunt cele prin care preţul contractual este raportat la preţul, exprimat într-o unitate de măsură uzuală, al unui produs determinat (ex. al unei tone de cărbune sau de cereale, al unui baril de petrol etc.) sau la un indice statistic care exprimă sintetic evoluţia preţurilor unui grup de produse determinate (eventual, dintr-o anumită ramură economică).

Etalonul unic trebuie astfel ales de părţi încât să reflecte, sintetic, eventuala variaţie de valoare a întregului ansamblu de elemente care au concurat la calcularea preţului contractual. De regulă, produsul de referinţă este principala materie primă folosită ptr. realizarea mărfii care face obiectul contractului (ex. preţul unei vânzări de benzină va fi indexat cu cel al barilului de petrol; al unei vânzări de aluminiu cu preţul unui Kw/oră etc.).

Părţile trebuie să precizeze documentul care stabileşte etalonul (indicele de referinţă), acesta putând fi o publicaţie oficială (a unui institut de statistică), jurnalul unei burse de mărfuri, dacă valoarea etalonului este dată de o cotaţie bursieră (caz în care trebuie să se indice toate elementele de circumstanţiere necesare: bursa, data exactă de referinţă, denumirea jurnalului etc.), buletinul unei asociaţii profesionale sau al unei camere de comerţ etc.

b) Clauzele cu indexare cumulativă (complexă) leagă preţul contractului de valoarea mai multor elemente de referinţă privite cumulativ, şi anume, cea a materiilor prime (materialelor) şi forţei de muncă (salariilor), necesare ptr. realizarea obiectului contractului.

c) Clauzele cu indexare generală sunt cele prin care preţul contractual este raportat la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi servicii care pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care este exprimat acest preţ, într-o zonă geografică determinată.

16. Clauza ofertei concurente16.1. DefiniţiaPrin clauza ofertei concurente, o parte contractantă (beneficiarul clauzei) dobândeşte dreptul ca, în cazul în care pe

parcursul executării contractului un terţ îi face o ofertă de contractare în condiţii mai favorabile decât cele din contractul în curs de executare, să obţină adaptarea acestui contract în spiritul ofertei terţului sau, dacă cealaltă parte (promitentul) nu acceptă, contractul să se suspende sau să fie reziliat, direct sau în temeiul unei hotărâri cu caracter jurisdicţional.

Clauza se numeşte "a ofertei concurente" deoarece oferta este adresată beneficiarului clauzei de un terţ "concurent" al promitentului.

5

Condiţia definitorie a clauzei este caracterul "mai favorabil" al ofertei terţului.Ipoteza aplicării clauzei ofertei concurente este ca terţul să fi făcut o ofertă mai favorabilă decât cea din contract: preţul

mai bun sau privind alte elemente ale contractului (cantitate, calitate, termene de livrare, condiţii de plată, de transport, avantaje conexe etc.).

16.2. Efectele clauzei: efect automat sau prin acordul promitentuluiEfectele clauzei ofertei concurente asupra contractului de lungă durată depind de voinţa părţilor.

a) În cazul în care ele au prevăzut că respectiva clauză operează automat, vechea obligaţie îşi pierde valabilitatea (devine caducă), iar beneficiarul clauzei (de regulă, cumpărătorul) poate să procedeze la adaptarea contractului conform ofertei mai favorabile primite de la terţ (ex., să reducă preţul). O asemenea clauză presupune existenţa unei depline încrederi între părţi, altfel ea fiind riscantă ptr. promitent (vânzător), deoarece etalonul îl constituie oferta terţului iar aprecierea condiţiilor şi a seriozităţii ei scapă controlului promitentului.

b) Efectul neautomat se produce prin renegocierea contractului. Promitentul are în acest caz următoarele opţiuni:- promitentul poate să accepte ca atare condiţiile din oferta concurentă, caz în care contractul va fi adaptat corespunzător;- dacă promitentul refuză adaptarea contractului în una din modalităţile menţionate sau nu îşi exprimă punctul de vedere în termenul contractual sau rezonabil, părţile prevăd, de regulă, soluţia rezilierii contractului, caz în care ele sunt dezlegate de obligaţiile contractuale, beneficiarul devenind liber să încheie un alt contract, în noile condiţii, cu terţul ofertant.

16.3. Intervenţia arbitruluiÎn unele cazuri, ptr. ipoteza în care adaptarea contractului nu se poate realiza prin bună învoială, părţile prevăd

posibilitatea apelării la arbitraj conform clauzei compromisorii inserate în contract.Ele trebuie să menţioneze, în cuprinsul clauzei ofertei concurente, cel puţin competenţa arbitrului privind adaptarea,

eventual rezilierea contractului, şi termenul în care poate fi sesizat, presupunând că celelalte elemente necesare desfăşurării arbitrajului (felul acestuia, procedura etc.) sunt prevăzute în clauza compromisorie generală.

Arbitrul, după ce a stabilit că oferta concurentă conţine prevederi mai favorabile decât cele din contract şi este serioasă, poate dispune, în principiu: a) alinierea contractului la condiţiile din oferta concurentă, cu indicarea elementelor care se readaptează (numai preţul sau şi alte elemente) şi în ce cuantum; b) suspendarea executării, cu indicarea perioadei de timp; c) ca ultimă soluţie, rezilierea contractului, dispunând în acest ultim caz, eventual, şi o egalizare a pierderilor, pe baze echitabile.

17. Clauza clientului celui mai favorizat17.1. DefiniţiaPrin clauza clientului celui mai favorizat, o parte contractantă (promitentul) se obligă ca, în ipoteza în care pe parcursul

executării contactului pe termen lung va încheia cu un terţ un contract similar prin care va acorda acestuia condiţii mai favorabile decât cele înscrise în contractul în curs de executare, să aplice aceste condiţii şi în favoarea celeilalte părţi contractante (beneficiarul clauzei), contractul fiind astfel adaptat în mod corespunzător.

Condiţia definitorie a clauzei este caracterul "mai favorabil" al regimului acordat terţului, care poate privi preţurile sau ansamblul elementelor celor două contracte.

17.2. Comparaţia cu clauza ofertei concurenteClauza clientului celui mai favorizat se aseamănă esenţial cu cea a ofertei concurente prin faptul că amândouă au ca

scop adaptarea contractului în cazul producerii unor riscuri, în principiu, nevalutare, de natură a schimba condiţiile economice pe piaţa internaţională, evitându-se, astfel, crearea ptr. una din părţi a unei situaţii defavorabile în raport cu terţii concurenţi.

Ele se deosebesc însă una de cealaltă, în principal prin natura elementului de referinţă (etalonului) ptr. adaptarea contractului şi anume, în timp ce la clauza ofertei concurente acesta este oferta terţului (iniţiativa care declanşează mecanismul clauzei pornind deci de la un terţ către o parte contractantă), în cazul clauzei clientului celui mai favorizat etalonul este operaţiunea comercială (contractul, în principiu) încheiată de o parte contractantă cu terţul (iniţiativa pornind, aşadar, în acest caz, de la parte către terţ).

17.3. Efectele clauzeiClauza clientului celui mai favorizat îşi produce efectele în mod automat, în sensul că vechea obligaţie devine caducă

iar promitentul trebuie să acorde beneficiarului condiţiile mai favorabile pe care le-a consimţit în favoarea terţului. Această clauză, spre deosebire de cea a ofertei concurente, nu permite promitentului să refuze adaptarea contractului optând ptr. rezilierea lui, dacă nu contestă faptul că a acordat unui terţ condiţii mai favorabile, iar soluţia suspendării contractului este improprie, în acest caz.

Uneori, părţile prevăd că alinierea contractului la condiţiile mai avantajoase acordate terţului nu se face în mod automat, ci prin negocieri, la cererea beneficiarului.

17.4. Intervenţia arbitruluiPentru cazul în care nu se înţeleg asupra interpretării noţiunii de "condiţii mai favorabile", părţile prevăd, de regulă,

posibilitatea soluţionării litigiului pe cale arbitrală, ca şi în prezenţa clauzei ofertei concurente.18. Clauza de hardship (impreviziune)18.1. DefiniţiaClauza de hardship este acea clauză contractuală prin care se prevede obligaţia părţilor de a proceda la negocieri în

vederea adaptării contractului sau de a recurge, în subsidiar, la un terţ (un arbitru) în acest scop, dacă pe parcursul executării contractului se produce o împrejurare, de orice natură, independentă de culpa vreuneia dintre părţi, care afectează grav echilibrul contractual, producând o îngreunare substanţială a executării contractului ptr. cel puţin una din părţi, şi care deci ar fi inechitabil să fie suportată exclusiv de partea afectată.

6

18.2. Condiţiile de aplicare a clauzeiCondiţiile de aplicare a clauzei, pe care părţile le prevăd în conţinutul acesteia, privesc cel puţin următoarele două

aspecte:a) Caracteristicile împrejurărilor la care se referă clauza:

- clauza de hardship are un caracter de generalitate, fiind formulată de părţi în termeni generici, care acoperă împrejurări de orice natură care ar putea interveni pe parcursul executării contractului;- părţile prevăd că evenimentele care provoacă hardship trebuie să fie independente de culpa vreunuia dintre ele.

Părţile trebuie să menţioneze şi criteriul de apreciere a comportării părţii care reclamă situaţia de hardship, în împrejurarea invocată. Acest criteriu este în mod uzual obiectiv şi constă în compararea acestei comportări cu atitudinea pe care ar fi avut-o orice comerciant "rezonabil şi prudent aflat în aceeaşi situaţie" (sau o formulă echivalentă).

b) Efectele pe care evenimentul de hardship trebuie să le aibă asupra contractului:- împrejurările respective să perturbe în mod grav echilibrul contractual, provocând o îngreunare substanţială a

executării contractului ptr. una sau ptr. ambele părţi. Acţiunea clauzei poate fi unilaterală sau bilaterală, potrivit acordului părţilor.

- să fie inechitabil ca respectivele efecte să fie suportate exclusiv de partea care le suferă. Această condiţie este utilă în măsura în care pune la dispoziţia părţilor (şi a arbitrului) un criteriu de restabilire a echilibrului contractual, permiţând acestora să aibă ca obiectiv esenţial, nu neapărat simpla reaşezare a elementelor contractuale perturbate prin intervenţia cauzei de hardship, ci conservarea caracterului echitabil al raportului juridic respectiv, privit în ansamblul său.

Comparaţie între hardship şi forţa majorăEvenimentele de hardship se aseamănă cu cele de forţă majoră mai ales prin caracterul lor de imprevizibilitate,

independente de orice culpă.Aceste două instituţii juridice se deosebesc însă esenţial prin cel puţin următoarele elemente:

a) prin conţinutul lor, în sensul că forţa majoră implică şi condiţia insurmontabilităţii;b) prin scopul urmărit de părţi la încheierea clauzei, astfel: la hardship se urmăreşte adaptarea contractului la noile

împrejurări, pe când la forţa majoră scopul este cel de a reglementa suspendarea sau încetarea efectelor acestuia în cazul survenirii evenimentului;

c) prin efectele lor: în timp ce cauzele de hardship fac numai în mod substanţial mai oneroasă obligaţia uneia din părţi şi atrag, prin natura lor, adaptarea contractului, cele de forţă majoră atrag de regulă imposibilitatea (absolută) a executării contractului şi constituie, în primul rând, cauze de exonerare de răspundere a părţii care le-a suferit.

18.3. Efectele clauzei de hardshipa) Efectul specific al clauzei constă în adaptarea contractului, în cazul în care condiţiile privind cauzele de hardship şi

consecinţele lor asupra contractului sunt îndeplinite.Este de esenţa instituţiei faptul că adaptarea nu operează automat, ci prin renegocierea contractului. Oricare dintre

părţi, dacă se consideră într-o situaţie de hardship, poate cere renegocierea.b) Clauza de hardship - şi cererea de negociere bazată pe ea - nu îndreptăţeşte partea dezavantajată să suspende

executarea contractului. Acest efect negativ al clauzei este prevăzut expres în Principiile UNIDROIT şi se deduce din clauza tip a C.C.I. din Paris.

18.4. Mecanismul de adaptare a contractuluiAcest mecanism implică mai multe etape:

a) Notificarea intenţiei de renegociere a contractuluiPartea care se consideră a fi într-o situaţie de hardship trebuie să ceară (să notifice) celeilalte părţi renegocierea

contractului. Cererea va fi făcută în termenul prevăzut în contract sau, în lipsă, într-un termen rezonabil din momentul când a suferit sau a cunoscut împrejurarea de hardship.

b) Renegocierea contractuluiCa urmare a cererii de renegociere formulate de partea afectată, părţile sunt obligate, în temeiul clauzei, să se

întâlnească ptr. renegocierea contractului.Clauza de hardship stabileşte numai obligaţia părţilor de a proceda cu bună credinţă la negocieri, dar nu poate să le

impună să ajungă la un acord asupra soluţiei de adaptare. c) Rezultatul renegocierii contractului

Dacă negocierile eşuează, ptr. că partea potrivnică neagă existenţa în speţă a unei situaţii de hardship sau nu răspunde la cererea de renegociere ori ptr. orice alt motiv, părţile prevăd, de regulă, în cuprinsul clauzei două soluţii principale.

A) Pot stabili rezoluţiunea (rezilierea) de plin drept a contractului, la expirarea termenului prevăzut ptr. negocieri. O asemenea clauză contractuală îmbracă forma unui pact comisoriu.

B) Părţile pot conveni asupra posibilităţii fiecăreia dintre ele de a apela la un terţ ptr. a decide situaţia contractului.Acest terţ poate fi un conciliator (mediator), caz în care soluţia acestuia are caracter neobligatoriu, fiind vorba de o

modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor.Cel mai frecvent părţile convin ca litigiul să fie soluţionat printr-o hotărâre jurisdicţională, şi în acest caz apelează la un

arbitru sau, mult mai rar, la o instanţă ordinară.Dacă părţile au inserat în contract o clauză compromisorie generală, aceasta trebuie considerată că se extinde şi asupra

competenţei arbitrului de a se pronunţa cu privire la situaţia contractului în cazul survenirii unui eveniment de hardship, în lipsa unei prevederi explicite în sens contrar.

Arbitrul competent să hotărască asupra situaţiei contractului poate să pronunţe una din următoarele soluţii:a) în cazul în care constată că nu există un caz de hardship, să confirme clauzele contractului în versiunea existentă;

7

b) dacă apreciază că există hardship, el poate fie să adapteze contractul în scopul restabilirii echilibrului prestaţiilor, fie să considere contractul încetat (rezolvit, reziliat) la o dată şi în condiţiile pe care le fixează, atunci când respectivul contract nu mai poate fi salvat prin adaptare, fie să pronunţe orice altă soluţie pe care o găseşte rezonabilă în speţă, precum suspendarea contractului până la încetarea cauzei de hardship după care executarea contractului urmează să se reia în termenii iniţiali, obligarea părţilor să continue negocierile în vederea ajungerii la o înţelegere asupra adaptării contractului şi altele.

Capitolul IV Aspecte privind efectele contractelor comerciale internaţionale§1. Regimul despăgubirilor (daunelor-interese) în comerţul internaţional19. Aspecte generaleNeexecutarea directă, voluntară sau silită, a obligaţiilor decurgând din contractele comerciale internaţionale atrage, ca şi

în dreptul comun, soluţia executării indirecte (prin echivalent) a acestora, devenind aplicabile în cauză regulile răspunderii contractuale.

În comerţul internaţional, ca şi în dreptul comun, creditorul are dreptul la repararea prejudiciului suferit, prin acordarea, în favoarea sa, a despăgubirilor (daunelor-interese) moratorii sau compensatorii, în cazul executării cu întârziere sau al neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor.

Evaluarea despăgubirilor poate fi judiciară, legală sau convenţională, în fiecare caz existând anumite particularităţi în materie comercială (internaţională).

20. Evaluarea judiciară a despăgubirilorPrincipiile generale privind evaluarea judiciară, prevăzute C.civ., se aplică şi în materia raporturilor comerciale

internaţionale, în lipsa unor prevederi legale sau contractuale contrarii.Practica arbitrală de comerţ internaţional reflectă pe deplin aceste principii:

a) principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor. Despăgubirea trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită cât şi câştigul nerealizat de către creditor;

b) debitorul răspunde numai ptr. daunele previzibile la momentul încheierii contractului. Excepţie atunci când vina debitorului în neexecutarea obligaţiei sale îmbracă forma dolului (intenţiei), care este un delict civil şi atrage răspunderea delictuală şi ptr. daunele imprevizibile;

c) debitorul răspunde numai ptr. daunele directe, dar nu şi ptr. cele indirecte (raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu);

d) prejudiciul trebuie să fie cert, indiferent că este actual sau viitor.Principiul UNIDROIT: repararea prejudiciului este datorată doar ptr. prejudiciul, chiar viitor, care este stabilit cu un

grad rezonabil de certitudine. Beneficiul nerealizat poate fi reparat proporţional cu probabilitatea realizării acestuia. Atunci când valoarea daunelor nu poate fi stabilită cu un grad suficient de certitudine, stabilirea acestora este la aprecierea instanţei.

Practica arbitrală de comerţ internaţional a insistat asupra caracterului actual al prejudiciului, dar acordarea de despăgubiri ptr. un prejudiciu viitor, dacă este cert, nu este contrară dreptului român.

21. Evaluarea legală a despăgubirilor. Regimul special al dobânzii în comerţul internaţionalEvaluarea legală a daunelor ridică problema regimului dobânzii în materie comercială (internaţională), deoarece această

evaluare intervine în cazul executării cu întârziere sau neexecutării unei obligaţii având ca obiect sume de bani.Materia este guvernată de dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale ptr. obligaţii băneşti,asfel:

a) în raporturile comerciale internaţionale, cuantumul (nivelul sau rata) dobânzii are, în primul rând, un caracter convenţional, părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii ptr. întârzierea la plata unei obligaţii băneşti;

b) în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală (caracter subsidiar).

În relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice internaţionale, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an (are caracter supletiv).

Pentru aplicarea ratei fixe de 6 %, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) să fie vorba de relaţiile de comerţ exterior sau alte relaţii economice internaţionale;b) legea română să fie aplicabilă (lex causae) în speţă;c) părţile să fi stipulat în contract că plata se face în monedă străină.

22. Evaluarea convenţională. Clauza penală în contractele comerciale internaţionaleClauza penală este clauza prin care se prevede obligarea debitorului, în cazul neexecutării sau executării cu întârziere

ori necorespunzătoare a obligaţiei sale, de a presta creditorului o sumă de bani sau o altă valoare patrimonială, care este stabilită dinainte de producerea prejudiciului

Dobânda convenţională îmbracă forma clauzei penale ptr. întârzierea în executarea obligaţiilor având ca obiect sume de bani.

Condiţiile de valabilitate ale clauzei penale:a) clauza penală trebuie să fie prevăzută expres în contract (în scris), ea nefiind niciodată implicită. Clauza are, în

principiu, un temei contractual. Din lege decurge, în unele cazuri, numai obligaţia părţilor de a prevedea asemenea clauze în contract;

b) se acordă penalităţi numai când cuantumul acestora este stabilit, evaluarea anticipată a prejudiciului fiind de esenţa clauzei.

Părţile pot stabili cuantumul penalităţii fie forfetar, procentual din valoarea obiectului obligaţiei neexecutate, fie printr-o sumă globală.

8

Cuantumul penalităţii poate fi stabilit în contract în mod direct, sau prin referire la o reglementare (lege internă, de regulă) care îl conţine. Această ultimă posibilitate nu contrazice caracterul convenţional al clauzei penale;

c) clauza de penalităţi moratorii este operantă numai dacă în contract s-a precizat o scadenţă determinată ptr. plata de către debitor a obligaţiei sale, în funcţie de care să se stabilească dacă este sau nu întârziere.

Principiile UNIDROIT reglementează clauza penală astfel: atunci când contractul prevede că o parte care nu îşi execută obligaţiile trebuie să plătească o anumită sumă ptr. această neexecutare, creditorul are dreptul la această sumă, indiferent de prejudiciile suferite în mod real de aceasta.

§2. Exonerarea de răspundere în comerţul internaţional. Forţa majoră în comerţul internaţional23. Regimul legal al forţei majoreForţa majoră este principala cauză străină exoneratoare de răspundere în contractele civile şi comerciale, fiind frecvent

întâlnită în practica relaţiilor comerciale internaţionale.Forţa majoră constituie un risc, în comerţul internaţional el prezentând anumite aspecte specifice care, în cea mai mare

parte a cazurilor au fost relevate de practica arbitrală.Regimul său juridic este supus C. civ. atunci când sistemul de drept român este lex contractus (forţa majoră fiind o

instituţie de natură contractuală în dreptul internaţional privat), iar părţile nu au instituit, prin clauze contractuale, un regim derogator de la aceste reglementări.

Cauzele de forţă majoră sunt definite ca fiind acele evenimente imprevizibile şi insurmontabile, independente de culpa celui care le invocă (debitorul), survenite după încheierea contractului şi care fac obligaţia debitorului imposibil de executat.

Situaţiile cele mai des invocate în enumerarea cazuri de forţă majoră sunt: calamităţile naturale (secetă, îngheţ, cutremure, inundaţii, incendii, epidemii etc.), conflictele armate sau alte asemenea situaţii conflictuale grave (stare de război, revoluţie, mobilizare, rechiziţii, embargo etc.), conflictele de muncă grave (grevele care afectează activitatea economică a uneia din părţi), actele puterii publice (refuzul eliberării licenţelor sau altor autorizaţii legale de export-import, a autorizaţiilor de construcţie sau de exploatare a unui obiectiv economic etc.), dificultăţile de transport, aprovizionare, restricţia utilizării energiei etc.

Nu sunt asimilabile forţei majore împrejurările materiale precum: - defecţiunile în funcţionarea utilajelor uzinei producătoare interne care nu au putut fi remediate decât după un timp mai îndelungat; - lipsa capacităţilor întreprinderilor producătoare; - lipsa spaţiilor de depozitare ale beneficiarului;

- întreruperea producţiei la uzina furnizoare internă, din cauza neprimirii la timp a unor utilaje din import; - blocajul financiar; - criza pieţei financiare; - imposibilitatea procurării valutei ptr. achitarea mărfurilor cumpărate; - sechestrul pe bunurile şi conturile bancare ale debitorului etc.

24. Regimul convenţional al forţei majore. Clauzele de forţă majoră în contractele comerciale internaţionale24.1. Aspecte generaleClauzele de forţă majoră constituie o specie a clauzelor asigurătorii în contractele comerciale internaţionale şi, ca atare,

se subsumează particularităţilor generale ale acestora.În comerţul internaţional părţile aplică frecvent Clauza model privind forţa majoră adoptată de C.C.I. din Paris.24.2. Tipuri de definiţii ale forţei majore în contractele comerciale internaţionaleExistentă trei tipuri de definiţii ale forţei majore, prin care părţile contractante particularizează condiţiile acestei

instituţii:a) o definiţie sintetică, în care forţa majoră este particularizată prin condiţiile (elementele) sale legale esenţiale

(Convenţia de la Viena (1980), Principiile UNIDROIT);b) o definiţie analitică, în care părţile enumeră limitativ situaţiile pe care le consideră ca fiind cazuri de forţă majoră;c) o definiţie mixtă, care include formularea sintetică a condiţiilor forţei majore, precum şi enumerarea exemplificativă a

principalelor cazuri de forţă majoră.25. Aspecte comune regimului legal şi celui convenţional al forţei majore25.1. Efectele forţei majoreEfectul suspensiv de executareForţa majoră produce în contractele comerciale internaţionale în primul rând un efect suspensiv de executare a

obligaţiei debitorului afectat.Primordialitatea efectului suspensiv de executare al forţei majore este posibilă datorită faptului că, în comerţul

internaţional, contractele se încheie, de regulă, pe termen mediu şi lung, iar tendinţa firească a părţilor este aceea de a salva contractul afectat temporar de forţă majoră.

Clauzele de forţă majoră acţionează similar clauzelor de adaptare a contractului în cazul în care, pe durata suspendării, părţile au renegociat termenii contractului, iar după încetarea suspendării contractul urmează să îşi producă efectele în aceşti noi termeni.

Părţile prevăd, de regulă, că efectul suspensiv al forţei majore se exprimă prin prelungirea termenului de executare a contractului cu durata situaţiei de forţă majoră, dar nu este exclusă posibilitatea ca ele să convină ca prelungirea să aibă loc pe o altă durată sau să stabilească suspendarea executării pe perioada forţei majore dar fără prelungirea duratei contractului.

Efectul extinctiv al forţei majoreEfectul extinctiv, de rezoluţiune (reziliere) a contractului, care în dreptul comun constituie principiul în materie, se

produce în comerţul internaţional numai în subsidiar, atunci când situaţia de forţă majoră durează un timp îndelungat (de regulă, peste 6 luni), stabilit de părţi în contract sau executarea contractului devine de la început evident imposibilă.

Rezoluţiunea contractului poate avea loc de prin drept sau pe cale judecătorească ori arbitrală.

9

În cazul survenirii cazului de forţă majoră, care împiedică sau afectează grav executarea contractului, se ridică problema suportării riscului contractului, precum şi a transferului acestuia de la o parte contractantă la alta.

25.2. Procedura de anunţare a cazului de forţă majoră şi sancţiunea nerespectării acesteiaSistemul de drept român prevede expres sau prin uzanţe obligaţia părţii care a suferit un caz de forţă majoră de a-l face

cunoscut celeilalte părţi contractante.Obiectul înştiinţării (avertizării) celeilalte părţi este atât survenirea cazului de forţă majoră cât şi efectele acesteia asupra

executării contractului.Forma înştiinţării este, de regulă, aceea a comunicării scrise, făcută prin orice mijloc susceptibil de dovadă (scrisoare,

fax, telex, e-mail etc.), dar părţile pot prevedea şi posibilitatea comunicării telefonice, confirmată ulterior în scris.Comunicarea trebuie făcută imediat după survenirea împrejurării de forţă majoră. Convenţia de la Viena (1980)

utilizează formula "într-un termen rezonabil". Părţile folosesc de regulă în contract exprimări de tipul "într-un termen scurt", "de îndată" sau echivalente.

Sancţiunea ptr. nerespectarea cerinţelor referitoare la anunţarea forţei majore este obligarea debitorului la suportarea prejudiciilor pe care creditorul le-ar fi putut evita dacă ar fi fost înştiinţat în termen.

25.3. Obligaţia părţilor de a coopera ptr. atenuarea efectelor forţei majorePărţile au obligaţia lor de a coopera în vederea înlăturării efectelor negative ale forţei majore. Această obligaţie constă

mai ales în necesitatea ca părţile să depună eforturi conjugate ptr. limitarea pagubelor şi readucerea contractului pe cât posibil la situaţia normală, inclusiv, dacă este posibil, prin renegocierea acestuia sau prin atribuirea către un arbitru a competenţei de a-l readapta la noile împrejurări.

25.4. Proba forţei majore în comerţul internaţionalPartea care invocă situaţia de forţă majoră, trebuie să o probeze, mijloacele de probă fiind variate:

a) cu certificate de forţă majoră eliberate de camerele de comerţ şi industrie;b) pe cale de expertiză, fie ca unic mijloc de probă, fie în completarea altora;c) prin orice mijloc, fiind vorba de a se dovedi situaţii de fapt.

Capitolul V Contractele de vânzare internaţională de mărfuri, conforn Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena (1980)

Secţiunea I Domeniu de aplicare şi dispoziţii generale26. PrezentareConvenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri a fost adoptată la Viena 1980.Convenţia este împărţită în patru părţi: I) domeniu de aplicare şi dispoziţii generale; II) formarea contractului; III)

vânzarea mărfurilor - conţinutul contractului; IV) dispoziţii finale.§1. Caracterul Convenţiei de la Viena27. Caracterul supletivPrevederile Convenţiei au caracter supletiv, părţile putând să excludă aplicarea Convenţiei. Părţile pot să deroge de la

oricare dintre dispoziţiile sale sau pot să îi modifice obiectul, să deroge în mod expres prin inserarea în contract a unei prevederi care să excludă aplicarea Convenţiei total, parţial sau indirect prin inserarea în contract a unor alte prevederi decât cele pe care convenţia le conţine. Dacă însă părţile nu au exclus în mod expres Convenţia, aceasta se aplică cu putere de lege.

§2. Domeniul de aplicare a Convenţiei28. Domeniul de aplicare temporalConvenţia a intrat în vigoare în 1988, la 8 ani de la elaborare iar în prezent numără peste 30 de state membre. România

a aderat la Convenţie prin legea 24/1991.29. Domeniul de aplicare personalAceasta se aplică în următoarele două cazuri alternative:

a) Între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite cu condiţia ca acest fapt sa fie cunoscut de părţi cel mai târziu până în momentul încheierii contractului.

Convenţia nu defineşte noţiunea de “sediu“, aşa încât aceasta urmează a fi supusă dispoziţiilor sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie.

“State contractante” sunt toate acelea care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la Convenţie.Alte criterii precum naţionalitatea părţilor, caracterul civil sau comercial al părţilor sau al contractului, nu sunt relevante

şi deci nu sunt luate în considerare ptr. aplicarea Convenţiei.b) Atunci când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.

Acest criteriu se aplică în cazul în care nici una sau doar una din din părţile contractante îşi au sediul pe teritoriul unui stat parte la Convenţie dar norma de drept internaţional privat a ţării forului trimite, prin punctul său de legatură, la legea unui stat contractant.

30. Domeniul de aplicare materialA) Convenţia se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri. Ea se aplică ptr. vânzarea de bunuri mobile corporale.Convenţia enumeră tipurile speciale de contracte de vânzare, în funcţie de obiectul lor, care intră sau nu intră sub

incidenţa Convenţiei.a) Tipuri de vânzări care intră sub incidenţa Convenţiei. Contracte de furnizare de marfuri ce urmeaza a fi fabricate sau

produse (contractele de vânzare de bunuri viitoare).Nu fac obiectul convenţiei contractul de tip lohn.

b) tipuri de vânzări care nu intră sub incidenţa sa:

10

- de mărfuri cumpărate ptr. folosinţa personală, familială sau casnică în afară de cazul în care vânzătorul, în orice moment înainte sau cu ocazia încheierii contractului, nu a ştiut sau nu s-a considerat că ştie că aceste mărfuri erau cumpărate ptr. o astfel de folosinţă;- la licitaţie- întrucât este supusă, de principiu, unor reguli speciale de cele mai multe ori cu caracter imperativ;- de bunuri aflate sub sechestru sau orice alte vânzări aflate sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de către autorităţile judiciare;- de titluri de valoare (cambia, cec, bilet la ordin etc.), de efecte de comerţ şi monede întrucât sunt supuse unor reglementări speciale;- de nave, vapoare, aeroglisoare şi aeronave – întrucât în numeroase sisteme de drept ele sunt asimilate bunurilor imobile (se pot ipoteca, sunt transcrise în registre speciale);- de electricitate – întrucât aceasta este o marfă specială, imaterială care se transmite continuu.

B) Convenţia nu cârmuieşte toate aspectele privind contractul de vânzare internaţională de mărfuri ci numai cele privind formarea contractului precum şi drepturile şi obligaţiile la care un astfel de contract dă naştere între vânzător sau cumpărător.

În afara unor dispoziţii contrare exprese în cuprinsul său, Convenţia nu reglementează:- validitatea contractului, a vreuneia din clauzele sale sau a uzanţelor;- efectele pe care contractul poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute;- răspunderea vânzătorului ptr. decese sau leziuni corporale cauzate ca urmare a folosirii obiectului vândut, aceste probleme ţinând de protecţia consumatorului.

§3. Dispoziţii generale privind interpretarea, forma şi proba contractului30. Interpretarea contractelorConvenţia de la Viena reglementează câteva reguli de interpretare a contractelor de vânzare internaţională de mărfuri:1. la interpretarea contractelor se va ţine seama de caracterul său internaţional şi de necesitatea de a promova respectul

bunei-credinţe în comertul internaţional;2. problemele cârmuite de convenţie, pe care aceasta nu le reglementează în mod expres, vor fi rezolvate potrivit cu

principiile generale din care convenţia se inspiră sau, în lipsa acestor principii, în conformitate cu legea aplicabilă în temeiul normelor de drept internaţional privat;

3. manifestările de voinţă ale unei părţi trebuie interpretate după intenţia acesteia, când cealaltă parte cunoştea sau nu putea să ignore această intenţie;

4. în cazul în care intenţia unei părţi nu poate fi stabilită, manifestările de voinţă ale acesteia trebuie interpretate potrivit cu semnificaţia pe care le-ar fi acordat-o o persoană rezonabilă, cu aceeaşi pregătire ca şi cealaltă parte contractantă, aflată în aceeaşi situaţie;

5. Pentru determinarea intenţiei unei părţi contractante sau cea ce ar fi înţeles o persoană rezonabilă, trebuie să se ţină seama de circumstanţele pertinente, în deosebi de negocierile care au avut loc intre părţi, de obişnuinţele care s-au stabilit între ele, de uzanţele şi de întregul comportament ulterior al părţilor;

6. Părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele.În ceea ce priveşte uzanţele, în afară de convenţia contrară, părţile sunt considerate că s-au referit în mod tacit în

contract şi ptr. formarea sa la orice uzanţă pe care ei o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care în comerţul internaţional este larg cunoscută şi în mod regulat respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip, în ramura comercială avută în vedere.

31. Forma şi proba contractelor31.1. FormaConvenţia de la Viena aplică principiul consensualismului şi prevede că un contract de vânzare nu trebuie să fie încheiat

şi nici constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formă.Convenţia respectă principiul simetriei juridice atunci când prevede că un contract poate fi modificat sau reziliat tot prin

acordul amiabil al părţilor fără a fi nevoie de o anumită formă.În cazul în care însă, un contract scris conţine o dispoziţie ce stipulează că orice modificare sau reziliere amiabilă

trebuie făcută tot în scris, contractul nu poate fi modificat sau reziliat în mod amiabil decât în această formă.31.2. ProbaConvenţia consacră principiul libertăţii probei precizând că acesta poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv martori.Secţiunea a II-a Încheierea (formarea) contractuluiConvenţia reglementează, de fapt, mecanismul formării consimţământului cu cele două elemente oferta şi acceptarea.§1. Oferta de a contracta32. Condiţiile de validitateOferta de a contracta este definită ca fiind propunerea de încheiere a unui contract care trebuie să îndeplinească anumite

condiţii de validitate:a) să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate. O ofertă adresată unor persoane nedeterminate este

considerată numai ca o invitaţie de a oferta, cu excepţia situaţiei în care persoana care a făcut propunerea ar indica în mod clar contrariul;

b) să fie suficient de precisă. O propunere este suficient de precisă în cazul în care denumeşte mărfurile şi, expres sau implicit, stabileşte cantitatea şi preţul sau dă indicaţii care permit ca acestea să fie determinate;

c) să denote voinţa autorului ofertei de a se angaja în caz de acceptare. Oferta trebuie să fie dată în stare de anganjament juridic.

11

33. Momentul producerii efectelor oferteiConvenţia adoptă teoria recepţiei în ceea ce priveşte momentul când oferta îşi produce efectul. Oferta îşi produce

efectele când ajunge la destinatar.34. Retractarea şi revocarea oferteiAmbele reprezintă o renunţare la ofertă însă retractarea intervine atunci când renunţarea ofertantului ajunge la

destinatar cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta, pe când revocarea operează după momentul ajungerii ofertei la destinatar, până la încheierea contractului.

O ofertă chiar dacă este irevocabilă poate fi retractată dacă retractarea ajunge la destinatar înaintea sau în acelaşi timp cu oferta. Retractarea intervine atunci când oferta este retrasă înainte de primirea ei de către destinatar, deoarece destinatarul ofertei nu a cunoscut despre existenţa ei, nu a făcut cheltuieli în vederea acceptării ofertei şi nu a fost prejudiciat.

După ce oferta a ajuns la destinatar intervine revocarea.Regula este cea a revocabilităţii ofertei. Oferta poate fi revocată până la încheierea contractului dacă revocarea soseşte

la destinatar înainte ca destinatarul să fi expediat acceptul său.Excepţiile sunt:

a) oferta nu este revocabilă când în chiar conţinutul său se prevede că este irevocabilă, fie prin fixarea unui termen determinat ptr. acceptare fie în alt fel;

b) când este rezonabil ptr. destinatar să considere oferta ca fiind irevocabilă şi dacă a acţionat în consecinţă. Pentru determinarea intenţiei acceptantului precum şi a ceea ce ar fi considerat o persoană rezonabilă aflată în aceiaşi situaţie, se va ţine seama de circumstanţele pertinente ale cauzei precum negocierile dintre părţi, de obişnuinţele care s-au stabilit între ele, precum şi de uzanţele comerciale.

35. Încetarea efectelor oferteiEfectele ofertei, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa ajunge la ofertant (teoria recepţiunii).§2. Acceptarea ofertei36. Definiţie. Regimul juridic al tăceriiAcceptarea este definită ca fiind declaraţia sau o altă manifestare de voinţă a destinatarului ofertei care exprimă acordul

acestuia cu privire la ofertă.Acceptarea poate fi expresă sau tacită.Tăcerea sau inacţiunea prin ele însele nu pot constitui acceptare, adică prin ele însele nu produc efecte juridice. Prin

excepţie, ele pot produce efecte juridice atunci când acest lucru rezultă din lege, din voinţa părţilor, din uzanţele comerciale sau din obişnuinţele care s-au stabilit între părţi.

37. Momentul producerii efectelor acceptării. Termenele de acceptareA) Acceptarea expresăConvenţia face o subdistincţie după cum formarea contractului are loc între absenţi (prin corespondenţă ) sau între

persoane prezente.a) între absenţi. Acceptarea ofertei produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine ofertantului. Este

adoptat sistemul recepţiei.Excepţie: acceptarea nu produce efecte dacă indicaţia care o conţine nu parvine ofertantului în termenul de acceptare pe

care acesta l-a stipulat sau, în lipsa unei asemenea stipulaţii, într-un termen rezonabil ţinând seama de împrejurările tranzacţiei şi de rapiditatea mijlocului de comunicare folosit de ofertant.

b) între prezenţi. Convenţia prevede că o ofertă verbală trebuie să fie acceptată imediat, în afară de cazul în care din împrejurări rezultă contrariul.

B) Acceptarea tacităAcceptarea tacită constă în îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act prin care el arată că acceptă oferta fără

însă a comunica acest act ofertantului (ex. expedierea mărfurilor sau plata preţului).Intenţia destinatarului ofertei de a accepta oferta trebuie să fie concordantă cu obiectul ofertei, cu uzanţele sau cu

obişnuinţele stabilite între părţi.Momentul producerii efectului de către actul de acceptare tacită este momentul în care acel act a fost îndeplinit.38. Conţinutul acceptăriiCa regulă, un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte dar care conţine completări, limitări sau alte modificări

faţă de continuţul ofertei reprezintă o respingere a ofertei şi constituie o nouă ofertă (art 19 par.1).Acceptarea trebuie să fie pură şi simplă, perfect concordantă cu conţinutul ofertei, fără completări sau modificări.Prin excepţie, constituie acceptare un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte şi care conţine elemente

complementare sau diferite faţă de conţinutul acesteia, dar care însă nu alterează în mod substanţial termenii ofertei. Convenţia consideră ca alterând în mod substanţial termenii ofertei îndeosebi următoarele elemente complementare sau diferite: preţul, plata, calitatea şi cantitatea mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea responsabilităţii unei părţi contractante faţă de cealaltă şi rezolvarea litigiilor. Enumerarea este exemplificativă.

Excepţie la excepţie: un răspuns care deşi nu alterează în mod substanţial termenii ofertei nu va fi totuşi socotit ca acceptare în cazul în care ofertantul, fără întârziere nejustificată a relevat verbal diferenţele sau a adresat destinatarului ofertei un aviz în acest scop.

39. Acceptarea tardivăEste tardivă acceptarea care parvine destinatarului (ofertantului) după expirarea termenului stipulat de ofertant sau al

unui termen rezonabil.

12

40. Efectele acceptării tardiveConvenţia face distincţie după cum întârzierea implică sau nu culpa acceptantului:

a) tardivitatea acceptării este imputabilă acceptantului în cazul în care este trimisă peste termenul prevăzut în ofertă. O asemenea acceptare tardivă nu produce efecte, cu excepţia cazului în care ofertantul, fără întarziere îl informează pe acceptant că este de acord cu această acceptare tardivă.

b) tardivitatea acceptării nu este imputabilă acceptantului în situaţia în care acceptarea a fost trimisă în termen şi, în mod firesc, ar fi trebuit să ajungă la ofertant în termen însă a întârziat din cauze neimputabile acceptantului (din culpa poştei, a mijlocului de comunicare folosit etc.). În această ipoteză, se socoteste că acceptarea tardivă neculpabilă produce efecte juridice întocmai ca o acceptare regulată. Prin excepţie, acceptarea nu va produce efecte în cazul în care ofertantul îl informează pe destinatarul ofertei că el consideră oferta ca devenită caducă.

41. Retractarea acceptăriiAcceptarea poate fi retractată dacă ajunge la ofertant înainte de momentul în care acceptarea produce efecte, adică

înainte de ajungerea acceptării la destinatar întrucât în acel moment acordul de voinţă s-a format.§3. Formarea contractului42. Momentul formării contractuluiMomentul încheierii contractului este:

a) în cazul acceptării exprese, între absenţi, cel în care acceptarea parvine ofertantului (teoria receptiunii);b) în cazul acceptarii exprese, între prezenţi, cel în care se realizează acordul de voinţă al părţilor;c) în cazul acceptarii tacite, cel în care actul de acceptare tacită a fost îndeplinit.

Secţiunea a III – a Efectele contractului. Drepturile şi obligaţiile părţilorSubsecţiunea I Obligaţiile vânzătorului43. Enumerarea obligaţiilorConventie enumeră obligaţiile vânzătorului: 1. de a preda mărfurile; 2. de a transfera proprietatea asupra acestora; 3. de

a remite documentele referitoare la marfă; 4. obligaţia de conformitate a mărfurilor care o include şi pe cea de garanţie ptr. vicii; 5. obligaţia de garanţie ptr. evicţiune; 6. obligaţia de conservare a mărfurilor.

44. Obligaţia de predare a mărfurilor44.1. Locul predării mărfurilorAceastă obligaţie constă în:

- predarea mărfurilor într-un loc special prevăzut în contract;- în lipsa unei asemenea menţiuni în contract, marfa se socoteşte predată în momentul în care ea este remisă primului

transportator ptr. a fi remisă cumpărătorului, atunci când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor;- atunci când contractul se referă la un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere generice care

trebuie prelevat dintr-o masă de bunuri sau când contractul se referă la un bun ce urmează a fi fabricat sau produs (bunuri viitoare) şi când, în momentul încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găsesc sau urmau a fi fabricate într-un loc special, obligaţia de predare se socoteste realizată în momentul în care mărfurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului în acel loc special;

- în toate celelalte situaţii, în punerea mărfii la dispoziţia cumpărătorului în locul unde vânzătorul îşi avea sediul în momentul încheierii contractului (plata cherabilă).

44.2. Momentul predării mărfiMomentul predării mărfii poate fi:

- o dată fixă, caz în care predarea se va face la acea dată;- o perioada de timp fixată în contract sau determinată prin referire la acesta, predarea urmând a se face în orice moment

în cursul acelei perioade. Când părţile nu au stipulat în contract cui revine dreptul de a alege data precisă a predării în cadrul perioadei convenite, alegerea revine vânzătorului, deoarece se aplică principiul conform căruia în caz de îndoială contractul se interpretează în favoarea debitorului (vânzătorului);

- în toate celelalte cazuri, predarea trebuie să se facă într-un termen rezonabil de la data încheierii contractului.45. Obligaţia de a remite documentele referitoare la marfăVânzătorul este obligat sa remită documentele referitoare la marfă. Se întâlnesc două situaţii:

- dacă s-a prevazut modalitatea de remitere a documentului în contract, vânzătorul va trebui să respecte contractul;- dacă nu s-a prevăzut nimic în contract, vânzătorul este obligat să remită acele documente care sunt emise potrivit legii,

uzanţelor comerciale sau a obişnuinţelor stabilite între părţi.46. Obligaţia de conformitate a mărfurilor46.1. Obligaţiile vânzătorului legate de conformitateConformitatea este o noţiune în care se includ toate obligaţiile vânzătorului legate de cantitate, calitate, tip al mărfi i,

ambalaje sau condiţionare a mărfii.Această obligaţie se socoteşte îndeplinită de cumpărător astfel:

a) în cazul în care cantitatea, calitatea, tipul mărfii şi ambalajul sunt prevăzute în contract, obligaţia se consideră îndeplinită când acesta este realizat;

b) în cazul în care în contract nu se prevede nimic în legătură cu conformitatea, aceasta se consideră îndeplinită când:- mărfurile sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip;- mărfurile sunt adecvate unei întrebuinţări speciale, cu condiţia ca această întrebuinţare specială să fi fost adusă expres sau tacit la cunoştinţa vânzătorului de către cumpărător în momentul încheierii contractului;- când marfa livrată posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau model;

13

- când sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit ptr. mărfurile acelaşi tip sau în lipsa unei întrebuinţări obişnuite trebuie ambalate sau conservate într-o manieră adecvată ptr. a le proteja şi conserva.

46.2. Obligaţiile cumpărătorului legate de conformitate sunt:a) cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât mai scurt ţinând seama de

împrejurări;b) cumpărătorul trebuie să denunţe vânzătorului lipsa de conformitate precizând natura defectului, sub sancţiunea

decăderii din dreptul de a invoca lipsa de conformitate.Convenţia reglementează doi termeni de decădere:

- sub aspectul lungimii şi al momentului de la care curge, denunţarea trebuie făcută într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care cumpărătorul a constatat sau ar fi trebuit să constate defectul;

- oricum cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate dacă nu o denunţă cel mai târziu într-un termen de doi ani calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, cu excepţia cazului în care părţile au prevăzut o garanţie contractuală valabilă pe un alt termen. Termenul de doi ani reprezintă un termen de garanţie legală.

47. Obligaţia de garanţie ptr. evicţiune47.1. Obligaţia vânzătoruluiVânzătorul trebuie să predea mărfuri libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, exceptând cazul în care cumpărătorul

acceptă să preia mărfurile în aceste condiţii.Convenţia reglementează o regulă specială în ceea ce priveşte evicţiunea bazată pe proprietate intelectuală.Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, întemeiată pe proprietatea

industrială sau pe altă proprietate intelectuală pe care le cunoştea sau nu putea să le ignore în momentul încheierii contractului, cu condiţia ca acest drept sau altă pretenţie să fie întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală:

a) în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie sa fie (re) vândute sau utilizate, dacă părţile au avut în vedere la momentul încheierii contractului faptul că mărfurile vor fi (re)vândute sau utilizate în acel stat;

b) în toate celelalte cazuri, în temeiul legii statului în care cumpărătorul îşi are sediul.Prin excepţie, vânzătorul nu este ţinut de obligaţia de garanţie ptr. evicţiune întemeiată pe proprietatea intelectuală

atunci când:a) la momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoştea sau nu putea să ignore existenţa dreptului sau a pretenţiei

terţului;b) dreptul sau pretenţia terţului rezultă din faptul vânzătorului de a se fi conformat planurilor tehnice, desenelor,

formulelor sau altor specificaţii furnizate de cumpărător.47.2. Obligaţia cumpărătorului legată de evicţiuneCumpărătorul pierde dreptul de a invoca garanţia ptr. evicţiune, indiferent de felul ei, dacă nu denunţă vânzătorului

dreptul sau pretenţia terţului într-un timp rezonabil din momentul în care l-a cunoscut sau ar fi trebuit să îl cunoască.Subsecţiunea a II-a Mijloace de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract de către vânzător

(răspunderea contractuală a vânzătorului)48. Enumerarea mijloacelorConvenţia vorbeste despre mijoacele de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării contractului de către vânzător.

Convenţia nu foloseşte noţiunea de încălcare a contractului, ci pe aceea de contravenţie la contract. Cumpărătorul dispune de trei categorii mari de mijloace.

48.1. Posibilitatea cumpărătorului de a cere executarea obligaţiilor de către vânzătorConvenţia reglementează două subsituaţii:A) Posibilitatea de a cere vânzătorului să execute obligaţia în naturăCumpărătorul poate cere vânzătorului executarea oricăreia dintre obligaţiile sale, cu exceptia cazului în care s-a prevalat

de un mijloc incompatibil cu această cerere. Această soluţie este preferată de Convenţie.Cumpărătorul poate cere executarea în natură a oricăreia dintre obligaţii (să predea bunul sau documentele cu privire la

marfă etc.).Excepţie este cazul în care cumpărătorul a efectuat un act incompatibil cu executarea contractului ,de ex. a solicitat

rezoluţiunea.B) Mijloacele specifice de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării de către vânzător a obligaţiei de

conformitateCumpărătorul dispune de trei mijloace specifice:

1) poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire dacă lipsa de conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract şi dacă această predare este cerută de către cumpărător în momentul denunţarii lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare;

2) cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate când o asemenea soluţie este rezonabilă în funcţie de împrejurări;

3) cumpărătorul poate să reducă preţul proporţional cu diferenţa de valoare dintre marfa efectiv predată şi marfa care ar fi trebuit să fie predată;

4) Vânzătorul are şi posibilitatea de a repara pe cheltuiala sa orice lipsă de conformitate după data predării chiar fără ca acest lucru să fi fost cerut de cumpărător, cu condiţia ca aceasta să nu atragă întarzierea nerezonabilă a executării contractului şi să nu cauzeze cumpărătorului inconveniente nerezonabile.

14

48.2. Posibilitatea cumpărătorului de a cere rezoluţiuneaA) Condiţiile rezoluţiuniiRezoluţiunea este o soluţie pe care Convenţia o prevede cu rezervă şi o reglementează la nivel de excepţie, ptr. că ea

duce la desfiinţarea contractului. Aceasta poate fi declarată de cumpărător dacă se întruneşte una din următoarele două condiţii (alternative):

a) fie neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligaţiile sale constituie o contravenţie esenţială la contract.Pentru a fi esenţială contravenţia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să cauzeze celeilalte părţi un prejudiciu;- acest prejudiciu să o priveze în mod substanţial pe cealaltă parte de ceea ce aceasta era în drept să se astepte de la contract, în afară de cazul în care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat iar o persoană rezonabilă cu aceiaşi pregătire şi aflată în aceiaşi situaţie nu l-ar fi prevazut nici ea;

b) dacă vânzătorul nu şi-a respectat obligaţia de predare a mărfurilor, cumpărătorul poate să îi mai acorde un termen suplimentar ptr. executare. În cazul în care vânzătorul nu predă marfă nici în termenul suplimentar oferit de cumpărător sau declară de la început că nu va executa, încălcarea devine esenţială şi cumpărătorul are dreptul să declare rezoluţiunea contractului.

B) Regimul juridic al rezoluţiuniiRezoluţiunea este extrajudiciară, ea se declară de către cealaltă parte (cumpărătorul), ceea ce constituie o derogare de la

conceptia dreptului romanist unde rezoluţiunea este pronunţată de instanţa de judecată.Rezoluţiunea trebuie declarată de cumpărător printr-o notificare adresată vânzătorului şi instanţa nu poate acorda

termen judiciar de graţie.48.3. Situaţii speciale de responsabilitate ale vânzătoruluia) Dacă vânzătorul efectuează o predare partială a mărfurilor sau numai o parte din mărfurile predate nu sunt

conforme cu contractul, cumpărătorul beneficiază de toate mijloacele reglementate de convenţie care se vor aplica însă numai cu privire la partea lipsă sau neconformă iar cumpărătorul nu va putea să declare rezoluţiunea întregului contract decât în cazul în care neexecutarea acelei părţi din contract constituie o contravenţie esenţială ptr. întregul contract.

b) Dacă vânzătorul efectuează o predare anticipată, înainte de termenul stabilit în contract, atunci cumpărătorul are facultatea de a prelua marfa sau de a o refuza.

c) Dacă vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract, cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar, dar dacă acceptă trebuie să plătească acea cantitate excedentară la preţul din contract.

Subsecţiunea a III-a Obligaţiile cumpărătorului49. Obligaţia de plată a preţului49.1. Conţinutul obligaţieiObligaţia cumpărătorului de plată a preţului include şi pe aceea de a lua orice măsuri şi de a îndeplini orice formalităţi

destinate să permită transferul sumei exprimând preţul de la el către vânzător potrivit contractului, legii sau a altor reglementări.

Preţul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract în mod expres sau implicit sau printr-o dispoziţie contractuală prin care preţul să poată fi determinat.

Dacă contractul nu conţine nici o referire cu privire la preţ părţile sunt prezumate că s-au referit în mod tacit la preţul practicat, în mod obisnuit, în momentul încheierii contractului în ramura comercială respectivă ptr. aceleaşi mărfuri vândute în împrejurari comparabile.

49.2. Locul plăţii preţuluiPreţul trebuie plătit vânzătorului în unul din următoarele locuri:

a) în locul anume precizat în contract;b) la sediul vânzătorului - plata preţului este portabilă deoarece plata preţului în comerţul internaţional se face prin

virament bancar iar preţul se consideră plătit în momentul în care banii au ajuns în contul vânzătorului;c) la locul remiterii mărfii sau documentelor dacă părţile au prevăzut că plata preţului se va face contra acestora.

49.3. Momentul plăţii preţului Preţul trebuie plătit:

a) la momentul determinat în contract;b) în lipsa unei asemenea determinări, preţul va fi plătit în momentul în care, conform contractului, vânzătorul pune la

dispoziţia cumpărătorului fie mărfurile fie documentele reprezentative ale acestora;c) vânzătorul poate face din plată o condiţie a remiterii mărfurilor sau a documentelor. În acest caz, plata va fi anterioară

predării mărfii sau documentelor.50. Punerea de drept în întârziere a vânzătorului privind plata preţuluiCumpărătorul trebuie să plăteasca preţul la data stabilită în contract sau care rezultă din contract fără nici o cerere sau

altă formalitate din partea vânzătorului.51. Obligaţia de preluare a mărfii predateCumpărătorul trebuie să îndeplinească orice act care este de aşteptat, în mod rezonabil, din partea lui ptr. a permite

vânzătorului să efectueze predarea şi are obligaţia de a prelua marfa predată.52. Obligaţia cumpărătorului de a preciza caracteristicile mărfurilorCumpărătorul trebuie să transmită acele specificaţii (formă, măsură sau alte caracteristici ale produsului) ptr. a putea

permite producătorului să producă marfa potrivit acelor specificaţii.

15

Subsecţiunea a IV-a Mijloace de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract de către cumpărător (răspunderea contractuală a cumpărătorului)

53. Posibilitatea de a cere executarea în natură a obligaţiilor de către cumpărătorVânzătorul poate cere cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate sau executarea altor obligaţii, cu excepţia

cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu o asemenea cerere (ex. dacă a cerut rezoluţiunea).54. Posibilitatea de a declara rezoluţiunea contractuluiRezoluţiunea contractului poate fi cerută în două situaţii:

1) dacă neexecutarea de către cumpărător a oricărei obligaţii ce rezultă din contract sau din Convenţie constituie o contravenţie esenţială la contract;

2) în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de plată a preţului sau nu preia mărfurile livrate în termenul suplimentar acordat de vânzator sau declară că nu o va face în termenul astfel acordat.

55. Mijloacele speciale ale vânzătorului, în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de a transmite specificaţiile cu privire la marfă

În cazul în care contractul prevede obligaţia cumpărătorului de a specifica forma, măsura sau alte caracteristici ale mărfurilor şi nu face această specificare la data convenită sau într-un termen rezonabil calculat de la primirea unei cereri, în acest sens, din partea vânzătorului, acesta din urmă poate să efectueze singur specificarea, potrivit cu nevoile cumpărătorului care i-ar putea fi cunoscute.

El trebuie să comunice specificarea cumpărătorului şi să îi acorde un termen rezonabil ptr. a face o specificare diferită iar în cazul în care acesta tace specificarea va deveni definitivă.

Secţiunea a IV-a Dispoziţii comune privind obligaţiile comune ale vânzătorului şi ale cumpărătorului§1. Efectele specifice ale contractului de vânzare-cumpărareContractul de vânzare comercială internaţională produce trei efecte specifice: 1. excepţia de neexecutare a contractului;

2. rezoluţiunea( rezilierea ) contractului; 3. riscurile contractului.56. Excepţia de neexecutare a contractuluiOricare dintre părţi poate să amâne executarea obligaţiilor ce-i revin atunci când rezultă, după încheierea contractului,

că cealaltă parte nu va executa o măsură esenţială a obligaţiilor sale din cauza unei grave insuficienţe a acestei părţi de a-şi executa obligaţia, a insolvabilităţii sale ori a modului în care se pregăteste să execute sau execută contractul.

57. Rezoluţiunea (rezilierea) contractului57.1. Regimul general al rezoluţiuniia) Rezoluţiunea poate fi declarată printr-un act unilateral de către partea interesată sau poate rezulta din acordul părţilor

(poate să nu fie judiciară).b) Pentru a produce efecte, rezoluţiunea trebuie să fie notificată părţii interesate.c) Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda nici uneia dintre părţi un termen de graţie atunci când intervine o încălcare a

oricăreia dintre obligaţiile sale.d) Punerea în întârziere a debitorului operează de drept numai în cazul neexecutării de către cumpărător a obligaţiei de

plată a preţului la scadenţă în celelalte cazuri fiind aplicabilă soluţia prevăzută de legea contractului.57.2. Efectele rezoluţiuniiEfectul general, aplicabil în toate cazurile indiferent dacă contractul s-a executat sau nu, este acela că rezoluţiunea

contractului liberează părţile de obligatiile lor, cu trei excepţii:- partea rămâne în continuare obligată ptr. eventualele daune-interese pe care le-ar datora;- sancţiunea nu are efect asupra stipulaţiilor contractului referitoare la rezolvarea litigiilor;- sancţiunea nu are efect asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor prevăzute de convenţie sau de contract ptr. cazul de

rezoluţiune.Efectul special, în ipoteza contractului executat, este acela că partea care a executat contractul total sau parţial poate

cere celeilalte părţi restituirea a ceea ce a furnizat total sau parţial în executarea contractului.58. Riscul contractuluiMomentul transferului riscului cu privire la marfă de la vânzător la cumpărător este legat de momentul predării

mărfurilor. Convenţia nu reglementează transferul proprietăţii. În principiu, transferul proprietăţii este legat de transferul riscului.

Momentului transferului riscului implică mai multe distincţii după cum mărfurile fac sau nu obiectul unui transport.A) Când contractul de vânzare-cumparare implică transportul mărfurilor de către un terţ distingem:

a) dacă vânzătorul este ţinut prin contract să remită mărfurile transportatorului într-un loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul în care vânzătorul i le-a remis în acel loc;

b) dacă vânzătorul nu este obligat prin contract să remită mărfurile într-un loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul remiterii mărfurilor către primul transportator cu scopul de a fi transmise vânzătorului conform contractului.

B) Când mărfurile nu fac obiectul unui transport distingem:a) când cumpărătorul este obligat potrivit contractului să preia mărfurile într-un alt loc decât sediul vânzătorului, riscurile

cu privire la marfă sunt transferate cumpărătorului atunci când predarea este făcută iar cumpărătorul ştie că mărfurile sunt puse la dispoziţia sa în acel loc;

b) în orice alte ipoteze, riscurile sunt transferate de la vânzător la cumpărător:- în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile, în termenul contractual;

16

- dacă cumpărătorul nu preia mărfurile în termenul contractului riscurile se transferă la cumpărător din momentul în care acestea sunt puse la dispoziţia sa la locul prevăzut în contract.

§2. Daunele-intereseDaunele-interese se pot cumula cu oricare dintre mijloacele pe care Convenţia le pune la dispoziţia uneia dintre părţi.59. Întinderea daunelor-intereseDaunele-interese ptr. o contravenţie la contract săvârşită de una dintre părţi sunt egale cu pierderea suferită şi câştigul

nerealizat de cealaltă parte datorită acestei contravenţii, pe care partea din culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă la încheierea contractului.

60. Modalităţi specifice de stabilire a daunelor-interese în cazul rezoluţiunii contractuluiÎn cazul în care contractul este rezolvit, partea interesată are la dispoziţie două modalităţi de stabilire a daunelor-

interese:a) când contractul este rezolvit iar cumpărătorul într-o manieră rezonabilă şi într-un termen rezonabil după rezolvire a

procedat la o cumpărare de înlocuire sau vânzătorul a procedat la o vânzare compensatorie, partea care cere daune-interese poate obţine diferenţa dintre preţul din contract şi preţul de înlocuire sau preţul vânzării compensatorii;

b) când contractul este rezolvit, dacă partea nu a procedat la o vânzare compensatorie sau la o cumpărare de înlocuire iar mărfurile au un preţ curent, partea poate cere diferenţa dintre preţul stabilit în contract şi preţul curent al mărfurilor din momentul rezolvirii contractului precum şi daune-interese.

Partea care invocă contravenţia la contract este obligată să ia toate măsurile rezonabile ptr. a-şi limita pierderea şi câştigul nerealizat, rezultat al încălcării. Dacă neglijeaza acest lucru, partea în culpă poate cere o reducere a daunelor interese egală cu mărirea pierderii care ar fi putut fi evitată.

§3. Exonerarea de răspundere. Situaţia forţei majore61. Precizare prealabilăO parte este exonerată de răspundere ptr. neexecutarea oricăreia dintre obligaţiile sale contractuale dacă dovedeşte că

această neexecutare a fost determinată de o piedică îndeplinind următoarele condiţii cumulative:- este independentă de voinţa părţii care o invocă;- este fortuită, adică partea nu se putea aştepta în mod rezonabil din partea ei să o ia în considerare la momentul încheierii

contractului;- este imprevizibilă şi insurmontabilă, adică partea nu putea să o prevină sau să o depăşească şi nici să-i prevină sau să-i

depăşească consecinţele.62. ProceduraPartea care invocă forţa majoră este obligată să o informeze pe cealaltă parte de survenirea pierderii şj despre efectele

acesteia asupra capacităţii sale de executare. Existenţa cazului de forţă majoră trebuie transmis imediat.În cazul în care forţa majoră se invocă direct în faţa instanţei partea nu e decăzută din dreptul de a o invoca dacă nu a

comunicat acest fapt într-un termen rezonabil însă va suporta toate prejudiciile pe care cealaltă parte le-ar fi putut evita dacă ar fi fost anunţată într-un termen rezonabil.

Capitolul VI Prescipţia extinctivă în materia vânzării internaţionale de mărfuri, conform Convenţiei de la New York (1974)

63. Precizări prealabileConvenţia are un caracter supletiv părţile putând înlătura aplicarea sa în mod expres.64. Domeniul de aplicare a Convenţiei64.1. Domeniul de aplicare temporal şi personalConvenţia a intrat în 1988 şi la ea sunt părţi în prezent peste 24 de state. România a aderat la Convenţie în 1992.Aceasta se aplică în următoarele două cazuri alternative:

a) Între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite cu condiţia ca acest fapt sa fie cunoscut de părţi cel mai târziu până în momentul încheierii contractului.

Convenţia nu defineşte noţiunea de “sediu“, aşa încât aceasta urmează a fi supusă dispoziţiilor sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie.

“State contractante” sunt toate acelea care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la Convenţie.Alte criterii precum naţionalitatea părţilor, caracterul civil sau comercial al părţilor sau al contractului, nu sunt relevante

şi deci nu sunt luate în considerare ptr. aplicarea Convenţiei.b) Atunci când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.

Acest criteriu se aplică în cazul în care nici una sau doar una din din părţile contractante îşi au sediul pe teritoriul unui stat parte la Convenţie dar norma de drept internaţional privat a ţării forului trimite, prin punctul său de legatură, la legea unui stat contractant.

64.2. Domeniul de aplicare material (obiectul convenţiei)Obiectul convenţiei îl constituie termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în materie de vânzare internaţională de

bunuri mobile corporale. Intră sub incidenţa convenţiei, fiind asimilate vânzărilor, contractele de furnizare de bunuri mobile corporale ce urmează a fi fabricate sau produse, cu excepţia celor în care partea care comandă lucrul furnizează o parte esenţială din elementele necesare acestei fabricaţii sau producţii. Convenţia se aplică numai dacă se întruneşte una din următoarele condiţii alternative:

a) în momentul încheierii contractului, părţile îşi au sediul în state contractante diferite;b) regulile de drept internaţional privat fac aplicabilă contractului legea unui stat contractant.

65. Reglementări privind termenul de prescripţie

17

65.1. Durata termenuluiTermenul de prescripţie este de 4 ani.Fără a se ţine seama de dispoziţiile convenţiei privind întreruperea, suspendarea şi prelungirea termenul de prescripţie,

orice termen de prescripţie expiră cel mai târziu 10 ani după data la care a început să curgă.65.2. Începutul cursului prescripţiei extinctiveA) Regula generalăTermenul de prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată.Punctul de plecare al termenului de prescripţie nu este întârziat atunci când:

a) o parte este obligată prin contract să adreseze o notificare celeilalte părţi;b) convenţia de arbitraj prevede că nici un drept nu va lua naştere atâta timp cât o sentinţă arbitrală nu va fi fost

pronunţată.B) Regulile specialeRegulile speciale nu constituie excepţii de la regula generală, ci aplicaţii ale acesteia în cazurile concrete pe care

convenţia le prevede.Regulile specifice privind începutul cursului prescripţiei, instituite de convenţie, sunt următoarele:

1. o acţiune rezultând dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată începând cu data la care această încălcare s-a produs;

2. o acţiune sprijinită pe neconformitatea lucrurilor poate fi exercitată începând cu data la care lucrul a fost în mod efectiv remis cumpărătorului sau oferta de remitere a lucrului a fost refuzată de cumpărător;

3. acţiune sprijinită pe dol - indiferent de momentul în care acesta s-a produs: înaintea încheierii contractului, în momentul acestei încheieri sau rezultă din manopere frauduloase ulterioare încheierii contractului - poate fi exercitată începând cu data la care faptul a fost sau trebuia în mod raţional să fie descoperit;

4. dacă vânzătorul a dat, privitor la lucrul vândut, o garanţie expresă, valabilă pe durata unui termen determinat de el sau în orice alt mod, termenul de prescripţie al acţiunii cumpărătorului sprijinită pe această garanţie începe să curgă de la data la care cumpărătorul notifică vânzătorului faptul care motivează exercitarea acţiunii sale, dar, cel mai târziu, de la data expirării garanţiei;

5. atunci când o parte declară rezoluţiunea contractului se face distincţie:- dacă declaraţia de rezoluţiune este făcută înaintea datei ptr. executarea contractului, termenul de prescripţie curge de la data la care această declaraţie de rezoluţiune este adresată celeilalte părţi;- dacă rezoluţiunea contractului este declarată la data fixată ptr. executare sau ulterior acestei date, termenul de prescripţie începe să curgă la data fixată ptr. executare.

65.3. Încetarea curgerii (întreruperea) termenului de prescripţieSub aspect terminologic, convenţia utilizează noţiunea de "încetarea curgerii prescripţiei", care este corespondentă

celei de "întrerupere" a cursului prescripţiei din dreptul român, cauzele fiind sensibil apropiate.Convenţia reglementează trei cazuri (cauze) de încetare a curgerii termenului de prescripţie:A) Îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri împotriva debitoruluiPrin noţiunea de "procedură" se înţelege orice procedură judiciară, arbitrală sau administrativă (ex. procedurile folosite

cu ocazia: decesului sau incapacităţii debitorului; falimentului sau oricărei situaţii de insolvabilitate privind totalitatea bunurilor debitorului; dizolvării sau lichidării unei societăţi, asociaţii sau entităţi, când aceasta este debitorul)

Încetarea curgerii termenului de prescripţie, prin introducerea de către creditor a unei proceduri împotriva debitorului, înainte de expirarea termenului de prescripţie, nu are loc - şi deci se consideră că termenul continuă să curgă - atunci când procedura s-a încheiat fără ca o hotărâre să fi fost pronunţată asupra fondului pricinii.

B) Îndeplinirea de către creditor a oricărui alt act care are efect întreruptiv de prescripţie conform legii statului unde debitorul îşi are sediul.

C) Recunoaşterea de către debitor a obligaţiei pe care o are faţă de creditorRecunoaşterea poate fi "în scris" - deci expresă sau tacită. Plata dobânzilor sau executarea parţială a unei obligaţii de

către debitor are acelaşi efect ca şi recunoaşterea expresă, dacă raţional se poate deduce din aceste acte că debitorul îşi recunoaşte obligaţia sa.

65.4 Prelungirea (suspendarea) termenului de prescripţieTermenul de prescripţie se prelungeşte atunci când au intervenit împrejurări care îndeplinesc următoarele condiţii:

a) nu sunt imputabile creditorului;b) acesta nu le putea nici evita, nici învinge;c) îl aduc pe creditor în imposibilitatea de a face să înceteze cursul prescripţiei.

Împrejurările la care se referă convenţia îmbracă haina forţei majore din dreptul român.În cazul survenirii unor asemenea împrejurări, termenul de prescripţie se prelungeşte cu un an, începând din momentul

în care respectivele împrejurări au încetat să existe.66. Efectul expirării termenului de prescripţie66.1. Efectul asupra dreptului la acţiuneEfectul prescripţiei constă în aceea că niciun drept nu este recunoscut şi nici nu devine executoriu în nici o procedură

începută după expirarea termenului de prescripţie.66.2. Efectul prescripţiei asupra dreptului subiectivDacă debitorul execută obligaţia sa după expirarea termenului de prescripţie, el nu are dreptul să ceară restituirea, chiar

dacă ignoră, în momentul executării obligaţiei, faptul că termenul de prescripţie era expirat.

18

66.3. Reguli speciale privind efectele prescripţieiConvenţia reglementează două efecte speciale ale prescripţiei:

a) expirarea termenului de prescripţie cu privire la partea principală a datoriei are acelaşi efect privitor la dobânzile acesteia;

b) termenul de prescripţie a oricărui drept sprijinit pe neexecutarea de către o parte a unui contract prevăzând prestaţii sau plăţi eşalonate curge, ptr. fiecare dintre obligaţiile cu executare succesivă, începând de la data la care neexecutarea care le afectează s-a produs. Atunci când debitorul este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune al creditorului cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie distinctă.

Capitolul VII Uzanţele uniformizate în materia contractului de vânzare comercială internaţională - INCOTERMS 2000

§1. Precizări prealabile67. Terminologie şi istoricINCOTERMS reprezintă o prescurtare a cuvintelor “Internaţional Commercial Terms”, semnificând reguli de comerţ

internaţional.Regulile au fost adoptate de Camera de Comerţ Internaţională din Paris, organism cu caracter internaţional, compus prin

afilierea unui număr foarte mare de societăţi comerciale din multe dintre statele lumii.Prima variantă de bază a fost elaborată în 1953. Regulile au fost perfecţionate în mai multe rânduri iar în 1990 a fost

adoptată o noua variantă de bază, ca urmare a necesităţii de a adapta aceste reguli la comerţul electronic. Varianta de bază a suferit modificări în 2000.

Camera de Comerţ de la Washinghton a elaborat şi ea codificarea R.A.F.T.D. (Revised American Foreign Trade Definitions) în 1941. Datorită succesului mai redus, după 1990 această Cameră a recomandat comercianţilor americani să folosească INCOTERMS.

68. Natura juridică şi obiectulRegulile INCOTERMS au natura juridică a unor uniformizări de uzanţă în materia vânzării internaţionale de mărfuri, pe

zona europeană. Ele nu se impun părţilor ci se aplică numai dacă părţile au trimis la ele în mod expres sau tacit (recepţiunea contractuală).

Obiectul de reglementare al INCOTERMS îl constituie raporturile juridice născute din contractul de vânzare comercială internaţională.

Contractul de vânzare supus regulilor INCOTERMS, pe de o parte, şi contractele adiacente vânzării (transport, asigurare etc.), pe de altă parte, sunt independente, în sensul că dispoziţiile acestor reguli privind raportul dintre vânzător şi cumpărător nu afectează eventualele prevederi speciale cuprinse în contractele de transport, asigurare etc. încheiate între oricare dintre aceste părţi şi un terţ, reciproca fiind, de asemenea, valabilă.

§2. Conţinutul regulilor INCOTERMS69. Categoriile de obligaţii ale părţilor la care se referăRegulile INCOTERMS stabilesc trei categorii de obligaţii ale părţilor:

a) Prima categorie este formată din obligaţia de predare mărfii şi de plată a preţului. De momentul predării mărfii este legat momentul transmiterii riscului de la vânzător la cumpărător.

Regulile INCOTERMS nu reglementează transferul proprietatii, care urmeaza să fie stabilit de părţi în contract, iar dacă nu este stabilit de părţi va fi determinat potrivit sistemului de drept la care trimite norma conflictuală aplicabilă.

b) A doua categorie este formată din obligaţiile privind cheltuielile de transport, de asigurare, de conservare şi celelalte cheltuieli legate de marfă, din momentul în care pleacă de la vânzător pâna la momentul ajungerii la cumpărător.

c) a treia categorie este formată din obligaţiile privind cheltuielile de export al mărfii din ţara vânzătorului, cheltuielile de tranzit şi cheltuielile de import din ţara cumpărătorului.

§3. Clasificarea regulilor INCOTERMS70.CriteriiSunt în total 13 reguli INCOTERMS.În functie de tipul de transport al marfii de la vânzător la cumpărător, regulile INCOTERMS se clasifică în reguli

privind vânzarea maritimă şi reguli privind celelalte tipuri de vânzări. Analizăm numai regulile din materia transportului maritim (în număr de şase), deaorece aceasea sunt cele mai vechi şi

mai frecvent aplicate.71. Regula FASRegula FAS (Free Alongside Ship) - liber de-a lungul vasului+port de încărcare convenit, implică cele mai puţine

obligaţii ptr. vânzător şi cele mai multe ptr. cumpărător. Treptat la urmatoarele reguli se transferă din obligaţiile cumpărătorului spre vânzător. Ultima regula, DEQ, implică cele mai multe obligaţii ptr. vânzător şi cele mai putine ptr. cumpărător.

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula FAS este acela în care marfa, individualizată ca aparţinând cumpărătorului, este depusă pe cheiul portului de încărcare convenit, la data stabilită.

Dacă cumpărătorul întârzie în aducerea vasului în port la data fixată, riscul pieirii sau deteriorării mărfii se transferă cumpărătorului la data când vasul trebuia să ajungă în port.

Cheltuielile de transport revin cumpărătorului. Acesta trebuie să încheie un contract de navlosire (de închiriere a vasului), acel vas trebuind să preia marfa care face obiectul livrării.

Cumpărătorul trebuie să asigure marfa din momentul încărcării până la destinaţie şi este obligat să conserve marfa pe parcursul transportului.

19

Cheltuielile de export şi cheltuielile aferente revin vânzătorului, vânzarea FAS fiind o vânzare externă.Cheltuielile de tranzit, de descărcare în portul de destinaţie şi de import în ţara de destinaţie revin cumpărătorului.72. Regula FOBRegula FOB (Free On Board) - liber la bordul vasului+port de încărcare convenit.Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul în care marfa, individualizată ca fiind ptr. acel

cumpărător, este trecută peste balustrada vasului, în portul de încărcare convenit.Cheltuielile de transport a mărfii până în portul de încărcare şi încărcarea mărfii revin vânzătorului.Cumpărătorul trebuie să încheie contractul de transport (să navlosească vasul).Asigurarea şi conservarea mărfii pe parcursul drumului revin cumpărătorului.Cheltuielile de export din România revin vânzătorului.Cheltuielile de tranzit, de descărcare şi cele de import revin cumpărătorului.Una dintre variantele FOB este FOB TRIMMED (FOB stivuit), în care momentul predării mărfii este împins până în

momentul în care marfa este stivuită pe vas, operaţiunea de stivuire făcându-se pe riscul vânzătorului.73. Regula CFRRegula CFR (Cost and Freight) - cost şi navlu+port de descărcare convenit.Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul când marfa, individualizată ca fiind ptr. un anumit

cumpărător, este trecută peste balustrada vasului în portul de încărcare convenit.Navlul este plătit de vânzător. Vânzătorul trebuie să încheie un contract de navlosire, să închirieze un vas apt ptr. a

prelua întreaga cantitate de marfă şi să o transporte până în portul de destinaţie.Asigurarea mărfii şi cheltuielile de conservare ale acesteia rămân în sarcina cumpărătorului.Cheltuielile de export din România revin vânzătorului iar cele de tranzit şi de import în ţara de destinaţie, revin

cumpărătorului.74. Regula CIFRegula CIF (Cost, Insurance and Freight) - cost, asigurare şi navlu+portul de descărcare convenit.Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul în care marfa, individualizată ca fiind ptr. acel

cumpărător, este trecută peste balustrada vasului, în portul de încărcare convenit.Cheltuielile de transport a mărfii până în portul de încărcare şi încărcarea mărfii revin vânzătorului.Vânzătorul trebuie să încheie contractul de transport (să navlosească vasul).Asigurarea şi conservarea mărfii pe parcursul drumului revin vânzătorului.Cheltuielile de export din România revin vânzătorului.Cheltuielile de tranzit, de descărcare şi cele de import revin cumpărătorului.75. Regula DESRegula DES (Delivered Ex Ship) - livrat din vapor în portul de descărcare+port de descărcare convenit.Momentul predării mărfii şi transmiterii riscului este momentul în care marfa, individualizată ca fiind ptr. un anumit

cumpărător, este pusă la dispoziţia cumpărătorului în vas în portul de descărcare.Toate obligatiile până în portul de destinaţie revin vânzătorului. Vânzătorul trebuie să navloseasca vasul, să plăteasca

navlul, să asigure marfa, să plătească cheltuielile de conservare a mărfii. Cheltuielile de descărcare nu revin vânzătorului ci cumpărătorului.

Cheltuielile de export revin vânzătorului, cheltuielile de tranzit revin vânzătorului, cheltuielile de import în ţara de destinaţie revin cumpărătorului.

Pentru cumpărător, cumpărarea este externă întrucât preia marfa din afara teritoriului naţional.76. Regula DEQRegula DEQ (Delivered Ex Quay) - livrat pe chei în portul de descărcare+plus port de descărcare convenit.Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul în care marfa, individualizată ca fiind ptr. un anumit

cumpărător, este pusă la dispoziţia acestuia pe cheiul portului de descărcare convenit.Vânzătorul suportă toate cheltuielile până în portul de descărcare (navlu, asigurare, conservare, tranzit) şi cheltuielile de

descărcare pe cheiul portului de destinaţie.Cheltuielile de import în ţara de destinaţie revin cumpărătorului.Există o variantă a reguli DEQ care se numeşte ”DEQ Duty Paid“ - DEQ cu taxa vamală plătită, unde cheltuielile de

import în ţara de destinaţie revin vânzătorului.Capitolul VIII Operaţiunile de contrapartidă în comerţul internaţional, cu specială privire asupra celor axate pe

contractul de vânzare-cumpărare77. Contrapartida, formă a operaţiunilor contractuale complexe din comerţul internaţional. Definiţia noţiuniiContrapartida este o operaţiune juridică contractuală complexă care se caracterizează prin faptul că în structura ei există

două sau mai multe contracte în sensul de negotium, autonome dar pe care părţile le consideră prin voinţa lor ca fiind legate unele de altele (interdependente) în vederea realizării unei finalităţi juridice şi economice comune, anume compensarea totală sau parţială a importurilor cu exporturile.

78. Temeiul economic şi juridic al legăturii dintre contractele care alcătuiesc contrapartidaLegătura care conferă contrapartidei o configuraţie unitară este, pe plan economic, finalitatea specifică pe care

operaţiunea complexă o realizează, compensarea importurilor cu exporturile; iar pe plan juridic, voinţa comună a părţilor (cauza actului) care, în principiu, din chiar momentul încheierii contractelor, trebuie să stabilească dacă şi prin ce elemente acestea se leagă.

79. Formele contrapartidei

20

79.1. Clasificarea contrapartidei în funcţie de numărul participanţilora) Contrapartida bilaterală, în care fiecare parte apare în dublă calitate, de importator (cumpărător) într-un contract şi

de exportator (vânzător) în celălalt (sau în celelalte).b) Contrapartida multilaterală de tip trilateral care poate îmbrăca două forme:

- forma în care exportul este realizat chiar de către partea importatoare (cumpărătoare) în contractul de import dar exportul este adresat unui alt cumpărător, străin de vânzătorul din contractul de import;

- forma în care exportul în contrapartidă este făcut de de o altă parte decât cumpărătoare din contractul de import dar este adresat aceluiaşi partener străin care apare în dublă calitate, de vânzător în contractul de import şi de cumpărător în cel de export.

c) Contrapartida multilaterală de tip cvadrilateral în care apar două părţi, una în calitate de cumpărător la import şi cealaltă de vânzător la export, şi două părţi străine, cu calităţi corelative.

79.2. Clasificarea în funcţie de criteriul numărului şi naturii contractelor care intră în conţinutul săuÎn funcţie de acest criteriu, contrapartida se prezintă, în principal sub trei forme:A) Contrapartida axată pe contractul de vânzare-cumpărare care se prezintă, la rândul ei, în două modalităţi,

diferite din punct de vedere al tehnicii contractuale, şi anume:a) contrapartida prin două sau mai multe contracte de import şi export paralele. Se numesc "paralele" deoarece în

principiu, aceste contracte se încheie concomitent (sau la un interval scurt de timp unul după altul) şi sunt corelate în executare, din mecanismul contractual lipsind un contract cadru.

b) contrapartida printr-unul sau mai multe contracte de import, însoţite de un contract cadru de export în contrapartidă, pe baza şi în executarea căruia se încheie ulterior unul sau mai multe contracte de export propriu-zis.

B) Contrapartida axată pe contractul de cooperare economică internaţionalăPărţile pot să încheie un contract de import (de vânzare-cumpărare) însoţit de un contract de cooperare economică

internaţională în cadrul căruia să se realizeze exportul compensator sau dintr-un contract complex de cooperare (un contract cadru) şi contracte distincte de importuri şi exporturi care să aibă drept scop cornpensarea importurilor cu exporturile. Cea mai frecventă formă este contractul de societate comercială cu participare străină.

Cooperarea constă în faptul că bunurile cumpărate sunt introduse în contractul de cooperare iar produsele se reexportă în ţara de unde provine bunul.

C) Contrapartida axată pe contractul de schimbAceastă contrapartidă se prezintă sub două forme:

a) poate îmbrăca forma unui singur contract având natura juridică a contractului de schimb şi este consemnat, în principiu, sub forma unui singur înscris (instrumentum). În acest caz fiecare dintre cele două părţi figurează în dublă calitate de exportator şi importator.

Pe fluxul de import vine o marfă, pe fluxul de export se duce o altă marfă fără ca cele două contracte să conţină expresia "preţ" esenţială vânzării. Se realizează însă o apreciere valorică a acestora.

b) poate îmbrăca o formă complexă, încheindu-se mai multe contracte de schimburi succesive de mărfuri între trei sau mai mulţi parteneri contractuali din ţări diferite. Această formă de contrapartidă este mai puţin frecventă.

80. Conţinutul contractelor80.1. Conţinutul contractelor paraleleÎn cazul contrapartidei sub forma contractelor paralele (fără contract cadru) partea română exportatoare în contrapartidă

este interesată în asigurarea legăturii între aceste contracte, ptr. ca, în ipoteza neonorării de către partea străină a obligaţiilor sale rezultând din contractul de export în contrapartidă - adică, în principal, aceea de preluare a mărfurilor româneşti compensatorii şi de plată a preţului - să poată invoca această situaţie ca temei ptr. abţinerea de la executarea propriilor obligaţii rezultate din contractul de import sau ptr. dobândirea unor despăgubiri corespunzătoare. Pentru a realiza această legătură, părţile trebuie să includă în conţinutul ambelor (tuturor) contracte (lor) paralele anumite clauze speciale, care să indice prin care anume elemente respectivele contracte sunt legate între ele.

80.2. Conţinutul contractului cadruContractul cadru are un conţinut specific, impus de scopul său, acela de a stabili principiile generale ale exportului în

contrapartidă, pe baza cărora se vor încheia contractele subsecvente de export şi, implicit, de a asigura conexarea acestor din urmă contracte cu cel (cele) de import, şi de faptul că obligaţiile generate de contractul cadru au un obiect propriu - fiind obligaţii de a face, distinct de cel al contractului de import şi al celor de export subsecvente (care sunt, de regulă, contracte de vânzare-cumpărare obişnuite).

Contractul cadru trebuie să cuprindă, în principal, clauze specifice privind: a) individualizarea prin număr, dată, părţi, obiect, valoare etc., a contractului de import la care se referă; b) obligaţia părţii străine de a încheia, direct sau prin intermediul unor terţe firme străine pe care le desemnează, contractele de export în contrapartidă, cu partea română contractantă sau cu alt partener român; c) procentul de compensare a importurilor cu exporturile; d) termenele în care se vor încheia contractele de export subsecvente şi termenul maxim (general) ptr. executarea acestor contracte, respectiv ptr. livrarea integrală a mărfurilor româneşti compensatorii şi plata preţului etc.

Capitolul IX Aspecte privind arbitrajul comercial internaţional în RomâniaSecţiunea I Aspecte generale81. Definiţia arbitrajuluiArbitrajul comercial internaţional este o jurisdicţie ptr. soluţionarea litigiilor comerciale internaţionale arbitrabile,

între persoane de drept privat sau între acestea şi persoane de drept public acţionând de jure gestionis, efectuată de un tribunal arbitral compus din persoane neînvestite cu autoritate publică (arbitri) şi a cărui competenţă izvorăşte din voinţa

21

părţilor litigante sau (în cazuri excepţionale) din convenţii internaţionale, desfăşurată pe baza unei proceduri speciale, care se poate finaliza printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie ptr. aceste părţi.

Elementele esenţiale ale acestei instituţii juridice sunt:a) Arbitrajul comercial internaţional este o jurisdicţie, o formă de justiţie, deoarece arbitrii au competenţa de a judeca

(de a arbitra), de a aplica legea la o situaţie de fapt litigioasă concretă.Prin această caracteristică, arbitrajul se aseamănă în mod esenţial cu instanţele judecătoreşti, dar se deosebeşte de alte

instituţii juridice apropiate, precum concilierea şi medierea.b) Arbitrajul comercial internaţional este o modalitate de soluţionare a litigiilor comerciale internaţionale.Caracterul internaţional al litigiilor nu se confundă cu calificarea drept naţional sau străin a arbitrajului chemat să

soluţioneze asemenea litigii. De asemenea, acest caracter al litigiilor nu intră în contradicţie cu caracterul naţional al majorităţii instituţiilor de arbitraj învestite cu soluţionarea unor asemenea litigii, inclusiv al Curţii de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (prescurtat, C.A.B).

c) Pot fi supuse arbitrajului numai litigiile arbitrabile, adică cele care poartă asupra unor drepturi de care părţile pot dispune, respectiv cu privire la care se poate face tranzacţie.

d) Arbitrajul comercial internaţional soluţionează, de principiu, diferendele apărute între persoane de drept privat. Acest arbitraj este competent să soluţioneze şi litigiile dintre persoane de drept privat şi persoane de drept public acţionând de jure gestionis (litigiile mixte sau semiinternaţionale).

e) Jurisdicţia arbitrală este efectuată de un tribunal arbitral.Nu se confundă tribunalul arbitral, singurul competent să soluţioneze litigiul, cu instituţia de arbitraj (aşa cum este

C.A.B.) care organizează şi administrează arbitrajul.f) Tribunalul arbitral este compus din arbitri, persoane particulare, neînvestite cu autoritate publică. Arbitrii nu au

calitatea de funcţionari publici, aşa cum sunt judecătorii.g) Competenţă tribunalului arbitral de a soluţiona litigiile îşi are izvorul în voinţa părţilor litigante, exprimată

prin convenţia de arbitraj.În cazuri excepţionale, temeiul competenţei arbitrilor îl constituie prevederile unei convenţii internaţionale . h) Arbitrajul comercial internaţional se desfăşoară pe baza unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun

aplicabil instanţelor judecătoreşti.i) Procedura arbitrală ia sfârşit, de regulă, printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie ptr. părţile litigante.Izvorul contractual, constând în convenţia de arbitraj, coroborat cu latura sa jurisdicţională, sunt elementele esenţiale

care configurează natura juridică mixtă a arbitrajului comercial internaţional.82. Natura juridică a arbitrajuluiArbitrajul izvorăşte din voinţa părţilor, temeiul lui juridic este autonomia de voinţă a părţilor, prin urmare, acesta are o

natură contractuală şi jurisdicţională.Arbitrajul are şi o natură procedurală, rezidând în posibilitatea părţilor de a-şi alege arbitrul, specializarea unică a

arbitrului, alegerea tipului de arbitraj (în drept strict “de jure” sau în echitate), posibilitatea alegerii regulilor de procedură aplicabilă etc.

83. Clasificarea arbitrajului83.1. Clasificarea după puterile conferite arbitrilorDupă puterile arbitrilor arbitrajul se clasifică în:

a. în drept strict (de jure), care este regula. Arbitrii respectă dispoziţiile din sistemul de drept aplicabil în speţă;b. în echitate (de facto, ex aequo et bono). Acest arbitraj permite arbitrilor o putere mai mare, ei putând să elimine

anumite prevederi ale sistemului de drept (lex causae) atunci când consideră că acele prevederi sunt contrare echităţii.Arbitrii au anumite limite în arbitrajul de echitate:

a) nu pot încălca normele de ordine publică de drept internaţional privat;b) nu pot încălca principiile de drept procesual civil (principiul disponibilităţii, contradictorialităţii şi dreptul la apărare).

83.2. Clasificarea după caracterul permanent sau temporarÎn funcţie de acest criteriu, există:A) arbitrajul instituţional (permanent), care este efectuat de către o instituţie de arbitraj. Arbitrajul instituţional nu se

constituie ptr. un singur litigiu ci ptr. un număr nedefinit de litigii, aşa încât el preexistă şi subzistă unui litigiu.Arbitrajul instituţional se subclasifică după competenţa lui.1) După competenţa materială, în:

- arbitraje instituţionale cu competenţă generală (judecă litigii din orice domeniu al comertului internaţional);- arbitraje cu competenţă materială specială (organizate pe lângă bursele de mărfuri, asociaţii profesionale care sunt

specializate într-un anumit domeniu al comerţului).2) După competenţa teritorială:

- arbitraje cu competenţă teritorială universală (judecă litigii între părţi, indiferent de locul unde îşi au sediul social);- arbitraje cu competenţă teritorială generală (ptr. anumite zone geografice);- arbitraje bilaterale (judecă litigii între două ţări);

B) arbitraj ad hoc (un complet de arbitraj desfăşurat în afara unei instituţii).84. Convenţia de arbitrajConvenţia de arbitraj este contractul (acordul de voinţă) prin care părţile convin ca un litigiu viitor sau prezent între ele

să fie soluţionat prin arbitraj.Convenţia de arbitraj îmbracă două forme:

22

- clauza compromisorie - reprezintă o prevedere din contract prin care părţile convin ca un litigiu viitor şi posibil între ele să fie soluţionat prin arbitraj;

- compromisul de arbitraj - este un contract propriu-zis prin care părţile convin ca un litigiu prezent să fie soluţionat prin arbitraj.

Efectele convenţiei de arbitraj:a) exclude competenţa instituţiilor ordinare, care au o competenţă legală;b) conferă competenţă arbitrilor, fiind temeiul competenţei lor.

85. Raportul dintre clauza compromisorie şi contractul în care este inseratăClauza compromisorie are o autonomie relativă faţă de contractul în care este inserată.Autonomia constă în faptul că aceasta nu urmeaza soarta contractului principal în toate cazurile (ex.: cauzele de

rezoluţiune sau reziliere a contractului. Arbitrii pot pronunta rezoluţia sau rezilierea contractului ptr. neexecutare, fără ca prin aceasta să îşi desfiinţeze propria competenţă).

Caracterul relativ al autonomiei reiese din faptul că există cauze de nevalabilitate a contractului principal care atrag şi nevalabilitatea clauzei compromisorii. Sunt aşa numitele cauze de nulitate convergentă (ex. nulitatea ptr. vicierea consimţământului la încheierea contractului).

Secţiunea a II-a Aspecte privind Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României

86. Documentele constitutiveCurtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (CAB) funcţionează

în baza a două documente constitutive:- Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea;- Regulile de procedură arbitrală.

CAB este o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală, cu personalitate juridică proprie şi independentă în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale.

87. Competenţa CurţiiCurtea organizează şi administrează soluţionarea pe cale arbitrală a litigiilor comerciale interne şi internaţionale dacă

părţile au încheiat în acest sens o convenţie arbitrală scrisă.88. Formele convenţiei arbitraleConvenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii. Ea îmbracă două forme:

- clauza compromisorie - este clauza introdusă în contractul principal prin care părţile înţeleg să supună arbitrajului litigiile ce vor aăprea între ele, născute din contract sau în legatură cu contractul.

- compromisul - este convenţia de arbitraj încheiată de părţi după apariţia litigiului. Acesta trebuie să indice, sub sancţiunea nulităţii obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de a fi numiţi.

89. ArbitriiPoate fi arbitru orice persoană, cetăţean român sau străin, care are capacitate deplină de exerciţiu, se bucură de o

reputaţie neştirbită şi are o înaltă calificare şi experienţă în domeniul comercial şi al relaţiilor economice internaţionale.Curtea are circa 50 de arbitrii, care sunt înscrişi pe lista Curţii. Arbitrii sunt independenţi şi imparţiali în îndeplinirea

atribuţiilor lor jurisdicţionale, ei nefiind reprezentanţii părţilor.90. Constituirea tribunalului arbitralPărţile pot conveni ca tribunalul să fie constituit dintr-un singur arbitru, doi sau mai mulţi arbitri.Când părţile nu au indicat numărul arbitrilor, tribunalul va fi compus din trei arbitri, câte unul numit de fiecare dintre

părţi, iar al treilea - supraarbitrul - ales de cei doi arbitri. Aceasta este regula, părţile neindicând de obicei numărul de arbitri dorit.

91. Sesizarea tribunalului arbitralTribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă, denumită cerere de arbitrare sau acţiune arbitrală,

care va cuprinde:a) numele, domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice iar, ptr. persoanele juridice, denumirea şi sediul lor. Se vor menţiona

după caz: numărul de înmatriculare în Registrul comerţului, numărul de telefon, telex, fax, cont bancar;b) numele şi calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu, anexându-se dovada calităţii;c) menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este inserată, iar dacă s-a încheiat un

compromis, copie de pe acesta;d) obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;e) motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu trimitere la înscrisurile doveditoare

corespunzătoare sau la alte probe. Când se solicită proba cu martori, se vor arăta numele şi domiciliul acestora;f) numele arbitrului numit sau al arbitrilor propuşi;g) dovada plăţii taxei arbitrale;h) dovada comunicării către pârât a cererii de arbitrare şi a actelor însoţitoare;i) semnătura părţii.

Pârâtul este obligat ca în termen de 20 de zile din momentul primirii cererii de arbitrare să formuleze întâmpinare, în care să desemneze arbitrul numit de el, să răspundă la fiecare capăt de cerere în fapt şi în drept, să ridice excepţiile, să indice probele în apărare şi să semneze întâmpinarea.

Dacă pârâtul are pretenţii proprii împotriva reclamantului, derivând din acelaşi raport juridic, poate formula o cerere reconvenţională. Aceasta trebuie introdusă în cadrul termenului ptr. depunerea întâmpinării sau până la prima zi de

23

înfaţişare. Tribunalul arbitral poate să judece cele două cereri împreună sau poate disjunge cererea reconvenţională de cea principală.

92. Dezbaterea litigiuluiŞedinţele de arbitraj nu sunt publice. La ele participă părţile, personal sau prin reprezentanţi, avocaţii părţilor, experţii,

interpreţii, traducătorii şi alte persoane a căror participare este permisă cu acordul părţilor.Fiecare parte are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiează pretenţia sau apărarea.Admistrarea probelor se efectuează în şedinţă de arbitraj. Aprecierea probelor se face de arbitri potrivit intimei lor

convingeri.Dezbaterile se consemnează într-o încheiere de şedinţă.93. Sentinţa arbitralăProcedura arbitrală se încheie printr-o hotărâre, care poartă denumirea de sentinţă.Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul contractului principal şi al normelor de drept aplicabile, ţinând seama

când este cazul şi de uzanţele comerciale. Pe baza acordului expres al părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în echitate.

Sentinţa se redactează în scris şi trebuie să cuprindă următoarele elemente:a) componenţa nominală a tribunalului arbitral, numele asistentului arbitral, locul şi data pronunţării hotărârii;b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul, precum şi numele reprezentanţilor părţilor

şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care sub acest aspect întemeiază

soluţia;f) dispozitivul;g) semnăturile tuturor arbitrilor, precum şi semnătura asistentului arbitral.

Sentinţa trebuie comunicată părţilor în cel mult o lună de la pronunţarea ei.Sentinţa este definitivă şi obligatorie şi se aduce la îndeplinire de bunăvoie de partea împotriva căruia s-a pronunţat.

Sentinţa comunicată părţilor are efectele unor hotărâri judecătoreşti definitive. Dacă partea nu execută hotărârea de bunăvoie, cealaltă parte trebuie să o învesteasca cu formulă executorie. Cererea de învestire se introduce la instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă.

Sentinţa arbitrală învestită cu formula executorie constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească.

94. Acţiunea în anulareSentinţa arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare ptr. unul din următoarele motive:

a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau

inoperante;c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului (dacă părţile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral

trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii);f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-

a dat mai mult decât s-a cerut;g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri;h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire;i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Acţiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale, iar competenţa de soluţionarea a acţiunii revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei care, în lipsa convenţiei de arbitraj, ar fi fost competentă să judece cauza în fond (respectiv, Tribunalului Bucureşti sau Curţii de Apel Bucureşti, în funcţie de valoarea obiectului litigiului).

95. Dispoziţii speciale privind arbitrajul comercial internaţionalÎn litigiile comerciale internaţionale se aplică, pe lângă Regulile de procedură arbitrală ale CAB, şi prevederile

convenţiilor internaţionale la care România este parte. Părţile sunt libere să opteze, fie ptr. Regulile de procedură arbitrală ale CAB, fie ptr. alte reguli de procedură arbitrală. În cazul în care părţile au optat ptr. Regulamentul de arbitraj al UNCITRAL, autoritatea de nominare a arbitrilor este preşedintele CAB

Părţile sunt libere să determine prin înţelegerea lor, legea aplicabilă fondului litigiului. În lipsa unei atare determinări, se aplică legea stabilită de tribunalul arbitral pe baza normelor conflictuale pertinente. Prin convenţia arbitrală referitoare la un arbitraj comercial internaţional, părţile pot stabili ca locul arbitrajului să fie în România sau în altă ţară.

În arbitrajul comercial internaţional care se judecă în România sau potrivit legii române, tribunalul arbitral va fi compus dintr-un număr impar de arbitri, fiecare dintre părţi având dreptul să numească un număr egal de arbitri, cetăţeni români sau străini.

După constituirea tribunalului arbitral şi, dacă este cazul, după completarea dosarului, supraarbitrul fixează termenul de dezbatere al litigiului, ptr. când părţile vor fi citate. Acest prim termen nu poate fi mai mic de 45 de zile de la data expedierii citaţiei.

24

Dacă părţile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral pronunţă hotărârea, de regulă, în termen de cel mult 12 luni de la data constituirii sale.

Dezbaterea litigiului în fata tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin convenţia arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privinţă ori nu a intervenit o înţelegere ulterioară, într-o limbă de circulaţie internaţională stabilită de tribunalul arbitral. Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară dezbaterea, la cererea şi pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui interpret. Părţile pot să participe la dezbateri cu interpretul lor.

96. Completarea cu dreptul comunRegulile de procedură se completează cu dispoziţiile de drept comercial, de drept civil român numai dacă acestea sunt

compatibile cu arbitrajul şi cu natura comercială a litigiului.

25