upa postmodernism: neantul sau un nou clasicism?

Dumitru CHIOARU INCLUDEPICTURE "http://www.observatorcultural.ro/images/icons/ico_autor.png" \* MERGEFORMATINET

Autor: | Categoria:

HYPERLINK "http://www.observatorcultural.ro/" 0 comentarii HYPERLINK "http://www.observatorcultural.ro/*categoryID_35-articles_listing.html"

|

Recomanda articolul prin:

HYPERLINK "http://www.facebook.com/sharer.php?u=http://bit.ly/cMe0IW" \o "Recomanda pe Facebook" \t "_blank"

HYPERLINK "http://www.observatorcultural.ro/" \o "Recomanda prin email"

HYPERLINK "http://twitter.com/home?status=http://bit.ly/cMe0IW" \o "Recomanda produsul pe Twitter" \t "_blank"

HYPERLINK "http://www.myspace.com/index.cfm?fuseaction=postto&c=http://bit.ly/cMe0IW" \o "Recomanda pe MySpace" \t "_blank"

INCLUDEPICTURE "http://www.observatorcultural.ro/images/icons/util_print.gif" \* MERGEFORMATINET

HYPERLINK "http://www.observatorcultural.ro/" Tipareste pagina

HYPERLINK "http://www.observatorcultural.ro/"

Marime text

Vreme de doua decenii, la noi, desi cu un decalaj de alte doua decenii fata de Occident, s-a vorbit si scris enorm despre postmodernism, de cele mai multe ori tragind cu ochiul prin carti de referinta aparute pe alte meridiane (contributiile autohtone abia recent au inceput sa apara, cea mai substantiala fiind Postmodernismul romanesc de Mircea Cartarescu), incit a parut publicului larg mai degraba argoul prin care cei noi vor sa se deosebeasca de cei vechi, decit o noua ca sa ma exprim intr-un termen excesiv intrebuintat si el paradigma de cunoastere si de creatie. Postmodernismul a devenit dominant intre celelalte directii, transavangardismul si neoexpresionismul, in care s-au afirmat scriitorii generatiei 80, cuprinzind de fapt un numar restrins de scriitori, identificati printre poetii Cenaclului de Luni (Mircea Cartarescu, Traian T. Cosovei, Florin Iaru, Alexandru Musina, Ion Stratan s.a.) sau printre prozatorii cenaclului Junimea din Bucuresti (Mircea Nedelciu, Gheorghe Craciun, Gheorghe Iova s.a.), carora le sint alaturati ca precursori scriitori marginali pina acum din generatia anterioara: mari poeti ca Leonid Dimov si Mircea Ivanescu sau prozatorii Scolii de la Tirgoviste (Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu s.a.). Azi cind este inca in voga, desi epigonii si contestatarii n-au intirziat sa apara, exista mai mult ca niciodata riscul ca postmodernismul sa devina, ca si romantismul si modernismul la vremea lor, un fel de panaceu care leaga si dezleaga toate cite se petrec in arta contemporana. De fapt, o moneda calpa, prin care incearca sa se legitimeze multi dintre grafomanii si promotorii subliteraturii prezenti pe toate canalele de difuzare in masa. A fi postmodern nu este o judecata de valoare, ci in primul rind o optiune de a scrie confundata cu reteta succesului intr-un limbaj la fel de legitim ca si alte limbaje contemporane care isi manifesta vitalitatea creatoare.

Multe dintre speculatiile de la noi si de aiurea pe marginea postmodernismului au in vedere prefixul post din structura cuvintului, marcind pentru unii sfirsitul, iar pentru altii urmarea modernismului. Cu alte cuvinte, amurgul sau aurora. De orice parte ne-am situa, recunoastem o viziune ciclica asupra istoriei, in virtutea careia toate epocile literare au o dezvoltare organica. Nasterea si moartea sint bornele simbolice intre care s-a desfasurat un model de creatie. Acestea nu indica drumul cu exactitatea bornelor kilometrice. Epocile se intrepatrund in asa fel incit delimitarea lor depinde de manifestarea cu vigoare sau slabirea pina la caricatura a conventiei artistice dominante. Moartea artei reprezinta in aceasta ordine de idei veriga dintre ciclurile istorice. Fara aceasta moarte, probabil ca n-ar exista nici progres in istoria artei.

Nu putem insa uita ca un filozof ca Hegel a anuntat, cu aproape doua veacuri in urma, moartea definitiva a artei. In introducerea la Prelegeri de estetica, dialecticianul spiritului ajunge la concluzia ca, o data cu dominatia intelectului reflexiv, arta a devenit o notiune ce apartine trecutului, deoarece si-a pierdut pentru noi adevarul autentic si vitalitatea1. De atunci incoace, speculatiile apocaliptice asupra artei au proliferat pe masura ce criza culturii moderne s-a adincit si cronicizat. Hegel a remarcat ca spiritul timpului sau, anume romantismul, este dominat de subiectivitate. Promovarea subiectivitatii ca principiu de cunoastere si creatie coincide cu sfirsitul metafizicii, romantismul marcind dupa acelasi Hegel arta iesirii din arta, descrisa in Prelegerile de estetica astfel: depasirea artei de catre ea insasi, dar depasirea in cuprinsul propriului sau domeniu si in forma artei insasi2. Arta se intoarce de fapt asupra ei insesi, gasindu-si si epuizindu-si in sine substanta, asa cum subiectul incearca sa ajunga la cunoasterea Absolutului prin reflectie.

Imi permit, in continuare, sa analizez problema in discutie, bazindu-ma pe mitul lui Orfeu ca pe un model originar de desfasurare organica a destinului artei. In structura mitului pot fi identificate, in functie de prezenta sau absenta fiintei, momentele istorice ale evolutiei artei in epoca moderna de la Renastere la postmodernism. Renasterea a fost aurorala prin genialitatea naiva in sensul lui Schiller, neoclasicismul, moment de amiaza prin normativitatea sa estetica si finalitatea etica, romantismul reprezinta dupa-amiaza reflexiva si sentimentala tot in sens schillerian, iar modernismul, momentul de crepuscul in care epuizarea convulsiva a substantei vitale anunta moartea acestui model de arta. Scriitorul renascentist, impreuna cu cel neoclasic, reprezinta in mit plenitudinea existentei prin iubirea dintre Orfeu si Euridice. Amiaza ca zenit al plenitudinii existentei inseamna, totodata, si momentul ruperii echilibrului fiintei prin moartea Euridicei.

Romantismul este criza subiectului care percepe fiinta ca absenta. El corespunde coboririi lui Orfeu in Infern, pentru a recupera umbra Euridicei si a o readuce la viata. Iar modernismul marcheaza esecul acestei tentative, datorita vinovatiei lui Orfeu de a incalca intelegerea cu zeul Infernului.Ce loc ocupa avangarda in aceasta simplificare schematica? Radical moderna, avangarda a marcat eliberarea de normele/ conventiile estetice si etice ale artei, corespunzind in mit dezmembrarii lui Orfeu de catre Bachante. Istoria avangardei reprezinta fluviul nocturn traversat de curentul anti-artei, ca o continua subversiune prin care orice incercare de-a constitui o traditie este uzurpata. Avangarda artistica s-a vrut non-conventionala si, in acest scop, radicalismul ei a ajuns pina la eliminarea cuvintului ca mostenire ce, spunea dadaistul Hugo Ball, poate fi distrusa fara ca procesul creator sa aiba de suferit. Dupa cit se pare, n-are decit de cistigat3. Avangarda a sfirsit insa in tacere, fara ca aceasta tacere sa mai insemne mistica unitate a eului cu fiinta, ci negatia ei, neantul. Nu ajunsese, pe alta cale, si poezia pura modernista de tip Mallarm si Valry la acelasi rezultat?Modernismul in sens larg, prin feluritele sale manifestari istorice de la simbolism la expresionism, imagism, suprarealism etc., trecind prin futurism si dadaism, este ca sa-l parafrazam pe John Barth o arta a epuizarii fiintei, sfirsind in tacere/neant. Mistica originalitatii si puritatii artistice, care in istorie s-a manifestat sub forma ideologiilor extremiste, ducind la razboaie si revolutii, la Holocaust si Gulag, a slabit in perioada postbelica in favoarea unei conventii bazate pe impuritate/eclectism, deschidere/ colocvialitate, obligind arta la o mai lucida asumare politica a mesajului. Existenta artei este pusa din nou sub semnul intrebarii. Filozoful Theodor Adorno reformuleaza verdictul lui Platon, intrebindu-se daca mai este posibila arta dupa Auschwitz. Moartea artei putea fi decretata la propriu in numele umanitatii.

Arta are insa propria ei istorie. Dincolo de simplificarea schematica de mai sus, descoperim o structura repetabila ciclic printr-un fel de dialectica interna, conditionata sau neconditionata, de schimbarile istorice. Arta postbelica este marcata de o atitudine de reconsiderare a traditiei. Amicala vizitare a trecutului prin care se legitimeaza postmodernismul, reprezinta o tentativa de reimprospatare a memoriei si de trezire din noaptea dezintegrarii vechii structuri a artei. Postmodernismul este noua aurora, corespunzator in vechiul ciclu Renasterii. El marcheaza inceputul unei noi bucle din spirala istoriei. Ma asociez in acest sens lui John Barth care, intr-un articol publicat in 1980, respingea interpretarea gresita a cartilor sale, Literatura epuizarii (1967), aplicata nu postmodernismului ci modernismului, si Literatura reinnoirii (1980), referitoare la postmodernism: Surprinzator de multi oameni au inteles ca eu afirmam ca literatura, cel putin fictiunea, a ajuns la sfirsit: ca totul a fost deja facut, iar scriitorilor contemporani nu le-a mai ramas nimic altceva, decit parodia si pastisa marilor predecesori adica exact ceea ce unii critici depling ca fiind postmodernismul4. Noul ciclu istoric al artei, postmodernitatea, este grefat, cum a fost Renasterea conditionata de tipar, pe tehnologiile actuale de comunicare audio-vizuala, realizind o sinteza a formelor ei traditionale si deschizind noi orizonturi estetice si etice, care modifica relatia dintre autor si receptor, dintre actul de creatie si cel al receptarii. In locul genialitatii naive din Renastere, actul de creatie este prezidat de inteligenta ludica a artistului, jucindu-se la infinit cu posibilitatile limbajului si ale textului, incit opera devine o constructie virtuala, deschisa, printr-o practica deseori excesiva a intertextualitatii si a parodiei. Spiritul postmodern recicleaza estetic vechiul si tempereaza ironic mistica noului, prin coborirea din metafizica in banalitatea vietii cotidiene, contribuind la ceea ce Gianni Vattimo numeste, in Sfirsitul modernitatii, estetizarea intregii existente5.

Postmodernistul roman Mircea Cartarescu ajunge, in cartea deja mentionata, la concluzia ca atunci cind avangarda devine rutina, norma, cind ceea ce altadata soca nu mai socheaza, dar ceea ce altadata soca nu mai exista, putem vorbi de intrarea intr-o lume postmoderna6. Postmodernismul isi trage originea din avangarda, fara a mosteni violenta ei demolatoare fata de traditie, ci o atitudine recuperatoare prin ironie, parodie, pastisa, ceea ce face ca moartea artei ca sa-l citam din nou pe Mircea Cartarescu sa fie implicata literalmente in fiecare produs artistic7. Moartea artei devine o realitate instantanee ca si nasterea ei, dind impresia de improvizatie si experiment valabil doar intr-o cultura burgheza complet democratizata. Opera de arta se neaga pe sine chiar in actul producerii sale, tocmai prin renuntarea la pretentia modernista de originalitate si durata. Mai mult, prin relativizarea originalului in favoarea multiplicarii lui tehnice, ca si a preeminentei autorului in beneficiul interpretului, ea devine un produs care are tot atita realitate si valoare cita ii acorda consumul. Arta ca produs al unei elite traieste prin simulacrele ei destinate consumului de masa si libertatii democratice de intelegere si evaluare. Arta postmoderna moare si renaste din arta intr-un joc care seamana mai mult cu mitul relatiei dintre Cronos si fiii sai, inversind diacronia in sincronie datorita inteligentei strategice a lui Zeus care-i uzurpa ludic autoritatea, pentru a stabili regulile unei noi domnii. Postmodernismul este acest interregn al tuturor posibilitatilor de schimbare si evolutie ulterioara, experimentind libertatea maxima de optiune pentru a trasa liniile de forta ale unei noi structuri a artei. Asa cum Renasterea a redimensionat in noi cadre traditia clasicismului Antichitatii greco-latine, postmodernismul recupereaza traditia modernitatii si nu numai atit, pentru a pune bazele altei traditii si conventii artistice.

S-a vorbit despre postmodernism ca de o noua stare de plenitudine a fiintei, ceea ce trimite inca o data la Renastere, a carei deviza carpe diem se actualizeaza in hedonismul estetizarii actuale a existentei si al consumului de arta prin intermediul simulacrelor sale. Fiinta postmoderna este o prezenta ce poate fi conceputa si contemplata ca virtualitate. Orfeul postmodern reprezinta prezentul cu o libertate intentionala nelimitata, traind anterioritatea si posterioritatea intr-o ordine simultana. Postmodernismul fabrica prin arta o metafizica instantanee, totalizind existenta in cotidian. S-a vorbit, de asemenea, despre postmodernism ca de un nou clasicism. In acest sens Alexandru Musina a introdus la noi conceptul de postmodernism, definindu-l ca pe un nou antropocentrism8, dar asemanarea cu neoclasicismul mi se pare putin pripita. Desi ordinea etapelor unui ciclu nu este totdeauna aceeasi ca in cel anterior, cred ca dupa postmodernismul ca moment de renastere va urma o arta manierista in sensul nobil acordat termenului de Hocke, pe care s-ar putea sa-l reprezinte deja textualismul actual prin haotica proliferare a anti-formelor textului din pura virtuozitate artistica, fara alta substanta ontologica decit banalitatea cotidianului. Daca golul de substanta ontologica a artei nu va fi identic neantului, marcind moartea ei definitiva prin autodistrugere, este posibila ca reactie fata de dizolvarea marii culturi in cea de masa o noua ordine clasica, restabilind echilibrul intre substanta si forma, intre etic si estetic, prin rationalitatea procesului de punere in opera a adevarului. Asemenea revenire la norma s-a mai produs in istoria artei. E de ajuns sa ne amintim clasicismul secolului al XVII-lea care a urmat barocului sau parnasianismul din secolul al XIX-lea, ca reactie neoclasica fata de romantism.

Desigur ca aceste speculatii privind postmodernitatea n-au valoarea unor profetii, ci a unor ipoteze ce pot fi verificate doar in comparatie cu un mit al artei si un model de epoca istorica incheiata, modernitatea, pe care realitatea le poate confirma sau infirma. Inainte insa de a incheia acest eseu, ma intreb impreuna cu Ihab Hassan in postfata din 1982 a cartii sale Sfisierea lui Orfeu: Spre un concept de postmodernism: Oare se produce in epoca noastra o mutatie istorica decisiva, implicind arta si stiinta, marea cultura si cultura populara, principiul masculin si cel feminin, partea si intregul, sau, cum spuneau presocraticii, Unitatea si Multiplicitatea? Ori sfisierea lui Orfeu se dovedeste a nu fi altceva decit expresia nevoii intelectului uman de a-si explica prin inca un model mental fluctuatiile vietii si conditia umana trecatoare?9. S-ar putea ca noul Orfeu sa nu fie decit operatia estetica a celui vechi. Un lucru pare totusi cert: modernitatea a murit. Traiasca postmodernitatea!

_________

1. G.W.F. Hegel, Prelegeri de estetica, Traducere de D.D. Rosca, Editura Academiei, Bucuresti, 1966, p. 17.2. Ibid., p. 87.3. Apud Matei Calinescu, Conceptul modern de poezie, Editura Eminescu, Bucuresti, 1972, p. 197.4. John Barth, Literatura Reinnoirii: Fictiunea postmodernista, in Caiete critice, Nr. 1-2/ 1986, p.169.5. Gianni Vattimo, Sfirsitul modernitatii, Traducere de Stefania Mincu, Editura Pontica, Constanta, 1993, p. 55.6. Mircea Cartarescu, Postmodernismul romanesc, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 24.7. Idem.8. Vezi Al. Musina, Noul antropocentrism, in Unde se afla poezia?, Editura Arhipelag, Tirgu-Mures, 1996, reluat in Sinapse, Editura Aula, Brasov, 2001.9. Ihab Hassan, Sfisierea lui Orfeu: Spre un concept de postmodernism, in Caiete critice Nr. 1-2/1986, p. 186.

http://www.observatorcultural.ro/Dupa-postmodernism-neantul-sau-un-nou-clasicism*articleID_8609-articles_details.html