1

ECATERINA LUNG

Istoricii si politica la nceputurile

evului mediu european

EDITURA UNIVERSITATII DIN BUCURESTI2001

2

Referenti stiintifici: Prof. dr. Bogdan Murgescu Prof. dr. Stelian Brezeanu

Editura Universitatii din BucurestiSos. Panduri, 9092, Bucuresti 76235; Telefon/Fax: 410.23.84

Email: editura@unibuc.roInternet: www.editura.unibuc.ro

Tehnoredactare computerizata: Victoria Iacob

Descrierea CIP a Bibliotecii NationaleLUNG ECATERINA Istoricii si politica la nceputurile evuluimediu european / Ecaterina Lung, Bucuresti:Editura Universitatii din Bucuresti, 2001 356 p. Bibliogr. ISBN 973575539-4

94(4)/04

3

CUPRINS

Cuvnt nainte 3Abrevieri 7Introducere 9Cap. I. Vieti si opere 27Cap II. Spatiu si ideologie 70

1. Imaginea spatiului la autorii bizantini 702. Imaginea spatiului la autorii de limba latina 113

Cap. III. Memorie si ideologie politica 1331. Lumea romana si istoriografia barbara 1332. Lumea romana la bizantini 174

Cap. IV. Popare alese si monarhi ideali 1991. Poporul ales n traditia bizantina 1992. Monarhul ideal 2293. Poporul ales n viziunea istoricilor occidentali 247

Cap. V. Barbarii 298Concluzii 333Bibliografie 337

4

Cuvnt nainte

Perioada secolelor VI-VIII, ce urmeaza prabusirii mparatiei romane, n Occident, sincheierii elaborarii Noii Rome a lui Constantin, n Orient, constituie o etapa densemnatate capitala n geneza Europei crestine. Daca n Orient, Roma si continuaexistenta, condusa nsa de mparati crestini si greci ori pe jumatate grecizati, n Occidentstructurile universale ale vechii mparatii sunt dizlocate de clanurile germanice, care punbazele unor regate proprii. Aparent, evolutiile divergente dintre cele doua categorii destate n spatiul imperiului lui Augustus nu pot fi contestate: de o parte o continuitatedeplina n fapt si drept, de cealalta, o ruptura brutala fata de vechea lume. Realitatea estensa infinite mai complexa si mai nuantata, fapt ce explica disputele din istoriografie ntrepartizanii si adversarii continuitatii, ce au nceput cu aproape trei veacuri n urma si suntdeparte de a se fi stins azi.

Lucrarea Ecaterinei Lung se nscrie n aceasta literatura si abordeaza o latura achestiunii ce a constituit obiect de preocupari cu deosebire n ultimul sfert de secol:elaborarea sau reelaborarea solidaritatilor si identitatilor etno-politice n spatiul vechiuluiImperiu roman n primele secole ale Veacului de Mijloc n Occident si Bizant. Demersulautoarei este exemplar prin consecventa cercetarilor ei asupra temei de fata. ncepute nca din anii studentiei, aceste investigatii s-au materializat dupa mai bine de zece ani ntr-olucrare de doctorat sub ndrumarea celui care semneaza aceste rnduri. Substanta tezei seregaseste n monografia pe care o propune cititorilor.

Ancheta autoarei porneste de la opinia, devenita aproape dogma n cercetareamoderna n jurul evolutiei ideilor politice din primele secole medievale: contrastul totaldintre ideologia politica a Noii Rome, atasata valorilor universale romane si crestine, siideile politice prezente la cronicarii latini, care sunt expresia particularismului politicimpus cu sabia de cuceritorii germanici n Occident. n viziunea Ecaterinei Lung,realitatea este mult mai complexa si mai nuantata la nivelul celor patru aspecte abordate:imaginea spatiului, memoria istorica, romanii, viziunea asupra propriilor popoare simonarhi si, n sfrsit, definirea "Celuilalt", a barbarului.

n privinta spatiului, istoricii bizantini preiau ntocmai conceptia romana relativa larealitatea teritoriala a imperiului. Acesta este patria communis a cetatenilor sai, aflati sublegea romana, cu o arhitectura dominata de orase, sedii ale edificiilor politice siamfiteatrelor, ale bibliotecilor si bisericilor, expresie a paideii si a noii credinte crestine.Este la ei si imaginea spatiului civilizatiei, n opozitie cu spatiul barbariei de dincolo defruntariile Noii Rome. De cealalta parte, desi contrastul dintre Bizant si regatelegermanice din Occident este incontestabil n plan real, cronicarii latini nu ezita sa preiadin modelul roman al definirii spatiului elemente pe care le atribuie identitatii "patriei" si"poporului" propriu, n opozitie cu "barbarii" din jur. O situatie similara ntlnim si ndefinirea "barbarului" de catre cele doua lumi. Viziunea bizantina asupra "Celuilalt" sehraneste din traditia greco-romana, pe care o mbratiseaza total, si el este negativulcetateanului roman, caruia i se adauga si politeismul n opozitie cu credinta ntr-un singur

5

Dumnezeu a locuitorilor Noii Rome. De partea lor, cronicarii latini preiau conceptiaromana asupra barbariei, pe care o identifica la vecinii lor, n vreme ce teritoriile noilorlor "patrii" sunt incluse n spatiul civilizatiei.

Mult mai apropiate sunt pozitiile celor doua lumi din punctul de vedere al celorlaltedoua aspecte analizate de autoare: memoria istorica si conceptele de popoare alese simonarhi ideali. Pe terenul memoriei, istoricii bizantini afirma continuitatea dar sisuperioritatea imperiului crestin al lui Constantin fata de cel pagn al lui Augustus, ceapare fie din opozitia Roma Veche - Roma Noua, nteleasa ca relatia dintre o Romabatrna, fara vlaga si Roma tnara, nfloritoare, fie, pe tarm religios, din contrastul dintreRoma, atasata zeilor ei pagni, si Noua Roma, pusa nca de la nceput sub protectia si nserviciul Dumnezeului unic al crestinilor. De cealalta parte, apelul la istoria romana esteunul selectiv si interesat: Iordanes si Grigore din Tours, Isidor de Sevilla, BedaVenerabilul ori Paul Diaconul retin din trecutul roman acele episoade ce le ngaduie saconstruiasca identitatea popoarelor lor, prin exaltarea biruintelor acestora asupraromanilor. La fel stau lucrurile si n privinta definirii popoarelor lor ca "popoare alese" sia monarhilor ideali, unde modelului greco-roman i se adauga modelul biblic. Diferenteledintre autorii bizantini si cronicarii latini apar pe terenul ponderii si functiei celor douamodele: daca la Constantinopol predomina modelul greco-roman, chiar daca treptatcstiga n greutate cel biblic, n Occident domina, de departe, valorile vetero-testamentareale "poporului ales" si ale "monarhului ideal".

Meritele lucrarii Ecaterinei Lung sunt incontestabile.Mai nti, abordarea paralela a celor "doua Europe", ce ncep nca de acum sa-si

precizeze personalitatea. Acest demers, inexistent n cercetarea europeana, si n orice caz,la scara celor trei secole, i ngaduie autoarei sa surprinda diferentele, dar si similitudiniledin mecanismele elaborarii noilor identitati medievale, ce se hranesc si se legitimeaza dinmostenirea romana si din modelul biblic. Mai apoi, imensa literatura primara si mai alessecundara pe care se nalta lucrarea. E drept,n ceea ce priveste literatura secundara,autoarea arata o preferinta vadita cercetarilor din ultimele trei decenii, chiar daca criteriul"noutatii" nu este totdeauna decisiv n stiinta.

Dar poate cel mai mare merit al lucrarii este metoda de lucru a Ecaterinei Lung. Eane propune o lectura noua, proaspata, deschisa ntrebarilor lumii anului 2000, a surselormedievale timpurii, care au format substanta mitologiei politice a popoarelor occidentaledin Veacul de Mijloc pna n secolul nostru. Interogatia ei adresata surselor porneste de larelatia autoroperapublic, nteleasa n sensul ei cel mai profund. Pentru a-i degajamecanismele si sensurile, autoarea decodifica cu minutie ntreaga mitologie barbara sibizantina, legata de constructia noilor solidaritati si identitati dupa prabusirea solidaritatiiuniversale romane. Multumita acestei metode, Ecaterina Lung reuseste sa elaboreze omonografie cu o constructie coerenta, n care noutatea demersului si a concluziilor esteincontestabila.

Prof. dr. Stelian Brezeanu

6

ABREVIERI

AUBAnnalles ESCDOPFHDRFHGMGHAASRLSRMRESEESettimaneSMIMP r o c o p i u s ,

B.G.P r o c o p i u s ,

B.V.P r o c o p i u s ,

B.P.

- Analele Universitatii Bucuresti- Annalles. Economie. Socit. Civilisation- Dumbarton Oaks Papers- Fontes Historiae Daco-Romanae- Fragmenta Historicorum Graecorum- Monumenta Germaniae Historica - Auctores Antiquissimi- Scriptores Rerum Merovingicarum- Scriptores Rerum Langobardicarum- Revue des Etudes Sud-Est Europenes- Settimane di studio sull'alto medioevo,Spoleto- Studii si Materiale de Istorie Medie- Procopius, Bellum Goticum- Procopius, Bellum Vandalicum- Procopius, Bellum Persicum

7

INTRODUCERE

Aceasta lucrare s-a nascut din dorinta evidentierii relatiei dintre istorie si ideologiedintr-o perspectiva globala, care sa aiba n vedere o anumita unitate culturala care, lasfrsitul antichitatii si la nceputul evului mediu, continua sa existe ntre Rasarit si Apus,n pofida diferentierilor reale, din ce n ce mai puternice si mai evidente. Ceea ce ne-ampropus n plus fata de alte abordari care au atras atentia asupra ideologiei politicebizantine sau occidentale a perioadei studiate este tocmai centrarea pe operele istorice,folosite acum ca surse privilegiate pentru identificarea unei ideologii specifice, si nu doarca o categorie de surse printre multe altele. n pofida tuturor teoriilor despre obiectivitateaistoricului, scrierea istoriei n-a fost niciodata o activitate neutra din punct de vedereideologic. A scrie istorie nseamna a face ideologie ntr-o forma particulara, crede GilbertDagron, iar Benedetto Croce evidentiaza legatura dintre conditionarea social-politica aautorului si opera realizata, atunci cnd lanseaza celebra afirmatie potrivit careia oriceistorie este una contemporana. De asemenea, scrierea istoriei poate fi pusa n serviciulpropagandei politice sau religioase, fapt care poate fi evidentiat nu doar n timpurilemoderne, ci si n epoci mai vechi, si pe care lucrarea de fata si propune sa-l demonstrezeo data n plus.

Un alt element de noutate a actualei abordari este renuntarea la tratareaistoriografiei bizantine separat de cea occidentala, asa cum este ntlnita n istoriileliterare si n alte lucrari de specialitate. Este adevarat ca evolutia Estului si Vestului seangajase de multa vreme pe cai divergente, dar exista nca multe elemente comune caretrebuie sa fie subliniate, caci traditia greco-romana, impregnata de crestinism,influenteaza vreme ndelungata n mod asemanator creatia culturala n cele doua parti alefostului Imperiu Roman. Cu pronuntate trasaturi de specificitate n Rasarit si Apus,istoriografia epocii studiate se dovedeste, ntr-o prima etapa, n esenta nca tributaratrunchiului comun, prin inspiratia profund religioasa, prin temele tratate si prin manieraabordarii lor, pentru ca si n plan cultural, cezura a intervenit mult mai trziu dect erandeobste acceptat. Cantonarea ntr-un plan att de teoretic precum studierea ideologieipolitice a acestei perioade este justificata si de faptul ca aspectele materiale nu lamurescniciodata suficient evolutia unei societati, fiind nevoie de o abordare globala care sa facaapel si la domeniul spiritual, la ideile de care e animata o lume si care dincolo de raportullor cu realitatea obiectiva pot constitui motorul ce tinde sa transforme aceasta realitate. Pede alta parte, antropologia istorica a demonstrat utilitatea ncercarilor de a explicasocietatile pornind de la imaginarul lor, iar acest aspect trebuie luat n considerare siatunci cnd este vorba de studiul ideologiilor. nsa, asa cum arata Raoul Girardet, chiar nOccidentul att de deschis inovatiilor metodologice si de problematica, analizele ideilorpolitice si ale ideologiilor au demonstrat o nencredere ncapatnata fata de domeniulimaginarului. Totusi, lumea n care traim nu mai afirma cu aceasi siguranta de odinioaraprimatul absolut al rationalului si al determinarilor sale univoce, astfel nct si abordareaproblemei ideologiei este necesar sa fie facuta n cadrul mai larg al mentalitatilor,depasind sfera securizanta dar ngusta a riguroaselor si organizatelor "sisteme" degndire.

Pentru o clara delimitare a temei cercetate, nca nainte de prezentarea surselor

8

utilizate, se impune definirea unor concepte care au fost deja folosite n rndurile de maisus si care vor fi frecvent ntlnite pe parcursul lucrarii. Pentru ca am aratat ca una dindirectiile pe care studiul nostru le va urma va fi cercetarea ideologiei n raport cudomeniul imaginarului, se impune n primul rnd o definire a acestuia din urma. Unposibil punct de plecare l constituie definitia oferita de Cornelius Castoriadis, care vedeimaginarul ca o "creatie nencetata si esential nedeterminata, sociala, istorica si psihica defiguri, forme, imagini, de la care pornind se poate n fine vorbi despre ceva". Dacaacceptam aceasta ntelegere a imaginarului ca ansamblul reprezentarilor care depasesc siinterpreteaza experienta concreta, acesta se releva ca un domeniu larg, n care suntcuprinse cele mai diferite produse culturale, ntre care se regasesc ideologii, reprezentarisociale, imagini, semnificatii, etc. Punnd n lumina acest raport de subordonare ntreideologie si imaginar, trebuie sa continuam definirea conceptelor cu observatia ca principala problema o ridica termenul "ideologie", devenit n cei circa doua sute de ani deutilizare extrem de ambiguu. Nu este simplu de spus ce este ideologia, caci n stiintelesociale definitiile nu vizeaza un obiect preexistent, ci unul creat prin nsusi procesuldefinirii, iar conceptiile asupra ideologiei sunt extrem de variate. De la semnificatiileparticulare, si de cele mai multe ori peiorative, atribuite termenului ncepnd cu Napoleonsi continund cu ntreaga traditie generata de controversa de idei din jurul marxismului,potrivit carora ideologia reprezinta ideile false ale oponentilor, la conceptiile holiste, carevad n ideologie sisteme de gndire si actiune, se poate ntlni un larg evantai dentelesuri.

nclinnd catre o definitie neutra, vom folosi conceptul de ideologie ntr-un senslarg, de viziune asupra lumii specifica unei epoci sau unui grup social, definitie care redantr-o anume masura continutul notiunii germane de "Weltanschauung". Elementeledefinitorii ale conceptului de ideologie asa cum va fi folosit pe parcursul acestei lucrarisunt caracterul ei de ansamblu mai mult sau mai putin structurat de reprezentari sociale sifaptul de a fi produsa si mpartasita de o colectivitate careia i exprima interesele si ighideaza actiunea.

Raporturile dintre reprezentarile sociale si ideologie nu se reduc doar la unele desubordonare (ele fiind subsisteme ale ideologiei), deoarece producerea reprezentarilornsele este influentata de contextul ideologic n care subiectul actioneaza. Pe de alta parte,ideologia este cea care permite subiectului nsusirea discursului colectiv prin carereprezentarile sociale sunt concepute si difuzate.

Importanta pe care o au reprezentarile sociale pentru discursul nostru nu rezidanumai n raporturile de generare/conditionare n care se afla cu ideologia, ci si n faptul caimaginile pot fi incluse n cadrul cuprinzator al reprezentarilor, alaturi de semnificatii,valori, credinte, modele, etc. n cazul nostru, ne propunem sa studiem imaginile ncalitatea lor de productii sociale care presupun ordonarea realitatii de catre un creatororientat de coduri si grile de interpretare conditionate social. Binenteles, ceea ce neintereseaza n cadrul acestei lucrari nu sunt imaginile n general, ci modul n carecomunitatile se privesc ntre ele si felul n care exprima aceasta raportare la Sine si laCelalalt prin intermediul auto- si heteroimaginilor. Acestea trebuie ntelese ca produsecomplexe, al caror rol cognitiv nu poate fi ignorat, dar nici absolutizat, tinnd seama defaptul ca se bazeaza frecvent pe stereotipuri, pe care le putem defini drept credinteevaluative si descriptive, mpartasite de membrii unei categorii, create prin generalizare,decupare din context, extrapolare. ntruct pe parcursul lucrarii vom face frecvent apel la

9

stereotipurile cu ajutorul carora se contureaza att imaginea Celuilalt ct si imaginea deSine, este momentul sa precizam ca le interpretam ca fiind rezultate ale categorizarilor sischematizarilor grabite, menite nu att sa descrie n mod obiectiv ct sa faca o realitateinteligibila si suportabila. De obicei, stereotipurile reprezinta informatii de mna a doua,care nu au fost dobndite prin experienta directa, dar care sunt foarte rezistente lamodificare, chiar daca experientele noi sau personale ndeamna spre aceasta. n modfrecvent, stereotipurile pot avea un rol instrumental n crearea identitatii colective,valorizarea ei pozitiva, deprecierea altor grupuri si chiar justificarea conflictului cu altii,la acest nivel relevndu-se cel mai bine rolul lor politic. Pe parcursul lucrarii se va faceapel n general la stereotipurile etnice, acestea fiind cel mai adesea folosite pentru creareaimaginii de Sine sau a imaginii Celuilalt.

ntruct preocuparea centrala a tezei este construirea identitatii colective si aalteritatii prin intermediul diferitelor elemente, n rndul carora, alaturi de imagini,semnificatii, interpretari ideologice, regasim si alte tipuri de reprezentari sociale, estenecesar sa definim si conceptele de identitate si alteritate.

Identitatea colectiva se formeaza prin interventia ideologiei, care instituie scopuricomune, permitnd afirmarea unitatii, fortei si solidaritatii grupului. La rndul lor,reprezentarile sociale au o functie identitara clara, caci ele definesc identitatea grupului, isalvgardeaza specificitatea, permit controlul social si comparatia sociala intergrupala. Oastfel de interpretare face sa apara cu claritate de ce este necesar sa se recurga la alteritaten definirea propriei identitati si de ce lucrarea de fata trebuie sa analizeze ambeleaspecte. Daca putem defini identitatea colectiva ca ansamblul trasaturilor fizice, psihice,de caracter si al elementelor materiale si spirituale pe care un grup social le considera a ficaracteristice siesi, n calitate de majoritate unificatoare si aparent stabila, alteritateareprezinta ceea ce este receptat ca exterior si necaracteristic grupului respectiv. n general,n definirea alteritatii trebuie avut n vedere ca pentru Celalalt imaginea construita estenegativa, menita sa justifice apriori comportamentul ostil, chiar agresiv fata de acesta18,dar pot exista si situatii n care alteritatea poate fi valorizata pozitiv n raport cu grupul dereferinta, n mod corespunzator depreciat .

Pentru a recapitula, pna acum am ncercat o definire a unora din conceptele celmai frecvent folosite n lucrare si de asemenea, stabilirea raporturilor lor constitutive,sugernd ca ideologia e alcatuita din reprezentari sociale n rndul carora se pot includeimaginile, toate aceste elemente concurnd la definirea identitatii si alteritatii. Dardincolo de raporturile constitutive, trebuie avute n vedere si cele functionale, sugeratedeja prin reliefarea modului n care identitatea este constituita si mentinuta prinintermediul reprezentarilor sociale, ele nsele impuse de o anumita ideologie. Altfel spus,ideologia vivanta, ca set de idei si idealuri, unifica identitatea colectiva, ramnnd ca oaluviune n depozitul de imagini al fiecaruia .

Urmatoarea precizare care trebuie facuta este sensul pe care l conferim sintagmei"ideologie politica". Ni se pare evident ca n lumina celor discutate pna acum, ideologiapolitica este un subsistem al ideologiei considerata n sens larg, subsistem referitor laansamblul raporturilor de putere. Vom folosi conceptul de ideologie politica pentru adesemna sistemul de idei, reprezentari, imagini si atitudini care ofera baza actiuniipolitice a unui grup social anume, care vizeaza mentinerea sau nlaturarea unui anume tipde raporturi de dominatie si care se exprima prin intermediul doctrinelor politice.

Prima problema pusa de o definitie de acest tip este daca se poate vorbi de politica

10

n perioada dintre caderea Imperiului Roman de Apus, n mod conventional asociata cudisparitia ideii de stat n Occident, si secolul XIII, n care teoriile politice revin la viataprin Toma d'Aquino. Chiar daca unele cercetari mai recente au aratat ca Statul si traditiasa au supravietuit n Occident n regatele succesoare Imperiului, prejudecata privitoare lafolosirea conceptului de "politica" pentru aceasta perioada ramne puternica24 . Esteadevarat ca n sensul sau originar, care trimitea la polisul grec si la anumite structuriinstitutionale, ncepnd cu antichitatea trzie nu se mai poate vorbi de politica pna la"revolutia aristoteliciana" din secolul al XIII-lea. Dar din ce n ce mai frecvent politicaeste definita ntr-o maniera cuprinzatoare, ca ansamblul raporturilor de putere ntreguvernanti si guvernati, astfel ca, n acest sens se poate vorbi de politica n orice societateumana.

Observam de la nceput ca prin nsasi acceptarea unei asemenea definitiiintroducem distinctia ntre ideologia politica si doctrina politica, aceasta din urma privitaatt ca posibil element constitutiv al ideologiei ct si ca instrument prin care o anumitaideologie poate fi raspndita. ntruct n limbajul comun, dar nu numai, exista tentatia dea folosi de o maniera intersanjabila sintagme precum doctrina politica, teorie politica,conceptie politica, este momentul de a ncerca o clarificare conceptuala. Doctrina politicaar putea fi definita ca un sistem de gndire care judeca faptele politice si realizeazaproiecte de reforma, putnd avea, n consecinta, caracter apologetic sau profetic. Teoriapolitica ar reprezenta o constructie intelectuala care se bazeaza pe sistematizareaobiectiva a observatiilor referitoare la faptul politic, pe interpretarea, explicarea sigeneralizarea acestora. Diferenta ntre cele doua consta n accentul pe care teoria l punepe aspectele explicative, n detrimentul orientarii spre actiune, caracteristica doctrinei.Conceptia politica ar putea fi definita ca o viziune despre lume bazata pe pozitii reflexive,exprimate n texte sistematice, coerente, cu vocatie descriptiva si programatica, avnd cascop legitimarea, organizarea, transformarea ordinii politice existente. Daca ne reamintimca si n definirea ideologiei, "viziunea despre lume" era folosita ca gen proxim, iarorientarea spre actiunea practic-transformatoare era una din diferentele specifice, se poatepune n mod legitim ntrebarea prin ce se deosebesc ideologiile politice de conceptiilepolitice. Credem ca principala deosebire consta n caracterul mai individual al conceptieipolitice, care se raporteaza n primul rnd la credintele, ideile unei persoane, si nu la celeale grupurilor sociale, ca n cazul ideologiei. Ct priveste diferentele ntre conceptii siteorii politice, consideram ca teoria reprezinta un domeniu mai restrns, care poate sta labaza formarii unei conceptii. De exemplu, pentru a ne referi la perioada Antichitatii trzii,Eusebiu din Cezareea si Augustin din Hippona pot fi considerati creatori de teoriipolitice, cunoscute noua din lucrarile n care le-au expus n mod sistematic. Conceptiilepolitice ale autorilor de istorii din perioada pe care o studiem noi au fost formate pe bazaacestor teorii, dar cuprind si alte elemente. Ideologiile politice pe care le putem detecta noperele lor sunt un produs colectiv, n care s-au topit elemente ale diferitelor teorii siconceptii politice raspndite n epoca, si care a fost asimilat de acestia de o maniera maimult sau mai putin constienta. n concluzie, teoria politica poate fundamenta doctrine siconceptii politice, iar acestea pot deveni ideologii politice prin difuzarea colectiva acontinutului lor.

n ncercarea de a aplica operelor istorice din secolele VI-VIII o grila de analizabazata pe o astfel de ntelegere a ideologiei politice, o alta problema trebuie rezolvata: se

11

poate vorbi de existenta n cadrul lor a unui sistem structurat de idei referitoare la putere?Evident, istoricii alesi ca subiect de studiu nu sunt teoreticieni politici si nici creatori dedoctrine, dar ei folosesc n demersurile lor elemente deja existente, preluate din doctrinelecurente n epoca. Cum ultimele constructii teoretice cu caracter politic, realizate nEuropa nainte de Toma d'Aquino sunt cele ale lui Eusebiu din Cezareea si Augustin dinHippona, ipoteza de lucru de la care pornim este ca n operele istorice analizate vor firegasite o serie de idei mostenite din aceste doua traditii, ntr-o anumita masura opuse,dar si idei comune epocii si mediului lor social, care pot avea origini foarte diferite. Deexemplu, credinta n eternitatea Imperiului Roman, care nu poate disparea dect lasfrsitul vremurilor, exprimata de o maniera explicita sau nu n toate operele supuseanalizei, marturiseste persistenta temei universalismului roman, reluat si sistematizat deEusebiu din Cezareea. Afirmarea, uneori n aceleasi lucrari, a primatului spiritualuluiasupra intereselor de stat poate sa fie un ecou din Augustin, cum tot la acest autor att deprestigios s-ar putea sa faca apel cei care ncearca sa legitimeze existenta si functionarearegatelor succesoare. Ceea ce actualul demers si poate propune este sa ncerce samasoare greutatea uneia sau alteia din aceste traditii la fiecare istoric, si sa vada dacaideile politice prezente sunt asamblate ntr-un sistem coerent sau nu.

Pornind de la o definire a ideologiei politice n sensul de mai sus, modelul politic arputea fi nteles ca una din componentele acesteia, o constructie teoretica si simplificata destinata ntelegerii realitatii sociale si n special a fenomenelor din sfera puterii. Functiaprioritar explicativa si de comunicare a modelului politic l situeaza n cadrul cuprinzatoral reprezentarilor sociale. Modelul politic contribuie si el la crearea identitatii colective,ntruct procesele de identificare si idealizare, inerente genezei identitatii presupun npermanenta raportarea la un model. Astfel, o ideologie poate face apel la mai multemodele, ca elemente constitutive, cum ar fi n cazul nostru: imaginea romanilor,mparatul, regele, poporul ales, barbarii. Acestea vor fi analizate pe parcursul lucrarii,pentru a justifica ncadrarea lor n categoria modelelor politice.

Dupa lamurirea sensului pe care l atribuim celor mai importante concepte folositen aceasta lucrare, consideram necesare si cteva precizari de natura cronologica, menitesa justifice alegerea perioadei de care ne ocupam. Epoca secolelor VI-VIII, aleasa pentrua constitui decupajul cronologic n care sa se ncadreze analiza propusa, este definitoriepentru geneza Europei medievale, care s-a dovedit a fi una a statelor particulare si nu aImperiului, chiar daca acesta, renascut n Occident n anul 800, dispare oficial de-abia ntimpul lui Napoleon, iar n Rasarit si conserva existenta nentrerupta pna la 1453, datadupa care mostenirea lui continua sa fie revendicata de tarii Rusiei si de sultanii otomani.Tenacitatea ideii imperiale, care rezista atta vreme chiar n contextul n care era clar casuccesul apartine altor forme de agregare statala, face cu att mai interesanta analiza uneiperioade n care se definesc liniile de forta ale unei confruntari ideologice de lungadurata. Aceasta perioada coincide n Vest cu afirmarea celor mai importante regatesuccesoare ale Imperiului Roman, care pun problema sintezei dintre nvinsi si nvingatorisi cu constituirea unei constiinte politice a elitei barbare, ntemeiata pe religie, pepropriile traditii si pe modelul roman. n Orient, cu recucerirea iustinianee, secolul VImarcheaza, dimpotriva, ultima afirmare a Imperiului universal de traditie veche, romana,naintea instaurarii crizei secolului al VII-lea, ai carei fermenti au fost reprezentati dearabi si de iconoclasm. Ct priveste evolutia culturala, n cadrul modificarilor de

12

ansamblu prin care se transforma mostenirea directa a Antichitatii n Occident aceastaperioada coincide cu aparitia unui nou tip de istoriografie: latina, apologetica, provinciala,destinata unui nou tip de societate politica, iar operele care reprezinta noua tendinta staumarturie pentru afirmarea constiintei istorice a barbarilor, dupa instalarea lor pe pamntroman si sub influenta modelului roman. Aici se impune o observatie: istoriografiaangajata a fost produsa n acele regate care au acceptat si chiar au provocat sintezaculturala si religioasa ntre barbari si lumea romana. Ralierea elitei romane de parteanoilor lideri se produce n momentul n care statul barbar se dovedeste a fi un nlocuitorsuficient de puternic si de romanizat al Imperiului, si geneza culturala se poate plasa subdublul semn al fidelitatii si al nnoirii. Un regat precum cel vandal, care a suscitat preatrziu adeziunea elitei romane, nu a beneficiat de un tip similar de scrieri istorice, asacum arata tonul violent anti-vandal al lui Victor de Vita. Plasarea punctului de pornire aldemersului nostru n secolul VI se justifica deci prin aparitia primelor istorii raliate cauzeipopoarelor germanice. Schimbarea de perspectiva care a permis instalarea barbarilor ncentrul reflexiei istorice este justificata de traditia posteritatii lui Noe, prezenta n toatecronicile universale, care explica diversitatea etnica si culturala a lumii. Tot n Biblie, nistoria evreilor, se gaseste modelul pentru istoriile noilor popoare alese. Binenteles, nutrebuie uitat ca o atitudine pro-barbara existase deja anterior, n operele lui Orosius sauSalvianus, dar ntr-un context diferit si cu alt tip de motivatii. Orosius si Salvianus eraucrestini care condamnau dintr-o perspectiva religioasa tot ceea ce ei considerau a fidecaderea romanilor pagni, ramnnd nsa atasati lumii lor romane. Ceea ce le lipsesteeste dimensiunea unei solidaritati etnice si politice de un tip nou, care caracterizeazaoperele mai trzii.

Pastrnd aceeasi perspectiva occidentala, punctul de sosire al studiului este sfrsitulsecolului al VIII-lea, nainte de restaurarea Imperiului de catre Carol cel Mare, carenseamna revenirea la traditia de unitate, n pofida specificului diferitelor popoare plasateacum sub o aceeasi autoritate. Acest fapt fundamental pentru istoria medievala a Europeia avut consecinte importante asupra ideologiei politice, determinnd n acelasi timp si oschimbare n istoriografie, care renunta la glorificarea acelor gentes particulare nfavoarea noului imperiu universal. Paul Diaconul este ultimul reprezentant al traditieiistoriei barbare numita si "ethnic history" de Donald Bullough. Contemporan cuRenasterea carolingiana, Paul nu-si poate gasi locul ntr-o Europa noua, unificata deCarol cel Mare sub semnul crestinismului. Acestui criteriu, care n ultima instanta facetrimitere la evolutia politica i se poate adauga si unul propriu-zis cultural, caci secolul alVI-lea poate fi considerat punctul de nceput al literaturii latine medievale, iar secolul alVIII-lea poate constitui un prag datorita stoparii de catre carolingieni a evolutiei latineicatre limbile vulgare si datorita reorientarii spre clasicism a productiei literare. Renastereacarolingiana reprezinta deci ruptura care ncheie aceasta perioada a secolelor VI-VIII, carepoate fi considerata de tranzitie ntre Antichitatea Trzie si Evul Mediu .

n Bizant, pe fondul evolutiei politice amintite succint mai sus, nu se producschimbari esentiale n modul de a concepe opera isorica. Se scriu n continuare istorii nmaniera clasica, si asistam, ca si n Apus, la o nflorire a genului cronicii universale.Apoi, de la mijlocul secolului al VII-lea constatam o rarefiere a productiei istoriografice,pentru ca secolul al VIII-lea, al tulburarilor declansate de iconoclasm, sa fie aproape totallipsit de lucrari istorice. ntruct specialistii n bizantinistica au demonstrat ca istoriicreate n secolul al VIII-lea au fost pastrate fragmentar la Nikephor Patriarhul si la

13

Theophanes Confesorul, pentru istoriografia bizantina va fi necesara o usoara depasire apragului reprezentat de anul 800, pentru a permite si analiza acestor opere, de altfel attde tributare traditiei anterioare. Astfel se va putea pune mai bine n evidenta felul n carea fost receptata n Bizantul contemporan evenimentului ncoronarea lui Carol cel Mare,prima contestare deschisa a pozitiei sale internationale. De altfel, perioada iconoclasta,oficial ncheiata n 842, reprezinta o unitate n sine, a carei coerenta nu era indicat sa fierupta prin fixarea unei limite rigide la anul 800, indiferent ct de mari sunt semnificatiileacestuia pentru Occident. Se poate deci observa ca stabilirea decupajului cronologic ntresecolele VI-VIII a avut n vedere mai ales transformarile din partea occidentala, n vremece Bizantul a fost considerat n permanenta sistemul de referinta obligatoriu. Aceastaraportare se dovedeste cu att mai necesara cu ct, vazut n epoca drept sursa legitimitatiipolitice n calitate de singur mostenitor politic si cultural al Imperiului Roman, Bizantultrebuie sa-si pastreze importanta si pentru o abordare contemporana care si-ar dori sadescifreze jocul subtil al ideilor.

n alegerea acestei perioade marcate de reperele cronologice discutate mai sus, unrol important l-a avut si fascinatia exercitata de o epoca de tranzitie, n care lumeaAntichitatii n-a disparut cu desavrsire iar cea medievala nu s-a conturat definitiv, n caretransformarile se dovedesc mai lente si mai putin brutale dect s-a crezut multa vreme sin care dialectica raportului traditie-inovatie se arata a fi deosebit de subtila. Un demerscentrat pe aceasta perioada si pe evolutiile oglindite de istoriografie poate sa puna foartebine n evidenta att elementele de continuitate, ct si pe cele de ruptura.

Problemele comune sau specifice cu care sunt confruntati de-a lungul perioadeidefinite ca obiect al prezentului studiu autorii de istorii din Occident si din Bizantreclama adesea din partea lor un raspuns de acelasi tip, anume ideologic sipropagandistic. Acesta va putea fi pus n evidenta prin analiza comparativa a surseloroccidentale si apusene.

Pentru a da rezultate, aceasta metoda are nevoie de o serie de surse relativ unitare si omogene, motiv pentru care criteriile selectiei acestora sunt putin diferite n ceea cepriveste Occidentul fata de Orient. Cum partea centrala a tezei va fi destinata analizeicompetitiei dintre universalismul roman al Bizantului si pluralismul n afirmare nregatele succesoare occidentale, istoriografia laica bizantina va fi analizata n ansamblulei, ntruct istoricii si cronicarii rasariteni dau dovada de un remarcabil consens napararea vechilor idealuri ale Imperiului. Este necesara aici o precizare n legatura cuaceasta istoriografie profana, asa cum o ntelegeau bizantinii nsisi, care multa vreme(pna n secolul al VII-lea) excludeau evenimentele religioase dintre subiectele pe care eaputea sa le trateze. Ceea ce tinea de biserica sau de viata spirituala era lasat n sarcinaistoriei eclesiastice, si vom respecta aceasta mpartire pe genuri istoriografice, chiar dacapentru ultima parte a perioadei pe care o analizam ea nu mai are aceeasi relevanta, pemasura ce se impune tot mai mult cronica, n calitate de gen triumfator. Cu aceastaocazie, mai trebuie precizat si ca pe tot parcursul lucrarii voi face distinctia ntre "istorici"si "cronicari" n spiritul clasificarii realizate la sfrsitul secolului trecut de Krumbacher.Vom retine nsa din aceasta doar deosebirile tipologice ntre genuri, nu si diferentele decategorie socio-profesionala dintre cele doua tipuri de autori ntruct Beck si Hunger audemonstrat ca acestea sunt de fapt mult mai putin semnificative dect crezuseKrumbacher la sfrsitul secolului al XIX-lea. Cea mai pregnanta diferenta dintre istorici

14

si cronicari este cea constatata la nivelul motivatiilor profunde care-i anima n momentuln care si realizeaza opera. Istoricii se nscriu n vechea traditie greco-romana, ncercndsa dea la iveala lucruri care sa transmita adevarul sau macar o parte semnificativa aacestuia, si sa fie folositoare urmasilor, prin lectia pe care le-o pot oferi. Pentru araspunde comandamentelor care pretindeau istoricului sa fie martor ocular, sa aibaexperienta militara, sa prezinte faptele n ordine cronologica, ei si alegeau ca sursa deinspiratie perioade contemporane lor sau apropiate de vremea n care traiau, ca sa existe omai mare usurinta n a controla veridicitatea faptelor nfatisate. Domeniul de interes eraaproape exclusiv cel militar si diplomatic, iar stilul adecvat era considerat cel care ntr-o"attica" pura urma ct se poate de fidel pe cel al marilor naintasi: Herodot, Tucidide,Xenofon, Polibiu, etc.. Cronicarii rezolva de o maniera radical diferita problema rostuluiistoriei. Si ei scriu pentru a conserva amintirea si a-i instrui pe cei ce vin dupa ei, dar ceeace vor de fapt sa transmita e mult mai important: omenirea fiind faurita de Dumnezeu cuun tel precis, istoria nu poate dect sa nfatiseze diferitele etape ale planului divinitatii.Cautarea cauzelor evenimentelor nu-si mai are rostul, de vreme ce totul se supune uniceivointe a Celui de Sus. Forma acestor cronici, care ncep cu Facerea si se termina cuevenimentele contemporane autorului, nu este o simpla nsiruire haotica de fapte faracoerenta interna puse alaturi doar de pasiunea colectionarului de insolit. Cronicile au defapt o structura organizata n jurul ctorva puncte nodale: Facerea, caderea n pacat,Moise si monoteismul iudaic, monarhia lui Augustus si istoria cristica, imperiul luiConstantin, caci acestea sunt etape n drumul oamenilor spre regasirea unei perfectiuniintiale pierdute prin pacatul originar. Faptele sunt selectate pentru a pune mai bine nlumina aceste episoade privilegiate, limba este simpla, caci adevarurile prezentate sereclama de la o traditie biblica si nu clasica, si nu au nevoie pentru a se impune de vreunrecurs la ornamente stilistice exterioare, ci doar de forta lor intrinseca. tinnd cont deaceste caracteristici, au fost incluse n categoria "istoriilor" de inspiratie clasica operelelui Eustathios Epiphaniensis, Procopius din Cezareea, Petrus Patricius et Magister,Nonnosus, Agathias Scolasticul, Ioannes Epiphaniensis, Theophanes Byzantius,Theophilact Symocata, Nikephor Patriarhul. Celuilalt filon, crestin si popular, sesubsumeaza operele cronicarilor, care s-au bucurat de adevaratul succes de public si de oposteritate de lunga durata n ntreg spatiul rasaritean. Vor fi folosite operele luiHesichius Milesius, Malalas, Ioannes Antiochenus, Theophanes Confesorul, ca si lucrareaanonima cunoscuta sub numele de Chronicon Paschale.

Daca n spatiul bizantin exista aceasta distinctie destul de clara pe de o parte ntreistoria profana si cea eclesiastica, iar pe de alta parte ntre istoria de inspiratie clasica sicronica, n Occident se remarca o relativa lipsa de rigoare n ceea ce priveste definireagenurilor. Pe baze livresti, inspirat din Antichitate, Isidor din Sevilla propunea oclasificare a genurilor istorice n efemeride, kalendaria si anale, dar aceasta definire egreu de aplicat n practica, pentru cazurile concrete. Folosind ca sursa de inspiratie siclasificarile amintite mai sus pentru istoriografia bizantina, consider ca si n Occident sepoate vorbi de istorii, cronici universale, la care se adauga genul analelor, bine reprezentataici. Dincolo de criteriile formale, n selectia surselor occidentale, tinnd seama despecificul temei propuse, vor fi luate n considerare si criterii legate de implicarea politicaa autorilor vremii. Aceasta deoarece aici, dincolo de nasterea unui nou tip de istorie pusan slujba statelor barbare, se mai mentine, desi izolat, si traditia anterioara, a operelor

15

centrate pe Imperiul universal si crestin. De aceea, pentru o analiza directa au fost retinuteacele opere care au pus n centrul lor un popor barbar, promovat la rangul de popor alessi care beneficiaza de loialitatea politica a autorului, roman sau educat n traditia romana.Aceste opere sunt: Getica lui Iordanes, Historiarum libri decem a lui Grigore din Tours,Historia Gothorum a lui Isidor din Sevilla, Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum a luiBeda Venerabilul si Historia Langobardorum scrisa de Paul Diaconul. Au fost excluse dela analiza directa alte opere ale acestor autori, care vor fi totusi folosite acolo undecontextul va cere, la fel cum se va face apel si la alti autori din perioada aleasa, pentru aface demonstratia mai elocventa. De altfel, nici n cazul bizantin nu s-au folosit pentrudemonstratie alte tipuri de surse, precum hagiografii, istorii eclesiastice, miracula, tratatepolitice, desi acestea vor fi utilizate de o maniera indirecta, ca referinte permanente pentruconturarea contextului politico-ideologic n care istoriile profane si cronicile au fost scrisesi n care ele si-au ndeplinit functia de instrumente n slujba unei anumite politici.

Pentru a ncerca totusi o ncadrare tipologica si n cazul surselor occidentalefolosite, voi trece n revista cteva din modelele posibile pentru aceste opere. S-a vorbitde modelul istoriografiei patriotice latine, reprezentate de Tit Liviu, pentru Getica siHistoria Langobardorum, dar este evident ca subiectul nu mai este acum poporul roman,si ca o gens barbara se situeaza acum n centrul istoriei. Pentru Historiarum Libri Decema lui Grigore din Tours modelul a fost n mod evident cronica universala, chiar dacainteresul special pentru neamul francilor i-a adus numele de Historia Francorum, subcare opera a fost cunoscuta ncepnd cu perioada carolingiana. Este mult mai greu dencadrat Historia Gothorum a lui Isidor, considerata de Hillgarth o opera fara modelpreexistent, dar interpretata de alti autori ca fidela stilului cronicii sau comparata cu osuccesiune de monografii regale, n genul Istoriei Auguste. Caracteristica pentru HistoriaEcclesiastica Gentis Anglorum a lui Beda este apropierea de Istoria Eclesiastica a luiEusebiu din Cezareea, dar originalitatea sa este data de rolul jucat de neamulanglo-saxon, care, fiind subiectul declarat al operei, determina o orientare particularista aacesteia, si nu universala, ca n cazul modelului eusebian.

n concluzie, elementul comun al acestor cinci opere alese pentru a fi analizate estetratarea istoriei barbare dintr-o perspectiva identica sau foarte apropiata celei a poporuluiplasat n centrul ei. Noutatea genului de abordare propus de acesti autori este evidenta,caci naintea epocii n care traiesc si scriu autorii selectati nu existau precedente privindscrierea istoriei barbare, Tacitus si autorii crestini care se ocupau de barbari reflectndtotusi punctul de vedere al societatii romane, cu prejudecatile si stereotipurile ei. ncontrast cu traditia clasica, scriitorii folositi n demonstratia care urmeaza sunt angajati departea barbarilor, marturisind existenta unui sentiment "national" specific fiecarui regatsuccesor. Acest sentiment se opune universalismului roman care era ideologia dominantan productia istoriografica anterioara si justifica atributul de "barbara" conferit istorieiscrise de acesti autori n profitul unor noi popoare alese.

n ceea ce priveste metodologia, dintr-o perspectiva comparatista, vom face apel launele dintre tehnicile sociologice ale analizei de discurs, n masura n care ele pot fiaplicate documentului istoric. Scopul este realizarea unei analize atente a conceptelorlegate de sfera romanitatii, barbariei, politicii, tinnd cont de frecventa aparitiei lor ntexte, de contextul n care sunt utilizate si de scopul folosirii lor. De aceea, trebuieanalizat si felul n care autorii alesi fac selectia faptelor, ntruct ceea ce prezinta sau ceea

16

ce omit este plin de semnificatii pentru discernerea intentiilor lor. O alta directie de analiza va fi problema raporturilor ntre romani/bizantini si

barbari, de care nu poate face abstractie nici o lucrare care si propune sa descifrezeideologia acestei perioade. Daca n mare, bizantinii ramn tributari imaginii clasice aacestor raporturi, pe baza operelor occidentale se poate vedea cum romanul (saubizantinul, dupa caz) devenit strainul, dusmanul, inferiorul a capatat trasaturile atribuitentr-o istoriografie traditionala barbarului.

Evident, aceasta lucrare nu apare pe un teren vid, si nu putem sa ignoram marelenumar de lucrari care ne-au inspirat direct sau care ne-au sugerat noi si, speram, fecundedirectii de analiza. O prezentare a stadiului n care se afla n acest moment cercetareadiferitelor probleme pe care le-am atins n aceasta lucrare ar necesita nsa un spatiu foartemare, de aceea nadajduim ca indicatiile din note si din bibliografie vor ajuta cititorului nconturarea unei imagini proprii.

n final, speram sa rezulte cu ct mai multa claritate faptul ca miza esentiala alucrarii a fost sa sublinieze rolul pe care lupta de idei desfasurata prin intermediuloperelor istorice o are n cristalizarea identitatii unei societati. Daca autorii bizantini auncercat prin operele lor sa ajute la conservarea unui ideal mostenit prin intermediul uneindelungate traditii, autorii occidentali contribuie la construirea unuia nou, chiar dacanradacinat n aceeasi traditie. Operele istorice folosite ca martori ai procesului dificil decristalizare a constiintei de sine n Apus si n Rasarit demonstreaza ca dialectica lupteiunitate-diversitate se afirma deja ca o trasatura definitorie a civilizatiei europene, si aveasa ramna astfel pna n zilele noastre, cnd sortii izbnzii nca nu s-au hotart.

17

Capitolul I

VIETI SI OPERE

O lucrare ce si propune sa analizeze felul n care se reflecta ideologia n opereleistorice ale unei anumite perioade pleaca n mod automat de la presupozitia existenteiunei conceptii ideologice si politice implicite n functie de care scrie fiecare autor. Acestsubstrat social si istoric, dincolo de caracteristicile fiecarui individ, determina punctul devedere din care autorul abordeaza problematica tratata. Pentru a mprumuta uneleconcepte centrale ale teoriei comunicarii, decriptarea mesajului pe care l-au transmisposteritatii istoricii antichitatii trzii presupune o ncercare de a analiza emitentul(istoricii n cauza), mesajul (opera ca atare), canalul de transmitere (haina materiala aoperei si mijloacele prin care a devenit cunoscuta), codul (limba, stilul, conventiileliterare) si receptorul (publicul). n cele ce urmeaza vom ncerca o discutie asupra unoradintre aceste elemente, n scopul de a ntelege mai bine relatia dintre autorii n cauza sispecificul atitudinii lor politice.

Studierea primului element, emitentul, presupune analiza elementelor biograficedisponibile, evidentierea specificitatii mediului de provenienta a diferitilor istorici sicronicari ce fac obiectul prezentei lucrari, ntr-o ncercare, speram reusita, de a intra si peaceasta cale n intimitatea laboratorului lor de creatie.

Primele aspecte care trebuie trecute n revista sunt cele care tin de o biografie"elementara", cum ar fi data si locul nasterii, mediul familial din care provine autorulanalizat, etnia, n cazul n care aceasta poate fi relevanta (mai ales pentru istoriciioccidentali, care pot apartine romanitatii sau pot sa fie fii ai popoarelor barbare), aspecteesentiale ale vietii si carierei. Vom trata mai nti autorii de limba latina, apoi pe cei cares-au exprimat n greaca, ntr-o ordine care o respecta pe cea cronologica.

Existenta lui Iordanes este nvaluita n mister, singura data asupra careia istoricii aucazut de acord fiind terminarea Geticii catre 551, datorita faptului ca ultimul evenimentpe care l prezinta este nasterea unui fiu din casatoria dintre Matasuntha, nepoata luiTeodoric, si Germanus, varul lui Iustinian, care a avut loc n acel an. Ceea ce se stie cucertitudine despre viata lui Iordanes este continut n cele cteva rnduri inserate despresine n opera sa. Nascut dintr-o mama alana si un tata got, posibil catre 480, se presupuneca a trait n Moesia sau Tracia. Potrivit informatiilor pe care le da chiar el, bunicul sauParia a servit un alan, tatal sau se numea Alanoviiamuth, iar el nsusi a fost secretarulgeneralului barbar Gunthigis-Basa. Aceasta strnsa colaborare ntre familia sa sicapeteniile militare alane, ca si numele non-gotic al tatalui sau i-au determinat pe uniiautori, precum F. Altheim, sa afirme ca originea sa n-ar fi de fapt gotica. N. Wagner ademonstrat nsa ca argumentul numelor nu poate avea prea multa relevanta, acesta fiindun fenomen care tine mai curnd de moda dect de identitatea etnica propriu-zisa. Mommsen a afirmat, si o mare parte a lumii stiintifice l-a urmat, ca opera sa este realizatan sfera dominatiei bizantine, la Constantinopol sau la Ravenna . De-a lungul timpului s-avehiculat nsa si ipoteza care l identifica pe autorul Geticii cu episcopul de Crotona, carel-a ntovarasit pe papa Vigilius n exilul sau la Constantinopol si n Chalcedon. Aceasta

18

idee se bazeaza pe faptul ca Romana este dedicata unui personaj cu numele Vigilius:"nobilissime frater Vigilius", dupa cum suna dedicatia initiala iar o parte a traditieimanuscrise l numeste pe autorul lucrarii Iordanes episcopus . Partizanul cel mai autoritaral acestei teze a fost Arnaldo Momigliano, care crede ca l poate plasa pe Iordanes laRoma, n anturajul papei Vigilius, si considera ca abrevierea lucrarii lui Cassiodor s-afacut la Constantinopol, ntr-un moment n care autorul se afla acolo Pe aceeasi linie,Bruno Luiselli merge chiar mai departe, facnd din Iordanes nu doar episcop de Crotona,ci si discipol probabil al lui Cassiodor, calitate n care si-ar fi primit cultura latina chiar laVivarium. Discutia, data fiind cantitatea extrem de redusa a informatiilor, nu s-a ncheiatsi probabil ca nu are cum sa fie transata n absenta unor date noi; ceea ce ar fi de retinuteste faptul ca Iordanes este un barbar romanizat, traitor pe la mijlocul secolului al VI-leasi autor de istorii n care ncearca sa concilieze gotii si romanii spre profitul ambelorneamuri.

Grigore din Tours, pe numele sau ntreg Georgius Florentius Gregorius, s-a nascutpe la 538-539 la Clermont, n Auvergne, dintr-o veche familie senatoriala galo-romana, aicarei reprezentanti, n conditiile n care vechiul cursus honorum laic nu mai erainteresant, se reorientasera spre cariere eclesiastice. Din familia sa sunt mentionatiepiscopi de Longres, Lyon, Clermont, ntre care si sfntul Nicetius de Lyon, unchiul saumatern, care se ocupa de educatia sa dupa moartea tatalui. De asemenea, un alt unchi alsau este Gallus, episcop de Clermont, iar n 573, cnd devine episcop de Tours, succeden scaun varului sau matern Euphronius . Moare n 594, dupa o existenta care l-a pus ncontact cu personaje de prim rang ale regatelor france.

Isidor din Sevilla, nascut n 560 la Cartagena, apartine si el unei familii senatoriale,hispano-romane de aceasta data. Tatal sau Severianus a avut patru copii, din care Isidor eultimul nascut (dupa Leandru, Fulgentius si Florentina). O scrisoare a lui Leandru pare sasugereze ca tatal lor s-ar fi refugiat la Sevilla n conditiile ocuparii orasului lor de catrebizantini si ca mama lor ar fi fost ariana, convertita apoi la dreapta credinta. Dupadisparitia tatalui, Isidor este crescut de fratele sau Leandru, episcop de Sevilla din 576,care se ngrijeste de instructia lui si caruia i si urmeaza n scaunul episcopal, n 600.Moare n 636, dupa ce, recunoastere a prestigiului sau, prezidase n 633 importantulConciliu IV de la Toledo.

Despre Beda Venerabilul cunoastem n principal datele pe care el nsusi a dorit sa lelase posteritatii, dar si elemente transmise de discipolii sai, care au lasat descrieriimpresionante ale ultimei perioade a vietii sale. Nascut pe la 672-673, este ncredintat n680 spre instruire abatelui Benedict Biscop al manastirii Sf. Petru de la Wearmouth. Cndn 682 este ntemeiata manastirea sora Sf. Pavel la Yarrow, micul Beda este dat n grijaabatelui acesteia, Ceolfrid. n 692 este facut diacon, iar n 703 devine preot, mult mairepede dect era obisnuit n epoca. Manastirea sa, n plina rennoire culturala datoritanumeroaselor manuscrise aduse de Benedict Biscop de pe continent, n urma repetatelorsale calatorii la Roma, i ofera un cadru propice vietii de studiu si de meditatie pe caresi-a dorit-o. De aceea a parasit-o foarte rar, n 720 pentru a se documenta la Lindisfarne nvederea scrierii de vitae ale Sf. Cuthbert, si n 733 cnd face o scurta calatorie la York,ocazie cu care tine o serie de lectii elevilor scolii catedrale. Moare la 25 mai 735.

Paul Diaconul ofera n Historia Langobardorum date despre familia sa mergndpna la a patra generatie, dovada a pretuirii pe care o arata originii sale. Este mndru defaptul ca stra-strabunicul sau s-a numarat printre longobarzii porniti din Pannonia spre

19

Italia. Strabunicul sau, Leupichis, a fost luat n captivitate de avari si a reusit n modmiraculos sa scape si sa revina acasa. Ceilalti membri ai familiei sale poarta numegermanice, pe cta vreme al sau este roman dar mai ales crestin, indiciu probabil almenirii sale nca de la nastere unei vieti eclesiastice. Epitaful sau sugereaza apartenentafamiliei sale la aristocratia longobarda. E nascut la Friuli, la o data care nu a fost fixata cuprecizie, cndva ntre 720-730. Format din punct de vedere intellectual la curtea din Paviaa regelui Ratchis, activeaza o vreme n ducatul de Benevent, pentru a o instrui peAdalperga, fiica regelui Desideriu si sotia ducelui Arichis, apoi devine calugar la MonteCassino. Exilul fratelui sau Arichis, participant la o conjuratie mpotriva cuceritorilor casi confiscarea bunurilor prin care familia ajungea ntr-o situatie materiala precara, l-audeterminat sa mearga la curtea lui Carol cel Mare pentru a-i pleda acestuia cauza.Introdus de Alcuin n anturajul curtii regale, ntre 781-785 l gasim deci la Aachen,contribuind alaturi de alti nvatati ai vremii la promovarea miscarii intelectuale consacratasub numele de Renasterea carolingiana. Se ntoarce apoi la Monte Cassino, unde sisfrseste zilele spre 790.

Acestea sunt n mare informatiile disponibile si pe ct posibil sigure despre origineasi familia istoricilor latini supusi analizei. Faptul ca unii sunt de origine romana, iar altiiapartin neamurilor barbare nu are prea mare importanta, atta vreme ct n epoca n caretraiesc distinctia etnica nu era esentiala, ceea ce conta fiind aspectul cultural, si n primulrnd cel religios. Deosebirea fundamentala e realizata pe baza confesiunii religioase, caremparte lumea n crestini si pagni, si traseaza o linie de fractura n interiorul crestinatatii,la rndul ei mpartita ntre dreptcredinciosi si eretici, dintre acestia cei mai semnificativifiind arienii.

Din acest punct de vedere, toti cei cinci istorici latini se afla pe picior de egalitate,fiind dreptcredinciosi mai mult sau mai putin militanti, ba mai mult, apartin clerului.Singura nuanta care trebuie introdusa l priveste pe Iordanes, despre care, n cazul n carenu e identic cu episcopul de Crotona, nu se poate afirma cu certitudine ca ar fi cleric. nacest sens ar putea totusi pleda afirmatia pe care o face n Getica referitoare la"conversiunea" sa, interpretata de unii autori ca intrare n cinul preotesc. Pe de alta parte,s-a afirmat si ca aceasta conversiune ar putea semnifica parasirea arianismului siadoptarea ortodoxiei, dar ca de obicei n ceea ce priveste biografia lui Iordanes, o solutiedefinitiva a problemei e imposibil de dat. Totusi, tinnd seama de profunzimearomanizarii sale si de descendenta dintr-o familie de atta vreme traitoare n Imperiul deRasarit, ipoteza persistentei arianismului n cazul sau pare putin probabila. Ramne sigurfaptul ca apartine dreptei credinte si se manifesta n opera sa ostil arianismului, chiar dacanu att de categoric precum un Grigore din Tours, de exemplu.

O alta distinctie importanta n epoca alaturi de cea religioasa este cea sociala, si aicise impun cteva observatii. Autorii de origine latina, Grigore si Isidor, fac parte din vechifamilii aristocratice romane, care le-au asigurat standardul de instructie necesar, dar maiales posibilitatea unor cariere prestigioase. Cum odata cu erodarea structuriloradministrative ale Imperiului, functiile laice au disparut sau au cazut n desuetudine,urmare si a treptatei decaderi a sistemului clasic (pagn) de instructie care ofereapregatirea pentru acestea, iar cele militare sunt ocupate n primul rnd de membriiaristocratiilor barbare, reprezentantii vechii aristocratii senatoriale romane se refugiazantr-un cursus honorum eclesiastic, devenind episcopi ca punct maxim al ascensiunii

20

sociale care le este posibila . Pe de alta parte trebuie subliniat ca n aceste secole detranzitie rolul episcopilor are o coloratura sociala si comunitara foarte accentuata, nnumeroase cazuri ei fiind sefii structurilor de putere constituite n orase. Din aceastaperspectiva, Grigore si Isidor au roluri politice prin nsasi natura functiilor loreclesiastice, fapt care se reflecta n operele pe care le-au scris ntr-o maniera pe care ovom analiza ceva mai departe.

Despre pozitia sociala a celor trei autori proveniti din rndul barbarilor se pot faceunele presupuneri, fara a ne afla pe un teren cu adevarat ferm. Stim ca Iordanes, naintede problematica sa "conversiune", fusese secretar al unui general barbar, functie pe care sitatal sau o ndeplinise. Sa nsemne aceasta apartenenta familiei sale la aristocratiabarbara? Greu de spus, dar nu imposibil, mai ales ca instructia, asa redusa cum Iordanes oconsidera pe a sa (ntr-un loc se declara chiar agramatus ), presupunea un anume nivelsocial care sa o faca realizabila.

Beda intra n manastire de la 7 ani, si nu spune nimic despre familia sa naturala, devreme ce adevarata sa familie este reprezentata de fratii n mijlocul carora si desfasoarantreaga existenta. Tinnd seama de faptul ca recrutarea calugarilor este n perioadarespectiva aristocratica ntr-o proportie semnificativa, chiar daca nu exclusiva, se poatepresupune o origine sociala relativ nalta pentru Beda. Trebuie subliniat nsa nca o dataca el este un caz special, avnd un curs al vietii determinat nu de ascendenta sa sociala, cide formatia monahala primita nca din copilarie si de talentul de dascal si scriitor care l-aimpus atentiei contemporanilor sai si i-a asigurat un prestigiu de origine pur intelectuala.

Epitaful lui Paul Diaconul pare sa sugereze apartenenta sa la o destul de importantafamilie aristocratica longobarda. n acelasi sens pledeaza interesul pe care l-a aratatreconstituirii genealogiei familiei sale, prezenta sa timpurie la curtea regala din Pavia,unde si face studii cu gramaticul Florianus, preceptorul sau, ca si faptul ca este ales sa onsoteasca la Benevent pe printesa Adalperga .

Masura n care originea sociala a influentat modul de raportare la scrierea istoriei ngeneral si conceptia politica n special variaza de la autor la autor. Este evident ca fiecareeste preocupat mai ales de situatia elitelor, dar aceasta este o trasatura generala aistoriografiei epocii, careia nu i se poate pretinde un spirit prea democratic. Grigore dinTours, de exemplu, este mai atent la calitatea familiei din care provin personajele saledect la originea lor etnica, singurii galo-romani pe care Decem libri historiarum ipomeneste fiind membri ai aristocratiei senatoriale. Paul face loc n Historia sa, alaturi deregi, numerosilor duci si altor nalte personaje ale societatii longobarde, fapt de altfelexplicabil n conditiile mentinerii ndelungate a unei farmitari politice prin care seimpun pe scena istoriei o multitudine de actori. De altfel, a fost observata orientareapro-beneventina a istoriei scrise de el, aceasta n contextul n care ducatul reprezentaautonomia longobarda dupa cucerire, dar poate si datorita relatiilor personale pe care amvazut ca le-a ntretinut cu membrii familiei ducale.

Pe Isidor par sa-l intereseze numai regii, si condamna cu aceeasi fermitate tarelemorale ale unui uzurpator, ca si originea sa obscura. Iordanes are ntr-un anumit sens opozitie mai "democratica", deoarece, n afara de exaltarea dinastiei Amalilor, a consacratmult spatiu poporului got. O analiza atenta a discursului sau releva nsa ca e vorba de faptde "popor" n sensul de armata n mars prin Europa si Asia, adica de acea elita razboinicaprin care s-a construit gloria gotilor. Si pe Beda l intereseaza elitele, dar nu doar celepolitice. Binenteles, regii si aristocratii ocupa locul semnificativ n istoria sa eclesiastica,

21

dar sunt puternic concurati de sfinti, martiri, abati si calugari, cei ce desavrsesc de faptmntuirea poporului anglilor si saxonilor, n cele din urma singurul lucru care conteaza cuadevarat pentru carturarul insular. Totusi, trebuie remarcat ca si ntre acestia, numarulpersonajelor de sorginte aristocratica este mare, elita parnd sa fie cea mai potrivita sursaa sfinteniei .

ncercarea de a gasi relevanta datelor biografice disponibile pentru maniera de ascrie istorie trebuie sa faca apel n acest moment si la istoricii bizantini, care vor fiprezentati, n masura posibilului, prin aplicarea aceleiasi scheme folosita n cazul celorlatini.

Eustathios Epiphaniensis este cunoscut doar prin cele cteva fragmente pastrate nIstoria Eclesiastica a lui Evagrios. Datorita faptului ca Istoria sa, nceputa cu domnia luiTraian, se termina cu razboiul purtat de Anastasie cu persii lui Cabades ntre 502-505, seconsidera ca autorul a trait n prima jumatate a secolului al VI-lea. Nu se stie nimicaltceva despre el n afara de faptul, dedus si din nume, ca este originar din EpiphaniaSiriei. Malalas l numeste "prea nteleptul cronograf" (sophotatos chronographos), ceeace nu ne ofera nsa prea multe amanunte biografice despre acest autor ramas obscur.

Cel mai important istoric al secolului al VI-lea si de altfel al ntregii perioade pecare o studiem este, fara ndoiala, Procopius din Cezareea. Nascut, asa cum afirma chiarel, n Palestina, pe la sfrsitul secolului al V-lea, si datoreaza probabil numele SfntuluiProcopius, martirizat n Cezareea la 303. Nu se cunoaste nimic despre familia sa, care ede presupus ca facea parte din elita orasului, tinnd seama de studiile de drept, de bunacalitate, pe care le-a urmat si care n general erau menite sa deschida calea tinerilor dinclasele de sus catre o cariera administrativa. Un indiciu n acest sens este dat si de faptulca la Nikephor Patriarhul si n Suidas este numit "illustrios". Pe de alta parte, felul n carese face purtatorul de cuvnt al vechii aristocratii senatoriale ne ofera alte argumente nfavoarea apartenentei sale la clasele superioare. n 527 devine secretarul si consilierul(symboulos) lui Belisarius, pe atunci dux de Mesopotamia, pe care l nsoteste ncampaniile din Africa si Italia. n 542 pare sa fi fost n Constantinopol, martor ocular almarii epidemii pe care o descrie n Razboiul cu persii. S-a propus identificarea sa cu unprefect al Constantinopolului din perioada 562-563, nsa aceasta nu e prea certa. Cumdupa 555, data ultimelor evenimente descrise n lucrarile sale, nu mai exista informatiidespre el, se presupune ca a murit cndva ntre acest moment si 570.

Contemporan cu Procopius este Petrus Patricius et Magister, nascut probabil lasfrsitul secolului al V-lea la Thessalonic. Locul nasterii a fost stabilit pe baza faptului caProcopius l numeste "ilir", ceea ce face probabila provenienta sa din dioceza Macedonia,aflata la acea data sub autoritatea prefectului pretoriului per Illiricum. Avocat laConstantinopol, cstiga favoarea mparatesei si este primit n cancelaria imperiala. n 534este trimis de Iustinian ambasador la Amalasuntha; n 535 este luat prizonier de goti, prinncalcarea dreptului solilor, si ramne n captivitatea lor pna n 538, cnd este eliberatde Vitiges. Devine magister officiorum, apoi n 550 merge n solie la Chosroes, iar n552 l gasim la Calcedon, unde poarta discutii cu papa Vigilius pe tema schismei celortrei capitole. Actele papale l numesc ex consul, patricius si magister. n 562 trateazapentru a doua oara cu persii, reusind sa ncheie o pace pe 50 de ani. Deoarece n 565 fiulsau Theodoros obtine demnitatea tatalui, fiind trimis ambasador la persi, e probabil ca laacea data Petrus murise.

22

Despre Nonnosus se stie ca provine dintr-o familie de diplomati (bunicul si tatal saufiind soli la sarazini), probabil de origine semitica, dupa cum arata numele de Adam pecare l poarta tatal sau si faptul ca era cunoscatorul limbilor popoarelor orientale la care etrimis la rndul sau n solie. Singura data cronologica pe care o putem considera certa este anul 533 cnd este trimisul lui Justinian la sarazini, axumiti si homeriti.

Agathias, continuatorul declarat al lui Procopius, s-a nascut pe la 532 sau 536 laMyrina, n Asia. Tatal sau Memnoniu, avocat, era un om cu dare de mna, care avea laConstantinopol o scoala de retorica. Dupa ce si petrece prima tinerete n capitala, facestudii de retorica la Alexandria, revenind apoi ca avocat la Constantinopol, profesie carei-a adus si cognomenul de "Skolasticos". n tinerete a scris poezie, avnd un cerc deprieteni literati, dintre care numele cele mai sonore le au Paulus Silentiarius si poetulDamochoris, proconsul n Asia. Moare n 582, reusind sa cuprinda n istoria sa care sedorea o continuare a Razboaielor lui Procopius doar evenimentele dintre anii 552-558.

n traditia deschisa de Procopius se nscrie si Menander Protector, continuator alistoriei lui Agathias. Fiu al lui Euphratos, nascut la Constantinopol n prima jumatate asecolului al VI-lea, dupa o tinerete aventuroasa, n care si cheltuie averea la cursele dinHipodrom si n palestra, decide sa scrie o istorie prin care sa-si atraga favoareamparatului Mauriciu, cunoscut ca mare amator de arta si stiinta. Cognomenul de"Protector" i desemneaza functia ndeplinita, probabil una militara, desi nu e clar cesemnificatie avea. S-a presupus ca Menander, care nu era avocat ca altii, ntruct, dupacum marturiseste, si-a abandonat studiile de drept pe care doar fratele sau Herodotos le-adus pna la capat, nici diplomat, ar fi facut parte din garda imperiala. Moare probabilnainte de 602.

La cumpana veacurilor VI-VII traieste Ioannes Epiphaniensis, originar, cum l aratanumele, din Epiphania Siriei. A fost consilier si secretar al mitropolitului Grigore alAntiohiei. A stat pentru o vreme n Persia si a avut raporturi cu Chosroes si curtea sa.

Despre Theophanes Byzantinus nu se stie nimic altceva dect s-a putut presupunepe baza fragmentelor din opera sa pastrate la Photios. ntruct acestea trateaza evenimentedin perioada 562-581, se considera ca a trait n a doua jumatate a secolului al VI-lea.

Theophilact Simocata, originar din Egipt, mai precis din Alexandria, se trageadintr-o familie nobila, fiind nrudit cu guvernatorul provinciei. Facuse studii de drept,care i-au deschis calea catre o cariera la curte. Date cronologice exacte despre viata lui nuavem, ceea ce se stie fiind ca a trait n prima jumatate a secolului al VII-lea, ndeplinindfunctiile de secretar imperial si guvernator al capitalei n timpul lui Heraclius.

Cu Theophilact Simocata se ncheie seria autorilor care au scris istorie n manieraclasica. Criza iconoclasta introduce o cezura care face sa nu mai avem tipul acesta deistorie dect trziu, ncepnd de la cumpana secolelor VIII-IX.

Primul istoric a carui opera ni s-a pastrat dupa lungul hiatus nregistrat esteNikephor Patriarhul. S-a nascut probabil n 758 la Constantinopol, dintr-o familieimportanta. Tatal sau, Theodor, fusese secretar imperial si suferise persecutii datoritarefuzului de a-si renega crezul iconodul. Nikephor primeste educatia obisnuita tinerilor debuna conditie si ajunge la rndul lui secretar imperial sub Leon al IV-lea (775-780),subordonat primului secretar, Tarasios. Acesta devine patriarh, si la moartea lui, n 806,imparatul Nikephoros I hotaraste sa-l faca succesor al acestuia pe Nikephor, care pnaatunci urmase o cariera laica (cancelar al mparatesei Irina, calitate n care participa la

23

Conciliul de la Niceea din 787 si administrator al unui azil pentru saraci). Dupa ceparcurge n cteva zile toate treptele ierarhiei preotesti (calugar, diacon, preot), la 12aprilie 806 Nikephor este noul patriarh al Constantinopolului. Ramne n scaun pna n815, cnd n conditiile reafirmarii iconoclasmului sub Leon Armeanul se retrage nmanastire unde moare n 828.

Pna acum au fost trecuti n revista autorii care sunt considerati "istorici", n sensuldistinctiei facute de Krumbacher si acceptate de lumea stiintifica n general. Celuilaltfilon, crestin si popular, al istoriografiei bizantine i se subsumeaza operele "cronicarilor",care vor fi la rndul lor analizati n cele ce urmeaza.

Hesichius Milesius, originar dupa cum l arata numele din Milet, fiu al luiHesychios, a trait n vremea lui Iustinian. Acestea sunt singurele date pe care le avemdespre el, n conditiile n care cronica sa universala, care o anunta ca forma pe cea a luiMalalas, este pastrata doar fragmentar. Interesant n cazul sau este ca scrisese nsa si oistorie propriu-zisa, a epocii lui Iustin si Iustinian, care ne poate da sugestii interesantedespre mediul intellectual n care traieste si creeaza. Pe de alta parte, calificativul"illustrios" sub care l gasim semnalat n lexiconul Suidas ne indica faptul ca facea partedin aristocratie.

Marele creator de scoala n domeniul cronisticii bizantine, sirianul Ioannes Malalas,s-a nascut la Antiohia pe la 491 si si-a sfrsit zilele la Constantinopol n 578. Alte datebiografice nu se cunosc despre el, n pofida imensului succes avut de cronica sa, n afarapresupunerii ca a fost avocat, numele sau reprezentnd o adaptare greceasca a termenuluisirian "melel" care semnifica retor. De altfel, n opere mai trzii, precum cele ale luiIoannes din Ephes si Evagrios este numit chiar Ioannes Retorul (Scholastikos). Pe aceastabaza s-a ncercat identificarea sa cu Ioannes Scholastikos, patriarh al Constantinopolului,dar se pare ca fara prea mult temei.

Personalitatea lui Ioannes Antiochenus, nascut ca si Malalas la Antiohia, ne estetotal necunoscuta. Unul din manuscrisele n care s-au pastrat fragmente ale cronicii sale(Codex Turonensis) l numeste calugar, nscriind la sfrsitul textului: "telos historiasIoannou monahou". Pe de alta parte, lexiconul Suidas se refera la el ca la Antioheias,formulare folosita n aceasta sursa pentru a-i desemna pe episcopi. Pe aceasta baza s-ancercat identificarea sa cu patriarhul monofizit Ioan, care e semnalat n prima jumatate asecolului al VII-lea. Nu se stie totusi cu precizie n ce perioda a trait, singurul lucruoarecum general acceptat astazi fiind ca scrie n timpul lui Heraclius.

Despre autorul lucrarii anonime numita de Ducange Chronicon Pascale, ultimarealizare cronistica pastrata de dinaintea crizei iconoclaste, putem doar sa presupunem caa fost scrisa de un contemporan al lui Heraclius si care poate ca facea parte din cerculpatriarhului Sergios, fara sa putem afirma cu precizie ca era sau nu calugar.

Reluarea firului traditiei se face la nceputul secolului al IX-lea, prin cronicalui Georgios Synkellos, monah, secretar al Patriarhului Tarasius. Postul de synkellos, faraatributii clar definite, se situa foarte sus n ierarhia bisericeasca, ocupantii lui (doar doi nepoca respectiva) fiind alesi de mparat si putnd ajunge frecvent pe scaunul patriarhal. sidatora probabil postul mparatesei Irina si trebuie sa fi fost o persoana importanta laConstantinopol. Azi se accepta n general ca a stat o vreme n Palestina, poate la Lavra Sf.Hariton si si-a scris opera ntre 806-810. Anastasius Bibliothecarius, n Prefata latraducerea pe care a facut-o operei sale, spune ca ar fi fost persecutat de iconoclasti si ca

24

ar fi participat la Sinodul de restaurare a ortodoxiei din 787, dar aceasta din urmaafirmatie pare sa fi fost datorata unei confuzii, cu Georgios din Cipru. Nu se stie exactcnd a murit, dar probabil ca nu mai traia n 814, cnd Theophanes scria prefata croniciisale.

Theophanes Confesorul, cel care-i continua si-i utilizeaza n mare masura opera,este n schimb mult mai bine cunoscut, gratie surselor aproape contemporane pe care leavem: panegiricul scris de Teodor Studitul n 822 si Viata realizata de Metodios, viitorulpatriarh al Constantinopolului, nainte de 832. S-a nascut spre 870 ntr-o familie nobila sibogata, ca fiu al lui Isakios, cu pozitie importanta n ierarhia palatina, si al Theodotei.Theophanes este placut de mparatul Leo al IV-lea si devine strator, functie aflata pelocul al saselea n ierarhia demnitatilor din secolul al IX-lea. Casatorit la 19 ani, dupa doiani de convietuire, el si sotia sa Megalo se hotarasc sa mbrace haina monahala. Dupactiva ani devine conducatorul comunitatii calugaresti de pe insula Kalonimos. n 815restaurarea iconoclasmului de catre Leon Armeanul suscita rezistente, ntre care si cea alui Theophanes, care este arestat pentru doi ani si apoi exilat pe insula Samotrace unde simoare.

O observatie preliminara care trebuie facuta dupa aceasta succinta trecere n revistaa istoricilor bizantini este ca pastrarea operelor unora dintre ei ntr-o stare fragmentara sisituatia nesatisfacatoare a datelor biografice pe care le detinem nu ne permite uneori dectreferiri la cei pe care i cunoastem mai bine, spre deosebire de cazul occidental, undelacunele, desi existente, nu erau att de dramatice.

Originea etnica a autorilor bizantini pare mai uniforma dect a celor latini, desiexista si aici indicii ale faptului ca unii nu sunt greci. Despre Nonnosus s-a presupus ca arfi semit, Malalas era probabil sirian, iar "ilirul" Petrus Patricius era de origine romanica.Cu totii sunt nsa supusi ai Imperiului, iar limba n care au ales sa scrie este greaca, astfelnct aspectul etnic este prea putin relevant.

Mai interesanta se arata studierea locului de provenienta, eventual al celui n caresi-au facut studiile, pentru ca acestea ne pot sugera unele caracteristici ale geografieiintelectuale a Imperiului n epoca la care ne referim. Pentru prima parte a perioadei,respectiv secolele VI si prima jumatate a secolului VII, originea provinciala a autoriloranalizati este predominanta. Ei provin din partile orientale n marea lor majoritate:Cezareea Palestinei (Procopius), Antiohia (Ioannes Antiochenus si Malalas), EpiphaniaSiriei (Eustathios Epiphaniensis si Ioannes Epiphaniensis), Alexandria (TheophilactSimocatta), Mirina (Agathias). Din Milet vine Hesichius, iar din partile europene, dinMacedonia - Petrus Patricius. Originari din Constantinopol sunt doar Menander, siprobabil Theophanes Byzantinus. Studiile si le fac tot n provincie, n centre considerateuneori superioare capitalei. Agathias, de exemplu, dupa nceperea instructiei laConstantinopol, pleaca sa se perfectioneze la Alexandria, iar Antiohia, capitalacosmopolita a Orientului, axa a circulatiei informatiilor ntre tinuturile rasaritene siConstantinopol ofera bune posibilitati de formare pentru Ioannes Antiochenus si Malalas,si oportunitati pentru cariera lui Ioannes Epiphaniensis. La sfrsitul perioadei, lucrurileerau deja schimbate. Pierderea provinciilor orientale n urma avntului nestavilit alarabilor face din Constantinopol locul de origine al majoritatii creatorilor cunoscuti.Theophanes Confesorul, Nikephor Patriarhul, probabil Synkellos sunt fii ai metropolei, sitot aici si-au acumulat cultura, n conditiile destul de vi