UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE, CONSTANŢA

PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT ANUL UNIVERSITAR: 2017-2018

ECONOMIE – Sinteză de curs –

Titular curs: Conf. univ. dr. Patache Laura

2

Obiectivele disciplinei

Obiectivul general al

disciplinei

crearea ABC-ului economistului prin familiarizarea cu termenii economici

de specialitate coroborat cu înţelegerea conceptelor, proceselor,

fenomenelor, regularităţilor şi limitărilor pe care se sprijină activitatea

economică prin prisma conexiunilor care apar între diferitele categorii de

agenţi economici, a comportamentelor consumatorului şi, respectiv,

producătorului şi manierei de combinare eficientă a factorilor de producţie,

a mecanismului de funcţionare al pieţei prin prisma componentelor ei:

cererea, oferta, preţul şi concurenţa etc.

Obiectivele specifice însuşirea de către studenţi, într-o manieră riguroasă, a conceptelor şi

categoriilor acestei ştiinţe;

explicarea aspectelor de bază ale vieţii economice a societăţii;

acumularea de către studenţi a unui set de cunoştinţe care să le permită

înţelegerea şi descifrarea mecanismelor economiei ca sistem real;

înţelegerea metodelor de cunoaştere şi analiză utilizate în teoria şi practica

economică care stau la baza înţelegerii proceselor economice reale, a

mecanismelor de funcţionare a economiei la nivel micro-, mezo- și

macroeconomic precum şi formarea unei culturi economice solide,

indispensabilă viitorilor specialişti.

3

Structura cursului

Cursul este compus din 11 capitole:

Capitolul 1. Economia şi ştiinţa economică. Noţiuni introductive (4 ore)

Capitolul 2. Piaţa. Cererea şi oferta (4 ore)

Capitolul 3. Comportamentul consumatorului (4 ore)

Capitolul 4. Comportamentul producătorului. Combinarea factorilor de producţie (3 ore)

Capitolul 5. Costul de producţie (2 ore)

Capitolul 6. Piaţa muncii şi salariul (2 ore)

Capitolul 7. Profitul şi renta (2 ore)

Capitolul 8. Piaţa monetară (2 ore)

Capitolul 9. Piaţa capitalului (2 ore)

Capitolul 10. Piaţa valutară (2 ore)

Capitolul 11. Teoria comportamentelor economice agregate (2 ore)

Capitolul 12. Creşterea şi dezvoltarea economică (2 ore)

Capitolul 13. Venitul, consumul, economiile şi investiţiile (2 ore)

Capitolul 14. Fluctuațiile activității economice (2 ore)

Capitolul 15. Ocuparea, şomajul și inflația (3 ore)

Capitolul 16. Externalităţile şi bunurile publice (2 ore)

Capitolul 17. Bunăstarea şi sărăcia (2 ore)

4

CAPITOLUL 1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Obiectul economiei ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a fenomenelor

şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi

consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi categoriilor

economice, pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de

gândire şi acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor

nelimitate cu resursele limitate.

Legea rarităţii constă în aceea că, volumul, structurile şi calitatea resurselor economice şi

a bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane.

Costul de oportunitate al alegerii constă în valoarea bunurilor alternative sacrificate

pentru a alege un anume bun spre a fi produs sau consumat, sau costul de oportunitate al unei

alegeri reprezintă preţul (estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la care se renunţă),

atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile, în alocarea resurselor.

Economia naţională reprezintă un ansamblu de resurse materiale şi umane, de activităţi de

producţie, de schimb, de servicii, care s-au constituit în ramuri, sectoare de activitate,

subramuri, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuieşte mişcarea

valorilor materiale şi spirituale, se asigură dezvoltarea şi funcţionarea economică a societăţii.

Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele

aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de

oameni în mod direct. Privite în mişcarea lor temporală, fenomenele devin procese

economice.

Procesul economic exprimă transformările cantitative, structurale şi economice în timp şi

spaţiu, ce se desfăşoară pe baza unor relaţii de interdependenţă proprii şi a legăturilor de

interdependenţă cu cele de alta natură precum tehnologică, ecologică, socială, psihologică.

Legile economice exprimă raporturi stabile, cu un grad ridicat de repetabilitate, între

procese si fenomene economice. În viziunea celor mai mulţi dintre specialiştii contemporani,

legile economice au un caracter obiectiv, dar acţiunea lor diferă de cea a legilor naturii.

Procedeele ce caracterizează metoda în domeniul ştiinţelor economice sunt următoarele:

abstractizarea, inducţia, deducţia, metoda istorică, analiza cantitativă, analiza calitativă.

Analiza economică poate fi pozitivă, atunci când explică faptele aşa cum sunt şi

normativă, atunci când stabileşte norme, reguli de comportament, iar după criteriul temporal

poate fi: statică (la un moment dat), dinamică (luând în calcul timpul) şi static-comparativă

(compară două sau mai multe perioade). Cu toate că analiza este actul cel mai important în

procesul de cercetare, ea trebuie completată cu sinteza, care înseamnă cunoaşterea pe baza

reunirii mentale a elementelor obţinute de analiză, prin stabilirea legăturilor dintre ele.

Experimentul economic presupune ca, înainte de extinderea sau generalizarea unor

măsuri de perfecţionare a organizării, gestiunii etc., la nivelul firmelor sau al ramurilor, să

aibă loc experimentarea acestora, prin care se verifică eficacitatea aplicării lor.

Nevoile umane reprezintă ansamblul cerinţelor care se manifestă ca dorinţe subiective ale

omului pentru consumarea, utilizarea, contemplarea unor factori de satisfacţie, acestea

devenind nevoi efective-reale în funcţie de gradul atins în dezvoltarea societăţii şi nivelul de

cultură şi civilizaţie la un moment dat.

Resursele reprezintă totalitatea bunurilor oferite de natură sau produse de om şi utilizate

de acesta în activităţile sale în scopul satisfacerii nevoilor.

Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii, proces complex

care reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire la atragerea şi

utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de

5

bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice. Participanţii la activitatea economică

poartă numele de agenţi economici.

Diviziunea socială a muncii, reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere,

separare-autonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora,

prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice.

Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, structura

economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi care s-au format şi funcţionează pe

baza unor relaţii orizontale: producţia, distribuţia (repartiţia), circulaţia (schimbul) şi

consumul.

Economia naturală (autarhică) reprezintă acea formă de organizare şi funcţionare a

economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin autoconsum, fără a fi

nevoie de schimb.

Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă de organizare a activităţii

economice în care agenţii economici, specializaţi şi autonomi, produc bunuri destinate

tranzacţionării pe piaţă.

Economia de comandă este întâlnită în ţări precum Cuba, China, Coreea de Nord şi

prezintă câteva caracteristici: este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este

dominantă, aproape toate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului, resursele

fiind alocate prin plan; este caracterizat printr-un stil de muncă formalist; era apreciată mult

timp ca fiind o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu cererea

existentă, producătorii realizând bunuri decise de planificatori, dar, în contextul unei economii

orientate spre export evoluţia fulminantă a Chinei din ultimii ani generează noi moduri de

abordare a acestui tip de economie şi deschide noi porţi de dezbateri

Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi funcţionare

a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în mod

liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi

existenţiale tot mai sporite, cu resurse economice limitate.

6

CAPITOLUL 2. PIAŢA, CEREREA ŞI OFERTA

Piaţa exprimă relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se desfăşoară

într-un anumit spaţiu în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează

preţurile, au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpărare, în condiţii de concurenţă.

Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea

unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii.

În cadrul pieţei cu concurenţă perfectă, maximizarea profitului se poate asigura numai

prin dimensionarea optimă a capacităţii de producţie şi minimizarea costurilor, încât încasările

să fie mai mari decât cheltuielile totale.

Concurenţa perfectă cumulând următoarele caracteristici: atomicitatea agenţilor

economici şi pieţei, care presupune un mare număr de vânzători şi cumpărători; omogenitatea

extrinsecă şi intrinsecă a produselor fabricate şi vândute, în care cumpărătorii sunt indiferenţi

faţă de unitatea care vinde; mobilitatea perfectă (teritorial, sectorial, dar şi ca substituibilitate)

a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum; transparenţa perfectă a pieţei, producători

şi consumatorii fiind perfect informaţi.

Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune,

dar se şi deosebesc între ele. Din acest ansamblu fac parte: piaţa monopolistă, piaţa

duopolistă, piaţa oligopolistă, piaţa monopolistică, piaţa tip monopson.

Cererea de mărfuri reprezintă nevoile de bunuri şi servicii care se satisfac prin

intermediul pieţei, prin vânzare-cumpărare. Cu alte cuvinte, cererea reprezintă cantitatea

totală dintr-o anumită marfă dorită, care poate fi cumpărată de un individ, într-o perioadă de

timp, la un preţ unitar dat.

Legea cererii este principiu conform căruia, dacă celelalte condiţii nu se schimbă,

cantitatea dintr-un bun cerută de cumpărători tinde să crească atunci când preţul scade sau

tinde să scadă atunci când preţul creşte.

Cererea de mărfuri nu este o mărime fixă. Sensibilitatea cererii faţă de variaţia preţului

sau a venitului reprezintă elasticitatea cererii în funcţie de preţ sau de venit.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ exprimă modificarea cantităţii cerute determinată de

modificarea preţului.

Elasticitatea cererii faţă de venit exprimă modificarea cantităţii cerute dintr-un bun

determinată de modificarea venitului consumatorilor, celelalte condiţii rămânând

neschimbate.

Oferta de mărfuri reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă, la

un moment dat.

Legea ofertei: exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia oferta evoluează în

acelaşi sens cu preţul.

Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ exprimă raportul modificării procentuale a cantităţii

oferite dintr-un bun ca urmare a modificării procentuale a preţului său, celelalte condiţii

rămânând neschimbate.

Expunerea bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte pentru

achiziţionarea unor bunuri şi servicii în cadrul tranzacţiilor de piaţă, reprezintă preţul.

Preţul de echilibru, este preţul spre care tind preţurile practicate pe piaţă.

În sens general, echilibrul pieţei reflectă situaţia în care cantităţile oferite şi cele cerute

sunt egale, la preţul pieţei, când cumpărătorii obţin cantităţile cerute, iar ofertanţii îşi vând

mărfurile.

7

CAPITOLUL 3. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

Existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente din natură, transformate

sau nu, care sunt denumite bunuri.

Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie sau o dorinţă, capacitate

dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.

Utilitatea este cardinală atunci când fiecărui bun i se atribuie o valoare directă şi exactă

acestei utilităţi.

Utilitatea se numeşte ordinală dacă numerele de utilitate atribuite pachetelor nu au altă

semnificaţie decât acela de a desemna rangul acestor preferinţe din punctul de vedere al

consumatorului.

Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte o persoană ca urmare a

consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii de timp şi spaţiu.

Utilitatea individuală reprezintă satisfacţia pe care o resimte o persoană în urma

consumării unei unităţi dintr-un bun.

Utilitatea totală reprezintă utilitatea pe care o resimte o persoană în urma consumării

unor cantităţi succesive dintr-un bun într-o perioadă dată.

Utilitatea marginală reprezintă sporul utilităţii totale resimţite de o persoană ca urmare a

consumării unei unităţi suplimentare dintr-un bun.

Legea utilităţii marginale (formulată de H. Gossen în 1854) care arată că atunci când

cantitatea consumată dintr-un bun creşte, utilitatea marginală a bunului respectiv tinde să se

diminueze, până la adeveni nulă în punctul de saturaţie.

Curba de indiferenţă (izoutilitate) este curba care exprimă ansamblul combinărilor

posibile în consumul a două bunuri, astfel încât nivelul utilităţii consumatorului să fie

acelaşi.Linia bugetului (constrângerea bugetară) exprimă limitele băneşti ale consumatorului.

Dreapta bugetului semnifică linia posibilităţilor maxime de consum (demarcaţia dintre

opţiunile accesibile şi cele imposibile).

Rata marginală de substituţie între două bunuri Y şi X (RMSY/X = rata marginală de

substituţie a bunului Y prin bunul X) reprezintă cantitatea din bunul Y la care consumatorul

poate renunţa în schimbul achiziţiei unei unităţi suplimentare din bunul X, astfel încât

utilitatea resimţită de subiectul economic să rămână neschimbată (în condiţiile conservării

satisfacţiei consumatorului).

8

CAPITOLUL 4. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI. COMBINAREA

FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Întreprinderile sunt organizaţii cu scop economic care în urma desfăşurării unei activităţi

eficiente şi eficace pot obţine profit.

Mişcările permanente de bunuri materiale şi servicii, de resurse economice,

disponibilităţi băneşti etc. între agenţii economici şi mediul exterior în calitate de participanţi

la activitatea economică concretizează fluxurile economice.

Munca reprezintă activitatea specific umană, normală sau/şi intelectuală, prin care

oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa ajutându-se de instrumente

corespunzătoare în scopul producerii bunurilor necesare satisfacerii nevoilor imediate şi de

perspectivă.

Factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute din natură care pot fi

folosite în producerea bunurilor şi serviciilor.

Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activităţi

anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri

pe piaţă, în scopul obţinerii unui profit.

Capitalul tehnic folosit în activitatea economică, denumit şi capital fizic, productiv sau

net este constituit din capitalul fix şi capital circulant.

Procesul de consumare a capitalului fix prezintă o anumită specificitate, care constă în

diminuarea treptată a calităţilor lui tehnice şi economice şi portă numele de uzură.

Amortizarea reprezintă procesul de recuperare treptată a cheltuielilor de achiziţionare a

capitalului fix prin includerea în costul produsului a unei părţi din producţie.

Rata marginală de substituţie între factorii de producţie este cantitatea dintr-un factor de

producţie la care trebuie să se renunţe pentru a spori creşterea cu o unitatea a celuilalt factor,

astfel încât volumul producţiei să rămână constant.

9

CAPITOLUL 5. COSTUL DE PRODUCŢIE

Factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică provin, de regulă, de la alţi agenţi

economici, pentru care producătorul face cheltuieli cu cumpărarea lor. Totodată, în economia

de piaţă, întreprinzătorul producător poate utiliza resurse proprii pentru care nu face cheltuieli

către terţe persoane. Pentru a delimita cele două surse de provenienţă a factorilor de producţie,

se utilizează noţiunile de cost explicit şi cost implicit.

Costurile de oportunitate care iau forma unei plăţi monetare explicite către proprietarii

factorilor de producţie se numesc costuri explicite.

Costurile de oportunitate care nu necesită o plată monetară de către firmă se numesc

costuri implicite.

Actualizarea costurilor semnifică aducerea la acelaşi moment de referinţă a tuturor

cheltuielilor incluse în cost; aceasta deoarece o sumă de bani nu are aceeaşi valoare

economică în momente diferite de timp.

Costul global reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de

producţie dat, dintr-un bun. El poate fi privit structural, divizat în cost fix şi cost variabil şi pe

ansamblu, adică drept cost global total.

Costul mediu sau costul unitar, exprimă costurile globale pe unitatea de produs. Similar

costului global, distingem costul mediu fix, costul mediu variabil şi costul total.

Costul total exprimă, în formă bănească, consumurile totale de factori de producţie

realizate pentru obţinerea unui volum dat al producţiei.

Costul fix reflectă acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt independente de

volumul producţiei (amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ,

cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi, etc.).

Costul variabil exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de

volumul producţiei. Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli de materii

prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe, etc. Costul variabil este o funcţie

crescătoare faţă de producţie.

10

CAPITOLUL 6. PIAŢA MUNCII ŞI SALARIUL

În cadrul pieţei muncii se întâlnesc şi se confruntă persoanele dispuse să tranzacţioneze

şi să presteze în anumite condiţii (legale şi/sau ilegale – în contextul pieţei gri şi negre a

muncii) muncă fizică, intelectuală şi, cu o pondere per ansamblu din ce în ce mai mare,

activitate creativă, cu acele persoane fizice sau juridice care îşi exprimă nevoia de muncă

salariată; toate acestea pe fondul unei eterogenităţi de situaţii, piaţa muncii nefiind nici unică

şi nici unitară.

Oferta de muncă într-un spaţiu economico-social determinat (oraş, zonă, regiune, ţară,

comunitar) reprezintă resursele de muncă existente în societate, la un moment dat, şi care se

delimitează pe baza unor criterii, cum ar fi: remunerarea, posesia unor aptitudini fizice şi

intelectuale necesare prestării unor anumite activităţi specifice, căutarea susţinută a unui loc

de muncă, şi disponibilitatea imediată de a-l ocupa. Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ

aceste criterii nu se includ în oferta de forţă de muncă .

Efectul de substituţie este caracterizat prin faptul că o mărime a salariului determinată

generează tendinţa de a spori cantitatea de muncă depusă de către cei angajaţi, dar, şi prin

transformarea unor situaţii de ocupare nesalariale în ocupaţii salariale; veniturile sporind mai

rapid decât cantitatea de muncă, timpul liber fiind sacrificat. Este acel comportament

caracteristic pentru anumite categorii profesionale şi de vârstă, în special tineri, persoane care

consideră venitul bănesc unul dintre cele mai importante criterii de realizare profesională.

Efectul de venit se manifestă atunci când o persoană atinge nivelul de venit care îi

permite să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale, el optând să înlocuiască timpul

de muncă cu timp liber. Altfel spus, are o putere de cumpărare care îi permite „să cumpere”

timp liber.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată, condiţionată de remunerare, care

se formează într-o economie de piaţă, la un moment dat sau pe o anumită perioadă, exprimată

prin numărul locurilor de muncă asigurate de către angajatori (persoane fizice şi juridice,

publice şi private).

Salariul reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de producţie muncă

pentru participarea sa la obţinerea rezultatelor unei activităţi economice.

Salariul-cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii,

contribuţiile la asigurările sociale şi fondul de şomaj.

Salariul-venit, revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal, de a

cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor fiecărui salariat. În literatura economică salariul-

venit este abordat în mod diferit.

Salariul nominal reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte şi este cel

negociat. Salariul nominal în care este inclus impozitul este salariul nominal brut.

Salariul net este acela pe care îl primeşte salariatul ca venit, din care s-a scăzut impozitul

şi alte reţineri prevăzute prin lege.

Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumparată cu salariul

nominal, la un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioada de timp. Mărimea salariului real

se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preturilor.

Salariul direct reprezintă remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu

salariul net plus sumele corespunzătoare pentru concediul legal.

Salariul indirect este acea parte a salariului plătită familiei în funcţie de alte criterii decât

consumul efectiv de muncă.

Salariul minim garantat este salariul fixat prin lege, în urma negocierilor sindicate-

guvern.

11

Salariul colectiv este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-

financiare ale acesteia sunt deosebit de bune (prime, al 13-lea salariu, facilităţi făcute

salariaţilor la anumite servicii precum creşe, case de odihnă, cantine, etc.).

Salariul social reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin

de la bugetul de stat sub forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale.

Efectul de substituţie constă în reducerea timpului liber şi creşterea corespunzătoare a

timpului muncii, care îi asigură salariatului venituri mai mari. Are deci loc o substituţie a unei

părţi din timpul liber prin timp de muncă.

Efectul de venit exprimă situaţia în care salariatul obţine un venit suficient de mare,

astfel încât are loc micşorarea timpului destinat muncii.

Relaţia efect de substituţie-efect de venit pune în evidenţă cerinţa ca mărimea salariului

să fie astfel determinate, încât să stimuleze pe salariat la muncă. Principiile şi modalităţile

concrete prin care se determină mărimea salariului pentru fiecare salariat exprimă forma de

salarizare.

Salarizarea în regie reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat (ora, zi,

săptămână, lună) şi se practică atunci când munca este complexă şi dificil de normat.

Salarizarea în acord este acea formă de remunerare a individului sau grupului în funcţie

de cantitatea de produse realizate, de numărul operaţiunilor executate.

Salarizarea în remiză, sau cote procentuale, se aplică de regulă, în comerţ şi în activitatea

de prestări servicii. Costul variabil exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică

în funcţie de volumul producţiei. Se înscriu în această categorie de cost următoarele: cheltuieli

de materii prime, materiale, combustibil, energie, salariile directe, etc. Costul variabil este o

funcţie crescătoare faţă de producţie.

12

CAPITOLUL 7. PROFITUL ŞI RENTA

Prin profit se înţelege partea rămasă din venitul total ce revine întreprinzătorului după ce

s-au scăzut toate cheltuielile aferente venitului respectiv.

Profitul brut reprezintă partea ce rămâne din venitul total după scăderea cheltuielilor de

producţie.

Profitul net reprezintă partea din venitul brut care rămâne după ce au fost deduse

dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorului, salariul ca recompensă pentru activitatea sa,

arenda şi chiria pentru terenul şi clădirea care îi aparţin, impozitele şi taxele ce se suportă

direct din profit.

Profitul normal, legitim sau justificat reprezintă câştigul minim acceptat de întreprinzător

ca să organizeze activitatea.

Profitul pur sau supraprofitul este profitul generat de împrejurări deosebite, care nu au

legătură cu activitatea întreprinzătorului şi se realizează, de regulă, pe baza unor preţuri de

vânzare mai ridicate, în condiţii de monopol.

Profitul marginal este reprezentat de profitul asigurat de producţia marginală şi este egal

cu diferenţa dintre venitul marginal şi costul marginal.

Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei pentru care nu se înregistrează nici

pierderi nici profit, încasările sunt egale cu costurile.

Viteza de rotaţie a capitalului se exprimă fie prin durata unei rotaţii, fie prin numărul de

rotaţii în unitatea de timp.

Rentă economică, reprezintă plata pentru folosirea unei resurse economice

nesubstituibile, a cărei ofertă totală este insuficientă în raport cu cererea, constituind un venit

pentru posesorul acestuia.

Renta funciară constituie un venit ce revine proprietarului terenului în virtutea

monopolului asupra pământului de la care sunt excluşi ceilalţi agenţi economici.

Renta absolută care este încasată de toţi proprietarii funciari indiferent de calitatea

terenului pe care îl deţin. Plata rentei se face sub formă de arendă.

Renta diferenţială provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri fiind numită şi renta

de fertilitate, sau din diferenţe de productivitate generate de investiţii succesive pe aceeaşi

suprafaţă de teren.

Renta de monopol este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de teren cu

însuşiri speciale care produc în cantităţi reduse produse cu calităţi deosebite.

Renta de poziţie rezultă din diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le

generează terenurile ce au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de

comunicaţie.

Renta minieră, încasată de proprietarii minelor, sondelor se datorează diferenţei de

conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau poziţiei zăcământului.

Renta în construcţii provine de la terenurile destinate construcţiilor şi este în funcţie de

diferenţa de calitate (terenuri mai bine echipate cu elemente de suprastructură – surse de apă,

energie, mijloace de transport, servicii comunale) sau poziţie (ex. situate în centrul

localităţilor).

Renta de monopol este un venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi

folosesc factorii de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea

cărora sunt excluşi ceilalţi.

Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a aptitudinilor şi

calităţilor unui individ.

13

Renta consumatorului este un plus de venit rezultat din preţul mai ridicat, pe care

consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru a cumpără marfa dorită, faţă de preţul real, mai

redus.

Renta producătorului este câştigul suplimentar realizat de întreprinzătorii care pot să-şi

vândă marfa la un preţ superior celui estimat.

Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor

împrejurări favorabile, care permit obţinerea de câştiguri suplimentare.

Renta de marcă, de autor sau model, este renta care reflectă dreptul deţinătorilor de a

încasa venituri de la care sunt excluse celelalte persoane.

Preţul pământului reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de

proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare.

14

CAPITOLUL 8. PIAŢA MONETARĂ

În pofida diversităţii de opinii asupra funcţiilor banilor pot fi identificate următoarele:

mijloc de măsurare a activităţii economice, banii măsoară cheltuielile efectuate şi rezultatele

obţinute în activitatea economică prezentă şi trecută precum şi cele avute în vedere în

perioada următoare; mijloc de schimb, atunci când mărfurile se achită în momentul livrării

lor; mijloc de plată, atunci când drepturile şi obligaţiile economice sunt evaluate în bani şi se

sting prin cedarea (primirea) sumei corespunzătoare. Ca mijloc de plată, banii servesc însă, şi

pentru stingerea altor obligaţiuni; mijloc de rezervă de valoare, atunci când obţinerea banilor

prin vânzarea bunurilor sau serviciilor oferă deţinătorilor posibilitatea să facă economii,

denumite rezerve de valoare.

Băncile, ca agent economic autonom, reprezintă instituţii financiare care concentrează

mijloacele de plată şi acordă credite, oferind clienţilor săi, deponenţi şi împrumutători, servicii

diverse, în schimbul cărora primeşte o plată.

Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei

monetare, de a acorda credite altor bănci şi de a coordona întreaga politică monetară a

statului.

Băncile comerciale de depozit, întâlnite sub forma băncilor de depozit propriu, care

primesc depuneri la vedere şi pe termen şi care nu fac împrumuturi decât pe termen scurt şi a

băncilor de afaceri, care dispun de capitaluri proprii însemnate şi îşi pot procura mijloacele

necesare pentru finanţarea întreprinderilor prin emisiunea de obligaţiuni şi de acţiuni.

Băncile specializate care acordă credite speciale anumitor genuri de activitate: case de

credit agricol, bănci de credit financiar, bănci de credit naţional, bănci de comerţ exterior,

societăţi de asigurări. Există şi bănci specializate în operaţiuni internaţionale.

Sistemul financiar bancar din România cuprinde: Banca Naţionala a României, Băncile

comerciale, Casele de economii, Cooperativele de Credit, Societăţile de Asigurare,

Trezoreria.

Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor de circulaţie şi plată de care dispune

economia unei ţări, la un moment dat sau, în medie, într-un orizont de timp (trimestru, an).

Disponibilităţile monetare cuprind bilete ale băncii de emisiune, monedele divizionare,

moneda scripturală, cecurile la purtător, etc.).

Disponibilităţile semi-monetare cuprind economiile pe bilete bancare, bonurile de casă

ale băncilor, nominative sau la purtător, depunerile pe termen la trezorerie, efectele de comerţ

negociabile, etc.).

Agregatul monetar desemnează părţile constitutive ale masei monetare şi semi-monetare,

ale instrumentelor de schimb şi de plată în totalitatea lor.

Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor cu monedă, aşa cum rezultă el din

confruntarea cererii cu oferta.

Cererea de monedă depinde de volumul operaţiunilor, al tranzacţiilor de bunuri şi

servicii intermediate efectiv de monedă şi de viteza de rotaţie a acesteia.

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor economici

şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar.

Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară a

mijloacelor băneşti împrumutate, sau dacă banii sunt priviţi ca lichiditate, dobânda reprezintă

preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru procurarea lichidităţii.

15

Masa dobânzii reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătită la suma totală

împrumutată. Mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale, este raportul procentual între

masa dobânzii şi capitalul împrumutat.

Politica monetară reprezintă ansamblul obiectivelor, instrumentelor, măsurilor şi

metodelor prin care autorităţile publice abilitate caută să influenţeze condiţiile

macroeconomice prin ajustarea cererii şi ofertei de bani.

Scontarea reprezintă actul prin care o bancă achiziţionează de la clienţii săi, la vedere şi

înainte de scadenţă creanţe pe termen scurt oferindu-le acestora suma de pe înscrisul respectiv

din care se scade dobânda aferenta pe perioadei de timp cuprinsă între momentul

achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont).

Rescontarea reprezintă operaţiunea de achiziţionare de către Banca Centrală de la

băncile comerciale a efectelor de comerţ deja scontate de acestea, operaţiune efectuată la

vedere şi înainte de scadenţă. Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează Banca

Centrală în momentul rescontării portofoliilor de cambii şi alte titluri de credit de către

băncile comerciale.

16

CAPITOLUL 9. PIAŢA CAPITALULUI

Piaţa capitalului este o totalitate de tranzacţii al cărui obiect îl constituie titlurile de

valoare.

Activele reprezintă bunuri care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor.

Active fizice cuprind bunurile de capital fix (clădiri, echipamente, utilaje, etc.), suprafeţe

de terenuri, bunurile constituite în stocuri ţi rezerve materiale, bunuri de consum de folosinţă

îndelungată, inclusiv locuinţele.

Active financiare constau în depozitele monetare şi semi-monetare, inclusiv din hârtiile

de valoare pe termen scurt şi pe termen lung, sau fără termen.

Hârtiile de valoare pe termen scurt sunt acelea care facilitează finanţările, respectiv prin

care se fac plasamente pe perioade mai mici de un an (efecte de comerţ, bonuri de tezaur,

certificate de depozit), care de regulă se consideră ca fac obiectul pieţei monetare.

Hârtiile de valoare pe termen lung se referă la acele active financiare care mijlocesc

finanţări externe, respectiv asigură plasamente pe perioade ce depăşesc un an sau fără termen.

Din această categorie fac parte acţiunile şi obligaţiunile.

Acţiunea este un titlu de proprietate care dă dreptul deţinătorului la o parte din capitalul

social al firmei emitente şi un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit

anual variabil numit dividend.

Dividendul reprezintă o parte din venitul unităţii care a emis acţiunile, distribuită

deţinătorilor acestora.

Acţiunile nominative, au înscrise pe ele în afară de alte date şi numele deţinătorului şi

acţiuni la purtător care nu poartă nici un nume. Ele se mai clasifică şi în acţiuni ordinare care

conferă posesorilor drepturi obişnuite şi acţiuni privilegiate, care conferă deţinătorului

drepturi speciale.

Obligaţiunea este un titlu de credit şi un titlu de valoare, emis de întreprinderi, instituţii

ori de stat, care dă dreptul deţinătorului să încaseze un venit anual fix, numit dobândă

Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la dispoziţia sa

sume de bani necesari acoperirii unor cheltuieli. Ele sunt nerambursabile, dar sunt negociabile

la bursă.

Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministerul finanţelor, ori

administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor lumii. Prin emisiunea

lor, statul împrumută pe termen scurt, de la populaţie, întreprinderi, bănci sume de bani pentru

acoperirea unor goluri bugetare. Bonurile de tezaur sunt purtătoare de dobândă, rambursabile

la scadenţa şi negociabile la bursă.

Piaţa capitalului (financiară) cuprinde piaţa primară şi piaţa secundară. Piaţa primară

tranzacţionează titlurile de valoare pe termen lung nou emise. Pe piaţa secundară se negociază

titluri de valoare emise anterior.

Comisia Titlurilor de Valoare este un organism guvernamental care are responsabilităţi

în ceea ce priveşte coordonarea acestei pieţe.

Casele de brokeraj îndeplinesc următoarele funcţii: introducerea noilor emisiuni pe piaţa

primară, tranzacţii pe pieţele secundare, tranzacţii pe cont propriu, gestionarea portofoliului

de titluri de valoare, consultanţă în probleme de investiţii şi păstrarea în custodie a titlurilor de

valoare.

Bursa de valori este o instituţie înfiinţată prin lege şi supravegheată de stat. Are ca scop

încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci şi tranzacţii cu

valute şi metale preţioase.

17

CAPITOLUL 10. PIAŢA VALUTARĂ

Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare,

încheiate într-un interval de timp determinat, al căror obiect îl constituie valutele.

Cererea şi oferta de valută se formează pe baza unor procese specifice determinate de

economiile naţionale şi de relaţiile internaţionale.

Cererea de valută se formulează de agenţii economici pentru următoarele nevoi:

extinderea activităţii economice, interese speculative, protejarea împotriva unei dinamici

nefavorabile a cursului de schimb al diverselor monede naţionale.

Oferta valutară se formează pe baza deciziilor bancare şi a banilor persoanelor fizice şi

juridice ca agenţi economici care activează în comerţ, industrie, agricultură, turism, asigurări.

Numeralul nu are un rol semnificativ în procesul de formare a ofertei de valută.

Valuta este moneda naţională a unui stat, aflată în posesia unor persoane fizice şi juridice

străine.

Valutele convertibile sunt valutele ce se pot schimba liber cu alte valute, fără restricţii

privind sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care efectuează

schimbul (spre exemplu, dolarul american, euro, lira sterlină, yenul japonez etc.).

Valutele neconvertibile sunt valute ce se pot schimba pe alte valute doar în cantităţi

limitate şi în condiţii strict reglementate, din această categorie face parte şi leul românesc.

Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă

naţională cu care se compară valoric.

Cursul valutar se exprimă în două moduri, numite metode de cotare: direct şi indirect.

În cazul cotării directe, utilizată în majoritatea ţărilor, în stânga ecuaţiei apare o unitate

din moneda unei ţări străine, iar în dreapta numărul corespunzător de unităţi din moneda

naţională proprie, care asigură echivalenţa.

În cazul cotării indirecte, în stânga ecuaţiei apare o unitate din moneda naţională, iar în

dreapta numărul corespunzător de unităţi din monedele străine care asigură echivalenţa.

Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei

scripturale şi sunt de trei feluri: operaţiuni la vedere, operaţiuni la termen şi operaţiuni de tip

hedging (hedging – a se pune la adăpost de riscuri).

Operaţiunile la vedere (SPOT) sunt acelea în care transferul efectiv de valută are loc

într-un interval de 48 ore lucrătoare socotite de la încheierea contractului.

Operaţiunile la termen sunt acelea în care valuta se transferă efectiv într-un interval de

timp mai mare de 48 ore lucrătoare, din momentul încheierii contractului.

Operaţiunile valutare de tip Hedging urmăresc evitarea riscurilor de către marii

importatori de mărfuri, care efectuează într-o zi anume o dublă tranzacţie. Cumpărarea la

vedere a cantităţii de valută de care au nevoie şi vânzarea ei la termen.

Balanţa de plăţi externe, este un tablou sintetic sub formă contabilă, care înregistrează

sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare între rezidenţii unei economii

naţionale şi restul lumii, în cursul unei perioade de un an.

18

CAPITOLUL 11. TEORIA COMPORTAMENTELOR ECONOMICE AGREGATE

Cererea agregată reprezintă cererea totală a gospodariilor (menajelor), firmelor,

guvernului și străinilor (care importă) de bunuri materiale si de servicii produse într-o

economie, într-o perioada de timp si la un nivel mediu general al preturilor acestora.

Cererea agregata pentru bunurile materiale si serviciile produse pe plan intern scade,

atunci când are loc cresterea nivelului general al preturilor si scaderea puterii de cumparare a

banilor, prin sporirea importurilor si scaderea exporturilor.

Cresterea nivelului general al preturilor afecteaza si volumul investitiilor.

Sporirea nivelului general al preturilor are ca rezultat si reducerea cheltuielilor reale ale

guvernului, ceea ce înseamna si scaderea acestei componente a cererii agregate din economie.

Daca consideram dat nivelul general al preturilor, cererea agregata creste sau scade în

raport de modificarea actiunilor unor factori numiti conditiile cererii agregate si anume:

anticiparile consumatorilor si investitorilor; natura politicilor guvernamentale; starea generala

a economiei mondiale.

Oferta agregata reprezinta oferta de piata a tuturor bunurilor materiale si serviciilor

produse, într-o perioada determinata de timp, de catre o economie nationala.

În raport cu gradul de utilizare a capacitatilor de productie, oferta agregata este

influentata si de modul cum se modifica cererea agregata.

Considerând dat nivelul general al preturilor, modificarea ofertei agregate se afla sub

influenta unor factori, numite conditiile ofertei si anume: productivitatea factorilor de

productie; volumul factorilor de productie; pretul factorilor de productie.

La nivelul de echilibru, se realizeaza acel volum de productie pe care economia este în

masura sa îl produca, dispunând de capacitatile de productie necesare si existând cererea

agregata pentru realizarea ei.

Evidentierea nivelului de dezvoltare economica, a tendintelor acesteia, precum si a

modului în care o țară dispune de resursele utilizate, necesita evaluarea rezultatelor activitatii

desfasurate de agentii economici în toate ramurile, folosindu-se în acest sens indicatorii

macroeconomici, determinati în conditiile tarilor cu economie de piata cu ajutorul sistemului

conturilor nationale (SCN), care asigura atât descrierea si analiza structurilor economice, cât

si norme internationale cu caracter unitar pentru calcularea celor mai importanti indicatori

macroeconomici.

Principalii indicatori macroeconomici sunt: produs intern, produs national, venit

national, venit disponibil, venit personal al populatiei.

Produsul intern brut, principalul agregat macroeconomic, exprima valoarea adaugata

bruta a productiei finale produsa în decursul perioadei de calcul de agentii economici care îsi

desfasoara activitatea în interiorul tarii.

Produsul global brut exprima, în forma monetara, productia de bunuri si servicii, dintr-o

perioada de timp, a agentilor economici dintr-o tara fara a fi dedus consumul intermediar si

soldul veniturilor din munca si proprietate cu restul lumii sau exteriorul.

Produsul intern brut exprima valoarea adaugata bruta a bunurilor si serviciilor ajunse în

ultimul stadiu al circuitului economic care au fost produse în interiorul unei tari de catre

agentii economici autohtoni si straini, într-o anumita perioada de timp, de regula, un an.

Produsul intern net reflecta marimea valorii adaugate nete a bunurilor economice

destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei economii, de catre agentii

economici autohtoni si straini, într-un anumit interval de timp.

Produsul national brut exprima valoarea productiei finale brute de bunuri si servicii si

obtinute de catre agentii economici nationali atât în interiorul tarii respective cât si din

activitatea desfasurata în alte tari.

19

Produsul national net exprima marimea valorii adaugate nete, a bunurilor si serviciilor

finale obtinute de agentii economici autohtoni, care actioneaza în interiorul tarii si în afara

acesteia, obtinuta în cursul unei perioade de timp, exprimata în preturile pietei.

20

CAPITOLUL 12. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Creșterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în

ansamblul sau și în dinamica sa, prezentând o evoluție ascendentă pozitivă a economiei

naționale, dar care nu exclude oscilațiile conjuncturale, uneori regrese economice temporare.

Cresterea economica zero, reflecta situatia în care rezultatele economice si populatia

totala sporesc în acelasi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor ramâne constant.

Cresterea economica negativa reflecta situatia în care rezultatele macroeconomice pe

locuitor au o tendinta de scadere, mentionându-se sub control o serie de corelatii

fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul eficientei economice si al

nivelului de trai.

Dezvoltarea economica presupune un ansamblu de transformari cantitative, structurale

si calitative, atât în economie, cât si în cercetarea stiintifica si tehnologiile de fabricatie, în

mecanismele si structurile organizatorice de functionare a economiei, în modul de gândire si

comportamentul oamenilor.

Dezvoltarea economica durabila care reprezinta acea forma de dezvoltare economica în

cadrul careia se urmareste ca satisfacerea cerintelor prezente de consum sa nu compromita sau

sa prejudicieze pe cele ale generatiei viitoare. Dezvoltarea economica durabila, aseaza omul

în centrul actiunii destinate dezvoltarii si presupune existenta unor conditii economice,

sociale, culturale si de mediu favorabile.

Longevitatea, educatia si standardul de viata stau la baza indicelui de dezvoltare umana

(IDU) care ofera o masura simplificata, dar utila, a unei realitati complexe. Indicatorii

cuantificati ca medie geometrica utilizati la calcularea IDU – în prezent - sunt: speranta de

viata, numarul mediu de ani de scolarizare si numarul mediu estimat de ani de scolarizare, ce

reflecta nivelul de educatie, venitul national brut pe locuitor exprimat la paritatea puterii de

cumparare, ca masura a standardului de viata.

Recunoasterea dependentei dezvoltarii economice de resursele naturale si starea lor

fizica si formularea conceptului de dezvoltare are loc în cadrul unei confruntari între diferite

conceptii privind protectia mediului din care mentionam conceptia geocentrica, biocentrica si

cea antropocentrica.

Tipul extensiv se caracterizeaza prin contributia preponderenta a laturilor cantitative ale

factorilor directi la formarea sporului PNB. Acest tip caracterizeaza tarile ce au un nivel

economic scazut si presupune acumulari sustinute, un amplu efort investitional.

Tipul intensiv de crestere economica se defineste prin faptul ca cea mai mare parte a

sporului de rezultate macroeconomice se datoreaza laturilor calitative ale factorilor de

crestere, maririi eficientei utilizarii lor.

Teoriile si modelele de crestere economica din perioada postbelica sunt teoriile

agregate, care privesc relatia productie – consum la nivelul economiei nationale, diferentiata

pe ramuri, denumite modele inter-ramuri si teoriile dezagregate care se refera la evolutia

raportului productie – consum la nivelul ramurilor economice denumite modele sectoriale.

Subdezvoltarea economica este un fenomen complex, care sintetizeaza caracteristici

economice, politice, ideologice de o mare diversitate.

21

CAPITOLUL 13. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

Venitul national este valoarea adaugata neta, exprimata în preturile pietei, creata în

decurs de un an de catre agentii economici ai unei tari în interiorul tarii si în strainatate.

Consumul este acea parte a venitului care se utilizeaza pentru procurarea bunurilor si

serviciilor destinate satisfacerii nevoilor curente.

Economiile reprezinta partea din venit ramasa dupa scaderea consumului.

Înclinatia medie spre consum reprezinta relatia dintre cheltuielile pentru consum si

suma totala a venitului, dorind sa arate cât cheltuim pentru consum dintr-o unitate monetara

de venit.

Înclinatia medie spre economii reprezinta relatia dintre suma absoluta a economiilor si

venitul total.

Înclinatia marginala spre consum este relatia dintre suma de bani cheltuita pentru

consum din venitul suplimentar obtinut si marimea acestuia din urma.

Înclinatia marginala spre economii este raportul dintre economiile facute din venitul

suplimentar obtinut si marimea acestuia din urma.

Investitiile nete reprezinta partea de venit cheltuita pentru cresterea capitalului fix si a

stocurilor de capital circulant, având drept consecinta formarea neta de capital.

Investitiile de înlocuire au menirea sa înlocuiasca în natura capitalul fix uzat fizic si

moral.

Investitiile brute reprezinta suma dintre investitiile nete si investitiile de înlocuire.

Prin rata investitiilor se întelege raportul procentual dintre investitiile brute si PNB total.

Economiile exprima comportamentul colectiv al consumatorului individual, investitiile

reflecta comportamentul colectiv al întreprinzatorului individual.

Multiplicatorul este o marime pozitiva si mai mare decât 1, ceea ce înseamna ca sporul

venitului este mai însemnat decât sporul investitiilor.

22

CAPITOLUL 14. FLUCTUAȚIILE ACTIVITĂȚII ECONOMICE

Evolutia activitatii economice este un proces neliniar, ondulatoriu, care se desfasoara în

timp, în ritmuri diferite, ceea ce face sa determine aparitia fluctuatiilor activitatii economice.

Fluctuatii sezoniere sunt determinate de factori naturali si sociali.

Fluctuatiile economice întâmplatoare sau accidentale sunt determinate de factori sau

evenimente neasteptate.

Fluctuatii ciclice sunt legate de însusi mecanismul de functionare a economiei, de

structuri interne si interdependente ale acesteia si se reproduce cu o anumita regularitate, în

timp.

Principalele determinari calitative ale ciclicitatii sunt: alternanta, periodicitatea,

inerenta, cumulativitatea, autoreglarea.

Ciclicitatea constituie o forma speciala de evolutie a activitatii economice, în cadrul

careia alterneaza perioade de crestere sustinuta cu perioade de încetinire a cresterii, de

stagnare sau chiar de declin economic.

Ciclurile economice pe termen scurt sunt, reprezinta oscilatii sub-anuale si anuale ale

activitatii economice si pot fi: oscilatii saptamânale, oscilatiile lunare, oscilatii sezoniere,

oscilatii anuale.

Ciclul Kitchin are o durata de circa 40 de luni si se mai numeste si ciclul de stocuri,

datorita faptului ca principala cauza a producerii acestui ciclu o reprezinta necesitatea

refacerii stocurilor de orice fel.

Ciclul Hanau, este specific pietei produselor agricole în general, a celor zootehnice în

special.

Ciclul Juglar, are o durata de circa 10 ani, numindu-se si ciclu decenal sau ciclu de

afaceri, fiind determinat de evolutiile profunde ale marilor procese industriale care se petrec

în sistemul economic respectiv, precum si de politicile bancare pe termen lung.

Ciclul Kondratieff, denumit si ciclul lung, are o durata de circa 50 de ani. Acest ciclu se

constituie într-o înfasuratoare, pe termen lung, a ciclurilor economice cu o durata mai mica.

Mecanismul ciclului economic reprezinta ansamblul proceselor care au loc în cadrul

activitatii economice si care confera acesteia un caracter ondulatoriu specific ciclicitatii

economice.

Politica anticriza reprezinta ansamblul masurilor întreprinse de catre stat, prin care se

urmareste corectarea evolutiilor ciclice excesive ale activitatii economice si atenuarea

efectelor nefavorabile care decurg din acestea.

23

CAPITOLUL 15. OCUPAREA, ŞOMAJUL ȘI INFLAȚIA

Ocuparea resurselor de munca reprezinta o actiune rationala complexa, specifica

managementului resurselor umane, prin care se stabilesc si se realizeaza proportii optime

privind structura, repartizarea, distribuirea si încadrarea la diferite locuri de munca a

oamenilor, în functie de calificare, de cerintele locurilor de munca respective, de retribuire, de

scopul final al angajatorului, tinându-se seama de legile pietei muncii concurentiale, de

normele juridice, etnice si cele ale echitatii sau justitiei sociale statuate pe plan intern si

international.

Somajul este o stare de dezechilibru pe piata muncii în cadrul careia exista un excedent

de oferta de munca fata de cererea de munca, adica un surplus de populatie activa care nu-si

gaseste loc de munca.

Somajul ciclic este generat de evolutia ciclului economic.

Somajul conjunctural este efectul restrângerii activitatii economice în unele ramuri,

sectoare economice, sub impactul unor factori conjuncturali economici, politici, sociali,

interni si internationali.

Somajul structural deriva din conversiunea unor activitati economice, din restructurarile

de ramura si subramura impuse de progresul tehnic.

Somajul tehnologic este efectul introducerii noilor tehnologii care impun un nou mod de

organizare a productiei si a muncii si în consecinta o reducere a locurilor de munca.

Somajul sezonier este legat de restrângerea activitatii economice în anumite anotimpuri

ale anului datorita conditiilor naturale, având un caracter ciclic.

Somajul total presupune pierderea locului de munca si încetarea totala a activitatii

(falimente, restructurarea profilului întreprinderii, închiderea unor unitati nerentabile).

Somajul partial consta în reducerea duratei de munca sub nivelul stabilit legal cu

diminuarea corespunzatoare a salariului.

Somajul deghizat cuprinde persoanele declarate si înregistrate în categoria someri dar

care, în realitate, sunt pe piata gri a muncii. Ele lucreaza fara contract de munca dar

beneficiaza de toate drepturile prevazute în legi privind somerii.

Marimea absoluta a somajului, reflecta numarul total al somerilor existent la un moment

dat în economia nationala într-o zona geografica, în anumite ramuri, profesii etc.

Rata somajului exprima procentual marimea somajului si se calculeaza ca raport

procentual între numarul somerilor si populatia activa.

Intensitatea somajului adica evidentierea situatiei în care este vorba de reducerea

perioadei de lucru, a numarului de ore de munca saptamânale si diminuarea corespunzatoare a

salariului sau de pierderea totala a locului de munca.

Durata somajului, reprezinta intervalul de timp din momentul încetarii partiale sau totale

a activitatii pâna la reîncadrarea sau reluarea muncii într-un domeniu sau altul.

Politicile de ocupare reprezinta un ansamblu de masuri elaborate de stat pentru a

interveni pe piata muncii, în scopul stimularii crearii de noi locuri de munca, al ameliorarii

adaptarii resurselor de munca la nevoile economiei, al asigurarii unei fluiditati si flexibilitati

eficiente pe piata muncii, diminuându-se astfel dezechilibrele, disfunctionalitatile de pe piata

muncii.

Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul ocuparii considerat

dat si urmaresc gasirea de solutii pentru angajarea excedentului de resurse de munca,

concretizându-se în masuri si actiuni care sa asigure somerilor involuntari un anumit venit

pentru un trai decent sau de subzistenta.

Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de masuri, metode,

procedee si instrumente cu ajutorul carora se urmareste sporirea nivelului ocuparii.

24

Inflatia reprezinta aceea stare de dezechilibru economic în care masa monetara existenta

în economie depasesc necesarul real de moneda, ducând la cresterea generalizata a pretului si

la scaderea puterii de cumparare a banilor.

Deflatia este opusul inflatiei, reflecta situatia existenta în economie, în care, pe termen

lung, oferta de bunuri si servicii este mai mare decât cererea, având loc scaderea preturilor.

De aici, denumirea de presiune deflationista.

Stagflatia caracterizeaza situatia în care productia stagneaza, fara ca masa monetara sa

se micsoreze, accentuându-se, astfel dezechilibrul dintre cerere si oferta si fenomenul inflatiei.

Slumpflatia pune în evidenta starea de declin sau de regres a economiei, în care

productia nationala scade, iar inflatia se manifesta cu intensitate ridicata.

Inflatia târâtoare, sau linistita presupune un ritm mediu anual de crestere a preturilor de

pâna la 3%.

Inflatia moderata prezinta o crestere a preturilor de pâna la 6%.

Inflatia rapida se manifesta atunci când ritmul de crestere anuala a preturilor se apropie

de 10%.

Inflatia galopanta denumita si cu doua cifre se manifesta atunci când cresterea preturilor

este mai mare de 10% anual.

Hiperinflatia este forma cea mai acuta si presupune o rata medie anuala de 1000% si

peste acest nivel.

Politica antiinflationista se concretizeaza, în principal, în doua masuri prin care se lupta

împotriva cresterii preturilor si anume: masuri de reducere a cererii agregate si masuri de

stimulare a cresterii ofertei, de lichidare a ramânerii ei în urma fata de cerere.

25

CAPITOLUL 16. EXTERNALITĂŢILE ŞI BUNURILE PUBLICE

Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de

valorificare incompletă a resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre.

Dificultatea individualizării dreptului de proprietate este legată de consecinţele

excluziunii imperfecte şi de limitele obiective ce pot să apară în legătură cu transferul

bunurilor sau al controlului asupra acestora.

Excluziunea imperfectă se manifestă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun

economic nu aparţine unui singur subiect economic, ci este deţinut de un grup de persoane

fizice sau chiar juridice.

Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizează în faptul că limitarea

drepturilor legale de vânzare a acestora îi împiedică pe proprietari să încheie contractele cele

mai avantajoase, prin aceea că îi obligă pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri.

Atât excluziunea imperfecta cât şi gradul redus de transferabilitate al unor bunuri şi al

utilizării acestora nu permit o valorificare a oportunităţilor de schimb şi reprezintă situaţii

tipice de eşec al pieţelor.

Eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos exprimă faptul că nu s-a

ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri.

Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea

oamenilor, inclusiv mediul natural.

Costul social exprimă ansamblul cheltuielilor şi şanselor sacrificate, concretizate în

costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite

activităţi.

Costul privat exprimă numai cheltuielile suportate direct de unităţile implicate în

organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi.

Beneficiul social include, în expresie valorică, toate utilităţile de care beneficiază

membrii unei comunităţi ca urmare a organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi

economice.

Beneficiul privat include numai venitul obţinut direct de unităţile implicate în

organizarea şi desfăşurarea activităţii.

Bunurile publice sunt unice şi egale pentru utilizatori, în sensul că fiecare individ poate

beneficia de ele.

Nonexcluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice şi

exprimă posibilitatea ca oricine să beneficieze de un bun public fără ca prin aceasta să fie

afectată capacitatea altcuiva de a face acelaşi lucru.

Nonrivalitatea înseamnă lipsa de rivalitate între utilizatori şi este generată de

indivizibilitatea ofertei de bunuri publice.

26

CAPITOLUL 17. BUNĂSTAREA ŞI SĂRĂCIA

Interventia statului în economie înseamna participarea sa directa sau indirecta prin

politica economica a autoritatilor publice centrale si a administratiei locale, la activitatea

economica, la rezolvarea problemelor economice si sociale, locale si nationale, conjuncturale

sau structurale, precum si a celor globale, pe perioade scurte si pe termen lung, cu ajutorul

unor anumite instrumente sau mijloace, prin masuri si actiuni concrete.

Bugetul de stat se prezinta sub forma unei balante economice în care sunt prevazute si

autorizate veniturile (sau încasarile) si cheltuielile statului.

Multiplicatorul cheltuielilor publice exprima cresterea productiei si a veniturilor prin

marirea cheltuielilor publice fara ca volumul impozitelor sa se modifice.

Multiplicatorul fiscal reflecta cresterea productiei si a veniturilor prin diminuarea

impozitelor, fara ca totul cheltuielilor bugetare sa fie modificat. Si în acest caz, deficitul

bugetar se finanteaza prin împrumuturi.

Multiplicatorul bugetului echilibrat exprima influenta pe care o are asupra productiei

marirea egala si simultana a veniturilor si cheltuielilor statului.

Datoria publica se concretizeaza în împrumuturile interne sau externe contractate de

catre stat, atunci când tara respectiva se confrunta cu dificultati economice.

Serviciul datoriei reflecta toate platile legate de executarea obligatiilor asumate, adica

atât rambursarea împrumuturilor, cât si achitarea dobânzilor aferente.

Programarea sau planificarea macroeconomica reprezinta una din modalitatile de

interventie a statului în economia de piata moderna. Ea se concretizeaza în decizii

macroeconomice, în programe sau planuri de dezvoltare pe un anumit orizont de timp, ce

cuprind obiective economice, niveluri orientative, masuri si fenomene de îndeplinire privind

evolutia diferitelor sectoare si ramuri ale economiei, mecanismul preturilor, în corelare cu

piata economica externa.

Puterea de cumparare poate fi definita ca reprezentând aspectul cantitativ al satisfacerii

nevoilor economice ale unui individ sau ale unei colectivitati.

Nivelul de trai se refera exclusiv la dimensiunea cantitativa a gradului de satisfacere a

acestor nevoi economice, este complet cuantificabil, adica exprimabil în moneda si reprezinta

o relatie între nevoile economice si capacitatea individului sau a societatii de a le satisface.

Masurarea nivelului de trai se face prin intermediul indicatorilor economici de consum

prin determinarea, ca medie a consumului de bunuri si servicii pe locuitor.

Calitatea vietii poate fi definita ca fiind ansamblul conditiilor si sferelor din care se

compune viata integrala a omului.

Calitatea vietii cuprinde resursele vietii si cadrele vietii.

Modul de viata reprezinta forma colectiva în care sunt valorificate conditiile privind

calitatea vietii.

Stilul de viata reprezinta aspectul personalizat, individualizat al modului de viata.

Asigurarile sociale constituie acea parte a relatiilor social-economice banesti cu ajutorul

carora în procesul repartitiei produsului intern brut se formeaza, se repartizeaza, se

gestioneaza si se utilizeaza fondurile banesti necesare ocrotirii obligatorii a salariatilor si

pensionarilor, a membrilor cooperatiei mestesugaresti si asociatiilor agricole, a avocatilor, a

agricultorilor, a mestesugarilor cu ateliere proprii, a întreprinzatorilor particulari, a slujitorilor

cultelor, a personalului casnic care lucreaza la persoane fizice, a persoanelor ce deservesc

blocurile de locatari, aflate în incapacitate temporara sau permanenta de munca, în caz de

batrânete si în alte cazuri prevazute de lege.

Programele de combatere a saraciei vizeaza actiuni de ajutorare a persoanelor aflate sub

pragul oficial de saracie, sub diverse forme: cantine pentru asigurarea hranei, camine pentru

asigurarea locuintei, programe de socializare etc.

27

Garantarea venitului minim pe economie se refera la stabilirea unui nivel minim al

salariului, sub care nici o firma, indiferent de forma de proprietate nu poate negocia sau

acorda efectiv salariul, precum si a unui venit minim garantat de catre autoritatile publice

locale (primarii) în schimbul unor contraprestatii de natura sociala (munca în folosul

comunitatii).

Protectia sociala pe care o realizeaza statul are ca scop reducerea discrepantelor de

venituri si, în general de avere, care se formeaza între indivizi în cursul activitatii economice.

28

Bibliografie obligatorie

1. Patache L., Economie, Biblioteca USH, Constanța, 2017.

2. Patache L., Pivodă R., Microeconomie, Editura Fundaţiei “România de Mâine”,

Bucureşti, 2013.

3. Grant S. (2014), Cambridge IGCSE Economics, UK Cambridge: Cambridge

University Press.

4. Constantinescu M., Macroeconomie, Ed. Revers, Craiova, 2015.

Bibliografie facultativă

1. Iacob (Patache) L., Piața muncii și ocuparea în zona Dobrogei, Editura Economică,

București, 2010.

2. http://www.revistadestatistica.ro/.

3. http://www.capital.ro/macroeconomie-si-statistica.