elemente de comunicare

Elemente de teoria comunicării

Componentele situaţiei de comunicareFuncţiile limbajuluiTipuri de comunicareComunicarea verbalăComunicarea nonverbală (trăsături, “transmiţători”

Componentele situaţiei de comunicare

Emiţătorul (E) = reprezintă sursa de informaţie prezentă intr-o situaţie de comunicare, sursa mesajului, fiind dotat cu un aparat şi un mecanism de codare;

- în cazul comunicării verbale locutorul (emiţătorul) va selecta semnele din codul lingvistic şi le va combina conform regulilor gramaticale.


Receptorul (R) = este beneficiarul informaţiei intr-o situaţie de comunicare; este vizat de către emiţător; primeşte mesajul si îl decodează

- în cazul comunicării verbale interlocutorul (receptorul) va face apel la memorie (operaţie de decodificare a mesajului) şi va actualiza cunoştinţele de limba necesare degajării semnificaţiei conţinute in mesaj .

- în general, receptorul este şi destinatarul informaţiei, dar există situaţii de comunicare în care cele două poziţii se disociază (ex.: a spune ceva cuiva pentru a auzi altcineva).


Canalul = reprezintă suportul fizic al transmiterii mesajului.(în cazul comunicării verbale orale, se constituie din aerul prin care se propagă undele sonore.)

Codul = sistemul de comunicare pe baza căruia se construiesc mesajele (ex.alfabetul unei limbi naturale, cod lingvistic alcătuit din semne lingvistice; alfabetul Morse, cod artificial; limbajul surdo-muţilor).


Mesajul = vehiculul informaţiei (în cazul comunicării verbale orale, este constituit din rezultatul operaţiei de codare care merge de la sunet la sens.)

Referentul = în orice situaţie de comunicare mesajul vehiculează informaţie despre un anumit referent; despre ce anume se comunică (stricto sensu).

Contextul = circumstanţele în care are loc comunicarea, circumstanţe privind timpul, locul emiterii, respectiv receptării, identitatea, statutul social şi relaţiile dintre actanţi etc.

Funcţiile limbajului – cf. Roman Jakobson Lingvistică şi poetică

Funcţia emotivă (expresivă) = centrată pe emiţător, exprimă starea afectivă a acestuia;

Mărci gramaticale în enunţuri:- persoana I la pronume şi verbe;- interjecţii;- exclamaţii.Ex. Of, ce greu îmi e!


Funcţia conativă (persuasivă, retorică) = centrată pe receptor, vizează efectul de convingere pe care mesajul trebuie sa îl aibă asupra acestuia;

Mărci gramaticale în enunţuri:- persoana a II-a la pronume şi verbe;- vocativul, imperativul.Ex. Hei, tu, treci aici!


Funcţia referenţială = centrată pe referent, va fi legată de realitatea pe care o exprimă mesajul;

Mărci gramaticale în enunţ:- persoana a III-a la pronume şi verbe.Ex. Cineva strigă afară.

Funcţia metalingvistică = centrată pe cod (astfel mesajul va conţine referiri la codul utilizat);

Ex. Ce înseamnă “hebdomadar?”


Funcţia fatică = centrată pe canalul de comunicare, pe care astfel îl vizează, menţinând controlul funcţionării lui;

Ex. Alo, mă auzi?

Funcţia poetică = centrată pe mesaj, va avea rolul de a-l pune în valoare, atrăgând atenţia asupra modului în care acesta este formulat; presupune folosirea procedeelor artistice;

Ex. Sara pe deal, buciumul sună cu jale.


Observaţii:1. În contextele reale de comunicare, unui mesaj i se pot

asocia mai multe funcţii ale limbajului, însă una va fi predominantă;

2. Funcţia poetică nu este regăsibilă exclusiv în comunicarea literară. R. Jakobson oferă exemplul unui slogan electoral în care observă existenţa funcţiei poetice – este vorba de sloganul preşedintelui american Eisenhower “I like Ike.” În acest mesaj, lingvistul demonstrează existenţa funcţiei poetice, realizate prin asonanţă, subiectivitate, simetrie.

3. Chiar şi în cazul literaturii, există texte ce au o funcţie poetică accentuată, aşa cum este poezia lirică, dar există şi unele în care funcţia referenţială este mai vizibilă – romanul realist.

Tipuri de comunicare

Comunicare nonverbală (bazată pe diferite limbaje)

verbală(bazată pe limbile naturale)

limba naturală = codul folosit in comunicarea

interumana

= orice limbă care s-a vorbit sau se vorbeşte

pe suprafaţa pământului

orală după felul canalului scrisă

de transmisie

literară nonliterară după caracterul ficţional literară nonliterară

sau nonficţional

Comunicarea verbală Conform Gramaticii Academiei (2005: 1),

„comunicarea lingvistică – în componenta sa constructivă – reprezintă un proces care se bazează pe existenţa unui fond comun şi relativ stabil de unităţi lingvistice apte de a fi incluse, în virtutea unor reguli, de asemenea comune şi relativ stabile, în componenţa unor semne lingvistice superioare ca întindere şi complexitate, marcate însă prin specificitate şi efemeritate, trăsături variind între stereotip / comun şi (strict) specific / particular, între repetabil / durabil şi efemer / strict circumstanţial şi personal.”

Comunicarea verbală Codul lingvistic este stratificat, distingându-

se componente minimale la diferitele sale niveluri (fonetic – fonem, lexical – lexem, morfologic – morfem etc.), iar unităţile stabilesc între ele relaţii de echivalenţă sau de opoziţie, de coprezenţă (în plan sintagmatic) sau de substituţie (în plan paradigmatic).

Comunicarea verbală Format dintr-un număr limitat de elemente şi

având un set finit de reguli de combinare, codul lingvistic permite generarea unei mulţimi potenţial infinite de propoziţii şi fraze bine-formate (idee susţinută de gramatica generativă). Limba înregistrează variante diferite în sincronie (de exemplu, stilurile funcţionale) sau diacronie (româna contemporană diferă de româna din secolul al XIX-lea).

Comunicarea nonverbală Comunicarea nonverbală este reprezentată de

toate sistemele de comunicare ce nu presupun folosirea cuvintelor. Ori de câte ori alţi stimuli decât cuvintele creează un sens în mintea emiţătorului sau a receptorului, vorbim despre comunicare nonverbală.

Trăsături ale comunicării nonverbale

combină mai multe coduri (gest, privire, poziţia corpului, plasarea în spaţiu, mişcare, miros, culori etc.);

semnificaţiile sale pot fi universale (zâmbetul este în orice cultură semnul confortului interior), dar pot să şi depindă de normele culturale (percepţia asupra distanţei interpersonale);

este un tip de comunicare imediată, naturală, continuă, are un rol deosebit de important în formarea primei impresii (în literatura de specialitate se vorbeşte de faptul că primele 30 de secunde din întâlnirea cu o persoană sunt decisive în evoluţia interacţiunii cu aceasta);

este cel mai bun mijloc de transmitere a emoţiilor.

Trăsături ale comunicării nonverbale Mijloacele de comunicare nonlingvistice „au,

în mod obişnuit, un caracter mai local, mai temporal şi mai ambiguu decât limbajul. Ele sunt prelingvistice sau extralingvistice, non-sistematice, de regulă neînregistrate şi învăţate în mod informal. Sunt moduri de comunicare deschise colectivităţii şi alegerii libere, legate direct de experienţa personală şi de interacţiunea socială, de lumea materială concretă în care trăieşte omul”. (cf. Denis McQuail)

“Transmiţători” în comunicarea nonverbală

Mişcările corpului şi gesturile (de al căror studiu se ocupă kinezica) sunt importante surse de informaţie. Există gesturi care au un corespondent verbal imediat (mişcările capului atunci când aprobăm ceva sau când nu suntem de acord cu ceva), altele care acţionează ca semnale sociale (strângerea mâinilor la întâlniri) sau gesturi care exprimă emoţii (atingerea gâtului). La fel ca alte forme de comunicare nonverbală, gesturile pot avea semnificaţii universale sau dependente de contextul cultural

“Transmiţători” în comunicarea nonverbală Mimica (în care se includ şi mişcările ochilor)

este un alt element important în comunicarea nonverbală pentru a intensifica, masca sau neutraliza anumite emoţii. În termenii semioticii, expresia feţei este un index, întrucât se află în legătură directă cu starea emoţională.

Cercetările în acest domeniu, întreprinse de Paul Ekman, au pus în evidenţă existenţa unei categorii speciale de expresii faciale, microexpresia. Aceasta este un fragment al unei expresii, aproape imperceptibil (cu durata între 1/15 şi 1/20 dintr-o secundă), care poate oferi informaţii preţioase despre starea de spirit a interlocutorului.

“Transmiţători” în comunicarea nonverbală Paralimbajul (intonaţia, pauzele, tonul,

frecvenţa vorbirii) este un alt indicator felului în care se desfăşoară o comunicare. În egală măsură tăcerea devine un aspect semnificativ şi poate fi interpretată în moduri diferite (teamă, emoţie, reţinere, confuzie etc.);

“Transmiţători” în comunicarea nonverbală Timpul şi spaţiul sunt de asemenea

purtătoare de informaţie. Valoarea pe care o dăm timpului şi felul în care îl folosim reprezintă indicatori importanţi despre fiecare dintre noi. La nivel cultural, există diferenţe în felul în care este perceput timpul (aceste diferenţe se reflectă şi în limbă, prin felul în care se exprimă gramatical timpul).

“Transmiţători” în comunicarea nonverbală Felul în care este perceput spaţiul este o

variabilă culturală. Comunicarea faţă-în-faţă este asociată de cele mai multe ori cu un conţinut emoţional puternic (pozitiv sau negativ). Distanţa dintre emiţător şi receptor în asemenea tipuri de conversaţii variază considerabil de la o societate la alta. În ţările mediteraneene este permisă (chiar privilegiată) apropierea, în timp ce o cultură asiatică valorizează distanţa.

“Transmiţători” în comunicarea nonverbală Într-un interviu acordat anul trecut ziarului

Washington Post (Every Body’s Talking)[1], fostul agent FBI, Joe Navarro, specialist în comunicare nonverbală, atrage atenţia asupra importanţei pe care o are un aspect al comunicării nonverbale în viaţa cotidiană: Când sunt întrebat care este cel mai sigur mod pentru a determina gradul de stabilitate al unei relaţii, răspund că niciodată cuvintele nu sunt cele importante. Totul se află în limbajul trupului. Comportamentele nonverbale, pe care cu toţii le transmitem, le vorbesc celorlalţi, în timp real, despre ce gândim, ce simţim, ce ne dorim sau ce intenţionăm.

[1] http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2008/06/20/AR2008062002500.html

Documents

elemente de comunicare