ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE

www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z

SUPORT DE CURS

PROBLEMATICA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI ÎN SOCIETATEA MODERNĂ - EVALUARE ŞI INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ -

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE

– TIPOLOGIE, EVALUARE ŞI INTERVENŢIE ADLERIANĂ(George Gojgar)

2009

http://Www.cartiaz.ro/


ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE – TIPOLOGIE, EVALUARE ŞI

INTERVENŢIE ADLERIANĂ

(material preluat din cursurile şcolii de psihoterapie adleriană)

1. Psihopatologie

Manaster şi Corsini

Wolfe (1932) a afirmat că:

„Nu există fiinţă umană care să nu aibă o trăsătură nevrotică. Toţi suntem

nevrotici, deoarece normalitatea nu există decât ca o limită ideală a comportamentului

uman. Cititorul este rugat să nu se eticheteze drept nevrotic dacă a găsit un mecanism

nevrotic în viaţa sa. Funcţia igienei mintale nu este să producă îngeri, ci să prevină

fiinţele umane din carne şi oase să îşi strice activităţile şi să plonjeze într-o nefericire

total inutilă.” (p. 294)

„Linia dintre normal şi patologic este foarte indistinctă.” (Dreikurs, 1967, p.8)

În cadrul teoriei psihologiei individuale, persoana sănătoasă, nonpatologică se

mişcă, psihologic şi comportamental, cu bun simţ comun şi curaj în interesul social (al

celorlalţi – n.t.); totuşi chiar şi persoana sănătoasă are logică privată deviantă, fără zone

de descurajare şi un sentiment de inferioritate pentru care compensează în direcţii în

afara bunului simţ comun. Nimeni nu este perfect – superior – fără pată şi eşecuri.

Aceasta portretizează condiţia umană şi se potriveşte cu bunul simţ comun. Toată lumea

este de acord cu afimţia “Nimeni nu este perfect”. Totuşi, majoritatea oamenilor vor

avea, la un nivel abia perceptibil, o rezervă care spune “cu excepţia mea; eu trebuie să

fiu perfect de bun(ă)”, “numai că eu trebuie să am un succes perfect”.

Psihologia individuală situează responsabilitatea fiecărui individ în crearea

propriei sale personalităţi. Urmează logic, faptul că fiecare individ diferă ca tip şi grad

de o personalitate de neatins (irealizabilă), ideal de sănătoasă. Astfel, există o infinitate

de stiluri ale vieţii, simptome şi posibile modele patologice.2



Euristic, nu este folositor a se rămâne la unicitatea fiecărei persoane – blochează

înţelegerea generală. Pentru a înţelege oamenii trebuie să ne uităm la ceea ce au în

comun; pentru a înţelege un individ trebuie să ne uităm la individ. Vom înţelege mai

multe despre oricare persoană privind-o în contextul generalităţilor şi similarităţilor pe

care le ştim despre oameni în general.

Practic, oamenii de ştiinţă nu pot aborda deviaţia de la norme fără a generaliza şi

categori. Studiile de caz sunt informative, şi am semănat această carte cu părţi de cazuri.

Totuşi, generalităţile sunt didactic mai eficiente.

Recunoscând că trebuie să subliniem mereu unicitatea individului, din motive

practice, didactice şi de înţelegere/cunoaştere punem oamenii laolaltă pe baza aspectelor

lor comune. O facem explicând patologia, înţelegând simptomele şi clarificând tipurile

de personalitate. Restul acestei secţiuni are de-a face cu generalităţile.

Nevroză

Taxonomia tradiţională a tipurilor de personalitate este de a împărţi oamenii în

cinci gruprui mari: (a) normali, (b) retardaţi, (c) psihotici, (d) psihopaţi şi (e)

psihonevrotici. Totuşi, clasificarea acestora, deşi are un anume şarm şi logică, în fapt nu

ajută mult deoarece oamenii sunt mult prea complecşi pentru a se potrivi frumos

(neatly) în această clasificare. Astfel avem tot felul de probleme legate de reliability

clasificării şi deasemenea în legătură cu semnificaţia (meaningfulness) clasificării

indivizilor în aceste categorii.

O discuţie interesantă s-a înfiripat la un moment dat într-un cadru penitenciar. Dr.

X argumenta că el încă nu a văzut un psihopat adevărat. „Dar Jerry Smith?” l-a provocat

cineva (challenged) cineva din grup, amintind un încarcerat bine-cunoscut. Dr. X s-a

gândit o vreme, şi apoi a spus: „În fine, da, dacă ştiu pe careva care să se potrivească

descrierii clasice, atunci acela este Jerry.” Toţi ceilalţi au aprobat. „Însă el este unul la

un milion” a argumentat Dr. X.

În acest moment cineva a luat fişa lui Jerry – şi lo! Psihiatrul care îl examinase l-a

diagnosticat oficial pe Jerry: „Psihonevrotic”.

3



Ce este un nevrotic? Descriptiv vorbind, un nevrotic este oricine crează probleme

pentru sine şi/sau alţii prin faptul că reacţionează la viaţă ilogic. Cineva fără sens se

simte vinovat, sau inferior, sau suspicios sau supărat, sau tensionat, este un nevrotic.

Astfel, Charlie, cronic incapabil să se decidă; Peter, care se simte întotdeauna vinovat;

Margaret, crezând în mod greşit că este proastă şi neatractivă – toţi sunt nevrotici.

Adler, la început, considera geneza nevrozei ca tipare de neadaptare sistemică,

pornite de la diferite inferiorităţi organice. Mai apoi, el tindea să privească sentimentele

nevrotice ca un conflict dintre două aspecte ale individului: (a) marea dorinţă de putere,

acceptare, superioritate; şi (b) sentimente puternice de inferioritate. Afirmaţia „Vreau să

fiu important dar simt că sunt un nimic”, exprimă un conflict.

Mai târziu, Adler a văzut nevroza ca o mişcare de distanţare de interesul social,

persoana îndreptându-se spre importanţa de sine şi în consecinţă depărtându-se de

binele grupului.

După cum a formulat Dreikurs (1967), dinamicile de la baza patologiei sunt

scopurile private ale individului şi stilul de viaţă versus cerinţele sociale şi sentimentul

de comuniune socială. Adler a văzut patologia ca un conflict între simţul privat şi bunul

simţ comun. „Persoana nevrotică abordează conflictul ascunzându-şi simţul privat

(logica privată – n.t.) de propria conştiinţă, nerecunoscându-şi propriile tendinţe când

acestea intră în conflict cu conştiinţa sa, cu bunul său simţ comun. El caută alibiuri

pentru a-şi scuza eşecurile sociale [….]. Dacă boala sau simptomele bolii sunt folosite,

diagnosticul de nevroză este justificat”. (Dreikurs, 1967, p. 8)

Un nevrotic se distanţează de alţii. Aceasta se întâmplă la copiii care au fost prost

îngrijiţi psihologic. Patru feluri fundamentale de a îngriji prost copii sunt (a) a-i neglija;

(b) a-i respinge; (c) a-i răsfăţa şi (d) a-i compătimi.

Poate că aspectul esenţial, cel mai central, al unei nevroze este descurajarea.

Milioanele de feluri diferite în care o persoană poate arăta descurajarea sunt datorate

ingenuităţii umane. În terapie, dacă este timp, problemele nevrotice se reduc aproape

întotdeauna la convingerea că persoana nu este îndeajuns de bună, este inacceptabilă, nu

poate reuşi, nu poate aparţine. Acest aspect pesimist poate să nu apară multă vreme,

4



deoarece oamenii le ascund cu dibăcie, dar dacă este timp destul şi dacă terapeutul are

răbdare, elementul cel mai fundamental isteric şi congruent din nevroză este, inevitabil,

o adâncă descurajare: nimeni nu mă poate iubi cu adevărat; nimeni nu mă poate dori cu

adevărat; nu pot reuşi, de fapt. Din perspectiva unui terapeut adlerian, orice mişcare

spre curaj înseamnă progres. Iată un exemplu:

Harold a fost concediat din poziţia lui din management, din motive politice. S-a

deprimat, a refuzat să caute un servici şi în cele din urmă a luat o slujbă slab plătită într-

o alimentară. Între timp, la nedreptatea prin care şi-a pierdut postul, s-a mutat din

cartierul său şi a ajuns să-i exaspereze constant cu plângerile pe soţie şi cei doi copii ai

lor. Până la urmă s-a dus la terapie. Într-o zi, după câteva luni de terapie, i-a spus

terapeutului său că şi-a schimbat slujba cu una care plătea ceva mai bine. Terapeutul s-a

bucurat şi i-a spus pacientului său că această mişcare/mutare (move) optimistă

dezvoltării viitoare. Curând după aceea, acest bărbat a avut curajul să-şi caute fostul

patron şi a fost angajat imediat, cu o creştere de salariu.

Depresia lui Harold a fost o reacţie nevrotică, un refuz de a participa la realităţile

vieţii. Plângerile sale, refuzul de a face ceva, reprezentau adânca sa descurajare, un fel

de atitudine „la ce bun?!”. Cu toate acestea, când a avut îndeajuns bun simţ comun

pentru a căuta o slujbă puţin mai bună, aceasta a arătat că are ceva curaj de început care

mai apoi, i-a permis să facă ce a trebuit pentru a se reabilita (reinstate).

Când Harold s-a simţit descurajat, a reacţionat într-un mod inutil – depresie – şi

chiar după ce a primit postul de la alimentara se plângea de cum l-a vitregit viaţa. Când

a început să aibă curaj, a căutat să îşi îmbunătăţească situaţia economică, chiar dacă şi

cu puţin.

În general un nevrotic îşi raţionalizează comportamentul laş prin stabilirea de

idealuri înalte şi prin atribuirea unora joase altor oameni. Prin depreciere, persoana

descurajată poate să se uite de sus la alţii. Observăm aceasta destul de frecvent la

oamenii cu sentimente de superioritate, ei îi privesc de sus pe alţii cu remarci de genul:

„Sunt sincer(ă) şi corect(ă), nu ca…..”

„Nu voi păcăli pe nimeni, spre deosebire de …”

5



„Măcar eu nu beau mult …”

Aceasta este ceea ce Adler numea o „tendinţă depreciativă” (?). Astfel de oameni

descoperă un mod compensator de a-şi spune lor înşile cât de „buni” sau „superiori”

sunt, ca reacţie la sentimente de insignifianţă, aşa-numitul sentiment de inferioritate, şi

îi depreciază pe alţii.

Psihoză

Termenul psihoză nu are un referent clar. Când descriu indivizi anormali într-o

situaţie clinică, practicienii se contrazic unul pe altul la nesfârşit despre decizia de a

pune pe cineva înt-una sau alta din categoriile generale – nevrotic, retardat, psihotic,

psihopat, normal – şi aşa mai departe, în cadrul fiecărei dintre aceste categorii vor exista

şi mai multe diferende (?). Din aceste motive mulţi oameni în psihologie nu agreează

sistemele nosologice impuse de tribunale, companii de asigurare, planuri medicale şi

alte agenţii.

Totuşi este evident că unii oameni sunt pur şi simplu „nebuni” – cineva care se

plimbă vorbind cu voce tare nimănui şi gesticulând, cineva care bea până la îmbătare şi

care atunci încearcă ceva foarte periculos; cineva care crede că CIA sau KGB îi ascultă

telefonul, cineva care continuă să facă gesturi sau tentative de suicid. Cu siguranţă că

dacă aţi întâlni un bărbat, cum am făcut noi odată, într-un spital pentru tulburări mintale,

care era ghemuit ca un bebeluş, scâncea dacă era atins, nu mânca şi care putea exploda

dintr-o dată într-o agitaţie violentă, aţi gândi: „Această persoană este cu certitudine

anormală”.

Poziţia adleriană despre psihoză este destul de simplă şi ar trebui să fie

previzibilă. Psihoticul este o persoană fără sentiment de comuniune socială şi curaj,

cineva care a renunţat, şi care a găsit o cale de a evita stresurile vieţii prin modalitatea

„isteaţă” de a fi lbolnav. Asemenea indivizi nu au toleranţă psihologică, şi poate rezulta

o „cădere nervoasă”. Aceşti inidizivi în general nu aveau sentiment de comuniune

socială – erau singuratici, outsideri, spectatori nu erau participanţi la viaţă. Practic în

fiecare caz de omor în masă, precum cunoscutul caz Unruh criminalii sunt descrişi drept

6



tăcuţi, temperaţi, auto-suficienţi – şi putem citi aceşti termeni ca însemnând „lipsă de

sentiment comunitar”. Astfel de oameni au păreri incorecte despre viaţă, despre alţi

oameni, obligaţiile lor familiale, participare socială şi ei se percep pe sine eronat în

relaţie cu obligaţiile şi provocările vieţii. Doza de toleranţă psihologică a unei persoane

este parţial legată de tăria relaţiilor cu alţii. Persoana care este psihologic singură nu se

uită spre o lume văzută ca ostilă.

De aici putem vedea importanţa unei bune vieţi timpurii de familie, a relaţiilor

solide cu alţii, nevoia pe care o au copiii şi tinerii de a fi încurajaţi de părinţii lor şi de

alte rude, aşa încât toleranţa psihologică să poată fi întărită pentru a întâmpina bufeurile

vieţii cu determinare şi curaj. Cei care nu pot face aşa găsesc metode de

evadare/eschivare. Nevroticul îşi găseşte scăparea într-o tentativă de a evita pierderea

stimei de sine. Psihoticul a renunţat şi se retrage dintr-o realitate prea dureroasă pentru a

fi suportată. De ce anume va fi cineva „maniaco-depresiv” şi altcineva „shizofren” nu

este clar deocamdată, dar putem ipoteza (?) că însăşi natura „căderii mintale” este legată

de stilul vieţii persoanei, la fel cum se poate datora într-o măsură factorilor biologici

intrinseci.

În timp ce nevrotici îşi menţin sau îşi măresc stima de sine scăpând de sau

evitând anumite sarcini ale vieţii, psihoticii, mai descuraţi sau fără sentiment de

comuniune socială, evită saricinile vieţii complet şi substituie propriile lor „sarcini” cu

care au de-a face temători, în felul lor, nonconsensual. „Sarcinile” sau scopurile

psihoticului sunt aşa de diferite de bunul simţ comun încât atunci când toţi le văd ca

eşecuri totale, ei încă se pot privi pe sine ca fiind mult superiori altora pentru că, din

punctul lor de vedere, numai psihoticii lucrează la problemele reale, doar ei cunosc

problema. Vorbind despre psihotic, Dreikurs (1967) spune: „Prin iluzii (delusions) şi

halucinaţii, se poate impresiona pe sine cu o realitate asumată, care se conformează

atunci simţului său privat. El trăieşte într-o lume a lui, în care scopurile personale îşi

găsesc o justificare completă. Nu mai aderă la logica vieţii; îşi are logica sa, pe care nu

o mai are nimeni altcineva”. (p.9)

7



Psihopatologia are de-a face cu legea personală de mişcare a individului şi cu

sentimentul de comuniune socială. Nevroticul se mişcă dureros pe o linie de mişcare

mai puţin, în loc de mai mult, apropiată de bunul simţ comun şi sentimentul de

comuniune socială. Psihoticul se mişcă pe o linie care nu are legătură cu bunul simţ

comun, sarcinile vieţii, cu profundă descurajare, care reduce mult posibilitatea de a

acţiona cu sentiment de cooperare.

Psihopaţi

Personalitatea psihopată este privită mai mult ca o neadaptare socială decât ca o

neadaptare a personalităţii de majoritatea autorităţilor, (cf. Dana, 1965). Aceasta este o

distincţie dificil de făcut pentru un adlerian. Dacă toate comportamentele şi problemele

sunt probleme sociale, atunci toate neadaptările sunt sociale şi vice versa.

Psihopatul nu îşi dezvoltă niciodată sentiment comunitar suficient, nu trăieşte

bunul simţ comun. Psihopatul se mişcă în cadrul realiltăţii consensuale, părând că

acceptă logica vieţii sociale dar în fapt acceptând doar faţada şi procedurile vieţăii

sociale pentru scopul său personal şi simţul privat. Psihopaţii nu acceptă logica vieţii

sociale, regulile şi obligaţiile ei, ca având vreo tangenţă cu ei. Din moment ce ei nu au

sau nu subscriu la bunul simţ comun, nu se simt „bolnavi”. Totuşi, când purtarea lor

intră în conflict cu obiceiurile sau regulile sociale, atunci se simt arătaţi cu degetul sau

molestaţi de societate. În acest sens neadaptarea (sau adaptarea eronată – n.t.)

psihopaţilor este resimţită ca suferinţă din cauza societăţii.

Tipuri (ca „Psihopatologie”)

Adler a afirmat:

„Noi nu considerăm fiinţele umane tipuri, deoarece fiecare persoană are un stil de

viaţă individual. Dacă vorbim de tipuri, aşadar, o facem numai ca unealtă conceptuală

pentru a face mai clare/înţelese (understandable) similarităţile indivizilor. (Adler,

1929/1969, p. 102)

8



Numai pentru scopuri didactice – pentru luminarea câmpului larg – desemnez

[….] pentru [….] a clasifica atitudinea şi comportamentul indivizilor faţă de probleme

exterioare.” (Adler, 1935a, p. 6)

În consecinţă, pentru a face dinamicile comune ale indivizilor mai clare, Adler şi

continuatorii săi au elaborat descrieri de tipuri de persoane. Deşi ne gândim de obicei la

aceste tipuri ca incluzând numai tipuri de personalitate adultă, au fost elaborate şi unele

(câteva) tipuri pentru copii. Ne vom referi mai întâi la tipurile pentru copii deoarece ele

pot face mai accesibile, mai limpezi tipurile adulţilor şi deoarece ele sunt, în general,

premergătoare tipurilor adulte.

Tipuri ale copilăriei

Avertizând iar, aşa cum o făcea adesea Adler, că totul poate fi altfel, primul dintre

tipurile copilăriei are de-a face cu copiii care suferă de boli sau organe imperfecte. Ce se

poate întâmpla cu astfel de copii? Ştim din discuţiile noastre anterioare despre

inferiorităţile organelor că copiii pot compensa pentru slăbiciuni reale sau percepute. Ei

pot ajunge puternici în alte zone, fără legătură cu infirmitatea lor, sau se pot lupta foarte

tare pentru a deveni puternici într-o zonă unde au fost bolnavi sau slabi. Dar unii nu se

vor dezvolta pe ei înşişi sau sentimentul lor de comuniune socială. Ei consideră că li s-a

dat partea proastă a vieţii şi se simt umiliţi şi inadecvaţi pentru tot restul vieţii. Astăzi,

copii bolnavi sau handicapaţi au o şansă mult mai mare de a primi o pregătire pentru

aptitudinile speciale şi pentru traiul în societate decât era cazul pe vremea lui Adler.

Totuşi descurajarea persistă la copiii care au o slăbiciune sau inferioritate fizică

evidentă.

Tipul de copil care poate să nu îşi dezvolte sentimentul de comuniune socială este

în general copilul răsfăţat. În special mama îşi poate răsfăţa copilul care mai apoi poate

ajunge să se aştepte ca alţii să trebuiască să îi facă pe plac, să îi satisfacă toate dorinţele.

Copilul se va aştepta să fie tratat special; va aştepta să fie servit; nu va înţelege

responsabilitatea faţă de sine şi alţii. Sentimente de apartenenţă, de cooperare, de

comuniune social pur şi simplu aceşti indivizi nu le au. Ei ajung să ceară, centraţi pe

sine, să şefească.

9



În timp un astfel de copil creşte, îşi fixează un stil de viaţă, se aşteaptă la mai

mult, cere mai mult, şi devine mai puţin plăcut chiar şi pentru cei care în trecut au vrut

să îl/o servească. Copilul poate să încerce a-i pune pe alţii în serviciul său folosind

şarmul, dar de obicei, dacă alţii îi fac servicii, copilul se aşteaptă la mai mult. Copilul

răsfăţat încearcă în moduri subtile să îi facă pe alţii să îl servească şi când aceştia se

conformează el devine tiran. Când acest copil ajunge adult, tot mu va coopera, şi fie îi

va fermeca pe alţii să îl servească, fie se revoltă împotriva altora pentru că nu îi dau

ceea ce i se cuvine. „Fiecare copil răsfăţat devine un copil urât (de alţii – n.t.)” (Adler,

1956, p. 170) Copilul neglijat nu ajunge să cunoască prietenia, dragostea şi cooperarea.

Privind viaţa în viitor fără a simţi pentru şi a se ataşa de alţii, copilul neglijat se va simţi

inadecvat în întâmpinarea problemelor vieţii. Acest copil se va distanţa şi mai mult de

alţii, fără speranţa de a şi-i apropia.

„Aceste trei situaţii – organe imperfecte, răsfăţ şi neglijare – favorizează

acordarea unui sens greşit vieţii; şi copii din aceste situaţii vor avea nevoie aproape în

toate cazurile de ajutor la revizuirea felurilor în care abordează problemele. Ei trebuie

ajutaţi spre un sens mai bun.” (Adler, 1932/1962, p. 20)

Paragraful precedent arată dilema tipurilor copilăriei. Pe de o parte sunt situaţii

care cresc probabilitatea copiilor de a ajunge la noţiuni inutile şi greşite, enumerate ca

rezultate tipice ale acelor situaţii. Pe de altă parte, sunt descrieri ale tipurilor ca

rezultate. În fiecare caz copilul este cel care ia decizia, creează un stil de viaţă în lumina

cunoaşterii şi înţelegerii sale a vieţii.

Tipuri adulte

La un moment dat Adler a separat oamenii în tipuri, din motive pur euristice

(cercetare). Schema sa de clasificare este foarte similară tipologiei antice a medicului

grec Hipocrate (Adler, 1956). Deasemenea este întrucâtva similară tipologiei lui

Dreikurs despre scopurile eronate ale copiilor, care este la rândul ei similară cu cea

elaborată de Nira Kefir (Kefir & Corsini, 1974), în conceptualizarea priorităţilro

oamenilor făcută de ea.

10



După mulţi ani de cercetare a tipurilor de personalitate, Hans Eysenck a

redescoperit de fapt sistemul cu patru tipuri al lui Hipocrate. Folosind terminologia lui

Adler, care sunt aceste patru tipuri majore?

Primul tip enumerat poate fi considerat persoana normală de succes – care îşi

rezolvă problemele bine. Adler se referea la aceste persoane ca fiind Folositoare , o

desemnare de bun simţ comun. Al doilea tip, persoana care Conduce, este dominatorul,

şeful, cinveva care vrea să i se facă voia. Al treilea tip, Evitantul, fuge de probleme,

evadează. Şi al patrulea tip, Acaparatorul (Getter), este cel care se sprijină pe alţii,

dependentul.

Deşi aceste patru tipuri nu se potrivesc perfect într-o tipologie cu patru părţi, ele

au fost elaborate de Adler după două dimensiuni ce explică natura sau tipul mişcării

unui individ. „Principiile care mă ghidează când grupez indivizii în aceste patru tipuri

sunt (1) gradul lor de apropiere de integrare socială şi (2) forma de mişcare pe care şi-o

dezvoltă (cu activitate mai multă sau mai puţină) pentru a-şi menţine acea apropiere,

într-un mod pe care ei îl văd ca cel mai probabil a avea succes (în propria lor

interpretare)” (Adler, 1956, p. 168)

Fiecare dintre aceste tipuri are grade de mişcare mai multe sau mai puţine şi o

direcţie de comuniunea socială. Orice persoană poate fi desenată pe un grafic cu axele

activate şi sentiment de comuniune socială. Folosirea unei descrieri verbale este utilă la

descrierea personalităţii pentru un student al teoriei, precum şi pentru un client.

Au fost descrise multe „tipuri” de personalitate. Nimeni nu este un tip „pur”, ci

probabil că etichetarea oricărei persoane drept un anumit tip poate fi folositoare.

Etichete ale tipurilor precum „victimă” sau „bebeluş” (Mosak, 1971) descriu, mai

mult sau mai puţin, stilul de viaţă al individului. Un tip poate reprezenta esenţa unui stil

al vieţii ca la cineva care se vede pe sine ca fiind mai puţin şi pe alţii ca mai mari, fiind

etichetat „micul uriaş”, ş.a.m.d. Un tip de personalitate poate fi sinonim cu o idee care

interferează cu dezvoltarea, precum o persoană „moral superioară” care decide că numai

prin a avea dreptate, a fi cum trebuie, îşi poate asigura cineva locul în viaţă. Nu este

nimic greşit la dorinţa de a avea dreptate şi de a fi cum trebuie. Greşeala rezidă în

11



nevoia de a fi aşa. Exagerarea este greşeala – cerinţa absolută faţă de sine de a fi mereu

cum trebuie şi de a avea mereu dreptate ne permite să etichetăm o persoană drept un tip

„moral superior”.

Frecvent oamenii caută două scopuri. Unul dintre noi a consiliat o astfel de

persoană. Problema lui era reconcilierea/rezoluţia în van a două scopuri în conflict. Era

un bisexual care în acelaşi timp „avea nevoie” să fie bun şi să trăiască senzaţii tari. Vă

rugăm să vă opriţi din citit un moment, după această propoziţie, şi să încercaţi să

desluşiţi cum ar putea opera în viaţă un bărbat bisexual care are nevoie să fie „bun” şi

care caută senzaţii tari, incitante.

Când vă gândiţi la interacţiunea acestor două scopuri într-o singură persoană, ar

trebui să puteţi vedea valoarea euristică şi practică a tipurilor. Deşi concluziile dvs. pot

să nu fie complet potrivite pentru vreun client, probabil (că) aţi formulat ipoteze despre

dinamicile persoanei. El putea fi “bun” şi găsi senzaţii incitante simultan prin faptul că

era folosit de indivizi cu înclinaţii sexuale, niciodată ştiind ce va face sexual (astfel

primind excitare/incitare) dar mereu ştiind că va fi ascultător dorinţelor lor (astfel fiind

„bun” cu ei).

Felul în care acest client a construit lumea, fiind „bun” însemnând a fi un soţ

iubitor. Incitarea însemna a face lucruri cu o nuanţă de mischief. Când avea o relaţie cu

o femeie, era disponibil şi plăcut cu totul. Însă aceasta devenea plictisitor. Aşadar el

fugea, „fără vreun motiv”, pentru o zi sau chiar o săptămână. Se oprea „inocent” să bea

ceva, de la lucru în drum spre casă, bea prea mult şi se trezea într-un bar al

homosexualilor, sau se trezea în patul unui bărbat străin. Apoi se simţea vinovat pentru

„răul” pe care-l făcuse, precum şi incitat (turned on) de excitaţie.

Cu toate că nu s-a lucrat destul la relaţia tipurilor cu patologia, ocupaţiile ş.a.m.d.,

cercetări în aceste direcţii ar fi extrem de utile. Unul dintre autori lucrează cu studenţi

absolvenţi de facultate, ce se pregătesc să lucreze în consiliere psihologică. Pe parcursul

anilor, predând cursuri despre teoria adleriană şi diagnostice, au fost adunate şi analizate

multe protocoale de stil al vieţii. Mulţi dintre aceşti studenţi par a avea o nevoie

exagerată de a fi buni. Acceasta arată cum oameni lcu anumite stiluri de viaţă sunt atraşi

12



spre anumite ocupaţii, şi deasemnea o verificare generală a noţiunii după care consilierii

tind a fi oameni „buni”.

O reală valoare a tipurilor este comunicabilitatea lor. Dacă un terapeut îi spune

unui pacient „Cred că eşti un tip ……; genul de persoană care …..” şi dacă terapeutul

are dreptate, pacientul poate înţelege uşor despre ce este vorba, îşi poate aminti şi (o

poate) folosi. Una din tehnicile terapiei adleriene este a elabora tipul şi descrierea

potrivită pentru fiecare client. O dată, vorbindu-i unei tinere care era extrem de speriată

de pericolele vieţii, i-am spus: „Eşti ca o scoică cu antene. Îţi bagi capul în nisip

încercând să găseşti siguranţă dar trebuie să îţi laşi antenele afară, sus, pentru a testa

dacă strategia ta funcţionează”. Această imagine ciudată a avut sens pentru ea. Pot fi

puţini alţii care să fie tipul „scoicii cu antene”. Dar strategia folosirii tipurilor ca

descrieri dinamice poate fi de ajutor. Urmează o serie de tipuri comune.

Învăţăcelul vrăjitorului. Pentru acest individ viaţa este prea de tot. Sunt prea

multe cerinţe. Oricât de mult ar face omul tot nu este deajuns. Obligaţiile se

înmulţumesc mereu. Indiferent de felul în care te adaptezi, mâine vor apare sarcini noi

şi dificile. Nu poţi ţine pasul niciodată.

Dolce far niente. Acest individ evită totul, şi zace la soare, indiferent la strigăte şi

cerinţe. „Este bine/mişto să nu faci nimic.” Este leit-motivul acestei persoane.

Sf. Sebastian. Sfântul Sebastian este portretizat de obicei ca fiind martirizat cu

săgeţi înfipte în corpul său. Persoana care joacă acest rol este o victimă, asaltată mereu

de alţii, destinată să sufere, să fie sclavă, rănită de alţii. Această persoană se vede pe

sine ajungând sfântă datorită tuturor pedepselor primite.

Dr. Doolittle. Acest personaj fictiv prefera animalele faţă de oameni, şi evita

contactul cu membrii rasei umane, considerându-i pe cei ce nu erau oameni a fi în

esenţă mai buni şi mai înţelegători decât bărbaţii şi femeile.

Charlie Walsh. Acest tip de personaj are o tendinţă de a exagera, mai mult decât o

au alţii. Individul acesta îşi imaginează tot felul de lucruri întunecate, şi apoi acţionează

ca şi cum fantezia ar fi reală. Este o formă serioasă/gravă de comportament nonpsihotic.

13



Individul ar putea fi numit şi Gus Înneguratul (Gloomy), numai că, un Charlie Walsh

are o gândire mai colorată (fancyful).

Gus Înneguratul. Persoana aceasta este pesimistul ideal. Nimic nu va reuşi. Toţi

vor lucra întru dezavantaj maxim. Nimeni nu va ajunge la timp. Filmul va fi groaznic.

Căsătoria va eşua.

Mack the Knife. Mack este mereu în căutarea inamicilor şi este gata a-i distruge

prin forţă. Toată lumea îl pîndeşte şi aşteaptă să îl înhaţe; lumea este un loc ostil, şi

singura soluţie este de a-i lovi tu primul. Acest tip de personalitate este prototipul

gândirii paranoide.

Miciţa orfană Annie. Persoana aceata este singură într-o lume ostilă, nu are

pentru cine să trăiască, nimeni nu o iubeşte. Individul nu va fi capabil să se ataşeze

vreodată de cineva, din moment ce nimănui nu îi pasă vreodată de el/ea. Oamenii

aceştia se simt constant într-o lume a străinilor, însă merg înainte brav şi eroic, chiar

dacă naiv.

Phil (the Fiddler). Aceşti indivizi caută întotdeauna marea ocazie. Alţii îşi

primesc vacanţele/premiile (breaks)dar ei nu, însă într-o zi le va veni rândul. Nu

contează nici munca, nici zelul; contează a avea un prieten, pe cineva de ajutat, un

eveniment magic din Rai. Se va întâmpla dacă aştepţi (îndeajuns) şi nu trebuie să faci

ceva pentru a se întâmpla; va surveni de la sine.

Savonarola. Aceşti indivizi îi privesc de sus pe alţii. Ei reprezintă superioritatea

morală absolută. Cei care violează regulile lor trebuiesc pedepsiţi, şi Savonarolii vor fi

cei care pedepsesc, desigur.

The Braggart. Aceşti indivizi ştiu tot şi pe toţi, au făcut de toate, şi trebuie să îi

informeze pe toţi cât de buni sunt, cât de perfecţi, cât de mult au suferit, cât de mult

muncesc.

Am putea continua aceste caracterizări încă o vreme bună şi enumera o serie

lungă de tipuri ale personalităţii, majoritatea fiind cunoscute cititorului. Din când în

când apare un tip rar, şi pentru cei care colecţionează tipuri de personalitate este o

plăcere să îi vadă – Virginia, Geniul, Cel Neînţeles, Copilul Minune, Nu-mi Pasă,

14



ş.a.m.d.; şi chiar mai rare sunt tipurile cu adevărat involute şi convolute, care intră în

categoria tipului Nimeni-nu-mă poate-desluşi, cunoscut şi ca Sui Generis.

Priorităţi (ca „Tipuri” )

În 1972 la o conveţie Adleriană Internaţională la Ierusalim, Nira Kefir a introdu

conceptul de Priorităţi. Două publicaţii discută conceptul în detaliu (Brown, 1976; Kefir

& Corsini, 1974). Noţiunea de bază este că stilurile de viaţă pot fi împărţite/grupate în

patru categorii majore: oamenii sunt fie controlori, evitanţi, superiori sau fac pe plac.

Kefir este de părere că în trecutul îndepărtat al oricărui individ din aceste tipuri un

eveniment traumatic a generat un impas, precum a fi rănit de alţii. Din perspectiva ei, de

fapt nu ne îndreptăm spre un scop dorit, pe cât scăpăm de o situaţie ameninţătoare.

Aceasta este o perspectivă a fixării (eng. „imprinting”): un eveniment anume s-a

întâmplat cu mult înaintea amintirii noastre cele mai timpurii, care ne-a speriat atât de

mult încât este fixat permanent în pyche-ul nostru şi ne determină esenţa personalităţii.

În manualul de Jacqueline F. Brown (1976), descoperirea priorităţilor este o parte

a unui program din şapte paşi – patru părţi principale şi trei subseturi:

1. Limbaj corporal . Acest prim pas oferă indicii despre priorităţile persoanei.

Spre exemplu, o mişcare corporală ezitantă, (jerky) tresărită spune „Nu sunt

sigur(ă) de tine” – şi aceasta este un semnal al unei persoane care probabil este

un controlor. Pe de altă parte, o persoană zâmbitoare care priveşte în ochi

probabil este cineva care face pe plac.

2. Limbaj verbal. Următorul pas diagnostic este de a asculta cuvintele folosite de

persoană. Cineva care face multe judecăţi ale valorii, folosind cuvinte precum

„ar trebui să” şi „trebuie” este probabil un superior, în timp ce cineva cu

expresii problematice, precum „prea mult”, „tensiune”, ş.a.m.d. este probabil un

confrotaţionist. (confrontee)

3. Răspunsuri viscerale. Ca la încercarea de a desluşi scopurile copiilor, unde o

metodă este a determina reacţiile viscerale (gut) ale părinţilor; de exemplu, dacă

un părinte se simte iritat de un copil, foarte probabil că acel copil este un

15



captator de atenţie. La fel, reacţiile viscerale ale consilierului pot da o idee

despre ce tip de personalitate este consiliatul. Astfel, dacă cel dintâi se simte

provocat/pus la încercare (challenged), atunci cel mai probabil consiliatul este

un controlor; când consilierul se simte inadecvat, se poate ca celălalt să fie un

superior.

4. Prezentare şi reflex de recunoaştere. Acum consilierul lucrează cu clientul întru

a ajunge la o înţelegere de comun acord despre priorităţile celui de-al doilea.

Acest stadiu are trei părţi:

A. Discuţie introductivă (a teoriei)

B. Acţionare (joc de rol)

C. Ipoteze din partea amândurora (sau decizie finală: tipul de prioritate)

Simptome (ca „Priorităţi” )

Majoritatea dicţionarelor definesc simptomul în două feluri: ca substantiv folosit

general, şi ca substantiv referitor la patologic în sens medical.

Un exemplu simplu din Dicţionarul Colegiului American arată:”simptom, orice

fenomen sau circumstanţă care acompaniază ceva şi care serveşte la a-l dovedi (pe

acel ceva- n.t.); un semn sau indicaţie despre ceva. 2. Patol. un fenomen care provine

din şi acompaniază o anumită boală sau tulburare şi serveşte ca indicaţie despre

aceasta.”

Simptomele nevrotice sunt expresii ale logicii private a nevroticului, (care sunt)

diferite de comportamentele de bun simţ pe care acesta încă şi le menţine (Nikelly,

1971). În timp ce energia (thrust) generală a purtării nevroticului spune „Nu voi face

asta, pentru că stima mea de sine poate suferi”, simptomul nevrotic spune „Nu pot,

pentru că sunt bolnav(ă)”. (Krausz, 1959, p.112)

Întotdeauna fidel stilului de viaţă al individului, scopul simptomelor este fie de a

apăra (safeguard) stima de sine a individului, fie de a crea scuze/eschivări. Stima de sine

poate fi protejată afensiv sau defensiv – prin agresivitate şi prin distanţare. Psihologul

16



adlerian încearcă să determine scopul simptomului; cu alte cuvinte, împotriva cui sau a

ce ete îndreptat, faţă de cine sau ce este mişcarea de distanţare.

În stratagema „erou – martir – sfânt”, individul crează simptome ca şi lupte

interpersonale care pot fi duse, suferite sau depăşite pentru demonstrarea superiorităţii

eroice sau morale. Stratagema „atenţie – serviciu – dragoste” include acele simptome al

căror scop este de a primi atenţie – servicii – şi sau dragoste de la alţii. Stratagema

„puterii” ţinteşte spre manipularea altora şi este exemplificată cel mai clar de ieşirile

nervoase/istericalele copilului. „Răzbunare şi retribution” poate fi scopul simptomelor

ca în cazul văzut de unul dintre noi, în care o adolescentă se purta ca o nimfomană,

lăsând dovezi ale indiscrţiilor ei pentru, şi cerând bani (monies) pentru avorturi de la

părinţii ei „faini”.

Schizofrenie

După Adler schizofrenii, devreme în viaţă, au arătat o teamă de viaţă, crezându-se

incapabili de a aborda cele trei sarcini ale vieţii, familia, societatea şi ocupaţia. Aşadar

ei se retrag din realitate şi creează o lume a lor, în care se simt în siguranţă. Într-un sens,

schizofrenia este similară ca mecanisme cu visarea cu ochii deschişi. Băiatul care nu

poate concura în evenimentele atletice, dacă nu îşi găseşte satisfacţia în alte activităţi,

precum lucrul academic sau mecanic, îşi poate construi o lume imaginară (dar

temporară) în care străluceşte ca atlet, în timp ce schizofrenul se retrage în peştera sa

întunecată şi închide lumea exterioară ameninţătoare, mai mult sau mai puţin complet.

Kurt Adler (1979) vede schizofrenia ca o funcţie a centrării pe sine. El afirmă că

„Cu cât creşte dependenţa, dezvoltarea încrederii în propriile abilităţi va rămâne mult în

urmă, iar el va cere din ce în ce mai mult şi va aştepta ajutor de la ceilalţi pentru totul.

Avem atunci combinaţia imposibilă a aşteptărilor de la sine ridicate şi a atitudinii de

dependenţă, la o persoană care nu are curaj şi care se retrage din viaţă prin crearea

acelei condiţii bizare, cunoscută drept schizofrenie – o device protectoare pentru a

eschiva întâlnirea cu realitatea”.

17



Depresie

Posibil cel mai comun dintre toate sentimentele lăuntrice şi comportamentele

exterioare a nevroticilor este depresia. Adlerienii privesc aceste sentimente negative

care adunate dau depresie: vină, reproşuri de sine, sentimente de inadecvare serioasă şi

sentimente de deznădejde ca fiind comportament protector. Intenţia acestor sentimente

este de a susţine ficţiunea superiorităţii personale.

Sigur că această perspectivă trebuie că pare absurdă, în special celor care doresc

să găsească explicaţii biologice, hormonale sau de dietă, şi celor care explică depresia şi

simptome similare în termeni situaţionali, precum un deces în familie, lipsă de lucru, un

eşec în afaceri, şi altele asemenea. Această explicaţie nu îi va satisface nici pe cei care

pun semnul egal între depresie şi oboseală, scăderea rezistenţei, condiţiile atmosferice şi

climatul politic.

Depresia din unghiul adlerian, întotdeauna are două scopuri: (a) protejarea stimei

de sine a persoanei, şi (b) deprecierea mediului. În esenţă persoana deprimată spune:

„Eu sunt OK, tu nu eşti OK”. Depresia, atunci când este psihologică – şi nu negăm

posibilitatea ca în unele cazuri să fie o cauză biologică – este un atac asupra mediului,

de obicei o persoană din familie, dar uneori asupra întregii lumi.

Cele mai timpurii tentative de depresie se văd la dorinţa unui copil de a muri şi de

a fi rănit, aşa încât cuiva să îi pară rău pentru ce i-a(u) făcut copilului. Se vede când un

copil se înveleşte cu o pătură şi se uită în gol şi refuză să răspundă la apelul mamei

îngrijorate. Este o ieşire/istericală întoarsă spre înăuntru, pentru a răni pe altcineva prin

rănirea de sine. Poate fi un element de răzbunare dulce în depresie: pentru a face pe

altcineva să se îngrijoreze şi să se simtă stingher şi vinovat.

Fideli premisei noastre despre natura umană, depresia are un scop: a-l face pe cel

în cauză să se simtă bine şi pe alţii să se simtă prost. „Dar asta e o aiureală!” va

răspunde cineva deprimat, „Mă simt groaznic!” Adevărat, dar să ne amintim că

maochiştii suferă bucuroşi. Iar depresia este o tentativă masochistă de salvare a ego-ului

prin suferinţă, în acelaşi timp atacându-i şi pe alţii.

18



Depresia se găseşte de obicei la oameni „buni”, care se simt „neajutoraţi” şi care

acum pot „ataca” pe alţii cu „impuritate” prin suferinţa lor. Este, astfel, un mijloc de a-şi

demonstra sieşi cât de bun(ă) este („Uite cât de mult sufăr, brav(ă)) şi un mijloc de a-i

ataca pe alţii („Nu înţelegi că problema mea este din cauza ta?”). Depresia este

agresivitate. Singur că la început persoana deprimată vede această explicaţie ca nonsens,

deoarece este inconsistentă cu imaginea pe care persoana crede că o prezintă lumii.

Represie

Freud avea o noţiune de bază după care oamenii îşi „reprimă” inconştient anumite

informţii şi că, în consecinţă, nu realizează sensul ori scopul unor comportamente ale

lor. Un exemplu bun este a uita numele cuiva: după Freud, adevăratul motiv era că

persoana nu vroia să ştie, „inconştient”. Totuşi, Adler era de părere că persoana nu vroia

să ştie conştient ceva şi în consecinţă suprimă acea informaţie. Este aproape ca şi cum

persoana şi-a spus deliberat înainte de act: „Uită (de) asta!”

Care este adevărul? Este acest gen de uitare deliberat, după cum credea Adler, sau

nu este deliberat, după cum spunea Freud? Nu există o cale directă de şti adevărul, şi

deciderea valorii acestor subiecte disputate trebuie luată prin căi indirecte: astfel, dacă,

practic tot restul gândirii lui ĺdler are sens, atunci putem accepta validitatea acestui

punct (item) prin încredere generală, deşi nu avem dovezi; sau, dacă descoperim că

practica adleriană funcţionează bine, atunci putem accepta propunerile a căror validitate

specifică este necunoscută. Nu ştim cine are dreptate: doar raportăm/reproducem

(report) două perspective asupra dinamicilor represiei. Preferăm părerile lui Adler

pentru că, în comparaţie cu cele ale lui Freud, ele conferă mai multă responsabilitate

individului şi nu trebuie să afişăm o concepţie mistică precum „inconştientul”.

Indecizie

Una dintre cele mai frecvente probleme spuse terapeutului este inabilitatea de a se

hotărâ, de a decide.

19



Adler numea aceşti oameni „da – dar” şi a declarat că aveau o atitudine ezitantă

faţă de viaţă. Sunt pe graniţă, incapabili de a se decide; sau sunt aşezaţi pe două scaune,

ca atunci când cineva are soţ/soţie şi amant(ă) în acelaşi timp. Ceea ce lilpseşte este

curajul.

Curajul este abilitatea de a decide, de a risca. Viaţa în sine înseamnă riscuri, dar mulţi

oameni sunt evitanţi, ezitanţi şi în consecinţă şi în consecinţă ei nu vor risca. Cei care

privesc înapoi în timp şi spun „Dacă ….” Şi sunt preocupaţi de ceea ce ar fi putut face,

cei care spun „Acum sunt prea în vârstă”…. sunt deasemenea (şi ei) ezitanţi, evitanţi.

În terapie una dintre întrebările pe care le punem în general, şi urmarea, este cam

aşa:

- „Spui că nu eşti sigur(ă) dacă să îţi inviţi soacra să te viziteze?”

- „Da.”

- „Ce crezi că vei face?”

- „Chiar nu ştiu.”

- „Spune orice, de ex. 50 – 50 sau 60 – 40 – o presupunere.”

- „Oh, poate că e o şansă de 51% să o invit.”

- „Nu. Nu cred. Eu cred că este o şansă de 100% să o chemi.”

- „Cred că ai dreptate. Vreau să o chem, dar nu vreau, dar cred că o voi face.”

- „Sunt destul de sigur că o vei face. Acum chestiunea este daacă vrei să îţi facă

plăcere.”

Nevrozele ezitante, conform lui Adler, depind de încercarea persoanei de a

rezolva probleme în termenii ambiţiei personale vs. bun simţ comun. Este, într-un sens,

analogia liniei de pe tablă, pe care o folosea Adler ca să descrie viaţa. A merge în sus

este motorul (drive) creşterii, tras de scopuri şi împins de teamă, şi a merge la dreapta

este calea „inutilă”. Persoana este la mijloc şi poate merge spre dreapta în termenii

scopurilor şi câştigurilor personale spre stânga, în termenii comuniunii sociale.

Aceasta clarifică (acum) situaţia „da – dar”. Persoana care are de-a face cu o

problemă spune „da” (comuniune socială), dar apoi găseşte o scuză pentru a se

20



împiedica a face acel lucru şi spune „dar” – şi în acest fel rămâne îngheţat, incapabil a

se mişca. În terminologia mai veche astfel de indivizi erau priviţi ca având o problemă a

voinţei, o inabilitate de a lua decizii, şi erau denumiţi abulici (abuliacs) - însă din

perspectiva dinamică adleriană, nu vedem asta ca pe o boală deşi se întâmplă frecvent la

unii oameni ci, mai degrabă, problema este a unei persoane care nu se poate hotărâ a se

deplasa în direcţia inutilă, grandomană (self-aggrandizing) sau a răsfăţului de sine, sau

în direcţia utilă a comuniunii sociale.

Cei care stau la graniţă adesea nu vor să ia vreo decizie. „Ce vrei de la mine?”

spun ei, „Nu pot să mă decid”. Este un gen de imaturitate, o atitudine ezitatntă.

Asemenea indivizi îşi vor dezvolta o diversitate de sentimente pentru a –şi susţine

decizia intelectuală de bază de a nu se decide. Unul dintre ele este anxietatea. „Nu-mi

cere să fac ceva.” Spune o astfel de persoană, „pentru că sunt prea emotiv(ă)”. Acesta

este un caz clar de emoţii care susţin o decizie intelectuală. A aborda problema direct ar

necesita o decizie. Pentru a-şi proteja stima de sine, oamenii trebuie să îşi dezvolte un

sentiment subiectiv, aşa încât ei vor simţi că nu a fost vina lor că nu puteau face faţă

vieţii; şi aşa ei sunt „emotivi”, „obosiţi”, „epuizaţi”, „tensionaţi”, „anxioşi”. A-ţi fi

teamă de eşec este ceva normal; însă a refuza să lupţi aşa încât să nu poţi câştiga şi

(nici) pierde la jocul vieţii este un exemplu clar de a fi un evitant, având o atitudine

nevrotică faţă de viaţă.

Cel ce se îndoieşte încearcă să păstreze status-quo-ul – a evita o confruntare. „Nu

ştiiu” spune această persoană vieţii, „nu mă sâcâi acum”. Între timp viaţa merge mai

departe. Aşa cum a învăţat Alice în Ţara Minunilor, dacă stai nemişcat(ă) viaţa trece pe

lângă tine. Ezitanţii pierd multe ocazii; şi pe nesimţite încep să creadă că este prea târziu

pentru ceea ce vor să facă.

Uitare

„Am uitat” spune un copil referitor la sarcini nerezolvate sau teme pentru acasă.

Neîndoielnic el a uitat şi neîndoielnic dacă şi-ar fi amintit atunci ar fi făcut acea

obligaţie. Dar o astfel de „uitare” este foarte dubioasă: nu ne putem îndoi că acel copil

21



„a vrut” să uite şi nu a realizat. Această uitare înseamnă de fapt că persoana nu a vrut să

îşi amintească.

Mintea este un instrument aşa de flexibil şi minunat încât putem şterge din ea

ceea ce este nedorit şi deranjant, şi astfel „uitarea” este în acelaşi timp onestă (persoana

simte subiectiv, că a uitat cu adevărat) şi nesinceră spunându-se în acelaşi că persoana

chiar nu a vrut să-şi amintească. Perspectiva adleriană asupra inconştientului este a

realiza ceva, a fi conştient de ceva este într-un continuu şi este o funcţie a ceea ce este

cunoscut ca „setul” – sau atitudinea pe care o avem. Aşadar un copil uită rar activităţile

plăcute şi adesea uită sarcinile neplăcute. Uitarea este aşadar în serviciul intelectului, la

fel ca (şi)emoţiile. Însă adlerienii nu văd neconştientul ca un aspect separat al

personalităţii, ci doar ca o zonă a conştiinţei mai slabe, pe un continuu de la

conştientizare extremă la uitare completă.

2. Diferenţierea Psihologică a Tulburărilor Psihopatologice

Rudolf R. Dreikurs

Diferenţierea tulburărilor mentale sau psihopatologice a fost făcută în trecut în

principal pe baza simptomelor. Psihiatria a fost mai întâi – şi pentru mult timp exculsiv

– preocupată de descrirea diferitelor tipuri de tulburări şi simptomele acestora.

Tentative de a defini grupe au dus la stabilirea a trei tipuri majore de tulburări, care sunt

şi astăzi recunoscute în diferenţele lor fundamentale. Ele sunt nevrozele, psihozele şi

personalităţile sau stările psihopate. O înţelegere dinamică şi psihologică a fost realizată

mai întâi la nevroze. În pofida cercetărilor extensive pentru a pătrunde în mecanismul

psihozelor, încă nu s-a ajuns la o înţelegere general acceptată a dinamicilor lor.

Personalităţile psihopate încă generează confuzie totală, deşi psihiatrii încearcă să le

clarifice şi să le înterpreteze psihologic.

Psihologia individuală şi-a adus contribuţia spre înţelegerea diferitelor tulburări.

Alfred Adler ne-a îndreptat atenţia spre defectele interesului social, spre stilul de viaţă

eronat sau descurajarea ce pot fi găsite în orice caz de tulburare mentală sau emoţională.

22



Totuşi, acest trecut comun al tulburărilor psihopatologice conduce adesea la o referinţă

simplificatoare pentru toate aceste tulburări. Nevroticii şi psihoticii sunt menţionaţi

deseori în aceeaşi oală cu criminalii, beţivii şi perverşii, indicându-le deficienţele

comune.

O diferenţiere între ele a fost până acum, încercată rareori, deoarece suntem

fundamental mai interesaţi de pacientul individual şi personalitatea sa unică decât de

gruparea sau clasificarea mai mult sau mai puţin artificială. Cu toate acestea, pasul spre

o demarcare clară şi o înţelegere a diferenţelor fundamentale pare a fi necesar. Teoria şi

tehnica psihopatologiei individuale ne oferă o cheie pentru o înţelegere dinamică,

căutată astăzi de psihiatrie în general. Dacă putem lumina structura fundamentală a

tuturor tulburărilor psihiatrice, dacă putem ajunge să înţelegem psihozele şi

personalităţile psihopate la fel de bine cum înţelegem nevrozele, se poate evita multă

confuzie în gândirea noastră şi domeniul psihiatriei pe ansamblu.

Diferenţiere generală

Din cauza lipsei altor criterii, diferenţierea diferitelor tulburări s-a bazat frecvent

pe presupusa diversitate a gradului. Totuşi, distincţia dintre nevroză şi psihoză nu este

una cantitativă. Nu este admis să se spună că o nevroză este atât de severă încât este

“aproape” o psihoză. Cazurile psihotice pot fi aşa de discrete că sunt tulburate foarte

puţin în simptome şi funcţii, putând continua să lucreze şi să se menţină în circulaţia

socială, în timp ce o nevroză poate fi aşa de severă încât să îl ţină pe pacient la pat şi să

producă invalidarea completă. Diferenţierea dintre psihoză şi nevroză este structurală.

La fiecare dintre ele conflictele sunt rezolvate, sau măcar abordate, în mod diferit.

Toate conflictele oricărei fiinţe omeneşti sunt conflicte sociale, rezultând dintr-o

perturbare sau tensionare a relaţiilor sociale ale individului, afectându-i integrarea în

comunitate şi obstrucţionându-i participarea la funcţiile sociale. Se pare că natura

conflictului social şi atitudinea individului faţă de propria inadaptare socială fac

distincţia între diferitele tipuri de tulburări psihiatrice. În fiecare caz găsim interesul

social restricţionat. Totuşi, această restricţionare nu este uniformă. Iarăşi, nu este o

23



chestiune de grad. O persoană suferind de nevroză poate avea mai mult sau mai puţin

interes social decât un psihotic, şi chiar decât un criminal. Gradul de descurajare, al

sentimentului de inferioritate şi al antagonismului social pot fi exprimate în severitatea

cazului, dar nu în tipul tulburării. Structura conflictului intern este diferită pentru fiecare

tip.

Din faptul că adaptarea noastră socială rămâne incompletă, cu toţii avem conflicte

privitor la participarea noastră socială. Acest conflict este văzut de unii ca o expresie a

inabilităţii fundamentale a omului de a deveni o adevărată fiinţă socială. Nu pare a fi

vreun motiv de a asuma un obstacol intrinsec în natura umană care să-l împiedice pe om

să se adapteze la atmosfera socială în care trăieşte şi care îl face ceea ce este, adică

uman. Ştim, deasemenea, factorii care împiedică în fiecare caz dezvoltarea armonioasă

a personalităţii sociale. Ştim obstacolele în dezvoltarea interesului social suficient, mai

precis sentimentele de inferioritate şi descurajare.

Putem urmări creşterea socială a indivizilor când îi conducem afară din complexul

de inferioritate şi îi ajutăm să îşi schimbe stilurile de viaţă eronate, care s-au bazat pe

interpretarea lor greşită a logicii traiului în comun. Vechea zicală, “Spiritul vrea, dar

corpul e slab” caracterizează neadaptarea socială generală într-o epocă a istoriei omului

când omul încă nu a învăţat să trăiască în pace cu semenii săi. Acest conflict evident,

între “spirit” şi “corp” este punctul crucial al investigaţiei noastre.

S-au făcut multe tentative pentru a înţelege acest conflict interior descoperit la

mulţi dintre contemporani, generat de adaptarea lor socială inadecvată. Freud a descris

Supra-Eul ca instanţă a valorilor şi idealurilor sociale, ce intră în conflict cu nevoile şi

pulsiunile (drive- lb.engl.) Eului, forţând acele tendinţe, care nu sunt acceptabile social

în inconştient, Id-ul. În termeni mai populari, conflictul este recunoscut ca existând între

conştiinţă şi “slăbiciunile” sau “erorile” unui individ.

Adler a clarificat considerabil problema, formulând-o în termenii Bun simţ Comun

şi Simţ Privat. Prin bun simţ comun înţelegem gândirea noastră în comun, participarea

noastră la ideile generale, valorile şi morala acceptată de întregul grup de care

aparţinem. Individul normal ştie ce trebuie să facem, ce este corect şi ce este greşit, cum

24



trebuie să te porţi şi să acţionezi. Însă foarte puţini acţionează mereu conform propriei

înţelegeri, propriului bun simţ comun. În timp ce nu negăm, în principal, dezirabilitatea

unui anumit comportament, nu urmăm acest model dacă înţelegerea noastră despre noi

înşine ne duce în altă direcţie. Ceea ce gândim despre noi înşine nu conduce întotdeauna

spre a ne urma bunul simţ comun. Trebuie să munceşti; dar dacă te consideri incapabil

de a face o treabă bună, te poţi înfrâna de la muncă. Simţul privat, cum îl numea Adler,

intră în conflict cu regulile generale ale acordului comun.

Se poate exprima bine prin propoziţia “Ştiu cum trebuie să te porţi; dar asta este

adevărat doar pentru ceilalţi; eu unul câştig mai mult dacă mă port diferit.” Interesul

celorlaţi, al comunităţii, intră în conflict în aceste situaţii cu ceea ce individul consideră

că este interesul său. Scopurile sale, interferează cu disponibilitatea lui de a se acorda la

cerinţele sociale, la evoluţie. În loc de a-şi urma interesul social, el este preocupat de

propria securitate, de prestigiul său.

Aceste conflicte universale îşi găsesc diferitele răspunsuri în diversele tulburări

psihiatrice. Persoana nevrotică întâmpină conflictul ascunzându-şi Simtul privat de

propria conştiinţă, prin a nu-şi admite tendinţele când acestea intră în conflict cu a sa

conştiinţă, cu bunul (său) simţ comun. Ea caută alibiuri pentru a-şi scuza limitările

sociale. Dacă această descriere este corectă, şi avem toate motivele să credem că este,

atunci ea duce la concluzia că suntem nevrotici cu toţii, fundamental şi structural.

Atunci este numai o chestiune de grad dacă alibiurile şi lipsa noastră de participare

socială sunt mai mult sau mai puţin vădite şi impresionante. Linia dintre normal şi

patologic nu este foarte distinctă . Poate fi trasată de existenţa sau nonexistenţa unui

sentiment subiectiv de a fi bolnav. Dacă boala sau simptomele de boală sunt folosite ca

alibi, diagnosticul de nevroză este justificat.

Persoana care ajunge psihotică suferă de conflicte similare. Totuşi, în cazul său,

răspunsul la conflict este diferit. În anumite condiţii, fie pe baza unei inferiorităţi

organice a sistemului nervos central, şi a infecţiei sau oboselii, a agenţilor toxici sau

leziunilor cerebrale, un individ poate fi în stare să îşi rezolve conflictul interior

schimbându-şi, temporar sau indefinit, recunoaşterea bunului simţ comun. Prin deliruri

25



sau halucinaţii se poate impresiona pe sine cu o realitate asumată, care astfel se

conformează simţului său privat. Ea trăieşte într-o lume proprie, în care scopurile sale

personale îşi găsesc justificarea completă. Ea nu mai aderă la logica vieţii; îşi are

propria logică, pe care nu o împărtăşeşte cu altcineva.

Personalitatea psihopată, aşa cum o înţeleg eu, este tot o persoană care deviază în

acţiunile sale de la logica traiului comunitar, de la obligaţiile sociale la care este expusă.

Cu toate acestea, spre deosebire de nevrotic, nu are conflict interior. Nu a reuşit să îşi

dezvolte suficient bun simţ comun. Neagă logica altora, nu le acceptă niciodată valorile

şi morala, şi îşi consideră propriile interese drept singura motivaţie care contează.

Aşadar nu are nevoie de alibiuri şi îşi etalează interesele şi tendinţele.

Există o anumită fluctuaţie şi suprapunere a acestor trei grupe de tulburări ale

personalităţii, care vor fi discutate în detaliu mai târziu. Totuşi, din motive practice,

aceste distincţii pe care le-am formulat rămân adevărate. Ele explică diferenţele de

comportament ale acestor tipuri de tulburări. Problema o pătrund doar nevroticii,

psihopaticul şi psihopatul neralizând conflictul. Această realizare se evită în primul caz

ajustând bunul simţ comun, iar în celălalt caz neavând un asemenea simţ. Desigur,

conflictul există în fiecare caz, dar nu este recunoscut ca atare. Psihoticul suferă de ceea

ce el crede că este realitatea, iar psihopatul suferă de societatea însăşi. Nici unul nu se

consideră bolnav, cel puţin nu privitor la conflictele sale. Aşadar, niciunul nu cere ajutor

sau nu vrea să accepte tratament.

Numai nevroticul îşi recunoaşte tulburarea, şi o foloseşte şi beneficiază de ea.

Există excepţii de la această regulă în orice grup, după cum unele personalităţi

psihopate se pot purta, în anumite faze ale vieţii lor, ca nevroticii; şi chiar pacienţi

psihotici, fie înaintea dezvoltării complete a psihozei, fie în perioada revenirii, pot

acţiona mai mult ca nevroticii. Această distincţie are şi implicaţii importante pentru

tratament şi terapie.

26



3. O integrare a diagnosticelor DSM-III-R şi a formulărilor de caz adleriene

Len Sperry şi Michael P. Maniacci

Dacă psihologia adleriană va fi acceptată în cercetarea clinică contemporană şi în

practica acestui deceniu, adlerienii trebuie să vorbească un limbaj comun cu alţi

profesionişti. Psihologia individuală este o teorie cu o bază diversă, integrând în

premisele sale de bază perspective psihodinamice, cognitive, comportamentale şi

existenţiale. Deşi este adevărat faptul că Adler nu considera clasificările diagnostice ca

fiind esenţiale în evaluarea şi tratamentul indivizilor, practica contemporană devine din

ce în ce mai atent monitorizată şi credibilitatea profesioniştilor devine un standard

important (Sperry, 1989; Sperry, Gudeman, Blackwell şi Faulkner, 1992). Psihologia

individuală, prin diversitatea premiselor sale, le oferă clinicienilor ocazia de a face

evaluări din multe perspective diferite.

Aşa cum descria Sperry (1989), există (cel puţin) două componente ale

formulărilor de caz, „diagnosticul” (DSM-III-R) şi „explicaţia” sau „clinicul” (de

exemplu, adleriană, freudiană, etc.). Ambele pot fi aplicate în moduri utile şi

productive. Una din premisele de bază ale psihologiei individuale este că aceasta este o

psihloogie a utilului, nu a posesiei (Mosak şi Shulman, 1967), şi dată fiind această

premisă, nu clasificarea şi diagnosticul per se ar trebui să fie problema pentru adlerieni,

ci mai degrabă contează cum sunt folosite datele. Formulările de caz şi diagnosticele nu

mai trebuie să fie la fel de reducţioniste şi limitate ca scop ca în trecut.

Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (1987) oferă

clinicienilor în general, şi practicienilor alerieni în particular ocazia de a folosi un

sistem de clasificare multiaxial care este binevenit de flexibil. Prin utilizarea unui sitem

pe cinci axe, clienţii pot fi evaluaţi într-o varietate largă de zone. Psihologia adleriană şi

cele cinci axe ale sistemului DSM-III-R sunt compatibile, dacă sunt utilizate precaut şi

27



de către clinicieni experimentaţi. Sistemul multiaxial, aşa cum este descris aici, nu

intenţionează să înlocuiască evaluarea stilului de viaţă (Powers şi Griffith, 1987;

Shulman şi Moasak, 1988), ci mai degrabă să o îmbogăţească. Prin practică şi

antrenament, cele două perspective ale psihologiei individuale şi DSM-III-R se pot

completa reciproc, într-un mod elegant.

O trecere în revistă a Sistemului cu Cinci Axe

DSM-III-R foloseşte un sitem cu cinci axe. Fiecare axă va fi discutată pe scurt

mai jos.

Axa I. Conform manualului, Axa I este pentru „Sindroame clinice şi Coduri V”.

Axa I ar include o enumerare, conform criteriilor din manual, a simptomelor majore

care interferează cu funcţionarea clientului. Anxietatea, schizofrenia, abuzul de

substanţă şi alte asemenea tulburări sunt enumerate aici. În plus, Codurile V sunt incluse

aici drept codurile de la sfârşitul manualului „care nu sunt atribuibile unei tulburări

mentale”, dar sunt în continuare în centrul atenţiei (p. 16). Probleme maritale, probleme

dintre părinţi şi copii sau probleme ocupaţionale sunt tipuri de coduri incluse.

În psihologia adleriană, diagnosticele de pe Axa I ar reprezenta problemele

prezentate. Ele ar fi determinate prin examinarea (parţială) a ceea ce Dreikurs numea

condiţia subiectivă (Dreikurs, 1954). Terapeutul permite clientului să discute despre

ceea ce îl deranjează:

Când intervievăm pacientul pentru prima dată, îl lăsăm să vorbească despre

condiţia sa, despre simptomele sale, despre disconfortul şi discfuncţiile sale. El ne

oferă astfel ceea ce noi numim „Condiţia Subiectivă”. Ştim astfel cum se simte el,

ce trăieşte, ce caută (p. 80).

28



Trecerea de la înţelegerea problemelor prezentate (condiţia subiectivă) la un diagnostic

DSM-III-R este una relativ directă: lista plângerilor se potriveşte cu criteriile

diagonstice.

Axa II. Axa II e destinată „descrierii trăsăturilor de personalitate” (p. 16) şi

DSM-III-R îi obligă pe clinicieni să noteze trăsături dominante de personalitate şi

mecanismele de apărare caracteristice. Aici este momentul în care problemele

prezentate sunt legate de modelul de personalitate, de exemplu paranoid, schizoid,

pasiv-agresiv, antisocial, ş.a.m.d.. Regula de bază pentru condiţiile de pe Axa II este

aceea că dacă plângerile clienţilor sunt despre lucruri care li se întâmplă (de exemplu

temeri, gânduri bizare, insomnie, etc.), diagnosticul probabil este o condiţie de pe Axa I.

Dacă aceştia se plâng mai ales de inabilitatea lor de a funcţiona din cauza altora (de

exemplu dau vina pe parteneri, slujbe, etc.), diagnosticul probabil este pe Axa II. Un

scurt exemplu este clientul care se plânge de o incapacitate a sa de a se opri din spălatul

pe mâini. El spune că nu poate controla ce se întâmplă, prin urmare diagnosticul

probabil ar fi o Tulburare Obsesivo-compulsivă pe Axa I. Totuşi, dacă el spune că soţia

nu este suficient de organizată, copiii săi sunt prea sălbatici şi că lui îi este greu să fie

spontan („Altora le place aşa ceva – mie nu”), diagnosticul ar putea fi mai potrivit pe

Axa II, o Tulburare de Personalitate Obsesivo-Compulsivă.

În termeni adlerieni, diagnosticele de pe Axa II oferă o fărâmă din stilul de viaţă.

Cu un anume set de onvingeri, clienţii vor prezenta un stil particular.

Axa III. A treia axă e destinată condiţiilor fizice sau tulburărilor care pot fi

„potenţial relevante înţelegerii sau rezolvării cazului” (p. 18). Diabetul, bolile cardiace,

problemele cronice de coloană vertebrală, hipotiroidismul, etc., vor fi enumerate aici.

Aceste condiţii necesită un diagnostic medical şi, fără un consult, clinicienii care nu au

pregătire medicală ar trebui să enumere aceste condiţii pe Axa III numai din istoric sau

sub îndrumarea unui medic. Folosirea acestei axe este opţională (începând cu DSM-IV,

ea este obligatoriu de menţionat – n. trad.).

29



În psihologia adleriană, Axa II ar oferi informaţii despre inferiorităţile organice,

condiţiile medicale, sau alte condiţii potenţial invalidante pe care indiviziii le pot

percepe subiectiv ca situaţii suprasolicitante (Adler, 1956).

Axa IV. A patra axă utlizată în DSM-III-R evaluează stresorii psihosociali care

acţionează asupra clientului. Scala de Severitate a Stresorilor Psihosociali de la pagina

11 a manualului oferă evaluări care oferă ocazia clinicienilor de a-şi înţelege nu numai

clienţii, ci şi mediile lor sociale. Se foloseşte o scală de evaluare cu şase puncte, de la 1

(fără stresori) la 6 (circumstanţe catastrofice).

Psihologia individuală subliniază de mult timp înţelegerea oamenilor în mediul

lor social. Adler (1956) se referea la înţelegerea „factorului exogen” (p. 296). De fapt, el

a enumerat zece „ocazii tipice pentru apariţia unei nevroze sau psihoze”, care sunt

similare cu cele din Scala Stresorilor Psihosociali din DSM-III-R (Adler, 1956, p 296-

297).

Axa V. Ultima axă folosită în DSM-III-R se referă la evaluarea funcţionării

globale în viaţă a clienţilor. Scala de Evaluare a Funcţionăriii Globale (GAF) se află în

pagina 12 a manualului şi desemnează o valoare numerică nivelului de funcţionare, cu

valori care variază de la 1 la 90. Scorurile între 81-90 ar indica o funcţionare fără

simptome; scorurile între 1-10 ar indica o ameninţare serioasă pentru sine sau ceilalţi.

Axa V este deasemenea opţională (începând cu DSM-IV, ea este obligatoriu de

menţionat – n. trad.).

Componenta corespondentă în psihologia adleriană pentru scala GAF ar fi o

evaluare a Sarcinilor Vieţii. În timp ce Axa I examina condiţia subiectivă, această axă ar

reprezenta ceea ce Dreikurs numea „Situaţie Obiectivă”:

Astfel examinăm „Situaţia Obiectivă” a pacientului. Dorim să aflăm câmpul în

care el se mişcă, condiţiile în care trăieşte, cum funcţionează de fapt în prezent. Adler

ne-a oferit un cadru pentru o astfel de examinare, arătând cele trei sarcini ale vieţii care

includ toate acţiunile şi străduinţele umane. (p. 80).

30



Înţelegerea Axei V aduce şi un alt beneficiu – îi ajută pe clinicieni să scadă

rezistenţele. Adler (1956), Dreikurs (1954) şi alţi adlerieni, au definit caracteristica de

bază a rezistenţei ca fiind o nealiniere de scopuri dintre client şi terapeut. Scala GAF

oferă două scoruri, nivelul curent al funcţionării şi cel mai bun nivel al funcţionării –

sau reperul – din ultimul an. O discrepanţă între nivelul prezent şi cel mai înalt nivel din

ultimul an este de obicei concludentă pentru o condiţie acută cu un prognostic bun.

Prognosticul pentru un individ cu un episod depresiv major şi scor GAF prezent de 40 şi

unul de 70 în ultimul an, ar avea un prognostic şi evoluţie mai puţin rezervate decât un

individ cu un scor GAF 45 în ultimul an. Clinicianul abil va lua în considerare scorurile

GAF pentru stabilirea scopurilor tratamentului, alegerea intervenţiilor şi stabilirea

duratei şi ritmului de tratament. De exemplu, o femeie al cărei scor curent şi din ultimul

an pe scala GAF este de 41 poate să nu aibă aceleaşi scopuri în terapie ca una care are

un scor curent de 55 şi un reper de 85 în ultimul an. Clinicienii care determină scopurile

tratamentului fără examinarea scorurilor GAF şi fără a câştiga colaborarea din partea

clienţilor pot avea parte de o rezistenţă excesivă.

Integrarea Sistemului cu Cinici Axe într-o Formulare de Caz Adleriană

Adunarea celor de mai sus într-o formulare de caz unificată presupune practică şi

supervizare, dar odată învăţată, ea se poate dovedi foarte utilă. Pe scurt, o astfel de

integrare ar fi cam aşa:

Un client cu un stil de viaţă particular (Axa II) a întâlnit o situaţie pentru care el

sau ea nu este pregătit adecvat (Axa IV). Pentru a se proteja, clientul selectează un

anume grup sau cluster de simptome pentru a le folosi în ocolirea cerinţelor şi crearea

distanţei (Axa I). Ce simptome alege poate fi în parte datorat unei inferiorităţi organice

sau unei situaţii apăsătoare, ca de exemplu un handicap (Axa III). Se poate evalua cât de

adecvat întâmpină clientul sarcinile vieţii. Gradul de implicare la care el sau ea se

aşteaptă să revină se poate evalua, pentru a obţine un barometru rapid al gradului de

interes social din prezent şi pentru a ajuta la alinierea scopurilor tratamentului (Axa V).

31



Într-o astfel de formulare, nu se încalcă principiile psihologiei individuale, iar

adlerienii pot fi integraţi în practica clinică contemporană şi astfel îşi pot face auzite

conceptualizările şi ideile într-un limbaj comun cu al colegilor lor. O investigare a

stilului de viaţă prin metode tradiţionale ar completa numai formularea.

Un exemplu de caz. Mary s-a prezentat la terapie la puţin timp după aniversarea a

36 de ani, datorită unor insatifacţii maritale şi a unor perioade din ce în ce mai mari în

care se simţea „la pământ” şi plină de lacrimi. Ea era căsătorită cu cel de-al doilea soţ de

optsprezece ani, avea trei copii – unul din prima căsnicie – şi nu a lucrat niciodată mai

mult de trei săptămâni, când a avut o ocazie imediat după mariajul cu al doilea soţ.

A fost cea mai mare dintr-o familie cu patru fraţi şi a spus că tatul său bea excesiv

şi a fost (în câteva ocazii) foarte abuziv. Răspunsul ei la întrebarea despre fricile

copilăriei din Inventarul Stilului de Viaţă (Mosak şi Shulman, 1988) a fost „tata ne

ameninţa că ne împuşcă cu un pistol”. O sarcină anterioară primei căsnicii i-a permis să

scape de sistemul său familial disfuncţional. Ea a reuşit să termine liceul, a divorţat de

primul soţ, s-a recăsătorit şi a avut la scurt timp încă doi copii.

Acuzele ei prezente erau disforie persistentă, plâns facil, o agravare a problemelor

ei cronice cu coloana vertebrală inferioară şi o satisfacţie crescândă faţă de distanţarea

emoţională şi modul dominator de a fi ale soţului. Surprinzător, ea i-a cerut soţului să

plece din casa lor, dar pretindea că era cu adevărat „slabă, ba chiar incapabilă”. Ea a

renunţat să socializeze, se simţea incapabilă să muncească – „din cauza spatelui meu” –

şi devenise din ce în ce mai deprimată.

Formularea de caz conform DSM-III-R a fost:

Axa I: 300.40 Distimie, tip secundar, debut tardiv; 316.00 Factori psihologici

care afectează condiţia medicală; V61.10 Probleme Maritale

Axa II: 301.90 tulburare de Personalitate FAS (depenedentă şi tip auto-distructiv)

Axa III: Durere cronică a coloanei vertebrale inferioare (din istoric)

Axa IV: Stresori psihosociali – probleme maritale şi mezinul care începe şcoala

Severitate: 3 – Moderată (predominent datorată circumstanţelor)

32



Axa V: Scor Gaf curent – 51

Cel mai mare scor GAF din ultimul an – 65

Discuţie. Mary a fost prima născută şi a încercat să preia controlul asupra familiei

sale de origine. Cu cât încerca mai mult, cu atât familia devenea mai disfucnţională. Pe

măsură ce-şi asuma mai multă responsabilitate, mama sa s-a „îngropat” într-o slujbă

permanentă şi tatăl său a băut mai mult. Ea a „evadat” în două mariaje cu bărbaţi reci,

uneori abuzivi, care-i permiteau ei să ia conducerea, în timp ce ei şi-au dezvoltat vieţi

active în afara familiilor. Ea a avut puţine ocazii de a lucra în afară de casă sau de a

dezvolta contacte în exterior. Problema ei cu coloana a debutat când era foarte tânără.

Ea o descrie ca fiind un „blestem de familie” care a afectat toate femeile din familia ei.

Stilul de viaţă al lui Mary a fost o combinaţie de tipuri victimă/inadecvată/pleaser

(Mosak, 1971). În ciuda faptului că era criticată şi abuzată, ea în continuare încerca, dar

nu reuşea, să le facă pe plac celorlalţi. Credea că este o „proastă”, needucată, şi că nu

avea viitor. A recunoscut că „alegea rataţi” şi că se simţea vinovată când lucrurile

mergeau bine pentru ea, încluzând situaţiile care nu-l implicau pe soţ. Un astfel de stil

de viaţă se potriveşte cu Tulburările de Personalitate Dependentă şi Auto-distructivă din

DSM-III-R (a se reformula diagnosticul pe DSM-IV – n. trad.).

Date fiind aceste convingeri existente, alegerea simptomelor pe Axa I devine mai

uşor de înţeles. Ea şi-a ales un bărbat pe care, la fel ca şi pe tatăl său, nu-l putea

mulţumi – Problema Maritală. Mary îşi foloseşte inferioritatea organică pentru a scăpa

de responsabilitatea sarcinii muncii şi, prin urmare, îşi întăreşte convingerea că trebuie

să stea cu soţul său – Factorii psihologici care afectează condiţia medicală. Sub stres,

tensiunea se concentrează pe organul său cel mai slab (Adler, 1956). Ea apare deprimată

şi fără speranţă, şi ripostează pasiv – distimia.

Factorul exogen pentru criza prezentă a fost cea de-a cincea aniversare a

mezinului. El mergea la şcoală şi nu-i mai lăsa ei nimic de făcut în timpul zilei. În plus,

ea ajunsese la ceea ce Powers şi Griffith (1987) numesc „număr important” (p. 226):

avea aceeaşi vârstă când mama ei a plecat prima dată să lucreze şi a lăsat-o pe Mary

33



acasă pentru a avea grijă de ceilalţi. Mama „a plecat” când mezinul a început şcoala.

Aceste tabele interne de timp i-au dat lui Mary sentimentul că trebuia să facă o mişcare

similară, dar s-a simţit inferioară şi incapabilă să ducă la capăt aşa ceva. Deşi ea a arătat

curajul de a-l evacua pe soţ, i-a lipsit încrederea pentru a face următorul pas.

În sfârşit, Mary avea dificultăţi considerabile cu sarcinile vieţii. Ea a evitat lucrul,

şi-a limitat contactele sociale, şi se afla într-o căsnicie disfuncţională. Deşi ea a putut să

menţină un grad de stabilitate în anul ce a trecut, a rămas nefericită. Odată cu ziua de

naştere şi plecarea la şcoală a celui mic, situaţia s-a deteriorat.

Concluzie

DSM-III-R este compatibil cu psihologia individuală. Dacă adlerienii vor să aibă

un loc în practica clinică contemporană, adaptarea este esenţială. Una din afirmaţiile de

bază ale psihologiei individuale susţine că este o psihologie a folosului şi, dată fiind

această axiomă, nu diagnosticul şi clasificările în sine ar trebui să fie problema, ci felul

în care se folosesc datele. Dacă este folosit ci înţelepciune, formulările de caz conform

DSM-III-R pot îmbogăţi psihologia individuală şi pot oferi un teren mai mare pentru

comunicarea cu alţi profesionişti.

4. Diverse Scopuri ale Simptomelor

Harold H. Mosak şi Bernard Shulman

În medicină un simptom este o problemă ce acompaniază sau rezultă dintr-o

boală şi serveşte ca ajutor la diagnosticarea unei asemenea boli. Conceptul după care un

simptom poate avea un scop este familiar medicinei. Spre exemplu, scopul diareei este

34



de a elimina iritantul din tractul intestinal; al durerii este de a semnala că ceva e în

neregulă; al tusei este de a elimina material străin din trahee.

Alfred Adler a făcut presupunerea de bază după care „Nu putem gândi, simţi, dori

sau acţiona fără perceperea unui scop.” (1, p. 3) El considera afirmaţia următoare o

propunere a psihologiei individuale: „Fiecare fenomen psihic, dacă ne oferă o înţelegere

a persoanei, poate fi abordat şi înţeles dacă e privit ca pregătire pentru un scop.” (1, p.

4) Un simptom psihic, ca orice alt fenomen psihic, are un scop şi poate fi pătruns cel

mai bine dacă îi este aflat scopul.

Uneori e mai uşor să se vadă simptomele ca şi comportament reactiv, decât ca

având un scop. Pentru a ilustra, anxietatea poate fi privită ca o reacţie la un pericol

perceput; depresia, ca o reacţie la descurajare. Totuşi, în cazuri în care astfel de reacţii

sunt exagerate, foarte prelungite sau nepotrivite, această perspectivă nu oferă un indiciu

pentru înţelegere.

Punctul de vedere al lui Freud a fost că „Un simptom este un semn şi un substitut

pentru o gratificare instinctuală care a rămas în suspensie (latentă – n.t.); este o

consecinţă a procesului de reprimare (6, p. 20). „Uneori simptomele devin valoroase

pentru ego deoarece ele obţin pentru ego, nu unele avantaje, ci o gratificare narcisică la

care altfel ar renunţa.” Astfel obsesionalul îşi foloseşte simptomele pentru a se simţi

„mai bine decât alţii pentru că este în mod special curat sau în mod special

conştiincios.” Freud numeşte aceasta epinosic sau cîştigul secundar al nevrozei (6, p.

36). Astfel, Freud a recunoscut şi el că simptomele au o valoare pentru pacient, dar a

preferat să le privească în principal ca şi compromisuri făcute cu instinctele (pulsiunile

– n.t.), şi doar secundar ca având un scop.

În ochii psihologului individual, principala semnificaţie a simptomului rezidă în

serviciul pe care-l face individului în străduinţa acestuia spre scop. Adler, în discuţiile

despre exemple clinice, a menţionat frecvent scopul sau „intenţia secretă” a folosirii

simptomului. În acest fel, un simptom e descris ca mijlocul de a asigura un triumf, sau

retragerea din faţa pericolului, reproş, crearea ficţiunii unei superiorităţi (1, pp. 11-13),

35



oferirea unei excepţii la cerinţele realităţii (1, p. 23); „a forţa mediul în servicul său” (1,

p. 38); „a-i face pe alţii să se preocupe continuu cu el” (1, p. 55).

Părerile lui Adler au fost prezentate mai sistematic de soţii Ansbacher. Scrierile

sale despre funcţia simptomelor nevrotice sunt organizate într-un capitol (2, pp.263-

280). Toate simptomele sunt văzute ca servind drept protecţii pentru stima de sine, sau

ca pretexte. Un mod de a o realiza este prin agresivitate, mai exact prin: deprecierea

altora, ca în perversiunile sexuale; acuzarea altora pentru erori imaginate, etc.; şi

acuzare sine şi vină nevrotică.

Un alt mod de protecţie este prin „distanţare”, pentru care sunt recunoscute patru

categorii: „a se mişca înapoi”, care include sinuciderea, agorafobia, roşeaţa compulsivă,

migrena, anorexia nervosa, etc.; „a sta nemişcat”, ca în impotenţa psihică, astmul

psihogenic, atacuri de anxietate, compulsii, etc.; „ezitare şi mişcare înainte-şi-înapoi” ca

în toate metodele de omorât timpul, precum amânarea, compulsiile, pedanteria

patologică; şi „construirea de obstacole”, în principal simptomele psihosomatice.

Adler priveşte simptomul ca pe o expresie ce este mereu în acord cu stilul de

viaţă al pacientului, atitudinile sale de bază faţă de viaţă. Simptomele fizice arată

aceeaşi expresivitate. Astfel, vomitarea poate să spună: „Nu înghit asta!”, crampele

abdominale şi zgomotele în stomac: „Stomacul meu e revoltat”, ş.a.m.d. Un asemenea

„jargon al organelor” (2, pp. 222-225, 308-310) oferă adesea indiciul spre scopul

lăuntric al simptomului.

Revenind la categoria de sus a agresivităţii, multe simptome pot fi văzute ca arme

ofensive. „Nevroza este arma laşului şi a slabului” (2, p. 269). De aici, un fel în care

psihologul individual încearcă să înţeleagă un simptom este a se întreba împotriva cui

sau a ce este îndreptat simptomul. De exemplu, pacientul deprimat îşi exprimă

antagonismul faţă de situaţia de viaţă în sentimentele sale negative (3), simptomele

paranoide distrug logica (9), copilul hiperactiv îşi enervează mama (5), femeia frigidă

respinge puterea unui bărbat de a o excita, homosexualul neagă valoarea sexuală a

sexului opus (7) şi persoana instabilă emoţional îi pedepseşte pe cei care nu se ridică la

înălţimea cerinţelor sale, făcând o scenă.

36



Revizitând distanţarea, este un truism al psihologiei individuale faptul că nevroza

este o evitare a sarcinilor vieţii şi simptomele nevrotice sunt mijloace de evitare.

„Nevroticul a colecţionat dintotdeauna motive mai mult sau mai puţin plauzibile pentru

a-şi justfica eschivarea provocărilor vieţii, dar el nu realizează ce face” (2, p. 332).

Neurastenicul, spre exemplu, îşi foloseşte diversele senzaţii pentru a-şi anunţa sieşi

neputinţa de a aborda o situaţie neplăcută sau alta (4). Simptomele ajung parte dintr-o

strategie globală dictată de scopul dominant, potrivindu-i-se în multe feluri diferite şi

servind multor scopuri (secundare – n.t.).

Acest articol îşi propune să clarifice mai departe conceptul adlerian al scopului

simptomului prin enumerarea unor stratageme, găsite foarte des la pacienţii examinaţi

de autori.

Stratagema siguranţei

Unele simptome sunt intenţionate a asigura împotriva eşecului, expunerii sau

altor catastrofe (2, pp. 263-266). Simptomul poate avea efectul de a face imposibil ca

pacientul să îşi asume o responsabilitate dificilă, sau cel puţin să întârzie „momentul

adevărului” (conform diverselor metode de asigurare prin distanţare, descrise mai sus).

Pacientul poate folosi simptomul pentru a se descalifica dintr-o cursă la care nu vrea să

participe.

Un holtei de 37 de ani suferea de impotenţă sexuală numai cu o femeie frumoasă,

divorţată care dorea să se mărite cu el. Nu era niciodată impotent cu prostituatele

sau în aventuri trecătoare. Aceasta era prima femeie cu care se gândea cu

adevărat să se însoare. Totuşi, simţea că nu îi poate cere mâna, datorită

inadecvării lui sexuale. Când a fost întrebat ce ar face dacă simptomul nu ar

37



exista (2, p. 332), a răspuns: „Păi m-aş însura, evident!” Visele lui şi amintirile

timpurii au dezvăluit un antagonism faţă de şi teamă de relaţii apropiate cu femei.

Simptomul depresiei uşoare uneori are scopul de a proteja persoana de cerinţele

unei ocupaţii sau situaţii de viaţă care cere o acţionare pe care persoana nu vrea să o

facă, sau un angajament pe care nu vrea să şi-l ia.

Un bărbat necăsătorit, de 30 de ani, era alternativ un om de afaceri de succes şi

unul sărac. Se entuziasma şi lucra constant cîteva luni, apoi devenea neurastenic

şi deprimat şi îşi petrecea mai multe săptămâni pierzând timpul. Se plângea şi de

faptul că vrea să se căsătorească dar nu îşi asuma responsabilitatea unei familii,

deoarece nu era sigur că poate munci constant. Un vis a arătat dinamicile de bază

şi frica lui de un angajament faţă de orice servici sau relaţie. A visat că era pe un

câmp de luptă şi peste tot în jurul său erau bărbaţi luptându-se unii cu alţii.

Cadavre erau împrăştiate pe câmp şi el era întins în linişte, prefăcându-se că e

mort. Se simţea în mijlocul unei lupte eroice, însă nu avea sentimentul că aparţine

vreunei tabere din conflict. Nu avea arme şi se întreba dacă trebuia să fie

combatant. I-ar fi plăcut să ia parte la luptă, dar simţea că a se mişca ar fi

însemnat a se trăda şi a invita atacul altora. A aşteptat lăsarea nopţii şi s-a

strecurat de acolo spre un loc mai sigur.

O ipostază specială a stratagemei pentru siguranţă este „obţinerea asigurării

duble”. Această modalitate e opusul legăturii duble. Este o dezlegare dublă. Indiferent

de rezultat, siguranţa individului e asigurată şi astfel el îşi poate permite să rişte parţial.

Inabilitatea de a se concentra, frecvent, pe studiile şcolare intră în această categorie.

Problema reală este că studentul nu îndrăzneşte să îşi testeze cu adevărat capacitatea

intelectuală. Simptomele sale îl asigură pentru eşecul de a avea un intelect obişnuit.

Un student e foarte ambiţios şi îşi cere să fie „în vârf”. Nu îşi permite cu adevărat

să rişte ca eforturile sale cele mai serioase să îl poată lăsa în zona medie a colegilor lui.

38



La început îşi propune să studieze şi într-adevăr îşi imaginează că va studia extrem de

bine şi va citi mult despre subiect şi în afara programei. Dar, într-un fel sau altul, nu se

aşează efectiv să lucreze ceea ce trebuie. În câteva săptămâni e deja în urmă iar şansele

de reuşită foarte bună sunt mici. Acum se simte dezamăgit de sine şi chiar mai puţin

înclinat să studieze. Oamenii care vor să fie „în vârf” nu sunt interesaţi a învăţa din greu

doar pentru a primi o notă medie. Aceasta se vede în amânarea lui, neputinţa de a se

concentra şi faptul că nu are stare când se aşează cu cărţile. Pe parcursul acestei comedii

studentul îşi menţine sentimentul de superioritate intelectuală. Vina problemei cu

studiatul şi a notelor slabe e pusă pe seama obiceiurilor proaste, „emotivităţii”, lipsei de

disciplină, profesorilor plictisitori şi cursurilor neinteresante. Se consolează singur cu

gândul că este, de fapt, un intelect strălucit, care e neproductiv doar momentan, că dacă

ar putea studia cum trebuie ar fi în vârful anului său. Dacă s-ar întâmpla să primească o

notă mare în pofida faptului că nu a învăţat, este cu atât mai bine. Poate chiar exclama:

„Nu am deschis nici-o carte!” Dacă primeşte o notă slabă, nu este pentru că e prost, ci

pentru că a fost „leneş”, şi în societatea noastră majoritatea oamenilor preferă să fie

priviţi ca fiind leneşi, nu proşti (2, p. 391; 8).

Următorul exemplu este încă unul despre felul în care e folosit un simptom pentru

a „obţine o dublă asigurare”. Un psihiatru (Rudolf Dreikurs) a menţionat odată într-o

discuţie că simptomele nevrotice erau folosite des pentru eschivarea responsabilităţii.

După speech, cineva din audienţă s-a prezentat şi a afirmat că suferă de dureri de cap,

pentru care nu s-a găsit vreodată o cauză organică, dar că durerile nu erau folosite de el

pentru a-şi evita responsabilităţile. Bărbatul era într-adevăr un dramaturg de succes, ale

cărui lucrări erau bine-cunoscute. „Rareori îmi las durerile de cap să mă împiedice de la

lucru.”, a spus el. „Voi continua pur şi simplu ceea ce am făcut, în ciuda durerii.”

Psihiatrul a mărturisit că acest caz era poate o excepţie. Au mai vorbit câteva momente

despre piese şi autori şi dramaturgul s-a întors să plece. În timp ce pleca, a spus:

„Gândeşte-te numai ce aş fi putut face dacă nu aveam durerile astea! Cine ştie, poate că

oamenii m-ar fi comparat cu Shakespeare.”

39



Stratagema erou-martir-sfânt

Un individ eficient, capabil se plânge uneori de simptome neplăcute chiar şi

atunci când nu există aparent vreun stres. El îşi poate crea simptomele pentru a-şi

demonstra puterea, la fel cum unii cu aspiraţii sfinte crează tentaţii pentru a-şi

demonstra virtutea prin faptul că nu cedează, sau martirul aspirant aranjează să sufere

pentru a-şi demonstra superioritatea morală asupra torţionarilor săi.

Un student la medicină s-a plâns că se împanichează şi că simte cum îl ia leşinul

în timpul conferinţelor şi turelor în secţie. Îi era teamă că supervizorii lui îi vor pune

întrebări la care el nu va putea răspunde. Nu avea astfel de simptome în timpul

examinărilor scrise. Mai mult, avea istoric bun al muncii susţinute. Şi-a dezvoltat o

reputaţie de îndemânare la colectarea sângelui şi era chemat de fiecare dată când colegii

lui nu puteau găsi o venă. Avea un sentiment de triumf în aceste ocazii. Îi plăcea să

examineze pacienţi noi şi exulta când apărea o problemă de diagnostic. A recunoscut că

era mai fericit când avea de-a face cu o provocare. Nu îşi putea înţelege simptomele

emoţionale şi se simţea ca un laş şi un slab pentru că le avea.

S-ar putea presupune că acest bărbat vedea ca neplăcută orice situaţie în care

superioritatea îi era pusă sub semnul întrebării. În plus, felul lui de a se purta superior

era prin a fi erou, a realiza ceea ce alţii nu puteau. O situaţie care nu îi oferea un

obstacol de depăşit nu avea nici-o valoare pentru el. La conferinţă şi la turele prin secţie

nu numai că nu avea ocazia să acţioneze ca erou, era chiar în pericol de a fi expus ca

cineva care nu ştie cât ar trebui să ştie.

Care este atunci scopul simptomelor lui? Ele îi oferă o provocare şi un obstacol şi

astfel, cum spune Adler, îi oferă o şansă să crească (2, pp. 275-276). La fiecare

conferinţă are din nou şansa să fie un erou prin lupta cu şi depăşirea slăbiciunii sale

false.

Stratagema atenţie-serviciu-dragoste

40



Scopul unor simptome este, evident, acela de a obţine ceva. Uneori este

înţelegere, alteori servicii, dar în acest caz întotdeauna este a se face pe sine centrul

câmpului de acţiune, prin simptom. De exemplu, dacă o mamă dă mai multă atenţie

plăcută copilului când acesta e bolnav şi tinde să îl ignore când el nu se plânge, devine

extrem de tentant pentru copil să se plângă de câte un discomfort corporal pentru a

câştiga atenţia mamei. Simptomele folosite pentru acest scop funcţionează mai bine

dacă au oarece calitate dramatică, care captează atenţia observatorului.

O fată de 22 de ani se ducea săptămânal la terapeut pentru o reacţie de anxietate.

Timp de mai multe seri consecutive de duminică s-a împanicat şi şi-a sunat

terapeutul. Într-una din aceste ocazii terapeutul a întrebat: „De ce te împanichezi

în fiecare duminică seara şi nu pari a avea această problemă altcândva?” „Păi, a

răspuns ea, ştiu că eşti acasă duminică seara.”

Terapeutul a confruntat-o cu scopul panicii ei; adică a-i da o scuză pentru a-l suna

când se ştia că e disponibil. Panicile de duminică seara s-au oprit după aceasta.

Stratagema puterii: manipularea altora

Cel mai direct exemplu al unui simptom care are ca scop impunerea puterii este al

istericalelor (2, p. 227). Copilul mic cu istericale dă din picioare, ţipă şi îşi ţine

respiraţia până când părinţii lui cedează, recunoscându-i puterea. Isterica face o scenă

când cineva o nemulţumeşte. Mama care vrea să se agaţe de fiul ei adult îşi dezvoltă

disconfort în zona pieptului şi probleme de respiraţie atunci când el devine interesat de

o fată, cu perspective de căsătorie. Simptomul e modelat pentru a-i întrece în putere pe

ceilalţi şi a-i permite suferindului să obţină ce vrea. De fapt pacientul spune: „Dacă nu

faci cum vreau eu, o să sufăr şi o să te oblig să o faci.” „Lacrimi şi plângeri – mijloacele

pe care le-am numit ‚puterea apei’ – pot fi o armă extrem de utilă pentru [...] reducerea

altora la o situaţie de sclavie.” (2, p. 288)

41



Răzbunare şi pedeapsă

Sunt ocazii în care un simptom are scopul de retaliere distructivă împotriva unei

persoane sau situaţii din viaţă (3, pp. 269-271). Pacienţii care folosesc simptomele

pentru răzbunare sunt de obicei oameni foarte descurajaţi, care şi-au pierdut speranţa de

a aborda situaţia constructiv. Răzbunându-se, ei contraatacă supăraţi, dorind să facă rău,

pentru că oricum totul este pierdut. Adler dă un exemplu al unei femei deprimate care

îşi domina soţul şi care şi-a dezvoltat un complex de vinovăţie în legătură cu o aventură

avută cu 25 de ani înainte, cu alt bărbat. Mărturisindu-i soţului şi acuzându-se pe sine,

ea putea să-l tortureze în continuare (2, p. 272).

O fată de 17 ani, într-un spital de stat cu un diagnostic de personalitate

instabilă emoţional şi un trecut cu respingere şi neglijare din partea părinţilor, era

o problemă pentru angajaţii spitalului din două motive: spărgea impulsiv ferestre

cu dosul palmei şi se mutila, punându-şi obiecte ascuţite în urechi şi sub piele.

Era tratată bine în spital şi i se acorda o atenţie considerabilă, deoarece angajaţii

înţelegeau amploarea deprivării ei emoţionale timpurii. Dar dacă avea sau nu

privilegii nu avea nici-o importanţă pentru comportamentul ei. La vizitele făcute

familiei se purta la fel. Întrebată, spunea că sparge ferestre ca să „fie chit”. Vroia

să fie chit cu familia ei şi cu o situaţie din viaţă care o ţinea pacientă într-un spital

de tulburări mintale. Dacă vroia ceva şi nu căpăta, dacă vizita mamei o iritase sau

dacă pentru vreun motiv începea să-şi plângă de milă, devenea supărată impulsiv

şi spărgea orice fereastră era la îndemână. Se rănea pentru acelaşi motiv.

Stratagema „scăpării basma curată”

Uneori un simptom are ca scop repararea stimei de sine lezată. Dezvoltarea unui

sistem delirant în stadiile târzii ale schizofreniei este frecvent un exemplu al acestei

42



stratageme. Un alt exemplu des întâlnit este al sentimentelor de vinovăţie. Când cineva

crede că a făcut o greşeală, a se simţi vinovat(ă) de propriul comportament este, uneori,

felul său de a-şi salva conştiinţa şi de a se consola că, de fapt, este o persoană bine

intenţionată (2, pp. 272-273).

O fată de 3 ani a fost observată furişându-se la cutia cu prăjituri, luând o prăjitură

şi mâncând-o. Apoi şi-a dat o palmă peste mână şi a spus: „Fată rea!” Pedepsindu-se, a

luat apoi alte prăjituri, repetând auto-reproşul la fiecare din ele. (5)

Alte mijloace de salvarea onoarei includ dezvoltarea simptomelor care scuză sau

diminuează un eşec (2, pp. 265-266). Astfel, un bărbat care şi-a pierdut slujba pentru că

a scăpat pe jos şi a spart un instrument valoros, a dezvoltat un tremor al mâinilor. A

povestit că şi-a pierdut serviciul din cauza „tremuratului”, nu a incompetenţei.

Crearea excitării

Uneori un simptom are scopul de a crea tumult şi a-i agita pe alţii. Simptomul

poate fi direcţionat împotriva unei anumite persoane pe care pacientul vrea să o supere

sau, uneori, împotriva unei situaţii din viaţă care e plictisitoare şi fără evenimente.

Excitarea poate fi generată intern şi extern. Prima este, de multe ori, scopul impulsurilor

iraţionale.

Un tânăr student la drept se plângea de impulsuri ciudate de a sări de la

înălţime. Simţea aceste impulsuri când traversa poduri sau când se uita în jos spre

pământ, de la ferestre din clădiri înalte. Nu credea că ar ceda impulsurilor dar era

enervat de ele şi era mai puţin preocupat dacă erau simptomatice pentru o

tulburare mintală iminentă. Pacientul părea că nu poate lega simptomele sale de o

anumită problemă. Nu era evidentă nici-o situaţie critică din viaţa lui. Dar

simptomele nu apăreau niciodată când era ocupat, stresat la lucru sau la şcoală,

sau la alte ocupaţii. Le trăia numai când nu avea o sarcină imediată de rezolvat,

43



când era momentan fără treabă, plictisit sau forţat să aştepte evenimente. Îşi

folosea simptomele pentru a-şi menţine viaţa interesantă şi excitantă.

Unor oameni li se pare excitant şi dramatic recitalul bolii, operaţiilor şi

examinărilor medicale. Simptomele ipohondriace (care sunt deseori preocupări

somatice) fac viaţa mai excitantă.

Crearea excitării extreme este clară când simptomul e leşin sau poate o criză

isterică. Forme contagioase de purtare isterică, precum leşinul în masă al audienţelor

fetelor tinere la cântăreţi celebri, intră în această categorie.

Un bărbat de 40 de ani s-a dus la un consultant de management cu

plângerea că nu îşi poate organiza bine lucrul. Avea o soţie, o amantă, se implica

în relaţii trecătoare, conducea două firme, participa constant la proiecte ale

comunităţii şi părea dornic să se ofere oricărei provocări noi ce îi apărea în cale.

Când un prieten s-a îmbolnăvit de cancer, a contactat specialişti din alte oraşe să

le ceară sfatul. S-a dedicat cauzei căminelor mai bune pentru negri. Îşi conducea

maşina cu viteze excesive. Îşi încuraja amanta să se combine cu alţi bărbaţi şi

devenea obsesiv de gelos când ea o făcea. Datorită numeroaselor sale activităţi,

nu era un familist bun şi întreţinea familia sporadic. În pofida realizărilor lui

pozitive, era mult mai impresionat de atmosfera de confuzie şi excitare în care

trăia. Îşi povestea aventurile radiind, dramatizându-şi ieşirile riscante şi

inabilitatea de a trăi o viaţă stabilă. Excitarea însemna, de fapt, mai mult pentru el

decât orice altceva. O ieşire la limită oferea mai multă plăcere decât o realizare

constructivă. Abia dacă rezolva o problemă că se şi implica în alta.

Stratagema dovezii

Unele simptome au scopul de a întări poziţia pacientului, de a-şi dovedi sieşi că

judecăţile îi sunt corecte şi astfel de a înfrânge logica celor care nu sunt de acord cu el.

44



Aceşti indivizi se orientează spre „a primi palme” (2, p. 290). Paranoidul îi poate

provoca deliberat pe alţii la a se purta rău cu el, pentru a aduna dovezi că alţii sunt

nedrepţi cu el. „Lipsa bucuriei în viaţă, aşteptarea continuă a accidentelor, [...] teamă

superstiţioasă, [...] neîncredere” şi alte manifestări ale sensibilităţii exagerate duc la

repetarea experienţelor neplăcute şi la lipsa celor plăcute (2, p. 290).

Un băiat de 14 ani, obiectul multor critici depreciative din partea tatălui,

era convins în mod pesimist de inadecvarea lui. Nu credea că psihoterapia l-ar

ajuta vreodată. Iniţial venise cu plângerea că îl doare în partea stângă,

diagnosticată drept psihogenică. După mai multe luni în tratament, nu mai vorbea

de mult despre durere şi se plângea de multe alte simptome. Într-o zi, plângându-

se de ineficienţa terapiei, terapeutul a menţionat că cel puţin nu îl mai durea în

stânga. Pacientul l-a contrazis şi a schimbat subiectul. Când a venit săptămâna

următoare, a raportat radios că durerea din stânga a revenit. Aceasta era încă o

dovadă că psihoterapia nu îl poate ajuta.

A păstra un simptom în rezervă

Pacienţii care răspund favorabil la psihoterapie păstrează uneori unu sau două

simptome pentru un motiv încă necunoscut. Ei par a funcţiona bine, sunt fericiţi şi au

sentimentul că progresează. Au senzaţia că o anumită problemă încă nu a fost rezolvată

şi de aceea simt că mai au nevoie de tratament. Motivul acestui comportament este,

uneori, acela că pacientul nu îndrăzneşte să se facă bine complet. Preferă să păstreze

45



unu-două simptome în rezervă, de siguranţă, dacă va avea nevoie de ele. Astfel el

menţine o formă de asigurare pentru viitoare dificultăţi, se antrenează exersând

simptomul şi evită un angajament complet faţă de ideea că acum s-a făcut bine de tot şi

nu mai are scuze pentru reţineri în viaţă. Aşa cum a spus un pacient când a fost

confruntat cu sensul comportamentului său, „În definitiv nimeni nu se poate face chiar

aşa de bine.”

5. Inventarul de obsesii şi compulsii al Universităţii din Hamburg1

Te speli pe mâini după ce crezi că te-ai apropiat prea mult de un animal sau obiect

murdar?

1. Adevărat Fals

Rearanjezi feţe de masă sau covoare pentru că ai impresia că nu sunt aşezate exact?

2. Adevărat Fals

Sunt zile când trebuie să te gândeşti la anumite cuvinte sau imagini atât de mult încât nu

mai poţi face altceva?

3. Adevărat Fals

Adesea îţi este imposibil să te opreşti din repetat (chiar şi ţie însăţi) o propoziţie deja

spusă?

4. Adevărat Fals

Te gândeşti de mai multe ori, pe parcursul zilei, la lucruri deja rezolvate?

5. Adevărat Fals

1 în Jeffrey M. Schwartz, “Brain Lock” – de la Dr. Iver Hand şi Dr. Rudiger Klepsch, Universitatea din Hamburg, Germania.

46



În timpul unor activităţi nu te poţi opri să numeri?

6. Adevărat Fals

Încerci uneori să te distragi de la un gând despre partenerul tău care face ceva de care nu

ar vrea să ştii?

7. Adevărat Fals

Există activităţi pe care nu le poţi tremina înainte de a număra până la un anumit

număr?

8. Adevărat Fals

Te distragi uneori, conştient, de la gândul de a te răni sau omorî?

9. Adevărat Fals

În cursul zilei, îţi aminteşti deseori un anumit cuvânt, imagine sau propoziţie?

10. Adevărat Fals

Verifici cât de curate sunt scaunele publice, precum cele din autobuze sau taxiuri,

înainte de a te aşeza?

11. Adevărat Fals

Repeţi uneori cu voce tare ce s-a spus deja, deşi încerci să nu o faci?

12. Adevărat Fals

După ce ai plecat de acasă, trebuie să te gândeşti constant dacă totul e în ordine acolo?

13. Adevărat Fals

Înainte de a începe să te îmbraci, te gândeşti cum o vei face exact?

47



14. Adevărat Fals

Te-ai surprins vreodată numărând lucruri fără nici-un motiv?

15. Adevărat Fals

A existat vreodată o zi în care nu te-ai putut gândi la nimic altceva decât la a te răni sau

omorî?

16. Adevărat Fals

Te speli pe mâini după ce citeşti ziarul?

17. Adevărat Fals

Ai observat vreodată că atingi lucrurile de multe ori, înainte sau după ce le-ai folosit?

18. Adevărat Fals

Ai atins vreodată comutatoare ale aparatelor electrice de repetate ori şi ai numărat, deşi

ai încercat să nu o faci?

19. Adevărat Fals

Verifici cărţi sau reviste pentru a găsi colţuri îndoite, pe care le îndrepţi imediat?

20. Adevărat Fals

Împătureşti ziarele la fel cum erau iniţial, după ce le-ai citit?

21. Adevărat Fals

Te gândeşti adesea că te-ai putea îmbolnăvi sau orbi sau înnebuni?

22. Adevărat Fals

48



Sunt zile când te gândeşti numai la a răni sau omorî pe cineva?

23. Adevărat Fals

După ce te bagi în pat, te scoli pentru a verifica toate aparatele electrice?

24. Adevărat Fals

Te încurcă în activităţile zilnice faptul că numeri de câte ori ai atins comutatoarele

aparatelor electrice?

25. Adevărat Fals

Rearanjezi obiectele pe birou, rafturi sau în alte locuri în mod repetat, deşi nimic nu a

fost atins de când le-ai aranjat ultima oară?

26. Adevărat Fals

Verifici adresa de retur imediat înainte de a trimite o scrisoare?

27. Adevărat Fals

Rezultat

A. Obsesii: suma de răspunsuri “Adevărat” la - 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 13, 14, 15, 16, 22,

23.

1 - 2: probabil nu ai obsesii, d.p.d.v. clinic

3 - 6: probabil ai obsesii, relevante clinic

7 - 14: sigur ai obsesii, clinic

B. Compulsii: suma de răspunsuri “Adevărat” la - 1, 2, 11, 12, 17, 18, 19, 20, 21, 24,

25, 26, 27.

49



1 - 3: probabil nu ai obsesii, d.p.d.v. clinic

4 - 7: probabil ai obsesii, relevante clinic

8 - 13: sigur ai obsesii, clinic

Referinţe bibliografice

Adler, A. The Individual Psychology of Alfred Adler. (H. L. Ansbacher & R. R.

Ansbacher, Eds.). New York: Basic Books, 1956.

American Psychiatric Association (1987). Diagnostic and statistical manual of mental

disorders (rev. 3rd ed.). Washington, DC: Author.

Dreikurs, R. (1954). The psychological interwiev in medicine. In R. Dreikurs,

Psychodynamics, psychotherapy and counseling (pp. 75-102). Chicago: Alfred Adler

Institute.

Mosak, H. (1971). Lifestyle. In A. G. Nikely (Ed.), Techiques for behaviour change.

Springfiel, Il: Charles C. Thomas.

Mosak, H. H. and Shulman, B. H., Introductory Individual Psychology: A Syllabus.

Chicago: Alfred Adler Inst., 1961.

Mosak, H. H. and Shulman, B. H. (1988). Life Style Inventory. Muncie, IN:

Accelerated Development.

Powers, R. L., Griffith, J. (1987). Understanding Life-Style. Chicago: The Americas

Institute of Adlerian Studies, Ltd.

Shulman, B. H and Mosak, H. H., Manual for Life Style Assessment. Bristol:

Accelerated Development., 1995.

Sperry, L. (1989). Integrative case formulations: What they are and how to write them.

Individual Psychology, 45, 500 – 508.

Sperry, L., Gudeman, J., Blackwell, B. & Faulkner, L. (1992). Psychiatric case

formulations. Washington, DC: American Psychiatric Press.

50


Documents

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE