ELEMENTE TEHNICE ALE ASIGURĂRILOR În explicarea conţinutului asigurării, elementele definitorii care stau la baza

acestora au un pronunţat caracter tehnic. Ca elemente definitorii pot fi amintite:

asigurătorul; asiguratul; contractantul; beneficiarul; terţul păgubit; brokerul de asigurare; contractul de asigurare; obiectul asigurării; riscul asigurabil; evaluarea în vederea asigurării; norma de asigurare; suma cuprinsă în asigurare; prima de asigurare; cazul asigurat; paguba sau dauna; despăgubirea de asigurare; franşiza; fondul de asigurare; vârsta de asigurare; durata asigurării; poliţa de asigurare; reasigurarea; coasigurarea. 1. ASIGURĂTORUL Asigurătorul este o persoană juridică română sau străină, societate de

asigurări autorizată ori societate mutuală autorizată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor care, în schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă obligaţia să plătească acestora (beneficiarilor asigurării) despăgubirea ce li se cuvine, în caz de distrugere sau avarie a bunurilor asigurate, să plătească suma asigurată la survenirea unui eveniment în viaţa persoanelor asigurate sau să plătească despăgubirea pentru prejudiciul produs de asigurat unei terţe persoane, potrivit normelor de asigurare.

Asigurătorul trebuie să evalueze corect angajamentele luate faţă de asiguraţi şi să calculeze exact nivelul rezervelor ce trebuie constituite, cu care să fie protejate interesele asiguraţilor.

Activitatea de asigurări în România poate fi exercitată numai de societăţi pe acţiuni, societăţi mutuale, filiale ale unor asigurători străini constituite ca persoane juridice române, precum şi sucursale ale societăţilor de asigurări, persoane juridice străine, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Asigurătorii pot investi sau fructifica în întregime sau parţial capitalul social, rezervele de capital şi rezervele tehnice în bunuri mobiliare sau imobiliare, cum sunt:

acţiuni obligaţiuni alte titluri de participare depozite bancare clădiri destinate activităţii proprii sau închirierii.

Asigurătorul este obligat să-şi conducă activitatea cu respectarea normelor prudenţiale specifice asigurărilor .

2. ASIGURATUL poate fi oricare persoană fizică sau agent economic care îşi asigură bunurile împotriva unor calamităţi ale naturii sau unor accidente, precum şi orice persoană fizică ce se asigură împotriva unor riscuri ce ar putea să intervină în legătură cu sănătatea, integritatea corporală sau cu viaţa sa.

Pentru dobândirea calităţii de asigurat, persoanele fizice şi agenţii economici trebuie să plătească anumite prime de asigurare, în schimbul cărora se asigură bunurile împotriva anumitor riscuri sau se asigură persoana fizică în caz de accident, deces etc.

Asiguratul poate fi şi altă persoană decât aceea care a contractat asigurarea (de exemplu, tutorele încheie asigurarea pentru minori).

3. CONTRACTANTUL ASIGURĂRII Contractantul asigurării este persoana fizică sau agentul economic cu capital de

stat, privat etc. care contractează pentru lucrătorii săi asigurări contra accidentelor şi a altor riscuri, obligându-se să plătească primele de asigurare;

În unele cazuri, aceste prime pot fi plătite şi de către asiguraţi.

De cele mai multe ori contractantul este însuşi asiguratul.

4. BENEFICIARUL ASIGURĂRII Beneficiarul asigurării este persoana (sau sunt persoanele) desemnată prin lege,

contractul de asigurare, declaraţie scrisă, testament etc. să încaseze suma asigurată în cazul în care se produce un accident, invaliditatea sau decesul persoanelor asigurate, sau să încaseze despăgubirea la asigurările de bunuri, când survin daune.

De regulă, beneficiarul asigurării este însuşi asiguratul.

Desemnarea beneficiarului se poate face fie la încheierea contractului, fie în

cursul executării acestuia prin declaraţie scrisă, comunicată societăţii de asigurări.

De exemplu, beneficiarii pot să fie: soţia, soţul, copiii, părinţii, fraţii, surorile sau alte persoane apropiate.

5. TERŢUL PĂGUBIT Terţul păgubit poate fi o persoană fizică sau juridică implicată într-un accident

rutier, feroviar, naval, aerian, căreia i s-au produs pagube materiale sau i-a fost afectată sănătatea, integritatea corporală (invaliditatea) sau chiar viaţa (decesul).

Terţul păgubit nu se cunoaşte decât în momentul producerii riscului (accidentului) şi când se stabileşte indemnizaţia de asigurare (despăgubirea şi/sau suma asigurată).

6. BROKERUL DE ASIGURARE Brokerul de asigurare poate fi o persoană juridică autorizată de Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor să intermedieze asigurări între o societate de asigurări şi asiguraţi.

Brokerul de asigurări lucrează contra unui comision care - în mod obişnuit - se calculează asupra primelor de asigurare totale încasate, în baza contractelor de asigurare încheiate, şi se plăteşte de către societatea de asigurări.

În vederea dobândirii calităţii de broker de asigurare, persoana juridică respectivă solicită în scris autorizaţia de funcţionare de la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în care scop prezintă o serie de documente, plătind şi taxa de autorizare.

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor decide cu privire la eliberarea autorizaţiei de funcţionare în termen de 30 de zile de la primirea documentelor.

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor publică anual în Monitorul Oficial al României şi într-o publicaţie de largă circulaţie, lista actualizată care cuprinde brokerii de asigurare autorizaţi şi orice alte informaţii necesare.

8. CONTRACTUL DE ASIGURARE Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie de către asigurat şi

asigurător, şi care reglementează relaţiile lor reciproce în funcţie de felul asigurărilor facultative.

Asiguratul se obligă prin contract să plătească primele de asigurare la anumite termene, iar asigurătorul îşi asumă obligaţia să acorde asiguratului sau beneficiarului asigurării, la producerea cazului asigurat, despăgubiri pentru bunurile şi sumele asigurate în asigurările de persoane.

Încheierea contractului de asigurare presupune existenţa cererii de asigurare prezentată de asigurat şi a poliţei de asigurare eliberată de asigurător.

9. OBIECTUL ASIGURĂRII Obiectul asigurării poate fi un bun mobil ori imobil supus asigurării, un interes, o

persoană fizică sau răspunderea civilă acoperită prin asigurare. 10. RISCUL ASIGURAT

Este reprezentat de un fenomen sau grup de fenomene, care odată produse, obligă pe asigurător să plătească beneficiarului asigurării despăgubirea.

Pentru ca un fenomen să poată constitui un risc asigurat, el trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

Apariţia fenomenului (evenimentului) asigurat să fie posibilă, deoarece dacă un bun nu este ameninţat de nici un risc, asigurarea nu este necesară

Fenomenul trebuie să aibă în toate cazurile de apariţie un caracter întâmplător

Trebuie să existe posibilitatea evidenţierii statistice a rezultatelor acţiunii fenomenelor producătoare de pagube

Este necesar ca apariţia şi producerea unui fenomen să nu depindă de voinţa asigurătorului sau a beneficiarului asigurării.

11. EVALUAREA ÎN VEDEREA ASIGURĂRII Evaluarea în vederea asigurării este complexul de operaţiuni prin care se

determină valoarea bunului ce se asigură.

Nici un bun nu poate fi cuprins în asigurare fără cunoaşterea prealabilă a valorii reale a acestuia, deoarece, în caz de daune, despăgubirea de asigurare pe care o acordă societatea de asigurări se determină pe baza valorii bunului cuprins în asigurare.

Evaluarea trebuie astfel efectuată încât să fie cât mai aproape de valoarea reală a bunului, pentru a permite refacerea lui în caz de daună. O evaluare exagerată slăbeşte interesul asiguratului pentru păstrarea în bune condiţii a bunului asigurat, iar subevaluarea nu permite refacerea bunului în caz de daună.

Evaluarea se poate face pe baza preţurilor de cumpărare sau de vânzare; valoarea bunului asigurat poate să coincidă cu valoarea de inventar.

Nu poate fi vorba de evaluarea în vederea asigurării pentru persoane, deoarece viaţa, sănătatea şi capacitatea de muncă a persoanei fizice nu se exprimă în bani.

Cu cât valoarea bunului asigurat este la un nivel mai apropiat de realitate, cu atât despăgubirea va da posibilitatea asiguratului să recupereze pagubele produse.

12. NORMA DE ASIGURARE Norma de asigurare este valoarea cuprinsă în asigurare, stabilită prin lege, pe

unitatea de obiect de asigurare (ha, mp, animal etc).

Norma de asigurare se foloseşte numai la asigurările de bunuri prin efectul legii;

Ea este diferenţiată pe feluri de clădiri, pe mediul urban şi rural, pe feluri de culturi agricole, pe rase de animale etc.

13. VALOAREA (SUMA) CUPRINSĂ ÎN ASIGURARE Valoarea (suma) cuprinsă în asigurare este nivelul maxim admis al

despăgubirii de asigurare care poate fi plătită asiguratului în caz de daună;

În asigurările de persoane, este suma ce urmează să fie plătită asiguratului sau beneficiarului asigurării. În funcţie de această sumă se calculează prima de asigurare.

Valoarea cuprinsă în asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea totală a bunului asigurat.

14. PRIMA DE ASIGURARE Prima de asigurare este suma pe care asiguratul o plăteşte, de regulă, anticipat

societăţii de asigurări pentru preluarea riscului, respectiv în vederea constituirii fondului de asigurare.

Prima de asigurare este preţul protecţiei oferite de asigurător pentru riscurile preluate.

Prima exprimă valoarea riscului şi se determină prin calcule statistico-matematice.

Societăţile de asigurare stabilesc volumul total al primelor de asigurare (care urmează a fi plătite de asiguraţi) la un nivel cel puţin egal cu volumul probabil al despăgubirilor totale ce urmează să fie achitate.

15. CAZUL ASIGURAT Cazul asigurat (sinistrul) este evenimentul asigurat deja produs, riscul

împlinit, accidentul care a avut loc sau survenirea unui alt fenomen pentru care există asigurarea şi din care rezultă obligaţia societăţii de asigurări de a plăti despăgubirea sau suma asigurată.

Prin caz asigurat se înţelege şi valoarea stricăciunilor suferite de bunul asigurat de pe urma unui cutremur, unei furtuni, unor inundaţii, unui incendiu etc, iar la asigurările de persoane contractarea unei invalidităţi într-un accident, supravieţuirea până la vârsta stipulată în contractul de asigurare, decesul.

16. PAGUBA SAU DAUNA Paguba sau dauna reprezintă valoarea stricăciunilor suferite de bunul

asigurat, în expresie bănească.

Paguba poate fi totală sau parţială din valoarea bunului asigurat.

Daunele provocate bunurilor se pot clasifica după mai multe criterii, şi anume:

a) după felul bunurilor afectate, există:

Daune produse la bunuri imobile (terenuri, clădiri, fabrici, locuinţe, depozite, garaje);

Daune produse la bunuri mobile , cele nelegate de pământ, ca de exemplu: materii prime, materiale, producţie neterminată, mărfuri, utilaje, brevete, mobilier, bani, acţiuni;

b) după cauza care a produs dauna: Daune produse de riscuri fizice (incendiu, uragane, furtuni, explozii care

distrug bunuri);

Daune produse de riscuri sociale (abateri de la comportamentul normal - furt, neglijenţă, tâlhărie, revolte, greve etc);

Daune produse de riscuri economice (datorate unor cauze interne - neglijenţă, erori de management, sau datorită unor cauze externe - imposibilităţi de plată etc);

c) după felul pierderii se disting: pierderi directe, care apar când bunul este avariat sau distrus, ori dispare

datorită producerii unui risc fizic sau social (clădirea ia foc, se dărâmă etc);

pierderi indirecte, care se înregistrează ca urmare a reducerii valorii bunului în urma unei reparaţii, reducerea profitului etc;

d) după gradul de cuprindere, daunele pot fi: daune parţiale, cum sunt: avarierea, distrugerea sau deprecierea parţială a

bunurilor, astfel încât acestea se pot repara sau recondiţiona; daune totale, care constau în distrugerea în întregime a bunurilor,

nerămânând nici un fel de recuperări. 17. DESPĂGUBIREA DE ASIGURARE Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care societatea de asigurări

o plăteşte asiguratului pentru refacerea bunului avariat sau distrus.

Cuantumul despăgubirii depinde de mărimea pagubei şi el nu poate depăşi valoarea cuprinsă în asigurare.

Ideal ar fi ca aceste despăgubiri să fie cât mai apropiate sau chiar egale cu valoarea bunurilor dăunate; dar aceasta presupune, evident, şi încasarea unor prime de asigurări mai mari.

Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau egală cu valoarea pagubelor.

18. FRANŞIZA Franşiza este partea din cuantumul pagubei, stabilită în prealabil, care se suportă

de către asigurat.

Franşiza se poate stabili în procente sau în sumă absolută din suma asigurată sau din daună.

Practicarea franşizei urmăreşte atât influenţarea asiguratului în luarea tuturor măsurilor posibile pentru prevenirea daunei, deoarece el ştie că în caz de producere a acesteia va suporta o parte din ea, cât şi evitarea cheltuielilor determinate de constatarea, evaluarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor de asigurare corespunzătoare daunelor mici, care nu prezintă o importanţă economică deosebită.

La asigurările cu franşiză cota de primă tarifară este mai redusă comparativ cu cea stabilită la asigurările la care nu se aplică franşiză.

În mod frecvent, franşiza se întâlneşte la asigurarea mărfurilor în timpul transporturilor internaţionale, la asigurarea navelor maritime, la asigurarea de răspundere civilă auto etc.

19. FONDUL DE ASIGURARE Fondul de asigurare se constituie anual, descentralizat, pe baze ştiinţifice, pe

principiul mutualităţii, numai sub formă bănească, din primele de asigurare încasate de la asiguraţi.

De asemenea, fondul de asigurare se constituie şi din comisioane de reasigurare şi din participarea societăţii de asigurări la profitul reasiguratorului, din despăgubirile încasate de la reasiguratori.

Fondul de asigurare are următoarele caracteristici:

constituie o rezervă bănească, centralizată, care se formează prin încasarea primelor de asigurare de la asiguraţi, potrivit principiului mutualităţii;

odată constituit devine proprietate a societăţii de asigurări şi are o destinaţie

specială, adică este folosit pentru finanţarea măsurilor de prevenire a daunelor, refacerea bunurilor avariate sau distruse, plata sumelor asigurate etc.

Utilizarea acestui fond se face în mod centralizat de către societatea de asigurări.

Fondul de asigurare se constituie pentru asigurările de persoane, de bunuri şi de răspundere civilă.

20. VÂRSTA DE ASIGURARE Vârsta de asigurare indică vârsta de când începe şi până când poate fi

contractată şi este valabilă asigurarea;

vârsta prezintă o importanţă deosebită în asigurările facultative de persoane şi de animale.

21. DURATA ASIGURĂRII

Durata asigurării exprimă perioada de timp (în ani, luni, zile şi ore) pentru care se contractează asigurarea şi sunt valabile raporturile de asigurare.

Durata asigurării precizează momentul începerii şi sfârşitul asigurării. 22. POLIŢA DE ASIGURARE Poliţa de asigurare este documentul eliberat de societatea de asigurări, care

atestă încheierea şi plata primei iniţiale de asigurare. În unele cazuri contractul de asigurare ţine locul poliţei de asigurare.

23. REASIGURAREA Reasigurarea constă în asigurarea unei societăţi de asigurări la o altă societate de

asigurări, mai puternică sub aspect financiar, prin cedarea parţială sau totală a unor riscuri şi a unei cote din primele de asigurare.

Reasigurările constituie o completare a asigurărilor, conducând la menţinerea stabilităţii financiare a societăţilor de asigurări. Reasigurarea este asigurarea asigurării.

24. PRIMA DE REASIGURARE Prima de reasigurare este partea din prima de asigurare pe care reasiguratul

(asigurătorul iniţial) o cedează reasiguratorului.

Mărimea primei de reasigurare este influenţată de partea de risc pe care o preia asupra sa reasiguratorul şi de raportul dintre cererea şi oferta pe piaţa de reasigurări.

Nivelul cotaţiilor de primă pe piaţa internaţională de reasigurări poate influenţa, într-un sens sau altul, nivelul cotelor de primă practicate la contractarea asigurărilor care fac obiectul cedărilor în reasigurare.

25. COASIGURAREA Coasigurarea constă în contractarea în acelaşi timp a asigurării de către un

asigurat cu câţiva asigurători care preiau, fiecare asupra lui, o cotă stabilită de risc, până la 100% din valoarea bunului asigurat, pe care o suportă în funcţie de primele de asigurare încasate.

Coasigurarea este, de asemenea, o cale de dispersare a riscurilor mari sau foarte mari.

În caz de daună, fiecare asigurător acordă despăgubirea corespunzător cotei de risc preluate, însă de comun acord cu toţi ceilalţi asigurători, ceea ce generează unele dificultăţi în lichidarea daunelor.

Coasigurarea este mult folosită pentru riscurile de incendiu, inundaţii, cutremure etc.

Ca parte a sistemului general de piaţă, piaţa asigurărilor subliniază faptul că în acest spaţiu sunt prezente:

cererea (care vine din partea persoanelor fizice şi juridice asigurabile, dornice să încheie diverse tipuri de asigurări)

oferta de asigurare (susţinută de organizaţii specializate, autorizate să funcţioneze în acest domeniu, şi capabile, sub raport financiar, să desfăşoare o astfel de activitate).

Raporturile dintre ofertant şi solicitant sunt susţinute de norme şi legi. Piaţa asigurărilor este parte a pieţei mărfurilor, unde asigurătorul vinde

serviciile sale, precum şi a pieţei capitalurilor, prin fonduri puse la dispoziţie societăţilor comerciale bancare şi de credit.

Această piaţă poate fi de două tipuri: Piaţă concurenţială - este valabilă pentru ţările în care operează mai

multe organizaţii de asigurare, fiecare dintre acestea fiind preocupată să-şi adjudece un segment cât mai mare din cererea de asigurare.

Piaţă (aparent) neconcurenţială – valabilă pentru ţările în care, în virtutea monopolului de stat, fiinţează o singură asemenea organizaţie. În acest caz, existând o singură ofertă de asigurare, organizaţia de asigurare nu se mai află în competiţie cu alte organizaţii similare în ceea ce priveşte condiţiile asigurării oferite.

Caracterul unei pieţe concurenţiale perfecte derivă din următoarele trăsături:

omogenitatea produsului; transparenţa; atomizarea pieţei; libertatea de intrare-ieşire a participanţilor pe (şi de pe) piaţă; descentralizarea deciziilor.

Prevederile legale obligatorii in ţara noastră societăţile care practică şi asigurări de viaţă sunt obligate să ţină

conturi distincte pentru această categorie de asigurări, să gestioneze separat fondurile aferente şi să facă plăţi din astfel de fonduri numai pentru asigurări de viaţă. De asemenea şi rezultatele finale sunt stabilite separat de ale celorlalte categorii de asigurări.

pentru a nu contracta angajamente peste capacitatea lor financiară, societăţile de asigurare, asigurare-reasigurare şi de reasigurare sunt obligate să constituie, potrivit obiectului lor de activitate, rezerve de prime pentru asigurările de viaţă, precum şi rezerve de prime şi de daune pentru celelalte feluri de asigurări şi reasigurări

rezervele de daune nu pot fi mai mici de 40% din diferenţa dintre primele încasate şi daunele plătite la asigurările şi reasigurările cu valabilitate în cursul anului.

societăţile comerciale pot investi o parte din capital, din rezervele de capital şi rezervele tehnice în titluri de valoare, în bunuri mobiliare

sau imobiliare ori le pot utiliza pentru acordarea de credite societăţilor cu profil bancar, cu respectarea unui coeficient de lichiditate, stabilit potrivit statutului. Acest coeficient de solvabilitate este de minimum 15% din aceste fonduri.

Aşadar, deciziile organizaţiilor de asigurare sunt descentralizate, dar ele trebuie să respecte prevederile legale în materie şi avizele organului de supraveghere.

Dimensiunea acestei pieţe speciale, cum este piaţa asigurărilor, depinde de cererea de asigurare determinată de:

puterea economică a persoanelor fizice şi juridice asigurabile şi asigurate

convingerea acestora de utilitatea asigurării prin instituţii specializate (care exprimă oferta agenţilor economici asigurători).

Dimensiunea şi structura pieţei asigurărilorPrintre indicatorii care caracterizează, în final, piaţa asigurărilor se numără:

numărul contractelor încheiate într-o anumită ramură (subramură) a asigurărilor

volumul primelor de asigurare încasate

cuantumul obligaţiilor asumate de asigurători

volumul indemnizaţiilor achitate etc.

Structura pieţei asigurărilor în Europa se prezintă, în ansamblu, astfel: asigurările de viaţă contribuie cu 50,2% la totalul primelor încasate,

situându-se astfel pe primul loc; asigurarea vehiculelor cu motor se plasează pe locul al doilea cu

17,2% din total; asigurările de bunuri ocupă locul al treilea cu 10,6%; asigurările de accidente şi sănătate sunt pe locul al patrulea cu 10,3%; asigurărilor de răspundere civilă, maritime, de aviaţie şi transport le

revin locurile cinci, şase şi şapte (cu 3,3%, 3,1%), Aşadar, pe piaţa asigurărilor de pe continentul nostru situaţia este

următoarea: asigurările de persoane ("viaţă" plus "accidente" şi "sănătate") se

află in topul cererii cu peste 60% din totalul primelor de asigurare;

asigurările de bunuri ("vehicule cu motor" şi "bunuri"), care realizează aproape 28% din total;

asigurările de răspundere civilă, cu numai 3,3%, ocupă un loc extrem de modest în cererea asigurărilor.

De regulă, asigurările de viaţă sau "viaţă" plus "accidente" şi "sănătate" înregistrează cele mai ridicate ponderi în totalul primelor (50%-70%) în ţările care realizează un produs intern brut pe locuitor ridicat: Luxembourg, Franţa, Olanda, Finlanda, Marea Britanie, Danemarca, Suedia etc.

În alte ţări dezvoltate, ca Germania, Italia, Elveţia şi Belgia, primele de asigurare au ponderi ceva mai reduse la "viaţă", dar peste media continentului la "vehicule cu motor" şi la "bunuri".

Structura cererii de prestaţii pe piaţa asigurărilor depinde în mare măsură de: gradul de dezvoltare economică a ţării

veniturile pe care le realizează şi pe care sunt dispuse să le sacrifice persoanele fizice pentru a-şi proteja viaţa, integritatea corporală, familia, bunurile agonisite

responsabilitatea pe care o au, după lege, faţă de terţi

ordinea de prioritate pe care o atribuie fiecare persoană protecţiei prin asigurare, în comparaţie cu nevoia de hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, îngrijirea sănătăţii, cultură, distracţie etc.

Societăţile comerciale de asigurare indiferent de forma de proprietate, îşi desfăşoară activitatea potrivit

legii, urmărind realizarea de profit. sunt obligate să se încadreze în prevederile legale referitoare la:

mărimea capitalului social minim subscris şi vărsat;

mărimea obligaţiilor pe care şi le pot asuma;

rezervele de prime şi/sau de daune pe care trebuie să le constituie;

modul de ţinere a evidenţei activităţii desfăşurate;

forma bilanţului şi a contului de profit şi pierdere care trebuie întocmite şi publicate etc.

trebuie să respecte avizele şi normele organului de stat însărcinat cu supravegherea asigurărilor.

Organizaţiile de asigurare de tip mutual efectuează operaţii de asigurare pentru membri lor, potrivit statutelor

acestora, având la bază principiul mutualităţii;

urmăresc întrajutorarea membrilor lor, iar nu obţinerea de profit.

fiecare membru al unei organizaţii mutuale are o dublă calitate: de asigurat şi de asigurător.

în calitate de asigurat, fiecare membru al grupului participă la formarea fondului comun de asigurare, cu contribuţia ce i-a fost stabilită

din fondul astfel constituit, se acoperă daunele suferite la asigurările de bunuri şi de răspundere civilă şi se achită sumele asigurate la asigurările de persoane

la finele anului, se procedează la regularizarea contribuţiilor în funcţie de mărimea reală a daunelor şi, respectiv, a sumelor asigurate, achitate ori rămase de plată, majorându-se sau diminuânduse, după caz.

În unele ţări, în cazul în care anumite organizaţii mutuale, ca de exemplu cele din domeniul agriculturii, nu-şi pot acoperi integral cheltuielile legate de asigurare, pe seama propriilor lor contribuţii, în completarea acestora primesc subvenţii de la stat.

Tontinele aceste asociaţii îşi datorează denumirea bancherului italian, Lorenzo Tonti,

din secolul al XVII-lea, care le-a introdus în Franţa, după ce le-a experimentat în Italia

sunt asociaţii constituite pentru o perioadă determinată de timp (de exemplu 15 ani), în decursul căreia membrii asociaţiei varsă la fondul comun o cotizaţie anuală, care variază în funcţie de vârstă

la expirarea termenului pentru care a fost constituită asociaţia, suma rezultată din capitalizarea cotizaţiei, de-a lungul anilor, se împarte între membrii supravieţuitori.

Alături de organizaţiile de asigurare frecvent întâlnite, în numeroase ţări există şi organizaţii specifice. Astfel:

în Franţa fiinţează Casa Naţională de Prevederi, instituţie publică administrată de Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, având misiunea să ofere rente viagere şi asigurări de viaţă.

în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord există organizaţia de asigurare Lloyd's, care cuprinde o corporaţie profesională, o comunitate de subscriitori şi o piaţă de asigurări fiind totodată şi un centru mondial de informaţii maritime.

Organizaţia Lloyd a fost creată spre sfârşitul secolului al XVII-lea de armatorii şi oamenii de finanţe care frecventau cafeneaua lui Edward Lloyd din Londra.

Iniţial, scopul acestei organizaţii era de a asigura o informare cât mai largă asupra situaţiei navelor, a încărcăturilor, a obiectului tranzacţiilor comerciale maritime şi a valorii lor.

Recunoscută ca o instituţie de interes general pentru comerţul maritim, printr-un act al Parlamentului britanic din 1871, Lloyd's şi-a perfecţionat continuu structura şi şi-a lărgit domeniul de activitate, îndeosebi pe linia asigurării.

Denumită în prezent Corporation of Lloyd's, organizaţia reprezintă, pe lângă o corporaţie profesională, una din cele mai însemnate instituţii de asigurare din lume.

Conform specialiştilor în marketing şi vânzări, printre principalele criterii de alegere a unei companii de asigurări se numără:

acoperirea oferită

calitatea serviciilor

notorietatea companiei

mărimea primelor practicate.

In opinia specialiştilor există, de asemenea, anumite prejudecăţi întâlnite în luarea deciziilor de asigurare.

Astfel, acordarea unei importanţe exagerate criteriului preţ, cu ignorarea aproape totală a acoperirii aferente, este una dintre ideile preconcepute pe care specialiştii in vânzari incearcă din răsputeri să o combată.

De remarcat că în asigurări, un criteriu esenţial ar trebui să fie calitatea serviciilor şi că, în anumite situaţii, diferenţe relativ mici de preţ pot ascunde mari diferenţe în eficienţă.

Incidenţa asigurărilor asupra economiei1. Asigurările - ramură creatoare de locuri de muncă .

Asigurările prezintă importanţă pentru economia unei ţări nu numai pentru că participă la procesul de creare de valoare adăugată brută, dar şi pentru faptul că oferă locuri de muncă unui număr deloc neglijabil de persoane.

În S.U.A., în 1995 în companiile de asigurări lucrau 1.541.040 de salariaţi şi

697.000 agenţi, brokeri şi alţi colaboratori, adică 1,8 % din populaţia ocupată a ţării.

Concomitent cu creşterea numerică a persoanelor ocupate în asigurări, are loc şi sporirea productivităţii muncii acestora, exprimată ca valoare adăugată brută ce revine în medie pe o persoană ocupată în această ramură.

Şi în ţările dezvoltate din Europa asigurările oferă numeroase locuri de muncă.2. Asigurarea - ramură participantă la oferta de capital de împrumut pe piaţa financiară.

Pentru a putea face faţă obligaţiilor curente şi viitoare asumate faţă de asiguraţii şi de beneficiarii contractelor de asigurări de viaţă, societăţile de asigurări au datoria să constituie, după caz, rezerve de prime la asigurările pe viaţă şi rezerve de prime şi de daune la asigurările de bunuri şi la cele de răspundere civilă.

Rezervele de prime la asigurările de viaţă prezintă următoarele caracteristici:

se constituie în mod treptat, pe măsura încasării primelor de la asiguraţi;

plăţile pentru care se constituie rezerve sunt exigibile la termene îndepărtate, adică la orizonturi situate, de regulă, peste mulţi ani;

în intervalul de timp cât se află la dispoziţia asigurătorului, rezervele respective ating dimensiuni importante şi sunt folosite ca resurse proprii

Păstrarea în deplină siguranţă şi fructificarea în cât mai bune condiţii a rezervelor respective sunt imperios necesare, deoarece ele acoperă angajamentele asigurătorului faţă de terţi şi, în plus, la stabilirea primelor de asigurare se ia în calcul, cel puţin parţial, venitul care se poate obţine prin fructificarea acestora pe piaţă.

Şi la asigurările de daune se constituie anumite rezerve la dispoziţia societăţilor de asigurări, întrucât în orice moment pot să intervină sinistre, care fac necesară onorarea obligaţiilor asumate de asigurător.

Fructificarea rezervelor de prime şi de daune, constituite la dispoziţia societăţilor

de asigurări, se face prin: plasarea acestora în acţiuni, obligaţiuni;

participaţii ale societăţilor comerciale, în bonuri de tezaur, obligaţiuni sau

alte înscrisuri ale împrumuturilor de stat;

depuneri pe termen la bănci;

acordarea de împrumuturi asiguraţilor în contul sumelor asigurate la asigurările de viaţă;

achiziţionarea de bunuri imobiliare etc. Politica de plasamente a fiecărei societăţi de asigurare este dictată de:

natura rezervelor constituite

posibilităţile concrete de fructificare oferite de piaţa financiară

prevederile legale privind nivelul lichidităţilor ce trebuie asigurate în orice moment

proporţiile investiţiilor în diverse categorii de active.

3. Societăţile de asigurări influenţează, uneori, pozitiv sau negativ, şi balanţa de plăţi a ţării.

Acest lucru se petrece atunci când societăţile de asigurări, pe lângă asigurări directe, mai efectuează şi operaţii de reasigurare: cedează altor societăţi o parte din riscurile subscrise de ele şi primesc, in schimb, riscuri subscrise de alte societăţi.

În măsura în care operaţiile de reasigurare depăşesc cadrul naţional, apar fluxuri în valută între ţara considerată şi ţările partenerilor societăţilor de asigurare şi reasigurare, constând din prime, comisioane, despăgubiri, participări la beneficii, primite sau plătite.

Toate aceste sume se reflectă în balanţa de plăţi, influenţând-o, per sold, pozitiv sau negativ, după caz.

4. Asigurarea - factor de reducere a incertitudinii economice şi mijloc de reluare a activităţii vremelnic întrerupte.

Prin încheierea de contracte de asigurare, nu se reduce numărul riscurilor şi nici nu scade forţa de distrugere a acestora, dar oamenii sunt mai bine pregătiţi să le facă faţă.

Pagubele provocate de sinistre nu mai rămân în sarcina celor pe care forţele naturii sau accidentele i-au lovit, ci se repartizează, prin intermediul asigurării, pe toţi asiguraţii.

Altfel spus, asigurarea rezolvă problemele financiare ale sinistrului, care sunt şi cele mai dificile.

Procurând resursele financiare necesare refacerii bunurilor afectate de sinistru, asigurarea face posibilă reluarea, într-un termen cât mai scurt, a procesului de producţie întrerupt.