Enigma OtilieiDe G. Călinescu

- Caracterizarea Otiliei -

În 1992 G. Călinescu susţinea necesitatea apariţiei în literatura română a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu „sufletul uman”. În romanul „Enigma Otiliei” se depăşeşte realismul clasic, se creează caractere dominate de o singură trăsătură definitorie, realizând tipologii, modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliu în descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor.

Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Frescă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, imaginea societăţii este prezentată în aspectele ei esenţiale, sub determinare social-economică. Roman al unei familii şi istorie a unei moşteniri, acesta este realist-balzacian prin motivul moştenirii şi al paternităţii.

Semnificaţia titlului este data de feminitatea enigmatică a Otiliei. Subiectivismul cu care este privita din mai multe puncte de vedere, foarte diferite, asociază în mod fericit puritatea cu farmecul natural al vârstei, ea fiind de o tulburătoare seriozitate sau zvăpăiată ca o fetiţă, ceea ce dă p fascinaţie cuceritoare personajului. Pascalopol spune în final : „a fost o fată delicioasa, dar ciudată. Pentru mine o enigmă”.

Perspectiva narativa este moderne şi defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient, heterodiegetic, şi omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reieşită din relaţia cu personajele conturează focalizarea si viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv al romanului. Tot în modernism se înscrie şi existenţa celui de-al doilea narator homodiegetic, Felix; care în ipostază de narator al întâmplărilor, este mediatorul dintre naratorul obiectiv al romanului şi cititorul fictiv, făcându-i cunoştinţă cu personajele prin relatarea la persoana a III-a.

Romanul, alcătuit din 20 de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, ce urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, a lui Felix, al membrilor clanului Tulea, a lui Stănică. Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Celălalt plan prezintă destinul tânărului Felix Sima, care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes şi planurilor secundare pentru susţinerea imaginii ample a societăţii citadine.

Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire, respectarea cronologiei faptelor, completata prin inserţia unor micronaraţiuni în structura romanului.

Otilia este personajul principal si „rotund”, reprezentativ pentru modernitatea romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând enigmatica dramă a feminităţii, fiind şi un personaj eponim.

Aceasta,o tânără de 18 ani, este fata celui de a doua soţii a lui Costache Giurgiuveanu, femeie frumoasă şi bogată, care murise „de supărare”, şi-i lăsase lui toată averea, laolaltă cu îndatorirea creşterii Otiliei, rămasă de mică fără mamă. Bătrânul o iubeşte, dar avariţia îl împiedecă să o înfieze oficial.

Portretul fizic, relatat direct prin ochii lui Felix şi construit prin tehnica detaliului, sugerează trăsăturile morale proprii feminităţii şi anume delicateţe, farmec, cochetărie, ingenuitate: „un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata subţirică, îmbrăcată într-o

rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat”.

Ca o eroină realistă modernă, Otilia este tipică pentru categoria tinerelor inteligente, cu sensibilitate artistică, atracţie pentru lux şi călătorii în străinătate, ceea ce ar constitui o componentă a femeii enigmatice dintotdeauna.

Relaţia Otiliei cu personajele romanului, scoate în evidenţă ambiguitatea personajului în percepţia celorlalţi. Subiectivism,ul cu care este privită din mai multe unghiuri de vedere profilează cel mai controversat personaj al romanului, stârnind contradicţii surprinzătoare.

Moş Costache o iubeşte pe „Otilica”, „fe-fetiţa mea”, el fiind „papa” care primeşte de la ea un strop de tinereţe, lumină şi voiciune. Raţionalul Felix vede în ea „o fată admirabilă, superioară”, pe care nu o înţelege. Pascalopol o priveşte ca pe o femeie în devenire, are o răbdare cu ea, dar nu distinge „ce e patern si ce e viril” în dragostea lui pentru tânăra, pe care o considera „o artistă” şi care în încântă, fiind „ca o rândunică”. Pentru Stănică Raţiu, Otilia este o femeie cu „spirit practic”, care ştie ce vrea şi cum să se descurce în viaţa, „fată deşteaptă”. Aglae o consideră „o zămatică”, „o dezmăţată”, „o stricată”, care suceşte capul băieţilor din familie, iar Aurica o urăşte, o invidiază pentru succesul ei.

Definită indirect prin felul de a fi, prin fapte, acţiuni, gesturi, Otilia este un personaj complex, dinamic, cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoţii puternice, apoi trecând brusc de la o stare la alta, împrăştiata şi visătoare. Se autocaracterizează ca având „un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.

În concluzie, personaj realist modern, aceasta trăieşte drama singurătăţii, a viitorului ei ambiguu departe de mult visata fericire.

Nu prea avem caracterizare indirectă aici :-??