FORMAREA CARACTERULUI

Caracterul, ca latură relațională a personalității, răspunde de felul în care oamenii

interacționează unii cu alții, adesea fiind definit ca o amprentă ce se imprimă în

comportament, un mod de a fi al omului, o structură psihică complexă, prin intermediul

căreia se filtrează cerințele externe și în funcție de care se elaborează reacția de

răspuns. Așadar, caracterul reprezintă nucleul psihosocial al relațiilor individului, format din

atitudinile esențiale față de lume, din trăsăturile mai stabile și constante, manifestate în raport

cu lumea, în raport cu ceilalți indivizi din societate, față de valorile sociale, precum și în

raport cu propria persoană.

Etimologic, termenul de caracter provine din vechea greacă şi înseamnă tipar,

pecete, şi cu referire la om, sisteme de trăsături, stil de viaţă. Caracterul de fapt

înseamnă o structură profundă a personalităţii, care se manifestă prin comportament.

Pentru a cunoaşte caracterul cuiva trebuie să încercăm să răspundem la întrebarea

fundamentală „de ce?”, să ne întrebăm în legătură cu motivele şi valorile ce

fundamentează comportamentul cuiva.

Pentru a cunoaște caracterul cuiva, trebuie să ne întrebăm în legătură cu

motivele, cu valorile ce fundamentează comportamentele manifeste. „Caracterul este

acea structură care exprimă ierarhia motivelor esențiale ale unei persoane, cât și

posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele” , spune Andrei

Cosmovici subliniind două dimensiuni fundamentale ale caracterului – una axiologică,

orientativ- valorică, alta executivă, voluntară.

Caracterul este deci un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj al

personalităţii care se exprimă printr-un ansamblu de atitudini.

Atitudinea exprimă o modalitate de raportare faţă de anumite aspecte ale realităţii şi

implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale. În structura caracterului se

disting trei grupe fundamentale de atitudini:

atitudinea faţă de sine însuşi: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de inferioritate,

culpabilitate;

atitudinea faţă de ceilalţi, faţă de societate: umanism, patriotism, altruism, atitudini

politice;

atitudinea faţă de muncă;

1

Unii psihologi, prin încercarea de a găsi o definiție a caracterului, s-au oprit asupra a

trei componente, și anume componenta intelectuală, componenta afectivă și componenta

volitivă. Printre cei care s-au oprit asupra acestor componente, a fost Fr. Paulhan care definea

caracterul drept o „formă particulară a activității mentale”, Constantin Rădulescu-Motru care

considera că „dispozițiile specifice ale voinței” duc la formarea caracterului, iar A.F. Shand

susținea faptul că „structurile caracteriale sunt expresia organizării unor sisteme afective,

procesele intelectuale și cele voluntare aflându-se în raport de dependență față de sentimente,

ele având doar rol de susținere a proceselor afective”. Există și alți psihologi care au încercat

să dea o definiție caracterului, reunind elementele cognitive, afective și volitive.

În psihologie, se întâlnesc două curente: unul care include în sfera noţiunii de

caracter atât însuşirile genotipice determinate biologic, cât şi pe ele fenotipice, dobândite

sub influenţa mediului natural şi social; când importanţa acestuia din urmă este

recunoscută se şterge orice deosebire calitativă dintre caracter şi temperament

(reprezentanţii orientărilor biologizante şi fiziologizante) şi un altul care raportează

noţiunea de caracter numai la personalitatea umană, în care se includ însuşirile

fenotipice de esenţă socioculturală, etico-axiologică, subliniind astfel existenţa unei

deosebiri calitative între caracter şi temperament (reprezentanţii orientării socio-

antropo-culturologice).

Noi considerăm mai adecvat, din punct de vedere metodologic şi ştiinţific, acest

al doilea curent şi vom aborda caracterul ca entitate distinctă a sistemului personalităţii,

ireductibilă la temperament.

Într-o primă aproximare, caracterul reprezintă o dimensiune (structură)

esenţială care, pe de o parte, defineşte orice personalitate individuală în contextul

relaţiilor sociale, iar pe de altă parte, diferenţiază mai mult sau mai puţin semnificativ

personalităţile individuale între ele.

Definit în sens larg, caracterul este schema de organizare a profilului psihomoral,

general al persoanei, considerată prin prisma unor norme și criterii etice, valorice. El

determină şi asigură, totodată, din interior, concordanţa şi compatibilitatea conduitei cu

exigenţele şi normele existente, promovate sau chiar impuse la un moment dat de

societate, în interiorul lui, se includ componente psihice distincte ca natură, structură şi

funcţionalitate, cum ar fi: concepţia despre lume şi viaţă, convingeri, mentalităţi,

aspiraţii, idealuri, conţinutul şi calitatea acţiunilor, stilul activităţii etc. Toate acestea,

nu separate şi izolate unele de altele, ci corelate şi integrate într-o structură unitară prin

mecanisme de selecţie, apreciere şi valorizare.

2

În sens îngust, restrictiv caracterul poate fi definit în termeni de atitudini şi

trăsături, deci ca ansamblu închegat de atitudini şi trăsături care determină o

modalitate relativ stabilă, constantă de orientare şi raportare a subiectului la cei din

jur, la sine însuşi, la activitatea desfăşurată, la însăşi societate, ca realitate socio-umană

globală. O asemenea definire implică cu necesitate analiza celor două componente

esenţiale ale caracterului.

În definirea caracterului, se impune operarea cu o accepţiune lărgită şi cu una

restrânsă, prima fiind cadru general de referinţă, iar cea de-a doua, instrument de abordare şi

cercetare concretă. În accepţiune extinsă, caracterul exprimă schema logică de organizare a

profilului psihosocial al personalităţii, considerat din perspectiva unor norme şi criterii

valorice. În acest caz, el include: a) concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului; b)

sfera convingerilor şi sentimentelor sociomorale; c) conţinutul şi scopurile activităţilor; d)

conţinutul aspiraţiilor şi idealurilor. Toate aceste „elemente” sunt corelate şi integrate într-o

structură funcţională unitară, prin intermediul unui mecanism de selecţie, apreciere şi

valorizare.

Luată în sens restrânsă, noţiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de

atitudini, care determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi

semeni, la societate în ansamblu şi la sine însuşi

Caracterul trebuie considerat rezultatul unui şir de integrări a funcţiilorşi proceselor psihice particulare din perspectiva relaţionării omului cusemenii şi a adaptării sale la mediul sociocultural în care trăieşte. Îndiferitele perioade ale evoluţiei ontogenetice, integrările respective angajeazăîn măsură diferită afectivitatea, motivaţia, cogniţia şi voinţa. Lavârstele mici, integrarea caracterială se realizează preponderent pedimensiunile afectivă şi motivaţională (formarea supra-Eului în concepţiafreudistă se întemeiază pe acceptarea de către copil a consemnelor moraleale autorităţii paternale, pentru a evita sancţiunile şi a obţine satisfacereatrebuinţelor sale); la vârstele mai mari, începând mai ales cu adolescenţa,integrarea caracterială se realizează cu precădere pe dimensiunile cognitivă(analiza şi evaluarea critică a normelor şi modelelor socioculturale) şivolitivă (autodeterminarea, angajarea pe o direcţie sau alta a orientării şimodului de conduită).Putem afirma, aşadar, că în structura caracterului se regăsesc„elemente” de ordin afectiv (emoţii, sentimente), motivaţional (interese,trebuinţe, idealuri), cognitiv (reprezentări, concepte, judecăţi) şi volitiv(însuşiri, trăsături), care ţin de existenţa socială a individului şi mediazăraporturile lui cu ceilalţi semeni şi cu societatea în ansamblu.Ponderea celor patru tipuri de componente în structura caracteruluieste diferită la diferiţi indivizi, ea putând constitui criteriu de clasificaretipologică. (De exemplu, o structură caracterială în care predominămotivaţia personală va avea trăsătura „egoist” mai puternică decât trăsătura

3

„altruist”; o structură în care prevalează componentele afective pozitive vafi predispusă mai mult la acte de caritate decât una în care predominăjudecata obiectivă, „rece”; o structură caracterială „reflexivă” va fi mai„ezitantă” în luarea unei hotărâri decât una „voluntară” etc.).Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este acelaşi la toţioamenii. K. Lewin a demonstrat gradualitatea structurilor personalităţii dela niveluri iniţial difuze, cu componente şi articulaţii nediferenţiate, se treceprin niveluri intermediare (diferenţieri de la slab la mediu a componentelorşi articulaţiilor) şi se ajunge la niveluri mature (diferenţieri de la mediu lasuperior a componentelor şi articulaţiilor). Această „schemă” se aplică şistructurii caracterului. Astfel, ea se poate afla la unul din cele trei niveluri

de elaborare: incipient (elementar), mediu sau superior (înaltă diferenţiereşi integrare a tuturor componentelor).Prin definiţie, structura presupune o anumită stabilitate, existenţaanumitor invarianţi. Ca structură, caracterul trebuie să satisfacă şi el aceastăcondiţie. Şi, într-adevăr, în măsura în care reuşim să-l cunoaştem, putem săprevedem modul în care se va comporta o persoană în diferite situaţiisociale.Totuşi, stabilitatea structurii caracteriale nu este de acelaşi ordin cacea a structurii temperamentale. Mediind şi reglând raporturile persoanei cucei din jur şi cu situaţiile sociale, puternic variabile, structura caracterialătrebuie să posede şi un anumit coeficient de flexibilitate, care să-i permită„perfecţionarea”, „corecţia”, „reorganizarea”. În principiu, caracterul estemodelabil pe toată durata vieţii individului, dintr-unul iniţial negativ,putând deveni unul pozitiv (dacă situaţiile şi experienţele sunt suficient desemnificative).În plan social, se apreciază atât stabilitatea/constanţa caracterului, câtşi flexibilitatea, maleabilitatea lui în funcţie de criteriile şi etaloanelevalorice, care se aplică unei situaţii sau alteia, unui context relaţional saualtuia.

Principalele probleme puse de noţiuneade caracter sunt: 1) Descriere:!. Numărulde adjective sau de substantive utilizatepentru descrierea caracterelor este foartemare. G.W. Allport a recenzat 17 953 determeni în limba engleză; 2) Clasificarea.Aceasta depinde în parte de prima problemăsi mai ales de infinita diversitate acaracterelor. (Clasificările zoologice sencluând niciodată în considerare indivizii,;3) Satura caracterului. Pentru a rezolvaprima problemă, ar trebui să începem prinn reduce la minimum numărul termenilordescriptivi. Acestei sarcini i sa consacratJ. W. French (1953), care nu reţine decât49 de trăsături de caracter, confirmate demai multe metode de analiză faetorială*.Pentru a rezolva cea de-a doua problemă,ar trebui să cunoaştem legile psihologicecare guvernează caracterul şi să dispunem

4

de o caracterologie sigură pe metodelesale, ceea ce încă nu este cazul. De primulaspect ţine şi problema formării caracterului.Se admite azi că achiziţiile datoratemediului,educaţiei,experienţei şi efortuluipersonal, grefate pe temperament,decare ele sunt indisociabile, contribuie înmod esenţial la conturarea caracteruluifiecărui individ. Atitudinile, deprinderilenu sunt niciodată contractate în mod pasiv.

CARACTER, veche denumiredată individualităţii psihice, consideratăîn ceea ce are ca distinctivca structură sau tipar (etim.)ce se imprimă constant comportamental.Ansamblul însuşirilorpsihice, caracteristice pentru individ-în sens restrictiv, c. apareca iun/cu al jtcyionalitâlu, intrucîtexprimă alît partea profundindividuală cit şi valoarea moralăpersonală. Profil psilionioral,evaluai după consistenţă şi stabilitate.Uzual se califică un om amoralsau imoral ca fiind „fără caracter",sau. mai precis, ca avînd un c.rău. In c. se distinge formă şiconţinut, după A.CV. Kovaliov,forma constind din temperament,voinţă şi deprinderi, obişnuinţe,iar conţinutul cuprinzînd motivele,convingerile, atitudinile,concepţia personală de viaţă. Fiindîn esenţă etic, conţinutul nu sereduce la aceasta implicînd şidimensiuni socioumane neutrale.Unitatea c. realizată variabil şidiferenţial, rezulta din interpenetraţiaformei şi conţinutului(Utitz) şi din coarticularea în sistemierarhic a comportamentelor(G. Allport). I.P. Pavlov considerac. un aliaj din trăsăturiînnăscute şi dobîndite. în constituţiaC. astfel de particularităţinative sînt însuşirile de tip desistem nervos, organizarea instinctivăş.a. Totuşi acestea nu sîntdecît premise naturale (B. Ananiev)şi esenţa constituirii caracterialeconstă în depăşirea sauluarea în stăpînire — prin enculturaţie,modelare, — a trăsăturilornative. încă L. Klages definea c.ca „voinţă moraliceşte organizată".C. rezultă din însuşirea relaţiilorsociale, astfel elaborîndu-se modalităţileactive de raportare lalume şi la sine. înţelegerea ştiinţificăa c, corespunde tezei înar-

etape îh evoluţia caracterului

5

dezvoltarea caracterului este strâns legată de evoluţia eului.l. szondi considera că structura eului cuprinde:1) conştiinţa perceptivă - senzaţii şi reprezentări din lumeaexternprin aparatele senzoriale;2) conştiinţa nevoilor şi dorinţelor determinate de factori pulsionali.eul primeşte din interior dorinţele şi din exterior impresiile.poziţia pe care o ia depinde de trei factori:structura genetica (cromozomică) a individului;forţele exterioare care acţionează asupra lui (educaţie,traume fizice sau psihice);stadiul atins de supraeu, adică conştiinţa morala.copilul de 3-4 ani se identifica cu cei din jur, asupra căroraproiectează nevoile sale pulsionale.el se supără la rezistenta celor din jur, se retrage în sine, sesupăra pe educator. La 5-6 ani, eul este capabil să între înrelaţii cu alţii. de acum înainte, copilul învăţa să renunţe şi săstabilească relaţii cu alţii la gradiniţă, la şcoală, în familie ("aşanumita ordine domestică). de asemenea, eul refuleazătendinţele inacceptabile. Între 9 şi 12 ani, tandreţe sauagresivitate. În pubertate şi adolescenţă (până la 17-18 ani),pot să apară tulburări în frâna conştiinţei. caracterul va fi aşacum iese din adolescenţă. (l. szondi, diagnostic experimental despulsions)modelarea sau învăţarea prin observare

6

7

Termenul caracter provine din limba greacă, unde avea înțelesul de pecete, tipar.

Plcând de aici, unii psihologi definesc caracterul drept un mod de a fi, un ansamblu de

însușiri psihice, caracteristice pentru un individ. Aceasta este o definiție în sens larg, care

face referire mai degrabă la conceptul de personalitate decât la cel de caractr. Noțiunea de

caracter are o semnificație specială chiar și limbajul cotidian. Nu de puține ori spunem despre

un individ că este „om de caracter”, sau antonimul acestei expresii și anume „un om lipsit de

caracter”. Când afirmăm aceste lucruri, avem în vedere o mulțime de însușiri cu semnificație

morală și interindividuală.

Dacă nu am face referire și la valorile morale, nu am putea da o definiție completă

caracterului, dearece acesta reprezintă profilul psihomoral al fiecărui individ distingându-se

prin normele de conduită, în relațiile cu ceilalți, cu grupul din care face parte o persoană.

În timp ce temperamentul este în mare parte înnăscut, caracterul se formează pe

parcursul vieții ca urmare a integrării omului într-un sistem de relații sociale, prin

interiorizarea valorilor susținute de cei din jur, începând cu familia, grupul de prieteni,

societate, dar și prin adoptarea unor comportamente corespunzătoare. În formarea trăsăturilor

caracteriale, cea mai mare importanță o are mediul familial, prin modelele de conduită pe

care le oferă, prin exigențele normative introduse tacit, dar și prin valorile și normele după

care se conduce. Datorită faptului că aceste persoane sunt importante pentru copil, având și o

anumită autoritate în mediul familial, acesta (copilul) preia varlorile și modelele de conduită.

Mediului familial îi succed alte medii și anume mediul școlar și mediul social, dar și

grupul de prieteni. Prin integrarea în aceste medii, copilul este supus și adaptării la sistemul

de norme, valori și modele comportamentale specifice fiecărui mediu în parte.

Spre deosebire de temperament care face excepție de la valorizarea morală, caracterul

este întotdeauna supus unei valorizări în baza distincției dintre bine și rău. Omul poartă o

responsabilitate morală pentru faptul cum se poartă.

Psihologul român Andrei Cosmovici este de părere că atitudinea este „expresia unui

motiv” și că aceeași atitudine poate ascunde motive diferite, iar pentru acest fapt, mai

importante sunt motivele care determină atitudinile. De exemplu, un individ poate fi amabil,

prietenos cu noi pentru faptul că este bine crescut, fără a avea un motiv special, însă același

lucru îl poate fece cu un motiv ascuns, dorind să ceară un serviciu în schimbul amabilității de

care dă dovadă.

8

Caracterul nu este un simplu amestec de trăsături, ci este un sistem organizat și bine

structurat. Pornind de la concepția lui Gordon Allport cu privire la trăsăturile de personalitate,

Paul Popescu-Neveanu și Mielu Zlate consideră că trăsăturile de caracter pot fi

9