EUROPA SI LUMEA IN SECOLUL AL XX-lea

I. DOMINAŢIA EUROPEI ASUPRA LUMII

Secolul al XX-lea a înregistrat mărirea şi decăderea Europei. Europa a căutat de-a lungul secolelor să-şi subordoneze restul lumii. Forma cea mai clară a expansiunii europene, a constituit-o colonialismul şi imperialismul (politica unor ţări care doresc să-şi extindă sau să-şi menţină dominaţia asupra unor teritorii). Existenţa colonialismului a început odată cu marile descoperiri geografice şi a caracterizat întreaga epocă modernă având prelungiri până în epoca contemporană. Prin tratatul de la Tordessillas din 1494 dintre Spania şi Portugalia, cele doua puteri îşi împărţeau ”noile lumi”, Spania preluând Indiile de Vest iar Portugalia Indiile de Est. Tot spaniolii şi portughezii au pierdut primii imperiile coloniale ca urmare a declanşării luptelor pentru independenţă din America Latină în perioada 1810 -1825. După spanioli şi portughezi şi-au format imperii olandezii, englezii, francezii, belgienii, germanii şi italienii.

Încă de la început, europenii au rezervat coloniilor lor rolul de sursă de materii prime şi piaţă de desfacere pentru produsele fabricate în metropolă. Nu era de neglijat nici preţul scăzut al forţei de muncă. Principalul mijloc prin care europenii şi-au impus politica colonială a fost flota militară şi comercială. Cel mai eficient sistem s-a dovedit a fi cel britanic caracterizat. Marea Britanie a creat Commonwealth-ul (comunitatea naţiunilor) – formă de organizare politico-economică a mai multor state, cu statut diferit: autonomie (teritorii care aveau dreptul de a se administra singur, de a-şi păstra organizarea şi libertatea în politica internă în cadrul metropolei), dominioane (aveau guvernare proprie şi autonomie în cadrul imperiului: Canada, Australia, India), colonii (depindeau direct de metropolă) etc., permiţând emanciparea progresivă a celor mai semnificative componente ale imperiului.

Modelul francez a fost ineficient. Imperiul colonial francez a fost creat pentru a deturna atenţia opiniei publice de la „revanşa asupra Germaniei” şi pentru a susţine misiunea civilizatoare a omului alb. Imperiul colonial francez a fost realizat mai mult din raţiuni de prestigiu decât din raţiuni economice suferind din cauza ineficienţei economice (francezii au încercat să lege printr-o cale ferată posesiunile lor africane dar lipsa fondurilor a făcut ca proiectul să se năruie) şi din cauza revoltelor (Siria, Indochina).

Aşadar, la începutul secolului al XX-lea, Europa era la apogeu. Supremaţia Europei poate fi explicată în principal prin stăpânirea imperiilor coloniale constituite în secolul al XIX-lea (secolul imperialismului). Dominaţia Europei asupra lumii poate fi explicată prin: superioritatea sa militară şi industrială (mine, uzine, o industrie bazată pe resurse autohtone dar şi din colonii), cea mai bună rețea feroviară şi un transport naval concurat doar de americani. Alte aspecte ale dominaţiei europene se referă la: consum, educaţie şcolară şi cultură. Metoda prin care s-a impus hegemonia europeană a fost cea a forţei, războaiele coloniale fiind considerate războaie ieftine.

II. ERODAREA DOMINATIEI EUROPEI

Primul Război Mondial a adus omenirii, dar mai ales Europei uriașe pierderi de vieți omenești şi distrugeri materiale (10 milioane de morți, 22 milioane de răniți si peste 400 miliarde de dolari pagube economice). Prin consecinţele economice, sociale şi financiare, Primul Război Mondial a însemnat sfârșitul dominației Europei asupra lumii.

Consecinţe economice au fost cele mai vizibile: epuizarea resurselor (petrol, cărbune, minereu de fier etc.); reconversia economiei s-a realizat greu şi abia în 1924-1925 economia statelor beligerante a atins nivelul anului 1914; scăderea încrederii în muncă şi economisire.

Consecinţe sociale: milioanele de morţi, răniţi, invalizi, copii orfani etc., dificultățile găsirii unui loc de muncă au creat mari tensiuni sociale, mai ales după instaurarea comunismului în Rusia; modificarea frontierelor şi apariția de noi state naționale ca urmare a aplicării în practica a principiului autodeterminării au determinat adevărate drame sociale şi au dus la intensificarea naționalismului chiar şi în colonii; modificarea rolului femeii în societate.

Consecinţe financiare: devalorizarea monedelor statelor beligerante, cu puternice manifestări inflaționiste au îngreunat reconstrucţia interbelică; problema datoriilor interaliate care se adăugau la acuta problemă a reparațiilor pe care ţările învinse trebuiau sa le plătească ţărilor învingătoare.

1

Consecinţele economice, politice şi financiare ale Primului Război Mondial au generat două efecte importante în plan politic: creşte rolul statului în economie, slăbirea regimurilor democratice etc.. La sfârșitul Primului Război Mondial, puterile Europei au înregistrat un recul al populației, al puterii economice, o instabilitate a structurilor politice şi o modificare a raporturilor cu puterile apărute in alte zone ale lumii.

Un alt aspect care explică erodarea dominaţiei Europei asupra lumii are în vedere criza dominației coloniale. În timpul celor două războaie mondiale coloniile au sprijinit eforturile metropolelor, furnizând acestora soldați si materii prime sau şi-au văzut teritoriul transformat în teatru de operațiuni militare. În mod firesc, acestea se așteptau sa fie recompensate cu acordarea independentei, lucru care nu s-a întâmplat. l celui efortul acestor colonii a fost si mai mare.

Decolonizarea (proces istoric complex, specific secolului al XX-lea care a avut ca rezultat independenţa coloniilor) a fost una dintre consecinţele celui de-Al Doilea Război Mondial. La sfârșitul acestui conflict în colonii s-a dezvoltat o puternica mișcare pentru obținerea independentei favorizată de dezvoltarea economică ce a dus la formarea burgheziei locale. Intelectualitatea formată în metropole a preluat conducerea acestor lupte iar ţărănimea deposedată de pământuri de către colonialiști a furnizat rezervorul uman al armatelor de eliberare. Religiile monoteiste, creştinismul şi islamismul, au furnizat argumente ideologice necesare declanșării acestor lupte. În unele colonii au apărut partide politice care au drept scop lupta pentru obţinerea independenţei precum Partidul Congresului Naţional din India condus de Mahatma Gandhi.

În timpul Războiului Rece, S.U.A. a sprijinit aceste lupte întrucât dorea să-şi întărească dominația mondială şi să capete noi piețe de desfacere iar U.R.S.S. pentru că doreau să impună regimuri comuniste în ţările eliberate. Pentru a-şi obţine independenţa fostele colonii au recurs la mai multe metode: tratative diplomatice în coloniile britanice (India, Birmania, Ceylon) şi în coloniile olandeze (Indonezia); războaie de eliberare în Indochina (1945-1954), Algeria (1954-1962), Angola şi Mozambic (1964-1975); declararea unilaterală a independenţei, ulterior recunoscută de comunitatea internațională.

Conferința de la Bandung a avut loc în anul 1955 în Indonezia. La lucrările conferinței au participat reprezentanți ai 29 de state din Africa şi Asia (50% din populația globului şi 8% din bogățiile planetei). Aici s-a pus problema neutralităţii acestor ţări faţă de blocurile politico-militare ale vremii. Lucrările Conferinței au scos la iveala realitatea că lumea era divizată în Lumea întâi, a ţărilor democratice în frunte cu S.U.A. şi Lumea a doua a ţărilor comuniste în frunte cu U.R.S.S. Între acestea se plasează Lumea a treia, cu cea mai numeroasă populație, dar săracă şi subdezvoltată. Rezoluția finală a Conferinței afirma dreptul popoarelor de a dispune de propria soartă. În Comunicatul final al Conferinței de la Bandung sunt înscrise „Cele zece principii”:1. Respectarea drepturilor omului şi ale Cartei ONU.2. Respectarea suveranităţii şi a integrităţii teritoriale a tuturor statelor.3. Recunoaşterea egalităţii tuturor raselor şi naţiunilor.4. Abţinerea de la amestecul în treburile interne ale altor state.5. Respectarea drepturilor fiecărei naţiuni la autoapărare, individual sau colectiv, conform Cartei ONU.6. Abţinerea de la asocierea la organizaţii colective ce apără interesele marilor puteri.7. Abţinerea de la exercitarea oricăror presiuni,a forţei sau a ameninţărilor cu forţa asupra altor ţări.8. Utilizarea tuturor mijloacelor diplomatice pentru reglementarea diferendelor dintre state.9. Promovarea intereselor şi a cooperării comune.10. Respectarea justiţiei şi a obligaţiilor internaţionale.

În anul 1960 a fost adoptata de către ONU Rezoluția 1514 prin care se recunoștea populațiilor din colonii dreptul de a-şi hotărî singure soarta. Ca urmare a acestei rezoluţii, în anul 1960, 18 state africane şi-au proclamat independenţa, anul fiind numit Anul Africii. Până în anul 1970 au apărut 64 de state independente astfel dispărând marile imperii coloniale.

Mişcarea de nealiniere a luat naştere la Belgrad din inițiativa lui Iosif Broz Tito, Gamal Abdel Nasser şi Jawaharlal Nehru în cadrul unei conferințe desfășurată în luna septembrie 1961 la care au participat reprezentanți ai 25 de state din Africa, Asia şi America Latină. Majoritatea statelor participante proveneau din rândul ţărilor lumii a treia numite şi ţări în curs de dezvoltare. Acestea militau pentru instituirea unei noi ordini internaţionale mai echitabile, bazate pe distribuirea corectă a bunăstării între statele industrializate şi cele sub dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Mișcarea a apărut ca o reacție

2

împotriva Războiului Rece, membrii ei propunându-şi: respingerea participării obligatorii la confruntarea dintre state sau blocuri politico-militare; proteste împotriva politicii de forţă şi amestec în treburile interne ale altor state; pacea şi colaborarea între popoarele independente, suverane şi egale în drepturi; respingerea politicii de forță şi dictat; respingerea colonialismului şi neocolonialismului. Nu s-a reuşit realizarea unei adevărate unităţi deoarece blocul ţărilor nealiniate era foarte eterogen însă, în perioada următoare, s-a reuşit crearea unor organizații şi instituții regionale precum: Asociația Națională a Asiei de Sud-Est (ASEAN), Organizația Unităţii Africane (OUA), Organizația Statelor Americane (OSA), Sistemul Economic Latino-American (SELA) etc. După încheierea Războiului Rece şi prăbuşirea regimului comunist această mişcare şi-a pierdut din însemnătate.

Problemele tinerelor state nu au dispărut odată cu obţinerea independenţei. O serie de probleme au fost generate de faptul că, în cadrul diferitelor imperii coloniale, metropolele au trasat frontiere fără nici o legătura cu situația reala, etnică, tribală sau culturală a coloniilor. Astfel, numeroase state africane au avut de rezolvat probleme cum ar fi litigiile frontaliere (războaie între Algeria şi Maroc în 1963), războaiele interetnice (între Somalia şi Liberia sau între etniile din Ruanda şi Burundi) şi religioase (creștini versus musulmani în Nigeria, musulmani versus evrei in Orientul Mijlociu, musulmanii din Pakistan versus hinduşi). Explozia demografică, instabilitatea politică şi regimurile militare constituie alte realităţi dure cu care noile state se confruntă. Subdezvoltarea economică, agricultura înapoiată, foamea endemica (70% din copii Lumii a treia sunt malnutriți) eșecul politicii de industrializare, dependenta de împrumuturile externe acordate în condiții înrobitoare fac aproape imposibilă speranța de prosperitate prin dezvoltare autonoma. Lipsa de fonduri nu permite măsuri pentru prevenirea poluării mediului mai ales în condițiile în care industriile poluante sunt împinse spre Lumea a treia unde forța de munca este mai ieftina.

Europa începutului de mileniu nu este scutită de probleme şi provocări dintre cele mai diverse. În prezent Europa încearcă să-şi definească o identitate proprie, una transnaţională, prin apropierea modurilor de viaţă, a culturii şi a practicilor sociale. Pe plan economic social, demografic, cultural se încercă găsirea unor răspunsuri la o serie de întrebări care constituie tot atâtea probleme cu care continentul european se confruntă la ora actuală: Care va fi curba natalității si cât se va menține tendința de îmbătrânire a populației? Liberalizarea spațiului european va atrage după sine o participare a populației din răsărit la prevenirea îmbătrânirii acestei populații europene? Se va menține tendința de creștere a performantelor economice ale Europei şi la aceasta vor avea acces şi statele din răsăritul continentului?

In prezent exista șansa transformării Europei dintr-o simpla denumire geografica intr-o entitate politica si culturala in cadrul căreia cetățeanul obișnuit trebuie sa înțeleagă ca dincolo de diferențele de limba, tradiție si mentalităţi exista o civilizație comuna si valori ca democrația, libertatea, respectarea drepturilor omului comune tuturor tarilor si ca fiecare trebuie sa se simtă continental (european) din tara sa.

3