1. EVITAREA PRODUCERII DE DEŞEURINoţiunea de evitare a producerii deşeului cuprinde posibilităţile de acţiune, care împiedică sau reduc formarea deşeurilor încă de la începutul producerii lor, producătorii diverşi, prin distribuţie, şi până la consum. Evitarea producerii deşeului este prima etapă importantă în realizarea unui concept integrat de gospodărire a deşeurilor.

1.1. Definirea şi îngrădirea conceptuluiConceptul de „evitare a deşeului”, în literatura de specialitate, nu este nici clar definit, nici utilizat univoc. De cele mai multe ori, prin „evitare a deşeului” înţelegem strategii şi măsuri, care în sens restrâns, reprezintă diminuarea/reducerea cantităţii de deşeu prin măsuri de valorificare. Mai exact însă, conceptul de diminuare/reducere a deşeului cuprinde activităţi atât de evitare a formării cât şi de valorificare a deşeurilor. Pentru o înţelegere clară a conceptului de evitare a formării deşeurilor, este absolut necesară explicarea lui detaliată.

În managementul deşeurilor s-a impus o diferenţiere a măsurilor de evitare a deşeurilor, din perspectiva aspectelor calitative şi cantitative. Celor două concepte li se asociază următoarea semnificaţie (fig. 1.1):

Evitarea cantitativă a deşeurilorMăsurile evitării cantitative vizează să reducă fabricarea şi comercializarea produselor, ca şi utilizarea de materie primă pe unitate de produs (proces de producţie sărac în deşeuri şi reducere absolută a producţiei).

Evitarea calitativă a deşeurilorMăsurile evitării calitative au ca scop reducerea poluării mediului (apă, aer, sol) la producţia, comercializarea, utilizarea şi salubrizarea bunurilor.Cea din urmă poate fi obţinută prin substituţia produselor sau ambalajelor cu conţinut toxic prin produse ecologice. Astfel, de exemplu, înlocuirea recipientelor de unică folosinţă din policlorură de vinil (PVC) prin recipiente de unică

Evitarea deşeuluiEvitarea deşeului

Evitarea cantitativă a deşeuluiEvitarea cantitativă a deşeului Evitarea calitativă a deşeuluiEvitarea calitativă a deşeului

Reducerea producţieiProducţie săracă în deşeuri

Reducerea producţieiProducţie săracă în deşeuri

Producţie mai săracă în substanţe toxice

Producţie mai săracă în substanţe toxice

Exemple:substituirea bateriilor primare cu acumulatori;substituirea recipientelor de unică folosinţă din

PVC cu recipiente de unică folosinţă din sticlă.

Exemple:substituirea bateriilor primare cu acumulatori;substituirea recipientelor de unică folosinţă din

PVC cu recipiente de unică folosinţă din sticlă.

Exemple:înlocuirea sistemelor ambalajelor de unică folosinţă cu sisteme de ambalaje de folosinţă multipălă;înlocuirea produselor cu viaţă scurtă cu cele cu viaţă lungă.

Exemple:înlocuirea sistemelor ambalajelor de unică folosinţă cu sisteme de ambalaje de folosinţă multipălă;înlocuirea produselor cu viaţă scurtă cu cele cu viaţă lungă.

1

folosinţă din sticlă reprezină o evitare calitativă, din perspectiva emisiilor dăunătoare, la incinerare. Nu trebuie însă să ne aşteptăm în acest caz la o reducere a cantităţii de deşeuri.

Măsurile cantitative şi calitative de evitare a deşeurilor se pot afla în concurenţă, dar se pot şi compensa reciproc. În aceste cazuri, depoluarea mediului nu se poate obţine prin evitarea deşeului. Următoarele exemple sunt edificatoare:Reducerea cantitativă a deşeurilor poate conduce la mărirea concentraţiei substanţelor toxice din deşeu. Pe de altă parte, diminuarea potenţialului toxic prin înlocuirea PVC prin polietilenă (PE) la sticle, ţevi şi folii poate avea drept consecinţă creşterea cantităţii de deşeu (dacă este necesară o întărire a grosimii materialului), din cauza menţinerii unor cerinţe de calitate identice.

Şi măsurile de valorificare a deşeului, asemenea evitării deşeului, pot duce la diminuarea cantitativă şi calitativă a cantităţii de deşeuri de îndepărtat, astfel încât ambele tipuri de măsuri sunt necesare din perspectiva managementului deşeurilor. Spre deosebire de evitare, valorificarea necesită la rândul ei energie şi cauzează deteriorări ale mediului, care duc în final la costuri de colectare, transport şi valorificare ridicate. Această abrodare clarifică relaţia măsurilor de evitare cu cele privind valorificarea şi motivează preferarea primelor faţă de cele secunde.

O combinaţie între exemplele anterioare este reprezentată de compostarea resturilor vegetale, realizată în grădinile caselor, respectiv pe propriul teren (compostare proprie) de către persoane particulare, administraţii (de ex. în spaţii verzi publice) ca şi de către întreprinderi private de amenajări de grădini şi peisaje.

Din punctul de vedere al managementului deşeurilor, deşeurile organice valorificate particular sunt considerate ca evitate, deoarece nu intră în sfera de competenţă a salubrizării publice şi, în consecinţă, nu sunt înregistrate. Din acest motiv, în literatură compostarea este considerată ca fiind la categoria evitării deşeurilor. Din perspectiva procesului de producţie, şi la compostarea proprie este vorba despre o măsură de valorificare, deoarece deşeurile organice sunt produse constant. Din acest motiv, în cele ce urmează, întregul domeniu al tratării particulare a deşeurilor organice (compostare proprie, hrana animalelor) nu este integrat în evitarea deşeurilor, ci în valorificarea lor.

1.2. Scopuri privind evitarea producerii de deşeuriSemnificaţia şi efectele măsurilor de evitare a deşeurilor nu se limitează la domeniul descris anterior al diminuărilor cantitative şi calitative ale deşeurilor. În rezumat, scopurile generale ale evitării deşeurilor pot fi formulate după cum urmează:

protejarea resurselor prin diminuarea utilizării mariilor prime la producţie; economisirea energiei la producţie, comercializare, salubrizare; diminuarea emisiilor de substanţe toxice; diminuarea emisiilor la producţie, comercializare, consum, salubrizare; depoluarea salubrizării prin diminuarea cantităţilor de deşeuri ca şi reducerii toxicităţii deşeurilor.

1.3. Evaluarea ecologică a măsurilor de evitare a producerii de deşeuriImplementarea măsurilor de evitare a deşeului nu conduce contrar unei presupuneri larg răspândite, obligatoriu şi la o diminuare a deteriorărilor ecologice. Dacă se fac afirmaţii despre o depoluare a mediului în urma unei măsuri de evitare a deşeurilor, atunci trebuie să facem diferenţa între activităţile la care sunt reduse substanţele utilizate (fără înlocuitor) şi cele la care are loc o substituţie.

Dacă fluxurile şi circulaţia substanţelor sunt reduse fără ca o substituţie sau compensaţie să aibă loc, vorbim despre o evitare absolută prin care se obţine într-adevăr o depoluare a mediului. Un bilanţ de mediu poate furniza în acest caz recunoaşterea gradului de depoluare obţinut, în ceea ce priveşte ordinul de mărime.

În cadrul evitării deşeului prin substituţie trebuie verificat dacă prin măsura respectivă s-a obţinut într-adevăr o depoluare a mediului sau dacă efectele depoluării au fost compensate sau, în cazul cel mai rău, dacă duc la o creştere a deteriorării mediului. Evaluarea ecologică a unei măsuri de evitare a deşeului (şi a măsurilor de valorificare descrise mai târziu) poate servi ca instrument de planificare, pentru a evalua încă dinainte avantajele şi dezavantajele diferitelor obţiuni de acţiune.

1.3.1. Metode de întocmire de bilanţuri privind influenţa deşeurilor asupra mediului

2

Dacă observăm întregul ciclu de viaţă al unui produs constatăm că lezarea mediului s-a produs de mult, înainte ca acesta să fie transformat în deşeu. Pe exemplul hârtiei, exemplificăm rezumativ acest proces, după cum urmează:

Degradarea mediului începe încă de la tăierea copacilor pentru producerea hârtiei prin monoculturi cu copaci care cresc repede. Se utilizează pesticide şi îngrăşăminte, care, la rândul lor, poluează apa şi solul. Prin defrişarea pădurilor cu maşini grele şi prin transport se produce o emanaţie de gaze cu influenţă asupra climei (monoxid de carbon, oxizi de azot). Alte probleme de mediu apar la obţinerea celulozei prin impregnarea lemnului cu chimicale. Apa reziduală este puternic poluată de componente organice şi chimicale. Dacă lemnul este exportat din ţara de producere a lui, apar alte efecte asupra mediului prin transportul celulozei în ţara de destinaţie respectivă. Dacă hârtie este produsă utilizându-se energie, apă, chimicale, ea trebuie imprimată, transportată şi comercializată. Prin pierderea caracteristicilor sale utile, hârtia devine deşeu, ce poate fi valorificat, fie salubrizat.

Pentru evaluarea produselor şi materialelor este necesar un bilanţ ecologic total, în care să fie însumate toate intervenţiile asupra mediului în cadrul unei observaţii unitare.Pentru identificarea şi evaluarea efectelor asupra mediului au fost deja dezvoltate diverse metode, prin care se pot estima respectiv aprecia efectele ecologice ale sistemelor complexe, ca de ex. sisteme de producţie, zone industriale, fluxuri de materiale sau prestări servicii. În domeniul deşeurilor se utilizează actualmente, în principal, următoarele metode de colectare de date:

bilanţuri ecologice analize de linii de produs estimarea urmărilor tehnice

1.3.2. Bilanţuri ecologiceÎn centrul bilanţului ecologic se află observarea întregului ciclu de viaţă al unui sistem, respectiv produs – de la fabricare, prin utilizare, până la salubrizare după cum exprimă şi expresia englezească „Life Cycle assessment”. Aici nu sunt luate în considerare numai efectele asupra mediului ale procesului propriu-zis de fabricare, ci şi ale fabricării produselor intermediare, în parte şi a materialelor energiei, ca şi efectele transportului şi pregătirii materiilor prime. (sunt incluse toate transporturile). Pentru faza utilizării sunt incluse de ex. şi consumul de energie, respectiv degajările de substanţe toxice. La salubrizare, reciclarea substanţelor valorificabile este de asemenea luată în considerare, ca şi poluarea mediului prin depozitarea deşeurilor la deponie sau arderea lor. În timp ce discuţiile de la începutul anilor 90 privind metoda de bilanţare ecologică au fost diversificate, în ultima perioadă au fost elaborate patru norme internaţionale ce definesc cadrul metodic (tab. 1.1.)

DENUMIRE TITLUDIN EN ISO 14.040 până la 14.043:

Ghid pentru bilanţuri ecologice funcţionale şi referitoare la produsDIN EN ESO 14.040: 1997 Principii şi cerinţe generaleDIN EN ESO 14.041: 1998 Stabilirea obiectivului şi a cardului de analiză, ca şi

bilanţul de specialitateDIN EN ESO 14.042: 2000 Estimarea efectuluiDIN EN ESO 14.043: 2000 Evaluare

Conform acestor norme, un bilanţ ecologic constă în principal din următorii paşi: stabilirea obiectivului şi a cadrului de analiză (goal and scope definition); bilanţ de specialitate (life cycle inventory analysis - LCI); estimarea efectelor (life cacle impact assessment – LCIA); evaluare (interpretation).

În fixarea scopului şi a cadrului sunt amintite produsele, respectiv sistemele care trebuie bilanţate şi comparate între ele, volumul analizei, ca şi motivele pentru realizare şi grupul ţintă căruia i se adresează bilanţul ecologic.

Bilanţul de specialitate arată deteriorările cantitative şi calitative ale mediului, apărute la nivelul fluxului de materiale. Într-un prim pas este separat în module ciclul de viaţă al obiectului analizat, de la origine până la îndepărtare, module care, de regulă, corespund unei etape de producţie (obţinerea materiilor prime, fabricarea semimaterialelor, a preproduselor şi a produselor, distribuţie, utilizare, folosinţă multiplă, reciclare sau îndepărtare). Al doilea pas cuprinde măsurarea fluxurilor de materiale şi energetice de intrare (input) şi ieşire (output). O importanţă specială se

3

acordă aici documentării surselor de date şi calităţii datelor. Pentru colectarea sistematică a datelor se poate apela la scheme, respectiv formulare de înregistrare standard deja existente (de ex. DIN 33.926). Apoi, sunt adăugate toate cantităţile de materiale şi energie colectate. Astfel, pe de-o parte pot fi determinate fluxurile de materie şi energie şi pe de altă parte fazele ciclului de viaţă, oczie cu care sunt identificate cele mai mari părţi din cantităţi.

În estimarea efectelor are loc o ordonare a rezultatelor individuale determinate în bilanţul de specialitate (de ex. efectul de seră, eutrofizare, alterare, ş. a. m. d.) şi o cuantificare a efectelor de mediu. Metodele dezvoltate sunt evidenţiate de o viziune tip media şi se concentrează pe zone problematice de mediu globale, respectiv pe categorii de acţiune. Cu toate acestea, în prezent dezvoltarea metodelor se găseşte într-un stadiu incipient şi este puternic discutată.

În evaluarea bilanţului ecologic sunt rezumate rezultatele pentru produsele descrise în fiecare categorie, necesare pentru a furniza concluzii şi recomandări. Pentru a garanta însă transparenţa şi înţelegerea lor (inteligibilitatea), trebuie aplicată o metodă de lucru stabilită în prealabil.

În bilanţul ecologic trebuie luate în considerare şi diferite tipuri sau reprezentanţi de interese, adică asociaţii economice, ecologice, de consum ca şi un for de experţi independenţi.

Elaborarea de bilanţuri ecologice este uşurată de existenţa unei multitudini de programe pe calculator. Deoarece programele disponibile sunt foarte diferite (în ceea ce priveşte dotările), ele trebuie supuse, înainte de utilizare, unei examinări amănunţite în privinţa aplicării lor.

Oficiul Elveţian pentru Mediu, Pădure şi Peisaj a elaborat şi evaluat încă din anii ’80 date privind emisiile de-a lungul etapei de producere a ambalajelor. Studiul efectuat, larg răspândit actualmente, furnizează materialul de date cel mai cuprinzător, referitor la hârtie, materiale plastice, metale şi sticlă.

1.3.2.1. Analiza de linie de produsŞi la analiza liniei produsului, este urmărit întregul ciclu de viaţă al unui produs, de la extragerea materiilor prime, trecând prin producţie până la valorificare, respectiv îndepărtare. Această analiză se deosebeşte de bilanţul ecologic prin aceea că, pe lângă aspectele ecologice sunt integrate şi efectele sociale şi economice.

1.3.2.2. Estimarea urmărilor tehniceEstimarea urmărilor tehnice (engl: Technology Assessment) serveşte realizării unei evaluări integrate şi sistematice a tuturor consecinţelor existente şi predictibile, precum şi efectele lor asupra principalelor segmente ale societăţii (economie, mediu, instituţii, opinie publică şi grupuri speciale), care pot interveni la introducerea sau modificarea unei tehnologii.

Estimarea urmărilor tehnice ajută la pregătirea şi luarea deciziei de achiziţionare a unei tehnologii, pentru identificarea timpurie a şanselor şi riscurilor pe care le-ar presupune punerea ei în aplicare. Ea se bazează pe o evaluare tehnică şi cuprinde pe lângă estimarea urmărilor asupra mediului şi sănătăţii oamenilor şi estimarea consecinţelor asupra structurilor sociale şi economice. În plus, sunt analizate starea tehnicii şi posibilităţile de dezvoltare, iar în final sunt indicate urmările alternativelor şi opţiunile corespunzătoare de acţiune.

Zona de aplicare a acestei metodologii nu se limitează numai la tehnici, ci se poate extinde şi asupra proiectelor şi programelor.

1.3.2.3. ConcluziiExperienţele cu bilanţările ecologice au arătat că o bilanţare obiectivă şi inteligibilă este posibilă, dar este obţinută cu mare dificultate. Mai ales alegerea şi fixarea limitelor sistemului observate exercită o influenţă decisivă asupra rezultatului analizei. Chiar dacă dispunem de o bună bază de date, aceasta trebuie verificată critic şi din punct de vedere ştiinţific. De obicei, cam toate estimările metodice au exigenţe foarte înalte, putând fi realizate adesea necorespunzător, chiar şi cu un mare consum de timp şi energie umană. Frecvent în literatură se menţionează punctele slabe şi insuficienţele metodei utilizate.

4

Din acest motiv se recomandă ca, înainte de o expertiză costisitoare de bilanţ ecologic, să se verifice dacă discuţia asupra metodelor şi a efortului imens de expertiză este îndreptăţită în situaţia respectivă. În anumite condiţii este mai indicat să se realizeze o preverificare calificată, la care să se poată stabili (utilizându-se criterii de excludere şi o discuţie interdisciplinară de specialitate), cadrul de expertiză necesar şi strict delimitat.

Transferat la nivel comunal, acest lucru înseamnă că pentru conceperea şi implementarea măsurilor de evitare a producerii deşeurilor este necesară o anumită cunoaştere în detaliu a importanţei mediului înconjurător şi a evoluţiei pieţei (de ex. pentru anumite produse, ambalaje şi substitute posibile) de către responsabilii din partea departamentelor / autorităţilor competente de mediu.

Pentru o evaluare comparativă a compatibilităţii cu mediul a produselor poate fi de mare ajutor ca fir director (sau checklist), o enumerare a fazelor relevante din punct de vedere ecologic (fabricare, distribuţie, consum şi salubrizare), precum şi a factorilor implicaţi. Pe lângă revistele şi literatura de specialitate, trebuie să se utilizeze ăi sursele de informaţie de la nivel naţional şi internaţional.

1.4. Importanţa actuală acordată evitării producerii de deşeuri în RomâniaEvitarea producerii deşeurilor a jucat în trecut un rol insignifiant pentru administraţiile oraşelor şi comunelor din România, responsabile cu salubrizarea, iar dezvoltarea conceptelor de evitare a producerii deşeurilor se află actualmente încă în faza de început. Cauzele sunt condiţiile economice dinainte de 1989, care presupuneau că manipularea economicoasă a materiilor prime şi a produselor, repararea obiectelor de consum ca şi activităţile de valorificare, atât la industriile producătoare cât şi la consumatori, să fie de la sine înţelese. Pe de altă parte, oferta de mărfuri era mică, iar sistemele de ambalaje mai puţin costisitoare decât astăzi. De aici, s-a tras conclizia că nu erau necesare eforturi considerabile pentru evitarea formării deşeurilor.

Odată cu schimbarea politică şi economică a ţării, în ultimii ani a avut loc o creştere a consumului. Astfel, s-a produs o restructurare a comerţului şi industriei, în sensul că acum există o paletă mai largă de oferte, ambalaje mai multe şi mai scumpe, ca şi mai multe bunuri de consum cu viaţă scurtă. Prin îmbunătăţirea standardului de viaţă s-a modificat şi comportamentul de cumpărare al populaţiei, identificându-se per total o creştere a consumului de mărfuri. Prin urmare, au crescut şi cantităţile de deşeuri ţi se poate presupune că acestă tendinţă se va menţine o bună perioadă de timp.

Pe viitor trebuie, deci, să se acorde o importanţă mai mare strategiilor de evitare a deşeurilor, în cadrul unui concept general de managemnt al deşeurilor.

1.5. Cadrul cerinţelor legislativePe fondul aderării României la UE este benefic să cercetăm, pe lângă legile româneşti şi regulamentele europene în ceea ce priveşte prescripţiile privind evitarea deşeurilor.1.5.1. Legislaţia UEStrategia comunitară de management al deşeurilor reprezintă suma liniilor conducătoare europene pentru gospodărirea deşeurilor. Ea conţine priorităţile privind managementul deşeurilor şi consacră principiul responsabilităţii producătorului. Ierarhia priorităţilor arată că deşeurile trebuie evitate atât sub aspectul calităţii cât şi al periculozităţii. Scopul principiului responsabilităţii producătorului este de a-l trage la răspundere pe acesta în ceea ce priveşte generarea de deşeuri pentru a-l motiva să reconsidere întregul ciclu de viaţî al produsului şi de a-l fabrica cu puţine deşeuri şi revalorificabil. Contractul CEE formează suprastructura juridică a statelor membre UE. Art. 130r specifică: „Toate statele membre trebuie să împiedice deteriorările mediului şi să combată pe cât posibil cauzele lor”. Acest articol conţine inclusiv cerinţa de evitare a deşeurilor.În completarea contrectului CEE, parlamentul european, în colaborare cu comisia economică şi socială, o dată la 4 până la 5 ani, aşa-numitele programe de acţiune pentru mediu, în care sunt enunţate însemnătatea evitării deşeurilor şi susţinerea tehnologiilor „curate”. În principal, în Al Cincilea Program de Acţiune de Mediu, Comisia a dat o importanţă deosebită evitării deşeurilor şi responsabilităţii pe produs.

O altă măsură de evitare a deşeurilor este formulată în Articolul 3, (1) al directivei UE privind Deşeurile (75/442/CEE): „Statele membre iau măsuri pentru a susţine împiedicarea sau diminuarea formării deşeurilor şi a periculozităţii lor, în special prin:

5

dezvoltarea de tehnologii curate, care să faciliteze o utilizare economicioasă a resurselor naturale; dezvoltarea tehnică şi lansarea de produse structurate, astfel încât prin caracteristicile lor de fabricaţie, prin

modul de valorificare şi îndepărtare a lor, să nu contribuie deloc sau într-o măsură foarte mică la înmulţirea deşeurilor sau la un potenţial de risc crescut al deşeurilor şi poluărilor”,

Şi Articolul 1 al Directivei UE privind ambalajele şi deşeurile din ambalaje (94/62/CE) stabileşte, într-o ierarhie logică, evitarea producerii deşeurilor înaintea revalorificării şi aceasta înaintea îndepărtării. În plus, Articolul 4 descrie programe pentru evitarea deşeurilor, precum şi sprijinirea Comisiei la elaborarea normelor europene de susţinere a evitării deşeurilor. În Anexa II se fixează cerinţele de bază privind compoziţia, fabricarea, valorificarea şi revalorificarea ambalajelor. La producerea de ambalaje, substanţele toxice şi periculoase, ca şi volumul şi greutatea ambalajelor se vor limita la o valoare minimă necesară. În plus, ambalajele trebuie să aibă o structură care să perimită reutilizarea sau valorificarea lor, iar efectele asupra mediului la îndepărtarea lor trebuie limitate la o valoare minimală.

De asemenea, trebuie luată în considerare directiva 96/61/CE privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, care conţine şi măsuri referitoare la deşeuri.

1.5.2. Legislaţia naţionalăOrdonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, modificată şi completată prin Legea nr. 426/2001, reprezintă actualmente baza legală pentru managementul deşeurilor din România. Această ordonanţă a preluat cerinţele esenţiale ale Directivei UE.

Prioritatea evitării deşeurilor faţă de toate celelalte măsuri de valorificare şi îndepărtare este exprimată în mai multe rânduri în această lege. Astfel, analog articolului 3 di Directiva UE privind deşeurile, în articolul 6 se spune că autorităţile competente trebuie să ăa măsuri pentru a evita formarea deşeurilor şi periculozitatea acestora. În articolul 19 această cerinţă este concretizată şi mai mult (de ex.), prin aceea că:

trebuie să impună măsuri de împiedicare, respectiv diminuare a formării deşeurilor încă de la dezvoltarea produsului;

trebuie să fie dezvoltate tehnologii producătoare de puţine deşeuri; produsele trebuie astfel ambalate încât să fie evitată transformarea ambalajelor în deşeuri.

Din Legea protecţiei mediului (137/1995) rezultă prescripţiile de bază, recunoscându-se în primul rând precauţia şi evitarea riscurilor ecologice.1.5.3. Legislaţia la nivel administrativ-teritorialFormal, în România oraşele şi comunele sunt competente în general să se administreze singure, şi să acţioneze în spiritul legislaţiei naţionale. În Art. 49 (g) al OUG 78/2000 privind regimul deşeurilor se obligă întreprinderile private, instituţiile şi populaţia să ia măsuri în privinţa gospodăririi deşeurilor la faţa locului. În acest caz , administraţiile din oraşe şi comune, responsabile cu salubrizarea au posibilitatea de a-şi exercita funţia de orientare în spiritul evitării deşeurilor, prin emiterea de acte normative la nivelul local privind deşeurile şi taxele.

Componentele legislative care pot ajuta la împiedicarea formării deşeurilor sunt în principal: obligaţia de racordare şi utilizare a sistemului pentru salubrizarea publică; mărimea recipientelor şi ritmul de golire a recipientelor; cuantumul taxelor; comportamentul agenţilor economici şi persoanelor fizice în spaţiile publice.

Capitolul 18.3 detaliază funcţia, importanţa şi posibilităţile de structurare a conţinutului legislaţiilor privind deşeurile.

15.6 Agenţii sociali relevanţi cu rol în evitarea producerii de deşeuriDacă observăm tot ciclul de viaţă al unui produs (producţie, distribuţie, utilizare, valorificare, salubrizare), identificăm clar punctele unde trebuie să se intervină pentru evitarea producerii deşeurilor (vezi figura 15.2). Din schema ciclului de viaţă reprezentată în figură putem deduce că, pe lângă posibilităţile de intervenţie pentru evitarea deşeurilor pot acţiona relativ simplu şi repede şi agenţii direcţi care sunt implicaţi în zona producţiei deşeurilor.

În plus, imaginea clarifică că, la evitarea deşeului, nu este vorba de fapt depre deşeu, ci despre produse, a căror fabricare trebuie făcută cu obţinerea a cât mai puţine deşeuri.

6

În plus, imaginea clarifică că, la evitarea deşeului, nu este vorba de fapt despre deşeu, ci despre produse, a căror fabricare trebuie făcută cu obţinerea a cât mai puţine deşeuri.

În domeniul producţiei deşeurilor există şi actori indirecţi care pot influenţa considerabil alţi actori implicaţi. În general, sunt actori sociali sau economici care nu influenţeză direct cantităţile şi compoziţia deşeurilor, ci acţionează prin modificările condiţiilor cadru (de ex. Comunitatea Europeană, autorităţile naţionale sau regionale). Între actorii direcţi şi indirecţi există legături intrinsece.

7