UNIVERSITATEA “GEORGE BACOVIA” BACĂUFACULTATEA DE MANAGEMENT

SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC, Lect. univ. drd. ANGELICA COBZARU

ABSOLVENT, FOCIOROŞ I. EUSEBIO

BACĂU

-2008-UNIVERSITATEA “GEORGE BACOVIA” BACĂU

FACULTATEA DE MANAGEMENTSPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICĂ

EVOLUŢIA FORMELORDE CĂSĂTORIE

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC,Lect. univ. drd. ANGELICA COBZARU

ABSOLVENT, FOCIOROŞ I. EUSEBIO

BACĂU

1

-2008-

EVOLUŢIA FORMELORDE CĂSĂTORIE

2

CUPRINS:

Introducere .......................................................................................................................2

I. Noţiuni generale ale Dreptului Familiei .......................................................................6I. 1.Consideraţii generate privind relaţiile de familie ........................................6I. 2.Funcţiile familiei .................................................................................... .....8I. 3.Principiile generale ale dreptului familiei .......................................................9

II Căsătoria ca instituţie ................................................................................................11II. 1.Noţiunea de căsătorie ..................................................................................11II. 2.Natura juridică a căsătoriei ........................................................................13II. 3.Caracterele căsătoriei ................................................................................ 16

III Căsătoria. Instituţie contemporană de bază a societăţii contemporane........................17III. 1.Condiţii ....................................................................................................17III. 2.Formalităţi premergătoare căsătoriei .......................................................19III. 3.Procedura încheierii căsătoriei .................................................................21III. 4.Concubinajul ............................................................................................22

IVStudiu de caz privind evoluţia formelor de căsătorie ........................................24IV. 1.Noţiuni generale ............................................................................ ....24IV. 2.Familia romană ................................................................................26IV. 3.Divorţurile în epoca romană .......................................................... ...34IV. 4.Căsătoria în societatea modernă .......................................................37IV. 5.Căsătoria în Spania ..................................................................................39

Concluzie ........................................................................................................................54

Bibliografie ......................................................................................................................56

3

Introducere

În ultimul timp tot mai mulţi cercetători sunt interesaţi de evoluţia societăţii pentru a-i descoperi mecanismele de funcţionare, a înţelege contextul în care actualele sale forme de organizare au luat naştere. Un punct de plecare pentru această analiză îl reprezintă instituţiile fundamntale, un altul, nivelul de constrângere a individului. Pornind de la individ şi de la natura lui socială, de la modurile în care s-au constituit primele comunităţi J. J. Rousseau observă că “Familia este cea mai veche dintre toate societăţile, şi singura naturală.”1 Din această observaţie reiese un adevăr demn de luat în considerare, şi anume acela că societatea are ca punct de pornire un nucleu- cea mai mică şi totuşi cea mai importantă formă de comuniune: familia.

Comuniunea persoanelor de sex opus care pun bazele unei familii s-a concretizat în instituţia căsătoriei. “Căsătoria este fără îndoială, starea de perfecţiune socială” afirmă Napoleon Bonaparte. Piedestalul pe care Napoleon Bonaparte aşază instituţia căsătoriei este acela al “celulei” din structura societăţii. Căsătoria apare în această concepţie ca un fundament, ca un element declanşator, de starea căruia depinde întregul circuit social.

Căsătoria este deci unul dintre pilonii centrali ai societătii moderne. Dar de unde işi trage această instituţie rădăcinile? Care sunt transformările la care a fost supusă, ce le-a determinat şi când au avut ele loc? Răspunsurile la aceste întrebări trebuie sa ne preocupe căsătoria ca formă de comuniune de viaţă şi de iubire este un bun autentic al umanitaţii, fiind unul din evenimentele de seamă din viaţa oamenilor. Căsătoria este o uniune liber consimţită, cu scopul de a forma o familie. Familia este considerată ca fiind temelia societăţii, ea devenind element de stabilitate socială, deoarece relaţiile din cadrul ei dau tonul relaţiilor din societate. Stabilitatea ei determină stabilitatea societăţii.

Căsătoria ca formă de convieţuire există în aproape orice tip de societate şi a aparut cu mult înaintea creştinismului, jucând un rol crucial din punct de vedere social şi economic din cele mai vechi timpuri. Istoric vorbind căsătoria nu a fost văzută ca o instituţie de bază în societate decât foarte târziu, suferind de-a lungul timpului o serie de schimbări. Este interesant de văzut care a fost apariţia şi evoluţia căsătoriei şi familiei din cele mai vechi timpuri istorice, pentru a întelege poate mai bine toate semnificaţii şi substraturile căsătorie monogame din vremurile noastre.

Povestea căsătoriei îşi trage primele rădăcini din perioada geto-dacilor. În această perioadă căsătoria şi conceptul de familie a evoluat în funcţie de diverşi factori economici şi sociali. Societatea geto-dacă era una cu o structură matriarhală, ceea ce înseamnă că poziţia de bază în societate o ocupau femeile. În cadrul gintei matriarhale s-a trecut de la familia înrudită prin sânge având la bază căsătoria pe grupe, adică un grup de bărbaţi erau soţii unui grup de femei de o anumita generaţie, la familia bazată pe căsătoria pereche, adică soţul avea o soţie principală printre mai multe soţii, iar soţia avea un soţ principal printre mai multi soţi. Societatea a evoluat cu timpul de la matriarhat la apariţia gintei

1 Jean Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Antet, 1957, p. 39

4

patriarhale şi începe să aşeze accentul pe bărbat ca centru al familiei dacice dar păstrează poligamia ca linie directoare pentru căsătorii.

Odată cu creşterea proprietăţii private şi transformările din sistemul succesoral, familile monogame au început să câştige teren. Acest fapt este atestat de două preţioase documente, columna lui Traian şi monumentul de la Adamclisi, unde bărbaţii geto-daci sunt înfăţişaţi cu câte o singură femeie.

În final familia dacică a devenit, pe lângă monogama şi patrilocala şi patrilineara adică, soţia locuia în casa bărbatului iar descendenta se stabilea pe linie paternă, copiii rămânând în familia tatălui dupa moartea acestuia. În viata de zi cu zi de creşterea copiilor mici se ocupau cu predilecţie mamele, dar de la o anumită vârstă , de educarea copiilor pentru viaţa se ocupau bărbaţii în cazul baieţilor şi mamele în cazul fetelor. Soţia avea un statut inferior bărbatului şi există pornind de la această ierarhizare obiceiul ca soţia să fie ucisă la moartea soţului şi pedepsită cu moartea dacă se demonstra înfăptuirea adulterului de către soţie. În epoca statalităţii dacice căsătoria pereche se încheia prin răpirea şi cumpărarea fetei de la rudele sale.

Căsătoria se încheia prin cumpărarea fetei de către bărbat, de la parinţii acesteia printr-o licitaţie publică sau individuală. Mirele aducea astfel daruri din partea mamei ca preţ de răscumpărare a miresei. În cadrul familiei monogame răscumpărarea fetei se menţinea prin oferirea de daruri sau prin prestarea de munci familiei acesteia. Preţul plătit se fixa în funcţie de frumuseţea şi cinstea fetei.

Cumpărarea soţiei constituie o caracteristică întâlnită şi la alte popoare, acolo unde soţia contribuia prin munca proprie la veniturile familiei. Deşi poate fi greu de crezut, acest obicei s-a păstrat până în zilele noastre la „târgul de fete” de pe Muntele Găina. În Dacia-Romană normele juridice care reglementau familia şi căsătoria erau diferite în funcţie de statutul juridic al persoanei. Numai cetăţenii romani aveau conubium (jus connubii) acel drept recunoscut unei persoane de a încheia căsătorie valabilă conform cu ius civile (legea civilă).

Obiectiv această lege conferea dreptul general de a încheia o căsătorie. În accepţiunea subiectivă era aptitudinea relativă a unei persoane de a se căsători cu o anumită persoană, adică numai căsătoriile încheiate între cetăţenii romani erau considerate legitime de către dreptul roman.

În Roma antică ritualul de nuntă implică obiceiuri care sunt încă în vogă şi în zilele noastre, cel mai cunoscut fiind inelul de logodnă care simbolizează eternitatea, fiindcă se presupunea că mariajul este o uniune care durează pentru totdeauna. Se credea că nervii şi venele de la mâna stângă merg direct la inimă, şi acesta este motivul pentru care inelul este purtat şi azi pe mâna stângă. O căsătorie între un cetaţean roman şi o peregrină sau latină era considerată o căsătorie legitimă doar dacă aceasta primea în mod exceptional jus connubi.

În cazul uniunii între un cetăţean roman şi o necetăţeancă nu putea fi vorba despre o căsătorie legitimă iar copilul rezultat urma statutul juridic al mamei din momentul naşterii. Astfel, în cazul uniunii dintre un cetăţean roman şi o peregrină copilul primea statutul juridic de peregrin. Soldaţii necetăţeni primeau diverse diplome militare, care acordau acestora o dată cu cetăţenia şi dreptul de a încheia o căsătorie legitimă cu peregrinele sau latinele din provincie. Vârsta admisă pentru căsătorie era stabilită pentru fete la 12 ani, când se considera că ele au devenit nubile, adică erau în stare să se procreeze, iar la băieţi vârsta admisă pentru căsătorie era stabilită la 14 ani.

5

Organizată pe principii patriarhale, familia se axa în jurul unei puteri, a şefului de familie (pater familias), a cărui autoritate unică se exercita asupra soţiei (manus). Femeia era cea care-şi părăsea de obicei familia de origine şi intra în familia soţului. În noua familie dobândind o serie de drepturi noi, respectiv dreptul de succesiune şi dreptul la rudenia civilă. În alte cuvinte femeia dobândea drepturi asupra copiilor (patria potestas), asupra sclavilor (dominica potestas) şi asupra bunurilor (dominium).

Conform dreptului roman, căsătoria sclavilor nu era legală, ea constituind doar o uniune (deci contubernium nu matrimonium) a carei stabilitate era dată de necesitatea existentei mâinii de lucru servile. Cetăţenilor romani li se aplicau legile romane cu particularităţi (îndeosebi procedurale) caracteristice dreptului roman provincial. Tutela, curatela, adopţiunea şi adrogaţiunea constituiau în provinciile Imperiului instituţii de drept roman.

De aceea se practica probabil “înfrăţirea”, diferitele forme de “înfrăţire” fiind practicate şi perpetuate de către romani până în epoca feudală. Istoric, familia ca nucleu al societăţii a aparut în Evul Mediu, când erau promovate puternic legăturile de sânge, rudenii de tot felul şi încuscririle. Era o mândrie să ai ca naş de căsătorie o personalitate importantă a timpului, şi astfel se stabileau şi legături de vasalitate şi subordonare în clanul respectiv. În altă ordine de ideei, în Evul Mediu femeia era tratată ca trofeu de război sau obiect de schimb contra dotă. Dota sau zestrea era un cadou nupţial, constând din bani, proprietăţi, poziţie nobilă în societate, titlu, sau alte bunuri şi era plătit de către familia miresei. Legăturile economice şi materiale erau cele mai importante şi dragostea nu avea nimic de-a face cu mariajul acelor vremuri.

Principiul egalităţii începe totuşi să se manifeste aici, prin întreţinerea reciprocă între soţi precum şi între părinţi şi copii. Pe măsura creştinării crescânde a societăţii, s-a realizat liberul consimţământ al tinerilor, în cadrul tainei cununiei practicate de biserica ortodoxă. Căsătoria se realiza în ordinea vârstei, vârsta mirelui fiind de obicei mai mare decât a miresei. Familia românească a evului mediu a continuat să-şi păstreze şi chiar să dezvolte caracterul patrilocal şi patriliniar. Căsătoria medievală era un act important din punct de vedere familial, solidaritatea fiind foarte mare în interiorul familiei.

O motivaţie a acestui lucru fiind faptul că familia rămânea legată de acelaşi lot de pământ, generaţie dupa generaţie. Căsătoria a fost una dintre instituţiile situate la confluenţa normelor canonice bisericeşti cu cele laice, legile Ţării. În cadrul familiei medievale fii mai în vârstă trebuiau să părăsească locuinţa părintească, aceasta rămânând fiului cel mic care era obligat să contribuie la construcţia caselor fratilor mai mari şi să-i îngrijească şi să-i înmormânteze pe părinţi.

În jurul anului 1500 multe căsătorii se desfăşurau fără ceremonie sau martori, aşa că Consiliul de la Trent a decretat că orice căsătorie trebuie să fie oficiată de preot şi să aibă loc în prezenţa a cel puţin doi martori. Nunta a început să devină similară ritualurilor din zilele noastre, deşi dragostea nu era încă un element necesar, fiindcă căsătoria avea de multe ori un puternic impact politic. De exemplu căsătoriile dintre nobili şi cei din clasele inferioare nu erau acceptate din dorinţa de a păstra pură linia de sânge. Plecând din acele timpuri, prin respectarea şi promovarea acestui tip de relaţie legală, am ajuns astăzi să preferam căsătoria monogamă.

În timpul Renaşterii căsătoria era precedată de lecturi religioase cu durată de câteva săptămâni, iar după căsătorie urma un festin de sărbătoare, obicei păgân adoptat de către biserica romano – catolică. Tradiţia rochiei albe de nuntă ca simbol al purităţii şi

6

virginităţii, purtarea unui lucru vechi şi a unuia nou, un articol de îmbrăcăminte de culoare albastră, credinţa că dacă mirele vede mireasa înainte de nunta aceasta aduce ghinion, sunt superstiţii împrumutate din obiceiurile celtice şi ritualurile hinduse.

Monogamia este una dintre “tradiţiile” care guvenează obiceiurile acestui mileniu, cel puţin pentru moment. Istoria ne-a arătat că schimbările pot fi radicale – de la matriarhat la patriarhat, de la poligamie la monogamie, de la femeia ca bun de schimb la mireasa de poveste din zilele noastre- de aceea nu ne rămâne decât să vedem ceea ce urmează să se schimbe. Ceea ce noi înţelegem ca fiind normal este doar o concepţie care poate fi schimbată şi cu siguranţă se va schimba în timp.

7

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI

I.1. Consideraţii generate privind relaţiile de familie

Familia, ca nucleu social bazat pe căsătorie, a avut de-a lungul vremii sensuri diferite. Se pare că etimologia cuvântului “familie” este cuvântul latinesc “famulus”, care semnifica “rob casnic” în perioada de început a societăţii sclavagiste romane, şi din care s-a format “familia,-ae”. Cuvântul “familie” în limba română se păstrează din latina vulgară, limbă care era folosită de administraţia romană în relaţiile cu locuitorii vechii Dacii. Ca şi în limba latină, cuvântul “familie” în limba română are mai multe înţelesuri.

Din punct de vedere social, familia constituie nucleul primar reunit prin căsătorie, legătură de sânge şi adopţie. În zilele noastre familia este considerată o unitate sociologică şi psihologică şi se caracterizează prin raporturi de rudenie între persoanele ce o alcătuiesc. Familia oferă identitate socială, dispune de un anumit buget comun şi un sistem de convieţuire, relaţii de dependenţă afectivă, spontană, intimitate, dar şi de distanţe psihologice nuanţate, distribuţie a coparticipării şi responsabilităţii educative şi de întrajutorare.

„Familia fără copii constituie un menaj sau un cuplu.”2. Sociologii fac distincţie între familia simplă sau nucleară, formată din părinţi şi copiii lor necăsătoriţi şi familia extinsă sau largă, formată şi din alte persoane. Relaţiile de familie au caracter de complexitate, caracter pe care nu-l găsim la alte categorii de relaţii sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relaţiilor de familie, s-a afirmat că familia este o realitate biologică creată prin uniunea dintre bărbat şi femeie. Uniunea la care ne referim se realizează prin intermediul instituţiei numită “căsătorie”.

După cum rezultă în mod logic, familia începe prin a fi formată din soţi, însă familia tipică este formată din părinţi şi copii.3 În perioada de început a orânduirii sclavagiste, noţiunea de familie avea un alt înţeles decât îl are în contemporaneitate acest cuvânt. Astfel, familia reprezenta un grup de persoane care includea toţi membrii care se aflau în puterea unei singure persoane. Familia a apărut în perioada destrămării orânduirii gentilice, ca o necesitate economică. Dată fiind creşterea numărului de persoane, în viaţa tribului au apărut situaţii de nemulţumire, de încercare de îndestulare a unor anumite persoane care aveau un rol mai mare în viaţa tribală.

Astfel, conducătorii vânătorilor, conducătorii cetelor care atacau alte triburi îşi opreau o parte mai mare din pradă şi din cele ce agoniseau ceilalţi membri ai tribului. Persoanele care se găseau sub influenţa directă a acestor căpetenii aveau şi ele o poziţie privilegiată. A apărut astfel necesitatea de protejare a membrilor din cadrul unui trib, prin unirea mai multor indivizi pe diferite criterii.

Criteriul care s-a dovedit cel mai viabil a fost cel al filiaţiei după mamă. În matriarhat filiaţia a cunoscut o influenţă crescândă, organizându-se nuclee de familie. Trebuie precizat că noţiunea de familie de la acea dată nu avea caracteristicile familiei

2 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p. 3223 I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, operă citată, 2002, p. 2.

8

din sclavagism, cu atât mai mult, diferenţele sunt notabile cu cât se urcă pe scara dezvoltării societăţi omeneşti şi se trece prin etapele de dezvoltare ale civilizaţiei umane.

„Familia reprezintă un produs al sistemului social; ea se dezvoltă pe măsură ce se dezvoltă societatea şi trebuie să se modifice în raport de transformările din societate, de unde şi dispariţia unei anumite forme de organizare a familiei de îndată ce sunt înlăturate relaţiile de producţie pe care ea se întemeiază.”4

„Dacă întreaga dezvoltare a umanităţii este indisolubil legată de afirmarea şi adâncirea formelor de colectivitate umană, atunci familia este una din verigile sociale cele mai vechi şi mai stabile, ceea ce ne face să afirmăm că istoria societăţii este totodată şi istoria evoluţiei familiei, a formelor, funcţiilor şi rolului pe care le exercită în societate.”5 Familia este o forma de relaţii sociale dintre oameni legaţi între ei prin căsătorie sau rudenie. Din familie fac parte soţii, parinţii şi copiii, şi, uneori, alte persoane între care exista relaţii de rudenie. Soţii singuri, fără a avea copii, formează o familie.

Noţiunea de "familie" este una foarte complexă ceea ce a dat naştere la numeroase definiţii cu caracter interdisciplinar. Definiţiile care prezintă un interes mai mare sunt cele date de sociologie şi de domeniul juridic. Şi aici, variantele definirii "familiei" sunt diverse şi diferite, însă printre cele care merită atenţia reţinem:

În sens sociologic, familia desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaţă, interese şi într-ajutorare.6

În cadrul relaţiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice şi economice, între cei care formează comunitatea de viaţa şi interese. Deoarece familia ia naştere prin căsătorie, ea începe a fi formată din soţi. Familia tipică este, însa aceea care este formată din parinţi şi copii.

Familia dă naştere la următoarele raporturi:- de căsătorie - care constituie baza familiei;- dintre soţi, care constituie efectele căsătoriei;- dintre părinţi şi copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soţi;- dintre alte persoane care mai fac parte din familie.

În sens restrâns, familia, ca nucleu social elementar, cuprinde pe soţi şi pe descendenţii necăsătoriţi ai acestora. Această familie este structurată pe două generaţii, luând locul familiei tradiţionale, structurată pe mai multe generaţii, existentă în societăţile cu o economie nedezvoltată, rurală.

În sens juridic, familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopţie), precum şi din alte raporturi asimilate realţiilor de familie. 7

Interesantă este evoluţia familiei în dreptul comparat, unde au apărut şi s-au dezvoltat mai multe modele familiale. Pe lângă familia clasică formată din tată, mamă şi copii, intemeiată pe căsătorie, a apărut şi familia monoparentală formată din mama necasatorită şi copiii acesteia, ca şi căsătoria sociologică, adică acea uniune familială, alcătuită din tată, mamă şi copiii lor, care nu are la bază căsătoria.

Astfel, potrivit Codului familiei, familia desemnează fie pe soţi (sensul cel mai 4 M. Voinea, Familia şi evoluţia sa istorică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.7.5 M. Voinea, operă citată, 1978, p. 78.6 1.P. Filipescu, A.I. Filipescu., operă citată, 2002, p.l 7 1.P. Filipescu, A.I. Filipescu., operă citată, 2002, p.2

9

restrâns), fie pe aceştia şi copiii lor, fie pe toţi cei care se găsesc în relaţii de familie care izvorăsc din: căsătorie, rudenie, adopţie şi relaţiile asimilate din unele puncte de vedere cu cele de familie.

I.2. Funcţiite familiei

1. Regulatizare a comportamentului sexualAproape fără excepţie, pe întreg globul pământesc nu se permit relaţii sexuale

întâmplătoare, practicându-se tabuul incestului, care interzice relaţii sexuale (şi mariajul) între rudele apropiate, deşi persoanele considerate ca atare diferă mult de la o cultură la alta.

2. Reglementarea modelelor reproduceriiPentru a supravieţui, orice cultură trebuie să-şi reproducă (biologic) indivizii.

Reglementând unde, când şi cu cine pot intra indivizii în contact sexual, societatea, prin familie, indică şi modelele de reproducere sexuală. Permiţând sau interzicând anumite forme de mariaj (mai multe soţii sau mai mulţi soţi, de exemplu), promovând o anume concepţie despre divorţ şi recăsătorie, societatea şi familia încurajează sau descurajează reproducţia.

3.Organizarea producţiei şi a consumului (funcţia economică)În societăţile preindustriale sistemul economic social depinde în mod esenţial de

funcţia productivă a familiei (gospodăriile ţărăneşti, atelierele meşteşugăreşti). în societăţile industriale şi postindustriale funcţia principală economică a familiei este cea de consum.

4.Socializarea copiilorSocietatea trebuie să se reproducă nu numai biologic ci şi social, în sensul asigurării

unor condiţii ca viitorii ei membrii să-şi însuşească valorile pe care ea le promovează, să fie capabili să îndeplinească muncile ce se cer, să aibă comportamente dezirabile social. Familia este un context propriu pentru socializarea copiilor - şi aproape universal -, fiind înzestrată cu mijloace eficiente de control şi cunoscând bine personaliatea copilului.

5.Oferirea unui fundal socio-afectivFiinţa umană are nevoie de hrană şi îmbrăcăminte, dar şi de afectivitate şi protecţie.

Simţim nevoia de a fi printre acei semeni ai noştri care ne oferă căldură sufletească, ajutor în momentele dificile ale vieţii, confort psiho-spiritual. Deşi şi alte genuri de grupuri sociale îndeplinesc astfel de cerinţe, familia apare ca fiind fundalul socio-afectiv cel mai relevant, absorbind pozitiv bucuriile şi necazurile noastre, oferind protecţie materială şi spirituală.

6.Acordarea directă, nemijlocită a statutului socialPrin faptul că s-a născut într-o familie, individul moşteneşte bunuri materiale şi o

poziţie socială recunoscută (clasă socială, identitate etnică, religioasă, "blazon"). Familia contribuie la dobândirea statutului şi indirect, prin şcolarizare, de exemplu.8

8 Adrian Pricopi, Căsătoria in dreptul roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 20

10

I.3.Principiile generale ale dreptului familiei

a. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familieiConform art. 1 alin. 1 din Codul familiei, statul ocroteşte căsătoria şi familia

printr-o serie de măsuri cu caracter economic şi social menite să întărească şi să consolideze poziţia şi rolul acestora în societatea românească.

Pentru asigurarea stabilităţii familiei, Codul reglementează condiţiile de fond şi de formă cerute la încheierea căsătoriei, drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale ale soţilor, precum şi desfacerea căsătoriei. Ocrotirea căsătoriei se realizează prin egalitatea dintre soţi, care la rândul lor au obligaţia de întreţinere unul faţă de celălalt, precum şi faţă de copiii lor minori.

b. Principiul ocrotirii mamei şi copilului"Statul apără interesele mamei şi ale copilului şi manifestă o deosebită grijă

pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii" (art. 1 alin. 2 Codul familiei).Ocrotirea mamei şi a copilului se realizează, în principal, prin norme

juridice specifice Codului familiei (cum ar fi cele referitoare la: stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată, obligaţia de întreţinere, măsurile de ocrotire ale copilului minor, adopţia, etc), dar şi de alte ramuri ale dreptului, cum ar fi dreptul muncii (ce conţine norme juridice privitoare la acordarea asistenţei medicale, a medicamentelor, a indemnizaţiei pentru creşterea copilului, modul de funcţionare a creşelor, grădiniţelor pentru copii, etc).

De subliniat este faptul că legislaţia în vigoare este atentă la necesitatea ocrotirii deosebite a copilului, fapt constatat prin existenţa a numeroase reglementări în materie, care au un spectru larg, cuprinzător privind problematica minorilor.9

c. Principiul căsătoriei liber consfinţite între soţiAtât Constituţia României cât şi Codul familiei, prevăd în mod expres că, la

luarea deciziei de căsătorie între soţi nu trebuie să existe împedimente de nici un fel şi aceasta trebuie să fie rezultatul consimţământului liber între soţi, ca urmare a afecţiunii şi înclinaţiei reciproce.

d. Principiul egalitaţii în drepturi dintre bărbat şi femeiePrincipiul egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie este prevăzut în mod

expres în Codul familiei (art. 1 alin. 4; art. 25; art. 97 alin. 1), precum şi în Constituţia României care stipulează în art. 44 că "familia se întemeiază pe egalitatea între soţi". De asemenea, Constituţia prevede în art. 38 că măsurile de protecţie socială a muncii privesc, între altele, regimul de muncă al femeilor şi bărbaţilor, iar în art. 38 se stabileşte că "la munca egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii".

O serie de alte reglementări vin să contureze acest principiu, chiar dacă depăşesc 9 Problematica ocrotirii minorului este subliniată în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; în Declaraţia Drepturilor Copilului (1989) ratificată la noi prin Legea 18/1990; în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice; Legea nr. 470/2001 pentru ratificarea Protocolului facultăţiv la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantila, etc.

11

graniţele relaţiilor de familie aplicându-se întregului sistem al relaţiilor sociale (ca de exemplu Legea nr. 202 /2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, reglementând şi hărţuirea sexuală, Legea nr. 48/2002 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare).10

e. Principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii îndatoririlor părinteşti în interesul copiilor

Conform Codului familiei, drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor, indiferent dacă aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi. Aceasta nu inseamnă că drepturile părinţilor trebuie nesocotite, deoarece o familie trebuie să se bazeze pe conciliere şi pe lipsa contradicţiilor, care să ducă la întărirea acesteia. Copiii din căsătorie sunt egali cu cei din afara căsătoriei (conform art. 44 pet. 3 din Constituţia României).

f. Principiul acordării de sprijin moral şi material de către membrii familiei unul altuia

Prevăzut în art. 2 din Codul familiei, acest principiu presupune existenţa unei comunităţi de interese materiale şi spirituale în cadrul familiei, care să fie în concordanţă cu interesele societăţii. Soţii trebuie să hotărască de comun acord privitor la bunurile comune, la modul în care acestea sunt administrate, precum şi la cheltuielile pe care le fac. Contribuţia în cadrul familiei a celor doi soţi este cuantificată în raport cu mijloacele fiecăruia (se face distincţia între bunuri proprii care au un alt regim faţă de bunurile dobândite în timpul căsătoriei).

g. Principiul monogamieiCodul familiei dispune prin art. 5 că este oprit a se căsători bărbatul căsătorit sau

femeia care este căsătorita, monogamia fiind fundamentul unei căsătorii reale.Mai mult, forma opusă monogamiei, denumită bigamie este considerată de Codul

penal ca fiind o infracţiune ce "constă în încheierea unei noi căsătorii de către o persoană căsătorita" (art. 303 alin.l ), care se pedepseşte cu închisoare, la fel ca şi în situaţia în care "persoana necăsătorită care se căsătoreşte cu o persoană pe care o ştie căsătorită" intră la aceeaşi încadrare juridică fiind pedepsită tot cu închisoarea.

În concluzie, dreptul familiei este o disciplină de sine stătătoare, bine conturată cu o arie de competenţă şi problematică bine puse la punct, dar care prezintă o serie de corelaţii cu celelalte ramuri ale sistemului de drept, printre care se numără: dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul muncii, dreptul internaţional privat, dreptul finanaciar, etc.

CAPITOLUL II

CĂSĂTORIA CA INSTITUŢIE

10 Legea nr. 48/2002 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare

12

II. 1. Noţiunea de căsătorie

Căsătoria, la romani, era o uniune între bărbat şi femeie, o asociere pentru toată viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios, era uniunea bărbatului şi a femeii ce implica o viaţă comună. Astăzi, căsătoria este definită ca “uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi reglementată de normele imperative ale legii”.11 Romanii au cunoscut mai multe feluri de căsătorie corespondente într-o anumită măsură epocilor de drept care s-au succedat şi totodată au coexistat unele cu altele. Astfel, în cazul căsătoriei cu manus, adică cu puterea maritală a bărbatului exercitată asupra ei, femeia părăsea familia de origine rupând astfel legăturile agnatice cu acestea, şi intra în familia soţului dobândind în noua familie drepturi noi, respectiv dreptul de succesiune şi dreptul la rudenia civilă, agnaţiunea. În această condiţie ea nu putea fi emancipată şi nici dată în adopţiune.12

Căsătoria fără manus era căsătoria specifică dreptului clasic cu toate că ea coexista şi cu căsătoria cu manus, care era oricum mai rară în această epocă. Era o căsătorie mai simplă şi cu toate controversele ce au existat asupra ei, se pare că ea exista încă din epoca veche, mai ales că era menţionată de către Legea celor XII Table, fiindcă probabil era folosită de plebei. Prin căsătoria fără manus, adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii, aceasta rămânea în familia de origine având două poziţii după cum era cazul: prima, era sui iuris aflându-se sub tutela perpetuă a agnaţilor, a doua, era alieni iuris, găsindu-se astfel sub patria potestas a lui pater familias. Aceasta era şi ea o iustae nuptie, iustum matrimonium chiar dacă bărbatul nu avea autoritate asupra ei.

Concubinajul era căsătoria specifică dreptului postclasic, o căsătorie inferioară celor două anterioare, care în dreptul vechi şi dreptul clasic nu constituia decât o simplă uniune de fapt. Justinian13 a fost acela care a ridicat concubinajul la rangul căsătoriei, dându-i efectele juridice, creând un drept de moştenire faţă de tatăl lor pentru copiii naturali născuţi în afara căsătoriei fără manus.

El este o uniune de fapt între doua persoane care poate avea aspect de căsătorie, însă neaflându-se sub incidenţa Codului familiei, nu produce efecte decât prin raportare la Dreptul comun.

Concubinajul se caracterizează prin următoarele:• viaţă în comun, cu aspect de căsătorie;• aparenţa exterioară a unui menaj;• libertatea juridică de a se căsători (deoarece nu exista nici adulter, nici

incest şi nici alte impedimente).

Relaţiile adulterine constau în legături extraconjugale ale unuia dintre soţi, ce reprezintă nişte deviaţii de la raporturile normale dintre soţi, ce pot avea ca efect desfacerea căsătoriei şi sancţiuni penale.

Soţul nevinovat are dreptul de a porni şi o acţiune civilă şi de a face o 11 1.P. Filipescu, A.I. Filipescu., Tratat de dreptul familie, Bucuresti, Editura All Beck, 2002, p.1412 M.V. Jacotă, Contribuţii la studiul crizei generale a sistemului sclavagist în imperiul roman, Ed. Academiei, 1963, p.18213 C. St. Tomulescu, Contribuţiuni la studiul dreptului roman, 1958, p. 236.

13

plângere penală (pe care poate să o şi retragă). Copiii născuţi dintr-o astfel de legătură pot fi recunoscuţi de către autori.

Relaţiile incestuoase constau în raporturi nepermise între rude în linie dreaptă şi între fraţi şi surori. Incestul are urmări grave din punct de vedere biologic, dar şi juridic (penal, civil), fiind interzise eventualele căsătorii între asemenea rude. În cazul în care în urma relaţiei incestuoase a rezultat un copil acesta trebuie să rămână ataşat numai de un singur părinte şi nu de ambii.

Relaţiile ocazionale sunt cele cu scop comercial sau intâmplătoare, uneori chiar prin violenţă. În această categorie intră : răpirea, seducţia, violul. Persoana sedusă poate cere despăgubiri de la cel vinovat. Dacă acest tip de relaţii a dus la naşterea unui copil, atunci există dreptul de a cere acţiunea de stabilire şi recunoaştere a paternităţii în vederea întreţinerii acestuia.

Codul familiei nu defineşte căsătoria în mod expres, dar pe baza indicaţiilor desprinse din reglementările sale şi reţinând trăsăturile esenţiale, rezultă o definiţie cuprinzătoare a sensului acestui concept.

Astfel, Dicţionarul de "Dreptul familiei" defineşte căsătoria ca flind "uniunea liber consfinţită dintre un bărbat şi o femeie, realizată în condiţiile prevăzute de lege în scopul întemeierii unei familii".

Termenul de "căsătorie" este utilizat în accepţiunea Codului familiei cu două înţelesuri: în sens de act juridic prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţiile şi formele prevăzute de lege (art. 3-18 privind încheierea căsătoriei) şi în înţelesul de situaţie juridică, adică statut legal al soţilor (art. 26, referitor la raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi).

Cuvântul "căsătorie" mai este folosit şi în alte două înţelesuri: în sens de instituţie juridică a Dreptului familiei, adică totalitatea normelor juridice care reglementează atât actul juridic al căsătoriei, cât şi starea legală de căsătorie, precum şi în înţelesul de ceremonie ce are loc cu ocazia încheierii căsătoriei.

Actul căsătoriei, în sistemul românesc, este un act juridic bilateral prin care viitorii soţi consimt în mod liber şi pe deplin, să se supună statutului legal al căsătoriei. Ca urmare, actul căsătoriei este numai izvorul juridic al stării de căsătorie, necesar pentru dobândirea situaţiei legale de către persoana căsătorită.

Condiţiile de formă14 priveau numai căsătoria cu manus: confarreatio, căsătoria specifică numai patricienilor care beneficiau

exclusiv de îndeplinirea unor ritualuri religioase de la care erau excluşi plebeii;

usus, constă în coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de zile, la capătul căruia femeia intra în mod automat sub puterea bărbatului;

coemptio, consta dintr-o mancipaţiune făcută de însăşi femeie către viitorul ei soţ. Deci aceasta era o vânzare - cumpărare simulată a femeii către bărbat, o formă de căsătorie inventată de către plebeii care nu aveau acces

14 C. St. Tomulescu, op. cit., 1937, p. 143; P. Noailles, Revue historique de droit francais et etranger, 1936, p. 415

14

la confarreatio, cu scopul de a dobândi şi ei putere, manus asupra soţiilor lor după modelul patricienilor.

Pentru căsătoria fără manus nu exista vreo condiţie specială privind forma. Aceasta se realiza simplu prin instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie cu care se dădea o petrecere de către acesta.

Condiţiile de fond sunt aceleaşi atât pentru căsătoria cu manus cât şi pentru căsătoria fără manus. Astfel:

- conubium (ius conubii), era acel drept recunoscut unei persoane de a încheia o căsătorie valabilă conform cu ius civile. Acesta avea o accepţiune obiectivă ce însemna aptitudinea generală15 de a încheia o căsătorie. Accepţiunea subiectivă era aptitudinea relativă a unei persoane de a se căsători cu o anumită persoană.Astfel că din lipsa lui ius conubii, puteau apărea două feluri de incapacităţi: o incapacitate absolută şi una relativă.

- affectio maritalis (consimţământul);16

- vârsta admisă pentru căsătorie era stabilită pentru fete la 12 ani, când se considera că ele au devenit nubile, adică erau în stare să procreeze. Referitor la băieţi se folosea sistemul cercetării corporale până la împăratul Justinian, când, s-a stabilit vârsta de 14 ani.

În zilele noastre, pentru încheierea unei căsătorii, legiuitorul a prevăzut necesitatea îndeplinirii anumitor condiţii de fond, precum şi respectarea unor condiţii de formă, după cum în prezenţa anumitor împrejurări, expres determinate, a interzis încheierea căsătoriei.

Condul familiei prevede, în mod expres, trei condiţii de fond la încheierea căsătoriei: vârsta matrimonială (art. 4 C. fam); comunicarea stării sănătăţii (art. 10 C. fam) şi consimţământul viitorilor soţi (art. 16 C. fam). Deşi legea nu prevede în mod expres, ar mai putea fi adăugată şi diferenţierea sexuală.

II. 2. Natura juridică a căsătoriei

Familia se realizează prin căsătorie. În dicţionare şi pentru majoritatea persoanelor mature, căsătoria este uniunea legală, liber consimţită între un bărbat şi o femeie pentru întemeierea unei familii. Aceasta este una din nenumăratele încercări de a defini familia. Cele de mai sus au fost redactate în foarte multe variante, fiecare autor încercând să susţină că varianta lui este cea mai cuprinzătoare şi mai aproape de adevărul juridic. Astfel, eminentul jurisconsult roman Modestin afirma că prin căsătorie se înţelege “unirea bărbatului cu femeia şi o comunitate pentru întreaga viaţă”.

Oratorul francez Portalis afirma vorbind despre familie că soţii, prin căsătorie, formează o societate încheiată în scopul perpetuării speciei umane, a ducerii traiului şi destinului lor în comun.

În perioada în care burghezia era în ascensiune, numeroşi teoreticieni au fundamentat teoria contractuală a căsătoriei. Această teorie prezintă ca o realitate şi o necesitate stabilirea raporturilor patrimoniale dintre viitorii soţi, pentru că relaţiile dintre ei bazate pe iubire şi stimă reciprocă se pot deforma, sau pot înceta în totalitate, din

15 Fr. Girard, Manuel elementaire du droit romain, 1897, p. 149; C. St. Tomulescu, op. cit., 1958, p. 23216 Fr. Girard, op. cit., 1897, p. 147; E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit., 1991, p. 54.

15

diverse motive, situaţie în care stabilirea raporturilor patrimoniale trebuie făcută cu mult discernământ şi în spiritul respectului reciproc.

Renumitul avocat şi teoretician Matei Cantacuzino, teoretizând despre căsătorie afirma că aceasta privită în sine ca act relativ la starea persoanei şi independent de raporturile matrimoniale dintre soţi, constituie un contract, deoarece există acordul de voinţă dintre părţi, contract care creează părţilor obligaţii şi le dă dreptul la acţiuni.

Contractul, care este relativ, referitor la starea persoanelor, situaţie care interesează societatea, organizarea ei socială, prin care legătura privitoare la starea persoanelor se încheie, este un contract solemn, iar solemnitatea lui constă nu numai în acordul scris, ci şi prin participarea unui agent al autorităţii, pentru a întări, prin prezenţa lui, voinţa părţilor.

Actul căsătoriei este un act juridic bilateral, pe care viitorii soţi îl încheie în formă solemnă, în faţa autorităţii de stat, reprezentată de ofiţerul stării civile, rol pe care îl îndeplineşte primarul localităţii în care viitorii soţi vor face declaraţia de unire, de locţiitorul acestuia, sau de o persoană împuternicită de primar.

Vechiul Cod civil român cuprindea, în acest sens, precizări şi instituţii care, astăzi, în actualul Cod al familiei nu mai sunt prevăzute. Înlăturarea vechilor norme de către actualul cod are o explicaţie motivată de lipsa proprietăţii unor bunuri de mare valoare (depozite bancare, acţiuni la diferite companii, proprietăţi latifundiare, fabrici, etc). Bunurile pe care le avea, în proprietate, o familie în societatea de până la 1990 se puteau regla, în caz de divorţ, în condiţiile legii. În prezent, se impune ca de lege ferenda, să se reglementeze raporturile patrimoniale dintre soţi, ţinându-se seama de caracteristicile societăţii burgheze care se dezvoltă într-un ritm alert, astfel încât să existe o adevărată echitate în cazul în care instanţa hotărăşte desfacerea căsătoriei.

Asupra instituţiei juridice a căsătoriei şi aceea a contractului s-au scris numeroase studii, din care rezultă că „deşi actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contract, totuşi, între cele două instituţii juridice există anumite asemănări:

- căsătoria este un act juridic bilateral, aşa cum poate fi, de cele mai multe ori, şi contractul;

- încheierea căsătoriei este liberă, în înţeles contractual că orice persoană are libertatea de a se căsători sau nu;

- viitorii soţi sunt egali, în înţeles contractual că aceştia consimt la căsătorie în condiţii de egalitate juridică şi nu de subordonare a unuia faţă de celălalt”.17

Actul juridic prin care se încheie căsătoria se deosebeşte de contract prin aceea că:- în cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al

celeilalte părţi, pe când în cazul căsătoriei, ambii soţi urmăresc un scop comun;

- consimţământul viitorilor soţi nu are aceeaşi valoare cu acordul de voinţă al părţilor;

- contractul poate fi susceptibil de modalităţi (termen, condiţie, sarcină), pe când căsătoria nu poate fi afectată de nici una dintre acestea;

17 G. Lupşan, Dreptul familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 24.

16

- contractul, fiind stabilit prin voinţa părţilor poate înceta prin acordul lor de voinţă pe când căsătoria nu poate lua sfârşit prin acordul de voinţă al soţilor, decât numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de articolul 38 alineatul 2 din Codul familiei;

- în cazul contractului, dacă o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte poate să solicite, după caz, rezoluţiunea sau rezilierea. Dimpotrivă, căsătoria nu poate fi desfăcută decât pe cale judecătorească şi numai dacă sunt îndeplinite condiţiile stabilite de lege;

- contractul este prin excelenţă, un act juridic prin reprezentare. Căsătoria nu se poate încheia prin reprezentarea viitorilor soţi, ea fiind un act juridic personal.

Din punct de vedere juridic însă, termenul de căsătorie are mai multe înţelesuri conforme cu relaţia sociologică în care se găsesc soţii faţă de celelalte persoane din societate şi faţă de regimul juridic al bunurilor celor ce alcătuiesc familia, regim juridic stabilit prin norme legale.

„În terminologia juridică, cuvântul căsătorie, este folosit în sensurile următoare:- în înţelesul de act juridic, pe care viitorii soţi îl încheie în conformitate

cu cerinţele legii;- în înţelesul de celebrare a căsătoriei, adică de oficiere care are loc cu

ocazia încheierii actului juridic al căsătoriei;- în înţelesul de stare juridică de căsătorie, adică de statut legal al soţilor,

anume prevăzut în Codul familiei;- şi în înţelesul de instituţie juridică, adică de totalitate a normelor legale

care reglementează căsătoria.”18

Accepţiunea de căsătorie, astfel cum este prezentată în normele Codului familiei se referă la statutul persoanelor căsătorite şi la actul juridic al căsătoriei. Astfel, prevederile articolelor 25-36 din Codul familiei reglementează raporturile patrimoniale şi personale dintre soţi, în timp ce articolele 16-17 din Codul familiei se referă la actul juridic de încheiere a căsătoriei.

Domnul profesor I. P. Filipescu defineşte căsătoria ca fiind „unirea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi reglementată de normele imperative ale legii.”19

În doctrina juridică, de regulă, sunt menţionate trei funcţii ale familiei:- aceea de perpetuare a speciei;- aceea economică;- şi aceea educativă.Aceste funcţii nu sunt însă proprii familiei, deşi se includ în familie. Fiecare din

aceste funcţii poate exista independent de familie în înţelesul Codului familiei. Astfel, funcţia de perpetuare a speciei se poate realiza cu voinţa părţilor, sau împotriva voinţei lor, dar în afara căsătoriei, funcţia economică este proprie individului care, căsătorit sau nu, îşi raportează activitatea la această funcţie.

18 Albu I., Căsătoria în dreptul român, Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 10.19 1.P. Filipescu, A.I. Filipescu., operă citată, 2002, p.14

17

Funcţia educativă se poate realiza, mai bine, mai puţin bine, sau deloc, de unul dintre părinţi, dar şi de către persoane fizice sau juridice care au în încredinţare minorul spre creştere şi educare.

Recunoaştem că cele trei funcţii ale familiei au rolul lor bine stabilit în cadrul familiei, dar realizarea lor optimă ţine de acel „animus” care leagă cei doi parteneri de viaţă, fără de care, cele trei funcţii rămân simple deziderate.

II. 3.Caracterele căsătoriei

Caracterele căsătoriei reies atât din definiţiile date acesteia cât şi din alte dispoziţii legale. Astfel:

1.Căsătoria este uniunea dintre un bărbat şi o femeie, uniune care se referă la o legatură trainică, ce în mod normal şi conform legislaţiei române se realizează între un bărbat şi o femeie şi care se formează pe baza liberului consimţământ dintre viitorii soţi.

2.Căsătoria este liber consimţită, exprimarea consimţământului liber fiind garantată prin dispoziţiile legale existente (Constituţie, Codul familiei, etc).

3.Căsătoria este monogamă, aceasă trăsătură se referă la aspectul moral conform căruia fiecare dintre soţi trebuie să-l respecte pe celălalt, iar căsătoria să fie bazată pe fidelitate şi monogamie.

4.Căsătoria se încheie în formele cerute de lege, având un caracter solemn, ce constă în respectarea anumitor cerinţe legale (căsătoria se încheie într-un anumit loc, în faţa unei autorităţi de stat, la data fixată şi în prezenţa ambilor soţi, cu posibilitatea de a fi asistată de public, dacă nu, măcar martori).

5. Căsătoria are caracter civil, încheierea şi înregistrarea sa fiind de competenţă exclusivă a autorităţii de stat. Celebrarea religioasă se realizează numai după încheierea căsătoriei civile în faţa autorităţii de stat.

6.Căsătoria se încheie pe viaţă, această trăsătură se refera la caracterul său stabil, cu termen neleimitat, pe parcursul întregii vieţi a soţilor. Ea se poate desface, însă, pentru motive temeinice, prin divorţ.

7.Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie, această caracteristică se referă atât la condiţiile în care se încheie căsătoria, cât şi la relaţiile dintre soţi, sau dintre aceştia şi copiii lor. Mai mult, egalitatea între sexe este mai largă depăşind limitele Dreptului familiei şi acoperind toate domeniile sociale.

8.Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, fiind ocrotită tocmai pentru că stă la baza creării familiei; întemeierea relaţiilor de familie costituie conţinutul căsătoriei, cauză necesară şi determinantă a acesteia.

CAPITOLUL III

CĂSĂTORIA. INSTITUŢIE CONTEMPORANĂ DE BAZĂ A SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

18

Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, şi reglementată de normele imperative ale legii. În privinţa naturii juridice a căsătoriei, subliniem că aceasta este un act juridic şi nu un contract, între cele două noţiuni existând deosebiri evidente.

III.1 Condiţii:

Pentru a putea fi încheiată căsătoria este necesar a fi îndeplinite următorele condiţii, denumite condiţii de fond, adică acelea care trebuie să existe pentru a se putea încheia căsătoria:

A. Diferenta de sex După cum rezultă şi din definiţia căsătoriei dar şi din reglementarea relaţiilor de

familie căsătoria este posibilă numai între persoane de sex diferit. În principiu, sexul viitorilor soţi se stabileşte cu ajutorul certificatului de naştere care conţine o rubrică specială în acest sens. În cele mai multe situaţii însă, sexul viitorilor soţi este evident.

B. Vârsta legală pentru căsătorie Legea impune vârsta minimă pentru căsătorie, de 18 ani împliniţi pentru bărbat şi

16 ani împliniţi pentru femeie. Femeia care nu a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători pe baza unei dispense eliberate de preşedintele consiliului judeţean în a cărui rază domiciliază femeia, respectiv, a primarului general al municipiului Bucureşti. Această dispensă poate fi acordată numai pentru motive temeinice cum ar fi boala sau graviditatea, dacă femeia a împlinit 15 ani şi dacă există un aviz medical. Legea nu prevede o limită maximă pentru căsătorie ceea ce înseamnă că încheierea căsătoriei este posibilă la orice vârstă şi chiar în extremis vitae, adică în pragul morţii.

C. Consimţământul la căsătorie Căsătoria se încheie prin consimţământul liber al viitorilor soţi manifestat prin

răspunsul afirmativ la întrebările ofiţerului de stare civilă referitore la căsătorie. Dacă unul dinte soţi este în imposibilitate de a vorbi, spre exemplu este surdomut sau vorbeşte o limbă pe care delegatul stării civile nu o cunoaşte, consimţământul se dă prin intermediul unui interpret, în acest sens încheindu-se un proces -verbal.

D. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii În vederea încheierii căsătoriei, viitorii soţi sunt obligaţi să-şi comunice reciproc

starea de sănătate. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate se realizează prin anexarea certificatelor medicale la declaraţia de căsătorie. Boala de care suferă unul dintre viitorii soţi, cu excepţia bolilor de o anumită gravitate, nu constituie o piedică la încheierea căsătoriei.

Pentru a putea fi încheiată căsătoria, este obligatorie lipsa impedimentelor la căsătorie, adică a acelor împrejurări de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei.

E. Existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi Codul familiei stipulează că persoana căsătorită nu se poate căsători. Încălarea

acestei interdicţii poartă denumirea de bigamie, sancţionată atât civil, cât şi penal. Dacă o persoană a încheiat o nouă căsătorie iar căsătoria anterioară este declarată nulă după

19

încheierea celei de-a doua căsătorii, nu există bigamie, însă dacă o persoană încheie o nouă căsătorie iar căsătoria anterioră se desface prin divorţ după data încherierii celei de-a doua căsătorii, există bigamie. O situaţie deosebită apare în cazul declarării judecătoreşti a morţii unei persoane căsătorite. Dacă soţul celui declarat mort se căsătoreşte iar mai apoi cel declarat mort reapare şi hotărârea judecătorească declarativă de moarte se anulează, noua căsătorie este valabilă şi nu există bigamie pentru soţul recăsătorit întrucât căsătoria anterioară se consideră desfacută pe data încheierii celei de-a doua.

F. Rudenia Rudenia este de asemenea impediment la căsătorie. Încheierea căsătoriei cu

încălcarea acestei interdicţii poartă denumirea de incest. Astfel, este oprită căsătoria între:

- rudele în linie directă indiferent de gradul de rudenie, respectiv, între tata şi fiică, între mama şi fiu, între bunic şi nepoată, între bunică şi nepot, între străbunic şi strănepoată, etc.

- rudele în linie colaterală până la gradul IV inclusiv, respectiv, între frate şi soră, între mătuşă şi nepot, între unchi şi nepoată, între verişor şi verişoară.

Rudenia constituie impediment la căsătorie indiferent dacă este din căsătorie ori din afara căsătoriei. În privinţa adopţiei facem următoarea precizare: deşi prin adopţie legăturile de rudenie între cel adoptat şi rudele sale fireşti încetează, căsătoria între cel adoptat şi rudele sale fireşti, este oprită. Pentru motive temeinice se poate încheia căsătoria între rude pe linie colaterală de gradul IV, cu încuvinţarea preşedintelui consiliului judeţean în a cărui circumscripţie îşi au domiciliul, respectiv de primarul general al municipiului Bucureşti.

G. Adopţia Este oprită încheierea căsătoriei între adoptator sau acendenţii lui şi adoptat ori

descendenţii acestuia, între copiii adoptatorului şi adoptat sau descendenţii săi precum şi între cei adoptaţi de aceeaşi persoană. De asemenea este oprită căsătoria între adoptat şi rudele sale rezultate din adopţie. Pentru motive temeinice, preşedintele consiliului judeţean în a cărui circumscipţie îşi au domiciliul, respectiv primarul general al municipiului Bucureşti, poate încuviinţa încheierea căsătoriei între copiii adoptatorului pe de-o parte, şi adoptat sau copiii acestuia pe de altă parte, precum şi între adoptaţii de aceeaşi persoană.

H. Tutela Pe timpul tutelei este oprită căsătoria între tutore şi minorul aflat sub tutelă. Acest

impediment vizează femeia minoră aflată sub tutela, întrucât bărbatul minor aflat sub tutelă nu se poate căsători, deoarece nu are vârsta legală cerută pentru căsătorie.

I. Alienaţia şi debilitatea mintală Codul familiei dispune că este oprit a se căsători alienatul sau debilul mintal

precum şi cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale. Spre deosebire de cel lipsit de facultăţile mintale pentru care interdicţia operează numai cât timp nu are discernământ, debilul şi alienatul mintal nu se pot căsători nici în momentele de luciditate.20

III.2. Formalităţi premergătoare căsătoriei:

20 C. St. Tomulescu, op. cit., 1937, p. 143

20

Declaraţia de căsătorie este prima dintre formalităţile anterioare încheierii căsătoriei, prin care viitorii soţi îşi exprimă voinţa în vederea încheierii căsătoriei. Declaraţia de căsătorie se va face personal de viitorii soţi şi în scris, la serviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria, mai precis la sediul primăriei locului de domiciliu sau de reşedinţă al unuia dintre viitorii soţi. dacă unul din viitorii soţi nu se află în aceaşi localitate, declaraţia de căsătorie se va putea face la serviciul de stare civilă din localitatea în care se află viitorul soţ, declaraţie care va fi transmisă în termen de 48 ore prin grija serviciului de stare civilă competent să încheie căsătoria. În ipoteza în care unul din viitorii soţi se află în imposibilitate de a se prezenta la serviciul de stare civilă pentru efectuarea declaraţiei de căsătorie, aceasta va putea fi luată de către delegatul stării civile şi în afara sediului serviciului de stare civilă.

Declaraţia de căsătorie trebuie să exprime voinţa neîndoielnică a viitorilor soţi de a se căsători. De asemenea, aceasta trebuie să cuprindă declaraţia viitorilor soţi că au luat la cunoştinţă starea de sănătate a fiecăruia precum şi declaraţia că îndeplinesc cerinţele legale prevăzute la art. 4-10 din Codul Familiei, dispoziţii referitoare la îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie. Tot în declaraţia de căsătorie, viitorii soţi trebuie să se învoiască asupra numelui pe care-l vor purta în timpul căsătoriei. O astfel de declaraţie se poate face şi ulterior, până la încheierea căsătoriei, în formă scrisă, urmând a se anexa declaraţiei de căsătorie făcute. Dacă declaraţiile de căsătorie au fost făcute la servicii de stare civilă diferite, declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă şi indicarea serviciului de stare civilă la care se va celebra căsătoria.

Declaraţia de căsătorie se semnează de viitorii soţi precum şi de delegatul stării civile. Dacă unul din viitorii soţi se află în imposibilitate de a semna, delegatul de stare civilă va menţiona că datele cuprinse în declaraţia de căsătorie sunt conforme cu cele exprimate verbal de viitorul soţ precum şi faptul că aceasta a fost citită cuvânt cu cuvânt.

Odată cu declaraţia de căsătorie viitorii soţi vor prezenta următoarele acte: - actele de identitate - certficatele de naştere în original şi copie - certificatele medicale din care rezultă starea de sănătate a viitorilor soţi. Certificatele medicale sunt valabile 14 zile de la data emiterii şi trebuie să cuprindă menţiunea expresă dacă persoana se poate căsători sau nu. - acte în original şi copii traduse şi legalizate ori certificate de ofiţerul de stare civilă din care să rezulte desfacerea căsătoriei anterioare, dacă este cazul. Aceste acte pot fi: certificatul de deces al fostului soţ, certficatul de despărţenie sau divorţ, pentru căsătoriile desfăcute în perioada 1951-1960, certificatele de naştere sau căsătorie cu menţiunea de desfacere prin divorţ, sentinţa de divorţ rămasă definitivă şi irevocabilă. Pentru divorţurile pronunţate în perioada 8 octombrie 1966 - 31 iulie 1974 sentinţa de divorţ trebuie să poarte menţiunea că a fost înscrisă pe actul de căsătorie în termen de 60 de zile de la pronunţare.

Dosarul actului de căsătorie poate să mai conţină: - aprobarea primarului pentru încheierea căsătoriei în afara sediului serviciului de

stare civilă - încuvinţarea primarului sau a comandantului navei în vederea încheierii

căsătoriei înaintea expirării termenului de 10 zile

21

- dispensa acordată de preşedintele consiliului judeţean respectiv de către primarul municipiului Bucureşti, în cazul unor impedimente rezultate din adopţie, rudenie ori vârsta legală pentru căsătorie.

Pentru cetăţeanul străin dosarul actului de căsătorie va mai conţine şi o dovadă eliberată de oficiile consulare sau misiunile diplomatice acreditate pe teritoriul României, din care să rezulte că acesta îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională. Dacă statul al cărui cetăţean este viitorul soţ nu are pe teritoriul României o astfel de misiune diplomatică sau un oficiu consular acreditat, este necesară o declaraţie pe proprie răspundere a viitorului soţ, cetăţean străin, autentificată de notarul public, din care să rezulte că îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională.

Delegatul de stare civilă este obligat ca de îndată ce a primit declaraţia de căsătorie să verifice dacă viitorii soţi au vârsta legală pentru căsătorie. Mai apoi va proceda la citirea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie şi totodată va atrage atenţia viitorilor soţi că declaraţiile false sunt pedepsite de legea penală.

După îndeplinirea acestor formalităţi se va proceda la înregistrarea declaraţiei de căsătorie. Declaraţia de căsătorie se va publica în extras, într-un loc special amenajat. Căsătoria se va încheia în termen de 10 zile de la primirea declaraţiei de căsătorie. În termenul de 10 zile sunt incluse atât ziua primirii declaraţiei, cât şi ziua celebrării căsătoriei. Raţiunea acordării unui astfel de termen rezidă în necesitatea asigurării posibilităţii pentru viitorii soţi de a reflecta asurpa implicaţiilor ce decurg din căsătorie. După expirarea termenului de 10 zile, căsătoria se poate încheia numai până la expirarea certificatelor medicale.

După acest moment, viitorii soţi sunt obligaţi să depună noi certificate medicale din care să rezulte starea de sănătate. Pentru situaţii excepţionale, primarul localităţii unde urmează a se încheia căsătoria, poate încuviinţa încheierea căsătoriei înaintea expirării termenului de 10 zile. Dintre aceste situaţii excepţionale amintim: viitoarea soţie este gravidă cu viitorul soţ şi urmează a naşte înăuntrul termenului de 10 zile, viitorul soţ este militar în termen şi permisia acordată de unitatea militară în care este încadrat este mai mică decât termenul fixat pentru căsătorie, viitorul soţ urmează să plece la studii sau într-o misiune în afara graniţelor ţării înaintea expirării termenului de 10 zile.

Totodată, înăuntrul termenului de 10 zile, orice persoană poate face opoziţie la căsătorie. Opoziţia la căsătorie reprezintă actul prin care o persoană aduce la cunoştiinţă delegatului de stare civilă anumite împrejurări de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei. Opoziţia trebuie făcută în scris, arătându-se împrejurările de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei precum şi dovezile pe care se sprijină cele arătate. Opoziţia la căsătorie poate fi făcută în intervalul de timp cuprins între data depunerii declaraţiei de căsătorie şi data încheierii căsătoriei. Delegatul de stare civilă este obligat să verifice toate opoziţiile formulate şi în funcţie de cele constatate va decide după cum urmează:

- dacă opoziţia este întemeiată, va refuza încheierea căsătoriei - dacă opoziţia formulată necesită pentru verificări o durată mai mare decât cea

care a mai rămas până la încheierea căsătoriei, va dispune amănarea acesteia - dacă opoziţia nu este întemiată, va proceda la încheierea căsătoriei la data fixată. Opoziţiile formulate şi care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege poartă

denumirea de acte oficioase de informare a delegatului de stare civilă şi care nu sunt

22

obligatorii pentru acesta, în sensul că ofiţerul de stare civilă poate să ţină sau nu cont de ele. În situaţia în care delegatul de stare civilă refuză încheierea căsătoriei, la cererea părţii, lucrările se vor înainta de îndată judecătoriei care va hotărî de urgenţă asupra refuzului de a încheia căsătoria.

III.3.Procedura încheierii căsătoriei

Căsătoria se încheie la oficiul de stare civilă din localitatea în care domiciliază unul dintre soţi ori în care-şi are reşedinţa. Dovada domiciliului se face cu buletinul/cartea de identitate iar dovada reşedinţei, cu viza de flotant aplicată pe buletinul /cartea de identitate. Căsătoria se poate încheia în afara sediului serviciului de stare civilă numai dacă unul dintre soţi nu se poate prezenta datorită unor împrejurări speciale cum ar fi boala gravă de care suferă unul dintre soţi, iminentă morţii ori sarcina înaintată a viitoarei soţii.

În ziua fixată pentru căsătorie, viitorii soţi se prezintă la oficiul de stare civilă însoţiţi de doi martori. Oficierea căsătoriei se face în limba română de către delegatul de stare civilă, într-o încăpere corespunzător amenajată, având o ţinută vestimentară adecvată caracterului solemn al căsătoriei. La oficierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă este obligat să poarte eşarfa în culorile drapelului naţional român, aşezat pe umărul stâng, cu banda albastră în sus.

Delegatul de stare civilă procedează la identificarea viitorilor soţi. Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi nu există impedimente la căsătorie, ia consimţământul acestora după care le citeşte soţilor dispoziţiile Codului Familiei referitoare la drepturile şi obligaţiile soţilor.

Mai apoi procedează la întocmirea actului de căsătorie. Actele de stare civilă şi deci şi actele de căsătorie se întocmesc în limba română, folosindu-se alfabetul latin. Menţiunile cuprinse în actul de căsătorie se înscriu cu cerneală specială de culoare neagră.

Este interzis ca în cuprinsul actului de căsătorie să se facă ştersături, răzuiri, adăugiri ori prescurtări. Actul de căsătorie se semnează de către soţi cu numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie, de către delegatul de stare civilă precum şi de cei doi martori.

După încheierea căsătoriei, în actul de identitate al soţului care prin căsătorie îşi schimbă numele de familie se aplică ştampila cu următorul conţinut: "schimbat numele din ...în ..., prin căsătorie. Actul de identitate va fi preschimbat până la ... .

Pentru persoanele deţinătoare de cărţi de identitate informatizate, invalidarea actului de identitate se va realiza de către delegatul stării civile prin perforarea spaţiului în care se află înscrisă perioada de valabilitate.

În privinţa numelui, trebuie făcută precizarea că viitorii soţi au, în virtutea principiului egalităţii sexelor, următoarele posibilităţi:

a) să-şi păstreze fiecare numele avut înainte de căsătorie; b) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun numele unuia

dintre ei; c) să poarte amândoi, după încheierea căsătoriei, ca nume comun, numele lor

reunite. Nu sunt permise alte posibilităţi, în ceea ce priveşte numele soţilor decât cele

23

enunţate mai sus. Ofiţerul de stare civilă poate proceda la încheierea căsătoriei între cetăţeni străini

numai dacă aceştia prezintă pe lângă documentele indicate anterior şi o dovadă eliberată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale ţărilor a căror cetăţeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de fond cerute de legea lor naţională.

La oficierea căsătoriei între cetăţeni străini care nu cunosc limba română, se va folosi un interpret, încheindu-se în acest sens un proces - verbal.

III.4. Concubinajul

Legea română nu recunoaşte concubinajul ca formă de convieţuire. Potrivit prevederilor Codului Familiei, statul român ocroteşte căsătoria şi familia, apără interesele mamei şi ale copilului si recunoaşte căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă.

Majoritatea statelor europene însă au legiferat concubinajul mai ales din cauza numărului mare de copii născuţi din cupluri necăsătorite. Pe locul întâi se află Islanda cu 65% dintre copiii proveniţi din relaţii de concubinaj, urmată de Danemarca şi Suedia cu 55%, în timp ce în Marea Britanie proporţia este de 40%.

În ultimii ani concubinajul este forma modernă de convietuire preferată  faţă de forma clasică a căsătoriei, adesea invocându-se motivele economice, dar nu numai. Deşi relaţia de concubinaj nu este recunoscută de lege, nimic nu mai impiedica un cuplu necăsătorit să locuiască şi să dobândească bunuri împreună, sa contracteze datorii sau să dea naştere copiilor. Totul poate fi bine şi frumos, până la problemele legate de partaj.

Deşi în relaţia de concubinaj (uniunea liberă) nu există drepturi şi obligaţii de genul celor reglementate prin lege pentru căsătorie, adesea traiul în comun îi pune pe cei doi parteneri în faţa unor situaţii ce fac parte din viaţă. Lucrurile, de obicei, nu ridică probleme, la fel ca şi în cadrul clasicei forme a căsătoriei, atâta timp cât o astfel de relaţie merge bine şi cei doi se înţeleg. Situaţiile tensionate se ivesc atunci când relaţia se rupe, deteriorează şi fiecare îşi pretinde partea din ceea ce a acumulat pe parcursul concubinajului.

Din punct de vedere juridic, pe planul relaţiilor personale nu există probleme. Fiecare îşi poate părăsi partenerul de viaţă atunci când consideră necesar. Este, de altfel, avantajul incontestabil şi evident al unei asemenea relaţii. Dar, se pune problema care este regimul bunurilor dobândite în comun.

Soţii sunt proprietari ai bunurilor comune în devălmăşie, modul lor de contribuţie la achizitionarea bunurilor socotindu-se în raport cu întreaga masă partajabilă, şi nu raportat la fiecare obiect în parte.

Spre deosebire de regimul comunităţii, în cazul bunurilor dabândite de concubini se va avea în vedere fiecare bun în parte. Astfel, dacă la achizitionarea unui obiect de mobilier cei doi au contribuit în proporţie egală, atunci tot în această proporţie vor avea dreptul să ia in cazul partajului.

Tipul de proprietate se numeşte pe cote parţi, deoarece proporţia fiecaruia de contribuţie este stabilită foarte precis. Dacă un anumit bun dobândit nu este partajabil în natura şi foştii concubini nu se înteleg, atunci obiectul respectiv poate fi vândut şi suma de bani obţinută va fi împărţită conform cotei ce-i revine fiecăruia.

Să mai precizăm că, spre deosebire de soţi, oricare dintre concubini în calitate de

24

proprietar comun poate face acte de folosinţă asupra bunurilor comune numai în măsura în care nu aduce atingere folosinţei concomitente a celuilalt proprietar şi nu schimbă destinaţia bunurilor respective, ceea ce înseamnă, în fapt, că actele de folosinţă nu pot fi făcute decât cu consimţământul celuilat coproprietar. Cu atât mai mult, actele de dispozitie nu pot fi făcute decât cu consimţământul celuilat coproprietar.

Se întâmplă ca cei doi concubini să dobândească, prin contribuţie comună un imobil şi ulterior să încheie o căsătorie. Aşa cum a validat practica, este valabilă convenţia soţilor ca de la data căsătoriei bunul să devină comun, şi nu în proprietate comună pe cote-parţi.

O altă situaţie întâlnită în practică a fost aceea în care un bun este dobândit de cei doi parteneri de viaţă, dar în actul de achiziţie figurează numai unul dintre ei. Contribuţia şi a celuilalt partener fiind o situaţie de fapt, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv cu martori.

Concubinii, spre deosebire de soţi, nu au vocaţie reciprocă la moştenirea celuilalt. Este vorba de moştenirea legală, deoarece nimic nu îi impiedică să lase un testament prin care să-l instituie moştenitor pe partenerul său.

Dintr-o astfel de relaţie pot rezulta şi copiii. În legătura cu situaţia copiilor născuţi în afara căsătoriei, aceştia se bucură de acelaşi regim de ocrotire ca şi orice copil din căsătorie, legea prevede asimilarea copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie .

Ambii parinţi au obligaţia de a îngriji de buna creştere şi dezvoltare a copilului lor minor, iar soţul căruia nu îi este încredinţat spre creştere şi educare trebuie să plătească pensie de întreţinere în raport cu veniturile sale în cotele prevăzute de Codul familiei (1/4 pentru un copil, 1/3 pentru doi si 1/2 pentru trei sau mai mulţi copii).

Copilul născut în afara căsătoriei beneficiază de relaţiile de rudenie şi faţă de rudele parinţilor săi, are dreptul să vină la moştenirea ambilor  părinţi sau la moştenirea altor rude.

Codul familiei, în cazul numelui de familie pe care îl va purta un astfel de copil arata că, dacă copilul este din afara căsniciei, el va dobândi numele de familie al aceluia dintre parinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită.

În cazul în care filiaţia a fost ulterior stabilită şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţare copilului să poarte numele acestuia din urmă.

În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii parinţi, copilul va purta numele de familie al unuia dintre părinţi ori numele lor reunite, dacă parinţii se înteleg cu privire la acest aspect. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotarî, după ce i-a ascultat şi pe părinţi.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ PRIVIND EVOLUŢIA FORMELOR DE CĂSĂTORIE

25

IV.1. Noţiuni generale

Originea căsătoriei este strâns legată de formarea primelor familii, ca urmare a convieţuirii în comun a oamenilor şi a necesităţii organizării vieţii acestora în vederea armonizării şi orientării într-un anumit sens a intereselor lor.

În epoca comunei primitive, de înjghebare a colectivităţilor umane, în societăţile arhaice, se formează primele forme de organizare a societăţii în familie, gintă, trib. Acestea au stat la baza organizării matriarhale (ca primă formaă de organizare a familiei), cu un pronunţat caracter ascendent feminin, când se trece la "căsătoria pereche" bazată pe convieţuirea temporară a unui cuplu cu posibilităţi şi de alte relaţii (poliandrie). Poziţia predominantă a femeii se datrora nu numai rolului economic în cultivarea rudimentară a pământului, ci şi sporului demografic pe care îl aducea datorită unei presupuse legături cu forţele supranaturale.

Odată cu dezvoltarea societăţii, în epoca metalelor preocupările colectivităţilor se schimbă spre alte direcţii cum sunt creşterea animalelor, creşterea avuţiei şi a nevoilor de apărare inerente societăţilor barbare, astfel încât creşte rolul bărbatului, instaurându-se patriarhatul. Odată cu familia patriarhală se poate vorbi de o familie în adevăratul sens al cuvântului.

"Familia patriarhală va fi, de altfel, nucleul din care, prin agregare sub formă de ginţi, fratrii şi triburi se va ajunge prin recunoaşterea nu numai a unei ierarhii politico-juridice, ci şi mistice - religioasă, la forma superioară de organizare politico-statală". 21

De altfel, evoluţia sensului căsătoriei are următorul drum: de la un început în care aceasta reprezenta o comunitate a cultului şi a bunurilor, pâna la uniune indestructibilă pe viaţă (în vremea lui Iustinian).

În acest cadru, căsătoria a căpătat o serie de caracteristici care se vor păstra mult timp:• căsătoria nu se mai reduce la simple stări afective;• consimţământul părinţilor se adaugă la cel al viitorilor soţi;• societatea intervine la nivel de promisiune, logodnă şi act juridic;• căsătoria solemnă, religioasă e consacrată şi se face din ea o taina;• prin actul sacramental, incompatibil prin natura sa cu orice idee de poligamie şi de

divorţ, soţii îşi jură reciproc o iubire inviolabilă şi veşnică;• soţul promite protecţie şi devotament, soţia ascultare;• soţii împreună cu viitorii copii formează un tot juridic şi solidar, parte integrantă a

societăţii a cărei soartă este legată de cea a familiei.O altă formă a familiei, în cadrul evoluţiei sale, o constituie familia

medievală ce avea la bază concepţia creştină, ceea ce a însemnat un pas înainte în relaţiile dintre membrii ei, dezvoltând sentimentul iubirii între soţi şi înlăturând, în parte, puterea absolută a părinţilor asupra copiilor.

Inegalitatea între sexe continuă să existe; inferiotoritatea femeii iese în

21 Adrian Pricopi, Căsătoria in dreptul roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 20

26

evidenţă din însăşi comportamentul pe care societatea îl impune acesteia, şi anume "femeile să se roage îmbracate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială... (după cum arată Apostolul Pavel). Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere. Căci întâi a fast întocmit Adam şi apoi Eva. şi nu Adam a fast amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a facut vinovată de călcarea poruncii".22

Interdicţiile la căsătorie erau stabilite prin canoanele bisericeşti, soţii îşi datorau unul altuia ajutor, iar într-o situaţie mai dificilă a bărbatului "muierea este datoare să meargă după dânsul oriunde va merge" (se prevede în Legiuirea munteană şi în cea moldoveană).

În acea perioadă bărbatul avea drept de corecţie asupra soţiei sale, precizându-se că "nu se cheamă bărbatul vrăjmaş muierii sale de o va bate numai o dată". Pentru infidelitate, femeia îşi pierdea zestrea, bărbatul putând să o repudieze în anumite situaţii. Pentru rău tratament soţia putea să ceară despărţirea, fiind stabilite la acea vreme, în mod destul de amănunţit motivele divorţului după modelul bizantin.

În perioada de trecere la structurile juridice moderne, se reiau o serie de principii ale Dreptului roman, căsătoria modernă fiind aceea în care "două persoane arată cu chip legiuit a lor voinţă şi hotărâre de a vieţui într-o legătură, de a naşte prunci, a se ajuta între ei după putinţă în toate întâmplările (conform Codului lui Calimach).

Ca o caracteristică a familiei moderne este aceea că se acordă atenţie deosebitş raporturilor patrimoniale dintre soţi. Astfel, zestrea era considerată a fi averea femeii, pe care la căsătorie o va da bărbatului ei cu "tocmeala, ca ea sa fie stăpâna zestrei totdeauna, iar el să-i ia venitul totdeauna" (Legiuirea Caragea).

În Codul civil din 1864 această concepţie este reluată şi dezvoltată, căsătoria fiind "o asociaţiune conjugală" bazată pe un contract de căsătorie, contract matrimonial sau convenţie matrimonială.

Odată cu evoluţia societăţii şi cu dezvoltarea relaţiilor de schimb şi a urbanizării, în epoca modernă se conturează şi consacră familia conjugală modernă, când legăturile de paternitate au devenit indiscutabile.

În fiecare societate există anumite reguli de constituire a cuplurilor familiale, de alegere a partenerului. În principal, există două tipuri de reglementare maritală: endogamia şi exogamia. Endogamia stabileşte alegerea partenerului din cadrul aceluiaşi grup; oamenii se pot căsători între ei numai dacă aparţin aceleiaşi caste, rase, religii sau aceluiaşi grup etnic.

Exogamia stabileşte alegerea partenerului din afara grupului (din afara familiei nucleare, a clanului, a tribului sau comunităţii locale). Exogamia se bazează pe rudenie şi pe afirmarea incestului drept tabu (interzicerea relaţiilor sexuale între rude de sânge).

Definirea rudeniei de sânge este o problemă de ordin social, cu răspunsuri foarte diferite de la o societate la alta. În unele societăţi, tabuul de incest acţionează până la a treizecea generaţie (persoanele care cu 30 de generaţii în urmă au avut un strămoş comun sînt considerate rude şi nu au voie să se căsătorească între ele). Deşi este o normă culturală universală, tabuul de incest a fost parţial ignorat în unele sociatăţi. Sînt cunoscute exceptările de la acest tabu practicate de familiile regale (dinastiile egiptene,

22 Biblia, Epistola 1Timotei 2: 9-14

27

familiile regale din Hawaii, familiile imperiale Inca). În mod obişnuit însă, incestul este în toată lumea nu numai prohibit dar este considerat şi cu aversiune şi desgust. În concepţia lui Claude Levy-Strauss, tabuul incestului promovează alianţele între familii şi întăreşte interdependenţele sociale. De regulă, reglementările juridice contemporane limitează tabuul de incest pînă la relaţia de rudenie de veri primari, în cazuri deosebite, autorităţile pot aproba căsătoria şi între veri primari.

IV.2.Familia romană

În familia romană autoritatea tatălui era - cel puţin în perioada Republicii - nelimitată şi absolută. Tatăl avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor săi, pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat-treptat, aceste drepturi tiranice au dispărut; dar până în secolul I e.n. soţul mai avea încă dreptul, în anumite cazuri, să-şi ucidă soţia; iar până în preajma anului 400 e.n. putea să-şi repudieze copiii nou-născuţi, expunându-i şi părăsindu-i în stradă; sau, mai târziu, sâ-i vândă (dar numai în afara Romei) ca sclavi.

Abia în secolul I î.e.n. soţia romană a ajuns să fie respectată mai mult decât era femeia în societatea greacă. În şcolile elementare fetele învăţau alături de băieţi; mai târziu, fetele din familiile bogate învăţau cu un preceptor literatura latină şi greacă, studiau muzica şi dansul. După căsătorie (fetele se puteau căsători de la vârsta de 12 ani, iar băieţii de la 14 ani), femeia romană putea ieşi singură, la vizite sau după cumpărături, şi chiar să-şi însoţească soţul la ospeţe. La opt sau nouă zile de la naşterea copilului, după ce (şi dacă) tatăl îl recunoscuse ca fiul său, avea loc ceremonia purificării.

Copilului i se dădea un nume şi i se atârna la gât o amuletă (bulki) spre a-l păzi de puterile răului - şi pe care băieţii o purtau până la vârsta de l7 ani ( iar fetele, până când se căsătoreau). Dacă tatăl nu voia să-şi recunoască copilul, îl lepăda expunându-l pe locul unde se adunau gunoaiele şi unde era lăsat să moară de foame sau de frig, dacă nu-l lua cineva care, apoi, după ce îl creştea îl putea vinde ca sclav. Dar copiii născuţi cu anumite malformaţii erau omorâţi.

Când împlinea 7 ani băiatul îşi urma tatăl (iar fetele, mama) în activităţile zilnice ale casei. Ajuns la vârsta de 17 ani, în cadrul unei ceremonii, tânărul era dus în For şi înscris în listele cetăţenilor; îmbrăca acum „toga virilă", semn că devenise un cetăţean roman şi i se dă numele complet; de acum avea drept de vot şi era apt pentru serviciul militar.

Căsătoria şi alegerera viitoarei soţii, respectiv alegerea viitorului soţ o hotărau părinţii. Între cele două familii se încheia şi un contract, prin care era prevăzută data căsătoriei, de obicei cu o îndelungară anticipaţie; dar data căsătoriei avea loc nu înainte ca tânărul să fi împlinit 17 ani, deci să fi devenit cetăţean roman. În contract se prevedeau şi despăgubirile datorate în caz că una din părţi ar fi rupt ,,logodim".

Căsătoria se celebra în cadrul unor numeroase rituri şi ceremonii tradiţionale, în centrul cărora erau momentele semnării contractului şi cel al împreunării rituale a mâinilor celor doi miri. Divorţurile (înainte, numai soţul îşi putea repudia oricând soţia, după bunul său plac) au devenit mai frecvente începând din secolul I î.e.n., când şi soţiile îşi puteau repudia soţii. Bine-nţeles ca divorţurile aveau loc aproape exclusiv în familiile celor bogaţi şi ale celor aparţinând păturilor conducătoare. Pompeius, de pildă, s-a căsătorit de 4 ori, dictatorul Sylla de 5 ori, iar Cicero a divorţat şi s-a recăsătorit, cu o tânăra foarte bogată,

28

când el avea 57 de ani!Octavianus Augustus a luat măsuri pentru a împiedica prea multele divorţuri; dar

în următoarele două secole, de obicei femeile bogate îşi repudiau soţii, ştiind că îşi puteau apoi retrage zestrea. O altă plagă a societăţii romane era celibatul, cu toate că din secolul V î.e.n. celibatarii erau impuşi la un impozit special, iar trei secole mai târziu alte măsuri căutau să impună căsătoria ca o obligaţie generală. Cu toate măsurile luate de Octavianus Augustus, printre altele, aceea de a interzice anularea logodnei, sau cea care stabilea că celibatarii, bărbaţi şi femei, îşi pierdeau dreptul de moştenire, totuşi în epoca imperială celibatul nu numai că s-a răspândit tot mai mult, ci era considerat chiar un fapt de prestigiu social.

Familia fiind considerată celula de bază a societăţii romane, întemeierea unei noi familii constituia un eveniment de o importanţă deosebită în primele timpuri ale Republicii, căsătoria nu era lăsată la bunul plac al tinerilor care urmau sa întemeieze o nouă familie, ci cuvânt hotărâtor avea, pentru fiecare din ei, pater familias.

Acest lucru era dus atât de departe, încât nu numai că nu se ţinea seama de dorinţele tinerilor, dar nici măcar nu erau întrebaţi. Ceea ce trăgea mai mult în cumpănă la încheierea căsătoriilor erau cu totul alte criterii decât cele sentimentale. Dacă printre oamenii de rând prevalau criteriile economice, în familiile clasei dominante erau de obicei hotăratoare considerentele politice.

Căsătoria propriu-zisă era precedată de logodnă (sponsalia); ea constituia un angajament solemn stabilit de comun acord între familiile celor doi tineri. Tânărul logodnic oferea cu acest prilej logodnicei un inel, care avea mai mult o valoare simbolică ; el reprezenta de fapt contravaloarea unei sume de bani pe care logodnicul trebuia s-o dea ca garanţie că îşi va îndeplini obligaţia asumată.

Cei săraci dădeau un inel simplu de fier sau bronz, fără nici o piatră preţioasă ; mai tarziu cei bogaţi ofereau inele de aur cu piatră preţioasă pe care se grava fie bustul logodnicilor, fie alte imagini care simbolizau căsătoria ; dar, mai frecvent erau gravate două mâini unite. La sfârşitul republicii şi la începutul epocii imperiale, în locul angajamentului verbal, s-a răspândit tot mai mult obiceiul de a se încheia contracte scrise (tabulae spomales) în care era prevăzută dota pe care urma s-o dea tatăl logodnicei. La ceremonia legată de încheierea logodnei luau parte toţi prietenii celor două familii, care îndeplineau totodată şi funcţia de martori ai angajamentelor, verbale sau scrise, participând apoi la o masă. Logodnica primea cu acest prilej cadouri.

De pe urma contractelor de logodnă, care erau acte cu valoare juridică, rezultau o serie de consecinţe. Astfel, în cazul în care nu se încheia căsătoria, una din cele două părţi putea intenta proces, cerând despăgubiri pentru prejudiciile suferite ; de asemenea, acela dintre logodnici care între timp încheia o a doua logodnă se făcea vinovat în faţa legii de bigamie.

O altă consecinţă era legată de termenul prevăzut în contract pentru celebrarea căsătoriei : dacă logodnicul nu încheia căsătoria pînă la acest termen, logodnica — mai bine zis tatăl ei — avea dreptul să încheie un contract de logodnă cu altcineva. Aceasta înseamnă că nimeni nu era obligat, prin contractele de acel fel, să încheie şi căsătoria ; logodna putea fi desfăcută de altfel şi printr-o renunţare unilaterală.

29

În multe cazuri termenele stabilite pentru celebrarea căsătoriei erau foarte îndepărtate ; căci la romani se statornicise de demult obiceiul de a logodi copiii încă la o vârstă fragedă, aşa încât trebuia să se aştepte mulţi ani pentru ca să se poată căsători. Nu este însă mai puţin adevărat că şi vârsta stabilită pentru căsătorie era, comparativ, cu mult mai timpurie decât în zilele noastre : băieţii erau consideraţi în principiu apţi pentru căsătorie la 14 ani, iar fetele la 12 ani ; în practică însă băiatul nu se căsătorea înainte de îmbrăcarea togii virile, după cum şi fetele se măritau mult mai târziu. Alte limitări ale dreptului de căsătorie (ius conubii) nu mai existau, după ce a fost ridicată, încă pe la mijlocul primului secol al republicii, interdicţia încheierii de căsătorii legale între patricieni şi plebei.

În primele secole ale republicii, când societatea romană era diferenţiată în cele două clase, patricienii şi plebeii, existau două forme de căsătorie, pentru fiecare câte una specifică: confarreatio pentru cei dintâi, şi coemptio pentru cei din urmă.

Confarreatio consta în esenţă dintr-o ceremonie religioasă care avea loc înaintea altarului familial ; animalul de sacrificiu era stropit cu o fiertură de făină de alac (far), iar tinerii miri împărţeau între ci o plăcintă tot de făină de alac (libum farreum), pe care apoi o mâncau ; de aici şi numele de confarreatio ce i s-a dat.

Coemptio reprezenta un fel de cumpărare reciprocă a mirilor. Această formă de căsătorie reamintea vânzarea reală (mancipatio) a miresei din partea tatălui ; în epocile următoare vânzarea a rămas numai simbolică, transformându-se apoi în vânzare simbolică reciprocă, ceea ce se reducea, în ultima analiză, la un consimţământ reciproc.

Din coemptio deriva o a treia formă de căsătorie, căsătoria per usum. Aceasta era rezultatul unei stări de fapt; dacă o femeie locuia timp de cel puţin un an în casa unui bărbat, ea era considerată soţia lui de pe urma acestei convieţuiri, dar cu condiţia ca ea să fi fost neîntreruptă, căci chiar şi numai trei nopţi de întrerupere atrăgeau după sine anularea căsătoriei. Această formă a căzut curând în desuetudine.

Toate aceste trei forme de căsătorie constituiau o categorie cunoscută sub numele de convenţia în manum. Caracterul fundamental al acestora consta în faptul că prin inter-mediul lor femeia ajungea să facă parte din familia bărbatului şi, ca atare, era supusă puterii bărbatului (manus) întocmai cum copiii erau supuşi puterii tatălui (patria potestas) ; în felul acesta se găsea şi ea în situaţia unei fiice (loco filiae) în ceea ce priveşte drepturile ei familiale şi succesorale.

În cursul timpului, formele de căsătorie bazate pe principiul conventio in manum au fost înlocuite treptat, devenind curentă la sfârşitul republicii şi în epoca imperială o alta formă, aceea a căsătoriei sine manu. Ea este rezultatul unor modificări profunde ce au avut loc în obiceiurile romane ; de pe urma acestor modificări devenea tot mai insuportabilă menţinerea femeii într-o situaţie de inferioritate legalizată faţă de bărbatul-soţ.

De aceea s-a recurs la principiul sine manu, în virtutea căruia femeia rămânea şi după căsătorie, cel puţin teoretic, membrii al familiei tatălui, adică supusă autorităţii acestuia (patria potestas), care de obicei era însă înlocuită cu aceea a unui tutore legitim, păstrându-şi şi toate drepturile succesorale. Soţul îşi menţinea dreptul de a administra zestrea soţiei, dar aceasta, în schimb, avea libertatea să dobândească bunuri personale şi de a le administra după bunul ei plac ; tutela legală a tatălui sau a tutorelui era mai mult

30

simbolică, deoarece ea nu îngrădea câtuşi de puţin independenţa juridică a femeii, care putea obţine din partea praetorelui un alt tutore, dacă acela pe care-1 avea nu-i mai convenea.

Progrese însemnate s-au înregistrat în acest domeniu pe timpul lui August ; legislaţia lui a eliberat cu totul femeia de sub tutelă, oricât de fictivă fusese aceasta şi înainte vreme, dacă ea îndeplinea anumite condiţii, dintre care amintim pe mamele cu trei copii. În felul acesta, prin înlăturarea treptată a barierelor legale care o îngrădeau, femeia reuşeşte să devină o persoană complet liberă în faţa legii în ceea ce priveşte raporturile dintre ea şi soţul ei. Mai mult încă, fetele se emancipează treptat şi de sub autoritatea tiranică a tatălui, care nu le mai mărită împotriva voinţei lor.

Drept urmare, autoritatea lui pater familias se năruie în ceea ce priveşte formele legale din trecut care erau menite să-i asigure poziţia privilegiată. În locul unei căsătorii impuse în virtutea autorităţii lui pater familias şi încheiată printr-un contract dinafară voinţei lor, cu alte cuvinte, în locul unei căsătorii formale, cum era aceea bazată pe principiul de conventio in manum, apare o formă nouă, bazată pe consimţământul reciproc a două fiinţe care doresc să trăiască împreună ca soţ şi soţie (affectio maritalis) ; această formă a dăinuit până la sfârşitul epocii imperiale, adică până la sfârşitul romanităţii.

Dar, indiferent de formele pe care le-a avut în cursul timpului actul căsătoriei, el constituia numai momentul solemn; el era precedat şi urmat de diferite şi variate practici, tradiţii şi obiceiuri, care îl făceau să fie cel mai important eveniment din viaţa familială. Asupra acestora considerăm necesar să ne oprim pe scurt, deoarece ele reflectă aspecte interesante ale vieţii de toate zilele a romanilor.

Însăşi ziua căsătoriei era aleasă cu foarte mare grijă ; căci numeroase superstiţii erau legate de anumite zile, luni sau anotimpuri, în care nu era recomandabil să aibă loc astfel de ceremonii, ca fiind de rău augur. Limitându-ne doar la extreme, este suficient să amintim că pentru romani perioada cea mai favorabilă din acest punct de vedere pentru celebrarea căsătoriilor era a doua jumătate a lunii iunie, iar cea mai puţin indicată luna mai.23

În ziua fixată pentru celebrarea căsătoriei, în centrul atenţiei era ţanăra logodnică, a cărei toaletă era pregătită cu cea mai mare grijă şi în conformitate cu practicile moştenite din bătrîni. În ceea ce priveşte îmbrăcămintea, în locul hainei de copilă (praetexta) îmbrăca o haină albă (tunica recta) făcută dintr-o stofă ţesută după un anumit sistem vechi, care era strânsă în jurul taliei cu o cingătoare. Se pieptăna cu ajutorul unui pieptene special (hasta caelibaris), împărţin-du-şi părul în şase şuviţe, pe care le lega cu panglicuţe pentru a le uni apoi într-un coc.

Peste părul astfel pieptănat şi aranjat punea un văl de culoare portocalie (flammeum), iar peste tunică o manta (palla), un fel de şal care învelea partea superioară a corpului. Adeseori, mai ales în cazul celor bogate, ea îşi punea diferite bijuterii, un colier de aur, brăţări etc.; în orice caz, creştetul era împodobit de o cunună de flori, în picioare încălţa nişte sandale de aceeaşi culoare cu vălul de pe cap. Casa era împodobită de sărbătoare încă din zori ; de uşă şi de stâlpi atârnau cununi de flori, crengi de pomi pururi verzi, ca mirtul şi laurul, precum şi panglici colorate, iar în faţa intrării se aşterneau covoare.

23 Adrian Pricopi, operă citată, 1998, p. 34

31

Ceremonia propriu-zisă începea cu un sacrificiu augural, pentru a afla voinţa zeilor ; dacă sacrificiul se desfăşura normal, era un semn ca zeii nu erau potrivnici întemeierii noii căsnicii. După terminarea sacrificiului, de obicei, se schimbau nişte inele, care aveau o valoare simbolică. Uneori aceste inele erau formate din două mici cercuri unite între ele printr-un nod; altădată inelul era simplu, dar pe montură un gravaseră două busturi, cel al logodnicei şi cel al logodnicului, sau alte imagini exprimând unirea color doi soţi.

Semnarea definitivă a contractului de căsătorie (tabulae nuptiales) în prezenţa a zece martori, care semnau apoi şi ei contractul, îndeplinindu-se şi această formalitate, o femeie mai în vârstă, căsătorită o singura dată (univira), socotită de bun augur, care o asista pe mireasă" (pronuha), apuca mâna dreaptă a celor doi miri, unindu-le ; această unire a mâinilor (dextrarum iunctio) constituia momentul cel mai solemn din întreaga ceremonie, deoarece simboliza angajamentul tacit al amândurora de a voi să trăiască împreună.

În timpurile mai vechi, în cazurile în care căsătoria se făcea sub forma confarreatto, în locul unirii mâinilor, mirii, având capul acoperit cu un văl, erau puşi sa şadă pe două scaune unul langă altul, pe care în prealabil fusese întinsă pielea animalului sacrificat; apoi făceau ocolul altarului familial.

După încheierea acestor formalităţi, avea loc o masă copioasă (cena nuptialis), dată de către tatăl miresei, la care se serveau unele mâncăruri tradiţionale. Terminându-se masa, o dată cu seara, când pe cer prima stea începea sa licărească, se forma, cortegiul de însoţire a miresei la casa mireiui (deductio).

Cu această ocazie aveau loc anumite practici tradiţionale care aminteau epocile vechi când aveau loc răpiri sau când tatăl îşi vindea fetele ; se mai atribuia acest rit şi amintirii răpirii sabinelor. Mireasa se prefăcea ca îşi caută refugiu în braţele mamei sale, în timp ce mirele, jucând rolul răpitorului, făcea eforturi s-o smulgă şi s-o ducă cu ei.

Cortegiul se îndrepta apoi spre casa mirelui, în frunte mergea mireasa având în mână furca de tors şi fusul, care serveau ca simbol al viitoarei ei activităţi de mamă de familie ; alături de ea mergeau doi copii cu ambii părinţi în viaţă (patrimi et matrimi), iar un al treilea mergea înainte, purtând în mână o torţă de păducel (spina alba) aprinsă la focul de pe vatra din casa părintească a miresei.

Urmau rudele şi prietenii familiei cu cununi de frunze pe creştet, împreună cu femeia în vârstă care o asista pe mireasă ; cortegiul era însoţit şi de cântareţi din flaut, precum şi de străinii care se mai alăturau pe parcurs şi rosteau cu toţii cuvinte de urări de fericire pentru tinerii căsătoriţi.

Nişte muzicanţi, îndeosebi cântăreţi din flaut însoţeau cortegiul în vreme ce spectatorii, de-a lungul drumului, scoteau strigăte de bun augur, ca misteriosul „thalassio", cuvânt cu un sens necunoscut. Totodată, îndeobşte se cântau cântece grosolane, violent obscene — fără îndoială concomitent spre a îndepărta „deochiul" şi spre a asigura fecunditatea tânărului cuplu. Acelaşi simbol de fecunditate îl aveau şi micile daruri -monede de argint sau nuci -pe care mireasa le arunca pe drum copiilor. Totuşi, logodnicul arunca copiilor daruri mărunte, mici monede şi în acelaş timp nuci — alt simbol al fecundităţii.

Când cortegiul ajungea la casa mirelui, mireasa îndeplinea din nou anumite rituri. În primul rând ea căuta să-şi câştige bunăvoinţa zeilor protectori ai pragului casei în care avea sa fie soţia stăpânului, împodobindu-l cu flori şi cu panglici de lână, apoi ungea cu

32

bucăţi de slănină de porc şi cu untdelemn pervazul uşii şi al ferestrelor. Între timp mirele pătrundea în casă şi din faţa pragului o întreba cum se numeşte ; la

aceasta ea răspundea cu gingăşie : „acolo unde tu te numeşti Gaius, cu mă voi numi Gaia" (ubi tu Gaius, ego Gaia). Apoi din cortegiu se desprindeau doi prieteni ai mirelui care o ridicau pe braţe şi o treceau astfel peste prag ; căci exista o superstiţie potrivit căreia viaţa tinerei perechi ar fi fost în primejdie dacă mireasa s-ar fi împiedicat de piatra pragului.

În esenţa căsătoriei romane rămâne viu sentimentul exprimat prin formula angajamentului pronunţat, tânăra soţie pe când mâna sa se unea cu cea a soţului, formulă de identificare absolută a voinţelor, chiar a întregii fiinţe, pe toată durata unirii conjugale» Trebuie oare să ne mirăm că în practică n-a putut fi totdeauna menţinut acest ideal sublim? Să nu ne mulţumim mai bine cu gândul că acest ideal a putut fi cel pe care şi-1 propuneau tinerii soţi în dimineaţa nunţii lor?

După intrarea miresei în casă, ea era însoţită de către femeia în vârstă amintită mai sus în atrium sau în tablinum, unde se afla patul nupţial, iar afară cortegiul se desfăcea, întorcându-se cu toţii pe la casele lor. În ziua următoare tânăra soţie, îmbrăcată pentru întâia oară în veşminte de matroană, aducea primul sacrificiu zeilor lari şi penaţi, apoi primea daruri din partea soţului ; urma apoi o masă intimă (repotia), la care participau numai rudele soţilor.

În ochii legii numai cetăţenii romani aveau dreptul de a contracta o căsătorie. Ius conubii este unul din privilegiile inerente cetăţeniei romane. În epoca clasică nu există nici o limitare a acestui drept, însă tradiţia a păstrat amintirea unei vremi în care patricienii nu puteau să ia în căsătorie o plebeiană, în virtutea unei interdicţii ridicate la mijlocul secolului al V-lea î.e.n. Teoretic, băieţii erau consideraţi apţi pentru căsătorie de la vârsta de 14 ani, iar fetele deveneau nubile la 12 ani.

În primele veacuri ale Republicii, existau concomitent două forme de căsătorie: confarreatio, proprie patricienilor, şi coemptio, care reprezenta căsătoria de tip plebeian. Confarreatio consista osenţialmente într-o ceremonie religioasă celebrată înaintea altarului domestic: un terci de făină (făcut cu alac, far) era presărat pe un animal jertfit şi o prăjitură, tot din alac, era împărţită şi mâncată de cei doi soţi. Caracterul rustic şi fără îndoială pur latin al acestui rit este evident. El constituia momentul solemn al nunţii, dar era precedat şi urmat de o întreagă serie de practici pitoreşti, descrise de autorii antici.

Acest ritual de căsătorie era de fapt acelaşi, oricare ar fi fost forma lui. Căsătoria plebeiană adopta forma unei coemptio, simulacru de cumpărare mutuală a soţilor unul de către altul. În sfârşit, exista o a treia formă, derivată din coemptio, căsătoria per usum, care rezulta dintr-o stare de fapt; dacă o femeie trăia timp de un an în locuinţa unui bărbat, era considerată ca soţia sa la expirarea acestei perioade; dar era necesar ca această perioadă să fi fost neîntreruptă, căci chiar trei nopţi consecutive de absenţă implicau anularea, acestei căsătorii. Avem aci o aplicare a principiului juridic după care, în anumite condiţii, posesiunea echiva-lează cu un titlu (usucapio).24

Aceste trei forme, de căsătorie au fost înlocuite cu încetul de o alta, care a devenit uzuală la, sfârşitul Republicii şi sub Imperiu. Caracterul fundamental al celor dintâi rezida în trecerea juridică a tinerei soţii sub manus a soţului ei. Împreună cu evoluţia moravurilor, care

24 Pierre Grimal, Civilizaţia romană, Editura Minerva, Bucuresti 1973, p. 124

33

respingea din ce în ce mai mult menţinerea femeilor în acest fel de norvitute legală, a fost elaborată o căsătorie sine manu, în care soţia rămânea teoretic sub autoritatea tatălui., înlocuită cel mai adesea prin cea a unui tutore legitim.

Dacă soţul păstra gestiunea zestrei, soţia era liberă să dobândească bunuri personale şi să le administreze după plac, tutela legală neconstituind decât o ficţiune care, de altfel, nu putea stingheri de fel femeia căsătorită, întrucât, la cererea ei, pretorul putea s-o autorizeze să aleagă un alt tutore, dacă cel vechi nu s-ar fi arătat destul de bun. Mergând mai departe, în unele cazuri legislaţia lui August a scutit integral de tutelă femeile care aveau trei copii.

Constrângerile legale slăbesc din ce în ce mai mult, femeia dobândeşte o personalitate liberă şi chiar părinţii nu-şi mai căsătoresc fiicele împotriva voinţei lor. Din formele juridice de căsătorie, nu mai ramâne nimic din ceea ce iniţial era menit să salvagardeze poziţia privilegiată a lui pater familias şi să-i menţină autoritatea legală. În locul unei uniri impuse soţilor, încheiată printr-un contract exterior voinţei lor, putem, descoperi o căsătorie întemeiată pe consimţământul mutual al celor două părţi şi care nu durează decât pe baza dorinţei comune de a-i prelungi efectele. 25

Ca toate celelalte contracte, căsătoria era revocabilă. Dreptul de a o revoca aparţinea iniţial numai soţului; acesta trebuia doar să solicite în prezenţa unui martor cheile casei de la soţia sa şi să-i spună sau să-i transmită printr-o a treia persoană „tuas res habeto" (ţine-ţi bunurile tale). Această formulă dizolva unirea. Totuşi această repudiere intervenea îndeobşte doar în urma avizului consiliului de familie, care era consultat. Dacă acest tribunal domestic hotăra vina soţiei, ea era trimisă înapoi tatălui său şi zestrea nu-i era înapoiată.

În principiu, căsătoria patriciană prin conffareatio era indisolubilă, însă spiritul inventiv al romanilor a făurit o ceremonie numita de ei diffareatio, care avea un efect contrariu celei dintâi, însă divorţul a rămas ca ceva excepţional foarte multă vreme. Se cita cazul unui anume P. Sempronius Rufus care-şi repudiase nevasta deoarece asistase la jocuri fără îngăduinţa sa, şi acela al lui Sp. Carvilius Ruga, un senator care şi-o repudiase pe a sa pentru că era sterilă. Totuşi, această stabilitate de fapt a căsătoriei, (istoricii moderni sunt înclinaţi să creadă că realitatea a fost mai puţin idilică decât o prezintă tradiţia) n-a durat mult timp. Şi aici, începând din a doua jumătate a secolului al II-lea î.e.n,, s-au transformat moravurile în aşa fel încât, spre sfârşitul Republicii, divorţul devenise extrem de frecvent şi constituia o serioasă ameninţare pentru stabilitatea familiilor.26

Autorii vechi ne~au păstrat amintirea unor divorţuri deosebit de scandaloase, care nu aveau alt scop decât asigurarea unei libertăţi de viaţa totală pentru soţie. Se cunoaşte aprecierea lui Seneca despre o femeie ,,care număra anii nu după numărul consulilor, ci după cel al soţilor" şi anecdota relatată de Hioronymus despre o altă femeie care, la Roma, avusese douăzeci şi doi de soţi înainte de a se recăsători din nou — şi cu un bărbat care avusese deja douăzeci de soţii! De altfel calculele interesate par să fi jucat, în multiplicarea divorţurilor, un rol mai important decât dorinţa de a profita de viaţă. Întrucât dispuneau practic de averea lor, femeile nu doreau să dea o parte din bogăţia lor unui bărbat care, adesea, era mai puţin înstărit decât ele.

Prefereau să caute ori tovarăş care în curând să le lase o moştenire, ori a cărui avere

25 Pierre Grimal, operă citată ,1973, p. 12526 Pierre Grimal, operă citată, 1973, p. 126

34

personală să le făgăduiască şi mai mult lux. De asemenea, se pare că femeile, romane, sub Imperiu evitau ostenelile maternităţii. Acest lucru facilita ruptura căsniciilor care nu mai erau decât temporare, deoarece prezenţa copiilor nu mai făcea necesară prelungirea lor.

De aceea sub Imperiu putem adesea constata că soţii nu-şi mai repudiau soţiile, ci acestea din urmă pe bărbaţii lor. Textele juridice ne aduc în această privinţă mărturii foarte neobişnuite. Se cunoaşte, de exemplu, cazul unei femei romane care, având necazuri băneşti, a împrumutat de la soţul ei. Bărbatul a consimţit s-o împrumute, dar cu condiţia expresă ca femeia să se angajeze să nu-l repudieze! În alte cazuri, soacra a fost cea care a întocmit un legat pentru nora sa dar cu o condiţie: legatul va fi suprimat dacă tânăra femeie se va despărţi de soţul ei. După moartea soacrei şi după încasarea legatului, femeia s-a grăbit sa-şi repudieze soţul.

Am putea înmulţi aceste exemple, dar nu trebuie să considerăm că arhivele jurisconsulţilor dau un tablou fidel al societăţii. În orice epocă, grelele tribunalelor, ca şi dosarele avocaţilor, au cunoscut poveşti de familie cel puţin tot atât de triste. Comparând exemplele între ele, istoricul poate să revoce şi alte portrete de femei foarte diferite de cele de mai sus şi tot atât de adevărate.

Nu numai că Tacit celebrează în Annales o întreaga galerie de neveste eroice, ca Arria, soţia lui Caecma Paetus, care a dorit să moară în acelaşi timp cu soţul ei, condamnat la moarte de către Claudiu, sau ca Paulina, soţia lui Seneca, care în aceleaşi împrejurări şi-a deschis venele şi şi-a datorat salvarea numai intervenţiei soldaţilor, dar chiar şi inscripţiile ne relatează poveşti emoţionante de devotament conjugal.

Se cunoaşte romanul Turriei, o soţie model, a cărei afecţiune s-a extins asupra tuturor celor pe care îi iubea soţul său: când acest soţ era proscris şi trebuia sa se ascundă ea 1-a ajutat să fugă şi i-a asigurat salvarea; în sfârşit, şi-a propus o jertfă supremă şi, cum, ştia ca nu poate să-i nască un copil, i-a oferit spontan să cedeze locul unei femei mai fericite, rămânând totuşi prezentă într-o casă unde consimţea să nu mai fie stăpână. Inscripţia funerară care ne relatează această poveste adaugă că soţul i-a refuzat o astfel de jertfă.

Oferind soţului despărţirea ca să-i asigure descendenţa, Turria se arăta fidelă spiritului autentic al căsătoriei romane. Scopul unirii soţilor constă într-adevăr în procrearea copiilor, apoi în educaţia lor care asigură permanenţa materială şi morală a Cetăţii. Totul trebuie să cedeze, inclusiv căsătoria însăşi, în faţa acestei datorii imperioase.

Tocmai în acest spirit trebuie înţeleasă strania aventură a lui Cato din Utica şi a soţiei sale, Marcia, reprodusă de Pharsalia lui Lucan. Mareia, fiica oratorului L. Marcius Pîulippus, era a doua soţie a lui Cato, de la care avusese trei copii. Or, iată că Hortensius, celebrul orator, prieten al lui Cato, înbătrânind şi nedorind să moară fără copii i-a cerut ajutor lui Cato, care a acceptat să-i împrumute pe Mareia, întrucât fecunditatea ei era sigură.

Mareia a fost consultată şi a acceptat; a divorţat şi după ce s-a căsătorit cu Hortensius, i-a asigurat perpetuarea familiei, Apoi, după moartea celui de al doilea soţ, ea a revenit la Cato şi s-a căsătorit din nou cu el. Lucan, în descripţia celei de a doua căsătorii dintre Cato şi Mareia, stăruie asupra austerităţii acestei nunţi care nu a implicat o reînnoire a legăturilor trupeşti.

Fiecare dintre ei urmase drumul pe care-1 considera indicat de datoria sa; sentimentele lor personale şi în măsură încă mai mică satisfacţia simţurilor, nu determinaseră de fel con-

35

duita lor. Povestea este, desigur, uluitoare şi poate nedumeri pe orice cititor modern, dar aderă perfect la acea uirtus, la acea autodisciplină, care a reprezentat, fundamentul cel mai profund al moralei romane.27

IV.3.Divorţurile în epoca romană

La început, şi în principiu, căsătoria încheiata prin con-jarrcaiio nu se putea desface ; mai târziu însă s-a inventat o formulă, numită diffarreatio, cu efecte tocmai opuse celei dinţâi, prin care se desfăcea căsătoria. În general însă divorţul a rămas multă vreme un fenomen cu totul excepţional. Cazurile rare în care el avea loc derivau din caracterul însuşi al căsătoriei din acel timp : căsătoria bazată pe principiul cum manu îi dădea soţului drepturi depline asupra soţiei, deci şi pe acela de a o repudia ; în schimb repudierea soţului de către soţie era ceva de neconceput.

Existau însă anumite limitări ale acestui drept al soţului, şi anume pentru ca o femeie să fie repudiată de către soţ, era necesar ca ea să fie învinuită de o faptă gravă, iar condamnarea ei pentru această faptă gravă era de competenţa unui consiliu format din membrii familiei acestuia. Legea celor XII table păstrează formula prin care, în urma condamnării acestui consiliu de familie, soţul îi lua femeii cheile casei şi apoi o alunga definitiv : „i-a luat cheile, a alungat-o" (claves ademit, exegit).

Rolul acestui consiliu de familie era important încă la sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n. : un senator a fost şters de pe lista senatorilor pentru vina de a-şi fi alungat soţia de acasă fără a fi aşteptat judecata acestui consiliu. În orice caz, exemplele de divorţ, oricare ar fi fost motivele, cu sau fără judecata membrilor familiei, erau atât de rare, încât se cunoşteau toate cazurile concrete ; printre acestea figurează şi acela al lui Spurius Carvilius Ruga, din anul 235 î.e.n., care şi-a repudiat soţia pentru simplul motiv ca nu avea copii.

Aceasta stabilitate aparentă a familiei romane a început să se zdruncine o data cu secolul al II-lea, ca urmare a transformărilor produse de influenţa moravurilor greceşti ; bărbaţii nu mai aveau nevoie de judecata nimănui şi nici de motive serioase pentru a-şi repudia soţia.

Astfel, unul şi-a alungat-o pentru că ar fi ieşit pe stradă cu faţa descoperită, altul pentru că pe stradă ar fi stat de vorbă cu o libertă cu reputaţie rea sau pentru că ar fi asistat la nişte spectacole fără învoirea lui28. Spre sfârşitul republicii divorţurile s-au înmulţit în aşa măsură, încât constituiau o adevărată primejdie pentru stabilitatea familiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prevalând căsătoriile bazate pe principiul sine manu, au început şi femeile sa-şi repudieze bărbaţii.

Dar, indiferent dacă era provocat de către soţ sau de către soţie ,, iar uneori chiar prin liber consimţământ” fapt este că în ultimul secol al republicii divorţul era la modă în relaţiile familiale ale reprezentanţilor de seamă ai clasei conducătoare. Iată cîteva exemple concludente în această privinţă.

Dictatorul Sulla, la bătrâneţe, s-a căsătorit pentru a cincea oară, deci după patru

27 Pierre Grimal, operă citată, 1973, p. 12828 Valerius Maximus, Facta et dicta memorabilia, VI, p.10

36

divorţuri, cu tânăra Valeria, sora vitregă a oratorului Hortensius, divorţată de curând. Interesante sunt însă şi motivele care provocau divorţurile şi pentru care se încheiau apoi alte căsătorii. Pompeius, de exemplu, a divorţat de prima soţie, pe care o luase în căsătorie pentru a-şi atrage favoarea praetorului de care depindea intrarea în posesie a averii sale imense, pentru că înrudirea cu ea îi primejduia cariera politică ; apoi, după alte două soţii succesive de care a rămas văduv prin deces, s-a căsătorit a patra oară, pentru a divorţa la întoarcerea din campaniile din Orient, sub cuvânt că, în lipsa lui, soţia n-ar fi avut o com-portare tocmai corespunzătoare29.

Cezar, rămas văduv după moartea primei soţii, s-a căsătorit a doua oară, dar şi-a părăsit soţia pentru că planau asupra ei anumite bănuieli de infidelitate. Însuşi oratorul Cicero nu s-a lăsat mai prejos, părăsindu-şi soţia şi mama copiilor săi după 30 de ani de convieţuire, pentru a se căsători, la 57 de ani, cu o femeie cinară dar bogată ; este adevărat că nici Terentia, prima lui soţie, nu s-a dat bătută, căci şi ea s-a mai căsătorit de doua ori, mai întîi cu istoricul Salustiu, apoi cu Messala Corvinus.

În epoca lui August divorţurile au luat asemenea proporţii în rândurile claselor suprapuse, încât ameninţau înseşi temeliile statului. De aici măsurile legislative luate de către acesta pentru a îngrădi avalanşa ce părea a târî după sine toate aşezămintele strămoşeşti. Dar ei intenţionau, în ultimă analiză, să reglementeze iar nu să interzică divorţurile. În acest scop, el a stabilit ca voinţa celui care cerea divorţul să fie exprimată în prezenţa a şapte martori ; de asemenea, femeii repudiate îi dădea dreptul să intenteze o acţiune judiciară împotriva fostului ei soţ prin care să ceară restituirea zestrei, în cazul în care acest lucru nu fusese prevăzut în contractul de căsătorie. Soţul era obligat să-i restituie zestrea în întregime, având însă dreptul să-şi reţină din ea doar sumele necesare pentru întreţinerea copiilor lăsaţi în grija lui (propter liberos) sau ca răscumpărare pentru pagubele pricinuite de către soţie prin risipă sau purtare necorespunzătoare.

Măsura aceasta a lui August privitoare la restituirea zestrei a avut însă urmări tocmai contrare intenţiilor împăratului. Pe de o parte, ea a dus la distrugerea spiritului de familie, căci ce legături mai puteau exista între un bărbat care-şi mai ţinea soţia numai, de teama de a nu-i pierde zestrea, pentru care, aşa cum am văzut in câteva cazuri celebre, o şi luase în căsătorie? Pe de altă parte, apărându-i zestrea, legea dădea femeilor repudiate speranţa şi perspectiva de a se recăsători repede, după cum le dădea, în acelaşi timp, şi bărbaţilor, care totuşi divorţau, certitudinea că vor găsi în scurtă vreme o femeie şi mai bogată.

Urmarea a fost că în primele două veacuri ale imperiului, cel puţin aşa reiese din ştirile date de autorii vremii, în cele mai multe cazuri de divorţ femeile erau acelea care aveau iniţiativă. Stăpâne fiind pe bunurile care constituiau zestrea lor, deoarece, potrivit legii aduse de August, soţii erau obligaţi să le-o restituie în urma separării, femeile au început să folosească divorţul drept un pretext pentru a-şi asigura o viaţă în deplină li-bertate, un joc al capriciului lor.

Filozoful Seneca dă o caracterizare plastică acestor femei pentru care divorţurile în serie era una din principalele ocupaţii : „Nici o femeie nu mai putea să se ruşineze de desfacerea căsătoriei, de vreme ce cele mai sus-puse dintre ele se obişnuiseră să-şi numere anii nu după numele consulilor, ci după acela al foştilor lor bărbaţi ; ele divorţează pentru

29 Plutarh, Pompeius, cap. IV; X

37

a se căsători şi se căsătoresc pentru a divorţa", Ceva mai târziu satiricul Iuvenal se referă la aceleaşi femei bogate care puteau face ce voiau cu zestrea lor, când spune ca nimic nu este mai insuportabil pe lume decât o femeie bogată.

Marţial, la rândul lui, exprima acelaşi lucru, atunci când, răspunzând la întrebarea pusă de un prieten, îi mărturiseşte că nu vrea să ia în căsătorie o femeie bogată, pentru că nu vrea să fie sufocat sub vălul nupţial. Dar, pe lângă motivele arătate mai sus, se pare că de multe ori hotărâtoare în pasiunea femeilor pentru divorţ mai era şi goana după avere ; ele îşi părăseau soţii mai puţin bogaţi decât ele şi căutau bărbaţi ale căror averi le permiteau să facă mai mult lux sau care, având o vârstă înaintată, le deschideau perspectiva apropiată de moştenire.

Şi în cazul acesta, dintr-un motiv sau altul, ele îi părăseau fără nici o remuşcare; ele nu se lăsau înduioşate nici chiar de vârsta sau de starea sănătăţii soţilor lor, dimpotrivă acestea erau un argument pentru a-i părăsi cât mai repede. Iuvenal pune la zidul infamiei pe o femeie din această categorie care într-o perioadă de timp de cinci toamne s-a măritat de opt ori, iar Marţial demască pe alta care, numai la 30 de zile de la repunerea în vigoare de către Domiţîan a legislaţiei lui August privitoare la îngrădirea şi reglementarea divorţurilor, şi-a luat al zecelea bărbat, adăugând că o femeie care se căsătoreşte de atâtea ori practică în realitate un adulter recunoscut de lege30.

Această comportare a femeilor îi făcea, în orice caz, pe mulţi barbaţi să trăiască mereu cu teama de a fi părăsiţi de către soţiile lor. Este elocventă în această privinţă întîmplarea unui soţ, relatată de un text juridic : având oarecare încurcături băneşti şi aflându-se la o strâmtorare, soţîa lui îi cere împrumut o sumă mai mare ; el consimte să i-o dea, punându-i însă o singură condiţie, anume sa se angajeze solemn ca nu-1 va părăsi prin divorţ.

Dar, din exemplele de mai sus, precum şî din numeroase alte ştiri pe care le dau scriitorii antici, nu se poate ajunge la concluzia că întreaga societate romană ar fi fost bântuită de această plagă a divorţurilor. În toate acestea e vorba doar de o parte a clasei dominante, care huzureau în lux şi bogăţii. În rândurile păturilor de jos mai dăinuiau vechile tradiţii sănătoase care făcuseră ca secole de-a rândul familia să fie celula de bază a societăţii romane. Dacă despre ele nu vorbesc miorii antici, n-o fac pentru că ele nu constituiau excepţii, cum erau cele din clasa conducătoare, ci intrau în ordinea firească a lucrurilor.

Situaţia descrisă mai sus nu poate fi însă generalizată nici în sânul clasei conducătoare. După cum au existat soţii devotate, care şi-au identificat viaţa cu a soţilor, tot aşa avem şi exemple de femei care au înţeles tăria legăturilor matrimoniale s-au arătat gata sa le sacrifice numai atunci când credeau ca era în interesul soţilor sa o facă. Vom da numai un singur exemplu pe care îl considerăm mai caracteristic în aceasta privinţă şi în opoziţie cu cele amintite mai sus.

Acest exemplu ni s-a transmis pe o inscripţie, cunoscută sub numele de „Elogiul Turiei" (Laudaito Turiae)31. Este vorba de o soţie devotată, a cărei simpatie s-a extins asupra tuturor celor pe care-i iubea soţul ei. Atunci când, în urma închirierii celui de-al

30 Nicolae Laescu, Cum traiau romanii, Editura Stiintifica, 1965, p.29231 Nicolae Laescu, operă citată, 1965, p.293

38

doilea triumvirat dintre Octavian, Antoniu şi Lepidus în anul 43 î.e.n., a început o persecuţie sângeroasa împotriva adversarilor politici ai acestora, fiind trecuţi pe listele de prescripţie, Turia a dat dovada de mult devotament faţă de soţul ei, Quintus Lucretius Vespillo, care figura printre proscrişi, ascunzându-1 apoi ajutându-1 sa fugă şi astfel să scape cu viaţă. Dar cea rnai impresionantă dovadă de devotament i-a dat-o atunci când, ştiind că nu-i poate da urmaşi, l-a sfătuit să se căsătorească cu altă femeie, ea urmând să rămană în casă, fără a mai fi însă stăpână ; Lucretius, după cum se arăta în inscripţie, a refuzat acest sacrificiu al Turiei.

IV.4. Căsătoria în societatea modernă

Căsătoria poate avea mai multe forme: a. monogamie (căsătoria unui soţ cu o singură soţie); b. poligamia (căsătoria unui soţ cu două sau mai multe soţii); c. poliandria (căsătoria a doi sau mai multor bărbaţi cu o singură soţie); d. căsătoria de grup (căsătoria a doi sau mai mulţi soţi cu două sau mai multe

soţii). Monogamia este forma cea mai răspândită la nivel mondial (din punct de vedere

statistic, al numărului de persoane care trăiesc în această formă de familie), fiind practicată în toate societăţile, pe când celelalte forme sunt practicate doar în anumite societăţi. În ţările europene sau de cultură europeană, se consideră la nivelul simţului comun că monogamia este o formă civilizată de căsătorie, celelalte fiind considerate barbare.

Poligamia a fost o formă de căsătorie răspândită în multe societăţi tradiţionale (în 83% din cele 862 de societăţi analizate de Murdock, 1967), deşi, în cadrul unei societăţi, este practicată îndeosebi de bărbaţi cu status economic ridicat şi în cazurile în care femeile au o contribuţie importantă la subzistenţă.

Poliandria este o formă de căsătoria relativ rară. În mod obişnuit, ea îmbracă forma dreptului fratelui mai mic de a întreţine relaţii sexuale cu soţia fratelui mai mare (în cazul în care nu se pot asigura soţii pentru toţi fraţii, se asigură soţie doar fratelui mai mare), în ce priveşte căsătoria de grup, nu au putut fi aduse dovezi că aceasta ar fi fost practicată ca normă socială. Majoritatea specialiştilor o consideră ca un mod de căsătorie marginal, alături de celelalte tipuri. În unele societăţi sunt admise şi căsătoria între persoane de acelaşi sex, îndeosebi sub forma dreptului soţului de a avea pe lângă o soţie-femeie şi o soţie-băiat (cazurile unor grupuri etnice de amerindieni din America de Nord, Sudan). Cazurile de căsătorie a femeilor între ele sunt mult mai rare.

Cercetările comparative de sociologie a familiei realizate în societăţile europene sau de cultură europeană au pus în evidenţă o serie de transformări comune în comportamentele maritale: desacralizarea căsătoriei, reducerea motivaţiei economice a căsătoriei, creşterea heterogamiei căsătoriei (origini sociale diferite ale partenerilor), tendinţe de egalizare a poziţiilor economice şi profesionale ale partenerilor în momentul căsătoriei, diminuarea sau dispariţia rolului părinţilor şi rudelor în căsătorirea tinerilor, scăderea ratei nupţialităţii, afectarea natalităţii de scăderea nupţialităţii. Declinul relativ al familiei nucleare bazate pe căsătorie, extinderea cuplurilor consensuale, extinderea relaţiilor dintre persoane care trăiesc în menaje diferite, creşterea toleranţei sociale faţă de noile forme de convieţuire. Un caz aparte este aşa numita „căsătoria mixtă" între

39

parteneri care aparţin unor etnii diferite. Incidenţa acestora este din ce în ce mai mare datorită creşterii mobilităţii geografice, facilitând dezvoltarea relaţiilor inter şi trans-culturale.

Aceste transformări au generat la nivelul discursului ştiinţific şi ideologic două interpretări diferite. Una care minimizează rolul acestor transformări, argumentând că în ciuda tuturor transformărilor care au avut loc la nivelul familiei şi căsătoriei, majoritatea persoanelor care trăiesc în societăţile europene sau de cultură europeană continuă să aibă faţă de sexualitate, dragoste şi căsătorie o opinie relativ tradiţională. Relaţiile sexuale sunt, în mod obişnuit, limitate la raporturile dintre soţi şi au ca obiectiv principal procrearea.

Alte practici sexuale care nu conduc la procreare sunt considerate de majoritatea persoanelor drept perversiuni. Satisfacţia sexuală a femeii, chiar în interiorul cuplului familial, este o idee relativ recent acceptată la nivel social.

Statut actual civil

La sfârşitul secolului al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea, a fost o mişcare semnificativă într-un număr de ţări în favoarea recunoaşterii căsătoriilor civile ca un drept care ar trebui extins la toţi cetăţenii, fără a discrimina bazat pe orientare sexuală. Căsătoriile civile aduc cu ele o serie de drepturi, inclusiv securitate socială, asigurări de sănătate, beneficii la impozit, moştenire, etc.

Statutul legal al căsătoriilor şi uninilor civile între persoane de acelaşi sex din Europa:32

     Căsătorii între persoane de acelaşi sex recunoscute      "Uniunii civile" recunoscute      Unregistered cohabitation recognized     Faptul în dezbatere     Necunoscut

32 http://ro.wikipedia.org

40

     Căsătorii între persoane de acelaşi sex interzise

IV.5. Căsătoria în Spania

În Spania, când flăcăul ajungea la vârsta potrivită pentru căsătorie, se adunau toate rudele şi tatăl vorbea astfel: „a sosit şi vremea să alegem o soţie pentru sărmanul nostru fiu, ca nu cumva să facă vreo năzbâtie sau din nepricepere să gre-şească şi să cadă în mrejele vreunei curtezane, căci de acum este şi el la vârsta bărbăţiei". După ce rostea aceste cuvinte, tânărul era chemat în faţa tuturora şi tatăl i se adresa astfel: „Fiule, iată-te în faţa părinţilor tăi; noi am vorbit adineauri despre tine, căci află dragul meu prieten că noi cu toţii avem mare grijă de persoana ta. Eşti de-acum bărbat şi mi se pare potrivit să-ţi alegem o soţie ca să te căsătoreşti.

Cere superiorului şi învăţătorului tău îngăduinţa să te desparţi de prietenii tăi, tinerii împreună cu care ai fost educat, şi nu uita să aduci aceasta la cunoştinţa bunilor telpokilatoquc, care s-au străduit să vă lumineze". La acestea tânărul răspundea, după cum era obiceiul: „Vorbele pe care mi le spuneţi, precum şi bunăvoinţa pe care mi-o arătaţi, ostenindu-vă şi purtându-mi de grijă, le iau drept o nemeritată favoare şi o minunată binefacere din partea voastră.

V-am pricinuit cu siguranţă multe necazuri şi nenumărate osteneli, dar acum şi inima mea voieşte ceea ce cu adâncă înţelepciune aţi hotărât voi, şi fie ca aceasta să se împlinească. A sosit dar vremea să cunosc şi eu, de unul singur, după slabele mele puteri, greutăţile şi primejdiile lumii acesteia. Ce se cuvine să fac?" Acestea fiind zise se pregătea masa; se făceau tamales (prăjitura din porumb, al cărei aluat era copt în frunze de porumb), se măcina cacaua şi se puneau la copt molli.

Când zorul pregătirilor se mai domolea, erau poftiţi cu mare cinste învăţătorii tinerilor, cărora, după ce se ospătau pe îndelete, i se aduceau trestii pentru fumat. Cum masa se apropia de sfârşit, bătrânii, rude de-ale flăcăului, ca şi cei care sălăşluiau prin apropiere, se aşezau cu toţii pe jos, ceva mai la o parte, care pe unde apuca.

Dinainte le era pusă securea de tăiat lemne -cumpărată nu demult - secure de care se foloseau flăcăii câtă vreme locuiau împreună cu învăţătorii lor. De-abia atunci, cineva dintre rudele feciorului bun de însurătoare prindea a grăi astfel: „Voi, toţi cei de faţă, nobili şi preacinstiţii învăţători ai fiilor noştri, rogu-vă nu-i luaţi în nume de rău fratelui vostru X, care este feciorul nostru, că voieşte a se lipsi de tovărăşia voastră. Căci, iată, i-a sosit vremea să-şi ia femeie. Şi întru aceasta purtat-am noi securea aici, di-nainte-vă, după datina noastră străbună, drept dovadă a dorinţei sale de a se despărţi de voi. Luaţi dar securea şi înapoiaţi-ne fiul".

Atunci, cel mai de seamă dintre feciori răspundea: „Eu şi ceilalţi flăcăi, alături de care fiul vostru a primit învăţătură o bună bucată de vreme, am aflat cum că aţi luat hotărârea să-1 însuraţi.

De aceea, din clipa aceasta, despărţit va fi el de noi pe vecie. Facă-se dară precum vi-i voia!" Şi zicînd el aceasta, deîndată apuca securea şi toţi plecau,

41

lăsîndu-1 pe tînăr la casa tatălui său. Atunci, familia flăcăului, părinţii şi rudele mai în vîrstă, bătrînii se adunau spre a se sfătui cum şi ce fată să-i aleagă. După ce cădeau la învoială asupra tinerei care li se părea mai potrivită pentru fiul lor, pe dată şi dădeau de veste bătrînelor peţi toare, ce de-abia aşteptau să duca preţiosul mesaj părinţilor fetei.

Căci meseria bătrînelor matroane era tocmai aceea de a da o mină de ajutor la întocmirea căsătoriilor; părinţii tînărului le rugau să se grăbească a vorbi din parte-le fermecătoarei persoane care fusese aleasă într-un glas de rudele strînse într-adins acolo. Chiar de-a doua zi, peţitoarele alergau la locuinţa viitoarei soţii şi prin vorbe meşteşugite îi rugau pe părinţii acesteia să acorde mîna fiicei lor bietului tînăr.

După ce ascultau mesajul priceputelor femei într-ale tocmelii, părinţii tinerei răspundeau, cerandu-şi iertare, şi, de parcă ar fi vrut să se lase îndelung rugaţi, adăugau că fiica lor nu era încă îndeajuns de pregătită ca să se mărite, ba că nici n-ar merita ea un flăcău atît de.bun. Urmau cîteva vorbuliţe măgulitoare şi cum nu mai era nimic de spus, fiecare îşi vedea de-ale lui; bătrînele plecau spunînd că se vor întoarce a doua zi, şi amintindu-le încă o dată părinţilor fetei că se cădea să cugete cu chibzuinţă la ceea ce era mai potrivit de făcut. A doua zi dis-de-dimineată şi apăreau în prag, gata să reînceapă tocmeala. Părinţii fetei le refuzau din nou cu multe şi alese vorbe măgulitoare, rugîndu-le să revină în ziua următoare.

Ele se întorceau abia în a patra zi ca să primească răspunsul şi să audă cu urechile lor hotărîrea nestrămutată a părinţilor, care le grăiau după cum urmează: „Senoras, această fată va pricinuieşte multe necazuri, şi asta numai din pricină că dumneavoastră ţineţi cu tot dinadinsul ca ea să bine-voiască a fi nevasta acelui tînăr pe care îl lăudaţi foarte; şi nu pricepem cîtuşi de puţin cum poate el să-şi pună nădejdea în această fetişcană care de nimic nu-i bună, şi-i doar o mică prostuţă. Dar pentru că stăruiţi atat de mult, se cuvine ca unchii, mătuşile şi alte rude ale acestei tinere să se strîngă şi să chibzuiască şi ei, spre a hotărî ce ne rămîne de făcut. Să vedem dar, ce au a ne spune ei. Se cade ca fiica noastră să cunoască şi părerea lor. Mai veniţi o dată şi mîine şi aveţi sa aflaţi răspunsul". 33

A doua zi, rudele fetei, chemate in pripă, se adunau şi începeau să sucească pe toate părţile situaţia ivită. Discutau îndelung, pe îndelete, fără ca vreunul din ei să se mînie. Cînd nimeni nu mai avea nimic do adăugat şi se cădea la învoială, părinţii fetei spuneau următoarele: „Acum ca totul s-a terminat cu bine, tanărul are să fie mulţumit cînd va afla cele ce am hotărît; şi bucuros se va căsători ci cu fetiş-cana aceasta, de-ar fi chiar să-1 ameninţe cea mai neagră sărăcie şi cele mai înfricoşătoare necazuri ; căci, se vede treaba, băiatului i-a căzut dragă fata noastră, cu toate că biata de ea nu se pricepe să facă mai nimic şi tare neştiutoare şi bicisnică este ea în treburile unei neveste".

Şi, deîndată părinţii tinerei se adresau părinţilor viitorului soţ, spunînd: „Senores, Domnul să vă aibă în pază; tocmeala s-a încheiat cu bine; rărnîne acum să mai aflăm şi ziua cea buna cînd îi vom putea uni pe aceşti tineri nevinovaţi". După ce se despărţeau, bătrînii părinţi ai flăcăului se grăbeau să-i consulte pe ghicitori, voind să cunoască anume care va fi ziua cea mai potrivită şi fără de primejdii pentru săvîrşirea căsătoriei. Li se răspundea că pentru încheierea acestui act, cel mai priincios şi nimerit moment era cel ales într-una din zilele în care

33 Plutarh, Pompeius, cap. IV; X

42

treburile lumeşti se aflau sub stăpî-nirea binefăcătoare a semnelor acatl, ozomalli, cipactli, guauhili, calli.

Curînd, începeau şi pregătirile de nuntă, ce avea să se celebreze sub unul din acele semne faste. Se scoteau şi se curăţau oalele în care mexicanii obişnuiesc să fiarbă porumbul sau să prepare o delicioasă băutură din boabe de cacao măcinate; se culegeau florile trebuitoare pentru asemenea prilejuri; trestiile folosite la fumat, mîncărurile numite molcaxitl, paharele ce se chemau coquiiecomatl şi chiquiuitl sau panere. Apoi, se apucau să macine porumbul pe care-1 stringeau astfel în apaztli, un fel de lighene; zoreau să facă tamales zi şi noapte, vreme de două sau trei zile; şi mai mult nu dormeau, căci nu se puteau întrerupe oricînd treburi de o asemenea însemnătate.

În ajunul nunţii, erau poftite mai întâi persoanele onorabile şi nobile; apoi alţii şi alţii, ca de pildă foştii învăţători împreună cu tinerii lor ucenici, şi, în cele din urmă, părinţii viitorului soţ ai tinerei fete. în ziua nunţii, oaspeţii veneau devreme la casa celor care urmau să se însoţească. La început se înfăţişau învăţătorii feciorilor cu alaiul lor; ei serveau numai cacao şi beau pulque. Toţi bătrînii, bărbaţi şi femei, se înfiinţau să mănânce către prînz; era vremea cînd luau masa un mare număr de persoane, cărora li se ofereau mîncăruri, flori şi trestii pentru fumat.

Multe dintre femeile poftite acolo aduceau mantas, pe care le dăruiau tinerilor. Alţii, mai săraci, nu daruiau decît porumb. Toate aceste daruri se făceau dinaintea focului, în timp ce bătrînii, bărbaţi şi femei, beau cu cumpătare oclli din ceşcuţe anume pregătite. Erau de ajuns cam trei pînă la patru, cinci ceşcuţe, nu mai mult, căci vinul fiind neobişnuit de tare le fura iute minţile. In dupa-amiaza aceleiaşi, zile, viitoarea soţie era îmbăiată; i se spală parul, i se acopereau braţele şi picioarele cu pene roşii, iar faţa i se pudra cu pulbere de marcasit.

Dacă soţia era foarte tînăra, pulberile aveau culoarea galbenă. După aceste prime pregătiri, o ajutau sa urce pe o estradă, de lingă vatra, şi toţi bătrînii, rude sau invitaţi de-ai soţului, veneau s-o salute, zidndu-i : „Prin tine, fiica mea, aici de faţă, sînt onoraţi bătrînii la fel ca şi părinţii tăi; vei spori numărul femeilor în vîrstă, căci ai terminat cu jocurile tinereţii şi ai început deja sa te numeri printre cei în vîrstă; pe viitor nu trebuie să te mai porţi ca un copil năstruşnic, ci se cade să vorbeşti şi să saluţi cuviincios pe toată lumea după datinile noastre strămoşeşti. Vei fi obligată sa te scoli din noapte, să mături casa şi să aprinzi focul înainte de a se crăpa de ziuă. O să trebuiască să te scoli din pat înainte de răsăritul soarelui.

Ia aminte, fiica mea, să nu ne dezonorezi sau sa ne faci de ruşine şi ocara pe noi toţi, care sîntem părinţii şi neamurile tale. Strămoşii tai nu vor veni ca să-ţi spună ceea ce se cade să faci, pentru că ei au murit, demult; dar noi îţi vorbim in numele lor. Baga bine de seamă, sărmana mea fetiţă, şi fii curajoasă; te vei despărţi de tatăl tău şi de mama ta; de acum nu doar pe ei, cei dinţii, îi vei păstra în inima ta ; căci tu nu cu ei trebuie să ramîi, ci să-i părăseşti fără zăbavă. O, copila noastră, îţi urăm dar sa fii fericită şi înfloritoare".

Tînăra noastră, după ce asculta vorbele acestea, răspundea cu lacrimi în ochi: „Prea cinstite serior, mi-aţi făcut o mare favoare venind aici; inima voastră s-a dovedit nespus de bună şi mărinimoasă, căci neluînd în seamă oboseala drumului aţi voit să fiţi lîngă mine spre a mă putea bucura de preţuirea voastră. Dar ce mai pot

43

spune oare de preafrumoasele şi înţeleptele cuvinte, atît de preţioase şi vrednice de toată lauda, cu care aţi binevoit a mă lumina şi lămuri? Vorbindu-mi astfel şi dîndu-mi poveţi folositoare v-aţi purtat ca adevăraţi părinţi; vă sînt îndatorată şi recu-noscătoare pentru binele pe care mi l-aţi făcut".

La asfinţitul soarelui, părinţii tînărului veneau însoţiţi de mai multe matroane vîrstnice şi onorabile pentru a o lua pe fată şi, intrând ele în casa, prindeau a grai astfel: „Poate fără voie avem a va pricinui vreo tulburare prin graba noastră gălă-gioasă; aflaţi dar că pentru fiica noastră am venit şi dorim ca ea să meargă cu noi".

Toate rudele fetei se sculau pe dată, iar o matroana voinică, care înadins se întîmpla sa fie acolo, şi aşternea pe pămînt o mare mania desfăşurînd-o şi îndepărtîndu-i colţurile. Tînăra mireasă se aşeza pe ea în genunchi, iar matroana o lua în cîrcă. Atunci se aprindeau torţe, pregătite din vreme; era semnalul plecării spre casa mirelui. Toata lumea se punea în mişcare formînd doua şiruri lungi, aşa cum se obişnuieşte la procesiuni: lîngă fată ramaneau doar părinţii ei.

Privirile tuturor erau îndreptate asupra copilei şi cei mai mulţi bătrîni care se adunaseră pe străzi spre a se bucura de spectacol, spuneau fiicelor lor: „Fericită fata! Uite cum umblă şi cum se poartă. Se vede limpede că a fost blinda şi supusă faţă de părinţi, că le-a ascultat cu sfinţenie sfaturile. Tu nu semeni nici pe departe cu ea; cele ce-ţi spunem spre binele tău, poveţele şi dojenile noastre le înţelegi tot anapoda şi nici gînd să duci ceva la îndeplinire.

Copila aceasta care se mărită acum, cu atîta strălucire, este bine crescută; ea cunoaşte preţul învăţaturilor sănătoase, căci se arata pătrunsă de înţelepciunea lor; a ascultat de sfaturile şi îndemnurile vrednicilor ei părinţi şi n-a fost numai supusă, ci, după cum se vede, le face şi cinste". Indată ce mireasa sosea în casa soţului, amîndoi erau poftiţi să se aşeze lingă vatră, ea în stinga şi el în dreapta. Degrabă se înfăţişa soacra aducînd daruri nurorii sale; o acoperea mai întîi cu un uipilli, apoi îi punea la picioare un cueitl, adică jupon, totul brodat neînchipuit de frumos. După aceea se apropia mama fetei, aducînd daruri pentru ginerele ei; îl acoperea mai întîi cu o manta legată pe umăr şi-i punea la picioare o cingătoare.

Apoi, peţitoarele înnodau mantaua mirelui cu uipilti-vl miresei, după care soacra acesteia venea sa-i spele şi să-i cureţe gura; totodată, mai punea lîngă ea nişte tamalles pe o farfurie de lemn, precum, şi o mîncare de molii, numită tlatonilli, din care îi dădea patru înghiţituri: erau primele bucate pe care mireasa îe mînca aici. Numaidecît îl îmbia şi pe mire cu alte patru înbucături. Cum se sfirşea această rînduială, peţitoarele îi îndreptau şi pe mire şi pe mireasă către o încăpere anume pregătită; îi culcau pe pat, închideau uşile şi-i lăsau singuri. După ce toată lumea ieşea din cameră, batrînele peţitoare, numite titici, adevărate preotese ale căsătoriei, aveau grijă să facă de strajă dinaintea uşii. 34

Ele nu se duceau acasă, ci beau straşnic şi-şi petreceau acolo toată noaptea. Lucrurile continuau astfel timp de patru zile, cînd avea loc o altă ceremonie: se aducea în mijlocul curţii rogojina pe care se culcaseră mirii; o scuturau într-un fel anume şi apoi o purtau din nou în camera nupţială, în vremea aceasta, părinţii fetei mîncau şi beau în casă cu părinţii băiatului. Se socoteau reciproc cumnaţi şi aliaţi; aşa se şi adresau unii altora, consfinţind între ei statornice

34 Pierre Grimal, operă citată, 1973, p. 131

44

legături. După ce şi ospăţul lua sfîrşit, se întorceau cu toţii acasă nespus de mulţumiţi.

În aceeaşi ordine de idei, unii istorici ai familiei romane au observat câ, o dată cu trecerea timpului, s-a acordat o tot mai mare valoare căsătoriei şi copiilor. Această schimbare a fost atribuită de unii creştinismului, de alţii Imperiului pre-creştin, în vreme ce alţii consideră că este greu de ajuns la o concluzie. Tind să fiu de acord cu cei din urmă, deoarece criteriile alese sunt foarte dependente de cadrul cultural. în orice societate, părinţii (şi în special mamele) manifestă afecţiune faţă de copii şi faţă de legăturile din care rezultă aceştia; este o condiţie a existenţei lor ca oameni şi a culturii lor. Comiterea unor asemenea discriminări la nivelul unei societăţi este arareori uşoară sau satisfăcătoare.

Unii istorici au evidenţiat dificultatea de a folosi sursele documentare primare şi secundare referitoare la copii, cum ar fi jurnalele personale sau cărţile de sfaturi practice. S-a subliniat cât de greu de manipulat poate fi o gamă de documente de acest tip, atât de neclară, tic variabilă, de contradictorie în propriile dogme şi doctrine, atât de capricioasă în ceea ce păstrează şi ceea ce lasă pe dinafară. Istoria ilcinografică este mai lipsită de ambiguitate.

Cu siguranţă că trebuie să folosim documente de acest gen, dacă ele sunt singurele care există. Dar când facem asta trebuie să fim conştienţi de pericol; estimarea stărilor emoţionale este o sarcină nu doar extrem de delicată, ci şi riscantă. De exemplu Aries, fondatorul istoriei moderne a copilărilei, ajunge la concluzia că sentimentele de indiferenţă faţă de copii în culturile recente „nu erau mult prea diferite de lipsa de sensibilitate a societăţii romane sau a celei chineze, care practicau abandonul nou-născuţilor". O asemenea lipsă de sensibilitate era „o practică uzuală în contextul social al vremii", înainte de „revoluţia ilcmografică".

Există totuşi dovezi concrete ale unei modificări în mentalitate, după studiul pietrelor funerare din Imperiul Roman, care arată că, de-a lungul timpului, a existat o creştere a numărului pietrelor lombale puse în amintirea copiilor în raport cu cele ale adulţilor şi cele dedicate femeilor comparativ cu bărbaţii. Aceste tendinţe erau mai puternice în mediul urban, unde noua populaţie de oameni liberi care reprezenta clasa muncitoare (probabil fără legături de rudenie) acorda o mai mare importanţă familiei elementare, formată din bărbat, femeie şi copii. In mod interesant, o evoluţie similară a fost descoperită la pietrele funerare din America.

Numitorul comun nu este apariţia creştinismului, ci mai degrabă urbanizarea, pentru că în Roma schimbarea nu a fost atât de accentuata ca în regiunile rurale din nordul Africii sau în regiunile muntoase din estul Franţei, unde este de presupus că structurile de rudenie continuau să prezinte importanţă. Nu se poate pune problema unei derivaţii directe, ci mai degrabă a unor forţe economice similare care produc rezultate similare. „Comportamentul de tip roman" a rezistat cel mai mult în centrele urbane din nordul Italiei şi în regiunile de câmpie din nord-vestul Europei, de-a lungul Rinului, adică unde se presupune că domina „mica gospodărie".

Populaţia urbană era formată în principal din mici meşteşugari, negustori şi alţi locuitori, ale căror ocupaţii erau mult mai individualiste. Mai sunt şi alţi cercetători care vorbesc despre evoluţia individualismului în Roma. Dar acest lucru este valabil şi pentru alte centre urbane, unde se acorda o tot mai mare importanţă spiţei de neam sau înrudirii mai largi, cum ar fi în India, în China şi în câteva regiuni urbane din Italia. Cu siguranţă că

45

gradul crescut de atomism al familiei romane de mai târziu are o legătură cu faptul ca populaţia era compusă în principal din sclavi eliberaţi, care fuseseră prin definiţie smulşi din sistemele lor de înrudire, în vreme ce locuitorii oraşelor nou înfiinţate din Statele Unite fuseseră dezrădăcinaţi într-o manieră mai puţin violentă, dar altfel asemănătoare.

Familia nucleară simplă a fost considerată baza reglementărilor rezidenţiale şi sociale în general şi, după cum am observat, unii au considerat că această caracteristică îşi are originile în societatea romană târzie, însă existau şi familii complexe, iar în Europa creştină ele s-au înmulţit considerabil prin recasătorirea ulterioară a supravieţuitorului după moartea unuia dintre soţi, creând noi legături de rudenie (într-o terminologie mai recentă, „prin alianţă"). Diferenţa ar fi că în Roma familiile complexe erau mai numeroase şi mai eterogene, datorită divorţului şi recăsătorim ulterioare.

Legea augustiniană pedepsea orice bărbat sau femeie care refuza să se recăsătorească, deşi părerile asupra practicii respective erau împărţite, aşa cum au fost şi în creştinism, numai că balanţa a înclinat în mod definitiv în cealaltă direcţie. Romanii le numeau pe văduvele care nu se recăsătoreau univirae (ale unui singur bărbat). S~a afirmat că, deşi grecii încurajau recăsătoria văduvelor, aproape 65% din văduvele ateniene rămâneau nemăritate.

Din mai multe puncte de vedere, familia clasică este cea care a produs cadrul împotriva căruia a reacţionat creştinismul. Am afirmat (interior că o schimbare importantă, aflată în centrul noii ordini, a lost interzicerea căsătoriei între rudele apropiate (inclusiv cele prin ilianţă sau prin botez), care reprezenta o sursă de posibili parteneri nu doar pentru greci şi romani, ci şi pentru o mare parte a Eurasiei. În analiza acestui argument, propunerea mea a fost rezumată astfel: „Extinderea interdicţiei incestului de către Biserica creştină a fost ispunzâtoare pentru importanta deplasare de la endogamie spre exogamia caracteristică epocii medievale şi moderne". Împotriva altora afirmate mai sus s-a susţinut ideea că „endogamia, deşi permisă prin lege, nu era considerată normală din punct de vedere prescriptiv ui comportamental înainte de secolul al IV-lea".

Folosirea termenilor de endogamie şi exogamie în contextul de faţă poate genera infuzii, deoarece antropologii (care au inventat aceşti termeni) îi folosesc într-un anumit sens, legat de interdicţiile de grup. Exogamia este regula căsătoriei în afara familiei, endogamia este regula căsătorlei în interiorul ei. În ceea ce priveşte Roma, problema care se pune este dacă acest tip de căsătorii în familie era permis, nu dacă membrii grupurilor de rudenie se căsătoreau între ei. Căsătoria în familie era cu siguranţă acceptată în epoca romană timpurie, aşa cum se întâmpla şi în cea greacă; chiar dacă nu era considerată „normală" în sens statistic, nu era nici anormală, ci mai degrabă incaptabilă.

Mi se pare foarte semnificativ ca în Grecia ea era pusă riptivă în cazul moştenitoarelor, epiklerates. O dată cu apariţia creştinismului, căsătoriile în familie au fost interzise. Într-adevăr, interdicţia nu a funcţionat în toate cazurile, dar o asemenea căsătorie era considerată un lucru rău, inacceptabil, adică impunea obţinerea unei dispense (am descoperit că în Italia acest lucru era valabil chiar şi în anii '70 ai secolului XX). În lipsa dispensei moştenitorii puteau fi declaraţi ilegitimi, ceea ce oferea o armă teribilă duşmanilor unui astfel de ins.

Criticile aduse sugestiei mele privitor la posibilitatea căsătoriilor în familie în Roma au fost respinse pe baza argumentului că nu au luat în considerare suficient de serios prosopografia sau istoria biografica. Cu toate acestea, deşi posibilitatea căsătoriei în familie este acceptată, este negat faptul că uniunea patrilineară paralelă (căsătoria cu fiica

46

fratelui tatălui) ar fi avut vreo legătură cu sistemul arab preferenţial al acestor căsătorii. Cu siguranţă că acest sistem nu era unul preferenţial pentru întreaga Romă, dar căsătoriile în familie între membrii aceleiaşi spiţe de neam erau posibile şi „preferate" din aceleaşi motive pentru care se practicau uniunile isogame (între cei de aceeaşi categorie socială), pentru a evita mezalianţa.

Faptul că se practicau căsătoriile între veri reiese clar atât din scrierile vremii, cât şi din epitafuri. Pe de altă parte, suveranii creştini interziceau căsătoria între rude, rude prin alianţă (affines) sau rude prin botez. Aici se vede clar contrastul între Roma şi Islam. Dar astfel de societăţi nu sunt endogame în privinţa rudeniei. Aşa cum s-a arătat în cazul Islamului şi al Romei, puteau apărea avantaje atât în căsătoriile în afara familiei, cât şi în cele în familie. Ambele opţiuni sunt deschise.

Contrastul nu poate fi formulat în termeni de exogamie şi endogamie, ci doar punând întrebarea dacă uniunile în familie erau permise (nu prescrise), iar dacă nu am fost destul de clar în negarea adecvării la realitate a acestor termeni este pentru că istoricii îi foloseau deja într-o manieră derutantă. Dar în ambele cazuri sistemul a fost şi a rămas în linii mari endogam în ceea ce priveşte clasa socială. Nu orice căsătorie era isogamă, de vreme ce multe erau hipergame (implicând ascensiunea socială a femeii) sau hipogame (determinând regresia socială a femeii), dar asemenea uniuni erau în sine indicatori ai importanţei acordate sistemului de clase sociale.

Căsătoriile între rude, fie ele de sânge sau prin alianţă, prezentau două „motivaţii economice" posibile. Căsătoriile între veri, întâlnite în cazul câtorva familii din fosta Republică, păstrau proprietatea „în familie". Alte asemenea căsătorii se încheiau pentru a evita mezalianţa în cazul unei femei cu zestre mică, adică se urmărea menţinerea statutului familiei. Prin urmare, în perioada păgână căsătoria între veri era practicată, însă nu favorizată şi cu atât mai puţin indicată. Dacă luăm în considerare întreg teritoriul Eurasiei, era un fenomen rar, însă rămânea o strategie de familie posibilă.

Unul dintre motive era ca, la romani, căsătoria lăsa loc pentru dragoste şi pentru opţiune atât în perioada republicană, cât şi în perioada imperială. În cea de-a doua perioadă, intervenţia statului în problemele familiei a fost mult mai mare. Legea iuliana asupra adulterului şi a prostituţiei avea menirea de a controla practicile sexuale, ceea ce a dus la grăbirea şi înmulţirea căsătoriilor, precum şi la un mai mare grad de discreţie în perioada premaritală. Legile omise de împăratul Iulian şi de Papa Pius asupra căsătoriei în afara grupului social sunt un exemplu de intervenţie din afară asupra chestiunilor strict familiale, care a dus la o scădere a mediei de vârstă la căsătorie a senatorilor şi, în acelaşi timp, a exercitat presiuni atât asupra celor implicaţi, cât şi asupra instituţiei.

Oricare va fi fost situaţia căsătoriei în familie la Roma, din documente cum ar fi scrisoarea papei Grigore către Sfântul Augustin reiese clar că în mare parte din teritoriul vechii Europe, precum şi in zonele încă neconvertite la creştinism din Mediterana, aseme-nea uniuni nu erau doar permise, ci în unele cazuri chiar preferate. Timp de secole, tipul de căsătorie favorit la musulmani a fost cea cu fiica fratelui tatălui, care dup ă standardele creştine era „incestuoasă".

In ceea ce priveşte căsătoriile în familie, s-a afirmat în mod corect (aceasta fiind şi părerea mea) că „...interdicţiile asupra incestului prezente în dreptul roman deschideau mult mai multe posibilităţi în alegerea partenerului decât o va face mai târziu dreptul canonic". Autorul adaugă: „în orice caz, după cum a semnalat Plutarh, chiar şi înainte de venirea creştinismului, căsătoria la romani era mai exogamă decât la popoarele din estul

47

Mediteranei". Conform definiţiei pe care am dat-o exogamiei ca regulă a căsătoriei în afara

familiei şi aceasta este definiţia standard, dintr-o perspectivă antropologică, a unui termen introdus de nişte avocaţi-antropologi -, nu este uşor de înţeles cum un grup poate fi „mai exogam" decât altele. Probabil că autorul voia să spună că proporţia căsătoriilor în afara familiei era mai mare decât cea a uniunilor în cadrul familiei. Coexistenţa celor două a fost analizată în nordul Africii într-un context politic. în orice caz aş putea descrie căsătoria arabă ca fiind „apropiată" (deoarece permite, încurajează, însă nu recomandă legăturile între rude apropiate) şi căsătoria creştină ca fiind una „la distanţă" (interzicând istoriile în familie), cu argumente destul de concrete.

În cadrul acestei discuţii, apropierea se referă la rude, dar mai exista un sens în care societăţile eurasiatice (inclusiv cea creştină), Inpre deosebire de cele africane, încurajează căsătoria în cadrul grupului şi el se referă la uniunile din cadrul aceleiaşi clase sociale. O „interdicţie asupra incestului" de tipul celui între rude apropiate (instituind grade de interdicţie) merge mână în mână cu idealul de endogamie de grup (de exemplu de clasă socială), adică ceea ce marele medievist Marc Bloch numea „căsătorie în cerc", iar la nivelul al doilea se produce un contrast puternic între (o mare parte din) Africa şi (o mare parte din) Eurasia, aşa cum reiese - de exemplu - din modelul căsătoriei la poporul Gonja din vestul Africii, unde nu există nici o tendinţă (în gândire sau în fapt) care să circumscrie căsătoria într-un singur grup social. La acest nivel de „clasă" (sau mai degrabă de „avere"), societăţile Greciei şi Romei erau în favoarea căsătoriei în cadrul grupului de rudenie, chiar şi a celor endogame.

Interzicerea căsătoriei între rude apropiate nu a fost, bineînţeles, singura schimbare introdusă de creştinism. Acţionând din nou împotriva rădăcinilor sale - atât cele iudaice, cât şi cele romane -, Biserica a interzis divorţul. Motivele nu sunt cu totul clare. Argumen-tul potrivit căruia „ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă", i.e. cununia e o taină binecuvântată de Dumnezeu, ar putea fi la fel de bine aplicat căsătoriei la evrei, doar ca aici exista posibilitatea obţinerii actului de divorţ.

Cel puţin bărbaţii puteau să ceară divorţul. Interdicţia era probabil legată de apariţia unei noi secte şi se baza pe ideea că uniunile trebuiau făcute în cadrul comunităţii (creştine) şi să fie permanente (ca nu cumva adeptul să pornească pe căi greşite). Totuşi, unul dintre efecte a fost limitarea strategiilor de moştenire, deoarece într-o societate monogamă divorţul de o soţie sterilă în favoarea alteia era o metodă importantă de asigurare a moştenirii, după cum o ilustrează cariera maritală a lui Henric al VIII-lea. Cu siguranţă că a avut loc o ruptură decisivă cu vechea tradiţie europeană, impunându-se astfel o structură ce continuă să influenţeze căsătoria până în zilele noastre.

Influenţa creştină din perspectiva evoluţiei formelor de căsătorie

Influenţa ideologiei şi practicilor creştine asupra societăţii romane târzii îşi făcea deja simţită amprenta la sfârşitul secolului al IV-lea. Schimbarea a luat amploare în Italia în secolul al VI-Iea, în perioada patristică de dinainte de constituirea regatului ostrogot, şi a marcat începutul unei perioade de „relaţii destul de tensionate" cu Biserica, ce a durat până la venirea la putere a dinastiei carolingiene. Aceasta este perioada în care Biserica din Galia (şi nu numai) şi-a constituit averile, Biserica fiind astfel instituită ca o organizaţie nu doar complementară statului, ci şi concurentă lui.

48

Semnificaţia schimbărilor în sistemul de rudenie şi în cel al căsătoriei, care apar în antichitatea târzie şi sunt legate de apariţia creştinismului, a fost recunoscută şi de alţi clasicişti. Se vehiculează ideea că abilitatea romanilor de a-şi „construi familii" prin adopţie (şi prin căsătorii în familie a generat o „profundă ruptură" între Roma clasică şi epocile ulterioare. „Roma se bucura de o mare libertate în crearea propriilor grupuri de rudenie, precum şi în alegerea moşteniorilor" (prin testamente). Nu exista „căsătorie imposibilă", iar divorţul şi recăsătoria, împreună cu adopţia, erau moduri de a construi familii. Toate acestea erau posibilităţi pe care „...Biserica le-a interzis descendenţilor Romei şi pe care statele moderne nu le- au reinstaurat". În prezent, ca urmare a unor eforturi susţinute, ele au fost reinstaurate în multe cazuri, dar problema care se pune este de ce au apărut aceste schimbări ?

Practicile romane „permiteau mai multă flexibilitate în construirea rudeniei decât cele ale altor societăţi europene de mai târziu. Un bărbat putea să rupă legăturile cu fiul său prin renegare şi să creeze altele prin adopţie. De asemenea, putea să-şi înlocuiască numele prin alianţă sau să găsească altele prin divorţ şi recăsătorie. Interdicţiile din ce în ce mai aspre asupra incestului permiteau o mai mare libertate în alegerea partenerului/ei decât legile canonice anterioare. Verii apropiaţi erau potenţiali parteneri, ca şi soţii / soţiile verilor mai vârstnici. Acestea sunt diferenţele asupra cărora am atras atenţia când am discutat rolul Bisericii creştine în cazul adoptiei, al divorţului şi al căsătoriilor în familie". Pentru mine, chestiunea centrală a fost de ce aceste trăsături s-au modificat, de vreme ce nici dreptul roman şi nici textele religioase ebraice nu stipulau vreo nouă normă în acest sens. Mai mult, ele fuseseră promulgate înainte de a se produce vreo schimbare socială majoră, cum ar fi de exemplu în modul de producţie.

În primul rând, Biserica a introdus noi reguli ale căsătoriei, care le-au modificat pe cele deja existente. Ele interziceau căsătoria cu rudele apropiate, nu doar cu cele consanguine, ci şi cu rudele prin alianţa şi mai târziu cu cele spirituale, dobândite prin botez sau cununie. Înrudirea spirituală a fost inventată chiar de Biserică, pentru a introduce propriul echivalent ecleziastic la legăturile familiale.

Interdicţiile care au afectat Europa de mai târziu par să fi debutat cu interzicerea căsătoriei cu fratele soţului (levirat) prin canonul 2 al Consiliului de la Neocezareea (314 d.Hr.). Mai târziu, la sfârşitul secolului al IV-lea, în Europa Orientală, celor care se căsătoriseră cu sora soţiei după moartea celei din urmă (sororat) sau cu fiica fratelui lor le era interzis accesul la funcţiile clericale. Restricţii şi mai mari au fost emise de consiliile galice din secolele al Vl-lea şi al VII-lea, în ciuda unei împotriviri acerbe, iar conciliul papei Grigore al II-lea din anul 721 le-a extins şi mai mult, interzicând se pare căsătoria cu orice fel de rude. Acelaşi conciliu a iniţiat interzicerea căsătoriei cu rudele spirituale.

Aceste interdicţii, care şi-au modificat importanţa în timp, s-au dovedit a fi opuse atât practicilor Cărţii Sfinte (legea iudaică permitea şi chiar încuraja căsătoriile între rude apropiate), cât şi dreptului roman, care s-a mai modificat de-a lungul timpului, dar în general a permis căsătoriile în familie, la fel ca şi civilizaţiile eurasiatice importante. Asemenea căsătorii în familie fuseseră permise, deşi nu recomandate, şi în alte zone ale lumii clasice. în Grecia antică erau permise căsătoriile chiar şi între verii înrudiţi pe o singură linie, în timp ce o moştenitoare sau epiklerate, o fiica ce moştenea averea în lipsa fraţilor, era de aşteptat să se căsătorească cu fiul fratelui tatălui, tipul de căsătorie favorit în societăţile arabe şi mai târziu des întâlnit în estul şi sudul Mediteranei. Şi în iudaism se întâmpla ca unei moştenitoare să i se interzică mariajul în afara clanului patrilinear. În

49

ambele cazuri proprietatea trebuia păstrată în cadrul familiei prin căsătoriile între rude.Schimbările aduse de creştinism reies cu claritate din cuvântările ţinute de

misionarii creştini în faţa „păgânilor", în încercarea de a combate vechile practici şi de a le introduce pe cele noi. De exemplu, primul arhiepiscop de Canterbury, Sfântul Augustin, i-a cerut sfatul papei Grigore de la Roma cu privire la căsătoriile între cei care se converteau la creştinism. Răspunsul papei a circulat pe o mare parte din teritoriul Europei Occidentale, constituind un ghid pentru rezolvarea problemelor rezultate din aplicarea regulilor noii dispense. In esenţă, aceste instrucţiuni se refereau la interzicerea căsătoriilor în familie. Din acel moment, era necesar ca uniunile să se facă în afara cercului de rude foarte apropiate, iar acesta includea şi rudele prin alianţă, astfel încât au fost interzise nu doar leviratul, ci şi sororatul şi căsătoriile între veri.

Căsătoriile între rudele apropiate pot fi văzute ca metode de consolidare a legăturilor mai largi de rudenie, în special în cadrul grupurilor de rudenie. Biserica avea interesul să slăbească aceste legături mai extinse, fie ele de clan sau de rudenie, deoarece îi puteau periclita controlul din ce în ce mai puternic asupra populaţiei, precum şi posibilitatea de a obţine donaţii de la oameni. Căsătoria între veri sau între rude putea să le facă pe amândouă deoarece, în loc să fragmenteze legăturile şi sa fărâmiţeze proprietăţile, ea men-(inea cu fermitate familia unită şi averea laolaltă.

Prin urmare, Biserica descuraja în permanenţă aceste căsătorii, spre deosebire de practicile mai vechi, care le permiteau. Căsătoriile respective erau condamnate ca incasta, incestuoase. Această schimbare reiese cu claritate din scrierile despre viaţa Sfântului Aubin sau Albin, care s-a născut în regiunea Vannes (Morbihan, în vestul Galiei), in 469, şi a murit în acelaşi loc în anul 550.

Conform relatărilor sfântului, în acele vremuri mulţi seniori ai locului se căsătoreau cu surorile sau cu fiicele lor. Într-o perioadă în care episcopii păstrau tăcerea de frica represaliilor, Aubin nu a încetat să se revolte împotriva acestor practici. „Veţi vedea că îmi vor lua capul şi voi sfârşi ca loan Botezătorul", spunea el. Prezicerea lui nu s-a adeverit. Într-un final, Sfântul Aubin a forţat Biserica Galiei să condamne aceste căsătorii şi să îi excomunice pe cei care le practicau.

Probabil că referirea se face aici nu la căsătoriile cu surori şi fiice „la propriu", ci mai degrabă la cele „clasificate" astfel, adică incluse în aceeaşi categorie verbală (de vreme ce, după informaţiile noastre, căsătoriile propriu-zis incestuoase nu erau practicate decât m unele zone din Orientul Apropiat, iar celelalte nu sunt nici măcar iiicstate). Dar ceea ce ne indică documentul este faptul că Biserica creştină avea puterea de a impune norme specifice de comportament domestic credincioşilor, inclusiv interzicerea căsătoriilor în familie (rare se puteau realiza doar prin obţinerea unei dispense sau, mai târziu, dacă deveneai „eretic" sau protestant). 35

Nu numai că aceste Căsătorii au fost efectiv interzise, dar în acelaşi timp noţiunea de incest a suferit o modificare radicală. Contrar opiniei generale, nu exista o interdicţie universală asupra relaţiilor sexuale între fraţi şi surori. În anumite epoci, fraţii vitregi (cu un singur părinte comun) ,aveau voie să se căsătorească între ei, cum a fost cazul în Israelul antic, în Grecia antică, în alte zone ale Orientului Mijlociu şi mai cu seamă în Egiptul antic, unde chiar căsătoria între fraţi era nu doar permisă, ci adesea preferată. Creştinismul a schimbat totul, insistând asupra căsătoriilor mai îndepărtate şi considerând contactele în cadrul uniunilor interzise drept „necurate".

35 Jack Goody, Familia europeană, Editura Polirom, 2003, p. 43

50

Noţiunea de „rudă" era aplicabilă nu doar rudelor de sânge sau rudelor prin alianţă (persoanele înrudite prin căsătorie), ci şi celor înrudiţi prin botez. Înrudirea spirituală, între naş şi fin, este adesea tratată ca fiind o formă de „înrudire rituală", din care găsim exemple frecvente (cum ar fi frăţia de sânge) şi în alte părţi ale lumii. În forma ei creştină însă, ea era o invenţie originală a Bisericii şi avea efecte pe o scară largă. În primul rând, ea instituia garanţi şi gardieni ai credinţei copilului. În orice Biserică în ascensiune, în orice caz de convertire, problema apostaziei trebuie să fie prezentă. Un părinte putea, prin recăsătorie sau din alte motive, să revină la o religie anterioară, împingându-1 astfel pe copil să facă la fel.

Naşii stopau asemenea acţiuni din partea copiilor şi poate chiar a adulţilor. Luând în special forma „naşei-zâne" (opusul „unchiului rău" sau al tatălui vitreg), îşi îndeplineau misiunea de a veghea la păstrarea căii înguste, dar drepte, a credinţei. În al doilea rând, naşii furnizau o serie de legături care erau în mod explicit „de rudenie" („parentale"), deşi fuseseră create prin botez, prin intrarea în biserică. Aceste legături erau dotate cu o putere asemănătoare celei a legăturilor de sânge, deoarece naşii numeau copiii, se îngrijeau de viaţa lor spirituală şi intrau în categoria căsătoriilor interzise. Naşii, nu părinţii, sunt cei care nu pot lipsi de la un botez creştin.

Prezenţa dominantă a înrudirii prin botez într-o epocă mai târzie, în America de Sud, s-a datorat în parte faptului că, după convertire, asemenea legături au putut fi impuse ca o completare a tipurilor de înrudire şi de căsătorie indigene, care au fost revizuite din perspectiva Bisericii. în acelaşi timp, legăturile deja existente au fost în mod inevitabil eclipsate de prezenţa unui puternic punct de referinţă alternativ. A fost dorinţa lui Christos să deconstruiască familia tradiţională şi să stabilească noi norme, iar înrudirea prin botez a avut o contribuţie substanţială.

În cadrul procesului amintit, Biserica şi-a concentrat toate forţele împotriva grupurilor de rudenie puternice, în special împotriva clanurilor şi a spiţelor pe linie paternă. Asemenea grupuri puteau constitui o ameninţare Ia adresa acţiunilor Bisericii şi în special problema acumulării de fonduri. Biserica prefera „un sistem de înrudire nediferenţiat, cum ar fi cel al unui grup cognatic care să se conformeze învăţăturilor Bisericii", spre deosebire de grupurile agnatice care existau în Roma antică şi care par să fi renăscut parţial după Evul Mediu târziu.

Această preferinţă era reflectată mai ales în teoriile multor femei, cum ar fi genealogia „pe sexe" elaborată de Mona Gemma în Florenţa secolului al XIV-Iea. Într-adevăr, Biserica a favorizat sistematic înrudirea pe linie maternă (precum şi cea pe linie paternă), din rândul cărora îşi recruta majoritatea credincioşilor şi îşi obţinea resursele. Femeile trăiau mai mult decât bărbaţii şi, prin zestre (la căsătorie) şi moştenire (partea de avere pe care o primeau la moartea soţului), cele mai înstărite dintre ele puteau controla un segment important al averii comunităţii.

Această tendinţă era de asemenea evidentă în atitudinea Bisericii faţă de relaţiile conjugale dintre parteneri. Regulile elaborate de Biserică asupra căsătoriei au fost descrise ca fiind „foarte liberale" şi, începând cu secolul al XVI-Iea, căsătoria va fi rezultatul acordului („iubirii") între părţile implicate. Chiar şi căsătoriile clandestine „fară binecuvântarea Bisericii" vor fi validate. Această tendinţă s-a manifestat mult mai devreme. Vreme de secole, Biserica a luptat împotriva concepţiilor seculare asupra căsătoriei.

Puternicul interes manifestat de Biserică faţă de familie a fost dovedit in mai multe

51

feluri. Conexiunile care au fost sugerate cu ideologiile întemeietoare, de factură etică sau morală, se dovedesc a fi în mare masura post facto (deşi au avut consecinţe importante) şi nu reuşesc să lamureasca nişte contradicţii majore (de exemplu, că Noul Testament s-a dovedit a fi împotriva legăturilor familiale).

Există motive mai pertinente care susţin acest interes. S-a spus că interesul Bisericii fată de familie „nu avea nimic de-a face cu problema succesiunii, urmărea în schimb să obţină controlul asupra unui moment extrem de important din viaţa credincioşilor". După cum am văzut, controlul era cu siguranţă unul din motive. Faptul că Biserica a luat în mâinile sale evenimente ca naşterea, căsătoria şi moartea i-a conferit o putere imensă, reprezentată de preotul şi biserica fiecărei parohii, sub controlul unui episcop. Probabil că nici o altă religie a lumii nu a avut un instrument atât de eficient de control local, corelat cu activitatea plină de succes a misionarilor săi.

O altă explicaţie este legată de beneficiile considerabile, atât spirituale, cât şi materiale, pe care Biserica le putea avea de pe urma controlului asupra familiei, care în schimb elibera cuplurile (şi în special femeile) de autoritatea parentală. Povestea lui Romeo şi a Julietei atrage atenţia asupra conflictului între scopurile grupurilor de rudenie şi cele ale Bisericii. După cum s-a remarcat, în recunoaşterea liberului arbitru Biserica „favoriza în mod obiectiv femeile", un fapt pe care femeile îl doreau cu ardoare. Toate activităţile religioase implică în mod necesar daruri tăcute de oameni zeilor (prin reprezentanţii acestora pe pământ) sub forma ofrandelor, a sacrificiului, a rugăciunii, a artei şi a ritualurilor. Darurile oferite zeilor presupun o înstrăinare (un „sacrificiu") de individ sau de familie, aşa cum este cazul actelor caritabile. Fără îndoială că există recom-pense şi compensaţii concomitente, dar în linii mari caritatea se referă la a oferi bunuri materiale în schimbul unor bunuri spirituale. Biserica depindea de asemenea daruri pentru a se impune ca o „mare organizaţie", pentru obţinerea şi întreţinerea mecanismului său, a personalului şi a multiplelor sale activităţi educaţionale, caritabile şi sacerdotale.

Biserica creştină a început prin a nu deţine nimic şi făcuse într-adevăr un legământ de sărăcie. Cu timpul, a acumulat însă responsabilităţi (cum ar fi faţă de văduvele sale), personal şi locuri de adunare, şi toate acestea necesitau suport material, în special după convertirea lui Constantin (312 d.Hr.), dar şi asumarea unui rol oficial. Văduvele constituiau un caz interesant. Practicile mai vechi, conform cărora ele erau automat eligibile pentru o nouă căsătorie sau semi-căsătorie (leviratică) cu rudele lor prin alianţă, adică fraţii soţilor morţi, a fost interzisă, deşi fusese larg răspândită în bazinul Mediteranei.

Un motiv posibil pentru această interdicţie este acela că Biserica voia să aibă grijă de credincioşi, în vreme ce leviratul însemna că văduva şi copiii puteau intra în grija unui soţ păgân. Nu exista nici o posibilitate de a alege (prin „liber arbitru") un soţ potrivit, din moment ce nu mai era definit exclusiv prin înrudire. Mai mult, văduvele bogate şi nemăritate puteau sa contribuie la bunăstarea Bisericii mai eficient decât cele căsătorite, în special prin donaţii sau prin implicarea în activităţile Bisericii. In acelaşi timp, văduvele sărace (mirese prea puţin profitabile) trebuiau fi intrate în grija Bisericii, fapt care a procurat un motiv concret pentru solicitarea donaţiilor.

În ceea ce priveşte contrastul dintre aceste donaţii şi darurile publice, municipale, din testamentele păgâne romane, s-a spus: „Noutatea pe care a introdus-o donaţia testamentară creştină a fost intrarea ei către viitor şi concentrarea asupra lăcaşelor monastice, cât şi asupra categoriilor defavorizate : văduvele şi săracii". Asemenea daruri

52

„redefineau relaţiile dintre rudele apropiate", o parte mergând la biserică, care administra pomana şi organiza rugăciuni, deoarece „mila spăla păcatele".

Asemenea donaţii erau încurajate şi prin alte modalităţi, care de asemenea presupuneau modificări ale sistemului de înrudire şi de căsătorie. Peste tot în Eurasia, familiile puteau să îşi asigure descendenţa şi în multe cazuri proprietatea printr-o serie de „strategii de moştenire" care includeau adopţia, căsătoria plurală (sau concubinajul), divorţul (de o soţie sterilă) şi recăsătoria, iar în unele cazuri chiar căsătoria în familie. Gradul de răspândire a acestor practici este indicat de o seamă de articole ştiinţifice asupra divorţului în timpurile Vechiului Testament, asupra „Adopţiei ca remediu al sterilităţii în vremurile patriarhilor", asupra poligamiei, şi asupra „l'obligation de mariage dans un degre rapproche". În cazul Romei, există studii asupra divorţului şi adopţiei, asupra recăsătoriei şi asupra căsătoriei in familie.

Căsătoria plurală poate fi motivată de lucruri precum atracţia sexuală iau nevoia de ajutor suplimentar în gospodărie, dar un factor major în societăţile eurasiatice îl constituie dorinţa de a avea copii atunci când soţia este sterilă sau nu poate produce moştenitori de sex potrivit. La acelaşi rezultat se poate ajunge prin acele forme de concubinaj din care rezultă fii legitimi. Concubinajul era un fenomen normal pe întreg teritoriul Europei şi al Asiei. Avram, de pildă, a produs moştenitori şi fii cu ajutorul „servitoarei personale" a soţiei sale. Atitudinea Bisericii creştine faţă de asemenea practici a fost iniţial ambiguă, mai ales în privinţa clerului.

În ramura occidentală, preoţii trebuiau să rămână celibatari; nu aveau voie să manifeste nici un interes faţă de copii sau, în final, faţă de proprietate. Cu toate acestea, concubinajul în rândul clerului a fost un fenomen obişnuit până după reformele gregoriene din secolul al XI-lea. În general însă, asemenea practici erau dezaprobate, unul din motive fiind, după părerea mea, acela că Biserica trăgea foloase din acordarea averii moştenitorului de drept sau mai degrabă din lipsa moştenitorului. Prin urmare, ea interzicea practicile care ar fi putut produce candidaţi auxiliari.36

Dezbătând această viziune asupra concubinajului, care era probabil o strategie în Israelul antic şi este prezent şi în textele sfinte, un cercetător al istoriei Romei se întreabă dacă Biserica chiar a reuşit să schimbe obiceiul bărbaţilor de a avea concubine. „Dar dacă ar fi suprimat concubinajul, efectul ar fi fost mărirea numărului de moştenitori legitimi şi micşorarea proprietăţii Bisericii... în concluzie, s-ar părea că argumentul principal al cărţii anterioare [Goody, 1983] este în unele aspecte afectat de afirmaţiile şi descrierile metodologice ale practicilor romane din lucrarea sa ulterioară [Goody, 1990]".

Neîndoielnic, eliminarea concubinajului făcea de mult parte din programul Bisericii şi va fi fost îndeplinită, poate, doar prin reformele gregoriene şi ulterior prin Contrareformă, deşi chiar şi mai târziu au persistat nişte îndoieli. Dar ideea că această eliminare este responsabilă pentru sporirea numărului moştenitorilor legitimi nu susţine. In societăţile din Orientul Apropiat, care permit concubinajul sau căsătoria plurală, astfel de uniuni se fac adesea atunci câne prima soţie este sterilă. Dacă aceste practici ar fi încetat, nu ar mai fi existat moştenitori. Patul celei de-a doua soţii sau concubine era o suplimentare, nu o alternativă.

Chiar şi atunci când concubinajul nu are această funcţie, cum ar fi cazul haremului, nu există nici o dovadă că ar reduce numărul de copii ai bărbatului, deşi ar putea afecta fertilitatea femeii în particular. Privitor la remarcele mai cuprinzătoare ale autorului, cred

36 Jack Goody, operă citată, 2003, p. 42

53

că a înţeles greşit problema ascunsă între paginile cărţii mele anterioare, care nu se limita doar la sugera modurile în care Biserica a modificat legea romană, ci prezenta şi metodele prin care a respins anumite practici prezente în propriile Scripturi, cum ar fi leviratul sau concubinajul. Studiul începea cu problema divergenţelor de pe cele două laturi ale Mediteranei şi trata deosebirile dintre creştinism şi Islam, precum şi intre Roma şi Israel.

Discuţia despre restricţiile impuse asupra moştenirii prin acţiunile Bisericii este valabilă în cazul interdicţiei asupra recăsătoriei mai mult decât asupra divorţului. Încă o dată ne lovim de o instituţie care cunoştea o largă răspândire în Eurasia, fără a fi universală, şi care avea fără îndoială un rol de seamă în bazinul Mediteranei, în iudaism, in Roma şi, mai târziu, în Islam.

Totuşi, ea a fost intenţionat interzisă de Biserica creştină, nu imediat, dar într-un mod care avea să structureze relaţiile interpersonale în Europa până târziu, în secolul XX. Iulian Apostatul a acordat femeilor posibilitatea de a iniţia divorţul la începutul anilor 380, această opţiune a fost contestată de un preot, Ambrosiaster, care a subliniat că femeile trebuie să fie supuse barbaţilor în general şi episcopilor în particular.

Opoziţia creştină la ideea divorţului a jucat probabil un rol care are în constituţia lui Constantin din anul 331, care a restricţionat ruperea căsătoriilor. Un an mai târziu, împăratul Theodosiu a afirmat că, pentru binele copiilor, o căsătorie nu ar trebui să poată fi ruptă atât de repede. Dar dreptul civil a ezitat să meargă mai departe, prin urmare comunităţile creştine au trebuit să descurajeze ele însele divorţul în rândul membrilor lor.

Una din problemele care se puneau în cazul recăsătoriei a fost subliniată explicit de Tertulian: văduvele ar putea să se căsătorească cu soţi păgâni.Tertulian era, bineînţeles, un extremi st; alţi ai Bisericii din vechime le permiteau văduvelor mai tinere să se recăsătorească, gândindu-se că aceasta era cea mai sigură cale de urmat. Dar existau şi puternice curente de opinie care se opuneau, pentru că şi văduvii trebuiau să rămână necăsătoriţi sau aveau posibilitatea să îşi aleagă una sau mai multe soţii spirituale din rândul văduvelor. In Roma, presiunile veneau din cealaltă direcţie : datorită unei hotărâri a împăratului Augustus, femeile trebuiau să plătească o amendă dacă nu se căsătoreau.

De ce s-a produs această modificare? Vom găsi justificări ideologice ulterioare, legate de menţinerea familiei. Dar care familie? Şi ce anume menţinea pe cine, de vreme ce interdicţia era pusă asupra căsătoriei de după divorţ mai degrabă decât asupra separării ca atare. Această interdicţie însemna că un bărbat nu putea avea moştenitori legitimi decât de la prima soţie, deşi în alte regiuni nevoia de moştenitor era un puternic motiv pentru divorţ sau cel puţin pentru mariaje adiţionale sau recăsătorii.

După cum am văzut, recăsătoria le permitea foştilori parteneri să stabilească noile legături cu păgâni, periclitând astfel şi afilierile religioase ale copiilor. Dar ea mai însemna şi posibilitatea de a produce mai mulţi copii (mai ales atunci când anterior nu existase nici unul), iar o asemenea intervenţie punea în pericol viitoarele donaţii către Biserică.37

37 Jack Goody, operă citată, 2003, p. 43

54

CONCLUZII

Familia este un grup social caracterizat prin rezidenţa comună, cooperare economică şi reproducţie. Ea include cuplul conjugal (adulţi de sexe diferite care au relaţii sexuale recunoscute (aprobate social), cuplu care are unul sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi, pe care îi cresc şi îi îngrijesc.

Familia este un grup social ce îşi are originea în căsătorie, constând din soţ, soţie şi copii şi/sau alte rude, grup unit prin drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale (incluzând pe cele sexuale).

Familia este un grup de rude prin căsătorie, sânge sau adoptare care trăiesc împreună, desfăşoară o activitate economico-gospodărească comună, sunt legate prin anumite relaţii spirituale (ideologice şi psihologice) iar, în condiţiile existenţei statului şi dreptului şi prin anumite relaţii juridice.

Familia este un grup social realizat prin căsătorie alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legaţi prin anumite relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice şi care răspund una pentru alta în faţa societăţii.

Cele mai importante tipuri de familie sunt:Familia nucleară(sau simplă) este unitatea compusă dintr-o pereche maritală (soţ,

soţie) şi copiii dependenţi de ei, care locuiesc şi gospodăresc împreună. Acesta combinaţie este considerată unitatea minimală panumană a organizării sociale, ea reprezentând nucleul tuturor celorlalte forme de structuri familiale.

Familia extinsă(sau lărgită, compusă) cuprinde pe lângă nucleul familial şi alte

55

rude şi generaţii, astfel încât alături de cuplul conjugal şi copiii lui mai pot figura părinţii soţului şi /sau soţiei, fraţii şi surorile soţului şi/sau soţiei (cu soţii, soţiile şi copiii lor), precum şi unchi sau mătuşi de-ai cuplului. De regulă, într-o familie extinsă trăiesc şi gospodăresc împreună trei generaţii: părinţii, copiii acestora şi părinţii părinţilor.

Familia extinsă modificată- nu desemnează o formă propiu-zisă de structură familială, ci sugerează un fenomen des întâlnit în lumea contemporană. Anume, faptul că în ciuda independentizării cuplurilor nou formate, a separării lor teritoriale de părinţi, familia continuă să existe ca familie extinsă, între părinţi şi copii, fraţi şi surori, bunici şi nepoţi menţinându-se puternice legături de ordin socio-afectiv în primul rând, dar şi economice. Prin despărţirea fizică a membrilor familiei există în principiu posibilitatea de a se diminua disensiunile cotidiene şi de a spori semnificaţia unor evenimente proeminente ale familiei lărgite, cum sunt naşterile, căsătoriile etc. în varianta ei extinsă modificată, familia funcţionează ca un întreg în luarea de decizii majore.

Se mai poate face distincţie între Familia consagvină şi familia conjugală.Prima înseamnă familia din care provin indivizii (tată, mamă, fraţi, surori, bunici),

"legături de sânge", iar cea de-a doua familia constituită prin căsătorie (soţia, copiii, socrii, cumnaţii). Familia consangvină este principala sursă de socializare primară, ia oferă şi induce copiilor şi tinerilor anumite valori, norme, atitudini şi comportamente.

De aceea ea se mai numeşte şi familia de orientare în timp ce familia conjugală se mai numeşte şi familia de procreere. Adulţii - în cea mai mare parte a lor - aparţin concomitent atât familiei consangvine cât şi celei conjugale, ceea ce presupune deopotrivă beneficii (individul are cel puţin două grupuri suportive din punct de vedere material şi emoţional) şi costuri (de multe ori cerinţele de rol din partea celor două familii sunt contradictorii).Plecând de la aceste forme principale, apar o serie de alternative faţă de familia clasică cum ar fi:Celibatul (persoanele singure)

în special în ţările puternic industrializate occidentale o parte tot mai numeroasă a populaţiei formează gospodării cu o singură persoană. Aceasta pentru că numărul văduvelor este ridicat, datorită creşterii duratei medii de viaţă (mai accentuată la femei) şi a diferenţei de vârstă la căsătorie. Apoi, tinerii se căsătoresc la o vârstă mai avansată, astfel încât o perioadă de timp după terminarea şcolii ei se gospodăresc singuri. Tot mai multe persoane, îndeosebi femeile, preferă însă să nu se căsătorească niciodată.

Stilul de viaţă de persoană tânără singură reflectă creşterea independenţei economice şi socio-culturale a femei, ceea ce îi asigură securitate şi în afara mariajului. Pe de altă parte, accesul aproape nelimitat la contraceptive permite activitate sexuală fără costurile căsniciei. Mulţi tineri, atât femei cât şi bărbaţi, optează pentru o carieră profesională în locul celei familiale, carieră ce le oferă un stil de viaţă mai independent (timp liber, călătorii, cheltuieli personale).

Opinia publică a devenit azi mai tolerantă faţă de un asemenea comportament.Cuplurile conjugale fără copiiSunt destul de numeroase şi sunt reprezentate de cei care, din motive privind cariera, timpul liber sau banii, nu doresc să aibă copii.Mama celibatară. Multe femei opteză pentru varianta de a avea copil fără să se

mărite. Fenomenul e în legătură cu independenţa lor economică şi cu ideologia feministă, dar şi cu faptul că în multe ţări există importante facilităţi sociale pentru femeile singure

56

cu copii. Coabitarea sau uniunea liberă (concubinajul)Foarte multe persoane, deşi nu se căsătoresc, nu trăiesc singure, ci convieţuiesc cu

un partener. Nu e vorba deci numai de relaţii sexuale şi afective, ci şi de faptul că gospodăresc împreună. Cele mai multe coabitări sunt premaritale, dar o parte însemnată sunt definitive. O serie de factori contribuie la creşterea accentuată a modelului coabitaţional. Ca explicaţie generală este aceea că el întruneşte în mare măsură avantajele mariajului, înlăturând costurile eventualului divorţ.

Factorii mai specifici sunt legaţi de faptul că şcolaritatea prelungită a făcut să crească mult vârsta biologică a tinerilor şi deci acuitatea satisfacerii unor nevoi, în particular a celor sexuale. Coabitarea la tineri este răspândită acolo unde este relativ uşor de procurat un spaţiu de locuit şi de menaj.

Multe din cuplurile ce coabitează sfârşesc prin a se căsătorii, multe nu. De reţinut este, oricum, că situaţia de coabitare nu reprezintă un bun predictor pentru stabilitatea maritală.

Homosexualitatea S-a constatat că frecvenţa coabitării, atât printre homosexualii masculini cât şi la

lesbiene, este, proporţional, mai ridicată decât la heterosexuali. Ca aspiraţie şi ca realitate homosexualii tind spre relaţii stabile.

BIBLIOGRAFIE

1. Albu I., Căsătoria în dreptul român, Dacia, Cluj-Napoca, 1988;2. Emese Florian, Dreptul familiei, Editura Limes, Cluj - Napoca, 2003;3. Filipescu I. P., Filipescu A. I., Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck,

Bucureşti, 2002;4. Girard Fr., Manuel elementaire du droit romain, 1897;5. Goody Jack, Familia europeană, Editura Polirom, 2003;6. Jacotă M.V., Contribuţii la studiul crizei generale a sistemului sclavagist în

imperiul roman, Ed. Academiei, 1963;7. Lupşan G., Dreptul familiei, Editura Junimea, Iaşi, 2001;8. Molcuţ E., Oancea D., Drept roman, Casa de Editură şi Presă „Şansa, 1991;9. Noailles P., Revue historique de droit francais et etranger, 1936;10. Tomulescu, C. St. Contribuţiuni la studiul dreptului roman, Buzău, 1937;11. Tomulescu C. St., Drept privat roman, Bucureşti., 1973;

57

12. Voinea M., Familia şi evoluţia sa istorică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978;

13. Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Bucureşti, 1975;14. *** Legea 18/1990 republicată pentru ratificarea Convenţiei cu privire la

drepturile copilului15. *** Legea 80/20 iulie 1995 privind statutul cadrelor militare16. http://ro.wikipedia.org;

58