INTRODUCERE

Începând cu 1 ianuarie 2003 a intrat în vigoare o nouă reglementare-

cadru privind colectarea creanţelor bugetare, respectiv Ordonanţa Guvernului

nr. 61/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 644/30.08.2002, ale cărei norme

metodologice de punere în aplicare sunt aprobate prin Ordinul Ministerului

Finanţelor nr. 1785/2002 publicat în Monitorul Oficial nr. 43/27.01.2003.

Ordonanţa recent intrată în vigoare abrogă actul anterior de reglementare a

creanţelor bugetare, Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, precum şi actele de

modificare, completare şi punere în aplicare a acesteia.

Totodată trebuie precizat că în Monitorul Oficial al României nr.

530/23 iulie 2003 Partea I a fost publicată Legea pentru aprobarea Ordonanţei

Guvernului nr. 39/2003 privind procedurile de administrare a creanţelor

bugetelor locale.

Cele mai multe dintre modificări sunt destinate a armoniza textul OG nr.

39/2003 cu cel al Ordonanţei Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea

creanţelor bugetare, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste

modificări se referă, printre altele, la:

răspunderea solidară pentru obligaţiile restante la bugetul local a

administratorilor, asociaţilor, acţionarilor şi a oricăror alte

persoane care au provocat cu rea-credinţă obligaţiile restante ale

contribuabilului prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credinţă a

bunurilor acestuia sau a nedeclarării schimbării sediului;

valorificarea bunurilor, prin executarea silită a acestora, inclusiv

prin vânzare potrivit înţelegerii părţilor, făcută de către însuşi

debitor, cu acordul organului de executare, astfel încât să se asigure

încasarea corespunzătoare a creanţelor bugetare;

modalităţile de plată a obligaţiilor la bugetul local şi întocmirea şi

depunerea declaraţiilor de impunere, acestea fiind, după caz,

declaraţii, declaraţii speciale sau deconturi.

5

În aceeaşi ordine de idei, Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind

colectarea creanţelor bugetare  a fost adoptată prin Legea nr. 79/12.03.2003.

Această legea nu doar aprobă O.G. 61/2002, ci o şi modifică; modificările

sunt numeroase şi deopotrivă importante.

În perioada de tranziţie prin care încă trece România, mai mult decât

prelungită, s-a impus adoptarea unui act normativ care să reglementeze

instituţia executării silite a creanţelor bugetare.

Acest act normativ a fost Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, care la

vremea adoptării sale a avut o largă aplicabilitate în practică, care reglementa

în mod exclusiv executarea creanţelor bugetare. Întrucât era vorba de o

reglementare specială, dispoziţiile sale au fost întregite cu prevederile de drept

comun (respectiv Codul de procedură civilă), în măsura în care, Ordonanţa nu

dispune altfel.

Date viind condiţiile economice şi dezvoltarea vieţii juridice, s-a impus

adoptarea unui nou cadru normativ în materie - constituit, aşa cum am arătat

încă din primele rânduri, de Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, care a

abrogat actul anterior de reglementare a creanţelor bugetare (Ordonanţa

Guvernului nr. 11/1996, precum şi actele de modificare, completare şi punere

în aplicare a acesteia).

6

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE

PRIVIND EXECUTAREA SILITĂ

1.1. SCURT ISTORIC

AL EXECUTĂRII SILITE ÎN ROMÂNIA

Executarea silită ca instituţie juridică este cunoscută încă din epoca

romană. La început, creditorul era îndreptăţit să-şi execute singur dreptul său.

Până la sfârşitul epocii clasice ideea de execuţie silită, prin intermediul unui

funcţionar public, a fost străină dreptului roman. La romani execuţia avea un

caracter mai ales penal şi cu totul extrajudiciar, datornicul fiind considerat un

delicvent şi răspundea cu persoana sa de plata datoriilor. O schimbare a

concepţiei romane este prefigurată de Legea celor XII table în cadrul

căreia execuţia îşi pierde tot mai mult caracterul său penal, spre a se

concretiza în urmărirea bunurilor debitorului. Mai târziu, Legea „Poetelia

Papiria” renunţă definitiv la drepturile excesive de executare asupra persoanei

debitorului. Executarea silită şi-a păstrat însă în continuare caracterul său

privat.

Constrângerea corporală, ca mijloc de executare silită, s-a menţinut

în unele ţări ca Anglia, Franţa etc. până în epoca modernă. Astfel, de

exemplu, în Franţa, calea normală de executare a hotărârilor era urmărirea

bunurilor. În unele cazuri era totuşi admisă şi urmprirea persoanei debitorului şi

încarcerarea acestuia pentru a o forţa să plătească. Această modalitate de

executare silită s-a numit “contrainte par corps”1. Constrângerea asupra

1 C. E. CAMUZET, Manuel des matieres de code de procédure civile, 7 edition,

Maresco Jeune, Librairie-Editeur, Paris, p. 43; CH. BELLEAU, The law of civil procedure

in the province of Quebec with special reference to the field of the execution of judgments

as compared with the St. Lucia experience, în Essays on the Civil Codes of Ouebec and St.

7

persoanei putea dura între două zile şi doi ani, în funcţie de cuantumul datoriei.

Printr-o Lege din 15 aprilie 1867 s-a renunţat şi în Franţa la această modalitate

de executare silită.

Executarea asupra persoanei a fost cunoscută şi în unele legislaţii de

pe continentul american. Astfel, în Canada urmărirea persoanei debitorului a

fost reglementată în vechiul Cod de procedură civilă după modelul legislaţiei

franceze. Această procedură de executare a fost abolită, în materie civilă, cu

unele excepţii, doar prin noul Cod de procedură civilă (adoptat în anul 1966).

După modelul vechiului Cod de procedură civilă din Quebec (adoptat în anul

1867) executarea silită asupra persoanei a fost reglementată şi în Codul civil

din St. Lucia.

În ţara noastră executarea silită a fost considerată întotdeauna ca o

procedură excepţională la care se putea recurge numai în baza unei autorizaţii

prealabile2.

Izvoarele executării silite în România sunt relativ necunoscute3,

apreciindu-se că procedura de executare urma regulile cuprinse în Basilicale,

dar că, totuşi, în general, problemele de executare erau lăsate la bunul plac al

celor interesaţi, porunca Domnului fiind elementul juridic ce declanşa

executarea şi care se rezuma la „strânsoarea de avere” sau la închisoarea

pentru debitorul recalcitrant4.

O organizare sistematică şi naţională a instituţiei executării silite‚ multă

vreme nu a fost posibilă datorită condiţiei istorice a provinciilor româneşti, cu

organizare statală proprie. Aflate în zonă de influenţă bizantină, Moldova şi Lucia, University of Ottawa Press, 1984, p. 274.

2 S. ZILBERSTEIN, V. M. CIOBANU, Tratat de executare silită, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2001, p. 33 şi urm.3 FLOREA MĂGUREANU, Drept procesual civil, ediţia a IV-a, Editura All Beck,

Bucureşti, 2001, p. 404.4 S. ZILBERSTEIN, V. M. CIOBANU, op. cit., p. 21.

8

Ţara Românească au apelat la legislaţia împărătească “Basilicalele” care

reglementa şi dreptul material şi cel procesual civil.

Referindu-se la Alexandru cel Bun (1401-1433), Dimitrie Cantemir

sesizează preluarea de către Domnitor a Basilicalelor, în forma unui Codice,

care nu s-a păstrat. În timpul domniei lui Matei Basarab, în 1634, s-a tradus o

parte a Basilicalelor şi legile canonice ale lui Ariston. Pe aceeaşi bază, a

Basilicalelor, încep să se contureze cu continuitate instituţii de proceduri de

executare silită imobiliară. În această materie hotărârile se executau numai în

urma unei porunci speciale a Domnului, porunca fiind formula executorie a

acelor timpuri. Executorii (mumbaşiri domneşti, zapcii, copiii de casă,

păhărnicei, aprozi ai isprăvniciei sau aprozii vătăşeşti) făceau o somaţie verbală

înfăţişând numai porunca domnească. Vânzările silite se făceau la licitaţie

(mezat)5.

În 1785 Alexandru Mavrocordat emite un hrisov prin care vânzarea silită imobiliară se făcea cu publicaţii; adjudecarea definitivă se făcea prin

întărire a Domnului, după trecerea unui termen de şase luni în cazul debitorilor

cu domiciliul în ţară şi a unui termen de trei ani, pentru debitorii cu domiciliul

în străinătate6.

Reglementările sunt preluate în Codul Donici (1814-1817), capitolul

II, paragraful 17 şi apoi cu mici modificări într-un act normativ elaborat la 1846

sub domnia lui Mihail Sturza. În cadrul aceloraşi preocupări de codificare a

normelor civile şi procesual civile în Ţara Românească sunt de menţionat,

corpul de legi canonice, amestecate cu legi civile, cunoscute sub numele de Nomocanonic7. În anul 1779 se publică Codul Ipsilanti, în materie civilă, bazat

5 FLOREA MĂGUREANU, op. cit., p. 410.6 I. CETERRCHI (coordonator), Istoria dreptului românesc, Vol. II, Editura

Academiei, Bucureşti, 1984, p. 248 şi urm.7 NICOLA LUCA, Executarea silită asupra bunurilor imobile, ediţia a II-a, Editura

Curierul Judiciar S. A. 1928, p. 5 şi urm.

9

pe Basilicalelor lui Armenopol.

Urmează Codul Scarlat Calimaki publicat la Iaşi în 1812, Codul

Caragea promulgat la Bucureşti în anul 1818 şi Regulamentele Organice

alcătuite în 1829 şi puse în aplicare în ambele ţări române în 1831. Ultimele

trei legiuiri cuprindeau dispoziţii referitoare la urmărirea silită imobiliară şi

consfinţeau regula potrivit căreia adjudecarea se definitiva prin întărirea

Domnului8. De la 1862 această întărire nu mai era necesară, actele de vânzări

silnice, fiind supuse recursului în casaţie.

Prima lege de procedură civilă în România a fost Codul de

procedură civilă decretat la 9 septembrie 1865 şi pus în aplicare la 1

decembrie 18659. Codul a reglementat punerea în executare a hotărârii

judecătoreşti după investirea cu formula executorie. În principal, executarea

se realiza prin vânzarea silită a imobilelor. Ca forma de constrângere era

prevăzută şi constrângerea corporală, constând în detenţie. Realizarea acestei

forme de constrângere nu a fost posibilă deoarece Legea constrângerii

corporale din 12.09.1864, în care se prevedea construirea unor case judeţene

(închisori) pentru arestul debitorilor în materie civilă şi comercială, nu s-a pus

în aplicare, probabil din lipsa fondurilor necesare realizării investiţiilor în

aceste construcţii.

După 35 ani de la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă,

imperfecţiunile de reglementare, puse în evidenţă, în activitatea practică, au

generat o primă şi importantă modificare în materia executării silite. Astfel,

prin modificările intervenite în anul 1900, a fost suprimat articolul 380

8 D. V. FIROIU, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1976, p. 99.9 Codul a fost redactat folosindu-se Legea de procedură civilă a Cantonului Geneva, din 20

septembrie 1819, care, la rândul ei, s-a inspirat din Codul de procedură al Franţei din 1806,

concomitent fiind folosite şi norme de procedură anterioare, aplicabile în ţară.

10

care reglementa constrângerea corporală şi au fost reduse termenele de

procedură în executarea silită10.

După primul război mondial şi Marea Unire, Codul a fost supus unor noi

modificări, esenţială fiind cea realizată prin Legea din 19 mai 1925 privitoare

la unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi comercială, pentru

înlesnirea şi accelerarea judecăţilor înaintea tribunalelor şi curţilor de apel.

precum şi pentru unificarea competenţei judecătoriilor. Au urmat şi alte

modificări prin legi de accelerare a judecăţilor, ultima lege de acest fel, Legea

nr. 389, fiind decretată la 22 iunie 1943.

În Transilvania, organizată cadastral, în sistemul austriac al Cărţii

funciare, executarea silită era reglementată potrivit Legii LX din 1881. Datorită

acestui fapt, Legea 389 din 1943 a menţinut procedura executării silite

asupra bunurilor imobile şi uzufructului, precum şi a măsurilor de asigurare

a acestora în forma vechii reglementări.

Acestea acte normative, se învederează astăzi, în noile condiţii ale

trecerii României la economia de piaţă, ca inadecvate, reclamând înlocuirea lor

cu dispoziţii speciale, potrivit cu principiile şi realităţile existente după anul

1989 sunt şi obiectivele avute în vedere prin modificările substanţiale aduse

Codului de procedură civilă prin OUG nr. 138/2000.

Astfel, în prezent, executarea silită este reglementată în art. 3711-5805,

texte ce alcătuiesc cea de-a V-a Carte a Codului de procedură civilă. Aceste

dispoziţii procedurale constituie dreptul comun în materie execuţională.

De asemenea, executarea creanţelor bugetare, care de altfel face

obiectul de studiu al lucrării de faţă, este supusă unei reglementări

derogatorii de la dreptul comun şi este concretizată în Ordonanţa

Guvernului nr. 61/200311.

Din cele relevate rezultă că evoluţia reglementărilor legale privind

10 FLOREA MĂGUREANU, op. cit., p. 412.

11

executarea silită a fost pusă sub semnul progresului realizat pe de o parte prin

perfecţionarea Codului de procedură civilă, multiplicarea titlurilor executorii,

altele decât cele care derivă din hotărârile judecătoreşti civile trecute în puterea

lucrului judecat, cât şi din diversificarea unor proceduri în afara dreptului

comun.

Ca o particularitate a executării silite în sistemul nostru procesual, se

poate constata caracterul umanitar pe care îl prezintă executarea silită prin

faptul că aceasta, în principiu, nu se poate purta asupra persoanei debitorului, ci

numai asupra bunurilor sale. Tot astfel, ca o expresie a protecţiei sociale

consacrate de lege, anumite bunuri, riguros determinate, nu pot fi urmărite silit,

iar taxele de timbru percepute în cadrul procedurii de executare silită sunt de

nivel redus.

Întreaga procedură a executării silite stă sub semnul legalităţii, orice

act de urmărire silită care intră în conţinutul procedurii de executare fiind sub

control judiciar pe calea contestaţiei la executare.

1.2. NOŢIUNEA, NATURA JURIDICĂ

ŞI SCOPUL EXECUTĂRII SILITE

1.2.1 NOŢIUNEA EXECUTĂRII SILITE

hotărârea judecătorească conferă posibilitatea celui care a câştigat

procesul de a solicita să valorifice drepturile ce rezultă din aceasta, pe cale

silită, dacă cel care a pierdut procesul nu-şi execută obligaţia de bunăvoie.12

11 Pentru raporturile execuţionale dintre titularii de conturi este reglementată o procedură

de decontare, în conformitate cu dispoziţiile şi normele bancare în vigoare.12 FLOREA MĂGUREANU, Executarea creanţelor bugetare, Analele Academiei de

Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, anul IV, 1996, p. 56 şi urm.; E. HEROVEANU, Editura

executării silite, Editura Cioflec, Bucureşti, 1942; FLOREA MĂGUREANU, Executarea

creanţelor bugetare potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 11/1996 în contextul armonizării

12

Executarea silită reprezintă ultima fază a procesului civil şi una din

formele de manifestare a acţiunii civile13; aşadar, scopul activităţii judiciare nu

se poate limita doar la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile întrucât

simpla recunoaştere a dreptului sau obligarea debitorului de a restabili dreptul

încălcat ori contestat nu este, adeseori suficientă14.

Astfel, executarea silită poate fi definită ca fiind „procedura prin

mijlocirea căreia debitorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre

judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge cu concursul

organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie

obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în

mod silit”15.

Întrucât, în masa titlurilor executorii ponderea cea mai mare revine

titlurilor constituie prin hotărâri judecătoreşti, legislaţia a consacrat

procedura execuţională ca parte a procesului civil. Imperativul de a integra

procesului civil faza executării rezidă din însăşi raţiunea de a fi a acţiunii civile,

care tinde să asigure realizarea dreptului ca scop şi nu numai obţinerea hotărârii

judecătoreşti care consfinţeşte părţii dreptul dedus judecăţii.

În aceste condiţii, recurgerea la forţa de constrângere a statului pentru

aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse printr-o hotărâre judecătorească

apare ca fiind judicioasă şi necesară atunci când executarea acesteia nu se face

în mod voluntar (art. 3711 C. proc. civ.). Ca formă a constrângerii de stat,

cu legislaţia Europeană, Simpozion de comunicări Ştiinţifice, I.N.I., Bucureşti, 1997; D.

NEGULESCU, Execuţiunea silită. Principiile generale, Vol. I, Tipografia „Guttenberg”,

Bucureşti, 1910. 13 SAVELLY ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, Tratat de executare silită,

op. cit., p. 23; GABRIEL BOROI, DUMITRU RĂDESCU, Codul de procedură civilă

comentat şi adnotat, Editura All, Bucureşti, 1995, p. 642.14 IOAN LEŞ, op. cit., p. 811.15 FLOREA MĂGUREANU, Drept procesual civil, op. cit., p. 402.

13

executarea realizată prin procedura de executare silită are caracter judiciar,

întrucât se integrează în câmpul acţiunii civile şi prin aceasta operei justiţiei,

funcţiei jurisdicţionale a statului.

Realizarea dreptului pe calea constrângerii are în vedere nu numai

dreptul subiectiv (sau interesul legitim încălcat) dar şi dreptul obiectiv, ordinea

de drept care a fost deopotrivă nesocotită o dată cu atingerea adusă dreptului

subiectiv al titularului16.

Trebuie reţinut că executarea silită nu este însă obligatorie, dar ea este

întotdeauna posibilă, întrucât de ele mai multe ori, debitorul, în faţa unei

hotărâri înzestrate cu forţă executorie şi putere de lucru judecat, conştientizează

justeţea hotărârii date, motiv pentru care ca proceda de bună voie la realizarea

obligaţiei dispuse în sarcina sa.

Dar, întrucât pot exista şi situaţii în care debitorul nu-şi execută voluntar

obligaţiile, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procedurale de natură

a face posibilă realizarea efectivă a dreptului în cazurile de opunere ale

debitorului la îndeplinirea obligaţiilor statuate prin hotărârea judecătorească

pronunţată împotriva sa.

Atunci când cel condamnat printr-o hotărâre judecătorească îşi

îndeplineşte de bunăvoie obligaţiile reţinute în sarcina sa de către instanţă, se

realizează o executare voluntară şi orice altă procedură pentru finalizarea

constrângerii devine inutilă; dacă însă partea obligată prin hotărâre nu o

execută de bunăvoie, atunci cealaltă partea - care a avut câştig de cauză - va

putea cere executarea silită, situaţie ce îşi găseşte justificarea în faptul că atâta

vreme cât legea recunoaşte şi garantează persoanelor drepturi subiective şi

interese legitime, ea trebuie să le pună la dispoziţie şi mijlocul legal pentru

realizarea lor. În lipsa constrângerii, realizată ca mijloc legal prin urmărirea

silită a debitorului, dreptul recunoscut printr-o hotărâre trecută în puterea

16 FLOREA MĂGUREANU, Drept procesual civil, op. cit., p. 402.

14

lucrului judecat ar fi o simplă aparenţă, iar hotărârea judecătorească ar deveni

inutilă.

Reţinem astfel, că această fază procedurală - executarea silită - se

caracterizează prin existenţa unor norme procedurale destinate a institui

mijloace eficiente pentru realizarea dispoziţiilor cuprinse într-un titlu

executoriu. Denumirea este consacrată şi în alte legislaţii, în termeni identici

sau asemănători. Astfel, în Franţa, vechiul Cod de procedură civilă consacra

Titlul al VI-lea din Cartea a V-a (intitulată „De l’execution des jugements”)

tocmai regulilor generale privitoare la executarea silită (“Regles generales sur

l’exécution forcée des jugements et actes”)17.

Legea nr. 91-650 din 9 iulie 1991, care a intrat în vigoare la 1

ianuarie 1993 - noua reglementare procesuală din Franţa - se referă chiar în

primul articol la conceptul de executare forţată sau silită.

Legislaţia provinciei canadiene Quebec se referă şi ea în termeni

expreşi la instituţia executării silite: în acest sens, pot fi date ca exemplu

dispoziţiile cuprinse în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă din

Quebec, consacrate executării hotărârilor (“Exécution des jugements”). Primul

titlu din această carte a execuţiei voluntare este denumit “De l’exécution

voluntaire”, iar cel de-al doilea titlu este rezervat instituţiei denumite în dreptul

român - executare silită (în dreptul francez: “De l’exécution forcée des

jugements”). În aceeaşi ordine de idei, exemplificăm şi aspecte din Codul de

procedură civilă italian, care consacră Cartea a III-a procedurii de executare

(“Del Prcocesso di executione”). În primul articol din această carte - art. 474

alin. 1 se arată că executarea silită (“esecuzione forzata”) nu poate avea loc

decât în temeiul unui titlu executor (“titulo executivo”).

1.2.2. NATURA JURIDICĂ ŞI SCOPUL EXECUTĂRII SILITE.

17 IOAN LEŞ, op. cit., p. 812.

15

Ori de câte ori titlul executor îl constituie o hotărâre judecătorească,

executarea silită este ultima parte a procesului civil, care începe o dată cu

introducerea cererii de chemare în judecată şi sfârşeşte în momentul în care

hotărârea dată în cauză a fost efectiv executată - moment de obicei marcat prin

încheierea ultimului act de executare prin care, instanţa care a ordonat

urmărirea confirmă sfârşirea executării. Faza de judecată şi cea de executare nu

sunt, deci, rupte una de cealaltă, ci sunt numai două forme ale aceleiaşi

activităţi, fiecare având, totuşi, caractere specifice18.

În literatura juridică mai veche s-a susţinut concepţia potrivit căreia

executarea silită nu ar reprezenta o activitate jurisdicţională, ci doar o simplă

activitate administrativă, situaţie în care activitatea de judecată ar depinde de

funcţia judecătorească iar executarea silită de funcţia executivă19. Potrivit

acestei concepţii, executarea silită ar fi o activitate cu caracter administrativ, în

care rolul instanţei de judecată ar ţine de aşa numitul „imperium„ deosebit de

dreptul de jurisdicţie care s-ar epuiza în momentul în care instanţa a pronunţat

hotărârea în cauza judecată şi prin aceasta s-a dezinvestit.

Problema naţiunii juridice a executării silite nu este una de dată recentă,

ea a format obiect de preocupare atât în doctrina franceză mai veche, cât şi în

literatura română antebelică, aşa cum am arătat.

Astfel în doctrină20 s-a subliniat că “executarea silită nu constituie o

instituţie diferită de acţiunea civilă, ci ea ne apare ca o fază succesivă a

procesului civil pentru obţinerea realizării hotărârii definitive”; astfel că “a

considera executarea silită ca o instituţie distinctă de acţiunea civilă înseamnă

a goli conţinutul acţiunii civile de mijlocul concret de realizare efectivă a

18 CONSTANTIN DRAGOŞ POPA, Executarea silită a creanţelor financiar bugetare,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 75.19 V. CĂDERE, Tratat de procedură civilă, ediţia a II-a, Bucureşti, 1935, p. 463 şi urm.20 GR. PORUMB, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II, p. 144 şi urm.;

GR. PORUMB, Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale, op. cit., p.

22 şi urm.

16

drepturilor recunoscute...; ar însemna a lipsi acţiunea civilă de elementul

constrângerii, necesar realizării efective a dreptului recunoscut în cauză ...”.

În acelaşi timp nu se poate ignora faptul că activitatea execuţională are şi

unele componente care se apropie de activitatea executivă şi care prezintă

trăsături particulare faţă de judecata propriu-zisă. Poate acest motiv, a justificat

de fapt, în doctrina mai veche, acreditarea opiniei potrivit căreia executarea

silită ar avea mai degrabă un caracter mixt, atât jurisdicţional, cât şi

administrativ21.

Activitatea desfăşurată de organele de urmărire silită nu poate fi totuşi

identificată, în toate detaliile sale, cu activitatea de judecată22. În primul rând,

este de observat că executarea silită nu se caracterizează prin existenţa unei

instrucţii propriu-zise, materializată în administrarea unor dovezi pentru

stabilirea dreptului urmărit a fi realizat în justiţie. Pe de altă parte, executarea

apare, în principiu, ca o fază ulterioară recunoaşterii judecătoreşti a dreptului

afirmat prin acţiune. Intervenţia instanţei în cursul executării silite este uneori

necesară. Este ceea ce se realizează în mod deosebit în sistemul execuţional

reglementat prin dispoziţiile Codului de procedură civilă.

În unele din procedurile execuţionale reglementate în Codul de

procedură civilă - urmărirea bunurilor imobile, poprirea, următirea veniturilor

unor bunuri şi urmărirea fructelor prinse de rădăcini - executarea se făcea, până

la modificarea acestuia prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, prin

intermediul instanţei. Această împrejurare a justificat exprimarea opiniei

potrivit căreia aceste forme de executare se înfăţişează ca “proceduri

execuţionale judiciare, care se realizează sub forma unui adevărat proces civil,

public şi contradictoriu, în care instanţa decide printr-o hotărâre, supusă

21 V. CĂDERE, op. cit., p. 435.22 I. DELEANU, Tratat de procedură civilă, Vol. III, Editura Servo-Sat, 2000, p. 123.

17

căilor de atac”23.

Totodată, trebuie reţinut că în sistemul actual, executorul judecătoresc

este un organ auxiliar al justiţiei: “lucrează din ordinul acesteia şi sub

controlul ei”24.

În literatura juridică de specialitate se vorbeşte de un adevărat „proces de

execuţie” mai exact execuţia este o fază, în continuarea procesului civil, care

urmează aceleia de judecată25. Ea ţine şi de dreptul de jurisdicţie al instanţei şi

nu este în sistemul codului o activitate exclusiv administrativă. Se consideră26

însă că această caracterizare nu mai poate fi aplicată, în totalitatea ei, executării

silite reglementată prin unele dispoziţii speciale cum este cazul procedurii

execuţionale pentru realizarea creanţelor bugetare, reglementată prin Ordonanţa

Guvernului nr. 62/1996.

Executarea silită de drept comun27, ca urmare a noilor prevederi din

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, se înfăţişează ca o

activitate complexă, cu caracter mixt, în care trebuie distins între latura

jurisdicţională, reprezentată prin activitatea instanţei de executare şi latura

administrativă, constând în activitatea execuţională a executorului

judecătoresc.

Se consideră că acest caracter mixt rezultă în cadrul noii reglementări

prin însăşi condiţia prealabilă, stabilită de art. 374 C. proc. civ.28, care prevede

că nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă nu este investită

23 S. ZILBERSTEIN, V. M. CIOBANU, Drept procesual civil. Executarea silită, vol. II,

op. cit., p. 18.24 Participarea unor organe administrative la executare nu poate conduce la concluzia că

activitatea desfăşurată de acestea are un caracter administrativ - G. BOROI, op. cit., p. 638.25 E. HEROVEANU, Teoria execuţiunii silite, Editura Cioflec, Bucureşti, 1942, p. 7.26 SAVELLY ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, op. cit., p. 31.27 PAUL PETRESCU, Contestaţia la executarea silită imobiliară, Editura Oscar Print,

Bucureşti, 2002, p. 22 şi urm.

18

cu formulă executorie prevăzută de art. 269 alin. 2 C. proc. civ., învestire ce se

face de prima instanţă, textul stabilind totuşi că încheierile executorii, hotărârile

executorii provizorii şi alte hotărâri prevăzute de lege se execută fără formulă

executorie.

În completare, art. 372 C. proc. civ. stabileşte că executarea silită se va

efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori a unui alt înscris care,

potrivit legii, constituie titlu executoriu. Hotărârile judecătoreşti şi celelalte

titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripţia

judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea, iar în cazul urmăririi

bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în

care se află bunurile urmărite. Instanţa de executare este judecătoria în

circumscripţia căreia se va face executarea.

Totodată, acest caracter mixt al executării silite rezultă şi din mecanismul

procedural al pornirii acesteia, respectiv, sesizarea executorului judecătoresc,

sesizare ce implică totodată obligaţia acestuia de a solicita instanţei de

executare încuviinţarea executării, instanţa fiind aceea care, după încuviinţare

prin încheiere data în camera de consiliu, alcătuieşte şi dosarul de executare,

piesă fundamentală în asigurarea legalităţii activităţii execuţionale.

În finalul acestor aspecte se impune astfel a reţine că noile reglementări

execuţionale, consacrate în urma adoptării Ordonanţei de urgenţă nr. 138/2000,

au redus în mod considerabil formalităţile caracteristice procedurii de executare

reglementate în Codul de procedură civilă. Intervenţia instanţei în unele

proceduri execuţionale, cum este cazul popririi şi al urmăririi silite imobiliare, a

fost diminuată în mod considerabil29. Cu toate acestea, instanţa păstrează un rol

important în cadrul executării silite, fiind chemată adeseori să soluţioneze

28 Codul de procedură civilă, cu modificările aduse prin Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 138/2000, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.29 IOAN LEŞ, op. cit., p. 816.

19

diferitele incidente ivite în cursul urmăririi. Astfel, în doctrină30 se consideră că

executarea silită, în prezent, are un caracter mixt administrativ-jurisdicţional,

latura administrativă fiind însă preponderentă.

Executarea silită, după cum rezultă din însăşi denumirea sa31, este

destinată să intervină numai în cazul neexecutării de bunăvoie a măsurilor

dispuse de judecător. În acest fel se poate desprinde ideea că scopul executării

silite este acela de a face posibilă realizarea efectivă a dreptului subiectiv

şi, în cazurile de împotrivire a debitorului, îndeplinirea obligaţiei cuprinse

într-un titlu executoriu.

Neîndeplinirea de bunăvoie a obligaţiei asumate atrage executarea

silită în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se

aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi,

dacă legea nu prevede altfel32. Executarea silită prezintă o importanţă deosebită

pentru creditor, întrucât reprezintă ultima cale de valorificare a dreptului în caz

de opunere din partea debitorului.

Faza executării silite, prezintă, de altfel, importanţă şi pe planul mai

general al dreptului obiectiv. În acest sens, se impune precizarea că,

constrângerea statală nu intervine doar pentru restabilirea unui drept subiectiv

privat, ci si în scopul salvgardării ordinii de drept; din această optică, instituţia

executării silite prezintă şi un caracter preventiv, deoarece avertizează

participanţii la viaţa juridică despre consecinţele patrimoniale ale neexecutării

obligaţiilor asumate33.30 I. DELEANU, op. cit., p. 123.31 IOAN LEŞ, op. cit. p. 812.32 Noile prevederi privind executarea silită cuprinse în Secţiunea I-a Capitolului I, al Cărţii

a V-a sub titlu „ Scopul şi obiectul executării silite”, pot fi apreciate ca fiind norme inedite -

RAUL PETRESCU, op. cit., p. 30 şi urm.33 GH. DOBRICAN, „Obiectul executării silite şi procedura de executare în cazul

debitorilor regii autonome şi societăţi comerciale”, în Revista Dreptul nr. 2/1994, p. 57;

20

1.3. SPECIFICUL NORMELOR DE PROCEDURĂ CIVILĂ

CARE REGLEMENTEAZĂ EXECUTAREA SILITĂ

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/200034 a adus importante

modificări Codului de procedură civilă, inclusiv Cărţii a V-a a Codului de

procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită”.

Capitolul I al Cărţii a V-a, „Despre executarea silită. Dispoziţii

generale”, a fost completat prin Ordonanţa de Urgenţă cu o nouă materie,

intitulată „Scopul şi obiectul executării silite”35. Ordonanţa de Urgenţă nr. 138

din 14/IX/2000, a introdus în Capitolul I al Cărţii a V-a o materie nouă. Sediul

acestei materii se află în art. 3711 şi conţine 8 articole care în ordonanţă sunt

numerotate cu 3711-3718.

Noua reglementare ţine seama de regulile specifice comerţului, cum ar fi

stricta executare a obligaţiilor comerciale, buna-credinţă în executarea

obligaţiilor, precum şi norme referitoare la natura sau calitatea bunurilor,

precum şi norme referitoare la natura sau la calitatea bunurilor ce fac obiectul

actului de comerţ36.

Acest sediu normativ se completează cu un complex de acte normative

de grad diferit: legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, ordine administrative, care

pot fi sistematizate după criteriul raporturilor execuţionale pe care le

Curtea Supremă de Justiţie, secţia contencios administrativ, decizia nr. 586/1993, în

Buletinul Jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie, Culegere de decizii pe anul 1993, p.

396 şi urm..34 Ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial la 2.X.2000, nr. 479/02.10.2000.35 Capitolul IV al Cărţii a V-a a fost completat cu prevederi specifice „Urmăririi silite

asupra bunurilor imobile”.36 Exemplificativ este articolul 3711‚ care are un caracter inedit. Astfel, este prevăzut că

„obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la

îndeplinire de bunăvoie”.

21

reglementează, la care se adaugă tratatele şi convenţiile internaţionale la care

România este parte şi care cuprind norme referitoare la executarea silită37. În

literatura juridică de specialitate38 se face distincţie între următoarele categorii de raporturi juridice execuţionale:

ambele părţi - creditorul şi debitorul - sunt persoane fizice, sau

ambele părţi - creditorul şi debitorul - sunt persoane juridice de drept

privat;

debitorul este o persoană juridică de drept privat, iar debitorul o

persoană

fizică, sau creditorul este o persoană fizică, iar debitorul o persoană

juridică de drept privat;

creditorul este statul sau o persoană juridică de drept public, iar

debitorul este o persoană fizică (pentru o creanţă interesând

patrimoniul public);

creditorul este o persoană fizică sau o persoană juridică de drept

privat, iar debitorul este statul sau o persoană juridică de drept

public;

creditorul este statul, Banca Naţională ori altă bancă comercială într-

un raport bazat pe un contract de credit în cadrul acţiunii de

compensare, iar debitorul este un agent economic, indiferent de

forma de organizare şi forma de proprietate, care a beneficiat de

credit;

creditorul şi debitorul sunt titulari de conturi bancare, raporturile

juridice dintre ei implicând obligaţii de plată de la debitor la

creditor, realizabile prin decontare bancară executorie.

După câmpul de aplicare, general sau restrâns, normele execuţionale

sunt norme generale sau norme speciale. Astfel, Codul de procedură civilă,

37 FLOREA MĂGUREANU, Drept procesual civil, op. cit., p. 406.38SAVELLY ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, op. cit., p. 28.

22

dreptul comun în materia executării silite, conţine normele generale, iar

diversele acte normative de reglementare specială a unor forme de executare

silită conţin normele speciale, care derogă de la dreptul comun, aşa cum este şi

cazul Ordonanţei nr. 61/2003 privind executarea silită a creanţelor bugetare39.

Ca instituţii ale executării silite, dreptul comun, Cartea a V-a a Codului de

procedură civilă, reglementează şase tipuri de executare silită, prin urmărirea

debitorului asupra banilor, bunurilor mobile şi imobile.

1.4. PARTICIPANŢII LA EXECUTAREA SILITĂ

Întrucât executarea silită poate reprezenta uneori o activitate deosebit de

complexă, participanţii sunt părţile, instanţa de executare, organele de

executare, alte persoane şi organe care participă la realizarea actelor

procedurale pe baza cărora iau naştere, se modifică şi se sting raporturile

procedurale execuţionale40.

Părţile (creditorul şi debitorul) şi organele de executare sunt participanţi

procesuali indispensabili în această fază a procesului civil, însă, la activitatea

de executare silită poate participa şi procurorul, care are legitimare

procesuală în condiţiile determinate de art. 45 C. proc. civ. Nu este exclusă

nici participarea (la executarea silită) a unor terţe persoane, în mod special, a

acelora care se pretind vătămate prin măsurile de urmărire.

În tot timpul executării silite, până la pronunţarea încheierii prin care

instanţa de executare constată îndeplinită executarea, activitatea organului de

executare se află sub controlul de legalitate al instanţei de executare. Acest

control se exercită pe baza sesizării instanţei de executare, pe calea contestaţiei

39 Legea generală sau de drept comun este aceea care se aplică în orice materie şi în toate

cazurile, în afară de cele pentru care legea stabileşte un regim derogatoriu.40 FLOREA MĂGUREANU, Drept procesual civil, op. cit., p. 413; SAVELLY

ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, op. cit., p. 52.

23

la executare, formulată de parte, procuror sau terţii interesaţi. Prin soluţionarea

contestaţiei la executare, instanţa va restabili dreptul încălcat.

1.4.1. PĂRŢILE LA EXECUTAREA SILITĂ

Părţile în faza executării silite sunt creditorul urmăritor şi debitorul

urmărit41, care pot fi, după caz, persoane fizice sau persoane juridice42.

Dreptul de a solicita declanşarea executării silite aparţine persoanei

căreia i s-a eliberat titlul executoriu, adică persoanei care a câştigat procesul, iar

poartă denumirea de creditor, urmăritor sau chiar creditor urmăritor43.

Creditorul urmăritor (fizică sau juridică) este aşadar, persoana în

favoarea căreia a fost constituit titlul executoriu. Partea obligată prin hotărâre

sau prin alt titlu executoriu şi împotriva căreia urmează să se pornească

executarea poartă denumirea de debitor, datornic sau urmărit.

Nici o dispoziţie procedurală nu împiedică mai mulţi creditori să

acţioneze împotriva aceluiaşi debitor. Coparticiparea procesuală pasivă nu se

poate realiza însă în faza executării silite, căci urmărirea are un caracter

individual, în sensul că ea se răsfrânge, în principiu, numai asupra

patrimoniului debitorului44. Aceasta înseamnă că procedura execuţională va

trebui realizată faţă de fiecare debitor în parte.

Creditorul poate fi reprezentat şi în faza executării silite printr-un

mandatar. Executarea silită poate fi solicitată şi de moştenitorii universali, cu

41 Calitatea de creditor, sau aceea de debitor, pot fi dobândite de oricare dintre părţile

procesului civil, respectiv atât de reclamant, cât şi de pârât.42 GHEORGHE BELEIU, Unele aspecte ale regimului persoanelor juridice după

Revoluţia din Decembrie 1989, Analele Universităţii din Bucureşti, Anul XXXIX, 1990, p.

3 şi urm.43 Coparticiparea procesuală activă se poate realiza şi în faza executării silite.44 S. ZILBERSTEIN, V. M. CIOBANU, Drept procesual civil. Executarea silită, vol. I,

p. 49; G. BOROI, D. RĂDESCU, op. cit., p. 641.

24

titlu universal sau cu titlu particular ai creditorului. Cesionarul unui titlu

executoriu nu poate declanşa urmărirea bunurilor decât după notificarea

prealabilă a debitorului despre cesiunea titlului (art. 1833 C. civ.); în aceeaşi

ordine de idei, se impune precizarea că o astfel de obligaţie revine şi

moştenitorilor creditorului, care trebuie să notifice debitorului despre decesul

creditorului şi de spre calitatea lor de succesori în drepturi ai creditorului.

În acest sens, legea face totuşi unele distincţii, respectiv după cum

executarea s-a declanşat în timpul vieţii debitorului sau ulterior: dacă datornicul

a murit, lăsând numai moştenitori majori, executarea începută asupra bunurilor

sale va continua împotriva acestora după opt zile după ce ei au fost înştiinţaţi în

mod colectiv la ultimul domiciliu al defunctului - art. 397 alin. 1 C. proc. civ.;

în cazul în care printre moştenitori se află şi minori executarea se va suspenda

până la desemnarea reprezentanţilor legali, aşa cum dispune art. 397 alin. 2 C.

proc. civ.

Când executarea s-a declanşat după moartea datornicului, legea dispune

că hotărârile şi titlurile executorii nu se vor putea executa în contra

moştenitorilor, sub pedeapsă de nulitate, decât 8 zile după ce li s-a făcut o

încunoştinţare colectivă a acestor titluri sau hotărâri la domiciliul deschiderii

succesiunii pe numele moştenirii, fără a se arăta numele si calitatea fiecărui

moştenitor45. Din prevederile art. 974 Cod civil rezultă că executarea silită

poate fi promovată şi de către creditorul urmăritorului, pe calea acţiunii oblice.

În cadrul procedurii execuţionale, legea îi recunoaşte creditorului, în

principiu, aceleaşi drepturi ca şi în cursul judecăţii. Totodată, în cadrul acestei

faze procesuale creditorul poate uza de atributele disponibilităţii procesuale,

renunţând la executare, solicitând suspendarea acesteia etc. O particularitate ce

trebuie subliniată, aşa cum se arată în doctrină46, vizează dreptul creditorului de

45 Art. 398 C. proc. civ46 SAVELLY ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, op. cit., p. 60.

25

a-şi alege bunurile pe care doreşte să le urmărească în cazul executării silite

indirecte, ceea ce implică, în ultimă instanţă, şi alegerea modalităţii de

executare. În exercitarea acestui drept al creditorului există şi unele limite ce

sunt impuse de lege din considerente umanitare sau de protecţie a debitorului.

Astfel, anumite bunuri ale debitorului sunt exceptate de la urmărire sau pot fi

urmărite numai în anumite condiţii. Pe de altă parte, tot ca o expresie a

principiului disponibilităţii, trebuie subliniat că executarea silită se declanşează,

în principiu, numai la cererea expresă a creditorului.

De la această regulă există şi unele excepţii, în sensul că executarea

trebuie ordonată din oficiu de instanţa de fond cum este cazul sumelor datorate

cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi în cazul

sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin

moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii dacă executarea se face

asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de

debitor47.

Debitorul este persoana împotriva căreia se înfăptuieşte executarea silită.

Întreaga avere mobilă şi imobilă a debitorului poate constitui, în principiu,

obiect al executării silite. Moştenitorii debitorilor pot fi şi ei urmăriţi, întrucât

se subrogă în drepturile autorilor lor. Totuşi unele distincţii se impun a fi

făcute. Astfel, moştenitorii universali şi cu titlu universal răspund cu bunurile

lor de toate datoriile şi sarcinile succesiunii. Pentru a evita o atare răspundere

moştenitorii au posibilitatea de a accepta succesiunea sub beneficiu de inventar,

situaţie în care vor răspunde numai în limita bunurilor culese din moştenire (art.

713 C. civ.). Moştenitorul cu titlu particular va putea fi însă urmărit numai în

legătură cu bunul dobândit şi doar dacă obligaţia a luat naştere în legătură cu

acel bun. Executarea silită poate fi declanşată şi împotriva garanţilor, adică

împotriva acelor persoane care şi-au asumat obligaţia de a garanta datoriile

debitorului.

47 Art. 453 alin. 2 C. proc. civ

26

1.4. 2. INSTANŢA JUDECĂTOREASCĂ.

Ca urmare a modificărilor şi completărilor aduse Codului de procedură

civilă, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, rolul instanţei în cadrul

procedurii execuţionale s-a redus simţitor. Cu toate aceste, există şi unele

aspecte comune privind participarea instanţei de judecată la activitatea de

executare silită.

Astfel, un prim aspect priveşte învestirea cu formulă executorie se face în

toate cazurile de către instanţa de judecată48, întrucât în baza art. 374 alin. 1 C.

proc. civ. nici o hotărâre nu se poate executa dacă nu este învestită cu formula

executorie prevăzută de art. 269 alin. 1 C. proc. civ., cu excepţia încheierilor

executorii, a hotărârilor executorii provizoriu şi în cazul altor hotărâri prevăzute

de lege. Învestirea cu formulă executorie se face, potrivit art. 374 alin. 2 C.

proc. civ., de către prima instanţă. Totodată, instanţa de judecată este cea

competentă să încuviinţeze executarea silită a unui titlu executoriu ( în baza art.

3731 alin. 1 C. proc. civ.)49.

Instanţa de judecată are competenţa de a soluţiona toate incidentele ivite

în cadrul şi în cursul executării silite50 (tot astfel, are rolul de a soluţiona şi

contestaţiile la executare formulate de terţele persoane care se consideră

vătămate prin măsurile de executare silită(.

1.4.3. ORGANELE DE EXECUTARE SILITĂ51

Organele de executare sunt învestite cu autoritate de stat în scopul de a

48 G. BOROI, D. RĂDESCU, op. cit., p. 646.49 Această instanţă poartă denumirea de instanţă de executare.50 IOAN LEŞ, op. cit., p. 820.51 V. PĂTULEA, Particularităţi ale executării silite a hotărârilor judecătoreşti prin care

s-a dispus desfiinţarea construcţiilor nelegal realizate, în Dreptul nr. 9/2000, p. 72 şi urm.

27

impune debitorului urmărit sau unor terţe persoane care deţin bunurile acestuia,

realizarea întocmai a dispoziţiilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească sau

într-un alt titlu executoriu52. Organul de executare este un auxiliar important al

justiţiei pentru aducerea la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârile executorii

ale instanţelor judecătoreşti53.

În dreptul comparat există soluţii foarte diverse cu privire la organizarea

executării silite. În Franţa şi în prezent executarea hotărârilor se face de către

“les huissier de justice”, dar aceştia acţionează la cererea uneia dintre părţi fapt

pentru care sunt consideraţi “mai degrabă în acea calitate auxiliari ai părţii”.

În dreptul elveţian executarea silită este reglementată prin legislaţia

procesuală cantonală. În anul 1977 mai multe cantoane elveţiene au încheiat un

concordat (RS 276) care reglementează executarea silită într-un canton parte la

acest act. Concordatul cuprinde şi o listă a autorităţilor ce au competenţă în

materie de executare silită. Din acest concordat fac parte în prezent cantoanele

Lucerne, Schwyz, Unterwald-le-Haut, Glaris, Fribourg, Soleure, Schaflhouse,

Bale-Campagne Vaud. În Ouebec, hotărârile judecătoreşti se execută, potrivit

art. 554 alin. 1 C. proc. civ., de către un huissier, un sherif sau de ofiţerii

acestuia din urmă. În sistemul legislaţiei procesuale din St. Lucia hotărârea se

execută numai de şerif. Organe principale de executare silită sunt54:

executorii judecătoreşti, care sunt învestiţi să îndeplinească un

serviciu de interes public;

organele financiare, care asigură executarea silită a creanţelor

bugetare, îndeplinind o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de

stat;

executorii bancari, care sunt învestiţi să îndeplinească orice

52 IOAN LEŞ, op. cit., p. 820.53 FLOREA MĂGUREANU, Drept procesual civil, op. cit., p. 421.54 SAVELLY ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, op. cit., p. 86.

28

activităţi legale în scopul realizării obligaţiilor stabilite prin titlurile

executorii ce aparţin băncilor;

executorii Oficiului pentru Recuperarea Creanţelor Bancare

(Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare).

Executorul judecătoresc este principalul organ de executare cu

plenitudinea competenţei de executare, în materie civilă. Art. 1 din Legea nr.

188 din 10.XI.200055, prevede, în acest sens, că „executarea silită a

dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii se realizează de către

executorii judecătoreşti, dacă legea nu prevede altfel” . în completare se

stabileşte că executorii judecătoreşti îşi îndeplinesc atribuţiile în circumscripţia

judecătoriei pe lângă care funcţionează, dacă prin lege nu se dispune altfel. De

aici rezultă că regula fundamentală, în această materie, este cantonarea

competenţei teritoriale a executorilor numai la circumscripţia teritorială a

judecătoriei pe lângă care funcţionează56.

1.4.5. Participarea procurorului la activitatea de executare silită

Ministerul Public are şi sarcina de a supraveghea respectarea legii “în

activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri

executorii” ( art. 27 lit. g. din Legea nr. 92/199257). Şi Codul de procedură

civilă se referă la posibilitatea procurorului de a solicita, în condiţii le legii,

punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti58. Procurorul poate pune

concluzii în toate procedurile de executare cu caracter jurisdicţional.

Procurorul poate solicita punerea în executare a hotărârilor pronunţate în 55 Legea a fost publicată în M.Of. Partea I nr. 559/2000, modificată ulterior.56 Regula de competenţă enunţată are un caracter general în sensul că se referă la atribuţiile

determinate în art. 7 din Legea nr. 188/2000.57 Legea pentru organizarea judecătorească, publicată în M. Of., Partea I, nr. 197 din 13

august 1992. 58 IOAN LEŞ, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Vol. I., p. 187.

29

favoarea minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi dispăruţilor ori în alte

cazuri prevăzute de lege. De asemenea, procurorul este îndreptăţit să exercite,

în concordantă şi cu dispoziţiile art. 45 C. proc. civ., calea contestaţiei la

executare silită pentru a solicita şi obţine anularea actelor de executare care

contravin unor norme imperative sau sunt de natură să vatăme interesul

minorilor sau al persoanelor lipsite de capacitate. Procurorul poate exercita şi

căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate asupra contestaţiilor la executare.

1.4.5. TERŢELE PERSOANE.

Şi terţele persoane au posibilitatea de a participa la activitatea de

executare silită, participarea lor în această etapă a procesului civil fiind

determinată, de cele mai multe ori, de luarea unor măsuri de natură a le

prejudicia drepturile (de exemplu se dispune urmărirea unor bunuri proprietatea

terţilor etc.). În astfel de cazuri, calea procedurală a participării terţilor la

executarea silită este contestaţia la executare.

Din dispoziţiile art. 563 Cod procedură civilă se desprinde şi o altă formă

de participare a terţilor la executare, care vizează situaţia creditorilor care

intervin în faza executării silite, spre a-şi valorifica drepturile lor de creanţă.

Astfel, terţii (creditorii neurmăritori) pot participa la distribuirea preţului

obţinut prin vânzarea bunurilor debitorului59.

1.5. MODALITĂŢI DE EXECUTARE SILITĂ

Executarea silită poate fi realizată prin următoarele modalităţi:

prin executare silită directă;

şi prin executare silită indirectă.

Este vorba despre o executarea silită directă atunci când creditorul

tinde să obţină realizarea în natură a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei 59 Art. 563 C. proc. civ

30

debitorului, astfel cum aceasta este înscrisă în titlul executoriu, obligaţie de a

face. Această modalitate de executare mai este cunoscută şi sub denumirea de

executare silită în natură. În cazul în care obiectul obligaţiei debitorului îl

constituie un bun determinat, după natura bunului, mobil sau imobil,

executarea silită va fi mobiliară sau imobiliară.

Cadrul normativ se regăseşte în art. 572-5805 din C. proc. civ., unde se

disting procedurile de executare de urmat pentru fiecare din cele două situaţii.

După natura sa obligaţia care are ca obiect un bun determinat, este o obligaţie

de a face, predarea bunului, conţinutul procedurilor de executare silită urmărind

predarea efectivă a bunului câtre creditor. În cazul executării silite directe

imobiliare, executorul judecătoresc este cel de la locul aşezării bunului conform

prevederilor articolului 576 C. proc. civ. Tot în cadrul aceleiaşi modalităţi

există şi executarea silită directă a obligaţiilor de a face sau a nu face ceva care

implică faptul personal al debitorului.

Această obligaţie nu poate fi realizată pe calea constrângerii fizice.

Singura cale de constrângere pentru a determina pe debitor să-şi execute

obligaţia în natură constă în aplicarea daunelor cominatorii, ca o sancţiune

constând în plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere până la

executarea obligaţiei în natura sa specifică, sau încuviinţarea de a executa

creditorul obligaţia debitorului, dar pe cheltuiala acestuia.

În cazul în care creditorul, ce are de realizat o creanţă bănească,

urmăreşte să-şi îndestuleze creanţa din sumele obţinute prin valorificarea

bunurilor debitorului, ori a celor pe care debitorul le are de primit de la terţe

persoane, executarea silită este indirectă.

Codul de procedură civilă (care constituie dreptul comun) reglementează

următoarele forme de executare silită indirectă:

urmărirea silită mobiliară (art. 406-449);

poprirea (art. 452-461);

31

urmărirea fructelor prinse de rădăcini (art. 463-470);

urmărirea silită imobiliară (art. 488-571).

decontarea bancară şi predarea silită a bunurilor şi executarea silită a

altor obligaţii de a face sau a nu face.

Alegerea modalităţii concrete în care se va face executarea revine

creditorului, care poate folosi simultan mai multe forme de executare silită

indirectă, deoarece potrivit prevederilor articolelor 1718, 1719 C. civ., dreptul

de gaj general al creditorului este format din întregul patrimoniu al

debitorului60.

În literatura juridică şi în practica de specialitate s-a pus problema dacă

executarea silită în natură poate fi intervertită în executare silită indirectă61.

Răspunsul a fost afirmativ cu următoarea precizare62: când se pune în executare

o hotărâre cu condamnare alternativă, adică o hotărâre în care se constituie în

principal o obligaţie cu executare în natură şi în subsidiar o obligaţie în bani,

trebuie urmărită silit întâi obligaţia în natură şi numai dacă acest lucru este

imposibil sau dacă executarea în natură nu mai foloseşte debitorului, acesta va

putea solicita executarea silită indirectă, adică executarea prin echivalent. Dacă

hotărârea a cărei executare se cere nu prevede decât obligaţia executabilă în

natură, dar executarea acesteia a devenit imposibilă, intervertirea executării

poate avea loc numai în urma obţinerii unui nou titlu executoriu, pe calea

revizuirii63, urmată apoi de executarea indirectă64.

60 Ca excepţie, dreptul creditorului de a alege forma de executare indirectă este restrâns de

lege în cazurile expres prevăzute, prin fixarea obligatorie a procedurii de urmat.61 I.C. VURDEA, Intervertirea executării silite directe în executare silită indirectă, în

Revista Română de Drept nr. 10/1974, p. 9 şi urm.; T. jud. Sibiu, dec. civ. nr. 1079/1992 cu

notă de B. Diamant, V. Luncean, în Revista Dreptul nr. 5-6/1994, p. 161 şi urm.62 FLOREA MĂGUREANU, op. cit., p. 412 şi urm.63 Art. 322, pct. 3 C. proc. civ.

32

CAPITOLUL 2

EXECUTAREA CREANŢELOR BUGETARE. PRELIMINARII

2.1. REGLEMENTARE LEGALĂ ŞI SCURT ISTORIC

Până la adoptarea ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 61/2003, în

materia executării silite a creanţelor bugetare îşi găsea aplicabilitatea

Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, care la rândul său, prin art. 116 a abrogat şi

a înlocuit Decretul nr. 221/1960, precum Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.

792/196065.

Spre deosebire însă de aceste ultime acte normative, care aveau în vedere

şi executarea silită a creanţelor băneşti ale fostelor organizaţii socialiste,

Ordonanţa nr. 1 1/1 996 se aplica numai executării creanţelor bugetare. Soluţia

s-a impus, deoarece potrivit art. 41 alin. 2 din Constituţie (din 1991, în forma

nerevizuită în anul 200366) proprietatea privată este ocrotită în mod egal prin

lege, indiferent de titular şi, deci, nu era posibilă o reglementare derogatorie de

la dreptul comun decât în ceea ce priveşte executarea silită vizând ocrotirea

proprietăţii publice67.64 Această soluţie este propusă în sistemul procedural ce a precedat modificarea Codului de

procedură civilă prin Ordonanţa nr. 138/2000.65 Cu toate că Decretul nr. 221/1960 şi H.C.M. nr. 792/1960 au fost abrogate de-abia prin

Ordonanţa nr. 11/1996, câmpul lor de aplicare a fost restrâns de Curtea Constituţională - de

exemplu C.C., decizia nr. 132/1994, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 34 din

15.11.1995), iar în doctrină s-a preconizat înlocuirea acestor reglementări - SAVELLY ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, op. cit., p. 462.

66 În anul 2003 Constituţia României din anul 1991 a fost revizuită prin Legea nr.

429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin

Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003. Textul Constituţiei din anul

2003 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie

2003.67 Curtea Constituţională, Decizia nr. 25/1993, în M. Of. al României, Parte I, nr. 81 din 11

33

În legătură cu câmpul de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 11/1996,

în art. 1 se prevedea că se execută potrivit dispoziţiilor sale: creanţele constând

în impozite, taxe, contribuţii, amenzi68 şi alte sume ce reprezintă resurse

financiare publice, potrivit legii69. Creanţele bugetare, în sistemul Ordonanţei

nr. 11/1996, se realizau în primul rând, prin încasare efectivă sau prin alte

modalităţi prevăzute de ordonanţă şi numai când este cazul prin executare

silită.

Fiind vorba de o reglementare specială, dispoziţiile Ordonanţei nr.

11/1996 se completau cu prevederile Codului de procedura civilă, în măsura în

care, ea nu dispune altfel70.

În prezent sediul normativ în materie se regăseşte în dispoziţiile

Ordonanţei Guvernului nr. 61/2003, privind colectarea creanţelor

bugetare71 care a abrogat Ordonanţa Guvernului nr. 11/199672 privind

executarea creanţelor bugetare. Ordonanţa nr. 61/2003, a fost aprobată prin

Legea nr. 79/12.03.2003 (care a operat în acelaşi timp şi unele modificări).

2.2. OBIECTUL COLECTĂRII OBLIGAŢIILOR BUGETARE

mai 1993.68 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 3775/1998, în Revista Dreptul nr.

7/1998, p. 142.69 L. UNGUR, Stabilirea şi executarea despăgubirilor civile ca urmare a săvârşirii unei

contravenţii, în Revista Dreptul nr. 8/1999, p. 77 şi urm. 70 I. CONDOR, Procedura fiscală, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000, p. 126.71 Ordonanţa de Urgenţă nr. 61/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial al Românie nr.

644 din 30 august 2002.72 Ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Parte I, nr. 23 din 31

ianuarie 1996 şi a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 108/1996 (Monitorul Oficial,

Partea I, nr. 251 din 17/X/1996), modificată prin O.G. nr. 7/1997 (M. Of., Partea I, nr. 11 din

29.1.1997), apoi modificată şi completată prin O.G. nr. 53/1997 (M. Of., Partea I, nr. 224 din

30.VIII.1997).

34

Ordonanţa nr. 61/2003 are un obiect de reglementare bine

determinat, în sensul că se referă numai la colectarea creanţelor bugetare.

Astfel, constituie obiect al colectării creanţele bugetare provenind din

impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi

accesoriile acestora, respectiv dobânzi, penalităţi şi penalităţi de întârziere.

Activitatea de colectare constă în exercitarea funcţiei administrative care

conduce la stingerea creanţelor bugetare şi a creanţelor debitorului,

reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget.

Stingerea creanţelor bugetare se realizează prin:

plata voluntară efectuată de către debitor;

prin executare silită;

prin alte modalităţi întreprinse de către creditorul bugetar.

Creanţele bugetare se realizează în primul rând prin încasare efectivă sau

prin alte modalităţi prevăzută de ordonanţă şi numai când este cazul prin

executarea silită. Dispoziţiile generale ale Ordonanţei nr. 61/2003 (fiind o

reglementare specială) se completează cu prevederile Codului de procedură

civilă, în măsura în care, ea nu dispune astfel73. În cazul în care asupra acestor

venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, atât pentru

realizarea titlurilor executării privind creanţele bugetare, cât şi pentru titluri ce

se execută în condiţiile prevăzute de alte dispoziţii legale, întreaga executare se

va face potrivit dispoziţiilor Ordonanţei nr. 61/2003.

Potrivit art. 166 din Ordonanţa nr. 61/2003 (cu privire la aplicarea în

timp a normelor): „executările silite în curs la data intrării ei în vigoare se vor

continua potrivit dispoziţiilor acestuia, iar actele îndeplinite anterior rămân

valabile” (alin. 1). Termenele în curs la data intrării ei în vigoare se socotesc

după normele legale în vigoare la data când au început să curgă74.73 C.D. POPA, op. cit., p. 187.74 Art. 166 alineatul 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2003.

35

2.3. TITLUL DE CREANŢĂ

ŞI PLATA OBLIGAŢIILOR BUGETARE

Potrivit art. 4 din o.G. nr. 61/2003, titlul de creanţă este actul prin care,

potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează obligaţia de plată privind

creanţele bugetare, întocmit de organele de specialitate sau de persoanele

împuternicite potrivit legii. Astfel, din aceste prevederi se impune ideea că,

pentru a se putea trece la executarea silită a creanţelor bugetare, trebuie

îndeplinite următoarele condiţii: să existe titlul de creanţă bugetară‚ creanţa

bugetară să fie exigibilă, dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi

prescris75. Distingem în acest sens, mai multe aspecte, în ceea ce priveşte titlul

de creanţă, după cum urmează:

pentru obligaţiile bugetare provenite din impozite, taxe şi contribuţii,

prin actul/documentul de impunere care se emite de către organele

de specialitate pe baza declaraţiilor depuse de contribuabili, sau alte

documente privind materia impozabilă;

declaraţia sau documentul întocmit de plătitor prin care declară

impozitul, taxa, contribuţia ori alte venituri bugetare, în cazul

obligaţiilor bugetare care se stabilesc de către acesta, potrivit legii;

documentul care cuprinde rezultatele controlului ulterior efectuat de

organele abilitate de lege în acest scop pentru diferenţele constatate

între obligaţiile de plată determinate de plătitor şi cele legal datorate,

inclusiv dobânzile şi penalităţile de întârziere, precum şi alte

penalităţi stabilite conform legii cu privire la impozite, taxe,

contribuţii şi alte venituri bugetare;

declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă;

75 SAVELLY ZILBERSTEIN, V.M. CIOBANU, Tratat de executare silită, op. cit., p.

463 şi urm.; CONSTANTIN DRAGOŞ POPA, op. cit., p. 82.

36

documentul de plată sau actul pe care s-au anulat, conform legii,

timbrele mobile fiscale pentru obligaţiile bugetare, reprezentând taxe

pentru prestarea unor servicii sau taxe de timbru;

procesul-verbal de constatare a contravenţiei, întocmit de organul

prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor

contravenţionale;

ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii

instanţei judecătoreşti ori un extras certificat, întocmit în baza

acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor

creanţe bugetare stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa

judecătorească;

procesul-verbal sau documentul prin care se stabileşte şi se

individualizează suma de plată, pentru obligaţii bugetare

reprezentând dobânzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi, stabilite

de organele competente pe baza evidenţelor proprii;

decizia emisă de organul competent în cazul soluţionării unei căi

administrative de atac sau hotărârea judecătorească definitivă şi

irevocabilă prin care se stabileşte obligaţia la plata creanţelor

bugetare;

alte documente emise de organele competente, prin care se constată

şi se individualizează creanţe bugetare76.

Dispoziţiile privind plata obligaţiilor bugetare sunt grupate în art. 6

din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2003, care prevede că plătitor al

obligaţiei bugetare este debitorul sau persoana care, în numele debitorului

său, potrivit legii, are obligaţia de a plăti, de a reţine şi de a plăti, după caz,

impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare (alin. 1 al art. 6 din

O.G. nr. 61/2003).

76 Art. 4 din OG nr. 61/2003.

37

Pentru persoanele juridice cu sediul în România care au sucursale

şi/sau puncte de lucru, plătitor de obligaţii bugetare este persoana juridică, atât

pentru activitatea proprie, cât şi în numele sucursalelor şi/sau punctelor de

lucru (alin. 2 al art. 6 din OG. nr. 61/2003).

Pentru sucursale şi/sau puncte de lucru cu activitate în România, care

aparţin unei persoane juridice cu sediul în străinătate, plătitor de impozite, taxe,

contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesorii ale acestora

este sucursala şi/sau punctul de lucru, după caz (alin. 3 al art. 6 din OG. nr.

61/2003).

În cazul în care obligaţia bugetară nu a fost achitată de debitor, sunt

obligaţi la plata sumei datorate, după caz, în condiţiile legii, următorii (art. 7

din OG nr. 61/2003 a fost modificat prin Legea nr. 79/2003):

moştenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat;

cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului

supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;

persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu

prevederile legale referitoare la faliment;

persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un

angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică,

cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată77;

alte persoane, în condiţiile legii.

Pentru obligaţiile bugetare restante ale societăţii comerciale debitoare

răspund solidar administratorii sau persoanele care exercită sau au exercitat în

mod legal administrarea societăţii şi care (alin. 3 al art. 7 modificat prin

Legea nr. 79/2003):

au determinat, cu rea-credinţă, acumularea de obligaţii bugetare

restante pe o perioadă de 12 luni consecutive;

77 Litera „e” a acestui alineat a fost abrogată prin Legea nr. 79/2003.

38

au sustras bunurile debitorului de la executarea silită.

Răspunderea asociaţilor şi acţionarilor la societăţile comerciale debitoare

se stabileşte potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare78 (alin. 4 al art. 4 introdus

prin legea nr. 79/2003).

Potrivit art. 22 din OG nr. 61/2003, plata obligaţiilor bugetare se

efectuează şi se face distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte

venituri bugetare, inclusiv dobânzi şi penalităţi de orice fel, în următoarea

ordine:

obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent;

obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte

venituri bugetare datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a

anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a

acestora;

dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligaţiilor

bugetare prevăzute la punctul anterior;

obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare.

Plata obligaţiei bugetare se face prin decontare bancară, mandat

poştal, în numerar sau prin anulare de timbre mobile, la termenele stabilite

potrivit dispoziţiilor legale79.

În cazul plăţilor în numerar obligaţia bugetară se consideră plătită la data

înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau persoanele abilitate ale

creditorilor bugetari. În cazul plăţii efectuate prin decontare bancară sau prin

mandat poştal, pentru obligaţiile bugetare cu termen de plată fix sau stabilit sub

78 Modificată prin Legea nr. 161/2003.79 Ministerul Finanţelor Publice împreună cu Banca Naţională a României stabilesc de

comun acord mijloacele de plată autorizate care vor fi utilizate pentru plata obligaţiilor

bugetare prin decontare bancară.

39

formă de interval, obligaţia bugetară se consideră plătită la data creditării

contului curent general al trezoreriei statului, deschis la Banca Naţională a

României (art. 24 alin. 2 modificat prin legea nr. 79/2003).

Obligaţiile bugetare sunt scadente la termenele prevăzute în actele

normative care le reglementează80. Pentru diferenţele de obligaţii bugetare

stabilite prin actele de control sau obligaţiile bugetare stabilite prin procesul-

verbal de calcul al dobânzilor şi penalităţilor de întârziere pe baza evidenţei pe

plătitori, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora,

astfel:

dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună,

termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare;

dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună,

termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.

Actele de control prin care s-au stabilit diferenţe de obligaţii bugetare

constituie şi înştiinţare de plată de la data semnării lor de către debitor ori de la

data comunicării, după caz.

Exercitarea de către plătitori a căilor de atac la organele competente ale

creditorilor bugetari, cu privire la stabilirea obligaţiilor bugetare, nu suspendă

obligaţia acestora de plată. La cererea debitorului şi ţinând seama de motivele

invocate de acesta, autorităţile administraţiei publice, prin organul competent în

soluţionarea contestaţiilor, vor dispune suspendarea obligaţiei de plată a

creanţelor bugetare, până la soluţionarea contestaţiei, cu constituirea unei

garanţii la nivelul sumei contestate (alin. 3 al art. 10 din OG nr. 61/2003,

modificat prin legea nr. 79/2003).

Garanţia la care se referă alin. 3 al art. 10 poate fi sub formă de scrisoare

de garanţie bancară, gaj ori ipotecă, precum şi orice altă formă de garanţie

80 Pentru obligaţiile bugetare care nu au prevăzute termene scadente conform Ministerul

Finanţelor Publice este abilitat să stabilească aceste termene.

40

prevăzută de lege. Garanţia se restituie sau se ridică, după caz, de către

organele competente numai în cazul în care contestaţia a fost admisă.

Pentru obligaţiile bugetare restante eşalonate sau amânate la plată,

precum şi pentru dobânzile datorate pe perioada eşalonării, respectiv amânării,

termenele de plată se stabilesc în documentul prin care se acordă înlesnirea la

plată81.

2.4 ACCESORIILE CREANŢELOR BUGETARE

Accesoriile creanţelor bugetare fac obiect de reglementare în

Capitolul V, din Ordonanţa nr. 61/2003, respectiv82:

Secţiunea I intitulată „Dobânzi şi penalităţi de întârziere”;

Secţiunea II: „Alte penalităţi”;

Secţiunea III: „Dobânzi pentru sumele de rambursat sau de

restituit de la buget”;

Orice obligaţie bugetară neachitată la scadenţă generează plata unor

dobânzi şi penalităţi pentru fiecare zi de întârziere. În acest sens, art. 12 din OG

nr. 61/2003, modificat prin Legea nr. 79/2003, prevede că pentru neachitarea

la termenul scadent a obligaţiilor bugetare debitorii datorează dobânzi şi

penalităţi de întârziere. Dobânzile şi penalităţile de întârziere datorate

sunt cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil.

Dobânzile se calculează calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la

data stingerii sumei datorate, inclusiv. În cazul constatării unor diferenţe de

obligaţii bugetare, stabilite de organele competente, calculul majorărilor de

întârziere începe cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei bugetare la care

81 În cazul în care termenul de plată al obligaţiei bugetare expiră într-o zi nelucrătoare,

acesta se prelungeşte până în ziua lucrătoare imediat următoare.82 Unele dintre dispoziţiile cuprinse în acest titlu au fost modificate prin Legea nr. 79/2003.

41

s-a stabilit diferenţa, până în ziua plăţii inclusiv83.

Pentru diferenţele de obligaţii bugetare, stabilite de organele competente,

dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei

bugetare, la care s-a stabilit diferenţa, până la data stingerii acesteia inclusiv.

În cazul obligaţiilor bugetare stinse prin compensare, data stingerii este

data înregistrării acestei operaţiuni în conturile corespunzătoare de venituri ale

bugetelor respective de către unităţile de trezorerie şi contabilitate publică.

Dobânzile se datorează şi pe perioada pentru care au fost acordate

amânări sau eşalonări la plata obligaţiilor bugetare restante. Pentru obligaţiile

bugetare stinse prin executare silită dobânzile se calculează până la data

întocmirii procesului-verbal de distribuire. În cazul plăţii preţului în rate

dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire

a avansului, iar pentru suma rămasă de plată dobânda este datorată de către

cumpărător.

Pentru debitorii plătitori de impozit pe profit, la care impozitul pe profit

declarat în declaraţia privind impozitul pe profit, întocmită în baza situaţiei

financiare anuale, este mai mic decât impozitul pe profit anual stabilit prin

declaraţiile de impozite şi taxe depuse pentru trimestrul IV, luna decembrie, şi,

după caz, pentru întregul an de impunere, dobânzile se recalculează, începând

cu data de 25 ianuarie a anului următor celui de impunere, asupra soldului

neachitat la această dată din impozitul pe profit declarat, diminuat cu diferenţa

dintre impozitul pe profit anual declarat la 25 ianuarie pentru anul de impunere

şi cel declarat pe baza datelor din situaţia financiară anuală.

Pentru obligaţiile bugetare neplătite la scadenţă de persoane fizice,

reprezentând impozitul pe venitul global, se datorează dobânzi după cum

urmează:

pentru anul fiscal de impunere dobânzile pentru plăţile anticipate

83 Art. 13 din OG nr. 61/2003.

42

neefectuate în termen se calculează până la data plăţii debitului, în

cazul în care acesta este plătit în cursul anului de impunere, şi până

la data de 31 decembrie, pentru plăţile anticipate neachitate până la

finele anului de impunere;

dobânzile pentru sumele neachitate, înscrise în deciziile de plăţi

anticipate cu titlu de impozit pentru anul precedent, se calculează

începând cu data de 1 ianuarie a anului următor până la data stingerii

acestora prin orice modalitate, inclusiv;

în cazul în care impozitul pe venit din decizia de impunere anuală

este inferior sumei datorate cu titlu de plăţi anticipate, dobânzile se

recalculează, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui

de impunere, asupra soldului neachitat din plăţile anticipate la data

de 31 decembrie a anului de impunere, diminuat cu impozitul de

regularizare "de scăzut" rezultat din decizia de impunere anuală.

Nu se datorează dobânzi pentru sumele datorate cu titlu de amenzi,

dobânzi, penalităţi de întârziere, penalităţi de orice fel.

Plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii

bugetare, cu excepţia dobânzilor, penalităţilor de orice fel şi a amenzilor, se

sancţionează cu o penalitate de întârziere de 0,5% pentru fiecare lună şi/sau

pentru fiecare fracţiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii

următoare celei în care acestea aveau termen de plată. Penalitatea de întârziere

nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor şi/sau a penalităţilor. Penalitatea de

întârziere se datorează până la data începerii procedurii de executare

silită.

În cazul în care s-au acordat înlesniri la plata obligaţiilor bugetare,

penalitatea de întârziere se datorează până la data intrării în vigoare a

documentului prin care se acordă aceste înlesniri. Nerespectarea înlesnirilor la

plată, aşa cum au fost acordate, conduce la calculul penalităţilor de întârziere de

43

la data încetării valabilităţii acestora. Pentru obligaţiile bugetare ale debitorului

declarat insolvabil dobânzile se calculează până la data încheierii procesului-

verbal de constatare a insolvabilităţii.

Pentru obligaţiile bugetare neplătite la termen atât înainte, cât şi după

deschiderea procedurii de reorganizare judiciară se datorează dobânzi şi

penalităţi de întârziere până la data deschiderii procedurii de faliment, dacă

aceasta a fost declanşată înainte de începerea procedurii de executare silită84.

Nevirarea, în termen de 30 de zile de la data scadenţei, a sumelor

datorate cu titlu de obligaţii bugetare calculate şi reţinute la sursă atrage

sancţionarea cu o penalitate de 10% din aceste sume a celui obligat să facă,

potrivit legii, reţinerea şi virarea sumelor85. Aceeaşi penalitatea se aplică şi

plătitorilor de venituri realizate în România de către persoanele fizice şi

juridice, în cazul în care nu au reţinut impozitul datorat, potrivit legii, de către

aceste persoane.

Pentru sumele de restituit de la buget plătitorii au dreptul la

dobândă după expirarea unui termen de 30 de zile de la data depunerii la

organul competent a cererii de restituire sau compensare, după caz. Această

prevedere este aplicabilă şi în cazul impozitului pe venit86. În cazul în care

cererea de compensare sau restituire, după caz, precum şi documentaţia anexată

84 Nivelul dobânzii se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului

Finanţelor Publice, corelat cu nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, o

dată pe an, în luna decembrie pentru anul următor sau în cursul anului, dacă aceasta se

modifică cu peste 5 puncte procentuale. Cota penalităţilor de întârziere se poate modifica

anual prin legea bugetului de stat (alin. 2 al art. 16 din OG nr. 61/2003, modificat prin Legea

nr. 79/2003).85 Această sancţiune se aplică de către organele competente, o singură dată pentru aceeaşi

sumă reţinută şi nevirată, respectiv nereţinută, iar aceasta nu înlătură obligaţia de plată a

dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere.86 Art. 19 alin. 1 din OG nr. 61/2003, modificat prin legea nr. 79/2003.

44

care stă la baza acesteia, depuse de plătitor, sunt incomplete şi nu îndeplinesc

condiţiile prevăzute de reglementările legale în materie, termenul de 30 de zile

curge de la data prezentării de către acesta a documentaţiei complete (alin. 11 al

art. 19 introdus prin Legea nr. 79/2003).

Pentru sumele de rambursat aferente operaţiunilor efectuate începând cu

data de 1 ianuarie 2003, pentru care, potrivit reglementărilor legale în materie,

nu se face control anticipat, plătitorii au dreptul la dobândă după expirarea unui

termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de restituire. Aceste dispoziţii

sunt completate de alin. 4, introdus prin Legea nr. 79/2003 care statuează că:

veniturile din dobânzile, la care ne-am referit anterior (alin. 1 al art. 19) sunt

considerate venituri neimpozabile la calculul profitului impozabil.

2.5. MODALITĂŢI DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR BUGETARE

În Titlul II al Ordonanţei Guvernului nr. 61/2003 (Titlul II cuprinde 5

Capitole în care sunt reglementate: plata, compensarea, înlesniri la plata

obligaţiilor bugetare şi înştiinţarea de plată. Aceste dispoziţii fiind precedate de

un capitol introductiv în care sunt precizate anumite condiţii generale87 privind

stingerea obligaţiilor bugetare), sunt prevăzute modalităţile de stingere a

obligaţiilor bugetare. Modalităţile prin care creanţele bugetare se sting, sunt

următoarele:

prin plată;

prin compensare;

prin executare silită;

prin prescripţie;

87 Obligaţiile de plată datorate de debitori, atât cele principale, cât şi cele accesorii

acestora, cum sunt dobânzile, penalităţile de întârziere şi penalităţile, se calculează şi se

plătesc în lei.

45

prin alte modalităţi.

Ordinea în care debitorii trebuie să plătească obligaţiilor bugetare

(distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte venituri bugetare,

inclusiv dobânzi şi penalităţi de orice fel) este următoarea:

obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent;

obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte

venituri bugetare datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a

anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a

acestora (lit. b);

dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligaţiilor

bugetare prevăzute anterior (la lit. b);

obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare.

Creditorul bugetar va proceda la stingerea obligaţiilor bugetare pe

care le administrează dacă debitorul nu efectuează plata obligaţiilor

bugetare. În acest sens, creditorul bugetar are obligaţia de a-l înştiinţa pe

debitor în termen de 10 zile de la data efectuării stingerii. Plata obligaţiei

bugetare se face prin decontare bancară88, mandat poştal, în numerar sau prin

anulare de timbre mobile, la termenele stabilite potrivit dispoziţiilor legale.

Referitor la data plăţii, reţinem că în cazul plăţilor în numerar

obligaţia bugetară se consideră plătită la data înscrisă în documentul de plată

eliberat de organele sau persoanele abilitate ale creditorilor bugetari

În cazul plăţii efectuate prin decontare bancară sau prin mandat

poştal, pentru obligaţiile bugetare cu termen de plată fix sau stabilit sub formă

de interval, obligaţia bugetară se consideră plătită la data creditării contului

curent general al trezoreriei statului, deschis la Banca Naţională a României.

88 Ministerul Finanţelor Publice împreună cu Banca Naţională a României stabilesc de

comun acord mijloacele de plată autorizate care vor fi utilizate pentru plata obligaţiilor

bugetare prin decontare bancară.

46

Nedecontarea de către unităţile bancare a sumelor cuvenite bugetului, în termen

de 48 de ore de la data debitării contului titularului, atrage pentru banca

prestatoare dobânzi şi penalităţi în favoarea titularului de cont89.

Procedura compensării este reglementată în art. 25, 26 şi 27 din OG.

Nr. 61/2003, Capitolul III intitulat „Compensarea”.

Compensarea reprezintă procedura prin care se sting creanţele

bugetare cu creanţele debitorului, reprezentând sume de rambursat sau de

restituit de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele

părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi cea de debitor al

aceluiaşi buget. Compensarea obligaţiilor bugetare datorate de debitor cu

creanţele acestuia se face de autoritatea competentă, la cererea debitorului, în

termen de 30 de zile sau din oficiu. Compensarea se va efectua cu obligaţii

bugetare datorate aceluiaşi creditor bugetar, indiferent de natura lor. În acest

sens, organul competent va înştiinţa în scris debitorul despre măsura

compensării luate în termen de 7 zile de la data efectuării operaţiunii.

Compensarea operează astfel:

cu obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent;

cu obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte

venituri bugetare datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a

anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a

acestora;

cu dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente

obligaţiilor bugetare;

cu obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare, numai la cererea

plătitorului.

Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 62/2003 se referă şi la acordarea unor înlesniri la plata obligaţiilor bugetare. Astfel, aşa cum prevede art. 28

89 Alin. 3 al alr. 24 introdus prin Legea nr. 79/2003.

47

din Ordonanţa 61/2003, la cererea temeinic justificată a debitorilor, persoane

juridice sau fizice, creditorii bugetari pot acorda pentru obligaţiile restante pe care le administrează90:

eşalonări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor

obligaţii bugetare;

amânări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii

bugetare;

eşalonări la plata dobânzilor de întârziere şi/sau a penalităţilor de

orice fel;

scutiri sau reduceri de impozite şi taxe, în condiţiile legii;

scutiri sau reduceri de majorări de întârziere şi/sau penalităţi de

întârziere.

Potrivit prescripţiilor art. 29 din OG nr. 61/200391, pentru acordarea înlesnirilor la plată creditorii bugetari vor cere debitorilor constituirea de garanţii92.

Agenţii economici care beneficiază de înlesniri la plata obligaţiilor

bugetare, potrivit dispoziţiilor ordonanţei, nu pot participa la nici o procedură

de privatizare organizată de instituţiile publice implicate sau de agenţii de

privatizare, în vederea cumpărării de acţiuni la alte societăţi comerciale, sau la

achiziţionarea de alte valori mobiliare ori părţi sociale, pe perioada în care

beneficiază de înlesnirile la plată acordate. Înlesnirile la plată se pot acorda atât înaintea începerii executării silite, cât şi în timpul efectuării acesteia.

90 Procedura de stabilire acordare a înlesnirilor de plată se stabileşte prin legi speciale.91 Pentru obligaţiile bugetare datorate şi neachitate după data de 1 ianuarie 2003 garanţia

este de 100% din totalul creanţei pentru care s-a acordat înlesnirea şi poate fi sub formă de

scrisoare de garanţie bancară, gaj ori ipotecă, precum şi orice altă formă de garanţie

prevăzută de lege.92 IOAN CONDOR, Procedura fiscală, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000, p.

86 şi urm.

48

În cazuri excepţionale, pentru motive temeinice, la propunerea

ordonatorilor principali de credite, prin hotărâre, Guvernul poate aproba

anularea unor categorii de obligaţii bugetare. În situaţiile în care cheltuielile

de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât

obligaţiile bugetare supuse executării silite, conducătorul organului de

executare poate aproba anularea debitelor respective.

Dacă debitorul nu şi-a plătit obligaţiile bugetare ori acestea nu au fost

stinse în alt mod, organul de executare îi va transmite o înştiinţare de plată, prin care i se notifică acestuia suma datorată93. În termen de 15 zile de la

data comunicării înştiinţării de plată debitorul urmează să îşi plătească

obligaţiile restante sau să facă dovada stingerii acestora. Înştiinţarea de plată reprezintă un act premergător executării silite.

Potrivit art. 137 din OG nr. 61/2003, termenele de prescripţie a dreptului

de a cere executarea silită privind o creanţă bugetară încep la data când, potrivit

legii, se naşte acest drept. Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar

în care a luat naştere acest drept. Acest termen se aplică şi creanţelor bugetare

provenind din amenzi contravenţionale. Termenul de prescripţie se suspendă:

în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea

termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;

în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării silite este

prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de

alt organ competent;

pe perioada respectării amânării sau eşalonării plăţii obligaţiei

bugetare acordate ca urmare a înlesnirilor la plată dispuse prin lege,

hotărâre a Guvernului ori aprobate de organul competent;

93 Aceste dispoziţii sunt reglementate în Capitolul V din O.G. nr. 61/2003, sub denumirea

de „Înştiinţarea de plată” - respectiv în art. 30.

49

cât timp debitorul, cu rea-credinţă, îşi sustrage veniturile şi bunurile

de la executarea silită;

în alte cazuri prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte întreruperea termenului se prescripţie, reţinem că

acesta intervine în următoarele cazuri:

în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea

termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;

pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării

silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a

obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în orice alt

mod a datoriei;

pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare

silită;

pe data întocmirii, în condiţiile prezentei ordonanţe, a actului de

constatare a insolvabilităţii debitorului;

în alte cazuri prevăzute de lege.

Sumele achitate de debitor în contul unor obligaţii bugetare, după

îndeplinirea termenului de prescripţie, nu se restituie. Dreptul de a cere

compensarea sau restituirea sumelor privind obligaţiile bugetare se prescrie în

termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere

dreptul la compensare sau restituire. Dacă organul de executare constată

împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a

creanţelor bugetare, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi la

scăderea acestora din evidenţa analitică pe plătitori. Aşa cum dispune art. 144

din OG nr. 61/2003, la cererea debitorului, se restituie următoarele sume:

cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;

cele plătite în plus faţă de obligaţia bugetară;

cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;

50

cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;

cele de rambursat de la bugetul de stat;

cele stabilite prin hotărâri sau decizii ale organelor jurisdicţionale

sau administrative;

cele rămase după efectuarea distribuirii;

cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din

reţinerile prin poprire, precum şi cauţiunea depusă94.

În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează

conform legii, în lei la cursul de referinţă al pieţei valutare pentru EURO,

comunicat de B.N.R., de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii

judecătoreşti prin care se dispune restituirea95.

În cazul în care suma de restituit este mai mică decât obligaţiile bugetare

restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenţa sumei de

restituit. În cazul în care suma de restituit este mai mare decât suma

reprezentând obligaţii bugetare restante ale debitorului, se va efectua

compensarea până la concurenţa obligaţiilor bugetare restante, diferenţa

rezultată restituindu-se debitorului. Pentru sumele de restituit de la buget

plătitorii au dreptul la dobândă după expirarea unui termen de 30 de zile de la

data depunerii la organul competent a cererii de restituire sau compensare96.

Dobânda se calculează şi se plăteşte numai în lei şi se suportă din acelaşi buget

şi acelaşi venit bugetar din care trebuie să se restituie, să se ramburseze ori să

se compenseze, după caz, sumele solicitate de către plătitori.94 Dacă debitorul înregistrează obligaţii bugetare restante, sumele amintite se vor restitui

numai după efectuarea compensării potrivit prezentei ordonanţe.95 Art. 144 alin. 2 din O.G. n. 61/2003. 96 Pentru sumele de rambursat aferente operaţiunilor efectuate începând cu data de 1

ianuarie 2003, pentru care, potrivit reglementărilor legale în materie, nu se face control

anticipat, plătitorii au dreptul la dobândă după expirarea unui termen de 15 zile de la data

depunerii cererii de rambursare.

51

2.6. MĂSURI ASIGURĂTORII

Creditorul bugetar (măsurile asigurătorii se dispun şi se aduc la

îndeplinire prin procedură administrativă de către creditorii bugetari) poate

dispune prin procedură administrativă, prin decizie motivată:

poprirea asigurătorie asupra veniturilor

şi/sau sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile,

proprietatea debitorului, după caz, oriunde s-ar afla97.

Aceste măsuri asigurătorii se pot dispune de către creditorii bugetari şi

înaintea începerii procedurii de executare silită, atunci când există pericolul ca

debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească

averea/patrimoniul.

Măsurile asigurătorii dispuse, după caz, de către creditorii bugetari,

precum şi cele dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe

competente, se aduc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la

executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.

Potrivit legii (art. 35 din O.G. nr. 62/2003), măsurile asigurătorii vor fi

ridicate, prin decizie motivată, de către creditorii bugetari când au încetat

motivele pentru care au fost dispuse. În completare, art. 36 (modificat prin

legea nr. 79/2003) măsurile asigurătorii dispuse atât de creditorii bugetari, cât şi

de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost

desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite,

fără îndeplinirea altor formalităţi

Dacă s-a înfiinţat sechestrul asigurător asupra bunurilor imobile, un

exemplar al procesului-verbal întocmit de organul de executare se comunică

97 CONSTANTIN DRAGOŞ POPA, op. cit., p. 134.

52

pentru înscriere Biroului de carte funciară98, iar actele de dispoziţie ce ar

interveni ulterior înscrierii sunt lovite de nulitate absolută.

Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral

creanţa bugetară, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor

deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-

parte deţinută de acesta (art. 38 din OG nr. 62/2003, modificat prin legea nr.

79/2003)99.

98 Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi

vreun drept asupra imobilului respectiv.99 Împotriva actelor prin care se dispun sau se aduc la îndeplinire măsurile asiguratorii se

poate face contestaţie în conformitate cu prevederile art. 124.

53

CAPITOLUL 3

EXECUTAREA SILITĂ A CREANŢELOR BUGETARE

Executarea silită interveni numai atunci când debitorul nu-şi îndeplineşte

de bunăvoie obligaţiile bugetare datorate. În astfel de cazuri, organele de

executare silită vor proceda la acţiuni de executare silită în vederea stingerii

datoriilor debitorului. Executarea silită se desfăşoară:

până la stingerea creanţelor bugetare înscrise în titlul executoriu;

inclusiv a dobânzilor, penalităţilor de întârziere şi altor penalităţi ori

a altor sume datorate sau acordate potrivit legii prin acesta;

precum şi a cheltuielilor de executare.

În cazul în care prin titlul executoriu sunt prevăzute, după caz, dobânzi,

penalităţi de întârziere, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul

acestora, ele vor fi calculate de către organul de executare şi consemnate într-

un proces-verbal care constituie titlu executoriu.

3. 1. ÎNCEPEREA EXECUTĂRII SILITE. SOMAŢIA

Executarea silită începe prin comunicarea unei somaţii în care i se

notifică debitorului că are obligaţia să efectueze plata sumelor datorate în

termen de 15 zile sau să facă dovada stingerii obligaţiei bugetare, în caz contrar

aplicându-se modalităţile de executare silită. Somaţia este însoţită de o copie

certificată de pe titlul executoriu. Trebuie precizat că somaţia trebuie să

cuprindă:

organul de executare emitent;

datele de identificare ale debitorului;

data emiterii;

numărul dosarului de executare;

suma pentru care se începe executarea silită;

54

termenul în care cel somat urmează să plătească obligaţia prevăzută

în titlul executoriu, precum şi indicarea consecinţelor nerespectării

acesteia;

semnătura şi ştampila organului de executare.

Somaţia este obligatorie şi trebuie comunicată debitorului astfel:

prin poştă, la domiciliul sau la sediul debitorului, după caz, cu scrisoare

recomandată cu confirmare de primire; prin executorii bugetari, potrivit

dispoziţiilor Codului de procedură civilă privind comunicarea citaţiilor şi a

altor acte de procedură; prin prezentarea celui somat şi primirea somaţiei de

către acesta sub semnătură, ca urmare a înştiinţării prin alte mijloace, cum sunt

fax, telefon, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului şi confirmarea

primirii acestuia.

Dacă debitorii refuză primirea somaţiei sau se constată lipsa oricărei

persoane la domiciliul sau la sediul social declarat al acestora, comunicarea

somaţiei se face prin publicarea unui anunţ în cotidiene locale ori centrale sau

în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în care se menţionează că a

fost emisă somaţia pe numele debitorului şi că acesta este invitat să plătească în

termen de 15 zile suma datorată100.

Dovada comunicării somaţiei trebuie să fie înscrisă imediat în evidenţele

organului de executare, urmând a fi păstrată la dosarul de executare.

Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi

bunurilor proprietate a debitorului101, urmăribile potrivit legii, iar

valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea

creanţelor bugetare şi a cheltuielilor de executare. Prin sechestrul aplicat asupra

100 După publicarea anunţului toate actele întocmite în cadrul procedurii de executare silită

sunt opozabile debitorului.101 Bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea

condiţiilor prevăzute de lege.

55

bunurilor mobile creditorul bugetar dobândeşte un drept de gaj, iar prin cel

aplicat asupra bunurilor imobile creditorul bugetar dobândeşte un drept de

ipotecă102.

Din momentul în care se îndeplineşte condiţia de publicitate prin

înscrierea titlului executoriu la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare

ori în cazul în care bunul se ia în posesie, creditorul bugetar are prioritate faţă

de garanţia reală a celorlalţi creditori urmăritori asupra bunului mobil sau

sumei în cauză. Procedura de executare silită se efectuează din oficiu şi, o

dată începută, se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta, aşa cum am arătat.

3.2. TITLUL EXECUTORIU

Executarea silită a creanţelor bugetare poate fi pornită numai în temeiul

unui titlu executoriu emis de organul competent, ori în baza unui alt titlu căruia

legea îi recunoaşte caracterul de titlu executoriu103. Titlul executoriu este emis

de organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are sediul sau

domiciliul debitorul, persoană fizică sau juridică, ori unde acesta este luat în

evidenţă fiscală.

Legea prevede, în mod expres, că titlul executoriu (în care este înscrisă

creanţa bugetară) trebuie să cuprindă următoarele date:

antetul organului emitent;

numele şi prenumele sau denumirea debitorului, codul unic de

înregistrare şi/sau codul numeric personal, domiciliul sau sediul

acestuia, precum şi orice alte date de identificare;

cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate;

102 Dreptul de ipotecă conferă creditorului bugetar în raport cu alţi creditori aceleaşi

drepturi ca şi dreptul de ipotecă reglementat de dispoziţiile dreptului comun.103 SAVELLY ZILBERSTEIN, V. M. CIOBAU, op. cit., p. 477.

56

temeiul legal al puterii executorii a titlului;

data întocmirii titlului, ştampila şi semnătura organului de

executare104.

Pentru debitorii obligaţi în mod solidar la plata creanţelor bugetare se va

întocmi un singur titlu executoriu.

Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc creanţe

bugetare, se transmit în termen de cel mult 30 de zile de la emitere, spre

executare silită. Dac[titlurile executorii emise de alte organe decât cele

prevăzute la art. 47 alin. 1 (adică de organul de executare competent în a cărui

rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul debitorul, persoană fizică sau

juridică, ori unde acesta este luat în evidenţă fiscală) nu cuprind unul dintre

următoarele elemente: numele şi prenumele sau denumirea debitorului, codul

numeric personal, codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul

sumei datorate, temeiul legal, semnătura organului care l-a emis şi dovada

comunicării acestora, organul de executare va restitui de îndată titlurile

executorii organelor emitente105.

3.3. ORGANELE DE EXECUTARE ŞI COMPETENŢE

Măsuri asiguratorii efectuarea procedurii de executare silită a crenţelor

bugetare cade în sarcina creditorii bugetari care administrează creanţele

bugetare, prin organele proprii, centrale sau teritoriale, după caz, ori cele ale

administraţiei publice locale.

Când creanţele bugetare se încasează, se administrează, se contabilizează

104 Art. 47 alin. 2 din O.G. nr. 61/2003.105 În aceleaşi condiţii, trebuie reţinut că dacă titlul executoriu i-a fost transmis spre

executare de către un alt organ, organul de executare îi va confirma primirea, în termen de 30

de zile.

57

şi se utilizează de instituţiile publice, provenite din venituri proprii, precum şi

cele rezultate din raporturi juridice contractuale, procedura de executare şi

măsurile asiguratorii se aduc la îndeplinire prin organele proprii ale acestor

instituţii publice.

Dacă instituţiile publice transmit titluri executorii privind venituri proprii

spre executare silită organelor Ministerului Finanţelor Publice, sumele astfel

realizate se fac venit la bugetul de stat.

În înţelesul legii, executorii bugetari sunt persoanele din cadrul organelor

de executare abilitate să aducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să

efectueze procedura de executare silită. Executorul bugetar este împuternicit în

faţa debitorului sau a terţilor prin legitimaţie de executor bugetar şi delegaţie în

cauză. În vederea efectuării procedurii de executare silită, competent este

organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile,

coordonarea întregii executări revenind organului în a cărui rază teritorială îşi

are sediul sau domiciliul ori unde este luat în evidenţă fiscală debitorul.

În situaţia în care executarea silită se realizează prin poprire, organul de

executare coordonator poate proceda la aplicarea acestei măsuri de executare

asupra terţului poprit, indiferent de locul unde îşi are sediul sau domiciliul.

Organul de executare care coordonează această activitate poate dispune,

atunci când se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau

de sustragere de la executare silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale

debitorului, indisponibilizarea şi executarea silită a acestora, indiferent de locul

în care se găsesc bunurile. În acest sens, organul de executare coordonator va

sesiza în scris celelalte organe, comunicându-le titlul executoriu în copie

certificată, situaţia debitorului, contul în care se vor vira sumele încasate,

precum şi orice alte date utile pentru identificarea debitorului şi a bunurilor ori

veniturilor urmăribile.

Pentru creanţele bugetare administrate de autorităţile administraţiei

58

publice locale este competent să efectueze procedura de executare silită organul

de executare în a cărui rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul ori este luat

în evidenţă fiscală debitorul, după caz. Când se constată că domiciliul sau

sediul debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, titlul

executoriu împreună cu dosarul executării vor fi trimise acestuia, înştiinţându-

se, dacă este cazul, organul de la care s-a primit titlul executoriu.

Dacă există mai mulţi debitori obligaţi solidar, organul de executare

coordonator este cel în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul ori

este luat în evidenţă fiscală debitorul despre care există indicii că deţine mai

multe venituri sau bunuri urmăribile. Organul de executare coordonator înscrie

în întregime debitul în evidenţele sale şi ia măsuri de executare silită,

comunicând întregul debit fiecărui organ de executare în a cărui rază teritorială

domiciliază sau îşi au sediul ceilalţi codebitori. Organele de executare sesizate

cărora li s-a comunicat debitul, după înscrierea acestuia într-o evidenţă

nominală, vor lua măsuri de executare silită şi vor comunica organului de

executare coordonator sumele realizate în contul debitorului, în termen de 10

zile de la realizarea acestora.

Dacă organul de executare coordonator, care ţine evidenţa întregului

debit, constată că acesta a fost realizat prin actele de executare silită făcute de

el însuşi şi de celelalte organe sesizate, atunci el este obligat să ceară în scris

acestora din urmă să înceteze de îndată executarea silită. Trebuie să mai

reţinem că organele de executare au obligaţia de a face demersurile necesare

pentru identificarea domiciliului sau sediului debitorului, precum şi a bunurilor

şi veniturilor urmăribile ale acestuia. Dacă debitorul nu este găsit la domiciliul

sau la sediul cunoscut, organul de executare este obligat să solicite organelor de

poliţie să facă cercetări, precum şi să ceară relaţii de la oficiul registrului

comerţului sau de la oricare altă persoană fizică sau juridică ori de la alte

organe competente, în scopul stabilirii locului unde se află debitorul şi al

59

obţinerii oricăror date deţinute în legătură cu acesta.

Potrivit art. 55 din OG nr. 61/2003, modificat prin Legea nr. 79/2003, la

cererea organului de executare băncile, organele de poliţie, instituţiile care

gestionează registre publice sau altele asemenea, alte persoane juridice sau

persoane fizice care exercită profesii libere, desfăşurate în mod independent în

condiţiile legii, sunt obligate să furnizeze de îndată în scris datele şi

informaţiile solicitate, în vederea aplicării procedurii de executare silită,

precum şi pentru luarea altor măsuri privind stingerea creanţelor bugetare, chiar

dacă prin legi speciale se dispune altfel, fără perceperea de taxe, tarife,

comisioane sau alte sume106.

Băncile sunt obligate să comunice administraţiei fiscale datele de

identificare ale conturilor pe care le deschid sau le închid titularii lor, forma

juridică pe care aceştia o au şi domiciliul sau sediul acestora, după caz107.

Această comunicare se va face în primele 5 zile ale fiecărei luni referitor la

conturile deschise sau închise în luna anterioară. Comunicarea va fi adresată

organului fiscal subordonat Ministerului Finanţelor Publice, în a cărui rază

teritorială se află societatea bancară. Ministerul Finanţelor Publice împreună cu

Banca Naţională a României vor elabora proceduri privind transmiterea

informaţiilor arătate anterior, cu posibilitatea centralizării informaţiilor la nivel

naţional şi utilizarea mijloacelor informatice108. Executorii bugetari, în vedere

exercitării atribuţiilor ce le revin, potrivit legii, pentru aplicarea procedurii de

executare silită pot:

să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică,

106 Organele de executare sunt obligate să asigure confidenţialitatea informaţiilor primite.107 Aceste informaţii trebuie fi utilizate exclusiv în scopul colectării creanţelor bugetare -

alin. 3, modificat prin Legea nr. 79/2003.108 Totodată, Ministerul Finanţelor Publice, trebuie să transmită, la cererea celorlalţi

creditori bugetari, toate datele deţinute.

60

sau în alte incinte unde acesta îşi păstrează bunurile, în scopul

identificării bunurilor sau valorilor care pot fi executate silit, precum

şi să analizeze evidenţa contabilă a debitorului în scopul identificării

terţilor care datorează sau deţin în păstrare venituri ori bunuri ale

debitorului;

să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale

debitorului, persoană fizică, precum şi să cerceteze toate locurile în

care acesta îşi păstrează bunurile;

să solicite şi să cerceteze orice document sau element material care

poate constitui o probă în determinarea bunurilor proprietate a

debitorului.

Trebuie reţinut că executorul bugetar poate intra în încăperile ce

reprezintă domiciliul sau reşedinţa unei persoane fizice, cu consimţământul

acesteia, iar numai în caz de refuz, organul de executare va cere autorizarea

instanţei judecătoreşti competente potrivit dispoziţiilor Codului de procedură

civilă. Accesul executorului bugetar în locuinţa, în incinta de afaceri sau în

orice altă încăpere a debitorului, persoană fizică sau juridică, se poate efectua

între orele 6,00-20,00109, în orice zi lucrătoare. Executarea începută va putea

continua în aceeaşi zi sau în zilele următoare.

În urma modificărilor aduse art. 59 din O.G. nr. 61/2003, prin Legea nr.

79/2003, se prevede că în absenţa debitorului sau dacă acesta refuză accesul în

oricare dintre încăperile prevăzute de lege, executorul bugetar poate să

pătrundă în acestea în prezenţa unui reprezentant al poliţiei ori al jandarmeriei

sau a altui agent al forţei publice şi a 2 martori majori.

Mai trebuie precizat că pentru fiecare debitor aflat în executare silită se

deschide un dosar de executare care cuprinde toate documentele încheiate în

109 În cazuri temeinic justificate de pericolul înstrăinării unor bunuri, accesul în încăperile

debitorului va avea loc şi la alte ore decât cele menţionate, precum şi în zilele nelucrătoare.

61

cadrul procedurii de executare silită.

Organele de executare pot folosi, oricare dintre modalităţile de executare silită statornicite de prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 61/2003 (aprobată şi modificată, în acelaşi timp prin Legea nr. 79/2003),

respectiv:

executarea silită prin poprire; executarea silită a bunurilor mobile; executarea silită a bunurilor imobile; executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de

rădăcini; executarea silită a unui ansamblu de bunuri.Aceste aspecte urmează să le avem în vedere în continuare, prin

prezentarea în mod distinct a particularităţilor proprii fiecăreia dintre

modalităţile amintite, prin care se poate realiza executarea silită, în domeniul

creanţelor bugetare.

3.4. EXECUTAREA SILITĂ PRIN POPRIRE

Prin procedura popririi sunt supuse executării silite orice sume (urmăribile) care reprezintă (aşa cum rezultă din primul alineat al art. 63 din

O.G. nr. 61/2003):

venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută;

titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau

datorate cu orice titlu debitorului de către terţe persoane sau pe care

acestea le vor datora debitorului şi/sau le vor deţine terţii în viitor în

temeiul unor raporturi juridice existente.

Aceste dispoziţii sunt întregite prin Legea nr. 79/2003, prin introducere

unui nou alineat la art. 63 care arată că în cazul sumelor urmăribile care

venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, băncile sunt autorizate să

efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără a fi necesar, în acest sens,

62

consimţământul titularului de cont. Convertirea urmează a fi stabilită la cursul

de schimb afişat de bancă pentru ziua respectivă.

Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică,

realizate ca angajat, pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau

indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse urmăririi numai în condiţiile

prevăzute de Codul de procedură civilă.

Aşa cum rezultă din art. 65 din O.G. nr. 61/2003 (modificat prin legea nr.

79/2003) poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane

juridice se înfiinţează de către organul de executare printr-o adresă care va fi

trimisă prin scrisoare recomandată, cu dovada de primire, terţului poprit,

împreună cu o copie certificată de pe titlul executoriu. Totodată va fi înştiinţat

şi debitorul despre înfiinţarea popririi. În înţelesul legii, poprirea nu este supusă validării. Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine

executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută

terţului poprit, şi înştiinţarea despre aceasta a debitorului.

În termen de 5 zile de la primirea comunicării, terţul poprit este obligat

să înştiinţeze organul de executare dacă datorează vreo sumă de bani cu orice

titlu debitorului. Poprirea se consideră înfiinţată la data la care terţul poprit,

prin înştiinţarea trimisă organului de executare, confirmă că datorează sume de

bani debitorului, sau la data expirării termenului de 5 zile. După înfiinţarea

popririi terţul poprit este obligat să facă de îndată reţinerile prevăzute de lege şi

să vireze sumele reţinute în contul indicat de organul de executare, comunicând

totodată în scris despre existenţa altor creditori. Dacă sumele datorate

debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul poprit îi va anunţa în scris

despre aceasta pe creditori şi va proceda la distribuirea sumelor potrivit ordinii

de preferinţă stabilită de lege110.

În vederea stingerii creanţelor bugetare, debitorii deţinători de conturi

bancare pot fi urmăriţi prin decontare bancară, caz în care o dată cu 110 Ordinea de preferinţă este stabilită la art. 118 din O.G. nr. 61/2003.

63

comunicarea somaţiei şi a titlului executoriu, o copie certificată de pe acest titlu

va fi introdusă la banca unde se află deschis contul debitorului. Este necesar a fi

înştiinţat şi debitorul cu privire la această măsură.

În măsura în care este necesar, pentru achitarea sumei datorate la data

sesizării băncii, sumele existente, precum şi cele viitoare provenite din

încasările zilnice în conturile în lei şi în valută sunt indisponibilizate. Din

momentul indisponibilizării, respectiv de la data şi ora primirii adresei de

înfiinţare a popririi asupra disponibilităţilor băneşti, băncile nu vor proceda la

decontarea documentelor de plată primite, respectiv la debitarea conturilor

debitorilor, şi nu vor accepta alte plăţi din conturile acestora până la achitarea

integrală a obligaţiilor bugetare, cu excepţia sumelor necesare plăţii drepturilor

salariale.

Dacă debitorul face plata în termenul prevăzut în somaţie, organul de

executare va înştiinţa de îndată în scris băncile pentru sistarea totală sau

parţială a indisponibilizării conturilor şi reţinerilor. În cazul în care titlurile

executorii nu pot fi onorate în aceeaşi zi, băncile vor urmări executarea acestora

din încasările zilnice realizate în contul debitorului. Băncile supuse regimului

de supraveghere specială sau de administrare specială şi care efectuează plăţile

dispuse în limita încasărilor vor deconta zilnic cu prioritate sumele

reprezentând obligaţiile bugetare cuprinse în ordinele de plată emise de debitori

şi/sau creanţe bugetare cuprinse în dispoziţiile de încasare emise de organele de

executare.

Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare că nu datorează vreo

sumă de bani debitorului urmărit, precum şi în cazul în care invocă alte

neregularităţi în legătură cu drepturile şi obligaţiile părţilor privind înfiinţarea

popririi, instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau

sediul terţului poprit, la cererea organului de executare ori a altei părţi

64

interesate, pe baza probelor administrate, va pronunţa menţinerea sau

desfiinţarea popririi.

Judecarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere (art. 68 alin.

2 din O.G. nr. 61/2003 a fost modificat prin Legea nr. 79/2003). Pe baza

hotărârii de menţinere a popririi, care constituie titlu executoriu, organul de

executare poate începe executarea silită a terţului poprit. Dacă popririle

înfiinţate de organul de executare generează imposibilitatea debitorului de a-şi

continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite, creditorul

bugetar poate dispune, la cererea debitorului şi ţinând seama de motivele

invocate de acesta, suspendarea temporară, totală sau parţială a executării silite

prin decontare bancară111.

3.6. EXECUTAREA SILITĂ A BUNURILOR MOBILE

Executarea silită a bunurilor mobile este reglementată de art. 70 şi urm.

din O.G. nr. 61/2003. în virtutea acestui act normativ, „executarea silită a

bunurilor mobile ale debitorului se face prin sechestrarea şi valorificarea

acestora”, în temeiul unui titlu executoriu, chiar dacă acestea se află la un terţ.

Terţul nu se poate opune sechestrării unui bun al debitorului invocând un drept

de gaj ori un privilegiu pe care îl are asupra bunurilor.

Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu

unele excepţii prevăzute de lege. Dacă există o sechestrare anterioară asupra

bunurile mobile, atunci nu mai este necesară o nouă sechestrare. În vederea

asigurării măsurii, la începerea executării silite, executorul bugetar este obligat

să verifice dacă bunurile care fac obiectul executării se găsesc la locul aplicării

sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să

sechestreze alte bunuri ale debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare

nu sunt suficiente pentru stingerea creanţei.111 O dată cu cererea de suspendare debitorul va indica bunurile libere de orice sarcini,

oferite în vederea sechestrării sau alte garanţii legale.

65

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 71 din O.G. nr. 61/2003, nu pot fi

supuse executării silite, fiind necesare vieţii şi muncii debitorului

(persoană fizică), precum şi familiei sale, următoarele bunuri (alin. 1):

bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la

formarea profesională, precum şi cele strict necesare exercitării

profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele

necesare desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele,

seminţele, îngrăşămintele, furajele şi animalele de producţie şi de

lucru;

bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi

familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai

multe de acelaşi fel;

alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 2 luni, iar

dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict

necesare până la noua recoltă;

combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi

pentru prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de iarnă;

obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii

persoanelor bolnave;

bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.

În completare, alin. 2 al art. 71, din acelaşi act normativ instituie regula

că nu sunt exceptate de la executare silită bunurile debitorului persoană fizică

necesare desfăşurării activităţii de comerţ. Executorul bugetar care aplică

sechestrul trebuie să încheie un proces-verbal de sechestru112, care trebuie

să cuprindă: denumirea organului de executare; indicarea locului, a datei şi a

orei când s-a făcut sechestrul; numele şi prenumele executorului bugetar care

aplică sechestrul, numărul legitimaţiei şi al delegaţiei; numărul dosarului de

112 Art. 72 alin. 2 din OG nr. 61/2003.

66

executare, data şi numărul de înregistrare a somaţiei, precum şi titlul executoriu

în baza căruia se face executarea silită; temeiul legal în baza căruia se face

executarea silită; sumele datorate pentru a căror executare se aplică sechestrul,

inclusiv cele reprezentând dobânzi, penalităţi şi penalităţi de întârziere,

menţionându-se şi cota acestora, precum şi actul normativ în baza căruia a fost

stabilită obligaţia de plată; numele, prenumele şi domiciliul debitorului

persoană fizică ori, în lipsa acestuia, ale persoanei majore ce locuieşte

împreună cu debitorul sau denumirea şi sediul debitorului, numele, prenumele

şi domiciliul altor persoane majore care au fost de faţă la aplicarea sechestrului,

precum şi alte elemente de identificare a acestor persoane; descrierea bunurilor

mobile sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia, după aprecierea

executorului bugetar, pentru identificarea şi individualizarea acestora,

menţionându-se starea de uzură şi eventualele semne particulare ale fiecărui

bun, precum şi dacă s-au luat măsuri spre neschimbare, cum sunt punerea de

sigilii, custodia ori ridicarea de la locul unde se află, sau de administrare ori

conservare a acestora, după caz; menţiunea că evaluarea se va face înaintea

începerii procedurii de valorificare, în cazul în care executorul bugetar nu a

putut evalua bunul deoarece acesta necesită cunoştinţe de specialitate;

menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa unui drept de gaj,

ipotecă ori privilegiu, după caz, constituit în favoarea unei alte persoane pentru

bunurile sechestrate; numele, prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au lăsat

bunurile, precum şi locul de depozitare a acestora, după caz; eventualele

obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea sechestrului; menţiunea că, în

cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de

sechestru debitorul nu plăteşte obligaţiile bugetare, se va trece la valorificarea

bunurilor sechestrate; semnătura executorului bugetar care a aplicat sechestrul

67

şi a tuturor persoanelor care au fost de faţă la sechestrare113.

Câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se predă debitorului

sub semnătură sau i se comunică la domiciliul ori sediul acestuia, precum şi,

atunci când este cazul, custodelui, acesta din urmă semnând cu menţiunea de

primire a bunurilor în păstrare.

Odată cu întocmirea procesului-verbal de sechestru bunurile sechestrate

sunt indisponibilizate. Pe timpul cât durează executarea silită debitorul nu

poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată de organul competent;

în caz contrar, cel vinovat de nerespectarea acestei interdicţii, va răspunde

potrivit legii. Actele de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării

sunt lovite de nulitate absolută.

Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a

creditorului sau a altei persoane desemnate de organul de executare sau de

executorul bugetar, după caz, ori vor fi ridicate şi depozitate de către acesta. În

cazul în care bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane

desemnate conform legii şi când se constată că există pericol de substituire sau

de degradare, executorul bugetar poate aplica sigiliul asupra bunurilor.

Dacă bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în valută,

titluri de valoare, obiecte din metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă,

colecţii de valoare, acestea se ridică şi se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare,

la unităţile specializate. Persoana care primeşte bunurile în custodie trebuie să

semneze procesul-verbal de sechestru. În situaţia în care custodele este o altă

persoană decât debitorul sau creditorul, organul de executare îi va stabili

acestuia o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.

În cazurile în care nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru realizarea

integrală a creanţei bugetare şi la începerea executării silite se constată că există

113 Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau nu vrea să semneze, executorul bugetar

va menţiona această împrejurare.

68

pericolul evident de înstrăinare, substituire sau sustragere de la urmărire a

bunurilor urmăribile ale debitorului, sechestrarea lor va fi aplicată o dată cu

comunicarea somaţiei. În vederea valorificării organul de executare este obligat

să verifice dacă bunurile sechestrate se găsesc la locul menţionat în procesul-

verbal de sechestru, precum şi dacă nu au fost substituite sau degradate.

Atunci când bunurile sechestrate găsite cu ocazia verificării nu sunt

suficiente pentru realizarea creanţei bugetare, organul de executare este obligat

să verifice dacă bunurile sechestrate se găsesc la locul menţionat în procesul-

verbal de sechestru, precum şi dacă nu au fost substituite sau degradate. Când

bunurile sechestrate găsite cu ocazia verificării nu sunt suficiente pentru

realizarea creanţei bugetare, organul de executare va face investigaţiile

necesare pentru identificarea şi urmărirea altor bunuri ale debitorului.

În cazul în care se constată că bunurile nu se găsesc la locul menţionat în

procesul-verbal de sechestru, au fost substituite sau degradate, executorul

bugetar încheie un proces-verbal de constatare. Dacă se sechestrează şi bunuri

gajate pentru garantarea creanţelor altor creditori, organul de executare le va

trimite şi acestora câte un exemplar din procesul-verbal de sechestru.

Executorul bugetar care constată că bunurile fac obiectul unui sechestru

anterior va consemna aceasta în procesul-verbal, la care va anexa o copie de pe

procesele-verbale de sechestru respective. Prin acelaşi proces-verbal va declara

sechestrate, când este necesar, şi alte bunuri pe care le va identifica. Bunurile

înscrise în procesele-verbale de sechestru încheiate anterior se consideră

sechestrate şi în cadrul noii executări silite. Dacă executorul bugetar constată că

în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârşit fapte care pot constitui

infracţiuni, va consemna aceasta în procesul-verbal de sechestru şi va sesiza de

îndată organele de urmărire penală competente.

3.6. EXECUTAREA SILITĂ A BUNURILOR IMOBILE

69

În înţelesul art. 79 alin. 1 din O.G. nr. 61/2003, sunt supuse executării

silite bunurile imobile proprietate a debitorului; executarea silită imobiliară se

întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de

Codul civil, care nu pot fi urmărite decât o dată cu imobilul (alin. 2 art. 79). În

situaţia în care debitorul este o persoană fizică, legea prevede că spaţiul minim

locuit de acesta şi familia sa nu poate fi supus executării silite. Totuşi, ca o

excepţie de la cele amintite, legea arată că, prevederile enunţate anterior nu

devin aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru stingerea

creanţelor bugetare rezultate din săvârşirea de infracţiuni, precum şi în cazul

stabilirii răspunderii asociaţilor şi/sau administratorilor societăţilor comerciale

debitoare. Executorul bugetar care aplică sechestrul încheie un proces-

verbal de sechestru. Sechestrul aplicat constituie ipotecă legală. Pentru

bunurile imobile sechestrate organul de executare care a instituit sechestrul va

solicita de îndată Biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare,

anexând un exemplar al procesului-verbal de sechestru. Biroul de carte funciară

va comunica organelor de executare, la cererea acestora, celelalte drepturi reale

şi sarcini care grevează imobilul urmărit, precum şi titularii acestora, care vor fi

înştiinţaţi de către organul de executare şi chemaţi la termenele fixate pentru

vânzarea bunului imobil şi distribuirea preţului.

La întocmirea procesului-verbal de sechestru şi în tot cursul executării

silite organul de executare poate numi un administrator-sechestru, dacă această

măsură este necesară pentru administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a

arendei şi a altor venituri obţinute din administrarea acestuia, inclusiv pentru

apărarea în litigii privind imobilul respectiv. Poate fi numit administrator-

sechestru creditorul; debitorul; ori altă persoană fizică sau juridică.

Administratorul-sechestru va consemna veniturile la unităţile abilitate şi

va depune recipisa la organul de executare. Când administrator-sechestru este

numită o altă persoană decât creditorul sau debitorul, organul de executare îi va

70

fixa o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă. După primirea

procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita organului de executare,

în termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata integrală a obligaţiei

bugetare, inclusiv cheltuielile de executare, să se facă din veniturile bunului

imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni. De la

data aprobării cererii debitorului executarea silită începută asupra bunului

imobil se suspendă. Pentru motive temeinice organul de executare poate relua

executarea silită imobiliară înainte de expirarea termenului de 6 luni.

3.7. EXECUTAREA SILITĂ A FRUCTELOR NECULESEŞI A RECOLTELOR PRINSE DE RĂDĂCINI114

Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini,

care sunt ale debitorului, se efectuează în acelaşi fel cu prevederile referitoare

la bunurile imobile; iar pentru executarea silită a recoltelor şi fructelor culese

sunt aplicabile prevederile legale privind bunurile mobile. Pentru aceste

situaţii, organul de executare va hotărî, după caz, valorificarea fructelor

neculese sau a recoltelor aşa cum sunt prinse de rădăcini sau după ce vor fi

culese.

3.8. EXECUTAREA SILITĂ A UNUI ANSAMBLU DE BUNURI115

Bunurile mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului pot fi

valorificate în ansamblu dacă organul de executare apreciază că astfel acestea

pot fi vândute mai rapid ori în condiţii mai avantajoase. Pentru executarea silită

a acestor bunuri organul de executare va proceda la sechestrarea acestora116.114 Aceste aspecte sunt reglementate în Secţiunea a 4-a intitulată „Executarea silită a

fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini”, respectiv art. 88 şi 89 din O.G. nr.

61/2003.115 Art. 90 şi 91 din O.G . nr. 61/2003, cuprinse în Secţiunea a V-a din acest act normativ

denumită „Executarea silită a unui ansamblu de bunuri”.116 Prevederile art. 70-89 privind executarea silită asupra bunurilor mobile şi imobile,

precum şi ale art. 111 privind vânzarea bunurilor imobile cu plata preţului în rate, se aplică

71

3.9. VALORIFICAREA BUNURILOR MOBILE

ŞI IMOBILE. ELIBERAREA ŞI DISTRIBUIREA SUMELOR

REALIZATE PRIN EXECUTAREA SILITĂ

Legea dispune că în cazul în care obligaţia bugetară nu este plătită în

termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru, se va

proceda la valorificarea bunurilor sechestrate, cu excepţia situaţiilor în care,

potrivit legii, instanţa judecătorească a dispus desfiinţarea sechestrului,

suspendarea sau amânarea executării.

Art. 93 alin. 2 (din O.G. nr. 61/2003, modificat prin legea nr. 79/2003),

prevede că înaintea valorificării bunurilor acestea vor fi evaluate, situaţie în

care organul de executare va apela la organe şi persoane de specialitate, a căror

selectare nu este supusă reglementărilor privind achiziţiile publice şi care sunt

obligate să îşi îndeplinească atribuţiile ce le revin în acest sens. Ca urmare a

introducerii alin. 21 prin Legea nr. 79/2003, aceste dispoziţii sunt completate, în

sensul că, organul de executare trebuie să actualizeze preţul de evaluare, în

funcţie de rata inflaţiei. Totodată, organul de executare va proceda la o nouă

evaluare, atunci când consideră că această măsură se impune.

Valorificarea bunurilor sau a unui ansamblu de bunuri mobile şi/sau

imobile se face prin (aşa cum dispune art. 94 din OG nr. 61/2003, modificat

prin Legea nr. 79/2003):

înţelegerea părţilor;

vânzare directă;

prin vânzare la licitaţie publică;

vânzare în regim de consignaţie, numai în cazul bunurilor

mobile;

în mod corespunzător.

72

alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor

prin case de licitaţii, agenţii imobiliare sau societăţi de brokeraj.

Vânzarea se poate face de îndată după sechestrarea bunurilor, dacă

acestea sunt supuse pericolului degradării sau alterării. Dacă din cauza unei

contestaţii sau a unei învoieli între părţi data, locul sau ora vânzării directe sau

la licitaţie a fost schimbată de organul de executare, se vor face alte publicaţii şi

anunţuri.

Valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor se realizează de

debitorul însuşi, cu acordul organului de executare, astfel încât să se asigure o

recuperare corespunzătoare a creanţelor bugetare. Debitorul este obligat să

prezinte, în scris, organului de executare propunerile ce i s-au făcut şi nivelul

de acoperire a creanţelor bugetare, indicând numele şi adresa potenţialului

cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă va achita preţul propus

(art. 95 din OG nr. 61/2003, modificat prin Legea nr. 79/2003).

Preţul propus de cumpărător nu poate fi mai mic decât preţul de evaluare.

Organul de executare, după analiza propunerilor va comunica aprobarea

indicând termenul şi contul bugetar în care preţul bunului va fi virat de

cumpărător. Valorificarea bunurilor prin vânzare directă se poate realiza

în următoarele cazuri:

pentru bunurile supuse pericolului degradării sau alterării;

înaintea începerii procedurii de valorificare prin licitaţie, dacă se

recuperează integral creanţa bugetară;

pe parcursul procedurii de valorificare prin licitaţie sau după

finalizarea ei, dacă bunul nu a fost vândut şi o persoană oferă cel

puţin preţul de evaluare.

Vânzarea directă se realizează prin încheierea unui proces-verbal care

constituie titlu de proprietate, iar dacă organul de executare înregistrează mai

multe cereri, va vinde bunul persoanei care oferă cel mai mare preţ faţă de

73

preţul de evaluare.

Pentru valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitaţie,

organul de executare este obligat să efectueze publicitatea vânzării cu cel puţin

10 zile înainte de data fixată pentru desfăşurarea licitaţiei.

Publicitatea vânzării se realizează prin afişarea anunţului privind

vânzarea la sediul organului de executare, al primăriei în a cărei rază teritorială

se află bunurile sechestrate, la sediul şi domiciliul debitorului, la locul vânzării,

dacă acesta este altul decât cel unde se află bunurile sechestrate, pe imobilul

scos la vânzare, în cazul vânzării bunurilor imobile şi prin anunţuri într-un

cotidian naţional de largă circulaţie, într-un cotidian local, în pagina de

Internet, după caz, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi

prin alte modalităţi prevăzute de lege. Vor fi înştiinţaţi despre data, ora şi locul

licitaţiei şi debitorul, custodele, administratorul-sechestru, precum şi titularii

drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează bunul urmărit (art. 97 alin. 2 şi 3

din O.G. nr. 61/2003, modificate prin Legea nr. 79/2003).

Anunţul privind vânzarea trebuie să cuprindă: denumirea şi sediul

organului de executare; numărul dosarului de executare; numele şi domiciliul

ori, după caz, denumirea şi sediul debitorului; bunurile care se oferă spre

vânzare şi descrierea lor sumară; preţul de evaluare ori preţul de pornire al

licitaţiei, în cazul vânzării la licitaţie, pentru fiecare bun oferit spre vânzare;

indicarea, dacă este cazul, a drepturilor reale şi a privilegiilor care grevează

bunurile; data, ora şi locul vânzării; invitaţia, pentru toţi cei care pretind vreun

drept asupra bunurilor, să înştiinţeze despre aceasta organul de executare

înainte de data stabilită pentru vânzare; invitaţia către toţi cei interesaţi în

cumpărarea bunurilor să se prezinte la termenul de vânzare la locul fixat în

acest scop şi până la acel termen să prezinte oferte de cumpărare; menţiunea că

ofertanţii sunt obligaţi să depună, în cazul vânzării prin licitaţie, până la

termenul de vânzare, o taxă de participare reprezentând 10% din preţul de

74

pornire al licitaţiei; data afişării publicaţiei de vânzare; semnătura executorului

bugetar şi ştampila organului de executare. Licitaţia se ţine la locul unde se află

bunurile sechestrate sau la locul stabilit de organul de executare. Debitorul este

obligat să permită ţinerea licitaţiei în spaţiile pe care le deţine, dacă sunt

adecvate acestui scop. La termenele fixate pentru ţinerea licitaţiei executorul

bugetar va da citire mai întâi anunţului de vânzare şi apoi ofertelor scrise

primite.

Dacă la prima licitaţie nu s-au prezentat ofertanţi sau nu s-a obţinut cel

puţin preţul de pornire al licitaţiei, organul de executare va fixa un termen în

cel mult 30 de zile, în vederea ţinerii celei de a doua licitaţii. Dacă nu s-a

obţinut preţul de pornire nici la a doua licitaţie ori nu s-au prezentat ofertanţi,

organul de executare va fixa un termen în cel mult 30 de zile, în vederea ţinerii

celei de a treia licitaţii. La a treia licitaţie creditorii urmăritori sau intervenienţi

nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 55% din

preţul de evaluare. Pentru fiecare termen de licitaţie se va face o nouă

publicitate a vânzării. După licitarea fiecărui bun se va întocmi un proces-

verbal privind desfăşurarea şi rezultatul licitaţiei117.

În ceea ce priveşte eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin

executarea silită, de asemenea, trebuie făcute mai multe precizări. Astfel, în

primul rând trebuie reţinut că suma realizată după începerea executării silite

reprezintă totalitatea sumelor încasate după emiterea somaţiei.

Creanţele bugetare înscrise în titlul executoriu se sting cu sumele

realizate în ordinea vechimii, mai întâi creanţa principală şi apoi accesoriile

acesteia. Dacă suma ce reprezintă atât creanţa bugetară, cât şi cheltuielile de

executare este mai mică decât suma realizată prin executare silită, cu diferenţa

se va proceda la compensare, sau se restituie, la cerere, debitorului.

117 Procesul verbal de adjudecare trebuie să cuprindă menţiunile arătate la art. 112 din OG

nr. 61/2003.

75

Când executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când până

la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare au depus şi alţi

creditori titlurile lor, organele competente vor proceda la distribuirea sumei

potrivit următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:

creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea

şi conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie;

creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora,

pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru

întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru

incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor,

refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în

cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţele reprezentând

obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea

integrităţii corporale sau a sănătăţii;

creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii

sau de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor

de existenţă;

creanţele bugetare provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte

sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului

trezoreriei statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor

locale şi bugetelor fondurilor speciale;

creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;

creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor

pricinuite proprietăţii publice prin fapte ilicite;

creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse,

prestări de servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau

arenzi;

76

creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau

bugetelor locale;

alte creanţe.

Pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu

prevede altfel, suma realizată din executare se repartizează între creditori

proporţional cu creanţa fiecăruia. Creditorii bugetari care au un privilegiu prin

efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de publicitate sau posesie a bunului

mobil au prioritate la distribuirea sumei rezultate din vânzare faţă de alţi

creditori care au garanţii reale asupra bunului respectiv. Accesoriile creanţei

principale prevăzute în titlul executoriu vor urma ordinea de preferinţă a

creanţei principale. În cazul vânzării bunurilor grevate printr-un drept de gaj,

ipotecă sau alte drepturi reale, organul de executare este obligat să îi înştiinţeze

din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost conservate aceste sarcini,

pentru a participa la distribuirea preţului.

Creditorii care nu au participat la executarea silită pot depune titlurile lor

în vederea participării la distribuirea sumelor realizate prin executare silită,

numai până la data întocmirii de către organele de executare a procesului-

verbal privind eliberarea sau distribuirea acestor sume. Eliberarea sau

distribuirea sumei rezultate din executarea silită se va face numai după

trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când organul de

executare va proceda, după caz, la eliberarea sau distribuirea sumei, cu

înştiinţarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile.

Cu privire la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea

silită executorul bugetar va întocmi de îndată un proces-verbal, care se va

semna de toţi cei prezenţi la aceasta. Cel nemulţumit de modul în care se face

eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită poate cere

executorului bugetar să consemneze în procesul-verbal obiecţiile sale; după

77

întocmirea procesului-verbal nici un creditor nu mai este în drept să ceară să

participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.

78

CAPITOLUL 4

CONTESTAŢIA LA EXECUTAREA SILITĂ

Titlul V din Ordonanţa nr. 61/2003 reglementează instituţia contestaţiei

la executare silită, stabilind în acest sens, în art. 124 că persoanele interesate

pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare silită efectuat cu

încălcarea dispoziţiilor legale de către organele de executare, precum şi în cazul

în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile

legii.

Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, atunci când acest titlu nu reprezintă o

hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă

pentru contestarea lui nu există o procedură care să prevadă posibilitatea ca

instanţa competentă să se pronunţe asupra acestuia.

Termenul în care se poate face contestaţia, este de 15 zile, sub sancţiunea decăderii, de la data când:

contestatorul a luat cunoştinţă de executarea ori de actul de

executare pe care le contestă, din comunicarea somaţiei sau din altă

înştiinţare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării

executării silite sau în alt mod;

contestatorul a luat cunoştinţă de refuzul organului de executare de a

îndeplini un act de executare (în aceleaşi condiţii amintite pentru

prima situaţie);

cel interesat a luat cunoştinţă de eliberarea sau distribuirea sumelor

pe care le contestă.

Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de

proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă cel

mai târziu în termen de 15 zile după efectuarea executării. Neintroducerea

contestaţiei în termenul prevăzut delege nu îl împiedică pe ce de-al treilea să îşi

79

realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.

Art. 126 din O.G. nr. 61/2003, modificat prin Legea nr. 79/2003,

dispune: contestaţia se introduce la judecătoria în a cărei rază teritorială se află

sediul organului de executare şi se judecă în procedură de urgenţă.

Contestaţia la executare se face cu condiţia depunerii numai de către

persoanele juridice a unei cauţiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate,

la unitatea teritorială a trezoreriei statului. Dovada privind plata cauţiunii va

însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului, fără de care aceasta nu va

putea fi înregistrată. Verificarea cuantumului cauţiunii se va efectua de

judecătorul de serviciu la data înregistrării cererii. La judecarea contestaţiei

instanţa va cita şi organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc

bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, îşi are sediul sau

domiciliul terţul poprit.

Instanţa poate decide, la cererea părţii interesate în cadrul contestaţiei la

executare şi asupra împărţirii bunurilor pe care debitorul le deţine în proprietate

comună cu alte persoane.

În cazul în care instanţa admite contestaţia la executare, sau după caz,

dispune anularea actului de executare contestat sau îndreptarea acestuia,

anularea ori încetarea executării înseşi, anularea sau lămurirea titlului

executoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.

În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseşi şi anulării titlului executoriu, instanţa poate dispune prin

aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din

valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.

În cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la

cererea organului de executare, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin

întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va

fi obligat şi la plata unei amenzi118.

118 Cuantumul amenzii este stabilit de lege de la 500.000 lei la 10.000.000 lei.

80

CAPITOLUL 5

CONSIDERAŢII FINALE

Din cele mai vechi timpuri ale organizării judiciare, s-a simţit nevoia

aducerii la îndeplinire a hotărârilor date de judecător, modalităţile variind după

timp şi loc. Într-o primă perioadă a dreptului roman, executarea silită a avut

caracter penal şi extrajudiciar, debitorul neplatnic fiind considerat un delicvent,

răspunzând cu persoana sa de plata datoriilor. Astfel, creditorul putea ucide sau

vinde pe debitor, iar dacă erau mai mulţi creditori, împărţeau între ei corpul

debitorului comun, patrimoniul acestuia fiind confiscat şi împărţit.

Acest mod de executare a obligaţiei, îndreptat contra persoanei

debitorului, a fost depăşit odată ce a fost instituită procedura „formulară”

(procedura formulară a fost introdusă prin Lex Aehutia, în jurul anului 150,

î.Ch). Aceasta, în primele timpuri, s-a desfăşurat înaintea pretorului, fiind

instituită prin „Legis actio per manus injectionem” şi consfinţită de Legea celor

XII Table.

O nouă perioadă în procedura executării silite la romani a început odată

cu apariţia legii Poetelia Papiria în anul 314 î.Ch. Această lege a temperat

asprimea vechiului sistem, hotărându-se ca bunurile debitorului să fie afectate

despăgubirii creditorilor. Poate că există o legătură între această ultimă situaţie

juridică şi aceea care a rezultat mai târziu, procedură care cunoaşte două faze,

şi anume: prima fază - creditorii sunt instalaţi în patrimoniul debitorului, spre a-

şi exercita drepturile asupra bunurilor acestuia; a doua fază - se trecea direct la

lichidarea patrimoniului debitorului prin vinderea în bloc la licitaţie publică a

bunurilor acestuia.

Astfel, din momentul apariţiei legii Poetelia Papiria, este cert că paralel

cu procedura executării personale, denumită constrângere corporală, a apărut şi

procedura executării asupra bunurilor, procedură la baza căreia stă principiul

81

conform căruia creditorul are un drept de urmărire asupra patrimoniului

debitorului, când acesta nu-şi execută obligaţiunea.

Mai târziu, în epoca modernă, odată cu îndulcirea moravurilor, datorită

în mare parte şi influenţei produse de curentul umanizării pedepselor penale, a

cărei paternitate o are Cesare Becaria Bonesana, precum şi a influenţelor

produse de operele filozofice şi literare care abundă în Franţa şi Italia în sec.

XVIII, noile principii ale executării silite sunt înscrise în Codul Napoleon,

accentul fiind pus exclusiv pe executarea asupra bunurilor debitorului.

Singurele reminiscenţe ale executării silite asupra persoanei au fost în

dreptul francez, fiind aplicată pedeapsa închisorii pentru exercitarea unei

presiuni asupra debitorului recalcitrant, pedeapsă înscrisă în articolele 1059-

1070 ale Codului Napoleon.

În dreptul român, aceasta a fost cunoscută prin „Legea pentru

Constrângerea corporală” din 12 septembrie 1864, dar această procedura nu a

reuşit să supravieţuiască. În Franţa, o lege din 22 iulie 1867 a suprimat

constrângerea corporală în materie civilă şi comercială. Dacă în România o

asemenea lege nu a intervenit pentru abrogarea expresă a Legii Constrângerii

corporale‚ aceasta se datorează faptului că legea amintită nu a fost niciodată

pusă în aplicare, ea constituind astăzi numai un exemplu de interes didactic cu

privire la abrogarea prin desuetudine a unei legi.

Aşadar, privită din perspectiva sa istorică, instituţia executării silite mai

reţine în prezent doar caracter de executare exclusivă asupra patrimoniului

debitorului, caracter care stă la baza dreptului modern, în comparaţie cu

caracterul de executare asupra persoanei, de esenţa vechilor legislaţii.

Redactorii Codului Napoleon şi, 60 de ani mai târziu, redactorii Codului

civil român au consfinţit principiul executării asupra patrimoniului debitorului

prin două texte, şi anume: art. 1718: „oricine este obligat personal, este ţinut

de a-şi îndeplini îndatoririle sale, cu toate bunurile sale, mobile şi imobile,

82

prezente şi viitoare”, reiterând principiul dreptului de gaj al creditorului asupra

bunurilor debitorului; art. 1718: „bunurile unui debitor servesc spre asigurarea

comună a creditorilor săi şi preţul lor se împarte între ei prin analogie, afară

de cazul când există între creditori cauze legitime de preferinţă”.

Cartea a V-a din Codul de procedură civilă, unde se află înscrisă materia

execuţiei silite, aminteşte, în art. 372, că executarea silită se va urmări: în

virtutea unei hotărâri judecătoreşti; în virtutea unui titlu executor. Sub acelaşi

capitol I, în art. 379, este enunţat, în mod imperativ, principiul potrivit căruia

„nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât

în virtutea unui titlu executor sau a unei hotărâri date cu executarea provizorie

şi pentru o datorie certă şi lichidă”. Astfel, persoana denumită în termeni

generici „creditor”, odată ce se află în posesiunea unei hotărâri judecătoreşti -

care recunoaşte existenţa unui drept asupra patrimoniului altei persoane -

denumită „debitor”, va putea să îl realizeze pe căile instituite de procedura

execuţiei silite.

Fie că „titlul” este constituit din hotărâri judecătoreşti, fie că el este

alcătuit din acte autentice, acestea trebuie să îndeplinească însă o condiţie

prealabilă pentru a putea fi pornită la executarea lor silită. Ambele titluri

trebuie să fie învestite cu formulă executorie, care se încuviinţează de către

judecătorul competent după ce, în prealabil, acesta a verificat dacă titlul

judecătoresc este desăvârşit sau dacă obligaţia înscrisă în actul autentic este

certă, lichidă şi exigibilă, respectiv dacă este susceptibilă de executare.

Din clipa în care a fost aplicată formula executorie pe o hotărâre

judecătorească sau pe un act autentic, acesta capătă denumirea de „titlu

executor” şi devine susceptibil, în orice moment, de executare silită, prin

intermediul organelor administrative şi forţei publice.

Regula după care hotărârile judecătoreşti nu pot fi executate decât după

ce au devenit „irevocabile” şi au fost învestite cu formula executorie, suferă o

83

singură excepţie: cazul hotărârilor date cu execuţie provizorie (art. 278-279 C.

proc. civ.).

În prezent, sediul materiei procedurii judiciare a executării silite

imobiliare se află înscris în Cartea a V-a (art. 372 şi urm.) „Despre executarea

silită”, a Codului de procedură civilă, care a suferit numeroase modificări, cea

mai importantă modificare a Codului de procedură civilă fiind dată prin

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 138/2000.

Referitor la aspectele care ne-au interesat în mod special pe parcursul

lucrării - executarea silită a creanţelor bugetare - în prezent sediul materiei este

dat de Ordonanţa Guvernului nr. 61/2003 (aprobată şi modificată prin

legea nr. 79/2003), a abrogat Ordonanţa nr. 11/1996.

84