35
II. EXEMPLIFICĂRI DE PLANURI ŞI PREDICI DEZVOLTATE PENTRU PRINCIPALELE GENURI OMILETICE AFLATE ÎN UZ OMILIE EXEGETICĂ: La Duminica după Înălţarea Sf. Cruci (Marcu, VIII, 34-38 şi XI, 1) 1 . [PLAN. Introducere: - începutul anului bisericesc oferă două ajutoare puternice drept- măritorilor creştini: Prea Sfânta Cruce şi glasul Domnului din Sfânta Evanghelie; Tratare: - analizarea individuală a versetelor pericopei evanghelice, în acord cu învăţătura de credinţă ortodoxă; Încheierea: - îndemn la ascultarea glasului Domnului, păstrat în poruncile Sale.] Omilia propriu-zisă. 2 Cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că am ajuns la începutul anului bisericesc, unde aflăm două ajutoare tari şi puternice pentru ostenelile noastre în calea ce ni se deschide înainte. Unul dintre acestea este Prea Sfânta Cruce, lemnul cel de viaţă dătător, bucuria lumii, puterea credincioşilor, întărirea drepţilor, nădejdea păcătoşilor. Pentru acesta, Sfânta Biserică o pune pe dânsa înaintea noastră, ca, în evlavie închinându-ne ei, să luăm har şi putere în greutatea drumului nostru dintr-un an întreg. Celălalt ajutor este glasul Domnului din Evanghelia de astăzi, care ne cheamă să ne ridicăm crucea noastră şi să mergem după Hristos, şi ne îndeamnă să ne mântuim sufletele noastre. Să ascultăm deci, cu evlavie, tâlcuirea cuprinsului Evangheliei de astăzi, care ne spune că: Domnul a zis: oricine doreşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Câtă înţelepciune dumnezeiască, fraţi creştini, şi câtă iubire de oameni! Domnul Hristos nici nu sileşte pe cineva, deşi are putere, şi nici nu porunceşte, deşi este stăpân, ci fiecăruia, lăsându-i slobodă stăpânirea de sine însuşi, ca un iubitor de oameni, cheamă la Sine pe toţi oamenii, pentru că voieşte mântuirea tuturor, zicând: Cel care, după a sa socoteală şi dintr-a sa voinţă, vrea să vină după Mine, adică să fie ucenic al Meu, urmând poruncile Mele, acela trebuie să facă trei lucruri: să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Învăţătura pe scurt a acestor cuvinte evanghelice pe care am arătat-o mai pe larg la tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Duminica a treia a sfântului şi marelui Post este: Cel care voieşte să se facă ucenic al lui Iisus Hristos, trebuie să se lepede şi să urască orice păcat, să omoare toate patimile şi toate poftele lui cele rele şi să urmeze învăţăturilor lui Iisus Hristos. Arătând Domnul pentru ce cere aceste trei lucruri de la ucenicii Săi, mai departe a zis: Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine, şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Sufletul omului este nemuritor şi omul nu poate să-l piardă din cauza dragostei sale faţă de Iisus Hristos şi faţă de Evanghelia Sa. Prin aceste cuvinte, Iisus Hristos nu vorbeşte despre fiinţa sufletului, ci despre poftele şi păcatele lui cele rele. Deci, cel care va pierde păcatele cele rele ale sufletului său: mândria, zavistia, ura, nemilostivirea şi celelalte patimi şi răutăţi ale lui, nu pentru făţărnicie, sau pentru iubirea de slavă, ci pentru dragostea faţă de Iisus Hristos şi pentru păzirea poruncilor Evangheliei, acela îşi va mântui sufletul său şi va moşteni viaţa cea veşnică. Iar cel ce va căuta să-şi 1 Din Tâlcuirea Evangheliilor şi Cazaniilor, alcătuite de P. F. Justinian patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – după Kiriakodromul lui Nichifor Teodoche, Bucureşti, 1960, p. 593–596. 2 Omilia va fi precedată, desigur, de formula de adresare.

Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

II. EXEMPLIFICĂRI DE PLANURI ŞI PREDICI DEZVOLTATE PENTRU PRINCIPALELE GENURI OMILETICE AFLATE ÎN UZ

OMILIE EXEGETICĂ: La Duminica după Înălţarea Sf. Cruci (Marcu, VIII, 34-38 şi XI, 1)1.

[PLAN. Introducere: - începutul anului bisericesc oferă două ajutoare puternice drept-măritorilor creştini: Prea Sfânta Cruce şi glasul Domnului din Sfânta Evanghelie;

Tratare: - analizarea individuală a versetelor pericopei evanghelice, în acord cu învăţătura de credinţă ortodoxă;

Încheierea: - îndemn la ascultarea glasului Domnului, păstrat în poruncile Sale.] Omilia propriu-zisă.2 Cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că am ajuns la începutul

anului bisericesc, unde aflăm două ajutoare tari şi puternice pentru ostenelile noastre în calea ce ni se deschide înainte. Unul dintre acestea este Prea Sfânta Cruce, lemnul cel de viaţă dătător, bucuria lumii, puterea credincioşilor, întărirea drepţilor, nădejdea păcătoşilor. Pentru acesta, Sfânta Biserică o pune pe dânsa înaintea noastră, ca, în evlavie închinându-ne ei, să luăm har şi putere în greutatea drumului nostru dintr-un an întreg. Celălalt ajutor este glasul Domnului din Evanghelia de astăzi, care ne cheamă să ne ridicăm crucea noastră şi să mergem după Hristos, şi ne îndeamnă să ne mântuim sufletele noastre. Să ascultăm deci, cu evlavie, tâlcuirea cuprinsului Evangheliei de astăzi, care ne spune că:

Domnul a zis: oricine doreşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

Câtă înţelepciune dumnezeiască, fraţi creştini, şi câtă iubire de oameni! Domnul Hristos nici nu sileşte pe cineva, deşi are putere, şi nici nu porunceşte, deşi este stăpân, ci fiecăruia, lăsându-i slobodă stăpânirea de sine însuşi, ca un iubitor de oameni, cheamă la Sine pe toţi oamenii, pentru că voieşte mântuirea tuturor, zicând: Cel care, după a sa socoteală şi dintr-a sa voinţă, vrea să vină după Mine, adică să fie ucenic al Meu, urmând poruncile Mele, acela trebuie să facă trei lucruri: să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Învăţătura pe scurt a acestor cuvinte evanghelice pe care am arătat-o mai pe larg la tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Duminica a treia a sfântului şi marelui Post este: Cel care voieşte să se facă ucenic al lui Iisus Hristos, trebuie să se lepede şi să urască orice păcat, să omoare toate patimile şi toate poftele lui cele rele şi să urmeze învăţăturilor lui Iisus Hristos. Arătând Domnul pentru ce cere aceste trei lucruri de la ucenicii Săi, mai departe a zis:

Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine, şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui.

Sufletul omului este nemuritor şi omul nu poate să-l piardă din cauza dragostei sale faţă de Iisus Hristos şi faţă de Evanghelia Sa. Prin aceste cuvinte, Iisus Hristos nu vorbeşte despre fiinţa sufletului, ci despre poftele şi păcatele lui cele rele. Deci, cel care va pierde păcatele cele rele ale sufletului său: mândria, zavistia, ura, nemilostivirea şi celelalte patimi şi răutăţi ale lui, nu pentru făţărnicie, sau pentru iubirea de slavă, ci pentru dragostea faţă de Iisus Hristos şi pentru păzirea poruncilor Evangheliei, acela îşi va mântui sufletul său şi va moşteni viaţa cea veşnică. Iar cel ce va căuta să-şi

1 Din Tâlcuirea Evangheliilor şi Cazaniilor, alcătuite de P. F. Justinian patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – după Kiriakodromul lui Nichifor Teodoche, Bucureşti, 1960, p. 593–596. 2 Omilia va fi precedată, desigur, de formula de adresare.

Page 2: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

îndeplinească poftele cele rele ale sufletului acela îşi va pierde sufletul său, adică îl va da chinurilor celor fără de sfârşit. „Cel care îşi iubeşte sufletul său, zice sfântul evanghelist Ioan, îl va pierde, iar cel care îşi urăşte sufletul său în lumea aceasta, îl va păstra spre viaţa veşnică” (Ev. Ioan XII, 23). „Cine va căuta să mântuiască viaţa sa o va pierde, spune evanghelistul Luca; iar cine o va pierde, va păstra-o vie” (Ev. Luca XVII, 33).

Sfântul evanghelist Matei spune şi mai lămurit acest lucru, zicând: „Cine ţine la viaţa lui va pierde-o, iar cine-şi va pierde viaţa lui pentru Mine, va găsi-o” (Ev. Matei X, 39). Deci, zicând Domnul să se lepede de sine cel care vrea să se ducă după El, prin „sine” s-a referit la suflet, nu la trup pentru că zice mai departe: Cel ce va voi să-şi mântuiască sufletul său, adică cel care va voi să se mântuiască pe sine însuşi, acela se va pierde. Iar cel care se va pierde pe sine însuşi, nu pentru mărirea sa nici pentru lauda oamenilor, ci pentru dragostea faţă de Iisus Hristos şi faţă de învăţăturile Sfintei Evanghelii, acela se va mântui pe sine însuşi, în viaţa cea veşnică. Ca să arate cât de mare este valoarea sufletului omenesc şi cât de costisitoare este pierderea lui, Domnul a adăugat:

Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul lui?

Adică: ai dobândit toată lumea aceasta cu aurul, bogăţiile şi desfătările ei. Care este folosul tău, dacă în schimb ţi-ai pierdut sufletul tău, lepădându-te de Hristos sau defăimând Evanghelia Lui? Orice lucru lumesc are alt lucru pe potriva sa, în care se poate schimba. Dai aur şi iei în loc aceeaşi valoare de argint; dai pietre scumpe, mărgăritare, ţarini, vii, orice alte lucruri pământeşti, dar iei altele pe potriva acestora; te lipseşti de lucrul acesta, dar dobândeşti altul de valoarea lui. Sufletul însă nu se poate schimba cu nimic, căci nu se găseşte în lume vreun lucru vrednic, cu care să poată fi schimbat sufletul.

Iar cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul omului se va ruşina de el, când va veni întru mărirea Tatălui Său, cu sfinţii îngeri.

Prin aceste cuvinte Domnul spune lămurit că cei care se ruşinează de patimile, de crucea şi de îngroparea Sa, sau se leapădă de Dumnezeirea Sa şi defăimează poruncile Evangheliei Sale, înaintea oamenilor din lumea acesta, când va veni întru slava Tatălui Său să judece lumea, atunci îi va ruşina pe ei, zicându-le: „Vă spun vouă că nu vă ştiu pe voi de unde sunteţi: depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi, lucrătorii nedreptăţii” (Ev. Luca XIII, 27). Atunci ce va folosi omului toată lumea cu bogăţiile ei? Sau ce va da atunci, cel păcătos, ca să-şi izbăvească sufletul său de focul gheenei? Domnul a numit neamul omenesc desfrânat şi păcătos, căci precum femeia care-şi lasă bărbatul şi se duce cu altul, este o desfrânată şi păcătoasă, tot aşa este desfrânat şi păcătos sufletul celui care părăseşte pe Dumnezeu şi se închină diavolului.

Apoi a grăit către ei: Adevăr grăiesc vouă, că sunt unii din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.

Citind în continuare cele istorisite de sfântul evanghelist Marcu, aflăm că după şase zile de când Domnul Iisus spusese aceste cuvinte: „ a luat cu Sine pe Petru, Iacov şi pe Ioan, şi i-a dus într-un munte înalt, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor” (Ev. Mc. IX, 7). Deci, lămurit este că Domnul a numit împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere, slava dumnezeieştii Lui Schimbări la faţă în Muntele Tabor, când au strălucit razele slavei Lui dumnezeieşti, adică ale slavei Tatălui său, cu care va veni să judece viii şi morţii; ale slavei aceleia pe care o vor dobândi drepţii întru Împărăţia Cerului. De

Page 3: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

aceea, faţa Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Slava aceasta, despre care El a zis că „sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor muri până ce n-o vor vedea, Petru, Iacov şi Ioan aceşti trei apostoli ai Domnului au văzut-o în Muntele Tabor, strălucind acolo cu puterea Dumnezeirii lui Iisus Hristos. şi, pe când stăteau în norul care-i învăluia au auzit glasul care venea din nor, zicându-le: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi” (Ev. Mc. IX, 7). Glasul Domnului L-am auzit şi noi, fraţi creştini, în Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm deci şi noi, de Fiul cel iubit al lui Dumnezeu Tatăl şi de poruncile Evangheliei Sale ca să nu ne pierdem sufletele noastre, ci să ni le mântuim. Amin!

PREDICĂ DOGMATICĂ: Despre cunoaşterea lui Dumnezeu (Duminica a VII-

a după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la sinodul I ecumenic)3 [ PLAN. Text introductiv: o scurtă pildă din Pateric în legătură cu tema;

Formula de adresare: „Iubiţi credincioşi, Hristos S-a Înălţat!" Introducere: - legătura între pildă şi duminica a VII-a după Paşti; - mărturisirea intenţiei de a vorbi despre calea adevărată a cunoaşterii lui Dumnezeu;

- motivaţia alegerii temei; Tratare: - cunoaştere prin cercetarea Scripturilor;

- adevărata cunoaştere o poate avea numai omul duhovnicesc; - digresiunea: dialogul lui Arie cu unii creştini; - legătura cu Sinodul I ecumenic; - argumentarea scripturistică şi patristică a temei;

Încheiere: - exprimarea recunoştinţei faţă de cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I; - invitaţie pentru credincioşi de a cerceta scripturile sfinte.] Predica dezvoltată. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Citim în Patericul cel vechi, la capitolul Pentru Avva Aghaton: „S-au dus oarecarii la dânsul, auzind că are aleasă dreaptă-socotinţă. Şi vrând să-l cerce de se mânie, i-au zis lui: „Tu eşti Aghaton? Am auzit că eşti desfrânat şi mândru”. „Iar el a zis: „Aşa este!” Şi i-au mai zis lui: „Tu eşti Aghaton bârfitorul, clevetitorul?” Iar el a zis: eu sunt!” L-au întrebat iarăşi: „Tu eşti Aghaton ereticul?” Atunci el, sărind ca ars, a strigat: „Nu sunt eretic!” Şi l-au rugat pe el zicând: „Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte învinuiri ţi-am adus, le-ai primit, iar cuvântul acesta „eretic” nu l-ai suferit?” Zis-a lor: „Cele dintâi asupra mea le iau, căci este spre folos sufletului meu să le recunosc. Dar cuvântul acesta „eretic” este despărţire de Dumnezeu şi eu nu voiesc aceasta!” Iar ei auzind, s-au minunat de dreapta lui socotinţă şi s-au dus zidiţi, adică folosiţi...” Iubiţi credincioşi, HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT!

Pilda pe care v-am înfăţişat-o este în strânsă legătură cu duminica de azi, atât cu Sfânta Evanghelie ce s-a citit la Sfânta Liturghie (de la Ioan XVII, 1-13), cât şi cu pomenirea Sfinţilor Părinţi de la sinodul I ecumenic, trecuţi în calendar. Căci ne găsim în a VII-a duminică după Sf. Paşti, când li se face pomenire specială, ca-n fiecare an, duminică aflată între praznicul Înălţării Domnului şi cel al Pogorârii Sf. Duh. De aceea ne-am adresat cu salutul „Hristos s-a Înălţat!”

Ne propunem, cu ajutorul Domnului, ca în cele ce urmează să vorbim despre calea dreaptă, corectă, care duce la cunoaşterea lui Dumnezeu.

3 Alcătuită de Pr. Vasile GORDON.

Page 4: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

Gândul alegerii acestui subiect a izvorât din versetul al 3-lea al pericopei evanghelice de azi: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. Această invitaţie de a-L cunoaşte ca singur Dumnezeu adevărat, are darul să alunge spusele ateilor ignoranţi şi răutăcioşi, din trecut şi de azi, care susţin – fără temei – că în Biblie ar scrie „crede şi nu cerceta..." Trebuie să spunem răspicat că nicăieri în Sf. Scriptură nu întâlnim această expresie! Dimpotrivă: „Cercetaţi scripturile, spune Mântuitorul (Ioan XX, 29), că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea mărturisesc despre Mine...” Se face referire, desigur, la scripturile Vechiului Testament, mai ales la profeţiile mesianice. La vremea când Mântuitorul a rostit aceste cuvinte încă nu erau scrise cărţile Noului Testament. Dar acum, expresia „cercetaţi Scripturile" este, desigur, valabilă şi pentru aceste scrieri.

Aşadar, cercetaţi! Nimeni nu trebuie să creadă orbeşte. Tot Mântuitorul a spus, într-un alt context: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla (Matei VII, 7). Iar Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Toate să le cercetaţi (încercaţi), ţineţi ce este bun!” (I Tes. V, 21). E adevărat că în Scriptură întâlnim şi aceste cuvinte: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut...” (Ioan XX, 29), dar ele se referă la cei care nu au trăit în vremea în care Mântuitorul a vieţuit pe pământ şi au crezut (şi vor crede) pe temeiul mărturiilor din Sfânta Scriptură, al Sfinţilor Apostoli şi al urmaşilor lor. Ne amintim, aşadar, că aceste cuvinte i-au fost adresate lui Toma, cel care o vreme s-a îndoit de învierea Lui, iar apoi, văzându-L, acelaşi apostol care se îndoise a exclamat, de data aceasta convins dar şi gâtuit de emoţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Iubiţi credincioşi,

Cercetarea Scripturii, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeul cel adevărat, nu se poate face la întâmplare. Tainele Scripturii pot fi pătrunse doar de omul cel duhovnicesc. Mintea celui care doreşte să înţeleagă drept aceste taine, trebuie să fie antrenată în acest sens, altfel se poate cădea uşor în interpretări greşite şi chiar în erezie. Biserica drept-măritoare a avut mult de luptat (şi încă mai are!) cu ereziile şi nefericiţii care le susţin. Nu întâmplător se face pomenire în calendar de sinodul I ecumenic şi Sfinţii Părinţi participanţi. Trebuie să ne amintim mereu de râvna acestor bărbaţi ai Bisericii, nu numai de la acest sinod, ci şi de la celelalte şase. Căci, în total, Biserica ortodoxă recunoaşte 7 sinoade ecumenice. N-a fost uşor, bunăoară, celor 318 Sfinţii Părinţi de la sinodul I, pomenit astăzi, să înfrunte argumentele, în aparenţă valabile, ale ereticilor, în frunte cu Arie, preot în Alexandria. Da, iubiţi credincioşi, preot! Şi încă unul care se dovedise un bun predicator, din nefericire pentru el căzut în patima mândriei, îndrăznind să coboare tainele dumnezeirii la măsură omenească...

Căci, în esenţă, a cutezat - contrar cuvintelor Mântuitorului „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan X, 30) - să predice că Iisus Hristos, din moment ce-şi zice fiu, nu este din veci, fiind, adică, o creatură a Tatălui... Şi n-au fost puţini adepţii lui. Încetând a cugeta duhovniceşte, dialoga cam în acest mod cu credincioşii pe care-i întâlnea: „...Creştine, ai un fiu, da? Da, părinte. Să ştii, omule, că fiul tău este de aceeaşi vârstă cu tine... Asta-i o glumă, părinte! Nu, nu-i glumă . Eu îţi vorbesc după logica episcopului Alexandru, care învaţă, auzi nebunie, că Iisus Hristos-Fiul lui Dumnezeu e din veci, deci de o vârstă cu Tatăl Creatorul...Poţi crede aşa ceva? Nu Părinte!... „ Şi aşa, de la om la om, rătăcirea s-a întins... Acest fapt l-a determinat pe împăratul Constantin cel Mare, care dorea pace în Biserică, să convoace întâiul sinod ecumenic, la Niceea, în anul 325. Iubiţi credincioşi,

Page 5: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

Nu-i timpul şi locul acum să intrăm în amănuntele discuţiilor ce s-au desfăşurat. Ele pot fi cunoscute fără greutate, de către cei interesaţi, din cărţile de istorie bisericească, tipărite acum în tiraje din ce în ce mai mari. Printre acestea, una dintre cele mai importante este a lui Eusebiu de Cezareea (volumul 14 din colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti). Să reţinem, totuşi, că la acest sinod s-au formulat primele 7 articole din Crez, pe care le rostim la fiecare Sfântă Liturghie, ca mărturisire dreaptă despre dumnezeirea Tatălui şi a Fiului.

Greşeala fundamentală a lui Arie şi adepţilor săi era că prin negarea dumnezeirii Fiului, nega puterea Lui de mântuire a omului. Căci dacă Fiul era creat, nu putea mântui creatura. Numai ca Dumnezeu, Fiul este şi Mântuitor!

De aceea tainele dumnezeieşti nu pot fi judecate cu raţionamente simpliste omeneşti. Cum spuneam mai sus, numai o raţiune luminată, înduhovnicită, se poate apropia să cunoască, fără a greşi, cele despre Dumnezeu. In această privinţă Sfântul Apostol Pavel grăieşte: „Omul trupesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte... Dar omul duhovnicesc toate le judecă” (I Cor. II, 14). „Le judecă”, în sensul că e capabil să gândească drept, cu discernământ, s-au dreaptă-socotinţă, după limbajul Patericului... Iubiţi ascultători,

Rămânem de-a pururi recunoscători celor 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I, pomeniţi azi, care prin rugăciune şi râvnă deosebită au cugetat şi formulat dreapta credinţă cu privire la dumnezeirea Fiului, Mântuitorul nostru. Cuvântul pe care l-am rostit se doreşte a fi o invitaţie pentru o cercetare duhovnicească a scripturilor sfinte: deodată Biblia şi operele Sfinţilor Părinţi, cu încredinţarea că în acest mod vom putea găsi, după cuvintele Mântuitorului (Ioan XVII, 3), viaţa veşnică spre care ne îndreptăm. Amin.

PREDICĂ MORALĂ: Despre iertare (Duminica a XI-a după Rusalii.

Evanghelia după Matei, 18, 23-35)4 [PLAN. Text: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri"; Formula de adresare: „Iubiţi credincioşi"; Introducere: - motivarea textului (motto-ului);

- observarea neadvertenţei între afirmaţia că iertăm şi realitate; Tratare: - cine este „datornicul nemilostiv"? (R: fiecare dintre noi...)

- de câte ori trebuie să iertăm? - despre iertarea incompletă: acel „iert, dar..." - pericolele şi capcanele ne-iertării; - cum procedăm faţă de cei care greşesc ţării?

Încheiere: - Evanghelia de astăzi este încă o mână întinsă de Dumnezeu pentru noi. - să luăm pildă de la El, Care ne iartă mereu, spre a ierta şi noi pe semenii noştri.]

Predica dezvoltată. În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. „Şi ne

iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" Iubiţi credincioşi,

Aţi recunoscut, desigur, cuvintele din rugăciunea „Tatăl nostru”... De ce credeţi că am început predica de azi cu acest fragment? Pentru că are legătură strânsă cu Sfânta Evanghelie care s-a citit, cu tema ei principală: iertarea. Numai că, trebuie să recunoaştem de la bun început, de multe ori când rostim Tatăl nostru şi ajungem la acest

4 Alcătuită de Pr. Vasile GORDON

Page 6: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

fragment, minţim. Să nu vi se pară şocantă această afirmaţie. Pur şi simplu, minţim! O scurtă şi simplă analiză va fi, sperăm, convingătoare. Când zicem „şi ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” facem implicit o promisiune: precum Tu, Doamne, ne ierţi şi noi vom ierta... Dumnezeu ne iartă, desigur, pentru că este atotmilostiv şi atotiertător. Dar noi ne ţinem promisiunea?... Fiecare să-şi răspundă în faţa propriei conştiinţe! Adeseori se întâmplă, aşadar, să rostim mecanic Tatăl nostru, fără să ne dăm seama că, de fapt, atâta timp cât noi nu iertăm pe cei ce ne-au greşit, nu numai că nu-i drept să fim iertaţi, dar suntem şi mincinoşi. Aşa s-a întâmplat cu datornicul din pilda de astăzi: împăratul (nimeni altul decât Dumnezeu) l-a iertat de acea mare datorie (10.000 de talanţi; şi să socotim: un talant = 49 kg aur...), iar el la rându-i nu l-a iertat pe cel ce-i datora 100 de dinari (1 dinar = 4,5 gr. argint...). Rugămintea lui stăruitoare în faţa Stăpânului ar fi putut să sune aşa: „Iartă-mi, Doamne, marea mea greşeală că nu ţi-am plătit la timp, mai îngăduieşte-mă puţin, că şi eu la rându-mi voi ierta pe cei ce-mi greşesc „, iar după ce a fost iertat s-a dovedit mincinos şi crud... Revoltător, nu-i aşa? Numai că trebuie să limpezim puţin apele: cine este, de fapt, datornicul nemilostiv, mincinos şi crud? Cine? (cu siguranţă din popor ni se va răspunde: noi...., sau eu...).

Iubiţi credincioşi, după ce l-am „depistat”, aşadar, pe nemilostivul făptaş, să vedem ce-i de făcut... Ceea ce este logic şi drept: să iertăm şi noi celor ce ne greşesc. De câte ori? De atâtea de câte a zis Mântuitorul: „De şaptezeci de ori câte şapte” (Matei XVIII, 22), adică de nenumărate ori, aşa cum de nenumărate ori ne iartă Dumnezeu (Şi aici, o mică paranteză: Dumnezeu, după dreptate, nici n-ar trebui să ne ierte, de multe ori. Dar El, iubire fiind, „uită” de dreptate şi se manifestă ca milostiv, după cum a spus cineva: din 24 de ore Dumnezeu stă numai una pe tronul dreptăţii, iar celelalte 23 pe tronul milostivirii). Aşadar, de ce nu luăm exemplu de la El? Altfel va trebui să modificăm, Doamne iartă-ne, rugăciunea Tatăl nostru şi să zicem: Şi nu ne ierta nouă greşelile noastre, căci nici noi nu iertăm greşiţilor noştri... Sau să trecem peste acel pasaj! Ar fi ridicol, nu? Ei bine, nu-i tot atât de ridicol când rostim rugăciunea normal, dar noi ne comportăm, de fapt, anormal?

Veţi riposta, poate, unii zicând: „Eu n-am nimic cu cutare, DAR..." Ei bine, dacă există un „dar" înseamnă că-i bai, cum zice ardeleanul. Şi, of Doamne, cât e de subtil uneori acest „dar"... Iată câteva exemple:

– nu-l urăsc, părinte, dar nici nu-l pot iubi... (păi, dacă nu iubeşti pe cineva sigur îl urăşti. Cale de mijloc nu există!);

– l-am iertat, părinte, dar nu pot să uit... (altă auto-înşelare. Căci zice Sf. Ioan Gură de Aur: A nu ţine minte răul, aceasta este adevărata cale a iertării!);

– l-am iertat, părinte, dar nu vorbesc cu el... Este, credem, cea mai frecventă situaţie. Iar când încercăm să arătăm pericolul, persoana cu pricina pare uneori foarte contrariată: „Cum, părinte, după ce mi-a făcut cutare şi cutare lucru, să mai vorbesc cu el?!"

Iubiţi credincioşi, este clar că nu rămâne în picioare explicaţia cu „nu pot...” De fapt, este „nu vreau" în toată regula. Cu alte cuvinte nu vreau să iert, nu vreau să iubesc...Mă simt mai bine aşa. Numai aşa consider că demnitatea mea este neatinsă! Mare auto-amăgire, iubiţii noştri! Unde nu-i iubire sigur sălăşluieşte ura. Şi ura roade sufletul precum rugina fierul! Totodată, cel ce nu iartă este ca un ucigaş pentru aproapele său. O spune Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan: „... Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică...” (I Ioan, III, 15). Ura faţă de aproapele

Page 7: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

izvorăşte, de fapt, din negrija faţa de propriile păcate. Căci zice Avva Moise din Patericul Egiptean: ''De nu va avea omul în inima sa cum că este păcătos, Dumnezeu nu-l ascultă pe el. Şi l-a întrebat un frate: ''Ce este aceasta, a avea in inima că este păcătos?''. Şi i-a zis lui bătrânul: ''Cel ce-şi poartă păcatele sale, nu le vede pe ale aproapelui său.''

Se mai întâmplă ceva, în cazurile de neîmpăcare: există prejudecata că cel ce iartă este un om slab. Că dacă cedează îi este atinsă demnitatea etc. Nimic mai fals. Aducem numai două argumente, sperăm suficiente: 1. Zice Sf. Ioan Gură de Aur: David a obţinut biruinţă mai mare când l-a cruţat pe Saul, decât atunci când l-a doborât pe Goliat; 2. Latinii au un proverb: Cine iartă învinge întotdeauna (Perpetuo vincit qui utitur clementia, Balbus, Sententiae). Iată, aşadar, dezlegarea: cel ce iartă este un învingător, căci de fapt se învinge (= înfrânge) mai întâi pe el însuşi. În acest sens trebuie şi noi să ne cercetăm: nu cumva nu iertăm pentru că nu ne putem înfrânge orgoliul personal?...

O altă situaţie, descrisă admirabil de părintele Nicolae de la Rohia (Steinhardt), este atunci când nu putem ierta pe cei cărora le-am greşit noi înşine... Paradox, nu? Cum, adică, va zice cineva, să iert pe cineva căruia i-am greşit? Nu el trebuie să mă ierte? Logic aşa pare. Numai că, trebuie să recunoaştem: nu-i ocolim oare pe cei pe care i-am jignit, ocărât, în faţa cărora ne-am ridicat poalele în cap, cum se spune, dezvelindu-ne în faţa lor toată slăbiciunea şi neputinţa de a ne stăpâni nervii?... Nu-i aşa că ne este ciudă că am fost slabi în faţa lor, fapt pentru care îi urâm şi, în consecinţă, nu-i putem ierta?... Iată, deci, o altă subtilitate a satanei care nu trebuie să ne scape.

Iubiţi credincioşi, Să presupunem că toate cele de mai sus au fost înţelese bine de noi şi că nu ne vom

mai lăsa pradă urii, urmând să rostim cu sinceritate (dovedită prin fapte) fragmentul acela din „Tatăl nostru". Dar, în acelaşi timp, să mai presupunem că pune cineva următoarea chestiune: bine, dacă îmi greşeşte cineva mie, personal, îl iert. Dar dacă greşeşte cineva ţării, obştii, cum voi proceda? Răspunsul, pe linie creştină, este că vom încerca să-l îndreptăm, să-l câştigăm pentru adevăr, ca să-şi recunoască greşeala etc., iar de nu se va îndrepta atunci, în spiritul atitudinii civic-morale cu care suntem datori, ne vom desolidariza de fapta lui, căci obştea trebuie ocrotită. Altfel devenim complici cu el! Să ne amintim de atitudinile ferme ale Mântuitorului în faţa celor ce refuzau îndreptarea. Tot aşa ale Sf. Ioan Botezătorul, ale proorocului Ilie etc.

Este adevărat, iubiţi credincioşi, că toate cele descrise de noi mai sus trebuie analizate în contextul problemelor concrete. Fiecare dintre noi avem, poate, relaţii încordate cu cineva, sau dacă nu încordate, cel puţin reci, stăpânite de indiferenţă etc. Fiecare situaţie este unică. De aceea nici nu se pot da reţete universal-valabile. Ce vom face? Vom analiza împreună cu duhovnicii noştri aspectele personale şi, cât de încurcată ar fi situaţia, nu se poate ca, în duhul Evangheliei, să nu se găsească o cale creştinească de rezolvare.

Iubiţi ascultători, Să considerăm, aşadar, pilda din evanghelia de azi încă o mână întinsă de

Dumnezeu pentru îndreptarea noastră. Aşa cum El este de-a pururi iertător, să fim şi noi gata, în orice clipă, să acordăm iertare din toată inima celor care ne greşesc personal. Căci numai aşa vom putea rosti cu inimă împăcată şi curată către Tatăl ceresc: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Amin.

Page 8: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

PREDICĂ LITURGICĂ: În faţa sfintei icoane5

[PLAN. Introducere: - în casele noastre, de obicei pe peretele de la răsărit, avem felurite icoane,

între care cel mai adesea a Maicii Domnului cu Pruncul, în faţa cărora ne-am făcut rugăciunile de când am început a vorbi...; – bisericile noastre sunt pline de icoane, care ne îndeamnă să ne asemănăm celor reprezentaţi

şi să le urmăm pilda vieţii; Tratare: – icoanele ne arată ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră; ele sunt ca o Biblie în

culori; – deosebirile dintre icoane, tablouri şi statui; – analizarea icoanei Învierii Domnului; – legătura dintre Euharistie şi icoană; – implicaţii misionare (deosebiri între icoane şi idoli etc.); Încheiere: – îndemnuri la cinstirea sfintelor icoane; – evocarea unui fragment din Rugăciunea Amvonului, cu referire la „podoaba Casei Sale (a

Domnului, n. n.)..."]

Predica dezvoltată. În casa bunicilor noştri credincioşi întâlnim, cel puţin pe peretele dinspre răsărit al camerei, o sfântă icoană. Înainte de a o aşeza în acest loc de cinste, ea a fost dusă la biserică şi sfinţită prin rugăciuni speciale. Astfel, în casele noastre creştineşti este un semn văzut al mântuirii, un altar mic în faţa căruia ne rugăm, îl preamărim pe Dumnezeu şi îi cerem ajutor pentru toate cele ce sunt de trebuinţă sufletelor şi trupurilor noastre. Aşa ne-am pomenit de mici, lângă mamele noastre în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului cu pruncul Iisus în braţe, învăţând şi rostind cele dintâi rugăciuni: Îngeraşul şi Tatăl nostru. Ştiam când ieşeam din casă şi mergeam la lucru, să ne închinăm şi să zicem:

‘‘Totdeauna lucrul tău /Să-l începi cu Dumnezeu. / Unde-i El cu darul Său, / Nici un lucru nu e greu.’’ Casa ne era un fel de ‘‘mică biserică’’. Ceea ce vedeam şi ceea ce învăţam la biserică duceam cu noi acasă şi în viaţă.

Ceea ce caracterizează în chip deosebit bisericile noastre ortodoxe este faptul că ele sunt pline de icoane. Ori de câte ori intrăm în biserică avem înfăţişată, prin icoane, întreagă istoria mântuirii, săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos. Vedem chipurile sfinţilor şi astfel avem un mijloc simţit de înălţare a sufletului spre Dumnezeu. În fiecare biserică ortodoxă este un mic iconostas pe care se aşează icoana praznicului celui mai apropiat, icoana în faţa căreia ne închinăm şi prin care avem pilda de vieţuire a sfântului pe care îl înfăţişează icoana. Icoanele ne ajută să ne înălţăm cu mintea şi inima spre cele cereşti. Aflându-ne în faţa unei icoane, ‘‘tace tot trupul’’ şi lasă să răsune în cuget şi în minte ecoul veşniciei. Ele ne ajută să devenim ceea ce trebuie să fim, ne ajută să ne asemănăm cu sfântul reprezentat şi să-i urmăm pilda.

De vreme ce avem ochi, este cu neputinţă să nu privim cu evlavie şi să nu cinstim icoana care ne înfăţişează chipul Fiului lui Dumnezeu întrupat, Care s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare fiind ca un om (Fil. 2, 6-7). Icoanele Bisericii noastre ne învaţă şi ne arată ce-a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Ele sunt ca o Biblie în culori, prin care se descoperă adevărurile dumnezeieşti.

5 Autor: † Vasile COMAN, episcop de Oradea, Cuvântări liturgice, Oradea, 1976, p. 35-38.

Page 9: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

Ele ne arată chipul omului nou, născut prin har. De aceea icoana se deosebeşte de tablou şi cu atât mai mult de statuie. În timp ce statuia ne înfăţişează frumuseţea şi vigoarea trupului, icoana ne arată frumuseţea sufletului. Este cu totul altceva să te afli în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, decât în faţa unei statui în care Maica Domnului este înfăţişată ca o mireasă pământească, având cununiţă pe cap şi mărgele la gât.

Noi o cinstim pe Maica Domnului ca pe aceea ce este ‘‘plină de dar’’ (aşa cum a numit-o îngerul Gavriil la Bunavestire), şi nu pentru oarecare frumuseţe pământească. Icoanele nu ne înfăţişează ca ideal trupul destinat morţii ci, pe cât se poate, trupul transfigurat, trupul veacului viitor, destinat nemuririi (1 Cor. 15, 34-35). Icoana ne cheamă să cinstim ceea ce este veşnic, nemuritor. Arta religioasă aparţine Bisericii. Valoarea ei nu e dată numai de elementul estetic. În primul rând valoarea ei stă în puterea de a transmite adevărurile credinţei, în puterea de a înfăţişa o putere mai presus de fire. De aceea, un Sfânt Părinte îl socoteşte pe pictorul de icoane ca pe un fel de preot. În icoana care ne înfăţişează chipul Domnului nostru Iisus Hristos nu cinstim nici rama de aur sau de argint, nici culoarea, nici chiar mâinile, faţa, ochii sau inima Mântuitorului însângerată, ci cinstim persoana Sa divino-umană. Îl cinstim pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, prin care am dobândit mântuirea.

Cultul trupului lui Hristos, despărţit de dumnezeirea Sa, este străin învăţăturii ortodoxe.

După cum ne putem da seama, în statui sau în tablouri ni se înfăţişează frumuseţea trupului fizic, în timp ce icoana ne înfăţişează frumuseţea trupului transfigurat, biruitor asupra păcatului, care participă într-o oarecare măsură la însuşirile trupului spiritual, pe care îl vor primi drepţii după înviere.

Să luăm de pildă icoana învierii Domnului. Ea e înfăţişată de obicei în trei momente. Cele mai autentice şi mai vechi icoane ortodoxe cu învierea Domnului sunt acelea

care ne arată minunea învierii, cu piatra mormântului pecetluită. Căci învierea Domnului nu este o întoarcere la viaţa dinainte de moarte şi Iisus n-a avut lipsă să fie răsturnată piatra de pe mormânt în clipa Învierii.

Alte icoane înfăţişează momentul în care au venit femeile mironosiţe la mormânt şi au aflat piatra răsturnată, iar pe Iisus înviat, ca să le convingă despre adevărul Învierii.

Al treilea fel de icoană a învierii Domnului îl înfăţişează pe Iisus înviat, coborând la iad, ca să-i învieze, o dată cu El, pe drepţii din Legea Veche.

Deci icoanele ne arată firea omenească îndumnezeită prin har. Aureola care este în jurul capului celui pe care icoana îl înfăţişează ne arată legătura strânsă a harului cu firea omenească, prin care se poate ajunge la desăvârşire.

Stând în faţa icoanei în biserică, contemplăm mai ales credinţa, dragostea, bunătatea, înţelepciunea şi pacea lăuntrică a celui pe care ea îl înfăţişează.

Aşadar, icoana nu este o simplă imagine, nici numai decoraţie. Ea are un rost însemnat în viaţa credincioşilor. În ea se descoperă un adevăr dumnezeiesc şi dobândeşte, prin rugăciunile Bisericii un caracter sfânt. În bisericile noastre icoanele sunt în strânsă legătură cu sfintele slujbe, cu vestirea Evangheliei. ‘‘Ceea ce cuvântul comunică auzului, pictura arată liniştit prin reprezentare’’, spune Sf. Vasile cel Mare.

Page 10: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

În învăţătura ortodoxă există o legătură firească între Euharistie şi icoană. În Euharistie avem prezenţa reală a lui Iisus, în icoană avem o prezenţă simbolică. Icoana ni-L aminteşte şi ni-L înfăţişează pe Iisus, Euharistia ni-L împărtăşeşte.

Aşezarea sfintelor icoane pe zidul bisericii, pe catapeteasmă sau în casele noastre, pe peretele dinspre răsărit, vine să ne arate că ele ne înfăţişează imaginea unor fiinţe care se află la hotarul dintre cele două lumi, la limita de întâlnire a umanului cu divinul. De aceea ele se pare că ne privesc din orice parte şi ne cheamă spre idealul sfinţeniei pe care îl reprezintă. Iată ce scrie Sfântul Ioan Damaschin despre însemnătatea şi rostul icoanelor: ‘‘Apostolii L-au văzut cu ochii lor trupeşti pe Dumnezeu, devenit om, Hristos. Ei au văzut patima Sa, minunile Sale, au ascultat cuvintele Sale. Or, noi care urmăm învăţăturile Apostolilor, noi dorim arzător de a-L vedea şi a-L auzi. Apostolii L-au văzut pe Hristos faţă în faţă, pentru că El era prezent trupeşte. Însă noi nu L-am văzut direct, nici n-am ascultat cuvintele Sale; noi auzim totuşi cuvintele Sale prin intermediul cărţilor şi ne sfinţim simţurile şi sufletul (…). Prin intermediul chipului Său, noi contemplăm înfăţişarea lui Hristos, minunile şi patima Sa. Această contemplare sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul nostru. Noi ne simţim fericiţi şi considerăm aceste icoane sfinte, ridicându-ne în măsura putinţei de la înfăţişarea fizică la contemplarea măririi divine’’ (Sf. Ioan Damaschin, în Despre Sfintele Icoane, Trat. 3, cap. 12).

Acelaşi Sfânt Părinte zice: ‘‘Intru în biserică, spitalul obştesc al sufletului, înăbuşit de gânduri, ca de nişte spini. Podoaba picturii mă atrage şi mă uit. Îmi desfătează vederea ca o livadă. Pe nesimţite slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet’’.

Temeiul cinstirii sfintelor icoane ni-l dă însăşi întruparea Fiului lui Dumnezeu, Cel ce este chipul slavei celei necuprinse şi S-a făcut om, asemenea cu noi, ca pe noi să ne ajute să fim ‘‘asemenea’’ cu Dumnezeu. Este neîntemeiată părerea unora că cinstirea icoanelor ar fi împotriva poruncii a treia din Decalog, prin care se opreşte închinarea la idoli: ‘‘Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer sus şi pe pământ jos, sau în apele de sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti’’ (Exod 20, 4-5; Deut. 5, 8-9). În vremea în care s-a dat această poruncă, mulţi oameni se închinau la stele, la pietre, la animale, ca şi când acestea ar fi adevăratul Dumnezeu. Ei, necunoscând pe adevăratul Dumnezeu, se închinau la acestea, care îi depărtau de la adevărata cinstire a lui Dumnezeu. Idolul este deci un lucru făcut de om sau din natură, care e socotit ca Dumnezeu şi care-l desparte pe om de Dumnezeu. Sfintele icoane nu sunt idoli, pentru că nu ne despart de Dumnezeu şi pentru că noi nu ne închinăm culorii sau materialului din care sunt făcute. Dovada despre aceasta sunt cuvintele Scripturii din Legea Veche, prin care Dumnezeu a poruncit lui Moise ca pe pânza ‘‘Cortului mărturiei’’, care ţinea atunci rol de biserică, să facă ‘‘heruvimi lucraţi cu măiestrie’’. De asemenea, în timpul lui Solomon au fost aşezaţi, din porunca lui Dumnezeu, ‘‘chipuri de heruvimi’’ şi templul cu heruvimi era sfinţit. (Exod 26, 1; 30, 29; II Cronici 3, 7, 9, 13).

Iată dar că, tocmai în vremea în care s-a dat poruncă împotriva idolilor, Moise a aşezat în biserică heruvimi, arătând prin aceasta că cinstirea şi sfinţirea lor nu are nimic în comun cu închinarea la idoli. Încă din primele veacuri creştinii au cinstit icoanele, s-au închinat lor şi au împodobit bisericile cu icoane sfinţite. De aceea, intrând în biserică, zicem: ‘‘În biserica măririi Tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu’’.

Page 11: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

Înţelegând, după cuviinţă, însemnătatea şi rostul sfintelor icoane pentru viaţa noastră creştină, se cuvine să le cinstim, să le aşezăm ca mărturii ale credinţei noastre şi să ne împodobim sfânta biserică cu ele.

Pentru aceea, la sfârşitul fiecărei Liturghii auzim cuvintele: ‘‘Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale. Tu pe aceştia îi preamăreşte cu dumnezeiască puterea Ta şi nu ne lăsa pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine… că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, de la Tine, Părintele luminilor şi ţie mărire înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin!"

MODEL DE PANEGIRIC: La sfinţii împăraţi Constantin şi mama sa Elena 6 [PLAN. – Text: „Condacul I" al Acatistului Sfinţilor Împăraţi... Introducere: – anunţarea intenţiei de evocare a câtorva fapte ale acestor sfinţi, mergând pe firul

Acatistului; – invitaţie pentru lecturarea cărţii „Viaţa lui Constantin Cel Mare" scrisă de episcopul

Eusebiu de Cezareea (vol. 14 din colecţia P.S.B.); Tratare: – dezvoltarea câtorva versete ale Acatistului, cu referire la viaţa şi faptele Sfântului

Constantin cel Mare; – dezvoltarea câtorva versete ale Acatistului, cu referire la viaţa şi faptele Sfintei Elena; – explicarea etimologică a numelor Constantin şi Elena; Încheiere: – îndemn la citirea întregului Acatist; – invocarea rugăciunii de la finele Acatistului].

Panegiricul dezvoltat. „Cel ce chipul Crucii strălucind pe cer mai mult decât soarele l-ai văzut şi biruinţa semnului Domnului bine ţi-a descoperit, cu care întrarmându-te pe toţi vrăjmaşii i-ai biruit, acum şi nouă celor ce plecăm genunchii înaintea icoanei tale, Sfinte Împărate Constantin, dă-ne, împreună cu buna ta maică, Elena împărăteasa, ajutor celor ce cântăm vouă: Bucuraţi-vă, părinţi ai creştinilor! “

Iubiţi credincioşi, Cuvintele pe care le-aţi auzit alcătuiesc primul condac din Acatistul sfinţilor

împăraţi pe care noi îi cinstim astăzi, alături de întreaga creştinătate drept-măritoare. Întrucât vă este cunoscută, în general, viaţa şi exemplara lor osteneală, ne-am gândit să evocăm doar câteva din cele mai semnificative fapte, mergând pe firul Acatistului, pe care, dacă nu l-aţi citit până acum, vă îndemnăm să-l citiţi, atât ca zăbavă de rugăciune, cât şi ca semn de cinstire şi preţuire pentru sfinţii pomeniţi. Căci Acatistul, minunată împletire de cântări şi rostiri liturgice, rânduite în condace şi icoase, exprimă într-o formă poetică, plină de evlavioasă simţire, faptele pentru care Biserica le-a rânduit zi specială de pomenire, în fiecare an. Alegem, aşadar, câteva fragmente din Acatist, pe care le vom explica pe scurt, mai ales din punct de vedere istoric, utilizând cu precădere scrierea episcopului Eusebiu de Cezareea, vieţuitor şi el în sec. al IV-lea, numită Viaţa lui Constantin cel Mare (P.S.B., vol. 14, trad. R. Alexandrescu, Bucureşti, 1991, p. 63-188):

– „Bucură-te, al creştinilor numit de noi tată”... Frăţiile voastre ştiţi că până la anul 313, când împăratul Constantin a dat un edict de libertate, creştinii au fost crunt persecutaţi de împăraţi păgâni, fiind nevoiţi de multe ori să se ascundă sub pământ, în catacombe, pentru a se putea ruga. Uneori erau descoperiţi şi acolo, iar persecutorii, în

6 Alcătuit de Pr. Vasile GORDON

Page 12: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

neomenia lor, astupau gurile de intrare cu nisip, creştinii murind asfixiaţi. Alteori erau arşi de vii prin incendierea bisericuţelor în care participau la sfânta liturghie... Vă amintiţi, de asemenea, că persecutorii foloseau cele mai diabolice chinuri pentru a-i înspăimânta: erau unşi cu smoală, puşi pe stâlpi, li se dădea foc, arzând ca nişte torţe, spre a lumina calea pe unde aveau să treacă ei, puternicii zilei; alteori creştinii erau îmbrăcaţi, în bătaie de joc, cu piei de oaie şi azvârliţi în arene unde se dădea drumul fiarelor spre a-i sfâşia... Şi multe alte asemenea îngrozitoare forme de persecuţie. De aceea, pe bună dreptate, când au primit libertate, când li s-a dat voie să-şi construiască Biserici, cu ajutor chiar de la împăratul Constantin, creştinii au văzut în el un TATĂ, aşa cum frumos glăsuieşte Acatistul.

– „Bucură-te că pe Maxenţiu, prin puterea cinstitei cruci l-ai biruit”... Cine nu cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu prin care împăratul Constantin a biruit pe Maxenţiu, cel care la Roma trăia în desfrânări, ocupându-se cu vrăjitoria şi sărăcindu-şi supuşii până la înfometare? Nesuferind barbariile acestui nemernic, Constantin s-a rugat Domnului să-l ajute a-l birui. Mai departe îl lăsăm pe Eusebiu de Cezareea să vorbească: „Şi cum şedea împăratul înălţând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn - dacă l-am fi aflat din gura altcuiva - poate că nu ne-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul ne-a destăinuit nouă, cu puterea jurământului, cine, mă întreb, s-ar mai îndoi?... Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi, o dată cu ea, putuse desluşi cuvintele: ejn toutw` nikav (“întru acesta vei învinge”!)...”

– „Bucură-te, că singur Domnul Iisus în vis ţie s-a arătat...”, cuvinte pentru care acelaşi Eusebiu are următoarea explicaţie: „Această arătare (de pe cer, n. n.) îl descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea şi adâncindu-se el în gânduri, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai’nainte pe cer...” Urmarea se cunoaşte: împăratul a poruncit să fie cusut semnul sfintei cruci pe steaguri şi pe hainele ostaşilor, biruindu-l pe Maxenţiu şi intrând triumfal în Roma unde, zice Eusebiu „a înălţat chiar în inima oraşului un monument triumfal... Iar în mâna propriei statui a poruncit să se aşeze o lance lungă în chipul crucii, iar pe soclu să se sape următoarea inscripţie, cu litere latine: „prin acest semn mântuitor – adevărata dovadă a bărbăţiei – am izbăvit eu oraşul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; şi, izbăvindu-vă, am redat atât senatului cât şi poporului roman însemnătatea şi strălucirea de odinioară”.

– „Bucură-te, că soborul cel dintâi al celor 318 sfinţi părinţi cu porunca ta în Niceea s-au adunat...”, cuvinte care amintesc de Sinodul I ecumenic, din anul 325, la care a fost condamnat Arie ereticul, iar Iisus Hristos a fost mărturisit ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, alcătuindu-se prima parte a Crezului, aşa cum îl rostim şi noi, la fiecare Sf. Liturghie.

– „Bucură-te, că întocmai cu apostolii, de la Dumnezeu eşti cinstit...”, mărturisire prin care Biserica recunoaşte înălţimea faptelor sfântului împărat, socotit – pe bună dreptate – în şirul apostolilor.

*

Acatistul conţine cântări şi laude şi pentru sfânta sa maică, evlavioasa Elena, cea care a avut o mare înrâurire asupra fiului ei, dar şi asupra multor păgâni care, căutând la

Page 13: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

exemplul ei minunat, au îmbrăţişat creştinismul, precum glăsuieşte un vers din Icosul al 3-lea: „Bucură-te că păgânii, căutând la tine, creştini s-au făcut...” Transcriem, mai departe, alte câteva versuri din Acatist, însoţindu-le cu mici explicaţii:

– „Bucură-te că-n Ierusalim optsprezece Biserici ai zidit...”, vers care aminteşte de călătoria împărătesei la locurile sfinte, de faptul că a făcut săpături pe Golgota descoperind, în anul 327, Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul, că pe acel loc a zidit o frumoasă Biserică, alături de alte 17 în Ţara Sfântă...

– „Bucură-te că întotdeauna pe săraci i-ai miluit”... Evlavia împărătesei era pururi însoţită de acte de milostenie, precum ne încredinţează istoricul Eusebiu: „Cel mai mult îşi arăta dărnicia înaintea săracilor celor goi şi neajutoraţi: faţă de unii, cu daruri de bani; altora împărţindu-le cu prisosinţă veşminte ca să-şi acopere trupul. Pe câte unii i-a scăpat din închisoare; a slobozit de prigoană pe mulţi asupriţi; în sfârşit, câte unora le-a trimis vorbă să se întoarcă din surghiun... Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveşmântată simplu şi modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei, vădindu-şi evlavia faţă de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bine-plăcute Lui”.

Iubiţi ascultători, aceste evocări din Acatist, completate cu mărturiile istorice pe

care le-aţi auzit, sunt doar frânturi din multele fapte pe care sfinţii cinstiţi de noi astăzi le-au săvârşit, fapte înscrise cu litere mari în cartea de aur a creştinismului. Ştiţi prea bine că sfinţii împăraţi Constantin şi Elena sunt foarte iubiţi şi de neamul nostru românesc, una din dovezi fiind marea răspândire a numelui lor, nume cu prea-frumoasă semnificaţie. Astfel, Constantin are la bază adjectivul constans = constant, ferm, statornic, iar Elena din gr. eJlenhv = torţă, făclie, strălucirea soarelui (vezi Tatiana Petrache, Dicţionar enciclopedic al numelor de Botez, „Anastasia”, Bucureşti, 1998).

Vă îndemnăm încă odată să vă faceţi timp, chiar astăzi, spre a citi în întregime Acatistul sfinţilor pomeniţi, spre a va îndulci de frumuseţea duhovnicească a cuvintelor ce-l compun, o dată cu împrospătarea în memorie a faptelor strălucite descrise în versurile lui. Acatistul se încheie cu o rugăciune pe care o socotim acum întru-totul potrivită să încheie şi smeritul nostru panegiric: „Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, cei ce sunteţi mai cinstiţi decât toţi împăraţii, aleşii lui Dumnezeu, căzând înaintea voastră cu lacrimi vă rugăm: Daţi-ne mângâiere şi nouă celor ce suntem în necazuri; voi sunteţi mijlocitori înaintea Sfintei Treimi şi puteţi să ne ajutaţi nouă. Auziţi-ne şi pe noi acum, alungaţi de la noi necazurile şi nevoile ce vin asupră-ne în această vremelnică viaţă şi vindecaţi neputinţele noastre, tămăduiţi bolile noastre, potoliţi răutatea noastră, izgoniţi pe vrăjmaşii noştri văzuţi şi nevăzuţi. Daţi-ne nouă ca în pace şi linişte să trăim; ajutaţi-ne cu sfintele voastre rugăciuni. Pentru mântuirea sufletelor noastre faceţi milă cu noi acum, când cu frică şi cu umilinţă grăim către voi aşa: Bucuraţi-vă, părinţi a creştinilor „. Amin.

MODELE DE PARENEZE7 PARENEZĂ LA BOTEZ

[PLAN. Text: Binecuvântat este Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină! Formula de adresare: Cinstiţi nuni şi părinţi, drept-măritori creştini.

7 Toate parenezele sunt alcătuite de Pr. Vasile GORDON

Comment: nta

Page 14: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

Introducere: – exprimarea bucuriei că Biserica Ortodoxă are un nou membru; TRATARE: – importanţa covârşitoare a evenimentului: s-au săvârşit trei Taine, nu una. – momentul principal al Botezului; – momentul principal al Mirungerii; – momentul culminant al Slujbei: Taina Euharistiei; – citat din Nicolae Cabasila, care exprimă legătura dintre cele trei Taine; Încheiere: – urările tradiţionale, cu deosebire pentru pruncul botezat, spre a-şi păzi haina botezului şi

logodirea duhului neîntinată şi fără prihană...(Ectenia Mare din Slujba Botezului).] Pareneza dezvoltată. Binecuvântat este Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să

se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină! Cinstiţi nuni şi părinţi, drept-măritori creştini, Cu bună-vrerea Domnului, din acest moment Biserica noastră ortodoxă are încă un vlăstar, fapt care ne bucură în chip deosebit. La întoarcerea acasă veţi purta pe braţe un micuţ creştin, curat ca un înger, care vă va umple casa de lumină sfântă. Am împlinit şi astăzi, la cererea d-voastră, porunca Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh...(Matei XXVIII, 19).

Iubiţii noştri, Aşa cum aţi văzut, s-au săvârşit de fapt trei Taine, nu una: Botezul, Mirungerea şi

Împărtăşania. Botezul, la care momentul principal a fost afundarea de trei ori în apă, când am

rostit „Se botează robul lui Dumnezeu..., în numele Tatălui (Amin) şi al Fiului (Amin) şi al Sfântului Duh (Amin). Însuşi cuvântul „botez” înseamnă „scufundare” (de la verbul grecesc baptivzw = a scufunda).

Mirungerea, care s-a făcut prin rostirea repetată a formulei Pecetea darului Sfântului Duh, o dată cu ungerea cu Sf. Mir, special pregătit de episcopii Bisericii în Joia Mare a fiecărui an şi care se mai foloseşte doar la sfinţirea bisericii noi zidite.

Împărtăşania, ce i s-a dat pruncului la urmă, ca hrana cea mai preţioasă pentru întărire şi creştere trupească şi duhovnicească.

Aceste trei Taine se mai numesc şi Taine de iniţiere şi sunt absolut obligatorii pentru mântuirea omului. Un părinte al Bisericii, Nicolae Cabasila, trăitor in veacul al XIV-lea scrie astfel în lucrarea sa Despre viaţa în Hristos: „Botezul împacă pe om cu Dumnezeu, Sfântul Mir îi împărtăşeşte multe daruri minunate, iar puterea mesei euharistice îi aduce sufletului însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos8.

Iubiţi ascultători, În această atmosferă, de negrăită bucurie, facem acum urările tradiţionale:

− pentru pruncul nou botezat ne rugăm Domnului să-i dea sănătate, spre a-şi împlini chemarea pe pământ, să-şi păzească haina Botezului şi logodirea Duhului neîntinată şi fără prihană, aşa cum ne-am rugat şi la începutul slujbei, să fie bucurie părinţilor, naşilor, tuturor celor din jur, şi să trăiască întru mulţi şi fericiţi ani. Mulţi ani trăiască!

− naşilor, care îi vor fi părinţi spirituali şi sfătuitori apropiaţi, să le dea Dumnezeu sănătate, cu spor şi binecuvântare în casa dânşilor, să se bucure de acest fin pe care-l ţin acum în braţe şi să trăiască întru mulţi şi fericiţi ani. Mulţi ani trăiască!

8 Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, trad. de Teodor BODOGAE, Sibiu, 1946, p. 27.

Page 15: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

− părinţilor acestui prunc şi tuturor celor care aţi fost de faţă la această mare şi sfântă bucurie, vă dorim sănătate, cu spor şi binecuvântare în casa fiecăruia. Să trăiţi cu toţii, întru mulţi şi fericiţi ani. Mulţi ani trăiască!

PARENEZĂ LA CUNUNIE: [PLAN. Text: „Primeşte cununile lor întru împărăţia Ta, păzindu-i curaţi, fără prihană şi neasupriţi, în vecii vecilor!” Formula de adresare: Iubiţi miri, cinstiţi nuni, cinstiţi nuntaşi! Introducere: – exprimarea bucuriei prilejuite de evenimentul nunţii; – atenţionare asupra frumuseţii ceremonialului şi bogăţiei lui în semnificaţii. TRATARE: – expresia „primeşte cununile lor întru împărăţia Ta...” din penultima rugăciune a slujbei9,

în strânsă legătură cu punerea pe cap a cununiilor şi cu jurământul mirilor pe Sf. Evanghelie şi pe Sf. Cruce;

– mirii vor purta cununile toată viaţa, în mod nevăzut (citat din Pr. D. Stăniloae10); – cununile vor fi primite în ceruri, dacă vor fi purtate cu vrednicie; Încheiere: – urări tradiţionale pentru miri, nuni, nuntaşi, însoţite de cântarea „mulţi ani trăiască! „ (de

trei ori).]

Pareneza dezvoltată. „Primeşte cununile lor întru împărăţia Ta, păzindu-i curaţi, fără prihană şi neasupriţi, în vecii vecilor!”

Iubiţi miri, cinstiţi nuni, cinstiţi nuntaşi! Către sfârşitul prea-frumoasei slujbe a cununiei ce s-a săvârşit, aţi auzit cuvintele pe

care le-am evocat acum câteva clipe, cuvinte în jurul cărora vom ţese câteva gânduri. Întâi de toate, ne exprimăm bucuria că încă doi tineri au trecut pragul sfintei noastre biserici şi s-au cununat după rânduiala creştină, astfel că numărul familiilor ortodoxe a mai crescut cu una! Aţi remarcat, iubiţii noştri, cât de frumoasă este această slujbă: rugăciuni înţelept alcătuite de sfinţii părinţi şi cântări armonioase care exprimă bucuria nemărginită a nunţii... Dar, trebuie să ştiţi că fiecare moment, fiecare gest, fiecare rugăciune are o anumită semnificaţie. Timpul nu ne îngăduie, desigur, să le explicăm acum pe toate, încât ne vom opri doar la un singur moment.

Iubiţi miri, Spre finalul slujbei, aţi auzit cuvintele: Primeşte cununile lor întru împărăţia Ta...

Cine să le primească? Dumnezeu, se înţelege. Care cununi? Cununile ce v-au fost puse pe cap de către preot împreună cu naşii. Spre a înţelege semnificaţia acestor cuvinte, trebuie să ştim mai întâi ce simbolizează punerea cununilor. Pe scurt, ştim că în vechime purtau coroane împăraţii şi învingătorii în războaie11. Aşadar, cei care se remarcau printr-o anumită vrednicie. Astăzi, când vi s-au pus cununile pe cap, dragi miri, aţi fost consideraţi şi voi vrednici de a fi soţ şi soţie. Biserica vă recunoaşte această vrednicie prin preoţii slujitori, prin naşii şi părinţii d-voastră, prin toţi cei de faţă. Aceste cununi ce vi s-au pus, iar mai apoi v-au fost ridicate, le veţi purta în chip nevăzut toată viaţa. Este o mare taină în această lucrare, prin voia Domnului! În acest sens se exprimă cel mai mare teolog român al secolului XX, părintele Dumitru Stăniloae: „Ei (mirii, n. n.) vor purta în

9 Aghiazmatar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 92. 10 Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1978, vol. III, p. 200 11 Dacă împrejurările îngăduie, explicaţiile pot fi şi mai detaliate. Material explicativ, la Pr. prof. dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica Specială, Manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1980, p. 412.

Page 16: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

chip nevăzut toată viaţa cununile lor de vor trăi în iubire adevărată, în curăţia fidelităţii şi în răspundere şi respect reciproc. Cu aceste cununi ei vor merge chiar în împărăţia cerurilor...” 12. Noi nădăjduim, aşadar, că veţi purta cu demnitate aceste cununi, aşa cum aţi jurat pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce, în faţa Sfântului Altar, fideli unul altuia şi amândoi lui Dumnezeu, bineştiind că soţii fideli sunt aceia care se îngrijesc unul de altul ca de nişte bunuri veşnice ale sufletului lor13. Făcând aşa, cununile vă vor fi primite, la sfârşitul vieţii, în împărăţia cerurilor...

Iubiţii ascultători, În această nădejde, facem acum urările tradiţionale: - mirilor..., să le dea Dumnezeu

sănătate, căsnicie rodnică, ani mulţi cu spor şi binecuvântare! Să trăiţi întru mulţi şi fericiţi ani! (Mulţi ani trăiască!);

– naşilor..., care în urma acestei sfinte slujbe au devenit părinţi spirituali ai mirilor, să le dea Dumnezeu sănătate, cu spor şi binecuvântare în casa dânşilor, să se bucure de aceşti fini pe care i-au cununat împreună cu noi, şi să trăiască întru mulţi şi fericiţi ani! (Mulţi ani trăiască!);

– părinţilor acestor miri, care i-au născut, i-au crescut şi educat cu multe sacrificii, precum şi tuturor nuntaşilor care sunt de faţă la această sfântă bucurie, să le dea Dumnezeu sănătate, bucurii de pe urma mirilor, mulţi şi fericiţi ani! (Mulţi ani trăiască!).

PARENEZĂ LA ÎNMORMÂNTARE (necrolog pentru un creştin care a fost ataşat de Biserică) [PLAN. Text:Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul!... Odihnească-se de ostenelile lor,

căci faptele lor vin cu ei (Apoc. XIV, 13). Formula de adresare: „Întristată familie, cucernică asistenţă" Introducere: – spre deosebire de Vechiul Testament, în cel Nou moartea este un moment fericit pentru credinciosul virtuos; propriu-zis, drepţii n-au nici o moarte, ci o trecere la viaţa de veci (Sf. Atanasie cel Mare14 ); – faptele bune ale creştinului îl însoţesc la trecerea peste pragul dintre pământ şi cer. Ele sunt aducătoare de odihnă binemeritată pentru cei ce au ostenit cu râvnă în ogorul Domnului, după cuvântul dumnezeiesc al Mântuitorului: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei XI, 28); TRATARE: a) partea encomiastică – am săvârşit slujba înmormântării, după rânduiala noastră ortodoxă; am săvârşit, adică ne-am rugat cu toţii. Slujba n-a fost făcută numai de preot şi cântăreţi, ci de către toţi cei prezenţi. – în centru atenţiei noastre se află credinciosul... a cărui viaţă suntem datori să ne-o reamintim acum, măcar în datele ei importante: obârşia, copilăria, tinereţea, şcolile, căsătoria, îndeletnicirea, copiii, ataşamentul faţă de Biserică, relaţiile cu semenii. b) partea parenetică – dintre faptele enumerate mai sus, pilduitoare pentru noi, dragostea lui faţă de Sfânta Biserică s-a evidenţiat în chip deosebit, aşa cum toţi cei de faţă ştiu; – ce înseamnă a fi membru viu al Bisericii? Înseamnă a fi o mlădiţă roditoare în viţa Hristos (In. XV, 5), bineştiindu-se că Biserica este Trupul lui Hristos (Efeseni I, 23); – moartea, pentru cei drept-credincioşi, este doar o trecere a sufletului din Biserica luptătoare, pământească, de pe cale, în Biserica cerească. De aceea sunt fericiţi cei ce mor în Domnul.

12 Op. cit., p. 200. 13 Pr. prof. dr. Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, vol. II, Alba Iulia, 1996, p. 145. 14 Apud Nicolae MOLDOVEANU, Comori dezgropate, Dicţionar de înţelepciune patristică, edit. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1997, p. 339

Page 17: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

Încheierea: - noi cei rămaşi avem câteva datorii creştineşti: să-i imităm faptele bune săvârşite; să împlinim cele ce dânsul n-a mai apucat să împlinească; să ne rugăm pentru sufletul său, care se îndreaptă către judecata rânduită (aşa cum glăsuieşte, ca un testament slava gl. VI); să-i facem parastasele îndătinate, însoţite de milostenii în numele său.]

Pareneza dezvoltată. „Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul!...

Odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei „ (Apoc. XIV, 13). Întristată familie, cucernică asistenţă, A fost voia Domnului să-l cheme la Sine pe creştinul ..., ca să-l răsplătească pentru

toate ostenelile din viaţa sa pământească. Cu toate că credem şi mărturisim acest lucru, întristarea s-a aşternut peste sufletele noastre, ale tuturor, dar mai ales ale celor din familie, întristare datorată despărţirii care, omeneşte vorbind, este dureroasă. De aceea, pentru mângâiere şi încurajare, am invocat cuvintele Scripturii Noului Testament, pe care le-aţi auzit. Dacă în Vechiul Testament, se puteau auzi mărturisiri de genul „oare morţilor vei face minuni, sau cei morţi se vor scula şi Te vor lăuda pe Tine?” (Psalm LXXXVII, 11), aşadar un motiv de tristeţe pentru moartea cuiva, în Noul Testament avem încredinţarea că cei morţi în Domnul, adică creştineşte, sunt fericiţi! Sau, cum mărturiseşte un sfânt părinte al Bisericii, Atanasie cel Mare, drepţii n-au nici o moarte, ci o trecere la viaţa de veci. Sfântul părinte a grăit aşa pentru că ştia cuvintele Mântuitorului: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă (Ioan V, 24).

Această mutare este spre odihnă binemeritată, aşa cum ne încredinţează cuvântul auzit la început, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei. Căci am auzit cântarea: Deşertăciuni sunt cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea... Dar ce ne însoţeşte, totuşi, dincolo? Doar faptele bune însoţesc sufletul peste pragul dintre cer şi pământ. Ele sunt aducătoare de odihnă binemeritată pentru cei ce au ostenit cu râvnă în ogorul Domnului, după cuvântul dumnezeiesc al Mântuitorului: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi! (Matei XI, 28).

Iubiţi credincioşi, Am săvârşit slujba înmormântării, după rânduiala noastră creştină ortodoxă. Am

săvârşit, adică toţi ne-am rugat. Slujba n-a fost făcută doar de preot şi cântăreţi, ci de către toţi cei de faţă. Prin însăşi prezenţa d-voastră, prin florile aduse, prin lumânările aprinse, prin lacrimi şi închinăciuni, prin ascultarea cu atenţie a rugăciunilor şi cântărilor. Prin rostirea din tot sufletul a creştinescului Dumnezeu să-l ierte. Prin toate acestea, aţi slujit şi d-voastră.

Iată, avem în mijlocul nostru pe cel care cu puţin mai’nainte vorbea cu noi, iar acum se petrece spre întâlnirea cu cei dragi, adormiţi întru Domnul. Suntem datori în aceste clipe să ne amintim de viaţa sa pământească, măcar în datele ei mai importante: obârşia, copilăria, tinereţea şi şcolile prin care a trecut, căsătoria, îndeletnicirile, copiii, ataşamentul faţa de sfânta biserică, frumoasele relaţii cu cei din jurul său. Ne vom călăuzi, în înfăţişarea scurtei biografii de un precept înţelept, care îndeamnă: de morţi, numai de bine (“de mortuis nihil nisi bene”).

Viaţa omului se aseamănă, într-un fel, cu anotimpurile anului... Astfel, răposatul întru Domnul a trecut prin primăvara copilăriei, prin vara tinereţii, prin toamna

Page 18: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

maturităţii, iar la urmă prin iarna bătrâneţii, a neputinţelor, dar şi a înţelepciunii. Dvs. cei din familie îi cunoaşteţi mai bine decât noi firul vieţii, cu bucuriile şi necazurile pe care, ca orice om, le-a avut. Cu o purtare exemplară, cu muncă cinstită şi credinţă tare în Dumnezeu, s-a dovedit biruitor. El a murit nu ca un învins, ci ca un învingător, ridicându-se, prin virtute, deasupra patimilor acestei lumi, întărit de cuvântul Mântuitorului: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan XVI, 33). În contextul acestui cuvânt ne amintim de un minunat exemplu, dat de Avva Iosif din Pateric: „S-au adunat fraţii odată la Avva Iosif şi şezând ei şi întrebându-l se bucura el, şi cu toată osârdia le zicea: eu împărat sunt astăzi. Căci am împărăţit peste patimi!” 15.

Iubiţi credincioşi, Biruinţa răposatului întru Domnul şi-a avut izvor în dragostea lui faţa de sfânta

biserică, fapt constatat de noi toţi. Aceasta credem că a fost una din virtuţile definitorii. Nu numai în duminici şi sărbători, ci şi în multe alte prilejuri, dânsul era nelipsit de la biserică. Era, cum se spune în limbaj teologic, membru viu al Bisericii. Era o mlădiţă roditoare în viţa Hristos (Ioan XV, 5), bineştiindu-se că Biserica este Trupul lui Hristos (Efeseni I, 23). Mulţi neştiutori afirmă, sărmanii: eu nu mă duc la biserică, pentru că o am în suflet... Sau: eu mă rog acasă, de ce trebuie să mă mai deplasez? Sau: ştiu atâţia care merg la Biserică, dar se comportă ca nişte necredincioşi...etc. Acestora le aducem aminte cuvintele Sf. Ciprian: „În afara Bisericii nu există mântuire”16 şi „Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată”17.

În acelaşi duh grăieşte şi Fericitul Augustin: „ În afara Bisericii poţi avea totul în afară de mântuire. Poţi avea cinstire, poţi deţine Evanghelia, poţi avea credinţa şi sa predici în numele sfintei Treimi, dar niciodată nu vei putea găsi mântuire decât în Biserică18. Cât despre faptul că şi cei ce frecventează Biserica se comportă uneori ca cei necredincioşi, ca oameni supuşi greşelii, evocăm cuvintele cunoscutului teolog Origen: „Cel mai rău membru al Bisericii nu poate fi comparat cu nimeni din adunările omeneşti”19. Biserica îi cuprinde nu numai pe sfinţi, ci şi pe cei păcătoşi, care, oricât de răi ar fi, au şansa de a deveni – prin strădania corespunzătoare – sfinţi. Avem atâtea exemple în istoria Bisericii! Aşadar, ferice de credinciosul care iubeşte Biserica, stâlp şi temelie a adevărului (Tim. III, 15). Ferice de răposatul întru Domnul..., care s-a mutat acum în Biserica cerească, după ce mai întâi s-a dovedit iubitor al Bisericii pământeşti. În duhul acestei realităţi înţelegem acum cuvântul scripturistic prin care am început rostirea, „ Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul...”.

Iubiţi credincioşi, Sufletul răposatului întru Domnul... se călătoreşte acum spre sălaşurile cereşti, după

ce mai întâi se va înfăţişa, ca tot pământeanul, înaintea Dreptului Judecător. După mărturiile unor sfinţi părinţi, judecata sufletului, numită şi particulară sau personală, va avea loc peste 40 de zile20. În acest timp noi avem datoria să ne rugăm fierbinte pentru sufletul său, să-i facem parastasele îndătinate, cu deosebire cel de 40 de zile, totodată să facem milostenie în numele său. Dar nu numai atât. Faţă de memoria dânsului mai avem 15 Pateric, Iaşi, 1913, p. 118. 16 Scrisoarea 73, 21, apud Învăţătura de credinţă ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1952, p. 142 17 De Unitate Ecclesiae, 6, MIGNE, P. L. vol. IV, col. 502. 18 Apud N. MOLDOVEANU, op. cit., p. 44. 19 Contra lui Cels, 3, 29, MIGNE, P. G., XI, col. 957. 20 Vezi Teologia dogmatică ortodoxă, Manual pentru Institutele Teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1958, vol. II, p. 943.

Page 19: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

câteva datorii: să-i imităm faptele bune, să-i împlinim sfaturile date nouă mai ales în anii din urmă, când înţelepciunea s-a împletit cu bogata-i experienţă a vieţii, să împlinim ceea ce el n-a apucat să mai încheie. Toţi cei de faţă, prin prezenţa noastră, mărturisim regretul că ne despărţim de el, totodată, mărturisim că dorim reîntâlnirea cu el. Pentru aceasta este nevoie, desigur, să vieţuim în aşa fel încât Dumnezeu să ne găsească vrednici de o astfel de reîntâlnire, cu el şi cu ceilalţi dragi ai noştri plecaţi în veşnicie.

Suntem aici şi pentru a-i da creştineasca iertare pentru cele ce în viaţă, ca om, va fi greşit faţă de noi, dar şi pentru a ne cere noi înşine iertare de la dânsul pentru cele ce i-am greşit. De încheiere, socotim potrivit sa evocăm un fragment dintr-o cântare a slujbei înmormântării, fragment ce poate fi socotit testament sufletesc al răposatului : „Văzându-mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor... Şi veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă... Ci vă rog pe toţi şi cu stăruinţă cer vouă, să va rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii” 21. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Amin.

PARENEZĂ LA INSTALAREA PREOTULUI ÎN PAROHIE: [PLAN. Cuvântarea de instalare rostită de noul preot care se prezintă parohie cuprinde următoarele idei: a) – Mulţumire şi slavă lui Dumnezeu, pentru că l-a învrednicit şi pe el de a se numi „trimis al Domnului”(cf. Matei X, 1; Luca X, 1); – Mulţumire şi cinstire părinţilor trupeşti şi sufleteşti (profesorii), care l-au ajutat cu munca lor, să-şi împlinească gândul sfânt, de a deveni slujitor al Domnului şi al oamenilor (cf. Efeseni VI, 1-3; Galateni VI, 6; Efeseni IV, 11); – Mulţumire faţă de episcop şi protoiereu; b) – Înţelesul tainei preoţiei şi arătarea zelului şi abnegaţiei cu care îşi va desfăşura întreita activitate preoţească: didactică (profetică), sfinţitoare şi conducătoare (Matei XXVIII, 19-20) în mijlocul păstoriţilor ; – Hotărârea de a se autoperfecţiona în pastoraţie, de a dobândi de la credincioşii încredinţaţi numele de „păstorul cel bun”, cu celelalte trei însuşiri: cunoaşterea oilor, jertfirea pentru ele şi întoarcerea lor de pe calea cea rea (Ioan X) spre Cel ce este, „Calea, Adevărul şi Viaţa’’ (Ioan XIV, 6);

– Îndatorirea că va fi întotdeauna un propovăduitor al păcii (Matei V, 9); – Rugămintea foarte decentă, adresată tuturor credincioşilor, precum şi organelor locale de a-l sprijini în toată activitatea sa de slujitor al Bisericii şi al neamului.

c) – Mulţumirea adresată tuturor celor prezenţi, care s-au ostenit să vină în biserică, să vadă şi să asculte cele în legătură cu acest eveniment din viaţa parohiei. – O rugăciune de cerere a harului lui Dumnezeu, spre împlinirea a toate cele bune şi de folos lui şi tuturor păstoriţilor săi.]

Pareneza dezvoltată. „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi!” (Ioan XX, 22-23). Prea Cucernice Părinte Protoiereu, Prea Cucernici Părinţi-fraţi, Iubiţi credincioşi,

Cuvintele pe care le-am evocat au fost rostite de Mântuitorul Iisus Hristos către apostolii aleşi de El, după ce mai’nainte le poruncise „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi!” (Ioan XX, 21). După cum se ştie, sfinţii apostoli, la rândul lor, au rânduit episcopi, preoţi şi diaconi în cetăţile în care au propovăduit. Slujirea apostolească deplină a fost continuată, apoi, până în zilele noastre, de cinstiţii episcopi, care, după

21 Panihida, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 42-43.

Page 20: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

cuvenita cercetare, hirotonesc şi trimit preoţi în parohii spre împlinirea întreitei misiuni de învăţător, sfinţitor şi îndrumător pe calea mântuirii.

Aşa s-au petrecut lucrurile, cu voia Domnului, şi în parohia aceasta, iubiţi credincioşi, în care mi s-a dăruit bucuria să vă fiu trimis păstor. Mi-au rămas încă vii în suflet rugăciunile de hirotonire rostite de Prea Sfinţitul...: „Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele de lipsă le plineşte, rânduieşte pe prea cucernicul diacon... în preot. Să ne rugăm, dar, pentru aceasta, ca să vină peste el harul Sfântului Duh 22”, întărindu-mă, apoi, şi cu puterea de a săvârşi Sfânta Taină a Spovedaniei: „...Însuţi şi acum pe robul Tău acesta....care s-a ales de către mine, deplin fiind întru tot harul, arată-l pe dânsul vrednic de apostoleasca şi duhovniceasca Ta slujire, prin a noastră smerenie, de a lega şi a dezlega greşelile celor nevrednici...”23, pe temeiul poruncii date de Mântuitorul: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri (Matei XVIII, 18). Mă simt copleşit de greaua răspundere ce mi s-a încredinţat, dar şi de bucuria adâncă pe care o trăiesc din clipa hirotoniei. Dau slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile revărsate asupra mea şi mă rog Lui să-mi ajute a-mi împlini misiunea după cuviinţă. Cuvântul meu de mulţumire se îndreaptă, apoi, către toţi cei aleşi de Dumnezeu să-mi îndrume paşii spre această sfântă slujire. Mai întâi către iubiţii mei părinţi, aici de faţă, care prin jertfelnicia lor m-au crescut şi m-au îndemnat să urmez teologia şi pe care îi rog ca şi de acum înainte să-mi fie aproape cu rugăciunile lor. În acelaşi timp datorez mulţumiri părinţilor mei sufleteşti, profesorii de la Seminar şi de la Facultate, care – cu timp şi fără timp – mi-au sădit în suflet sfintele învăţături şi deprinderi teologice, spre a le pune în slujba d-voastră, iubiţi credincioşi. În chip deosebit adresez recunoştinţa mea Prea Sfinţitului Părinte Episcop... care m-a hirotonit şi mi-a dat binecuvântarea să fiu preotul d-voastră. Totodată, mulţumesc din toată inima părintelui protoiereu..., care a avut şi dragostea să vină aici, spre a da mărturie asupra înaltei hotărâri de a fi numit în această parohie. Îi mulţumesc, de asemenea, pentru cuvintele calde şi încurajatoare rostite cu acest prilej24. Îngăduiţi-mi acum să mulţumesc şi celorlalţi oaspeţi, aici de faţă, pentru gestul prietenesc de a fi alături de noi în această binecuvântată zi.

Iubiţi credincioşi ai parohiei...., Dumneavoastră vă mulţumesc în chip aparte, pentru căldura sufletească ce mi-aţi

arătat-o din clipa în care am sosit aici. Cu ajutorul Domnului, vom lucra de acum împreună în ogorul Lui. Ne vom ruga împreună, în această prea frumoasă biserică şi pe la casele fiecăruia. Dar vom fi alături şi în ostenelile gospodăreşti, mai ales în cele ce ţin de buna rânduială a sfântului lăcaş, a cimitirului, a troiţelor ş.a.

De aceea vă rog dintru început să fiţi lângă mine, cu rugăciunile, cu sfaturile şi cu celelalte osteneli, pentru că fără sprijin nu voi putea împlini jurământul pe care l-am rostit la hirotonie, în faţa sf. altar. Am jurat între altele că în misiunea mea nu am în vedere decât a lucra cu osârdie pentru mântuirea sufletească a turmei duhovniceşti mie încredinţată...

22 ARHIERATICON, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 79 23 Ibidem, p. 107. 24 În mod obişnuit, preotul instalat vorbeşte la urma tuturor. Se presupune, deci, că protoiereul ţinuse pareneza mai’nainte.

Page 21: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

Slujirea preotului are în vedere, aşa cum am pomenit la început, trei laturi: învăţătorească, sfinţitoare şi pastorală. Ca învăţător mă voi strădui să plinesc angajamentul rostit în cadrul aceluiaşi jurământ, că „voi conforma neîncetat viaţa mea cu învăţătura sfintei evanghelii, a sfinţilor apostoli, şi cu toate canoanele şi învăţăturile sfinţilor părinţi ai Bisericii ortodoxe”. În misiunea sfinţitoare sunt conştient că nu se poate sluji fără o neîncetată străduinţă de a avea eu însumi o viaţă cucernică, după îndemnul dat de Sf. Ap. Pavel, îndemn inclus în textul jurământului: „Nu voi uita niciodată cuvintele Sf. Ap. Pavel, care cere ca preotul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei, privighetor, treaz, cumpătat, ospitalier, învăţător, nu beţiv, nu bătăuş, nerâvnitor la câştig urât, ci blând, nesfednic, nelacom, bine chivernisându-şi casa sa...” (I Tim. III, 2-4).

Am rostit şi în faţa d-voastră aceste cuvinte de jurământ, cu rugămintea să mă sprijiniţi cu rugăciunile şi sfaturile, spre a le respecta întocmai.

Iubiţi credincioşi, Evocând aceste fragmente din jurământul pe care l-am depus în ziua hirotoniei, îmi

dau seama încă odată cât de înaltă şi înfricoşată este răspunderea preoţească. Cunoaştem sfinţi părinţi care au fugit de preoţie, nu spre a se eschiva de slujire, ci din această conştiinţă a înaltei răspunderi. În cele din urmă au consimţit, numai după îndelungi insistenţe ale celor din jur, şi văzând câtă nevoie au creştinii de păstori. Aşa s-a întâmplat, spre exemplu cu sfântul Grigorie de Nazianz, trăitor în secolul al IV-lea, de la care ne-au rămas astfel de mărturii într-un Tratat despre preoţie25. Grija de a nu greşi, frământările şi gândurile asupra înfricoşatei răspunderi, l-au făcut să facă mărturisiri care se potrivesc întocmai şi nouă, preoţilor de azi: „Cu aceste gânduri, spunea Sf. Grigorie, trăiesc ziua şi noaptea. Acestea-mi topesc măduva, acestea-mi macină trupul şi nu mă lasă să fiu îndrăzneţ şi să privesc în sus. Acestea-mi smeresc sufletul, îmi îngenunchează mintea, îmi pun lanţ limbii... Trebuie mai întâi să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii; să fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii; să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii; să fiu eu aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii; să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii...” 26.

Iubiţi ascultători, Cu această conştiinţă şi responsabilitate a sfinţilor părinţi, pe care îi avem preţioase

modele, închei cuvântul meu, mulţumindu-vă încă odată, tuturor, pentru dragostea de a fi alături de mine. Socotesc potrivit ca acum, la început de drum, să rostesc împreună cu d-voastră Rugăciunea la începerea lucrului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule, Unule-Născut al Tatălui celui fără de început, Tu eşti Cel ce prin gura proorocului Tău David ai zis: ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara. Tu ai zis şi prin gura fericitului Pavel apostolul ; cel ce nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. Şi iarăşi Tu ai zis cu preacurată gura Ta: Fără de Mine nu puteţi face nimic. Doamne, Doamne, ascult din tot sufletul şi din toată inima dumnezeieştile Tale cuvinte şi cu umilinţă alerg la bunătatea Ta: ajută-mi mie, păcătosului, cu darul Tău, să săvârşesc lucrul ce încep acum. AMIN.”27

25 MIGNE, P. G. vol. XXXV, col. 408-517, trad. de Pr. D. FECIORU, în vol. Despre preoţie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 158-222. 26 Ibidem, p. 199. 27 Carte de rugăciuni, tipărită de Edit. arhiedecezană Cluj, 1995 diortosită de Î.P. S. Bartolomeu ANANIA, p. 67.

Page 22: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

PARENEZĂ SIMPLĂ PENTRU SFINTELE PAŞTI

[PLAN. (Slujba învierii de afară se încheie cu rostirea solemnă, de trei ori, a salutului pascal „Hristos a Înviat!”, la care poporul răspunde, „Adevărat a Înviat”!”, după care se cântă Troparul Învierii de trei ori. În acest mod se creează o atmosferă de maximă emoţie, un teren întru-totul favorabil pentru cuvântul parenetic). Text: „ Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!” Formula de adresare: Iubiţi credincioşi, cinstitori ai Învierii Domnului! Introducere: Exprimarea mulţumirii către Dumnezeu pentru învrednicirea de a prăznui Sfintele Paşti, cu pace şi cu bucurie. Tratarea: – scurtă retrospectivă liturgică a săptămânii Sf. Patimi;

– semnificaţia cuvântului „paşte”; Încheierea: – invitaţie pentru cei prezenţi de a nu pleca acasă înaintea de a se bucura de Sf. Liturghie şi a lua Sf. Paşti. (Se va rosti iarăşi, de trei ori, salutul pascal, după care, în sunet de toacă, clopote şi cântându-se, în mod repetat, Troparul învierii, se va intra în Sf. Lăcaş)]

Pareneza dezvoltată. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!

Iubiţi credincioşi, cinstitori ai Învierii Domnului, Ca în fiecare an, am rostit şi am cântat împreună Hristos a Înviat şi în această

noapte sfântă a Paştelui ...(se va preciza anul). Prin această rostire mărturisim, deodată, două lucruri: credinţa în învierea noastră, aşa precum Domnul nostru Iisus Hristos a înviat, totodată nădejdea că, o dată cu acest Paşte, vom păşi spre o viaţă mai bună, mai demnă, atât sub aspect moral, cât şi material.

Să-i mulţumim, aşadar, Domnului că ne-a ajutat să ne învrednicim de participarea la această preafrumoasă şi sfântă slujbă, că la aceasta oră liturgică suntem lângă o sfântă biserică.

Iubiţi credincioşi, Am urcat, începând din Duminica Floriilor, spre Ierusalimul cel duhovnicesc,

treptele Deniilor din serile săptămânii Patimilor. Am fost din nou martorii suferinţelor Mântuitorului nostru: vinderea, batjocorirea, încununarea cu spini, răstignirea, moartea şi punerea în mormânt. Am trecut şi noi pe sub Sfântul Epitaf, mărturisind tainic că vrem să ne îngropăm păcatele şi noi cu Iisus, care S-a lăsat îngropat spre a îngropa păcatele omenirii, apoi am sărutat Sfânta Cruce, înţelegând că numai printr-o viaţă jertfelnică putem nădăjdui că vom învia şi noi, precum El a înviat în urma jertfei şi morţii pe Cruce. Învierea Lui ne umple acum sufletele de bucurie, Paştele fiind cel mai luminos praznic din calendarul creştin. Dar ce înseamnă, oare, cuvântul „paşte”, rostit atât de des?

Acum 3500 de ani, în valea Nilului din Egipt, poporul evreu se găsea într-o grea robie, de peste 400 de ani. Prin voia Domnului ei au ieşit din această robie şi, la plecare, au luat, între multe altele, şi un cuvânt care – nu bănuiau atunci – va primi o consacrare deosebită. Cuvântul minune era PASAH şi desemna în limba egipteană sărbătoarea solstiţiului de primăvară, când soarele trecea din emisfera australă în cea boreală. Propriu-zis pasah însemna trecere şi semnifica biruinţa luminii asupra întunericului. Cu oarecare transformare, evreii i-au zis pesah, tot cu înţelesul de trecere, adică trecerea lor prin Marea Roşie, de la robia egipteană la libertatea Ţării Făgăduinţei. Adică trecerea de sub jugul robiei la bucuria libertăţii. Grecii au preluat cuvântul minune, zicându-i PASHA; aproape la fel i-au zis şi latinii: pascha- pascae. De aici îl are şi limba română,

Page 23: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

paşti sau paşte, cuvânt sinonim cu înviere, adică trecere de la moarte la viaţă, de la robia păcatului – prin jertfa şi învierea Domnului – la bucuria vieţii intru virtute.

Iubiţi ascultători, În fiecare an, în cea mai emoţionantă noapte liturgică retrăim sensul adânc al

acestei treceri, când Hristos Cel înviat ne reaprinde speranţele de trecere de la păcat la virtute şi la o viaţă mai bună pentru noi şi familiile noastre. Această slujbă impresionantă ce s-a făcut aici, afară, este doar începutul praznicului. Vă chemăm acum să intraţi cu noi în Sfântul Lăcaş, să fiţi părtaşi la Sfânta Liturghie, apoi să primiţi paştele, pâinea binecuvântată, şi să aveţi bucuria slujbei întregi. Chiar dacă trupul vă cheamă, poate, spre somn sau mâncare, daţi ascultare sufletului, care vă îndeamnă să rămâneţi. Faceţi bucurie sufletului! Pentru că, iubiţi credincioşi, cinstitori ai slăvitei învieri, aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa! Amin. HRISTOS A ÎNVIAT!

PARENEZĂ SIMPLĂ PENTRU ANUL NOU [PLAN . Text: „Pune, Doamne, început bun mântuirii noastre!” Formula de adresare: Iubiţi credincioşi! Introducere: – mulţumire către Dumnezeu pentru bucuria prezenţei în Biserică, în prima zi a anului. – care este atitudinea creştinilor faţă de „revelion”? Tratare : – întreita semnificaţie a praznicului. a – scurtă referire la praznicul Tăierii împrejur a Domnului, cu îndemnul dat creştinilor de a

lectura cap. II al Evangheliei după Luca şi cartea Levitic cap. XII. b – câteva cuvinte despre personalitatea Sf. Vasile cel Mare. c – anul nou, prilej de bilanţ sufletesc şi de reînnoire a hotărârii de a păşi pa calea credinţei şi a

faptelor bune. Încheiere: – urări creştineşti pentru cei prezenţi, pentru familiile lor şi pentru neamul românesc].

Pareneza dezvoltată. „Pune, Doamne, început bun mântuirii noastre!” Iubiţi credincioşi,

Se cuvine, mai’nainte de orice cuvânt, să aducem mulţumiri din adâncul sufletelor noastre lui Dumnezeu că ne-a ajutat să păşim cu pace în noul an şi, mai ales, să fim în Biserică la acest ceas de Liturghie. Mărturisim prin această prezenţă, dragostea noastră de a începe cu rugăciune prima zi a anului, chiar dacă acum suntem, poate, mai obosiţi ca de obicei. În componenţa vieţii moderne a intrat, cu sau fără voia noastră, un eveniment devenit tradiţional, necreştin prin implicaţiile lui, dar care nu poate fi negat ca realitate: revelionul. Suntem şi noi trăitori ai vieţii moderne, dar în duh creştin. La miezul nopţii trecute, când orologiul a marcat trecerea din vechiul în noul an, noi, împreună cu familiile noastre am rostit mai întâi o rugăciune pentru ca Dumnezeu să ne ajute întru înnoirea râvnei pe calea mântuirii, cerând de la El un nou început bun al mântuirii, apoi, desigur, am închinat un pahar cu vin, ca tot românul. Dar n-am mai zăbovit mult, ci ne-am retras spre odihnă, pentru a fi treji la ora venirii la Sfânta Biserică. Noi ştim că însuşi cuvântul revelion poate fi înţeles în sens creştin: réveiller (de la care vine românescul revelion) în franceză înseamnă a trezi, a se deştepta din somn. Iată-ne, aşadar, aici, în Casa Domnului, unde toţi cei care se numesc creştini ar trebui să fie la aceasta oră.

Iubiţi fraţi de credinţă,

Page 24: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

Calendarul nostru menţionează, precum ştiţi, trei sărbători pentru ziua de azi: Tăierea împrejur a Domnului, Sf. Vasile cel Mare şi Anul Nou. Despre fiecare vom face, în cele ce urmează, câteva scurte referiri.

Tăierea împrejur a pruncului Iisus s-a făcut a opta zi după naştere, precum citim în sfânta evanghelie după Luca (II, 21-24), când I-au pus şi numele, după rânduiala veche consemnată de Moise în Levitic cap. XII. Pentru a afla mai pe larg despre acest sfânt eveniment, vă îndemnăm să citiţi acasă din Scriptură, când veţi dispune de un ceas de linişte, atât la Luca, cap. II, cât şi la Levitic, cap. XII. Dacă ar întreba cineva de ce astăzi noi, creştinii, nu mai tăiem pruncii împrejur, răspundem: tăierii împrejur din Vechiul Testament i-a luat locul Botezul creştin, în Noul Testament. Acum spunem şi noi, o dată cu Sf. Apostol Pavel: „Tăierea împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în literă „ (Rom. II, 29).

Sfântul Vasile cel Mare, trăitor în veacul al IV-lea, a cărui pomenire astăzi săvârşim, ne este cunoscut prin câteva fapte cu totul remarcabile: este autorul unei Sfinte Liturghii, numită în cărţile noastre Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, ce se săvârşeşte de zece ori pe an, inclusiv astăzi; este autorul unui însemnat număr de lucrări teologice, omilii, epistole etc., după care învăţăm şi astăzi, minunându-ne de înălţimea cugetării sale; a rămas în istorie ca ctitor al unui aşezământ social de binefacere, intitulat Vasiliada, după care s-au inspirat până în ziua de astăzi nenumărate centre de caritate. Nu în ultimul rând, s-a remarcat printr-o viaţă de sfinţenie exemplară. Om al rugăciunii, ne-a lăsat şi Molitfele, cunoscute sub numele său, pe care le-am rostit şi noi astăzi în genunchi. S-a dovedit biruitor peste patimi, după cum însuşi numele lui sugerează. Căci Vasile vine de la grecescul Basileos, care înseamnă împărat. Citim, de pildă despre un caz asemănător, în Patericul egiptean, cum Avva Iosif a spus odată ucenicilor: „Eu sunt împărat astăzi, că am împărăţit peste patimi! (adică, le-am biruit!). Aşa şi Sf. Vasile, s-a dovedit biruitor peste cele lumeşti, dobândind sălaş în ceruri, unde şi astăzi se roagă pentru noi.

Cu privire la marcarea Anului Nou, noi trebuie să vedem creştineşte acest prag: să ne facem un bilanţ sufletesc a ceea ce am realizat sau nu în anul precedent, cât am lucrat la mântuirea noastră şi a aproapelui, totodată să cerem ajutor de sus pentru un nou şi bun început în calea mântuirii. Să nu ne mire acest cuvânt „început bun”. Chiar dacă suntem mai înaintaţi în vârstă, în cele ce privesc mântuirea trebuie să ne considerăm mereu începători. Căci spune un proverb sugestiv: În fiecare zi, din nou, de la început! Sau cum citim în acelaşi Pateric egiptean: „Odată Avva Arsenie a fost auzit de către ucenici, care stăteau afară, strigând din chilie: Dumnezeule, nu mă părăsi! Nimic bun n’am făcut înaintea Ta, dar dă-mi după bunătatea Ta să pun început!”28.

Iubiţi ascultători, Mulţumind lui Dumnezeu pentru binefacerile care au fost asupra noastră în anul care

a trecut, păşim cu nădejde în noul an, în dorinţa de a fi mai buni, mai iertători, mai harnici, mai aprinşi de dragoste pentru Sfânta Biserică. Vă apreciem în chip deosebit pe toţi care aţi dovedit şi astăzi dragoste faţă de legea noastră creştină şi aţi venit aici. Tuturor vă dorim 28 Patericul..., p. 19. De va îngădui timpul, se poate da încă un exemplu cu privire la începutul bun: “Se spunea pentru Avva Sisoe, că atunci vrea să se săvârşească, şezând părinţii lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: “ Iată, Avva Antonie a venit”. Şi după puţin, a zis: “Iată ceata proorocilor a venit”. Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: “Iată ceata Apostolilor a venit”. Şi s-a îndoit faţa lui iarăşi. Şi se părea ca şi cum el ar fi vorbit cu oarecare şi i s-au rugat lui bătrânii, zicând: “Cu cine vorbeşti, părinte?” Iar el le-a zis: “ Iată îngerii au venit să mă ia, şi rog ca să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin“. Şi i-au zis lui bătrânii: “Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte”. Şi le-a zis lor bătrânul: “Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început”. Şi au cunoscut toţi că este desăvârşit...” Ibidem, p. 217.

Page 25: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

sănătate şi ani mulţi întru Domnul! Cu deosebire, celor care purtaţi numele Sf. Vasile, vă adresăm binecuvântările noastre părinteşti de tot binele, felicitându-vă pentru faptul că aţi început ziua onomastică în Biserică.

Aceleaşi gânduri creştineşti pentru familiile d-voastră şi, în comuniune cu frăţiile voastre, pentru întreg neamul nostru românesc. LA MULŢI ŞI BUNI ANI ÎN OGORUL DOMNULUI! Amin.

PARENEZĂ SIMPLĂ PENTRU BOBOTEAZĂ: [PLAN. Text : „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!” Formula de adresare: „Iubiţi credincioşi" Introducere: – prezenţa în număr atât de mare a creştinilor la această slujbă se datorează, pe de o parte, mărimii praznicului în sine, iar pe de alta, dorinţei de a duce pe la casele lor Agheasmă Mare. Tratare: – foloasele Agheasmei Mari; modul de întrebuinţare şi păstrare. – să ne ferim de a profana Agheasma, prin întrebuinţare spre alte scopuri decât cele binecuvântate (pentru anumite „reţete” recomandate de persoane dubioase, în diverse scopuri eterodoxe). Încheiere: – Întrebuinţarea Agheasmei presupune grijă pentru o viaţă virtuoasă. În această nădejde, ne rugăm Domnului ca apa sfinţită să fie de folos pentru creştinii ce o vor lua cu evlavie, pentru case, ţarini ş.a.]

Pareneza dezvoltată. Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!

Iubiţi credincioşi, Aceste preafrumoase cuvinte le-am auzit acum câteva minute şi fac parte din marea

rugăciune de sfinţire a apei, alcătuită de Sfântul Sofronie, patriarh al Ierusalimului, trăitor în veacul al VII-lea29. Suntem adânc mişcaţi de măreţia aceste slujbe de sfinţire a apei celei mari, care se face o singură dată pe an, aducându-ne aminte de Botezul Domnului, când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a sfinţit apele prin intrarea în Iordan cu preacuratele Sale picioare. Vedem cu ochii sufletului, o dată cu Ioan Botezătorul, Duhul Sfânt pogorându-se ca un porumbel, deasupra capului Mântuitorului; auzim şi noi, cu acelaşi Sfânt Botezător, glasul din cer al lui Dumnezeu Tatăl. Minunată arătare a Prea Sfintei Treimi la râul Iordan! Prezenţa d-voastră aici, în număr atât de mare este un semn al măreţiei acestui praznic, pe de o parte, iar pe de alta a dorinţei de a duce acasă, în vase curate, Sfânta şi Marea Agheasmă, pentru evlavioasă întrebuinţare.

Drept-măritori creştini, Socotim potrivit ca în aceste momente de înălţare sufletească, să vă aducem aminte,

pe scurt, despre foloasele agheasmei mari şi modul de întrebuinţare şi păstrare. În acest scop, reamintim un fragment lămuritor din Rugăciunea de sfinţire a apei, pe care aţi auzit-o cu toţii. Citim, iată, din Cartea după care s-a făcut slujba 30: „... Şi-i dă ei dar de vindecare 29 † 644, pomenit în calendar la 11 martie; vezi Pr. Grigore POPESCU, Calendar cu toţi sfinţii din an prăznuiţi în Biserica ortodoxă a răsăritului, întocmit după Vieţile Sfinţilor scrise de Arhiepiscopul Dimitrie al Rostovului, după Minee şi alte lucrări, în BOR, an. LXXIV, 1956, nr. 1-2, p. 188. 30 Mineiul pe ianuarie, sau Molitvelnic. Fraţii preoţi ştiu efectul deosebit pe care îl are utilizarea acestor cărţi în cadrul predicilor: este efectul autorităţii. Credincioşii văd că preotul nu spune de la el adevărurile respective, ci dintr-o carte sfântă, la fel cum se întâmplă mai ales în cazul întrebuinţării Sfintei Scripturi. A se vedea, în această privinţă şi studiul nostru Cunoaşterea temeinică a Sfintei Scripturi şi folosirea ei în predică, în BOR, an. CIV, 1986, nr. 5-6, p. 533-543.

Page 26: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neajunsă, plina de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr’însa, să le fie spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţire a caselor, spre tot folosul de trebuinţă...”

În privinţa modului de întrebuinţare, amintim mai întâi că s-a îndătinat obiceiul de a se consuma, pe nemâncate desigur, timp de nouă zile, începând cu ajunul sărbătorii Bobotezei, până la odovania (sfârşitul) praznicului. Mai poate fi consumată în zile de post şi ajunare, sau la sărbători mari, fie înainte, fie după biserică31. O precizare se impune, însă: când luăm agheasmă mare şi anafură, întâi luăm agheasma, apoi anafura. Să ştim, apoi, că agheasma mare este întrebuinţată de preot pentru a stropi casele d-voastră, în zilele ce preced praznicul Bobotezei; tot cu agheasmă mare se sfinţesc icoanele, crucile, veşmintele preoţeşti, vasele liturgice (potir, disc ş.a.); de asemenea credincioşii înşişi obişnuiesc să stropească ogrăzile, livezile, viile, holdele, ş.a., un lucru bun, având în vedere că toată firea înconjurătoare are nevoie de sfinţire.

De aceea trebuie să avem un respect deosebit faţă de acest dar dumnezeiesc: agheasma se păstrează cu atenţie, ferind-o de întinare. În acest scop, ea trebuie ţinută într-un loc deosebit în locuinţă, într-una din încăperile destinate pentru activităţi mai pioase, şi nu la un loc cu toate celelalte obiecte de uz casnic, în bucătării sau cămări, alături de sticle cu alt conţinut. Dacă de la un an la altul agheasma prisoseşte, cea veche, deşi nu este stricată şi nu se strică niciodată, se varsă în locuri curate, ferite de întinare, de regulă, în pământ, la flori, la rădăcinile pomilor32.

Mai amintim, iubiţi credincioşi, că trebuie să ne ferim ca de foc de orice întrebuinţare străină cu duhul ortodoxiei. Ştim că, din păcate, s-a înmulţit în ultima vreme numărul „dezlegătoarelor”, „descântătoarelor”, sau altora asemenea, care – profitând de necazurile oamenilor, dar şi de ignoranţa lor – recomandă fel de fel de „reţete”, pentru aşa-zisele dezlegări de farmece etc., reţete în care includ uneori şi agheasmă, mare sau mică. Să nu cumva să le daţi ascultare, drept-măritori creştini, că faceţi lucru diavolesc, nu creştinesc! Nici nu vi se rezolvă necazul, şi săvârşiţi şi un mare păcat. Canoanele sfinţilor părinţi opresc de la împărtăşanie pe cei ce apelează la astfel de vrăjitori33. Pentru buna cinstire a sfintei agheasme, vă mai facem acum o recomandare. La sfârşitul Sfintei Liturghii, când veţi primi în vase apa sfinţită, să păstraţi buna rânduială, aşteptând să vi se distribuie agheasma cu răbdare şi bună-cuviinţă, aşa cum se cade într-o astfel de sfântă zi.

Iubiţi ascultători, Nădăjduim că aceste câteva lucruri vă vor ajuta pentru folosirea cu evlavia cuvenită a

agheasmei mari. Să avem grijă, iarăşi, că nu este suficientă gustarea din agheasmă spre sfinţirea noastră, a caselor, a ţarinilor noastre, ci şi de o viaţă virtuoasă, în credinţă şi fapte bune. Pentru aceasta, să ne ţinem mereu strânşi în jurul Maicii noastre Biserici, ca astăzi! De încheiere, rugăm pe bunul Dumnezeu să vă împlinească toate cererile cele spre mântuire prin gustarea şi stropirea cu această apă sfinţită. Amin.

31 Pr. prof. dr. Ene BRANIŞTE, Liturgica Specială..., p. 463. A se vedea şi studiul Pr. prof. dr. Nicolae NECULA, Care este întrebuinţarea Agheasmei Mari şi cum se păstrează?, în vol. Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, Galaţi, 1996, p. 298-300. 32 Pr. prof. dr. Nicolae NECULA, op. cit., p. 299. 33 De ex. 61 "Trulan"; 65 şi 72 ale Sf. Vasile cel Mare. Vezi Pidalion, Bucureşti, 1933, p. 280-281.

Page 27: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

PARENEZĂ LA SFINŢIREA BISERICII [PLAN. Text: – versetul 1, Psalm CXXI; Formula de adresare va fi adaptată la oficialităţi şi la credincioşi; Introducere: – evocarea sfinţirii templului din vremea lui Solomon (III Regi, VIII); TRATARE: – exprimarea bucuriei pentru prezenţa episcopului locului, totodată pentru frumuseţea slujbei de sfinţire a noului lăcaş; – descrierea însuşirilor Bisericii: una, sfântă, sobornicească şi apostolească; Digresiune: – pilda cu Avva Pavel zis „cel prost" din Pateric; Încheiere: – mulţumiri finale; – rugăciune către Dumnezeu pentru ocrotirea sfântului Său lăcaş].

Pareneza dezvoltată. „ Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: în casa Domnului voi merge!” (Psalm CXXI, 1)

Prea Sfinţite Părinte Episcop, Prea Cucernice Părinte Protopop, Prea Cucernici

Părinţi - fraţi, Iubiţi credincioşi, Cuvintele psalmistului David exprimă în chip fericit bucuria sfântă ce ne

copleşeşte inimile, astăzi, când - cu ajutorul Domnului - suntem împreună pentru cel mai mare eveniment al parohiei din ultimii ani: sfinţirea lăcaşului de cult. Atmosfera cu totul sărbătorească ne aduce aminte de un eveniment similar petrecut în Ierusalim, acum aprox. 1000 de ani: sfinţirea templului lui Solomon. La fel ca atunci, primul nostru gând din această prea-frumoasă zi este să înălţăm rugăciune de mulţumire către Dumnezeu, Care ne-a binecuvântat cu aceasta mare bucurie, zicând o dată cu Solomon împăratul: Doamne Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu asemenea Ţie, nici în cer sus, nici pe pământ jos; Tu păzeşti legământul şi ai milă de robii Tăi care umblă cu toată inima lor înaintea Ta! (III Regi, VIII, 23).

Bucuria noastră este sporită de prezenţa d-voastră, a tuturor, fapt pentru care vă mulţumim din toată inima. În chip deosebit ne bucură prezenţa Prea Sfinţitului Episcop..., întâi-stătătorul eparhiei noastre, care a binevoit să coboare în mijlocul nostru şi să oficieze slujba de sfinţire a bisericii. Prezenţă P.S. Sale ne aminteşte de cuvintele Sf. Ignatie Teoforul, trăitor în jurul anului 100: „Acolo unde apare episcopul, acolo este şi comunitatea, după cum acolo unde este Iisus Hristos, acolo este şi Biserica universală.... Ceea ce încuviinţează episcopul este bine-plăcut lui Dumnezeu, ca tot ce se săvârşeşte să fie sigur şi întemeiat”34. Prea Sfinţia Sa, înconjurat de soborul de preoţi a săvârşit slujba de sfinţire a noului lăcaş, rostind minunatele rugăciuni rânduite. Între acestea un ecou deosebit în sufletele noastre are încă Rugăciunea de sfinţire a Prestolului, masa din Altar, din care amintim un fragment: „...Stăpâne, mult-milostive, umple de slavă, de sfinţire şi de dar jertfelnicul acesta, ca să se prefacă jertfele cele fără de sânge ce Ţie se aduc pe el, în Preacuratul Trup şi Cinstitul Sânge al Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos...”35. Ne bucură, de asemenea, prezenţa părintelui protoiereu, alături de ceilalţi confraţi preoţi, care au sporit prin rugăciune lucrarea harului în această sfântă zi. Mulţumim respectuos şi celorlalţi distinşi oaspeţi, reprezentanţi ai instituţiilor oficiale. Nu în ultimul rând, tuturor credincioşilor care şi-au manifestat dragostea faţă de sfânta

34 Epistola către Smirneni, VIII, 2, în trad. Pr. D. FECIORU, vol. I PSB, Bucureşti, 1979, p. 184. 35 Arhieraticon, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 176-177.

Page 28: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

biserică şi sunt prezenţi aici şi pe a căror feţe se poate citi emoţia sfântă izvorâtă din sfinţenia slujbei, de parcă ar vrea să rostească frumoasele cuvinte ale cunoscutei rugăciuni: „În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu...”.

Iubiţi credincioşi, Din ziua Pogorârii Sf. Duh, zi de naştere a Bisericii creştine, până astăzi, sufletele

evlavioase n-au încetat să se adune, în locuri consacrate, pentru sfintele slujbe. Dintru început, Biserica a fost socotită Stâlp şi temelie a adevărului (I Tim. III, 15), cum inspirat glăsuieşte Sf. Apostol Pavel. Adunările de cult au avut loc mai întâi în anumite case, unde creştinii se întâlneau la început pe ascuns, de frica iudeilor (Ioan XX, 19), apoi în biserici special construite, din ce în ce mai mari şi mai frumos împodobite, mai ales după libertatea religioasă acordată de cel între sfinţi împăratul Constantin cel Mare, la anul 313. Făcând un arc peste timp, privim acum cu negrăită bucurie spre acest Lăcaş al nostru, a cărui sfinţire s-a făcut astăzi. Noi ştim, însă, că biserică nu înseamnă doar clădirea zidită, ci şi comunitatea credincioşilor dimpreună cu slujitorii ei. Credincioşii alcătuiesc Biserica cea vie, Trupul lui Hristos (Efeseni I, 23). La fiecare Sfântă Liturghie, credincioşii rostesc împreună simbolul de credinţă, sau crezul, în care mărturisesc credinţa lor în Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească.

Una, pentru că Unul este Trupul lui Hristos. Doar cei ce au părăsit Biserica cea una, fraţii noştri rătăciţi în credinţe greşite, socotesc că Hristos poate fi împărţit. „Oare S-a împărţit Hristos?”, întreabă retoric Sf. Ap. Pavel (I Cor. I, 13).

Sfântă, pentru că sfânt este Duhul Care sălăşluieşte şi lucrează în ea. Sobornicească, pentru că îşi întemeiază învăţătura pe cele 7 soboare, sau sinoade

ecumenice, la care Sfinţii Părinţi au luat hotărâri de valoare universală. Apostolească, pentru că episcopii, preoţii şi diaconii ei, au păstrat neîntrerupt

rânduielile lăsate de Mântuitorul Iisus Hristos prin Sfinţii Apostoli. Iată, iubiţi credincioşi, că Dumnezeu ne-a ajutat să înălţăm un nou şi prea frumos

Lăcaş, în care să ne botezăm pruncii în sfânta noastră credinţă ortodoxă, să ne spovedim, să ne împărtăşim la Sfintele Liturghii, să vedem în ea cununându-se tinerii; tot aici, cu vrerea Domnului, să-i slujim pe cei care trec în veşnicie şi apoi să le facem soroacele îndătinate. Biserica, Maica noastră a tuturor, ne aşteaptă şi ne primeşte şi la momente de bucurie şi la cele de tristeţe. De câte ori, în necazuri, nu primim întărire în Sfântul Lăcaş, prin rugăciunile slujitorilor rânduiţi? De câte ori nu intrăm în Biserici trişti, aproape deznădăjduiţi şi ieşim întăriţi, plini de nădejde, cu feţele senine. Iată, în acest sens, o frumoasă pildă din Pateric: „Fericitul Avva Pavel, ucenicul sfântului Antonie, a povestit părinţilor un lucru ca acesta: odată mergând la o mănăstire pentru cercetarea şi folosul fraţilor, au intrat în sfânta biserică ca să săvârşească sfânta slujbă, iar fericitul Pavel lua seama la fiecare din cei ce intrau în biserică, ca sa vadă cu ce fel de suflet intra la slujbă, că avea şi acest dar dat lui de la Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare cum este la suflet, precum vedem noi obrazele unii altora. Şi intrând toţi cu faţa luminată şi cu obraz vesel şi văzând pe îngerul fiecăruia bucurându-se de dânsul, pe unul l-a văzut negru şi întunecat la tot trupul şi dracii ţinându-l de amândouă părţile, iar pe sfântul lui înger departe mergând după dânsul, posomorât şi trist. Iar Pavel lăcrimând şi bătându-şi cu mâna pieptul, şedea înaintea bisericii, plângând foarte pe cel ce i se arătase aşa... După ce s-a isprăvit slujba, iarăşi lua aminte Pavel la feţele celor ce ieşeau fin sfântul lăcaş. Deci vede pe bărbatul care mai’nainte intrase întunecat la faţa, că iese luminat, alb la trup, iar pe îngerul său aproape de dânsul, bucurându-se foarte. Iar Pavel l-a rugat pe omul cu pricina

Page 29: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

să-i spună cum i-a dăruit Dumnezeu această schimbare. Iar omul vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor a povestit fără sfială cele pentru sine, zicând: „ Eu sunt un om păcătos şi de multă vreme vieţuiam în grele păcate până acum. Dar intrând în sfântul lăcaş, am auzi cuvintele lui Isaia proorocul: „Spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi vicleşugurile din inimile voastre...” (Isaia I, 16 ş.u.); Iar eu, nevrednicul, de cuvintele proorocului umilindu-mă şi suspinând, am zis către Domnul: Ţie, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, mă făgăduiesc să lepăd toate fărădelegile şi-Ţi voi sluji cu curată ştiinţă!...Cu aceste făgăduinţe am ieşit mai’nainte din Biserică...” 36. Iată, iubiţi ascultători, ce dumnezeiască binefacere, de care se bucură orice creştin care se hotărăşte sincer să se îndrepte.

Iar acum, mulţumindu-vă încă odată tuturor celor care v-aţi ostenit să ne sporiţi bucuria sfântă din această zi, ne rugăm Domnului să păzească sfânt lăcaşul nostru, pentru slava Lui şi mântuirea noastră. Amin.

PARENEZĂ LA ÎNCEPUT DE AN ŞCOLAR

[PLAN. Text: „ Înţelepciunea este mai bună decât pietrele preţioase şi nici lucrurile cele mai scumpe nu au valoarea ei „ (Pilde VIII, 11). Formula de adresare: Onoraţi profesori, iubiţi elevi (studenţi), iubiţi părinţi. Introducere: – mulţumire adusă lui Dumnezeu la acest început de an şcolar. – atmosfera emoţionantă a momentului. TRATARE : – despre scopul educaţiei; – învăţături din Scriptură, Părinţii Bisericii şi marii pedagogi despre studiu; – importanţa învăţământului în plan naţional, familial şi personal; Încheiere : – scurte îndemnuri, sau o rugăciune scurtă, potrivită acestui moment.]

Pareneza dezvoltată. „Înţelepciunea este mai bună decât pietrele preţioase şi nici lucrurile cele mai scumpe nu au valoarea ei „ (Pilde VIII, 11).

Onoraţi profesori, iubiţi elevi (studenţi), iubiţi părinţi,

Se cuvine, întâi de toate, să-I mulţumim Domnului că ne-a prilejuit această bucurie de a fi împreună, elevi, profesori şi părinţi, la un nou început de an şcolar. Drept mulţumire am săvârşit o sfântă slujbă37, prin care ne-am rugat ca Dumnezeu să binecuvinteze acest început de drum pe cărările ştiinţei şi ale înţelepciunii. Suntem cu toţii adânc emoţionaţi. Emoţia izvorăşte din bucurie momentului reîntâlnirii, dar este sporită şi harul sfânt pogorât în sufletele noastre prin slujba ce s-a săvârşit. Acestei slujbe îi adăugăm un foarte scurt cuvânt38, în care vom încerca să evocăm câteva lucruri legate de educaţie, văzute din punct de vedere creştin.

Iubiţii noştri,

36 Pateric..., p. 209-210. Din motive de adaptare, am redus relatarea la strictul necesar. 37 De obicei se săvârşeşte sfinţirea apei celei mici, la care se adaugă rugăciunile pentru începutul anului şcolar şi Te-Deumul. 38 Am introdus intenţionat precizarea foarte scurt cuvânt, pentru eficienţa receptivităţii din partea auditoriului, mai ales a tinerilor, foarte puţin dispuşi la cuvântări lungi, fie ele cât de reuşite. Evident, această promisiune “foarte scurt...” va trebui respectată întocmai. Timpul optim al unei astfel de pareneze: 5-7 minute.

Page 30: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

Să ne amintim, mai întâi, că noţiunea a educa provine dintr-un verb latin, educo, care înseamnă, originar, „a scoate din...”, „a ridica...”39, în procesul învăţământului înţelegând prin aceasta a-l scoate pe copil din starea ignoranţei şi a-l călăuzi pe cărările ştiinţei şi ale bunelor purtări. Amintim, totodată, că scopul creştin al educaţiei este formarea caracterului religios-moral40. Pentru împlinirea acestui scop este nevoie, desigur, de osteneală pe măsură. Nici o jertfă, ofrandă, sau osteneală nu va rămâne, însă, fără rod 41. Biblia, Cartea noastră de căpătâi, ne invită să râvnim dobândirea înţelepciunii, căci înţelepciunea, spune sfânta carte, este mai bună decât pietrele preţioase (Pilde VIII, 11). De aceea, la slujba care s-a făcut mai înainte aţi auzit, la un moment dat: „ Ne rugăm Domnului Dumnezeului nostru, ca să caute cu milostivire asupra şcolarilor acestora, să le trimită în inimi, minte şi grai, duhul înţelepciunii, al ştiinţei, al evlaviei şi al fricii Sale...” 42. Ştim, apoi, că Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat în lume, nu numai ca Arhiereu şi Împărat, ci şi ca Învăţător. Pildele şi sfaturile Lui sunt de o frumuseţe inefabilă, pe care voi, dragi tineri, le cunoaşteţi, datorită faptului că acum se face religie în şcoală. Urmând acestor sfaturi, părinţii bisericii drept-măritoare au evidenţiat la rândul lor importanţa capitală a studiului: „ Îndeletniceşte-ţi mintea cu învăţătura, ca să nu gândească la lucruri rele...”, spunea Sf. Chiril al Ierusalimului într-una din catehezele sale43. Iar Sfântul Ioan, patriarh al Constantinopolului, cel numit „Gură de Aur” pentru vorbirea lui frumoasă, a spus că „Învăţătura cu cât se răspândeşte mai mult, cu atât face mai puternice sufletele pe care acestea o primesc”44.

În duhul învăţăturilor scripturistice şi patristice, marii dascăli ai neamului românesc s-au pronunţat, de la catedră sau prin scris, pentru ridicarea culturală a poporului, ca unică şansă de progres şi civilizaţie. Dintre aceştia, am da un singur exemplu: profesorul academician Simion Mehedinţi (1869–1962), unul din cei mai mari pedagogi români, ignorat şi marginalizat – datorită puternicelor sale convingeri naţional-creştine – de regimul comunist, de tristă amintire. Profesorul Simion Mehedinţi propune, ca prim pas al culturii naţionale, însuşirea şi folosirea corectă a limbii române: „Cel dintâi semn vădit al pătrunderii în cultura românească, spune el, este cunoaşterea şi stăpânirea deplină a limbii româneşti. Limba e haina sufletului. După limbă se poate vedea repede, dacă cineva e din stânca de mijloc a poporului, sau este o biată ţărână mărginaşă, frământată sub picioarele străinilor...” 45.

Stăpânind bine limba, orice tânăr are şansa asimilării corecte a învăţăturilor, cu ajutorul cărora va putea contribui la prosperitatea ţării, a familiei pe care o va întemeia şi a lui personală.

Iubiţi elevi (studenţi), Strădaniile voastre nu vor ţinti doar obţinerea unor note mari, ca o legitimare a

apartenenţei voastre la o şcoală. „Non scholae discimus, sed vitae”, a spus inspirat

39 prep “e” + vb. “duco-ere”; vezi Dicţ. latin-francais "QUICHERAT", Paris, 1910, p. 451, col. II şi III. 40 Pr. prof. dr. Dumitru CĂLUGĂR, Catehetica, Manual pentru Institutele teologice Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1976, p. 80. 41 Pr. prof. dr. C. GALERIU, Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru suprem, "Ortodoxia", 1/1983, p. 61. 42 Molitvelnic, Bucureşti, 1937, p. 484 43 Procateheza, 16; vezi trad. Pr. D. FECIORU, vol. 6 din “Izvoarele ortotoxiei”, Sf. Chiril al Ierusalimilui, CATEHEZELE, Partea I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1943, p. 54. 44 Apud N. MOLDOVEANU, op. cit., p. 281 45 Simion MEHEDINŢI, Poporul (Cuvinte către studenţi), Ediţia II-a, Edit. “Viaţa românească”, Bucureşti, 1911, p. 195.

Page 31: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

filosoful Seneca46. Noi cu toţii învăţăm pentru viaţă, cea de aici şi în perspectiva celei viitoare. Să reţinem, aşadar, iubiţii noştri, că scopul suprem al educaţiei este formarea caracterului moral creştin. Sa deveniţi, adică, oameni de caracter. Cuvântul „caracter”, vine de la grecescul „haractir”, care înseamnă încrustătură, adâncitură sculptată, formă dăltuită...47, într-un cuvânt amprenta imprimată în firea omului prin educaţie.

Să ajute Dumnezeu ca profesorii voştri să vă dăltuiască în suflete cele mai frumoase şi sfinte învăţături, spre mântuirea voastră şi a poporului român! Amin.

PARENEZĂ LA PARASTAS [PLAN (pentru una din sâmbetele morţilor). Text: Cu sfinţii odihneşte Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

Formula de adresare: iubiţi credincioşi (sau „drept-măritori creştini”). Introducere: – pentru cei adormiţi ne putem ruga în fiecare zi şi în orice loc, dar Biserica a rânduit

şi zile speciale de pomenire pentru ei, sâmbetele morţilor, când rugăciunea făcută în comun este mai puternică, prin săvârşirea Sfintei Liturghii şi a parastasului de obşte.

TRATARE: – parastasul face parte din capitolul liturgic al rugăciunilor pentru cei adormiţi, de importanţă mântuitoare; – semnificaţia cuvântului parastas;

Încheiere: – îndemnul de a nu-i uita nici pe viitor pe cei plecaţi; – exprimarea nădejdii că slujba ce s-a făcut va fi primită înaintea Domnului, atât din partea credincioşilor, cât şi din partea slujitorilor].

Pareneza dezvoltată. „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.

Drept-măritori creştini, Aceste cuvinte liturgice exprimă nădejdea noastră că cei adormiţi, pentru care

facem astăzi pomenire, odihnesc cu sfinţii, în împărăţia cerurilor. Pentru morţii noştri noi ne putem ruga, de fapt, în orice zi: aprindem candelele acasă, îi pomenim în rugăciuni, putem merge chiar la Biserică, de asemenea şi la mormânt ca să aprindem o lumânare. Dar Sfânta Biserică a rânduit şi zile speciale de pomenire, sâmbetele morţilor, când rugăciunea este mai puternică, întrucât se face în comun, prin săvârşirea Sfintei Liturghii şi a parastasului de obşte. De aceea, ne bucurăm pentru d-voastră, cei care astăzi aţi venit în Sfânta Biserică, arătându-vă iubirea faţă de cei plecaţi, dovedind, de fapt, că nu i-aţi uitat. Prin toate acestea, cei pe care îi pomenim au astăzi mare mângâiere, din darul Domnului. „Cereţi şi vi se va da!”, a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei VII, 7). Noi cerem astăzi, cu credinţă tare, odihnă pentru cei dragi ai noştri plecaţi în veşnicie. Şi nădăjduim că Dumnezeu va asculta rugăciunile noastre, spre folosul lor sufletesc. Căci spune sf. Ioan Gură de Aur: „Nu în zadar s-a rânduit prin Apostoli ca să se facă înaintea înfricoşătoarelor taine pomenirea celor morţi; ei au ştiut că de aici izvorăşte mare folos, mare binefacere pentru ei „ 48.

Iubiţi credincioşi,

46 Epistulae, 86, apud Vasile D. DIACONU şi Maria MARINESCU-HIMU, Proverbe şi cugetări latine, Edit. “Albatros”, Bucureşti, 1976, p. 108, nr. cr. 888. 47 Caracthvr, hro" = amprentă pe o monedă; figură gravată pe lemn, piatră sau metal; semn distinctiv etc., dicţ. "BAILLY", Paris, 1965, p. 2122, col. III. 48 Omilia III-a către Filipeni, MIGNE, P. G. LXII, col. 204.

Page 32: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

Parastasul este una dintre formele tradiţionale ale rugăciunilor pentru cei adormiţi. El este nu numai o manifestare a iubirii faţă de cei plecaţi, ci un act liturgic deosebit de important pentru mântuirea lor şi a noastră. Este un act de comuniune cu ei, pe care mormântul n-o poate opri. Căci „iubirea ca moartea e de tare” (Cânt. Cântărilor, VIII, 6) şi, de fapt, mai tare decât ea, căci ea naşte viaţa şi o mântuieşte 49. Pe noi, care credem în înviere, aşadar în reîntâlnirea cu cei dragi, moartea nu ne înfricoşează. Un scriitor francez, Maurice Maeterlinck († 1949), laureat al premiului Nobel, vorbeşte despre moarte, nu ca despre un eşec, ci ca despre un triumf: „Moartea nu este decât triumful spiritului asupra materiei...” 50. În aceeaşi credinţă facem şi noi aceste pomeniri.

Întrucât cuvântul parastas este foarte des întrebuinţat în rostirea noastră liturgică, socotim potrivit să-l tâlcuim, fără a intra, desigur, în amănunte obositoare. Este un cuvânt grecesc, paravstasi"", care înseamnă, între altele, a sta alături de..., înfăţişare înaintea cuiva, mijlocire51. Aşadar, alături de cine stăm? Desigur, unii alături de alţii, în comuniune sfântă de rugăciune, dar alături şi de sufletele pentru care ne rugăm şi pentru care mijlocim înaintea lui Dumnezeu. În faţa Lui stăm, cu credinţă şi nădejde că rugăciunile, izvorâte din dragostea noastră pentru cei adormiţi, vor fi bine primite. Cu toate că nu-i vedem şi nu-i auzim, îi simţim aproape. În Sfânta Biserică, cerul se uneşte cu pământul. Ei, prin voia Domnului, ne pot vedea şi ne pot auzi. Noi nu trebuie să socotim că între spaţiul nostru de aici şi sălaşurile lor cereşti sunt distanţe de neparcurs. Dacă Dumnezeu voieşte, ei pot fi prezenţi aici, în Biserică, în chip tainic, desigur. Ne pot vedea, ne pot auzi, pot fi fericiţi că se roagă împreună cu noi. Sfânta Liturghie este slujba la care noi ne rugăm împreuna cu îngerii, cu sfinţii şi cu cei pentru care facem pomeniri. Pe acelaşi Sfânt Disc, la proscomidie, scoatem părticele şi pentru vii şi pentru adormiţi. Acest fapt mărturiseşte comuniunea de iubire dintre noi. De aceea, repetăm, prin voia Domnului, ei au putut fi prezenţi aici, bucurându-se de prezenţa noastră şi mângâindu-se de rugăciunile făcute şi darurile împărţite pentru ei.

Drept-măritori creştini, Vă îndemnăm ca şi pe viitor să arătaţi aceeaşi dragoste şi recunoştinţă pentru cei

plecaţi din familiile d-voastră, luând parte la slujbele consacrate lor, în sâmbetele morţilor. Este vorba de câteva ore pe an... Cei plecaţi, mai ales părinţii şi bunicii noştri, câte ore nu au sacrificat pentru noi, atunci când erau în viaţă? În nădejdea că această Sfântă Liturghie şi parastasul pe care-l vom săvârşi peste câteva clipe vor fi bine primite înaintea Domnului, pentru cei dragi ai noştri, să rostim cu toţii „Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!” Amin.

PARENEZĂ LA VREMURI DE ÎNCERCARE (inundaţii)

[PLAN. Textul: „ Eu sunt Dumnezeul tău, Eu întăresc dreapta ta şi îţi zic: „ Nu te teme, căci eu sunt ajutorul tău” (Isaia, XLI, 13); Formula de adresare : Iubiţii mei fii duhovniceşti. Introducere: – viaţa oamenilor este presărată atât cu bucurii cât şi cu necazuri;

49 Pr. prof. dr. C. GALERIU, Cuvânt pentru rânduielile celor de pe urmă, "Îndrumătorul Buzăului" - 1984, p. 34. 50 MAETERLINCK, Maurice (1882-1949), Sablier, p. 127, apud T. SIMENSCHY, Dicţionarul Înţelepciunii, Chişinău, 1995, p. 326. 51 Vezi Dicţ. A. BAILLY..., p. 1476, col. III: “action de placer auprčs...” ou “sous les yeux de...”; “action de se présenter en public” etc. Vezi şi Pr. prof. dr. E. BRANIŞTE, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 494.

Page 33: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

– peste ţinutul nostru s-au abătut inundaţii care au provocat o mare întristare; TRATARE: – de ce Dumnezeu îngăduie necazurile? – cum trebuie să primim, d. p. v. creştin, necazurile ce vin asupra noastră? – întărirea nădejdii în Dumnezeu, Care va ajuta la ieşirea din necaz. Încheiere: – îndemnuri la strângerea de ajutoare pentru sinistraţi. – evocarea unei rugăciuni din slujba specială făcută pentru încetarea ploilor].

Pareneza dezvoltată. „Eu sunt Dumnezeul tău, Eu întăresc dreapta ta şi îţi zic: „Nu te teme, căci eu sunt ajutorul tău” (Isaia XLI, 13).

Iubiţii mei fii duhovniceşti, Am evocat aceste cuvinte din Sfânta Scriptură, spre a ne aduce aminte de Tatăl

nostru Cel ceresc, spre Care ne îndreptăm nădejdea, acum, când peste ţinutul nostru s-au abătut mari inundaţii care au provocat, nouă tuturor, multă întristare. Noi ştim că viaţa omului este presărată atât cu bucurii cât şi cu necazuri. De aceea şi Sf. Apostol Pavel îndeamnă: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng! „ (Rom. XII, 15). Acum suntem chemaţi să plângem cu cei ce plâng, nu numai în sensul vărsării de lacrimi, ci în scopul de a fi alături, spiritual şi material faţă de cei care au suferit mari pagube în urma acestor calamităţi. De aceea am săvârşit astăzi o slujbă specială prin care ne-am rugat cu genunchii plecaţi, ca Bunul Dumnezeu să ne întărească spre a trece creştineşte peste suferinţele de acum.

Iubiţi credincioşi, Ori de câte ori se abat asupra noastră necazuri, ca cele de acum, sau de altă natură,

se ridică întrebări de genul „de ce Dumnezeu îngăduie necazurile?” Este greu de dat un răspuns complet, pentru că, de fapt, numai El ştie cu adevărat de ce se întâmplă aşa. O încercare de răspuns putem avea, totuşi, dacă apelăm la Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi. Vom observa, din exemplele pe care le vom evoca, că Dumnezeu, fie ne pedepseşte pentru păcatele noastre, fie ne pune la încercare credinţa, dărnicia, răbdarea ş.a. Astfel, cuvintele rostite de Domnul prin profetul Isaia sunt în mare măsură actuale: „Nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-Şi ascundă faţa... Pentru că mâinile voastre sunt întinate cu sânge şi degetele voastre cu nelegiuiri; buzele voastre grăiesc cuvinte mincinoase şi limba voastră strâmbătate...” (Isaia LIX, 2-3). Aşadar, putem recunoaşte, fără a greşi, că Dumnezeu ne-a pedepsit pentru păcatele noastre. Aceasta nu înseamnă că nu ne iubeşte. Căci zice dumnezeiasca Scriptură: „Domnul ceartă pe cel pe care îl iubeşte şi ca un Părinte pedepseşte pe feciorul care Îi este drag...” (Pilde III, 12). Pe de altă parte, prin necazuri, ni se încearcă credinţa, aşa cum ştim din pilda dreptului Iov, cunoscută nouă tuturor. În duhul acestui exemplu biblic, spune Sf. Vasile cel Mare: „Necazurile şi durerile sunt trimise şi cu scopul de a încerca sufletele, a ispiti inimile şi a scoate la iveală pe cei virtuoşi, fie bogaţi, fie săraci. În astfel de împrejurări, nu există mai bună piatră de încercare şi pentru unii şi pentru ceilalţi; după răbdare se cunoaşte valoarea fiecăruia, anume: bogaţii sunt oare darnici şi milostivi? Săracii sunt ei, oare, înzestraţi cu răbdare, sau, dimpotrivă, cârtitori şi nerecunoscători? Sau, schimbându-se după împrejurări, ca nişte trestii clătinate de vânt...” (Despre foamete şi secetă, trad. pr. N. Donos, MMS, 1-2/1954, p. 11).

Acestor explicaţii le adăugăm cuvintele unui episcop român, de vrednică pomenire, Grigorie Comşa de Arad (1889–1935): „Dumnezeu trimite necazurile, pentru ca omul să-şi dea seama că nu pământul este ţara lui adevărată. Dumnezeu vede când lucrurile

Page 34: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

pământeşti pot să devină o primejdie pentru om şi atunci îi trimite nenorociri ca să se dezmeticească. Într-adevăr, prin necazuri învaţă pe om la tărie. Arborii mari, prin bătaia vânturilor se întăresc. Aurul nu se scoate din topitoare până nu se curăţă deplin...” (Predică la cazuri de nenorociri, în vol. „De la leagăn până la moarte”, Arad, 1927, p. 32).

Care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de nenorocirile ce vin peste noi? Răspunsul cel mai elocvent îl avem tot la dreptul Iov, care, după ce a pierdut toate bunurile materiale pe care le avea a rostit cu seninătate: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat! „ (I, 21). Şi tot el spune, puţin mai departe: „Fericit este omul pe care Dumnezeu îl mustră! Să nu dispreţuieşti certarea Celui Atotputernic. Căci El răneşte şi El leagă rana, El loveşte şi mâinile Lui tămăduiesc" (IV, 17-18). Acest exemplu minunat ne întăreşte pe noi acum, bine-ştiind că Dumnezeu nu ne părăseşte, de fapt, niciodată: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor!” – a spus Mântuitorul Iisus Hristos (Matei, XXVIII, 20). Să zicem, aşadar, cu Sf. Ap. Pavel: „Să ţinem mărturisirea nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este Cel ce a făgăduit! (Evrei, X, 23).

În acelaşi duh, grăieşte Sf. Vasile cel Mare: „Nu te descuraja! Căci descurajarea peste măsură este izvor al păcatului, slăbeşte mintea, tulbură sufletul şi duce pe om la păcatul greu al nerecunoştinţei. Dimpotrivă, puneţi nădejdea în Dumnezeu. Ce, crezi că El trece cu vederea necazul sau lipsa în care te zbaţi?”. Chiar şi cel care a pierdut totul, în urma acestui cataclism, poate, prin credinţă, nădejde şi dragoste de muncă, s-o ia de la capăt. Ne amintim, în acest sens, de îndemnul inspirat al unui poet britanic, de origine indiană, Rudyard Kipling, laureat al premiului Nobel, în extraordinara poezie „If” (“Dacă”), în care spune la un moment dat: „De poţi risca deodată întreaga ta avere / Şi tot ce-ai strâns în viaţă să pierzi într-un minut / Şi-atuncea, făr-a scoate o vorbă de durere / Să-ncepi agoniseala, cu calm, de la-nceput...” 52.

Ceea ce avem de făcut, practic, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, care ne recomandă un comportament creştin pe care să-l urmăm neabătut: „ Să vă întoarceţi la cugetul cel drept şi atunci vor înceta relele ce ne-au cuprins. Biserica nu este un teatru, ca să ascultăm pentru desfătarea noastră! De aici trebuie să plecăm cu un folos, alegându-ne cu ceea ce este mai de preţ... Bizuindu-ne pe această credinţă, să-L chemăm pe Dumnezeu necurmat, să ne îndeletnicim cu rugăciuni şi să ne îngrijim cu toată osârdia de celelalte virtuţi, ca să scăpăm de primejdia ce bate la uşă, şi să ne facem vrednici şi de bunurile vieţii viitoare...” (Predica II-a Despre Statui, trad. Şt. Bezedechi, Rm. Vâlcea, 1937, p. 47).

Iubiţi ascultători, Având înaintea inimilor aceste învăţături, vom pleca spre casele noastre cu

nădejdea sporită că Dumnezeu, ca un Părinte bun, ne va ocroti şi în aceste zile grele pentru noi. Va trebui, totodată, să depunem partea noastră de efort, spiritual şi material. Să fim alături de cei năpăstuiţi şi cu rugăciunea şi cu braţele şi cu ajutorul concret. În

52 Traducere liberă. Textul original: “If you can make one heap of all your winnings / And risk it on one turn of pitch-and-toss / And lose, and start again at your beginnings / And never breathe a word about your loss”, din vol. Treasury of english verse new and old, by A.S. COLLINS, London, 1934, p. 360; Rudyard KIPLING, 1865-1936; Premiul Nobel - 1907.

Page 35: Exemplificări de predici pentru genurile aflate în uz

acest sens, socotim că este necesar ca cei ce au posibilităţi materiale să contribuie financiar, sau cu obiecte, la colecta pe care o deschidem pentru cei sinistraţi. Aşteptăm cu încredere roadele dărniciei d-voastră. Să-i mulţumim, aşadar, Domnului, că ne-a învrednicit să participăm la sfânta slujbă de astăzi, care ne-a întărit nădejdea în ajutorul Lui. Încheiem acum invocând o scurtă rugăciune din Molitvelnic, pe care am auzit-o puţin mai-nainte, în timpul slujbei: „Către Tine, Mântuitorul nostru, Dumnezeule prea veşnice, alergăm noi păcătoşii robii tăi şi cu lacrimi întru pocăinţă căzând strigăm Ţie: iartă, iartă, Îndurate, pe poporul cel fără de răspuns, şi să nu ne pierzi pe noi cu revărsarea ploilor celor nemăsurate şi cu reaua prefacere a văzduhurilor; ci dă senin şi înmulţeşte roadele pământului, ca un iubitor de oameni”. Amin.