1

1. Flori de primăvară COPERTE 2. Membrii Cenaclului „George Topîrceanu”

Foto: 3. Spectacol de teatru la Cercul Militar Sibiu Ștefan Trihenea 4. Început de primăvară la Muzeul civilizației populare din Sibiu

Ioan Gligor Stopița Grigore Vieru - poetul ucis pentru credința sa în neamul românesc 2 Ioan Gligor Stopița Interviu cu poetul George Filip - Montreal 4 Mariana Pândaru Lansare de carte – Om în intersecție 10 Mariana Terra Corespondență din New York - Anca Sîrghie 12 George Văidean După plecarea ta / Când vine noaptea 14 Silviu Guga Cabinet de lectură – Adrian Iancu 16 Mihai Batog-Bujeniță Vizita rudelor apropiate 17 Dorel Schor Sindromul vârstei de trecere / Fără acoperire 22 Elena Olaru Miron Perpetuum mobile 24 Liviu Modran N-a fost prea ușor 26 Nicolae Tudor De ce n-am vrut să fiu popă (continuare din nr.163) 28 Vasile Rusu În căutarea lui Dumnezeu (3) 30 Ștefan Vișan Ai zis ceva? 33 Alexandru Bucur Călătorie spre Capul nord - Norvegia 36 Rodica Nicolae Black Friday – continuare din nr.163 38 Ilarion Bârsan Câinele negru de pe podul șerpilor 46 Nicolae Munteanu Sile 49 Al.Florin Țene Mitul Edenului în universul poetiv al sec.XX 51 Valentina Becart Cronică literară – Nicolae Vălăreanu 56 Victor Neghină Icoană cu 22 de moaște 61 Margareta Spânu Strigăt de ajutor rămas fără răspuns 62

POEZIE : George Filip (7); George V.Precup (9); Aurel Domide (15); Nicolae Șapcă (20); Mario Castro Navarette (21); Georgeta Popescu (23); Camelia Clenci (27,29); Sorina Nicolae (34); Gh.Zincescu (34); Tatiana Benchea (35); Ioan Marcu (41); Mihail Constantin (42); Ioan Ghip (42); Titi Dor (42); Vasile Cucu (43); Dan Dănilă (43); Valeria Mahok (44); Vasile Spiridon (44); Nicolae Toma (45); Dumitru Cristănuș (45); Valeriu Bârgău (48); Nicu Haloiu (50); Nicolae Vălăreanu Sârbu (55); Vasile Morar (58); Katy Șerban (59); Ioan Friciu (60); George Echim (60).

2

Editorial

Ioan Gligor Stopița

100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România (27 Martie 1918 – 27 Martie 2018)

Grigore Vieru – poetul ucis pentru credința sa în neamul românesc – adormit cu cartea lui Mihai Eminescu sub cap

Un vifor trist cât o clipă congruentă cu inevitabilul s-a năpustit în noaptea de sâmbătă spre duminică - 18 ianuarie 2009 – acum 9 ani, când scriitorul poporului din Republica Moldova, poetul românilor de pretutindeni, într-o atroce nevoie de a ieşi din timpul nostru meschin, s-a sleit în cutele universului liric interstelar, bolnav de românism şi de limba română şi s-a vindecat cu veşnicie. Cu crengi înflorite în metafora rostirii sale sufleteşti, Grigore Vieru a primit pe un pat de spital, după ce a coborât trei zile în infernul lui Dante, pe Doamna îmbrăcată în negru care l-a îmbrăţişat oprindu-i cu un sărut cu limbă de clopot vibrând recviemuri, declamarea poetică. Din potire de crin, un înger alb, nespus de frumos, bea miezul ars, mut şi albastru al fiinţei lui. El, cel ce n-a urât moartea, ba mai mult, îi era milă de ea a interogat-o în câteva versuri emblematice: Nu am, moarte, cu tine nimic / Eu nici măcar nu te urăsc / Cum te blestemă unii, vreau să zic, / La fel cum lumina pârăsc / Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi / De-ai avea mamă şi ar muri?! / Ce-ai face tu şi cum ar fi / De-ai avea copii şi ar muri?! / Nu am, moarte, cu tine nimic / Eu nici măcar nu te urăsc /Vei fi mare tu, eu voi fi mic, / Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc. / Nu frică, nu teamă - / Milă de tine mi-i / Că n-ai avut niciodată mamă, / Că n-ai avut niciodată copii.

Poetul cu suflet de copil, s-a îmbrăcat în lumină din lumină cu zâmbetul unei palide fericiri de sfânt pe faţa întoarsă către România. Noi, cei rămaşi, îngenunchem în ceaţă cu flori de gheaţă în mâini, rostind versuri din cuvinte tapate cu roua genelor tremurate de o nouă tragedie. Bogăţia sufletului său coboară pe scara văzută de Iacov de la Dumnezeu. În aceste momente şi-a îmbrăţişat mama ca pe un dor mereu de necuprins, frumoasă ca şi poezia sa:

Uşoară, maică, uşoară, / C-ai putea să mergi călcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ. / În priviri c-un fel de teamă / Fericită totuşi eşti- / Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti.

Pe scurtul drum al morţii avea respiraţia cadenţată a lui Eminescu, întorcându-se de la comemorarea naşterii poetului nepereche. A trecut peste abisuri ca un porumbel alb fulgerând veşnicie din secunda cioplită în carnea lui Dumnezeu - dar şi omeneşte, cu cuiele bătute în tălpi şi în palme, cu crucea neamului românesc pe umeri, făcându-şi loc prin mulţimea de spaime de pe spirala infinită de la aparenţă la esenţă. Spirit în stare pură, poetul Grigore Vieru şi-a dezvoltat emoţia în poezie atât cât e necesar ca să o putem consuma. Posesor al unor atribute exersate subtil şi distinct, a fost ajutat de o forţă irezistibilă a duioşiei ca instrument de creaţie, reliefând adâncimile sufletului omenesc. Acestea toate suprapunându-se peste o fineţe incisivă cu un joc savant al sublimului, fără nici cea mai mică vulgaritate. După mamă, după poporul român, cel mai mult l-a iubit pe Mihai Eminescu, cu care a făcut un legământ testamentar: Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale. / Am s-ajung atunce, poate, / La mijlocul ei aproape. / Ci să nu închideţi cartea / Ca pe recile-mi pleoape / S-o lăsaţi uşa deschisă / Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a reuşit nici tata / Iar de n-au s-auză dânşii / Al străvechii slove bucium / Aşezaţi-mi-o ca pernă / Cu toţi codrii ei în zbucium.” A rămas acum în urma lui un frig imens, un „leru-i ler” pitit la umbra nopţii şi o „foaie verde” acoperită cu dalbul imaculat al florilor de nea. Mă revoltă moartea oricărui om, iar moartea unui poet mă sufocă cu acea neputinţă de a-l fi iubit mai mult cât a fost în viaţă.

M-au cutremurat întotdeauna versurile recitate de dânsul, versuri pornite din sufletul inimii

3

lui împărţite deopotrivă: o parte bătând în stânga Prutului, cealaltă în dreapta lui, pompând sângele nealterat al unui patriot român, uimindu-ne: „Dacă unii au visat să zboare în Cosmos, eu am visat să trec Prutul”. Nu ştiu de ce românii din afara graniţelor ţării, şi mai ales cei din Basarabia, prin poeţii lor sunt mai vrednici în simţire decât cei din ţară, mai ales cei dâmboviţeni... Poetul scăldat cu dor ne-mpăcat pentru ţara lui întreagă, neciuntită, a fost decapitat de maşina infernală pe patru roţi, lăsându-ne perlele scrise în limba română cu mâna unui înger de sfânt basarabean: În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ.

Iată una din poeziile emblematice ale poetului Grigore Vieru închinate Basarabiei dragi: RIDICĂ-TE

(Închinare Marii Adunări Naționale) ,,Basarabie, Trecută prin foc și sabie.” DUMITRU MATCOVSCHI

Pământule, tu cel de glorii, Te caut prin străvechi istorii, Că-n vremea noastră, de acuma, Ce-a mai rămas din tine? Huma! Doar huma cu de aur fire, Ce, de atâta siluire, Degrabă nici ea, o, Doamne, N-o vom cunoaște-n veri și toamne. Ridică-te din suferință Și din cazonă umilință!

Ridică-te, Basarabie, Trecută prin și sabie, Bătută, ca vita, pe spate, Cu biciul legii strâmbate, Cu lanțul poruncitoarelor strigăte! Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!

Tu, preschimbată într-o mină De sfeclă și de nicotină În care sunt înmormântate Vieți de soră și de frate,

Tu, preschimbată într-o fermă Se vâră pân' la cot și-nhață Tot ce-am muncit de dimineață Și din cazonă umilință!

Ridică-te, Basarabie, Trecută prin foc și sabie, Bătută, ca vita, pe spate Cu biciul legii strâmbate, Cu lanțul poruncitoarelor strigăte! Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!

Tu, preschimbată într-o gară În care cine vrea coboară, Prin care cine vrea se plimbă Scuipând în datini și în limbă. Schimbată crud de minți demente În cruce de experimente: Îți bat piroane-n mâini, picioare, Te stingi și parcă nu te doare. Ridică-te din suferință Și din cazonă umilință!

Ridică-te, Basarabie,Trecută prin foc și sabie, Bătută, ca vita, pe spate Cu biciul legii strâmbate, Cu lanțul poruncitoarelor strigăte! Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!

4

Interviu cu poetul George Filip – Montreal, Canada

Acest interviu se dorește a fi un dialog sincer între poetul George Filip și redactorul șef al revistei RAPSODIA, Ioan Gligor Stopița

Ioan Gligor Stopiţa: La început aveți libertatea de a destăinui cititorilor revistei Rapsodia din Sibiu câteva repere, pe care le considerați mai importante, din biografia omului și poetului George Filip. Să nu uitați să ne precizați ce „minuni” s-au produs la nașterea unui poet TOTAL, cum vă autointitulați...

George FILIP: Prin bâtul Toma, maica mea era descendentă din poetul GOGA, de la Răşinari. Ciobanul-bunic a coborât cu oile spre Oltenia, până în zona Izlazului. Acolo, în sătucul Moldoveni, s-a născut maica în anul 1905. La paisprezece ani a fost răpită şi făcută mireasă de vijeliosul sergent la Curtea Regală - Pandele FILIP, născut în 1901, la Izlaz. Cu bărbatul ei, viitorul plutonier de jandarmi, maica a emigrat în Dobrogea, pe jos mergând, la malul Mării, adică la TUZLA. Acolo m-am născut eu, la 22 martie, 1939, pe la ora unu şi patruzeci dimineaţa, pe un ger năprasnic. Eram al cincilea groştei din cei şase feciori ai tribului de olteni. Dar nimeni nu mă aştepta... Părinţii mei îşi doreau o fată, o slugă lângă maica, s-o ajute la toate cele. Înaintea mea se născuse Lenuţa..., dar a murit. Am sosit eu - rahiticul! După mine s-a născut Marioara. O ţin minte ca prin vis. Dar a murit şi ea, de pojar. Atunci, taica Pandele a luat icoana din cui şi a jucat-o în picioare.

- Ieşi din casa mea Doamne... L-a înjurat... dacă tu mi-ai omorât două fete!

Aşa că aşa am venit pe lume eu, nedoritul rahitic. Acceptând paranormalul, pot afirma că subsemnatul viitor „poet total” am amintiri din primele clipe de viaţă terestră. Umblând prin trista istorie... atunci a-nceput al doilea măcel mondial şi cu câteva luni mai înainte a fost asasinat căpitanul – Corneliu Zelea Codreanu.

Mult mai târziu, taica mi-a spus că în noaptea aceea a văzut pe cer, planând spre Mare, un fel de şarpe cu trupul de curcubeu şi cu cap de om. Aceeaşi poveste am văzut-o pe cer şi eu, mai târziu, la moartea tatălui meu. Nu ştiu ce să înţeleg... Dar să nu uit. În prima dimineaţă a vieţii mele tuşa Măria, pistruiata cocoşată de peste drum, a venit la noi cu un purcel în braţe.

- Io-te Florico, purceaua mea a fătat un purcel care seamănă leit cu Ghiorghiţă al vostru! Ce coincidenţă fericită!... Taica a gonit-o din casă cu picioare în cur...

- Cum ați ajuns în Canada, la Montreal, capitala multiculturalismului mondial și ce oportunități ați întâlnit aici?

- Stimate domn, din cauza „originii nesănătoase” a familiei mele, eu şi fraţii mei am fost automat pe lista oprimaţilor de către odioasa orânduire comunistă. Încă de fraged am simţit aceasta şi de-al dracului m-am pus şi eu de-a curmeziş. În copilăria mea fuga din Ţară constituia un miracol... o legendă. Pe vremea comunismului fuga din Ţară era /credeam eu/ un act de eroism. La modul cel mai deliberat eu n-am vrut să muncesc pentru orânduirea clandestină. Am fost acceptat ca instructor cultural, ca ziarist, apoi ca publicist independent, fiindcă comuniştii aveau nevoie de creierul meu proaspăt. Vădit potrivnic, am fost

5

judecat public la Turnu Severin, am făcut nişte puşcărie, m-am înscris pe Lista pentru drepturile omului, iniţiată de Paul Goma în 1977, judecat din nou public în comuna mea natală TUZLA, unde au adus golani din Portul Constanţa să mă scuipe şi înjure. Ba m-au şi însurat cu o comunistă, „spre a mă recupera”, dar n-a mers. Aşa se face că m-au divorţat în Ziua Crăciunului din 1977. Între timp eu obţinusem protecţia Americii, prin Ambasada lor de la Bucureşti. Nu mă mai puteau sfârteca. Lui Ceauşescu îi cam tremurau nădragii şi a fost obligat să le dea „gomiştilor” paşapoarte de ducă... Mi-au dat şi mie unul. Sincer să fiu, mi-era frică dar speram că afară voi face rahatul praf. Nu l-am făcut!!! Am ajuns în Canada ca un mare anonim şi aici am făcut câteva isprăvi demne de laudă, dar nu este cazul şi locul acum.

- Mai țineți minte când și în ce împrejurări ați scris prima poezie?

- Pe la şase-şapte ani, în primele mele poezele mă doream să fiu un fel de Lazăr de la Rusca, un haiduc... să iau de la bogaţi şi să dau la sărăcani. Taica mi-a găsit maculatorul cu minuni a citit, a tras câteva băşini pe el şi l-a pus pe foc. - Floare, rahiticul nostru este comunist. Să-l punem pe foc!

- Ce reprezintă poezia, care sunt genurile preferate și ce poeți români sau străini v-au marcat în creațiile dumneavoastră?

- Eu am fost, ca şi taica, un autodidact. Am acumulat cultură anapoda şi am citit metri cubi de cărţi la Biblioteca Academiei, material pe care l-am ordonat ulterior. Aş putea spune că sunt din generaţia lui Fănuş, Nichita, Micu, Rusalin, Ahoe, Blandiana, Florenţa, Cezar Ivănescu etc... Însă un model n-am avut niciodată şi nici n-am dorit. Foarte tânăr am ajuns în casa lui Arghezi. Publicasem câte ceva. M-a citit, mi-a oferit cireşe şi mi-a zis-o:

- Ghiorghiţă... eşti poet. Ai grijă că ăştia or să te omoare. După alţi ani am ajuns în biroul Preşedintelui Scriitorilor Români - Zaharia Stancu. Filipe... mi-a zis şi el... eşti talentat. Dar te previn că greul abia acum începe. Şi mi-a semnat un ajutor substanţial de parale. Totuşi... cred că sunt un amestec liric de Esenin, Goga şi... subsemnatul. Alţi mentori n-am pe lume şi

nici nu-mi trebuie... - Știu că îl divinizați pe Mihai Eminescu şi

că ați scris un volum cu 39 de elegii, după numărul anilor pământești ai genialului poet român, dar de ce vă socotiți un frate de-al său?

- Aşa i-am zis lui MIHAI -fratele meu- de când m-am dus întâiaş-dată la statuia lui din Copou - de la Iaşi. Prin anul 1956...

Frate Mihai, să mă ierţi c-am venit, / Dulcele târg are toamnele bete.

Ţi-am adus un ulcior şi-un colac rumenit, / Poate-ţi e foame, pate ţi-e sete.

Sculptorul Vasile Gărduz, Dumnezeu să-l ierte... a adus la Montreal o statuie a Eminescului. Am recitat versuri la picioarele fratelui meu şi i-am dăruit pâine caldă, nuci şi vin. Toţi căcănarii de pe aici mă înjură, dar şi pe Mihai îl ocărăsc mulţi. Nu i-au găsit idilii un loc potrivit! L-au pus într-un părculeţ care a fost locul de muncă nocturn al unor prostituate. Acum vor să-l mute şi de acolo... dar nimeni nu ştie unde? În prezent este arestat într-un coşciug vertical şi toţi mint că-l vor duce... unde? nici dracu nu ştie. Eu... fratele lui, ,,strig”...dar nimeni nu m-aude!

- Care au fost satisfacțiile și deziluziile pe care vi le-a adus statutul de poet român? De ce vă considerați un exilat, un dezrădăcinat și un poet obligat să trăiască departe de țara care l-a dat lumii?

- Nici-o satisfacţie, niciodată. Perioada mea poetică din ţară a fost sinonimă cu foamea şi cu prigoana. Prima carte cu versuri am publicat-o abia în 1964, după ieşirea din puşcărie. În următorii trei ani am publicat încă trei volumaşe. Deziluzii... cât cuprinde. Nu am fost acceptat nici în Fondul Literar, nici în Uniunea Scriitorilor, deşi era statutar! Nu mă consider un exilat... eu sunt un poet român prigonit în exil. Ca Bălcescu, dacă nu vă deranjează comparaţia. Şi nu „ŢARA” m-a dat lumii... Lumii m-a dat Dumnezeu, prin sfinţii mei părinţi. Dar ştii ce, colega? De departe... de sus... patria se vede mai bine. Cu-o mână sufăr iar cu celelalte scriu. Fiindcă eu am mai multe aripi, să zbor încotro vreau şi când doresc.

- Cum caracterizaţi tendinţele culturale ale vremii noastre?

6

- Pentru marile tradiţii... jos pălăria! În ceea ce priveşte „vremea noastră...” vai şi-amar!. Literatura este acaparată de nişte ingraţi care stau călare pe destinele şi sacii cu bani destinaţi adevăratei literaturi. Păuneşti, Dineşti, Cărtăreşti, câteva fifiţe aproximativ feminine şi gata. Adevăraţii prinţi ai literaturii scot reviste prin cnezatele patriei dar la centru sunt mereu bastarzii! Sper, ca şi voi, ca istoria neamului să vindece aceste răni şi să tocmească oameni noi la vremuri noi...

- Există, în plan literar, un conflict între generaţii?

- Un plan... nu! Totul este o harababură browniană. Ci nu un conflict există, ci o înverşunată luptă acerbă. Puii zeilor poeziei de azi sunt nişte mercenari care se luptă cu înaintaşii pentru ciolan. Fiindcă sutele de edituri din România promovează doar eşecuri. Naivii cred că multe cărţi înseamnă GLORIA MUNDI. Aţi uitat bebeluşilor că... NON MULTA SED MULTUM... a zis înţelepciunea latină?!.

- Cum consideraţi încercarea de a desfiinţa unele personalităţi literare ale trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat?

- Consider aceasta o culpabilitate penală! Defăimarea publică trebuie pedepsită. Fac aluzie directă la patabularul Patapievici…şi alţii.

- Actuala „falangă” de scriitori, artişti plastici, muzicieni îşi poate susţine pretenţia de a elimina cu totul şi de a înlocui experienţa înaintaşilor, şi valorile esenţiale ale culturii milenare mediteraneene bazată pe cea a Greciei şi a Romei?

- Falanga despre care vorbeşti este doar o excrescenţă canceroasă pe trupul marilor culturi ale lumii despre care vorbeşti. Aceşti inamici publici s-au ales singuri… alegeri false, de tip stalinist. Însă fi ţi încrezători: cârdăşia lor se va prăbuşi din interior, precum castelele de nisip.

- Credeţi că prin abolirea unor criterii formale cultivate până pe la jumătatea secolului trecut şi prin înlocuirea acestora cu versul liber, fără gramatică, cu despărţiri groteşti în silabe, poezia capătă mai largi aripi?

- Aceste subterfugii stilistice şi de formă sunt evidente probe de impotenţă. Democraţia bolnavă a scrisului naşte monştri ale căror ouă n-au chintesenţă şi sămânţă. Abolirile lor sunt nişte avorturi ilegale şi neavenite, chiar pedepsibile…

- În ce măsură economia de piaţă sprijină dezvoltarea culturii sau dimpotrivă, o obstrucţionează?

- În cazul acesta economia de piaţă este doar o curvă neavenită la hora socială. Economia de piaţă este un ghişeft. Totul se rezumă la a cumpără ieftin şi vinde scump. Pe aceşti neguţători nu-i interesează marfa din cutii ci gologanii din sertare. - În ce măsură literatura extrateritorială românească exprimă nişte adevăruri perene ale culturii româneşti? Se identifică tendinţele justificate ale oamenilor de cultură din Basarabia, Bucovina, Voivodina, apoi a celor care trăiesc pe alte continente, în țări unde comunitățile de români sunt mai închegate?

- Literatura rănânească de la export nu este cea mai concludentă literatură vandabilă. Editurile româneşti fac schimburi cu editurile altor ţări şi publică de-ai lor. Cine şi de ce îl traduc pe aceşti ESCU?!?– şi-l trimit peste graniţe? Totul este cu şustă, aş zice, mai în tonul lingvistic actual. Ca apoi răsfăţaţii să se laude că «am fost traduşi…» şi mai apoi mişeii să-şi întindă boturile spre Premiul Nobel! Nu domnilor, literatura din afara României o reprezintă cam de multișor scriitorii din exil. Recte Virgil Ghiorghiu, Bacu, Cioran, Eliade, Baciu etc… Şi aş putea lungi parastasul cu multe alte nume.

- Chiar dacă nu-l numiți pe Mircea Cărtărescu explicit, e clar ca lumina din ochii președintelui Manolescu despre cine e vorba. Dar să revenim la „oile noastre”… Ce rol au avut și încă mai au tendințele politice românești și mondiale în viața poetului George Filip?

- Nu mă simt de loc ţinta acestor tendinţe. Politicul n-are ce căuta în viaţa intimă şi socială a poeţilor. A…politrucii nemernici ai sistemelor politice ne mai vizitează…ne mai împuşcă, ne mai otrăvesc… dar nu pe toţi. Şi-n definitiv- adevăraţii poeţi pot fi reprezentaţi POLITIC doar mai târziu, prin operele lor. N-am văzut pe uşa niciunui poet din exil să scrie - POET

7

POLITIC.

- Ce întrebări ați dori să vă pun și nu v-am pus la care ați dori să răspundeți?

- Nu mi-ai zis la mulţi ani la a 79-a aniversare chiar din acest martie 2018. Nu m-ai întrebat ce mai face femeia mea, Maria, că ţi-aş fi răspuns c-o duce bine. Şi dacă m-ai fi întrebat care este părerea mea despre emigraţia românilor ţi-aş fi răspuns: Nu-i da Doamne omului soarta emigrantului…

- Vă mulțumesc pentru răspunsurile sincere

și, cred eu, relevante pentru cititorii revistei RAPSODIA. Vă doresc sănătate și inspirație în viitor, iar cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani un nou interviu, în care să aveți posibilitatea să spuneți tot ce ați dorit și nu a fost cuprins în acest interviu. Doamnei Maria îi doresc să aibă puterea să viețuiască și să-l îngrijească pe acest „monstru liric” plin de păcate, dar și de virtuți, așijderea…

Martie - 2018, la Montreal.

DRUMLUNGUL

încotro mergi bătrâne? nu te grăbeşti defel. iaca… îmi bat drumlungul, mai am de mers niţel. la o fântână, seacă, Omul a vrut să bea. avea pâine în traistă dar apa îi lipsea. făcând o cruce mare a înghiţit în sec şi şi-a mânat asinul sfrijit ca un aztec. dacă mă iei cu tine, i-am zis încrezător, drumlungul prin destine în doi - va fi uşor. doi bani n-a dat drumeţul şi şi-a văzut de drum. eu - gândurile-ascunse i le-nţeleg acum : bătrânul cu toiagul ce se căznea cu greu, s-ajungă…nu ştiu unde? era destinul meu. şi am ajuns la capăt, dar iar aveam de mers. încotro mergi bătrâne? mi-am zis cu glasul şters… hai… du-te…mergi cu bine prin arşiţi şi prin ploi, dar te previn : de-acolo nu-s căi spre înapoi…

8

ÎNTREB PRIMĂVARA

întreb primăvara ce-mi mai face Ţara? încă are-n plaiuri doine, flori şi miei? întreb România - cum o-ntreb pe mama, care mă aşteaptă să îi duc cercei…

întreb şi de taica - primăvara-l ştie. el şi toporişca lui sunt trişti mereu; …când toca tutunul şi n-avea hârtie şi-njura bastarzii ca un brav ateu.

colectivizarea - nu s-a-nscris şi taica şi-i doreau bandiţii moartea-ntre copii, însă ex-jandarmul le spunea că maica o să-i dea alţi îngeri - pentru veşnicii.

dar n-a fost ca moartea să ne dea pustiei. Rozând coji de pâine…n-am fost nesătui. Tricolorul mândru - znaga României, nu ne-a vrut prin lume puiii nimănui.

şi a nins migrena - ciumă peste Ţară. eu…m-am dus cu paşii până-n Nazaret, să-mi şterg cu credinţă lacrima amară şi-am primit botezul de-a vă fi poet.

n-am zis bodaproste, nu primesc pomană. eu - mândria asta o am de la tata. maica mi-a zis blândă : nu lua în seamă bicele… în ceruri vei primi răsplata… PAŞTELE

Răsar din noapte trupuri de femei. Pruncii se mută-n vise de bărbați. Copacii urcă-n cer - adolescenţi Iar mieii puri se vor sacrificaţi.

Sorb caii stropi de Lună din fântâni Şi florile şi păsările cântă. O muzică cerească ninge lumea Şi apele şi munţii se frământă.

Pluteşte-n crezul nostru o-ntrebare. Cerul cu pui e o catapeteasmă. În graiul lumânărilor dansează Smirna purificată în mireasmă.

E clipa cea mai sacră - de credinţă Când preoţii-L anunţă pe-Împărat. - Hristos a înviat !...Luaţi lumină… - E-adevărat creştini, e-adevărat !

Iisus coboară-n sufletele noastre Pe aripi de petale de cais, Iar noi îL mângâiem cu pocăinţă Pe rănile ce nu I s-au închis. Ne dojeneşte blând, fără cuvinte Şi ştie că din nou îl vom trăda, Dar va veni la anul…şi la anul… Şi-n aleluia… ne va tot ierta. …Să-ntindem, lume, praznicul iubirii. În sufletele noastre - viu - renaşte Un Dumnezeu născut spre suferinţă Şi-n ŢARA mea e foame - şi e PAŞTE... PILDA ÎNVIERII ziua de azi e cea de ieri sau mâine. Hristosul iar din ceruri va veni. tâlcul se-ascunde în ulei şi pâine prin care noi cu toţi ne-om izbăvi. troparul ne invită la priveghe precum în cer aşa şi pre pământ. în clipa asta sacră stăm de veghe că re-nviază omul cel mai sfânt. Hristos a înviat! - vis de departe vine din veci de veci prin Dumnezeu. aici e pragul care ne desparte de paradisul ce-l dorim mereu. se contopeşte cerul cu pământul. mâinile lumii au aprins făclii. de lui Iisus îi venerăm cuvântul ajunge-vom cu toţi în veşnicii. unde e Ţara? - e în rugăciune. unde e Tatăl Nostru? - printre noi. să credem în minunea din minune şi când nuntim - şi când răbdăm nevoi. că nu există jale mai amară decât să îngenunchi la cruce - trist. creştinule, pe lume-i primăvară, înalţă slăvi la cer strigând - EXIST! aprindeţi lumânări - e clipa sfântă care de mii de ani ne-a mângâiat pe noi pe toţi - şi tot ce nu cuvântă; rostiţi creştini: HRISTOS A ÎNVIAT!

9

George V. Precup

Versuri din volumul în pregătire - Culoarea coniacului tânăr - la Ed. Eikon, București

Cealaltă Nausicaa Rug de mure îi erau ochii. Publio pentru ea străchini mai calci îți mai amorțește pe șolduri privirea? Nausicaa pe mulți i`a dus la pieire fără minți i`a lăsat. Te vedem cu scaun la cap chiar de ț̀i tremură umerii. Publio o privea ca din apă. Mai ieri i`a dat un văl pictat cu sufletul ei și sfiala prinse țesătura roșcată ca atunci când fu sărutată de tânărul prinț. Dar liniștea căzu ca săcurea pe forfota cârciumii. Intră Nausicaa însoțită de perlele ei neajunse la ani paisprezece. Iar Publio prinse arcuri de șoim. Luat de braț să vadă ochii pizmoși. Prietene, de ești Publio, cutează sufletul să`l pictezi chiar de calci strâmb sub catifeaua sub ochii ei, sub mura privirii.

10

Bube pe suflet În Coasta de Fildeș fildeșu`i scump mai degrabă găsești pătrunjel și mărar și câte o negresă cu buzele șui nu`i bun pentru suflet fildeșul rar. Antilope găsești cât ai clipi în Coasta de Fildeș vata e scumpă negresele dulci îți dau randevu cât să cobori în valea adâncă. În Coasta de Fildeș raiu`am trăit cu giuvaerul numit Guandelaupa dar m`a răpit un brav căpitan trezindu`mă`n zori, vânt bun de la pupa. Bube pe suflet dulci port de`atunci amintindu`mi de trupul ei de abanos vâzând câte o albă, uscată fără miros și slabă de os. Pe unde ești acum Guandelaupă pe cine alinând sânii tăi mari? În Coasta de Fildeș unde fildeșu`i scump. Dar cât pătrunjel și ce de mărari...

Zuleya Lăuntric ești, dar și afară căci zâmbind mi`ai atins formele și ca uleiul te`ai prelins pe mine sidef prin grindina sură. Rochia cu sfioase bretele foșnind la tot pasul opreau vânătorile nopții. Visul panterelor din crucea amiezii primejdiile mărilor Sudului. Cum culoarea în fruct ești în mine sfidând gravitația. Cum aroma în atingere vindeci nu mai e loc între noi. Afară fiind, dar și înăuntru căci zâmbetul tu mi`ai pătruns cum uleiul în mine prelinsă.

11

LANSARE DE CARTE LA CERCUL MILITAR SIBIU

„OM ÎN INTERSECȚIE” de MARIANA PÂNDARU (DEVA)

„Mariana Pândaru este o scriitoare de mare talent şi o ziaristă de excepţie, aflată de mai bine

de treizeci de ani în atenţia criticii literare. Este, de asemenea, şi o editoare pricepută şi de rafinament deosebit, o conştiinţă culturală autentică. Volumele sale sunt cu totul remarcabile, probând deopotrivă artă şi meserie, cerebralitate şi spontaneitate. Ele constituie un marathon pe verticală, fiind roadele unor acumulări de decenii în spaţiul culturii.”

Aurelian Titu Dumitrescu

„Am urmărit scrisul Marianei Pândaru înainte ca el să devină prilej editorial. Volumele ei ne recomandă o scriitoare care a ştiut să-şi aştepte şi să-şi controleze maturitatea artistică.”

Mircea Ciobanu

„Depăşindu-şi cu demnitate şi talent condiţia de provincial, pe plan scriitoricesc şi pe plan publicistic, Mariana Pândaru se recomandă singura: vine de la Deva, cu o sensibilitate îndelung exersată („de după cuvinte”, o sensibilitate a tăcerii rescrise, a „gândului fulgerat”) intimist-existenţialistă. Mariana Pândaru este de un profesionalism cert.”

Liviu Ioan Stoiciu

„Sinceritatea şi limpiditatea stilului său fac din paginile volumelor sale, o lectură agreabilă. Laconismul lor, adesea, nu denotă o scurtă respiraţie. Ci o reflexivitate condensată prin care Mariana Pândaru reuşeşte să spună mult în cuvinte puţine.

Un ochi proaspăt, o sensibilitate exacerbată şi un stil cursiv dovedesc faptul că poeta, atunci când oboseşte în chingile versului, poate scrie curat şi proză.”

Passionaria Stoicescu

12

prof. Mariana Terra - New York -

CORESPONDENȚĂ DE LA NEW YORK Anca Sîrghie sau memoria consemnată

Printre distinșii oameni de litere și cu suflet mare pe care comunitatea româno-americană din

New York are onoarea să-i aibă ca prieteni, un loc cu totul aparte revine doamnei Prof.univ.dr. Anca Doina Sîrghie care, în zilele lui ianuarie 2018 – când celebrăm nașterea marelui nostru poet și ziarist Mihai Eminescu - a fost invitată de onoare și participantă la Simpozionul dedicat „Luceafărului” nostru în ale poeziei și în ale ziaristicii, simpozion ajuns la cea de-a XXV-a ediție. Și in acest an, ca și în anii precedenți, comunicările științifice au avut autori de seamă care au asigurat simpozionului o calitate academică.

Duminică, 14 ianuarie, în partea a doua a simpozionului, care a avut loc în sala socială a Bisericii „Sf. Apostoli Petru & Pavel” din Astoria, Queens, NY, în cadrul Cenaclului „Mihai Eminescu” condus de Prof.univ.dr. Theodor Damian, a fost lansată cartea America visului românesc a cărei autoare este scriitoarea Anca Sîrghie. Lansarea s-a bucurat de prezența Consulului General al României la New York, domnul Cătălin Radu Dancu, și a Consulului ministru consilier dr. Călin Radu Ancuța. Despre carte și despre personalitatea autoarei au vorbit în termeni elogioși: Prof.univ.dr. Theodor Damian, președintele cenaclului, criticul și istoricul literar M.N. Rusu, Prof.univ. Valentina Ciaprazi și Mariana Terra, editor al ziarului „Romanian Journal”.

Cartea America visului românesc - apărută anul trecut în editura D*A*S*din Sibiu - este memoria recuperată despre locuri, oameni și întâmplări demne de notat și aducătoare de bucurii în sufletul dornic de comunicare cu sine și cu semenii. Numeroase fotografii

ilustrează momente dragi din viața autoarei și a prietenilor domniei sale. Cuvintele din dedicația cărții impresionează prin mesajul de o mare profunzime: „Cât timp locuiesc în Limba Română, limba strămoșilor și a copiilor stabiliți dincolo de Atlantic, mă simt acasă și pe continentul american, dialogând cu prieteni de viață și de condei.”

Volumul este structurat în trei mari capitole: Reportaje, A da și a lua interviuri, Recenzii și eseuri care, la rândul lor, se ramifică în titluri, cum sunt: Printre românii Statelor Unite ale Americii, Un drum în spirit, de la Sibiu spre America, Cinci pași prin diaspora românilor nord-americani, Ziua limbii române la Montreal, O neîncăpătoare sărbătorire a lui Mihai Eminescu la New York, Alteța sa regală, limba română!, iubește-mă... America! etc.

În Cuvânt înainte, pr. Gheorghe Naghi din Sacramento, California, vorbește cu admirație despre Doamna Profesor Doctor Anca Sîrghie, subliniindu-i „impresionanta activitate didactică și publicistică, numeroasele comunicări științifice prezentate în fața asociațiilor, centrelor culturale și întâlnirilor de suflet cu românii de peste Ocean”, pentru ca în final să o considere pe bună dreptate, „o adevărată ambasadoare a slovei și culturii sibiene din țară, Europa și America”.

În cele câteva pagini intitulate My American Dream, autoarea face o scurtă incursiune în istoria familiei sale și explică de ce românii vedeau America drept un tărâm de realizare a visului de prosperitate. „Spre deosebire de oamenii generațiilor anterioare care, odată plecați, erau plecați

13

pentru tot restul vieții, Atlanticul poate deveni azi un liant între părțile îndepărtate geografic, dar unite spiritual” ale românismului. Din acest punct de vedere, cartea cuprinde relatări ale românilor-americani, căci, potrivit autoarei, „The American Dream a devenit și visul meu, născut din credința că acolo, în Lumea Nouă, avem multe de făcut și noi, românii din țară. Destin de familie!/ Destin de generație!/ Destin național în universalitate!” Iată o superbă mărturisire de credință!

Vorbind despre românii americani, cu visele, cu realizările și cu eșecurile lor în diverse domenii, autoarea face mereu o raportare la România și este mâhnită când constată că în America, după două-trei generații, limba română se pierde, fiind uitată: „Cine ar putea bănui cât de încrâncenată voință trebuie să fi animat pe bunii și străbunii românilor de azi, ajunși la început de secol XXI la a treia și a patra generație americană și care nu mai păstrează nici amintirea limbii vorbite de înaintașii lor?”

Descriind succint munca imigranților ca fiind „un eroism ferit de tentația jefuirii avuțiilor nemuncite de ei, cu care este mânjită astăzi cinstea tradițional-românească a contemporanilor noștri”, scriitoarea constată cu nedumerire că, de multe ori, românii din străinătate sunt confundați cu țiganii necinstiți. Referiri la situația social-economică și politică din țară sunt frecvente și bine conturate, conferind textului tușeul credibilității și luând cititorul ca martor și chiar ca participant.

În reportajul Cinci pași prin diaspora românilor nord-americani, Anca Sîrghie prezintă magistral personalitatea luminoasă a unui lider de cultură. Acesta trebuie să fie „înzestrat cu spirit organizatoric, în stare să câștige prin prestigiul său cultural încrederea grupului în care activează” și să aibă „calități manageriale”.

În New York, acest lider este preotul Prof.univ.dr. Theodor Damian, „omul care sfințește locul” și care a înființat și conduce din 1993 Cenaclul literar „Mihai Eminescu” în care lansează nu numai propriile cărți, ci și cărți ale multor scriitori din diaspora și din România. Portretul domnului Theodor Damian se compune din trăsături definitorii de mare valoare: „Nu există un eveniment cultural sau istoric românesc important care, în colectivitatea adunată în jurul părintelui Damian, să nu fie marcat cu toată însuflețirea. Secretul succesului constă în modul cum el atrage spre activitățile proiectate oameni de spirit valoroși, fie prin colaborări de lungă durată, fie prin invitarea unor specialiști ai domeniului la manifestări de profil, unii sosiți din România, alții aflați în preajma sa la New York”.

În reportajul O exemplară tradiție culturală la românii de la New York, Anca Sîrghie vorbește, cu o superbă mândrie românească, despre Simpozionul "Mihai Eminescu" organizat în anul 2007 de preotul profesor Theodor Damian la Universitatea Harvard. Aceasta a fost prima manifestare oficială în care s-a vorbit despre Eminescu la celebra universitate americană. Și pentru că, din păcate, unii compatrioți încearcă să submineze valoarea lui Eminescu, autoarea precizează în termeni fermi: „Eu socotesc că niciun alt scriitor român nu a pătruns în ultimul secol și jumătate atât de adânc în conștiința poporului nostru, “de la vlădică până la opincă”, aidoma zămislitorului de geniu al acestui Luceafăr unic; (...) nu există niciun creator care să poată lua locul lui Mihai Eminescu, ca simbol identitar al românilor”.

În Povestea românilor din Michigan, de la „mia și drumul” la „loteria vizelor”, recenzând monografia Românii americani de la Marile Lacuri de Ștefan Străjeri, autoarea meditează asupra cărților de valoare, „cărți binecuvântate care sintetizează esențele existenței umane, experiențele plenare, ce merită să fie preluate de generațiile viitorului”. O astfel de carte este și această confesiune, America visului românesc, în care parcă ne recunoaștem și noi, (cel puțin parțial). Căci toți cei care am imigrat pe continentul nord-american am sperat să găsim în „țara făgăduinței” o bogăție care să ni se ofere. Dar nu, visul românilor despre America a rămas doar un vis, poate o speranță pentru mulți dintre noi. Și nu America este de vină, ci noi, cei care n-am știut sau n-am putut să transformăm visul în realitate. Cu toate acestea, este minunat să trăiești în această țară, căci depinde numai de tine ce vei face cu viața ta. Cartea doamnei Anca Sîrghie îmbină măiestrit narațiunea cu descrierea și cu reflecțiile personale care conduc cititorul pe drumurile fizice americane, dar și pe acelea ale gândului, ale bucuriei de a trăi și de a cunoaște mai bine și mai mult. O carte despre românii care se bucură de marele și fascinantul spectacol al lumii. (8 aprilie 2018)

14

George Văidean - Orăștie-

După plecarea ta

Ai plecat şi am rămas în iarnă și în noapte, singur, rătăcind cu gândurile sub cupola imensă albastră, miraculoasă a înălțimilor stelare.

Sunt ca o neînsemnată gâză, adăpostită pentru o iarnă sub o piatră de moară. O moară de apă din secolul trecut, părăsită.

Și iarna m-a troienit cu puterea răbdării și a iubirii. Când iubești, reușești să auzi și tăcerea de dincolo de cuvinte și chiar de sub lespezi de piatră.

Când vine noaptea Aripile întinse ale amurgului, treptat, pe nesimțite încetează să bată când întunericul a

zdrobit ultima licărire de lumină, trecând prin melancolica înserare, mă pomenesc, cum una câte una lumânările cerești se aprind pe candelabrele înălțimilor. Așa pe neștiute pleacă seara când ecoul ultimelor chemării ale clopotelor din orele de vecernie s-a stins demult. Ziua și-a ascuns fața după câțiva nori, obosită de atâtea răutăți care au încercat-o. Tiptil, în pas domol, întunericul înfășoară în tăcere și nemișcare întreaga natură.

A mai trecut o zi frivolă, perfidă, rea și plină de tot ce ar putea fi învălmășală stresantă. Aștept cu nerăbdare să vină noaptea și treptat ea se instalează cu adâncurile ei. Noaptea este o lume aparte, aceea a dragostei, a visului, a cititului, a scrisului. Ea se retrage cuminte în tăcere. În orele târzii din noapte se regăsesc gândurile se alătură sentimentele, dând cuvintelor ardere cu scăpărări de frumos. Neuronii te așază într-o baie de pace, care te face să te refugiez într-o carte, o poezie sau un vers ce te înalță. Cuvintele se îngrămădesc vesele să stea de vorbă cu tine, ele vin cu noi înțelesuri, cu semnificații aparte pe care trebuie să ai răbdarea să le asculți și puterea să le înțelegi și așa pe nepomenite să intri în noaptea de vise, în lumea ta personală pe care o aștepți demult, neîncetat și în care să trăiești aievea timpul dorit, ca prin farmec. Toate ușile spre frumos sunt deschise, și toate nădejdile, așteptările tale, te cheamă ca Apele liniștite, tăcute, neînvolburate, ce curg din râurile negre ale nopții. Așa dincolo de zgomotul strident, asurzitor al zilei, te contopești în armonia simfonică a nopții, legănat de canțonete, liduri, romanțe și nu se poate să nu cânți și tu în corul creat, rapsodia lumii tale de vis înnoptat, adâncit în otrava nesomnului.

Dacă scrisul și cântul sunt creațiile nopții, ele sunt contopite într-un amalgam astral, permanent, durabil, care se numește viață. În liniștea netulburată a nopții, condeiul se plimbă printre zâmbete și lacrimi. Pentru cugete, noaptea este remediul care vindecă, fiind în același timp și un bun sfătuitor. Noaptea este buna mea prietenă. În adâncimile ei tăcute îmi regăsesc străfundurile sufletești lini știte ca apele subterane. Împăcat cu Universul mă adun din cioburile răvășite ale zilelor și pregătit pentru a primi o nouă zi, spre a mă naște din nou pentru că fiecare o nouă zi este o nouă viață, iar cine decât noaptea, naște totdeauna diminețile pe care le prețuiesc ca niște nestemate primite în dar.

În fiecare zi pe care o plămădește, noaptea se topește și se ascunde în zori. Mă trezesc cu fiecare răsărit de soare și îi spun bun venit. Pășesc în noua zi încrezător și bucuros să zic de fiecare dată zorilor și primului trecător: „Bună dimineața”.

15

Sunt ani de-atunci Eram copil, sunt ani de-atunci, mi-aduc aminte cum pe meleag din nord de Ardeal se lăsase boare de primăvară. Impresionat, mă furișam printre mesteceni, sus pe tarniți, ori prin brădiș plin de admirație pentru noua haină a pădurilor, a țarinilor și luncilor încărcate de prospețime. Mai la vale, pârâul Georgeasa, harnic, cristalin, știut doar de cei care îi gustau răcoarea din spuza limpezimii de sub cetini. Îi priveam unduirea în ușoare zile de argint, iar printre lespezi cu mușchi de velur se furișau, în straie de curcubeu, păstrăvii nestruniți. Curios, priveam albinele ieșite la cules cum săgetau văzduhul, albine pădurene cu lăcașul în scorburi de copaci bătrâni. Cerul de un albastru de gențiană străjuia prospețimea întinderii. Pe alocuri tufe de ferigă, zimțate, își clătinau frunzele abia ieșite din pătulul afânat al țarinii. Neclintiți și înalți, brazii țineau streașină veșnică meleagului. Mai sus, în creștet se ivea muntele eliberat de povara albă a nămeților. Pierdut în farmecul lăsat de priveliști îmi simțeam ființa încorporată în peisajul unic al anotimpului rămas amintirii.

În așteptare, amândoi Steaua privindu-mă de sus numai cuvinte reci mi-a spus Hei, ce zici? Tu acolo, eu aici... I-am zis trudit: știu că mă placi dar mai am treabă, ce-o să-mi faci? Nu vin încă, precum ți-am zis mai stau cu-ai mei, mai am de scris Și s-a retras în strălucire sperând să-i fiu, cândva, chiar mire I-am spus, apoi, prins de fior că n-am de gând sus să mă-nsor Și am rămas calm, fără toane ea-n cer, eu jos, vreo trei sezoane... Dar nu știm încă, fiecare, sezonul cât va fi de mare De ai pe cineva în lună să vină-n „vale” să ne spună! Purtând emoții calde-n piept privind-o-n seri răspuns aștept Și-acum semnez, precum mă știu: Pensionar... Și din Sibiu.

16

Silviu Guga

CABINET DE LECTUR Ă

Personajul literar - între peisaj interior şi arhitectur ă narativă

Prea puţin cunoscute sunt eseurile universitarului Adrian Iancu risipite în diverse publicaţii şi e binevenită gruparea lor între copertele cărţii, Peisaj interior şi arhitectură narativă, apărută anul trecut la Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. De la început se cuvine subliniat că aceste eseurile propun o abordare deosebit de interesantă în sfera categoriei personajului literar. Ideea de a urmări în spaţiul prozei româneşti, cu precădere a romanului, o anumită proporţie/manifestare, aceea a interiorităţii/exteriorităţii personajului, are ca suport două aserţiuni menite să pună în pagină argumentele şi punctele de susţinere: discursul narativ se structurează în funcţie de evoluţia personajului literar în afluxul de situaţii diverse şi, complementar, istoria adevărată a personajului începe odată cu formarea conştiinţei de sine, situată în contigentul reprezentării şi dramatizată în cadrul actului lecturii.

Conştiinţa de sine a personajului ţine de o întreagă evoluţie pasionată şi complexă a categoriei în discuţie, iar tema propusă de autor merită toată atenţia. Reprezentările generate de discursul narativ în relaţia sa cu personajul literar ca reprezentare în spaţiul romanesc, alcătuiesc fundamentul fluxului narativ, principiu narativ pe care Adrian Iancu îl formulează şi ilustrează în prima parte a eseului Personajul literar şi omul modernității , intitulată Peisaj interior. în care autorul trasează liniile de forţă în sondarea interiorităţii-exteriorităţii personajului: „Explorarea geometriei secrete a personajului literar înseamnă cercetarea exteriorităţii/interiorităţii acestuia.” Discursul pare să ţină de o anumită „filozofie” a personajului. „Personajul este mai întâi exterioritate, prin însuşi exerciţiul de a se supune faptului ca există ca atare. Adevărul nu se află în imaginea ca reprezentare, ci în faţa personajului, cea care face legătura dintre exterioritate şi interioritate, stabilindu-se astfel o relaţie asemănătoare aceleia dintre conţinător ( exterioritate) şi conţinut (interioritate). Exterioritatea se manifestă ca rezistenţă la multiplicitatea socială în acea dorinţă de infinit ca manifestare a afluxului de situaţii posibile, iar prezenţa celuilalt este sursa expresiei care se regăseşte în imaginea personajului.” Partea a doua a volumului stimulează la o lectură de natură să convingă cititorul, vizând aspecte ale arhitecturii narative în romanul românesc în etapa lui de începuturi. Autorul reia şi argumentează o mai veche idee conform căreia personajul este componentă a lumii romanului şi ca atare trebuie să imaginăm naşterea acestuia odată cu naşterea şi maturizarea romanului, a genului căruia îi aparţine, altfel spus, problema identiţăţii personajului este direct legată de aceea a intensității romanului. Liantul celor două părţi ale volumului este ideea că lumea romanescă reprezintă dimensiunea romanului din care personajul nu are cum să lipsească, pentru că el este generator de naraţiune şi organizator de arhitectură narativă şi de spaţiu romanesc.

Cartea lui Adrian Iancu, alcătuită din eseuri dispersate, nu este o sinteză, dar câștigă unitate prin exprimarea ipotezele unui parcurs posibil al personajului literar între peisaj interior şi arhitectură narativă.

La Adedenda autorul ne propune traduceri din limba franceză, pe care le-a publicat fragmentar în periodice din: Philippe Hamon, Jean-Jacques Wunenburger, Georges Bataille, Emmanuel L’evinas şi Tzvetan Todorov, texte care se încadrează în cromatica volumului şi fac mărturia documentaţiei de care s-a slujit autorul…

17

VIZITA RUDELOR APROPIATE

Era o dimineaţă plăcută de iunie, una din acelea care te îndeamnă la o trăire visătoare, puţin nostalgică. Mai ales că fiind sâmbătă ne aflam pe terasă, eu îmi savuram cafeaua, iar lângă mine somnola Noruţu, boxerul nostru, o fiinţă structural fericită, mereu bine-dispus, iubitor şi credincios. Mde, mai rar aşa ceva printre oameni! Dar bine că avem câini care ne pot su-plini această trebuinţă fundamentală a vieţii… Susurul apei care cădea într-o cascadă mică a bazinului cu peşti decorativi, vestiţii crapi Koi, dădea acel fond sonor de tihnă atât de necesar visării… - Du-te repede la piaţă să faci cumpărături că vin la noi Domnica şi Sile! Stau doar două zile, că sunt cu copiii în drum spre Ţăndărei la mama! Nevastă-mea ieşită intempestiv pe uşă spulberă vraja dimineţii făcându-mă să împietresc. Noruţu sare din somn şi o taie strategic în spatele casei la căsuţa lui. Nu v-am spus că este şi inteligent! Îl invidiez şi chiar regret că nu pot fi în locul lui. Nevastă-mea îmi înmânează o listă de cumpărături, iar eu urc în maşină şi peste câteva minute sunt în piaţă. Cumpăr suficient cam cât să hrănesc timp de o săptămână un pluton de recruţi veniţi din marş. Poate un om normal s-ar mira de toate acestea însă totul are o motivaţie majoră. Domnica, sora mai mare a soţiei mele, cumnată-mea deci, este o posedată a bucătărelilor. Face cam tot timpul diferite tocane, iar în materie de dulciuri se consideră o zeiţă a cozonacului. Ce-i drept la acest titlu contribuie întreaga ei făptură, foarte asemănătoare cu o pârjoală. Inclusiv mirosul! Ceea ce ea crede că-i dă şi un devastator sex-appeal. Sile, soţul, este genul de om înalt şi

slab, dar cu burtă, capabil să mănânce tot timpul fiind ajutat şi de un metabolism bizar care-l face să stea de trei-patru ori pe zi, cam câte un ceas, pe tronul de porţelan, acolo unde declară că se simte foarte bine, drept care fumează şi citeşte Gazeta Sporturilor, singura publicaţie demnă de un asemenea tratament. În mod firesc, după rundele de meditaţie, respectiva încăpere ar trebui dinamitată, dar cum nu ne permitem un asemenea lux, trebuie să suportăm consecinţele. Cu mult stoicism! Adăugaţi la toate acestea şi faptul că se crede un umorist de clasă şi spune, de cele mai multe ori cu gura plină, în cascadă, bancuri atât de tâmpite încât îndeamnă la suicid. Mai ales când afli din privirea lui dispreţuitoare că eşti incapabil să înţelegi subtilităţile unei glume bune. Au şi doi îngeraşi, nici nu-mi dau seama cum şi când or fi fost procreaţi, pe care nu i-am mai văzut de vreo şase ani, iar atunci am avut o pornire infanticidă, nu doar pentru că erau urâţi cu spume, ci şi pentru că se agăţau cu ghearele de orice atârna, scoteau ţipete ascuţite şi lăsau în urmă pârjol şi ruină. Şi atunci fuseseră pentru două zile în vizită, dar după ce au plecat ar fi trebuit să mă internez într-un spital de boli nervoase. Cum nici asta nu-mi permit, era gata-gata să dau în darul beţiei însă nici aici resursele materiale nu-mi puteau susţine această atât de omenească dorinţă, aşa că am apelat tot la Noruţu, iar el a înţeles şi cu acel simţ infailibil al lor, m-a făcut să trec peste catastrofa celor două zile de vizită. Spre norocul meu, la întoarcerea de la piaţă, încă nu ajunseseră la noi, aşa că am tras repede o ţuică şi m-am dus la culcare ca să pot înfrunta liniştit apocalipsa. M-a trezit un cutremur de intensitate medie care mi-a făcut biata inimă să o ia la galop, un galop care nu s-

18

a potolit nici când am depistat cauza. Din păcate nu era una telurică ci marca doar sosirea oaspeţilor pe care, hai să fim sinceri, nu-i invitase nimeni. Mă las pupat şi îmbibat de mirosul tocanei de ceapă al doamnei armonios împletit cu acela de mahorcă, rachiu prost şi păr nespălat al cumnatului, apoi constat că şi acum infanticidul îmi susură pe la tâmple, deoarece priveliştea celor doi hipopotami cu gurile căscate îmi aduce aminte de serialele groaznice despre râurile din junglă unde fiarele astea cu aspect destul de haios fac adevărate hecatombe. Evident, Domnica refuză tot ce a pregătit nevastă-mea şi trece la preparatul unei tocane din cartofi, ceapă multă şi carne de viţel. - Hai, tu, că imediat e gata, cât beau băieţii o ţuicuţă şi-şi mai spun de-ale lor! Chemarea nemiloaselor sirene mi se părea doar un cântec de leagăn pe lângă somaţia cumnatei mele. Noi, băieţii, ne retragem pe terasă, acolo unde, dimineaţă, mi se părea că mă aflu în poarta raiului. Constat cu o oarecare stupefacţie că hipopotamii trag vârtos la măsea, cam cot la cot cu noi însă, ce-i drept, ţuica lor este puţin colorată cu un strop de coca-cola mai mult pentru culoare. Sile, văzând privirea mea cam dojenitoare, îşi întrerupe fluviul de bancuri şi-mi spune cu tonul lui Confucius: - Lasă bă, cumnate, să vadă şi ei ce-i viaţa nu ca noi care-am hâit de ne-am spart şi, dacă stai să te gândeşti, pentru ce bă, pentru ce? Că tot o gaură-n cur ai şi tot o gură de hrănit! Faptul că Sile a lucrat ca maistru în construcţii, iar de zece ani este pensionat pe caz de boală, are herpes, nu ştiu unde, pare că i-a ascuţit foarte mult simţul civic şi conştiinţa importanţei sale sociale. Desigur, de nervi, gândesc prostii, absolut incongruente cu realitatea socială. Profit de un moment de acalmie intelectuală şi întreb, aşa mai mult ca să mă aflu în treabă, dacă nu ar prefera să doarmă la hotel, plătim noi, fiindcă nu prea avem loc decât în camera de jos unde este sufrageria şi…

Sile sughiţă şi pare a se sufoca! - Băi, cumnate, păi vrei să te faci de râsu’ întregului nostru neam? Păi, ce-or să zică dacă află că noi am venit la tine în vizită şi tu ne-ai trimis la hotel să dormim?! S-ar supăra până şi tanti Lucreţia care-i surdă şi s-a tâmpit complet de la o vreme! Ca să nu-ţi mai spun că noi suntem o familie în adevăratul sens al cuvântului şi putem dormi toţi patru în aceeaşi cameră, n-avem nevoie de mai mult că, na, doar dormim! Mă declar înfrânt de logica infailibilă a constructorului Sile, un exemplu de familist tradiţional. Peste cam o oră, timp în care mă gândeam cu nostalgie la viaţa pustnicilor din zorii creştinismului, apare la masă tocana cea miraculoasă, împreună cu Domnica, îmbujorată ca o fetişcană la prima întâlnire, prin urmare, şi fericită. Eu gust precaut numai din bucăţica de carne aflată pe farfurie prilej perfect pentru un pan-seu al cumnatei mele: - Ia, bă şi crapă-n tine că cu parizeru’ ăla al vostru dă intelectuali sclifosiţi, intri bă-n groapă dă nu te vezi! Profunda cugetare şi figura rozalie mă face să cred că şi ea empatizase strâns cu cealaltă sticlă de ţuică, iar acum va trebui să fac faţă la două forţe intelectuale cumulate. Procedez la o eschivă: - Ce-i drept, nici tocana nu te salvează de la groapă… Clanul se mobilizează! - Băăhăăă, emite Sile neconvingător, însă intervine prompt şi energic înţeleapta Domnica: - Da, bă, da’ mori sănătos nu ca tine o scoveargă care nici nu ştiu de ce te mai ţine sor-mea-n pat! Sile râde gros, cu semnificaţie, iar behăitul hipopotamilor îmi dovedeşte că sunt la curent cu problemele intime ale familiei. Bravo lor! Cumulat cu apetitul pentru pileală cred că au întreaga pregătire necesară pentru viaţă! Nu ca noi, intelectualii fleşcăiţi care… Opaaa! Iată că am început să o citez pe Domnica! Deci este timpul să mă retrag. Îmi ce scuze că nu mai pot participa la o aşa emoţionantă reuniune de familie, dar trebuie să mă întâlnesc cu un om de afaceri cu care…

19

Evident nu mă crede nimeni însă soţia îmi confirmă spusele deoarece ştie că nu mă mai pot abţine şi voi face vreo gafă. Plec liniştit la un film, o porcărie sângeroasă cu tot felul de psihopaţi, dar care este, fără îndoială, mult mai suportabil decât reuniunea de familie. Mă întorc seara târziu, prilej cu care constat că Sile este într-unul din momentele de fericire ale zilei, spre norocul meu în baia de jos, iar „fetele” frământă cozonaci! Nu mai stau, ci mă duc în dormitor unde colapsez fericit. Spre dimineaţă soţia mea intră şi ea în dormitor mirosind frumos a cozonac cu mult rom. Ies din coma impusă pe la ora opt şi pe timpul toaletei constat că în casă pluteşte insistent un aer greu, cu miros de autogară suburbană. Cobor la parter pentru că îmi propusesem să şterg proastele impresii de ieri pregătind un ceai de mentă pe care îl consider necesar tuturor, din motivele prezentate anterior. Cu acest prilej dau şi de sursa mirosului persistent din casă. O parte din el provine din camera unde au dormit invitaţii. Şi acum rinocerii ăia mici se află crăciţi pe canapea şi bălesc pe pernele decorative care le-au fost puse sub cap. Din W.C-ul de la parter iese pe sub uşă o duhoare de fum de ţigară împletit cu cel al unei fericite şi abundente defecări, plus un cântecel de stadion, semn că Sile se află în plină acţiune. Intru în bucătărie şi pentru început sughiţ nervos. Domnica prăjeşte chiftele! Îmi acordă o privire superficială şi mă anunţă cu destulă greaţă că noroc de ea fiindcă altfel nu aveam ce să punem în gură la micul dejun. Renunţ la planul generos referitor la ceaiul de mentă, îmi iau o cană, un fierbător şi două plicuri cu ceai de sunătoare care, din câte ştiu, este foarte indicat pentru ficat. Ori al meu, mult prea încercat, dă semne de revoltă! O mişcare mai amplă a Domnicăi înlătură o parte capotul dubios cu care este acoperită, prilej cu care văd, foarte explicit, că nu poartă chiloţi. Stomacul mi se mişcă rapid spre mărul lui Adam, iar eu ţâşnesc spre ieşire. Pe terasă simt cum îmi cam fuge pământul de sub picioare şi o ceaţă sângerie îmi acoperă privirile. Trag aer în piept şi îmi revin. De spaimă uitasem să respir!

Mă liniştesc, iar ceaiul de sunătoare îşi face efectul benefic alungându-mi uşor-uşor din minte imaginea de coşmar pe care Domnica mi-o oferise gratuit. Dar, precum ştim binele nu ţine prea mult! Pe terasă apare Sile însoţit de o parte a miro-surilor anterioare, foarte bine dispus şi cu sticla de ţuică în mână. O schimbă destul de frecvent cu ţigara şi pare în culmea fericirii. Poate că are dreptate însă eu nu găsesc nici un motiv să-i împărtăşesc starea. - Băi, cumnate, hai că aerul ăsta tare al dimineţii face minuni. Uite, ţi-am adus şi ţie o ţuică! Hai ia, că merge la casa sufletului pe stomacul gol! Îl dezamăgesc profund! - Îmi pare rău, dar am primit un telefon de la serviciu, mâine avem un control de sus şi trebuie să mă întâlnesc cu şefu’ să vedem ce acte prezentăm! - Bă, io ţ-o spui! Ai de grijă că munca, bă, că te bagă-n patru scânduri de nici nu-ţi dai seama! Rânjesc, îmi termin ceaiul şi, peste nici cinci minute, mă urc în maşină şi dispar. Fac o mică plimbare prin parcul central, apoi intru într-un restaurant şi mă regalez cu un prânz delicios, încercând să-mi alung din minte imaginea Domnicăi şi a mâncărurilor preparate de ea. Apoi îl sun pe Mircea, un prieten, şi-l rog să mă găzduiască până spre miezul nopţii. Îi explic şi de ce, omul mă înţelege, aşa că îmi fac somnul de prânz la el, apoi mai stăm de vorbă, mai vedem un film la televizor şi, în toiul nopţii ajung acasă. Nu am prea mult noroc, întrucât pe terasă soţia mea şi invitaţii iau masa de prânz. Aşa mi se explică deşi îmi vine destul de greu să le înţeleg argumentele oferite cam toate odată. Pădurea de sticle goale care înconjoară fericitul eveniment familial justifică integral degringolada ideatică. Toată colecţia mea de băuturi fusese jertfită cauzei! Ignor pe cât de poate junghiul din inimă şi mă retrag, cu scuzele de rigoare, întrucât sunt frânt de oboseală. Faptul că nimeni nu este preocupat de starea mea îmi dă o plăcută senzaţie de libertate şi bucuria scăpării de priveliştea capotului Domnicăi, la fel de indiscret precum dimineaţă.

20

Adorm fericit cu geamul larg deschis. A doua zi asist cu lacrimi în ochi la plecarea rudelor, ei cred că de fericire şi chiar au puţină dreptate, apoi mă întorc în casă ca să evaluez pagubele. În afară de WC-ul înfundat cu mai multe numere din Gazeta Spoturilor, faptul că trebuie să zugrăvesc din nou fiindcă nu ştiu cum altfel va dispărea mirosul de tocană din pereţi şi de dispariţia totală a oricărei băuturi din casă, dar şi a peştilor decorativi din bazin, prinşi de hipopotami ca să-i ducă şi ei un

cadou lu’ tanti Lucreţia, alte pagube nu mai constat. Deocamdată încerc să rezolv dezastrul lăsând toate uşile şi geamurile deschise, iar eu, pentru o mică terapie antidepresivă, mă duc în fundul curţii şi stau de vorbă cu Noruţu. El, aşa cum v-am spus, inteligent şi foarte perspicace în legătură cu oamenii nu apăruse deloc pe timpul petrecerilor. Păcat că nu-mi poate spune secretele sale…

Nicolae Șapcă

- Cernăuți -

DIN NOU NINSOAREA... Dar nu mai plângeți că a nins din nou E primăvara doar în calendar, Mă dor doar ghioceii ce răsar Ca dintr-un argintiu cavou. Chiar dacă fulgii iar încep să cadă Și țurțurii din streșină nu plâng, Mă doare doar brândușa cea din crâng Ce și-a spălat cerneala prin zăpadă. Mă doare pentr-un stol de cocostârci Ce și-au zidit deja în cuib iubirea, Dar să-și sărbătorească revenirea Au nevoit într-un troian pe brânci. Și dacă ninge iarăși peste seară Iar gerul vă mai scrie pe fereastră, Nu vă-ntristați, ci cu iubirea voastră Voi singuri să vă faceți primăvară.

IAR PLOAIA ACEASTA... Iar ploaia-aceasta-n zori, de dimineață, Ce cade lin pe lutul din grădină E un izvor instigator de viață Ce scoate firul ierbii la lumină. Ea cade lin și dulce ca o snoavă Șoptită-n barbă de-un cărunt bunic, Această ploaie cade pe ogradă De când eram și eu pe-aici pitic. Afară plouă ca-n copilărie, Ca-n tinerețe plouă, efemer, Și-ascult smerit această melodie Coborâtoare pe pământ din cer. NINGEA SALCÂMUL Salcâmul care crește sub salcâm Va înflori la început de vară Cu-aceleași flori precum odinioară Pe noi ningea salcâmul cel bătrân. Ne troieneau petalele-n amurg Când vântul spulbera corola albă, Noi așteptam ca noaptea să ne soarbă Să ascultăm izvoarele cum curg. Și în oglinda rece de cristal În care se spălau pe față zorii Noi tot plutind pe valuri iluzorii Ne-apropiam de-al dimineții mal.

21

MARIO CASTRO NAVARETTE - CHILE

(Din volumul „Poesii alese”, de Mihai Eminescu, tradus de Mario Castro Navarette – CHILE, în limba spaniolă)

ODA (în metru antic) Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei ‘nălţam visători la steaua Singurătăţii. Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce… Până-n fund băui voluptatea morţii Ne-ndurătoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări… Pot să mai re-nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii tulburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă.

Oda (en métrica antigua)

No creí aprender a morir alguna vez; Tiempos juveniles,me cubrían con mi manta, Mis ojos soñadores alzábanse al astro De la soledad Cuando de repente tu en mi camino apareciste Tu sufrir, doloroso y dulce... Bebió hasta el fondo la voluptuosidad de la muerte Inclemente Triste me quemo vivo como Nessus O como Hércules envenenado con su ropa; Mi fuego no se apaga ni con toda El agua del mar De mi propio sueño consumido me quejo, En mi propia hoguera, me derrito en llamas... Puedo resucitar a toda luz de el como El ave Phoenix? Que perezcan mis ojos confusos del sendero, Ven otra vez a mi pecho, indiferencia triste; Para poder morir tranquilo! A mi devuélveme!

.

22

Dorel Schor - Israel –

SINDROMUL VÂRSTEI DE TRECERE

Lucrurile s-au desfăşurat cam aşa: luni

dimineaţa, madam Brodiciche din Odessa l-a trimis pe soţul ei să cumpere câteva articole strict necesare pentru gospodărie, printre care o legătură de pătrunjel proaspăt. În acest scop i-a pregătit şi o listă pe care, printre altele, a notat foarte vizibil „pătrunjel proaspăt”. Domnul Brodiciche a executat comanda foarte conştiincios, dar să vezi ghinion, a cumpărat o legătură de frunze şi nu de rădăcini. Faptul nu ar fi chiar atât grav, am considerat noi, dacă la masă nu ar fi fost invitaţi musafiri din străinătate, foşti vecini la Odessa care acum locuiau în Germania.

A urmat un scandal monstru, cu invective şi epitete excentrice, care s-a continuat fără pauză până acum. Sărmanul domn Brodiciche a fost făcut neisprăvit, „alintat mintal”, sindicalist de pomană, parazit şi meloman. Scandalul s-a auzit

în tot blocul. Chestia cu sindicalistul de pomană l-a înfuriat pe Boris Israelovici, motiv pentru care i-a convocat pe dentistul Kleinergrois, pe Menaşe şi pe Leopold Gurnişt într-o mică consfătuire de comitet.

- O să-i treacă, fu de părere Menaşe. După ce o să fiarbă în suc propriu câteva zile, o să-i treacă... Vă spun eu...

- E o chestie hormonală, spuse Kleinergrois. Unii specialişti o numesc criza sau sindromul vârstei de trecere. Sindromul de şaizeci de ani. De fapt, ea nu-i supărată pe dumneata, dar îi vine greu să accepte că s-a îngrăşat, că are câteva riduri, că a mai pierdut din şarmul ei. E specific la vârsta asta. Şi pe cine ai vrea să-şi reverse năduful dacă nu pe bărbatul ei? Pe soţ!

- La ce vârstă apare sindromul ăsta? se interesă Leopold.

- Păi, cam în jur de şaizeci. - Sigur? - De ce te miri? Aproape toate femeile trec

prin asta. - Păi, mă mir pentru că la nevastă-mea

sindromul ăsta a apărut pe la vârsta de treizeci de ani şi încă nu i-a trecut deloc...

FĂRĂ ACOPERIRE

* Omul fără duşmani e ca o bancă fără bani. * Soarele e antiseptic... * Cutare a devenit om cinstit, după cum se vede din avion. * Lumea seamănă cu un ospiciu unde pacienţii decid ce să facă. * Fără avocaţi lumea ar fi mai cinstită (Adrian Grauenfels). * Soluţia e logică şi convenabilă, de asta n-are nici o şansă să fie aplicată. * E mai greu să scrii puţin şi bine, decât mult şi... * Prea târziu mi-am dat seama că e deja tardiv. * Nu-i dificil să-ţi faci prieteni noi, ci să-i păstrezi pe cei vechi. * Doamna era îmbrăcată într-un sutien şi încă ceva... (Fani Căciularu). * Anunţ: "Au sosit albituri de toate culorile". * Doarme ca un vulcan care, din când în când, elimină gaze... * Poţi fugi de răspundere foarte repede, dar pe distanţe scurte. * Declaraţii f ără acoperire se spun în amor şi în politică. * Bucură-te că nu eşti destul de nebun ca să fii genial (Beatrice Vaisman). * Uneori piramida valorilor e cu vârful în jos. * Diferenţa dintre ignorant şi iaurt? După un timp iaurtul dezvoltă o cultură... * Berăria precede farmacia. * Unii nu-ţi fac un bine decât atunci când cred că-ţi fac un rău (Liviu Antonesei). * Poţi fi victima lăudătorilor tăi.

23

Georgeta Popescu - Ploiești

APUS

Iată-a luat foc cerul și norii sunt văpaie Ce-a alungat în lături seninul albăstrui! Se despletesc pe cer, în flăcări, lungi pâraie Ce joacă-n umbre zarea, pictând cu auriu...

Sub gene de lumină tresar în tonuri vii Frenetice șuvoaie... se-animă-n atmosferă... Ele-au aprins pe dealuri culorile zglobii Și curg topite-n raze, ce mistic interferă!

Dar magica trăire, încet, se estompează Și Soarele, sclipind, se duce la culcare... Sărută dealu-n creștet, spre alte lumi migrează, Da-și lasă-un timp, pe cer, dantela-i arzătoare! DILEMA

Este-o veche întrebare, Nu se ştie rădăcina: Cine fuse primul, oare? Fuse oul, sau găina?

Dacă oul fuse primul, Puiul, iată, s-a născut ! Dar pe oul, anonimul , Nu ştiu cine l-a făcut .

Deci, cotcodăci găina Ou-n cuib când apăru? Însă ei, cea cu pricina, Cine viață îi dădu?

Iată că marea dilemă Multe frunți a încrețit ... Să dezlege-această temă Nici savanți n-au izbutit!

Ei nu au visat vreodată Că sistemul e-adaptabil... In lumea civilizată Totul curge, e muabil...

Cum de n-au ştiut ei, oare, Că într-o discuție

Orişice problemă are Măcar o soluție?

De se-mpiedică ‘’găina’’, Puterea cotcodăceşte , Si sistemul... serpentina... Tot la vale se grăbeşte...

De cumva se sparge ‘’oul’’, Nimenea nu poartă vina... De sus răzbate ecoul: “Să facă alt ou, găina! “...

Si te miri ce carusel Tot sistemul amețeşte! Nu se ştie în ce fel, Dar el, totuşi, se-nvârteşte !

Mai contează oul, care Primu-a fost şi în ce fază? Răspunsul la întrebare E... că nu interesează!

MAREA VIEȚII O mare în furtună aproape m-a-nnecat, Ducându-mă-n talazuri, din vârf către abis... Din grele încercări, din spume, să răzbat, M-am avântat frenetic... să cad, nu mi-am permis! Și m-am zbătut, privind în lungul zărilor, Să văd un vas micuț, prin lume rătăcind... Iar când credeam că pier, că mă afund ușor, Simții mâna ta fermă, din unde răsărind... Pluteai și tu prin viață, pe valurile ei, Și m-ai găsit pierdută, mai fără suflu viu... Noi am urcat în barcă, vâslind spre alte chei, Să poposim la țărmul dorit, dar străveziu... Și-am învățat iubirea, adâncă și senină, Ce-a netezit oceanul, purtându-ne ușor... Chiar și-n sfârșitul vieții, simțim a ei lumină, Gustând a doua șansă de trai înălțător!

24

PERPETUUM MOBILE În toiul verilor, mai ales, un soare mare

şi roşu inundă întreaga planetă. Chiar cu certitudinea că odată, cândva va asfinţi, mă las scăldată de razele sale blânde ignorând vicisitudinile, chiar şi vârsta. În astfel de clipe mă debarasez de nelinişti şi griji închizându-le uşa în nas. Mă las mângâiată astfel în voie de binecuvântata lumină purpurie cu senzaţia că mi-au crescut aripi aurii. Fărâmele de amintiri ivite pe neaşteptate le diluez împrăştiindu-le în întreg universul care, în acele momente, pere incomensurabil. Fuseseră înmagazinate, ferecate cu lacăte în părelnice veacuri veşnice. Nesfârşite hăţişuri în care înotam cândva disperată sau optimistă şi biruitoare. Încet totul se va mistui ştergând adâncitele urme. Astfel lâncezeam ca-ntr-o baie caldă.

În acest mod se consumă viaţa. Lansându-mă în meditaţii, acceptăm că

anotimpurile horesc tumultuos, accelerat, ba chiar îndrăcit. Şi aşa vor continua să dănţuiască, în paşi de ciuleandră de-a lungul vremurilor acestui pământ până când, cine ştie, va intra şi mai alert în moara măcinişului cu totul. Oricum fenomenul se petrece sub ochii noştri şi nu-l luăm prea mult în seamă. Se prelinge cu soarele pe buze.

Mai ieri, pe strada mea, liote de copii băteau mingea şi se zbenguiau. Îi ştiam pe toţi. Ai cui sunt, câţi ani au, ce fel de familie îi creşte. În fuga lor, câte unul se împiedica şi cădea pe brânci. Genunchii se juleau şi rănile se umpleau cu nisipul măşcat. Sângele şiroia. La vederea rănilor toată adunarea încremenea. Invalidul ţipa ca din gură de şarpe. Noi, adulţii ieşeam pe la porţi, dădeam sfaturi alergând să-i oblojim rănile. Bietul năpăstuit, după ce era doftoricit, se temea să şi păşească. Cu ochii înroşiţi şi chipul brăzdat de dâre lungi cu mâzga strânsă din colbul drumului privea pe furiş cu oarece fală către liota de copii

socotindu-se eroul, învingătorul. Ceilalţi puşti îl priveau cu seriozitate, milă sau chiar admiraţie.

Soarele păli uşor în toamna ce urmase, apoi veni o iarnă cu încotoşmăneli şi chiote. Săniuţele erau trase cu greu pe marginea şoselei şi pe trotuarele ştirbite. Apoi primăvara întinerită şi vioaie trezise toată puştimea. Numai privindu-i puteam observa că toţi, până şi prâslea familiei Simion, erau mai înalţi ca în toamnă cu aproape un lat de palmă.

Iarăşi primăveri, veri şi toamne se înşirau unele după altele aşa cum fuseseră rânduite pe răbojul nevăzut al vremurilor, întotdeauna în acelaşi ritm. Cu fiecare nouă primăvară, puştii izvodeau tot mai multă vigoare şi impetuozitate. Poate chiar niţică obrăznicie, căci sosise vremea adolescenţei cu răzvrătirile sale. Apoi, mult timp nu-i văzusem. Părea că intraseră în pământ. Strada pustie tânjea de dorul lor. Doar sporadic câte un băietan mai „răsărit” bătea mingea spărgând uneori, din greşeală, geamurile vecinilor săi.

Fiecare locatar al străzii, fie el copil, adult sau vârstnic îşi vedea de treburile sale. Ieşeau din curte şi se întorceau liniştiţi ignorând zburdatul sau clevetirile. Aşadar, linişte. Posomorâte, cu obloane ţintuite şi decolorate de ploi şi ninsori, trei dintre casele de pe strada mea, de mult nu mai sunt locuite. Câte o bucată de tencuială sau o ţiglă se desprinde şi alunecă în jos. Poate doar nălucile celor duşi din astă lume mai bântuie în odăile încremenite în care domniseră cândva vigoarea şi tinereţea împletind vise îndrăzneţe şi speranţe. Aşa se stingeau bătrânii: rând pe rând, luând calea astrelor. Pentru că după cum se ştie orice răsărit are şi un apus. Nu-i aşa?

Urmaşii le luăm locul părinţilor. Timizi, timoraţi şi nesiguri de ce li se va aşeza în faţă păşeau împresuraţi şi ei de speranţe. Aceleaşi

25

poate ca ale celor dinaintea lor. Perpetuum mobile. Secătuind amintirile, viaţa nouă prinde oarecari rădăcini. Nu prea adânci. Urmele vechi se ştergeau cu o stăruinţă incredibilă. Realităţile, ca şi modul de a le percepe erau altele. Mai complexe şi mai nedefinite.

La acea răscruce, cultura sub toate aspectele sale, se afla, cel puţin aparent, într-o permanentă şi continuă stare de lâncezeală, iar viaţa socială, în general, oscila între bine şi rău. Concepţiile şi modul de abordare diferit, chiar neaşteptat, uneori, contondent şi iraţional ofereau prilejul de a spulbera şi bruma de convenţionalism ce mai rămăsese. Relaţiile de prietenie (zisa socializare în termenii actuali) ale celor din mediul urban puteau fi caracterizate mai mult ca fiind de suprafaţă. „Cumsecădenia” reală, generozitatea, bunătatea o mai găseşti, cred, mai mult în mijlocul celor ce trăiesc încă în cele mai izolate cătune româneşti. Acolo unde mai există câţiva ţărani... nobili, aşa cum îi numea cineva, cândva. Asemenea urme mai există şi pe strada mea.

În oraşe, ideea de acaparare de bogăţii, de înavuţire, cu ceva timp în urmă, începuse a domina în aşa măsură încât până şi aşa zisele amiciţii apropiate depindeau, ca şi în prezent, de treapta pe care se situa din punct de vedere al averii viitorului candidat la calitatea de prieten. Mai că nu se poate înfiripa o legătură de prietenie între un bogat şi un funcţionăraş modest. Dacă la bază nu există oarece interes, legătura nici nu se înfiripă, întrucât două puteri inegale se consideră că nu pot realiza alianţa şi de altfel, nici n-ar putea rezista. Vanitatea celui tare, umilirea săracului prin etalarea averilor îi hrăneşte orgoliul extrem şi setea nemărginită de a se situa la înălţime. Bogatul se lăfăie cu o plăcere supremă afişând luxul adeseori exorbitant, tihna şi plăcerile de care este conştient că nu poate beneficia oricine. Toate aceste aspecte pot fi constatate cu uşurinţă întrucât ni se dezvăluie în fiecare zi. Nici cei câţiva pretendenţi la parvenitism de pe strada mea modestă nu fac excepţie.

Astfel, iată ceasornicul vremurilor adeseori o ia razna răsucind fără încetare roata

destinului. Că este nevoie de o reală deşteptare, o afirmă toţi. Este nevoie de a ridica pânza tulbure de pe ochii noştri, ai tuturor privind ce claritate adevărurile toate, evitând să ne scăldăm în cloaca ignoranţei, umilinţei şi laşităţii ştiind că traiectoria propriului nostru destin, chiar dacă mai anevoie, trebuie dirijată mult mai hotărât. Din păcate, neputincioşii, laşii, cei cu capetele veşnic plecate continuă să zacă în ţărâna înrobitoare a celor care ne hotărăsc sorţile. Mulţumindu-ne să ne mormăim revolta în barbă sau prin locuri dosnice, răul devine atotstăpânitor şi calea de întoarcere spre lumină de blochează din ce în ce mai mult.

Zilele tuturor anotimpurilor trecute mai mult sau mai puţin anost, fără substanţă, incolore, în supuşenie şi umilinţă continuă a se cerne indiferente, irosite fiind nemeritat a fi luate în seamă. Erau şi mai sunt considerate rezidiul, resturi nefolositoare, banale chiar dăunătoare clipe ce trec fără a fi trăite.

Copiii de altădată deveniră adulţi. Potolindu-şi învolburările, începură a înţelege câte ceva din rosturile traiului făcând salturi printre hopuri. În virtutea unei inerţii însă, concepţiile moştenite de la înaintaşii lor continuă şi azi să le mai bântuie vieţile cu toate că ridicarea spre toate înălţimile senine li se pare greu de realizat. De altfel, înţelegem pe de altă parte că viaţa de azi se aşază pe alţi piloni. Aceasta nu înseamnă să renunţăm însă la criteriile care au rânduit cândva viaţa noastră într-o ordine de netăgăduit.

Strada mea, după mulţi ani de linişte, s-a animat din nou. Se bate mingea, se aleargă, se fac tumbe cu bicicletele. Sunt copiii copiilor de altădată.

Ea, strada, zâmbeşte, caldarâmul de asemenea, acceptând transformările toate. Doar întinderea celestă şi nemuritorul soare rămâne să vegheze la fel ca în trecut trecerea anotimpurilor şi a vieţii oamenilor.

26

Liviu Modran

N’A FOST PREA UȘOR

Magda își scoase zulufii creți din val și

altul și mai nou o izbi făcându-i să tremure și apoi să se lipsească de fața ei lată plină de pistrui cu tenul precum un tapet fistichiu.

- Păzea că mai vine încă unul! - Ăsta-i cel mai recent! îmi răspunse cu

un accent imposibil de imitat pentru vorbitorii nativi.

Noul val transportând picturi moderne, scrieri ermeticofilozofice, foiletoane fluviu, preziceri șamanice și blazoane desuete își depuse comorile pe nisip. Ele rămaseră la plajă așteptând cuminți promisiunile de Oscaruri și Nobeluri.

- Asta da poluare! am exclamat. Prăbușirea zidului de apă distruse castelele

de nisip trudite de tinerele speranțe. Colegă la bune dar mai mult la rele Magda

te privea franc și-ți răspundea pe loc cu un incitant accent strălucitor și dulce precum un Kürtoscolaci, „made in Covasna“.

-O, Andrei, tu ești un drăguț dar nu știu dacă pot să am încredere în tine?

- De ce nu îmi accepți invitația să ieșim la plimbare în Sub Arini sau să bem o bere la Bolta Rece?

- Nu pot chiarr derrock! - Dar trebuie să recunoști că sunt un tip

manierat?! - Asta-i problema. Poate chiar prea

manierrat! Ai palme prea fine, intelectualule!? Tânăra de care eram atras magnetic în

vremurile tovărășești, de pe atunci, o numeam fată de comitet. Nu se sfia și chiar întreținea atmosfera într-un grup de băieți în care toți îi cântau în strună la mandolină. Magda era fiica unui celebru ilegalist invitat la evenimente deosebite în prezidiul adunării pentru a cuvânta despre lupta clasei muncitoare împotriva exploatării. Adunarea se deschidea în picioare cântând internaționala și se termina tot în picioare cu: „Dragi tovarăși nu ne-a fost ușor“.

Între pozițiile de raport primul secretar rostea: „tovarăși, haideți să luăm loc?“ iar iepurașii din adunarea generală își flexau genunchii sub șezut pentru a sări imediat la verticală gata să aplaude sau să ovaționeze. Spre stupoarea mea Magda a acceptat invitația la drumeție pe munte și în timp ce urcam sub un cer cu nori alergați spre vârful Suru, întotdeauna acoperit fie de ceață, fie de nori, colega s-a destăinuit:

- Am venit ca să verific că dușmanul de clasă nu doarme niciodată.

- Cine, eu? - Numai face pe miratul. Ai un dosar de

cadre foarte pătat. - Și elevii au dosar?! - Ba bine că nu! Partidul are nevoie de cadre de încredere. Și privirea ei strălucea asemeni unui

curcubeu sub vălătucii ce coborau de pe munte iar fața se îmbujoră precum stânca udă când soarele răsare. După o zi de urcuș pe bună dreptate nu am dormit căci eram numai noi doi singuri singurei la priciul din mansarda cabanei devenită prin naționalizare proprietate de stat. Șoaptele mele erau pline de munca de convingere a unui tânăr prost educat deci cu maniere învechite de curtezan mic burghez. Și săruturile și pupicii ei săreau precum broscuțele la baltă. O strângeam în brațe, ea se foia, alți pupici alte strângeri în brațe până ce colibriul fremătător s-a așezat pe floarea ce nerăbdătoare și-a deschis petalele și l-a hrănit cu nectar. În urechile mele răsuna un cor bărbătesc ce intona refrenul „Dragi tovarăși nu ne-a fost ușor“. Se cerea să fiu reeducat. I-am șoptit „Dragă tovarășă nu mi-a fost ușor“ iar ea mi-a răspuns mult prea simplu: „Ioi!“ Dimineața cabanierul ne-a fiert ceai de bujor de munte servit cu zâmbete largi și priviri pline de subînțelesuri. Destăinuirii acesteia rog BOB-ul să îi dea un vot de blam. Totuși nu voi fi menționat în istoria partidului nostru căci

27

luptei clasei muncitoare nu a mai continuat. În facultate Magda m-a părăsit și a format pereche cu un alt utecist dar cu ochi albaștrii și desigur cu un dosar mai curat. Când ne-am petrecut în parc el împingea un cărucior și căciulița copilului fusese împodobită cu o enormă fundă roșie semn că fetița va continua lupta de clasă. Pe plăpomița sugarei zăcea un dosărel curat cu coperțile roz și un scris indescifrabil, în fapt o mâzgălitură. Apăruse totuși o hibă: amândoi părinții au făcut studii superioare deci nu mai aveau origine social sănătoasă. Bănuiesc însă că tușind cu subînțeles „el abuelo beneficioso“ le-a putut corecta cu relațiile lui de ilegalist. Citez cum tinerii au muncit pe brânci doi ani în producție după care au făcut prin excepție un an de studenție la seral în Cluj pentru ca apoi să continue la Paris. La primul bal mascat am invitat-o la dans și atârnate de minijupă foile curate ale dosarului ei foșneau atrăgător. Bluzonul meu era tapetat pe interior de hârtii necurate pline de expresii precum: „element dușmănos ce trebuie anchetat prin mijloacele de securitate“.

Ilegalistului abuelo ne ținea informarea politică citind din ziarul Scânteia: „Cea mai superioară orânduire... conform directivelor și indicațiilor de o inestimabilă valoare ale tovarășului… societatea socialist multilateral dezvoltată … comunismul visul de aur al …. reciclararea cadrelor“. Între timp Magda

îmbrăcată după Burda și Marie Claire devenise o mare democrată. Ținea la noul regim cu un fanatism ce condamna o cât de mica abatere: „dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine!“ căci întru devenirea ei era colosal de importantă! Magda își făcuse studiile în Vest și ne explica civilizația apuseană pe sticlă la ore de mare audiență. Nicu Columbeanu, contracandidatul Magdei la primărie ciocnește cu mine o halbă de bere la restaurantul „Butoiul de Aur“ căruia poporenii înapoiați, nostalgici ai pedepsei cu moartea îi spuneau butoiul spânzurat.

- Ei, bine amice să știi că ai tupeu de primar! îi zic.

- Am șanse mici, doar știi cu cine mă bat! Cum să mă pun cu Magda?!

- Dacă alegătorii ar raționa! - Cuum?! Nu ceri prea mult pentru ei? - Orice marfă cu reclamă multă este de

slabă calitate. Îi fac reclamă pentru că nu se vinde!

- Așa să fie! Dar nu și la noi?! Dar nu a fost tocmai așa. Le urmăresc

dezbaterea pe sticlă unde prezentatoarea îi face curte Magdei, care strălucește diamantin. Siguranța ei este la fel de tare ca barajul unei hidrocentrale, iar replicile ei elogiază democrația ca substitut al comunismului. Și accentul e pur sânge, franțuzesc.

Camelia Clenci

Ritmul timpului Înima timpului... ascuns, de urgia resorbției... a început să bată... în ritmul orologiilor... Urzeala creației, s-a cuibărit la sânul timpului plămădit din acel... ceva... rotindu-se... în sensul razelor... de univers... În țesătura lui s-au strecurat... sfere rotitoare... în sensul legii...

cuprinse-n straiul infinitului... ca o năframă de curcubeu... spiralat... Graiu-i... ca un contur... de sferă... punctat... desprinsă parcă... din prezența sa... Cu mâna ne-a cuprins... și ne-a așezat în locul sacru... al inimii sale... ca să fim ceea... ce suntem...

28

Nicolae Tudor

DE CE N-AM VRUT SĂ FIU „POPĂ” (Continuare din nr. 163) Dar am uitat să spun tocmai ce-a fost mai important. Am terminat şapte clase, şi se punea

problema să dau concurs la şcoli mai „înalte”. Vine iar Popa Mircioiu pe la noi în vizită să reia propunerea pe care o făcuse cu un an mai

înainte. Cu ocazia asta am aflat de ce m-au chemat să-i ajut în altar. Pe linie de Protoierie se trăsese sarcină ca fiecare parohie să recruteze măcar câte-un elev care să meargă la Seminarul din Buzău. Din cauza avântului revoluţionar şi a propagandei ateiste a partidului comunist, nici un tânăr nu mai dorea să se facă preot şi seminarul rămăsese în gol de candidaţi. Dacă erau selectaţi cu atenţie, îi primea chiar şi fără concurs.

— Părinte, n-am vorbit încă cu băiatul îi spune tata ca să tragă de timp. O astfel de hotărâre nu se ia aşa în pripă. Este vorba de viaţa lui. Preoţia este o activitate grea şi lipsită de posibilităţi materiale. Dumneavoastră ştiţi mai bine.

— Nea Marinache, eu zic că băiatul are calităţi de preot. L-am auzit că are şi voce bună, este liniştit şi cuminte, ascultător, şi respectuos. Cât a slujit în altar, am fost foarte mulţumit de el. Doar de-aia l-am chemat, să se obişnuiască cu biserica. Ar fi păcat să piardă această ocazie. Mă pisează şi pe mine cei de la Protoierie.

— Părinte te rugăm să ne mai laşi o zi două să vedem ce părere are şi băiatul. Că-i viaţa lui în joc. Vremurile sunt tulburi. Eu ştiu ce s-a întâmplat în Rusia, că am fost până la Cotul Donului. Nici pe noi nu ne aşteaptă vremuri mai bune.

A plecat popa şi i-am auzit pe părinţi discutând aprins. Mama dorea din tot sufletul să aibă din trei băieţi, măcar un preot în familie.

Mi-am dat seama că ei pusese de mult la cale hotărârea asta. Noroc cu tata care ştia ce-nseamnă comunismul. Văzuse ce ajunseseră bisericile prin Rusia. Depozite de materiale şi chiar staule de vite.

Nici eu nu simţeam nicio atracţie pentru un astfel de „apostolat”. Nu că mi-ar fi fost greu. Ştiam şi eu să citesc slujba din carte, dar pur şi simplu nu mă vedeam vrednic de aşa ceva. Mai bine un mirean smerit, decât un popă de duzină. N-aveam talentul Părintelui Cimpoaie. Noroc cu tata care mi-a ţinut parte.

— Nu vezi tu femeie, că ăsta-i o „puşlama”? referindu-se la mine, spuse tata ca s-o dea gata pe mama. Lasă băiatul să-nveţe o meserie din care cu sudoarea frunţii să-şi câştige bucata de pâine, nu să stea cu mâna-ntinsă ca preoţii.

—Da, parcă tu nu stai cu mâna-ntinsă la cei care te plătesc, după ce trudeşti atâta, argumentează mama!

Cert este că nici ea nu avea o părere prea grozavă despre mine. În final am fost salvat. Dar popa a găsit pe alt copil în locul meu. Nu ştiu dacă şi ăla a ajuns în final popă pe undeva, sau s-a ales doar cu seminarul făcut.

M-am prins eu! Vasăzică, de-aia a venit popa cu un an înainte val-vârtej la noi, de-au tăifăsuit în taină mai bine de-o oră. Am bănuit eu de-atunci c-au pus ei la cale şi altceva. M-au adus în altar ca să mă obişnuiesc cu ritualul slujbelor. Ce-i drept, m-am descurcat destul de mulţumitor. Dar până la a deveni preot, e cale lungă.

Tata, când era încă în viaţă, mereu zicea: trebuie să merg la Brăila să pun un parastas pentru cei trei preoţi pe care i-am cunoscut în tinereţe. Multă „nevoie” au de-aşa ceva! Dumnezeu să-i odihnească!

După ce s-a prăpădit şi tata, mi-am adus aminte de dorinţa lui neîmplinită şi m-am hotărât să o

29

înfăptuiesc eu. N-am ajuns la Radu Negru, dar aici la Sibiu, că Dumnezeu este pretutindeni, i-am îndeplinit dorinţa cu parastasul. Şi de fiecare dată când dau un pomelnic de morţi la biserică, îi trec şi pe ei. Poate le-o folosi! Chiar şi faptul că mă gândesc la ei, este lucru mare. Nu mai au cine să-i pomenească. Le-au murit şi copiii.

De-asta n-am vrut să fiu „POPĂ”! Nu m-am simţit vrednic! Nu am avut chemare pentru aşa ceva. Afară de asta, se pare că Îngerul meu Păzitor avea alte planuri cu mine şi nu a luat în seamă dorinţa arzătoare a mamei.

Nici astăzi nu mă simt vrednic de aşa apostolat. Pentru toate trebuie să ai „chemare”, adică să fie trecută în destin. Cu atât mai mult pentru preoţie. Care nu-i chiar o „profesie” oarecare ci o „dăruire totală” dacă chiar vrei să fii cu adevărat „preot”.

Afară de asta, mie nu mi-au plăcut să execut ordine fără să le înţeleg rostul. Nu pot tolera „ascultarea” necondiţionată, fără o logică anume. Nu suport „mândria orgolioasă” dar nici „smerenia” absurdă până la înjosire. Cum spunea cineva: în cinul clerical, este mai rău decât în armată!.Mie nu mi-a plăcut nici armata! Dar am fost pedepsit să fac şase ani mai grei decât orice armată. Totul în viaţă se ispăşeşte. Şi cele bune şi cele rele.

Eu am ajuns la „Credinţă” pornind de la „ştiinţă” şi nu invers cum se practică de obicei. Este suficient să reamintesc doar episodul „Numărului e”descris în volumul întâi din Memorii, şi-ar fi de ajuns. Dacă este să le „rumegi” au fost încă multe altele!

Îmi aduc aminte de o frază rostită de Părintele Teofil Pârâianu de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, într-o conferinţă: „Ce credeţi, că făcând Teologia, am căpătat mai multă credinţă decât o aveam de-acasă? Mai rău m-a tulburat!”

Constantin Dulcan spunea undeva în cărţile lui: „Religia cu ştiinţa merg mână în mână. Se completează reciproc. Nu se contrazic, cum spun materialiştii. Oricât de departe ar merge ştiinţa, tot mai rămâne undeva un colţişor unde Dumnezeu rămâne stăpân. Niciodată nu le vom putea şti pe toate.

Şi Doctorul Radu din Arad îi spunea mamei: „Medicul tratează, dar Dumnezeu vindecă!” Sau cum ne-a spus odată Profesorul de Anatomie la facultate: „c ălugări ţele care deserveau

spitalele înainte de război, nu aveau atâta ştiinţa de carte, dar îngrijeau bolnavii cu sufletul şi cu multă dragoste, ceea ce le făceau mai eficiente decât asistentele medicale de acum, mult mai specializate şi profesionalizate, dar lipsite de afecţiune faţă de bolnavi şi care văd în medicină doar o profesie”!

Întortocheate sunt căile vieţii! Camelia Clenci

ZAREA Valurile miresmei reginei nopții învăluie ca într-o mantie... zarea. Sunetul amurgului vibrează într-o culoare calda spre... împuținarea luminii. Din depărtare se apropie cutreierând orizontul... întunericul... murmurând în șoapte despre tăria luminii, aducând cu el neputința... de a vedea... O nouă zare de lume se arată... orbindu-i pe cei mai mulți, căci aceasta este deja apusă... risipindu-le virtuțile... într-un alt timp... arătând monștrii prin lipsa lor. de viitor apropiat...

30

Vasile Rusu

ÎN CĂUTAREA LUI DUMNEZEU (3)

Într-o epocă de mari convulsii social-istorice, de evoluţie tehnico-ştiinţifică, urmează ultima,

formidabilă: revoluţia creierului uman, într-o epocă în care civilizaţia câştigată cu atâta trudă şi jertfă se află la una din răscrucile ei capitale, existenţiale, când în toate domeniile se petrec noutăţi uluitoare. Sufletul omului contemporan (singurul teritoriu în care Biserica speră să acţioneze cu oarecare spor pentru sine), nu poate rămâne neatins de efectele unei super-civilizaţii, adesea lipsită de sentiment. În aceste condiţii, în care problemele păcii şi ale războiului capătă dimensiuni planetare, este firesc ca omul, ca fiinţă, să intre în vârtejul grijii faţă de el, să se cunoască punându-şi dramatic întrebări vechi de când e în stare să cugete: Ce este viaţa? Care este valoarea raţiunii umane? În ce măsură religia pune oprelişti progresului în om? În ce măsură îi deturnează conştiin ţa marea diversitate de culte recunoscute şi nerecunoscute, dar în aceeaşi măsură nocive pentru om ca fiinţă şi om social?

Quo vadis homo religiosus? (Încotro omule religios?) O religie care se instituţionalizează şi viază de aproape 2000 de ani prin hrănirea sacrului cu

umilinţe, vicleşuguri, presiuni morale şi vânzări de frate (lupta episcopilor pentru putere şi avere, etc.), tortură şi vărsări de sânge, stăpânită de o cumplită patimă de avuţii , după comori pământeşti, după lux şi fast oriental, căreia clerul i-a subordonat acţiunea sa socială tr ădându-şi misia din primul veac, concentrându-şi voinţa spre puterea supremă asupra credincioşilor aici pe pământ, asupra vieţii şi morţii lor, ca drept inalienabil şi infailibil . O asemenea religie are prea mult steril în concepţia ei despre lume şi viaţă şi prea puţin metal preţios pentru omul trudei în sudoarea frunţii, pentru omul de fiecare zi.

Omule, „din clipa în care vei începe să înţelegi că nu Dumnezeu trebuie să răspundă de toate relele vieţii, ci oamenii, n-ai să te mai resemnezi să admiţi aceste rele”, deşi noi suntem conştienţi că „ tocmai datorită crizelor în adâncime şi creaţiilor care rezultă din acestea, tradiţiile religioase ajung să se reînnoiască.”

Cu toate acestea, o analiză perspicace în măruntaiele credinţelor religioase ne duce la descoperirea întunericului ce se ascunde în spatele lumii evanghelice, a pioşeniei şi sfinţeniei afişate, sub învelişul cărora, Iisuse, multe crime odioase s-au săvârşit în numele tău! Sânge pentru sânge şi câte cruci pentru o cruce?!

Miră şi azi că primele măsuri ale noii puteri religioase luate la Consiliul de la Niceea (325 e.n.) în prezenţa împăratului „păgân” Constantin I – n-au fost de natură revoluţionară, social umană, punându-se în practică programul teoretic social-pământean al acestei noi religii cu nesăţioase pofte hegemoniale şi cu ridicole pretenţii de revelaţie divină – ci social confesionale prin care să-şi limpezească şi întărească doctrina în dauna altor religii, să-şi întemeieze un sistem de consolidare şi apărare a intereselor de tagmă, de nouă clasă exploatatoare, să-şi caute rădăcinile în vechiul iudaism, în filozofia lui Plotin, Philon Alexandrinul, Marc Aureliu împăratul filozof, Platon, Zoroastru, Seneca. Să-şi motiveze existenţa şi pretenţiile, dar nicidecum nu-şi puse în gând să-l mântuiască pe sclav de robie, pe sărac de mizerie, ci doar să-i apese şi să-i amăgească: robii de pe pământ vor fi stăpâni în Cer, în calitate de „robi ai Domnului ”. Există oare neghiobie mai mare?!

Şi biserica creştină dorea, doar, un om nou, o viaţă nouă, o lume nouă prin Hristos, dar Hristos a murit, a înviat ca geamănul său Mitra şi s-a grăbit să se urce la cer, după ce s-a arătat la oarecine şi a făcut oarece „minuni”... Doar unul singur n-a vrut să creadă, până n-a pipăit. Raţiona – nu credea orbeşte.

31

În fapt – aşa depune mărturie istoria vremii – propovăduitorii noii ordini s-au pus pe dărâmat temple şi o făceau cu o plăcere de barbari, „creştini doar cu chielea” (Eminescu) care se răzbună pe strugurii la care nu pot să ajungă decât tăind via, culminând cu splendidul Templu al Afroditei din Efes (395 e.n.) capodoperă a artei antice, punând în locul ei... o fecioară cu un prunc din flori! „Duhul Sfânt l-avuse Iosif de la brâu mai jos şi l-a dat Mariei” a scris Eminescu. Jaf şi prăpăd, pe când simbolul noului zeu era... mielul (până la Sinodul din Constantinopol din 341 e.n. Regretăm că faptele vorbesc împotriva Bisericii şi Adevărul nu-i de partea ei oricâtă gălăgie fac unii astăzi..

Toţi creştinii din lume vor fi de acord că Împăratul Constantin I (306-337) le-a făcut o mare dreptate, drept pentru care l-au declarat sfânt pe el şi pe mama lui, Elena, prin care, de fapt au înmuiat inima fiului, intrând în palat pe uşa servitorilor. Dar nu cred că aş afla vreunul care să recunoască cinstit faţă de alţii că, celorlalţi credincioşi din Imperiul Roman li s-a făcut o mare nedreptate, nu prin faptul că li s-au dat creştinilor drepturi egale cu ale închinătorilor la idoli , ci prin urmările acestui fapt, întrucât creştinii vicleni au profitat şi au abuzat de drepturile ce li s-au acordat – omeneşte.

Constantin cel Mare n-a acordat drepturi exclusive creştinilor, ci doar egale cu ale celorlalţi credincioşi. Să-l ascultăm pe împărat: „ ...noi (...) am recunoscut necesar (...) să lăsăm creştinilor alegerea liberă de a urma religia pe care o vor dori, astfel încât divinitatea şi ceea ce e în cer, orice ar fi, să poată să fie binevoitori faţă de noi şi faţă de toţi cei care trăiesc sub puterea noastră.”

Aşa grăieşte Edictul de toleranţă de la Milano din anul 313 e.n. Acest pasaj face dovada înţelepciunii lui Constantin cel Mare, nu a credinţei lui în Dumnezeu, în Sfântul Duh ori în cruce (care apare după moartea lui în 337). Răbdarea, disciplina, perseverenţa, devotamentul nelimitat pentru cultul lor, în haosul creat după divizarea imperiului, au atacat puterea şi toate cultele destrămate de luptele de eliberare ale sclavilor, de atacurile devastatoare ale ziselor popoare barbare de la frontierele vastului imperiu bolnav de toate relele pe care le aduce după sine o glorie prea îndelungată şi adesea rău folosită. De aceea i-a acceptat.

* Din perspectiva faptelor istorice petrecute, astăzi putem afirma, fără teama de a greşi, că, în

afara Edictului de la Milano (313 e.n.) favorabil creştinilor, până atunci prigoniţi, Sfântul Duh ar fi pierit cu toată revelaţia sa, cu tot cortegiul de idei împrumutate din alte culte şi filozofii, mai ales în lupta cu cerbicia iudaismului din care, răzvrătit – a purces organizarea comunităţii esenienilor şi a filozofilor, şi-a spus totuşi cuvântul în zămislirea noii religii. Putem spune că, Imperiul Roman era de-acum teatrul luptei religioase datorită, în primul rând, urii dintre vechea sectă iudaică ajunsă religie şi secta iudaică a fariseilor, fosta religie (vezi dărâmarea Templului de la Ierusalim, după modelul căruia va fi dărâmat Templul lui Zamolxe din Munţii Orăştiei). Risipirea (diaspora) evreilor în lume, cea mai gravă greşeală politică, istorică şi socială pe care au putut-o săvârşi romanii pe seama viitorului Europei şi a lumii. În afara acestui gest de lichidare totală a unui neam şi înverşunarea contra altor neamuri, romanii ar fi scutit lumea de avalanşa de fărădelegi săvârşite de creştini – fără milă – în numele milei, atât în Europa cât şi în restul lumii. S-au dedat în numele Domnului lor, la o barbarie fără hotar: au jefuit şi au distrus, pentru totdeauna, opere ştiinţifice şi literare aparţinând tezaurului lumii. Primii creştini, dezlănţuiţi, nişte brute ignorante, cu religia creştină „revelată”, i-au întrecut pe barbari în distrugerea culturii şi civilizaţiei antice, în numele lui Dumnezeu, mânând omenirea „în întunericul cel de afară” (Cantemir), pentru cel puţin 1000 de ani.

După ce au pus mâna pe putere, au cerut omului, celui care din nou era obligat de o rânduială „odioasă”, să se răzvrătească – „să fie blând şi smerit, cu spinarea încovoiată”, acelaşi tip social uman pe care îl voia Thora (Sanhedrin 88) înaintea creştinilor.

Sătui de luptele religioase sângeroase dintre evreii talmudişti şi evreii creştini – împăraţii ajung la convingerea că, numai o biserică unită poate menţine unitatea imperiului. Această menţiune vizează, în primul rând, luptele pentru avere, întâietate şi putere lumească dintre episcopii creştini – „cretini” după filozoful Celsus (sec. II e.n.).

32

*

Câteva date succinte relevante, după izvoare istorice: În 321 se acordă şi bisericilor dreptul de a primi danii, donaţii, moşteniri, privilegii. În 331 se consacră termenul eretic, care va face ravagii mai ceva decât nazismul. Constantin

I, influenţat de mamă, iar aceasta de episcopi, porunceşte nimicirea sectelor eretice: averile lor trec la stat, biserica lor la creştini. Episcopii care îşi aveau partea lor de pradă, deveniră furnizorii vistieriei imperiale. Iată cu ce lucruri „revelate” şi pline de duh sfânt se ocupau primii episcopi creştini.

Politica foarte abilă a lui Constantin dădu roade şi în Orient, unde creştinii se aflau sub dominaţia lui Maximian, care ducea o politică dezastruoasă faţă de ei. Aceştia îşi îndreptară privirile spre Constantin şi astfel în 323 unitatea imperiului este asigurată sub sceptrul său. Biserica Ortodoxă n-are după ce se lăuda cu Constantin cel Mare, întrucât acesta abia pe patul morţii se creştinează de către un episcop eretic: arian. Împăratul care a unificat Imperiul Roman chemând în ajutor creştinismul purta un suflet sfâşiat de credinţele solare şi un creştinism îndoielnic.

Dar iată cum apreciază un scriitor bisericesc faptul pomenit: „Dând el libertate religioasă creştinilor, de la el şi până astăzi Biserica a luat un avânt cucernic (?!), care a aplecat la picioarele lui Hristos, toată Europa”, dar nu toată lumea după 2000 de ani de barbarie „cre ştină” (vezi Celsus II).

* Acum după două milenii, adunând şi scăzând cele bune şi cele rele săvârşite de biserica

creştină – bilanţul ni se pare trist! Autorul studiului de faţă pledează pentru cunoaşterea prin ştiin ţă. Pledează ca omul să fie

privit de către om ca „unitate socială” care percepe cunoştinţele ştiinţifice, iar funcţia ştiinţei referitoare la personalitatea umană, ca element sau parte a funcţiunilor ei sociale mai ales azi când „alături de o viziune ce-l prezintă pe om drept creatorul ordinii pe care o doreşte, trebuie pusă alta: omul este sursa unei dezordini pe care n-a prevăzut-o” şi a unui foarte posibil prăpăd universal, din lăcomie şi trufie religioasă.

Datorită unor cauze, mai ales acum în mileniul III, cei robiţi dogmei bisericeşti, doresc neapărat prăbuşirea lumii şi-i dau Apocalipsei – plină de metafore năstruşnice, perfect explicabile ştiinţific, cu trimiteri la epoca în care a fost scrisă (sec. I e.n.) în care ignoranţii fanatici caută realitatea de azi – interpretări fortuite, ridicole şi aberante. De aceea Biserica se dezice de ea. (vezi Mitropolitul Plămădeală)

A accepta responsabilitatea lucidă, „a fugi de libertate, a nu fi în stare să-ţi asumi destinul şi responsabilitatea, a te supune unei perversiuni sadico-masochiste, generatoare de durere, suferinţă pentru sine sau pentru altul – iată una dintre cele mai dramatice manifestări psiho-sociale”, mai ales când suntem convinşi că, „puterea şi teama sunt cei doi stâlpi pe care se sprijină autoritatea ira ţională” că, „orice critică la adresa ei este interzisă” prin anatemizări şi afurisenii, când tot mai vizibil, omul zilelor noastre îşi dă seama că, „viaţa trebuie înţeleasă ca înflorirea forţelor sale în conformitate cu legile naturii sale”.

Debarasarea de vechi deprinderi şi obişnuinţe religioase presupune un drum greu, mai ales acum, în mileniul III, când iubitorii misticismului aduc ător de uriaşe profituri materiale î şi intensifică atacurile împotriva ştiin ţei eliberate de puterea Bisericii, împotriva celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii – produse ale muncii fizice şi intelectuale. Dar „când omul reuşeşte să aibă conştientizări despre sine ca despre ceva calitativ deosebit de alte genuri de entităţi – începe un proces de revoluţionare a relaţiilor sale, inclusiv a relaţiilor cu sine.”

Fiind pe terenul realităţilor, observăm că relaţiile dintre stat şi bisericile oficiale nu sunt grefate de probleme religioase (vezi, Conferinţa teologică interconfesională ale cărei lucrări s-a desfăşurat la Cluj-Napoca în zilele de 12 şi 13 noiembrie 1985).

33

Ștefan Vișan

AI ZIS CEVA?

- Ai zis ceva? - Nu, nu am zis nimic. - Și de ce taci? - N-am nimic de spus,momentan. - A,n-ai nimic de spus,ori nu vrei să spui cu glas tare? Gândești doar. La ce te gândești? - Chiar nu mă gândeam la nimic. - Aha! Da! Ți-i ascuns. Gânduri ascunse, știu eu, ferite de mine soția ta care te spăl, te

hrănesc, te îngrijesc,să ai de toate, să nu duci lipsă de nimic - O, Doamne! - Ce… Doamne! Spune că nu e așa. - Tu spui. Eu nu am zis nimic. - Îhî, nici nu vrei să recunoști, nu ai nici măcar simțul responsabilității gândurilor ,faptelor

tale ascunse, despre care eu nu știu nimic, și cine știe care or fi ele! Poate nu ești mulțumit de cum ești tratat?

- Am spus eu așa ceva? De unde ai scos-o? - Din modul calm, mascat, cum te miști,cum vorbești, cum răspunzi la telefon,cu voce dulce

amabilă, numai lapte și miere. - Ce spui? Nu înțeleg nimic. - Sigur, cum să înțelegi! Niciodată nu ești atent la vorbele mele. - Nu, nu ai dreptate. Întotdeauna te ascult. Dacă n-aș face-o… - A! Ce insinuezi? Că mă impun, te presez, te atac,sunt o teroristă? - Nicidecum. Spuneam doar: întotdeauna că te ascult. - Sigur, sigur că trebuie să mă asculți. Doar ai fost de acord la începutul căsniciei că la

deciziile importante trebuie să fi de acord cu mine. Nu putem trage unul hăis și altul cea. - Normal, într-o căsnicie… așa se procedează… În căsnicii normale. - Insinuezi ceva? - Doamne ferește! Nu doar că demult nu mai insinuez ceva, dar nici nu mai îndrăznesc să

spun. - Da, da. Nu ai curajul direct fiindcă ești un moale. - Și ce ai vrea? Să-ți cârpesc vreo două ca să-mi dovedesc bărbăția,contrariul? Așa ai vrea? - O, cât de brutal poți fi! A șa, așa te dezgolești, încet, încet să pot să te cunosc cum ești, în

profunzime! De-aș fi știut de la început! - Ce să știi? - Că ești fals, că nu ești trubadurul, prințul pe cal alb, Contele de Monte Cristo, și nici

măcar… sponsorul principal! - Să înțeleg din ce spui că nu ești mulțumită de mine,că ești dezamăgită? - Cum n-aș fi! Cum n-aș fi când văd că viața trece pe lângă mine ca un tren supersonic și eu

rămân tot în amărâta asta de gară! - Chiar,spune-mi de ce nu ai curajul să te urci în nici un vagon? - Nu vreau. Nu vreau să te las singur să-ți faci de cap cum poate dorești ori gândești. Sigur,

ai urcat în toate trenurile și acuma faci pe filosoful! - Nu, nu fac pe filosoful deși viața e de un milion de ori mai complicată decât oricare

filozofie. - Of! Lasă-mă în pace că deja m-ai obosit la cap!

34

Sorina Nicolae

Găseşte-mă sub pleoape. Pune un sărut în palmă, respiraţia ta calmă, întoarce-o spre mine, lasă sufletul să-ţi scape, tu, găseşte-mă sub pleoape, într-un lung şir de suspine. Gândul capătă contur, pe surâsul de pe buze, vântu'-ncepe să se-amuze, flăcări într-un dans de noapte, caută un colţ obscur, ard în noi şi printre şoapte, ochii-ţi mă găsesc sub pleoape, suntem vieţi prinse-n magie, nopţi albastre-n poezie, leagănă luna pe ape. Creşte dor, din două gânduri, vise vii devin concrete, într-un tablou de pe perete, suntem noi, o adiere, cu-nţelesuri printre rânduri şi cu amintiri concrete.

Zăpezi târzii Mergeam tăcută peste pietre plate, privindu-mi urma călcam nisipul ud, se ridicau în faţa mea palate, talpa lăsa în vânt, piciorul nud. Priveam cum primăvara soarbe munţii, cum soarele mai răsuceşte norii, cum fără tine mi-apar deasupra frunţii, pe riduri, note, cântând în vânt tenorii. Te regăseam îmbrăţişând o rază lină, râul curgea cu zgomot la picioare, prindea uşor contur, o seară pe colină, pădurea fremăta de glasuri de fecioare. Cuvintele lipseau, încet uitam de mine, ca un ecou plutind îmi revenea în gând, din nopţile albastre, tăcute şi senine, lovindu-se de stânci, stingându-se plăpând. Mai rătăceau în aer, cu aripi larg deschise, avid privind o lume, de verde crud flămândă, Zăpezi, căzute-n ierni de primăveri ucise, zăpezi târzii, ce-n nori, păreau să se ascundă.

Gheorghe Zincescu - Reșița -

*** Plouă, frumoasă doamnă, potop în prejma ta De parcă însăși pohta de-a fi ar asuda Și cresc cohorte ude și nesfârșit de verzi În aerul în care părăginind mă pierzi Cumplit de-aproape, doamnă, și tot de neatins Prin flăcările ude ce, iată, ne-au cuprins Și ploaia ploii încă hrănește-acest pojar Ce mistuie vecia hotar după hotar Abia un zvon, un murmur trezit de care vânt?, Mai spune-mi despre tine că ești, că încă sunt... Dar poate că atâta e scris de zei în noi: Să fim o șoaptă verde sub nesfârșite ploi...

35

Tatiana Benchea - Bruxelles -

POEZIA Copil fiind cărari cutreieram …. poezia cădea peste mine ca puf de îngeri iarna, ca ploaia de petale primăvara, ca frunzele obosite de soare ori ca zumzetul albinelor vara poezia e dar e orizontul îndepartându-se de câte ori gândul se cățăra să-l atingă dar se apropie, dacă stau zâmbind tăcută, pe locul cald al inimii ȘTEINBURG Cetate de piatră cetate de brazi si tufișuri nebune ascunzișuri secrete povești cu trei fete îndrăznețe în cetatea de liniște de tainice după-amiezi timp furat de la scoală timp dăruit sufletului să se minuneze de gâzele plutitoare prin aerul cald ori prin umbrele cu răcoare îndesată sub crengi prinsă în pânza soarelui paianjen simt vremea curgându-mi prin oase cum scările curg spre orașul Agnetei din castelul de piatra Șteinburg

TABLOU Anul școlar e o poveste cu ghiozdan aruncat ca o piatră de moară între bucătărie si cămară cu fuga spre pădurea din inima micului burg cu ascunzișuri pană la ore târzii de amurg cu joaca de-a partizanii cu adevărații fugari urmăriți de copoi nemiloși cu respirația tăiată de spaime cu haita de câini cu ropot de pași fugărind umbre apoi liniștea ce cade peste poiana dintr-o altă poveste Realul se pierde treptat când penelul cade în mâna cu care pictează copilăria AZI De plângi, de ți-e sufletul greu Pune fruntea pe sufletul meu Ascultă viața cum vine șuvoi Descuibărindu-se în noi Nu te-ntreba, nu răspunde Ești azi o umbră peste unde Mâine dor de ploaie, snop de vânt Poimâine sămânță în pământ Să izvorască râu din piatră Din durere lumină curată

36

Alexandru Bucur

CĂLĂTORIE SPRE CAPUL NORD (5)

NORVEGIA

Iată că, după o zi superbă, plină de surprize, în care am vizitat Satul lui Moș Crăciun – un loc magic, atât pentru cei mici cât și pentru cei mari – părăsesc Finlanda și trec pe teritoriul altei țări minunate a nordului, Norvegia. Peisajul este și aici specific, cu câmpii cultivate cu grijă și întinse păduri de mesteacăn și pin dar și numeroase lacuri desfășurate printre dealuri stâncoase. Circulația pe șoseaua netedă și dreaptă, ca o sfoară, terminându-se la orizont, a decurs în condiții excepționale. Norvegia, oficial Regatul Norvegiei, este un stat suveran și unitar, guvernat ca o monarhie, al cărui teritoriu cuprinde partea de vest a Peninsulei Scandinave. Țara își menține o combinație de economie de piață și stat pe model socialist nordic, unde există un sistem sanitar universal și un sistem de asistență socială cuprinzătoare. Totodată, Norvegia este țara trolilor și a fiordurilor în care natura se păstrează în stare pură. Peisaje uluitoare, munți semeți, golfuri pitorești, lacuri limpezi și cascade gălăgioase, dar și localități colorate, încărcate de istoria vikingilor, sunt doar câteva motive pentru care merită să vizitați paradisul din nordul Europei. Este cea mai bogată dar și cea mai scumpă țară dintre cele baltice.

La ora 21.32 am ajuns la hotelul Thon din localitatea Alta. După procedura de cazare și depunerea bagajelor am purces la o scurtă vizită a împrejurimilor. Și nu mi-a părut deloc rău! Cel mai impozant obiectiv a fost biserica (The Norten Lights Cathedral Borealis.

Construită relativ recent, în stil non-conformist, se detașa zveltă în peisajul arhitectonic, elegant gândit și bine realizat, al locului. Am intrat și am asistat la o secvență a slujbei, care tocmai se derula. Interiorul m-a lăsat fără vorbe! Neoane uriașe, dispuse în plan vertical, simbolizând țurțurii de gheață și, în altar, un imens Iisus răstignit – fără cruce – parcă zburând spre cer! În interior, plin de lume: mulți tineri și copii. Am cutreierat apoi pe străzile largi, prin piețe și parcuri. O localitate aerisită,

elegantă, curată, liniștită, cu bănci în formă de corabie și multe ghivece uriașe, cu flori ornamentale, într-o paletă de culori plăcute privirii. Orășelul este ornamentat și cu busturi ale personalităților locale (dintre care amintesc doar pe fizicianul Kristian Birkeland, 1867-1917) dar și cu alte monumente și grupuri statuare. Noaptea a fost scurtă. Pe la 02.30 dimineața abia s-a lăsat înserarea. În 5 august, la ora 09.00 m-am îmbarcat spre o altă destinație celebră din Norvegia, Capul Nord. Drumul mi-a oferit peisaje splendide, cu lacuri, munți, tuneluri nenumărate (unul de 12,35 km lungime). Din loc în loc, pe ambele laturi ale șoselei, se vedeau turme de reni păscând nesupravegheate. La 13.31 am trecut pe insula Magerøya pentru a ajunge la Capul Nord (în norvegiană Nordkapp; în sami Davvenjárga) care este un punct geografic aflat pe coasta de nord a insulei Magerøya din Norvegia de Nord, pe teritoriul administrative al comunei Nordkapp din județul Finnmark. Capul include și o stâncă de 307 m înălțime cu un platou mare aflat pe partea de sus, de unde vizitatorii pot urmări și Marea Barents la nord. Un nou centru pentru vizitatori a fost construit în anul 1988, pe platou, cu vedere panoramică, o cafenea, restaurant, oficiu poștal, magazin de suveniruri și un așa-numit super-video cinema. Stâncă abruptă a Capului Nord este

37

situată la 71°10′21″N 25°47′04″E, la circa 2.102,3 km de Polul Nord. Este adesea menționată ca fiind cel mai nordic punct al Europei. Capul Nord a fost numit astfel de către navigatorul englez Steven Borough (1525-1584), căpitanul vasului Edward Bonaventure, care a trecut pe aici în 1553, în căutarea Trecerii de Nord-Est. Cu toate acestea, punctul vecin Knivskjellodden, aflat imediat la vest, se extinde cu 1.457 m mai la nord. În plus, ambele aceste puncte sunt situate pe o insulă. Cel mai nordic punct al Europei continentale propriu-zise este situat la Capul Nordkinn (Kinnarodden) care se află la circa 5,7 km mai spre sud și la circa 70 km la est. Acest punct este situat în apropiere de satul Mehamn de pe peninsula Nordkinn. Legătura dintre continent și insulă se realizează printr-un tunel lung de 6,87 km, situat – în punctul cel mai de jos – la 212 m sub nivelul mării. A fost construit în șase ani, începând cu 1999.

Iată-mă în drum spre monumentul care marchează Capul Nord și care abia se zărește pe masiva stâncă care se ridică maiestuos din apele mării. Cărarea este îngustă, șerpuită, pe marginea falezei abrupte. Vântul bate cu putere și este destul de rece. Ajung la monumentul din metal, admir priveliștea unică și plec să cercetez faleza stâncoasă. Pe platou sunt amplasate mai multe monumente și sculpturi. Una dintre acestea – de fapt un ansamblu – este „Children of the Earth” – „Copiii Pământului”, compusă din statui în bronz ce reprezintă o mamă ce privește spre Polul Nord, cu un copil lângă ea care arată spre cele șapte monede uriașe, realizate în iunie 1988, în șapte zile, de către șapte copii cu vârste între 8 și 12 ani, câte unul din Brazilia, Italia, Japonia, Rusia, Tanzania, Thailanda și SUA, ca simbol al prieteniei, speranței și bucuriei. După o plimbare de o jumătate de oră realizez că sunt singurul din grup care s-a aventurat la o distanță apreciabilă de punctul de plecare și mă întorc să vizitez complexul muzeistic ce oferă date despre exploratori, vizite regale, floră și faună. Îmi cumpăr diploma care atestă

prezența la acest punct important, Capul Nord. La ora 16.30 plec spre Honningsvag și îmi este dat să admir peisaje de-a dreptul încântătoare, fantastice. Se face o oprire la un magazin cu specific local, în fața căruia este amplasată o statuetă mare a unui câine celebru, Bamse (1937-1944), care a servit la bordul unei nave norvegiene în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, foarte iubit de marinari. După parcurgerea unei alte porțiuni de drum, printre stânci impunătoare și lacuri cristaline, am oprit la „Silver Shop”, unde am admirat exponatele (bărci, năvoade, ancore, pești uscați, oase de balenă și coarne de ren) și produsele scoase la vânzare. Urmează plecarea spre același hotel din Alta, prin peisaje unice, de basm!

În 6 august, ziua a zecea a excursiei, mă îmbarc – la ora 08.00 – pentru o deplasare la celebrele sculpturi în stâncă, neolitice, din partea de vest a orașului, trecute pe lista UNESCO, în 1985. Pătrund în zona muzeală, care dispune de un pavilion și de expoziția în aer liber unde, vechii norvegieni au scrijelit în stânci imagini antropomorfe, zoomorfe, scări, locuințe, ambarcațiuni, scene de vânătoare ș.a. Apoi vizitez pavilionul, care are o mare varietate de exponate. De la fragmente de rocă pe care sunt reprezentate scene din viața neoliticilor, la arme și unelte din piatră, os și metal, costume, statuete, podoabe, monede, bărci, corturi, sănii etc. Foarte interesant totul, mai

ales reprezentările de pe roci! La ora 09.30 se pleacă spre orașul

Tromsø, poreclit „Parisul Nordului”. Un drum lung (de peste 300 km), presărat cu peisaje superbe! La 15.35 ajung la destinație și trec la vizitarea catedralei locale.

Catedrala din Tromsø

(va urma)

38

Rodica Nicolae - București -

BLACK FRIDAY

Scena 4

(Aceeaşi zi, seara, în living. Un colţar ocupă mai toată încăperea în lungimea ei. În faţă o măsuţă, mai încolo, un televizor pe o servantă de lângă perete. Dorin citeşte un ziar, Sanda croşetează, Sonia copiază o lecţie din Abecedar. Vacanţa este foarte aproape şi nu mai

are chef să-şi facă tema)

Sonia: Mami, de ce trebuie să mai scriem acum, când mai avem doar câteva zile şi intrăm în vacanţă?

Sanda: Ce contează? Dacă doamna ţi-a spus să scrii, scrie!

Sonia: Dar nu am niciun chef. Mulţi dintre colegi nici nu-şi mai iau cărţile sau caietele. Vin cu un rucsac mic în care au doar pachetul şi sticla cu apă.

Dorin (ridicând ochii de pe ziar): Are dreptate fata, dragă. Ce le mai trebuie să scrie când mediile sunt aproape încheiate.

Sanda: Aşa, cântă-i în strună. Ce vei face când va mai creşte şi nu va mai vrea să meargă la şcoală?

Dorin : Ce este logic, este logic! Dacă nimeni nu-şi face tema cerută pe ultima sută de metri, de ce să o facă ea?

Sanda: Măi, dar bune sfaturi mai dai. Oricum, vor avea ceva de pregătit pentru şcoală şi pe perioada vacanţei.

Sonia: Aşa-i, tati. Doamna ne-a spus să citim cu voce tare texte scurte, să le povestim părinţilor, apoi să scriem câteva propoziţii despre ce am înţeles. În plus, avem exerciţii şi probleme la matematică din caietul special.

Dorin : Înţeleg, însă acum poţi face o pauză. Sanda: O să aibă destul timp, trei luni, să

facă pauză. Acum, citeşte-ţi ziarul şi lasă fata să-şi termine tema. Haide, Sonia! Uite, mai ai foarte puţin.

Sonia: Mă corectezi tu după aceea? Sanda: Uite, ar putea taică-tu să se uite pe

ce ai scris. Şi aşa nu prea are ce face. Dorin : Cum nu am ce face? Nu vezi că

citesc ziarul, chiar tu m-ai îndemnat acum

câteva secunde la această activitate. Sanda: Şi tot eu spun să laşi ziarul de-o

parte şi să vezi dacă fiica ta a copiat corect textul din carte.

Sonia: Hai, tati! Ştii că mami este ocupată. Dorin : Păi, ce are de făcut? Sonia: Ne-a promis că ne prepară nişte

sniţele pentru cină. Ştii ce mult îmi plac. Dacă stă cu mine, nu vor mai fi gata când se vor întoarce Laurenţiu şi Corina.

Dorin : Bine, bine! (lasă ziarul pe canapea şi se apropie de fiica lui). Haide, fetiţa tatii! Ne descurcăm noi, amândoi.

Sonia: Uite, tocmai am terminat. Este lecţia aceasta cu litera „x”.

Dorin : (Ia caietul şi cartea, le apropie în aşa fel încât să le vadă foarte bine pe amândouă deodată) Ia, să vedem! Deci: „Xenia explică exerciţiul lui Alexandru. Băiatul exclamă: Xenia eşti extraordinară! Exerciţiul explicat de tine nu mai este inexact. Xenia se bucură că Alex a înţeles exact ce i-a explicat colega lui. Ce inteligentă este Xenia!” Este bine! Bravo, fata tatii! Nu ai nicio greşală.

Sonia: A fost foarte uşor. Mie îmi plac la nebunie cuvintele care conţin litera „x”.

Dorin : De ce îţi place atât de mult această literă?

Sonia: Pentru că o singură literă poate exprima două sunete în acelaşi timp. Îţi dai seama, tati? Sunetele „c” si „s” se aud dintr-odată.

Dorin : Ce ţi se pare atât de extraordinar, Sonia în această descoperire?

Sonia: Păi, nu vezi, tati? Am câştigat timp scriind doar o literă, în loc de două. Este cool!

Dorin : Mi se pare mie sau tu eşti puţin cam

39

leneşă? Sonia: Da, uneori. Nu prea am chef mereu

să scriu şi să citesc. Dorin : Dar de vorbit, nu ai nicio problemă. Sonia: Of, tati! Nu-ţi dai seama? Este

foarte simplu. Ca să vorbesc nu trebuie să fac prea mari eforturi, totul vine aşa, din mintea mea, fără să am vreo bătaie de cap. Dacă citesc o lecţie, trebuie să fiu atentă la semnele de punctuaţie şi la intonaţie, dacă scriu trebuie să am mare grijă să nu uit vreo literă sau să inversez altele două, sau, cine ştie, să le confund. Toate astea îmi dau bătaie de cap şi mă plictisesc. Când vorbeşti, totul este mult mai simplu.

Dorin : Ce ciudat! Şi eu care credeam că viaţa este mult mai uşoară pentru voi, copiii!

Sonia: Ce simplist gândeşti, tati! Dorin : Ce spui? De unde ai învăţat tu

cuvântul ăsta? Sonia: Păi, o aud deseori pe Corina

spunându-i lui Laurenţiu că gândeşte simplist. Ce, este prea greu de reţinut pentru un copil de vârsta mea?

Dorin : Nu cred că este greu de reţinut, mai degrabă de înţeles.

Sonia: Şi n-am înţeles că tu, adineauri ai gândit simplist?

Dorin : De ce spui asta? Sonia: Păi, ai impresia că doar tu, care eşti

adult, ai probleme, iar copiii, fiind mai mici, sunt lipsiţi de aşa ceva. Dacă ai fi gândit în profunzime, ţi-ai fi dat seama că nu este bine să judeci după aparenţe. Pentru tine totul este greu, iar pentru cei din jurul tău, totul este foarte uşor.

Dorin : Eu judec după aparenţe? Şi asta este o expresie pe care tot Corina o foloseşte?

Sonia: Nu Corina, mami. Dorin : Când ai auzit-o tu pe mami

spunând-o? Sonia: Sâmbătă, când mami voia să caute

ceva pe laptop, tu ai tras concluzia că vrea să cumpere un produs online, cum face de obicei, iar ea, supărată, a spus că nu ţi-ai dat seama care era intenţia ei şi că ai judecat după aparenţe.

Dorin : Se vede treaba că, trăind printre adulţi, vei avea, nu peste mult timp, un vocabular destul de bogat.

Sonia: Şi nu este bine? Doamna învăţătoare ne spune să scriem în caiet cuvintele noi pentru a le reţine. Eu, însă, nu am nevoie pentru că voi

toţi sunteţi un adevărat dicţionar de expresii pe care le repetaţi de atâtea ori încât, şi atunci când nu vreau să le reţin, ele rămân în mintea mea. Aşa că aveţi grijă ce spuneţi că eu ...

Dorin : Da, tu eşti gata să le memorezi şi să le foloseşti cu prima ocazie, ca un om mare.

(La uşa de la intrare, se auzi un zgomot de clanţă, ca şi cum cineva ar vrea să deschidă, însă nu reuşeşte. Din bucătărie, Sanda strigă)

Sanda: Dorine, ia vezi, cine este la uşă! Mi s-a părut că cineva umblă la clanţă.

Dorin : Haide, Sonia, strângeţi caietele de aici şi du-le în camera ta!

(Sonia strânge repede totul şi vrea să plece, în timp ce Dorin se îndreaptă către uşa de la intrare. Corina intră prima cu braţele pline cu tot felul de pachete, urmată de Laurenţiu, Tony şi Jeni. Toţi duc pungi sau pachete şi par foarte veseli. Dorin nu este deloc surprins)

Dorin : Aţi venit, în sfârşit. Intraţi, vă rog! Sonia (îi vede, lasă cartea şi caietul pe un

scaun şi fuge în întâmpinarea lor): Ce de pachete? Aţi cumpărat atâtea!

Jeni: Haide, ajută-ne, că ne dor mâinile. Sonia (crezând că sunt lucruri şi pentru ea,

sare imediat să ia din mâinile lui Jeni, mai multe plase) : Dă-mi-le mie.

Jeni: Nu poţi să le iei că sunt multe. Tony: Lasă Sonia că le pun eu aici, pe

parchet. Nu are rost să le mai cărăm în altă parte. Dorin: Bine aţi venit, copii! Jeni şi Tony,

mă bucur foarte mult că sunteţi aici.. Jeni: Şi noi, la fel. Sanda (vine din bucătărie să-şi întâmpine

copiii): Aţi venit, dragii mei? Şniţelele sunt aproape gata. Aa! Sunt şi Jeni şi Tony aici. Ce bine îmi pare că vă văd!

Tony şi Jeni (în acelaşi timp): Sărut mâna, doamnă Sanda!

Sanda: Bună! Haideţi, staţi jos, aici, pe canapea! Dar, ce faceţi cu pachetele astea?

Corina: Am făcut câteva cumpărături. Sanda: Asta numeşti tu câteva cumpărături.

Parcă aţi fi jefuit un magazin. Laurenţiu: Nicidecum, mami. Le-am

cumpărat pe toate şi la nişte preţuri foarte mici. Corina: Am văzut sâmbătă pe Internet un

magazin care urma să se deschidă azi, în centru, şi ne-am dus şi noi.

Sanda: Păi, când aţi avut timp?Aţi ieşit mai repede de la şcoală?

40

Corina: Nici nu ne-am dus. Dacă ajungeam la şcoală, nu mai aveam nicio şansă să mai cumpărăm ceva. A trebuit să stăm încă de dimineaţă la o coadă uriaşă.

Laurenţiu: Şi să fi văzut când s-a dat drumul la magazin! Oamenii se înghesuiau şi se îmbrânceau. Am avut noroc că au venit şi Tony şi Jeni cu noi, altfel nu mai apucam mare lucru.

Sanda: Cum? Aţi lipsit de la şcoală cu toţii ca să faceţi cumpărături?

Corina: Exact aşa. Şi a meritat. Sanda (încruntându-se): Cum aţi putut face

aşa ceva? Laurenţiu: Doar nu aveam să ratăm

deschiderea unui magazin pentru nişte cursuri? Sanda: Nu-mi vine să cred!Voi sunteţi

copiii mei conştiincioşi şi cuminţi? Corina: Haide, mami! De ce te necăjeşti?

Tu de câte ori nu te-ai dus la deschiderea unui magazin doar să prinzi ceva ieftin?

Sanda: Da, dar eu nu am lipsit la nimic pentru asta.

Laurenţiu: Ia, aminteşte-ţi anul trecut, de Black Friday: Se anunţase pe toate canalele TV că se vor face reduceri masive de preţuri la aparate electrocasnice, iar tu ai luat imediat legătura cu mama lui Jeni şi a lui Tony, aţi plecat cu noaptea în cap şi v-aţi întors abia seara târziu cu fel de fel de lucruri pentru care aţi fost înghesuite şi îmbrâncite. Dar nu aţi renunţat deloc.

Corina: Aşa este. În ziua aia, ai uitat să o iei pe Sonia de la şcoală, aveai întâlnire cu tati în oraş şi nu te-ai dus, nu răspundeai la telefon şi nimeni nu a ştiut nimic de tine mai multe ore. Am fost tare îngrijoraţi din această pricină.

Sanda: Mi s-a întâmplat şi mie o dată şi voi trebuie să faceţi la fel?

Dorin : Se pare că au prins şi ei gustul cumpărăturilor.

Sanda: De ce faceţi aşa ceva? Laurenţiu: Ce anume? Sanda: De ce v-aţi încărcat cu asemenea

cumpărături dacă nu aveţi nevoie de ele?

Dorin : De unde ştii tu că nu au nevoie de ele. Dacă le-au cumpărat, înseamnă că sunt de folos.

Sonia: Precis sunt lucruri şi pentru mine, nu-i aşa Laurenţiu?

Laurenţiu: Probabil. La câte am cumpărat, nici nu mai ştiu.

Jeni: O să vedeţi că o să vă placă. Sanda: Nici nu vreau să aud. Nu cred că ne

interesează ceva din toate astea. Corina: Ar fi păcat să nu arunci o privire. Sanda: Nu sunt foarte curioasă, mai ales că

o faceţi ostentativ. Laurenţiu: De ce crezi asta? Sanda: Altfel cum să vă apuce pe voi, aşa,

dintr-odată, dorinţa de a face cumpărături, mai ales că nu agreaţi în niciun chip o preocupare ca asta care în general mă caracterizează pe mine.

Dorin : Or fi descoperit că există şi satisfacţii în activitatea asta.

Sanda: Nu cred aşa ceva. Numai o vorbă de-a mea cu privire la un chilipir oarecare, era un motiv de ceartă între noi. Şi acum, ajungeţi să vă comportaţi la fel ca mine? Nu este gestul vostru, pur ostentativ?

Corina: Nicidecum. Am descoperit că hobby-ul tău nu este aşa de rău cum ne-am imaginat şi ne-am întrebat „De ce nu?” Asta înseamnă că am început să te înţelegem de ce stai tot timpul pe laptop şi cauţi produse ieftine şi nu este zi în care să nu cumperi ceva. Până la urmă, ce ar putea fi rău dacă ne-am regăsi şi noi într-un asemenea hobby?

Sonia: Mami, lasă-i să ne arate ce au cumpărat. Sunt foarte nerăbdătoare.

Sanda: Nici nu mă gândesc. Vreau să dispară astea imediat de aici.

Dorin : Cum aşa? Copiii au stat încă de dimineaţă la coadă şi au suportat înghesuiala ca să-i pui să le ducă înapoi?

Sanda (foarte uimită): Tu îi încurajezi? Dorin : De ce nu? Doar nu au făcut nimic

rău, nu-i aşa?

41

Ioan Marcu

-Huși-

ROMÂNIA LA UN SECOL DE EXISTEN ȚĂ Românie, mama noastră La a ta aniversare Te vrem mândră și frumoasă (Cu copiii toți acasă) Și-ndrăgită ca o floare. Încă la a ta formare Toți românii au jurat Să-ți stea strajă la hotare (Ca un scut de apărare) Trupului neatârnat. La a ta aniversare Românii te preamăresc Dedicându-ți osanale Și elogii triumfale Pe tot spațiul strămoșesc. Actul tău cel de născare (Ca tu astăzi să exiști) A fost ”urzit” și pus la cale De niște bărbați cu stare Scriitorii pașoptiști. Primul pas ce s-a făcut (Către România Mare) Atunci când s-au contopit (Să fie un singur trup) Cele două țărișoare. Un proces cam de durată (Cu scandaluri sumedenii) Schimburi de domnii cu ceartă Chiar și la Înalta Poartă Aproape șapte decenii. Treaba a fost „închegată” Când tu mamă Românie Ca fiind întruchipată Când a fost ”legiferată” Cea de a doua monarhie.

Actul tău de întregire (Tot un fel de naștere) Când românii prin voire Au spus ”DA” pentru unire Și ție recunoaștere Treaba n-a fost de durată Că în niciun sfert de veac Un război porni îndată Iar țara abia formată S-a trezit că-i atacată Prin cruzime și ”dictat” Românii născuți în serii (Unii martori prin trăiri) Sau lecturi de prin istorii Dar nu pot să dea uitării Niște triste amintiri. Un moment nefericit Pentru tine mamă bună Când un dușman ți-a răpit Spațiul cel de peste Prut Și cea Dulce Bucovină În asemenea ”turnură” (Românii cu mic, cu mare) Au luat arma în mână Și-au pornit chiar împreună C-un război de apărare. Chestie interesantă (Când războiul s-a sfârșit) Ardealul veni acasă Iar Moldova ta frumoasă Din străini n-a mai venit. Așadar tu mamă dragă (România mea iubită) Fiii tăi mereu așteaptă Mai frumoasă să te vadă Dar întâi reîntregită. În a ta activitate Ai avut însoțitor Fiindu-ți precum un frate Dar simbol întâi de toate Este steagul tricolor. În final tu țară dragă Și însoțitorul tău Vrem a te vedea întreagă Cum ai fost tu altădată Înălțându-vă mereu.

42

Mihail Constantin Ţară străbună

De mă duc cu zeci de veacuri Răscolind pământul ţării, Îmi apar aceste locuri, Ca-nceputul primăverii.

De când dacii şi romanii, Ne-au făcut de ţară parte, Gârboviţi ne ducem anii, Şi destinul mai departe.

Este glia strămoşească, Şi plămada cea străbună, Este casa părintească, Mama noastră cea mai bună.

Peste noi şi-ntreaga fire, Au trecut muscalii, hunii, Îngropaţi în cimitire, Truda o cunosc străbunii.

Nu mai ştiu o altă ţară, Nici un grai aşa de dulce, Ce renaşte-n primăvară, Dintr-o doină.... lângă cruce. De-aş trăi mai multe vieţi, Şi-aş avea aceiaşi soartă, Din ziua primei dimineţi, Mi-aş dori s-o văd tot roată Falnic România toată!

Ioan Ghip

Când luna r ăsare

Când luna răsare din ape Și stele lucesc sus pe cer Te simt lângă mine, aproape Tu, farmec, iubire, mister...

Ți-aș da răsăritul de lună, Oglinda de ape visând, Ți-aș da și tăcerea de humă Și sufletul trist și flămând

Dar tu ești departe acuma... Nu ști ce pustiu mă-nconjoară Când stele mă cheamă sub cer Și gânduri rebele mai zboară

Dar luna răsare din ape Și-și joacă argintul pe valuri, Te vreau lângă mine, aproape Când ape visează la maluri. Zvon de prim ăvară

A spălat ploaia rugina De pe iarbă, pomi și muguri, Picurând, cad mărgelușe Din al alunilor ciucuri

Toată firea se trezește După iarna grea și albă, Muguri cresc, văzând cu ochii, Pregătindu-se de salbă

Mie-mi vine să mă duc Rătăcind, așa aiurea,l Să ascult cum cântă păsări Când înfrunzește pădurea. Titi Dor

Consolare Și dacă-n viața asta Atât cât vom trăi Ne-om consola cu gândul Că, sigur, vom găsi În viața viitoare, Chiar făr` să ne ferim Și timp și loc sub soare Cu foc să ne iubim. Nu vom avea opreliști Căci sufletele mari Se pot iubi și-acolo Că-s răbdătoare, tari... Chiar de-ar lipsi decorul Acesta, pământesc, În viața viitoare Tot am să te iubesc. Iubirea pentru tine Mi-e veșnică, să ști, N-o pot schimba cu nimeni... Cu mine ai să fi!

43

Cenaclu Poemul de azi închide ziua în sine. În oglinzi precum ar inventa zăpezi, literă cu literă va arde mocnit în efigie dintr-o parte în cealaltă a versului alb până la necunoaștere sau noul înțeles. Pentru celălalt mileniu s-a scris deja, maestrul e tot mai palid în inspirație, în povestea vieții lui noapte de noapte discipolii aprind micile focuri în piețe cu pagini smulse, valoroase bacnote. Și bătrânețea pe frânghia de rufe, o rimă în loc de steag sau disperarea oratorului cu ceașca aburindă în față, nici nu se mai aștepta la atâta agitație. Toate muzele care și-au uitat numele au venit dar nu mai e loc pe canapea. Întoarcere Obrazul celălalt e poate pentru morți, așa cum palmele ne sunt niște cuiburi care așteaptă mereu. Albastru cerului să vorbească mai bine despre nașterea unui nor, poate e vremea întoarcerilor spre răscrucile savante. Cenușă caldă peste o răceală doar bănuită a stratului celălalt, strat peste strat, peste freamăt. Istoria ca o ceapă cu foarte multe coji. Cuvânt peste cuvânt, apoi multe tăceri o Troie, peste altă Troie, atâtea toamne arse de tot. Iar tu, suflete, ia suflecă-ți cămașa albă și sapă o fântână, înainte să cadă bruma, înainte să ți se închidă capătul luminii. Obrazul celălalt? Este pentru vremurile reci, de miazănoapte.

Soartă Timpul privirilor vii se scurge printre oameni, lăsând în urmă pașii mici sau mari, nu se oprește nici măcar o secundă, nu oferă nimănui o clipă de răgaz. Timpul fulgilor de nea se topește, umezând ochii doritori de culoare; când albul dispare, negrul apare, când pleoape se-nchid, credința răsare. Timpul îmbrățișărilor lungi se destramă, despărțind oameni și suflete pereche, nu înțelege iubirea și nici nu o iartă, o închide-ntr-o carte și o numește „Soartă”! Renaștere Printre frânturi de viață caut o fărâmă de suflet, strivit de nopțile negre, pierdut printre iubiri efemere, naufragiat pe-o inimă de gheață... Am nevoie de el, oricât ar fi de desuet, pentru-a veni în fața ta, ca un erou, să ți-l ofer, necontenit, ca pe-un ecou, în care să dispară gândul infidel. Chiar și dintr-o fărâmă, iubirea renaște, regenerează viața din noi, reface din bucăți portretul în doi, pe care să-l dăruim în ziua din urmă!

44

Valeria Mahok

Simfonia Prim ăverii Peste dealuri și câmpii Muguri, oameni și copii, Haos de concerte vii, Au ieșit din amorțeală… Toată lumea insectară Sub cerul de primăvară Este afară, este afară. Soarele cu gura largă Râzând dantura și-arată Și trimite pe pământ Valuri de căldură vie, Peste tot și peste toate, Numai bine să ne fie. Florile de primăvară Cu bobocii sunt o fală Și împrăștie parfumuri Prin livezi, câmpii și drumuri, Numai să le admirăm Frumusețea naturală. În piața cerului agitația e mare, Plin de păsări călătoare Se perindă în căutare de perechi, Fiindcă iubirea e în floare, Dragobetele-n cărare Face din tot sărbătoare, Cât este ziua de mare. Și așa sub mândrul soare, Râd toate în lumea-n care Optimismul e în floare, Molipsind pe fiecare, Copii, tineri și bătrâni, Simfonia Primăverii

Ne întâmpină pe rând, Să o salutăm și-n gând. Femeie, Fără universul tău, Pământul tot ar fi un hău, Fără trecut sau viitor, Fără culoare sau ecou. Prim ăvara După reci intemperii, Primăvara se ivi, Proaspătă şi parfumată, Cu eşarfa înflorată, Şi cu părul răsfirat, Peste dealuri aruncat. Şi-n bătaia vântului, Prin raiul pământului, Primăvara sărutată, Mai de toţi e deocheată, Mândră zână aşteptată. Escortată de orchestra Mare de ciripitori, Primăvara blândă, tandră, Bate la ferestre-n zori, Trezind mari admiratori. Toporaşii din grădină, Cu narcisele de mână, Au încins o horă mare, Dezmorţindu-se-n cărare. Tolăniţi leneşi la soare, Motănelul şi Grivei, Au uitat de supărarea Ce i-a războit, mai ieri. Printre pomii înfloriţi, Tinerii îndrăgostiţi Se amestecă-n culoare, Confundându-se în zare, Fericiţi nevoie mare. Veselă şi tonică Mândră şi armonică, Primăvara aşteptată, Veseleşte lumea toată, De la cel mare din casă, Pân’la cel mai mic din poartă.

Vasile Spiridon

VARA Ferestrele sunt larg deschise și ușile deschise sunt, aerul cald ne încălzise chiar tot ce este pe pământ. Căldura plăcută ne umple cugetul de bucurie și zilele ne sunt mai scumpe dând mai multă energie. Soarele-I prietenul bogat Iar zilele-s cât două nopți. Afară din casă-I minunat. Ce n-ai făcut, acuma poți. Aproape desculți și dezbrăcați Lucrăm pe-afară, sau citim Iar seara, destul de transpirați, Sărim în râu, ne răcorim. Adăpost e orice tufiș, Ne-am scăpat de haine groase… Cerul e splendid, acoperiș cu luciri misterioase. Căldura plăcută sporește Îndemnul spre ce-i de făcut. Răsfățul din noi dăruiește speranțe de bun început. Mereu în baia de căldură Sorbim plăcerile lumești și împlinirile ne fură, să tot trăim, să tot trăiești!

45

Nicolae Toma - Timișoara -

Narcis Pe margini de ape Narcis își contempla Visarea lui un templu De lacrimi rostogolind Nu plânge sfârșitul Fără de sfârșit Doar umbra fără umbră Iubirea lui fără Fâlfâit de aripi Noaptea cea fără de lună Noaptea cea neagră fără răsărit. Răzvrătitul Ultimul revoluționar era verde Iar cel dinaintea sa roșu era Nu furase culoarea ierbii Răsuflarea sa Venin Peste aroma de pâine caldă Coaptă în crematoriile naziste Visele noastre cele mai frumoase S-au stins sub lovitura barosului roșu Reîncarnat A spulberat mituri și a creat noi mituri. Ceremonia realului Niciodată nu mă învăț minte Mereu scuipat Mereu ne-nvins Cred în Răstignire Și-n două mii de ani de plâns.

Dumitru Cristănuș (...și ce frumos cânta pas ărea...) (... fântânile înfloresc gingășiile Abia șoptite ale aerului și ce frumos cânta pasărea murie la colțul unui ram de fereastră în timp ce noi cuprinși de nesățioase nădejdi ale extazului îngropam în pasăre albele noastre fericiri lângă oasele târzii ale ceasornicului de dragoste și de libertate...) (...mai moare o amintire... ) Mai moare o amintire mai scriu despre o lacrimă frumos peisaj pe cerul meu ce dacă ființa mi-e flămândă sub haina zilei! Cu îngăduința cuvintelor mă retrag libertatea ta de oglindă.

46

Ilarion Bârsan - Agnita –

CÂINELE NEGRU DE PE PODUL ȘERPILOR

Cu micul geamantan de carton în mână am sărit din tren, înainte ca acesta să se oprească. Am privit la vagoane cu speranța că mai coboară cineva, dar eram singurul care, în acea noapte de toamnă, am rămas în gara pustie la ora în care doar cocoșii spărgeau cu al doilea cântat liniștea satului

Până în satul meu aveam de mers vreo 5 km pe un drum străbătut de zeci de ori, pentru că la 11 ani am plecat la internat în satul vecin și odată la două săptămâni mergeam acasă cu hainele și lenjeria de pat ce trebuiau spălate și mă reîntorceam cu altele curate. Și aceste drumuri le-am făcut nu numai ziua ci și după lăsarea întunericului ori dimineața devreme, înainte de a se lumina, dar totdeauna în grup, pentru că eram vreo zece copii pe care părinții nu i-au ținut acasă și i-au dat mai departe la școală, să învețe și să se facă domni, să aibă un serviciu și un salariu. Așa am ajuns domn cu meserie de strungar și în loc să lucrez pământul ori să păzesc oile și mieii, am învățat să prelucrez metalele prin așchiere mecanică, o meserie care nu mi-a plăcut niciodată, având amândouă mâinile pe stânga, dar am practicat-o zece ani pentru a-mi câștiga existența.

Acum veneam singur, în concediu și era întuneric și lini ște. M-am gândit să merg la o mătușă, să dorm până la ziuă, dar aveam 18 ani și-mi era rușine să-mi fie frică, așa că mi-am îndesat basca pe cap și am pornit spre casă.

Până la ieșirea din sat n-am avut probleme și nici câinii grănicerilor ce mă lătrau din curțile cu gunoaie și case părăginite nu m-au speriat, dar după ce am trecut de ei, întunericului i s-a adăugat o ceață atât de deasă că de abia mai ghiceam drumul. Eleșteul își revărsase suflarea umedă, acoperind împrejurimile cu pături dese de ceață lăptoasă prin care și zgomotele răzbăteau greu.

Aveam de trecut trei poduri: primul nu avea un nume, al doilea era Podul Hârtibaciului, pe sub care micul râu alimenta eleșteul iar al treilea era Podul Șerpilor ce acoperea o baltă, în vegetația căreia mulțimea broaștelor îndestula șerpii de apă care deși nu erau periculoși, creau destule resentimente pentru ca trecătorii să nu se oprească ci să treacă grăbiți.

După ce am trecut Podul Hârtibaciului, pașii mei voinicești au încremenit când am auzit un zgomot pe care prima dată nu l-am ghicit, ceva între huruit de căruță și durduit de nori. Când am pășit din nou, l-am auzit iar și l-am recunoscut. Era un mârâit de câine, ce se auzea dinspre Podul Șerpilor pe care încă nu-l vedeam.

În minte mi-au năvălit toate poveștile din copilărie, cu un câine negru văzut de unii pe pod, la miezul nopții și care dispărea când își făcut cruce. Cea mai cunoscută era povestea unuia care a făcut armata la jandarmerie și umblând noaptea călare a ajuns la Podul Șerpilor când ceasul de la biserica sașilor vestea miezul nopții. Când s-a apropiat de pod, calul s-a oprit și n-a vrut să mai meargă. Pe pod era câinele negru. De trei ori a tras jandarmul cu pușca în câinele mare, dar acesta nu s-a clintit, gloanțele sunau și ricoșau de parcă loveau în fier. Atunci și-a făcut cruce și a văzut cum „acela” a dispărut în baltă. Dintr-odată calul s-a liniștit și a mers mai departe. De atunci jandarmul a avut grijă să nu-l mai prindă miezul nopții pe lângă Podul Șerpilor.

Dar tata îmi zicea că asemenea povești nu-s adevărate, sunt numai închipuiri ale oamenilor și că nu trebuie să-mi fie niciodată frică pentru că Dumnezeu îi păzește pe oameni. Mi-a povestit cum a murit un soldat din cauza unei asemenea închipuiri.

Era înainte de război și soldatul a venit în permisie după doi ani de cătănie. Era sergent și era mândru de faptele lui din armată cu care se lăuda mai ales la cei care nu știau ce înseamnă milităria. Povestea, pe care a aflat-o din sat, că un strigoi bântuie prin cimitir, l-a făcut să râdă. Era vorba de unul care s-a spânzurat și a fost înmormântat fără prohod, undeva lângă gard, mai departe de

47

crucile celorlalți creștini. Și oamenii povesteau că l-au văzut umblând noaptea pe la morminte, privind la numele de pe crucile celor morți, ca și cum ar căuta pe cineva. Sergentul a spus că el nu crede asemenea povești și a pus pariu că se duce și stă la miezul nopții pe mormântul spânzuratului, iar ca dovadă că a fost acolo, va înfige baioneta în pământul ce acoperea ”strigoiul”.

Feciorii din sat l-au însoțit până aproape de poarta cimitirului. Era o noapte de toamnă cu burniță măruntă și rece. După ce și-a strâns mantaua cu centura, sergentul a luat baioneta în mână și a intrat în cimitir. Feciorii l-au așteptat o vreme și văzând că nu se mai întoarce au început să-l strige, dar nu le-a răspuns. S-au apropiat de gard și privind cu frică spre locul mormântului, n-au văzut pe nimeni. Speriați s-au întors în sat, au trezit oamenii și pe preot și au plecat din nou către cimitir. Preotul mergea în față, cu crucea în mână și sătenii după el, speriați. Pe mormântul stafiei sergentul zăcea ca răstignit, mort cu fața în jos. Îngroziți l-au ridicat și l-au dus acasă. La autopsie medicul a constatat că i-a pleznit inima. Toată lumea a crezut că a văzut strigoiul și a murit de spaimă. Apoi a venit un procuror care a cercetat și a aflat adevărul. Sergentul a îngenunchiat pe mormânt și a înfipt cu putere baioneta în pământ dar a străpuns și colțul mantalei iar când a vrut să se ridice a crezut că strigoiul trage de el și de spaimă a murit.

Deci, spunea tata, n-a fost nici un strigoi și nici un necurat, a fost doar închipuirea sergentului.

Auzind cum mârâie câinele, mi-am mai amintit de un sfat primit de la tata: „De omul rău și de câine să nu fugi niciodată. Dacă nu-i poți ocoli, ferește-te și apără-te cât poți dar dacă fugi, sigur te atacă”.

Și cu toate gândurile astea năvălind peste mine, am pornit să pășesc încet spre pod, cu inima cât un purice și cu ochii cât cepele.

Am început să zăresc podul iar după câțiva pași l-am văzut și pe el. Era spre marginea podului dinspre baltă, nu era mare dar era negru, nu lătra doar mârâia furios lângă o grămadă pe care o păzea. Cu geamantanul în față, drept pavăză, am ajuns la pod, m-am lipit cu spatele de balustrada de lemn și pășind lateral, cu ochii la el, am început să trec dincolo. Când am ajuns în dreptul lui, i-am văzut colții albi, ascuțiți, gata să mă sfâșie. În spatele lui, o grămadă de lână pe care o apăra. Fără nici un alt gest am pășit încet mai departe, iar când s-a terminat balustrada am grăbit pasul fără să fug.

Și dintr-odată s-a făcut liniște. M-am oprit și întorcând capul am văzut umbra câinelui culcat cu capul spre mine lângă grămada pe care o păzea.

Am trecut! Îmi auzeam inima bătând și am simțit cum, din părul de pe ceafă picuri de sudoare rece se preling pe gât și pe spate. Am trecut!

Am pornit mai departe, dar după câțiva pași m-am oprit. Acum mă speria nevăzutul din față. Înapoi știam pe lângă ce am trecut, dar înainte era doar întuneric și multă, prea multă liniște. Am dat să mă întorc și am văzut umbra câinelui ridicând capul și iar m-am oprit. Atunci mi-am făcut cruce și am zis, „Doamne, ajută-mă!”

Și deodată am auzit, venind din întuneric și din ceață niște sunete foarte dragi, lătrat de câini ciobănești și zgomot de căruță peste pietrele drumului. M-am întors din nou și am plecat în întâmpinarea sunetelor de care nu-mi era frică.

La crucea dintre hotare am întâlnit căruța cu oameni cunoscuți. Mergeau la tren. Le-am zis „Bună dimineața!” și mi-au răspuns bucuroși.

Apoi a dispărut și ceața, iar zorii de ziuă au început să spargă întunericul. Când am ajuns la frăgarul de la mijlocul drumului dintre cele două sate, cinci câini mari,

ciobănești au năvălit l ătrând spre mine. Erau de la un cârd de oi adus să gunoiască miriștea. Strunga era la vreo 200 de metri de drum, iar dulăii își revendicau dreptul de stăpâni ai locului. I-am liniștit strigând și fluierând la ei ciobănește. Cei mai bătrâni s-au întors la oi, doar doi cățelandrii s-au oprit deasupra răzorului și lătrau ca să se afle în treabă.

Zorile ce se arătau din față m-au salutat desenând conturul dealurilor pe care am copilărit, locuri dragi pe unde am văzut mieii jucând primăvara, pe unde am adunat flori de sânziene și fragi de pajiște, pe unde am învățat să dau cu sapa și să secer grâul.

48

Se luminase bine când am ajuns acasă. Părinții m-au îmbrățișat cu dragoste, surprinși și bucuroși de venirea mea neanunțată.

- Vai dragu mumii, ce slab ești! N-ai rânduială cu mâncarea și îi răbda de foame. - Îi slab c-o crescut, uite că-i mai mare ca mine! Aveau amândoi dreptate. - Ești ostenit, ți-e foame, ce să-ți dau să mănânci? Atunci, în casa copilăriei, cu părinții alături, am simțit toată oboseala adunată din gări, din

trenuri și din drumul cu atâtea spaime. - Mi-e somn. - Culcă-te în patul nostru că nu l-am strâns încă. În patul cald, învelit în lepedeele țesute de muma, din bumbac și cânepă, somnul m-a furat

repede, somn liniștit de copil fără griji, ocrotit de casa părintească. - Scoală-te dragu mumii, că-i muri de foame în pat. Vorbele calde și mângâierea mâinii pe frunte m-au trezit A intrat și tata în casă. - No, te-ai trezit, cum ai dormit? - Bine și mi-e foame. - Da spune-mi, tu cum ai trecut de Podu Șerpilor, nu ți-o fost frică? - Mi-o fost un pic, da de unde ști? - M-am întâlnit cu Patriche și mi-o spus că a dus la gară niște femei, că pe tine te-o întâlnit la

cruce și că la Podu Șerpilor s-au speriat caii de era să răstoarne căruța, că pe pod era un câine care mârâia și o trebuit să țină caii de căpăstru până dincolo de pod, femeile s-au speriat și își tot făceau cruci dar cânele n-a dispărut.

- Și ce era cu câinele ăla acolo? - Păi după ce au trecut podul, Patriche s-a întors, a plesnit câinele cu biciu și l-a găsit pe

paznicul de la eleșteu, beat mort de nu l-a putut trezi. Zăcea acolo învelit în cojocul de oaie, cu sticla în mână și câinele îl păzea. Da tu cum ai trecut?

- Păi, m-am ferit de el și am trecut. - Și nu ți-o fost frică, nu ți-ai făcut cruce? - Nu mumă, cum să-mi fac cruce la un câine?!

Valeriu Bârgău - Deva -

*** Cine este vrednic să salute adunarea sfinților? Cine culege roșcovele Adevărat, mi se spune, pentru popor? fratele lupilor

nu este fratele cel bun. Neputința orbului de a saluta pe Mesia. Cine primește la sân șerpii este un învățat hindus și vindecarea lui de venin stă la mâna ucenicilor.

49

SILE

De când a început să perceapă ceva în jurul lui, pe Sile l-au atras basmele. Le asculta, ca nimeni altul, povestite de părinţi înainte de culcare, rostite de alţii cu diferite prilejuri, iar după ce a început să dezlege tainele slovelor, marea lui preocupare a devenit cititul, mai ales al basmelor românilor şi al zicerilor populare pline de înţelepciune.

În adolescenţă nu dădea semne că s-ar împăca prea bine cu ştiinţa şi tehnica, fapt pentru care părinţii nu ştiau în ce direcţie să-l îndrume în alegerea unei profesii. Văzând, însă, că era preocupat de problemele de sănătate şi chiar se trata singur în caz că îşi julea genunchii ori coatele, s-au gândit că ar avea înclinaţii spre medicină, aşa că, după bacalaureat, Sile s-a înscris la o asemenea facultate.

La examenul de admitere, având de scris despre corpul uman, şi-a conceput astfel lucrarea: Potrivit lucrărilor de specialitate, corpul este alcătuit din cap, trunchi şi membre. Capul este partea superioară a corpului în care se află creierul, de la care pleacă isteţimea

celor care, inspirându-se din înţelepciunea poporului român, prin har şi trudă, au creat cele mai frumoase basme, legende, povestiri, care ne-au mângâiat şi înfrumuseţat copilăria. In părţile laterale capul are două urechi. Cu urechile putem asculta minunatele basme care ni se povestesc în copilărie. Când ne ajunge ceva la ureche, trebuie să fim numai urechi, să nu ne culcăm pe o ureche, căci s-ar putea să rămânem într-o ureche. Tot în ureche îşi avea locul Neghiniţă, de unde şoptea cuiva ce să spună, ori ce să facă pentru a încurca sau descurca anumite situaţii. În partea din faţă a capului se află obrazul. Faţa poate fi cu mai multe feţe, ori fără obraz, aşa cum era cea a boierului din trăsură, care nu voia să-i înapoieze cocoşului punguţa cu doi bani. Pe faţă sunt doi ochi. Ochii pot avea culori diferite. Ei trebuie îngriji ţi ca pe ochii din cap, spălaţi zilnic, pentru a vedea cu ei limpede. Ne amintim cu duioşie cum Făt-Frumos se întâlnea cu Ileana Cosânzeana, cum îşi făceau ochi dulci şi se sorbeau din ochi. Dintre ochi porneşte nasul. El trebuie studiat cu atenţie pentru a ne cunoaşte lungul nasului, ca să nu îl luăm la purtare, să nu îl băgăm unde nu ne fierbe oala, căci s-ar putea să fim duşi de nas. Sub nas se află gura. Gurile pot fi: rele, bune, iar altele care merg ca o moară stricată. E bine ca uneori să ne punem lacăt la gură, pentru a nu rămâne cu gura căscată.

Trunchiul poate fi mai înalt, ori mai scund, gros ca un butoi, sau tras ca prin inel. în trunchi se află organe vitale, printre care inima. Ea poate fi inimă bună, inimă largă, inimă de piatră, inimă de câine, sau fără inimă. Uneori, inima sare din piept sau îţi vine la loc. Atunci când cineva îţi cade cu tronc, îţi creşte inima şi poţi să râzi din baierile inimii. Când îţi iei inima în dinţi şi nu pui orice la inimă, te unge la inimă.

Membrele sunt superioare şi inferioare. Membrele superioare sunt mâinile, care pot fi: mână de fier, mână lungă, mână bună, mână seacă, mână spartă, cu dare de mână. E bine să nu băgăm mâna în foc pentru oricine, iar dacă cineva îşi muşcă mâinile de durere să nu stăm cu mâinile în sân, op să îi facem cu mâna părăsindu-l, ci să îi dăm o mână de ajutor, până când vom ajunge cu mâinile pe piept. La capătul mâinii se află degetele. Cu degetul se încearcă marea, se arată cu degetul, se dau indicaţii, se ameninţă, se ascunde după deget, se numără pe degete, ori eşti învârtit pe deget. Membrele inferioare se mai numesc picioare. Cu semenii trebuie să fim pe picior de egalitate, să nu călcăm pe picior pe nimeni, că s-ar putea să ne tăiem craca de sub picioare, până ni se moaie picioarele şi ajungem pe picior de ducă, iar apoi iute de picior. Pentru a-l apuca

50

pe Dumnezeu de un picior trebuie să pui piciorul în prag, să cazi în picioare şi să sari într-un picior.

Pentru a fi sănătos şi în putere, corpul uman are nevoie de aplicarea învăţămintelor din basmele şi povestirile în care se vorbeşte despre hărnicie, vitejie, omenie, luând pilde din Capra Cu trei iezi, Fata babei şi a moşneagului, Prâslea cel voinic şi merele de aur, Harap Alb, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, din care să ne dorim a ne făuri o viaţă lungă şi o bătrâneţe cât mai frumoasă.

Astăzi Sile este doctor... în filologie.

Nicu Haloiu -Râmnicu Vâlcea-

ACASĂ noi, am avut țară ca o floare am fi preschimbat-o de-am fi vrut, în Paradis și poate și mai mult, dar noi, am jucat-o în picioare! am pus în fruntea ei toți trădătorii, ba i-am ales certându-ne-ntre noi, și vom plăti din greu prețul erorii, că vom ajunge mai flămânzi, mai goi!

se răsucesc străbunii în mormânt, că veneticii sunt la cârma țării, vom plăti cumplit prețul trădării, că vom rămâne fără acest pământ!

plină de sânge e această glie. atâția s-au jertfit să nu fie furată, a fost vândută pe-o nimica toată, cu tot cu munți, cu tot cu ciocârlie.

fiii țării muncesc pe la străini, bucuroși să plece–n altă parte, că trădătorii, cu suflete de câini, le violează, țara, ce-i pe moarte!

dar am votat cu mâna noastră legitimând hoția la putere, spurcăciunile, flămânde de avere, au vândut și Dunărea albastră!

vor veni străini să ia acest pământ,

și îl vor lua, că nouă nu ne pasă și uita-vom noi cuvântul sfânt, că România nu va mai fi „acasă”!

NERĂBDARE am fost și eu plecat puțin afară și-un suvenir am vrut, dintr-un bazar și am văzut la unul, pe cântar, o hartă ce avea pe ea o țară. am întrebat pe loc, cât prețuiește și vânzătoru-mi spuse, românește: dă-mi o mașină tare și niște bani ceva și-ți voi da eu ție, puțin din țara mea! că-n țara mea frumoasă, eu sunt la putere și doar așa pot eu, de-acum, să fac avere! eu am plecat scârbit, de lângă vânzător, n-am dorit să stau cu el mai mult, de țara mea frumoasă mi se făcuse dor, nerăbdător eram, o doină să ascult! unde-am fost eu plouase puțin, înainte acum era senin și pe cer, un curcubeu am plecat de-acolo, rămas fără cuvinte, spre țara mea zidită de însuși Dumnezeu!

51

Al. Florin Țene - Cluj

MITUL EDENULUI ÎN UNIVERSUL POETIC AL SEC. al XX-lea

Această lucrare încearcă să evidenţieze şi să clarifice modul de abordare al Mitului Edenului ca Paradis în poezia europeană, cu sensurile, semnificaţiile conceptului de Paradis, Eden sau Rai, inclusive cu toposurile ce tangenţiază acest concept în diferite locaţii al spaţiului dintre Marea Mediterană, Marea Nordului, oceanul Atlantic, până în Munţii Urali. Tot odată încercăm să clarificăm modul de înţelegere şi percepţie al Edenului şi ipostazele acestuia în poezia europeană a secolului trecut.

În contextual acestei teme edenul ca simbol cultural are la bază ceea ce scria Eugen Simion în „Scriitori români de azi”, a lua în considerare binecunoscuta mitologie a pendulării între două universuri. Prin construcţia psihică a omului, natura existenţei este duplicitară şi conflictuală, iar profilul spiritului său creator analizat, cum prisma descompune lumina - ne lasă vederii starea de graţie lirică nesigură, discontinuă, ce trebuie continuată, exploatată printr-un travaliu intelectual care să restrângă până la ultimele limite inspiraţia ca hazard. Orice mare creaţie de cultură, cum scria Nichifor Crainic în „Nostalgia paradisului”, e însufleţită de avântul transcenderii limitelor terestre.

Există la omul European, şi mai ales la poet, o nostalgie a paradisului ca impuls fundamental al imaginarului, iar poezia este salvarea particularului în universal, a trăirii clipei în eternitate, căci frumuseţea poetică aspiră spre inefabil, spre climatul superior, din ale cărui grădini paradisiace s-a fărâmițat, cândva. (Nichifor Crainic-Nostalgia paradisului, Editura Moldova, Bucureşti, 1987, pg. 526/527).

Se observă la poeţii europeni că nu toţi percep şi simt edenul în același mod şi sens. Dacă pentru unii este spaţiul fericirii supreme, pentru alţii este efortul intelectual şi fizic care, în final, creează euforia paradisiacă mult visată.

Poezia europeană prin reprezentanţii ei de seamă proiectează fiinţa omenească între lumina paradisului şi întunericul iadului, ca beznă a neputinţei, acestea fiind cele două dimensiuni extreme ale veşniciei şi infinitului. Însă de la începuturile ei poezia europeană îşi are originile în imnurile cultice şi odele pindarice. După explozia romantică orice regulă clasicist-abstractă este abolită în numele apropierii de natură, ca fenomen edenic, pentru recâştigarea naivităţii originare a poetului;însă nu peste mult timp, parnasianismul va preconiza ca sursă de inspiraţie nu realul, ci artificialul creat de poet, poezia însăşi. Paul Valery, în acest context aşează imaginea mentală a lui uomo universale sub semnul poesis-ului, avertizându-ne acela care n-a privit în albul hârtiei lui o imagine tulburată de posibil, şi de regretul după toate semnele ce nu vor fi alese, nici n-a văzut în limpedele aer a construcţiei ce nu este acolo, acela pe care nu l-a bântuit ameţeala îndepărtării de un ţel, neliniştea de mijloace, previziunea întârzierilor şi-a deznădejdilor, nu a cunoscut edenul imaginar. Unii poeţi europeni văd edenul în imaginea tulburată de posibil, aşa cum după Valery, logica imaginativă specifică ochiului de creaţie poetică reprezintă o singură însuşire a lucrurilor şi le evocă pe toate celelalte.

Edenul în poezie era văzut de A. E. Baconsky ca realitate suprapusă, iar G. B. Vico scrie că toate naţiunile erau naţiuni de poeţi căci poezia nu este decât imitaţie. Numai contradicţia acceptată şi evidentă dintre frumosul natural şi frumosul artistic realizat cu totul independent şi sincronizat adeseori cu urâtul natural, ne duce cu gândul la eden. Platon spune că poeţii creează fantome, şi nu

52

realităţi, fapt ce ne duce cu gândul la edenul visat, iar Heidegger spunea: Poezia îşi creează operele în cadrul limbajului şi le creează din materia limbajului, tocmai această materie construieşte edenul poetic.

In secolul XX, la noi, au văzut lumina tiparului multe lucrări ce au abordat diferite aspecte şi probleme ale poeziei europene însă foarte puţine dintre acestea au analizat, doar în trecere, tema edenului în poezia europeană. T. S. Eliot spunea, chiar dacă unele din ele vădesc o contigentă baudelairiană, că Poezia nu este frâu liber lăsat emoţiei, ci e un mod de a evada sub imperiul ei. Şi această evadare, cum spunea, sub imperiul poeziei este indubitabil zona inefabilului eden.

Mort la numai 27 de ani Georg Trakl a stârnit interesul după al doilea război mondial. Poezia acestuia se intersectează cu cea a lui Robert Musil, concetăţean austriac, pentru care edenul este o stare de spirit. Tonalitatea poeziei lui Trakl o aminteşte pe aceea a lui Holderlin, la care edenul se află în diafanele anale ale vântului., de fapt cum spune odinioară Don Luis de Gongora. Aerul enigmatic a lui Trakl interpretat sofistic de Heidegger, ne descoperă un poet pentru care edenul este; Luna, ai spune un mort/Ieşind din genunea-I albastră. (Occident).

În antiteză cu acest poet Constantinos Kavafis venind de pe un meridian exotic, la confluenţa Levantului cu anticele civilizaţiei, pentru marele poet grec edenul este o insulă sau o călătorie. In versul lui simţi gustul esenţelor tari, a formelor imateriale rămase străvezii în văzduh, aşa cum ne închipuim tipologic grădina biblică a edenului. Religia şi experienţa trăită devine la el o raţiune a vieţii. Acest fapt îl vedem în poemul său Itaca unde insula lui Ulise capătă valoarea edenului, altfel decât în mitul Homeric. Ea este pretextul care în sine justifică îmbogăţirea: Du-te-n cetăţile Egiptului/c a să primeşti de la-nţelepţi învăţătură. Ţinta călătoriei rămâne un reper simbolic, iar edenul ca răsplată fiind în ultima instanţă însăşi călătoria.

Genialitatea, spunea Eugenio Montale, constă în a fi înţeles că elinul de atunci corespunde cu homo europaeus de astăzi, şi în a fi reuşit să ne scufunde în acea lume ca şi când ar fi fost a noastră. Aceasta e într-adevăr marea metaforă (edenul) a lui Kavafis. Spre deosebire de poetul grec, Ruben Dario devenit un fenomen general în Spania în prima perioadă a secolului XX, căruia Unamuno îi cere poetului să găsească sufletul dincolo de carne, pentru care autorul Solitudinilor se declară simpatizant al Meditiaciones rurales, unde regăseşte edenul. La poeţii europeni, inclusiv cei din spaţiul carpato-danubiano-pontic, descoperim dimensiunea raţională al sublimului, cum spunea Kant, dar şi jocul de fugă către teritorii sublime.

La Eugenio Montale, poetul italian, ale cărui poeme sunt invadate de simbolul concentrat de heraldică şi de o frisonare dureroasă îmbinată cu nostalgia pentru categoriile ideale, luate ca eden, copleşit fiind de anodin sau răvăşit de spiritele ce peste convulsivul pământ/zboară în roiuri. (Tramontana). Edenul la Montale este virtualitatea ontologică, dar şi marea ca suveran principiu al existenţei şi al vieţii: Tu prima mi-ai spus/ că măruntul zbucium/al inimii mele era doar o clipă. A te apropia de mare presupune a păstra neatins edenul ca întreg tezaur sufletesc. Universul edenic pentru poet sunt vechile rădăcini care convieţuiesc cu tendinţa spre înălţimi, spre lumină, spre bănuite zone de combustie purificatoare sau de reviviscenţă miraculoasă, această simbioză creează mitul mării ce se suprapune peste eden: Adă-mi tu planeta care te conduce / acolo unde blonde transparenţe răsar / şi ziua-ntreagă să răsfrângă, în oglinzile-albastre / adă-mi floarea-soarelui înnebunită de lumină.

Planeta visată este edenul iar, pe când înnebunită de lumină este metafora care coboară peste noi extazele solare ale poetului Jorge Guillen, din aceeaşi generaţie cu Montale. În timp ce la Montale edenul este lumina, luată ca înţelepciune, la T. S. Eliot edenul este o glosare pe marginea ideii de timp. Un rol important în alegerea edenului este creştinismul lui Eliot cu valoarea unei mitologii compozite, în care se interferează elementele biblice cu amintirea elină şi cu succesiunea civilizaţiilor. Edenul la acest poet este istoria cu acel ascentism modern de sorginte jansenistă, aşa cum subliniază Clonde Viger. Melancolia timpului, a anilor care iau/Cu ei, departe, viori şi flaute, care poartă falduri albi de lumină, pentru Eliot face parte din indisolubilul tablou ce ne aminteşte de paradisul visat.

Umberto Saba, propus pentru Premiul Nobel, născut în Triest, este un poet al dramelor

53

ascunse, (putem să-l asemuim cu Bacovia), găseşte edenul în înserarea Europei, sau, mai degrabă, în valoarea propriei biografii, fiindcă nimic nu te odihneşte de viaţă/ca viaţa. În estetica, poeţilor amintiţi până aici, şi în etica lor, totul se clădeşte pe fundamentele labile ale unor valori spirituale pe care le identificăm ca spaţiu edenic. Conceptele despre acesta sunt spectaculare sublimizări ale lui cogito, ce trec prin procese evolutive, de rafinare, nuanţare şi diversificare impuse de realitatea a cărei esenţă o exprimă.

Poezia edenului dezvoltă o responsabilitate asumată din partea autorilor ei, ci implică o angajare a speranţei deşarte, ca privire spre real, asemănătoare aruncată de Moise spre Pământul Făgăduinţei. (Observaţie făcută de Kafka). Poetul Serghei Esenin, ajuns o legendă şi prin accidentele existenţei sale, are sentimentul naufragiului care-şi repudiază cosmosul, tocmai pentru faptul că poetul rus nu are în perspectiva viziunii sale, edenul ca ultima speranţă: Vânturi, o furtuni înzăpezite/Măturaţi viaţa mea trecută!Această luptă cu propriul său trecut va domina existenţa şi poezia lui din perioada următorilor ani pe care-i mai trăieşte, după 1919, când a scris versurile citate. După vizitarea Statelor Unite ale Americii Esenin este convins că „adevărurile” pe care le aflase de la comuniştii sovietici contraveneau realităţii. La înapoiere, se simte tot mai bolnav şi edenul visat îl găseşte în „universul” absintului şi al vodcii. Este tot mai bolnav sufleteşte şi trupeşte. Pentru el edenul nu mai există, dar îl reconstruieşte, aşa cum îl înţelege, în poezia Moscova cârciumărească, o capodoperă a poeziei europene.

La fel ca odinioară Verlaine (Dis, qu/ as tu fait, toi que voila/ De ta jennesse?), poetul rus se întreabă: Oare nu mi-am băut, parcă ieri, tinereţea? Aceasta fiind timpul edenic, şi îşi mărturiseşte pustiul ce-l chinuie: Nu mă lăsa cu privirea ta rece,/ nu m ă-ntreba câţi ani am, cum arăt,/ Bântuit de un spasm epileptic/, sufletul mi-e ca un galben schelet. Poetul, totuşi, cunoaşte frecvente interludii de scăpărări de lumină, pe care le putem lua ca edenice, atunci scrie „Balada celor 26” şi „Drumul meu”. Poezia eseniană refuză happy-end-ul. Puterea ei magică rezistă în sinceritate, fiind poezie de confesiune dureroasă, tocmai de aceea edenul nu prea îşi găseşte locul şi datorită lipsei visului frumos. Există un conflict fundamental între structura visătorului cu naivităţi de himeră paradisiacă (aici edenul este tot mai îndepărtat) şi viaţa dură a timpului său de răscruce istorică.

Eugenio Montale în poeziile sale, cum subliniază Angelo Jacomuzzi, rareori are o preocupare a unei comunicări fericite cu metafizicul, pentru a regăsi vestigiile edenului, ca reminiscenţă a unei divinităţi ce a rupt vălul şi a tangenţiat cu lumina oamenilor. Fiind masca poetică a unei ieşiri în afara timpului, a unei intrări în mirajul edenic: negrele semen de ramuri pe alb/ca un alfabet esenţial. (Quasi una fantasio). În Elegia de Pico Farnease limbajul este aluatul care dospeşte preistoria unei hermeneutici, frământat de un eu poetic stăpânit de presentimentul unui sens spre edenul lucrurilor. In seria fantomelor salvatoare din În prag (In limine), analizate de Gianfranco Cotini, semnalăm prezenţa iubitei angelice. Aceasta este surprinsă într-un gest enigmatic: …şi deasupra/ vreun gest ce şovăie…/ Precum atunci/ te-ai răsucit şi cu o mână, fruntea/ dezvăluind-o de sub nor de plete// m-ai salutat spre a intra în beznă. (La bufera). Evocarea acestui trecut moment, pentru poet, secunda supremă este edenică, la fel şi invocarea divinităţii nu sunt altceva decât semnificaţiile unei transsubstanţiere a presentimentului apariţiei iubitei, moment ce-l consideră poetul, edenic. Există o serie de lucruri montaliene care circumscriu tematicii profetice, acel difuz presentiment obscur care ne conduce spre edenul imaginarului poetic.

Spre deosebire de Montale, la Fernando Pessoa edenul se află între abis şi oglindă. Este același peisaj care, în realitate poetul şi-l creează, prin limbajul poeziei dat de expresia recognoscibilă. Paradoxul implicit al lui Pessoa este acela de a instaura un discurs poetic adecvat, uneori ironic, fiindcă la poet iluzia de eden se confundă cu libertatea căci libertatea există/Numai în iluzia libertăţii.

In lirica elenă I. M. Panayotpolos edenul se reflectă în dragostea de pământ, de pădurile şi clipocitul apelor. Em mărturiseşte undeva: Am iubit acest pământ din prima mea tinereţe. Am umblat pe cărările lui, am ascultat freamătul freamătul pădurilor, clipocitul apelor, am desluşit mesajul oceanelor (…). Descoperirea tainelor vieţii, cunoaşterea pătimaşă a iubirii ce depăşeşte frumuseţea telurică, irupând spre spaţiul invadat de lumină a ideii, sunt tot atâtea elemente ale

54

edenului poetului grec înţeles de poetul grec: Femeie cu trup de arc întins, încă te aştept/ lângă vasul de-alabastru cu intrastate roze,/ măcar că noaptea aproape a trecut. (Asfinţit-a luna). Clipele aşteptării, sunt momente ale timpului edenic: Mi te-nchipui simplu: într-un balcon/ întoarsă spre o dalbă roză sau pe un vapor/ învăpăiată de flăcările amurgului/. (Fantezie), în timp ce la Salvatore Quasimodo universul edenic e dominat de sentimentul plenitudinii inimii sale, care păstrează tiparele imateriale ale lucrurilor edenice din preajmă: Nu-i nici un lucru care moare/ Fără ca-n mine să rămână viu. Imaginea omului nu este un lucru etern, cum nici Oraşul din insula/ scufundată în inima mea, /nu este etern, fiindcă edenul pentru poet este o bucurie ce o dezleagă de arborii visaţi.

Poetul suedez Artur Lundkvist descifrează edenul în triumful deplin al tuturor energiilor disponibilităţilor umane: In viaţa noastră a pătruns ceva nou// îi zărim prin mulţime sclipirea/şi trebuie să-l căutăm ne-ncetat. Starea aceasta de euforie este momentul edenic al poeziei lui Lundkvistă: Există un fel de bucurie sălbatică/ în tot ce e viu/Există/ ceva îmbătător şi aparţinând tuturora. (Există un fel de bucurie sălbatică…). În schimb la Miltos Sahtouris, edenul este perceput când urc în cerul poeziei/îmbrăcat în bunavestire a aşteptării pruncului/străbătând o cale în imensitate…

Vor veni zilele ce ne-au sorbit/ în cupele de alabastru ale amiezii, /din nou iluminând răsuflarea mării/şi-nnebunind licuricii câmpiei, aşa îşi creionează în Epilog edenul, poetul Vasos Voiadzoglu care a trăit o parte din viaţă, în insula Skiros, pe care o vede ca un spaţiu edenic unde semnele bucuriei se văd, ca un dar al blestemului antic. Dacă la Vvoiadzoglu edenul era o insulă ce compensa mişcarea tuturor simţurilor a fondului emoţional, la Iohannes Becher timpul ca simbol al noului este perceput ca eden al simţurilor, fapt ce-l descoperim În munţi, la umbra lor m-am fost născut/ Din munţi veneau la noi şi vânt şi soare./Mă întrebam, prin uliţe pierdut: Cât pot ei oare munţii să măsoare?(In umbra munţilor).

Fundamentul psihologico-ştiinţific-religios din care derivă mitul Edenului iese în evidenţă în clipa când geneza actului creator e identificată în viaţa psihică: iar problema ce se pune este, aceea a exprimării ei. O stare interioară de bucurie, de beatitudine, localizată în timp, dar mai ales în spaţiul care produce acea stare, determină cel mai adesea starea edenică, sau, pur şi simplu, edenul ca expresie a poeticului.

Trăind intens, poetul plonjează în sine, îşi creează imaginea unui mit şi astfel triumfă asupra naturii sale. Analizând conceptul kierkegaardian de angoasă, regăsesc un mod de reafirmare a eului artistic ca loc al construcţiei mitului edenic, al cărui sens duce la perfecţionarea lăuntrică. Forma sub care acesta este conceput devine expresia echilibrului regăsit. Edenul e reprezentat de psihologie sau, mai exact, de psihopatologie, în prelungirea imaginii sau viziunii poetului. Edenul este construit în poezia europeană a secolului XX printr-un dezechilibru, asimilabil sau, în orice caz, situabil în proximitatea stării patologice ce declanşează procesul creator a cărui împlinire în operă revine la o restabilire a unui nou echilibru prin, însăşi, construcţia acestui mit. Edenul este de aici încolo rezultatul unui efort voit şi coerent, în recrearea naturii primitive şi tinzând să organizeze într-un cosmos edenic beatitudinea interioară pe care o transmite şi cititorilor.

Unii poeţi europeni căzând în „capcana” propagandei comuniste au crezut, unii chiar sinceri, în viitorul luminos al socialismului şi comunismului. Ei, în poezia lor, vedeau acest luminos viitor ca un eden al omenirii. Edenul de această factură era ca iluzia optică din deşert numită fata morgana. Puţine poezii inspirate de propaganda comunistă mai rezistă astăzi.

Astfel, edenul în poezie apare ca un analog al sufletului, ca o obiectualizare făcută necesară de o insuportabilă presiune interioară. Cum specifică Croce: ea e posibilă atâta vreme cât procesul creaţiei care recreionează edenul e descris ca fenomen lăuntric. Edenul devenind transsubiectiv, el se desprinde de poet pentru a-şi trăi imaginea în imaginarul cititorului.

55

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Luminoase transparen ţe Gândeşte la tot ce nu-i cunoscut ascunsul său tainic, până-n ziua mirajului deplin ce descoperă invizibilul vizibil. Cel care caută permanent găseşte cu aura minţii, ce se află atât de aproape-n ceaţă cu o viziune ce depăşeşte orice închipuire şi înlătură piedicile vechi. Luminoase transparenţe îşi fac loc prin formele abstracte, piatra unghiulară a rezultatului dă roadele aşteptate. Tot îmbrăcând haina căutării cu perseverenta întâmplărilor intuiţia se confirmă. Noaptea învierii În miezul nopţii când lumina vesteşte minunată învierea, prin suflet curge suflul bucuriei. Ruga fierbinte se preface-n pâine, vin, caş dulce şi ouă încondeiate ce dau culorilor durerea pătimirii, capătă strălucire divină. Îmi amân privirea-n pomii înfloriţi, să primesc frăgezime în gânduri darul de al întâmpina înviat pe Iisus şi de a vesti şi celorlalţi. Dimineaţa limpede ca după mântuire aduce acasă curăţirea ca o boare din care respir cuvinte vii. Întruparea

Nimeni nu mai stă la masa tăcerii, bunicii sunt plecaţi după piatră până în miezul munţilor înalţi unde vor să cioplească porţi prin care să treacă nepoţii viitorului.

Până la sosirea lor la cină râul se pregăteşte de învierea sculptorului, din sub brazda numelui său ideile devin păsări în zbor deasupra de coloane nesfârşite.

Ele luminează-n măduva cerului de unde duhul sfânt coboară se întrupează în suflete de piatră ce nu mai mor. Zamolxis

Vai, se miră teologii trece timp prin orologii cu un tact, fără mişcare doar cu ceasuri la hotare, să le cumpere din spaţii săraci cu duhul, nevinovaţii.

Clipele turnate-n ornic, să le facă traiul spornic liniştea să nu le scape nici pe munte nici pe ape iar la sfinxul din Bucegi, să nu se-nchine la regi, să creadă treji şi în vis doar în marele Zamolxis. Şi în văl din stratul ceţii s-apară dacii şi geţii, să privească cu surâs românii ajunşi de râs. Sfântul şi luceaf ărul Într-o noapte nebună un sfânt se freca la ochi şi privea atent cerul, luceafărul de pe boltă privea şi el în jos, i-a făcut rece cu ochiul luminos. Ambii îşi făceau semne şi se bucurau, apoi fiecare a plecat pe drumul său grăbit spre ziuă.

56

Valentina Becart Cronică literar ă

Poetul Nicolae Vălăreanu (Sârbu) ne prezintă un nou volum de poezie „Poeme pentru mai

târziu” , volum apărut la editura Lindenfeld, Bucureşti (2012). Cartea are un motto care determină cititorul să se oprească pentru o clipă şi să mediteze -

mult mai profund - asupra existenţei, asupra efemerităţii lucrurilor. „ Ivirea mea n-aduse niciun adaus lumii, / Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea. / Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: / Ce sens avu venirea? Şi-acum – ce sens plecarea?” ( Omar Khayyam).

Referitor la titlul ales... n-am putut să nu mă întreb: „Să se fi inspirat domnul Nicolae Vălăreanu după volumul de versuri „Romanţe pentru mai târziu”, semnat de Ion Minulescu?” Ilarie Chendi face următoarea remarcă: ” parcă lumea de astăzi n-ar fi de ajuns de pregătită să-l înţeleagă” ... Nu ştiu care i-au fost ( îi sunt) intenţiile poetului Nicolae Vălăreanu, dar sperăm ca cititorul să ia act de scrierile din volumul „Poeme pentru mai târziu”, un volum remarcabil, de altfel, în notă modernistă, cu ”cheie”, adesea,care solicită implicare şi meditaţie. Cultivând versul liber, din care nu lipseşte armonia şi profunzimea gândului, cu ajutorul metaforei relevante, poetul reuşeşte să confere stil şi sensibilitate estetică întregii expresii poetice.

Prefaţatorul cărţii, domnul Petru Dinu Marcel, face următoarea afirmaţie: „Cuvântul este atotputernic cu versuri zid, fortăreaţa de apărare a sentimentului. Întrerupătorul gândurilor, pictorul de forme şi de suflet, totul începe de la el. Măştile multiple se dezbracă până la esenţă.”

Cunoscând, destul de bine, aş spune, scrierile d-lui Nicolae Vălăreanu, pot afirma că domnia sa scrie versuri ca şi cum ar picta, ca şi cum ar respira, ca şi cum ar fi veşnic urmărit de „clipa cea repede”.

Fiecare vers îţi aduce în faţa ochilor un delicat tablou, în tonuri, mereu mai variate şi incitante. Volumul începe, cum altfel, cu un poem închinat poetului. Cine este poetul? Se stipulează ideea că poetul există deja... atunci când se naşte. El are o misiune: aceea de a eterniza în versuri întreaga simţire şi „sângele neamului”.

Conştiinţa poetului este înalt visătoare, dar nu ruptă de realitate. El ştie că totul vine, că totul trece... ca-n marele incendiu al unui amurg de vară. ” aminteşte-mi că sunt / un mănunchi de gânduri / în toate culorile / care se vor sfîrşi.” (Aminteşte-mi că sunt).

Se întâmplă, adesea, ca acesta (poetul) să se afle într-o criză de identitate. Sunt momente delicate, pline de suferinţă. Negăsind soluţii în afară..., cu paşi uşori, îşi caută drumul către regăsirea de sine. Şi cum altfel, decât urcând, coborând, alunecând, curgând ca şi clipele care nu cunosc stăvilare. Tristeţea, cu braţele ei mătăsoase, învăluie inima, de multe ori, şi-o dăruie singurătăţii, ca pe-o ofrandă.

Imaginaţia are un rol important în creaţie. Fecundă şi iscoditoare, ea „smulge” spaţiului infinit taine şi semne ce-şi aşteaptă „naşterea” în vers. Trasând o axă „între două puncte imaginare” poetul ne poate spune ( cu aproximaţie) „unde a rămas iubirea, / neliniştea şi teama.”

Iubirea poate deveni pentru poet un adevărat „Izvor ” atunci când „adâncul meu” e gata „să dea pe dinafară”: „ Împătimit c-o inimă de sânge / cu chei de flori să îţi deschid iubirea, / Las pe rana durerii care frânge / polen de fluturi, albă zămislirea”...

Actul poetic capătă consistenţă în momentele de revelaţie. Aşezarea cuvintelor în versuri nu se face oricum, ci cu multă implicare şi ardere lăuntrică. „Aşez în cuvinte, fior tremurat de glas”; „plâng vocalele umilite-n lacrimi”. Ca într-un adevărat ceremonial „o aglomerare de semne prin vise, / cerneală de gând în nuanţe şi forme” – aşteaptă să prindă contur în lumina semantică a poemelor.

Lirismul acompaniază scrierea poetului Nicolae Vălăreanu, când în tonuri suave, când încărcate de tumult şi nelinişti. Iată câtă delicateţe în versurile ce urmează: „Adună cuvintele-n căuşul palmelor, / şi suflă peste ele un praf de adevăr, / pune-n înţelesul lor ce vrei să spui, / ca pe-o sămânţă-n pământ / şi-aşteaptă să germineze în auz / sunete învăluite de crin.” (Cum curge apa neîncepută).

57

De multe ori, poetul invocă piatra, acest simbol al statorniciei şi durabilitaţii, conştient fiind că nicio clipă nu se mai întoarce. Trecerea inexorabilă a timpului îi smulge o lacrimă la ceas de înserare.

„A ş împrumuta pentru un timp o inimă dură / să nu-mi bată neregulat clipele, / moartea să n-o oprească, / timpul să-i absoarbă lacrima rece.” (Inima pietrei).

Temele predilecte din volumul „Poeme pentru mai tîrziu” sunt: trecerea timpului, singurătatea, dorinţa, iubirea, teama, dorul, moartea, visul, nostalgia etc. Exemple elocvente: „Timpul stă să rupă-n ochii umezi / şi clipele de nelinişte îmi sfâşie teama”; „acum noaptea-i tristă, grădina părăsită, / nu mai păstrează aroma visului pierdut”; „noaptea e împărăteasă ştiută de morţi, / pe criptele lor plâng ofiliţi trandafirii”; „sunt lâng ă tine – îmi şopteai cu-n surâs / şi vântul se înteţea lovind în copaci, / iar tu erai frumoasa cu părul fluturând.”; „tr ăiesc retras în cochilia vieţii, / ca într-o închisoare liber consimţită, / condamnat la nesiguranţă”; singurătatea plânge şi-o să moară / tot lăcrimând la porţile închise”; „vom rămâne aici pe marginea zilei / să ruinăm tăcerea frumoaselor femei / într-o cascadă de zâmbete pe umerii goi”; „m ă împrospătezi cu dragoste, / ca pe un trunchi, ramurile, / arborii îmi cresc pe suflet / cu păsări cu tot”; „nu mai sunt singur / sub paşii mei vine dimineaţa / cu un soare rostogolit peste umeri / şi plec fluierând” etc.

Atunci când iubirea, „ca o flacără pictată”, îţi iese în cărare simţi cum „prea multă frumuseţe curge-n freamăt”, că undeva se aprind candele în noapte şi totul înfloreşte în lumină. Sufletul cântă cuprins de mirare, în timp ce „femeia rosteşte un descântec”. şi iată declaraţia poetului: „Tu eşti floarea-soarelui, / Te roteşti numai după lumină, / Cu dragostea mea se coc seminţele, / Cu uleiul tău mă sfinţesc.” (Floarea-soarelui). Adesea, poetul face incursiuni „înlăuntru fiinţei”, acolo unde stau cuibărite o infinitate de temeri, acolo unde se întâlneşte cu ” munţii cu piscuri ninse”, piscuri bătute de vânturi, curtate de furtuni. Accederea pe verticala spiritului nu se face cu uşurinţă, dimpotrivă, mereu însoţită de nelinişte şi zbucium. „De-acum singurul scop e ascensiunea / dar cui îi voi mărturisi lupta / şi modul cum există în noi teama de înălţime”...(Întotdeauna ploile mărunte). Atunci când somnul este păzit de „îngeri ” gândurile poetului caută lumina împăcării cu sine, cu efemeritatea clipelor care nu cunosc decât un singur drum: cel al stingerii, lăsând doar nişte „urme ca nişte paşi pe zăpadă”. Poetul scrie despre tot şi despre toate câte se perindă prin faţa ochilor, mânat parcă de o alarmă interioară, fiecare întâmplare, fiecare fenomen din natură este surprins de gândul iscoditor... ca, mai apoi, să fie stilizat şi prins în cuvânt, ca într-o pictogramă – înainte de a ajunge la „marginea disperării ... înainte de a fi învins de îndoială” „când în mine se dau lupte”...

Chiar dacă, de multe ori, se simte un „condamnat / închis în tăcere ca-n bezna / prin care nu trece nimeni”..., nu poate să nu constate că-n suflet mai există o flacără şi „o sete obsedantă în sângele meu” - , determinându-l să caute noi şi noi căi de salvare, de înălţare spre oazele însorite. Această înălţare este mai blândă şi mai revigorantă atunci când ai alături fiinţa dragă. „Cea mai fioroasă spaimă / o pot învinge / împreună cu tine. / mă îmbărbătez să stăpânesc umbrele / şi cu inima /îţi încălzesc sufletul.( Frumoasă ca o furtună).

De câte ori s-a simţit ca o „corabie bântuită de furtună” şi-a îndreptat gândul către fiinţa iubită, „femeia de lângă mine”, aceasta insuflându-i încrederea de care avea şi are nevoie. ”Zilele şi nopţile curg ca apa, / tu eşti inima care mă fereşte de vâltori, / te voi urma îndeaproape / ca pe un înger.” (Te voi urma).

În goana trenului vieţii, poetul Nicolae Vălăreanu surprinde clipe şi trăiri care-i marchează existenţa şi îşi pun amprenta asupra expresiei poetice; zborul păsărilor, băncile goale, florile de liliac şi crin, dangătul unui clopot, curcubeul, luna, seara, frigul, o fereastră, duminicile la biserică, lumina ochilor verzi, florile de cireş, adâncul fântânii, ziua pârguită de soare, dealuri şi râuri, toamnele târzii, albul zăpezii, umbrele lungi etc. Toate aceste lucruri îi smulg câte o tresărire de gând..., gânduri cuibărite în „cutele nevăzute ale minţii”, acolo unde se află întreaga informaţie a

58

devenirii noastre. Contururi, forme, culori, aflate mai departe sau mai aproape de sufletul poetului, sunt imortalizate în poezie. Într-un ritm allegro..., adesea! Poetul pare a fi într-o permanentă veghe, pentru a nu pierde din miracolul care se perindă prin faţa ochilor.

Melancolia, o trăsătură specifică firii poetice, îşi face loc în sâmburii amari ai amintirii sau a trecerii timpului, dar emoţia nu erupe peste malurile gândului, este bine temperată, estompată, în cele mai multe situaţii: apare, uneori, ca o adiere lină, în preajma cuvântului aşternut în vers. ”Întemeierea lumii înseşi pare a fi de natură poetică, ca atare, „plin de măreţie, şi totuşi poetic locuieşte omul pe pământ” (F. Hölderlin).

„Cu toată aparenţa zadarnicei expresivităţi, a totalei transcontingenţe, poeticul ţine şi de natura existenţialului (în măsura în care este investit cu noi deschideri metafizice). Existenţial pe care îl re-numeşte, îl transcende şi pe care şi-l aproprie după un tipar mistic. Actul scrierii poetice poate deveni existenţă plasată în mister, tentativă profană de sacralizare, redimensionare a centralităţii fiin ţei. Dar fără elementul sacral (de accedere la actul întemeietor), poeticul rămâne sărăcit de poieticitate.” (Ioan.F.Pop).

În volumul „Poeme pentru mai tîrziu” , semnat de poetul Nicolae Vălăreanu ( Sârbu), metafora este liantul care asigură profunzime scrierii. Aceasta recreează universul poetic, stabilind legături noi între lucruri. Iată câteva exemple relevante: „în cochilia ovală a somnului”; se desţelenesc câmpiile timpului”;„mă doare gândul sărutării arse”; „îmi aud sufletul cum flutură cuvinte”; „să nu-ţi lăcrimeze ochii mirării ascunse”; „e o linişte ascuns-n ruină” etc. Am selectat, pentru încheiere, un poem cu încărcătură gravă, poem care cuprinde în structura semantică un întreg destin, o întreagă trăire care-şi rememorează existenţa:

Nu ştiu câtă lumină a rămas în gând;/ ochiul se roteşte cu mirare pe drumul parcurs./ În neliniştea mea e ceva nestăpânit;” „V ăd anii cum mi se desfrunzesc pe sub paşi, / Caut melodiile cântate cândva / Prin întunericul în care am rămas ostatic;” (Te aştept).

Vasile Morar - Baia Mare -

Mâna mea dreapt ă Mâna mea dreaptă este de mult învățată să-ngâne semnul crucii pe lângă catedrală și să fluture ca pe o creangă de loză când trece la ceremonii caleașca regală. Mâna mea stângă știe să țină umbrela ori peste gâtul viorii să-și întreacă maestrul sau când cavaleria pornește atacul să tragă cu artă semeață căpăstrul. Ochiul meu drept privește icoana pusă în ramă atârnată în altarul plin de cărțile sfinte și lumânările lungi și praporii cu ciucurei și jerbele de petunii cum se ofilesc pe morminte. Ochiul meu stâng se zbate când femeia frumoasă leagănă sânii tăvăliți printre pernele moi. și pășește înaltă prin piața centrală la școala de fete profesoara ține-ntre genunchi un oboi.

59

Katy Șerban În prim ăvara asta...

În primăvara asta, mi se pare, Că toate visele-nflorite mor... Și-au înghețat în propria lor culoare, Ca și stihul pierdut în decor.

În primăvara asta, mi se pare, Că rănile lui Christ aprig zvâcnesc, Că printre cruci își mai fac cărare Și farisei din lutul omenesc...

În primăvara asta, mi se pare, Că păsări de noapte ciugulesc Chiar și corola dintr-o albă floare Din visul meu prea pământesc.

În primăvara asta... Ai înflorit din nou...

Ai înflorit din nou în zâmbet, Poezie! Dar minunea nu s-a împlinit ușor... De-ai știi c-am strâns vise, o mie În pumni, și le-am lăsat în blând fior.

Să nu se piardă-n vântul spelb semințe, Le-am prefăcut în vis fluid și-aromitor Mi l-a primit un pom cu mari putințe Cu crengi bătrâne și ocrotitor...

De-acolo vor crește mlădițe crude și noi Pe-un ram verde, doar nouă rezervat, Iar soarele va revărsa raze-șuvoi Pe pomu-acela doar de dor udat... Rugă Ne iartă, Doamne, de păcatele ce strigă tare în travaliul Mamei-Pământ care-ntr-un balet ancestral pe-o paletă de culori învață re-nflorirea sub sărutul blând de soare ce știe a dezmierda mugurii... Te rog lasă-ne viața

Doamne în primăveri ce nu îngheață cu mugurii noștri pe ram să putem spăla cu-agheasmă toate fețele de gânduri înspre Lumina Re-învierii .

Răni de Hristos... Pe Planeta Măr în care înfloresc ciclic semințe germinate în iubire, candele se clatină în îndoială topind îngeri în miez de lumină, când fără milă fără cuvânt și plin de durere Dumnezeu s-a săvârșit pe cruce pentru mântuire smerită îți cer - lasă-mi ruga ca un sărut peste rănile Tale, Hristoase!

Hristos a înviat!

Azi noapte, mii de candele parcă umblau singure prin întuneric după ce-au luat Lumină în liturghii de preoți... De ce oare, toate trunchiurile de copaci bătrâni poartă-n istoria lor secvențele de răstignire al celui prea-viu? De ce uneori, chiar și nimicul poate arde pe arcul nașterii sale și caută puncte de legătură? De ce mereu mă frâng într-o singurătate nedisimulată în aceleași forme de lut ce-au cunoscut deșertăciunea, căutându-Te?... Hristos a înviat!

60

Ioan Friciu SONET ÎN TOAMNA VIETII

Umblam desculț prin miriștea cea arsă, Tăciuni fierbinți m-ardeau pe la călcâie, Simțeam în nări mirosul de tămâie Ieșit din boaba strugurelui, stoarsă.

Arome-mi stau pe limbă, de gutâie Furată prin metoda mea perversă, Spălată de puf aspru , bine ștearsă Ca gustul ei să-mi pară de lămâie.

Copilăria mea așa trecură Și m-am trezit acum în toamna vieții Visând la valurile tinereții,

Dar pradă nu mă dau ușor tristeții Că simțământu-mi este în măsură, Să soarbă tot frumosul din natură. NAȘTEREA IDEII Prin minte-mi rătăceau idei ce așteptau să mi se regăsească-n suflet, asemenea zăpezilor din Munţii Pirinei, când primăvara se transformă-n muget de ape repezi, înspumate ce se prăvălesc în cataracte născând pentru fie ce idee un noian de curcubeie, atunci când râurile-n șiroaie cad de la-nălțime și se transformă-n ploaie. Așa și gândurile mele decantate-n într-un târziu au început să clocotească viu, ca lava în vulcan, de luni de zile sau poate de un an. Vor erupe-ndată! Explozie de idei! Dar pentru asta mă prosternez la zei, să mă călăuzească și să-mi trezească dorința de a scrie gândurile-n poezie.

George Echim - Brașov -

Flămând Sunt flămând de pâinea îmbrăţişărilor din adâncurile apelor şi al acelora din înaltul cerurilor… Oricât mă înfrupt din bunătăţile şi răutăţile văzute ori nevăzute rămân perpetuu flămând. Şi nicicând căutata linişte profundă nu am găsit. Mereu au apărut motive de îngrijorare fără de care poate nu voi fi fost ceea ce am fost şi sunt: flămând căutător. Aleluia (Sonetul Domnului)

leluia, aleluia să cântaţi! ceasta este-o sfântă rugăciune,

umina lumii este o minune, ăudaţi pe Domnul şi vă bucuraţi.

nigmatica venire în lume ste ceva cu care am fost salvaţi; inişte şi pace voi toţi aşteptaţi, ibertatea nu e deşertăciune.

n gând de dragoste să trimitem Lui, nul, Care e mai presus de toate;

nimile noastre închină Domnului ubire; doar cu ea totul se poate.

cum, pururea şi-n vecii vecilor min, amin vă spun vouă, tuturor.

ALELUIA

61

Victor Neghină

Icoană cu 22 de sfinte moaște, adusă joi, 19 aprilie, la biserica din incinta Spitalului TBC Sibiu

O icoana cu 22 de sfinte moaște a fost adusă joi, 19 aprilie, la Biserica din incinta Spitalului TBC și reprezintă o creație unică, fiind o icoană pe sticlă în care au fost așezate moaștele a 22 de cuvioși părinți care au avut o viață sfântă.

Câte o părticică din moaștele făcătoare de minuni ale acestor sfinți au fost încastrate în icoană și vor fi lăsate spre închinare. Icoana va rămâne definitiv în biserica Spitalului, acest lucru semnificând faptul că sfinții se apropie de cei bolnavi sau aflați la necaz.

De aducerea Sfintei Icoane la Sibiu s-a îngrijit preotul paroh al bisericii, cu sprijinul Arhiepiscopiei Sibiului și Mitropoliei Ardealului. Joi, după așezarea Icoanei la locul cuvenit în sfântul lăcaș, preotul paroh Cătălin, împreună cu alți trei preoți din parohiile sibiene, au săvârșit o slujbă la care au participat un număr însemnat de enoriași din toate colțurile Sibiului, bisericuța devenind neîncăpătoare. Între aceștia am trăit bucuria de a mă afla și eu și m-am rugat la Sfânta Icoană să-mi ocrotească sănătatea, așa cum toți enoriașii au trăit această bucurie.

„Poate că lumea azi hulește lucrarea sfinților și vede în acest demers ceva ciudat, dar cine știe ce putere au sfinții, mai ales sfintele lor moaște, acela va culege puterea lor închinându-se la icoană. De aceea am adus această icoană, ca să ne facem datoria. Noi aducem har, medicii aduc tratamente, iar lumea dragoste. Fiecare dă din ceea ce are. Este dreptul nostru de a ne face datoria, lucrând împreună cu sfinții !”, spune părintele Cătălin.

Icoana cuprinde, printre alții, moaștele sfinților Cosma, Damian, Efrem cel Nou, Iosif cel

Nou de la Partoș, Grigorie de Nazians, Meletie Mărturisitorul etc. Programul de închinare este de joi, 19 aprilie, până marți, 24 aprilie, între orele 8 - 21. În

fiecare seară la ora 18 se va organiza Sfântul Maslu de Obște pentru aducerea păcii în societate. Icoana este recunoscută ca având peste o sută de cazuri de cancer vindecate și este

alungătoare a puterilor diavolești din casă. Darul cel mai mare al icoanei este acela al facerii de pace între oameni certați. Icoana restabilește concordia în case, împacă soții dezbinați și rudele aflate în procese materialiste. Icoana a fost prigonită în vremurile vechi de iconoclaști, dar Împărăteasa Teodora, soția împăratului eretic Teofil, a salvat distrugerea ei, lipind pe spatele ei o oglindă. Când soțul său se întorcea acasă, icoana era întoarsă cu oglinda la vedere și așa s-a putut salva de la distrugere.

Cel ce se va ruga măcar cinci zile lângă Icoana - așa spune hrisovul istoric - va primi liniște în casă și în suflet. Pentru aceasta, ideal este să se citească acatistul icoanei. Cu acest prilej, enoriașii parohiei i-au transmis mulțumiri preotului paroh pentru străduința cu care-și îndeplinește atribuțiile în folosul comunității.

62

Primim la redacție

Strigăt de ajutor rămas fără răspuns…

Acum, în anul Centenarului României Mari, când a trecut 100 de ani de la unirea Basarabiei cu România, ar trebui să ne întrebăm ce am făcut, noi contemporanii, ca Moldova de peste Prut, să revină patriei mame. Nimic, sau aproape nimic, așa cum nu am făcut nimic nici cu acest strigăt de ajutor al Margaretei Cemârdan, din Schinoasa Deal – Chișinău. Iată ce am primit la redacția revistei RAPSODIA, acum opt ani de zile, în 2010. Redau mai jos textul publicat în revistă și rămas fără ecou…

Stimată redacţie Rapsodia Vă trimit un călduros salut membrilor cenaclului „George Topârceanu” Sibiu, dar şi tuturor cititorilor minunatei reviste „Rapsodia” în fruntea căreia stau stimaţii domni: Nelu Lazăr, Aurel Domide, Dragoş Lucian Curelea, Ioan Gligor Stopiţă, Vasile Rusu şi Victor Neghină. Sunt basarabeancă şi fosta deportată în Siberia, Margareta Cemârdan-Spânu, despre care a scris în revista „Rapsodia” Nr. 72 şi 73 2010 mult stimata mea pământeancă doamna Elena Miron în articolul său „Vieţi dărâmate”, referindu-se la anumite pasaje din cartea respectivă pe care eu am scris-o cu inima însângerată intitulată „Lupii”, în amintirea vieţii trăite în gulagul siberian, articol pentru care vă

mulţumesc că l-aţi publicat. Redau mai jos impresia poetului Grigore Vieru referitor la această carte: „Nici un roman şi niciun film artistic nu vor fi în stare să redea vreodată calvarul siberian, infernul bolşevic prin care a trecut poporul nostru şi atâtea alte popoare subjugate de satana roşie. Margareta Cemârdan-Spânu este una din victimele criminalului regim stalinist. Iar tragicul ei destin reprezintă imaginea dramei întregii Basarabii. Întâlnim în „Lupii” pagini tulburătoare pe care le putea aşterne pe hârtie numai un suflet ale cărui frumuseţe şi puritatea au fost adânc rănite în copilărie şi adolescenţă. Jilăvindu-mi-s-au ochii şi inima, citind, bunăoară, episodul cu acel mirific măr dulce şi rumen adus de cineva din Basarabia la marginea îngheţată a lumii, în Kurgan, măr pe care nimeni din familie deportată nu îndrăznea să-l consume în dorinţa de a se bucura cât mai îndelung de fermecătoarea mireasmă care le amintea de casa părintească, de ţara din care fuseseră izgoniţi pentru „vina” de-a fi fost nişte buni gospodari şi de-a avea nişte rude peste Prut. Trebuie să ai o inimă de piatră să nu vibrezi cu toată fiinţa lecturând asemenea pagini.” Mai am un oarecare număr de cărţi pe care aş putea să le vând la un preţ destul de modest. Banii obţinuţi s-ar putea să-mi folosească la îmbunătăţirea condiţiilor mele de trai (trăiesc într-o baracă umedă, iar cu cei 46 euro pe lună, pensie, nu sunt suficienţi nici pentru hrană). Amintesc din titlurile volumelor respective: „Lupii” (deportările în Siberia, opresiunile ocupanţilor), „Siberia de Acasă” (mizeria în care trăia poporul după cedarea Basarabiei), „Salvarea sufletului meu” (datini, biserici, mănăstiri, lăcaşuri sfinte din Basarabia), „Dragoste de porumbei” (viaţa animalelor şi păsărilor din preajma oamenilor). Doritorii se pot adresa dumneavoastră, redacţie, cu care voi păstra legătura. Adresa mea este Margareta Cemârdan, str. Sihastrului, nr. 35/2, sector Schinoasa Deal, Chişinău 2028, tel.: 0037322282320. Vă mulţumesc şi vă doresc un an cu sănătate şi bogăţie spirituală.

Margareta Cemârdan-Spânu