FACTORI DETERMINANŢI AI CALITĂŢII VIEŢII

FACTORI DETERMINANŢI AI CALITĂŢII VIEŢII: EDUCAŢIA, RELIGIA, CULTURA, MEDIUL DE

AFACERI, VALORILE SOCIO-UMANE

ARGONAUT 2005

Coodronatori:

AURELIAN BURCU ALEXANDRU BURCU

CENTRUL ARTEMIS Centrul pentru Managementul Calităţii

Vieţii şi Condiţiei Umane

INSTITUTUL HYPERION Institutul Român De Studii Transdisciplinare şi Cercetări în

domeniul Ştiinţei Universale

INSTITUTUL DELPHY Institutul pentru Dezvoltare Umană

şi Comunitară

CUPRINS

1. Introducere

2. Aspecte privind conceptul şi managementul calităţii vieţii – Aurelian Burcu, Alina Oros, Dora Avesalon, Nicoleta Chiş

3. Geneza modernităţii: pilda fiului risipitor - Alexandra & Gabriel Pop

4. Discriminarea femeii în limbaj – Ancuţa Lăcrimioara Chiş

5. Educaţia paideică: model de inginerie a dezvoltării umane – Aurelian Burcu, Alexandru Burcu

6. Structura socială românească între trecut şi viitor – Mihai Cucerzan

7. Ghid practic pentru proiectarea postului şi dezvoltarea resurselor umane – Edit Nemeti

8. Ataşamentul şi separarea: aspecte importante în pregătirea asistenţilor maternali profesionişti – Mihaela Bălaj

9. Cercul Literar de la Sibiu – o lecţie de supravieţuire culturală – Florentina Răcătăianu

10. Abuzuri comise asupra femeilor în Gulagul românesc – Graţian Cormoş

11. Comunicarea non-verbală – Raluca Motoc

12. Alcoolismul – Monica Tempea

13. Religia. Atribut al gândirii? – Emilia Gersak

14. The world of Gondal – Ramona Poenaru

15. La Brosteni – Inessa Baban

16. Cum să învingem teama de eşec – Ruxandra Pestriţu

17. Feminităţi funeste în mitologia greacă mitologia greacă – Adriana Stan

18. La litterature française au moyen age – Carmen Iga, Maria Ciubăncan

19. Aspecte privind astrograma lui Motzart – Alin Pop

20. Dezvoltări fenomenologice în opera lui Camil Petrescu – Codruţa Porcar

21. Dezadaptarea la adolescenţi – Cornelia Crişa

22. Criza dorinţei şi asceza laică în anorexie – Ana Ionesei

23. Aspecte teoretice şi practice privind aplicarea graţierii – Daciana Lavinia Miclea

24. Premise pentru un nou model de incubator de afaceri – Aurelian Burcu, Ştefan Neamţiu, Leontina Moldovan

Trăim într-o lume reactivă… Noi ca oameni petrecem o mare parte din timp reacţionând la stimuli exteriori; aceştia putând fi:comportamentul şefilor, subordonaţolor, colegilor, familiei, prietenilor; reacţionând la acţiunea forţelor care în mod subtil ne modelează gândirea, ne indică ce să mâncăm, cu ce să ne îmbrăcăm, cum să ne petrecem timpul, cum să ne cheltuim banii, cum să ne trăim viaţa. Cea mai mare parte a timpului trăim cum ni se impune, fără măcar să ne dăm seama şi suntem cuprinşi de invidie atunci când citim despre cineva care a sfidat orice convenţie şi a plecat într-o călătorie în jurul lumii, sau şi-a urmat visul şi a reuşit împotriva tuturor vicisitudinilor. Andrew Floyer Acland

CENTRUL ARTEMIS Factori determinanţi ai calităţii vieţii

4

INTRODUCERE

Tratează oamenii ca şi cum ar fi acolo unde ar fi trebuit să ajungă

şi astfel îi ajuţi să devină ceea ce sunt capabili să fie. Goethe

Dezvoltarea continuă a fiinţei umane, la nivelul individual şi colectiv

(social) ne aduce, la începutul noului mileniu, în postura de a putea observa cu mai mare claritate acest curent al evoluţiei ce poartă cu sine şi transformă necontenit tot ce ţine de existenţa noastră umană, deopotrivă interioară şi exterioară. Omul contemporan ajunge astfel în punctul de maturizare a fiinţei sale, în care este în măsură a-şi conştientiza rostul său – şi rosturile lumii în care trăieşte – a-şi asuma condiţia, demnitatea şi responsabilitatea corelative societăţii de care aparţine, dar, mai mult şi mai important decât oricând în istorie, omul contemporan, tot mai intens, devine stăpânul propriului său destin, făurindu-şi o viaţă şi o lume în acord cu dorinţele sale şi cu exigenţele condiţiei specific umane. Astăzi omul trasează propria sa devenire la nivel cosmic şi modelează dezvoltarea liberă a personalităţii sale prezente. Aşa cum arăta Tudor Muşatescu: “omul nu e numai o fiinţă care se naşte, mănâncă, doarme, se înmulţeşte şi moare, ca toate celelalte fiinţe; omul nu e numai o fiinţă care, cu şiretlicuri ori cu brutalitate, călcând şi strivind pe alţii caută să-şi cucerească un loc la ospăţul vieţii. Omul e o fiinţă ce, deşi e uneori mai puţin înarmată pentru izbândă, spre deosebire de toate celelalte vieţuitoare, năzuieşte ca în această oglindă a conştiinţei cu care a fost hărăzit să cuprindă o cât mai mare parte a lumii în care trăieşte – o fiinţă care cu această scânteie de dumnezeire caută să pătrundă bezna de taine şi îndoieli care-l împresoară”.

Pentru că “la intersecţia dintre universul creaţiei umane şi cel al creaţiei naturale se defineşte statutul omului de fiinţă cosmică, supraordonat calităţii sale de fiinţă bio-psiho-socială şi spirituală. Principiul universal al rezonanţei holografice ne sugerează posibilitatea că omul care cunoaşte, creator este, oricând în măsură să surprindă şi să înţeleagă adevăruri tot mai subtile ale existenţei universale, la a căror afirmare contribuie prin propria sa existenţă de fapt. Unitatea ontologică a fiinţei creatoare, manifestată între multiplele nivele ale existenţei sale este singura în măsură să răspundă opţiunii epistemologice de înălţare în grad, de la <<Cosmosul mic>> la <<Existentul Absolut>>care cuprinde în sine tot”. Şi de aceea – continuă autorul citat “un om care crede în existenţa unei ordini universale dacă observă tulburarea unei ordini parţiale [la nivelul societăţii sau a vieţii sale individuale], va căuta să restabilească ordinea parţială în conformitate cu


5

principiile ordinii universale. El nu va fi filosof – căci filosofia se naşte din îndoiala în existenţa unei ordini şi năzuinţa ei de a o construi – ci reformator, pentru care principiile ordinii universale sunt bine stabilite, deci programul său de acţiune e fixat de la început în temeiul acestor principii.” (Traian Stănciulescu)

* Această stare de maturizare a omului contemporan, complexul de

aptitudini, competenţe, abilităţi pe care le are încă din naştere mult mai dezvoltate decât în perioadele anterioare în istoria speciei, această lume care îl solicită necontenit punându-i la încercare întreaga sa capacitate, iscusinţă şi motivaţie pentru supravieţuire, fac din el un adevărat atlet, un campion al existenţei sale proprii. Astăzi, în competiţia vieţii – ca în orice competiţie – omul-atlet contemporan se regăseşte, în faţa probelor, obstacolelor şi încercărilor, absolut singur, bazându-se doar pe sine însuşi, pe ceea ce el este, ceea ce ştie şi ceea ce poate.

Şi la fel ca în orice competiţie, şi în cea a Vieţii, nu există decât două categorii de finalişti: învingătorii şi cei care pierd. Învinge totdeauna acela care, în orice clipă a vieţii lui trăieşte cu rostul împlinit, fiind ceea ce trebuie să fie, făcând ceea ce trebuie să facă, înflorind, rodind şi dăruind lumii şi vieţii prinosul recoltei fiinţei sale intime. Fiindcă numai în Anotimpul Culesului pomul roditor se simte cu rostul împlinit şi numai acum existenţa sa devine cu adevărat Sărbătoarea Bucuriei Vieţii. Iar pentru omul învingător, această sărbătoare se petrece în fiecare moment al existenţei sale.

Învinşi vor fi, de aceea, numai cei ce trec prin viaţă şi prin lume fără să-şi descopere, asume şi manifeste rostul lor ca fiinţe umane.

Dar omul contemporan nu-şi poate permite decât condiţia de învingător. De aceea, el aruncă acum cârjele vechi şi aleargă, pe propriile-i picioare, spre sine însuşi: victoria finală.

Iată de ce în arena vieţii de astăzi, toate instituţiile sociale de odinioară încep a-şi pierde valoarea. Fiindcă omul contemporan are nevoie de un singur lucru: de un Antrenor; de cineva care să-i arate cum, iar apoi să-l lase a se antrena singur; să-l sprijine şi corecteze din când în când, dar mai ales să-i ofere metode, tehnici eficiente prin care să-şi crească, dezvolte şi optimizeze capacităţile proprii şi unice. Omul contemporan are nevoie de cineva care să-l înveţe cum să învingă, iar pentru aceasta nu se dau nici cunoştinţe, nici reţete, ci un singur lucru: arta strategiei: managementul.

Pentru că tot ce are nevoie omul, astăzi mai mult ca oricând, pentru a realiza împlinirea în viaţă şi în lume este să devină managerul propriei sale existenţe.

Iarăşi arta managementului vieţii şi condiţiei sale nu o poate deprinde nici din şcoală, nici din clinicile de terapie, nici numai prin antrenarea pe


6

făgaşul înţelepciunii autentice şi prin transpunerea acesteia în coordonatele vieţii individuale. Cele două instituţii numite, sunt, de fapt, extremele unei realităţi – viaţa socială a omului contemporan – între care acesta îşi trăieşte agonia des-fiinţării.

Căci dacă iniţial Şcoala – în baza celor două mari revoluţii: Revoluţia Iluministă şi Revoluţia Socialistă – avea menirea de a-l ajuta pe om să se descopere pe sine, să se cunoască în profunzimea fiinţei sale şi de asemenea să cunoască universul în care trăieşte spre a se regăsi ca parte constituentă organic a acestuia, conştientizându-şi astfel locul şi rostul personal, astăzi sistemul educaţional a devenit piesă de muzeu: o maşinărie uriaşă, vetustă, ruginită şi mai ales stearpă. Ea nu face decât să intoxice fiinţa umană cu poluţiile sale raţionaliste şi nicidecum să-i ofere un sprijin în dezvoltarea personală pe calea vieţii. Ba mai mult, prin tonele de teorie şi invenţii utopice, inadaptate şi chiar false, ea împiedică omul chiar de la începutul drumului său, ademenindu-l pe căi total greşite. Oferindu-i cele mai fascinante himere despre sine şi despre viaţă, distrăgându-l mereu de la aflarea adevăratei sale identităţi şi îndoctrinându-i toată existenţa sa cu discursuri demagogice şi îndemnuri către cele mai nenaturale scopuri.

De aceea omul de astăzi este total abătut de la natura sa. Aşa cum arăta Rousseau încă de acum două veacuri: “nu mai găsim în sufletul omenesc fiinţa care se poartă întotdeauna după principii certe şi invariabile, nu mai găsim cereasca şi majestuoasa simplitate pe care i-a imprimat-o Creatorul lui, ci contrastul diform între pasiunea care crede că raţionează şi intelectul în delir”.

Omul de astăzi este o maşinărie inventată de o societate bolnavă; o maşinărie sinistră. Şi atunci a fost absolut firesc să apară clinicile de terapie. Ca cea mai mare şi puternică dovadă a monstruozităţii lumii în care trăim. Căci sănătatea oricărui organism – deci şi a celui social – se raportează la numărul celulelor sale bolnave, a celor ce necesită reparaţii uneori capitale.

* Dar Omul contemporan vrea să pună capăt acestei agonii. El

pregăteşte ceea ce Rogers numea „revoluţia liniştită”. Omul contemporan îşi vrea înapoi viaţa şi identitatea furate de lume; îşi vrea înapoi devenirea personală şi împlinirea de sine, răpite de către Societate.

Omul contemporan este un supravieţuitor. Singur, în 6 miliarde de exemplare. Tot ce i-a rămas este visul, speranţa şi voinţa crescută în lunga încrâncenare cu lumea. Acestea sunt armele lui pentru cea de-a treia revoluţie: regăsirea de sine.

* Tot ceea ce-i mai necesită omului contemporan este un cadru, un loc,

cineva de la care să înveţe managementul vieţii sale personale. Şi, poate,


7

să-l sprijine din când în când, până deprinde complet această tehnică şi să-l îndrume uneori atunci când riscă să se abată prea mult de la „calea de mijloc”. Pentru că managementul vieţii personale nu este o reţetă şi nici o tehnologie; reprezintă o artă ce valorifică potenţele şi abilităţile creatoare ale înfăptuitorului ei. De aceea şi fiecare traseu, fiecare destin vor fi absolut unice, ele transpunând în lumea obiectivă unicitatea creatoare a artistului, iscusinţa, deprinderile şi talentul său de a întrebuinţa forţele fiinţei sale şi forţele naturii, în combinaţii originale, toate conlucrând la edificarea templului existenţei sale în lume şi viaţă.

* Având în vedere că, în momentul actual omenirea are un bagaj extrem de

valoros în materie de cunoaştere şi înţelepciune – din păcate insuficient cunoscut şi tocmai de aceea prea puţin aplicat – volumul de faţă se constituie totodată şi într-un îndrumar, deschizător de viziune spre înţelegerea la un nivel superior a necesităţii utilizării acestui bagaj, prin revenirea la textele fundamentale ale umanităţii din ultimele 4-5 mii de ani, prin transpunerea acelor cunoştinţe în forme noi, adoptate şi proprii satisfacerii necesităţilor de progres ale omului contemporan şi lumii prezente.

Considerând impropriu a discuta aici progresul istoric al conceptelor prezentate, cât şi fundamentarea lor în realitatea practică, facem trimitere la acei autori şi acele cărţi care, la diverse momente în devenirea lumii au realizat aceste lucruri. Ele se racordează la înţelepciunea universală şi costituie farurile călăuzitoare ale fiecărei civilizaţii istorice, în demersul acesteia de a sprijini (potrivit necesităţilor specifice) împlinirea de sine a omului în viaţă şi în lume. Chiar dacă astăzi ele poposesc în anticariate şi biblioteci prăfuite de uzul ignoranţei umane, în goana după consumul mateirei şi energiei, credem că va veni o zi în care vor fi din nou scoase la lumină şi puse în faţa lumii spre a o îndruma către orizonturile noii sale deveniri. Până autnci ele se lasă descoperite numai omului; lumea încă rămâne un agent profan şi porfanator.

De aceea lăsăm posibilitatea cititorului de a avea acces direct la informaţiile cuprinse în respectivele volume (căutându-le şi descoperindu-le prin efort şi credinţă personală), precum şi libertatea (şi totodată datoria!) de a le trece prin filtrul propriei personalităţi, de a recepta în spiritul propriei sale fiinţe ceea ce îi este necesar şi folositor aici şi acum, dar mai ales de a putea, potrivit capacităţii de înţelegere şi pătrundere personală, să integreze aceste aspecte în sistemul propriu de orientare în viaţă şi în lume.

Căci fiecare lucru ce ne întâmpină pe drumul Vieţii are menirea de a preda o lecţie, de a transmite un mesaj Călătorului. Şi, deşi, mesajul este acelaşi (ţinând de condiţia existenţială şi unică a respectivului lucru) el se exprimă prin


8

mii de voci în mii de feluri, câte unul pentru specificul, înţelesul, necesitatea şi unicitatea fiecărui Călător în parte.

„E rău – zicea Platon – să nu cunoşti nimic. Dar cu mult mai rău este să ştii multe lucruri, însă prost înţelese şi greşit învăţate.” Căci ele devin cele mai ademenitoare capcane şi căi sigure spre rătăcirea drumului [propriu şi] drept, ducând în final la pierderea sensului vieţii şi a rostului propriu.

De aceea rugăm cititorul să nu privească în grabă informaţiile şi toate lucrurile ce-i ies în Cale, ci aplecându-se profund asupra lor să le supună unei analize atente, reflexive şi introspective; să mediteze asupra sensurilor mesajelor, asupra locului pe care ar putea să-l ocupe în sistemul propriu de valori, asupra rostului şi utilităţii pe care o au în viaţa personală. Pentru că nimic nu este întâmplător şi tot ceea ce ni se dă este cel mai necesar lucru pentru progresul la momentul respectiv.

Să nu ne irosim timpul dedicat minunatei experienţe a Faptului de a Fi, căutând adevăruri absolute ori legi imuabile. Totul este în continuă transformare la nivel cosmic. Astfel încât adevărul, legile, valorile, principiile, obiectivele, noi înşine, nu suntem decât perspective ce se schimbă cu fiecare pas realizat mai departe pe drumul progresului nostru individual. Ele se înfăţişează fiecăruia într-un chip anume şi secret; numai fiinţa lui cea mai profundă îl poate cunoaşte – şi nimeni altcineva. Dar acest chip în fiecare zi, cu fiecare pas, se schimbă, se transfigurează. Trebuie deci, ca înainte de orice altceva să învăţăm – nu atât a cunoaşte – cât a re-cunoaşte, mereu, clipă de clipă, chipurile adevărurilor absolut individuale, care ne luminează calea personală aducându-ne spre noi orizonturi, pe noi trepte de emancipare şi progres.

De aceea înainte de a căuta valori adevărate în sine, să descoperim şi urmăm valori utile şi necesare dezvoltării fiinţei noastre: acum şi mereu, la fiecare pas, pretutindeni pe unde trece Drumul Vieţii Personale.

* Volumul de faţă ridică dezbaterii publice anumite aspecte esenţiale –

credem noi – ale realităţii ce defineşte calitatea vieţii, deopotrivă umane şi comunitare. Desigur la o primă impresie, problemele prezentate pot părea “binecunoscute” şi, desigur, re-cunoscute de toată lumea. Dar să nu uităm că, pe de o parte a re-cunoşte şi a cunoşte sunt lucruri cu totul diferite; iar pe de alta chiar simplul fapt al diagnosticării şi înţelegerii aspectelor definitorii pentru satisfacerea trebuinţelor umane, nu înseamnă că ele au şi fost actualizate în acest fel. De aceea mesajul trimis de autorii prezentului volum se constituie şi într-un semnal de alarmă, urmat imediat de disponibilitatea arătată în acest fel de a converti vorbele în fapte şi conceptele în realităţi palpabile, deopotrivă utile omului şi comunităţii.


9

Deşi ne-am declarat dintotdeauna împotriva articolelor scrise de dragul conferinţleor şi înălţimii tribunelor – câteva zeci de pagini de “vorbe desenate” nu rezolvă probleme ale omenirii – şi am luat mereu atitudine în vederea trecerii de la cuvinte (simple sintagme sonore) la fapte practice, utile şi dezinteresate, aşa cum era poate firesc (e grav de constatat o astfel de realitate) pentru societatea românească, din păcate, deopotrivă şi în egală măsură instituţiile şi cetăţenii (individual sau în organizaţii ale societăţii civile) se pare că nu au reuşit să parcurgă evoluţia de la stadiul primar al individualizamului egocentric (personal sau de trib) la cel a individualităţii puse în serviciul unor perspective mai înalte privind dezvoltarea comunitară.

În România încă nu s-a reuşit a se înţelege că omul nu poate progresa decât în sânul unei comunităţi; că valorile de bază ale libertăţii capitaliste implică deopotrivă responsabilităţi şi fapte practice pe măsură; că înseşi aceste valori s-au născut din reforma religiei continentale, care a amintit omului statutul şi condiţia sa specifică: aceea de trimis al Divinităţii pentru ca în această lume, să alăture propriile competenţe şi eforturi celorlalţi semeni ai săi, astfel ca împreună să poată aduce pe pământ mult promisul eden pe care numai populaţiile primitive îl mai cerşesc de la înaltul cerurilor.

Totuşi am considerat că a sosit momentul ca – deşi trăim înconjuraţi de această ambianţă socială refractară progresului şi profund egocentrică – să arătăm că există şi altfel de oameni, că dincolo de demagogiile politice, marketingul comercial şi campaniile mediatice, românii de astăzi (europenii de mâine) ştiu cum şi sunt dispuşi să participe la ridicarea nivelului de calitate a vieţii individuale şi comunitare prin acţiuni concrete.

Mesajul acestui volum se doreşte şi o chemare la unirea eforturilor, la sprijin reciproc şi consecvent; unii au cunoştinţele, alţii experienţa, alţii resursele financiare sau materiale; mulţi pot deţine pârghii logistice semnificative. Dar cel mai important dintre toate ingredientele progresului este – credem noi – disponibilitatea sinceră de a acţiona, de a pune în lucru propriile vaori în folosul tuturor.

Am dorit totodată să arătăm că această deschidere spre dimensiunea evolutivă a proceselor sociale nu ţine nici de nivelul de pregătire profesională, nici de epoca istorică în care s-a format aceasta, nici măcar de vârstă, sex, religie, apartenenţă etnică sau grupuri sociale. Dorinţa de progres, nevoia de evoluţie personală şi de dezvoltare comunitară reprezintă aspecte native ale fiinţei umane, poate mai importante decât hrănirea sau reproducerea, dar cu siguranţă mult mai puţin luate în considerare.

Este nevoie în primul rând de sinceritatea fiecăruia în faţa propriei conştiinţe în a recunoaşte aceasta; apoi este imperios necesară trezirea la realitate, ieşirea de sub imperiul “vieţii de consum” (al cărui de fapt, singur consum este fiinţa umană în sine). Şi nu în ultimul rând este nevoie de


10

curajul de a chema la transformare, într-o societate în care toţi şi toate sunt – prin sedimentele istoriei – statornicite în imobilitate. Am spus transformare pentru că reforma nu poate fi aplicată decât la societăţi funcţionale; nu poţi peteci o haină putredă; trebuie schimbată în primul rând stofa. Acest lucru dorim în să-l subliniem cu prioritate. Reconstrucţia pe temelii viciate – şi să nu uităm că singura temelie a oricărei societăţi sunt oamenii – nu poate duce decât spre dezastrul prăbuşirii întregului edificiu social în cea mai gravă mocirlă existenţială: lipsa de valoare, de virtute, de acţiune – în fond de proprie existenţă. Este situaţia în care se află populaţia spaţiului românesc de un deceniu şi jumătate; oamenii au împrumutat corpul ruinelor în timp ce sufletul celor mai mulţi bântuie undeva între infernul disperării şi somnul ultim al des-fiinţării.

Pe de altă parte însă, aşa cum recunoştea Maryleen Ferguson: “nimeni nu se poate schimba din afară; fiecare stă de pază la o uşă a sufletului său care nu se poate deschide decât pe dinăuntru”. Această lege este deopotrivă aplicabilă omului şi societăţii (în fapt un suflet colectiv). Iată de ce considerăm că “integrarea în Uniune” ne poate ajuta tot atât de mult cât şi “integrarea în Absolut”! Nu ajutorul venit din afară – bani, bunuri, tehnologii, pieţe, locuri de muncă etc – ne poate sprijini să progresăm ca indivizi şi ca societate, ci numai calitatea oamenilor către care se îndreaptă toate aceste resurse. Calitatea vieţii nu are nimic de-a face cu volumul sau cantitatea resurselor – materiale, culturale, spirituale etc – posedate, ci în primul rând cu managementul acestora, fapt ce nu se poate realiza decât de către oameni pregătiţi în acest sens să fie ei înşişi în primul rând valori umane de interes comunitar.

Civilizaţia chineză din vechime (de la care societăţile umane actuale vor avea multe de învăţat pentru viitorul devenirii lor) considera că universul, statul, familia, viaţa personală se conduc după aceleaşi mari principii ale ordinii cosmice. Tradus în limbajul nostru occidental, am putea spune că nu poţi fi un bun administrator al treburilor ţării şi comunităţii dacă nu eşti în egală măsură un bun părite, un om virtuos şi o persoană în procesul dezvoltării de sine.

Nu este nevoie de sfinţi pentru a face ca societatea şi cetăţeanul să progreseze spre o viaţă şi o condiţie superioară; dar se cer oameni cu roluri sociale (şi fiecare are un rol, oricât de scurt) care aspiră şi trudesc pentru desăvârşirea lor ca fiinţe.

Prezentul volum este un manifest şi un omagiu adresat acestor Oameni!

Coordonatorii


11

Avem nevoie de o nouă gnoză universală, care să ofere o viziune unificatoare a ştiinţei, religiei şi filosofiei, capabilă să producă necesara reconciliere dintre minte şi inimă, înnoind în întregime sensul şi perspectivele vieţii umane, o viziune la care omul poate accede printr-o profundă căutare interioară a divinului, a sursei unice, absolute de coştiinţă-materie-energie, trecând printr-o completă metamorfoză a fiinţei. O gnoză care să insiste asupra unităţii lumilor dincolo de aparenta lor multiplicitate, fiecare fiind supusă unui set de legi care-i menţine armonia dinamică, asupra succesiunii infinite a unviersurilor, într-un proces de evoluţie progresivă a coştiinţei, o înţelegere capabilă să vindece rupturile istoriei şi să trezească în oameni sensul aventurii lor planetare, într-o perioadă ce ameninţă să devină dramatică. Iar sensul nu poate fi decât regăsirea şi recunoaşterea în toate cele, în primul rând în sufletele noastre individuale, a Principiului Divin, Etern, Omniprezent, Nelimitat, Imuabil. Tiberiu Brăileanu


12

ASPECTE PRIVIND

CONCEPTUL ŞI MANAGEMENTUL CALITĂŢII VIEŢII

Omul şi muntele se aseamănă, dar cu deosebirea că prin munţii săi pământul încearcă să se ridice la cer,

pe când prin oameni, cerul coboară pe pământ. William Shakespeare

1. Aspecte introductive

Toate sistemele vii, inclusiv omul, există şi evoluează datorită schimburilor permanente şi specifice cu mediul înconjurător. Prin mediu înconjurător definim complexitatea de forţe care aparţin următoarelor dimensiuni: cosmos, natură-ecosistem (incluzând în afară de fiinţele vii factorii abiotici: energii, materie, procese etc), societate (societatea sau biosul, prin aceasta înţelegând deopotrivă societatea formată din membrii aceleiaşi specii, cât şi cea compusă din convieţuirea simbiotică a membrilor mai multor specii). În acest sens vom folosi pentru ultimul tip de societate conceptul de comunitate. Prin conceptul de schimburi specifice înţelegem transferurile între specii şi mediul abiotic, precum şi între membrii diverselor specii, potrivit cu necesităţile particulare derivate din compelxitatea şi gradul de evoluţie al fiecărei specii.

Obiectul transferurilor (schimburilor) între fiinţe îl constituie resursele, adică acele esenţe (substanţe, conţinuturi) prin care sunt satisfăcute trebuinţele naturale, conform regulilor grilei piramidale∗. În conceptul universal de resurse includem deopotrivă suporturile materiale şi energetice, cât şi conţinuturile acestor suporturi. Desigur deocamdată este destul de dificil pentru “instrumentele” de măsură ale ştiinţei oficiale să înregistreze (opereze) diferenţa dintre (de ex.) suportul astral al unui sentiment şi conţinutul afectiv (de afectivitate) al acestuia, sau dintre substanţa mentală purtătoare a unui gând şi gradul/nivelul (amplitudinea) de evoluţie (“morală”, cauzală sau pur şi simplu “intelectuală”) a lui. Motivul se datorează şi faptului că obiectul investigaţiei ţine de nivele superioare de organizare a realităţii, pe când instrumentele tehnologice de măsură de care dispune omenirea în prezent aparţin dimensiunii materiei fizice şi celei energetice.

Toate fiinţele reprezintă sisteme deschise, adică având deopotrivă necesităţi de a dărui, cât şi de a primi resurse. Atât specificul resurselor, cât şi modalităţile sub care se realizează cele două acte definitorii ale schimbului (primirea şi dăruirea) ţin de doi factori determinanţi şi concomitenţi: ∗ Pentru detalii recomandăm a se vedea A. Burcu Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Fundaţia Mercur, 2002


13

• necesităţile interne ale fiinţei (în funcţie de specie, grad de individualizare, nivel de evoluţie, trebuinţele personale etc)

• necesităţile extene ale ecosistemului Prin legile naturale care gestionează progresul general în lumea vie,

aceste necesităţi se află totdeauna în echilibru. Dacă am privi natura ca o vastă scenă, am putea observa că există un regizor (sau un întreg aparat regizoral) care ştie când, pe cine, unde, cum, cu ce (şi aşa mai departe) să trimită pe scenă pentru ca piesa să decurgă în mod corespunzător, după cerinţele progresului şi dezvoltării continue (aspect dealtfel recunoscut şi aplicat de toate marile civilizaţii ale omenirii, mai puţin cea tehnologică actuală). Acest principiu este pe deplin valabil atât în lumea naturii (şi a universului, desigur, dar nu face obiectul studiului nostru), cât şi în societatea umană şi satisface necesitatea universală privind dezvoltare plenară a speciilor şi fiinţelor.

În baza acestui principiu şi cu aplicare la societatea umană, vom înţelege că rolurile şi actorii sociali sunt astfel aleşi încât fiecare fiinţă umană să poată beneficia de optimul de resurse necesare bunei sale evoluţii (dezvoltări individuale), sens şi motiv pentru care, per ansamblu, întreaga regie socială să îndeplinească deopotrivă următoarele funcţiuni:

• să permită existenţa necesarului de resurse pentru fiecare fiinţă umană, potrivit cerinţelor sale particulare de bună dezvoltare, atât ca persoană cât şi ca fiinţă (adică să poată îndeplini misiunea sa existenţială proprie condiţiei sale umane)

• să realizeze schimbul (transferul) corespunzător (optim) între producători şi consumatorii de resurse

• să gestioneze resursele în acord cu principiile progresului (ex. motivaţia persoanei umane de a face se poate naşte fie din satisfacerea unei anumite trebuinţe şi astfel deschiderea perspectivei spre accesarea celei superioare, fie din lipsa satisfacerii, prin efortul de a realiza acest lucru)

Pentru ca o anumită fiinţă să “intre în joc”, adică să participe la procesele dezvoltării (progresului universal), are nevoie de motivaţii. Motivaţiile determină/nasc scopuri, iar scopurile produc (concep) mijloace. Mijloacele accesează resursele, iar acestea duc la satisfacerea trebuinţelor.

La nivelul majorităţii speciilor, procesul evoluţiei (motivarea) se realizează prin intermediul forţelor interne inconştiente (instinctuale) coordonate de ceea ce noi am numit Modelatorii Evoluţiei, sau în vechil limbaj, spiritul speciei∗. În specia umană motivaţiile devin conştiente, adică ∗ Am preferat noţiunea plurală de Modelatori ai Evoluţiei, întrucât este vorba de o serie întreagă de forţe (şi fiinţe) care veghează şi acţionează din alte dimensiuni transcendente


14

dobândesc statul de scopuri propriu-zise iar la un rang superior idealuri. La celelalte specii mobilurile motivaţionale sunt suficiente (lor li se adaugă de fapt un complex de forţe străine acestora, care acţionează dintr-o altă dimensiune, dar pe care fiinţle la aceste nivele le resimt ca şi cum ar veni din interiorul lor; sub o altă formulă de exprimare des uzitată în secolul XIX am putea spune că în fiinţă acţionează spiritul speciei).

În cazul omului, însă, mobilul principal al progresului îl constituie o combinaţie de factori mai amplă: cee ce noi am numit Împlinirea de Sine şi care presupune ca modalitate de realizare următoarea ecuaţie ce va fi explicitată mai jos: IS = 3 ME + 9TF + 4 DV + Ni + Am

Împlinirea de sine reprezintă o stare superioară de vibraţie a Conştiinţei în armonie cu Ordinea Universală si ea se realizează numai atunci când fiinţa umană îşi îndeplineşte sarcinile/misiunile existenţiale asumându-şi rolul ce l-a primit în marea regie a vieţii şi conştientizându-şi rostul ca parte într-o piesă deopotrivă socială şi cosmică, ce trebuie jucată. Totodată, având o structură psihică devenită complexă prin mecanismele evoluţiei socio-istorice, omul actual are nevoie de o varietate întreagă de satisfacţii, pentru fiecare dintre ungherele sufletului său. De aceea împlinirea de sine presupune plenitudinea de satisfacţii prin care se acoperă trebuinţele individuale ale fiecărei componente interne a psihicului uman; şi deopotrivă ale tuturor.

În ecuaţia dată, factorii arătaţi au următoarele semnificaţii: - (3ME) este factorul definitoriu pentru misiunea existenţială potrivit condiţiei sale specific umane. Omul contemporan are în această lume o întreită îndatorire: 1. de a se perfecţiona pe sine dând curs dezideratului evoluţiei cosmice a tuturor formelor de viaţă; 2. de a sprijini celelalte fiinţe (din regnul uman sau alte regnuri) coparticipante la simbioza planetară, în procesele propriei lor dezvoltări şi 3. de a juca rolul scenic primit în această lume, în realitatea socială, prin programul destinului indiviudal şi cu sprijinul forţelor divine. - (Ni) reprezintă natura individuală a fiinţei umane, adică acea structură internă a sistemului psihic ce conţine toate elementele particulare şi definitorii pentru identitatea individuală a unei anumite fiinţe. Dând curs în mediul exterior naturii sale individuale, fiinţa umană se simte nu numai autentic liberă, ci plenar actualizată, sau cum am spune mai simplu: împlinită. În esenţă pentru oricare dintre fiinţele vii, indiferent de specie, împlinirea condiţiei lor existenţiale se realizează prin exprimarea plenară în lumii materiale, pentru ca fiecare specie să evolueze potrivit cu necesităţile optime deopotrivă ale naturii acelei specii cât şi ale ecosisteului din care face parte integrantă.


15

mediu a naturii individuale; numai pentru om însă împlinirea acestei condiţii ţine, aşa cum am văzut şi de realizarea conştientă a unei anumite misiuni existenţiale. - (9TF) indică cele 9 categorii de trebuinţe fundamentale activate (din totalul de 12) ale grilei piramidale Maslow-Delphy: 1-fiziologice, 2-de siguranţă, 3-ambientale, 4-sociale, 5-de cunoaştere, 6-de valorizare personală, 7-de creaţie, 8-de identitate personală şi respectiv 9-spirituale. Grila piramidală a trebuinţelor fundamentale acţionează în fapt ca un catalizator şi totodată filtru al resurselor necesare unei anumite fiinţe, la un moment dat şi în fiecare moment al existenţei sale. - (Am) adaptarea al mediu, este factorul managerial care garantează accesul la resursele necesare prin deprinderea şi adoptarea modalităţilor/ strategiilor celor mai eficiente de existenţă în limitele unei realităţi anume la un moment dat (practic un mediu existenţial) şi de “vânătoare” a resurselor (găsirea modalităţilor de acces spre aceste resurse, prin multitudinea de obstacole, de blocaje etc). (Am) este factorul de navigaţie, de management eficient. - 4DV reprezintă cele 4 dimensiuni ale vieţii fiinţei umane în lume. Omul contemporan este o fiinţă de o deosebită complexitate; pentru creştere şi dezvoltare (ca fiinţă şi ca persoană) el are nevoie de o multitudine de resurse, care trebuie să fie specifice (adaptate) nu numai cantitativ, ci şi calitativ, adică să provină din anumite dimensiuni ale existenţei. Aceste 4 mari dimensiuni sunt următoarele:

a) viaţa materială: - cuprinzând raporturile şi acţiunile fiinţei umane ce tind spre actualizarea trebuinţelor primare, în special (cele fiziologice, de siguranţă şi ambientale), precum şi cele ce depăşesc strict aceste nevoi, urcând şi spre altele, superioare, dar păstrând, cu toate acestea o legătură fermă cu ceea ce numim în mod comun: materie, energie, resorturi fiziologice. Astfel, aici vor fi incluse capitolele vieţii vizând, spre exemplu achiziţiile de bunuri (case, maşini, instrumente, obiecte etc.); investiţiile; afacerile; profesiunea şi locul de muncă; tot ceea ce ţine de avere şi proprietate, de folosinţa şi utilizarea „energiei”, în sensul ei generic: acela de resursă exterioară care întreţine, perpetuează şi îmbunătăţeşte existenţa individului, a grupurilor (popoare, triburi, formaţiuni de interese etc.) sau speciilor. b) viaţa socială: - cuprinde toate aspectele prin care omul se raportează la mediul în care trăieşte, precum şi la fiinţele conlocuitoare ale acestuia. Vizează în special satisfacerea Trebuinţelor de pe nivele 4,5 şi 6, adică acelea de sociabilitate, comuniune, de a dărui şi primi afecţiune, de integrare şi apartenenţă, de comunicare, de investigare, descoperire şi cunoaştere, de libertate şi orizont, de valorizare proprie şi demnitate/ stimă de sine, de statut şi valoare socială etc.


16

Desigur vor fi incluse aici, deci, acele capitole ale vieţii unei persoane ce se referă la raporturile de filiaţie şi rudenie, raporturile de cuplu şi familie, raporturile de muncă, cele de grup; cele ce ţin de conjuncturi şi cerinţe sociale (profesiuni şi demnităţi publice, războaie ori conflicte, schimburi culturale, manifestări de orice natură publică etc.).

Tot la capitalul vieţii sociale se încadrează şi opiniile, credinţele, optica individuală asupra vieţii, curentele, doctrinele, ritualurile şi practicile (nu doar religioase) pe care persoana umană le împărtăşeşte, indiferent că le exteriorizează/ manifestă public într-o măsură mai mare ori mai mică.

c) viaţa privată: - cuprinde toate aspectele (trăiri, gânduri, acţiuni, fenomene, intreprinderi etc.) prin care fiinţa umană se raportează la sine înseşi, spre a se descoperi şi cunoaşte, spre a găsi adevărata sa identitate şi măsură, precum şi locul şi rostul său în univers, deopotrivă cu sensul întregii Existenţe, a tot ceea ce întâlneşte în viaţa sa.

La acest capitol întâlnim toate frământările omului în căutarea rosturilor existente universale şi, în cadrul acesteia, a celei personale.

Căci cea mai mare trebuinţă a fiinţei umane actuale este aceea de a avea o „axis mundi”, o ordine a cosmosului propriu organizată după principii care să-i permită deopotrivă atingerea unei stări de bine atât în interiorul acestui cosmos personal, cât şi atunci când iese şi îl raportează pe acesta la o Ordine mai mare – societate, natură, spirit - la Cosmosul ce cuprinde în sine totul.

d) viaţa spirituală: - reflectă raporturile fiinţei umane cu sensurile profunde ale realităţii prezente, cu ceea ce stă în spatele lucrurilor şi face posibilă existenţa şi manifestarea a toate câte sunt: Marea Fiinţă, indiferent cum ar fi ea denumită într-un limbaj sau altul (Fiinţa Primă, Zeus, Dumnezeu, Allah, Isis etc.). Pentru că limbajul nu ne poate spune nimic despre Aceasta; el nu poate decât să îndrepte privirea sufletului uman spre a o percepe singur, întocmai precum degetul ce arată spre lună serveşte doar ca indicator, fără a comunica ceva despre obiectul arătat.

Raportul cu Marea Fiinţă se trăieşte de către fiecare făptură umană în profunzimea cea mai adâncă a sufletului său şi se experimentează clipă de clipă în multitudinea realităţilor ce o înconjoară. Căci fiecare lucru, fiecare formă de viaţă particulară, fiecare fiinţă este în întregime pătrunsă de Fiinţa Fiinţelor. 2. Noţiuni centrale şi aspecte definitorii privind calitatea vieţii

Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), calitatea vieţii depinde de: calitatea mediului înconjurător (CMI), de calitatea mediului


17

comunitar (CMC) şi de respectarea tuturor cerinţelor definitorii pentru condiţia umană (CU).. (Prescurtările ne aparţin fiind utile în continuare)

Dar să vedem, pe rând, fiecare dintre aceste concepte ce câmp de acoperire şi semnificaţii poate cuprinde.

Calitatea reprezintă caracterul unui lucru prin care acesta satisface în mod specific şi adaptat cerinţele absolut particulare ale utilizatorului.

Viaţa este totalitatea necesităţilor şi cerinţelor ce trebuie îndeplinite pentru ca natura individuală a unei anumite fiinţe să se poată exprima plenar în mediul său specific de existenţă conform condiţiei cosmice şi ecologice proprii acelei specii. Am văzut însă că pentru fiinţa umană, exprimarea plenară a naturii sale individuale se realizează printr-un proces mult mai complex decât cel întâlnit la celelalte specii, proces ce presupune intervenţia unei serii întregi de factori şi condiţii, toate acestea incluse în noţiunea fundamentală a împlinirii de sine.Condiţia umană. Condiţia umană reprezintă manifestarea plenară a fiinţei umane (FU) în cadrul societăţii şi totodată satisfacerea integrală a statutului de fiinţă cosmică, natural-ecologică (şi biologică), individual-unică, socială, cultural-istorică. Aşadar condiţia umană reprezintă, chiar statutul de fiinţă cu atributele de mai sus, indiferent că este sau nu recunoscut şi respectat de către societate la un moment dat istoric. Condiţia umană este un dat de la natură, faţă de care societatea poate avea numai două atitudini: nerecunoaştera ei (ceea ce s-a întâmplat cel mai adesea în istorie, pentru diverse categorii sociale) şi respectiv recunoaşterea, respectarea şi sprijinirea exprimării plenare de către fiinţa umană a condiţiei sale natural-existenţiale1.

Calitatea vieţii, în aceste condiţii, reprezintă aptitudinea unui mediu existenţial de a oferi unei fiinţe posibilitatea realizării împlinirii de sine.

Pentru fiinţa umană însă acest concept suportă două conotaţii, derivate din specificul aparte al acesteia. Spre deosebire de reprezentanţii tuturor celorlalte specii care depind fundamental în existenţa lor de mediul de existenţă extern şi de resursele acestuia, fiinţa umană în schimb, pe parcursul evoluţiei sale dobândeşte grade tot mai înalte de emancipare de sub tutela factorilor externi. Prin condiţia sa cosmică – aceea ce creator de realităţi – fiinţa umană participă la două procese concomitente de transformare a mediului existenţial: primul vizează modificările realizate asupra şi în mediul exterior, iar cel de-al doilea posibilitatea ca fiinţa umană să edifice un alt tip de mediu, de data aceasta itnerior, în realitatea sa subiectivă, aparţinătoare propriului sistem psihic. În felul acesta omul descoperă misiunea sa de bază specifică propriei condiţii: aceea de a deveni 1 Pentru detalii recompadăm a se vedea şi A. Burcu Fundamentele consilierii în managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane, Ed Mega, 2004


18

propriul său creator, adică, altfel exprimat, de a participa activ, conţtient prin forţe prorii la modelarea devenirii individuale, în acord cu procesle evoluţiei vieţii la nivel cosmic. Iată de ce, pe măsură ce fiinţa umană (atât ca individ, cât şi ca specie) urcă pe trepte tot mai înalte ale dezvoltării, dependenţa sa de mediul extern şi de resursele acestuia se reduce progresiv, necesarul existenţial în materie fiind acoperit de realităţile pe care fiinţa umană le structurează în interiorul ei şi de resursele ce astfel reuşeşte a le produce ea înseşi în aceste realităţi interioare.

Iată de ce vom observa că având două medii existenţiale complementare din care poate obţine resursele necesare progresului ca fiinţă, şi cum nici una dintre acestea nu poate fi exclusiv la stadiul actual al dezvoltării speciei umane, rezultă că indicele împlinirii de sine, calitatea vieţii umane, aşadar, va depinde de factorii definitorii pentru ambele aceste realităţi. Marele avantaj, însă, constă în faptul că fiinţa umană poate crea reţete personale de combinare a factorilor, în funcţie de posibilităţile reale de obţinere a resurselor: fie din mediul exterior, fie din cel interior. În acest sens, de fiecare dată când un anumit tip de resursă existenţială nu se poate procura din mediul extern vom înţelege că fiinţa umană are capacitatea de a o produce în meidul său intern, în propriul său sistem psihic.

Pe de altă parte vom observa că aptitudinea unui mediu existenţial exterior de a oferi unei anumite fiinţe umane deopotrivă posibilitatea manifestării plenare a naturii sale individuale precum şi optimul necesar de resure, este una abstractă. Practic este în primul rând necesar ca fiinţa umană să fie ea înseşi capabilă de a identifica şi accesa aceste resurse. Din acest punct de vedere, există din nou o diferenţă fundamentală între om şi celelalte fiinţe. Acestea din urmă se nasc practic cu această capacitate precum şi cu aproape toate aptitudinile (şi cea mai mare parte din cunoştinţele) necesare procurării acestor resurse. Pentru celelalte fiinţe, cunoştinţele sunt un dat al speciei care se transmite fiecărui membru, un fel de memorie colectivă la un nivel superior de dezvoltare, numită instinct. Tot ce mai are de făcut fiecare individ, o dată ce s-a născut în mediul existenţial, este să treacă în revistă, să dezvolte şi apoi să menţină mereu în formă aceste abilităţi naturale de procurare a resurselor.

În cazul fiinţei umane, din nou datorită condiţiei sale specifice, aceea de modelator activ al propriei deveniri, acest sprijin natural al instinctului nu funcţionează. Practic fiecare om, în baza libertăţii sale (fără de care nici nu am putea vorbi de participare prin forţe proprii la evouţia individuală), are opţiunea şi îndatorirea de a învăţa de la zero toate aspectele necesare adaptării la mediul existenţial în vederea procurării resurselor. În plus, fiinţa umană va fi necesar să înveţe şi procesele de structurare a mediului intern şi de producere a resurselor personale, aspect denumit autodezvoltare. Pe lângă


19

toate acestea, libertatea umană definitorie, creează şi posibilitatea ca omul să trăiască în medii externe artificial modelate, adică transformate prin intervenţia proprie. În aceste condiţii, fiecare fiinţă umană nou născută va trebui să înveţe şi despre procesele de organizare şi funcţionare a acestor medii astfel modelate, pentru a avea şanse deopotrivă de procurare a resurselor, precum şi de exprimare a naturii individuale.

Dacă la celelalte fiinţe exprimarea propriei naturi (a speciei) se realizează spontan, fără efort din partea individului, în cazul fiinţei umane ea necesită deopotrivă un efort semnificativ de autodescoperire (omul trebuie să se cunoscă mai întâi pe sine însuşi), de identificare a habitatelor din mediul exterior care îi oferă cea mai amplă posibilitate de manifestare, de evitare a pericolelor şi înlăturare a obstacolelor ce pot bloca exprimare propriei naturi şi aşa mai departe. Practic omul şi lumea (ceilalţi semeni, singurele fiinţe ce pot interveni în modelarea mediului existenţial) se află într-o continuă interacţiune: lumea schimbă mereu mediul prin existenţa şi manifestarea ei, iar omul trebuie să identifice mereu noi strategii de orientare în condiţiile acum scimbate. Practic, societatea umană (şi nu mediul natural, pentru celelalte fiinţe) este o junglă, un haos relativ (îmblânzit de anumite convenţii stabilite prin evoluţia istorică) în care fiecare fiinţă umană trebuie să-şi găsească aproape singură locul cel mai propice supravieţuirii, dezvoltării şi optimei împliniri personale. În aceste condiţii se justifică necesitatea unui sistem care să-i permită fiecărei fiinţe umane intersate, să deprindă arta de a reuşi, sau exprimat în termeni ştiinţifici, managementul eficient al calităţii vieţii individuale.

Am definit anterior opţiunea noastră prentru conceptul de comunitate, sau mediu comunitar aşa cum este precizată sintagma în definiţia OMS, aici urmând numai a ne reaminti că, întrucât fiinţa umană este parte a unui ecosistem planetar complex, este necesar a include în conceptul de comunitate deopotrivă fiinţele, procesele şi mecanismele exterioare ecosistemului social. Astfel încât considerăm că definiţia în discuţie se structurează în jurul următoarelor ecuaţii:

• CV = CU + CMC + CMI pe care o putem numi şi ecuaţia standard a procesului privind calitatea vieţii (unde semnificaţia factorilor este următoarea: CV – calitatea veiţii, CMC – calitatea mediului comunitar, iar CMI – calitatea mediului încojurător)

• CU = FU + 3ME ecuaţia descriptivă a statutului fiinţei umane (factorii semnificând: CU – condiţia umană, FU – fiinţa umană, 3ME – misiunea existenţială a fiinţei umane în această lume)

• IS = 3ME + 9TF + 4DV + Ni + Am – ecuaţia definitorie pentru rostul tuturor proceselor societăţii umane: realizarea unui standadr superior de calitate a vieţii, aspect ce este asigurat în condiţiile în


20

care fiecare fiinţă umană şi toate deopotrivă pot actualiza (satisface) potrivit cerinţelor individuale toţi factorii ecuaţiei împlinirii de sine (factori care au fost explicitaţi anterior).

În concepţia noastră calitatea mediului comunitar (CMC) înseamnă în

fapt dezvoltarea comunitară (DC) iar CMI nu se poate obţine practic decât în condiţiile educării, integrării şi armonizării omului cu procesele, raporturile (legile) şi fiinţele mediului ecologic.

Pe de altă parte observăm că factorii (Ni) – exprimarea liberă a naturii individuale – şi (Am) – armonizarea cu mediul în măsură a putea obţine resursele necesare propriei dezvoltări în condiţiile date – nu se pot realiza practic decât în momentul şi condiţiile în care avem depotrivă îndepliniţi şi factorii DC şi CMI.

DC însă nu înseamnă o societate dezvoltată, ci o societate care aspiră şi trudeşte pentru a se dezvolta; adică se străduieşte pe toate palierele existenţei sale interne şi externe să facă a fi mai bine pentru membrii săi componenţi. Dar o astfel de societate realizează îndată că este necesar a se pune de acord, a se integra şi armoniza cu realităţile cosmice şi ecologice (practic nu putem vorbi de procese ecosistemice dacă nu luăm în considerare dimensiunea cosmică a existenţei). Această societate realizează că este parte a unui întreg şi că, spre a beneficia de un standard superior de bine, este necesar să se manifeste după anumite coordonate date de structurile funcţionale ale întregului, din care face parte organic şi funcţional. Mediul spiritual (raporturile cu zeii – indiferent cum s-ar numi ei – sau altfel esprimat, sacralizarea vieţii) şi mediul ecologic, natural, sunt realităţile instrumentale, acelea care sprijină şi direcţionează (călăuzesc) societatea pe calea progresului ei. Constatăm astfel că în conceptul calitate a vieţii împlinirea de sine se constituie prin facotrii componenţi într-un veritabil nucleu definitoriu. De aici rezută ca şi consecinţă un fapt deloc neglijabil: şi anume chiar dacă societatea nu urmăreşte neaparat împlinirea de sine a individului, ci doar dezvoltarea sa (adică un bine generic pentru toti) prin porcesele de organizare a vieţii arătate, în mod automat se realizează şi factorii care compun împlinirea de sine. Acest aspect a fost afirmat în mod constant de toate curentele de gândire şi acţiune din cele mai vechi timpuri (de la stoicii romani încoace) dar cu deosebire aplicat începând cu Revoluţia Iluministă în toate mişcările sociale care au investit în dezvoltarea umană. Omul vine pe lume cu drepturi şi îndatoriri de la natură (divinitate); el are de jucat un rol pe scena vieţii sociale, iar în acest sens aduce cu sine propriile “daruri” de oferit lumii: aptitudini, calităţi etc. Îndatorirea de bază a societăţii este ca prin mecanismele şi isntituţiile sale – în spcial prin intermediul educaţiei – să sprijine fiinţa umană în procesul dezvoltării personale maxime, să-l ajute a se cunoaşte pe sine, a identifica


21

ce poate să ofere lumii dar şi ce lucruri din această lume îi oferă împlinirea în viaţă, a descoperi apoi locul cel mai potrivit în care acest schimb de resurse al omului cu lumea să se realizeze echitabil şi perfect benefic pentru ambii actori. Omul potrivit la locul potrivit se spunea. Pentru că fiinţa umană este asemeni unui arbore: societatea are îndatorirea să-i ofere condiţiile cele mai potrivite cu natura sa indiviudală şi unică, pentru a creşte şi înflori, întrucât este bine ştiut că pe cât de frumoase şi înmiresmate sunt florile sale în anotimpul creşterii, pe atât de bogate şi îmbietoare vor fi şi roadele în anotimpul maturităţii.

* Omul este o fiinţă care nu poate trăi şi nu se poate dezvolta decât în

comunitate. În concepţia noastră comunitatea este compusă deopotrivă din oameni şi raporturile dintre ei (societatea) cât şi din celelalte fiinţe şi mediul ecologic. Deci prin comunitate noi înţelegem aspectul ei superior, cosmic, teologic2 şi implicit ecologic. Iar această structură pentru a se fundamenta organic şi funcţional (pentru a fi închegată şi viabilă) trebuie să aibă la bază fundamentele sacralităţii vieţii. Legătura dintre om şi comunitate se fundamentează o serie întreagă de aspecte, dintre care la loc de frunte se situează următoarele:

• Natura ontologică a fiinţei umane: ca parte a unui întreg, ca celulă a marelui organism al vieţii. Cu cât fiinţa este mai avansată, cu atât sinele său individual resimte mai puternic această apartenenţă la întreg, ceea ce îl determină să aibă nevoi splimentare în a căror realizare acţiunile sale şi întreaga manifestare sunt îndreptate spre celelalte fiinţe

• Destinul său ca fiinţă umană, adică programele de dezvoltare şi exersare a rolurilor sociale pe scena existenţei în palnul fizic

• Mediul care creează resursele necesare satisfacerii trebuinţelor sale specifice condiţiei umane

• Obiectivele personale, necesare dezvoltării individuale, care pot fi realizate numai în mediul complex alături de celelalte fiinţe

2 Trebuie să operăm distincţia între, pe de o parte teologie, ca ştiinţă despre divinitate şi despre evoluţia vieţii la nivel cosmic şi totodată practică intensivă destinată dezvoltării anumitor fiinţe umane (existentă în aproape aceeaşi formulă în toate marile civilizaţii istorice cunoscute ale Terrei) şi pe de altă parte religie, ca o combinaţie de cunoaştere (voalată, adică ştiinţă de popularizare) şi practică extensivă (mai mult prin ritualuri) destinată marii mase a populaţiilor şi care, în consecinţă a fost adaptată deopotrivă nivelului de înţelegere şi puterii de aplicare (de punere în practică) a acestora. Acesta este motivul principal pentru care în decursul istoriei specia umană a avut practic o singură teologie dar atâtea religii câte necesităţi de evoluţie s-au manifestat la diverse epoci istorice şi potrivit specificului diferitelor popoare.


22

De aceea omul şi lumea îşi au destinele îngemănate; nici una nu poate progresa fără progresul concomitent al celeilalte. Calitatea vieţii umane depinde aşadar de calitatea vieţii celorlalte fiinţe coparticipante la simbioza ecosistemului planetar.

Calitatea veiţii comunitare, însă, nu reprezintă suma standardului de calitatea a vieţii indivizilor ce o compun. Pe de o parte întrucât comunitatea nu este suma membrilor ei, ci rezultanta combinaţiei sinergice de factori; si pe de alta întrucât standardul de calitate se determină subiectiv. Aceasta înseamnă că, deşi în mod obiectiv ar putea fi îndeplinite toate condiţiile teroetice pentru ca fiecărui membru să-i fie satisfăcută într-un grad semnificativ această cerinţă de calitate a vieţii, totuşi per ansamblu, însă, să nu se realizeze sinergia necesară la nivelul întregii comunităţi.

Calitatea vieţii este aşadar un deziderat existenţial, deopotrivă individual şi comunitar. Dar ea nu se realizează (de multe ori) în cursul unei vieţi umane decât în anumite procente, întrucât nici împlinirea de sine nu este obţinută decât parţial. La întrebarea dacă se poate obţine împlinirea de sine totală în viaţa umană socială, răspunsul nostru este ferm DA. Însă acest lucru nu poate fi realizat (nu stă în putinţa) omului ca entitate, ci ţine de o complexiatate de factori, dintre care, cei mai importanţi sunt cei socio-organizatorici. În organizarea – mai corect – managementul comunitar stă până la urmă toată măreţia sau decăderea fiinţei umane.

Există desigur şi excepţii: adică oameni care nu au nevoie de lume spre a realiza împlinirea de sine. Ei s-a unumit de-a lungul istoriei: călugări, pustnici, mistici, asceţi etc. Dar să ne reamintim două lucruri de o importanţă capitală: 1. în ecuaţia împlinirea de sine sunt multipli factori de natură socială (acei factori care condiţionează o fiinţă umană de alte fiinţe umane – pentru omul mediu social, întâlnit actualmente pe pământ, marea majoritate a trebuinţelor fundamentale sunt satisfăcute datorită complexelor interacţiuni cu ceilalţi) şi 2. misiunea existenţială a majorităţii fiinţelor umane este strâns legată de evoluţia în sine a vieţii planetare; adică în destinul acestora sunt înscrise programe, roluri, participări la acţiuni ce vizează modificări ale decorurilor lumii terestre. Chiar şi fiinţe dintre cele mai avansate la şcoala evoluţiei, devin , în acest fel legate în mod direct de destinul şi devenirea realităţilor lumii sociale. Dacă, să spunem aşa, Sf Petru nu ar fi primit ca misiune să înfiinţeze o religie şi o biserică, probabil că ar fi putut reliza relativ uşor împlinirea de sine, întrucât în ecuaţia sa la capitolul “misiune existenţială” nu ar fi existat această sarcină de a se lupta cu forţele lumii; nu ar fi fost obligat să realizeze adaptarea la o lume înapoiată faţă de cerinţele sufletului său şi într-un fel toxică pentru acesta. Ar fi putut să trăiască în pustiu, ca celelalte fiinţe umane evoluate din timpul său şi să nu se amestece cu „mizeria” lumii sociale. Situaţia este asămănătoare oricărui domeniu de activitate: este uşor să vorbeşti de la tribuna academică despre lucratul pământului, creterea copiilor sau îngrijirea celor


23

suferinzi, dar se dovedeşte o veritabilă încercare să realizezi faptic acest lucru, să te murdăreşti cu materiile din universul în care anumite fiinţe îşi duc existenţa, iar tu eşti chemat – tocmai în calitate de confrate mai mare – să le sprijini, veghezi şi îndrumi creşterea, dezvoltarea şi împlinirea lor naturală. În acest sens viaţa cunoscută a lui Isus a fost cu adevărat un mesaj şi un exemplu pentru ceea ce trebuie să fie condiţia umană în mileniile ce au urmat. Oricât de evoluat ar fi cineva ca elev la şcola universului, mereu se munceşte; unele munci nu sunt nici cele mai curate, nici cele mai fericite. Am mai arătat cu altă ocazie3 că împlinirea de sine nu exclude suferinţa. Împlinirea de sine este o stare ce se trăieşte la nivel de Conştiinţă; or conştiinţa se bucură cel mai tare nu atunci când nu suferă, ci în momentul în care suferinţa sa a fost temelia pentru noi creaţii al căror fruct serveşte creşterii şi dezvoltării altor fiinţe ori realităţi comunitare.

CV ca indicator care arată în ce măsură se realizează procesul IS (împlinirii de sine), nu depinde de factori precum: tehnoloige, statut social, anumite drepturi (de fapt marea parte a drepturilor omului), de cantitatea de resurse material-energetice (bogăţie cum se numeşte astăzi) etc. ci numai de resursele (cantitate şi calitate) care satisfac necesităţile fundamentale ale fiinţei umane. Deducem de aici că progresul tehnologic este un factor neutru în raport cu CV, că în fapt el doar pune la dispoziţie unele isntrumente pentru satisfacerea anumitor tipuri de trebuinţe, dar că nu asigură împlinirea acestora, ci dimpotrivă, poate submina într-o oarecare măsură acest proces. Pentru că în economia proceselor vieţii umane trebuie să existe un echilibru constant între forţele interne ale omului şi forţele externe de care acesta dispune. Până acum omenirea s-a concentrat pe maximizarea forţelor externe în detrimentul celor interne I de aici a rezultat corupţia prinn dominarea materiei asupra apiritului. Însă trebuie să înţelegem că forţele externe sunt deosebit de complexe, că ele nu sunt numai materie şi energie (aşa cum le cunoaştem acum în civilizaţia actuală) ci că deopotrivă reprezintă şi formţe spirituale. Vechile civilizaţii lucrau cu aceste forţe spirituale ale elementelor (ale universului înconjurător) motiv petntru care lumea lor nu era mai puţin evoluată tehnologic decât cea actuală, ci reprezenta o alternativă. Această altenativă care face ca luma noastră să constituie o exceţie, asigura corezpondenţa între categoria de forţe externe şi interne utilizate, ambele fiind forţe spirituale. Astfel încât nu se punea problema corupţiei sau dominării uneia de către cealaltă, realizându-se mult mai uşor echilibrul între om şi mediu sau cosmos.

La toate nivelele ecosistemului vieţii, optimul funcţional presupune “curgere” continuă, constantă, fără blocaje, a fluxului de resurse de la 3 A se vedea A. Burcu Fundamentele consilierii în managmeentul calităţii vieţii şi condiţiei umane, Ed. Mega, 2004


24

producători la consumatori. Societatea (organizarea umană actuală) însă abătându-se de la respectarea acestor principii, a deturnat coerenţa acestui flux atât în propriul sistem, cât şi (din ce în ce mai mult) în cele vecine prin orientarea spre activităţile cu specific de consum de resurse.

În demersul său de realizare a factorilor ecuaţiei împlinirii de sine, omul produce şi totodată consumă resurse. Legile naturale ale vieţii aplicate sistemului social uman asigură fiecărei persoane (în societate) locul în care aceasta poate cel mai bine să realizeze factorii ecuaţiei de mai sus. Numai că organizarea socială actuală blochează circuitul natural şi viabil al resurselor, astfel încât în anumite sectoare sociale există surplus, iar în altele deficit. Surplusul de resurse creează viciile. Deficitul lasă trebuinţele fundamentale nesatisfăcute împiedicând fiinţele să se alimenteze (şi astfel dezvolte) şi totodată împiedicându-le să producă alte resurse care ar fi necesare celorlalte fiinţe umane.

Resursele, pe de altă parte, sunt din gama tuturor categoriilor de trebuinţe activate în prezent la omul contemporan (de la cele material-energetice, până la cele spirituale). Procesul de producere a resurselor este, în fapt, ceea ce s-a numit dintotdeauna creaţie umană. Aceasta în condiţiile în care se respectă regulile proceselor evolutive: anume că fiecare om vine pe lume pentru a ocupa un loc şi a îndeplini un rost pe care el şi numai el le poate realiza la momentul istoric respectiv. Fiecare fiinţă umană este unică şi irepetabilă, iar societatea umană ca ecosistem în sine şi ca parte a unui sistem şi mai mare se compune nu din alăturarea tuturor indivizilor săi, ci din acţiunile sinergice ale acestora. Societatea umană este o reţetă în care fiecare fiinţă umană reprezintă un ingredient abslout necesar. Fiecare om plasat la locul potrivit, realizând factorii ecuaţiei împlinirii de sine, va consuma resursele produse de ceilalţi semeni şi va crea el însuşi produse, în cantităţile şi de calităţile aşa fel reglate (potrivite) în mod natural prin procesele evlouţiei încât nu vor exista nici surplusuri, nici deficite de resurse.

Însă într-un mediu orientat spre dezvoltare, un mediu comunitar (în accepţiunea integratoare pe care o dăm comunităţii), conceptul de <consum de resurse>, de aceea, nu este aplicabil. Într-un astfel de mediu nici o resursă nu se consumă, ci ele se investesc în mod creator şi productiv, prin combinaţii sinergice spre a produce noi resurse de o cantitate şi calitate superioare. De fapt acest proces asigură evoluţia socială (sau ceea ce se numeşte progres). Dar întrucât conceptul de <investire> este prea materializat prin utilizarea sa largă în domeniul economicului (în general), vom prefera noţiunea de <aplicare a resurselor>. Totalitatea proceselor de aplicare a resurselor creează fluxurile de resurse. Viteza de dezvoltare/ progres a unei comunităţi depinde esenţial de viteza de rulare a acestor fluxuri şi de calitatea procesului de flux. Prin proces de flux înţelegem optima distribuţie a resurseleor între producători şi utilizatori. Observăm din start că nu importă


25

atât de mult calitatea iniţială a resurselor cu care o comunitate porneşte în procesul ei de dezvoltare. Dacă cerinţa de constanţă a fluxului şi calitatea procesului de flux este menţinută, orice comunitate care proneşte chiar de la stadiul epocii de piatră are toate şansele să urce la standarde înalte de calitate a resurselor. Altfel exprimat, calitatea se creează pe parcurs şi îşi are originea în calitatea oamenilor pe care comunitatea îi sprijină în dezvoltarea lor personală. Trebuie doar respectate cele două cerinţe de flux amintite, care derivă din voinţa de evoluţie şi din virtutea (calitateae) managementului pe care o comunitate le exprimă. Credem că istoria ultimelor mii de ani dovedeşte valabilitatea acestor principii; toate popoarele le-au recunoscut şi aplicat au reuşit să atingă nivele înalte de realizare socială pentru majoritatea membrilor lor, indiferent de epoca istorică şi independent de cantitatea de resurse iniţiale. Tot ceea ce a contat a fost ţelul propus de a investi în dezvoltarea umană şi un management eficient. Însă datorită faptului că nu au avut în vedere constanţa fluxului de resure şi repartiţia lor echilibrată, standardele atinse (mai înalte sau mai puţin înalte) nu au putut fi păstrate în timp. Pe de altă parte constanţa fluxului de resurse nu a putu fi menţinută (şi nu poate nici în ziua de astăzi) întrucât în ecuaţiile DC nici o comunitate nu ia în considerare toţi factorii arătaţi în formulele de mai sus.

Calitatea vieţii este un indicator aplicabil tuturor categoriilor de fiinţe la care putem identifica trebuinţe fundamentale piramidale superioare celor bazale (primelor trei nivele). Aceasta întrucât , chiar dacă nu sunt încă individualizate (adică să aibă o personalitate proprie, în condiţiile comparabile cu cea umană), aceste fiinţe pot realiza împlinirea de sine nu numai ca specie, ci într-o măsură mai mare sau mai mică şi în calitate de individ. Chiar şi în mediul natural propriu de viaţă al unei specii, putem vorbi de o calitate a vieţii mai înaltă sau mai redusă, atunci când factori externi, perturbatori alterează unele sau altele dintre coordonatele acestui mediu. Pe de altă parte, dacă prospectăm cerinţele dezvoltării pentru o altă specie decât cea umană putem constata cu uşurinţă două aspecte:

- prin contactul cu o specie superioară se pot crea premizele accelerării evoluţiei unei specii inferioare, chiar dacă mediul său ideal de viaţă suferă modificări şi implicit calitatea vieţii speciei inferioare este alterată; acest lucru însă are caracter numai temporar, adică exprimat în termeni umani, se sacrifică binele de azi pentru un bine mai mare mâine

- omul este cel mai important agent/ sursă de stimulare a evoluţiei altor specii, prin intervenţia asupra condiţiilor de viaţă naturale ale acestora şi, deci, implicit prin transformarea calităţii vieţii. Dar această transformare nu este obligatoriu să fie negativă. Cel mai bun exemplu îl constituie animalele din gospodărie: ele au fost scoase din mediul natural de viaţă şi introduse în altul artificial (desigur nu în totalitate), care poate avea două


26

forme de impact: impact negativ, atunci când fiinţa-animal este exploatată, neurmărindu-se decât interesele proprii ale stăpânului, sau respectiv impact pozitiv, când animalul este respectat ca fiinţă-în-sine în primul rând şi abia apoi ca lucru utilitar pentru stăpân. În acest sens sunt şi noile legislaţii la nivel mondial (inclusiv legea zootehniei din România) privind standardul de calitate a vieţii animalelor care trăiesc în gospodăria sau compania omului. Mai mult chiar se realizează un proces relativ lent de mutaţie la nivel de mentalitate socială în ceea ce priveşte raporturile de egalitate între fiinţe indiferent de specie. Complexitate extraordinară a mediului şi mentalităţilor sociale actuale se poate observa şi din faptul că pot coexista în aceeaşi comunitate părinţi care îşi privesc şi tratează copii din punctul de vedere al utilităţii acestora pentru primii (modul arhaic, patriarhal) cu oameni care privesc până şi animalele de companie ca membri cu drepturi egale în familie (desigur egalitatea în drepturi ţine cont de necesităţile naturale proprii fiecărei specii, dar are ca obiectiv mereu starea de mai bine). 3. Managementul calităţii vieţii: concept şi principii ale sistemului

În secţiunile anterioare am putut urmări sensurile de bază ale unor concepte definitorii pentru procesul calităţii vieţii. Am constatat în egală măsură că pentru a atinge scopul esenţial al calităţii vieţii – adică realizarea împlinirii de sine a fiinţei umane – este necesară existenţa unui factor managerial - (Am) adaptarea la mediu – care să cuprindă strategiile optime de obţinere a resurselor necesare actualizării celorlalţi factori ai ecuaţiei. Sau mai simplu exprimat, fiinţa umană pentru a simţi plenitudinea de satisfacţie de pe urma existenţei sale în lume, este necesar să aplice anumite strategii pentru prcurarea resurselor necesare acestor satisfacţii. Aceste strategii sunt cuprinse în ceea ce se numeşte în mod comun management.

Managementul, în sens general, reprezintă un set de principii, norme, tehnici şi metode de combinaţie, pe criteriul opimei eficienţe, a tuturor resurelor necesare atingerii obiectivelor vizate.

Managementul calităţii vieţii, în contextul dat, poate fi definit ca fiind ansamblul de principii, norme, tehnici şi metode (deci deopotrivă ştiinţă fundamentală şi aplicativă = inginerie) prin care se urmăreşte modelarea mediului comunitar pentru aducerea sa la standardele optime care să permită realizarea IS de către fiecare fiinţă umană conlocuitoare).

Managementul calităţii vieţii (MCV) reprezintă deopotrivă o tehnologie cât şi un model în devenire continuă, fiind necesar a se adapta mereu în pas cu cerinţele evolutive ale fiinţei umane. Sarcina şi esenţa modelului MCV este tocmai faptul de a crea un mediu universal, din care fiecare fiinţă umană să poată obţine resursele specifice pentru nevoile absolut personalizate.


27

Mediul este creat din oameni, instituţii, organizaţii şi raporturi. Am arătat mai sus că fiinţele umane sunt astfel plasate pe scena raporturilor sociale încât să realizeze optimul de producţie-consum resurse, adică să existe un echilibru ecologic durabil. Or tocmai instituţiile, organizaţiile şi raporturile statornicite de oameni vin să perturbe acest echilibru, care în lipsa intervenţiei acestora s-ar realiza în mod natural. Anticii au observat că o cetate (un grup social) este cu atât mai dezvoltată sub aspectul binelui (al calităţii superioare a vieţii fiecărui om) cu cât managementul cetăţii (întreaga organizare şi funcţionare) este mai apropiat de democraţie. Democraţie înseamă în fapt că puterea aparţine omului; nu statului, regelui, partidelor sau grupurilor (organizaţiilor de orice fel); este tocmai ceea ce am arătat şi noi.

Pentru ca o societate să poată constitui mediul în care calitatea vieţii să-i fie posibilă fiecăruia dintre oamenii care o populează, trebuie ca managementul acelei societăţi să le fie încredinţat tocmai lor. Şi mai trebuie ca raporturile pe care oamenii şi le stabilesc între ei să nu perturbe nici ele echilibrul ecologic; deci este necesar ca aceste raproturi să fie în acord cu ceea ce am numit condiţia cosmică a fiinţei umane (iluminiştii o numeau condiţia naturală, divină etc). Această condiţie nu poate fi respectată prin puterea legii sociale, sau prin impunere din afară. Legile exterioare există ca metode de sprijin, de corijare şi de suplinire a lipsei ori imaturităţii legilor interiore, cele întipărite la nivel de Conştiinţă. Dar la nivel de conştiinţă legile se întipăresc numai ca urmare a parcurgerii experienţelor de învăţare-dezvoltare existenţială, adică a procesului şcolii cosmice de evoluţie. La nivelul societăţii umane acest proces este continuat (şi realizat în mod specific planului fizic terestru) de către şcoala socială. Deci este necesar ca însuşi sistemul educaţional al societăţii să fie armonizat (integrat) în procesul educaţional cosmic. Nu ne aşteptăm ca toţi elevii-oamenii, să fie la acelaşi nivel de înţelegere dintr-o dată; de aceea poliţia legilor externe va coexista încă o perioadă cu poliţia legilor interne (ale Conştiinţei individuale). Doar că stabilirea şi aplicarea legilor externe, sociale, nu mai reprezintă un atribut al organizaţiilor sau instituţiilor şi nici nu mai constituie raporturi interumane. Ci aplicarea legilor externe reprezintă un raport al omului cu sine însuşi, al celui care a încălcat o valoare socială (perturbând armonia ecosistemului) cu sine, în sensul că prin acea încălcare şi-a dovedit lui însuşi că este încă insuficient de puternic spre a se ridica la nivelul acelei valori, dar îşi doreşte aceasta, fapt ce îl determină a intensifica pregătirea/ dezvoltarea sa ca fiinţă. Omul în raporturile cu societatea se va purta întocmai precum sportivii actuali: atunci când se dovedeşte învins de un standard îşi intensifică antrenamentul pentru a-l atinge. În viaţă ca şi în sport totul este o problemă absolut personală, a fiecăruia cu sine însuţi, cu propriile limite. Ceilalţi membri ai societăţii umane nu pot face decât un singur lucru în acest sens: să


28

acorde tot sprijinul de care este fiecare capabil, pentru a ajuta pe fiecare spre a se depăşi pe sine însuşi. Acest mediu propice calităţii normale a vieţii poate fi realizat, de aceea, numai în momentul în care raporturile dintre oameni se statornicesc pe aceste baze, iar instituţiile şi organizaţiile transferă toate prerogativele fiecărei fiinţe uamen individuale. Mai trebuie numai ca şi fiecare om, indiviudal, să fie în măsură a înţelege (nu a făptui) responsabilităţile ce-i revin. Nu trebuie ca toţi oamenii să fie sfinţi pentru a nu greşi, ci este necesar numai ca toţi să înţeleagă importanţa implicării, a participării personale la binele tuturor precum şi întreaga ecuaţie a IS (în special cele 3ME şi Am). Cei mai înşelepţi, cei mai maturi la şcoala evoluţiei universale vor suplini prin munca şi puterea lor eventualele lipsuri naturale ale celor mai mici; mai trebuie numai ca aceştia din urmă să înţeleagă acest lucru şi să participe din proprie iniţiativă al procesul dezvoltării lro personale.

Pentru că numai cu oameni care sunt implicaţi în preocesul dezvoltării personale (încă o dată, ei nu trebuie să fie sfinţi! pentru aceasta) se poate constitui un mediu ecosistem armonic, în care CV să fie o realitate. Cu cât acel mediu va număra mai multe fiinţe umane dezvoltare, cu atât standardul de CV va fi mai ridicat. Dar trebuie să înţelegem că realizarea unui standard de CV este posibilă cu orice fel de oameni, în condiţiile de mai sus: să înţeleagă rostul lor în lume (ecuaţia IS) şi să se implice activ în propria dezvoltare personală. Până la urmă standardul de calitate a vieţii este şi un indicator pentru nivelul de maturitate al unei comunităţi, de responsabilitate al acesteia, aspecte ce nu trebuie confundate cu evoluţia. Elevii din clasa a doua pot dovedi o mai mare maturitate şi responabilitate şcolară (sunt conştienţi de ce se află la şcoală, participă la lecţii, îşi fac temele, îndeplinesc ceea ce învaţă, sunt ordonaţi, disciplinaţi etc) decât cei din clasa a zecea care chiulesc, fac gălăgie în clasă, nu respectă profesorii, nu-şi fac temele etc. Fiecare fiinţă umană care se naşte în aceată lume are capacitatea de a înţelege toate componentele IS. Ţine de specificul fiecărei specii în lumea naturii de a-şi înţelege (sau mai corect de a putea conştientiza) propria condiţie existenţială. Dar dintre toate speciile numai la cea umană acest lucru poate fi ascuns; aspect care s-a şi întâmplat în istoria recentă (a ultimelor milenii) prin pervertirea raporturilor şi crearea instituţiilor.

Particularitatea unică a fiinţei uamne este că ea poate fi învăţată orice, ea poate fi modelată să devină contrar naturii sale. Instrumentul modelării umane îl constituie educaţia: atât împotriva naturii, cât şi pentru sprijinirea dezvoltării umane în conformitate cu natura şi condiţia sa cosmică. Dar o astfel de educaţie trebuie să fie paideică şi nesistemică. Toate sistemele în timp devin structuri închise cu tendinţa de conservare şi autocentrare (nu mai satisfac nevoile celor pentru care au fost create să slujească, ci tind să se folosească de resursele acestora pentru propriile nevoi). Sistemele din obiect/ instrument devin stăpâni.


29

Una dintre soluţiile viabile de rezolvare a situaţiilor de acest gen, este emanciparea integrală a fiinţei umane prin educaţie. Dar nu orice tip de educaţie, ci numai aceea care are caracter profund paideic, întrucât educaţia paideică este o cale, nu un sistem. O cale liberă, fără limite şi unică şi personalizată pentru fiecare fiinţă umană în parte. Educaţia paideică4 este o cale ce se naşte şi evoluează o dată cu cel ce merge pe ea. Nu este un lucru predeterminat (altfel ar fi un sistem), ci o creaţie ce se prezintă ca o prelungire în mediul extern a înseşi esenţei şi evoluţiei fiinţei umane. Educaţia paideică este instrumentul şi procesul în continuă devenire de sine, care ajută fiinţa umană ca, fiind ceea ce este să devină ceea ce este natural să devină, în conformitate cu statutul şi condiţia sa cosmică. Numai astfel de fiinţe umane pot crea o comunitate în care armonia ecosistemului să poată realiza optimul schimb simbiotic de resurse, pentru asigurarea calităţii vieţii.

Calitatea vieţii reprezintă indicatorul de implementare a unui management eficient al vieţii şi condiţiei umane. De aceea MCV are două dimensiuni foarte diferite una de alta:

- MCV individual care se realizează de către fiinţa umană independent de comunitate, prin actualizarea tuturor factorilor ecuaţiei IS. Pe baza acestui management, fiinţa umană va putea realiza împlinirea de sine în aproape orice tip de mediu, şi de aceea procedura MCV individual este aplicabilă fiinţei umane şi lumii contemporane. Ea este de fapt instrumentul perincipal prin care omul bun într-o lume rea să poată nu doar supravieţui, ci să-şi atingă scopul său existenţial: şi anume, urmărind steaua călăuză a împlinirii de sine, să realizeze obiectivul central al dezvoltării individuale5.

- MCV comunitar se realizează prin actualizarea factorilor ecuaţiei dezvoltării comunitare: DC = DU + EP + M (flux), unde factorii reprezintă: DC – dezvoltarea comunitară, DU – dezvoltarea umană, EP – educaţia paideică, iar M (flix) – managementul de flux al resurselor. Rolul central îl au în acest context factorii EP şi M(flux) care asigură crearea şi distribuţia echitabilă a resurselor în cadrul unui sistem comunitar autentic construit pe alte baze ontologice, care să ia în calcul natura cosmică a fiinţei umane, precum şi apartenenţa şi responsabilităţile ei faţă de ecosistemul universal. Pe baza MCU comunitar se trasează cadrele dezvoltării întregii societăţi şi al trecerii ei pe nivelul superior de realitate: 4 Pentru detalii facem trimitere la seria de volume deja amintită care tratează tematica educaţiei paideice: Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice, Psihologia educaţiei paideice şi respectiv Elemente de psihosociologia educaţiei paideice, A. Burcu & col, Argonaut, 2005-2006 5 Detalii privind sitemul de consiliere în managementul calităţii vieţii se pot regăsi în trilogia A. Burcu & col.: Fundamentele consilierii în managmentul calităţii vieţii, Abilităţile consilierului… şi respectiv Centrul de consultanţă, Ed Mega,2004


30

acela al comunităţii. Pentru aceasta în primul rând este necesară investiţia în dezvoltarea umană, prin ridicarea nivelului de înţelegere şi asumare a condiţiei, responsabilităţii şi identităţii de ordin cosmic al fiinţei umane.

Însă omul şi lumea îşi au destinele îngemănate, aşa cum o arată şi ecuaţia aferentă, fapt pentru care nu se poate schimba independent nici unul dintre factori, ci toţi trebuie să meargă împreună şi deodată: adică deopotrivă să dezvoltăm omul, dar şi să schimbăm rosturile organizării sociale6.

Desigur că aspectele precizate până aici privind calitatea vieţii individuale şi comunitare nu pot fi realizate fără respectarea unui set de principii, dintre care noi am considerat, pentru sistemul managerial al calităţii, ca fiind la loc de frunte următoarele:

1. calitatea vieţii reprezintă satisfacţia pe care o resimte fiinţa umană; aceasta este determinată de două categorii de factori: interiori (împlinirea de sine) şi exteriori (factorii de mediu, sau cum am denumit mai sus, dezvoltarea comunitară); de aceea îi sunt aplicabile două modele: unul de esenţă, în sensul că reprezintă gradul de realizare a IS şi altul de formă (management) în sensul că ea indică în ce măsură un anumit mediu comunitar permite realizarea dezvoltării umane (conform cu necesităţile dezvoltării umane). Aceste modele nu sunt nici contradictorii, nici complementare; ele afirmă acelaşi lucru în esenţă, dar sub forme diferite; formele diferite de exprimare sunt necesare pentru identificarea instrumentelor individuale, respectiv comunitare de realizare a unui nivel ridicat de calitate a vieţii. În baza acestui principiu, calitatea vieţii nu este nici subiectivă, nici obiectivă, ci are un caracter integrator, cuprinzând toate coordonatele existenţei umane, începând cu fiinţa înseşi şi terminând cu mediul comunitar.

2. pentru a fi durabilă, calitatea trebuie urmărit a fi realizată chiar de la început, prin poriectarea integrală a vieţii individuale, de preferinţă de la vârste; în situaţia persoanelor mature (înaintate în vârstă), se poate “rectifica” pe parcurs, dar în fapt această rectificare este tot o reproiectare. În acest sens, aşa cum am mai afirmat, sistemul de management al calităţii vieţii porpus de noi (şi prezentat în volumele precizate anterior) vine să suplinească lipsa de implicare (mai mare sau mai mică) a societăţii în a sprijini omul – indiferent de vârstă – să realizeze

6 Detalii privind dezvoltarea umană şi comunitară, precum şi rolul central al educaţiei paideice în acest proce, pot fi obţinute atât din volumele trilogiei anterior amintite, precum şi din volumele A.Burcu & col: Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice, Psihologia educaţiei paideice şi respectiv Elemente de sociologia educaţiei paideice, Ed Argonaut, 2006


31

dezideratul existenţial numărul unu al său: de a atinge practic împlinirea de sine în viaţă şi în lume, aici şi acum.

3. principiul “zero defecte”, adică trebuie realizat totul bine de prima dată şi de fiecare dată

4. măsura principală a calităţii (a standardului de calitate) o reprezintă costurile în suferinţă suportate de fiinţa umană, atât la nivel indiviudal, cât şi colectiv

5. fiecare dintre aspectele ce însoţesc existenţa individuală contribuie semnificativ la contrarea standardului de calitate; nici un lucru, oricât de mic nu este suficient de nesemnificativ pentru a nu fi luat în calcul în procedura de proiectare şi pe parcursul implementării programelor, atât de către consilieri, individual pentru o anumită persoană, câ şi de către societate la nivel colectiv

6. previziunea şi luarea în calcul a factorilor viitori ce vor influenţa calitatea (chiar dacă aceştia nu se manifestă în prezent)

7. calitatea şi nivelul acesteia sunt influenţate de cauze şi nu de efecte. (Aceste ultime două principii considerăm că nu mai au nevoie de nici un comentariu, fiind larg răspândite practic în multiple domenii ale vieţii.)

Prof.univ. Aurelian Burcu Preşedinte, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

Dora Avesalon Cercetător ştiinţific, Fundaţia Cultural-Ştiinţifică “Mercur”, Cluj-Napoca Alina Oros Cercetător ştiinţific asociat, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca Psih. Nicoleta Chiş Cercetător ştiinţific, Institutul Hyperion, Cluj-Napoca


32

BIBLIOGRAFIE

1. Aurelian Burcu – Psihologia Fiinţei.Psihologie ecologică a personalităţii Fundaţia Mercur, 2000

2. Aurelian Burcu & col. – Fundamentele ontologice ale educaţiei paideice, Ed. Argonaut, 2005

3. Aurelian Burcu – Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Ed. Mega, 2004

4. Aurelian Burcu & col – Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane: centrul de consultanţă, Ed. Mega, 2004

5. Aurelian Burcu - Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane: fundamentele consilierii, Ed. Mega, 2004

6. Aurelian Burcu - Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane: abilităţile consilierului, Ed. Mega, 2004

7. Clubul de la Roma – Să ieşim din epoca risipei:raport, Ed.Politică, Bucureşti,1983

8. Gheorghe Coman – Economia mediului, Ed.<Dimitrie Cantemir>,Tg.-Mureş,2000

9. Al Gore – Pămîntul în cumpănă:ecologia şi spiritul uman, Ed Tehnică, Bucureşti,1995

10. Petru Pânzaru – Condiţia umană din perspectiva vieţii cotidiene, Albatros, 1981

11. Petru Pânzaru – Viaţa sub privirile filosofiei şi ale ştiinţelor moderne, Arbatros, 1985

12. Elena Zamfir – Incursiune în universul uman, Albatros, 1989

13. Basarab Nicolescu – Ştiinţa, sensul şi evoluţia, Cartea Românească, 1996

14. Mircea Duţu – Ecologie: filosofia naturală a vieţii, Ed. Economică, 1999


33

Singur între toate fiinţele, omul îşi etalează în acelaşi timp dezastrul natural faţă de existenţă şi o imensă dorinţă de a exista; el dispreţuieşte viaţa şi se teme de neant. Aceste instincte diferite îi împing necontenit sufletul spre contemplarea unei alte lumi şi religia îl duce acolo. Religia nu reprezintă, deci, decât o formă particulară a speranţei şi ea este la fel de firească pentru inima omului ca speranţa însăşi. Doar printr-o aberaţie a inteligenţei şi printr-o violenţă morală îndreptată împotriva propriei naturi, oamenii se îndepărtează de credinţele lor religioase; o înclinaţie de neînfrânt îi aduce înapoi. Lipsa de credinţă este un accident; doar credinţa este starea permanentă a umanităţii.

Alexis de Tocqueville


34

GENEZA CULTURALĂ A MODERNITĂŢII pilda fiului risipitor: salvarea omenirii din dragoste de fii a Tatălui

iubitor întru mântuire

I. Religia într-o eră globalizată; căutări şi regăsiri în divin

“Un nor nu ştie de ce se deplasează exact în direcţia în care se deplasează şi cu viteza cu care se deplaseaz. El simte un impuls … acesta este locul în care

trebuie să merg acum. Dar cerul ştie motivele şi modelele din spatele tuturor norilor; şi tu vei şti de asemenea, atunci

când te vei ridica pe tine însuţi suficient de sus pentru a vedea dincolo de toate

orizonturile.” Richard Bach

“Religia s-a globalizat cea dintâi. Reprezentări şi viziuni religioase se află

de multă vreme în competiţie globală. Pe de altă parte, spre religie se îndreaptă încrederea şi aşteptările majorităţii oamenilor. Religia este reazem în epocile de schimbare profundă a condiţiilor vieţii oamenilor. Religia a rămas resursa de motivare pentru comportamente în situaţii dificile.”7

Astfel, într-o societate în care e de la sine înţeles că ceea ce generic numim necazuri, neputinţe, tragedii, nu ne ocolesc, din ce în ce mai mulţi oameni îşi pun nădejdea în Dumnezeu şi prin credinţă găsesc soluţii. Fiecare dintre noi râvnim la o lume în care nimeni nu suferă de foame, de frig, de nedreptate; însă o astfel de lume nu există şi nici nu a existat vreodată. Suntem loviţi din toate părţile de neputinţă, de război, de tragedii, de calamităţi naturale, de crize politice, economice, sociale sau de alte evenimente care ne marchează viaţa şi îşi îşi pun amprenta pe ceea ce numim viaţa noastră, traiul de fiecare zi.

Nikos Kazantzakis oferea în una dintre cărţile sale soluţii la situaţia existentă, considerând că : “… În sufletul omului continuă să existe foamea, nedreptatea şi întunericul. Lucrurile pe care le vezi nu sunt fantasme, poţi să sufli cât vrei, nu se vor risipi, sunt făcute din carne şi oase, pipăie-le; există! Auzi un strigăt în văzduh? Ele strigă. Ce strigă? Ajutor! De la cine? De la tine, de la fiecare om. Ridică-te! Datoria noastră nu e să punem întrebări, ci să ne prindem cu toţii de mâini şi să urcăm împreună.”8

Însă trebuie să ştim că nu noi suntem cei care îl găsim pe Dumnezeu. Nici Dumnezeu propriu zis nu ne caută. El întotdeauna ne aşteaptă. Şi, deşi 7 Andrei Marga, „Religia în era globalizării”, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj – Napoca, 2003, p. 9 8 Nikos Kazantzakis, „Raport către El Greco”


35

“datoria noastră nu e să punem întrebări, ci să ne prindem cu toţii de mâini şi să urcăm împreună”, mai trebuie să ştim că drumul pe care îl parcurgem spre Dumnezeu, întru Dumnezeu, spre mântuire, este întotdeauna un drum individual. Desigur, fiind călători prin lume, există mereu tovarăşi de drum. Ei te pot însoţi, te pot îndruma uneori, însă adevăratul tău drum nu-l poţi găsi ( / pirde) decât tu. Astfel, Richard Bach spunea: “Lumea / Este caietul tău de exerciţii, / în paginile căruia / tu îţi faci adunările. / Ea nu este reală, / cu toate că tu poţi / să exprimi realitatea / acolo dacă doreşti. / Eşti de asemeni liber / să scrii nonsensuri , / sau nimicuri, sau să rupi / paginile.”9

Acelaşi autor consideră de asemenea că: “Pentru a trăi / liber şi fericit / trebuie să sacrifici / înlănţuirea. / Nu este întodeauna un / Sacrificiu uşor.”10 II. Pilda fiului risipitor; salvarea omenirii din dragoste de fii a Tatălui iubitor întru mântuire; căci toţi suntem fii lui Dumnezeu, poporul Lui

“Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu,

pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” – Ioan 3: 16

Evanghelia dupã Luca. Capitolul 15, versetele de la 11 la 32: 11. El a mai zis: "Un om avea doi fii. 12. Cel mai tânãr din ei a zis tatãlui sãu: "Tatã, dã-mi partea de avere, ce mi se cuvine." Si tatãl le-a împãrtit averea. 13. Nu dupã multe zile, fiul cel mai tânãr a strâns totul, si a plecat într-o tarã depãrtatã, unde si-a risipit averea, ducând o viatã destrãbãlatã. 14. Dupã ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în tara aceea, si el a început sã ducã lipsã. 15. Atunci s-a dus si s-a lipit de unul din locuitorii tãrii aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui sã-i pãzeascã porcii. 16. Mult ar fi dorit el sã se sature cu roscovele, pe care le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni. 17. Si-a venit în fire, si a zis: "Câti argati ai tatãlui meu au belsug de pâine, iar eu mor de foame aici! 18. Mã voi scula, mã voi duce la tatãl meu, si-i voi zice: "Iatã, am pãcãtuit împotriva cerului si împotriva ta, 19. si nu mai sunt vrednic sã mã chem fiul tãu; fã-mã ca pe unul din argatii tãi."

9 Richard Bach, „Iluzii” 10 Richard Bach, idem


36

20. Si s-a sculat, si a plecat la tatãl sãu. Când era încã departe, tatãl sãu l-a vãzut, si i s-a fãcut milã de el, a alergat de a cãzut pe grumazul lui, si l-a sãrutat mult. 21. Fiul i-a zis: "Tatã, am pãcãtuit împotriva cerului si împotriva ta, nu mai sunt vrednic sã mã chem fiul tãu." 22. Dar tatãl a zis robilor sãi: "Aduceti repede haina cea mai bunã si îmbrãcati-l cu ea; puneti-i un inel în deget, si încãltãminte în picioare. 23. Aduceti vitelul cel îngrãsat si tãiati-l. Sã mâncãm si sã ne veselim; 24. cãci acest fiu al meu era mort si a înviat, era pierdut, si a fost gãsit." Si au început sã se veseleascã. 25. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit si s-a apropiat de casã, a auzit muzicã si jocuri. 26. A chemat pe unul din robi, si a început sã-l întrebe ce este. 27. Robul acela i-a rãspuns: "Fratele tãu a venit înapoi, si tatãl tãu a tãiat vitelul cel îngrãsat, pentru cã l-a gãsit iarãsi sãnãtos si bine." 28. El s-a întãrâtat de mânie, si nu voia sã intre în casã. Tatãl sãu a iesit afarã, si l-a rugat sã intre. 29. Dar el, drept rãspuns a zis tatãlui sãu: "Iatã, eu îti slujesc ca un rob de atâtia ani, si niciodatã nu ti-am cãlcat porunca, si mie niciodatã nu mi-ai dat mãcar un ied sã mã veselesc cu prietenii mei; 30. iar când a venit acest fiu al tãu care ti-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tãiat vitelul cel îngrãsat." 31. "Fiule", i-a zis tatãl, "tu întotdeauna esti cu mine, si tot ce am eu este al tãu. 32. Dar trebuia sã ne veselim si sã ne bucurãm, pentru cã acest frate al tãu era mort, si a înviat, era pierdut si a fost gãsit."”11

“Pilda relatată de evanghelistul Luca (singurul care o relatează) în

capitolul 15:11-32, cunoscută ca şi Pilda Fiului Risipitor, este considerată cea mai frumoasă şi mai profundă pildă care a fost spusă de Domnul Isus. Pilda este considerată de unii cercetatori ai Bibliei ca fiind "Evanghelia din Evanghelie". Ea a fost spusă de Domnul Iisus ca răspuns la acuzaţia fariseilor şi a cărturarilor că El "primeste pe păcătoşi şi mănâncă cu ei" (Luca 15:2). Ei erau supăraţi, indignaţi, pentru că Domnul Iisus era înconjurat de o mulţime de vameşi şi păcătoşi. Acuza lor reprezenta un adevăr, dar Domnul Iisus le-a explicat, prin intermediul acestei pilde, că El acceptă compania acestor oameni pentru a-şi putea împlini îndatorirea pentru care venise pe pământ, şi anume, "să caute şi să mântuiasca ce era 11 Biblie, Noul Testament, Luca 15: 11-32


37

pierdut", şi nu pentru că ar fi de acord cu felul lor imoral de viaţă. Mântuitorul dorea să le arate şi acestora nevoia şi posibilitatea schimbării vieţii lor prin credinţă şi pocainţă”.12 Căci “Fiul Omului n-a venit să judece, ci să mântuiască!”, “Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!”, “N-am venit pentru cei drepţi, ci pentru păcătoşi!”, “Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi!”, “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni!”, “Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” Iar prin jertfa de la Golgota fiecare dintre noi am fost răstigniţi împreună cu Hristos, iar omul cel nou (considerat a fi născut din nou, după cum Iisus a biruit moartea, prin biruinţa lui, şi noi biruim păcatul) trăieşte acum prin Hristos, schimbat în tot ceea ce însemna pentru el viaţa pe care a dus-o până atunci, care e acum una nouă. Deşi este o încercare grea, pe care puţini reuşesc să o ducă până la capăt (“Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. / Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află. – Matei 7: 13, 14”), Iisus ne mai spune că “toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu” – Matei 19: 26, pentru a ne da nădejdea că prin credinţă vom avea sprijin. El este alături de noi.

Astfel ne este deschisă o portiţă spre cer, deschidere care a devenit posibilă doar prin jertfa de la Golgota, jertfă prin care sunt spălate păcatele întregii omeniri. Căci cine poate sta drept în faţa lui Dumnezeu? Însăşi Scriptura spune că nu există nici măcar un om care să nu fi păcătuit niciodată, nici măcar unul şi că cu toţii suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu; totuşi, Dumnezeu, îndurându-se ca un Tată iubitor de copiii săi, şi-a trimis Unicul Fiu, pentru ca oricine va crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Umanităţii, din dragoste de om, îi este promisă veşnicia (viaţa veşnică).

Căci, într-adevăr, din pilda fiului risipitor, ceea ce impresionează profund este dragostea tatălui, (însuşi Iisus ne-a spus: “Şi care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte? / Sau, dacă cere un ou, să-i dea o scorpie? / Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer”13), dragoste care indiferent de ce face fiul, nu-l părăseşte niciodată; de fapt, dragostea, aşa cum ne arată cuvântul lui Dumnezeu, “…este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie ,/ nu se poartă 12 www.crestinul.org 13 Biblia, Noul Testament, Luca 11: 11 – 13


38

necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău ,/ nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, / acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. / Dragostea nu va pieri niciodată.”14

“Fiul risipitor este însă un om obişnuit, un om ca mulţi alţii, un om care s-a depãrtat de bine şi s-a scufundat în rele, un om care nu a ţinut seama de tatãl sãu dar care, când a ajuns la necaz, şi-a adus aminte cã are un tatã. Poate cã lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre fiul risipitor: şi-a adus aminte cã are un tatã. Când a plecat, nu i-a pãsat cã are un tatã! Când a rãtãcit, nu ştim cât s-a gândit cã are un tatã. Dar când a ajuns într-o situaţie grea, şi-a adus aminte cã are un tatã! A ştiut despre tatãl sãu cã este aşa cum trebuie sã fie un tatã, cã are inimã de tatã.”15

Se consideră că pilda fiului risipitor poate fi împărţită în cinci părţi: 1. “A avea” 2. Prima tristeţe: Plecarea departe. “Departele” 3. Trezirea 4. Întoarcerea, - Învierea şi Viaţa 5. A doua tristeţe: fratele Fiului16 1. “A avea” “Tată, dă-mi partea ce mi se cuvinte din avere”; în acest fel “Pilda se

întinde între două repere fundamentale ale ideii şi actului de a avea: a avea în sens omenesc, în care avutul material poate fi divizat către mai multe persoane şi a avea în sens dumnezeiesc, antinomic: avutul, prin substanţa sa dumnezeiască, este inepuizabil, deci în faţa lui diviziunea devine un act fără sens, iar prin relaţia sa dumnezeiască cu “posesorii” se oferă cu infinita generozitate lor, - infinita generozitate şi infinirea dumnezeiască în substanţă permiţând posesiunea acestui avut de către oricât de mulţi posesori în acelaşi timp, fără pericolul (şi teama implicită) că el s-ar putea epuiza sau că unul dintre posesori s-ar putea bucura în exclusivitate de anumite părţi ale avutului în detrimentul celorlalţi: în faţa dumnezeirii şi a infinirii ei, - mai exact – în momentul în care infinirea este dumnezeiască – ideea de împărţire îşi pierde sensul, aşa cum ideea de posesiune exclusivă îşi pierde sensul, fiidcă inepizabilitatea avutului dumnezeiesc permite tuturor celor cărora aceasta se împarte să-l primească în întregime.”17

Dar orice avere, orice lucru, prin natura lui, nu poate să fie decât ceea ce este: un lucru. Iar lucrurile prin substanţa lor sunt consumptibile. 14 Biblia, Noul Testament, 1 Corinteni 13: 4 – 8 15 www.nistea.com 16 http://www.observatorul.com – Nedi Gavriliu - http://observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=853 17 idem


39

Consumându-şi substanţa, rămâi bineînţeles la fel cum ai fost de la început: gol. Gol pe dinăuntru. Şi ceea ce nu ştie fiul este că lumea nu îţi poate oferi ceea ce cauţi. Ceea ce cauţi se găseşte în primul rând înăuntrul sufletului tău, iar până când nu ştii ce ai în suflet şi încotro te îndepţi, lumea e un tărâm pierdut. Doar pentru Dumnezeu lumea este creatie, în care uneori (aici depinde de oameni) se poate desfăta. Creaţia devine împlinită doar întru oamenii care reuşesc să-l găsească pe Dumnezeu, astfel fiind împlinită şi misiunea lui Hristos pe pământ, aceea ca prin jertfa sa să fim mântuiţi, prin sângele lui care ne spală păcatele, făcându-ne curaţi şi astfel putându-ne apropia de cer. Fără jertfa sa, într-adevăr, absolut nimeni nu ar fi putut sta în faţa lui Dumnezeu drept, căci cu toţii păcătuim. Iar păcatul ne îndepărtează de cele cereşti. Lumea, cu toate ale sale constituie un impediment în mersul omului spre cele sfinte, constituind multe ispite şi pricini spre păcat. Însă dacă dincolo de lume, reuşeşti să fii în părtăşie cu Dumnezeu, lumea e doar locul în care aştepţi trecerea spre divin, întru mântuire, spre o nouă viaţă cerească.

Însă la momentrul în care fiul îşi cere averea de la tatăl său, acesta nu ştia acest lucru; probabil nici nu vroia să ştie, nu se gândea nici măcar încotro merge şi ce îşi doreşte să găsească în lume – vroia doar să plece în lume; e un adevăr general valabil că omul începe să se gândească şi la altceva în afara lui doar în momentul în care îl ajunge necazul (va fi şi cazul fiului care se risipeşte prin lume); abia atunci îşi aduce aminte că are un Tată. Un Tată iubitor, care îl aşteaptă, cu o incumensurabilă şi inconsumabilă dragoste.

“Pilda Fiului Risipitor începe cu perspectiva omenească pe care o are fiul, - “Tată, dă-mi (partea din avere) ce mi se cuvine”, fiul risipitor nedepăşind orizontul omenesc al termenilor posesiunii singulare şi exclusiv[ist]e, - vrea, omeneşte, o parte (nu înţelege că poate avea întregul) – o parte care să fie NUMAI A LUI, - bucuria de a avea e dublată şi exultată de satisfacţia posesiunii exclusive, - o să aibă ceva ce n-o să mai fie a nimănui, şi se termină cu perspectiva dumnezeiască a părintelui său: “Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt”(căci într-adevăr tatăl nu se limitează la lucruri, la avere, el trăieşte în şi prin dragoste, atât pentru fiul risipitor, cât şi pentru fratele său). “Tatăl pune dăruirea fără limite, infinitatea iubirii sale, în termenii infinirii temporale: el se exprimă la “prezentul dumnezeiesc” – “tu totdeauna eşti cu mine”, între tată şi fiu există o contopire, într-un anumit sens perihoretică, de care fiul ne e conştient, - tatăl, în iubirea lui fără margini, extinde contopirea sa cu fiul, a avutului, până dincolo de marginile timpului, - tatăl nu percepe şi nu gândeşte timpul în limitările lui, se pulverizează; din această perspectivă, el îşi întinde generos


40

fiinţa şi avutul (“toate ale mele” – include şi fiinţa tatălui), în plinătatea şi totalitatea lor, dincolo de timp, în faţa fiului”.18

Posesiunea pe care doreşte să o aibă fiul asupra averii, este îndeplinită de tatăl iubitor, doar că nu-i oferă fiului ceea ce caută (imediat ce averea se consumă, el va ajunge într-un impas). Crede că lumea care stă deschisă în faţa lui, care trebuie cutreierată îi va găsi un loc al lui, iar mijlocul – averea, îi va oferi privilegiul sau metoda prin care să se integreze în lume. Doar că lumea nu îşi croieşte drum în sufletului omului după aceste reguli. A fost creată să îşi ducă mersul altfel, neţinând cont de individualitatea sau de sufletul călător, căutător de drum. Tatăl, la cealaltă extremă, nu doreşte vreo posesiune. El se dăruie. Aşteaptă. Este stăruitor în dragostea lui. Plin de speranţă. Iar iubind, nu aşteaptă nimic în schimb. Pentru el lumea, averea, lucrurile nu reprezintă vreo esenţă. Cred că de aceea în momentul în care fiul îşi cere partea de avere, nici măcar nu resimte pierderea ei. Însă a pierdut mult mai mult. A pierdut un fiu. Însă în dragostea lui, acesta nu este un prilej de a-şi pierde sentimentele pe care le are faţă de fiul său pierdut printre oameni, într-o lume care tatăl ştie că nu-i va oferi răspunsuri; nici măcar nu va apuca să simtă confortul. Pentru că confortul în lume nu este dat doar de belşugul desfătărilor, al hranei, al îmbrăcămintei. Şi sufletul are nevoie de hrană. Însă lumea nu este un izvor de unde să poţi să de adăpi atunci când eşti însetat. Iar Iisus Hristos ne spune prin Cuvântul lui Dumnezeu aceasta, arătându-ne totodată şi mijlocul prin care putem să dobândim viaţa (nu fără ajutorul lui Dumnezeu) “Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” – Matei 4: 4; “Nu vă strângeţi comori pe pământ unde le mânâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; / Ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mânâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. / Pentru că unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră” – Matei 6: 19-21; “Şi ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletului său?”; “Nu vă îngrijoraţi, cu privire la viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. / Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. / Uitaţi-vă cu băgare de seamă la corbi: ei nu seamănă, nici nu seceră, n-au nici cămară, nici grânar: şi totuşi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! / Şi-apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge un cot la lungimea vieţii lui? / Deci, dacă nu puteţi face nici cel mai mic lucru, pentru ce vă mai îngrijoraţi de celelalte? / Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu torc, nici nu ţes: totuşi să spun că 18 ibidem


41

nici Solomon, în toată slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei. / Dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba, care astăzi este pe câmp, iar mâine va fi aruncată în cuptor, cu cât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor?” . 19Aşadar, ne este arătată calea prin care să putem dobândi comoara vieţii. Iar Tatăl iubitor are comoara. El este plin de dragoste, de mărinimie, de înţelegere şi de bunătate.

2. Plecarea departe. “Departele” “Una dintre marile tentaţii – în fapt, ispite – e aceea a plecării departe.

Omul se mişcă permanent între centriped şi centrifug: mişcat din adânc de nostalgia asemănării pierdute cu Dumnezeu şi de neliniştea trezitoare din somnul raţiunii pe i-o dă Chipul lui Hristos pe care-l poartă pe sine şi atras, pe de altă parte, năucitor şi năuc de instinctul de a se depăşi, care în afara credinţei în creează doar dubii şi negură, omul alege câteodată acea variantă a transcenderii de sine care, în loc de Dumnezeu, îl are la capăt pe Marele Anonim: omul alege să se transceandă pe sine mişcându-se către un orizont impersonal, pentru omul căzut setea de transcendent nu mai înseamnă neapărat existenţa unei Persoane în inima şi în spatele acestui transcendent, – omul “autonom” alege transcendentul anonim, căzând în mirajului / ispitei gândului ca un transcendent lipsit de persoană”.20

Fiul risipitor, o dată ce şi-a luat partea din avere ce îi aparţinea, “a plecat departe”. A plecat departe spre a se regăsi, pentru a-i da existenţei sale efemere un sens, pentru a găsi partea de lume în care să se simtă acasă. Însă ţinta sa nu este prea bine definită. El a plecat doar departe, un loc incert, fără semnificaţia unui cămin. Acel departe presupune doar un loc îndepărtat, undeva, într-un spaţiu nedefinit. Nu-ţi poţi găsi sinele, într-un spaţiu nedefinit, neidentificat. Trebuie ca mai întâi să ai un loc. Să cauţi un loc. Căutarea presupune încercări de găsire. Or, fiul nu şi-a definit spaţiul în care vrea să se să identifice, să aibă un sens, un rost numai al lui, o împlinire fără de care lumea nu-i va oferi decât veşnicele cutreierări de colo-colo.

“Departe nu are ca substanţă decât neantul. De aceea în ţara de departe foamea e inevitabilă: neantul nu poate hrăni pe nimeni, – şi nici nu vrea; se hrăneşte doar pe sine. Momentul foametei din pildă nu e întâmplător – odată “digerată” averea fiului, neantul Departelui intră în criză. Odată dispărută substanţa provenientă din Tatăl, asistăm la o criză a firii: foametea. Întreaga fire intră, fără să fie conştientă de asta, în aşteptarea

19 Biblia, Noul Testament, Luca 12: 22-28 20 Petre Ţuţea, Tratat de antropologie creştină, Teatrul seminar


42

Pâinii Vieţii, a Trupului, a Sângelui dumnezeiesc, care avea să apară odată cu Întruparea Dumnezeului celui Viu”.21

Astfel foamea, într-o lume a neantului, a vidului, a goliciunii de sens, apare ca una dintre formele / crizele ce lovesc firea (putea să fie vorba şi despre alte crize / forme ce lovesc firea: despre boală, sau frig, calamităţi naturale etc.), elemente care te trag înapoi spre lumea din care provii. Foamea în acestă pildă nu e totuşi întâmplătoare. Pentru că hrana spirituală odată consumată, fiind obişnuit cu ea (chiar dacă provenea de la tatăl său, ea exista; chiar dacă fiul nu era demn de ea, totuşi, din dragoste de fiu, tatăl i-o dăruia, fără a aştepata nimic în schimb, plin de dragoste – căci cine poate sta drept în faţa Tatălui?), produce dorinţa de a o redobândi, de a te hrăni din nou spiritual. Iar fără hrană, nu poţi trăi. Astfel, fiul este acum într-un mare impas, într-o profundă criză din care nu ştie cum să iasă. Deşi fiul a căutat o portiţă spre libertate, el ajunge într-un cerc închis, fără hrană, fără casă, fără filiaţie. Depărtarea nu i-a adus ceea ce orbecăind prin întuneric, căuta. Întunericul nu poate să-ţi ofere calea de ieşire, calea spre împlinire. Doar mergând pe cărarea luminoasă, în lumină, poţi ajunge la calea adevărată. Deşi te costă trudă, suflet şi dragoste, alături de speranţă – pentru că nu de puţine ori cei care caută calea, se lovesc de tot felul de piedici şi de neputinţe pe drum; ei însă au puterea şi dorinţa de a merge mai departe, astfel încât nu renunţă, oricâte obstacole li s-ar ivi în drum.

La cealaltă extremă, stă tatăl care are toată dragostea care-l însoţeşte şi care îi dă speranţă. Iar pentru dragoste nu există departe. Sentimentele nu cunosc oprelişti, nu cunosc limitări; nici măcar nu le putem stăpâni; ele ne stăpânesc. Însă atunci când trăieşti în lumină ele nu pot decât să-ţi încununeze aşteptările şi viaţa. Întru mântuire. Chiar dacă Tatăl a rămas cu ochii în depărtare, căutându-şi fiul prin întuneric, el nu este lipsit de speranţă. Pentru că dragostea ce-l copleşeşte nu-l lasă să întrevadă bezna, neputinţa şi neîmplinirea. El rămâne stăruitor, în lumină. Aşteaptă plin de speranţă întoarcerea fiului pierdut. Speră că de undeva, din lume, fiul se va întoarce acasă, acolo unde îi este locul. Cu ochii cercetând zarea, el stă de veghe, sperând, plin de dragoste şi încredere întoarcerea fiului său. Pentru că un tată iubitor, nu renunţă, chiar dacă există tristeţi care l-au lăsat aşteptând în prag.

3. Trezirea Iubirea Tatălui îi va da fiului puterea de a vedea lumea aşa cum este;

abia acum, fiul are ochii larg deschişi. Şi ce întrezăreşte fiul cu ochii încă suferinzi de noua lumină ce se iveşte în zorii trezirii din întuneric? 21 http://www.observatorul.com


43

Iubirea Tatălui. “Iubirea Tatălui e în el şi dincolo de el. Natura transcendentă, divină a

Iubirii Tatălui o face atotputernică, – Iubirea nu e vulnerabilă la neantul lacom al Departelui. Ea continuă să sălăşluiască în Fiu, şi în momentul în care el pierde tot, ea e tot ce i-a rămas: abia în acel moment el reîntâlneşte această Iubire, – purgatoriul depărtării l-a adus din nou în faţa ei: sentimentul (şi faptul) filiaţiei nu e pierdut definitiv, fiindcă a sălăşluit în tot acest timp în Tatăl.

Trezirea fiului are loc în momentul căderii din starea de om: ajunge să-şi dorească mâncarea porcilor. Ieşirea din iubirea părintelui său echivalează până la urmă cu ieşirea din condiţia de om, cu căderea sub această condiţie.

Atunci se trezeşte în el “adâncul” (Pr. Galeriu): “Tată, am păcătuit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” – momentul trezirii are două componente majore: 1. Filiaţia revine în realitatea fiului – el se adresesează din nou cu “Tată”, – e din nou fiul tatălui său; 2. Păcatul faţă de tată e exprimat în acelaşi timp cu păcatul faţă de cer, – în fiul Tatăl său nu e separat de cer, – păcătuirea faţă de Tată e păcătuire faţă de cer, – TREZIREA FIULUI SE PETRECE ÎN REGISTRU DIVINO-UMAN, – fiul POATE să vadă din nou, în Iubirea Tatălui şi datorită ei, Cerul – dumnezeirea. Sentimentul vinei şi căinţei nu se opresc la nivelul relaţiei omeneşti dintre tată şi fiu: căinţa îl vindecă pe fiu de orbire” (părintele Staniloae: “căinţa de face transparent la Dumnezeu”).22

În Treptele desăvârşirii, Neagoe arată fiului său care sunt paşii spre a-l găsi pe Dumnezeu (veacul al XVI – lea): “Că mai întâi de toate, este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi pângere, iar plângerea face frică, şi frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar această socoteală face dragoste, iar dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”.

Astfel, odată ajuns în situaţia omului căzut, dar conştient de căderea sa, fiul începe analiza sa interioară. Iar prin analiza sa interioară, doreşte să ia măsuri, întrevede portiţe prin care ar putea să iasă din întuneric. Însă întunericul îl apasă încă, şi îi este destul de greu să se desprindă de el. Apare căinţa care deschide o nouă poartă spre cer. Însă el ştie situaţia în care se află; ştie că este robul păcatului, ştie că a păcătuit, că a umblat în întuneric. Punându-se în situaţia unei reîntoarceri, se consideră nevrednic de a se mai numi fiu al tatălui său. Condiţia de fiu o consideră nemeritată, nedemnă de el. Speră că tatăl său îl va primi înapoi, măcar ca argat (în casa tatălui său chiar şi argaţii au acces la hrana provenită de la tatăl). Flămând (nu doar fizic, 22 idem


44

pentru că a pierdut totul), prin conştientizarea condiţiei sale, doreşte să se reîntoarcă acasă.

Desigur, din poziţia în care se află, fiul nu poate întrezări puterea şi intensitatea dragostei Tatălui. El speră iertarea, însă consideră că locul său nu mai poate fi acelaşi. A încălcat reguli, şi-a părăsit locul, a abandonat casa părintească (probabil că noi, oamenii, nu avem puterea de a vedea întru totul dragostea unui tată, a lui Dumnezeu; probabil că pentru noi, iertarea ar presupune un oarecare effort – pentru unii destul de mare (de exemplu, fratele fiului risipitor) pe care nu toţi am fi dispuşi să-l facem). Însă dragostea Tatălui este infinită, necondiţionată şi veşnică.

4. Întoarcerea – Învierea şi Viaţa “Când era încã departe, tatãl sãu l-a vãzut, şi i s-a fãcut milã de el, a

alergat de a cãzut pe grumazul lui, şi l-a sãrutat mult. Fiul i-a zis: "Tatã, am pãcãtuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai

sunt vrednic sã mã chem fiul tãu." 23 Astfel, tatăl îşi vede fiul venind, încă de departe. El aleargă în faţa lui

şi îl sărută mult. Este evident că tatăl îl aştepta de mai multă vreme, cu ochii în zare, în speranţa reîntoarcerii fiului pierdut. De aceea îl vede încă de departe. Şi nu numai că îl vede din depărtare (de fapt, îl vedea dintotdeauna, chiar pierdut în întunecimea lumii), ci aleargă înaintea lui. Ca un tată iubitor ce este, nu aşteaptă ca fiul să vină, să-şi ceară eventual iertare, să-l iscodească, ci în dragostea lui, aleargă înaintea lui, cade la gâtul fiului şi îl sărută. Dintre cei doi, tatăl este cel care aleargă; fiul se simte vinovat, mâhnit; nu îndrăzneşte să se comporte ca un fiu. Deşi şi-a venit în fire pentru a veni acasă, nu consideră că mai poate fi fiu.

Deşi în această pildă vedem că fiul nu a făcut fapte de pocăinţă, ci că doar “venindu-şi în sine şi cunoscându-şi starea jalnică în care ajunsese prin depărtarea cu părintele său a atras asupra sa mila şi îndurarea Părintelui său care cu atâta bucurie şi cu prăznuire l-a primit. Cu adevărat, smerenia şi pocăinţa iartă multe păcate şi fără alte fapte bune. Ce fapte bune putea să facă tâlharul răstignit alături de Hristos, când mâinile şi piciorele lui erau legate? Dar strigarea lui din inimă i-a fost de ajuns: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta (Luca 23: 42). Iar Mântuitorul îndată i-a răspuns: “Adevăr grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23: 43)”.”24

23 Biblia, Noul Testament, Luca 15: 21-22 24 http://paginiortodoxe2.tripod.com – Predică la Duminica a XXXV-a după Rusalii (a Fiului risipitor); Despre adevărata pocăinţă şi despre milostivirea lui Dumnezeu


45

În bucuria sa, tatăl nu numai că îţi primeşte fiul cu braţele deschise, ci îi redă fiului privilegiile pierdute: „aduce-ţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea”, semnul îmbrăcării fiind acela că face din nou parte din familia lui Dumnezeu, „puneţi-i un inel în deget”, ca semn al autorităţii, şi de asemenea „încălţăminte în picioare”, ca o dovadă a bunăstării. Îmbrăcarea, ca simbol, reprezintă schimbarea omului vechi, cu cel nou, semnificând învierea şi viaţa. Astfel, în Biblie, ni se spune: „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos Dumnezeu. / De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţenia, patima, pofta rea, şi lăcomia, care este o închinare la idoli. / Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură. / Nu vă minţiţi unii pe alţii , întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, / şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut. / Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi. / Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. / Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcati-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii”.25 Astfel îşi îmbracă Tatăl iubitor fiii săi. Şi nu numai că îi îmbracă, îi primeşte înapoi în casa părintească, şi se veseleşte cu ei, de bucuria reîntoarcerii. Astfel, tatăl din pildă, în marea sa bucurie, bucurie firească de altfel la un tată, pentru că „fiul meu era mort, şi a înviat; era piedut, şi a fost găsit”, îşi primeşte fiul cu mare sărbătoare: cere să se taie viţelul cel gras, pentru a se veseli şi bucura cu toţii, pentru a-şi manifesta fericirea reîntoarcerii fiului său. Căci fiul său era, mort, şi iată că acum este viu, fiul său a fost pierdut, dar iată că a fost regăsit. Ce bucurie mai mare putea să aibă Tatăl, care a stat cu ochii pironiţi în zare, aşteptându-şi fiul, plin de speranţa reîntoarcerii, care iată că s-a produs?

În Geneză, ne este prezentat Isaac, care avea doi fii: Iacov şi Esau. Tatăl dorea să-şi binecuvinteze unul dintre fii, iar în alegerea sa, a fost ales Esau. Iacov însă, ajutat de mama sa, reuşeşte să-şi înşele tatăl şi să primească binecuvântarea în locul lui Esau (Biblia ne arată cum Esau este trimis la vânătoare de tatăl său, pentru a-i pregăti vânatul să-l mănânce, după care îi spune că îl va binecuvânta; mama fiilor, care doreşte ca binecuvântat să fie Iacov, aude cererea tatălui, îi pregăteşte acestuia 25 Biblia, Noul Testament, Coloseni 3: 3-5, 8-14


46

mâncare şi îl trimite pe Iacov, îmbrăcat în hainele lui Esau şi acoperindu-i trupul cu pielea iezilor). Fiul risipitor este în aceeaşi situaţie. Astfel, el este fiul cel neascultător, care iese din voia tatălui, hoinăreşte prin lume, însă tatăl îl iartă, şi îl îmbracă într-un om nou. La fel suntem cu toţii în faţa lui Dumnezeu. Astfel, prin jertfa lui Iisus, ne este dată o haină nouă, albă, curată. Desigur, suntem aceeaşi oameni, dar prin credinţă şi căinţă, Hristos ne spală păcatele. În Geneză, şi Isaac i-a spus fiului: „Glasul este glasul lui Iacov, dar mâinile sunt ale lui Esau”. Totuşi, Iacov a primit binecuvântarea. Tot aşa va fi şi la Judecata de Apoi: astfel, glasul ne va fi al nostru, dar îmbrăcămintea ne este acum dată de Iisus Hristos. El ne-a oferit o haină nouă. Însă trebuie să ţinem cont că nu doar titlul de fiu al lui Dumnezeu sau haina care ne-a fost dăruită ne face pe noi, oamenii să ne simţim şi să fim într-adevăr fii ai lui Dumnezeu. Fiii lui Dumnezeu, trebuie ca prin viaţa lor trecătoare prin lume, să aducă roadă pământului şi cerului, pentru a putea fi copii ai lui Dumnezeu. Hristos ne-a spălat păcatele, însă mântuirea ne-o dă roada adusă pe pământ, comportamentul nostru. Astfel, cum am putea ştii, dacă fiul risipitor, chiar iertat de tatăl, va fi mântuit? Aceasta depinde exclusiv de el. Tatăl nu va putea să-l mântuiască, el a putut însă să-l ierte şi să-l primească înapoi în casa părintească cu o mare dragoste şi dor.

5. A doua tristeţe: fratele Fiului Fratele fiului risipitor nu poate însă înţelege sentimentele de dragoste

ale tatălui. Astfel el nu poate înţelege cum tatăl şi-a putut ierta cu atâta uşurinţă fiul risipitor, fiu care l-a dezonorat şi i-a produs atâta suferinţă. Cum a putut tatăl să fie atât de bun cu fiul care i-a produs atâta durere, suferinţă şi aşteptare, deci comportându-se cu tatăl atâta rău? Prin înţelegerea eronată a sentimentelor tatălui, fiul cel mare nu doreşte nici măcar să intre în casă, să participe la sărbătoarea din familie organizată de tatăl iubitor.

Fiul cel mare nu doreşte nici măcar să-şi vadă fratele, acum schimbat complet, un om plin de regrete, umilit şi plin de căinţă pentru tot ce a făcut. El nici măcar nu a îndrăznit să se numeacă fiu, atunci când a hotărât să se întoarcă acasă. Se mulţumea să fie un simplu rob în casa tatălui, condiţia de fiu considerând-o nemeritată şi fără posibilitate de realizare.

Însă fiul, în mâhnirea şi jignirea sa, nu vede dincolo de toate lucrurile, sentimentele tatălui său. Tatăl îi spune: “Fiule, tu totdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit”. Aşadar, prin bucuria şi veselia tatălui pentru fiul risipitor, nu înseamnă cu nu-l iubeşte şi pe fiul cel mare. Tocmai că toate ale sale sunt ale fiului său, iar acesta este întotdeauna cu el. Prilejul de bucurie este dat de reîntoarcerea a


47

ceea ce a fost mort şi pierdut; deci cum putea tatăl să nu te bucuri de înviere şi de regăsire? Însă în tristeţea lui nefirească, fiul cel mare nu vede dragostea tatălui.

Fiul cel mare vede numai munca şi truda (“de atâţia ani îţi slujesc”) pe care a dus-o an de an, însă nu vede că munca prestată a fost în primul rând în folosul său, pentru că tatăl îi spune că toată averea sa îi aparţine lui, deci munca a realizat-o în primul rând pentru sine şi ea nu are cu nimic de a face cu dragostea manifestată de tatăl.

Însă fără dragoste, viaţa este searbădă, o zilnică luptă şi muncă istovitoare fără nici o bucurie, fără nici o împlinire sufletească. Şi fără de ea, oricât de bogat ai fi, totul este o zădărnicie şi goană după vânt.

În ura sa, fratele cel mare îi reproşează tatălui că pentru el nu a dat petreceri pentru a se veseli cu prietenii lui, însă când a venit “acest fiu al tău, care a mâncat averea cu femeile desfrânate”, bucuria este fără seamăn, lucru de neînţeles pentru fratele cel mare. El nici măcar nu-l numeşte frate pe cel întors în familie (familie din care făcea şi el parte), numindu-l doar, acest fiu al tău (iar nu fratele meu). Prin ura sa, el nu poate ierta, înţelege şi sărbători.

Ceea ce nu poate înţelege fratele cel mare este de fapt, dragostea. E firesc, pentru că nu iubea. Iar fără dragostea, căutarea noastră e fără sens. Iar iertarea este de-a dreptul imposibilă. Cum să poţi ierta pe cineva, dacă sentimentul care te încearcă nu de decât ura? Însă un tată, oricât de jos ar fi fiii săi, oricât de mare ar fi bezna în care trăieşte fiul său, şi oricât de departe ar fi de el, ne aşteaptă în prag, cu braţele deschise spre îmbrăţişare, cu dragostea care “acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul” (1 Corinteni 13: 7). Ne aşteaptă acasă, cu haina cea mai bună, bucurându-se şi veselindu-se de întoarcerea fiilor pierduţi pe cărările vieţii.

De altfel, în Epistola lui Luca, Iisus ne spune: “Tot aşa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă”.26

Deci sărbătoarea pentru cel pierdut şi regăsit, mort dar înviat, este pe deplin justificată. Iar bucuria ce îţi umple sufletul plin în dragoste, nu mai are nevoie de cuvinte.

Însă, de multe ori, lumea în care trăim, este plină de fraţi risipitori sau de fraţi ai lui. Horia Aramă, într-o poezie, zugrăveşte acest lucru astfel: “Risipitori suntem, bunii mei fraţi / Noi timpu-l semănăm ca pe cuvinte / pe orice sol ne iese înainte; / dăm la sătui cât şi la-nfometaţi / şi- atât în sânge

26 Biblia, Noul Testament, Luca 15: 7


48

ne-a pătruns risipa / c-am şi uitat cum se măsoară clipa. / Iar anii cad ghilotinaţi.” (1965)27

În Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri: 1929 – 1947, Constantin Noica priveşte viaţa creştinului dincolo de Cuvânt, învăţătură sau dogmă, “pe măsura de totdeauna a omului.” Astfel polii vieţii sunt consideraţi de Noica a fi: fiul risipitor şi fratele său. “Între aceste două capete se petrece viaţa noastră creştină, cu triumfurile, dar mai ales cu impurităţile sale”.28

“Fiul risipitor greşeşte pentru că ignoră. Nu cunoaşte încă pe Dumnezeu şi, într-un sens, se ignoră pe sine. Pleacă în lume ca să se caute. Ca să-L caute. Va păcătui mult? Da, va fi numai păcat: sete, curiozitate, ardere. Dar norocul său e tocmai că ignoră. Tot păcatul lui de rătăcitor prin lume ţine de neştiinţă, adică de nevinovăţie. De aceea tatăl îl iartă. Şi cine ştie dacă Dumnezeu nu-l mântuie?

Fratele fiului risipitor greşeşte pentru că ştie. Cunoaşte pe Dumnezeu şi se cunoaşte pe sine. Trăieşte după poruncă; de i se va porunci mult, se va supune mult. Dar ştie că se supune. Ştie că este numai supunere. Tot păcatul lui de fiinţă stătătoare şi ascultătoare stă în aceasta – că, alături de faptă, are şi cunoaşterea faptei sale. Cum poate fiul risipitor primi ceva de la tatăl, când el, fratele care se ştie bun, n-a primit încă totul? De aceea tatăl nu-l răsplăteşte. Şi cine ştie dacă Dumnezeu îl mântuie?”29

Astfel, atât fiul risipitor cât şi fratele său, sunt impuri. Doar că fiul risipitor greşeşte din ignoranţă, din neştiinţă, din nevinovăţie. Cu toţii încercăm să căutăm acel ceva care ne va salva, care ne va da un alt sens, sens pe care nu încetăm să-l căutăm, indiferent câte piedici se vor ivi în drum. Doar că fiul risipitor a căutat în întuneric, într-o lume în care nu-ţi poţi găsi individualitatea prin mulţime. Salvarea e a fiecăruia, e personală, e interioară, e intimă. Cine dintr-o lume întreagă îţi poate salva sufletul? Sau cine poate să ghicească, să intre în tumultuoasa sferă a sufletului altuia, spre a putea într-adevăr găsi acolo toate temerile, tenebrele, sentimentele şi dorinţele noastre? Şi cum ne va putea altcineva salva? Doar noi, individual ne putem regăsi şi salva.

Fratele fiului însă, s-a găsit. Impur cum este, se cunoaşte. Ştie care este rostul lui şi ce anume face şi caută în această lume. El ascultă; e supus. Munceşte. Acesta este rostul pe care el l-a făurit. Încearcă să se comporte după norme, după reguli. Însă care este regula care guvernează sufletul? Şi cum poţi, conform unor norme, reguli, practici să te regăseşti? Pentru că

27 Horia Aramă, Fiul risipitor nu se mai întoarce, Editura Hasefer, Bucureşti, 2004 28 Constantin Noica, Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri: 1929 – 1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 269 29 Constantin Noica, idem, p. 269


49

suntem cu toţii diferiţi. Chiar existând o “regulă de aur”, ea nu poate să funcţioneze pentru o întregă lume. Iar munca şi truda cu care se înjugă fratele fiului, cred că nu este decât o fugă de el, o evadare; încearcă să iasă, să se regăsească, confomându-se unor norme. El spune: “Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani”, însă nu înţelege că tatăl nu-i cere de fapt aceasta. În fond, munceşte pentru sine, pentru averea personală. Ceea ce îi lipseşte fratelui este dragostea; cu siguranţă, dacă dincolo de truda şi de munca sa, el ar putea iubi, ar fi salvat. Însă ura îl ţine departe de uşa care dă spre poarta vieţii veşnice. Uşa va sta pururi închisă atâta timp cât încă el nu va putea iubi. (“Căci din prisosul inimii vorbeşte gura” – Matei 12: 34 – prisos care însă fratele fiului încă nu l-a cunoscut, nu l-a dobândit; de aceea vorbele lui sunt atât de aspre la adresa tatălui; el se simte trădat, atunci când el este, alături de fratele său, iubit de tatăl – “toate ale mele sunt ale tale”; toate, mai puţin dragostea, pe care tatăl deşi îl copleşeşte cu dragostea lui, fratele nu o poate simţi; pentru că el nu iubeşte).

Însăşi Scriptura ne spune, prin intermediul Domnului Iisus Hristos care sunt cele dintâi porunci: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. / Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. / Iar a doua, asemeni ei, este: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” / În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.”30

Însă fratele fiului nu cunoaşte dragostea. El nu iubeşte. El este prins în respectarea unor norme (este bine să muncesc), însă nu numai că nu-şi iubeşte aproapele, nu-şi iubeşte nici măcar însuşi fratele. De aceea nu înţelege nici dragostea tatălui. Oricum, în general dragostea este un falsificator de valori; ea nu ţine în fond de valoare, nu poţi măsura valoarea atunci când iubeşti. Dragostea este în fond un imbold al inimii. Iar nu întotdeauna cei pe care îi iubeşti sunt demni de iubit; iubeşti pur şi simpu; nu există raţiune pentru a iubi. Fratele fiului risipitor nu ştia însă, şi mai mult, nu simţea, inima lui nu era deschsă. De aici toată deznădejdea şi mâhnirea lui, în fond fără temei.

“Ce-i face pe fraţi atât de vii? Poate dublul acela instinct, despre care spunea odată Keyserling că însufleţeşte toată existenţa noastră ca oameni: Foamea originară şi Frica originară. Căci fiul risipitor stă sub semnul foamei; e înfometat de lume, de noutate, de cheltuire. Iar fratele fiului risipitor stă sub semnul fricii; se teme să nu piardă, se teme să rişte, se teme să dea. Şi iată-i pe amândoi, faţă în faţă, după ce unul a ocolit lumea şi celălalt şi-a îngrijit propria sa grădină – iată-i acum, ca două feţe ale vieţii înseşi.

30 Biblia, Noul Testament, Matei 22: 37-40


50

Nu-i vedeţi pe ei, peste tot? Mi se pare, câteodată, că-i pot vedea şi-n Marta şi Maria. Marta e ursuză, închisă, vrednică, fireşte, nemulţumită ca fratele. Şi Maria e risipitoare ca fiul. Dar destinul fiului risipitor e să se piardă în acţiune, pe când Maria se pierde în contemplaţie. E, între ei, toată distanţa de la spiritul masculin la spiritul feminin. Încolo însă – sunt aceeaşi.

E o întreagă lume în fiul risipitor şi fratele său. Şi e atât de plină viaţa de ei, încât nici unul nu poate fi judecat etic. Fratele bun încorporează etica; dar singur fiul risipitor ar putea scrie una. Căci etica e o simplă perspectivă asupra vieţii, şi creştinsmul-viaţă nu s-a acoperit niciodată cu o singură perspectivă.

Parabola fiului risipitor e parabola fiului şi a fratelui. E parabola celor doi copii, care sunt copiii pământului.”31 Desigur, dacă fratele fiului risipitor trecea peste morala existentă în lume,

peste norme, reguli de altfel impuse, şi reuşea să stea singur cu sine şi să caute răspunsuri în inima sa, cu siguranţă lucrurile stăteau altfel. Lumea ar fi putut prinde pentru el un alt sens, un contur; în fapt, sens, pentru că până atunci deşi credea că-l găsise, totul s-a prăbuşit o dată cu reîntoarcerea fratelui său din lume.

Nici fiul însă nu şi-a găsit un loc în lume. Pentru că el nu şi-a definit spaţiul unde vrea să ajungă, scopul, obiectul căutării. Negăsind nici un sens în lume, “îi rămâne să-şi dea el unul, dar s-a deprins prea mult să fugă de toate, spre a se gândi la aşa ceva. Maladia lui este lipsa, de care nu e nici măcar conştient, a generalului […]. Dacă ar fi ştiut de vreun general prin care să se împlinească, ar fi putut rămâne acasă, ori ar fi plecat în căutarea lui anume; şi chiar dacă nu l-ar fi găsit, ar şti măcar pentru ce ajunge să păzească porcii. Dar el nu ştie, în materie de general, decât de cel de acasă, pe care l-a părăsit, şi de aceea, în clipa în care are nevoie de ocrotirea unuia, se întoarce la ai lui. S-ar fi putut întâmpla să trăiască în palate, în loc să păzească porcii; el tot s-ar fi întors, dacă era cinstit cu sine. Căci e bolnav, în plină tinereţe şi vlagă. Şi-a purtat maladia peste tot în lume, şi acum se întoarce să sufere mai departe, dar sub alinarea părintească, măcar. Totuşi, nici lui, nici fratelui, care suferă de altă maladie, tatăl (generalitatea familiei) nu le va putea da mai mult decât alinarea.”32

Cu toate că amândoi au încercat să-şi găsească un sens în lume, nici unul nu l-a găsit. Pentru că lumea deschisă înaintea ochilor noştri nu ne dă niciodată răspunsuri (doar eventual, întrebări). Tot ce căutăm se află de fapt, înlăuntrul nostru, iar nu în lume. Lumea e doar spaţiul în care ne încununăm regăsirea. Însă nu are deloc de a face cu ea. Toată viaţa unui

31 Constantin Noica, idem, p. 270 32 Constantin Noica, Şase maladii ale spiritului contemporan, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 42-43


51

creştin se desfăşoară în fapt între el şi Dumnezeu; nu a fost niciodată între el şi lume (ci doar între Dumnezeu şi intimitatea noastră).

“Dar mai există pentru noi lume? Mai există Dumnezeu? Dacă el înseamnă ceva, nu poate fi decât intimitatea noastră, acel “ce e mai adânc în noi decât noi înşine”. Iar acum un asemenea gând nu te trimite îndărăt, la lume şi Dumnezeul bisericii, ci te îngroapă mai mult în tine, unde e şi puţinătate, şi plinătate.” 33

Aşadar, doar în “puţinătate” dar “plinătate” putem să ne regăsim. E un exerciţiu individual, care ne priveşte pe fiecare în parte. Doar căutându-l pe Dumnezeu putem să-l şi găsim. El cu siguranţă ne aşteaptă. Depinde de noi să ne împlinim.

Care dintre noi suntem fiul risipitor şi care dintre noi fratele său (pilda nu oferă o soluţie de mijloc: eşti fie fiul risipitor, hoinărind prin lume, fie fratele său ascultător, însă cu inima împietrită)?

În lumea în care trăim, cu toţii suntem fie “fii risipitori”, fie “fratele său”, fie “fii întorşi acasă”, la Tatăl iubitor, care ne aşteaptă cu o infinită dragoste.

Într-o lume globalizată (în care există foamete, nedreptăţi, boală, crize economice, politice, războaie, într-o lume în care se caută o speranţă) spre religie se îndreaptă aşteptările celor mai mulţi oameni. E şansa noastră de a ne întoarce acasă, nu ca robi, ci ca fii. Şi e un privilegiu dumnezeiesc să te poţi numi şi să te poţi simţi cu adevărat fiul lui Dumnezeu. Pentru că odată cu sacrificiul de la Golgota, Isus Hristos a adus mântuire întregii lumi, nu doar unui popor ales. Căci Iisus a venit pentru fiecare om; înaintea Lui suntem acum cu toţii poporul lui Dumnezeu, fiii săi. Şi desigur, a venit în special pentru cei care au trebuinţă de El, pentru cei păcătoşi, nu pentru cei drepţi. Dar oricum, cine se poate considera drept în faţa lui Dumnezeu?

În speranţa regăsirii, reîntoarcerii acasă, fie ca Dumnezeu să îndrepte paşii întregii lumi spre mântuire.

Am ales o temă religioasă datorită impactului deosebit de important pe care o are religia în societate, iar pilda fiului risipitor o consider reprezentativă pentru fiecare om şi de asemenea un fundament pentru culturalitatea modernă.

Cerc.şt.Alexandra Pop Institutul Hyperion, Cluj-Napoca Ing.dipl.Gabriel Marius Pop Director executiv, Centrul Artemis, Cluj-Napoca 33 Constantin Noica, Povestiri despre om. După o carte de Hegel, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p.220


52

BIBLIOGRAFIE: • Biblia (Vechiul Testament şi Noul Testament) • Constantin Noica, Echilibrul spiritual. Studii şi eseuri: 1929 – 1947,

Editura Humanitas, Bucureşti, 1998 • Constantin Noica, Povestiri despre om. După o carte de Hegel,

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980 • Constantin Noica, Şase maladii ale spiritului contemporan, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1997 • Horia Aramă, Fiul risipitor nu se mai întoarce, Editura Hasefer,

Bucureşti, 2004 • Andrei Marga, Religia în era globalizării, Editura Fundaţiei pentru

Studii Europene, Cluj – Napoca, 2003 • Richard Bach, Iluzii. Pescăruşul Jonathan Livingstone • Petre Ţuţea, Tratat de antropologie creştină, Teatrul seminar • Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco

SITE-URI:

• http://www.observatorul.com • www.goecities.com • www.adevărul.org • www.nistea.com • www.ierodianonvisarion.ro/predici/index.php • http://paginiortodoxe2.tripod.com • www.ucenici.ro • www.creştinul.org • www.noul-ierusalim.ro


53

Adevărata sărbătoare este atunci când un suflet admiră un alt suflet, precum şi în momentul în care devine el însuşi capabil de admiraţie, chiar fără a avea cine să-l contemple. Azir


54

DISCRIMINAREA FEMEII ÎN LIMBAJ

Dacă judeci oamenii nu mai ai timp să-i şi iubeşti. Maica Tereza

Evidenţierea capcanelor lingvistice prin care se realizează discriminarea

femininului în limbaj, constituie una dintre temele predilecte ale discursului feminist. Nu voi aminti teorii ale discriminării, căci ele reies mai cu seamă din exemplificările următoare; ceea ce este evident este faptul că toţi suntem conştienţi de aceste diferenţe, dar nu le teoretizăm, părându-ni-se „normale”, iar ceea ce este prea normal sau prea banal, nu mai atrage atenţia.

Pentru a concretiza introducerea, pornesc analiza de la două texte reliefând pentru început discrepanţa lingvistică a diminutivării substantivelor masculine şi feminine:

Am stat la o cafea cu un vecin care este poştăruţ. El m-a îndrumat spre cabinetul unui doctoruţ foarte competent. Casieruţul cabinetului medical este un bun prieten de-al lui. L-am rugat pe chelneruţ să ne aducă urgent nota de plată. Cred că dacă nu aş fi un bun şoferuţ, nu aş mai fi reuşit să ajung atât de repede la locul respectiv.

Deşi s-au respectat regulile diminutivării în limba română, acest text poate rămâne doar la nivel de exerciţiu cu conotaţie cel mult ilară.

Am stat la o cafea cu o vecină care este poştăriţă. Ea m-a îndrumat spre cabinetul unei doctoriţe foarte competente. Casieriţa cabinetului medical este o bună prietenă de-a ei. Am rugat-o pe chelneriţă să ne aducă urgent nota de plată. Cred că dacă nu aş fi o bună şoferiţă, nu aş mai fi reuşit să ajung atât de repede la locul respectiv.

Al dolilea text nu mai pare deloc ciudat. Prin ce diferă cele două texte? În mod evident, prin formele de masculin şi feminin ale substantivelor alese. În ambele cazuri, acestea sunt diminutive, dar numai al doilea text în care substantivele sunt feminine, este recunoscut ca fiind acceptabil, şi asta nu din motive gramaticale, cum ar fi acela că în limba română substantivele masculine n-ar suporta diminutivarea (bărbăţel, tinerel, însurăţel, ciobănel – sunt doar câteva exemple alese la întâmplare, care dovedesc contrariul), ci din motive mult mai subtile, de ordin social, care fac din limbaj un instrument al discriminării.

Nomenclatorul meseriilor –în care sunt preferate formele de masculin ale profesiilor (operator chimist, laborant, inginer), ignorându-se faptul că multe dintre aceste meserii sunt practicate în mod egal , iar unele preponderent de către femei. Normal ar fi să apară în nomenclator ambele forme, de masculin şi de feminin.


55

Modul de adresare în actele oficilale conform recomandărilor gramaticii este la masculin, chiar dacă se adresează unei femei: doamnă director, doamnă inginer, doamnă ministru, şi nu aşa cum ar fi logic: doamnă directoare, doamnă ingineră, doamnă ministră.

În vorbirea uzuală numele unor meserii sunt diminutivate, însă în cazul în care sunt practicate frecvent de către femei (poştăriţă, chelneriţă, şoferiţă, casieriţă). Faptul că diminutivarea nu se aplică şi profesioniştilor bărbaţi (chelneruţ, şoferel, sudorel, casieruţ) dovedeşte că este vorba de o diferenţă legată de sexul celui care profesează meseria respectivă şi nu de o inocentă diferenţă, ci de o reală discriminare. (Grunberg, 1997,30)

Diminutivarea aplicată profesiilor atunci când sunt exercitae de femei nu este, aşa cum s-ar crede o formă de alint, care exprimă simpatia faţă de ele, ci o formă de diminuare a importanţei lor, un refugiu (inconştient) al acelora care nu au reuşit să-şi domine resentimentele.

Interesant de observat este faptul că niciodată diminuarea nu se aplică în cazul autorităţii, adică al acelor meserii şi persoane care au putere socială şi/sau economică. Nu se spune poliţistică, judecătoriţă, senatoriţă, avocăţică nici patroniţă, directoriţă, femeiuţă de afaceri. Acolo unde apare autoritatea, dispare ironia şi dipreţul. Ceea ce spune clar că departe de a fi inocente, „drăgălaşele” diminutivări aplicate meseriilor când sunt profesate de către femei sunt o formă de minimalizare a importanţei acestora şi a muncii lor, şi că este necesară conştientizarea acestui lucru ca un prim pas spre o adevărată egalitate bazată pe respectul reciproc al celor două sexe.

Limbajul discriminatoriu nu se rezumă doar la aspectele diminutivale ale limbii, iar în continuare voi puncta cele mai cunoscute tipuri de limbaj „diferenţiat”. Este vorba de diversele tipuri de discurs considerate a fi cele mai elevate şi mai răspândite: discursul filosofic, discursul politic, discursul teologic, limbajul mass-media şi dincolo de acestea, critica feministă a limbajului pentru a releva faptul că femeia este desconsiderată în tipurile cele mai frecvente de exprimare. Şi prin acest aspect, cel al limbii, subordonarea femeii în societate este evidentă.

Dintotdeauna, discursul filosofic s-a manifestat în toată capacitatea sa misogină (conceptul de misandrinism este aproape necunoscut) ca şi când, unica preocupare a bărbaţilor ar fi fost aceea de a discredita ideea de feminitate şi de a subjuga femeia în viaţa socială, culturală, dar mai ales de a-i opri accesul în politică şi religie, mai precis repugnarea de la funcţiile de conducere şi de la accesul la celebrarea ritului. Se ştie că aceste elemente din urmă (politica şi Biserica) sunt cele mai puternice ramuri sociale şi că prin ele se poate manipula şi controla întreaga populaţie. Prin înlăturarea a jumătate din numărul competitorilor sociali (femeile) puterea patriahatului a reuşit milenii la rând să domine, iar filosofii au ţinut mereu tonul


56

discriminării. În continuare am selectat câteva „mostre” ale gândirii filosofice masculine.

Platon şi-a construit o doctrină androcentrică, preluând de la Hesiod ideea de Terra Mamă, dar a adus şi „contribuţii originale”, în sensul că dacă la Hesiod, Terra Mamă era generatoare, dând viaţă aerului, focului, cerului, Platon o prezintă ca fiind un receptacul pasiv, care primeşte forma elementelor. Ea este redusă la materia primă a metafizicii. Pentru Aristotel, egalitatea femeilor spartane cu bărbaţii constituie un pericol social, căci, spune el, astfel şi sclavii ar putea cere drepturi egale. Oricum, pentru a-şi reliefa şi mai mult frustrarea în faţa puterii feminine, el declară că şi aşa „femeile guvernează guvernanţii”. Machiavelli îl completează, afirmând că femeile aparţin acelei categeorii de gen, incapabile să păstreze un secret, dar cu posibilităţi înnăscute de a trăda, de aceea ar trebui marginalizate din viaţa politică. Pericolul feminin constă în înclinarea balanţei politice datorită factorului „ seducţie”; şi pentru John Knox, femeia conducător este o anomalie. Ioan Gură-de-Aur este de părere că femeia şi bărbatul sunt ambii imagini ale lui Dumnezeu, dar femeia e doar o reflectare a unei părţi a imaginii, în timp ce bărbatul e imaginea absolută. Luther a forţat însă aceste considerente ducând la extrem misoginismul teologic; el spune chiar şi cum ar trebui să gândească femeia: „Soţul meu este imaginea adevăratului şi supremului stăpân Cristos”. Edmund Burke dezumanizează femeia spunând că e doar un animal dintr-un ordin mai evoluat, în timp ce Pièrre Joseph Proudhon nu prezintă în legătură cu femeia decât celebra sa alternativă „menajeră sau curtezană”, ea fiind inferioară bărbatului tocmai datorită non-masculinităţii. Bărbatul e luat astfel de cele mai multe ori ca etalon şi reper atât raţioanl cât şi comportamental. Ea e doar „celălalt”- alteritatea, cum au numit-o Levinas şi Rousseau. La capitolul educaţie, Fénelon François de Salignat de la Mothe îl depăşeşte în afirmaţii discriminatorii pe Rousseau, afirmând că trebuie neutralizat prin educaţie pericolul ca femeile să acceadă la libertate şi autonomie. Nietzsche caricaturizează adeseori femeia. Pentru el, „bărbatul e făcut pentru război, iar femeia pentru odihna războinicului”, instrumentalizând femeia, prostituând-o şi arătând astfel că ea este numai un recipient pentru spermă.(Collin, 2000, 584) Filosofii au reuşit să transpună în opere conceptul de discriminare, „argumentând” pe cât se poate inferioritatea femeii. Limbajul filosofic a reuşit să transpună ideatic debilizarea femeilor, fapt care a dus în timp la asuprirea acestora.

În mod tradiţional, discursul filosofic a dus la legitimarea inferiorităţii femeilor şi femeiescului (în asocierea femeie-natură, femeie-materie, femeie-trup, femeie-imanenţă) şi femininului, văzut ca emoţional, iraţional, sensibil,


57

dependent. În contrast cu această perspectivă, bărbătescul şi masculinul s-au asociat cu spiritualul, raţioanlul, inteligibilul, autonomul. (Braidotti, 1991, 153)

Misoginismul a dominat tradiţia filosofică, fie explicit, fie tacit şi subtil. Mesajul dominant al marilor orientări filosofice, de la cele antice la cele renascentiste, moderne şi adesea contemporane, este prin excelenţă patriarhal, de aceea, între feminism şi filosofie relaţiile sunt complexe şi foarte controversate. Prin urmare filosofia feministă critică sistematic modul în care au fost prezentate de-a lungul timpului problematicile femeieşti şi feminine propunând modelele alternative teoretico-explicative şi alternative de orientare discursivă: de la ideea renunţării la filosofie, tocmai prin faptul că, în genere, aceasta a contribuit la legitimarea inferiorizării femeilor, la includerea problematicii femeilor în abordările filosofice existente, până la revalorizarea felului în care sunt concepute cunoaşterea şi morala, plecând de la particularităţile experienţelor femeieşti.

Feminismul ca formă a politicii dedicată schimbărilor sociale, combaterii reproducerii inegalităţilor sistematice dintre bărbaţi şi femei, are un interes deosebit în domeniul limbii şi genului pornind tocmai de la rolul complex pe care îl are limbajul, alături de celelalte practici şi instituţii sociale, în reflectera, crearea şi menţinerea diviziunilor de gen în societate.

Feminismul are menirea de a modifica accesul la numire şi la definire prin crearea unui nou tip de exprimare sau a schimbării accepţiunii generale că numai bărbatul ar fi făuritorul Istoriei, femeia fiind doar veriga biologică a perpetuării elementului creator masculin. Dihotomia creaţie (bărbat)- procreaţie (femeie) nu mai poate fi considerată ca valabilă şi nici măcar ca variabilă. Metafora celebră „history” (istorie)=”his story” (povestea lui), care trebuie actualiuată în „herstory” („her story”, povestea ei), pentru ca şi al doilea competitor să-şi câştige dreptul de personaj istoric şi nu numai de mică amprentă autobiografică pe scena societăţii umane.

Astfel, nu se poate vorbi de un limbaj sexist în sine, ci mai degrabă de sexism în practica lingvistică. Acest sexism la nivelui uzului lingvistic este de multe ori susţinut de prescripţiile gramaticii normative. Norma lingvistică românească recomandă folosirea formei de masculin ca generică pentru numele de funcţii şi poziţii publice indiferent de genul persoanei. Astfel că acordul între referent şi poziţie, ocupaţie, făcut întotdeauna la masculin este justificat prin argumentul corectitudinii gramaticale: în limba română nu este corect doamna ministră, doamna doctoră etc., se spune de cele mai multe ori. se pierde din vedere însă faptul că norma lingvistică nu este atemporală şi imuablilă, ea este elaborată de specialişti care au şi ei prejudecăţile lor, precum şi o rezistenţă mai mică sau mai mare la schimbare.


58

Fundamentală pentru studiul limbajului dintr-o perspectiva criticii feministe este tema „tăcerii şi a excluderii”, care ridică problema găsirii unei voci autentice cu care femeile să se exprime.

„Vorbirea” şi „tăcerea” sunt metafore puternice ale discursului feminist menite să ilustreze modurile în care femeilor li se neagă dreptul si posibilitatea de a se exprima liber. De-a lungul timpului, genurile lingvistice asociate femeilor (bârfa, flecăreala, scrisorile, jurnalele) sunt uzaje ale limbii care ţin aproape exclusiv de sfera privată (spaţiul familial, comunităţile restrânse). Pe de altă parte, femeilor le este de foarte multe ori redus sau chiar interzis (în diferite culturi) accesul la registre lingvistice de prestigiu, cum ar fi limbajul ceremonialului religios, retorica politică, discursul legal, discursul ştiinţific şi poetic etc. Femeilor le este încă interzisă practicarea oratoriei liturgice în multe religii contemporane. Tăcerea nu înseamnă exclusiv lipsa accesului la aceste tipuri de discurs; ea poate fi determinată de autocenzura pe care şi-o impun femeile, de teama de a nu fi ridiculizate sau ignorate.

Critica feministă a limbajului şi stilistica feministă au acordat studiului discursului un rol central, demonstrând modul în care microstructurile limbajului au legătură cu macrostructurile genului social. Sensurile sunt construite social, ele reflectând concepţiile grupului dominant (în cazul de faţă, bărbaţii). Modul în care formele lingvistice sunt investite cu sens în cadrul discursului este un proces social. De exemplu, în opoziţia lingvistică cavaler/ fată bătrână, care reflectă aceeaşi realitate (persoane care nu sunt căsătorite), conţine o derogare semantică pentru femei, care are la bază credinţa sexistă că statutul de necăsătorită este indezirabil pentru femei.

Discursul femeilor, înglobat de multe ori într-un nebulos discurs feminin, a fost asociat unui limbaj al emoţiilor, al vieţii private, favorizând aluzia, eufemismul mai degrabă decât concentrarea logică, evitarea oricărei teorii abstracte.

Discursul masculin este asociat de regulă vieţii publice,fiind considerat logic, abstract şi direct, foarte persuasiv, arie largă de acoperire şi principii solide abordate, pe când cel feminin- domenilui privat (familie,copii, probleme personale, probleme care ţin de binele „sufletesc” al celorlalţi.Dacă femeile au în cele din urmă acces la discursul public, îndeosebi la literatură şi cultură, atunci se pune problema acceptării normelor tradiţionale strict masculine cu privire la teme sau modalităţi stilistice. Unele feministe au propus găsirea unor moduri de a scrie care să recunoască şi să încerce să exprime „diferenţa” femeilor. Aceastea nu înseamnă că ele vor scrie despre lucruri diferite sau că vor reface în totalitate un stil literar ori chiar limba în sine. Pe de altă parte, în anii ’80, conceptul de „limbaj al femeilor” (women’s language) lansat de Robert Lakoff s fost amplu dezbătut.( Oakley, 1972, 178)


59

În ceea ce priveşte clasica problemă despre „cine vorbeşte mai mult”, studiile întreprinse relevă fără echivoc faptul că în grupuri conversaţionale mixte, bărbaţii vorbesc mai mult şi tot ei sunt cei care întrerup mai des.

În România, o mare şi actuală discriminare lingvistică s-a făcut odată cu instituirea profesiei de asistent maternal prin care se realizează ocrotirea temporară a copiilor aflaţi în dificultate; se oferă o posibilitate de reconversie profesională şi de ieşire din şomaj.

Totuşi sunt de semnalat câteva aspecte contradictorii: la nivel de limbaj nu se realizează acordul de gen (titulatura este „asistent maternal”, iar starea de fapt arată că doar femeile adoptă o asemenea meserie); prevederile legale sunt profund discriminatorii: impun diferenţe între mamele naturale şi cele sociale (ultimele fiind obligate să urmeze cursuri de formare şi să primească o acreditare; sunt părinţi temporari); diferenţiază între femei şi bărbaţi în calitate de părinţi (titulatura corectă ar putea fi „asistent parental”).

La nivelul limbajului, androcentrismul, se recunoaşte prin trei trăsături esenţiale: ignorarea femeilor, deprecierea şi stereotipizarea. Ignorarea femeilor este percepută mai ales prin prezenţa normelor gramaticale şi lexicale, exclusiv masculine, de la pronumele „ei” generic, până la numele de ocupaţii şi meserii prezente majoritatea la masculin. Limbajul androcentric afectează şi percepţiile oamenilor cu privire la care meserii sunt potrivite pentru cele două sexe (de exemplu prezentarea în presa românească a deputatelor aproape exclusiv cu referinţă masculină: deputatul Ioana Popescu – reflectă faptul că o femeie care ocupă o asemenea demnitate este mai degrabă o derogare de la norma masculină, şi lingvistic şi social). Lingvistic, femeile sunt descrise stereotip ca obiecte sexuale, dar şi ca personal domestic. Referirile la femei sunt făcute adesea prin intermediul caracteristicilor lor fizice, ceea ce se întâmplă foarte rar la bărbaţi: o femeie este adesea descrisă ca „mamă şi soţie devotată”, în timp ce bărbaţii sunt caracterizaţi drept inteligenţi, activi şi mai ales în contextul actual românesc „descurcăreţi”. Un alt caz de stereotipizare prin limbaj este referirea la femei prin intermediul numelor soţilor: „doamna Ion Popescu” sau chiar a funcţiilor lor (situaţia mai puţin prezentă în româna contemporană - jenantul, doamna general - pentru soţia generalului).

Feminizarea unor nume de ocupaţii este de multe multe ori percepută depreciativ: un poet nu are acelaşi statut cu o poetesă, iar o filosoafă are conotaţii peiorative pe care nu le are un filosof. Procedeul funcţionează însă şi invers: un steward este folosit ironic în locul mult mai frecventei stewardese, ocupaţia respectivă fiind percepută în normative feminine.(Dragomir, 2002, 27)


60

Discursul politic, prin decretele pe care le legiferează, încurajează eliminarea femeii din sfera politică, datorită „incapacităţii” organizatorice, adoptând teza de bază a discursului teologic care spune că femeia are nevoie de un cap care să o conducă.

S-a eliminat astfel criteriul practic al reprezentabilităţii, căci la jumătate din populaţia feminină a unei ţări, în structuri de conducere guvernamentale nu se mai păstreză proporţionalitatea reprezentării. Femeia în viaţa politică este o raritate impusă, cel puţin la noi de structurile Comunităţii Europene. Fără această „obligativitate”, societatea nici nu ar sesiza într-un mod clar lipsa elementului feminin cu responsabilitate decizională. Înainte de 1989, femeia era obligată să participe ca membră de partid cu drepturi egale la deciziile legate de comunitate, dar şi aici ca reprezentantă a mamelor comuniste şi a muncitoarelor. Femeia nu avea un discurs politic. Era doar participanta cu dublă normă de muncă (serviciu şi acasă). Participarea ei la viaţa decizională a comunităţii era aşadar o camuflare a egalităţii, fiind cea mai puţin egală dintre egali.

Discriminarea femeii şi neglijarea în sfera politică sunt forme ale eliminării voite şi controlate. Mentalitatea tradiţionalistă nu este capabilă să descopere şi elementul creator din cel de-al doilea sex, iar muţenia femeii se poate corecta numai prin autodepăşirea complexului de inferioritate.

În ceea ce priveşte accesul femeii la discursul teologic, problema este şi mai spinoasă, având în vedere caracterul divin normativ masculin al acestui tip de expunere publică.

Afirmaţia că teologia este o activitate a întregii Biserici, la care fiecare creştin este invitat să participe nu a fost cu adevărat reflectată de doctrina oficială perpetuată de elita clericală masculină. Femeile, care constituie majoritatea credincioşilor fideli ai Bisericii, au fost în mod sistematic excluse atât de la îndatorirea autoritativă, cât şi de la cea interpretativă a teologiei, creându-se astfel un limbaj unilateral-discriminativ şi un discurs liturgic masculin-sexist.

În 1 Corinteni, 14:33-36 li se spune femeilor( nevestelor, cuvântul grecesc fiind acelaşi) că trebuie sa tacă în orice comunitate religioasă; mai curând sunt circumstanţe, nu pe deplin detaliate aici, în care femeilor măritate li se cerea să nu-şi provoace bărbaţii în timpul slujbei religioase publice,aşa cum de altfel se cerea tuturor „vorbitorilor în limbă”- „tălmacilor”, femei ori bărbaţi deopotrivă, să tacă: „Dacă nu este cine să tălmăcească, să tacă în biserică, şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu”. Acesta este textul de bază care elimină femeia din actul liturgic creştin. Rădăcinile sunt evident iudaice, dar acestea trebuie să ie depăşite şi chiar au fost depăşite de Reformă care introdus posibilitatea femeii de a lua cuvântul în altar, fapt considerat inadmisibil în catolicism şi


61

ortodoxie, cel puţin până în momentul actual, iar eventualitatea non-discriminării participative cultice pare încă destul de îndepărtată.

Cu toate că există şi texte în Biblie care fac o diferenţiere calitativă spre femeie, acestea par a fi irelevante pentru clerul patriarhal. Evanghelia după Ioan, de exemplu, se concentrează în special pe indivizi, persoane adesea numite, printre care femei ale căror vorbe şi fapte sugerează că în cadrul comunităţii din vremea lui Ioan femeile nu erau cu nimic mai prejos sau mai puţin apreciate decât bărbaţii, cel puţin în discipolat. Prin cuvântul femeii samaritence care susţine o dispută teologică cu Isus, un întreg oraş este convertit (In, 4:7-42). Mărturisirea lui Petru în Matei, 16:16, care-l face să fie denumit „piatra” pe care se va pune temelia bisericii creştine, apare la Ioan ca rostită de gura Martei. În 20:14, nu Petru, ci Maria Magdalena este cea dintâi care aduce vestea Învierii- devenind apostol între apostoli.

Interesant de reţinut este faptul că în Geneza, 16:13-14, o femeie străină este singura persoană din întreg Vechiul Testament care de fapt îl numeşte pe Dumnezeu, în loc să-l invoce simplu ca YHWH. Ea este cea care l-a numit pe cel care a numit bărbatul. Acest pasaj nu este amintit în actul cultic, iar cei care studiază textele sacre nu sunt prea dispuşi să scoată în evidenţă acest mic amănunt.

Cu toate acestea, Biserica discreditează în continuare conceptul de feminitate, aducând ca exemple vechile texte, în care se leagă prea mult de latura carnală (şi în principal de menstruaţie, pe care o consideră o boală), decât de cea spirituală a femeii. Concluzia care reiese din aceste rânduri este că femeia are doar rolul pasiv de ascultătoare a discursului teologic, de obiect static, invariabil redusă la tăcere.

Femeia din limbajul mass-media este cel mai nou instrument de proliferare a elementelor discriminative, prin crearea unui model obiectualizat

Studiile americane şi europene din ultimii 30 de ani au arătat că imaginea femeilor în televiziune este tributară stereotipurilor de gen şi practicilor discriminatorii. Se constată că, în general, bărbaţii apar în programele de televiziune ca având profesii superioare celor ale femeilor; bărbaţii sunt avocaţi, femeile-secretare; ei sunt medici, ele sunt asistente; bărbaţii lucrează în firme mari, femeile în magazine.Portretizarea incompetenţei (ca apanaj al femininului) se extinde de la denigrare la victimizare şi trivializare. Femeile celibatare care nu se conformează modelelor tradiţionale de dezvoltare personală, sunt prezentate la televizor ca victime sigure ale agresorilor. Casnicele, femeile măritate sunt valorizate pozitiv deoarece televiziunea preferă să încurajeze rolurile tradiţionale. Astfel, bărbaţii sunt lideri instrumentali, sunt activi, iau decizii acasă şi la


62

seviciu, pe când femeile sunt lideri emoţionali, care rezolvă exclusiv problemele gospodăriei.

Reclamele de televiziune sunt construite pe aceleaşi coordonate sexiste: le arată pe femei ca fiind dependente de bărbaţi, supuse, transformate în obiecte sexuale, neînţelegând cum funcţionează nişte aparate foarte simple, preocupate exclusiv de gospodărie, aşteptând laudele bărbatului venit de la serviciu ş.a.m.d.

Imaginile şi reprezentările din publicitate sunt construie astfel pe baza aceloraşi stereotipuride gen. Femeia este prezentată în majoritatea covârşitoare a situaţiilor ca mamă sau soţie grijulie, protectoare care se trezeşte noaptea pentru a-i administra soţului picături nazale sau medicamente indispensabile confortului său; ea prezintă însă şi maşini „seducătoare” sau ustensile de bricolaj alături de tradiţionalii detergenţi sau şampoane.

Într-o cercetare esenţială privind publicitatea şi construcţia feminităţii, E. Goffman evidenţiază unilateralitatea şi devalorizarea femeii prezentate ca:

- inferioară bărbatului - limitată ocupaţional - implicată prioritar în spaţiul domestic (fanatică a detergenţilor etc.) - ritualizând subordonarea prin postură, privire, zâmbet Cercetările cantitative privind corelarea dintre actorul publicităţii şi

obiectul promovat au evidenţiat corelaţia cvasiregulată între promovarea produselor alimentare, cosmetice şi de întreţinere a locuinţei cu un personaj feminin, spre deosebire de produse bancare, calculatoare şi un actor masculin.

Pe lângă diviziunea sexualizată a practicii jurnalistice (hard news, apanajul bărbaţilor şi soft news , potrivite pentru femei), se poate remarca o arhitectură discursivă diferită: concretă, contextualizată, empatică („human interest”), în cazul jurnalistelor şi abstractă, raţionalizantă, universalistă în cazul bărbaţilor.

Accentul pus în corespondenţele de ştiri de pe front, de pildă, asupra victimelor care sunt „femei şi copii inocenţi” este o formă de limbaj sexist pentru că nu reflectă faptul că şi bărbaţii civili sunt victime ale războiului în aceeaşi măsură ca şi femeile sau copiii. În plus, asemenea relatări întăresc stereotipul femeii „victimă predilectă”.

De fapt, statutul de „al doilea sex”, conceptualizat de Simone de Beauvoir în urmă cu o jumătate de secol, este în continuare activ prin perenitatea stereotipurilor şi a conservatorismul lingvistic. Strategiile de marginalizare a experienţei feminine, cu excepţia abjectului (mama denaturată, vrăjitoarea, femeia adulteră etc.), sunt dublate de variate macanisme discursive de invizibilizare:


63

- utilizarea numelor generice şi numelor de profesii doar la masculin - înlocuirea identităţii profesionale cu cea de gen - strategii de numire indirectă, adiacentă unei personalităţi masculine

(soţia lui, amanta lui etc.) - privilegierea indicilor de aparenţă fizică şi statut marital (tânăra blondă

sau tânăra femeie) şi ocultatrea profesiei Astfel, prin advertising, semnificaţia s-a dezvoltat într-o formă artistică,

făcând din acest domeniu, probabil cel mai popular obiect pentru analiza semiotică feministă.(Zoonen, 1994, 70) Această analiză a scos în evidenţă faptul că limbajul mass-media trafichează imaginea şi mai ales identitatea femeii, trivializând-o.

Problematica subordonării feminine este foarte bine definită atât în limbajul genuin cât şi în cel academic. Discrepanţa de percepţie a rolului femeii în societate se observă analizând filosofia feministă şi filosofia (în general).

Patriarhatul şi-a formulat un limbaj discriminativ pe care l-a dezvoltat în cele mai importante discursuri, reuşind să influenţeze atât atitudinea masculină (de fiinţă primă, identitară), cât şi pe cea feminină (non-fiinţa, alteritatea). Femeii i s-a vehiculat că ar avea nevoie de un cap care să o conducă, nefiind altceva decât un animal dintr-un regn mai evoluat, cuvântător, e drept, dar imposibil de stăpânit prin educaţie şi cultură, ci prin dresaj.

Limbajul androcentric, profund misogin a reuşit de-a lungul timpului exact ceea ce şi-a propus: crearea unui eu (masculin) şi a unui non-eu (feminin), identificând femininul cu sinea şi masculinul cu sinele. Sinea este solidară cu firea, este o problemă, sinele este un cuget, el poate fi doar uman şi poate „lumina” (cunoaşte) sinea. Gândirea filosofică tradiţională operează cu dihotomii după modelul A – non-A. Cele mai frecvente dihotomii întâlnite în filosofie sunt:

- sacru-profan - invariant-schimbător - creaţie-procreaţie - transcendenţă-imanenţă - cultură-natură - minte-corp - intelect-sensibilitate - raţiune-instinct - adevăr-eroare - autonom-dependent - bine-rău - puternic-slab


64

- public-privat Aceste abordări dihotomice (dualiste) sunt supuse criticilor şi deconstrucţiei

în cadrul postmodernismului în general şi postmedernismului feminist în particular.

Femeii nu îi este alocat în societate decât umilul rol al celei care primeşte informaţia, dreptul la cuvânt fiind extrem de limitat. Se proliferează ideea că femeilor le stă mai bine în casă şi că pe de altă parte sunt mai protejate de conflictelele dintre grupuri sau de cele sociale, dar acesta este doar un paravan al pseudo-protecţiei. Bine ascunsă în mediul casnic, fără posibilitate de a reacţiana prin cuvânt, femeia este redusă în continuare la nivelul de aspirantă a drepturilor omului. Chiar şi atunci când protestează (grevele din învăţământ, domeniu în care femeile sunt cel mai bine reprezentate,de exemplu) nu stârnesc reacţia promptă a autorităţilor, ca în cazul CFR-ştilor, minerilor sau transportatorilor care blochează căi de acces, zone economice vitale sau stârnesc furtuni sociale. Femeile care ies să protesteze nu sunt ascultate, ci mai curând parodiate şi neluate în seamă. Discursul feminin este chiar atât de neimportant sau pur şi simplu, politica în sistem patriarhal este învăţată să ignore această voce? Cerc.şt.drd. Ancuţa-Lăcrimioara Chiş Colaborator al Insitutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca Doctorand Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca; Facultatea de Istorie şi Filosofie; Secţia Filosofie


65

BIBLIOGRAFIE

1. Braidotti, Rosi (1991), Patterns of disonance, Polity Press, Cambridge

2. Oakley, Ann (1972), Sex, Gender and Society, Temple Smith, London

3. Magyari-Vincze, Eniko (2002), Diferenţa care contează. Diversitatea social-culturală prin lentila antropologiei feministe, Editura Fundaţiei Desire, (Cluj-Napoca)

4. Devitt, Michael (2000), Limbaj şi realitate. O introducere în filosofia limbajului, Polirom, Bucureşti

5. Zoonen, Uesbet van (1994), Feminist media studies, Sage Publications, London

6. Bourhis, Richard (1997), Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Polirom, Iaşi

7. Grunberg, Laura (1997),Gen şi societate. Ghid de iniţiere, (Editura Alternative), (Bucureşti)

8. Collin, Francoise (2000), Les femmes de Platon a Derrida. Anthologie critique, Plon, France

9. Spender, Dale (1980), Man made Language, Routledge and Kegan Paul, London

10. Brădeanu, Adina (2002), Femei, cuvinte şi imagini: perspective feministe, Polirom, Iaşi

11. Dragomir, Otilia (2002), Lexicon feminist, Polirom, Iaşi


66

Schiţa unei teorii a educaţiei este un ideal măreţ şi nu strică cu nimic dacă nu suntem în stare să-l în făptuim chiar de îndată. Trebuie numai să nu considerăm chiar de la început o astfel de idee ca himerică şi să nu o denunţăm ca un vis frumos, chiar dacă se ivesc piedici în în făptuirea ei. Emmanuel Kant


67

EDUCAŢIA PAIDEICĂ

MODEL DE INGINERIE A DEZVOLTĂRII UMANE

Pentru a converti omul în Om se cade a nu-l amputa ci a-l exprima lui însuşi, a oferi un ţel aspiraţiilor lui şi un teritoriu energiilor sale.

A transforma înseamnă totdeauna a elibera. Antoine de Saint-Exupery

1. Conceptul educaţiei paideice Educaţia a fost dintotdeauna, în toate civilizaţiile lumii, acel domeniu al

vieţii sociale prin excelenţă practic, ce nu şi-a propus a duce bătălia cu ştiinţele din „înalta societate” spre a urca în loja academicienilor. Mai puţin interesată deci asupra discursurilor de tribună, educaţia şi-a luat în serios numele ce-l poartă cu demnitate peste milenii. Etimologic acesta provine din latinescul educo, educere, termen care în limbajul uzual are deopotrivă două semnificaţii. În primul rând el desemnează acţiunea de „a scoate din”, „a ridica”, „a înălţa”, de unde semnificaţia actului educaţional ca modificare, transformare, susţinere a trecerii de la o stare (primară, ereditară sau dobândită pe parcurs) la alta, nou-formată, în lanţul dezvoltării; imprimarea unei direcţii de acţiune dinspre interior în vederea armonizării conduitei individuale cu normele sociale, ale comunităţii. În planul al doilea, acelaşi termen indică acţiunea de „a creşte”, „a îngriji”, „a hrăni” (plante, animale, oameni), iar de aici educaţia a fost înţeleasă ca activitate de creare a condiţiilor necesare creşterii (fizice, biologice), dar şi îngrijirii, dezvoltării psihice, morale şi spirituale. (a se vedea E. Joiţa – „Pedagogia, ştiinţa integrativă a educaţiei”)

În ceea ce priveşte educaţia paideică, aceasta a fost recunoscută încă din antichitate ca fiind acea educaţie continuă (de la naştere şi pe toată durata vieţii), formatoare şi transformatoare a fiinţei umane, deopotrivă filosofie, religie, ştiinţă, inginerie, mod de a trăi şi a se raporta la lume, semeni şi univers, o practică neîntreruptă a desăvârşirii prin armonizarea rostului propriu cu toate aspectele existenţei (cosmice, sociale, natural-ecologice), prin adoptarea conduitei individuale după Ordinea întregului Cosmos, prin celebrarea Bucuriei de A Fi, de a participa la creaţia continuă a lumii şi vieţii

Mulţi dintre autorii contemporani, din ţară şi străinătate în ultimele decenii şi-au orientat cercetările pe înţelegerea fenomenului educaţional în contextul mai larg al omului ca fiinţă în continuă transformare, dar în acelaşi timp ca parte constituentă a unor sisteme de o amploare şi complexitate


68

deabia de acum întrezărite (sistemul social – Umanitatea, şi cel ecologic – Natura terestră) În acest context s-a înţeles tot mai clar, o dată cu ultimele rapoarte planetare (ale Clubului de al Roma sau ale diverşilor oameni de ştiinţă către acesta), şi în contextul acutizării crizelor globale (sociale, alimentare, medicale, ecologice, economice, spirituale etc) faptul că omul joacă rolul central în acest ansamblu de cauze distructive şi că numai o schimbare profundă de mentalitae (echivalentă unei “mutaţii genetice la nivel de conştiinţă” – cum se exprima în anii ’90 Grigore Sion) poate salva planeta şi specia umană de la autodistrugere. Or această schimbare dorită nu se poate realiza eficient nici prin mecanisme politice, nici militare, nici economice şi (paradoxal oarecum) nici măcar culturale. Fiindcă toate acestea au căzut pradă tentaţiei consumului şi supraconsumului (specifică ultimelor secole de supraexploatare a resurselor de orice natură), inclusiv consumului fiinţei umane. Şi pe bună dreptate, societatea (chiar dacă prin mecanisme mult mai subtile şi mai rafinate) astăzi întrebuinţează omul, consumându-l, în loc să investească în dezvoltarea lui şi astfel să culeagă roadele sale perene. Omul actual este alienat, înstrăinat de natura sa proprie, de condiţia sa autentică şi anume aceea de “Fiu al Demiurgului” şi în acest statut având misiunea de a parcurge ucenicia personală modelând universul exterior, pentr ca în cele din urmă să ajungă la stadiul în care conţtientizează adevărata oepră de creaţie ce se cere din partea Părintelui său: modelarea de sine, permanentă şi mereu ascendentă, încadrată armonic şi sinergic în marele flux de viaţă şi ordine cosmică. Propria dezvoltare ca fiinţă, alături de sprijinirea celrlalte fiinţe în demersul evoluţiei lor ca specii şi indivizi precum şi participarea pe scena vieţii sociale la interpretarea rolurilor primite prin destin sau asumate în baza libertăţii umane, roluri ce se cer puse în slujba progresului universal al vieţii şi fiinţei. Aceasta este condiţia naturală, cosmică a fiinţei umane. Însă Omul contemporan reprezintă o piesă componentă într-un mare mecanism al producţiei şi al consumului. Iar acest lucru a rămas neschimbat de sute de ani, chiar dacă avem documente globale (tratate, convenţii, acoduri etc) ce reglemetează drepturi ale fiinţei umane la autodezvoltare, la mediu înconjurător sănătos, la armonie în familie şi societate etc şi chiar la fericire (Constituţia Japoniei). S-au realizat paşi uriaşi pe calea progresului în dezvoltarea umană şi comunitară, ce e drept. S-au făcut revoluţii sociale, culturale, ştiinţifice, economice – unele paşnice, altele armate. Au fost sacrificate milioane de vieţi omeneşti pentru a traduce în viaţă principii renascentiste, iluministe, socialiste, în măsură să apropie omul de fundamentul condiţiei sale umane, de umanitatea sa interioară ce trebuie manifestată în comunitate.


69

Dar un lucru nu s-a întreprins încă: eliberarea autentică a omului de orice alte forţe străine, exterioare şi, de multe ori îndreptate împotriva naturii lui; indiferent că acestea au purtat hainele de gală ale unei biserici, ale unui stat, ale unei democraţii contemporane, ale unei doctrine sau ideal etc.; toate mai devreme sau mai târziu s-au lăsat corupte de tentaţia de a se erija, din protector al omului, în stăpânitor al său, punându-i biruri pe dreptul de a fi şi răpindu-i astfel şansa de a avea acces la chiar propria sa existenţă.

Singura modalitate de a proteja fiinţa umană de aceste pericole ale lumii construite de ea înseşi, este să o ajutăm a prelua controlul asupra propriului destin. Nu putem schimba lumea peste noapte, fiindcă puterea ei stă în inerţia exersată de sute de ani, în sistemele construite şi bine implementate. Paradoxul face că nu putem schimba nici omul; “fiecare – spunea cândva Marylene Ferguson – stă de pază la o uşă interioară a sufletului, care nu se poate deschide decât pe dinăuntru”.

Pe de altă parte, a schimba lumea (în sensul de a o face mai bună) fără să schimbăm omul, se numeşte utopie sau eşec social (şi avem suficiente în istoria noastră socială). A schimba omul fără să transformăm şi lumea pentru a o adapta la nevoile sale superioare, la condiţia sa existenţială autentică, se numeşte crimă cu premeditare, întrucât înseamnă să dăm naştere unui avorton, unei fiinţe nepregătite să trăiască în mediul ostil propriei naturi, aşa cum este actuala lume. A dezvolta deopotrivă omul şi societatea, dar în afara ordinii de desfăşurare a proceselor Vieţii, fără a respecta normele simbiozei universale, drepturile, condiţia şi entitatea celorlalte Fiinţe conlocuitoare ale Ecosistemului Planetar, a creat criza globală în care se află omenirea ultimului secol. Soluţia, din aceste motive, nu poate să vină din partea structurilor sociale actuale. Fiindcă ea presupune sprijinirea omului în a-şi recunoaşte statutul ontologic de fiinţă complexă, deopotrivă natural-ecologică (şi, implicit, biologică), social-istorică, culturală, individual-unică şi spiritual-cosmică. Presupune deschiderea spre orizonturi care au rămas străine timp de două milenii civilizaţiei occidentale; presupune un salt de ordin calitativ pe nivele superioare de realitate şi complexitate, un salt în dimensiunea transcendentă existenţei planului fizic aşa cum este cunoscut el în prezent. Iar actualele ştiinţe, precum şi instituţiile sociale născute sub tutela acestora, nu iau în considerare decât un singur nivel de organizare a vieţii: cel direct şi imediat sesizabil prin simţurile inferioare ale fiinţei umane. Dacă ar fi să luăm numai un singur exemplu (înspăimântător dealtfel) este suficient să ne gândim că în academiile actuale ale societăţii se află încă la loc de cinste acel curent intitulat “psihologia behavioristă”, care prin neruşinarea de a se numi “ştiinţă” continuă a corupe atâtea suflete tinere învăţându-le (şi suntem


70

în milemiul III !) acel principiu catastrofal pentru istoria civilizaţiei occidentale: “ceea ce nu se poate palapa nu există”. Adică adio memorie, afectivitate, raţiune, intutiţie, imaginaţie, credinţă, etc. În fapt toate valorile superioare ce definesc specificul fiinţei umane (diferenţiind-o astfel de clelalte regnuri ale naturii). Înţelegem acum de ce, fără mustrări de conştiinţă, instituţiile structurate şi populate cu oameni denaturaţi (creaţi conform acestui sistem de gândire şi credinţe) îşi legitimează drepturi de a trata fiinţele umane după modelul aplicat animalelor de povară: le iau toate resursele necesare dezvoltării individuale, lăsându-le numai pe acele necesare refacerii forţei de muncă pentru a sluji în continuare în condiţii maxime procesului de exploatare. Am luat numai un exemplu, din erorile ştiinţei (adică tocmai cea care are misiunea de a merge înaintea omenirii spre a-i deschide noi orizonturi luminoase către dezvoltare, progres, evoluţie). Însă în egală măsură păcatele s-au ţinut lanţ (şi continuă să o facă) şi în alte sectoare nu mai puţin importante ale organizării comunităţii umane: biserica (instituţia care i-a furat omului religia – calea prin care el poate să ajungă singur la Dumnezeu), politica, organizarea statală, justiţia şi drepturile omului, economia, cultura şi, desigur, educaţia. Soluţia deci nu poate veni (aşa cum s-a întâmplat, dealtfel, de-a lungul întregului curs istoric al civilizaţiei occidentale), din partea sistemelor şi instituţiilor sociale actuale; acestea chiar vor lupta să păstreze monopolul asupra vieţii şi resurselor fiinţei umane. Soluţia astăzi se oferă omului privit individual; nu maselor, nu colectivităţii. Ci fiecăruia în parte, atunci când este pregătit să o primească în ungherul tainic al sufletului său. Şi numai când vor fi suficient de mulţi aceia care să o înţeleagă şi accepte, abia atunci ea va lua un trup în realitatea socială. Soluţia aceasta poartă numele secular al educaţiei paideice, chiar dacă astăzi unii o numesc “educaţie continuă”, iar alţii “educaţie permanentă”. Ea va avea cu prioritate un chip transpersonal, o atitudine îndreptată spre respectul profund al valorilor universale ale vieţii (sub toate aspectele acesteia şi la toate nivelele de organizare), un fundament transdisciplinar şi o bază ferm ancorată în sentimentul sacru faţă de comunitatea tuturor fiinţelor din ecosistemul terestru. Misiunea îndeplinirii sarcinilor implementării acestei realităţii revine, de aceea, în primul rând cercetătorilor, acele călăuze ale omenirii născute cu dorinţa existenţială de a merge mereu mai departe, acele păsări ale Nemărginirii, care deşi îşi au cuibul pe pământ, îşi dedică întreaga viaţă zborului şi întrecerii cu Orizonturile (noi am descris pe larg condiţia acestora în cele trei volume dedicate cercetării transdisciplinare, la care facem, de aceea,


71

trimitere: « Fundamentele cercetării transdisciplinare », «Psihopedagogia….» şi respectiv «Managementul….» ).

Dar în egală măsură şi alţi membrii ai comunităţii, care au anumite capacităţi, înclinaţii, valenţe sau cel puţin dorinţa de a participa la această misiune sunt chemaţi (şi chiar datori în faţa Comunităţii umane şi a Vieţii) să-şi alăture efortul personal, resursele şi o parte din timpul lor în acest sens (dincolo de obligaţiile sociale sau alte activităţi obişnuite).

Pentru a putea gestiona, însă, cu succes deplin, atât activitatea cât şi rezultatele ce se obţin în cadrul acestui demers, sarcina şi responsabilitaţile subsecvente nu pot fi asumate decât de structuri organizatorice, specifice, cu oameni pregătiţi şi capabili să înţeleagă deopotrivă necesitatea şi modalităţile concrete de valorificare a descoperirilor, cât şi pericolul pe care acestea îl pot prezenta dacă ajung în mâna unor persoane ignorante, insuficient de mature (la nivel de conştiinţă) sau dornice de putere (şi ne referim deopotrivă la «omul simplu din popor », cât şi la guvernanţii, grupuri de putere, medii politice sau de afaceri etc).

Fiinţa umană şi educaţia paideică trebuie să se întâlnească în perfectă libertate faţă de orice autoritate, voinţă sau putere exterioară; şi faţă de oricine ar dori, sub o formă sau alta să preia controlul asupra entităţii, destinului sau identităţii unice a fiecărei fiinţe umane. Educaţia paideică va elibera omul de orice tutelă, inclusiv de sub tutela sa însuşi. Omul de ieri va dispărea pentru a face loc omului de astăzi, mai integru, mai dezvoltat, mai emancipat în cunoaştere, înţelegere, virtute, simţire şi trăire. Iar acest proces este necesar a se produce în viaţa fiecăruia şi în fiecare zi!

* În prezent şi, potrivit cu necesităţile actuale de dezvoltare ale omului deopotrivă ca fiinţă, cât şi ca personalitate socială, educaţia paideică revine pe scena vieţii sociale pentru a se constitui din nou în cel mai important sprijin oferit acestuia, deopotrivă aici şi acum în realitatea imediată şi concretă, cât mai ales în viitor, în viitorul dorit, imaginat, creat şi materializat după cerinţele specifice ale fiecărei individualităţi umane. „Şcoala – arăta Gaston Berger – nu poate avea decât două scopuri: primul e să dea copilului cunoştinţele generale de care, bineânţeles, va avea nevoie să se servească: aceasta este instrucţia. Celălalt e să pregătească în copilul de azi pe omul de mâine: aceasta este educaţia”. Misiunea educaţiei paideice este cu atât mai importantă cu cât, din nefericire, realitatea socială i-a dat perfectă dreptate lui Kant când afirma că: “…nici academiile nu fac educaţia. N-au făcut-o până acum, iar că o vor face de acum încolo pentru această nădejde nicicând semnele nu au fost mai slabe decât astăzi. Prin urmare şi organizarea şcolilor ar trebui să atârne numai de judecata celor mai luminaţi cunoscători. Numai prin


72

străduinţa unor persoane cu vederi largi, care au interes pentru binele universal şi sunt capabile să conceapă ideea unei stări viitoare mai bune, se poate înfăptui apropierea naturii umane de scopul ei”(s.n.). Fiindcă într-adevăr trebuie respectat principiul de bază al artei pedagogice enunţat de acelaşi gânditor: “…. copii trebuie educaţi nu potrivit cu starea prezentă, ci cu starea mai bună, posibilă în viitor, a genului uman, adică potrivit cu ideea umanităţii şi cu menirea ei întreagă” (s.n.). Aşa cum observa Edgar Faure, Educaţia paideică reprezintă “un proces al fiinţei care, prin diversitatea experinţelor date, învaţă să se exprime, să comunice, să întrebe lumea şi să devină tot mai mult ea înseşi. În temeiul ideii că omul este o fiinţă nedeterminată, el nu se poate realiza decât cu preţul unei permanente ucenicii. Educaţia îşi găseşte locul la toate vârstele vieţii şi în multiplicitatea situaţiilor şi circumstanţelor existente. Este globală şi permanentă şi depăşeşte limitele instituţiilor, programelor şi metodelor care i-au fost impuse de-a lungul secolelor”.

Viaţa sub toate aspectele ei este supusă schimbărilor, explica Elena Macavei. “Lumea devine de multe ori, de neînţeles, de neacceptat, devine chiar ostilă, traumatizantă. Cerinţele cunoaşterii şi informării sunt tot mai mari, aria de cunoaştere cuprinde civilizaţia la nivel planetar. Răspunsuri la problemele ridicate de fenomenul schimbării în toate domeniile vieţii sociale se dau indirect prin ameliorarea distanţării educaţiei de spiritul vieţii moderne, prin repunerea omului în centrul preocupărilor culturii şi civilizaţiei, prin imperativul educaţiei permanente”.

“În cadrul societăţii bazate pe cunoaştere – arăta Horst Sieber – învăţării îi revine o însemnătate crescândă. Însuşirea conţinututilor clar definite pierde din importanţă. Tot mai relevante devin procesele individuale şi flexibile de învăţare, în care se pune accent mai ales pe însuşirea cunoştinţelor aflate în permanentă schimbare, pe experimentare directă, pe îmbogăţire şi verificare. Ne aşteptăm la o dinamică a învăţării care circumscrie diferitele etape ale vieţii şi întreaga experienţă a omului. Astfel încât, continuă autorul amintit, <instruirea> nu are drept sarcină principală transmiterea de cunoştinţe, ci sprijinirea celor care învaţă, în realizarea unor construcţii, respectiv reţele de cunoştinţe. Auzim, vedem, înţelegem ceea ce putem, ceea ce intră în universul repertoriilor noastre de cunoştinţe, experienţe şi chiar mai mult decât se spune, se rosteşte, se arată, pentru că intervine aşteptarea, nevoia noastră diferită de intenţia celuilalt. Procesul de învăţare este un act de reflectare doar într-o primă instanţă; învăţarea nu presupune redarea fidelă a realităţii, ci reprezintă o selecţie, o interpretare, o integrare de semnale, iar scopul rezidă în realizarea unor acţiuni eficiente.”


73

* Educaţia permanentă este educaţia pentru o lume în schimbare şi trebuie să devină o dimensiune a întregii vieţi, mai arată Elena Macavei. Ea cuprinde întregul mod de viaţă şi totalitatea aspectelor acesteia. Educaţia permanentă răspunde atât necesităţilor interioare de autodevoltare şi autoîntreţinere, cât şi solicitărilor exterioare pentru a se adapta la mobilităţile sociale, ritmului accelerat de dezvoltare al societăţii. De aceea, sublinia Dumitru Salade “educaţia permanentă este un principiu, o concepţie, un mod de funcţionare a acţiunii educative, sistem de obiective şi tehnici educative menite să asigure pregătirea oamenilor astfel ca aceştia să-şi întreţină necontenit capacitatea de autoinstruire şi autoeducare. Educaţia continuă include toate aspectele formării omului. Educaţia permanentă trebuie să favorizeze însuşirea de către orice persoană a ştiinţei de a deveni şi de a se integra social, să permită adecvarea omului la ritmul de dezvoltare al societăţii în care trăieşte sau va trăi”.

* În altă ordine de idei, dacă e să ridicăm puţin nivelul eminamente social al care s-au raportat autorii sus-citaţi, pentru a privi omul şi sub aspectul condiţiei sale cosmice, aşa cum am văzut în secţiunea anterioară, educaţia paideică are la bază principiul formulat de Laing: “fără Ontologie (ca ştiinţă despre fiinţă şi despre existenţă) orice ştiinţă este doar o minciună şi o înşelătorie a fiinţei umane”.

Pentru că, într-adevăr, ea priveşte fiinţei umane ca o parte componentă a Marelui Flux de Viaţă, aflat într-o continuă transformare evolutivă, el însuşi plasat la confluenţa unei game complexe şi multiple de factori şi influenţe a căror rezultantă mereu fluctuantă determină direcţia şi orientarea dezvoltării viitoare a fiinţei umane.

Aceste forţe se pot împărţi primar în două mari categorii: Forţe ale vieţii (sau cosmice) care acţionează din exterior după Legile Universale ale Naturii, şi, respectiv, Forţe proprii, rezultate din exprimarea capacităţilor intrinseci fiecărei fiinţe în parte, potrivit cu natura proprie, caracterul, nivelul Conştiinţei (ca standard de evoluţie a fiinţei la Şcoala Devenirii Cosmice), Trebuinţele Fundamentale şi Funcţiile active ale Sinelui, configuraţia Ecuaţiei Existenţiale – care ia în calcul şi fenomenele mixte, derivate din structura de personalitate, temperament, moştenire genetică (fiziologică şi psihică) etc. (Noi am tratat aceste aspecte în volumele deja mintite: “Psihologia Fiinţei…”, “Piramida trebuinţelor umane fundamnetale”, “Fundamnetele consilierii în managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane”).


74

Este de datoria fiecăruia în parte a cunoaşte aceste forţe şi a le utiliza constructiv, atât cele interioare (ce trebuie configurate şi dezvoltate corespunzător), cât şi cele exterioare (spre identificarea momentului celui mai oportun pentru îndeplinirea fiecărui act al vieţii).

Pentru că în viziunea educaţiei paideice, omul este un corăbier pe marea devenirii. În baza destinului individual, el şi-a trasat o Călătorie pe care trebuie să o intreprindă (este misiunea vieţii sale prezente). Pentru aceasta, înainte de a se lansa, trebuie să fi deprins arta navigaţiei, apoi să-şi pregătească în toate amănuntele corabia şi echipamentele şi, mai ales, să se informeze despre stâncile, obstacolele şi vânturile care-l vor întâmpina pe traseu. Căci toate forţele ce acţionează sinergic asupra fiinţei umane reprezintă doar oportunităţi şi utilitătăţi, aflate dincolo de bine şi de rău, în egală măsură a fi la fel de folositoare, pe cât de stânjenitoare. Revine Corăbierului sarcina de a-şi pune în lucru întreaga măiestrie şi toate cunoştinţele sale de navigaţie spre a identifica momentul şi mişcarea potrivită de orientare a velelor, astfel încât corabia Vieţii sale să aibă un mers lin şi armonios, dar mai ales să fie ferită de pericolele catastrofale ale naufragiului.

Acest model de educaţie reprezintă o practică a dezvoltării (deopotrivă doctrină spirituală, cod de norme în viaţă, tehnici şi metode de antrenament etc) absolut personalizată, adică structurată după anumite cadre generale (în acord cu Principiile Universale ce guvernează derularea sistemică a tuturor proceselor, la toate nivelele de fiinţare şi manifestare) dar adaptată concomitent la structura – ecuaţia existenţială – a fiecărei fiinţe manifestate sub forma unei persoane umane istorice, la momentul/ conjunctura fiecărui act al vieţii şi la trbuinţele/ necesităţile pe care le întâmpină fiinţa în momentul respectiv şi de a căror satisfacere depinde starea ei de bună dezvoltare în continuare.

Astfel încât, educaţia paideică are misiunea de a determina cea mai eficientă astfel de practică a dezvoltării pentru fiecare entitate umană-client în parte, a-i oferi mai multe posibilităţi de alegere şi a-i asigura “suportul tehnic”, sprijinul pentru implementarea şi dezvoltarea unei vieţi personale cât mai împlinite în realitatea istorică a timpului existenţei sale sociale.

Însă pentru reuşita acestui demers trebuie respectate şi îndeplinite câteva criterii de bază:

1.- o viziune corectă asupra omului, care să permită cunoaşterea a ceea ce oamenii ştiinţă progresişti (şi Psihologia fiinţei, mai nou apărută pe scena realităţii sociale) numesc “Fenomenul Uman” (pentru că este un proces în devenire neântreruptă) în profunzimile cât mai detaliate ale complexităţii sale.


75

2.- cunoaşterea/recunoaşterea de către fiecare om în parte a misiunii sale existenţiale, a rostului şi îndatoririlor pe care le are de îndeplinit în această viaţă prezentă

3.- înţelegerea faptului că fiecare viaţă reprezintă doar o zi din marea şi eterna viaţă a Fiinţei, la fel precum stadiul de om este numai o perioadă/etapă din procesiunea Vieţii în dezvoltarea ei spre standarde superioare şi de aceea forţele ce acţionează la un moment dat asupra omului îşi au cauze şi ramificaţii ce depăşesc percepţiile noastre limitate spaţial şi temporal

4.- înţelegerea fenomenului uman ca un proces de exprimare a Sinelui (acel sâmbure de viaţă, esenţă din Esenţa Lumii) pe mai multe planuri de vieţuire (existenţiale, deci, în primul rând, şi abia apoi spaţiale), concomitent: Fiziologic, Astral, Mental, Cauzal, Spiritual etc., pe fiecare dintre acestea fiinţa dezvoltând anumite forţe şi structuri de autocreaţie, din acţiunea lor sinergică manifestându-se în universul social ceea ce numim în mod obişnuit Persoana Umană, adică, în sens chiar şi etimologic, “masca” pe care fiinţa-actor o poartă spre a-şi juca rolul la un moment dat pe Scena transistorică a Universului.

5.- înţelegerea faptului că în momentul de faţă al evoluţiei procesualităţii vieţii la nivelul Terrei, îi este lăsată omului libertatea şi îndatorirea, concomitent cu responsabilitatea creării acestei măşti, cu ajutorul căreia să fie în măsură a-şi realiza cât mai bine cele trei îndatoriri existenţiale: să-şi împlinească destinul (rolul), să ajute semenii, şi celelalte forme de viaţă, să se dezvolte/emancipeze pe sine (ca nivel de fiinţare), în calitate de Elev la Şcoala Vieţii

* Toate domeniille vieţii şi ştiinţei se guvernaeză după aceleaşi legi şi sunt

structurate conform aceloraşi formule. De aceea, a pretinde că reuşeşte să cunoască Omul fără a-l privi în cadrul general al Cosmosului, este, pentru o ştiinţă, echivalentul semnării actului de deces (şi aici, din păcate putem încadra multe dintre ştiinţele disciplinare ale prezentului). Pentru că omul este parte constitutivă a întregii Ordinii Universale şi nu numai că nu poate fi cunoscut ca ceva distinct de Ansamblu, dar el nici ne există decât prin, şi ca urmare a acţiunii sinergice a tuturor componentelor acestui Întreg.

Iată de ce, pentru cunoaşterea corespunzătoare a ceea ce numim „fenomenul uman”, orice ştiinţă – o adevărată ştiinţă – este necesar să se raporteze la această realitate; şi, în plus, ea trebuie:

-să identifice şi să aplice metode atât generale, cât şi personalizate, de re-cunoaştere a fiinţelor umane

-să ia în calcul toate forţele (interne şi externe) de influenţă şi contribuţie la crearea Personalităţii şi la manifestarea de ansamblu a omului


76

-să stabilească metode universale de implementare în structurile Psihogramei individuale (amprenta individuală şi unică a fiecărei entităţi umane), a tuturor resurselor (aptitudini, competenţe, virtuţi, etc) necesare optimei dezvoltări personale, care să-i permită fiecărei persoane a fi mereu deopotrivă în armonie cu sine înseşi, cu destinul său individual, cât şi în congruenţă deplină (pace) cu lumea exterioară, fără a supune propriile valori individuale riscului de a fi pervertite, denaturate ori distruse în conflinctul cu realitatea socială a locului şi momentului istoric în care respectiva persoană îşi desfăşoară existenţa cotidiană .

Până acum toate modelele de psihologii s-au străduit să identifice diverse părţi constituente ale psihicului uman, dar, de cele mai multe ori au sfârşit prin a descrie – uneori cu un aer foarte savant şi cu lux de amănunte – doar manifestările diverse ale fiinţei umane, la momente diferite de timp.

Însă aceste manifestări sunt întocmai precum baloanele de săpun: fluctuante, efemere, colorate, false. Da, false! Ele nu ne spun mare lucru despre substanţa ca le-a dat naştere şi nici măcar despre factorii/ condiţiile de mediu care au favorizat/determinat apariţia/ naşterea şi respectiv dispariţia lor.

Educaţia paideică actuală şi-a ales ca fundament Psihologia Fiinţei (cea mai tânără dintre ştiinţele despre suflet – aşa cum ne sugerează şi etimologia). Psihologia Fiinţei priveşte omul ca întreg şi totodată ca parte constituentă a marelui lanţ de cauzalităţi şi interdeterminări ce structurează ordinea cosmică. Fiinţa umană este o creaţie continuă a întegului Univers, rezultatul acţiunii sinergice a tuturor părţilor constitutive ale acestuia. Astfel încât pentru a avea o imagine reală a ei, trebuie să pornim tocmai de la cunoaşterea factorilor creatori, a forţelor ce concură, clipă de clipă la a face posibil existenţa, şi mai mult, manifestările sale (pe care le descriu psihologiile clasice). De aceea Psihologia Fiinţei începe demersul de re-cunoaştere a fiinţei umane de la ceea ce este fiinţa în sine, transcendent aspectelor specifice gradului/ nivelului de dezvoltare numit „uman”(sau regnului / stadiului etc) spre a coborî apoi spre manifestarea fiinţei, în orice plan de evoluţie ar fi aceasta la un moment dat şi, în cele din urmă a se preocupa de manifestarea ei în planul fizic, de formele fenomenologice sub care se exprimă fiinţa aici şi care, toate, concurând, dau naştere extraordinarului (şi prea puţin înţelesului, până acum) complex numit Personalitate.

Având acest fundament psihologic, educaţia paideică, este deci, în primul rând, Ontologie, adică ceea ce trebuie să fie: Ştiiţa despre fiinţă şi despre existenţă.

*


77

Putem vedea astfel, că prin întreaga sa viziune ontologică şi activitate de implementare/formare personală pentru viaţă, educaţia paideică promovează imaginea unui Om Nou, atât la propriu cât şi la figurat, pornind de la cel vechi (uneori pierdut – şi atunci trebuie ajutat să se ragăsească mai întâi; de multe ori inexistent – şi atunci trebuie învăţat să se inventeze de la zero) şi de la mediul său în care trăieşte la momentul respectiv. Nu se urmăreşte nici schimbarea mediului pentru om, nici adaptarea omului spre a-i fi mai bine în mediul său, nici mutarea lui în alt mediu. Tot ce se doreşte este formarea (regăsirea, reconstrucţia, antrenarea) omului pentru sine însuşi, căci numai omul regăsit şi împăcat în sine însuşi cu sine însuşi este un om – şi singurul valabil – care cu adevărat poate dovedi că există şi de fiinţarea căruia se poate bucura atât el îsuşi cât şi cei ce-l înconjoară: semenii, fiinţele, întreg Universul. De aceea deviza educaţiei paideice este: „Să redăm Omul, omului !”

Educaţia paideică evită să privească în urmă. Pentru ea, „omul de ieri” nu există. Tot ceea ce contează este „omul de mâine”! „Ieri”, „Azi”, „Mâine” nu sunt unităţi temporale, ci dimensiuni psihice, matrici pentru manifestările de conştiinţă.

De aceea „azi” este dimensiunea spirituală (accentuăm deci, în afara reperelor spaţio-temporale) în care fiinţa lucrează spre a se edifica pe sine cea de mâine. Este asemeni urcuşului periculos pe panta abruptă a muntelui: o singură privire în urmă poate deveni fatală. Astfel încât privirea rămâne aţintită mereu înainte spre steaua-călăuză a „portretului ideal” pe care ni l-am creat în cadrul planului de viaţă.

Veţi întreba: bine, dar în felul acesta cum putem evita obstacolele prezentului sau capcanele/devierile ieşite în cale, dacă noi trăim mereu în viitor?

Răspunsul este foarte simplu şi reprezintă un veritabil principiu ce reglementează întreaga organizare şi dezvoltare a Vieţii la nivel Cosmic. Noi oamenii, în societate, îl folosim într-un număr foarte restrâns de aplicaţii; de exemplu: mersul pe bicicletă, condusul auto şi uneori planificarea afacerilor, uitând însă domeniul cel mai important – viaţa noastră personală şi propria dezvoltare. Deabia o parte dintre practicanţii căilor spirituale dacă îl folosesc într-o anumită măsură, în special orientările ascetice devoţionale: ei îşi fixează modelul divinităţii, ca structură ideală cuprinzând o serie întreagă de virtuţi pe care discipolul se străduieşte să le întruchipeze în fiinţa sa.

Acesta este Principiul Monadei , ori al Matricii de Manifestare şi presupune o structură dată după care se creează toate Formele, prin prelucrarea Esenţelor, de la Macrounivers, până la Microuniversuri: dintre care unul este Omul însuşi.


78

La fel precum Demiurgul, Fiinţa Umană beneficiază de libertatea şi posibilitatea de „a se construi” pe sine, având în acest sens două variante: să adauge la întâmplare cărămidă peste cărămidă (într-un talmeş balmeş specific începătorilor, care – şi tocmai din acest motiv – vor fi supuşi sprijinului, îndrumării şi modelării forţate de către tendinţele naturii – Procesatorii dezvoltării fiinţei umane); sau are posibilitatea, de a se manifesta precum un veritabil arhitect: să-şi traseze mai întâi planurile în funcţie de natura şi calitatea materialelor de construcţie, să-şi propună achiziţionarea de noi materiale necesare în funcţie de posibilităţi şi să edifice întru totul calculat, având ca hartă existenţială Planul propriu de Dezvoltare, Templul Fiinţei Sale Individuale.

Fiecare zi este la fel de bună pentru a ne naşte. Dar nu fiecare poate fi „Ziua zero”. Ziua zero este aceea în care ne-am hotărât să fim, să ne edificăm noi pe noi înşine prin propiul efort, chiar dacă pentru aceasta va trebui să luptăm cu înreg Universul şi cu Dumnezeu însuşi. Fiindcă El asta aşteaptă de la noi: Oameni, nu fiinţe adormite! (a se vedea şi parabola biblică a luptei lui Moise cu Dumnezeu în cort.)

De aceea o altă deviză de principiu împărtăşită de educaţia paideică este: „Omule! Ridică-te şi mergi!”

2. Ingineria educaţiei paideice În cele ce urmează prezntăm în sinteză factorii şi cndiţiile procesului intern

privind dezvoltarea umană, transpus de noi în ecuaţii structurale, fapt care face deopotrivă mai uşoară recunoaşterea şi aplicarea în practică a metodelor adaptate la individualitatea unică a fiecărei fiinţe umane, dar şi posibilitatea ca devierile şi opiniile particulare, discordante şi de multe ori opuse (care s-au manifestat până acum şi în pedagogie, derivând din haosul psihologiei) să fie ţinute sub control pe viitor. Aceasta nu înseamnă, însă nici cenzura vreuneo dogme autoritatre şi nici impunerea unei “ştiinţe” oficiale (academice) în materie. Aşa cum înainte de a descoperi în întregime pământul şi înainte de a se putea ridica în cosmos pentru a-l privi de sus, “ştiinţele” oficiale ale societăţii emiteau diverse opinii (unele într-adevăr ridicole) despre forma acestuia şi mişcările lui în spaţiu (cum ar considera astăzi un copil din şcoala primară integirtatea mintală a “academicienilor” acelor vremuri, ne întrebăm?) tot astfel s-a întâmplat şi cu cele două ştiinţe marcante pentru cunoaşterea şi devenirea umană: psihologia şi respectiv, pedagogia (aplicaţia sa practică principală – şi naturală, petntru că psihoterapia reprezintă tocmai dovada eşecului pedagogiei). Aceste ştiinţe s-


79

au aflat în stadiul în care era astronomia în vremurile de care aminteam; astăzi însă a sosit momentul pentru ca , aşa cum astronomia din filosofare despre lucruri necunoscute să devină o inginerie a zborurilor cosmice, tot asftfel şi psiho-pedagogia (pentur că de fapt psihologia şi pedagogia sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede) să devină o inginerie a dezvoltării umane.

Mai mult decât atât, considerăm că această inginerie reprezintă cheia nu numai pentru devenirea omului ca individ, ci şi pentru alte două procese conexe şi de o importanţă capitală pentru viitorul omenirii: dezvoltarea durabilă a societăţii umane (deci omul ca grup social planetar) şi respectiv reîncadrarea fiinţei umane (cu toate manifestările civilizaţiei create) în fluxul natural al existenţai ecosistemice la nivel planetar şi chiar cosmic. Ceea ce noi am numite educaţie paideică reprezintă un complex de factori ştiinţifici şi tehnici, deopotrivă cu o viziune integratoare asupra fiinţei umane şi rostului ei în univers (ceea ce astăzi există sub forma unor fenomene disparate numite: religie, filosofie, mistică, şitiinţă, cultură etc), ce pot fi utilizaţi în socopul progresului social şi individual, după coordonate care elimină riscul devierilor de la cursul echilibrat al dezvoltării vieţii ecosistemic. Altfel spus prin intemediul acestei inginerii, atât fiinţa umană cât şi societatea în ansamblu vor putea accelera procesul evoluţiei şi dezvoltării acestora, în deplină simbioză cu celelalte forme de viaţă, dar mai ales cu marile principii care coordonează progresul tuturor formelor de viaţă. În articolul de faţă vom prezenta doar ecuaţiile ce definesc procesul natural al dezvoltării umane, prin intermediul acestei inginerii denumite educaţie paideică.

* Aşa cum am văzut până aici, educaţia paideică reprezintă o structură cadru

(deci nu un sistem) menită a sprijini fiinţa umană în procesul dezvoltării individuale. Prin dezvoltare individuală înţelegem acel proces transpersonal de evoluţie a omului potrivit cu imperativele specifice naturii sale proprii. Ecuaţia acestui proces de dezvoltare umană se prezintă sub două aspecte după cum dezvoltarea urmează calea naturală (numită şi comună, prentru că este cel mai frecvent aplicabilă) sau calea intensificată prin efortul personal al fiinţei umane (care renunţă la alte aspecte ale existenţei sale, sacrificându-le în folosul unui progres accelerat).

DU(c) = FU + IS = [S + C + Ni(1) + Ca] + [3ME + 9TF + 4DV + Ni(2) + Am] – modalitatea naturală

DU (i) = C + Ca + 3ME – modalitatea accelerată În aceste ecuaţii, factorii au următoarele semnificaţii

- Sinele = reprezintă identitatea cosmică a fiinţei, practic acel “nucelu de dumnezeire” existent la toate formele de viaţă; el nu este momentan conştientizat de către omul contemporan


80

fapt care face ca acesta să nu producă deocamdată mai multe efecte (resimţite) decât cele exprimate prin nivelul de conştiinţă şi trebuinţele fundamentale34

- Conştiinţa = legea, ghidul orientativ, călăuza fiinţei în raport cu ordinea cosmică şi valorile acestei ordini; în manifestarea fiinţei umane aceasta se exprimă în principal (dar nu exclusiv) sub forma a ceea ce numim valori sau imperative morale

- Ni(1) = natura individuală în sine înseşi; este ceea ce Rogers a numit “sinele ideal”, adică structura autentică a fiinţei umane, dar potenţială, în sensul că încă nu este manifestată în mediul de viaţă social, forma şi gradul acestei manifestări ţinând de toţi factorii de mediu şi de forţele modelatoare (ale cosmosului, naturii, societăţii, organizmelor de lucru ale fiinţei)

- Ni(2) = natura individuală manifestată sau ceea ce Rogers a numit “sinele real”; între Ni(1) şi Ni(2) pot să existe diferenţe. Numai un mediu comunitar ideal ar permite fiecărei naturi umane să se exprime în toată plenitudinea sa. Tocmai de aceea diferenţa dintre cei doi factori reprezintă punctul forte al indicelui de calitate a vieţii într-un anumit mediu comunitar. Conţinutul acestei diferenţe constituie materialul pentru ceea ce am numit Lumea de Vis35.

- Caracterul = “sediul virtuţilor”, puterea de pe care fiinţa o posedă de a acţiona în conformitate cu normele propriei conştiinţe precum şi de a da curs propriei voinţe, propriilor decizii, prin opoziţie cu (învingând deci) alte forţe ale tendinţelor manifestate din mediul existenţial36

- 3ME = factorul de modulare/ descriere a temei existenţiale, a misiunii fiinţi umane în momentul istoric al vieţii prezente37

- 9TF = cele nouă trebuinţe fundamentale activate la omului contemporan38; rerezintă factorul de reglare a calităţii şi

34 Recomandăm pentur detalii A. Burcu – Psihologia Fiinţei, Fundaţia Mercur, 2000 35 Pentru acest concept recomandăm A. Burcu – Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane: fundamentele consilierii, Mega, 2004 36 Pentru detalii privind caracterul recomandăm A. Burcu – Psihologia Fiinţei, Fundaţia Mercur, 2000 sau Psihologia managerială, Argonaut, 2003 37 idem


81

cantităţii de resurse ideale necesare dezvoltării fiinţei umane; acest factor are şi rolul de catalizator şi de filtru, totodată. El însă nu poate să împiedice abuzurile şi nici oirentarea fiinţei spre trebuinţe false (cu aceste aspecte se ocupă C, Ca şi Ni, în condiţiile unei educaţii corespunzătoare a fiinţei umane)

- 4DV = coordonatele mediului comunitar în care fiinţa umană este necesar a-şi duce existenţa pentru a procura optimul de resurse pentru propria sa dezvoltare39

- Am = strategia managerială adoptată pentru procurarea resurselor; aceasta este în strânsă legătură cu toţi ceilalţi factori ai ecuaţiei, dar în timp ce ceilalţi factori sunt relativ ficşi/stabili (în timpul unei vieţi sociale), 4DV în schimb oscilează permanent.

- FU = fiinţa-în-sine, cu cele patru elemente structurante: sinele, conştiinţa, natura individuală şi caracterul, care creează structura internă a sistemului psihic, sau cum se mai numeşte în limbajul deja consacrat: EU-l individual

- IS = împlinirea de sine, adică acea stare existenţială resimţită de fiinţa umană atunci când, într-un mediu dat ea poate deopotrivă a-şi exprima plenar natura individuală proprie (sau a speciei, în cazul celorlalte vieţuitoare) precum şi de a obţine plenitudinea de satisfacţii prin care se acoperă trebuinţele individuale ale fiecărei componente interne a sistemului psihic; şi deopotrivă ale tuturor40.

Spre deosebire de toate celelalte vieţuitoare, însă, care au naturi comune

indivizilor din aceeaşi specie (ce mici difrenţieri la speciile suprioare: câini, pisici de exemplu), în cazul fiinţei umane însă, fiecare individ are propria sa natură, unică şi specifică, deşi în funcţie de nivelul său evolutiv, aceasta poate avea mai multe sau mai puţine trăsături comune cu ale altor indivizi. Din acest punct de vedere, putem afirma că fiecare om reprezintă – în optica educaţiei paideice – o specie în sine, având propriile sale necesităţi ce privesc dezvoltarea şi starea de bine. De aceea, educaţia paideică înţelege sensul

38 A se vedea şi A.Burcu – Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Fundaţia Mercur, 2002 39 Detalii pot fi obţinute din vol. A. Burcu – Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane: fundamentele consilierii, Mega, 2004 40 Pentru detalii recomandăm cărţile precizate la notele anterioare


82

valorilor dintr-o viziune unificatoare şi trans-dualistă, în sensul în care în aplicaţiile practice ea se plasează “dincolo de bine şi de rău”, aceste concepte fiind tratate prin raportare şi particularizare la necesităţile fiecărei fiinţe umane în parte (desigur în cadrul mai larg al bunei dezvoltări superioare a întregii specii şi a ecosistemului din care face parte). Altfel spus nu există lucruri rele şi lucruri bune în sinea lor, ci numai diverse aspecte ale realităţii, utile sau potrivnice progresului fiinţei la un moment dat în exsitenţa sa.

Acest fapt face ca educaţia paideică să fie totodată o educaţie a libertăţii,

înţeleasă ca un proces ce eliberează fiinţa umană deopotrivă de forţele exterioare (ale mediului cosmic, natural, social-istoric) precum şi de forţele interioare (propriile limite, condiţionări), ajutând-o să parcurgă procesul evoluţiei cu minim de suferinţă şi maxim de eficienţă. Din acest motiv educaţia paideică reprezintă un veritabil catalizator al progresului fiinţei şi un management al dezvoltării umane.

Ca proces, educaţia paideică se adaptează fiecărei fiinţe umane în parte,

motiv pentru care omul reprezintă deopotrivă materialul didactic şi frontul de lucru. Fiecare persoană este deţinătoarea tuturor ingredientelor necesare progresului fiinţei, pentru că ea primeşte aportul unei serii complexe de forţe, aparţinând mai multor dimensiuni şi nivele de organizare a lumii vii: deopotrivă forţele modelatoare exterioare (ale mediilor cosmice, naturale, sociale precum şi a organismelor utilizate de fiinţa umană în dimensiunea fizică a realităţii) cât şi a forţelor interioare (puterile Conştiinţei individuale, virtuţile Caracterului, structura naturii individuale – care naşte cele două foţe fundamentale: atracţia şi respingerea faţă de elementele universului existenţial, prin resursele oferite de acestea relizându-se în fapt progresul oricărei forme de viaţă – şi nu în ultimul rând necesităţile Sinelui, care se exprimă în exterior sub formula Piramidei Trebuinţelor ce se manifestă ca un filtru şi catalizator deopotrivă al resurelor din mediu).

Toate fiinţele evoluează datorită accesării resurselor din mediul lor

existenţial care este exterior acestora; este un mediu obiecitiv, ce le înconjoară, le cuprinde şi în care trăiesc. Pentru fiinţa umană însă, mediul existenţial are două coordonate: una exterioară, obiectivă (care îi reaminteşte rudenia evolutivă cu celelalte regnuri) şi o coordonată interioară, subiectivă, ce se construieşte de către sistemul psihic al fiecărei fiinţe umane în parte. Pe măsură ce fiinţa umană înaintează în procesul evoluţiei sale cosmice, balanţa înclină tot mai mult în favoarea coordonatei subiective, interne a mediului existenţial, şi în defavoarea celei exterioare. Acest proces face ca omul să fie tot mai puţin dependent demediul în care


83

trăieşte ca existenţă biologic exprimată, şi tot mai mult creator al său însuşi prin aceea că procesul evoluţiei devine conştientizat, iar instrumentele de lucru sunt tocmai structurile sistemului psihic.

Educaţia paideică sprijină evoluţia fiinţei umane prin aceea că îi oferă posibilitatea să intervină activ în modelarea mediului său existenţial, utilizând cu eficienţă sporită şi potrivit unui sistem managerial adaptat cerinţelor proprii fiecărei fiinţe, toate forţele aparţinând celor două componente ale acestui mediu: cea exterioară şi cea internă. Datorită acestei intervenţii active şi calculate a fiinţei asupra forţelor mediului său existenţial, acesta se transformă dintr-o combinaţie “naturală” (în sensul de întâmplătoare) a acestor forţe, într-un mediu al dezvoltării, optimizat special pentru nevoile de evoluţie ale fiinţei în cauză şi armonizat cu procesele simbiozei cosmice şi ecosistemice.

Educaţia paideică lucrează aşadar cu acest mediu al dezvoltării

individuale (Md) a cărui ecuaţie se înfăţişează după cum urmează: Md = CN (Gn + Px) + Og + FM (c, n, s, p) Factorii ecuaţiei au următoarele semnificaţii, despre care se va discuta mai jos: • CN – cunoaşterea, cuprinzând couă componente: Gnozis (gnoza,

aspectul de inteoriorizare şi conştientizare a informaţiei, depotrivă cu trăirea plenară a fiinţei privind realităţile astfel cunoscute; practic a cunoşte şi a trăi o realitate sunt una şi acelaşi lucru în viziunea gnozei) şi Praxis (aplicaţia practică a cunoaşterii, adică manifestarea fiinţei în armonie cu realităţile astfel cunoscute)

• Og – reprezintă organismele şi mediile de lucru ale fiinţei umane în planul fizic: organismul bio-fiziologic, organismul eteric-energetic; organismul afectiv-astral şi respectiv mediul mental.

• FM – sunt forţele modelatoare manifestate asupra devenirii fiinţei şi persoanei umane, provenind din dimenisunile: cosmică, naturală, socială şi respectiv personală, adică cele deţinute şi cultivate de fiinţa umană)

În această ecuaţie factorul cheie este CN (cunoaşterea), care structurează în fapt componenta internă, subiectivă a mediului de dezvoltare. Toate căile de evoluţie utilizate de omenire în istoria ei, s-au bazat pe cunoştere (prezentă într-o varietate de forme), iar pe măsură ce fiinţa umană se ridică (atât ca individ, cât şi ca specie) pe trepte suprioare de evoluţie, CN va dobândi o pondere tot mai mare, în detrimentul forţelor venind dinspre organisme şi dinspre mediul existenţial extern (cosmic, natural, social).

În ecuaţia de mai sus factorul cunoştere are două ecuaţii de prezentare:


84

CN = Gn + Px – ecuaţia procesului CN = C(univ: c, n, s) + C(de sine) + C(aplicativă) + C(managerială) – ecuaţia conţinutului

Sub aspectul procesului, cunoaşterea suportă deci două componente ce

se împletesc armonic: gnosis şi praxis. Ele sunt cele două feţe ale cunoaşterii. Gnosis reprezintă informaţia prelucrată la nivel de înţelegere şi conştientizare prin intermediul mentalului şi a conştiinţei individuale, având ca finalitate pătrunderea fiinţei de mesajul purtat de această informaţie (nu doar o semnificaţie raţională, ci o trăire de profundă vibraţie în armonie cu mesajul personal purtat de acea informaţie). Praxis reprezintă acel aspect al informaţiei care ajută fiinţa umană să procure din mediul existenţial (care, am văzut anterior, are două laturi: una externă şi una internă) resursele necesare precesului dezvoltării individuale, în cantitatea şi de calitatea necesare şi optime, potrivit cerinţelor specifice fiinţei în cauză şi fiecărui moment al procesului său de evoluţie. De aceea sub aspectul conţinutului ecuaţia CN cuprinde acele categorii de informaţii referitoare la univers (cosmos, natură, societate – incluzând totul, de la ordinea cosmică şi legile ce guvernează toate fiinţele, până la ecositemul terestru, societatea umană şi specificul fiinţei umane), la propria fiinţă (autocunoşterea), la procesele, mecanismele, tehnicile şi mtodele (strategiile) prin care fiinţa umană să poată obţine resursele necesare din sferele definite de prina categorie de informaţii.

La rândul său componenta Praxis are de asemena două tipuri de ecuaţii:

Px = Dm + Ds + Dt – ecuaţia conţinutului Px = PDI + Cth + TUV – ecuaţia procesului

Ecuaţia conţinutului arată că procesul dezvoltării umane constă în

prelucrarea structurilor oferite de primele 3 organisme (bio-energetic; afectiv-astral, şi respectiv mental), atât prin forţele specifice acestora, cât şi prin forţele aparţinând realităţilor din mediul exterior (cosmice, naturale, sociale) şi din mediul interior al fiinţei (S, C, Ca, Ni). Practic cele trei organisme reprezintă trenul pe care se desfăşoară procesul dezvoltării umane, iar operaţiunile ce se desfăşoară în aceste medii (mental, afectiv-astral şi bio-fiziologic) reprezintă adevărate combinaţii alchimice realizate între toate forţele mediului extern, ale mediului intern şi ale organismelor însele. Rezultatul îl reprezintă ridicarea nivelului C, îmbogăţirea şi fortificarea Ca cu noi virtuţi şi respectiv extinderea, dezvoltarea şi îmbogăţirea Ni (practic fiinţa umană începe să simtă tot mai mult unitatea naturii sale cu cea a altor fiinţe, ca un proces de trăire intensă; ea


85

va putea fi capabilă de stări de trăire superioară a acestei unităţi, debutând sub forma simpatiei şi empatiei, trecând la compasiune şi mai apoi la unificare).

Ecuaţia procesului descrie cele trei categorii de operaţiuni-cheie necesar a

fi aplicate: implementarea PDI – programului pentr dezvoltare individuală (prin adaptarea programei generale universitare, PUn, la necesităţile particulare ale fiecărei fiinţe umane); realizarea Catharsisului prin aplicarea unor discipline (sau disciplinări, în sensul de tehnici, deci, iar nu în sensul academic, de materii de studiu) specifice pentru fiecare dintre cele trei organisme de lucru ale fiinţei şi respectiv dezvoltarea şi utilizarea la maxim a TUV- trinomul uman existenţial (exerciţiul, străduinţa şi atenţia, însoţite de voinţa individuală)41.

Tot din ecuaţia de conţinut a CN rezultă rostul şi importanţa învăţării şi conştientizării iar din ecuaţia ca proces rezultă rolul disciplinei şi instrucţiei practic toate cele 4 elemente ale educaţiei sunt ele însele procese utilizate de FU pentru obţinerea resurselor necesare propriei dezvoltări; orice alte conţinuturi de CN care nu sunt necesare şi nici măcar utile trebuie declarate ostile FU42.

*

Aşa cum am văzut, dezvoltarea umană include în ecuaţie deopotrivă împlinirea de sine, cât şi evoluţia ca fiinţă (aşa cum se numea până acum “evoluţia spirituală”, sau “evoluţia spiritului”). Ecuaţia DU reprezintă procesul de dezvoltare integrală, armonică a fiinţei umane, pe toate 41 TUV – trinomul uman existenţial poartă acest nume (dat de noi în vol Psihologia fiinţei.Psihologia ecologică integrativă a personalităţii), întrucât se referă la cele trei mari forţe, manifestări sau elemente, recunoscute de toate curentele privind dezvoltarea umană de-a lungul timpului, indiferent de civilizaţie, ca fiind adevărata măsură a fiinţei umane în lumea manifestată. Restul porceselor: cosmice, naturale, sociale (chiar şi multe aspecte din destinul vieţii individuale) sunt procesate de alte forţe superioare şi transcendente. Dar evoluţia individuală a fiinţei umane (şi a fiecărei fiinţe ajunse la gradul conştienţei de sine) este o sarcină proprie, şi de acceea trebuie realizată prin forţe prorpii. Aceste trei aspecte reprezintă catalizatorii tuturor forţelor individuale ale fiinţei, elemente care organizează şi gestionează resursele proprii acesteia după coordonatele unui management eficient. Pe de altă parte, însă, motorul ce dinamizează întreaga existenţă şi manifestare conţtientă a fiinţei umane, inclusiv a celor trei factori în discuţie, este voinţa indiviudală. De aceea mereu în procesele privind dezvoltarea umană prin forţe proprii, voinţa va însoţi mereu cei trei factori, creând acest paradox lingvistic: trinomul este format din patru elemente. 42 Şi când ne gândim că educaţia oficială pune accent tocmai pe aceste conţinuturi de cunoaştere, care urmăresc transformarea şi adaptarea fiinţei umane potrivit cerinţelor proprii sistemului social-politic-economic-militar al epocii istorice în care ea a avut nefericirea de a se naşte; fiinţa umană fiind astfel denaturată, alienată, înstrăinată de propria natură, tocmai prin faptul că este învăţată să fie altceva decât ea înseşi, un obiect utilitar pentru nevoile – de obicei material-energetice – ale diverselor grupuri sociale.


86

coordonatele existenţei sale complexe, în planul fizic. De aceea, educaţia paideică (EP) – cea care este responsabilă de transpunerea în practică a ecuţiei DU – va urmări o programă adresată celor patru coordonate majore ale complexului de instrumente utilizate de fiinţa umană în existenţa sa, şi anume:

- dimensiunea fiziologică, incluzând aspectele de bună dezvoltare şi funţionare a organismului biologic, în strânsă corelaţie cu fluxurile energetice ale materiei eterice, acea formă superioară de “materie” numită astăzi energie şi care menţine viaţa în manifestare, aşa cum o cunoaştem noi actualmente prin intermediul simţurilor, dar şi la nivele deocamdată transcendente capacităţii de percepţie a acestor simţuri;

- dimensiunea afectivă (sau astrală, după numele organismului ce deserveşte funcţiile afective) prin intermediul căreia fiinţa umană are posibilitatea deopotrivă să acceadă la forme de energie superioară (prin cultivarea anumitor tipuri de arte – aceasta fiind în fapt misiunea de bază a artei – şi realizarea proceselor contemplative, adică de punere în vibraţie armonică a sufletului propriu cu dimensiuni superioare ale existenţei cosmice, din care derivă energia necesară evoluţiei) precum şi să cultive ceea ce numim în mod comun virtute, adică puterea internă a fiinţei, prin care reuşeşte să-şi impună voinţa asupra altor forţe ale mediului (indiferent că acestea acţionează din exterior, sau din interiorul structurilor componente ale personalităţii umane), forţe care în mod tradiţional au fost denumite tendinţe şi grupate în funcţie de specificul lor (şi tratamentul aplicabil) în cele 5 categorii prezentate de noi în vol. “Psihologia Fiinţei”

- dimensiunea mentală incluzând aici nu numai procesele de cogniţie obişnuită (raţiunea) ci în special prelucrarea mediului mental, în vederea organizării esenţei acestuia la un nivel superior, proces care s-a numit în mod tradiţional “puterea minţii”. Prin exerciţii speciale, bazate pe metode clasice şi moderne de concentrare, meditaţie, vizualizare, fiinţa umană va putea să utilizeze forţele mentale proprii în vederea modelării de realităţi. Ne reamintim că la baza fiecărui relităţi stă o matrice-gând, o ecuaţie care o defineşte şi îi asigură existenţa şi funcţionarea; forţele care structurează realităţile (cel puţin la nivelul accesibil fiinţei umane – adică cele în mijlocul cărora îşi duce existenţa ) pot fi prelucrate şi transformate prin puterea mentalului. Imaginaţia, vizualizarea, meditaţia cu obiect sunt procesele de prelucrare; concentrarea şi meditaţia fără obiect sunt metode de întărire, cultivare, sporire a forţelor mentale proprii. Aceste forţe vor fi utilizarte şi în scopul învingerii tendinţelor (pentru că tendinţele se manifestă nu numai prin aspectul astral, ci în spatele lor stă de fiecare dată


87

o matrice gând; deci adevărata bătălie cu acestea, chiar dacă are urmări în planul astral, începe şi se duce în special la nivel mental)

- dimensiunea spirituală numită şi cauzală şi care priveşte evoluţia propriu-zisă a fiinţei prin ridicarea nivelului conştiinţei individuale (numele venind de la evoluţia spiritului, sau fiinţei-în-sine, care după cum ştim din volumul amintit, este numai nucleul a ceea ce percepem ca om în lume; restul sunt medii, vehicule, instrumente pe care fiinţa le are la dispoziţie în vederea misiunii sale întreite în această lume şi în univers). Dimensiunea spirituală a educaţiei paideice nu trebuie confundată cu religia; ea cuprinde ca nucleu starea de conştiinţă a sacrului, care presupune conectarea întregii fiinţe la ordinea cosmică şi vibraţia în armonie cu aceasta. Formele sub care se exprimă în realitatea exterioară, socială sunt individualizate potrivit necesităţilor de dezvoltare personală ale fiecăriu fiinţe în parte. Unii vor avea nevoie de ritualuri pentru a se menţine în legătură cu dimensiunile transcendente şi a-şi păsstra conştiinţa trează (după o exprimare din şcolile antice ale evoluţiei umane); alţii vor adapta programe mai mult sau mai puţin complexe, (numite în vechime saddhana, practica spirituală) prin care să parcurgă procesul de ridicare a nivelului propriei conştiinţe (a se vedea şi modelele călugărilor din antichitatea orientală sau a evului mediu occidental, precum şi asceţii); alţii se vor orienta spre utilizare chiar a evenimentelor din viaţa de zi cu zi în societate (prin caritate, sacrificiu de sine, acţiuni de ajutorare şi sprijin a altor fiinţe – sau chiar prin controlul fiecărui gest, cuvânt sau gând realizat în cele 24 de ore ale zilei, inclusiv controlul somnului) fără a-şi construi medii, ritualuri sau programe speciale în acest sens.

Din aceste donsiderente ecuaţia educaţiei paideice ca proces va avea următoarea formulă:

EP = DU + [O(f+e) + Oa + Om] + CN + Ovi sau în detaliu:

EP = [S + C + Ni(1) + Ca] + [3ME + 9TF + 4DV + Ni(2) + Am] + [O(f+e) + Oa + Om] + CN + Ovi +Md

Unde O(…) sunt cele 4 organisme (mediul cauzal fiind inclus în factorul C (conştiinţa), CN reprezintă conţinutul de cunoaştere în dublu sens: cea necesară evoluţiei ca fiinţă (deci cunoaşterea locului şi rostului în univers, a proceselor vieţii, cosmosului, naturii, în vederea realizării propriului program de dezvoltare precum şi a sprijinirii celorlalte fiinţe în dezvoltarea lor – aspecte incluse de fapt în alţi factori ai ecuaţiei; într-un cuvânt, cunoaşterea necesară actualizării tuturor factorilor ecuaţiei – aşa cum s-a arătat anterior) şi cea necesară existenţei în această lume, adică actualizării factorului Am, necesar obţinerii resurselor dezvoltării şi realizării IS (împlinirii de sine). (Ovi)


88

reprezintă organizarea vieţii individuale, adică “amenajarea” existenţei în această lume în vederea atingerii obiectivelor propuse (evoluţia individuală, împlinirea de sine, participarea la anumite realităţi ale acestei lumi: familie, organizaţii, profesiuni, etc)

Pe baza acestei ecuaţii se realizează programa universală a dezvoltării

(programa Universităţii) şi se particularizează în funcţie de individualitatea fiecărei fiinţe umane (şi de alţi factori cum ar fi vârsta, puterile proprii, specificul naturii individuale, organizarea vieţii la un moment dat, opţiunile de lucru sau de existenţă etc).

Nucleul Programei Universitare indiviudalizate (programa/pregramul

pentru dezvoltare individuală - PDI) îl reprezintă Mediul dezvoltării individuale (Md), ce se va compune dintr-o multitudine de realităţi (specifice vieţii individuale a fiecărei persoane, conform factorilor ecuaţiei DU) dar va mai ţine cont şi de anumite instrumente de lucru, dintre care de o importanţă majoră sunt raporturile cu celelalte regnuri şi membri acestora. Există două categorii de fiinţel şi ecosisteme utile dezvoltării umane. Unele pe care le numim elemente personale, pentru că sunt legate intim de natura individuală, destinul şi întreaga personalitate (protrivit ecuaţiei sale) a unui anumte fiinţe umane. Alte elemente însă vor fi numite elemente universale, pentru că, deşi nu sunt legate de personalitatea unui om anume, ele produc efecte benefice dezvoltării umane, pentru fiecare individ în parte. De exemplu, cuiva s-ar putea chiar să-i displacă o anumită culoare, un mineral, o plantă, animal, sau pur şi simplu să-l lase rece (să nu resimtă vreo legătură); dar forţa acestor elemente să fie utilă în procesul dezvoltării, la un moment dat sau altul. De regulă elementele personale au un loc stabil în mediul de dezvoltare construit, pe când celelalte sunt pasagere, ocupând dverse poziţii la anumite momente şi pentru anumite perioade, în funcţie de necesităţişi conjuncturi. (O comparaţie edificatoare ar fi şi aceasta: maimuţele sau găinile folosesc o scară în special din plăcere, pentru că ţine de natura lor faptul de a sta cocoţate; pe când un om sau un câine o folosesc în principal din necesitate, pentru a urca, şi numai prin excepţie pentru a sta “cocoţaţi”).

* Scopul final al educaţiei paideice în modulul fundamental (acesta

fiind nu numai cel de bază, dar, din punctul de vedere al fiinţei umane, singurul esenţial, celelalte două module – modulul special, de aprofundare a anumitor domenii, şi modulul profesional – privind mai mult implicarea omului în comunitate şi numai indirect propria dezvoltare; de aceea nu ne potrim aici asupra lor) este realizarea de către fiecare student în parte a


89

trei aspecte (care pot fi privite şi ca paşi, nu neaparat în în ordine secvenţială, pentru că practic primul şi al doilea se realizează în marea parte a lor, aproape deodată):

Programa Universitară Personalizată (ceea ce implică şi cumularea cunoştinţelor teoretice şi a competenţelor practice pentru implementare: de ex tehnici de meditaţie, exerciţii fiziologice etc). Programa este în fapt un program de dezvoltare pe toată durata vieţii, care începe cu cunoaşterea de sine (psihograma, ecuaţia Personalităţii) şi apoi determinarea factorilor ecuaţiei DU, iar în final determinarea tuturor factorilor ecuaţiei EP personalizate. Acest proces durează diferit de la un student la altul şi depinde de efortul depus de fiecare. Practic putem spune că la Universitatea Paideică există Programa Universitară Generală (ecuaţia EP) şi Programa Personalizată (EP adaptată la fiecare student, la care se adaugă Md – a se vedea şi mai jos)

Mediul Dezvoltării Individuale (Md), care include două categorii de elemente:

- Elemente personalizate, recunoscute prin realizarea Psihogrami personale43

- Elemente universale, o parte fiind deja în bagajul de cunoştinţe transmis din vechime, altele ce de vor descoperi ca urmare a cercetărilor viitoare

Implementarea şi managementul Programei Personalizate, adică actualizarea factorilor ecuaţiei EP personalizate, utilizând elementele şi structura Mediului Dezvoltării Individuale

Sub aspectul unui algoritm logic, paşii metodologiei generale a educaţiei universitare paideice ar putea fi sintetizaţi şi astfel:

I. Cunoaşterea de sine (Psihograma) şi cunoaşterea fundamentală a mediului existenţial (cosmic, natural, social)

II. Determinarea factorilor individuali ai ecuaţiei

43 Petntru detalii privind psihograma ca isntrument utilizat în procedurile de cunoaştere a fiinţei umane, recomadăm volumul nostru Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane: fundamentele consilierii, Mega, 2004


90

EP = [S + C + Ni(1) + Ca] + [3ME + 9TF + 4DV + Ni(2) + Am] + [O(f+e) + Oa + Om] + CN + Ovi

III. Realizarea Programei Universitare Individualizate (care se mai numeşte şi Programul pentru Dezvoltare Individuală – PDI), ţinând cont în afară de elementele de la punctele anterioare, şi de alţi factori din mediul existenţial, sau de anumite opţiuni ale studentului – fiinţa umană (de ex. pentru familie, carieră, viaţă ascetică etc) ce vor influenţa atât asupra conţinutului programei, cât şi a proiectării strategiei de implementare. PDI urmăreşte actualizarea tuturor factorilor ecuaţiei EP; aceasta este regula generală a programei universitare. Prin excepţie, la cei ce urmăresc în principal o evoluţie sprirituală intensivă, anumiţi factori vor fi “sacrificaţi”, în beneficiul celor vizaţi în acest sens (C, Ca), practic persoana renunţând la realizarea împlinirii de sine în această lume. Astfel ecuaţia va fi următoarea:

PDI = DU + Og + CN + Ovi + FM (c+n+s+i)

IV. Proiectarea (individualizarea) Mediului pentru Dezvoltare Individuală (Md), ţinând cont deopotrivă de cele două categorii de elemente constituente arătate, precum şi de factorii de mediu precizaţi la punctul anterior şi apoi completarea ecuaţiei, care va avea acum forma finală (unde FM sunt forţele modelatoare aparţinând celor patru dimensiuni ale realităţii: cosos, natură, societate şi individualitatea fiinţei umane în cauză):

PDI = PUn+ FM = DU + Og + CN + Ovi + Md + FM (c+n+s+i)

V. Implementarea şi managementul PDI şi Md. Practic programa universitară personalizată, sau PDI, va fi aplicat tot restul vieţii; pe parcurs va necesita adaptări, şi transformări sau, în funcţie de conjuncturi şi de evoluţia personală a studentului. La fel şi Md va suferi transformări în acest sens.

În sinteză, putem spune că educaţia paideică lucrează cu următoarele definiţii şi ecuaţii de lucru:

EP = DU + Og + CN + Ovi – educaţia paideică în calitate de concept


91

PUn =EP + Md = (DU + Og + CN + Ovi ) + Md – EP aplicată, ca procedură/programă universitară

PDI = PUn + FM (c+n+s+i) = EP + Md + FM (c+n+s+i) = (DU + Og + CN + Ovi ) + Md + FM (c+n+s+i) – programul pentru dezvoltare individuală, reprezentând programa universitară a educaţiei paideice adaptată la specificul unei anumite fiinţe umane,

În ecuaţia desfăşurată necesară proiectării, avem următoarea desfăşurare de factori:

PDI = [S + C + Ni(1) + Ca] + [3ME + 9TF + 4DV + Ni(2) + Am] + [O(f+e) + Oa + Om] + CN + Ovi + Md + FM (c+n+s+i)

Factorii tuturor acestor ecuaţii trebuie priviţi în devenire continuă; ei sunt statici numai în formă, în locul pe care îl au în ecuaţii. În ceea ce priveşte conţinutul intern, aceşti factori se vor schimba permanent în funcţie de nevoile de dezvoltare a fiinţei aplicante.

Putem defini în acest context educaţia paideică drept acel model de educaţie care permite fiecărei fiinţe umane să dobândească deopotrivă cunoştinţele, competenţele şi sprijinul (sub forma mentoratului) necesare pentru a-şi constitui propria porgramă universitară (care include mediul dezvoltării individuale), pentru ca pe baza acesteia şi beneficiind de selecţia forţelor (şi conjuncturilor) mediului existenţial, să fie în măsură a proiecta, implementa şi actualiza mereu propriul program de dezvoltare ca fiinţă.

O distincţie esenţială între educaţia paideică şi cea clasică o reprezintă faptul că prima include cunoştinţele şi competenţele practicate de cealaltă, dar în plus oferă deopotrivă o altă viziune, integrală asupra acestor cunoştinţe; apoi alte cunoştinţe şi parctici pentru dezvoltarea fiinţei umane, pornind de la disciplinarea şi purificarea celor trei medii (organisme – care sunt practic principalele instrumente sau vehicole puse la dispoziţia fiinţei umane pentru evoluţie) şi mergând până la realizarea unui program special pentru dezvoltare, adaptat la necesităţile istorice (de timp, loc, conjuncturi sociale şi transformări) ale fiecărui student: şi anume faptul că doreşte sau nu să îmbine existenţa socială cu practica dezvoltării sale ca fiinţă. În


92

funcţie de propria sa alegere, studentual are la dispoziţie două mari sisteme (sau combinaţii între acestea):

• Sistemul practicii intensive pentru dezvoltare, având la bază ecuaţia restrânsă a EP; faţă de ecuaţia generală, acest sistem nu cuprinde factorii care vizează realizarea IS şi utilizarea forţelor modelatoare sociale, adică sunt excluşi următorii factori: 4DV, Am, Ni(2), FM(soc)

• Sistemul universal (sistemul-cadru) care combină existenţa socială

cu practica dezvoltării fiinţei umane, având la bază ecuaţia universală a EP aplicate, care include pe lângă factorii programei universitare şi forţele modelatoare, şi care se concretizează în ceea ce numim Programul Dezvoltării Individuale44, după ecuaţia:

PDI = PUn (EP aplicată) + FM (c+n+s+i) = DU + Og + Ovi + Md +

CN + FM

În opinia noastră, în etapa actuală a fiinţelor umane din societate, nu putem considera nici unul dintre sisteme ca fiind general în raport cu celălalt. Mai mult chiar, datorită factorilor complecşi ai existenţei sociale, prcum şi ai destinelor fiecărei fiinţe umane în parte, credem că studenţii vor fi determinaţi (cei mai mulţi) să realizeze reţete combinate între cele două sisteme (care implică şi moduri de viaţă diferite) pe care le vor varia pe parcurs, înspre una dintre extreme sau înspre cealaltă. Practic cele două sisteme reprezintă polii între care fiinţa umană îşi va modula permanent programul dezvoltării individuale.

Prof.univ. Aurelian Burcu

Preşedinte al Insitutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca Prof. Gr.I Alexandru Burcu

Colaborator al Insitutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

44 A se vedea seria celor trei volume de bază, dedicate managementului calităţii vieţii şi condiţiei umane: “Fundamentele consilierii în managementul…”, “Abilităţile consilierului…”, “Centrul de consultanţă”, Ed Mega, 2004


93

Fluturele nu este o negaţie a omizii; este desăvârşirea ei. Această continuitate a vieţii care scapă conştiinţei adormite a plantei, omul a ştiut s-o descopere. Ea îi apare în istorie de îndată ce nu mai caută simpla succesiune a evenimentelor, ci urmele eforturilor lui încăpăţânate şi manifestarea intenţiilor lui profunde. Gaston Berger


94

STRUCTURA SOCIALĂ ROMÂNEASCĂ ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR

Nici unul dintre noi nu va realiza nimic valoros în viaţă până când nu va asculta

de acea voce interioară pe care n-o poate auzi decât el. R.W.Emerson

I. Clasele sociale

Subiectul „clase sociale” este în general un subiect complex; compexitatea creşte atunci când se întreprinde o analiză a claselor sociale într-o societate aflată în transformări profunde, cum este cazul societăţii româneşti în perioada de după anul 1989. Perioada postcomunistă românească trebuie să facă faţă atât transformărilor politice, economice, sociale şi culturale cât şi reconsiderării unor concepte precum cel de clasă socială. Reconsiderarea unor concepte are loc în contextul existenţei unor multitudini de puncte de vedere care includ şi puncte de vedere proprii perioadei comuniste, eventual cu unele retuşuri care nu afectează fondul.

Clasele sociale se originează în fenomenul stratificării şi al inegalităţii. Deşi stratificarea este un fenomen universal prezent de la societăţile primitive până la cele dezvoltate, ea a fost abordată ştiinţific începând cu secolul XVIII; discutarea surselor acesteia a dus şi la abordarea claselor sociale.

Principalele probleme care ar trebui abordate pentru analiza claselor sociale sunt: definiţia propriu-zisă; condiţii necesare pentru existenţa claselor sociale, clasele sociale şi diferitele etape ale istoriei; dispunerea claselor; conştiinţa de clasă; interesele de clasă; relaţiile dintre clasele sociale.

Referitor la clasele sociale, se impune precizarea că nu există o definiţie universal acceptată a acestora. Totuşi în sociologie există două mari direcţii de definire a claselor sociale: marxistă şi weberiană.

Deşi conceptul de clasă socială are un rol fundamental în concepţia lui Marx, nu este prezentă o tratare sistematică a acestui concept în lucrările lui, ceea ce generează o anumită dificultate a prezentării coerente a acestuia. Din perspectiva problematicii claselor sociale, principalele repere ale concepţiei lui Marx sunt: clasele şi diferitele faze ale istoriei; dispunerea ierarhică a claselor; definirea claselor sociale în societatea industrială modernă; condiţii necesare pentru existenţa unei clase; relaţiile dintre clase şi evoluţia acestora în contextul dezvoltării capitalismului.

La Marx, clasele sociale sunt definite de poziţia lor în cadrul sistemului economic, respectiv din perspectiva proprietăţii: „Cei ce posedă doar propria forţă de muncă, proprietarii de capital şi proprietarii de pământuri ale căror surse de venit sunt respectiv salariul, profitul şi renta funciară,


95

deci muncitorii, capitaliştii şi proprietarii de pământ formează cele trei mari clase ale societăţii moderne bazate pe modul de producţie capitalist” („Capitalul”, vol. III). Acest text a fost interpretat uneori în sensul că cele trei clase sunt definite prin sursa veniturilor; dar, de cele mai multe ori, interpretarea dată a fost aceea că cele trei surse de venituri sunt definite în relaţiile dintre producători şi mijloacele de producţie. Marx a afirmat şi faptul că societatea buegheză a simplificat antagonismele de clasă, tinzând să se scindeze în două clase opuse, respectiv burghezia şi proletariatul.

La Marx, pentru ca o clasă să existe este necesară o identitate a modurilor de viaţă, relaţii cvasipermanente între indivizi, conştiinţa identităţii lor şi conştiinţa antagonismului. Spre exemplu, referindu-se la micii agricultori şi la rolul lor în evenimentele din Franţa de la mijlocul secolului XIX, el spune: „Micii agricultori constituie o masă largă ai cărei membri trăiesc în condiţii asemanatoare, fără însă a intra în relaţii complexe unii cu alţii...... În măsura în care milioane de familii trăiesc în condiţii de existenţă care le separă modurile de viaţă , interesele şi cultura de cele ale celorlalte clase şi le aşează într-o poziţie ostilă faţă de acestea din urmă, ele formează o clasă.” Este afirmată aici, ca şi în alte analize, ideea unor relaţii conflictuale între clase şi a luptei de clasă, specifice de altfel concepţiei marxiste asupra claselor. Manifestul Partidului Comunist începe cu „Istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptelor de clasă.”

În analizele unor situaţii istorice concrete, Marx identifică structuri de clasă complexe ale societăţii burgheze şi face afirmaţii referitoare la rolul diferitelor segmente de clasă; analizând Franţa de la mijlocul secolului XIX, Marx afirmă că „tăria acestei ordini burgheze rezidă însă din clasa de mijloc”, ale cărei afaceri sunt industria şi comerţul („Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte”).

Sub impactul desfăşurării reale a istoriei, care a infirmat previziunile lui Marx cu privire la evoluţia capitalismului, postmarxiştii au nuanţat teoria marxistă, în timp ce marxismul a fost acuzat de determinism economic excesiv şi obiective militante. Pentru postmarxişti, proprietatea nu mai este unicul criteriu de stratificare socială; fără a renunţa la ideea dispariţiei capitalismului, unii postmarxişti au făcut distincţia între clasele specifice capitalismului şi care vor dispărea odată cu acesta şi clasele care vor supraveţui în socialism, respectiv noile clase de mijloc care au apărut în capitalism. Conflictul dintre clase este abordat în manieră diferită de Marx: este acceptată situarea conflictului în centrul societăţii dar şi faptul că evoluţiile secolului XX au infirmat originea conflictului de clasă în raporturile de producţie, sursa structurală a conflictului fiind distribuirea inegală a autorităţii (în sens weberian). În alte abordări, conflictul nu mai


96

apare automat pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, ci declanşarea lui este dependentă de strategia actorilor sociali.

Complexitatea postmarxismului, inclusiv din perspectiva analizei capitalismului şi a structurii de clasă, este evidenţiată prin diversitatea punctelor de vedere ale postmarxiştilor de diferite orientări, de la ortodoxi şi extrema stângă radicală până la tentative de reconstrucţie din temelii a marxismului. Din cea din urmă categorie face parte şi Jurgen Habermas. El consideră că marxismul continuă să aibă o anumită valoare în sensul că ajută la întelegerea funcţionării capitalismului , dar îl respinge pe trei direcţii: 1)tendinţa evoluţionistă; 2)economicismul; 3)tendinţa ce a percepe socialul exclusiv prin prisma dominării. Pentru Habermas, „societatea burgheză” „înseamnă depolitizarea relaţiei de clasă”. În „capitalismul organizat” sau „bazat pe intervenţia statului”- care urmează capitalismului liberal - relaţiile de producţie se repolitizează dar nu se restabileşte forma politică a relaţiei de clasă; anonimizarea politică a relaţiei de clasă este depăşită de anonimizarea socială. Structurile capitalismului târziu pot fi înţelese ca reacţie împotriva crizei endemice. Pentru respingerea crizei societăţile capitaliste târzii, dirijează toate forţele social-integratoare spre locul conflictului, pentru a-l menţine în latenţă şi concomitent pentru a satisface revendicările politice ale partidelor muncitoreşti reformiste. Habermas consideră că ţarile capitaliste cele mai evoluate au reuşit în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial să menţină în stare latentă conflictul de clasă alături de controlarea diferitelor aspecte ale crizei economice, dispersându-le asupra „cvasigrupurilor” (consumatori, elevi, bolnavi, vîrstnici etc.) sau asupra „grupurilor naturale cu grad redus de organizare”. „Prin aceasta, identitatea socială a claselor a fost dizolvată iar conştiinţa de clasă fragmentată. Compromisul de clasă închis în structura capitalismului tîrziu îi face (aproape) pe toţi participanţii şi participanţi şi afectaţi în una şi aceeaşi perioadă.”

* A doua mare direcţie de definire a claselor sociale este cea weberiană.

Ca şi Marx, Weber consideră proprietatea ca o categorie fundamentală a poziţiei de clasă dar, spre deosebire de Marx, apreciază că analiza aprofundată a claselor nu trebuie să se oprescă la proprietate. Modelul explicativ al lui Weber poate fi înţeles prin cunoaşterea accepţiunii pe care el o dă mai multor concepte: structură socială, situaţie de clsă, clasă socială, clasă economică, situţie de stare (strat, status), stare, societate de clase, societate de stare (strat, status). Structurile sociale sunt sisteme de relaţii sociale. Prima structură socială este structura de clasă. Situţia de clasă este determinată economic şi se defineşte prin poziţia indivizilor faţă de proprietatea materială şi faţă de condiţiile de existenţă ale vieţii lor


97

materiale. Clasele economice sunt reuniuni de indivizi în raport cu şansele lor de a dispune de bunuri materiale şi servicii. Proprietatea este criteriul fundamental de definire a claselor economice care nu trebuie reduse la mărimea acesteia sau la modurile în care se obţin veniturile. Proprietatea este o relaţie socială şi, deci, un grup poate fi definit ca o clasă numai prin raportare la celelalte grupuri sociale. Pentru definirea claselor sociale, criteriul economic este completat de mişcarea liberă a persoanelor, care pot aparţine din punct de vedere economic unor clase diferite, precum şi de continuitatea istorică - „succesiunea generaţiilor”. Clasa socială este un produs al interacţiunii claselor economice; o clasă economică poate deveni o clasă socială dacă permite mobilitatea membrilor ei (între clase economice şi între generaţii). Pentru ca o clasă economică să devină clasă socială, trebuie ca indivizii să reacţioneze într-o manieră raţională, cu un scop, să conştientizeze contrastele dintre şansele de viaţă ca rezultat al unui mod de distribuţie a proprietăţii sau ca rezultat al structurării ordinii economice. Pentru trecerea unei clase economice în clasă socială, mai sunt necesare condiţii culturale şi ideologice. Ordinea de status se referă la prestigiu şi presupune o viaţă comunitară continuă şi un minimum de consens cu privire la anumite norme şi valori. Ierarhia status-urilor se întemeiază pe judecăţi de valoare făcute de membrii comunităţii.

Dacă Weber delimitează structura de clasă de structura de status, alţi autori le-au integrat. În acest sens, clasa socială este un strat de oameni cu o poziţie similară într-un continuum de status social. Dar clasele sociale nu sunt simple grupări de status, apartenenţa la o clasă fiind determinată de naştere, bani, ocupaţie şi educaţie. Conştiinţa de clasă este un determinant al clasei, dar cu o importanţă mai mcă decât ceilalţi determinanţi. Clasa este în mod esenţial un mod de viaţă.

La alţi autori, clasa este abordată din perspectiva explicită a stratificării, componentele stratificării fiind considerate a fi clasa, status-ul şi grupul: grupul trimite la putere, status-ul la prestigiu iar clasa la economic. Semnificaţia clasei sociale se regăseşte în şanse de viaţă, stil de viaţă şi pattern-uri instituţionale.

* Punctele de vedere româneşti semnificative cu privire la clasele sociale

din prima jumătate a secolului XX aparţin lui Virgil Madgearu, Petre Andrei şi Mihail Manoilescu; pentru fiecare dintre ei, analiza claselor sociale este integrată analizei formării şi evoluţiei capitalismului românesc.

Pentru Petre Andrei, clasele sociale presupun o situaţie comună, raporturi şi condiţii de viaţă identice sau asemănătoare, membrii săi să aibă anumite reprezentări colective şi conştiinţă de clasă, interese comune, limbaj specific, mod comun de a fi şi a simţi; bogăţia nu creează singură


98

clasele dar ajută la transformarea lor. P.Andrei admite inegalitatea claselor iar lupta de clasă nu este un principiu absolut, între clase putând exista diferite raporturi. Pentru „timpurile noi” (societatea românească interbelică), identifică burghezia capitalistă (clasa superioară), micii burghezi, respectiv ţăranii cu pământ, meseriaşii şi comercianţii (clasa mijlocie) şi proletariatul (clasa de jos).

La V. Madgearu, clasele sunt o comunitate de interese izvorâte din formaţiunea economică existentă la un moment dat; clasele se originează în repartiţia inegală a averii şi a venitului, fără ca acestea să fie singurele caracteristici ale unei clase sociale. Autorul admite existenţa antagonismelor de clasă care generează în anumite conjuncturi conştiiţa de clasă; aceasta, la rândul ei, înseamnă cunoaşterea intereselor proprii specifice şi a antagonismelor existente. Madgearu recunoaşte existenţa luptei de clasă, fiecare clasă fiind supusă continuu transformărilor atât în structura sa proprie cât şi în raporturile cu celelalte clase.

Mihail Manoilescu consideră clasa socială un grup care durează peste generaţii păstrându-şi constante anumite caractere economice, sociale şi psihologice; proprietatea asigură continuitatea unei clase dar ideea de clasă socială nu se reduce la ideea de proprietate; proprie claselor este stratificarea ierarhică; ideea de clasă evocă şi implică o funcţie naţională proprie, generală şi supraprofesională.

În prezent, pe plan mondial este prezentă ideea dispariţiei claselor sociale. În acest sens, Bourdieu şi Wacquant deplâng renunţarea la o serie de concepte, printre care şi cel de clasă socială, ca rezultat al „imperialismului simbolic”. Ideea dispariţiei claselor sociale a fost exprimată pentru prima dată de Robert Nisbet în deceniul şase al secolului trecut; ideea era suţinută de: a) difuziunea puterii şi de destructurarea comportamentelor politice în straturile sociale; b) pe plan economic, de existenţa unor indivizi care nu corespund clar nici unui sistem de clase, precum şi de difuziunea proprietăţii în straturile sociale; elevarea nivelului de viaţă şi de consum care duce la dispariţia straturilor clar reperabile. Prin urmare avem de-a face cu micşorarea inegalităţilor economice şi educaţionale, slăbirea frontierelor sociale, creşterea mobilităţii şi implicit slăbirea structurării claselor, slăbirea conflictualităţii dintre clase şi diminuarea conştiinţei de clasă.

Răspunsul dat acestui punct de vedere este acela că există încă inegalitate economică semnificativă, chiar dacă este dificil de stabilit indicatorii necesari măsurării inegalităţilor iar datele statistice în acest sens pot fi insuficiente. Cu toate dificultăţile şi limitele, cercetările efectuate în Franţa, spre exemplu, demonstrează persistenţa claselor sociale.


99

Analiza perioadei comuniste serveşte analizei temeinice a perioadei postcomuniste din perspectiva structurii de clasă; structura de clasă a perioadei post comuniste se formează pe baza structurii de clasă preluată de la perioada comunistă.

Trecerea la comunism a fost diferenţiată de la ţară la ţară, prin perioadă şi context internaţional, prin căile de trecere, prin specificul fiecărei ţari. De aceea esenţa unică a regimului comunist a permis şi existenţa unor particularităţi ale ţărilor cu regim comunist. În particularităţile trecerii la comunism, în particularităţile perioadei anterioare comunismului şi în particularităţile fiecărui regim se originează astăzi majoritatea diferenţierilor dintre fostele ţari comuniste.

România face parte din categoria ţărilor cu sistem comunist de ”ocupaţie” în care a fost implementat modelul stalinist. Înainte de instaurarea comunismului, România era o ţară predominant agrară dar cu o industrie care începuse să se formeze la sfârşitul secolului XIX şi să se dezvolte în perioada interbelică. Exista o structură de clasă corespunzătoare stadiului de dezvoltare economico-socială: burghezie, clasă mijlocie, ţărănime şi proletariat, cea mai numeroasă fiind ţarănimea.

După preluarea deplină a puterii de către cominişti în anul 1947, toate măsurile care au fost luate au avut o anumită coerenţă, cel puţin în punctele sale esenţiale; unul dintre acestea a fost crearea unei noi structuri de clasă. Aceasta s-a format atât ca urmare a măsurilor economice care au fost luate dar şi prin impunerea fermă a unui deziderat ideologic care includea şi o anumită structură de clasă: trebuia desfiinţat regimul burghezo-moşieresc, trebuia desfiinţată exploatarea bazată pe proprietatea privată inegal distribuită, trebuia distrusă vechea structură de clasă constituită din clase exploatatoare şi clase exploatate, iar în noua societate trebuia să existe două clase, respectiv clasa muncitoare (cu rol conducător) şi ţărănimea devenită ulterior „cooperatistă”. Formarea structurii de clasă comunistă a fost un proces dirijat, conştient.

Primul instrument de formare a noii structuri de clasă a fost etatizarea vieţii economice; desfiinţând proprietatea privată, a fost distrus primul fundament al vechii structuri de clasă. Fiind o ţară majoritar agrară, măsurile luate în agricultură erau fundamentale pentru noul regim, implicit pentru structura sa de clasă. Prin reforma agrară din anul 1945 s-a limitat proprietatea la 50ha, expropriindu-se proprietăţile de peste 50ha (18,8% - respectiv 1,4 milioane ha); din structura de clasă dispar aşa-zişii moşieri dar persistă stratificarea corespunzătoare noii structuri a proprietăţii, deşi diferenţele sunt atenuate de micşorarea limitei maxime de proprietate admise.

În anul 1948 au fost înfiinţate Staţiunile de Maşini şi Tractoare, iar în martie 1949 s-a hotărât începutul procesului de „colectivizare” a


100

agriculturii, respectiv formarea Cooperativelor Agricole de Producţie. Prin urmare, în România, începînd cu anul 1945, a avut loc mai întîi transformarea structurii proprietăţii private agrare, apoi transformarea naturii proprietăţii agricole şi reorganizarea agriculturii pe bazele noii structuri a proprietăţii agrare în care proprietatea „cooperatistă” era predominantă. În limbajul specific perioadei, din totalul populaţiei ocupate, populaţia ocupată în sectorul socialist din agricultură reprezenta în anul 1950 – 4,3% iar în anul 1960- 90,1%. După finalizarea procesului de comunizare a agriculturii se apreciază formarea la sate a unei noi clase sociale, omogene, respectiv „ţărănimea cooperatistă”. În realitate situţia era mai nuanţată. A continuat să existe un strat de proprietari agicoli individuali (cca. 9%). În al doilea rând, existau patru segmente de populaţie a căror existenţă se desfăşura pe baza agriculturii şi care domiciliau în mediul rural: 1) ţăranii cu gospodărie individuală; 2) stratul cel mai numeros al ţăranilor cooperatori; 3) muncitorii agricoli care trăiau din munca în Întreprinderile Agricole de Stat; 4) muncitorii de pe maşinile agricole, care lucrau în cadrul Staţiunilor de Maşini şi Tractoare. În al treilea rând, s-a format o anumită diferenţiere şi în cadrul ţărănimii „cooperatiste”; s-au constituit două straturi: 1) stratul cel mai numeros al lucrătorilor agricoli necalificaţi, executanţi şi deresponsabilizaţi; 2) stratul celor cu anumite răspunderi organizatorice care s-au folosit de ele pentru a-şi însuşi din producţia CAP-ului o parte mult mai mare decat li se cuvenea; acest strat este „chiaburimea roşie” şi constituie produsul specific al agriculturii comunizate; lor li s-a adăugat personalul calificat din agricultură, respectiv funcţionari, tehnicieni, ingineri, medici veterinari. Treptat şi reprezentanţii stratului cel mai numeros au învăţat să obţină mai mult sau mai puţin incorect un surplus de produse (prin furturi şi aranjamente) constrânşi de insuficienţa produselor obţinute prin munca lor, datorită exemplului altora şi ca efect al “proprietăţii nimănui” care era de fapt CAP-ul.

Procesul de transformare a clasei ţărăneşti, care a devenit în fapt predominant lipsită de proprietate şi o forţă de muncă necalificată şi executantă, a fost însoţit de o scădere numerică datorită dezvoltării sectorului industrial şi a atragerii de forţă, ambele în forme specifice perioadei comuniste.

Naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, de asigurări şi transport la 11 iunie 1948 este începutul desfiinţării proprietăţii private în industrie şi întregeşte procesul dispariţiei unei clase sociale, respectiv burghezia. Precizăm că folosim termenul de burghezie în accepţiunea lui M. Manolescu, care considera burghezia ca fiind stăpâna instrumentelor de muncă şi organizarea activităţii economice naţionale şi


101

mai ales a producţiei de orice fel. În România, pe măsura integrării marii proprietăţi agricole în capitalism, marii proprietari de pământ nu au mai fost o clasă distinctă, integrându-se în burghezie. Eterogenă profesional, burghezia controlează toate sectoarele vieţii economice. Burghezii propriu-zişi erau, în opnia lui Manolescu, marii industraşi, marii comercianţi, bancherii, marii proprietari rurali, rentierii şi proprietarii de imobile urbane precum şi inginerii şi economiştii care exercitau funcţiuni economice private. Cu toate dificultatea identificării lor cu exactitate, Manolescu apreciază că în 1941, în România, erau aproximativ 22.500 de burghezi propriu-zişi; alături de ei mai existau aproximativ 100.000 de pseudo-burghezi care completează şi ajută pe burghezii propriu-zişi.

Revenind la perioada instaurării comunismului în România, naţionalizarea din iunie 1948, ca şi celelalte naţionalizări care au urmat (în alte domenii), au avut ca efect şi ditrugerea clasei mijlocii; naţionalizările nu au fost făcute din necesităţi de eficientizare sau de dezvoltare ci din raţiuni ideologice.

Formarea şi dezvoltarea rapidă şi forţată a industriei socialiste a dus la formarea principalei clase a comunismului – clasa muncitoare. În 1950 în România erau înregistraţi 1.222,9 mii de muncitori, din care 640,4 mii în industrie; în 1985 numărul total al muncitorilor ajunge la 6.084,4 mii, din care 3.171,7 în industrie.

Un alt segment de populaţie care a fost supus transformării (unele straturi aparţinând de proletariat, altele de clasa mijlocie) au fost muncitorii din mica industrie şi meşteşugarii. Atelierele meşteşugăreşti şi mica industrie particulară sunt evidenţiate în statisticile oficiale în primele două decenii de comunism (cu scăderea considerabilă a sectorului), pentru ca apoi să dispară din statisticile oficiale.

O situaţie asemănătoare se înregistrează la comerţ, care în mai puţin de un deceniu şi jumătate devine în totalitate “comerţ socialist” format din “comerţ de stat” şi “comerţ cooperatist”.

Corelat cu tipul de proprietate, investiţiile realizate oglindesc dispariţia proprietăţii private în sectorul economic şi reducerea ei drastică la domeniul strict al vieţii personale, atenţia foarte redusă acordată aşa-zisului sector cooperatist şi concentrarea pe extensia sectorului de stat. În sectorul cooperatist de fapt toţi cei ce lucrau erau lipsiţi de proprietate, nu aveau iniţiativă economică, rezultatele muncii lor nu erau expresia modului în care “au condus afacerea”, fiind simpli executanţi ca şi cei din sectorul de stat. În acest context nici interesele nu se deosebeau semnificativ de interesele celor ce lucrau în sectorul de stat.

Politica salarială a statului comunist a ţinut sub control nivelul retribuţiilor şi mai ales diferenţele dintre acestea.


102

Se poate concluziona că în jurul anilor 1960 – 1965 se formase structura de clasă specifică regimului comunist prin desfiinţarea proprietaţii private şi prin corelarea marimii şi diferenţei dintre salarii. Intervenţia prin dimensiunea economică în sensul de mai sus a fost întregită de propaganda regimului pentru care nu existau decât două clase (clasa muncitoare şi ţărănimea cooperatistă) şi pătura intelectualităţii.

O perspectivă din care poate fi abordată structura de clasă este relaţia structură de clasă– modernizare. Despre perioada comunistă s-a spus şi se mai spune şi astăzi că a fost o perioadă de modernizare şi, implicit, structura de clasă este expresia stadiului de modernitate al societăţii româneşti, este efect al modernizării în general şi al celei româneşti în special (inclusiv în perioada comunistă).Fără a intra în detaliul analizei modernizării în general şi a celei româneşti în special(inclusiv în perioada comunistă) voi face cateva consideraţii cu privire la modernizarea din perioada comunistă şi relaţia cu structura de clasă din aceeaşi perioadă.

Abordarea modernizării în perioada regimului comunist a fost simplificată prin reducerea acesteia numai la anumite aspecte.

Există în mod cert modernizarea specifică “socialismului real”, dar specificitatea acesteia a fost mai puţin analizată ştiinţific prin comparaţie explicită cu modernizarea specifică altor sisteme politice. Structura de clasă a României din perioada regimului comunist nu este rezultatul dezvoltării şi modernizării ci s-a format înainte de a începe propriu-zis dezvoltarea şi modernizarea cu specific comunist; configuraţia structurii de clasă din perioada comunistă a pornit de la un deziderat ideologic care a fost pus în practică prin măsuri de forţă. Regimul comunist şi-a configurat mai întâi structura de clasă (dorită) înainte de a începe dezvoltarea şi modernizarea: au dispărut clasele sociale sau segmente ale acestora într-o singură zi printr-o hotărâre a unei plenare a partidului comunist. Iar configuraţia sructurii de clasă a fost controlată pe toată durata regimului comunist. Prin dezvoltare şi modernizare, s-a consolidat structura de clasă corespunzătoare ideologiei şi impusă încă de la începutul regimului comunist. Iar această consolidare s-a realizat şi sub forma unei reaşezări numerice, respectiv creşterea numerică a clasei muncitoare (ca urmare a industrializării forţate) şi reducerea numerică a ţărănimii. La aceste considerente se mai poate adăuga analiza dezvoltării diferitelor sectoare economice (mai ales serviciile dar şi agricultura si industria) pentru a ne da seama de stadiul de modernizare a societăţii româneşti din perioada comunistă.

Pentru ilustrarea specificităţii de clasă în perioada comunistă, este necesară analiza fenomenului de omogenizare/diferenţiere şi relaţiile dintre clase.

Omogenizarea este o componentă intrinsecă a ideologiei comuniste, este un obiectiv al politicii într-un stat cu regim comunist. Iar acolo unde


103

regimul comunist a îmbrăcat forme extreme (cum a fost cazul României), omogenizarea este mult mai vizibilă atât din punctul de vedere al obiectivelor politicii cât şi din punctul de vedere al faptului real.

Au existat şi fenomene reale de diferenţiere dar acestea au fost permanent controlate, ţinute în frâu; oricum diferenţierea nu putea sa crească atât timp cât proprietatea privată fusese desfiinţată, mărimea salariilor a fost controlată, ţăranii s-au transformat într-o masă de lucrători agricoli şi erau “retribuiţi” după numărul de zile-muncă, iar restul populaţiei era în cea mai mare parte salariată a statului; extinderea condiţiilor de locuit la bloc în mediul urban şi oferta de produse cu un sortiment redus au contribuit la accentuarea omogenizării şi nu a diferenţierii. Nivelul de educaţie şi ocupaţia asigurau însă un anume grad de diferenţiere. În timpul regimului comunist nu s-a vorbit însă (şi nu s-a scris) despre fenomenul diferenţierii specific comunist, respectiv formarea unui strat de indivizi cu funcţii de conducere, cu responsabilităţi politice care se diferenţiau de restul societăţii cel puţin prin accesul nelimitat la bunuri şi servicii, la ceea ce producea “poporul”. Despre acest strat nu s-a putut vorbi decât după căderea regimului comunist. Faptul că s-a aflat într-o poziţie privilegiată s-a văzut în perioada postcomunistă, prin accederea la situaţii şi poziţii de vârf.

Regimul comunist a introdus în România în circuitul discursului politic pentru “mase” ceea ce altă dată era mai degrabă o problemă a teoriticienilor, respectiv ideea luptei de clasă. Fundamentul teoretic era abordarea conflictualistă a relaţiilor dintre clase specifică marxismului. Când regimul a fost realmente consolidat, în jurul anului 1960, s-a considerat ca s-a intrat în faza desăvîrşirii construcţei socialismului, desăvârşire care a continuat până în anul 1970 când a început “făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Societatea nu mai are acum clase sociale opuse, clasa muncitoare are rolul conducător, acţiunea tuturor claselor, categoriilor şi grupurilor sociale este convergentă, se afirma “unitatea indisolubilă a clasei muncitoare, a ţărănimii, a intelectualităţii şi a celorlalte categorii sociale muncitoare”, se întăreşte concordanţa de interese fundamentale dintre clase şi categorii. Dincolo de aceste formulări (oficiale şi ale sociologilor) se impun câteva întrebări: între clasele societăţii de tip comunist, chiar şi la începuturile edificării comunismului, exista un conflict fundamental? Exista un interes identificabil pentru fiecare clasă? Pentru România raspunsul se cere dat cu referire explicită la cele două intervale de timp, respectiv până în anii 1964 şi pentru intervalul 1964-1989.

Înainte de instaurarea regimului comunist, nu se ajunsese la situaţia ca indivizii să considere că soarta lor depinde de clasa căreia îi aparţine, nici pentru reprezentanţii clasei muncitoare (în ciuda unor acţiuni greviste ale


104

acestora) nici la nivelul ţărănimii, care, aşa cum remarcau analiştii perioadei, nu avea conştiinţă de clasă. Pentru instaurarea regimului comunist nu s-a dus nici o luptă şi soarta fiecărui individ a depins de clasa căreia îi aparţinea din perspectiva claselor favorizate de comunism şi a claselor declarate de comunism ca fiind „duşmani”, asa cum stabilea ideologia specifică, fară convingerea tuturor indivizilor că într-adevăr aşa este. După consolidarea regimului comunist prin facilitarea trecerii de la clasa ţărănească la clasa muncitoare şi la intelectualitate, sentimentul că soarta personală depinde de clasa căreia îi aparţii nu putea exista.

În ceea ce priveşte necesitatea violenţei pentru obţinerea de avantaje sau rezultate necesare concurenţei dintre grupuri, în România regimul comunist nu a fost instaurat prin violenţă împotrivă de acest tip iar după instaurarea acestuia autorităţile au folosit forme specifice de violenţă împotriva unor clase şi categorii sociale pentru distrugerea structurilor politice, sociale şi economice ale vechiului regim în numele mai ales al clasei muncitoare.

Referitor la necesitatea ca indivizii să se simtă legaţi mai mult de clasă decât de comunitatea naţională, drept condiţie a existenţei luptei de clasă, nimeni cu simţul responsabilităţii nu poate afirma că în România exista la instautarea comunismului un asemenea sentiment decât poate pentru câteva zeci sau sute de persoane, dar nu acestea din urmă au instaurat comunismul în România ci au fost doar instrumente ale noului regim. După instaurarea noului regim , clasei muncitoare şi ţărănimii le-a fost inoculată ideea că ameliorarea soartei lor depindea exclusiv de modificarea organizării sociale prin metode violente. După instaurarea regimului comunist între clasele specifice nu exista o rivalitate pe fond economic; nici măcar la finalul regimului nu au fost puse în discuţie relaţiile dintre clase, revendicări economice specifice unor clase sau alte probleme de fond ale organizării sistemului.

II. Postcomunismul şi restructurarea de clasă în România Analiza şi interpretarea transformărilor postcomuniste a generat

dezbateri şi emiterea unor puncte de vedere. Denumirea perioadei este diferită de la autori la autori: „societăţi

postcomuniste”, „capitalism postcomunist”, „capitalisme de peroferie” ş. a. Diferă şi evaluarea modalităţilor de tranziţie la capitalism pe care le

adoptă fostele ţări comuniste: „tranziţie prin imitaţie”, „dependenţă de cale”, „capitalism prin proiect”, „dependenţă de trecut”, „dependenţă de viitor”. Ţinta acestei uriaşe schimbări sociale este pentru unii capitalismul,


105

pentru alţii - a treia cale. În opinia unor analişti, în spaţiul postcomunist există fie „capitalism fără capitalişti” fie „capitalişti fără capitalism”.

În unele abordări, elitele au avut o importanţă foarte mare în procesul de transformare postcomunistă, în alte abordări este respinsă supraestimarea importanţei elitelor în dauna analizei acumulării de capital, a relaţiilor de clasă şi a forţelor globale transformatoare.

Transformările postcomuniste în relaţie cu naţionalul sunt abordate fie prin minimalizarea naţionalului, fie printr-o concentrare pe originile naţionale diferite ale colapsului comunist.

Analiza modului de formare a capitalismului pleacă de la forma clasică de tranziţie de la feudalism la capitalism şi de la afrmarea dinamicii diferite a naşterii capitalismului după comunism.

Este analizat rolul particularităţilor trecutului precomunist, a stadiului de dezvoltare a capitalismului în momentul instaurării comunismului, a orientărilor ideologice semnificative.

Pentru postcomunism şi formele sale de evoluţie o importanţă covârşitoare o are comunismul atât prin trăsăturile sale esenţiale, comune tuturor statelor cu regim comunist cât şi particularităţile acestuia din fiecare ţară. Pentru analiza structurii de clasă au importanţă două caracteristici fundamentale ale comunismului: 1) socializarea proprietăţii; 2) rolul primordial al capitalismului politic.

Alături de importanţa trăsăturilor comune, esenţiale ale comunismului, au o mare importanţă pentru postcomunism şi structura sa de clasă particularităţile comunismui din fiecare ţară fostă comunistă, respectiv încercările sau non-încercările de reformare a „socialismului real” şi rolul anumitor elite în acest sens. În Europa Centrală s-au făcut de timpuriu încercări de reformare, socialismul reformat fiind o etapă în istoria comunistă a acestor ţări din anii 1960-1989. Consecinţa a fost formarea „economiei secundare, creşterea rolului capitalului economic şi „formarea unei mici burghezii socialiste cu care birocraţia de stat ajunge la un modus vivendi”. Creşterea rolului capitalului economic, achiziţionarea sa şi implicit generarea inegalităţilor economice au fost evidente mai ales în Ungaria şi Polonia. Deşi proiectul reformist, de redefinire a socialismului, de „raţionalizare a economiei redistributive” a eşuat în Europa Centrală au rămas economia secundară, posibilitatea angajării în activităţi specifice pieţei, „noii agenţi” localizaţi între o mică burghezie şi proletariatul clasic. Promotoarea reformării sistemului a fost elita tehnocrată care ulterior s-a aliat cu intelectualii lideri de opinie şi cu dizidenţii pentru căderea sistemului. În Europa de Est, inclusiv în România, elita tehnocrată nu s-a evidenţiat prin acţiuni reformatoare. După unele încercări timide de deschidere din anii 1965-1970, România a rămas cu un grad înalt de etatism şi de dirijism; iar


106

puţinii intelectuali disidenţi nu s-au manifestat prin acţiuni de anvergură şi consecvente cu efect de cădere a regimului comunist.

Transformarea societăţilor după căderea regimurilor comuniste a început în momente diferite (deşi probabil istoria va consemna anul 1989 ca anul căderii comunismului), în modalităţi diferite şi se desfăşoară în contexte interne specifice. Rezultatul cu nuanţe diferite şi cu particularităţi semnificative, deşi la nivel declarativ se doreşte peste tot o aconomie de piaţă performantă şi democraţie. Pe de altă parte integrarea în Uniunea Europeană va aduce o uniformizare din acest punct de vedere.

Alături de trecut elementele prezentului au un rol hotărîtor în configuraţia postcomunismului: capacitatea clasei politice de a construi modele eficiente de transformare, rolul elitelor culturale şi predispoziţia populaţiei de a înţelege şi de a accepta modelele propuse.

Modelele de traziţie postcomuniste imaginate de tehnocraţi şi oameni politici s-au diferenţiat şi după ritmul lor: terapie de şoc sau terapie graduală. Adoptarea uneia sau a alteia diferenţiază atât partidele din interiorul fiecărei ţări cât şi ţările între ele.

În procesul de transformare postcomunistă România are anumite particularităţi. În perioada regimului comunist a existat un înalt grad de etatism şi dirijism. România nu a cunoscut etapa socialismului reformat. În perioada imediat următoare căderii regimului comunist nu au existat proiecte teoretice coerente şi credibile pentru transformarea societăţii. Nici populaţia nu a fost pregătită pentru transformările care au urmat; în general s-a dovedit că exista la nivelul unei părţi însemnate a populaţiei o puternică internalizare a normelor şi valorilor comuniste. S-a format o nouă clasă politică formată din membrii fostei nomenclaturi comuniste de rang doi-trei, cei ce aspiraseră să intre în vechea nomenclatură de partid şi care aveau funcţii minore în organizaţiile locale de partid, directori ai intreprinderiloe aconomice, specialişti cu studii superioare şi intelectuali care care nu avuseseră funcţii de conducere şi politice semnificative sau deloc, precum şi reprezentanţi ai vechilor partide istorice din perioada anterioară regimului comunist. Imediat după căderea regimului comunist obiectivul transformărilor a fost confuz. Treptat confuzia şi nehotărîrea clasei politice s-au diminuat sub presiunea a doi factori: 1) situaţia reală din economie şi scăderea accentuată a nivelului de trai; 2) dorinţa de integrare în Uniunea Europeană.

Pentru identificarea structurii de clasă din România de astăzi trebuie pornit de la consideraţii de ordin teoretic adaptate la societatea românească de astăzi. Clasa socială este una din formele de expresie ale stratificării sociale şi se formează ca urmare a faptului că în societate există inegalitate, diferenţiere şi ierarhizare.


107

Clasa socială are o dimensiune economică dar nu se reduce la acesta, ea fiind mult mai complexă decît gruparea după criterii economice. Criteriile economice de diferenţiere sunt veniturile, proprietatea şi averea (acumulările). Pentru diferenţierea claselor sociale la criteriul economic se adaugă ocupaţia, educaţia, sistemul de valori, mentalităţile, limbaj şi forme de expresie proprii, stilul de viaţă. Clasa socială înseamnă şi şanse de viaţă specifice, şanse care rezultă din ocupaţie, educaţie, stil de viaţă, din poziţia pe piaţa capitalistă şi/sau din situaţia moştenită.

Clasa socială înseamnă durată şi continuitate peste generaţii, chiar dacă toate clasele se află într-un proces permanent de transformare în interiorul lor şi în relaţiile cu alte clase, proces care poate duce la dispariţia unor clase şi la apariţia altora în anumite perioade istorice. Clasa socială este conştientizată, resimţită de indivizii care o compun; indivizii aparţinând unei clase se văd şi se tratează ca egali.

Fenomenul fundamental cu implicaţii în restructurarea de clasă în perioada post-comunistă este schimbarea naturii proprietăţii. În acestă perioadă are loc trecerea de la o societate cu socializare cvasitotală a proprietăţii la o societate în care proprietatea privată îşi recaştigă importanţa. Insist asupra sublinierii că proprietatea este componentă a dimensiunii economice a clasei sociale dar nu este unicul criteriu economic de definire şi diferenţiere a claselor sociale, după cum nici dimensiunea economică în general nu este unicul criteriu de definire şi diferenţiere a claselor sociale.

De fapt, când menţionez proprietatea în analiza restructurării de clasă din România postcomunistă, mă refer la: a) schimbarea naturii proprietăţii şi implicaţiiele asupra rerstructurării de clasă; b) diferenţieri în ceea ce priveşte repartiţia proprietăţii private; relaţia tipuri de proprietate-ocupaţii-clase sociale.

În România shimbarea naturii proprietăţii are efecte profunde şi vizibile datorită faptului că nu s-a dezvoltat în perioada comunistă o economie secundară ca precursoare a economiei de piaţă postcomuniste, aşa cum s-a format în ţările comuniste din Europa Centrală. Proprietatea privată determină schimbarea caracteristicilor vechilor clase sociale şi formarea unor noi clase. Repartiţia proprietăţii private este un element cheie în structurarea noilor inegalităţi ce fundamentează noua structură de clasă. În România de astăzi sunt caracteristice acumularea de proprietate - pentru unii, menţinerea în posesie a proprietăţii dobândite în mare parte prin retrocedări după căderea comunismului - pentru alţii, lipsa posibilităţii de dobândire de proprietate pentru o mare parte a populaţiei. În România, astăzi, nu se poate vorbi despre diminuarea rolului proprietăţii în structura de clasă şi din acest punct de vedere ne întoarcem la o fază a capitalismului


108

pe care societăţile occidentale dezvoltate au depăşit-o. Întoarcerea nu este însă totală căci alte fenomene, specifice societăţii capitaliste dezvoltate, se alătură proprietăţii în determinarea structurii de clasă.

Shimbările în statutul profesional sunt consecinţa directă a schimbării naturii proprietăţii şi au efect direct asupra restructurării de clasă. Pe ansamblul ţării este semnificativ faptul că predomină salariaţii (cu o scădere constantă dar moderată a ponderii lor) iar ponderea persoanelor cu statut profesional specific unei economii de piaţă (chiar şi în formare), respectiv lucrător pe cont propriu, lucrător familia şi patron, a înregistrat o creştere constantă dar modestă. Structura populaţiei ocupate după statutul profesional este diferenţiată de la o activitate la alta a economiei: lucrătorii pe cont propriu au cea mai mare pondere în agicultură (48 %), patronii sunt prezenţi mai nales în comerţ (8%) şi în reţeaua de hoteluri şi restaurante (peste 4%) iar salariaţii sunt prezenţi în proporţie de 82% în comerţ şi peste 90% în celelate domenii de activitate. Expresie a dezvoltării sectorului privat este şi creşterea ponderii salariaţilor din acest sector: în 1995 ponderea salariaţilor din sectorul privat era de 12%; în anul 2003 ponderea acestora ajunsese la aproape 40% din totalul salariaţilor; concomitent ponderea salariaţilor din sectorul public a scăzut de la 835 în anul 1995 la 47% în anul 2003.

Modificările structurii populaţiei ocupate, ca urmare a reducerii activităţii în unele domenii şi a apariţiei unor sectoare de activităţi, au efecte directe asupra restructurării de clasă cel puţin prin reducerea numerică a unor clase sociale şi formarea unor segmente ale unor (noi) clase sociale. În România postcomunistă industria şi-a redus drastic acvitatea, au apărut noi domenii de activităţi (financiar-bancar, de asigurări, tranzacţii imobiliare ş.a.), iar agricultura a atras mai multa persoane comparativ cu perioada anterioară datorită retrocedării pământurilor agricole, lipsei de mecanizare pe micile proprietăţi, migraţiei spre sate a unei părţi din disponibilizaţii din industrie construcţii şi ale domenii şi datorită insuficienţei locurilor de muncă din mediul urban. Toate aceste fenomene au determinat modificări ale structurii populaţiei ocupate: creşterea populaţiei ocupate în agricultură, scăderea la jumătate a populaţiei ocupate în industrie şi construcţii, ocuparea unei părţi a populaţiei în noi domenii de activitate.

Schimbările ocupaţionale, cu efect asupra restructurării de clasă, au avut loc pe trei direcţii principale: a) schimbări de volum şi de pondere a unor ocupaţii; b) schimbări în conţinutul diferitelor ocupaţii şi a modului lor de exercitare; c) o nouă structură ocupaţională în cadrul ocupaţiilor. Pentru societatea românească cea mai semnificativă schimbare o reprezintă scăderea numerică a muncitorilor în general şi a muncitorilor din industrie


109

în special. Schimbările în conţinutul diferitelor ocupaţii şi profesii sunt determinate mai ales de trei factori: schimbările în natura proprietăţii, nevoia de eficientizare a activităţilor, schimbările din structura profesională. Schimbările din structura profesională presupun apariţia de noi profesii şi interesul diferenţiat pentru profesii în funcţie de cererea de pe piaţa muncii şi retribuirea lor. Expresie a acestor fenomene este şi structura elevilor şi a studenţilor pe diferite profile şi grupe de specializări: reducerea populaţiei şcolare şi a reţelei de unităţi din învăţănântul profesional, creşterea reţelei de unităţi şi a populaţiei şcolare corespunzătoare pentru calificări postliceale şi superioare, creşterea numărului de studenţi mai ales la specializările economice, juridice şi universitar-pedagogice, concomitent cu scăderea ponderii studenţilor la specializările tehnice.

Nu în ultimul rând, inegalităţile economice care s-au format după 1989 contribuie la formarea unei noi structuri de clasă şi la repoziţionarea indivizilor în cadrul noii structuri de clasă în formare. Când spun inegalităţi economice am în vedere trei tipuri de inegalităţi: 1) inegalităţi de venituri; 2) inegalităţi de proprietate; 3) inegalităţi de acumulare.

După 1989 în România a avut loc accentuarea inegalităţilor, diversificarea inegalităţilor (după criterii) şi o reconfigurare a inegalităţilor. Între inegalităţi, inegalităţile economice sunt fenomenul cu impactul social cel mai mare şi, în acelaşi timp, dimensiune fundamentală a restructurării de clasă. În analiza inegalităţii de venituri trebuie să se pornească de la sursa veniturilor (în corelaţie cu populaţia activă/populaţia inactivă, cu populaţia ocupată pe sectoare de activitate, pe grupe de ocupaţii şi în funcţie de statutul profesional) şi de semnificaţia diferitelor surse de venit cu relevanţă la nivelul restructurării de clasă. O atenţie specială trebuie acordată distribuţiei veniturilor salariale, veniturilor din proprietăţi şi veniturilor din activitatea de întreprinzător. Ponderea acestor tipuri de venituri este expresia transformărilor socio-economice, inclusiv cele referitoare la clasele sociale. În România s-a produs trecerea de la o sociatate salarială de tip comunist la o sociatate de traziţie postcomunistă în care, la nivelul întregii populaţii, veniturile provenite din libera iniţiativă cunosc o dinamică lentă, ponderea veniturilor din libera iniţiativă nu este semnificativă iar proprietatea are un rol modest în furnizarea veniturilor („Calitatea Vieţii în Romînia, Editura Expert”, 2002). Din perspectiva analizei restructurării de clasă este importantă însă identificarea grupării persoanelor cu venituri exclusive sau predominante din libera iniţiativă şi din proprietate. În ceea ce priveşte salariile, problemele care se pun sunt atât cele legate de inegalitatea acestora cât şi cele legate de locul lor în structura surselor de venit; în perioada comunistă politica salarială a avut la


110

bază ideea menţinerii unor diferenţe minime între salarii; după 1989 s-au mărit deferenţele salariale şi s-a produs o ierarhizare nouă a domeniilor de activitate din perspectiva salarizării. Inegalităţile salariale care s-au produs au generat repoziţionarea salariaţilor între ei şi a lor în general în raport cu celelalte categorii de populaţie grupate după statutul profesional.

Proprietatea privată şi tipurile ei, distribuţia proprietăţii private în calitate de proprietate privată ca sursă de venit directă sau indirectă, proprietate privată ca expresie a unor venituri şi proprietate privată ca element determinant al stilului de viaţă sunt modalităţi de abordare a proprietăţii private în contextul analizei structurii de clasă.

Nu în ultimul rînd, inegalitatea de acumulare este un alt tip de inegalitate economică care contribuie la stratificarea de clasă. Inegalitatea de acumulare se structurează pe cinci niveluri: 1) bunuri de folosinţă îndelungată; 2) casă, teren intravilan, pămînt arabil, păduri; 3) alte bunuri de valoare (opere de artă, bijuterii de valoare ş.a.); 4) cont în bancă; 5) firme, societăţi comerciale etc. Inegalităţile de acumulare au ca sursă atît inegalităţile de venituri cât şi cele ce derivă din moştenire. Pe scurt, inegalitatea de acumulare este inegalitatea de avere.

După 1989 România a început tranziţia la democraţie şi economie de piaţă; cel puţin aceasta este caracterizarea celor mai mulţi cercetători, vehiculată în presă, exprimată oficial şi adoptată de majoritatea populaţiei; este mai rar formulată ideea explicită că în România, ca şi în celelalte foste ţări comuniste din Europa, are loc trecerea la capitalism. De aici şi prima comparare cu prima formare a capitalismului, comparare care generează analize şi dispute, inclusiv cu referire la structura de clasă specifică capitalismului.

Compararea cu tranziţia de la feudalism la capitalism este un demers ştiinţific interesant, dar cred că se impune să nu fim prizonierii pattern-ului vest-european de formare a capitalismului şi a structurii de clasă corespunzătoare. Integrarea în Uniunea Europeană are un rol important în formarea capitalismului postcomunist, dar nici acest fapt nu va anula particularităţile.

În România postcomunistă concomitent se constituie economia de piaţă şi se produce o restructutare de clasă. În cadrul structurii declasă în formare, alături de componentele noi care se formează, vechile clase se repoziţionează. Repoziţionarea vechilor clase, respectiv clasa muncitoare şi ţărănimea, se produce paralel cu dobândirea unei noi identităţi la ţărănime şi cu o profundă criză de identitate încă în desfăşurare la clasa muncitoare. Atât clasele vachi în transformare cât şi cele noi în formare învaţă noile roluri de clasă. Învaţă care le sunt îndatoririle şi privilegiile, cum se îndeplinesc îndatoririle şi cum se solicită privilegiile; toate dobândesc


111

treptat atitudini şi aşteptări proprii rolurilor. Într-o societate în transformare rapidă învăţarea noilor roluri de clasă se produce uneori în contexte confuze iar învăţarea întîmpină dificultăţi; uneori se produc eşecuri în învăţarea noilor roluri şi pot apărea conflicte între noul rol de clasă şi alte roluri. Dificultăţile de învăţare a noilor roluri sunt identificabile atât la noile clase în formare cât şi la cele vechi în transformare. Dificultăţile sunt chiar dramatice acolo unde s-a produs o declasare (cazul clasei muncitoare).

Perioada postcomunistă nu este numai un proces de trecere de la comunism la capitalism ci şi un proces de modernizare sau de „relansare a modernizării” (D. Sandu). Din punct de vedere psihologic (schimbare fundamentală a valorilor şi atitudinilor) în societatea românească este prezent un amestec de modern şi nemodern, dar fiind în mod evident în desfăşurare procesul de modernizare. Din punct de vedere intelectual (estinderea cunoştinţelor, răspândirea acestora prin pregătire superioară, tehnologie informatică, comunicaţii de masă) există un proces de modernizare limitată precum şi o polarizare: pe de o parte extinderea accesului la cunoştinţe (exprimat şi prin creşterea numărului de studenţi), pe de altă parte creşterea abandonului şcolar la nivelul şcolar obligatoriu, înzestrarea scăzută cu calculatoare şi utilizarea redusă a internetului. Reducerea drastică a sectorului industrial nu a fost însoţită, până în prezent, de formarea unei industrii performante, de pătrunderea tehnologiilor înalte şi de dezvoltarea sectorului serviciilor. Urbanizarea (un alt atribut al modernizării) este blocată în România, a crescut migraţia oraş-sat iar condiţiile de viaţă din mediul rural sunt încă predominant tradiţionale. Ponderea mare a populaţiei din medilu rural şi ocuparea ei mai ales cu agricultura (de subzistenţă) este un alt aspect al blocării procesului de modernizare sau de desfăşurare lentă. Modernizarea lentă influenţează procesul restructurării de clasă prin menţinerea unei clase ţărăneşti numeroase, printr-o clasă de jos numeroasă (rezultată mai ales din cei fără loc de muncă, fără ocupaţie, fără educaţie), prin împiedicarea formării unor segmente ale clasei de mijloc şi prin transformarea lentă a clasei muncitoare (devenită în mare parte pauperă).

Pe de altă parte, modernizarea poate produce şi unele efecte negative mai ales atunci când se produce mai rapid şi în primele ei etape, respectiv confuzie valorică, indivizi neadaptaţi şi neasimilaţi, creşterea indivizilor declasaţi, creşterea numărului indivizilor cu un nivel de trai scăzut, creşterea dacalajului dintre bogaţi şi săraci, imposibilitatea satisfacerii aspiraţiilor înalte pentru toţi cei ce le au, creşterea insatisfacţiei şi regretul după regimul trecut.


112

În acest context general socio-economic, apreciez că structura de clasă în formare în România este compusă din: clasa de sus, clasa de mijloc, clasa muncitoare, ţărănimea şi clasa de jos.

Clasa muncitoare de astăzi este continuatoarea clasei muncitoare din perioada comunistă. În intervalul 1945-1990, evoluţia clasei muncitoare din România a înregistra atît asemănări cît mai ales diferenţe semnificative faţă de clasa muncitoare din Europa de Vest. Fenomenele comune se referă la deplasarea masivă a ţărănimii spre oraşe şi industrie, creşterea semnificativă a femeilor în cadrul muncitorimii, apariţia unor noi ramuri industriale, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă pentru muncitori, creşterea nuvelului de trai al acestora, creşterea nivelului de şcolaritate şi apariţia muncitorului navetist.

Fenomenele diferenţiatoare sunt rezultatul politicii economice specifice unui stat comunist. Lipsa şomajului a fost realizată mai ales prin redistribuirea veniturilor pe ramuri economice, prin creşterea artificială a locurilor de muncă, prin repartizarea forţată la diferite locuri de muncă. Aceste procedee artificiale de ocupare s-au situat pe o bază economică tot mai fragilă începînd cu sfîrşitul anilor ’70. Atuci când în Europa de Vest numărul şi importanţa muncitorilor din industrie a scăzut, în ţările comuniste (inclusiv în România), numărul şi importanţa muncitorilor din industrie a continuat să crească. Când în Europa de vest noile tehnologii au luat un avînt deosebit, în România - ca şi în celelalte state comuniste - introducerea noilor tehnologii a stagnat începând cu sfârşitul anilor ’70. De fapt, vechea structură industrială a fost conservată în România; sectorul serviciilor nu s-a dezvoltat; conştiinţa muncitorească a continuat să existe la acceaşi intensitate atunci când în Europa de Vest aceasta era un semn al înapoierii economice, sociale şi politice. În România, conservarea clasei muncitoare în forme specifice primei jumătăţi a secolului XX a fost mai evidentă comparativ cu situaţia din ţările Europei Centrale datorită tipului de conducere politică de tip stalinist chiar şi în ultima parte a perioadei comuniste. Acest fapt va avea consecinţe negative asupra clasei muncitoare în perioada postcomunistă în contextul transformărilor ce au avut loc.

După 1989 a început procesul de disoluţie a vechii clase muncitoreşti din perioada comunistă; viitorul acesteia este incert şi depinde de dezvoltarea ţării în general şi în viitor şi de tipul de dezvoltare, de tipul de activităţi economice care se vor consolida; nu este exclusă nici dispariţia acestei clase prin absorbţia ei de alte clase sociale. Procesul de disoluţie este anunţat în anii 1991-1992 prin începutul scăderii importanţei şi forţei clasei muncitoare; ca urmare a declinului în care intră industria şi sectorul construcţiilor - unde se găsea cea mai mare parte a muncitorilor - numărul acestora începe să scadă continuu şi îşi face apariţia şomajul. Sectorul


113

privat care începe să se dezvolte începând cu anul 1991, nu a putut să absoarbă muncitorii disponibilizaţi din sectorul de stat. Vechea clasă muncitoare intră într-o profundă criză de identitate concomitent cu începutul unui proces de deprivilegiere a ei. Răspunsul clasei muncitoare a fost asocierea sindicală şi manifestarea conştiinţei muncitoreşti ca fenomen întîrziat al sfîrşitului secolului XX. La început răspunsul şi manifestările clasei muncitoare se înscriu în logica conflictului de clasă de tip marxist; a fost singura manifestare de acest tip din perioada postcomunistă: muncitorii se vedeau o forţă, în pericol de a-şi pierde privilegiile, care se manifesta ostil faţă de patroni şi capitalism şi care se credea capabilă să răstoarne prin forţă guverne. Dar continuarea procesului de transformări politice şi economice, criza economică, formarea sectorului privat, constiturea şi punerea în funcţie a macanismalor democratice de dialog social au redus din intensitatea conflictului iar muncitorii s-au văzut în situaţia de a lupta pentru supravieţuire concomitent cu pierderea sentimentului că sunt o forţă de temut. Procesul de adaptare a clasei muncitoare la noua realitate politică, economică şi socială a fost şi este dificil. Modul în care au fost recrutaţi în perioada comunistă, cum au fost calificaţi, angajaţi şi menţinuţi la locurile de muncă, precum şi modul în care au fost retribuiţi au făcut din muncitorol o clasă străină de competiţie, deresponsabilizată, imobilă profesional.

Clasa muncitoare moştenită de la perioada comunistă a suferit în

postcomunism un proces de segmentare, segmente ale ei putînd fi astăzi regăsite în actuala clasă muncitoare, în clasa mijlocie, în ţărănime şi în clasa de jos. Actuala clasă muncitoare este formată din segmente ale vechii clase muncitoare şi din cei ce au intrat în clasa muncitoare după 1990. Vechea clasă muncitoare era dominată numeric de muncitorimea industrială; aceasta a avut cel mai mult de suferit după 1989 prin reducerea ei numerică şi prin scăderea nivelului de trai. Clasa muncitoare de astăzi s-a înnoit cu cei ce au devenit muncitori după 1989 şi mai ales în a doua parte a intervalului postcomunist scurs pînă în prezent; acest segment nou are comportamente şi atitudini eliberate de nostalgia trecutului, acceptă mai uşor munca în condiţiile economiei de piaţă şi activează predominant în activităţi extraindustriale. Sursa principală de venituri pentru membrii clasei muncitoare este salariul, la care se adaugă activităţi ocazionale şi autoconsumul (a cărei sursă o reprezintă terenurile agricole şi gospodăria ţărănească moştenite).

În ceea ce priveşte relaţiile cu alte clase nu se pune problema unor relaţii conflictuale; au fost semnale ale unor relaţii tensionate între muncitori şi patronate, tensiune care a rămas punctuală; în aceste stări tensionate s-au manifestat deficienţe ale învăţării noilor roluri de clasă atît


114

pentru muncitori cît şi pentru patroni, dar eliminarea sau reducerea tensiunilor sunt, în egală măsură, expresia segmentării conflictelor şi efectul rezolvării lor prin mijloace specifice democraţiei, respectiv dialogul şi negocierea.

Analiza ţărănimii în perioada postcomunistă obligă la o scurtă incursiune în istoria acestei clase din perioada comunistă.

În perioada regimului comunist a avut loc segmentarea proprietăţii: proprietatea privată (a ţăranilor „cu gospodărie individuală”), proprietatea cooperatistă (ceea ce făcea parte din C.A.P.-uri) şi proprietatea de stat (ceea ce făcea parte din I.A.S.-uri). Fiecărui tip de proprietate îi corespunde un segmant al celor ce se ocupau cu agricultura: ţăranii cu gospodărie individuală, ţăranii cooperatori şi muncitorii agricoli.

Concomitent s-a produs segmentarea muncii agricole, respectiv separarea muncii agricole manuale (efectuată de ţăranul propriu-zis) de munca mecanizată (efectuată de”mecanizatori” - tractorişti, lucrători pe combine etc.). Mecanizatorul a fost considerat un segment al clasei muncitoare, alături de mucitorul agricol din I.A.S.

În perioada comunistă, agricultura era făcută de „ţăranii cu gospodărie individuală”, ţăranii cooperatori (lucrători manuali), mecanizatori şi de muncitorii agricoli din I.A.S. Cel mai numeros segment era al ţăranilor (lucrători manuali) din C.A.P. În agricultura cooperatisră şi de stat, au mai lucrat specialişti şi funcţionari. Din perpectiva familiilor, în agricultură au lucrat familii de ţărani şi familii mixte; dintre acestea din urmă trebuie menţionate în mod special familiile în care femeia era „ţărancă” (lucra în C.A.P) iar capul de familie era muncitor în oraş, fiind navetist între sat şi oraş. Cei ce au fost percepuţi ca ţărani au fost în mod cert ţăranii cooperatori prestatori de muncă manuală şi ţăranii cu gospodărie individuală; la nivelul percepţiei individuale au un statut incert (dar în mod sigur superior) mecanizatorii.

După 1989 are loc procesul de recompunere a clasei ţărăneşti, dispărând segmentarea după tipul de proprietate. Segmentele principale care constituie noua clasă ţărănească sunt foştii ţărani cooperatori, ţăranii cu gospidărie individuală şi mecanizatorii. Treptat vor mai intra în clasa ţărănească majoritatea foştilor muncitori navetişti disponibilizaţi şi foşti muncitori din industrie, construcţii etc. deveniţi şomeri şi care vor opta pentru întoarcerea în localităţile de origine şi pentru ocuparea cu agricultura care le asigură cel puţin hrana.

Aceste segmente care recompun ţărănimea nu reprezintă nici totalitatea populaţiei care se ocupă cu agricultura, nici totalitatea populaţiei rurale. Numărul straturilor populaţiei rurale variază de la o localitate la alta în funcţie de mărimea acesteia şi de dezvoltarea ei. Din perspectiva ocupării cu agricultura, se mai ocupă cu agricultura, în sens de cultivarea pământului propriu, meseriaşi, fucţionari, intelectuali, pensionari. Ţăranul, în sens clasic, domiciliază în mediul


115

rural, se ocupă exclusiv cu agricultura care este sursa sa de existenţă şi care cultivă pământul cu ajutorul membrilor familiei sale. Nu este exclus ca, datorită insuficienţei pămîntului agricol propriu un ţăran să muncească la alţi ţărani , în asociaţiile agricole sau în sectorul de stat.

Un loc diferenţiat în structura populaţiei care se ocupă cu agricultura îl ocupă: 1) proprietarii care au mai mult de 5ha., care folosesc forţă de muncă din afara familiei şi care pot obţine venituri peste necesarul familiei; 2) arendaşii; aceste două categorii reprezintă clasa de mijloc rurală.

Pentru a completa eterogenitatea populaţiei care este proprietar agricol amintim că aceasta domiciliază în mare parte în mediul rural dar un segment domiciliază în mediul urban: sunt foştii proprietari cărora li s-a restitut pământul după 1989 sau urmaşii acestora.

După 1989 ţărănimea a crescut numeric datorită reducerii numărului locurilor de muncă din oraşe (mai ales în industrie şi în constructii).

În decursul istoriei s-a făcut frecvent afirmaţia că ţărănimea este o clasă conservatoare; pentru România postcomunistă afirmaţia este injustă cel puţin parţial; relaţia cu urbanul (prin membrii familiei domiciliaţi în oraşe), şi televiziunea îl fac pe ţăranul de astăzi mai deschis la noutate; şi din punctul de vedere al ocupaţiei sale, ţăranul român este în egală măsură constrâns şi dispus la schimbare şi modernizare; un rol important în modernizarea agriculturii şi a ţărănimii îl are demersul de aderare la Uniunea Europeană.

Din punct de vedere al definirii şi al segmentelor componente clasa de mijloc are destul de multă imprecizie. Delimitarea ei pleacă de la considerente economice dar nu se rezumă la ele, având valori proprii, comportamente politice peoprii, stiluri de viaţă proprii. Totuşi clasa de mijloc nu este omogenă, de unde şi nevoia segmentării ei - în unele cercetări- în clasa de mijloc-sus, clasa de mijloc şi clasa de mijloc-jos; eterogenitatea rezultă nu numai din dimensiunea economică ci şi din structura ocupaţional-profesională.

Interesul pentru clasa de mijloc se originează în două probleme: 1) identificarea grupurilor, categoriilor, profesiilor şi ocupaţiilor care contribuie la funcţionarea capitalismului şi la funcţionarea acestuia; 2) necesitatea evitării scindării societăţii în bogaţi şi săraci atât din nevoia de echilibru şi stabilitate socială cât şi pentru echitate în societate. Încă din secolul XIX clasa (clasele) de mijloc sunt prezente în analizele sociale; Marx amintea despre clasa de mijloc analizând mişcările revoluţionare din Franţa anilor 1848-1849: tăria acestei ordini burgheze rezidă însă din clasa de mijloc ale cărei afaceri erau industria şi comerţul.

Preocuparea pentru clasa de mijloc (identificare şi rol) a continuat pe tot parcursul secolului XX în timp ce şi structura clasei de mijloc s-a schimbat de la o fază istorică la alta.


116

La mijlocul secolului XX în spaţiul euroatlantic a apărut zona capitalistă şi democratică în vest şi zona ţărilor „socialiste” în est. În spaţiul economiei de piaţă şi al democraţiei, în a doua jumătate a secolului XX au avut loc transformări semnificative inclusiv din perspectiva structurii de casă. Transformarea capitalismului s-a manifestat şi prin modificarea componenţei clasei de mijloc. Referitor la clasa de mijloc începe să fie pusă sub semnul întrebării relaţia cu proprietatea privată. Dezvoltarea condiţiei de angajat (salariat) şi profesionalizarea muncii au generat schimbări în structura clasei de mijloc. În deceniile cinci-şase ale seculului XX, Mills constata apariţia în societatea americană a unei noi clase de mijloc formată din non-proprietari care desfăşoară o muncă non-manuală („gulerele albe”); aceştia au aceleaşi condiţii de viaţă cu muncitorii („halatele albastre”) dar au alte stiluri de viaţă; trimiterea la muncitori se face în contextul în care nivelul de trai al acestora crescuse iar condiţiile de viaţă se schimbaseră radical în sens pozitiv. În timp ce vechea clasă de mijloc era formată din fermieri, oameni de afaceri şi „profesiile libere”, noua clasă de mijloc este forată din funcţionari, manageri, comercianţi şi „noile profesii birocratizate” (specialişti cu studii superioare, specialişti).

În România postcomunistă s-a remarcat invocarea insistentă a necesităţii formării clasei de mijloc; de fapt cei mai mulţi dintre susţinătorii acestei idei asociază clasa de mijloc cu proprietatea mijlocie, cu intreprinzătorul mediu. De fapt în România de astăzi trebuie să se formeze acel segment bal clasei de mijloc care reprezintă pe proprietarul mijlociu, pe întreprinzătorul mediu. La fel de important este şi obiectivul evitării pauperizării segmentelor profesionale salariale care prin natura muncii, valori şi comportamente aparţin clasei mijlocii. Şi, însfîrşit, este necesară formarea unei clase mijlocii cât mai numeroasă (cu toate segmentele sale). Clasa mijlocie ar trebui să conţină atât segmentele tradiţionale (legate de proprietatea privată şi de iniţiativa privată) cât şi segmentele noi ale clasei mijlocii: manageri, specialişti, funcţionari etc.

Dar există astăzi în România clasă de mijloc? Pentru a răspunde la această întrebare este nevoie să se analizeze următoarele probleme: a) agenţii sociali care prin caracteristici şi funcţii ar putea constitui clasa de mijloc; b) poziţiile pe care le ocupă aceşti agenţi sociali în calitate de actori de clasă; c) instituţiile prin intermediul cărora se manifestă segmentele clasei de mijloc; d) valorile care caracterizează clasa de mijloc.

În analiză plec de la ipoteza că în societatea românească de astăzi este în curs de desfăşurare procesul de constituire aclasei de mijloc. A doua ipoteză este că există două surse care generează clasa de mijloc: proprietatea privată şi profesionalizarea muncii. Societatea romănească postcomunistă nu se află în situaţia de a genera o clasă de mijloc exclusiv din proprietatea privată pentru că are segmente formate din profesionalizarea muncii încă în perioada comunistă şi care sunt candidate la formarea clasei de mijloc; dar societatea românească nu


117

poate ignora nici efectele formării şi dezvoltării sectorului privat, inclusiv din perspectiva structurii de clasă. Clasa de mijloc românească se constituie atît din agenţi sociali „vechi” (formaţi în perioada comunistă şi care s-au adaptat la noua realitate economică) cât şi din agenţi sociali noi.

Problema veniturilor trebuie asociată clasei de mijloc prin adaptarea la situaţia specifică a României. Există segmente ale clasei de mijloc în formare care au un nivel al veniturilor ce corespunde imaginii „clasice” asupra clasei de mijloc dar există şi alte segmente care din punct de vedere al veniturilor se află într-o situaţie de pauperizare temporară ca urmare a stării economiei româneşti.

În societatea românească, datorită faptului că procesul de transformare economică şi socială este în curs de desfăşurare, compoziţia clasei de mijloc nu este decisă.

Accesul limitat la proprietate, relaţiile de proprietate neconsolidate, cadrul legislativ şi instituţional în permanentă schimbare, nivelul de trai scăzut sunt aspecte ale contextului in care se derulează procesul de formare a clasei de mijloc.

Din perspectiva capitalismului în formare sunt interesant de analizat segmentele clasei de mijloc care se originează în proprietatea privată. Delimitarea proprietăţii mijlocii ridică probleme în condiţiile în care trebuie să se aibă în vedere specificul fiecărui domeniu din perspectiva valorii resurselor sale şi a posibilităţii de valorificare a acestora în condiţiile României. Un segment des invocat al clasei de mijloc este reprezentat de antreprenor. Dar nu numai în folosirea curentă ci şi din perspectivă istorică termenul antreprenor este imprecis. D. Sandu consideră că „Antreprenorul nu este o realitate ci un tip ideal care se regăseşte în realitate în grade diferite şi în configuraţii comportamentale diferite”. El identifică antreprenorii efectivi, antreprenorii prin intenţie şi antreprenorii prin dorinţă. Primii antreprenori provin din cei ce au avut relaţii sociale utile în perioada comunismului. Semnele de mare relevanţă pentru comportamentul antreprenorial sunt obţinerea de profit şi investiţiile. Pe baza cercetărilor intreprinse, D. Sandu afirmă că în agricultură semnele comportamentului antreprenorial sunt legate de prezenţa luării în arendă, a vînzării, a investiţiilor, a folosirii tehnologiilor moderne şi a intenţiilor de a investi şi în viitor. Antreprenorul este cel ce transformă gospodăria ţărănească în fermă.

După prima tranziţie la capitalism, chiaR şi atunci când predomina încă o agricultură arhaică, o preocupare majoră a oamenilor de ştiinţă români a fost analiza trecerii la capitalism, formarea burgheziei, rolul marii burghezii în societatea românească.

Astăzi, cînd societatea românească traversează a doua tranziţie la capitalism, încă nu s-au cristalizat preocupări şi cărţi majore referitoare la ceea ce se poate numi „noua mare burghezie” sau „noii capitalişti”. Cercetătorii s-au refugiat mai ales în analiza ţărănimii şi a clasei de mijloc.


118

Marii proprietari, segment de bază al clasei de sus, sunt lăsaţi în seama presei care analizează subiectul în manieră proprie, din perspectiva acumulării averilor. Şi tot presa, prin publicarea listei celor o sută cei mai bogaţi oameni din România, ne atrage atenţia că există un strat de sus al societăţii, o clasă de sus în curs de constituire.

Dar pe cine reprezintă clasa de sus? Din perspectiva relaţiei status-clasă socială, clasa de sus reprezintă pe toţi cei ce se grupează în jurul unui punct maxim pa scala de status, care se văd şi se tratează unii pe alţii ca egali. Ei au cele mai mari venituri din societate şi stiluri de viaţă proprii.

Din perpectiva veniturilor sau a averilor, nu cunosc să se fi făcut o evaluare a intervalelor de mărime în care să se încadreze clasa de sus. Lista celor mai bogaţi o sută de români, publicată de revista Capital în 2006, îi plasează pe aceştia în intervalul cuprins între 10 milioane şi un miliard de dolari. Nu ştim cât se coboară sub 10 milioane de dolari pentru membrii clasei de sus, considerând că cei o sută cei mai bogaţi reprezintă numai un segment al clasei de sus. Domeniile în care primii zece cei mai bogaţi sunt activi şi îşi obţin banii sunt: petrol şi gaze, bănci, imobiliare, asigurări, construcţii, industrie, comerţ, mass-media, agricultură. Sursa capitalurilor de început ale celor mai mulţi dintre ei nu este clară şi reprezintă o problemă controversată. Nu vreau să invoc exclusiv concluziile presei, care oricum nu acoperă un număr suficient de mare de cazuri şi nu poate avea aceeşi manieră de abordare ca cercetarea sociologică.

Cu siguranţă că pe lângă acei o sută cei mai bogaţi români, întreprinzători în diferite domenii şi cu maximum de succes, cine mai face parte din clasa de sus? În mod cert se adaugă şi alţi întreprinzători de succes, chiar dacă ei nu fac parte din segmentul superior al clasei de sus. Aproape cert mai fac parte bancherii, managerii marilor firme, marii avocaţi de succes. Nu ştim dacă se mai pot adăuga mari medici cu realizări profesionale excepţionale, unii dintre reprezentanţii elitei intelectuale – cel puţin pentru segmentul inferior al clasei de sus. Drd. Mihai Vasile Cucerzan

Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială

Colaborator, Insitutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca


119

BIBLIOGRAFIE:

1. x x x Sociologie (Coordonatori T. Rotariu, P. Iluţ). Editura Mesagerul, Cluj- Napoca, 1996

2. x x x Tratat de sociologie (Coordonator Raymond Boudon). Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

3. Giddens, A. – Sociologie. Editura Bic All, Bucureşti, 2000 4. Fundaţia pentru o societate deschisă. România. – Eurobarometrul rural

România, decembrie 2002 (www.Gallup.ro) 5. Roth, A. – Modernitate şi modernizare socială. Editura Polirom, Iasi,

2002 6. x x x Anuarul statistic al României, 2004 7. Pasti,V.; M. Miroiu; C.Codiţă – România: starea de fapt. Editura

Nemira, Bucureşti, 1997 8. Karnoouh, Claude – Românii. Tipologie şi mentalităţi. Editura

Humanitas, Bucureşti, 1977 9. Sandu, D. - Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2000 10. Sandu, D. - Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie. Ed

Polirom, Iaşi, 2005 11. Nouss, A. – Modernitatea. Editura Paralela 45, Bucuresti, 2000


120

Nu există sursă mai bogată de satisfacţii decât aceea de a te simţi opera propriei tale personalităţi şi sculptor al propriei tale fiinţe.

Vasile Pavelcu


121

GHID PRACTIC PENTRU PROIECTAREA POSTULUI ŞI DEZVOLTAREA RESURELOR UMANE

E bine să ai multe abilităţi, dar abilitatea

de a descoperi abilităţi la alţii e mai valoroasă decât toate. Elbert Hubbart

SECŢIUEA I. ÎNTOCMIREA UNUI JOB DESIGN: CRITERII ŞI ASPECTE FUNDAMENTALE

Job Design sau Fişa postului integrează conţinutul muncii, calificarea şi remunerarea, pentru fiecare post, astfel încât să coreleze necesităţile angajaţilor cu cele ale organizaţiei. Se întocmeşte mai ales pentru personalul care desfăşoară activitate intelectuală, complexă care nu poate fi riguros normată prin număr de produse sau operaţii, normă de servire, o anumită categorie de lucrări rutine.

Aspectele şi criteriile luate în considerare pentru aceste categorii sunt: identificarea, definirea şi descrierea în primul caz, respectiv diferitele aptitudini, identificarea sarcinilor şi responsabilităţilor, semnificaţia atribuţiilor posturilor, autonomia, mecanisme de control.

I. DEFINIREA POSTULUI DENUMIREA POSTULUI: DIRECTOR DE RESURSE UMANE POZITIA IN COR : - OBIECTIVUL SPECIFIC AL POSTULUI: Aplicăppoliticandelpersonallancompaniei Asigurănnecesarulndenpersonalhalndepartamentului Asigură un cadru definitoriu pentru menţinerea unor relaţii bune între conducere şi angajaţi Întocmeşte rapoarte privitor la situaţia personalului din departament II. INTEGRAREA ÎN STRUCTURA ORGANIZATORICĂ: A. Postul imediat superior: Directorul general adjunct B. Postul imediat inferior: Inspectorii de personal, contabil, inspector protecţia muncii şi protecţie civilă, maistru instructor atelier şcoală C. Subordonări: Arenînnsubordine:nInspectoriindenpersonal Estenînlocuitnde:nInspectorndenpersonal Înlocuieste pe: nu este cazul D. Relaţii:


122

Ierarhice : Director General, Director Executiv, Director Economic, Director Producţie, DirectornComercial

Funcţionale : Cu toţi angajaţii societăţii, foşti angajaţi, şefi de birouri şi secţii, directori, precum şi persoane care doresc să se angajeze în cadrul societăţii, inspectori ai ITM, etc. Redistribuirea temporară pe alte posturi de muncă este posibilă numai în cazuri de forţă majoră şi pe baza unei instruiri prealabile, cu acordul scris al conducerii.

E. Relaţii de competenţă şi semnătură:

o utilizează resursele financiare ale companiei în scop de recrutare de personal, în limitele de buget convenite

o poate recruta personal propriu în limitele bugetului

o decide asupra treptelor individuale de remunerare/ salarizare, în conformitate cu grila în uz

o poate penaliza personalul cu abateri grave de la normele de conduită cuvenite

III. SARCINILE SI RESPONSABILITĂŢILE POSTULUI DE MUNCA:

• Planifică, organizează şi supervizează activităţile de resurse umane

• Organizează şi coordonează întreg procesul de recrutare şi selecţie de personal pentru posturile vacante, aprobate de conducerea întreprinderii

• Asigură anunţarea la AJOFM a locurilor vacante, precum şi în presă, în incinta întreprinderii şi stabileşte data concursului

• Participă la trierea CV-urilor, intervievarea şi testarea candidaţilor şi se asigură de corecta desfăşurare a concursurilor scrise; comunică rezultatele candidaţilor, făcând parte din comisia de încadrare şi promovare a personalului

• Asigură interpretarea corectă şi aplicarea politicilor de personal ale firmei

• Urmăreşte şi răspunde de activitatea de stimulare a personalului, prin premii şi sancţionarea persoanelor, conform normelor legale şi prevederilor CCM

• Planifică şi coordonează orientarea noilor angajaţi pentru a facilita integrarea acestora în organizaţie, urmărind la anumite perioade evoluţia


123

acestora, din punct de vedere a performanţelor profesionale şi adaptabilitatea acestora la cerinţele societăţii

• Elaborează Programul de instruire conform solicitărilor şefilor de compartimente şi răspunde de organizarea cursurilor de perfecţionare interne si externe, conform acestuia

• Ţine evidenţa documentaţiei necesare a activităţii biroului, privind salarizarea, asigurările sociale, fluctuaţia de personal, angajări, promovări, transferuri, plecări din societate

• Controlează activitatea de evidenţă a carnetelor de muncă, înregistrarea tuturor actelor la ITM, a contractelor individuale de muncă, prestări servicii, evidenţa concediilor medicale, pontajul, verifică corecta întocmire a dosarelor de pensionare, conform legislaţiei în vigoare

• Coordonează realizarea şi implementarea unui sistem de evaluare a performanţelor profesionale ale angajaţilor

• Coordonează activitatea de reactualizare a fişelor de post

• Coordonează activitatea de evidenţă militară, apărare civilă şi BDS, precum şi pe cea de protecţie a muncii

• Realizează şi raportează o serie de situaţii cerute de conducerea societăţii, privind structura personalului pe diverse categorii de vârstă, sex, socio-profesionale, fluctuaţia de personal, absenteismul, cauzele acestora, etc.

• Coordonează activitatea de organizare la nivel de societate, urmărind modificările în structură la organigramă şi RI

• Participă la soluţionarea conflictelor de muncă şi plângerilor angajaţilor şi menţine o legătură strânsă cu reprezentanţii sindicatelor

• Elaborează proceduri de lucru în cadrul biroului, privind principalele activităţi de resurse umane (recrutare şi selecţie, planificarea resurselor umane, instruire, evaluarea performanţelor profesionale) şi se asigură de respectarea acestora de către întreg personalul biroului

• Rezolvă prompt cererile venite din partea celorlalţi angajaţi şi le tratează nediscriminatoriu

• Cooperează cu ceilalţi angajaţi ai biroului şi ai societăţii, colaborează cu onestitate cu acestia


124

• Menţine la standardele unei bune funcţionări, aparatele din dotare şi anunţă orice defecţiune Oficiului de Calcul

• Execută calitativ şi la termen sarcinile de serviciu

• Păstrează confidenţialitatea rezultatelor obţinute

• Veghează la respectarea normelor de tehnica securităţii muncii

• Respectă normele de securitate, impuse de societate

• Se achită la timp de toate responsabilităţile ce-i revin pe domeniul financiar-contabil

• Respectă programul de lucru, conform normelor interne ale societăţii

• Respectă metodologiile de lucru ale domeniului său de activitate şi procedurile de sistem şi de lucru, existente în cadrul societăţii şi urmăreşte ca întreg personalul din subordine, să le cunoască şi să le respecte

• Analizează periodic indicatorii calităţii proprii compartimentului şi urmăreşte implementarea acţiunilor corective

• Efectuează instructajul periodic, în domeniul protecţiei muncii şi PSI

• Urmăreşte repartizarea elevilor practicanţi, pe locuri de muncă

• Realizează studii de previziune privind dinamica Departamentului de Resurse Umane din cadrul companiei

• Consiliază managerii privitor la relaţiile cu angajaţii, problemele juridice ale negocierilor cu liderii sindicali etc.

• Consiliază managerii pentru perfecţionarea pregătirii profesionale

• Stabileşte un contact permanent cu reprezentanţii angajaţilor

• Supervizează respectarea normelor de protecţia muncii şi comunicarea rezultatelor controalelor managerilor

• Supervizează întreţinerea bazei de date a angajaţilor

• Participă în echipa de expertizare a accidentelor de muncă Prezenta fişă conţine sarcini minime, alte probleme apărute în cadrul sectorului pe care îl conduce urmând a fi rezolvate operativ astfel încât rezultatele activităţii personalului pe care îl are în subordine să fie în concordanţă cu cerinţele sarcinilor de producţie.


125

IV. CONDIŢIILE MATERIALE ALE MUNCII -calculator -telefon -fax -xerox V. PREGĂTIREA NECESARĂ POSTULUI: De bază : Facultatea de Psihologie sau Facultatea de Ştiinţe Economice sau Politehnica De specialitate: specializare în psihologia muncii şi organizaţionale dobândite prin absolvirea Facultăţii de Psihologie, Masterat în Managmentul Resurselor Umane sau Psihologia MunciinşinOrganizaţională Cursuri speciale: de legislaţia muncii VI. EXPERIENŢA NECESARĂ OCUPĂRII POSTULUI: Postul de Director de personal poate fi ocupat de orice persoană cu o pregatire corespunzatoare şi care are cel puţin 3 ani vechime în domeniu. VII. ACOMODAREA CU CERINŢELE POSTULUI DE MUNCĂ 1.Pentrunonpersoanăndebutantănînnprofesien6nluni 2. Pentru o persoană experimentată, acomodarea cu postul se realizează în 3 luni VIII. COMPETENŢELE LOCULUI DE MUNCĂ:

• cunoaşte şi respectă prevederile din Manualul de Asigurarea Calităţii

• cunoaşte prevederile Contractului Colectiv de Muncă

• cunoaşte prevederile Contractului Individual de Muncă

• cunoaşte şi respectă prevederile Regulamentului de Organizare şi Funcţionare

• cunoaşte şi respectă prevederile Regulamentului de Ordine Interioară

• posedă experienţă şi capacitate profesională corespunzatoare postului

• cunoaşte activitatea şi legislaţia în vigoare specifică compartimentului

• trebuie să posede cunoştinţe de psihologie organizaţională şi diagnoză

• cunoaşte un editor de text pe calculator

• trebuie să ştie să opereze cu o bază de date (Excel, FOX, Access)

• trebuie să ştie să utilizeze programul Power Point


126

• trebuie să cunoască un program statistic de prelucrare a datelor (SPSS, Statistica, Statview)

• cunoaşte legislaţia de personal în vigoare

• posedă cunoştinţe şi deprinderi de editare texte, operare cu o bază de date, statistică

• posedă aptitudini de interelaţionare, capacitatea de a înţelege comportamentul uman, de a conduce şi de a motiva oamenii

• posedă aptitudini de planificare, organizare şi control al activităţii de luare de decizii, iniţiativă

X. CONDIŢIILE POSTULUI DE MUNCĂ 1. Program : 8 ore; se pot face şi ore suplimentare când situaţia solicită acest lucru 2.nNaturanmuncii:nmuncanestenatâtnindividualăncâtnşindengrup 3. Deplasări: obişnuit, deplasările privesc aria de acoperire a companiei. Uneori, unele acţiuni organizate de companie presupun deplasări la distanţe mai mari. XI. SALARIZARE: Salarizarea este în conformitate cu prevederile interne ale societăţii. DIRECTOR GENERAL, OCUPANTUL POSTULUI, SECŢIUNEA A II-A: ANALIZA PENTRU PERSPECTIVĂ A POSTULUI ŞI PRECIZAREA ÎMBOGĂŢIRII ÎN VIITOR A ATRIBUŢIILOR POSTULUI RESPECTIV

În primul rând trebuie verificat dacă există o ofertă de forţă de muncă pentru posturi asemănătoare cu cele proiectate. Analiza trebuie să ţină seama de adecvarea optimă a persoanei la post, nu doar dacă posturile pot fi ocupate. La fel ca şi sarcinile individuale care trebuie examinate, posturile trebuie privite ca întreg pentru a se verifica dacă ele constituie o mulţime rezonabilă de sarcini sau nu. Un pericol este acela ca gama de sarcini să fie prea vastă din punctul de vedere al nivelului de pregătire solicitat; sau de a cuprinde un relativ redus volum de muncă reclamând pricepere şi


127

înţelegere, şi o mare cantitate de muncă rutină care nu solicită persoana în planul pregătirii de specialitate.

Problema cu ocuparea unor astfel de posturi este aceea că persoanele deosebit de capabile pot fi plictisite şi subutilizate în contextul rutinei postului. Iar persoanele care fac faţă cu succes aspectelor de rutină ale activităţii sale nu are cunoştinţe sau deprinderi suficiente pentru a se achita de aspectele mai complexe ale muncii.

Cel mai important lucru pe care îl face un manager pentru subalternii săi este să le stabilească sarcinile, pe cât posibil, astfel încât ele să fie stimulative şi apoi să ajute la îndeplinirea lor.

În mod ideal salariatul şi postul sunt reciproc adecvaţi, astfel încât individul îşi realizează propriile nevoi motivaţionale, atunci când îndeplineşte cerinţele patronului. Această adecvare se poate realiza fie înainte ca oamenii să fie angajaţi, fie prin modificarea structurii posturilor existente, fie pe ambele căi. Prin îmbogăţirea postului majorăm nivelul de răspundere asociat unui post fie modificând structura răspunderilor în cadrul postului, fie adăugând un nou nivel de răspundere, fie pe ambele căi. Structurarea sau restructurarea posturilor poate necesita un volum important de efort complex de proiectare. Într-o fabrică structura postului este determinată în cea mai mare măsură de înzestrarea tehnică şi de condiţiile de lucru.

SECŢIUNEA A III-A: PERSOANLITATEA ANGAJATULUI ECONOMIST 1. Aptitudini şi trăsături de caracter necesare unui economist.

a) cunoştinţe şi aptitudini • Studii superioare economice • Experienţă în domeniu sau în contabilitate • Cunoştinţe operare calculator- Microsoft Office (Word, Excel),

Internet • Cunoaşterea unei limbi străine (engleză) • Operare program WinMentorconstituie avantaj • Cunoaşterea limbii maghiare constituie avantaj • Permis de conducere categoria B constituie avantaj

b) trăsături de caracter ambiţie dinamism spirit de echipă


128

capacitate de învăţare rapidă seriozitate şi sociabilitate abilităţi de comunicare şi negociere punctualitate, operativitate, responsabilitate o bună organizare a muncii

2. Înclinaţii utile şi ineficiente în personalitatea proprie

a) Aspecte utile: • Comunicativitate, aspect prietenos • Flexibil • Convingător • Decis, energic • Sigur de sine • Adaptabil, capacitate de învăţare rapidă • Precis • Ambiţios • Dinamic • Serios • Organizat • Iniţiativ • Creativ • Rezistent la stres • Înţelegător • Imaginaţie şi spirit creativ • Simţ de răspundere • Simţ organizatoric • Abilităţi analitice bune • Abilităţi de negociere, de vânzare

b) Aspecte ineficiente: • Orientat către atingerea obiectivelor • Lipsa persistenţei • Lipsa încrederii în sine/propria iniţiativă • Neconvingător • Indecis • Neprezentarea lucrurilor mai puţin avantajoase într-o

formă avantajoasă • Neseriozitate • Dilatoriu


129

3. Verificarea aptitudinilor utile unui economist:

• Interviu- În cadrul interviului prezentăm cazuri reale în care persoana trebuie să rezolve probleme cu care se confruntă pe parcursul activităţii de economist. Candidatul ne descrie ideile cum ar rezolva sarcina într-o perioadă scurtă de timp în mod eficient.

• Test de personalitate- putem testa intuiţia şi elemente de raţionamente formale

• Testarea aptitudinii profesionale: atât calităţile personale ale individului, cât şi posibilitatea dezvoltării unor deprinderi. Testele de acest gen consider cel mai eficient, fiindcă cu ajutorul acestora aflăm nişte calităţi şi trăsături temperamentale care determină aptitudinile profesionale a individului.

SECŢIUNEA A IV-A: GLISARE ÎN ORGANIGRAMĂ, EFECTUAREA PROMOVĂRII PERSONALULUI CU ACEASTĂ METODĂ

Director executiv

Şef de atelier 1

Şef de atelier 2

Şef de atelier 3 Agent 3

Agent 2

Agent 1

Analist 2

Analist 1

Analist 3

Director de producţie

Director de vânzări

Director financiar-conatabil

Şef contabil

Contabil 1

Contabil 2

Director de marketing


130

În locul directorului executiv, directorul departamentului de producţie/de vânzări/financiar contabil/marketing este promovat în funcţia de director executiv. Dacă în acest caz a fost promovat pe postul de director executiv şeful contabil, contabilul 1 este promovat în ierarhie, pe baza unor indici de performanţă şi a recomandărilor şefilor şi colaboratorilor direcţi. Urmând ca pentru postul acestuia din urmă să fie racolata o resursă externă.

Recrutarea din angajaţii proprii prin promovare este o sursă utilă , când firma dispune de angajaţi capabili . Un mare avantaj al recrutării interne este că candidaţii proveniţi din interiorul organizaţiei deţin mai multe cunoştinţe privind practicile organizaţionale, ceea ce permite reducerea timpului de integrare şi de acomodare pe post. În acest sens, în organizaţie trebuie să existe un sistem corect de evaluare a performanţelor, precum şi întocmirea unei baze de date privind calităţile, aptitudinile, experienţa şi capacitatea fiecărui angajat. SECŢIUNEA A V-A: RESURELE UMANE ÎN ROMÂNIA

1. Principalele dificultăţi pentru ocuparea deplină şi o utilizare eficientă a resurselor de muncă în România.

- Lipsa unui sistem adecvat de orientare şcolară şi profesională - Lipsa unei concordanţe între sistemul de învăţământ şi nevoile

concrete ale economiei - Existenţa unei mentalităţi nepotrivite faţă de pregătirea

profesională ţi faţă de eficienţa procesului de instruire şi educaţie, faţă de posibilităţile de utilizare practică a deprinderilor şi cunoştinţelor dobândite

- Selectarea personalului pe baza unor acte (ex: diplomă), şi nu prin cunoştinţele acumulate.

- Practicarea nepotismului - Nu se acordă posibilitate de dezvoltare tinerilor absolvenţi. - „Rezistenţa” la recalificare şi policalificare a unor categorii

profesionale (mai ales muncitori) şi „excesul” fără utilitate practică la alte categorii, cum ar fi tinerii care fac 2-3 facultăţi , masterat, doctorat, specializări şi nu-şi găsesc loc de muncă din lipsa experienţei sau vechimii.

- Dezavantajarea persoanelor peste 40 de ani. - Discriminarea pe motive de vârstă, sex, naţionalitate, posibilităţi

materiale - Lipsa comunicării între şef şi angajaţi, între angajaţi.


131

- Lipsa colaborării între angajaţii diferitelor departamente, când este vorba de muncă în grup. - Nesiguranţa locului de muncă - Motivarea insuficientă a personalului - Condiţii de muncă inacceptabile - Nerespectarea subordonaţilor

2. Remedii pentru impedimentele existente în momentul de faţă.

- Crearea unui mediu de lucru plăcut - Asigurarea unor condiţii de lucru care nu împiedică desfăşurarea

activităţii angajaţilor, ci ajută la atingerea obiectivelor companiei. - Organizarea unor programe de pregătire şi dezvoltare profesională. - Eliminarea atmosferei de şef subordonat şi realizarea unui mediu

prietenos, de colegi. - Respectarea fiecărui individ în cadrul firmei, ascultarea

observaţilor, sesizărilor făcute de angajaţi şi aprecierea ideilor, care favorizează dezvoltarea companiei.

- Selectarea candidaţilor pe baza cunoştinţelor şi aptitudinilor dobândite, în loc de sex, vârstă, etc.

- Constituirea unui sprijin de tipul clinicilor medicale unde pe parcursul studiilor universitare sau liceale tinerii să dobândească cunoştinţe utile în activitatea practică, lucrând efectiv, aşa cum lucrează studenţii la medicină şi clinici. Aceasta ar presupune ca personalul didactic să aibă sarcini efective într-o activitate de afaceri, în care studenţii să fie implicaţi mai mult decât în practica efectuată în sistem clasic.

- Alcătuirea listelor cu numărul de locuri disponibile la fiecare facultate să se efectueze în colaborare cu Direcţia Muncii şi Protecţiei Sociale.

SECŢIUNEA A IV-A: EXEMPLE PRACTICE 1. Plan de recrutare a forţei de muncă la S.C. RADIX S.R.L. Un plan de recrutare a forţei de muncă trebuie să includă următoarele etape:

1) Calculul nevoilor directe de persoane 2) Adoptarea unei decizii de recrutare 3) Stabilirea responsabilităţilor şi a procedurii adoptate


132

4) Desfăşurarea recrutării şi selecţiei prin valorificarea resurselor interne şi a celor externe

5) Evaluarea rezultatelor obţinute corespunzător gradului în care s-a asigurat resursa umană necesară activităţii normale a organizaţiei

Firma: S.C. RADIX S.R.L. Nume Post: Asistent comercial Departament: Vânzări Subordonat al: Sef al departamentului de vânzări Subordonează: - Motiv pentru recrutare: promovarea angajatului actual Surse de recrutare: alte firme, universitati cu profil economic pe plan local Data limită angajare: 2.03.2006 Training: în cadrul firmei Altele: atenţie distribuită, amabilitate Renumeratie Salar: 600 RON Negociabil până la: 800 RON Alte beneficii: bonuri de masă

Specificaţie persoană Esenţial De dorit Puţin important

1. Atribute fizice Vârstă Da Sănătate Da Prezentabil Da 2. Calificări Liceu Da Universitate Da Masterat Da Cultura generală

Da

3. Inteligenţă Da 4. Iniţiativă Da 5. Aptitudini Dactilografiere Da Telefonie Da Tehnice Da 6. Caracteristici speciale Lucru în echipa

Da

Om de bază Da Diponibil la mutări

Da


133

Proceduri de recrutare 1. Şeful de departament completează formularul împreună cu

serviciul resurse umane 2. Aprobarea din partea directorului de sucursală 3. În momentul alegerii candidatului formularul se actualizează şi se

retrimite spre aprobare directorului Procesul de recrutare 1. Analiza resurselor interne pentru descoperirea unor eventuali candidaţi

viabili. 2. În cazul în care pasul 1 eşuează:

2.1. Anunţarea postului vacant în media locală 2.2. Marketingul postului la instituţiile de învăţământ local 2.3. Primirea, validarea şi selecţia iniţială a C.V.-urilor 2.4. Organizarea interviurilor 2.5. Ordonarea candidaţilor în funcţie de potrivirea cu fişa postului 2.6. Negocierea salariului şi a condiţiilor de muncă până în momentul

în care unul dintre candidaţi este recrutat 3. În cazul în care pasul 1 reuşeşte:

3.1. Modifică organigrama firmei 3.2. Determină posturile care vor rămâne vacante 3.3. Decide dacă este nevoie de personal adiţional sau trebuie făcută o

reproiectare a posturilor

3. Anunţ publicitar pentru postul de asistent comercial

S.C. RADIX S.R.L. angajează

ASISTENT COMERCIAL Cerinţe: Oferte: • Experienţă în domeniul comercial • Abilităţi de comunicare • Capacitatea de a lucra în echipă • Bune cunoştinţe de operare PC • Pachet salarial atractiv • Mediu de lucru plăcut • Posibilităţi de promovare

Aşteptăm CV-urile la nr. de fax: 266.418 int.12 Sau la adresa de e-mail: [email protected]

Pentru informaţii suplimentare apelaţi la 209.908 int.8


134

4. Întocmirea unui CV pentru postul de asistent comercial la S.C. RADIX S.R.L.

Németi Edit Cluj-Napoca, 400541, Aleea Peana, nr.18

E-mail: [email protected] Tel: …………………….

Date personale Data naşterii: 23.02.1983 Locul naşterii: Miercurea-Ciuc Studii Oct. 2005-Jul. 2006 Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

Facultatea de Stiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor Studii Masterate Specializarea: Managementul Dezvoltării Afacerilor

ept. 2001-Jun. 2005 Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca Facultatea de Business Economist -specializarea Asistenţă Managerială Experienţă profesională mai 2005 : Expo Transilvania –Expoziţia de maşini Cluj-Napoca-

Reprezentant Vânzări noiembrie 2004: Simpozion în cadrul Centrului Internaţional de Congrese şi Conferinţe EUROPA, Cluj-Napoca -

Contactarea clienţilor si prezentarea produselor. octombrie 2004: Stagiu de practică din Management-Marketing la S.C. AMI S.R.L., Miercurea-Ciuc- Întocmirea unui studiu de

management-marketing al firmei. unie-octombrie 2004: Muncă sezonieră work&travel la High Hampton Inn & Country Club, Nord Carolina- Servirea amabilă şi promptă a clienţilor.


135

mai 2004: Expo Transilvania - Expoziţia de maşini Cluj-Napoca-

Reprezentant Vânzări iulie 2003: Stagiu de practică în contabilitate financiară la S.C. RADIX

S.R.L. Ciceu– Înregistrări contabile, întocmirea bilanţului. 1997-2001: Reprezentant de vânzări AVON Activităţi extracurriculare: iunie-iulie 1999: restaurarea altarelor şi icoanelor în biserica din Mihăileni iulie-august 2000: Restaurarea altarelor şi icoanelor în biserica din Nădejdea Limbi străine

Limba

Citire Vorbire Scriere

Engleză Foarte bine Bine Bine Germană Bine Nivel începător Bine Maghiară

Foarte bine Foarte bine Foarte bine

Abilităţi • Utilizarea calculatorului - Microsoft Office (Word,

Excel, Power Point, Acces), Microsoft Outlook, Internet • Permis de conducere categoria B

Aptitudini ambiţie dinamism spirit de echipă capacitate de învăţare rapidă seriozitate şi sociabilitate abilităţi de comunicare şi negociere


136

5. Întocmirea unei scrisori de intenţie pentru postul de asistent comercial la S.C. RADIX S.R.L.

Stimate/ă Domn/Doamnă,

Prezenta scrisoare reprezintă o dovadă a dorinţei mele de a ocupa în

viitor un post de asistent comercial în cadrul prestigioasei companii pe care

o reprezentaţi.

Sunt proaspăt absolventă a Facultăţii de Business specializarea

Asistenţă Managerială din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“.

Am îndrăznit să vă scriu deoarece, deşi sunt la început de drum în

construirea carierei, ştiu că firma dumneavoastră acordă sprijin tinerilor

dornici să se afirme şi să îşi perfecţioneze aptitudinile.

Pregătirea pe care am primit-o în timpul facultăţii mi-a oferit o bază

teoretică solidă, pe care am încercat mereu să o completez cu experienţa

practică din cadrul companiilor ale căror membră activă am fost (în acest

sens vezi CV-ul ataşat). Aptitudinile dezvoltate până acum, precum şi

cunoştinţele acumulate în domeniul economic de care dispun, aş dori să le

pun la dispoziţia companiei pe care D-voastră o reprezentaţi, în schimb

Németi Edit Cluj Napoca Aleea Peana, nr.18, Cluj-Napoca Tel.0040/742/627322

S.C. RADIX S.R.L. Str. Gurghiu nr.18. Cluj Napoca Departamentul de Resurse Umane

8. ianuarie 2006


137

primind posibilitatea de a le desăvârşi pe termen lung într-o instituţie de

prestigiu internaţional, alături de persoane tinere şi foarte bine pregătite.

Dacă parcursul meu profesional vă va reţine atenţia (în urma

parcurgerii CV-ului ataşat scrisorii), aş fi onorată să particip la un interviu.

Vă rog Domnul/Doamnă să agreaţi expresia respectului meu celui mai

distinct.

6. Organizarea unui interviu de angajare la firma S.C. RADIX S.R.L. a) Aspecte prealabile

- Crearea comisiei de selecţie şi evaluare, membrii acestora sunt: directorul general al firmei, psihologul firmei, reprezentantul departamentului de resurse umane.

- Studierea informaţiilor disponibile –în acest scop ar trebui distribuite documentele formale de descriere a postului şi angajaţilor (fişa postului, C.V. –uri candidati, Scrisoare de intenţie, formulare de aplicare etc). Acest studiu ar trebui să se termine cu crearea unui portret robot al candidatului ideal, bazat nu numai pe date despre post dar şi pe profilele candidaţilor disponibili.

- Pregătirea planului de interviu: în acest caz se va merge pe un interviu structurat, motiv pentru care trebuie stabilit un plan exact al interviului. Trebuie create întrebări şi analizate posibilele răspunsuri.

- Alocarea de timp suficient pentru intervievarea candidaţilor.

- Asigurarea caracterului confidenţial-birou corespunzător rangului funcţiei, asigurarea că nu vor exista întreruperi.

- Pregătirea spaţiului de desfăşurare a interviului: este important ca spaţiul de desfăşurare a interviului să creeze o impresie pozitivă asupra candidatului (efectul de halo). În acest scop se va folosi sala de şedinţe.

Cu stimă,

Németi Edit


138

- Asigurarea întâmpinării adecvate a candidatului. Determinarea duratei şi a altor aspecte legate de confortul candidatului. Durata interviului trebuie să permită desfăşurarea fără presiune de timp a interviului (în acest caz 45 de minute).

b) Pregătirea intervievatorului şi a candidatului pentru interviu. În cazul intervievatorului pregătirea pentru interviu ar trebui să conţină:

Studiul actelor de candidatură Selectarea persoanelor care vor fi invitaţi la interviu Alegerea locului şi timpului potrivit pentru interviu Studiul fişei postului vacant Crearea portretului robot al angajtului adecvat Definirea informaţiilor care trebuie obţinute de la candidaţi şi

care trebuie comunicate candidaţilor În cazul intervievatului pregătirea pentru interviu trebuie să conţină:

Studiul anunţului publicitar, cerinţele referitoare la postul vacant (aptitudini, studii)

Studiul firmei (profil, structură, cultură) pentru a determina cât mai bine tipicul interviului şi a evita factorul de surpriză

Studiul domeniului de activitate al firmei Alegerea imbracamintii si definirea unui limbaj corporal

adecvat 7. Stabilirea unui program de pregătire iniţială şi unul de pregătire continuă, respectiv specializare, perfecţionare pentru salariaţii firmei Plan de pregătire iniţială:

-Modificarea aptitudinilor generale

o Cursuri de limbi străine (în special engleză). Trebuie să se ajungă la nivel mediu.

o Cursuri de informatică. Trebuie să se însuşească cunoştinţele de bază pentru operarea calculatorului. Pachetul Office:Word, Excel, Acces

o Curs program de contabilitate: WinMentor

-Învăţarea procedurilor necesare desfăşurării operaţiilor


139

o Instruirea la locul de muncă. Cel mai bine ar fi observarea unuia dintre angajaţi mai vechi şi studierea documentelor şi normelor interne

Plan de pregătire continuă:

-Modificarea aptitudinilor generale

o Cursuri de marketing şi relaţii cu publicul o Cursuri de perfecţionare a abilităţilor de comunicare

-Învăţarea procedurilor necesare desfăşurării operaţiilor o Seminarii periodice de prezentare a produselor şi tehnicilor noi

introduse în bancă

8. Întocmirea unui program de dezvoltare a propriei cariere Fişa de planificare a carierei: Nume: Németi Edit Data: 30.01.2006 Postul ocupat în prezent: asistent comercial Principalele responsabilităţi ale postului: interacţiunea cu clienţi, prezentarea produselor firmei, înregistrarea comenzilor Perioada de planificare a carierei (nr. de ani): 20 Obiectivele carierei: Situarea într-un post de conducere important la o companie multinaţională. Înfiinţarea şi dezvoltarea unei afaceri proprie. Paşi necesari pentru atingerea obiectivelor: 1. O perioadă de 3-4 ani de experienţă la nivelele cele mai joase ale ierarhiei pentru familiarizarea cu procedurile dintr-o firmă. 2. O perioada de 4-5 ani de încercări şi experienţe în posturi de conducere cu responsabilitate redusă pentru familiarizarea cu rigorile unui post de management.


140

3. O perioadă de 10-15 ani de activitate managerială la nivel mediu şi mare pentru familiarizarea cu problemele managementului în echipe medii si mari. Resurse necesare: 1. Situaţie materială bună pentru a putea lua decizii de carieră care să dea roade pe termen mediu şi lung fără a fi preocupat de siguranţa zilei de mâine. 2. Cursuri si seminarii de pregătire profesională. De preferinţă ar trebui să fie cursuri recunoscute internaţional care să se materializeze într-o diplomă sau certificat. 3. Acces la resurse importante pentru dezvoltarea profesională şi păstrarea legăturii cu cele mai noi dezvoltări din domeniul de activitate (biblioteci virtuale, reviste de specialitate etc)

Ec. Edit Németi

Cencetător ştiinţific, Fundaţia Cultural-Ştiinţifică “Mercur” Cluj-Napoca

Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, “Delphy”, Cluj-Napoca


141

Creatorul de vise ştie cum să-ţi îndrume căutarea, dar nu-ţi va propune răspunsul…Creatorul de vise te va ajuta să-ţi recunoşti geniul personal, sau, altfel spus, cel fără de care nu vei fi tu însuţi în nici o clipă a vieţii tale. Caută un creator de vise în preajma ta şi vei sfârşi prin a-ţi găsi unul. Alain Houel


142

ATAŞAMENTUL ŞI SEPARAREA aspecte importante în pregătirea asistenţilor maternali profesionişti

Fie-ţi milă de alţii: trăieşte frumos, învaţă mult, creează bine – trebuie să spui

fiecărui om tânăr. Alţii au nevoie de împlinirea ta la fel de mult ca tine. Constantin Noica

Majoritatea celor ce au intrat în contact cu copiii dintr-un Centru de Plasament, nu de puţine ori s-au întâlnit cu întrebarea: ”Tu ştii de ce nu am eu părinţi?” Este o întrebare care te face să ramâi fară cuvinte, neputând să spui unui copil că a fost nedorit de părinţii săi, a fost abandonat. Aceşti copii nu-şi doresc cu ardoare mâncare, haine, căldură sau alte facilităţi ale lumii moderne, ei îşi doresc ceva mult mai simplu…sau mai complicat – „o familie, o familie pentru totdeauna!”,asa cum spun ei.

Din păcate puţini copii adoptabili sunt adoptaţi, acest lucru având cauze multiple, dar prin legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului s-a instituit o nouă masură de protecţie specială a copiilor şi anume plasamentul.

Art.58, alin.1 din legea nr. 272 prevede: ”plasamentul copilului constituie o măsura de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la: o persoană sau familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidenţial”.

Art.58, alin.2 spune că: persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către Direcţia Generală de Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.

Se poate spune ca în ultima perioada în România a luat naştere o nouă profesie şi anume: asistent maternal profesionist. Ca orice profesie, cea de asistent maternal profesionist trebuie să fie precedată de o pregătire prealabilă, precum şi de o evaluare cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care viitorul asistent maternal le pune la dispozitia copiilor.

“Asistentul maternal profesionist este persoană fizică, atestată în condiţiile prezentei hotărâri, care asigură prin activitatea pe care o desfăşoară la domiciliul său creşterea, îngrijirea şi educarea, necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primeşte în plasament sau în încredinţare”. (Art.1 H.G. 217/1998). În relaţia sa cu copilul asistentul maternal profesionist trebuie să respecte trei principii:


143

1. Să ocrotească copilul, asigurându-i un loc în căminul sau şi egalitate în drepturi cu ceilalţi copii din familie şi creându-i condiţii corespunzătoare de dezvoltare fizică şi psihică;

2. Să favorizeze integrarea copilului în cartier, şcoală şi comunitate; 3. Să asigure educaţia copilului, respectându-i istoria şi

personalitatea, familia biologică, tradiţiile. Asistentul maternal profesionist trebuie să dea dovadă de unele abilităţi şi

trăsături de personalitate printre care: a. Responsabilitate; b. Seriozitate; c. Afectivitate; d. Răbdare, înţelegere; e. Capacitate de comunicare şi relaţionare; f. Spirit de observaţie; g. Adaptabilitate.

Dacă nivelul de pregătire iniţial nu este atât de important în aceasta profesie, trăsăturile de personalitate menţionate sunt foarte importante, începând cu responsabilitatea şi seriozitatea, dar în aceeaşi masură cu afectivitatea şi înţelegerea , fiindcă oriunde este crescut şi îngrijit un copil trebuie să existe dragoste şi capacitate de a dărui.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului a iniţiat în anul 2005 mai multe programe, dintre care unul se referă la: formarea de asistenţi maternali profesionişti pentru protecţia în regim de urgenţă a copiilor între 0-2 ani separaţi de familie, prin:

• promovarea drepturilor copilului între 0-2 ani, separat de familie, de a fi îngrijit în familia asistentului maternal profesionist pentru protecţia în regim de urgenţă.(Art. 60 din legea 272 prevede că: ”Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidenţial fiind interzis”)

• prevenirea abuzului şi neglijării copilului între 0-2 ani;

• monitorizarea evoluţiei copiilor cu vârsta cuprinsă între 0-2 ani aflaţi în protecţie în regim de urgenţă la asistenţi maternali profesionişti şi elaborarea planului individualizat de protecţie care să aiba drept finalitate reintegrarea în familia biologică, familia extinsă şi adopţia naţională;


144

• prevenirea spitalizării prelungite şi nejustificate a copiilor 0-2 ani părăsiţi de familie în unităţiile sanitare. (Revista “În Interesul Copilului”,nr.1/2005,pag.3-4)

Plasamentul copiilor la asistenţi maternali, deşi este o măsură cu caracter temporar, permite copilului să crească şi să se dezvolte într-un mediu familial, fiind o alternativă la instituţionalizare. Mediul familial oferit de asistenţii maternali permite o continuitate şi o îngrijire individualizată a copilului. Deşi nu este “o familie pentru totdeuna”, familia asistentului maternal poate să-i ofere copilului un mediu securizant, pregătind copilul pentru reintegrarea în familie sau pentru adopţie.

Pentru a deveni asistent maternal profesionist, legea prevede o pregătire şi o evaluare prealabilă. Programa analitică a cursurilor de formare profesională pentru asistenţii maternali profesionişti cuprinde sesiuni obligatorii ţi optionale susţinute de către asistenţii sociali, medici şi psihologi. Aceste sesiuni au un rol de formare, evaluare şi informare cu privire la diferite aspecte legate de creşterea şi dezvoltarea copilului, rolul asistentului maternal profesionist în sistemul de servicii precum şi alte aspecte legate de drepturile si obligaţiile asistentului maternal profesionist.

Una dintre sesiunile tratate în cursurile de formare profesională a asistenţilor maternali profesionişti se referă la “Ataşament şi separare”. În cele ce urmează voi trata aceasta tema.

Ataşamentul poate fi definit ca o legătură afectivă, de durată cu un individ specific. (A.Birch,2000,pag.45)

Atkinson, Atkinson (2000, pag.114) defineşte ataşamentul ca tendinţa copilului de a căuta apropierea anumitor persoane şi de a se simţi protejat în prezenţa acestora.

Promotorul teoriei ataşamentului este John Bowlby. Acesta teorie spune ca eşecul copilului de a-şi forma o legătură cu una sau mai multe persoane în primii ani de viaţă este legată de inabilitatea de a dezvolta relaţii personale apropiate, intime, la maturitate (Bowlby,1973) – Atkinson, Atkinson, 2002, pag. 579-580.

În 1951, Bowlby spunea că copiii care au crescut în instituţii prezentau frecvent apatie, tulburări de comportament şi nu prezentau vreun interes faţă de o interacţiune socială.(A.Birch,2000,pag.46)

Se poate spune că acest lucru se datorează lipsei unei relaţii de atasament stabile, care să-l facă pe copil să se simtă protejat.

Schaffer si Emerson au observat comportamentul de ataşament a unui număr de 16 copii în situaţii de familie. Ei au observat că:

• primul ataşament faţa de o persoana particulară a apărut în jurul vârstei de 7-8 luni;


145

• majoritatea copiilor au format ataşamente şi cu alte persoane în afara de mama. (A.Birch, 2000, pag. 50-51)

De aici putem concluziona că orice persoana care oferă mai multă stimulare şi interacţiune, poate deveni obiect de ataşament, chiar dacă ea nu asigură şi hrana copilului respectiv.

Ataşamentul copilului faţă de persoana care l-a îngrijit în primul an de viata are funcţia de a oferi securitatea necesară explorării mediului şi constituie baza relaţionării de mai târziu.

Teoria ataşamentului evidenţiază faptul că protecţia copilului este scopul primar al dezvoltării, scop care depinde de calitatea legăturilor dintre părinte şi copilul său, în sisteme comportamentale reciproce.(Dr. V.O.Stan, 2002). Bowlby spunea că dezvoltarea comportamentului de ataşament este strict legată de experienţa actuală cu părintele.

Mary Ainsworth (1978) a evaluat ataşamentul bazat pe securitate a unui copil de 12-18 luni, folosind ca procedeu “situaţia străină”. În urma acestei evaluări copiii pot fi împarţiţi în funcţie de tipul de ataşament pe care îl dezvoltă astfel:

• Copii cu ataşament bazat pe securitate: aceşti copii explorează în prezenţa mamei, sunt afectaţi de absenţa ei, caută apropiere, interacţiune sau contact corporal;

• Copii cu ataşament bazat pe insecuritate, evitant/anxios: aceşti copii nu par afectaţi de absenţa mamei; evită apropierea sau interacţiunea cu aceasta; o ignora la revenirea ei în camera sau o întâmpina ocazional;

• Copii cu atasament bazat pe insecuritate, ambivalent: aceşti copii sunt anxiosi după despărţirea de mama, sunt afectaţi în timpul separării; ambivalenţi când caută şi evită simultan contactul cu mama;

• Copii dezorientaţi: manifestă deseori comportamente contradictorii, dezorientate, comportamente caracterizate prin mişcări şi reacţii incomplete, uneori circumspect faţă de o persoana străină, uneori faţă de mamă. (A.Birch, 2000, pag.53-54)

Există o legătură între tipurile de ataşament atribuite copilului şi comportamentul mamei. S-a constatat că, copiii care dezvoltă un ataşament caracterizat de securitate plângeau mai puţin şi aveau mame mai sensibile şi mai responsive la nevoile acestora; mamele copiilor cu ataşament anxios/evitant tindeau să nu raspundă la semnalele sociale ale copiilor şi deseori se comportau într-o maniera rece, de respingere; mamele copiilor cu ataşament ambivalent sunt inconsecvente în răspunsurile lor la nevoile copiilor, uneori răspunzând cu căldură, alteori ignorând semnalele sociale ale acestora. (A.Birch, 2000, pag.56)


146

Ceea ce rezultă de aici este faptul că formarea ataşamentului bazat pe securitate este determinat de sensibilitatea mamei la nevoile copilului.

Dacă în copilaria mică ataşamentul se caracterizează prin căutarea proximităţii şi securităţii, la vârsta şcolară ataşamentul este caracterizat prin aprobare socială şi afecţiune, aceste trăsături fiind interiorizate de copil. Nevoia de ataşament face parte din nevoile de baza ale fiintei umane, este înnăscută şi are drept scop supravieţuirea.

Pentru ca un copil să-şi dezvolte ataşamentul faţă de o persoana (în special mama) este nevoie de stimuli pozitivi care sunt transmişi nonverbal: miros specific, figura umană, gustul laptelui, contact corporal uman - toate acestea au o importanţă maximă în primele 5 săptămâni. Aceşti stimuli vin din partea persoanei care îngrijeşte copilul, asigurând acestuia confort, calm, plăcere. Astfel aceasta persoană devine o referinţă constantă şi are semnificaţia de bază sigură de ataşament la care copilul revine în caz de percepere a necunoscutului ca un potenţial pericol. (Dr. V.O.Stan, 2002, pag.47)

Până la vârsta de 18 luni, copilul explorează având ca bază sigura de plecare legătura de ataşament.

S-a sugerat că în primul an de viaţă copiii n-ar trebui să fie deprivaţi de contactul cu mama în timpul unei perioade sensibile particulare, când relaţia primară de ataşament este în formare. (A.Birch, 2000, pag.66)

În urma unui studiu retrospectiv pe 44 tineri delincvenţi Bowlby a constatat că delincvenţa juvenilă este o dovadă a neajunsurilor pe care le-a produs perioada privării materne şi că separarea copiilor mici de mamele lor, chiar şi temporară ar putea avea astfel de efecte.(Nicky Hayes, Sue Orrell, 1997)

In urma separării copilului de persoana faţă de care şi-a format ataşamentul, acesta resimte o durere profundă. Fiecare proces dureros prin care trece copilul include trei faze (Iolanda Mitrofan, 2003, pag.147-149): durerea de început, durerea acută şi durerea subsidiară. Fazele se desfăşoară una după alta şi include, la rândul lor mai multe componente. Copiii trec prin aceste faze la fiecare pierdere suferită, oricât de mică ar fi aceasta.

În cazul durerii de început (timpurii), cele mai comune reacţii includ negarea (disocierea, hiperactivitatea, iritabilitatea, protestul), alarma şi panica.Toate aceste reacţii pot determina stress şi iritabilitate. Conştient sau inconştient, negarea este un mecanism care ajută la prevenţie, evitare şi reducerea anxietăţii. Ajută la suprimarea acelor emoţii care ne fac să ne simţim vulnerabili, la conservarea energiei necesare următoarelor faze. În această fază, nu este un lucru neobişnuit ca, pentru câteva momente, pierderea să fie pur si simplu uitată.

Un efect al pierderii îl reprezinta disocierea. Mulţi copii par a se mişca prin viaţă ca nişte roboţi, zâmbind şi răspunzând unor iluzii. Ei spun că se


147

simt ca şi cum n-ar fi în contact cu ei înşişi. Aceasta experienţă de disociere poate dura de la câteva ore pâna la câteva luni. E posibil ca în acesta perioadă copilul să arate foarte puţin interes pentru tot ceea ce este în jurul său, să pară rupt de realitate, suspendat în timp şi spatiu, să evite conversaţiile şi orice contact interpersonal, să se retragă din activităţiile sociale.

Regresia este o alta caracteristică ce poate însoţi durerea. Ea poate include de asemenea manifestări mai speciale:

• loviri • muşcături • murdărirea hainelor • creşterea activităţii orale (îşi sug degetele sau părul, muşcă hainele,

creioanele) Unii copii pot exprima faptul că au nevoie de mai multă securitate

devenind mai posesivi decât de obicei. Oricât de iritabil este acest tip de răspuns la pierdere al copilului, aceasta nu este, de obicei, o alegere conştientă a lui.

Regresia poate fi o parte a procesului de vindecare după pierdere pentru majoritatea copiilor. Deşi nu trebuie sa fie duri cu copilul, părinţii trebuie să-şi impună deciziile cu fermitate.

Distragerea, devierea şi hiperactivitatea sunt alte reacţii comportamentale la pierdere. Copiilor începe să le displacă să se joace singuri şi cer compania altei persoane.Unii încep să fie preocupaţi de problemele celorlalţi.

Etapa secundară a procesului de jelire include câteva componente: dor şi căutare, tristeţe, teamă, anxietate, vinovăţie li ruşine, experienţa dezorganizării şi disperării şi, în final începerea procesului de reorganizare.

Fiecare fază ajuta copilul să depăşească pierderea prin acceptarea a ceea ce s-a întâmplat şi prin începerea procesului de refacere şi reaşezare sufletească.

Cercetările indică faptul că sentimentele de ambivalenţă şi conflictele interioare contradictorii legate de persoana pierdută, complica procesul durerii, extinzând perioada de timp necesară refacerii.

Copiii trebuie să ştie că sentimentele şi reacţiile lor sunt comune şi normale în situaţiile de durere, ca reîntoarcerea la creativitate implică durere şi că nu există cale de a scurta toate acestea, întreg procesul trebuind să fie parcurs. Este foarte important pentru copil să simtă că se află în centrul preocupărilor adultului şi că experienţa sa are valoare în ochii acestuia. Mesajele de genul ”sentimentele tale sunt importante pentru mine şi îmi voi face timp să le ascult” trebuie date cât mai des cu putinţă.

Cel mai important moment este acela al începerii procesului de refacere şi vindecare.


148

După o vreme în care au experimentat toate sentimentele şi trăirile normale în asemenea momente, copiii se hotărăsc să revină la o viaţă care să le asigure creşterea şi dezvoltarea personală. Începe parcurgerea drumului bunăstării fizice şi psihice. Aceasta înseamnă abandonarea trecutului şi trăirea în prezent şi viitor. Pe acest drum există multe obstacole, greutăţi, popasuri, reîntoarceri, dar lucrurile vor evolua în sens pozitiv. Are loc integrarea celor întâmplate în sfera a tot ceea ce este bun în viaţa celui care a suferit pierderea.

Separarea poate avea efecte de scurta durată cât şi de lunga durată. Efectele de scurtă durată se referă la răspunsul imediat al copilului la o experienţă de deprivare. Aceasta poate lua forma protestului, disperării sau detaşării. De asemenea poate aparea retardare de dezvoltare sau încetinirea procesului de dezvoltare, în special al limbajului şi responsivităţii sociale. Efectele separării de lungă durată sunt observate mai târziu, fie urmând o scurtă perioadă de separare, fie după o separare prelungită.

Rutter concluzionează că: • majoritatea efectelor de lungă durată ale aşa numitei ”deprivări

maternale” se datorează mai degraba lipsei de ceva (privare) decât oricărui tip de pierdere (deprivare);

• eşecul de a stabili legături cu oricine, nu doar cu mama, în perioada copilăriei timpurii reprezintă principalul factor în apariţia “psihopatiei fară afect”;

• disonanţa în familie şi absenţa unei relaţii stabilite cu un părinte sunt asociate cu delincvenţa şi comportamentul antisocial de mai târziu;

• absenţa stimulării şi a experienţelor de viaţa necesare sunt responsabile de retardarea intelectuală;

• doveziile obţinute nu susţin opiniile lui Bowlby cu privire la importanta specială a legăturii formate cu mama. Principala legătură nu trebuie să fie cu părintele biologic şi nu neapărat cu o femeie. Rutter sublinia importanta stabilirii unor relaţii ale copilului cu alte persoane, în special cu tatăl. (A.Birch, 2000, pag.69)

Atât deprivarea maternă cât şi separarea copilului de persoana faţă de care şi-a format legătura de ataşament, are efecte negative care împiedică dezvoltarea armonioasă a personalităţii lui.

Cu toate efectele sale negative, separarea este de cele mai multe ori inevitabilă, dar dacă asigurăm copilului de timpuriu un mediu securizant, efectele negative ale separării ar putea fi diminuate. Aici intervine rolul asistentilor maternali care în urma unei pregătiri prealabile pot oferi copilului condiţiile necesare unei bune dezvoltări.


149

Consider că este foarte important discutarea acestor teme în cadrul cursurilor de formare a asistenţilor maternali profesionişti pentru o mai bună informare a modului de formare a unei legături de ataşament, importanţa acestui ataşament pentru dezvoltarea ulterioară a copilului precum şi pentru înţelegerea durerii copilului, durere provocată de procesul pierderii şi separării.

As. soc. Mihaela Bălaj

Cerc. şt. asociat, Insititutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca


150

BIBLIOGRAFIE

1. Ann Birch, 2000, Psihologia dezvoltări, Ed.Tehnica, Bucuresti;

2. Dr. V.O. Stan, 2002, Ataşamentul şi sisteme comunitare în sănătatea mentală, Ed.Eurobit, Timişoara;

3. Iolanda Mitrofan (coord.), 2003, Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Ed.Polirom, Iaşi, 2003;

4. Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; 5. Nicky Hayes, Sue Orrell, 1997, Introducere în psihologie, Ed.All Educational, Bucureşti;

6. Programa analitica a cursurilor de formare profesională pentru asistenţii maternali profesionişti;

7. R.L.Atkinson, R.C.Atkinson, 2002, Introducere în psihologie, Ed.Tehnica, Bucureşti;

8. Revista ”In interesul copilului”, Nr.1, Anul 2005.


151

Omul nu este o fiinţă posesivă, stăpânitoare, ci una contemplativă. Bucuria existenţială se naşte şi creşte pe măsură ce ochii sufletului admiră tot mai de aproape frumuseţile vieţii, iar paşii fiinţei noastre se apropie din ce în ce mai mult de ele. Orice frumuseţe atinsă în zbor de aripa sufletului uman devine trup împietrit în cimitirul trecutului. Omul este o fiinţă-în-devenire, o fiinţă-în-perspectivă. Frumuseţile vii ale vieţii sunt acelea ce merg mereu înaintea noastră.

Azir


152

CERCUL LITERAR DE LA SIBIU - O LECŢIE DE SUPRAVIEŢUIRE CULTURALĂ-

Toţi oamenii sunt copii ai timpului. Dar numai unora timpul le este părinte şi îi poartă mereu în amintire.

Azir

„Naşterea Cetăţii-simbol este o operaţie dureroasă: ea presupune, implicit, consumarea până la anulare a cetăţii-obiect.(...)

Oraşul ideal este un mit al sfârşitului. El ilustrează o postistorie: pietrele dislocate prin drama existenţei sunt reclădite conform unui nou ritm, care va dicta nu numai perfecţiunea ”spaţiului” dar şi pe cea a „vieţii” (...)

Cetatea ia fiinţă printr-o dublă opoziţie: prin raportare la Paradis (este imaginea Paradisului , reflectată dincolo de timp) şi prin raportare la istorie (este depăşirea, abolirea istoriei).

O dimensiune a acestui spaţiu e timpul. (...) Între utopie şi cetatea fortificată există adesea o perfectă suprapunere. Şi

aceasta pentru că, simbolic sau nu, utopia este o fortăreaţă”. 45 La sfârşitul anului 1940, Sibiul devine spaţiul de refugiu al

Universităţii „Regele Ferdinand” din Cluj.Treptat, el va deveni, printr-un fel de conversie alchimică, un spaţiu securizat metaforic împotriva istoriei.”Cetatea–obiect” (Sibiul real dar şi Clujul pierdut) o dată anulată, „naşterea Cetăţii-simbol” se impune ca imperativă soluţie soteriologică. Sibiul cerchiştilor este un text- fortăreaţă, o utopie, artefact estetic, manifest pentru abolirea istoriei şi a temporalităţii opresive.

„ În plin dezastru al istoriei concrete se năştea o lume a ”frumosului” absolut, esenţial aristocratică, cu apetituri pentru boema rafinată, de salon spiritual. Sibiul este perceput ca un refugiu atemporal, un spaţiu securizant, nu atât al individului, cât al culturii însăşi. El devine un topos fantasmatic al urbanului ideal şi compensator.(...) Oraşul devenise un model cultural, un spaţiu în care cultura majoră era posibilă. Cerchiştii realizează aici conştiinţa ofensivei fecunde a esteticului, precum şi a unui centru elitar iradiant, cu un gust artistic rafinat, în opoziţie atât cu tradiţionalismul provincial al Nordului, cât si cu balcanismul trivial al Sudului.”46 . Pentru I. Negoiţescu, valoarea Sibiului stă în seducţie.

45 Victor Ieronim STOICHIŢĂ, Efectul Don Quijote. Repere pentru o hermeneutică a imaginarului european, trad. de Ruxandra Dumitrescu, Gina Vieru, Corina Mircau, Ed. Humanitas, 1995, p.15. 46 Petru POANTĂ, Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Clusium, 1997, p.33.


153

Departe de istoria dezlănţuită, Cercul îşi revendică drept coordonate pentru o circumferinţă simbolică, un spaţiu şi un timp regresive .

„ Sibiul este cetatea umbrelor.” Şi despre umbra timpului vorbea, cu precădere, Radu Stanca. „Lucrurile sunt toate topite în umbră. Faptele sunt toate încolăcite unele în altele. Istoria trece dintr-o încăpere într-alta fără să închidă în urmă-i uşi. Între oameni, corespondenţele se suprapun, între vârste, limitele dispar. Totul trece printr-o zodie a sa - zodie specială, sui- generis, zodie sublimă. O zodie în care stăpânesc umbrele. Nimic nu e definitiv limitat, nici un contur nu e tras până la urmă, nici un sunet complet încheiat. Pe deasupra Sibiului pluteşte un cer special, care face din bătrâni tineri, din tineri bătrâni, din moderni nişte medievali, din medievali nişte existenţe prezente, vii.”47

Fiind mai degrabă un spaţiu al morţii (indicat de motivul funerar al umbrelor- reflex – simulacru al lucrurilor), al mortificării timpului real, istoric, reversibil, Sibiul - atanor al unei sensibilităţi specifice, promovează sub aspect temporal, una dintre legile emblematice ale cercului: reversibilitatea sau legea eternei reîntoarceri. Spaţiu ideal al simultaneităţii (postmoderne?) , această cetate utopie a rezistenţei esteticului a catalizat, ca reacţie secundă, ideologia cerchiştilor, născută într- o deliberată izolare de presiunile lumii reale. Barocul reactivat provoacă, pentru început, asumarea unei gesticulaţii subsecvente. De aici, ca strategie poetică, adoptarea posturii „ corydoneşti”, ostentative a cerchiştilor.

„Deşi elementul coercitiv al peisajului e grădina, (ca natură îmblânzită, constrânsă la artificial, ca artefact- n.n.), totuşi elementul cel mai impresionant e zidul” 48 Zidul, ca limită între închis şi deschis, ca spaţiu ambvivalent al lui inăuntru şi al lui afară, ca memorie a unei consacrări. Numai Sibiul, ca timp spaţializat, palimpsest, putea cataliza doctrina plină de „ bogăţie orizontal - intertextuală şi vertical - culturală” a cerchiştilor.

„Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere În care e un mort. Pe partea dreaptă Am zidurile surde de tăcere Pe partea stângă, inima-nţeleaptă. În jur văd numai porţi, şi-n porţi ferestre, Iar în ferestre ochi care mă-ngheaţă. Intru-n Sibiu domol ca-ntr-o poveste În care port viziera peste faţă.”

47 Radu STANCA, Aquarium. Eseuri programatice.Selecţia textelor şi cuvânt înainte de Ion Vartic, Ed. îngrijită de Marta Petreu, Apostrof, 2000, p. 91. 48 Ibidem, p. 91.


154

(Nocturnă) Oraş labirint, al deschiderii succesive (porţi, ferestre, ochi ), Sibiul este

construit la modul textual (ca o poveste), poveste ce necesită însă o lectură filtrată, oarecum obstaculată (cu „viziera peste faţă”).

„Stradalele mă-nghit dintr-una-ntr- alta, Iar scările mă urcă şi coboară, De nu mai ştiu:biserica e-n balta Cerului larg sau ceru-n ea coboară.” (Nocturnă) Construit pe o dimensiune strict temporală, cetatea- fortăreaţă a

spiritului îşi anulează structurile spaţiale. Ca într-o pictură a lui Dali, acestea se lichefiază, încetează a mai fi „fenomene blocate” şi devin fenomene în desfăşurare.

*

„Căci aceasta e lecţia lui Orfeu: poezia, cu incantatoriile ei eficienţe , transmiţându-se pe sine, dă lumii şi fiecăruia dintre noi toate dimensiunile existenţei , din noaptea fiinţei, în lumina plină a nefiinţei ”49.

Din relaţia poetului cu această „geografie spirituală”, topos cultural în

care a fost convertit Sibiul, se va naşte, ca soluţie la disoluţia lumii, balada.”În fond, medievalismul oraşului, de natură barocă, e un construct estetic, actualizat prin filiera romantismului german. El devine, cumva firesc, substanţa baladescului”- observa Petru Poantă50

Resuscitarea baladescului, ca tip specific de soteriologie, recuperarea unui arhetip cultural, acel nucleu axiologic al tuturor virtualităţilor literare (în concepţia lui Goethe), este una din dimensiunile sintezei spirituale spre care tindeau cerchiştii. „ Spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului nostru, se întâmplă, după Radu Stanca, o mutaţie culturală, care impune un stil diferenţiat de cel tradiţional. Împrejurările social-politice determinaseră în etapa anterioară preponderenţa unui stil istoric, legat de existenţa imediată, mereu periclitată a neamului. Dominanta istoricistă era prezentă în artă, în literatură, în lingvistică, în drept şi filosofie, oricare din aceste discipline ilustrându-se prin efortul de a-şi defini obiectul, dar şi de a proteja, prin mijloacele ştiinţei şi ale dialogului polemic fiinţa naţională în vremuri de nenoroc ”. O dată cu apariţia unui nou peisaj cultural, „din înfruntările pro şi contra tradiţionaliste s- a născut, alături de stilul istoric, un stil care

49 Ion NEGOIŢESCU, Însemnările unui cosmopolit, Ed. Îngrijită de Dan Damaschin, Colecţia „Cercului Literar de la Sibiu”, Ed. Paralela 45, p.16. 50 Petru POANTĂ, op. cit., p. 94.


155

ţinteşte spre sinteşă, stilul filosofic.”51 Trei sunt textele teoretice care circumscriu, complementar, problematica baladei şi a baladescului: Resurecţia baladei, Ceva despre tristeţe, Versul ultim.

Epurată de „complexitatea de semnificaţii pe care o implica poezia- semnificaţia mitică, magică, eroică, religioasă, morală”, în căutarea nucleului poetic „pur”, abstras oricăror contingenţe , poezia a eşuat prin a-şi revela sieşi neantul. „Poetul a luat purul drept neant.52” Soluţia la această criză,53 soluţie propusă în descendenţa teoriei axiologice, este reactivarea, în sensul ideii capodoperei, a poeziei – corolă de semnificaţii simbolice. „O operă de artă va fi cu atat mai aptă de a purta titlul de capodoperă , cu cât semnificaţia ei axiologică va fi mai complexă. Exclusivitatea estetică nu duce la capodoperă”54. Contextul la care se raportează Radu Stanca în teoria epuizării lirismului în estetism, i. e. purism, este, mai puţin contextul românesc şi, mai degrabă, o raportare la situaţia europeană, a modernismului aproape consumat.

Nicolae Manolescu sintetizează, de altfel, peisajul poeziei române de la începutul deceniului 5 :” Poezia modernă îşi consumă treptat energiile înainte şi în anii celui de-al II-lea război. În anii 30 asistăm la epuizarea epigonică a modernismului, (mai ales a aceluia de descendenţă barbiană), iar după 1940 la o recrudescenţă a avangardismului. Conflictul dintre ele cunoaşte, între 1945 şi 1947 ultima bătălie a epocii moderne propriu- zise. Istoricizarea poeziei moderne, sub cele două înfăţişări ale sale, este un fapt aproape cert la mijlocul deceniului 5.”55 Ca „replică dată ermetismului şi purismului,”56 poeţii de la Albatros vizau de-poetizarea, resurecţia estetică fiind dublată de o resurecţie socială, prin descoperirea unui nou limbaj. „ Cercul literar, în schimb, se va forma în orizontul altei mentalităţi, care aparţine unui Nord aristocratic. Sudului anarhic, violent şi pătimaş i se vor opune ordinea, bunul gust, gratuitatea şi rafinamentul.”57 Cercul literar „încearcă să revitalizeze poezia nu întorcând- o la viaţă, la izvoarele ei 51 Vasile FANACHE, Eseistul Radu Stanca, în Întâlniri (Critică şi istorie literară), Ed. Dacia, 1976, pp.19-20. 52 Radu STANCA, op. cit., p. 109. 53Într- o scrisoare către Nicolae Balotă datată 19 mai 1955, I. Negoiţescu întreba şi se întreba : „Crezi, deci, că singura soluţie a crizei în care se află cultura modernă, a autonomiei valorilor, a pluralismului axiologic, cultură ajunsă, după tine, la epuizare, la un sfârşit, s-ar afla într-o barbarie nouă, dar şi într-o nouă perioadă cultică?” (Nicolae BALOTĂ, Caietul albastru, , Timp mort 1954- 1955, Remember, 1991- 1998, Ed. Universal Dalsi, 2000, p.84) 54 Radu STANCA, op. cit., p. 109. 55 Nicolae MANOLESCU, Despre Poezie, Ed. Cartea Românească, 1987, p.227. 56 Ibidem, p.92. 57Ibidem, , p 92.


156

sociale şi morale, ci la nişte izvoare lăuntrice, dar vechi şi părăsite : epicul, dramaticul istoricul. Balada şi legenda , poemul dramatic sau naraţiunea evocatoare înlocuiesc formele lirice predominante înainte. Lirismului i se caută astfel un conţinut obiectiv”58

Astfel, salvarea conţinutului se face prin salvarea unei forme. Avatar istoric al mitului, balada este cea destinată revelării bogate a lumii, „nu un atac adus chiagului imponderabil al liricului, ci tocmai o nouă emancipare a esenţialului împotriva neantului, a substanţei împotriva haosului.”59

Dar, „a propune într- o artă poetică programatică o resurecţie a baladei, nu însemna o întoarcere la forme desuete ale poeziei. Poeţii grupului de la Sibiu aveau conştiinţa foarte modernă a imposibilităţii unei comunicări naiv- imediate prin poezie, a ambiguităţii structurale a liricii.”60

Astfel, resurecţia baladei „nu înseamnă întoarcere la forme desuete , ci acordarea formelor câştigate cu formele ce sunt în curs de a fi câştigate.”61 În plus, balada se conformează legii dedublării, a travestirii pe care o presupune actul poetic. „Structura ei funcţională este aceea a echivocurilor. De aceea trebuie găsită mereu o formă corespunzătoare acestei naturi ambigue.” Dupa observaţia lui Şt. Aug. Doinaş, „ Baladescul cuprinde toate acele forme ale poeziei în care liricul – refuzându- se ca simplă expresie directă a unei stări afective – recurge la forma indirectă a unei travestiri, travestire care aşază continuu poetul îndărătul personajelor sale, înlocuieşte confesiunea prin naraţie, şi – utilizând toate efectele expresiei lirice – le organizează într- o desfăşurare dinamică, bazată pe conflict şi replică.”62 Balada înseamnă, de asemenea, recuperarea nucleului dramatic conţinut de o „situaţie poetică”. Astfel, poezia se naşte din poezie, iar „situaţiile poetice” sunt culese din spaţiul culturii, şi nu al realului. Poezia devine, astfel, creaţie palimpsestică, intertext. De aici, din această plurivalentă deschidere culturală, din acest dialog perpetuu pe care poezia îl stabileşte în relaţia sa cu celelalte texte, cu ceilalţi topoi literari, dificultatea (generată, desigur, de o perspectivă eronată) a încadrării obstinate a poeziei cerchiştilor într-un curent tutelar. S-au emis diverse ipoteze : neo-clasicismul, barocul, romanticul (în speţă cel german, în descendenţa Goethe- Schiller), manierismul, modernismul, postmodernismul. Dar, aşa cum observa şi Petru Poantă, preluând o terminologie din Melancolia descendenţei a Monicăi Spiridon, creaţia poetică a cerchiştilor (în speţă a 58 Idem, Metamorfozele poeziei, Metamorfozele romanului, Ed. îngrijită de Mircea Mihăieş, Ed. Polirom, 2003, p.94. 59 Radu STANCA, op. cit., p. 110. 60 Nicolae BALOTĂ, Labirint, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970, p 339. 61 Radu STANCA,op. cit., p. 114. 62 Ştefan Augustin DOINAŞ, Lampa lui Diogene, Ed. Eminescu, 1970, p. 81.


157

baladiştilor) este una de tip cratilic”specificat prin conştiinţa succesoratului, prin melancolia descendenţei.”63

Cel de-al doilea text care circumscrie teoretic problematica baladescului este Ceva despre tristeţe. Pornind de la ipoteza „insuficientului creator” (Goethe), Radu Stanca identifică tristeţea (tipic poetică) drept loc de convergenţă a tuturor sentimentelor în declin.

„Tristeţea nu este altceva decât o stare sufletească oarecare în declin. Ura în declin e tristeţe. Bucuria în declin e tristeţe. Iată de ce marile pasiuni sunt întotdeauna pândite de tristeţe; pentru că la limita lor inferioară stă mereu aceeaşi matcă esenţială a oricărui afect tensional: tristeţea, adică echilibrul, adică unitarul. ”64

Stare de echilibru afectiv, tristeţea este şi categorie estetică pentru poezie, unde poate apărea sub trei aspecte : ca atmosferă, ca principiu care poetizează şi ca obiect poetic propriu- zis.

Transferată în zona baladescului, (în special a baladelor lui Radu Stanca) tristeţea devine un „modus operandi” în text. Tristeţea este o categorie estetică cultivată deliberat, prin urmare, un simulacru afectiv, estetizat. De aici impresia travestirii discursului liric, gesticulaţia teatrală, ornamentul afectiv, convenţiile lăsate la vedere. Această tehnică a punerii în scenă a unui sentiment are tocmai rolul şi efectul paradoxal de a simula spontanul. În descendenţa lui Edgar Allan Poe, Radu Stanca aduce, în Versul ultim, un elogiu al categoriei formei în poezie.

„În economia de ansamblu a poeziei lirice, categoria formei reprezintă, întotdeauna, un joc dialectic între aspectul exterior al înlănţuirii verbale şi năzuinţa expresivă a limbajului literar.(...)

Modalitatea dialectică a formei lirice realizează, astfel, prin felul cum suprapune cătuşele stereotipe ale formei fixe pe tensiunea liberă şi nestăpânită a năzuinţei expansive, ceea ce constituie farmecul neaşteptatului, al surprinzătoruluii în limbajul poetic (...).Poetul uzează, pentru a se realiza pe sine, de un truc. El se supune de bunăvoie unei forme fixe, coercitive, dar în cardrul acestei forme, el introduce în limbajul utilizat o dezordine rebelă.” În acest context, „versul ultim este una dintre realizările cele mai caracteristice ale „poantei lirice”. „În versul ultim, spiritul caută întotdeauna soluţionarea poeziei”65. În fapt, pledoaria pentru versul ultim este o pledoarie pentru ludic, pentru poezia ca înscenare a unei 63 Monica SPIRIDON, Melancolia descendenţei: o perspectivă fenomenologică asupra memoriei genetice a literaturii, Ed. a II-a, Polirom : „Am numit, aşadar, cratilism, acea nostalgie a originilor care îmbibă toate palierele literaturii de nevoia tiparelor primordialeşi a principiilor întemeietoare de sens.” (p.54) 64 Radu STANCA, op.cit., p. 26. 65 Ibidem, p. 33.


158

emoţii, pentru subminarea coerciţiei date de formă, ca în teoria lui Goethe referitoare la „forma lăuntrică” a unei opere. Forma poeziei „e ca piatra misterioasă a alchimiştilor , e vasul şi materia pe care o conţine, e foc şi ceea ce îngheaţă”66 Forma nu este , deci, un dat exterior operei, ci principiul ordonator lăuntric, care generează un nucleu ideatic („foc”) şi cristalizează ideea („îngheaţă”). Analizând mitologia lirismului la Eta Boeriu, în Analize şi sinteze, I. Negoiţescu propunea şi o altă perspectivă asupra fascinaţiei cerchiştilor pentru formă şi dialog intertextual : „Adânca propensiune spre fenomenul de cultură, luat în sine, s- a manifestat la poeţii Cercului literar şi ca pasiune de a transpune în limba română versuri ce alcătuiau un corespondent spiritual, ca astfel să- şi exercite în plan obiectiv propria singurătate ( Radu Stanca – a zăbovit asupra dramaturgiei lui Schiller, Ioanichie Olteanu asupra poematicii intelectualiste a lui Osip Mandelstam, iar Doinaş şi Negoiţescu împreună asupra lui Hölderlin sau Hugo von Hofmannsthal), pasiune nu fără consecinţe în gustul lor pentru formă, pentru canoane menite deseori să precipite delirul sensibil (s.n.).”67

* Întâlnit pentru prima dată la Virgiliu, Corydon, un păstor de o frumuseţe

seducatoare (s- a spus ca ar fi o „persona” asumată de poet), devine eroul celui mai faimos poem despre homoerotism din literatura latină, Egloga a doua, sau Egloga lui Corydon. El reapare la André Gide, într-un eseu scris sub forma a patru dialoguri socratice dintre narator şi Corydon, un fost medic ce pregăteşte un text intitulat În apărarea pederastiei. În Corydon, care a starnit la data apariţiei lui o seamă de controverse, text declarat de critici oarecum marginal din perspectiva relevanţei estetice, dar considerat de autor ca fiind cel mai important, Gide regândeşte cultura hegemonică Occidentală, examinând influenţa civilizatoare pe care homosexualitatea a avut - o în societatea greacă. Corydon devine, pentru Cercul Literar de la Sibiu, un simbol emblematic al poetului şi al poeziei. În 1916, Bacovia spunea „Sunt cel mai trist din acest oraş.” În 1943, Radu Stanca propune un alt registru : „Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.” „La începutul „coborârii sale , Orfeu este un estet rafinat, decadent, un om de lume. E un poet tardiv, un modern din faza agonică a modernităţii. Ştie prea bine că arta sa este un gest inutil, act gratuit, că e mai degrabă speculaţie decât expresie directă. [...] Trecerea sa „dincolo” este cea de la condiţia estetului, la cea a artistului. Poetul trece de la poezia ca gest gratuit, la poezia cultică, de la sterilitatea poetului tardiv, la o fecunditate originară. În primul Orfeu

66 Apud Gabriela GAVRIL, Cercul literar de la Sibiu.De la Manifest la Adio, Europa!, Radu Stanca, I. Negoiţescu, Şt. Aug. Doinaş, Ion D. Sârbu, Fides, 2000, p. 29. 67 I. NEGOIŢESCU, Analize şi sinteze, Ed Albatros, 1976, p. 83


159

întrevăd ceva din figura lui Radu Stanca, aşa cum l-am cunosut la Sibiu , în 1943, în perioada în care clama „Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.”68” Balada Corydon se recomandă, aşa cum observa şi Petru Poantă, drept „manifest existenţial - estetic al „omului cerchist” , imagine extremă a proiectelor sale fantasmatic- deformatoare. (...) Nimic nu putea fi mai şocant în Sibiul anilor 40 , decât această imagine monstruos- estetizantă a fiinţei umane. Ea nu satisface, bineînţeles, toate disponibilităţile afective şi ideologice ale grupării cerchiste dar îi polarizează cel puţin impulsurile estetizante, manierist- dandyste. Altminteri , ca persoane civile, membrii Cercului aparţin onorabilei intelectualităţi burgheze ardeleneşti, extrem de mândră de vitalitatea tradiţiei ei recente. Scriitorii (...) sunt în genere de dreapta: dandysmul lor, când există, nu depăşeşte nostalgia unui anume aristrocratism, nu se manifestă ca revoltă împotriva clasei originare. Ca fenomen social, el are un sens pozitiv- citadin, anti- rural şi anti- provincial. De aceea a şi putut fi confundat cu principiul elementar al autonomiei esteticului. Interesant e că substratul „bizar”, „extravagant” al Cercului l- au intuit chiar opozanţii lui. Sintagma anatemică „esteţii din Ardeal” denunţa, inconştient, nu atât o ideologie literară, cât o metafizică a „creatorului ” însuşi. Contemporanii clasicizanţi simt acţiunea „deformatoare” a cerchiştilor, însă, în lipsa unei educaţii estetice adecvate, o divulgă drept erezie politico- ideologică.”69

Aşa cum observa şi I. Vartic, „în condiţiile socio- politice ale deceniului 5, voinţa manieristă de a şoca se limitează, aproape integral, la programul estetic.”70 Dacă Negoiţescu e cel care se camuflează în pasiunea pentru „ideea” manieristă, Stanca e cel care plăsmuieşteb figura manieristă, archimboldiană a literaturii noastre. „ I. Negoiţescu - observă criticul - aparţine tipologiei omului şi artistului manierist, configurată de Hocke: componenta feminină, artificialul, anti- naturalul, labilitatea nervoasă, individualismul acut, sciziunea interioară, impulsul către deformare, melancolia, egocentrismul, rebeliunea contiună, subiectivismul, erotismul invertit, plăcerea de a se travesti, dandysmul. (...)În esenţă, manierismul are cultul exacerbat al diferenţei. El vrea mereu să producă stupefacţie, atât prin comportamentul social, cât şi prin creaţia sa. Îşi dezvăluie scandalos intimitatea, în aceeaşi măsură în care se travesteşte, căci autenticitatea sa stă în extravaganţă.” „Corydon” pare un elogiu adus artificialităţii. „Trecerea prin burg (...) devine echivalentul unei intrări în scenă. (...)

68 Nicolae BALOTĂ, Caietul albastru, p.105 69 Petru POANTĂ, op. cit., p.31 70 I. VARTIC, în Prefaţă la Straja dragonilor, Biblioteca Apostrof, epilog de Ana Mureşan, Ed. îngrijită şi prefaţată de I. Vartic, 1994, p 6.


160

Monologul joacă rolul oglinzii, în faţa căreia, spunea Baudelaire, dandy-ul e condamnat să trăiască. Este dovada narcisismului, dar şi a neliniştitoarei absenţe a celuilalt, a alterităţii în funcţie de care fiinţa se poate cu adevărat defini.”71 De altfel, formula pe care Baudelaire o propunea dandysmului este adecvată şi apariţiei Cecului în contextul literaturii române : „ultima zvâcnire de eroism în vremuri de decadenţă.” Adriana Babeţi, în studiul său consacrat Dandysmului, atrăgea atenţia asupra semnificaţiei oglinzii şi a dialecticii suprafaţă – profunzime : „... acolo, în oglindă, se consumă unul dintre cele mai neaşteptate paradoxuri. În modernitate, catoptricul e zona dublului sens, aşa cum îl trăieşte Alice, „În ce sens? În ce sens?” (...) Sau cum îl defineşte Valéry, scriind celebra propoziţie : „pielea – suprema profunzime.” Sau cum îl teoretizează Michel Foucault, Jacques Lacan, Gilles Deleuze, Roland Barthes, Julia Kristeva, Jacquees Derrida şi, până la urmă, un întreg program al postmodernităţii, sugerând nu că dincolo de suprafaţă s- ar afla o profunzime, ci că ea, suprafaţa, este profunzime.(...) Dacă acceptăm că Dandysmul este una dintre formele de manifestare a moderintăţii, atunci şi în cadrul său dihotomiile tradiţiei metafizice (aparenţă/ esenţă, unu/ multiplu, suflet/ trup) sunt neutralizate.”72 Ovidiu Cotruş observa : „Poate că însuşi dandysmul nu este decât o formă minoră de decadentism, sau, ca să folosim terminologia baudelairiană, de satanism.” În ceea ce priveşte masca, pentru decadent, aceasta este un semn al excepţiei, o (în analiza lui I. Vartic la Mateiu Caragiale) „mărturie plastică a fiinţei sale posedate de frumos.”(Iar Corydonul lui Radu Stanca poartă toate stigmatele ipostaziate ca ornamentaţie a acestei posesiuni).

„Dandy-ul de la finele secolului 19 până după primul război mondial poate fi interpretat şi ca hieroglifă a modernităţii, în toate ipostazele sale, inclusiv în cea postmodernă, ale cărei principii dandysmul le conţine.”73 Adriana Babeţi vede dandy- ul ca figură anticipatorie a modernităţii târzii, fapt ce confirmă unul dintre paradoxurile modernităţii: hipeinvestirea eului merge mână în mână cu „dezafectarea marilor sisteme de sens”. În noul veac, dandysmul este „hârtia de turnesol, revelatorul subtil al feţelor modernităţii...”. „ Pe de o parte sunt încă vii ecourile decadentismului, cu tot ceea ce adusese acesta, atât ca tendinţă specifică oricărui final de ciclu istoric : degradare a structurilor sociale, morale, crepuscul al uneilumi, agonie a unui sistem, criză generală a valorilor, cât şi ca program estetic de la finele veacului 19 şi începutul secolului 20 : negativitate, cult violent al inovaţiei, spirit rafinat şi „corupt”, devitalizare, exacerbare a formei.

71 Gabriela GAVRIL, op. cit., p.36 72 Adriana BABEŢI, Dandysmul: o istorie, Polirom, 2004, p. 165. 73 Ibidem, p. 176


161

Stilistic se înregistrează pe această filieră, ceva paradoxal : o nostalgie a clasicului.- Un neoclasicism „frenator”, oarecum compensatoriu pentru excesele modernităţii, coexistă într-unul şi acelaşi autor, într- una şi aceeaşi operă, cu forme de o modernitate radicală, devastatoare. Recuparearea mitologiei greco- latine pe toate meridianele „noului stil” poate să surprindă un ochi neavizat.”74 E ceea ce autoarea numeşte „dandysm neoclasic”, înclinaţia pentru un anacronism delicat.

Cultivând cu adevărat o poetică subsumată „phantasiei”, Radu Stanca pare a urmări finalitatea pe care şi- o însuşiseră ca program manieriştii: „E del poeta, il fin, la meraviglia”. Miza fantasticei puneri în scenă din Corydon este surprinderea uimirii, căci, „cei care, fascinaţi, îl privesc, sunt ei, de fapt, cei priviţi.”Fantezia lui Radu Stanca trebuie înteleasă aşa cum intuise şi Doinaş75, în sens baudelairian, drept „ capacitate de a produce irealul.”(„Corydon, în înfăţişarea sa , de un exhibiţionism baroc, construind o pavăză pentru fiinţa sa intimă, atât de greu de definit: om sau floare, sau”numai un turn rătăcit între case.”76”) O cheie a baladei o dă chiar Negoiţescu, referentul implicit al lui Corydon, în fragmentul de proză [Din Jurnalul lui Paul], în care echivalează gratuitatea voluptăţii artei de voluptatea gratuită a iubirii : „ Citesc în Pascal : „ Les riviéres sont des chemins qui marchent et qui portent ou l'on veut aller.” Şi aceasta , din întâmplare, când am terminat lectura lui Corydon, în care Gide dă un impuls puternic elocinţei sale asupra amorului fără nume, prin încrustrări pascaliene.(...) Teza lui Corydon, e cea a moralismului pederastiei. (...) În fiecare dintre ele [amorul hetero sau homo], omul caută farmecul actului gratuit: voluptatea.Această voluptate stă la îndemâna întregii specii, spre bucuria într- adevăr unică şi de esenţă cosmică a fiecărui om, identică aceleia a actului artistic, ce tot din voluptate (s.n.) se întrupează, însă rămâne apanajul unor aleşi, care pot trăi această ipostază.”77 „...nimeni nu va îndrăzni gestul de refuz artei, cea mai „monstruoasă” aberaţie sexuală, lipsită total de obiect şi finalitate, întrupată numai din jocul imagistic, din atingerile ideale.(s.n.)” Şi conchide : „Ce semnificativ trebuie să fie faptul că acest autor e singurul clasic, stăpân al unui perfect echilibru interior, în mijlocul epocii sale decadente.”78 Negoiţescu însuşi îşi surprinde un profil decadentist : „Dacă e adevărat că eram deosebit de sensibil la deformarea (defăimarea) naturii şi la extravaganţă, nu e însă mai puţin adevărat că 74 Ibidem, p. 94 75 Ştefan Aug. DOINAŞ, Lampa lui Diogene, Ed. Eminescu, 1970p. 82 76 Ibidem, p.84 77 I. NEGOIŢESCU,Primăvara elveţiană şi alte proze, Ed. Paralela 45, Ed. îngrijită de Ioam Milea, 1993, p.127 78 Ibidem, p. 128


162

trăiam profund şi sincer tot ceea ce se chema – atât de impropriu – „decadent” şi ceea ce constituia fondul meu autentic.”79 Se declară atras de Picasso, „ale cărui monstruozităţi mă făceau să mă înfiorez de plăcere.”, totul convergând , deci, spre „decadentismul meu cosmopolit.” Dintre cele trei ipostaze ale eului criticului, „ego”, „alter ego” şi „alter nego”, ultima delegându- se ca sinteză simbolică ( negativă) a primelor două.Tot Negoiţescu e cel care a caracterizat poate cel mai plastic spiritul baladesc al lui Radu Stanca: distanţare fină, filtrare estetică, orgie imaginativă, ironie crepusculară.

* Fabuloasa călătorie a lui Faust şi Mefisto în trecut, până în Grecia antică

are drept scop ca Faust să trăiască iubirea absolută, cunoscând- o pe Elena. Euphorion devine, în acest context, întrupare a setei de absolut. Etimologic, „euphorion ” înseamnă „purtătorul de bine”, fiind o creaţie artificială, asemenea homununcului creat de Wagner, demonstrându-şi imposibilitatea ontologică, efemeritatea. Dacă acest Euphorion goethean80, însumând „spiritul grecesc, apolinic şi fausticul modern al europeanului, adică dinamismul, avântul nesăbuit” e „mânat spre dezastru”, sortit pieirii, deoarece preponderent se dovedeşte caracterul tumultuos, iraţional modern, idealul cerchiştilor vizează „acel Euphorion iniţial al lui Goethe, în care s- au armonizat ordinea, măsura, regula grecească şi fausticul – romanticul germanic.” Nicolae Balotă oferă, deloc în contradicţie cu viziunea lui Negoiţescu, o altă interpretare a lui Euphorion : „... cu totul altfel decât în viziunea mai veche a Cercului literar, Euphorion era pentru mine un simbol al morţii şi transfigurării artei şi a artistului.”81 „Faust, construcţie poetică finală a unui eon poetic, cuprinde un „cântec” asupra destinului, morţii şi transfigurării lui Euphorion.(...) Euphorion e întrupare a Geniului, apariţie efemeră căutând să evadeze dintr- o lume profană în cea sacră a originilor şi destinului său.” Consemnat al tainei, „ el întrupează taina naşterii Poeziei.” „Faun neanimalic, el e o figură ambiguă : elementar naturală şi în acelaşi timp pur spirituală, unind mediatul cu imediatul.” „Poeţii sunt priviţi, în spaţiul romantic, după chipul şi asemănarea misticilor medievali, drept fiinţe ce îşi ies , neîncetat, din „fire”.Mitic, Euphorion e un fiu al 79 Nu întâmplător, Negoiţescu ţine să explice: „Ceea ce pare teatralitate celor dimprejurul meu, e singurul fel adevărat în care pot trăi.”(Un roman epistolar, p. 70) 80 În Însemnările unui cosmopolit, Negoiţescu reamintea identificarea goetheana a lui Byron cu imaginea tragică a lui Euphorion: „Goethe s- a entuziasmat de figura lui Byron, al cărui destin l- a imortalizat , ca simbol, în tragica apariţie a lui Euphorion.” 81 Nicolae BALOTĂ, Euphorion, Eseuri, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Cartea românească, Bucureşti,1999 ,p. 94.


163

Focului. Poezia se naşte, într- un sens, din poezie; arta se naşte din descompunerea artei.”82

Proiectul euphorionic al cerchiştilor pare a descinde, în perfectă coerenţă din noul stil al secolului, stilul filosofic, cel care ţinteşte spre sinteză, de care vorbea Radu Stanca. Revelaţia euphorionistă a sintezei vine din revelaţia imperativului schillerian al artei, al frumosului cu finalitate morală. „Unei creaţii, ca să fie într- adevăr o mare creaţie, nu- i ajunge doar valoarea estetică, din ea trebuie să se reverse o reală bogăţie axiologică.”83 „Euphorionismul e poate ultima soluţie de europenism. Existenţialismul e o copilărie, un ţipăt isteric, o agonie...Naturalismul răsăritean: o agonie a romantismului, ca şi existenţialismul. (...) Nu vom mai fi coada unui ism occidental, ceea ce au făcut românii mereu în suta lor şi jumătate de ani de „civilizaţie”.(...) După cum spune Spengler, civilizaţia urmează unei culturi. Rolul nostru este de a face să urmeze civilizaţiei de „împrumut ” a românilor, o cultură euphorionistă.”84 Şi, în altă parte : „Toate decăderile romantice contemporane, semne ale crizei şi dezastrului, cum naturalismul şi suprarealismul etc. sunt consecinţele acelei rupturi din Euphorion. Noi propunem restaurarea goetheană. Poezia Cercului e pe această linie. Iar delimitările noastre între genuri şi între valori au acest sens.”85 Prin ţelul asumării celor două modele simbolice ale spiritului european(apolinicul şi fausticul), cerchiştii vădesc” conştiinţa fecundă a descendenţei culturale, a cărei finalitate este ambiţia sintezei, sinteză fundamentată într- un mit livresc, acela al goetheanului Euphorion”86 disociindu- se tacit de teoria lovinesciană a sincronismului, „dovedind o abordare circumspectă a spiritului veacului”, depăşindu-l, de altfel, dintr- o perspectivă mai înaltă, aceea a „nostalgiei arhetipului cultural”. „ Negoiţescu nu propune de fapt restaurarea unui clasicism doctrinar, ci nişte modele modele „clasicizante”, care au ca numitor comun europenitatea, respectiv universalitatea, dobândită prin amploarea axiologică.”- observă Petru Poantă. „Euphorionismul este utopia culturală a Cercului literar, dar una retroactivă, recuperatoare. Criticul vizează marile goluri din cultura română (goticul, clasicismul şi barocul), „restaurarea goetheană” însemnând recursul la un model clasic, la o tradiţie literară europeană.”87 „...E o

82 Ibidem, p.305. 83 Vd. art. Perspective, din Revista Cercului literar, an I, nr. 1, Ianuarie, 1945, p.4. 84 I. NEGOIŢESCU, Radu STANCA, Un roman epistolar, Ed. Albatros, 1978, p 46. 85 Ibidem, p.41. 86 Petru POANTĂ, op. cit., p. 84 87 Ibidem, p.89 “La un asemenea nivel al „afilierii generice”, prioritatea o deţine atitudinea creatoare, dar una care nu mizează pe originalitatea naturală, ci pe scenariul devierilor paradigmatice (pe reprezentările „teatrale ” cu metamorfozele şi dedublările lor aferente)”


164

acţiune de recuperare şi implantare în literatura română a unor constante esenţiale, o acţiune de reordonare şi europenizare a ei.(...) Euphorionismul înseamnă o întoarcere la mari valori ce au primit o clasicitate absolută, deci la un spirit al europenismului care funcţiona ca normă estetică, morală, ontologică. Euphorionismul reprezenta , deci, o cale de acces deocamdată potenţială, către ethosul occidental...”88

Pe lângă baladă, ca întruchipare a euphorionismului, teatrul era formula prin care se putea actualiza, plenar şi semnificativ, proiectul cerchiştilor, tocmai datorită complexităţii axiologice ce decurge din statutul acestuia de „artă totală”. Conceptul resuscitat era tragicul, nu numai ca „ o categorie estetic- existenţială prin care creaţia unui popor devine într- adevăr majoră”89, ci ca semn al unei mutaţii a valorilor estetice, generată de o epocă devenită tragică. Dacă drama privea individualul, tragedia reflectă totalul. „în dramă eroul plânge”, „în tragedie eroul deplânge”90. Iată de ce, problema tragicului se revelează a fi „ o problemă de timp, nu de formă”.91 Ideea tragicului îşi avea sursele în estetica lui Schiller şi în general în „idealismul utopic ” al Sturm-und-Drang – ului. În corespondenţa dintre cei doi prieteni, care reactivau, peste timp, prietenia goethe- Schiller, Negoiţescu era convins că tragediile lui Radu Stanca urmau să compenseze fericit un deficit al culturii româneşti, absenţa unui clasicism. „Îmbrăţişând cauza umanităţii, eroul tragic se eliberează prin moarte de tragedia lui, având conştiinţa precisă a acestei eliberări. Moartea lui este, de fapt, un act de vitalitate, căci ideea de om iese întotdeauna victorioasă în lupta tragică”92 Pentru Cercul Literar de la Sibiu, rememorează Doinaş 93, „problematica tragicului a constituit, poate, obiectul teoretic cel mai îndelung dezbătut: (...) noi vedeam în tragic o dimensiune fundamentală a vieţii şi artei.” Doinaş însuşi s- a arătat preocupat de esenţa tragicului, în lucrarea Tragic şi demonic din 1948, lucrare ce ar fi constituit teza de licenţă în Filosofia culturii la Lucian Blaga, „dacă disciplina şi profesorul n- ar fi dispărut în 1948.”: „... excursul meu de- a lungul istoriei tragediei – care trebuia să dovedească justeţea ideii personale, că evoluţia genului are loc prin treptata reducere a tragicului şi prin neîncetata potenţare a

88 Ion VARTIC, Trei schiţe de portret, în Prefaţa la I. NEGOIŢESCU, Straja dragonilor,Biblioteca Apostrof, epilog de Ana Mureşan, Ed. îngrijită şi prefaţată de I. Vartic, 1994I. Negoiţescu, Straja dragonilor, , p.14. 89 Petru POANTĂ, op. cit., p.128 90 Radu STANCA, op. cit. 178 91 Ibidem, p. 175 92 Radu STANCA, „Tragedia şi modalitatea ei scenică în perspectiva actualităţii”, în op. cit., p. 181. 93 Şt. Aug. DOINAŞ, „Tragic şi demonic”, în Lectura poeziei, 1980, p123.


165

demonicului, că dacă lumea antică e un univers al tragicului în care se manifestă forţe demonice, lumea noastră, în schimb, e un univers străbătut de demonii cu caracter tragic, - s- a oprit înainte de Sofocle.” Pentru Doinaş, „tragicul nu se poate înţelege în afară de problematica destinului”, iar „destinul trebuie înţeles ca ceva care se opune necesităţii cauzale, deci în sensul unui concept care contrazice conceptul de lege”. „...Desigur că impresia de tragic se află complet anihilată într-un cosmos monist şi mecanic în care se exprimă o fatalitate oarbă, într-un cosmos în care nimicirea eroului ar fi ori accident, (...) ori lege absolut necesară.(...) Pentru ca tragicul să existe, lumea trebuie să cunoască libertatea”

Retrospectiv, în 1995, Ştefan Aug. Doinaş puncta sintezele culturale vizate de cerchişti: „Patru au fost sintezele pe care am năzuit să le realizăm. În primul rând, o simbioză clarificatoare între o primă direcţie critică- conţinută prin raportare la Junimea maioresciană, şi o altă direcţie creatoare, inspirată din cenaclul „Sburătorului ” lovinescian.În al doilea rând, similitudinea demersurilor tradiţionale şi moderne din istoria culturii noastre, înţelese ca unic şi fertil metabolism al spiritualităţii româneşti în plină afirmare de sine (...). În al treilea rând, am încercat să fim universali, rămânând în mod necesar fideli geniului nostru naţional, convinşi că orice dechidere spre lume trebuie pusă în valoare printr- un ethos propriu.(...)În fine, ne- am străduit să stabilim un raport de o inegalabilă frumuseţe : acela al echivalenţei între om şi creator, de echilibru între etic şi artistic.”94

„Ca simbol bogat şi cerchist”, notează Balotă, preluând sintagma lui Negoiţescu, „Euphorion reprezenta o exacerbare a facultăţilor creatoare, un mod paroxistic de a exercita creativitatea în condiţiile exterioare cele mai vitrege ale interzicerii ei. Pentru Negoiţescu, perioada aceea a lecturilor filosofice, perioadă în care îi scria lui Radu Stanca, în legătură cu Euphorion : „ eu numai pentru el mă pregătesc”, nu era una de revoltă avangardistă. Dimpotrivă, Euphorion nu se pregătea să fie o nouă avangardă. De la începuturile sale, compunând Povestea tristă a lui Ramon Ocg, tânărul Negoiţescu practicase , fără să ştie, un fel de suprarealism. (...) Pentru Negoiţescu, Euphorion era de cea mai pură esenţă clasică. Visul său euphorionic viza fundamentarea clasicismului românesc. Formulele prin care- l circumscrie ca „restaurare goetheană”, „realism clasic”, „realism ideal” şi altele se înscriu într-un program năzuind spre o „clasicitate absolută”. (... ) Ca şi goetheanul Euphorion, fiul lui Faust şi al Elenei, născut din conjuncţia spiritului antic cu cel modern, şi acest Euphorion purta însine destinul înălţării, al zborului în preaînalt şi al prăbuşirii înainte de împlinire. Era ceva utopic, icarian în idealul acesta, menit să se 94 Şt. Aug. DOINAŞ, în „Secolul 21”, Publicaţie periodică de sinteză, nr. 1-6, 2003, p.162


166

destrame”. Euphorion, conchide Balotă, a fost „copilul florilor noastre onirice” care „ se hrănea din proiecţia noastră în absolut.” „ Nu, nu s-a născut acel Euphorion comun. Sau dacă s-a născut, a murit tânăr, o dată cu tinereţea noastră. Ceea ce germinase deja în fiecare din noi, dar avea să dea rod şi mai ales să iasă la iveală mult mai târziu, erau lucrările noastre individuale, ce depăşeau simbolul care străjuise cândva, într-un timp revolut, geneza lor.”95

* Corydoni în aparenţă, Euphorioni în esenţă … În încercarea de a proiecta o estetică abisală, Gustav René Hocke

distingea, între arhetipurile spiritului european polaritatea dată de sublimarea clasică, pe de o parte, şi dezvăluirea manieristă, pe de altă parte, de formă dar şi de reversul ei în negativ, deformarea. Într-un mod subtil, Cercul de la Sibiu pare a se inscrie pe coordonatele acestei duble miscari, dar intr-un raport răsturnat al aparenţei şi al esenţei : ostentaţie, dandysm, meraviglia, dionisiac, coridonism, la suprafaţă, - sinteză, clasicism, echilibru, appolinic, euphorionism, în adâncime. S- a observat, în mişcarea de coagulare a cercului, o translaţie de la atitudinea ideologică a Manifestului, la programul utopic al euphorionismului ulterior, de la „ Dacă însă pe aceasta [valoarea estetică ] n-o cuprinde , ea e nulă ca operă de artă” la „..unei creaţii, ca să fie într-adevăr o mare creaţie, nu-i ajunge doar valoarea estetică, din ea trebuie să se reverse o reală bogăţie axiologică”.

„Faţă de Manifest, euphorionismul constituie o schimbare semnificativă de accent: (...). Programul clasicist preconizat ar trebui să repudieze subiectivul, or acesta din urmă poate fi totuşi regăsit în euphorionism. Căci în ecuaţia euphorionistă aflăm întotdeauna modelul (măsura clasică) şi deformarea lui în subiectiv (fausticul, romanticul german), aşadar, nu un nou clasicism, ci un manierism, unul al clasicismului”96 N. Balotă, atestă şi el existenţa unei astfel de mutaţii în definirea cerchiştilor: „Dacă în Manifestul Cercului literar de la Sibiu din 1943, Negoiţescu pleda pentru disocierea tranşantă dintre valori şi, în special, pentru disocierea valorii estetice de celelalte valori, denunţând confuzia dintre ideea estetică, cea etică, cea etnică, promovând primatul esteticului, ceva mai târziu, în ceea ce am numit deceniul euphorionic (1946- 1955), ideea pe care o împărtăşam cu toţii, pe care Nego o repeta deseori, era aceea că viziunea noastră estetică trebuie să fie o viziune morală. Contradicţiile între Negoiţescu din Manifesctul Cercului literar şi cel euphorionic, sau dintre 95 Nicolae BALOTĂ, op. cit., p. 38 96 Ion VARTIC, în op.cit., p.15


167

acesta şi cel de mai târziu considerat un paladin al esteticului pur? Da şi nu. Contradicţiile nu lipsesc în devenirea noastră. (...) Dar, referitor la contradicţia dintre disocierea necesară a valorii estetice de celelalte valori şi conjugarea ei nu mai puţin necesară cu valoarea morală, trebuie să remarc că acea disociere- pusă de cerchişti sub semnul tutelar al lui Maiorescu, s- a produs în faţa confuziei dintre planurile politice şi cele culturale. Confuzia fusese evidentă în exaltarea etnicului, a naţionalismului din epoca războiului, şi urma să fie cu atât mai vădită în subordonarea până la subjugare a culturii de către politicul monstruos hipertrofiat din epoca comunistă.”97

De la Corydon, „manifestul existenţial estetic al „omului cerchist”, imagine extremă a proiectelor sale fantasmatic- deformatoare”98, la Euphorion, imagine utopică a sintezei spiritului european, scindat între măsura apolinic- grecească şi exaltarea romantic- faustică, mişcarea e iluzorie; ea nu presupune saltul pe care îl ipostaziază geometric spirala, ci coexistenţa, regăsibilă în imaginea geometrică a cercului. Definit din perspectiva celor două imagini tutelare (Corydon şi Euphorion), Cercul ni se revelează ca un Ianus Bifrons. „Dincolo de Appolon sau Dionysos, sau Orfeu, - spirite tutelare ale poeziei – lirica modernă este voinţă de obscuritate şi voinţă de revelare”- observa N. Balotă. Pentru noua paradigmă, implică şi explică autorul, figura tutelară ar trebui să fie Hermes – „mesager al zeilor, protector al explorărilor, cel care deţine cheile, care închide sau deschide, dublul crepuscul al serii şi al dimineţii; este interpretul ordinelor „de sus”, zeu teopomp al cuvântului şi elocinţei, dar şi herald al infernului, zeu psihopomp conducând sufleteşle sau readucându- le din cele „de jos”.”99

Drd. Florentina Răcătăianu Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere

Claborator, Institutul Român de Studii Transdisciplinare şi Cercetări în domeniul Ştiinţei Universale, Hyperion, Cluj-Napoca

97 Nicolae BALOTĂ, op.cit, p. 38. 98 Petru POANTĂ, op. cit., p.29 99 Nicolae BALOTĂ, op. cit., p58


168

BIBLIOGRAFIE 1. BABEŢI , Adriana, Dandysmul: o istorie, Polirom, Iaşi, 2004, 432 p. 2. BALOTĂ, Nicolae, Caietul albastru, Timp mort 1954- 1955, Remember,

1991- 1998, Ed. Universal Dalsi, 2000 3. BALOTĂ, Nicolae, Euphorion, Eseuri, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed.

Cartea românească, Bucureşti,1999, 699 p. 4. BALOTĂ, Nicolae, Labirint, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970, 430 p. 5. CORDOŞ, Sanda, Literatura între revoluţie şi reacţiune. Problema crizei în

literatura română şi rusă a secolului al XX- lea, Ed. a II- aadăugită, Biblioteca Apostrof, Cluj, 2002, 284 p.

6. CROHMĂLNICEANU, Ovid S., HEITMANN, Klaus, Cercul Literar de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane, Universalia, Bucureşti, 2000, 431 p.

7. DOINAŞ, Şt. Aug., Lampa lui Diogene, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970, 367 p.

8. DOINAŞ, Şt. Aug., Lectura poeziei: urmată de Tragic şi demonic, Cartea Românească, Bucureşti, 1980, 501 p.

9. DOINAŞ, Şt. Aug., Orfeu şi tentaţiile realului, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, 285p.

10. GAVRIL, Gabriela, Cercul literar de la Sibiu.De la Manifest la Adio, Europa!, Radu Stanca, I. Negoiţescu, Şt. Aug. Doinaş, Ion D. Sârbu, Fides, 2001, 256 p.

11. HOCKE, Gustave René, Manierismul în literatură, Alchimie a limbii şi artă combinatorie esoterică; Contribuţii la literatura comparată europeană, în rom. de Herta Spuhn, prefaţă de N. Balotă, Ed. Univers, 1977

12. MANOLESCU, Nicolae, Despre poezie, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1987, 248 p.

13. MANOLESCU, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, 140 p.

14. NEGOIŢESCU, I., Alte însemnări critice, Cartea Românească, Bucureşti, 1980, 224 p.

15. NEGOIŢESCU, I., Analize şi sinteze, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976, 314 p. 16. 18. NEGOIŢESCU, I., Despre E. Lovinescu, Colecţia „Cercul Literar de la

Sibiu”, ediţie îngrijită şi note de Dan Damaschin, Ed. Paralela 45, 1999, 127 p. 17. 19. NEGOIŢESCU, I., Din însemnările unui cosmopolit, Ed. îngrijită de D.

Damaschin, Colecţia „Cercul Literar de la Sibiu”, Ed. Paralela 45, 1999 18. 20. NEGOIŢESCU, I., Istoria literaturii române, Ed. a II-a, Dacia, Cluj,

Vol. I, 450 p. 19. NEGOIŢESCU, I., Ora oglinzilor: pagini de jurnal, memorialistică, epistolar

şi alte texte cu caracter confesiv, Dacia, Cluj, 1997, 196 p. 20. NEGOIŢESCU, I., Primăvara elveţiană şi alte proze, ed. îngrijită de Ioan

Milea, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999, 134 p. 21. NEGOIŢESCU, I., Straja dragonilor, epilog de Ana Mureşan, Ed. îngrijită şi

prefaţă de I. Vartic, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, 224 p.


169

22. NEGOIŢESCU, I.,STANCA, Radu, Un roman epistolar, Ed. Albatros, 1978 23. REGMAN, Cornel, Dinspre „Cercul literar” spre „Optzecişti”, Cartea

Românească, Bucureşti, 1997, 303 p. 24. Revista Cercului Literar, Restituire integrală a publicaţiei, Ed. îngrijită de D.

Damaschin, prefaţă de Petru Poantă, Dacia, Cluj, 2002 25. Secolul 21, Publicaţie periodică de sinteză, nr. 1-6, 2003, editată de Uniunea

scriitorilor din România şi Fundaţia Culturală Secolul 21 26. SPIRIDON Monica, Melancolia descendenţei : o perspectivă fenomenologică

asupra memoriei genetice a literaturii, Ed. a II- a, Polirom, Iaşi, 2000, 264 p. 27. STANCA, Radu, Aquarium. Eseuri programatice, Selecţia textelor şi cuvânt

înainte de I. Vartic, ed. îngrijită de Marta Petreu, Biblioteca Apostrof, Cluj, 2000

28. STANCA, Radu, Versuri, Îngrijirea ediţiei, prefaţă, note şi comentarii de Monica Lazăr, Dacia, Cluj, 1980

29. VARTIC, I., Radu Stanca. Poezie şi teatru, Ed. Albatros, Colecţia „Contemporanul nostru”, 1978, 198 p.


170

Oamenii, fiecare în parte, trebuie să vegheze singuri, în mod continuu. Să-şi descopere frica şi credinţa. Oamenii sunt învăţătorii unii altora, iar de aceea devenirea impersonală este o virtute ce se trage din aceea că fiecare om are să înveţe pe celălalt. Cât de repede vom învăţa asemenea lecţii, tot atât de repede vom fi liberi. Suferinţa nu este necesară dezvoltării; ea rezultă din valoarea legii etice şi morale aplicate. Dar fără suferinţă oamenii nu s-ar trezi din „somnul colectiv al sufletelor lor“. Ulm Spineanu


171

ABUZURI COMISE ASUPRA FEMEILOR ÎN GULAGUL ROMÂNESC

Lumea e periculoasă nu din cauza acelora care fac răul pe pământ,

ci din cauza acelora care văd răul produs şi nu fac nimic pentru a-l stopa. Einstein

Voi încerca în continuare enumerarea/descrierea principalelor abuzuri

săvârşite asupra deţinutelor politice în penitenciarele din România. Majoritatea acestor practici utilizate de organele de represiune comuniste: bătaia, insulta, foamea, frigul, munca grea etc. sunt comune atât bărbaţilor, cât şi femeilor care au traversat infernul concentraţionar românesc. Un loc aparte îl ocupă traumele specifice, abuzurile de gen: cele împotriva maternităţii şi cele sexuale – direct raportabile la condiţia femeii în Gulagul românesc.

I. Bătaia şi insulta

Bătaia şi insulta au reprezentat dintotdeauna cele mai primitive forme de agresiune. În infernul concentraţionar din România, bătăile surveneau cu regularitate în faza anchetei, când persoanele arestate preventiv erau silite prin forţa să depună mărturii care să le confirme apartenenţa la categoria “duşmanilor poporului”. Interogate şi torturate (aceste două acţiuni nu pot fi imaginate separat), femeile acuzate trebuiau, într-un final, să subscrie la propria condamnare. O anchetă-tip se desfăşura în felul următor: deţinuta era scoasă din celulă, i se fixau pe ochi ochelarii negri care împiedicau orice vizibilitate şi astfel era condusă pe coridoarele închisorii către biroul anchetatorilor. Aici urmau ore întregi de hărţuire, joaca “de-a şoarecele şi pisica”, alternanţa anchetatorilor brutali cu cei, în aparenţă, blânzi, fals-serafici, care doreau să te convingă spre „binele” tău.

Profilul anchetatorilor îi demască drept birocraţi indiferenţi, care râvnesc să obţină prin orice mijloace răspunsuri incriminatoare. Cel interogat îşi pierde în faţa acestor judecători neînduplecaţi, dimensiunea umană, el rămâne, “un caz” adică “o listă de întrebări care trebuie puse şi de răspunsuri care trebuie obţinute”. (Madeleine Cancicov, Le cachot de marionettes, p. 84.)

Anchetatorul Siminei Mezincescu corespunde acestui profil psihologic al anchetatorului-birocrat sau inchizitor. El a încercat în finalul anchetei să o constrângă pe Simina Mezincescu să semneze o declaraţie autoincriminantă pentru a putea fi încadrată juridic cu o pedeapsă mult mai mare. Iată cum relatează această femeie condamnată în procesul intelectualilor, procedurile „convingătoare” utilizate asupra ei: „Cuprins de


172

furie m-a luat şi m-a dat cu capul de pereţi pînă a căzut tencuiala şi s-au văzut cărămizile”. (Stelian Tănase, Anatomia mistificării, p. 275.)

Mărturiile Elisabetei Rizea din Nucşoara – cea care a fost omul de legătură al grupului “Haiducii Muscelului” din zona Făgăraşului – denunţă abuzurile săvârşite asupra ei la interogatorii, unde a fost agăţată cu coada împletită de un cârlig din tavan, până i-a fost smuls părul de pe cap: “Mi l-au smuls, doamnă şi cică să tac. Da poţi să taci, doamnă? Nu pot, nu pot! Îmi vine să zbier ca o vacă, prin cîte am trecut… (plînge)”. (Irina Nicolau şi Theodor Niţu, Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, p. 86.) În urma bătăilor primite în cursul anchetelor Securităţii, Elisabeta Rizea nu mai putea să primească nici măcar ajutorul medical strict necesar, deoarece întreg corpul îi era tumefiat: “pe unde băgai seringa ieşea sînge”. (Ibidem, p. 58.)

O altă deţinută descrie cu exactitate întregul ritual violent al anchetelor. Scenariul bătăilor era instrumentat de agenţii Securităţii în scop persuasiv şi devenise o procedură curentă, pe care au resimţit-o deţinutele din toate centrele de anchetă: “În anchetă am avut parte de bătăi groaznice, bătăi înfiorătoare, m-au bătut rău de tot. Odată apare un bărbat voinic care m-a făcut bandită şi m-a luat la bătăi. M-au spânzurat, m-au legat de mâini şi de picioare cu un cablu şi mi-au băgat o bâtă între genunchi şi mâini. Mă băteau la tălpi, m-am trezit pe jos plină de sânge, aveam o hemoragie mare de tot, aveam 41 temperatură”. (Andrea Dobeş, Mărturii despre drama femeii române în perioada 1950-1964, p. 218.)

Adriana Georgescu a avut parte de bătăi inumane – dată cu capul de pereţi şi biciuită cu o mânecă umplută cu nisip – înaintea procesului, pentru a fi convinsă să depună mărturie împotriva partidelor istorice şi a cabinetului Rădescu. Ca o consecinţă a loviturilor îndurate cu scop persuasiv în pivinţele Securităţii, la proces, Adriana Georgescu are viziunea unei inevitabile dedublări posttraumatice: “Am impresia că mă văd din exterior, asistând la scenă. Nu eu ajung în faţa mesei tribunalului, nu eu deschid gura ca să-mi arăt dinţii care se clatină, se mişcă; nu eu apuc mâna preşedintelui ca să-l fac să-mi pipăie craniul plin de cucuie, nu eu îmi trag liniştită mâneca rochiei ca să-i arăt râia şi braţul tumefiat şi vânăt. Sunt eu, nu sunt? Sinceră să fiu, nu mai ştiu”. (Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul, p. 130-131.)

Anchetatorii încearcă să o persuadeze pe Lena Constante prin diverse procedee aparţinând aceluiaşi registru al violenţei fizice: biciuire, smulgerea unor şuviţe din păr etc.

Există, însă, şi foste deţinute politice care nu au stat sub incidenţa violenţei fizice. Conform mărturiilor Lucreţiei Jurj, femeile nu au fost bătute în închisoare, poate doar lovite accidental. Este adevărat că violenţa fără precedent a anchetelor s-a diminuat treptat după judecarea şi condamnarea femeilor acuzate, care deveniseră acum un caz “clasat” pentru regim. Or, gândirea instrumentală a opresorilor comunişti era prin excelenţă pragmatică,


173

fundamentată pe parametrii eficienţei. Aşa că bătaia a fost înlocuită cu alte forme de depersonalizare: foamea, frigul sau abuzurile sexuale.

Insultele au fost cealaltă constantă care le-a însoţit pe femei începând de la arestare şi anchetă, şi continuând pe tot parcursul detenţiei. La Securitatea din Oradea gardienii, care o scot la apel pe Lucreţia Jurj, i se adresează în următorii termeni: “Hai, mişcă bandită! Hai, du-te… scroafă!”. (Cornel Jurju şi Cosmin Budeancă, “Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Munţii Apuseni (1948-1958), p. 183.)

Dintre apelativele folosite pentru insultarea deţinutelor amintim: “târfă”, “curvă”, “căţea”, “scorpie”, “bandită”, “scursoare”, “broască râioasă”. Maiorul Maromet, comandantul închisorii de la Jilava le categoriseşte pe deţinutele aflate în subordinea sa: “borfaşe”, “criminale”, “pleava societăţii”, iar unul dintre doctorii spitalului unde era internată Elisabeta Rizea “glumeşte” spunându-i: “iapă împiedecată” datorită bolii de picioare căpătată în detenţie.

Bătaia şi insulta au fost utilizate cu scopul înjosirii individului, al depersonalizării şi al persuadării acestuia, încercându-se transformarea lui într-un “robot”, o marionetă care să funcţioneze la ordinele regimului. Destrămarea interioară, axiologică ar fi dizlocat astfel un teren “viran” propice manipulării şi creării omului nou, efect pe care mizau membrii aparatului de represiune: “Rochia mea e murdară şi ruptă. Aş vrea să râd dar, şi în interiorul meu, mă simt murdară şi ruptă”. (Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul, p. 129.)

II. Foamea, frigul şi munca grea Aceste trei elemente au contribuit decisiv la desfigurarea fizico-psihică a

femeilor încarcerate. Regimul alimentar inconsistent era compus în general din pâine (adesea,

mucegăită), arpacaş plin de gâze, mămăligă, supe străvezii în care cu greu puteai “pescui” o bucată de zarzavat, fasole râncedă ş.a. De multe ori deţinutele erau “servite” cu mâncare alterată, de care nici animalele din curtea închisorii nu s-ar fi atins: “Odată mâncarea mirosea atât de rău, încât paznica ce supraveghea împărţirea se legase cu batista la nas… Altădată ni s-au dat celebrele “jumări” cât palma, în care mişunau viermi… ”. (Micaela Ghiţescu, Am făcut parte din “lotul francez”…, p. 40.)

Absenţa unui regim alimentar echilibrat a condus la numeroase boli specifice: gastrită, ulcer, scorbut, pelagră şi alte forme grave de avitaminoză. La venirea primăverii deţinutele din închisoarea Văcăreşti culegeau firele de iarbă din curte în timpul plimbării zilnice şi le presărau în ciorba de la prânz pentru a suplini lipsa legumelor proaspete. Efectul cel mai profund îl constituie permanenta stare de foame indusă deţinutelor, foame care conducea treptat la dezumanizare, precum în cazul unei văduve de general care fură pâinea de pe patul Lenei Constante, în timpul unei pane de curent.


174

Dezumanizarea prin înfometare este confirmată şi de Dorina Potârcă, care povesteşte cum, primind pachet de acasă, a servit-o pe o colegă de celulă cu ouă fierte: “Am rămas încremenită. A băgat tot oul întreg în gură şi l-a mâncat cu coajă cu tot”. (s.m., Dorina Potârcă, Lotul soţiilor de demnitari (fragmente), p. 76.) Dorinţa autoarei de a reliefa aspectul original (de sinistru) al situaţiei conduce la o expresie tautologică de antologie: “tot oul întreg”.

Autosugestionarea nu le asigura femeilor încarcerate întotdeauna rezistenţa psihologică. Senzaţia de foame, amăgită prin diverse modalităţi, revenea în forţă, frustrant de reală şi de necontrolat: „Doar foamea n-o putem potoli, ne chinuieşte crunt şi fără răgaz; foamea şi dorul; dar spre ruşinea mea, parcă foamea primează. Îmi închipuiam pe atunci că foamea nu se poate uita niciodată; acum, după mai mult de trei decenii, îmi dau seama că aveam dreptate, foamea, în primul rând, apoi umilinţa nu se pot uita” (Dina Balş, Drumuri pustiite, p. 74.)

O practică care se regăseşte în toată memorialistica de detenţie este furtul de produse alimentare din stocurile închisorii de către personalul angajat. Gardience, miliţieni, bucătari nu se sfiau să fure slănina din supă sau cel mai adesea să micşoreze porţia zilnică a deţinutelor. Directoarele de închisori rămân cunoscute drept cele mai eficiente „hoaţe” de alimente: prin rotaţie trimiteau la carceră – unde raţia zilnică era redusă drastic – toată populaţia închisorii pentru contravenţii „inventate”, cu scopul de a-şi însuşi o parte din hrana lor. În câteva luni „economiile” realizate pe spatele deţinutelor se ridicau la sume fabuloase. Bucătăresele alese dintre deţinute trebuiau să admită furtul “slăninii din supă”, în caz contrar îşi pierdeau privilegiile. Un alt abuz, mai rar ce-i drept, consta în “taxarea” pachetelor primite de către deţinute de la rude. În alte cazuri, deţinutelor li se dădea mâncare sărată, iar apoi erau lipsite complet de apă.

În condiţiile muncilor grele de la Canal, porţia de mâncare, chiar mărită, nu le furniza deţinutelor energia necesară subzistenţei. De fapt munca istovitoare te priva de orice fel de satisfacţii (spirituale, alimentare, financiare). La propriu, Canalul a fost “mormântul burgheziei”, aşa cum o atestă şi Maria Arsenescu-Buduluca, care făcea parte dintr-un detaşament de muncă forţată de aici: “Am împins roabe de fier, încărcate până la refuz, pe distanţe apreciabile. Am fost trimisă şi la Valea Carasului, unde am cules bumbac. Era greu, mâinile îmi sângerau, dar totul mi s-a părut minunat faţă de ceea ce avea să urmeze, închisoarea Târgşor”. (Maria Arsenescu-Buduluca, Sunt soţia “teroristului” Gheorghe Arsenescu, p. 53.)

Frigul era insuportabil la Miercurea-Ciuc sau la Târgşor, aşa încât aceeaşi Maria Arsenescu ajunge să o invidieze pe doamna Răşcanu care “îşi dădea sufletul în chinuri spasmodice”. (Ibidem, p. 54.)


175

III. Igiena corporală Depersonalizarea impusă de regim a îmbrăcat diverse forme, unele vizând

şi sfera curăţeniei corporale. În acest sens regimul a “patentat” tortúri originale: interzicerea lenjeriei intime, a obiectelor personale sau limitarea accesului la apă de spălat. Se ştie că hârtia igienică era un obiect prohibit în închisorile comuniste, socotită drept un “lux capitalist”. După ce îşi făceau nevoile, toate la unica tinetă din celulă, deţinutele se puteau spăla cu apa conţinută într-o sticluţă, iar la sfârşit întrebuinţau “logica”. Această “logică” era o bucată de cârpă, provenită dintr-o haină ruptă. Fiecare deţinută avea “logica” ei, fireşte, dar nu se ştie de ce se numea aşa. Tineta era izolată cu o pătură pusă drept paravan. Iarna, apa din lighean îngheţa şi, probabil, multe femei nu aveau curajul să se spele după ce întrebuinţau tineta.

Pentru a face faţă necesităţilor cotidiene, femeile şi-au confecţionat rudimente de lenjerie intimă, ca acelea descrise de Annie Samuelli: “Astfel, o fâşie îngustă de prosop cusută în partea de sus forma un fel de centură ce susţinea chiloţii. La deschiderea din faţă era o butonieră. Aceasta se închidea cu un nasture pe partea opusă. Era sistemul cel mai sigur, în pofida jenei produse de stomacurile care se umflau şi dilatau după fiecare masă”. (Annie Samuelli, Gratiile despărţitoare, p. 184.)

În urma împrejurării tragi-comice a pierderii şi regăsirii chiloţilor în timpul unui marş, miliţianul, care le supraveghea îi cere lui Annie Samuelli să depună obiectul ascuns în buzunar:

“ – Domnule… erau chiloţii mei. Hohotele de râs ale fetelor l-au înfuriat. – Scoate-i afară, arată-i. Am întins cu promptitudine obiectul ofensator. La prima vedere nici nu

puteau fi recunoscuţi ca fiind chiloţi”. (Ibidem, p. 190) Rareori femeile au avut curajul de a protesta faţă de abuzurile de acest

gen, asemeni Elisabetei Rizea: “Domnule, doamna şefă de cameră, zic, are patu cum îl vedeţi că e, săpunu cari ni să dă să ne spălăm corpu spălăm cu el pă jos, că ne pune ea, da noi sîntem femei şi trebuie să ne spălăm. I-am dat drumu, aşa, fără ruşine”. (Nicolau Irina, Theodor Niţu, Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, p. 98.)

Nu lipsurile de după cel de-al doilea război mondial au determinat economisirea săpunului şi a apei, ci tendinţa sadică de umilire a “duşmanilor poporului”, reduşi de gândirea propagandistică la clişeul: ei nu sunt oameni. Cu toate că existau destule duşuri, femeile de la Miercurea-Ciuc erau silite să facă duş câte două deodată, tocmai pentru a le sili la o promiscuitate dureroasă: “Din fericire, răstimpul consacrat igienei fiind foarte scurt, nu ne da posibilitatea de a analiza sânii fleşcăiţi, fesele căzute, burţile hidropice şi alte frumuseţi, pe care fiecare le-ar fi dorit ascunse, dacă pudoarea, şi ea, nu ar fi


176

fost interzisă în puşcărie”. (Lena Constante, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc 1957-1961, p. 77.)

Toate abuzurile săvârşite vizând igiena corporală a deţinutelor au fost cauţionate de conducătorii Gulagului românesc în scopul umilirii şi abrutizării treptate, aspecte evidenţiate şi de Oana Orlea: “Nu aveam nici măcar o batistă cu care să mă şterg. Este de neimaginat cât poţi suferi din pricina lipsei acestor obiect banale. Şi ei o ştiu. Totul e perfect controlat. A merge în anchetă, murdară, nepieptănată, iar pentru femeile mai în vârstă, cu sânii căzuţi, cu părul pe jumătate vopsit, pe jumătate crescut alb în timpul detenţiei, este atât de umilitor, încât, dintr-un foc, rezistenţa scade”. (Oana Orlea, Ia-ţi boarfele şi mişcă!, p. 19.)

Depersonalizarea a fost, aşadar, impusă subtil şi prin interzicerea posedării obiectelor proprii, familiare şi indispensabile oricărui individ: pieptene, unghieră, ac şi aţa, batistă, hârtie igienică, prosop etc. Penuria era întreţinută nu numai în scopul de a-l ţine în murdărie fizică, ci şi de a-l reduce pe deţinut la o stare de animalitate, de primitivism, printr-o rupură cu sistemul obiectelor şi, implicit cu formele culturii, la care aceste obiecte făceau trimitere în mod direct.

IV. Asistenţa medicală Întârzierea acordării ajutorului medical de specialitate a constituit una

dintre cele perverse forme de ucidere cu încetinitorul din închisorile comuniste: niciodată temnicerul nu venea pe loc, atunci când unei deţinute i se făcea rău, iar dacă vecinele de celulă băteau cu pumnii în uşă, cerând asistenţă medicală, gardianul spunea doar: „Imediat!” şi revenea peste câteva minute ca să afle despre ce e vorba. Era o neglijenţă “conştientă” şi asumată pe calea exterminării „duşmanilor poporului”. Cu cât mureau mai repede, cu atât era mai bine şi mai ieftin pentru regim.

Uneori doctorul nu exista sau nu mai apărea deloc. În aceste situaţii-limită, supraveghetorii infernului, împreună cu personalul medical s-au dovedit la înălţimea vocaţiei de asasin pe care o vădea regimul comunist: imuabili în dispreţul faţă de viaţa celor pe care trebuiau să îi îngrijească conform jurământului hipocratic, procedau asemeni doctoriţei Ana Creţeanu, deţinută ea însăşi, şi care conştientiza faptul că ”trimiţînd femei atît de bolnave la muncă grea, în acele condiţii, le osîndea la moarte sigură. Dar se spunea despre ea că-şi vînduse conştiinţa pentru a fi lăsată să lucreze înăuntru, la căldură, iar nu afară, în frig ca celelalte”. (Sabina Wurmbrand, Nobleţea suferinţei, p. 132.)

Prin indiferenţa lor, medicii continuau strădania celorlţi membri ai aparatului de represiune: securişti, anchetatori, judecători ş.a. privind exterminarea “duşmanilor poporului”. Până şi cele mai stringente necesităţi


177

tipic feminine erau uneori complet ignorate de personalul închisorii. Este cazul unei femei aflate la ciclu, care putea muri din cauza hemoragiei, înainte ca doctorul să-şi facă timp să vină în celulă, în ciuda bătăilor în uşă şi a strigătelor deţinutelor. Un caz exemplar este cel al doamnei Mironovici, care se plângea constant de dureri de ficat, dar pe care personalul medical al penitenciarului o ignora complet: “La vremea aceea la Ciuc nu era medic. Am chemat felcera, pe Iulia, dar a dat din umeri. A doua zi pielea de pe burtă i-a pleznit pe cicatricea unei vechi operaţii de apendicită şi cam două kilograme de puroi i-au tâşnit afară”. ( –, Lacrima prigoanei, vol. II, p. 218.)

În cazuri speciale, când unii opozanţi trebuiau neapărat anihilaţi, comportamentul inuman era direcţionat de către Partid şi Securitate, iar comandanţii de închisori nu aveau de ales – unora chiar le plăcea această ipostază. Datorită insuficienţei cardiace şi a dropicii – urmare a lipsei de vitamine din mâncare, corpul Ecaterinei Bălăcioiu se umplea de lichid neeliminat, se umfla, iar apa care urcase la plămâni o sufoca. Iată cum proceda Mariţa “executoarea psihologică” a închisorii pentru a îndeplini ordinele de sus de a o extermina: “Noapte de noapte, Mamie [Ecaterina Bălăcioiu] tuşea de ţi se rupea inima auzind-o, iar Mariţa venea la fereastra deschisă şi striga: «Nu mai tuşi, babo! Nu te mai sclifosi, că nu le laşi să doarmă pe bietele fete»”. (Monica Sevianu, Mamie, p. 87.) Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost lăsată să moară, lipsită de asistenţă medicală 480 de zile la rând, pentru că fiica ei, Monica Lovinescu, aflată în exil refuza o apropiere politică de regimul comunist din România. Cum s-a putut ca o femeie – inspector şcolar general – în vârstă de 70 de ani să fie tratată cu sarcasm în loc de medicamente? Ce morală ar putea justifica o astfel de crimă? Citez din însemnările Monicăi Lovinescu despre tratamentul aplicat mamei sale la Jilava: “I s-a dat un regim special (fără sare şi mai uşor), dar n-a fost îngrijită cum trebuia. I se dădeau doze mult prea mici şi atunci când celelalte arătau că e bolnavă şi că se umflă, doctoriţa închisorii de la Jilava spunea: «Lasă, că aşa e ea grasă»”. (Doina Jela, Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat, p. 52.)

Dar avem şi cazul dentistului de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, omenos – atât cât îi permite sistemul concentraţionar – care îi scoate Nicolei Valéry cei doi molari cu ajutorul unui cleşte dezinfectat “cel mai mic pe care îl avea în trusa sa de bicicletă”. (sic !) (Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare…, p. 164.)

Gândirea instrumentală a comuniştilor a subordonat omul concret unui concept abstract de colectivitate, în contradicţie cu imperativul moral care ne îndeamnă să ne tratăm semenii întotdeauna ca scop, şi niciodată, numai ca mijloc. În comunism s-a procedat exact invers: individul a devenit întotdeauna doar un mijloc, şi niciodată scop. Ideologia totalitară indiferentă la oameni şi la valorile vieţii, a reuşit să transforme acordarea


178

asistenţei medicale într-o formă terifiantă de exterminare sistematică a bolnavilor: “Câteva dintre puşcăriaşe au izbit cu pumnii uşa, au strigat: «Deschideţi! Aici moare un om!» Dar nimeni n-a deschis. De fapt, numai criminalii de rând sau hoţii aveau dreptul la asistenţă medicală. Şi tot numai lor li se îngăduia să primească scrisori şi pachete”. (Maria Arsenescu-Buduluca, Sunt soţia “teroristului” Gheorghe Arsenescu, p. 54). Comuniştii au propus o reţetă tragică, pragmatică şi economicoasă pentru rezolvarea problemelor de sănătate în spaţiul concentraţionar – exterminarea prin indiferenţă: în locul asistenţei medicale – bătăi, foame, frig ş.a, în locul spitalelor prea costisitoare – gropile comune, unde deţinuţii asemeni doamnei Răşcanu, “colega” Mariei Arsenescu erau aruncaţi – ca o ultimă sfidare a dimensiunii lor umane – complet dezbrăcaţi. Există şi aici o logică: hainele puteau fi reciclate.

În închisorile comuniste alimentaţia zilnică a deţinutelor sfida orice prescripţie medicală. Regimul nu era interesat de însănătoşirea celor încarceraţi, nu ţinea cont de necesităţile individuale – deşi comunismul susţinea ideea de a se lua de la fiecare după posibilităţi şi a se acorda fiecăruia după nevoi – indiferenţa gândirii pragmatice, instrumentale devenise regulă, iar grija pentru omul concret o excepţie. Un caz ilustrativ în acest sens este cel al Siminei Mezincescu bolnavă de ulcer care primea exact acelaşi regim alimentar ca şi celelalte deţinute: “Îmi amintesc că, la un moment dat, ni s-au dat, timp de 45 de zile, cartofi deshidrataţi. Erau foarte buni, dar eu nu puteam să-i mănânc. Fiindcă, după aceea mă zvârcoleam de durere. Nu mai puteam. Şi timp de 45 de zile am mâncat suta de grame de pâine pe care ne-au dat-o. Am mâncat coaja de la turtoi, pentru că miezul nu se putea mânca niciodată. Era crud”. (Stelian Tănase, Anatomia mistificării, p. 428.)

Acordarea asistenţei medicale s-a îmbunătăţit considerabil în perioada 1962-1964 datorită schimbării de optică a regimului Dej care a dispus eliberarea treptată a tuturor deţinuţilor politici, în acord cu convenţiile internaţionale. Simina Mezincescu face parte dintre deţinutele politice care au trăit ca pe o experienţă inedită, tragi-comică tranziţia de la comportamentul inuman al doctorului de la Jilava – care refuzase să o trateze de melenă, lasând-o să execute în continuare muncile comune – la atitudinea medicilor preocupaţi de cosmetizarea sănătăţii deţinutelor ce urmau să fie eliberate.

VI. Împreună cu dreptul comun. Diverse umilinţe Printre formele de abrutizare şi depersonalizare frecvente în spaţiul

concentraţionar românesc un loc de cinste îl ocupă şi coabitarea dintre deţinutelor condamnate pe motive politice şi cele de drept comun. Această


179

coabitare forţată, impusă de politica mechină a regimului a constituit un atentat la demnitatea deţinutelor politice, care s-au văzut silite să împartă celulele cu elemente declasate, în marea lor majoritate prostituate – unele chiar sifilitice incurabil –, hoaţe, ucigaşe, femei fără căpătâi.

“Umorul” pervers al comandantului de la Canal pune în scenă, pe lângă umilinţe, şi un pericol real – contagierea deţinutelor politice cu sifilis datorită silitei proximităţi spaţiale cu prostituatele: “– Voi sifiliticelor, luaţi locul acestor cinsprezece femei din baraca nr. 1. În felul ăsta, politicele vor sta cu sifiliticele şi vor ajunge şi ele sifilitice. Şi sifiliticele vor deveni politice. Hai! Executarea!”. (Nicole Valéry-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare…, p. 157.)

Înghesuiala din trenurile-închisoare şi coabitarea silită a deţinutelor politice cu hoaţele şi prostituatele ramân locuri comune ale întregii memorialistici feminine de detenţie100. Îmbinarea acestor două procedee îşi atingea întotdeauna scopul: exasperarea deţinutelor politice, contaminarea lor cu un sentiment al murdăriei omeneşti (fizice şi morale) aşa cum relatează una dintre victime referitor la coabitarea dintre politice şi ţigăncile de la dreptul comun din bou-vagonul ce le ducea la Canal: “Eram vlăguite nu atât de căldură, sete şi oboseală, cât de atmosfera abjectă din jur, de mizeria sufletelor care şi-au pierdut scânteia divină, coborând în rândul animalelor celor mai puţin evoluate”. (Ştefania-Cezara Solescu, Acolo… unde nu se văd stelele, p. 44.)

Umilinţele de acest fel erau perfid calculate de către opresori şi direcţionate în special către anumite persoane, mai susceptibile. Un exemplu pilduitor în acest sens a fost cel al conferenţiarei Alice Voinescu, model de verticalitate pentru România acelor ani, care, anume pentru a fi umilită, a fost silită la compania hoaţelor şi a prostituatelor.

Când lotul Zoei Porsena ajunge la Jilava era tocmai 1 martie. Gardianul Ştefan le introduce într-o cămăruţă plină de cătuşe: “Toate eram intelectuale, profesoare, juriste, sau cu diverse studii superioare. Râzând, ne-a spus că alea sunt mărţişoarele noastre de 1 martie, cătuşele”. (Andrea Dobeş, Mărturii despre drama femeii române în perioada 1950-1964, p. 226.)

Imobilizate una de alta de către gardian, Lena Constante împreună cu o colegă de celulă sunt conduse la tinetă de celelalte deţinute, sunt spălate şi îmbrăcate după terrminarea necesităţilor, în timp ce majoritatea femeilor

100 Pentru o imagine mai complexă a deliciilor coabitării dintre politice şi hoaţe, vezi exemplele date de Oana Orlea în Ia-ţi boarfele şi mişcă !.


180

din încăpere, jenate, încearcă să nu le privească pentru a nu le spori, şi mai mult, umilinţa.

Dorina Potârca expune cazul doamnei Brătianu – soţia istoricului George Brătianu –, o femeie cu reflexe de demnitate, care în urma unei dispute cu un miliţian, exasperată de jignirile acestuia, se dezbracă în pielea goală, într-o baracă rece, dorindu-şi moartea. Memorialista, colegă cu ea de infern, concluziona laconic, cu privire la tratamentul aplicat deţinutelor: “Tortură fizică, tortură psihică şi morală”. (Dorina Potârcă, Lotul soţiilor de demnitari (fragmente), p. 73.) Pentru a o umili şi mai mult pe această femeie demnă, responsabilii închisorii o vor pune să cureţe closetele celor de la dreptul comun.

VII. Naşterea în închisoare. Abuzuri împotriva maternităţii Fenomenul naşterii în închisorile comuniste a relevat încă o dată stadiul

de dezumanizare al organelor de represiune. Naşterea considerată în toate culturile drept un miracol, o reînnoire a vieţii, prilej de bucurie ş.a.m.d. a fost tratată în infernul concentraţionar cu indiferenţă, şi, mai grav, cu brutalitate criminală.

Conform datelor furnizate de Cicerone Ioniţoiu101, au existat câteva zeci de cazuri de copii născuţi în Gulagul românesc.

Tratamentul abuziv aplicat femeilor gravide debuta imediat după arestare cu anchete dure, presărate cu bătăi şi insulte. Copilul nenăscut încă devenea obiect de şantaj pentru anchetatori, precum în situaţia Ilenei Samoilă, pe care însuşi Nicolschi o ameninţă: “că-i dă una cu cizma în burtă, de-i zboară plodul până-n nori”. (Ileana Samoilă, Am născut în închisoarea Văcăreşti, p. 235.)

Ameninţarea va fi pusă în practică de către alţi anchetatori. În perioada “dezgheţului” promovat de Hruşciov, basarabeanca Maria Buruiană demască într-o scrisoare trimisă la data de 1 august 1955 procuraturii militare din Moscova, crimele împotriva maternităţii, comise de anchetatori: “Eu, o simplă femeie, multe nu înţelegeam, din care cauză anchetatorul Ghetman recurgea la măsuri ilegale, inclusiv bătaie, ceea ce a provocat naşterea prematură şi moartea copilului meu”. (Ion Ţurcanu, Maria Buruiană, o femeie luptătoare din rezistenţa antisovietică a basarabenilor, p. 62.)

Dănuţ Iacob, participant la revolta muncitorilor braşoveni din 1987 afirmă – fără a da numele victimei – că bătăile Securităţii din timpul anchetelor au provocat avortul unei femei arestate pentru implicarea în 101 Cicerone Ioniţoiu, Copii născuţi şi trecuţi prin temniţe, în Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, volumul I, Editura Hrisovul, Braşov, 1995, p. 283-287.


181

evenimentele anticomuniste. (–, Cei care au spu nu. Oponenţi şi disidenţi în anii ’70 şi ’80, p. 142.)

Nu se prevedea nici o îngrijire specială, nici un supliment nutritiv pentru deţinutele însărcinate, tratate fără urmă de respect şi înţelegere. Iuliana Preduţ a fost închisă peste 3 ore într-un WC. Fiind gravidă, i s-a făcut poftă şi a mâncat mămăliga cu brânză dintr-un closet. În cazul femeilor însărcinate, îmbunătăţirea condiţiilor de hrană trebuia privită cu suspiciune, deoarece putea îmbrăca şi forma unei diversiuni, a unei deghizate dispoziţii criminale. Ileana Samoilă va primi un regim alimentar mai consistent şi nişte polivitamine, pe care nu le mănâncă ci le aşază pe pat şi compune cu ele cuvântul MAMA. Acest lucru o salvează pentru că descoperă printre ele 7 bucăţi de sticlă provenind dintr-o fiolă: “Am chemat şeful arestului şi l-am întrebat: cine şi de ce vrea să-mi dea să mănânc sticlă? Cu mine au ce au, dar cu copilul care încă nu s-a născut ce aveau?”. (Ileana Samoilă, Am născut în închisoarea Văcăreşti, p. 235-236.)

Indiferenţa criminală a personalului închisorii transforma naşterile în evenimente dramatice – dacă nu chiar tragice –, femeile fiind lipsite de asistenţă medicală calificată. Într-o astfel de situaţie se recurgea la serviciile unei moaşe improvizate dintre deţinutele mai experimentate, cu dinţi puternici, în stare să rupă din câteva muşcături cordonul ombilical!

Din cauza condiţiilor nefireşti în care decurgea naşterea, de multe ori, copilul sau mama mureau. Pierderea de sarcină era o consecinţă firească a tratamentului inuman şi a indiferenţei autorităţilor faţă de nou-născut, mamă şi valoarea vieţii în general. Doar nu era cazul ca fiii şi fiicele “duşmanilor poporului” să aibă şanse egale de supravieţuire cu descendenţii proletariatului. La Auschwitz, aceşti nou-născuţi ar fi fost, pur şi simplu, împuşcaţi în câteva minute de la naştere.

Exemplul deţinutei Coca este emblematic pentru a panorama fidel implicaţiile acestei optici criminale, reunite în sintagma “abuzuri împotriva maternităţii”. Coca pierde sarcina, obligată fiind să suporte contracţiile naşterii (două zile!) în duba care asigura tranzitul deţinutelor de la o închisoare la alta: “Era caz de cezariană, dar frica domnea peste tot şi o deţinută nu era om! I-au scos copilul în bucăţi, era un băieţel de 4 kg, îi şoptise la ureche o soră; ea scăpase cu viaţă, doctorii o predaseră pazei, bună pentru ca să-şi înceapă pedeapsa. Dar bărbatul ei nu ştia nimic. Avea doi ani de lagăr, pierduse copilul şi cum avea să apară în faţa lui, cu mâinile goale? Cine ştie ce visuri şi-o fi făcut?” (Ana-Maria Marin, Prin poarta cea strâmtă, p. 28.)

În cazul cel mai fericit, când naşterea avea loc la spitalul-închisoare de la Văcăreşti, venirea pe lume a bebeluşului era acompaniată de picanteriile şi observaţiile pline de şicane ale miliţienilor. Cu toate că se aflau într-o


182

instituţie medicală, mamele nu puteau fi protejate de răutatea gratuită şi absurdă a gardiencelor. Pentru că acestea nu le dădeau voie să usuce scutecele şi hăinuţele nou-născuţilor pe soba din salon, femeile au făcut-o folosindu-se de căldura propriului corp.

Regimul comunist le-a situat pe femeile care au născut în detenţie într-o situaţie paradoxală: aceea de a aduce pe lume un om liber într-o temniţă. Ceea ce a dus la un fapt şi mai aberant, frizând absurdul: detenţia, fără vină şi fără proces a nou-născuţilor.

Ruxandra, fiica Ioanei Hudiţă Berindei, a fost silită să suporte rigorile legii, rămânând încarcerată primele 9 luni de la naştere, iar fetiţa Ilenei Samoilă a stat în închisoare împreună cu mama ei un an şi două luni.

Statutul de mamă a canalizat toată iubirea şi atenţia colegelor de detenţie în scopul îngrijirii copilului nou-născut. Infernul concentraţionar atotprezent a fost edulcorat prin confecţionarea de scutece şi articole vestimentare, prin cântece de leagăn ş.a., elemente care ne oferă o imagine mult mai complexă despre ceea ce a însemnat maternitatea în închisorile comuniste.

Am lăsat intenţionat pentru final două cazuri speciale: al Ioanei Raluca Voicu-Arnăuţoiu şi al Justinei Preduţ.

Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu, fiica lui Toma Arnăuţoiu şi a Mariei Plop –membri componenţi ai mişcării de partizani “Haiducii Muscelului” –, s-a născut în 1956 la “Râpele cu brazi” un adăpost pe versantul sudic al munţilor Făgăraş, unde se refugiase o parte din grupul luptătorilor anticomunişti din Nucşoara. Tatăl ei a fost executat în 1959 la Jilava iar mama, condamnată la muncă silnică pe viaţă, a murit în închisoarea de la Miercurea Ciuc în 1962. Ioana fost internată într-un orfelinat şi şi-a putut cunoaşte adevărata identitate abia în 1990. A scris şi o monografie102 despre grupul de partizani din Nucşoara, asumându-şi cu mândrie originile.

Pornind de la experienţa Ioanei Raluca Voicu-Arănuţoiu, care nu şi-a cunoscut părinţii decât după Revoluţie, când ambii erau de mult timp decedaţi, Lucia Hossu-Longin consideră că ar trebui consfinţit “dreptul ca toate mamele să aparţină copiilor lor”. (Memorialul durerii, ep. 12.)

Iuliana Preduţ şi Nicolae Preduţ au ilustrat iubirea ce supravieţuieşte detenţiei. Iuliana Preduţ a fost condamnată la 12 ani de detenţie pentru ajutorul dat partizanilor din Munţii Făgăraşului. La 28 august 1958 a născut în închisoarea Văcăreşti o fetiţă pe care a numit-o Libertatea-Justiţia (Luminiţa Libertatea Justina Preduţ). La naşterea Luminiţei, un sergent i-a spus mamei, luându-i fetiţa: “Uită-te bine la ea, că n-o mai vezi!’. (Memorialul durerii, ep. 14.) Într-adevăr, după trei luni de la naştere, copilul i-a fost luat şi transferat la 102 Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului, detenţiei, Editura Vremea, Bucureşti, 1997.


183

orfelinatul Sf. Ecaterina din oraşul Stalin (Braşov). Mai târziu, după îndelungate demersuri administrative lui Nicolae Preduţ i s-a încredinţat îngrijirea propriului său copil. Libertatea Justiţia şi-a cunoscut mama abia în 1964 o dată cu decretul de graţiere generală.

Diversele tratamente inumane faţă de naştere au pus în lumină desconsiderarea vieţii în Gulagul românesc. Toate crimele împotriva maternităţii s-au săvârşit cu intenţia de a amplifica depersonalizarea deţinutelor prin alimentarea unui permanent sentiment de vinovăţie, a unor teribile remuşcări cu privire la soarta copilului purtat în pântece. Preocuparea pentru viitorul nou-născutului, utilizat uneori după cum am văzut deja, ca obiect de şantaj, trebuia să redirecţioneze opţiunile politice ale mamelor, făcându-le mult mai maleabile la anchetele Securităţii.

VIII. Abuzuri sexuale Categoria abuzurilor cu conotaţie sexuală rămâne de departe cea mai vastă

şi eterogenă dintre modalităţile represiunii. Ponderea pe care au avut-o abuzurile sexuale printre celelalte mecanisme de dezumanizare poate fi explicată prin diformitatea relaţiilor de gen stabilite între deţinute şi opresorii lor masculini (anchetatori, paznici, şefi de lagăre). Membrii aparatului de represiune au găsit în cadrul exercitării funcţiilor de conducere pe care le deţineau multiple posibilităţi de exprimare brutală a unei masculinităţi primitive.

Agresiunile sexuale au îmbrăcat câteva forme principale ramificate diabolic în fucţie de context, de ilustrarea concretă a relaţiei de gen opresor-deţinută. Cele mai frecvente agresiuni cu conotaţie sexuală sau de invadare a intimităţii ilustrate de memorialistica de detenţie feminină sunt:

a) violenţe verbale: insulte şi ameninţări, aluzii, avansuri, ironii şi porecle, toate cu caracter obscen

b) voyeurism c) hărţuire fizică, viol d) metode şi practici de control al fertilităţii e) percheziţii vaginale

Nivelul incipient Abuzurile sexuale din prima categorie, acea a violenţelor verbale s-au

exercitat conform Oanei Orlea, fără deosebire de gen: paznici şi gardience proferau insulte cu referiri sexuale deopotrivă faţă de deţinuţi şi deţinute.

De cele mai multe ori, trivialităţile erau provocate de ipostazele – impuse de absenţa intimităţii – nud sau semi-nud ale deţinutelor. De aceea mi se par inseparabile agresiunile verbale de tendinţele voyeuriste ale anchetatorilor sau ale personalului închisorii. Dezvelindu-se uşor în somn, Lena Constante


184

stimulează „criza erotică” a unui gardian-voyeur, care o hărţuieşte verbal timp de o lună: „Acum de fiecare dată când e de gardă noaptea, mi-e frică să dorm. Căci el insistă. Mă înfăşor în cearşaf. Ca o mumie. Dar cum să-mi astup urechile? Cum să nu-i aud obscenităţile, pronunţate cu respiraţia gâfâită? Are o imaginaţie nemărginită. Un vocabular precis. Îmi este frică de el. Îmi dă greţuri”. (Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, p. 57.) Frumuseţea deţinutelor de la Mislea stimula grosolăniile paznicilor frustraţi, care le porecleau în batjocură: „Nostres Dames”. Uneori chiar şi reacţii pur fiziologice precum apariţia unor bube cu puroi pe faţă erau prilej de aluzii obscene pentru gardian.

Voyeurismul poate fi determinat şi explicat – chiar dacă în parte – şi prin „beţia puterii” de care sufereau majoritatea opresorilor. Cele mai recente descoperiri sugerează că starea de excitaţie şi nevoia de posesie fizică este strâns legată şi amplificată la nivelul inconştientului de dorinţa deghizată de a face rău celuilalt. Cum să ne mire atunci comportamentul vulgar al anchetatorilor, comandanţilor de închisori sau a altor opresori frustraţi, care conştientizau că deţinutele se află într-un fel la discreţia lor, că stă în puterea lor să le dezbrace sau să le insulte, fără a fi pedepsiţi? Totul făcea parte din retorica bunului plac şi a forţei brute nelimitate de nici o conştiinţă morală. Nimeni nu surprinde mai bine acest pattern comportamnetal decât Soljeniţîn care afirmă sintetic şi tranşant: „Puterea nemărginită ajunsă pe mâinile unor oameni mărginiţi duce întotdeauna la cruzime”. (Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. II, p. 385.)

Umilită la anchetă printr-un asemenea joc morbid cu tentă deviant-erotică, o colegă de celulă îi împărtăşeşte lui Annie Samuelli experienţa sa jenantă: „Ochelarii [mi-]au alunecat puţin şi puteam zări câte ceva între marginea de cauciuc şi pomeţii mei. O orbire totală ar fi fost mai îndurătoare. Mi-au scos fusta şi chiloţii. Eram aşa acolo, goală în faţa bestiilor. […] Se uitau la mine cu priviri neruşinate şi făceau tot felul de glume ordinare, obscene”. (Annie Samuelli, Gratiile despărţitoare, p. 219.) În timp ce deţinuta în cauză se întreba dacă anchetatorii aveau de gând să o violeze, a apărut un alt torţionar care biciuit-o la sânge. Cazul acestei femei oferă o inefabilă sinteză a mecanismelor de desfigurare fizico-psihică şi morală aplicate deţinutelor în Gulagul românesc: insultă, abuz cu conotaţie sexuală, bătaie, teroare. Mixajul torturilor a constituit în sine un mecanism de depersonalizare, cu siguranţă, cel mai eficient pentru că izbutea să „atace” individul simultan din toate părţile.

Ruxandra Cesereanu, care a radiografiat pertinent şi exhaustiv tortura politică în secolul XX este de părere că : „Dezbrăcarea victimelor şi nuditatea lor expusă este o formă de pre-viol, întrucât supliciatorii fac din aceasta o paradă cu scop umilitor”. (Ruxandra Cesereanu, Panopticum, p. 210.)


185

O altă formă de abuz a constituit-o nerespectarea în diferite forme a dreptului la intimitate. De exemplu, deţinutele erau obligate să-şi facă necesităţile cu uşa de la baie deschisă, spre deliciul şi batjocura gardienilor: „– Bine mai arăţi! Parcă ai fi a doua zi după noaptea nunţii. Frumoasă mai eşti!”. (Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul, p. 88.). Altădată, paznicul asistă şi face comentarii jenante la coada de femei goale care aşteaptă să intre la duş. Deţinutele s-au străduit să ignore această formă frecventă de voyeurism, reuşind uneori – cel puţin în aparenţă – să-şi blocheze mintea: „În timpul acesta [al duşului], uşa rămânea întredeschisă şi un paznic mă privea. Întotdeauna. Mă prefăceam că nu-l văd. Totuşi, anumite gesturi erau greu de făcut în faţa acestor ochi care mă pândeau”. (Lena Constante, Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, p. 44.)

Nerespectarea intimităţii individului a constituit în infernul concentraţionar o normă, nu o excepţie de la regula generală: „Trecem alături într-o sală de baie. Intră cu mine. Aştept. Aştept să iasă. Nu iese. Rămâne în picioare şi mă priveşte. Îl rog să iasă. Îmi răspunde că îmi este absolut interzis să rămân singură, chiar şi acolo. Dar nu face nimic. Să-mi fac liniştită nevoile. Pe el nu-l deranjează. Nu? Atunci nu mă deranjează nici pe mine…”. (Ibidem, p. 113.)

Din simplu spectator, paznicul se metamorfoza în agresor sexual, sub impulsul tentaţiilor stimulate de „obligaţia” lui de a privi acest spectacol cotidian al curăţeniei corporale.

Uneori, deţinutele obţineau favoruri prin anumite şiretlicuri la care recurgeau, speculând tendinţele voyeuriste ale gardienilor: o deţinută îşi ridică fusta ca să i se vadă coapsele prin găurile de la ciorapi, o alta se spală seminud în faţa vizetei şi va fi recompensată simbolic la masă cu un fir de ceapă etc.

Mihai Şelaru pune în legătură directă tendinţele voyeuriste cu practica exhibiţionismului, relevând dependenţa primului comportament de al doilea: „Voyeurismul are relaţii strânse cu exhibiţionismul, relaţii cu a privi şi a fi privit şi de aceea, strip-tease-ul se pare că este predominant un spectacol pentru scoptofili decât o tendinţă exhibiţionistă pentru actori”103. O dată cu voyeurismul paznicilor din infernul concentraţionar asistăm, aşadar, la un „exhibiţionism” de circumstanţă al victimelor, unul impus, deturnat şi denaturat pentru că femeilor încarcerate nu le făcea plăcere, ci oroare să fie asistate de ochii gardianului. Deşi au existat câteva situaţii în care deţinutele au stimulat prin practici exhibiţioniste comportamentul opresorilor, exhibiţionismul a funcţionat în spaţiul concentraţionar exclusiv ca o

103 Mihai Şelaru, Comportamentul sexual aberant, Editura Moldova, Iaşi, 1998, p. 130.


186

dezbrăcare la ordin, consimţită din raţiuni de securitate personală, nicidecum ca intenţionalitate erotică.

Violul

Spre deosebire de alte arii concentraţionare (Gulagul siberian, penitenciarele politice sud-americane), la noi abuzurile sexuale sub forma violului au rămas nereprezentative. În majoritatea mărturiilor de detenţie, agresiunea sexuală se mărginea la hărţuire verbală, voyeurism şi, mai rar, îmbrăca aspectul atingerilor fizice. O legislaţie nescrisă, un fel de cutumă a regimului acţiona mult mai eficient decât orice dispoziţii legale: „Au fost cazuri de amor între un securist şi… victima lui, însă, în general se supravegheau între ei şi asemenea cazuri sfârşeau prin arestarea securistului”. (Oana Orlea, Ia-ţi boarfele şi mişcă!, p. 20.) Astfel de relaţii sexuale trebuiau să aibă consimţământul deţinutelor, care se „vindeau” pentru îmbunătăţirea regimului lor de detenţie. Într-un astfel de context, Nicole Valéry va respinge avansurile unui paznic insistent, Brânzaru, care îi promite în schimb, anumite privilegii.

Există, totuşi mărturii mai mult aluzive ale unor abuzuri sexuale săvârşite în cursul nopţii de către personalul de rând al închisorii, oameni primitivi, care sub influenţa alcoolului se dedau la acte imorale. Adriana Georgescu este una dintre puţinele memorialiste din spaţiul românesc care face aluzie la astfel de situaţii. Aici trebuie făcute două menţiuni:

1. întrebându-l pe unul dintre paznici: „– Asta e închisoare sau bordel?”. (Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul, p. 92.), Adriana Georgescu acuză explicit membrii personalului închisorii de violurile comise asupra colegei sale de celulă – o tânără gravidă pe nume Iulişca. În următoarele zile, însăşi Adriana Georgescu va avea parte de experienţa traumatizantă a violului. Ea nu insistă în lucrarea sa de memorialistică asupra acestei chestiuni, ci doar o sugerează deoarece vrea să protezeje sensibilitatea cititorilor, şi în primul rând pe a ei înseşi.

2. un asemenea caz de viol a putut avea loc în perioada de debut a represiunii comuniste revanşarde şi lipsite de limitări juridice sau de altă natură. Dar, pentru perioada următoare preluării puterii de către comunişti, violul asupra deţinutelor politice devine inexistent. Absenţa cu desăvârşire a mărturiilor privind violul în spaţiul românesc de detenţie vine să sprijine această ipoteză. Nu cred că o falsă pudoare a fostelor deţinute le-ar fi putut determina să ascundă în masă astfel de abuzuri. Pe de altă parte, modul în care Dorina Potârcă relatează violul asupra ţigăncilor de la drept comun din închisoarea ei, ilustrează comparativ respectul de care se bucurau politicele.


187

Pentru zona fostei URSS există mărturii incriminatoare de genul celor semnalate de Soljeniţîn, care aminteşte în Arhipelagul Gulag de violurile care se petreceau în dubele de tranzit spre Siberia, unde femeile condamnate politic erau lăsate la discreţia deţinuţilor de drept comun sub ochii nepăsători ai paznicilor. Tot Soljeniţîn relatează despre comportamentul lubric şi scandalos al responsabililor de lagăr din Siberia. Grinberg, şeful de la Burepolom atenta sexual la orice deţinută „aterizată” în lagărul său, iar Podlesnîi, comandantul de la Koicemas obişnuia să iniţieze „incursiuni nocturne în barăcile femeilor”. (Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. II, p. 385.)

O formă de silnicie perfect asimilabilă violului era hrănirea cu furtunul – metodă utilizată şi în cazul doamnei Brătianu, care făcea aproape permanent greva foamei, paradoxal, tocmai ca formă de protest faţă de abuzurile opresorilor: „Îi deschideau maxilarele cu forţa şi-i turnau lăturile pe gât. Gura îi era o rană”. (Maria Arsenescu-Buduluca, Sunt soţia “teroristului” Gheorghe Arsenescu, p. 54.) Lucreţia Jurj, dar şi alte deţinute confirmă existenţa acestei metode cu rol de îmblânzire a deţinutelor „recalcitrante”, care persistau în greva foamei. Prin practica introducerii forţate a unui lichid în corpul victimei – chiar dacă pe cale bucală – hrănirea cu furtunul se înscrie incontestabil în registrul unui viol.

Controlul fertilităţii

Metodele şi practicile de control al fertilităţii aplicate deţinutelor au reprezentat grave încălcări ale drepturilor omului cu repercusiuni majore asupra lor, atât la nivel fizic, cât şi psihic.

Dora Dumitriu, deportată în Siberia, povesteşte cum, pentru a se evita anumite sarcini nedorite, fetelor li se administrau nişte injecţii dureroase în piept. Efectele imediate ale acestui tratament erau tumefierea sânilor şi dispariţia menstrei, iar pe termen lung conducea la sterilitate, dar şi la reflecţii filosofice: „A fost bine, a fost rău? Nu ştiu. De multe ori, când văd mizeriile de pe această lume, înclin să cred că este bine aşa, nemaiexpunând şi o altă fiinţă la suferinţele vieţii”. (Dora Dumitriu, Deportată în Siberia, p. 168.)

Mărturia Măriucăi Vulcănescu, pe atunci adolescentă, vine să confirme această practică abuzivă: „Ţin minte, însă, că ne puneau brom în mâncare, adică a încetat orice ciclu şi asta a fost bine fiindcă ne dădea voie să fim curate”. (Andrea Dobeş, Mărturii despre drama femeii române în perioada 1950-1964, p. 221.) Încetarea ciclului menstrual putea constitui un prilej de bucurie pentru deţinute (din raţiuni de igienă), însă procedurile artificiale folosite au ilustrat o dată în plus gândirea instrumentală a opresorilor,


188

preocuparea lor excesivă pentru eficienţă (văzută aici sub forma curăţeniei), în dauna individului real, cu necesităţile şi trăirile lui interioare.

Acelaşi primat al eficienţei a instrumentat şi umilitoarele percheziţii vaginale, care stăruie în mintea deţinutelor până în cele mai mici detalii, mult timp după eliberare. În cazul Aspaziei Oţel Petrescu, o femeie religioasă, pudică şi mândră, impactul psihologic a fost considerabil. Iar indignarea pe măsură: „Miliţiencele aveau mănuşi de ginecolog pe mâna dreaptă şi un castron cu o soluţie de permanganat pentru o aşa-zisă dezinfectare. Cât a fost de abject, cât a fost de umilitor?! După atâta amar de ani, încă simt revolta pulsând în toată fiinţa mea; numai un scelerat poate să dea un astfel de ordin: o închisoare întreagă, sute de femei supuse unei asemenea înjosiri. Ce bombă dăunătoare comunismului putea fi ascunsă acolo? Şi omul acesta avea soţie şi, poate, şi fiice. În orice caz, avea o mamă”. (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către tine, Doamne..., p. 307.)

Efectele abuzurilor sexuale se regăsesc printre cele mai importante traume postdetenţie pentru majoritatea deţinutelor care le-au suportat scenariul. Abuzurile de natură sexuală au contribuit decisiv la depersonalizarea deţinutelor, inducându-le sentimente de jenă şi inadaptare. Un alt scop urmărit prin diversele forme de atentat la simţul pudorii enumerate mai sus a fost şi escaladarea promiscuităţii generale, văzută ca un aliat care favoriza dominaţia comunistă.

IX. Alte abuzuri

Memorialistica feminină de detenţie consemnează numeroase alte forme de atentat la limitele fizico-psihice ale deţinutelor. Voi aminti doar câteva locuri comune ale depersonalizării judicios controlate de membrii aparatului de represiune: absenţa hârtiei, a creioanelor şi a cărţilor, privarea de plimbarea zilnică, supravegherea constantă şi inopinată a deţinutelor prin vizetă, lumina puternică a becului din celulă care nu trebuia stins nici noaptea, interdicţia de a te întinde pe pat în timpul zilei etc.

Un caz greu încadrabil, dar revelator, îl constituie dispoziţia „originală” a comandantului închisorii de la Jilava, maiorul Maromet, de a se acoperi geamurile celulei comune unde erau adăpostite câteva zeci de femei cu scânduri bătute în cuie ca pedeapsă pentru încercarea de a comunica în Morse cu celula bărbaţilor. Rezultatul? Cele mai multe femei au leşinat din cauza lipsei de oxigen. Comandantul nu s-a arătat împresionat şi nu a renunţat la această formă de tortură, decât atunci când o fostă deţinută de la Auschwitz familiarizată cu subterfugiile gândirii totalitare, a „recunoscut” că ea avusese ideea, deşi, în realitate, era complet nevinovată.

Oana Orlea aminteşte de alte abuzuri inumane, absurde, pe care mintea ei de adolescentă le înregistrase cu mirare: “Au fost cazuri când li s-au pus


189

deţinuţilor purgative în mâncare, nu au fost scoşi la toaletă, nefiind ora programului, şi au fost pedepsiţi pentru că au făcut pe ei, lăsaţi cu hainele murdare”. (Oana Orlea, Ia-ţi boarfele şi mişcă!)

Dezumanizarea deţinutelor a fost obiectivul principal al tuturor metodelor şi mecanismelor de tortură utilizate în infernul concentraţionar. Bătaia, insulta, frigul, foamea, abuzurile şi toate celelalte forme de oprimare vizând limitele fizico-psihice ale deţinutelor, au avut, în fapt, un singur mobil evident: depersonalizarea victimelor, haosul moral, destrămarea axiologică ireversibilă.

Constrângerile fizice, psihice şi morale au provocat efecte dezastruoase asupra femeilor încarcerate. Pe parcursul studiului de faţă am dezvăluit deja, punctual, câteva dintre efectele represiunii căreia i-au căzut victimă femeile în închisorile politice din România. La toate acestea se mai adăugă numeroase alte urmări directe ale traumelor suferite: boli, şocuri psihice, nebunie, sinucidere, dezumanizare, metamorfoză în brută etc., care vor face obiectul unui studiu separat.

Drd. Graţian Cormoş Preşedinte, Centrul Cultural Amphytrion Drd, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca


190

BIBLIOGRAFIE

I. Memorialistică feminină de detenţie şi deportare (memorii, jurnale,

romane autobiografice, interviuri de istorie orală) • Balş, Dina, Drumuri pustiite, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1993 • Betea, Lavinia, Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu Ioana

Berindei, Editura Compania, Bucureşti, 2006 • Cancicov, Madeleine, Le cachot de marionettes. Quinze ans de prison.

Roumanie 1949-1964, cu o prefaţă de Jean Mouton, Editura Critérion, Paris, 1990 • Căliman, Valeria, Exerciţiu de suferinţă, Editura Cartea Românească, Bucureşti,

2000 • Constante, Lena, Evadarea imposibilă, Editura Fundaţiei culturale române,

Bucureşti, 1993 • Idem, Evadarea tăcută.3000 de zile singură în închisorile din România, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1992 • Georgescu, Adriana, La început a fost sfârşitul, ediţia a II-a, revăzută, text

îngrijit de Micaela Ghiţescu, cu o prefaţă de Monica Lovinescu, Editura Fundaţiei culturale Memoria, Bucureşti, 1999

• Jurju, Cornel şi Cosmin Budeancă, “Suferinţa nu se dă la fraţi…”. Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Munţii Apuseni (1948-1958), cu o prefaţă de Doru Radosav, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

• Marin, Ana-Maria, Prin poarta cea strâmtă, Editura Gordian, Timişoara, 1993 • Műller, Herta, Animalul inimii, în traducerea Norei Iuga, Editura Univers,

Bucureşti, 1997 • Idem, Regele se-nclină şi ucide, în traducerea lui Alexandru Al. Sahighian,

Editura Polirom, Iaşi, 2005 • Nandriş-Cudla, Aniţa, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1991 • Nicolau, Irina şi Theodor Niţu, Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara.

Mărturia lui Cornel Drăgoi, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993

• Orlea, Oana, Ia-ţi boarfele şi mişcă!. 104 Interviu realizat de Mariana Marin, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1991

• Oţel Petrescu, Aspazia, Strigat-am către tine, Doamne…, cu o introducere de Ion Coja, Editura Fundaţiei culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000

• Pfeiffer Cunescu, Olga, O călătorie gratuită: români în Gulagul sovietic, cu un cuvânt înainte de Silvia Colfescu, Editura Vremea, Bucureşti, 2003

• Samuelli, Annie, Gratiile despărţitoare, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, în traducerea Adinei Arsenescu, cu un cuvânt înainte de Micaela Ghiţescu, Editura Fundaţiei culturale Memoria, Bucureşti, 2001 104 Volumul a apărut în Franţa, cu titlul, Les années volées: dans le goulag roumain a seize ans, cu o introducere de Jean-Claude Guillebaud, Editions du Seuil, Paris, 1992.


191

• Siupiur, Elena, Siberia dus-întors 73 de ruble, Editura Anima, Bucureşti, 1991 • Spijavca, Elena, Munci şi zile în Bărăgan, cu un argument de Romulus Rusan,

Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2004 • Valéry-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare…, ediţia a II-a, revizuită şi

adăugită, traducere şi postfaţă de Mioara Izverna, cu un cuvânt înainte de Ana Blandiana, note biografice de Mariana Ionescu, Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 1998

• Voinescu, Alice, Jurnal, ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de Maria-Ana Murnu, cu o prefaţă de Al. Paleologu, Editura Albatros, Bucureşti, 2002

• Wurmbrand, Sabina, Nobleţea suferinţei105, ediţie îngrijită şi prefaţată de Teodor Pandrea, Editura Stephanus, Bucureşti, 1992

• –, Lacrima prigoanei. Din lupta legionarelor românce, volum colectiv, cu o prefaţă de Nistor Chioreanu, Editura Gordian, Timişoara, 1994

• –, Lacrima prigoanei, vol. II, cu o postfaţă de Alexandrina Teglariu Voinea, Editura Gama, Iaşi, 1997

II. Mărturii în periodice şi volume colective

• Achimescu, Ildico, Frau Herta, în Clujeanul, 21-27 martie 2005, p. 8 • Arsenescu-Buduluca, Maria, Sunt soţia “teroristului” Gheorghe Arsenescu,

în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 8, 1993, p. 50-61 • Baicu, Petre, Convoi de femei, în Petre Baicu, Povestiri din închisori şi

lagăre, Editura Revistei Familia, Oradea, 1995, p. 89-91 • Balş, Dina, Văcăreşti, în România literară, 23, nr. 44, 1 noiembrie 1990, p.

14-15 • Brezu, Constandina, Alice Voinescu, la capăt de drum – file dintr-un jurnal

epistolar, în Analele Sighet 1 – Memoria ca formă de justiţie, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 1995, p. 343-349

• Chele, Ecaterina, Povestea vieţii mele (I, II, III, IV, V), în Magazin istoric, nr. 1, ianuarie 2005, p. 23-26; nr. 2, februarie 2005, p. 59-62; nr. 3, martie 2005, p. ; nr. 4, aprilie 2005, p. 62-64; nr. 5, mai 2005, p. 82-85

• Ciucă, Marcel-Dumitru, Maria Antonescu – mărturii sub anchetă, în Magazin istoric, nr. 3, martie 1998, p. 58-63

• Clonaru, Victor, Femeia în rezistenţa anticomunistă, în Analele Sighet 1 – Memoria ca formă de justiţie, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 1995, p. 340-342

• Coman, Elena, Mărturia Elenei (Linei) Coman, în Cezar Zugravu, O antologie a crimei şi terorii comuniste, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2004, p. 55-56

• Idem, “Mi se pare fantastic că nici un istoric nu a stat de vorbă cu mine, deşi sunt singura supravieţuitoare din procesul Pătrăşcanu”. Interviu realizat de Marina Spalaş şi inclus în volumul propriu, Întâlniri cu oamenii secolului XX, Editura Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 2002, p. 8-24

105 Varianta în limba română a volumului The Pastor’s Wife publicat în 1970 în SUA.


192

• Ibidem, “Au crezut că vom accepta minciunile din scenariul lui Zilber…”, p. 25-54

• Diaconu, Aurelia, Urmărit-arestat, în Analele Sighet 7 – Anii 1949-1953. Mecanismele terorii, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 1999, p. 471-474

• Idem, Viaţa cotidiană la Jilava (mărturiile a trei foste deţinute politice), în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 49, 2005, p. 111-115

• Dumitriu, Dora, Deportată în Siberia, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 47-48, 2004, p. 161-173

• Frisch, Elisabeta, Mărturii ale deportării, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 43, 2003, p. 108-113

• Ghiţescu, Micaela, Am făcut parte din “lotul francez”…, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 7, 1992, p. 36-42

• Idem, „N-am mai avut speranţă... ” (I, II, III). Interviu realizat de Ioan Lăcustă, în Magazin istoric, nr. 4, aprilie 2003, p. 20-25; nr. 5, mai 2003, p. 44-49 şi nr. 6, iunie 2003, p. 47-50

• Ivaşcu, Geta Matei, Mărturii. File din cartea durerii, în România liberă, 29 noiembrie 1990, p. 8

• Ivănescu, Cezar şi Stela Covaci, Timpul asasinilor: documente şi mărturii despre viaţa, moartea şi transfigurarea lui Nicolae Labiş, Editura Libra, Bucureşti, 1997

• Jurj, Lucreţia, „Mă duceau şi dimineaţa şi după-amiaza, mă ţineau noaptea pe un scaun şi se uitau ore în şir, de multe ori fără să te întrebe nimic”. Discuţie106 cu Ovidiu Pecican, Cosmin Budeancă şi Cornel Jurju, în Steaua, 56, nr. 3-4, martie-aprilie 2005, p. 95-104

• Jurj(-Costescu), Lucreţia, Patru ani de rezistenţă cu arma în mână în Munţii Apuseni, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 26, 1998, p. 100-105

• Idem, Trebuie să ai curaj, trebuie să spui nu. Interviu realizat de Octavian Coman, în revista 22, XIV, nr. 766, 9-15 noiembrie 2004, p. 12

• Jurj, Lucreţia şi Ion Gavrilă-Ogoranu, Destine în rezistenţă (I), în volumul colectiv, Şcoala Memoriei 2003, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2003, p. 77-113107

• Laslău, Catrina Clara, Despre procesul Nunţiaturii Apostolice, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 26, 1998, p. 109-118

• Lovinescu, Monica, O mărturisire, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 3, 1991, p. 79-80

• Moraru, Frusinica, Femei arestate în anii 1949-1953, în Analele Sighet 7 – Anii 1949-1953. mecanismele terorii, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 1999, p. 459-470

106 Textul din Steaua reproduce dialogul desfăşurat în cadrul emisiunii Viaţa ca aventură la CD Radio Cluj pe data de 25 aprilie 2002. 107 Textul Lucreţiei Jurj a fost şi reluat, cu titlul In memoriam Lucreţia Jurj (1928-2004), în Aldine, supliment al României Libere, 9, nr. 441, 5 noiembrie 2004, p. II.


193

• Idem, Femei condamnate în perioada 1953-1960, în Analele Sighet 8 – Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2000, p. 348-357

• Nedelcu-Stan Liana, Din închisorile comuniste, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 28, 1999, p. 90-93

• Nicolae Alexandra, Tragedia tinerei Marta Vasiliu, în Exerciţii de memorie, editor Romulus Rusan, cu o postfaţă de Ana Blandiana, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 1999, p. 295-297

• Popescu, Verona, “Degeaba i-am ocolit. Şi i-am ocotit. Tot morţi au fost”, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 27, 1999, p. 92-93

• Potârcă, Dorina, Lotul soţiilor de demnitari (fragmente), în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 3-4, 2001, p. 65-87

• Rhea, Cristina, Interviu cu Doina Cornea, în Cristina Rhea, 22 de martori la Destin, Editura Curtea-Veche, Bucureşti, 2000, p. 81-98

• Rizea, Elisabeta, “Şi eu am trecut prin iad”… Interviu realizat de Veronica Theodoru, în România liberă, 50, nr. 14602, 17 ianuarie 1992, p. 5

• Samoilă, Ileana, Am născut în închisoarea Văcăreşti, în volumul colectiv, Memoria ca formă de justiţie, Editura Făt-Frumos, Bucureşti, 1994, p. 234-237

• Sevianu, Monica, Mamie, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 3, 1991, p. 81-89

• Solescu, Ştefania-Cezara, Acolo… unde nu se văd stelele, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 6, 1992, p. 38-45

• Şerbănescu, Virginia, “Doamna Voinescu, am fost colege…”, în Addenda la Alice Voinescu, Scrisori către fiul şi fiica mea, ediţie îngrijită de de Maria-Ana Murnu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1994, p. 176-183

• Ţurcanu, Ion, Maria Buruiană, o femeie luptătoare din rezistenţa antisovietică a basarabenilor, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 30, 2000, p. 58-66

• Valéry-Grossu, Nicole, Fericirea pe care am cunoscut-o în închisoare, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 49, 2005, p. 106-109

• Varlam, Ion, Copii, „duşmani ai poporului”, în Magazin istoric, nr. 12, decembrie 1995, p. 37-39, 52

• Vlad, Ioana, “Împuşcă-mă! Mai puţin cu o femeie şi o fetiţă în lume!”. Interviu realizat de Mariana Conovici, în Revista programelor de radio “Universul”, serie nouă, nr. 2 (402), 15-21 noiembrie 2004, p. 38-40

• Vulcănescu, Măriuca, Un gând de adâncă solidaritate, în Analele Sighet 1 – Memoria ca formă de justiţie, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 1995, p. 311-313

• Vultur, Smaranda, Istorie trăită – Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, Editura Amarcord, Timişoara, 1997

• –, Departe, în Rusia, la Stalino. Amintiri şi documente cu privire la deportarea în Uniunea Sovietică a etnicilor germani din România (1945-1950). Colaj alcătuit de Hannelore Baier, Editura Intergraf, Bucureşti, 2003


194

III. Lucrări de exegeză a regimului concentraţionar şi a represiunii

comuniste (studii, analize, documente, monografii şi sinteze, recenzii) • Bass, Lois M. şi Heinrich Landolt, Credinţa interzisă, Editura Agape,

Făgăraş, 2002 • Bălan, Ion, Regimul concentraţionar din România: 1945-1964, Editura

Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2000 • Betea Lavinia, Legislaţia antiavort, în Analele Sighet 10 – Anii 1973-1989:

Cronica unui sfârşit de sistem, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2003, p. 284-296

• Budeancă, Cosmin şi Denisa Bodeanu, Rezistenţa armată anticomunistă din România. Grupul “Theodor Şuşman”. Mărturii, cu un studiu introductiv de Cosmin Budeancă şi Cornel Jurju, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004

• Cesereanu, Ruxandra, Doamna Gulagului românesc, în Steaua, 45, nr. 6, iunie 1994, p. 18

• Idem, Femei în infernul concentraţionar (I şi II), în Steaua, 44, nr. 2, februarie 1993, p. 27-28 şi nr. 3-4, martie-aprilie 1993, p. 22-23

• Idem, Femei în infernul concentraţionar (Gulagul românesc), în volumul colectiv, Prezenţe feminine. Studii despre femei în România, editori, Ghizela Cosma, Enikö Magyari-Vincze, Ovidiu Pecican, Editura Fundaţiei Desire, Cluj-Napoca, 2002, p. 439-452

• Idem, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste (eseu de mentalitate), ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2005

• Idem, Panopticum. Tortura politică în secolul XX, Editura Institutului European, Iaşi, 2001

• Idem, Ţara şi partizanii, în Steaua, 44, nr. 11, noiembrie 1993, p. 21 • Cordoş, Sanda, Izbăvitorul trup al cuvintelor108, în Vatra, 23, nr. 4, aprilie,

1993, p. 9 • Ibidem, “În pielea mea de deţinută”, 23, nr. 5, mai, 1993, p. 9 • Ibidem, Vorbind din adăpostul tăcerilor, 23, nr. 10, octombrie, 1993, p. 9 • Ibidem, Prima depoziţie, 23, nr. 12, decembrie, 1993, p. 20 • Cormoş, Graţian, Femei aflate sub incidenţa represiunii politice în perioada

comunistă, în Anuarul de Istorie Orală, Editura Presei Universitare Clujene, Cluj-Napoca, 2005, p. 341-354

• Idem, Radiografia insuportabilului în detenţia feminină, în Steaua, nr. 6, iunie 2005, p. 23-27

• Idem, Tipologia opresorului în memorialistica feminină de detenţie, în Familia, nr. 7-8, iulie-august 2005, p. 93-99

108 Cronica a fost preluată în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, volumul II (E-L), coordonare şi revizie ştiinţifică, Ion Pop, Editura Casei Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1999, p. 32-34 .


195

• Idem, Tipologia opresorului în memorialistica feminină de detenţie, în Memoria, nr. 51-52, 2005, p. 92-98

• Cornea, Doina, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, Bucureşti, 1991 • Cozea, Liana, Confesiuni ale eului feminin, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005 • Deletant, Denis, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în

România anilor 1965-1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995 • Diener, Georges, L’autre communisme en Roumanie. Résistance populaire et

maquis. 1945-1965, Edition L’Harmattan, Paris, 2001 • Dobeş, Andrea, Mărturii despre drama femeii române în perioada 1950-

1964, în Anuarul de istorie orală, vol. IV, Editura Presei universitare clujene, Cluj-Napoca, 2003, p. 215-231

• Dobre, Claudia, Elisabeta Rizea, un “loc al memoriei” pentru români, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 46, 2004, p. 76-81

• Dobrincu, Dorin, Formaţiuni de rezistenţă armată anticomunistă în sudul Moldovei (1945-1958), în Anuarul de Istorie Orală, vol. VI, Editura Presei Universitare Clujene, Cluj-Napoca, 2005, p. 163-192

• Gavriş, Mihai, Aspecte privind situaţia Bisericii Adventiste din România în perioada 1965-1989, în Anuarul de Istorie Orală, Editura Presei Universitare Clujene, Cluj-Napoca, 2005, p. 241-261

• Ioniţoiu, Cicerone, Calvarul femeii române, în Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, volumul I, Editura Hrisovul, Braşov, 1995, p. 185-275

• Ibidem, Copii născuţi şi trecuţi prin temniţe, p. 283-287 • Idem, Nicole Valéry-Grossu. O lumină în bezna exilului românesc, Editura

Fundaţiei culturale Memoria, Bucureşti, 1997 • Ivan, Camelia Duică, Rezistenţa armată din Banat (1949-1952), în Mişcarea

armată de rezistenţă anticomunistă din România (1944-1962), coord. şt. Gh. Onişoru, Editura Kullusys, Bucureşti, 2003

• Jela, Doina, Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998

• Kligman, Gail, Politica duplicităţii. Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu, în traducerea Marilenei Dumitrescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000

• Liiceanu, Aurora, Rănile memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi, Editura Polirom, Iaşi, 2003

• Mungiu-Pippidi, Alina, Politica după comunism: structură, cultură şi psihologie politică, Bucureşti, Humanitas, 2002

• Orga, Valentin, The woman’s attitudes during the anticommunist resistance movement, în Anuarul de istorie orală, vol. III, Editura Presei universitare clujene, Cluj-Napoca, 2002, p. 266-284

• Pasti, Vladimir, Ultima inegalitate. Relaţiile de gen în România, cu o prefaţă de Mihaela Miroiu, Editura Polirom, Iaşi, 2003

• Pop, Iulia, Lucreţia Jurj – destinul unei vieţi, în Anuarul de istorie orală, vol. III, Editura Presei universitare clujene, Cluj-Napoca, 2002, p. 43-55


196

• Popescu, Adrian, Rezistenţa tăcută, în Steaua, 45, nr. 6, iunie 1994, p. 22-23 • Riţiu, Maria, Biografii exemplare din perioada rezistenţei Bisericii Greco-

Catolice în Nord-Vestul Transilvaniei, în Anuarul de Istorie Orală, Editura Presei Universitare Clujene, Cluj-Napoca, 2005, p. 211-240

• Rus, Ciprian şi Emanuel Ciocu, Ultimul partizan, în Monitorul de Cluj, 7, nr. 256, 2 noiembrie 2004, p. 8-9

• Soljeniţîn, Alexandr, Arhipelagul Gulag, cu o traducere şi note de Ion Covaci, vol. II, partea a III-a, cap. 8, Femeia în lagăr, Editura Univers, Bucureşti, 1997, p. 156-171

• Ibidem, partea a IV-a, cap. 4, Câteva destine, p. 463-474 • Tănase, Stelian, Anatomia mistificării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997 • Târziu, Claudiu, A murit un simbol al rezistenţei anticomuniste: Elisabeta

Rizea, în Gardianul, nr. 418, 7 octombrie 2003, p. 16 • Todorov, Tzvetan, Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul

XX, în traducerea lui Traian Nica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996 • Ţurlea, Petre, Procesul organizaţiei „T”, Editura Fundaţiei culturale Libra,

Bucureşti, 2000 • Voicu-Arnăuţoiu, Ioana Raluca, Grupul Arnăuţoiu – noi documente din

arhiva fostei Securităţi, în volumul colectiv Şcoala Memoriei 2003, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2003, p. 143-180

• Idem, Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului, detenţiei, Editura Vremea, Bucureşti, 1997

• Voinescu, Alice, Scrisori din Costeşti, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Constandina Brezu, Editura Albatros, Bucureşti, 2001

• –, Cei care au spu NU. Oponenţi şi disidenţi în anii ’70 şi ’80, Editor Romulus Rusan, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2005

• –, Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al.-George, Al. O. Teodoreanu etc., cu un cuvânt înainte de Florin Constantiniu, Editura Vremea, Bucureşti, 1996

• –, Niculina Mihalache, o româncă martir, în Memoria, revista gândirii arestate, nr. 22, 1997, p. 46-47

IV. Filme şi site-uri

• Longin-Hossu, Lucia, Calvarul femeii române (I-III), în Memorialul durerii, episoadele 12, 13 (Nici o lacrimă), 14 (Născuţi în temniţă), difuzate la TVR în perioada 9 iulie –12 august 1992

• Mărginean, Nicolae, Binecuvântată fii, închisoare… (film) • www.comunism.ro • www.memoria.ro • http://revista.memoria.ro


197

Toate fiinţele umane se nasc cu nevoia de a asculta şi de a spune poveşti…dar cea mai mare nevoie a lor este aceea să aibă poveşti incredibile de trăit. Harvey Cox


198

INSTITUTIONALIZAREA COMPORTAMENTULUI NON-VERBAL IN INTERACTIUNEA SOCIALĂ

Da, avem nevoie de persoana care cântă în timp ce munceşte!

Anonim

1. Introducere: sociologia dramaturgică (Erving Goffman) şi

sociologia cunoasterii (Peter Berger si Thomas Luckmann)

Lucrarea de faţă îşi propune să explice o problematică a sociologiei interacţioniste, şi anume comportamentele non-verbale, prin prisma paradigmei sociologiei cunoaşterii; mai precis comportamentele non-verbale vor fi analizate din punctul de vedere al instituţionalizării lor in interacţiunea socială.

Cadrul teoretic folosit reflecta sociologia dramaturgică a marelui interacţionist, Erving Goffman, cu referire la lucrarea „Viaţa socială ca spectacol” şi la sociologia constructivistă a lui Peter Berger şi Thomas Luckmann, cu lucrarea „Construirea sociala a realitaţii”. Analizand separat cele două paradigme observăm că merg pe o linie teoretică şi practică aparent distinctă în ceea ce privete comportamentul non-verbal.

Analiza dramaturgică a comportamentului non-verbal vizează modul în care comportamentele non-verbale sunt generate de către actorii sociali, cu sau fără intenie, în situaţii obişnuite de viaţă, permitand individului să se prezinte pe sine celorlalţi şi să gestioneze impresiile pe care le lasa acestora astfel încat prezenţa lui ego în interacţiune să fie favorabilă în ochii lui alter. Analiza lui Berger si Luckmann se axează în mare parte pe modalitaţile de cunoaştere în viata cotidiană, (pe interacţiunea socială care se realizează prin intermediul limbajului verbal şi non-verbal), şi apoi pe modalitatea de obiectivare a realitaţii sociale şi anume instituţionalizarea.

Scopul lucarii de faţa este de a verifica ipoteza că procesul instituţionalizării (care va fi explicat in capitolul următor) este aplicabil în cazul interaciunii sociale şi anume în cazul comportamentelor non-verbale. Avem ca punct de plecare în analiză urmatoarele interogaţii: care este rolul comportamentelor non-verbale în interacţiunea socială? cum se realizează întelegerea reciprocă între actorii sociali în ceea ce priveşte comunicarea non-verbală? care este procesul prin care unele comportamentele non-verbale devin patternuri comportamentale?

In continuare, va fi prezentată definirea conceptului de instituţionalizare în interacţiunea socială.


199

2. Ce este instituţionalizarea?

In lucarea „ Construirea sociala a realitaţii” , Peter Berger si Thomas Luckmann realizează o sinteză asupra modului în care actorii sociali construiesc în viaţa de zi cu zi realitatea în care convietuiesc. Cele mai importante aspecte ale sintezei sunt capitolul referitor la interacţiunea socială si cel la instituţionalizare, ca mod de stabilire a ordinii sociale. Voi prezenta pe scurt respectivele capitole în ordinea în care apar şi în lucrarea mai sus menţionată, insistând mai mult pe conceptul de instituţionalizare.

Fiind o lucare de sociologia cunoşterii, primul aspect urmărit de autori il reprezinta „bazele cunosterii în viaţa cotidiană”109, care sunt interacţiunea dintre indivizi şi limbajul verbal şi non-verbal. Interacţiunea socială reprezintă sitauaţii de tipul „face to face”, „here and now” care implică prezenţa a doi sau mai multi indivizi. Prin intermediul interacţiunii sociale, „subiectivitatea lui ego devine accesibilă lui alter”110 printr-un complex de simptome-limbaj verbal şi expresiviate non-verbala. Realizarea interacţiunii se realizeaza cu ajutorul unor „scheme tipizante”111care nu reprezintă altceva decat nişte tipare de comportament si actiune care fac posibilă întelegerea reciprocă a actorilor sociali în momentul producerii interacţiunii. Schemele tipizante contin detalii despre rolul social (despre care voi discuta la Goffman) pe care îl are individul, statutul acestuia în cadrul interacţiunii şi nu în ultimul rând despre semnalele verbale si non-verbale pe care actorul le emite.

Limbajul non-verbal cât şi cel verbal fac posibilă interacţiunea „faţă in faţă” într-o lume comună împartăşită de toti actorii sociali; totuşi limbajul vebal poate fi desprins de situaţiile faţă în faţa pe când limbajul corporal este dependent de context. Limbajul verbal oferă indicii despre obiectivitatea individului iar limbajul corporal este un indiciu al subiectivitătii acestuia. Un concept folosit de Berger si Luckmann este acela de semnal ( gesturi, miscari corporale), care reprezintă un indicator al subiectivităţii individului.

Al doilea concept deosebit de important folosit de Berger şi Luckmann, concept pe care este centrată şi lucarea acesta, este acela de instituţionalizare. Putem vorbi de instituţionalizare atunci când orice tip de activitate umană este supusă obisnuinţei, deprinderii şi care se transformă într-un tipar, fiind uşor recognoscibilă şi uşor reproductibilă în situaţii care necesită acel tip de activiatate. Instituţionalizarea apare atunci când există 109 Berger, P, Th. Luckmann- Construirea sociala a realitatii, pag. 39 110 ibidem, pag 40 111 ibidem, pag. 42


200

„tipizarea reciprocă”(definită mai sus) între cei care interacţionează în sensul ca acţiunile lor sunt previzibile în mod reciproc. „Tipizarea în termenii lui Berger şi Luckmann este o instituţie”112, definită ca bun comun accessibil tuturor membrilor societaţii. Aceste tipizări intrate în obisnuintă în urma experienţelor comune ale indivizilor controlează comportamentul uman prin stabilirea de tipare de conduită care se aplică în acţiunea umană în funcţie de anumite circumsatanţe; deci tipizarea este întotdeauna dependentă de context.

In sens larg institutionalizarea inseamna control social atat la nivel micro-social dar mai ales la nivel macro-social. La nivel macro-social, institutionalizarea vizeaza stabilirea ordinii sociale prin stabilirea de norme, valori comune, roluri sociale etc. La nivel micro-social institutionalizarea nu mai are aceiasi valoare ca la nivel macro-social; acesta vizeaza exclusiv intreactiunile fata in in fata ale invizilor. De exemplu atunci cand in interactiune exista doi agenti sociali, A si B, acestia vor incepe sa-si joace rolurile sociale. Fiecare rol social presupune un set de comportamente si caracteristici specifice( provenite din institutionalizarea lor la nivel macro-social), ceea ce face din interactiune una previzibila. Totusi in cadrul interactiunii dintre A si B intervin si elemente neinstitutionalizate care tin de individualitatea fiecarui actor social. Acestea pot fi legate de spontaneitatea actorului social, de dispozitia fizica si psihica acestuia si se manifesta mai degraba in limbajul verbal, dar cu o intensitate mult mai mare in limbajul non-verbal care se presupune ca este mai putin controlabil decat cel verbal. Acest lucru nu inseamna nu putem vorbi de institutionalizare si in cardul comportamentelor non-verbale, lucru desre care voi discuta in capitolele viitoare.

Deci, institutionalizarea este un proces reglator al controlului social care permite interactiunea sociala la orice nivel, micro sau macro, si care se manifesta in „viata cotidiana” sub forma limbajului verbal si non-verbal, lucru pe care il vom vedea dupa ce vom anliza interactiunea din punctul de vedere al sociologiei dramaturgice.

3. Comportamentele non-vebale din perspectiva sociologiei dramaturgice Analiza comportamentului non-verbal vizeaza modul in care

comportamentele non-verbale sunt generate , cu sau fara intentie , in situatii obisnuite de viata, permitand indivizilui sa se prezinte pe sine in fata celorlalti si sa gestioneze impresiile pe care le lasa celorlalti contribuind astfel la o definire favorabila pentru ei a situatiei de interactiune. 112 Beger, Luckmann-Construirea sociala a realitati, pag. 68


201

Ce se intelegerin limbaj sau comportament non-verbal? Septimiu Chelcea intelege prin comunicare non-verbala „interactiunea umana bazata pe transmiterea de semnale prin prezenta fizica si prin comportamenetele acestora intr-o situatie socio-culturala determinata”113. Ca sa intelegem rolul comportamentulul non-verbal este necesara o expunere a tipurilor de comportamente verbale: embleme(miscari care substituie cuvintele), ilustratori( miscari care acompaniaza vorbirea si o accentueaza), reglatori( miscari ce semnaleaza sau mentin o schimbare a rolurilor) si expresii faciale.

In lucrarea sa „Viata cotidiana ca spectacol”, Erving Goffman defineste limbajul non-verbal ca „expresie a atitudinilor, credintelor si emotilor individului”114 intr-o interactiune umana care are ca si cadru o situatie in care actorul transmite semnale celorlalti. Bineinteles ca aceste lucruri se intampla atunci cand „performam” in fata celorlati. Expresia non-verbala a indiviului este controlabila atunci cand individul foloseste semnale non-verbale constiente purtatoare de semnificatii si incontrolabila atunci cad „performerul” transmite accidental semnale –isi piersde controlul asupra propriului corp, se imiedica, ragaie, casca , se balbaie, pufneste in ras etc. Deci comportamentele non-verbale mediaza intre interiorul individului si exterior. Performerul este personajul pe care fiecare dinre noi il joaca atunci cand se prezinta, pe cat se poate in mod pozitiv, in fata celorlalti si totodata el este si un producator de impresii.

Printre mai importante concepte folosite de Goffaman in cadrul sociologiei dramaturgice se afla cel de definire a situatiei (situatia este decisiva atunci cand are loc o interactiune fata in fata), care se realizeaza printr-un consens de lucru stabilit de cei care interactioneaza-fiecare stie cum sa actioneze in functie de situatia in care se afla. Alt concept important este cel de ritualizare care este legat in mod direct de definirea situatiei; ritualizarea reprezinta faptul ca orice tip de compotament are un tip de actiune specifica si gesturi specifice.

Din punctul meu de vedere cel mai imortant concept in sociologia dramturgica este cel de rol . Rolul jucat reprezinta modul de compotament verbal si non-verbal pe care un individ si-l insuseste atunci cand intra intr-o interactiune. Fata (front) reprezinta echipamentul „expresiv satndardizat , angajat sau nu de individ in timpul performarii”115iar fata personala formeaza complexul de expresii faciale, gesturi, tinuta, pe care le identificam in mod intim cu performerul si ne asteptam in mod natural sa-l 113 Chelcea, Septimiu- Comunicarea non-verbala: gesturile si postura, pag. 34 114 Goffman, Erving-Viata cotidiana ca spectaco,pag. 30 115 Goffman, Erving-Viata cotidiana ca spectaco,pag. 50


202

urmeze peste tot. in sesctiunea urmatoare a lucrarii voi analiza si modul in care rolul se instiutionalizeaza in interactiunea cotidiana.

Atunci cand un actor intra intr-o interactiune acesta se staduieste sa lase o impresie pozitiva celoralate persoane prezente in interactiune. Goffman afirma ca acest lucru se poate realiza doar cu ajutorul „artei gestionarii impresiei”116. Arta gestionarii impresiei presupune in primul rand o anume responsabilitate expresiva din partea actorului social in sensul de a fi capabil sa-si controleze foarte bine propriile manifestari fizice si psihice-gesturi, limaj verbal, tonalitatea vocii, coerenta, emotivitate etc. Controlul asupra propriului rol se realizeaza atunci cand actorul respecta asa anumita „disciplina dramaturgica”117-chiar daca atunci cand performeaza un anumit rol si intra in totalitate in pielea personajului, individul trebuie adopte un joc de implicare-detasare pentru a nu pierde controlul de care vorbeam mai sus. Jocul de implicare detasare inseamna ca actorul mentine un echilibru intre starile sale interioare subiective, expresivitatea gestuala si manifestarea rolului.

La fel ca si in cazul regizarii unei piese de teatru, actorul socil trebuie sa planifice in cele mai amanunte detalii.punerea in scena situatiei de interactiune. De ce trebuie sa se intample acest lucru? Pentru ca atunci cand un individ se infatiseaza in fata altor indivizi, el proiecteaza in mod constient sau inconstient o definitie a situatiei de intreactiune. Definitia situatiei de interactiune contine informatia pe care publicul o detine deja despre actor(limbaj, tonalitate, coerenta, gesturi, ticuri etc) de la o interactiune precedenta, rolul propriu-zis pe care actorul in cauza in va juca impreuna cu toate aspectele legate de decor, spectatori. Atunci cand performerul isi asuma responasabilitatea de juca un anume rol atunci acesta trebuie sa satisfaca exigenta situatiei de interactiune data prin respectarea „normelor” de moralitate la care pana la unrma se restrange interactiunea dintre indivizi, deorece spune Goffman ca atunci cand performam suntem”118 niste negustori ai moralitatii”, intotdeuna dorim sa lasa o impresie pozitiva.

Am trecut in revista aceste aspecte despre interactiunea fata-in -fata din lucrarea „Viata cotidiana ca spectacol” , deoarece in sectiunea urmatoare voi supune analizei comoprtamentele non-vebale din perspectiva institutionalizarii iar pentru a realiza acest lucru este nevoie de o familiarizare cu conceptele goffmaniene.

116 ibidem, pag 233 117 Goffman, Erving-Viata cotidiana ca spectacol, pag 243 118 ibidem, pag 254


203

4. Institutionalizarea compotamentelor non-verbale în interactşune umană

Acesta sesctiune a lucraii este cea mai importanta deorece aici vor fi puse

fata in fata conceptul de institutionalizare, in sensul lui Berger si Luckmann si comportamentul non-verbal in sens goffmanian. Institutionalizarea, in viziunea lui Berger si Luckman, inseamana orice tipizare care se realizeaza in urama unor experinete comune ale indivizilor. In viata cotidiana , actorii interactioneza continuu si impart de multe ori aceleasi experiente.

In prima faza putem vorbi de institutionalizarea comportamentelor non-vebale in viata cotidiana din punctul de vedere al comportamentelor non-verbale celor mai simple si anume, emblemele care sunt reprezentate de miscari ale mainilor, in special atunci cand inlocuiesc anumite cuvinte. Avem de exemplu, semnul OK( inelarul si degetul mare formeaza un cerc) care s-a a devenit atat de uzual in majoritatea tarilor lumii. Alt exemplu este faptul ca atunci cand doi barbati se intalnesc isi strang mana unul altuia, un gest tipic masculin. Daca ne uitam in spatele semnificatiilor acestor doua gesturi putem obesrva ca habitualizarea si respectiv tipificarea lor s-a realizat datorita faptului ca in timp indivizii au interiorizat, in cadrul experientei cotidiene, formula de OK, si respectiv respectul intermasculin, ca apoi sa le materializeze in semne. Acest tip de institutionalizare este cel mai simplu deoarece cuprinde un numar foarte mare de indivizi, care folosesc acelesi semne, pretutindeni recognoscibile, in interactiuni foarte diverse. La acest nivel institutionalizarea vizeaza categoriile de comportamente non-verbale.

Goffman vorbeste de institutionalizarea „fetelor sociale” prin intermediul rolurilor jucate de actori119. In cazul de fata, o anume fata sociala, cu tot echipamentul sau de gesturi, expresii faciale, tinuta, aferenta unui anume rol, poate poate sa se institutionalizeze atunci cand mai multe roluri impumuta fata respectiva. De fapt, Goffman afirma ca orice rol sau activiatate are mai multe fete institutionalizate, stabilite din care actorul trebuie sa aleaga; alegerea actorului se face din dorinta de a performa sarcina respectiva sau de mentine fata corespunzatoare acelui rol, chiar daca rolul acela nu e jucat propriu-zis. Institutionalizarea fetelor sociale da nastere la asteptari specifice, determinate de rutinele performate. De exemplu, personajele care poarta halate albe por fi medici, asistente sau bucatari, patiseri; ne putem da seama de rolurile lor atunci cand sunt prezenti in contextul specific, spitale respectiv patiserii.

Exista, bineinteles si cazuri in care actorul nu alege fata corespunzatoare rolului respectiv, fapt care se observa atunci cand exista neconcordanta intre echipamentul expresiv si rolul propriu-zis; avem ca exemplu aici asistenta 119 Goffman, Erving-Viata cotidiana ca spectacol, pag. 55


204

medicala, imbracata in halat alb, care consulta pacientii. Datorita rutinizarii unor comportamente, respectiv roluri sociale, indivizii sunt obisnuiti sa recunoasca imediat daca fata sociala este corespunzatore rolului jucat de actor. Deci, putem afirma ca institutionalizarea fetelor sociale este decisiva in interactiunea cotidiana.

In urma prezentarii tipurilor de institutionalizare, putem distinge cateva carcteristici principale ale acseteia. Institutionalizarea gesturilor specifice ale unei persoane , sau cum o numeste Goffman „fata personala”, inseamna predictibilitate comportamentala, care este extrem de utila pentru alter care interactioneaza cu ego deaorece acesta, in urma altor interactiuni, cunoaste reactiile non-verbale ale lui alter si stie la ce sa se astepte din partea acestuia.

O alta caracteristica a institutionalizarii o reprezinta adecvarea comportamentului verbal sau non-verbal la situatiile de interactiune. Fiecare situatie de interactiune este limitata de anumite standarde sociale si morale care trebuie respecatate prin adecvarea comportamentului personal la situatia marginita de acele standarde. Institutionalizarea anumitor comportamente pentru fiecare situatie de interactiune il ajuta pe actor sa faca alegerea potrivita pentru a respecta acele standarde morale.

5. Concluzii În interactiunea dintre indivizii comunicarea non-verbala este esentiala.

Indiferent ca este reprezentat prin embleme, semne, gestica sau tinuta, limbajul non-verbal coordoneaza comunicarea cu ceilalti, o faciliteaza si o accesibilizeaza, facandu-ne cunoscuta subiectivitatea celorlati. Prin institutionalizarea comportamentelor non-verbale, invidizii umani pot sa recunosca tipuri de roluri, statuturi soiale si comportamente, in acest fel.

Asadar analiza si decodificarea comportamentelor non-verbale permite actorilor sociali posibilitatea descoperirii celorlalti. „Vehicule purtatoare de semne”120, indivizii pot manipula o situatie de comunicare, in primul rand prin intermediul adecvarii comportamentului non-verbal la rolul pe care il au intr-o anume interactiune si apoi prin recunosterea si decodificarea comportamentlor institutionalizate. Respectand aceste „reguli”, actorii pot interactiona cu oricine si in orice conditii.

Raluca Motoc Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

120 Chelcea, S- Comunicarea non-verbala in spatiul public, pag 35


205

BIBLIOGRAFIE

1. Chelcea, Septimiu, Loredana Ivan, Adina Chelcea- Comunicarea non-verbal, Comunicare. ro, Bucuresti, 2005

2. Chelcea, Septimiu-Comunicarea non-verbala, Tritonic, Bucuresti, 2004

3. Goffman, Erving- Viata cotidiana ca spectacol, Comunicare. ro, Bucuresti, 2003

4. Berger, Peter, Thomas Luckmann-Construirea sociala a realitatii, Editura Univers, Bucuresti, 1999


206

Conştiinţa este vocea sufletului, pasiunile sunt vocea trupului. E de mirare că adesea aceste două limbaje se contrazic şi atunci pe care să-l ascultăm? Prea adesea raţiunea ne înşală; am dobândit dreptul de a o respinge; dar conştiinţa nu se înşală niciodată, ea este adevărata călăuză a omului; ea este pentru suflet ceea ce instinctul e pentru corp; cine o ascultă, ascultă Natura şi nu se poate teme că va rătăci…“ Rousseau


207

ALCOOLISMUL

Cel mai rău lucru legat de xperienţă, este că ea ne învaţă lucruri pe care nu vrem să le ştim.

Iordache Bota A. Aspecte fundamentale

Efectul atractiv produs de alcool a fost proslăvit de poeţii tuturor timpurilor si poate mai bine decât toţi de seninul Horaţiu: “Ce minuni nu face vinul! El scoate la iveala secretele, justifica si confirma speranţele, îi dă încredere laşului în bătălie, eliberează îngândurata mintea de povara ei, inspira În artă. Pe cine nu l-a făcut elocvent un pahar vesel? Pe cine nu l-a scăpat şi nu l-a eliberat de sărăcia stânjenitoare”.(P. Brânzei, 1979, p.366).

Alcoolismul face parte din tulburările psihice de origine toxica şi este un termen introdus de medicul suedez M. Huss in 1849. Alcoolismul se datorează consumului excesiv de alcool, la care se mai adăuga factori ce ţin de obiceiurile culturale si sociale, de fragilitatea psihologica si fiziologica a individului, de efectele proprii, de produsul alcool (M.A.Birt, 2001, p.206).

OMS (1952) arată că “alcoolicii sunt băutori excesivi a căror dependenţă faţă de alcool îi îndreaptă spre un consum respectabil de o tulburare mentala sau fizica decelabila si afectând comportamentul, reacţiile sociale si familia, precum si statutul economic al individului” (M.A.Birt, 2001, p.207).

Substanţele cu acţiune predominant narcotica, aşa cum este si alcoolul, produc iniţial o stare de beţie cu excitare psihica, după care urmează slăbirea proceselor corticale cu apariţia stărilor fizice dintre somn si veghe. Se poate instala fenomenul de obişnuinţa, caracterizat prin necesitatea de a bea, crescând progresiv cantitatea sau poate apare suferinţa psihica la întreruperea administrării de alcool (sindromul de abstinenta). Consumul de alcool timp îndelungat duce la alterarea progresiva a personalităţii (tulburări de comportament, apariţia stărilor psihotice).

Consumul abuziv de alcool este favorizat de trăsăturile de personalitate, de tulburările psihice (anxietate, depresie), acesta fiind la originea unor tulburări psihice multiple. Autorii spun ca personalitatea alcoolicului se prezintă printr-o constelaţie de trăsături:

• Imaturitate afectiva: incapacitate de a stabili relaţii interpersonale satisfăcătoare, nevoia de a fii mereu asigurat, control precar al agresivităţii si impulsivităţii;

• Oralitate: aviditate, exigenta, sensibilitate la frustrare, căutarea independentei;


208

• Masochism: conduite de eşec, sentimente difuze de insatisfacţie, vinovăţie. (M.A Birt, 2001, p.210).

Alcoolul ingerat se absoarbe la nivelul stomacului pana la 20%, in funcţie de alimentele consumate, calitatea, cantitatea si concentraţia alcoolului; absorbţia se produce mai repede daca persoana nu a mâncat. Metabolizarea alcoolului se face la nivelul ficatului (90%), dar în cazul în care consumul regulat de alcool depăşeşte 5 ani apar tulburări psihice diferite si complicaţii somatice. Dezvoltarea dependentei si a tolerantei este strict proporţionala cu durata consumului si cantitatea de alcool consumata si se pare ca este legata de alterările funcţiei membranei neuronale. Absorţia completa a alcoolului ingerat variază de la 2 pana la 6 ore. După trecere barierei digestive alcoolul difuzează uniform in toate viscerele organismului având o afinitate crescuta pentru ţesutul cerebral si hepatic. Deoarece alcoolul se resoarbe repede fără o digestie prealabila, şi aduce un aport caloric ce poate înlocui alte surse de energie alimentara pana in proporţie de 50%, cat şi datorita faptului ca in doze mici provoacă o stimulare a întregului organism, alcoolul e acreditat ca un aliment, deşi in funcţie de doza si starea iniţiala a organismului, poate provoca evidente efecte toxice. Alcoolul apare ca un metabolit, care poete fii utilizat satisfăcător de o persoana adultă, sănătoasă, bine hrănită şi neobişnuită cu alcoolul,daca nu depăşeşte 1-2g alcool pe kg de corp in decurs de 24 de ore.

Băuturile alcoolice consumate intr-un mod continuu sau episodic, in cantităţi excesive pot determina tulburări psihice, fizice, comportamentale ducând la autodistrugerea individului.

In definirea alcoolismului se tine seama de următoarele aspecte: consumul excesiv si continuu sau periodic de băuturi alcoolice, apariţia unui fenomen de dependenta, apariţia unor fenomene fizice si psihice diverse. (R.Jeican, 2001,).

Deşi din anamneza reiese consumul abuziv de băuturi alcoolice pe o perioada de timp îndelungată şi cu toate ca bolnavul oferă informaţii despre starea lui psihopatologica, de cele mai multe ori, el nu recunoaşte consumul de alcool, sau chiar daca-l recunoaşte nu relatează cantităţile consumate zilnic. De cele mai multe ori se prezintă la medic aparţinătorii bolnavului, cerând sfaturi pentru a face ceva in vederea stopării acestui comportament. Alcoolicii sunt indivizi care încalcă frecvent legile, ei sunt agresivi sau violenţi. Consumul de alcool afectează atât individul cat si societatea, având implicaţii medicale si juridice. Ei nu-si pot limita raţional consumul de alcool deoarece: băutura constituie o plăcere; consumul de alcool poate realiza evadarea din probleme si necazuri; tradiţia băuturilor alcoolice in grup poate determina dependenta ulterioara.


209

Tabloul psihopatologic poate fi variat ca aspect (beţie acuta patologica, psihoze acute si subacute, sindroame de impregnare cronica alcoolica, forme delirante de alcoolism), oferind o mulţime de date atât pe calea comunicării verbale, cat si nonverbală. (R. Jeican, 1991,).

Prin examenul psihologic se defineşte gradul de deteriorare psihica si structura de personalitate, iar examenul somatic se poate referi la: stări fizice carenţiale, polinevrita, gastrite cronice, hepatite cronice; datele paraclinice oferă elemente ce ţin de diagnosticarea complicaţilor asociate.

Factorii favorizanţi ai consumului de alcool sunt: familiile dezorganizate, părinţi alcoolici, stare materiala precara, singurătate, lipsa familiei, educaţiei, tulburări anxioase, depresive, sau tulburări de personalitate de tip antisocial. Riscul de producere a alcoolismului la persoane care au rude de sânge cu aceasta problema, este de 6 ori mai mare decât la alţi indivizi. Dar, pe lângă imitarea comportamentului celor din jur, intervin si factori de mediu. In lume sunt aproximativ 62 milioane de persoane afectate de alcool, si este de remarcat faptul ca la aceste persoane apare tot mai des tentativa de suicid.

Criteriile pe baza cărora se diagnostichează dependenta de alcool sunt: • Dorinţa puternica de a consuma băuturi alcoolice • Aprecierea tolerantei la alcool • Prezenta in antecedente a fenomenelor de servaj • Incapacitatea de a controla cantităţile de băutura ingerate • Activitati centrate pe procurarea de băuturi, cu neglijarea obligaţiilor

sociale si crearea de probleme interpersonale (R. Jeican, 2001, p.191). B. Formele clinice de alcoolism

Formele clinice de alcoolism au implicaţii medico-sociale diferite printre cele mai importante numărându-se:

1. Beţia alcoolica obişnuită - provocata voluntar , episodic cu scopul de a ajunge la o stare agreabila, dar fără a crea dependenta;

2. Alcoolofilia- înclinarea deosebita spre consum de alcool care conduce in timp la instalarea dependentei si a consumului cronic, indiferent de cantitatea de alcool ingerata sau de ritmul cronic al ingestiei

3. Alcoolomania cuprinde: intoxicaţia alcoolica acuta, alcoolismul cronic si psihozele pe care acesta le determina. Se refera la totalitatea aspectelor psihotice, caracterizate prin alterarea discernământului asupra propriei persoane si interrelaţiilor sociale, dezvoltate pe fondul consumului cronic de băuturi alcoolice

Beţia alcoolica obişnuita prezintă preocupare psihiatrica atunci când


210

poate genera alcoolofilia si alcoolomania. In cadrul beţiei alcoolice obişnuite se trece de la excitaţie la depresiune si inhibiţie, care se produc datorita narcotizării structurilor cerebrale.

Indivizii sunt diferiţi in ceea ce priveşte intoxicaţia alcoolica, in funcţie de alcoolemie, toleranta, tipul de sistem nervos si starea iniţială a organismului în momentul ingerării respective.

a) Intoxicatia alcoolica acuta Aceasta apare după ingestia excesiva de alcool la un nebăutor, sau prin

supraîncărcare la un alcoolic cronic. Stadiile intoxicaţiei alcoolice acute sunt următoarele:

1. Primul stadiu este caracterizat prin excitaţie psihomotorie de tip hipomaniacal iar alcoolemia este cuprinsa intre 0,3g% si 1,5g%. discernământul critic scade repede si progresiv pe toata durata absorţiei (2-3ore), chiar si la ingerarea unei cantităţi mici de alcool. Pot apare si alte caracteristici ca: predominanta excitaţiei triste, delirante sau confuzionale

2. Al doilea stadiu este caracterizat prin depresiunea activităţilor neuropsihice, alcoolemia variază intre 1,5% si 3%. apar tulburări psihomotorii: limbajul incoerent, tendinţa megalomanică, scade capacitatea de percepţie, tendinţa de somn, discernământul devine precar.

3. Stadiul trei este caracterizat prin narcotizarea scoarţei cerebrale. Reflexele condiţionate sunt abolite, limbaj neinteligibil, coordonare motorie profund perturbata. Intoxicatul cade, nu-si mai controlează sfinterele si apare somnul profund preanestezic câteva ore.

4. In stadiul patru alcoolemia este de 4-5g% si este caracterizat prin abolirea reflexelor spinale, pupile imobile, anestezie, puls deprimat, respiraţie rara, cianoza, hipotermie, transpiraţie vâscoasa. Restabilirea vitala este compromisa după o coma de12 ore. Moartea se produce la o alcoolemie de 5g% prin oprirea respiraţiei.

După trezirea din starea de beţie acuta apare amnezia episodului. Bolnavul prezintă in timpul beţiei halucinaţii vizuale si auditive, ameninţătoare, scene delirant halucinatorii, idei delirante de grandoare. Aceasta stare se poate menţine câteva ore si se termina de obicei prin somn. Criza beţiei acute e favorizata de insolaţie, băutul pe nemâncat, sechele traumatice ale creierului, suprasolicitare nervoasa.

b) Dipsomania Dipsomania este numită şi “setea nebuna de a bea”, ingestia

intermitenta, impetuoasa, abuziva de alcool. La început apare ca o încordare afectiva cu nelinişte, nesiguranţa, iritabilitate si insomnie, acestea


211

ducând la necesitatea pentru alcool. Primul pahar se bea in sila, apoi se aprinde starea de necesitate si individul bea cantităţi de alcool pana la instalarea somnului comatos. Persoana se trezeşte cuprinsa de ruşine si repulsie fata de alcool. Totul reintra in normal câteva săptămâni sau luni, apoi apare o alta criza. In perioada consumului individul poate deveni confuz si săvârşeşte acte antisociale.

c) Tulburarile de sevraj Aceste tulburări apar atunci când este întreruptă ingestia băuturilor

alcoolice, la bolnavii la care toleranta si dependenta s-au instalat. Simptomatologia poate apărea la câteva ore după întreruperea consumului (frecventa mai mare intre 24 si 72 de ore). În servajul necomplicat bolnavul are insomnie, anxietate, nelinişte.

Din punct de vedere fizic apar: transpiraţii nocturne, tremurături la extremităţi, tahicardie, congestie faciala, disconfort gastric.

In cadrul servajului complicat poate sa apară din punct de vedere psihic: dezorientare temporo-spatiala, confuzie, tulburări de atenţie si memorie, iluzii, halucinaţii mai ales vizuale, sunt anxioşi, agitaţi, se zbat, fug, striga, uneori sunt agresivi , apar crize de convulsie, trăiri delirante de persecuţi-urmărire, pot apărea insomnii totale.

d) Sindromul de dependenta cronica alcoolica Acest sindrom apare datorita consumului frecvent unor cantităţi

variabile de alcool in timp îndelungat, ceea ce duce la dependenta si tulburări neuropsihice. Apare schimbarea trasatorilor de personalitate, individul devine irascibil, iritat, indiferent fata de familie si problemele acesteia, apare gelozia datorita scăderii performantelor sexuale. Apar stări de depresie si anxietate, care scad după consum, scade atenţia, memoria si concentrarea. Prezintă tulburări de somn, scade demnitatea fata de familie o data cu creşterea egoismului sau si a preocupărilor fata de consumul de alcool.

Caracteristicile bolnavilor: dominaţi de dorinţa puternica de a consuma alcool fără a se putea abţine, toleranta crescuta la consumul de alcool, având tendinţa de a creste doza cu aceleaşi efecte, prezintă fenomene de servaj la întreruperea consumului, preocupările sociale si familiare sunt înlocuite cu cele legate de consumul de alcool.

Alcoolul cronic favorizează apariţia epilepsiei. Deteriorarea psihica determinata de alcoolismul cronic este reversibila in mare măsura, prin abstinenta si tratament susţinut.


212

C. Psihozele alcoolice

Psihozele care se dezvolta in evoluţia alcoolismului cronic sunt următoarele: 1. Halucinoza alcoolica Wernicke apare după servaj, bolnavii au

conştiinţa clara, dar au halucinaţii auditive, sunt anxioşi. Halucinaţiile apar la 48 de ore după întreruperea consumului si dispar in câteva zile după tratament adecvat.

2. Psihoza Korsacov apare pe fondul consumului cronic de alcool după o perioada de întrerupere. Bolnavii prezintă tulburări de memorie de fixaţie, confabulaţii. Conştiinţa si sfera afectiva nu sunt afectate si exista amnezia evenimentelor trecute. Starea durează câteva luni, putând evolua spre vindecare, cronicizare, dementa sau exitus.

3. Encefalopatia Gayet-Wernicke, apare la bolnavii cronici. Se caracterizează prin: agitaţie, halucinaţii, hipertonie musculara generalizata, simptome neurovegetative centrale de tahicardie, hipertimie. Starea este grava si necesita internare. Pot rămâne sechele, iar netratarea poate duce la exitus.

4. Dementa alcoolica apare după mai mulţi ani de consum. Simptome: memoria, gândirea , atenţia, concentrarea sunt afectate. Apar momente de confuzie, dezorientare, activitatea este dezorganizata, incoerenta, apar tulburări importante de comportament. Necesita îngrijire si supraveghere.

Fiecare alcoolic reacţionează la tratament in felul lui, unii se pot vindeca prin terapie, dar exista persoane care nu căuta ajutor pentru a nu fii etichetate de societate ca alcoolice si datorita faptului ca nu suporta ideea de a nu consuma niciodată alcool

In anul 1935 a luat finita Organizaţia Alcoolicilor Anonimi, care are ca misiune recuperarea persoanelor dependente de alcool, prin tratament nonmedical. Cred ca aici asistentul social are un rol extrem de important pentru întărirea motivaţiei pentru schimbare. Se recomanda participarea bolnavilor la terapie individuala si de grup (în paralel cu abstinenta totala). Psihoterapia individuala se axează pe creşterea stimei de sine, încrederea in posibilitatea de a deveni abstinent si de a se reintegra corect in familie, profesie, societate. Trebuie sa se lucreze si cu familia, care are misiunea de a susţine bolnavul in efortul sau de a renunţa la alcool. Alcoolicii pot fii integraţi in programe educaţionale , acolo unde exista.

E. Concluzii Ca o prima măsură de prevenţie se impune observarea primelor semne

ale bolii. Acest lucru este posibil prin informarea publicului larg, prin sublinierea gravitaţii acestei boli si felul in care afectează întregul


213

organism. O alta măsura de prevenţie poate sa fie educarea tinerilor prin introducerea in programul didactic a unor prelegeri despre alcoolism si efectele sale (începând cu clasa IV-a si V-a), si prin publicitate. Se pot lua si masuri socio-economice prin reducerea producţiei de băuturi alcoolice, interzicerea reclamei, etc.

Să reţinem deci, că alcoolismul este forma cea mai grava a problemelor cauzate de alcool. El evoluează diferit in funcţie de persoana, deşi persoanele afectate sunt conştiente de problemele pe care le au, le este foarte greu sa se oprească, negându-si situaţia. Alcoolul este o tehnica de confruntare cu problemele, persoana neglijându-si obligaţiile fata de familie, prieteni, munca. După părerea mea alcoolismul este o boala grava, care nu poate fii vindecată, fiind necesar sa se intervină mai intens pe combatere si prevenţie.

Pe lângă educaţia care s-ar face în şcoli şi în massmedia o importantă foarte mare o are educaţia primită în mediul familial care influenţează dezvoltarea emoţională şi cognitivă. Şi după cu bine cunoscută este zicala: „ paza bună trece primejdia rea”. Intervenţia şi prevenţia făcute cu mult profesionalism din pripă ajunge să salveze multe suflete. Asist.soc. Tempea Monica Cerc. şt. asociat, Insititutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca


214

BIBLIOGRAFIE:

1. M.Alexandru Birt, (2001), PSIHIATRIE, Editura Dacia, Cluj-Napoca

2. P. Brânzei, (1979), ITINERAR PSIHIATRIC, Editura Junimea, Iaşi

3. P. Brânzei, Aurelia Sârbu, (1981), PSIHIATRIE, Editura Didactica si Pedagogica, Bucureşti

4. Rodica Jeican, (1991), PSIHIATRIE IN SCEME LOGICE, Editura Dacia, Cluj-Napoca

5. Rodica Jeican, (2001), PSIHIATRIE PENTRU MEDICII DE FAMILIE, Editura Dacia, Cluj-Napoca

6. www.e familia.ro

7. www.medfam.ro


215

N-am văzut niciodată ateismul mângâind lacrimile unei

mirese văduve. N-am văzut niciodată ateismul consolând mamele singure. N-am văzut niciodată ateismul calmând spiritul unui tată îndurerat. Şi n-am văzut niciodată ateismul oferind speranţă celor neajutoraţi, nici iertare celor înpovăraţi, sau refugiu şi compasiune tuturor celor care aveau nevoie. Ateismul refuză umanităţii unul dintre lucrurile pe care sufletul nostru îl doreşte: un răspuns. Am găsit răspunsul! Este unul şi singurul. Logan McAdams


216

RELIGIA, ATRIBUT AL GÂNDIRII?

Eu cred în fiecare persoană în parte. Fiecare persoana este Isus pentru mine;

şi încât nu este decât un singur Isus, acea persoană este unică pe lume în acel moment.

Maica Teresa

În „Declaraţia universală a drepturilor omului şi cetăţeanului” din

1789, în articolele 10 şi 11, legea dezlega religia din lanţurile condamnării, fiind acceptate convingerile religioase de orice natură, cu condiţia ca acestea să nu tulbure ordinea publică. Persecutarea pe bază religioasă nemaiavând fundal legislativ, nu se mai poate opri dezvoltarea multilaterală, aproape incontrolabilă a exploziei diversităţii religiilor protestante ( luther, calvin, baptiştii, penticostalii, metodiştii ) care, nemaiputând fi controlate eficient pe calea represiunii, au primit libertate legală, găsindu-şi adepţi indiferent de aprobarea publică.

Religia a apărut ca o necesitate exprimată a societăţii chiar în momentul în care omul a început să realizeze însemnătatea vieţii şi raţiunea de a trăi care trebuia să depăşească acel „aici, şi acum”, proiectându-şi speranţele într-o lume de după moarte pentru a construi o continuitate simţită ca necesară firii umane.

Pe parcursul istoriei, religia a cunoscut o multitudine de interpretări şi s-a „divizat” pe masură ce societatea a simţit o lipsă neacoperită de ceea ce avea deja. Evoluţia gândirii a adus inevitabil şi o cunoaştere mai profundă a lucrurilor şi a mediului înconjurător; lumea a învăţat să stăpânească universul; contextul ştiinţific şi cognitiv fiind diferit de la un secol la altul, s-a modificat şi suportul moral de care aveau nevoie şi pe care nu-l mai găseau în textul bibliei. Astfel, au apelat la noi şi noi religii, care corespundeau din punctul de vedere al dezvoltării societăţii şi mulându-se perfect pe direcţiile şi nişele lăsate de religia „veche”.

Într-o anumită măsură, religia a contribuit la civilizarea societăţii, fiind privită ca o „cultură generală” obligatorie tuturor oamenilor (ştim că biblia era folosită pe vremuri ca „abecedar” în lipsa altor manuale şcolare). Religia este considerată ca educaţie morală, având în vedere faptul că ajută la distingerea binelui de rău, ţintind la universalitate.

Ca şi factor social, în comunitate, religia are de asemenea şi rol economic şi cultural, fiind cea care asigură coeziunea între membrii unei comunităţi. În mediul rural, de exemplu, religia face parte din tradiţie, biserica fiind locul de întâlnire şi în acelaşi timp obligaţia interioară de a


217

participa la slujba religioasă. Absenţa vreunuia din credincioşi este observată, şi interogată; acest lucru face ca religia să nu fie doar o obligaţie interioară ci şi una exterioară impusă de societate, legată de imagine. În mediul urban, lucrurile sunt privite doar din punctul de vedere al individului, nemaiexistând „tradiţia”, şi nici sentimentul necesităţii de a-şi exprima orientarea religioasă în vreun fel (există o mai mare diversitate de religii – în contrast cu simplitatea omnidirecţională din mediul rural); de asemenea, există o înstrăinare la superlativ între membrii unei comunităţi din mediul urban faţă de cei din mediul rural.

Religia a apărut din incapacitatea oamenilor de a înţelege mediul înconjurător, iar faptul că există dintotdeauna ne întăreşte convingerea că, indiferent de stadiul actual al dezvoltării societăţii, există o nevoie de tot ce include aceasta, în special de suportul moral oferit, religia având ca scop nemijlocit sufletul, oferind o soluţie pentru vindecarea acestuia.

Descoperirile şi schimbările ce definesc perioada în care trăim şi care schimbă profund mentalitatea şi felul de a gândi al omului postmodern, se reflectă şi în religia pe care o alegem şi o susţinem. În acelaşi timp, toate aceste modificări au repercursiuni în universul mental al oamenilor, găsind din ce în ce mai multe mistere, din ce în ce mai multe întrebări fără răspuns, şi aceeaşi problemă eternă a misterului morţii care determină o nesiguranţă colectivă în viitor. Mintea omenească a început să cuprindă prin învăluire o diversitate de concepte, mijloace de îmbunătăţire a vieţii, şi multe altele ce înseamnă confort fizic; însă de confortul psihic al momentului în care toate acestea îi vor fi luate nu poate trece uşor. Cu cât mai confortabilă şi plăcută ne este făcută viaţa, cu atât mai mult nu ne putem despărţi uşor de ea. Şi vom căuta răspunsuri.

În faţa atâtor descoperiri, din punct de vedere ştiinţific, omul face un pas înapoi din punct de vedere emoţional şi psihologic. Simte că este singur şi că existenţa lui nu e atât de importantă ca şi pe vremea în care omul era centrul universului şi stăpânul tuturor celor ce aparţin lumii noastre terestre. Această multitudine de cercetări ştiinţifice dau dovada existenţei unor lucruri de cele mai multe ori greu de înţeles şi cu atât mai mult de stăpânit. Trăind într-un secol în care dezvoltarea tehnologiei depăşeşte imaginaţia umana, de cele mai multe ori, omul nu poate distinge între ce este adevărat şi ce este fals în legătură cu anumite tehnologii nou descoperite, având în vedere că ştiinţa este de multe ori atât de evoluată încât nu o putem urmări sau înţelege. Ne depăşeşte. În schimb, au început să apară informaţii cu sursă necunoscută, cu diverse scopuri, în special comerciale (cum ar fi ziarele) care mediatizează impulsiv o serie de ştiri şocante care să le aducă tiraje din ce în ce mai mari. Şi nimic nu vinde mai bine decât fricile, speranţele, dorinţele oamenilor, tot ce înseamna viaţa lor


218

spirituală şi sentimentală. Deci, în ziua de azi, peste tot găsim o agresivitate de informaţii dintre care, de multe ori, ne este dificil să alegem. Ne este frică de impactul lor asupra viitorului nostru. Iar frica face parte din sentimentele manipulabile ale naturii noastre umane. Ne trezim singuri in mijlocul oamenilor care ne sunt străini. Singuri în lumea noastră, pe care ne-am construit-o şi cu care trăim, realitatea înconjurătoare oferind puţin, iar acel puţin nefiind constant. Relativitatea e constantul care ne macină şi care se reflectă şi asupra credinţei religioase.

Ce înseamnă să fii credincios? Nu este vorba de dogmă ci este un sentiment „crescut”. Să fii religios nu înseamnă să mergi în fiecare duminică la biserică; înseamnă să crezi, să susţii, să interiorizezi credinţa şi să o faci să crească cu tine, indiferent de religie. Există două posibilităţi: ne însuşim o religie existentă sau pe cea a parinţilor, sau construim propria noastră religie, autosuficientă, care poate conţine părţi dintr-o religie existentă.

Însă această alegere n-o putem face din copilărie, deoarece religia este însuşită din şcoală, printre alte materii obligatorii şi „reale” cum ar fi cititul, scrisul, cultura civică, matematica, ş.a., inspirând sentimentul unei „obligativităţi” religioase, de care omul nu se mai poate despărţi la fel de uşor. La acea vârstă se clădeşte credinţa, şi „creşte” cu noi, chiar dacă nu mai cultivăm sentimentul, acesta rămâne înrădăcinat acolo.

În mod cert, religia ajutǎ la menţinerea stǎrii de bine, cei care au credinţǎ fiind mai longevivi decât ceilalţi, având un sprijin moral şi simţind viaţa ca având un scop pe care îl pot îndeplini, şi pentru care trǎiesc. Spovedania de asemenea contribuie la acel sentiment de satisfacţie, fiind simţit ca o uşurare a spiritului, practic fiind vorba despre o “spǎlare” de pǎcate.

Religia are rolul de temperator al educaţiei unei civilizaţii. Ca rezultat, se observǎ o reprimare a unor anumite porniri, sprijinind educaţia moralǎ şi fǎcând parte din cei „şapte ani de acasǎ”. Anumite religii abuzeazǎ de acest efect, ajungând la subordonarea raţionalǎ a credincioşilor manifestatǎ printr-o supunere oarbǎ. Civilizarea popoarelor migratoare s-a realizat prin creştinizarea acestora.

Dintotdeauna a existat rivalitatea dintre religie şi ştiinţǎ. De ce ? Pentru cǎ aveau modalitǎţi diferite de a prezenta realitatea: religia cu Biblia, ştiinţa cu cercetǎtorii ei. Unii sunt în favoarea religiei, alţii susţin descoperirile ştiinţei, alţii intercondiţioneazǎ aceste douǎ domenii. Puţini însǎ, atrag atenţia asupra puterii creatoare a cuvântului şi, implicit a gândurilor. Oamenii, crezând, transformǎ viitorul - care nu este predestinat ci se muleaza pe convingerile fiecǎrui om în parte. Nu degeaba o ambiţie se tranforma în realitate. Şi nu degeaba se spune cǎ „ţi-ai fǎcut-o cu mâna


219

ta!”. Credinţa poate transforma un rǎu în bine sau în catastrofǎ. Problemele existǎ doar în mintea noastrǎ, sunt un atribut al gândirii. Fericirea e şi ea un caz asemǎnǎtor, fiind de cele mai multe ori o senzaţie indusǎ de creier, o sugestie care-şi gǎseşte justificare şi satisfacţie în momentul în care gândul respectiv a fost generat. Religia funcţioneaza într-un mecanism asemǎnǎtor, doar cǎ în plan afectiv, sentimental, fiind generatǎ de credinţǎ. Credinţa este mobilul religiei, fǎrǎ de care nu poate exista.

Întreaga noastrǎ viaţǎ se învârte în jurul credinţelor, percepţiilor, şi informaţiilor care o construiesc. Puterea credinţei e cea care mişcǎ munţii şi împinge limitele. Credinţa face totul posibil şi dǎ rǎspuns acolo unde ştiinţa nu poate rǎspunde. Chiar dacǎ oamenii nu sunt conştienţi de felul în care personalitatea influenţeaza direct credinţa lor, aceasta iese la suprafaţǎ, studiindu-i felul de a recepta religia. Fiecare om acceptǎ mai mult sau mai puţin din ce îi oferǎ religia şi societatea, combinându-le într-un fel propriu, astfel încât ele sǎ devinǎ viabile. Numai aşa ele pot alimenta speranţa, care sǎ umple spaţiul dintre prezent şi viitor spre un necunoscut generator de confuzii şi teamǎ, cum ar fi MOARTEA. Frica de moarte, golul rǎmas în urma ei, determinǎ omul sǎ-şi punǎ întrebǎri şi sǎ caute rǎspunsuri. Aceste rǎspunsuri nu le poate da decât biserica, transformând aceastǎ fricǎ de moarte în sperantǎ, iar pe aceasta în credinţǎ.

Religia s-a format pe fundamentul fricii de moarte şi acesta este mobilul ei; acesta îi aduce adepţi, care se supun tradiţiei şi dogmelor impuse de aceasta. Acest lucru se cheama dependenţǎ. Şi ca orice dependenţǎ, micşoreazǎ facultatea inteligenţei şi capacitatea de exercitare a liberului arbitru. Religia este sprijinul, stâlpul de care se leagǎ pentru a gǎsi un scop în viaţǎ – viaţa de apoi, vǎzând viaţa actualǎ ca o trecere datoritǎ sentimentului de conservare a acesteia. Avem încriptat în gene, ca şi la toate organismele vii, instinctul de supravieţuire.

Dacǎ ar afla cǎ nu existǎ viaţa de apoi, ce ar face toţi care cred şi sperǎ? Dacǎ n-ar exista religia, aţi avea destule probe sǎ vǎ convingǎ sǎ

credeţi? Distanţa de la Pǎmânt la Cer este o problemǎ de altitudine sau de atitudine? Poţi, şi ai dreptul sǎ crezi în ce vrei sau nu? Existenţa lui D-zeu este un lucru nedemonstrabil. Dacǎ religia venereazǎ MOARTEA? Cum aţi putea trǎi fǎrǎ refugiu sufletesc? Aţi mai avea credinţǎ…?

Dumnezeu a dat viaţǎ lui Adam rupând o bucatǎ din eternitatea lui. Aceastǎ suflare divinǎ, printr-o succesiune de diviziuni a ajuns într-o formǎ nedefinitǎ şi impurǎ, şi în epoca noastrǎ, în proporţii diferite pentru fiecare om în parte. Aceste diviziuni se numesc suflete şi au rolul îngerilor pǎzitori. Astfel se explica de ce D-zeu ştie ce facem în orice moment şi cǎ ne asculta tot timpul. E în noi. Rugǎciunile sunt adresate acelei porţiuni divine care are grijǎ sǎ ne antreneze în direcţia doritǎ. Dupǎ ce-şi terminǎ


220

misiunea pe Pǎmânt, îngeraşii au rolul de a se prezenta judecǎtorului, care este conştiinţa – pentru cǎ indiferent de acţiunile pe care le întreprindem, conştiinţa ne spune dacǎ facem bine sau rǎu. In funcţie de direcţia în care înclinǎ balanţa conştiinţei, sufletul se poate întoarce la întregirea sufletului divin din care s-a rupt, sau va rǎtǎci în continuare.

Emilia Gersak Cercetător ştiinţific, Centrul Artemis, Cluj-Napoca


221

Fiecare creaţie consumă din sufletul nostru de azi, dar adaugă la sufletul nostru de mâine. Astfel încât dintre toate fructele pământului, omul creator este singurul care sporeşte prin epuizare. Azir


222

THE WORLD OF GONDAL

Every human being is a question again addressed to the Spirit of the Universe.

Eminescu

Emily Brontë is well-known for her novel Wuthering Heights, her poetry being left behind. Not many know that she was first a poet and her lyrical creation means almost two hundred poems. This unacquitance has a practical explanation. Her poetry is difficult to interpret; in order to understand it you need a proper knowledge. Her poetry cannot just be shadowed by the fact that it is not so refined and worked, it has a value in itself and what is very important is that it foreshadows a series of elements that stand at the base of the novel.

In this article we will try to learn about her poetry and to find out what its relation to the novel is. A ray of light on her poetry will help us to understand the tensionate nature of Wuthering Heights and how this tension arised. Emily’s poetic talent was first discovered by her sister, Charlotte Brontë, who accidentally discovered a manuscript book of her verse. About that she related:

“Of course, I was not surprised, knowing that she could and did write verse: I looked it over, and something more than surprise seized me,- a deep conviction that these were not common effusions, nor at all like the poetry women generally write. I thought them condensed and terse, vigorous and genuine. To my ear, they also had a peculiar music- wild, melancholy, and elevating.” (Brontë 30-31)

This is the moment when the poetic persona of Emily is revealed and these three words- wild, melancholy, elevating best describe her personality. Charlotte saw in her sister a genius and ascertained that her poetry was different from the poetry of other women. Her view was so different because, as Margaret Reynolds observes, her genius was masculine in character (197).

Emily’s poetry is the image of her imaginary world. The world of Gondal represents the transposition into imaginary of Haworth, her birthplace and the world that surrounded her actually. Physical and spiritual elements of Emily’s real world we will find in the world of Gondal and later on in the world of Wuthering Heights: the moors surrounding the house, the isolation of that place and the destroying passion of those who live in those worlds.

The story of Gondal began when Emily was just eight years old. Mr Brontë brought home a box of wooden soldiers and the children began to


223

play and write stories about them. They invented Angria, an imaginary realm situated in Africa. Soon after, Emily and Anne invented their own imaginary world: Gondal, a realm situated in the Pacific Ocean. The first mention of Gondal appears in November 1834. There is a series of notes written by Emily and Anne about every four years. Unfortunately, the prose literature of Gondal has not survived, only the poetry resisted along the time. The two young sisters continued to write Gondal for all their lives, escaping this way from common life and expressing their vision about life.

But the poetry of Emily Brontë is not only about Gondal: some of them seem not to have any connection with it. Emily herself made a clear distinction between Gondal and non-Gondal poems by writing them into different notebooks.

Emily’s poetry was also shaped by literary influences, but these have a reduced number, considering the isolation of the writer and the preference for the inspiring nature. In the solitary world of Haworth the children began to read the books from their father’s library: Milton, Byron, then Scott’s The Tales of a Grandfather, Aesop’s Fables, The Arabian Nights, and the most important influence was Blackwood’s Magazine, whose satires and book reviews provided them with material for their creativity.

As the Reference Guide to English Literature shows, Emily was a private person and rejected contacts with the world. We can trace very few influences in her work because her reading was, on her own showing, very limited, very desultory, and without method. She reproached herself repeatedly in her diary papers foe the want of regularity in her studies. […] She had little schooling, falling ill whenever sent from home. (301)

In a study about the Brontë sisters the Romanian critic Zoe Dumitrescu-Busulenga underlines the contrast between the common world of the outer existence and the product of their imagination (16). The children are caught in a game which leads to profound artistic results. The author observes the gap between the real, dark and unfairly life and the richness of their imagination (62). The imaginary world is very much refuge, but this world shapes their creation.

The figure of their family servant, Tabitha Aykroyd, is also important since she was the source of stories and ballads. The father’s library, the books received from aunt Elizabeth Branwell as a gift, the stories and the sung ballads of Tabby, as much as the wooden soldier box, they all contribute to the creating of Gondal literature. But at the basis of this imaginary world is what Emily loved the most: the moors and the nature that surrounded her birth place. The moors that Emily was wondering together with her brother and sister and her dog, the moors that Emily knew


224

so well are never absent from her literary creation. Nature represents her biggest source of inspiration:

In the cruel seclusion to which fate and misfortune condemned her, she escapes from the trammels of daily life, and out of her solitary musings, in the heart of the wild moors, makes up the inner world of her mystic maidenhood. […] Only in the sad and rough, but pure and beautiful realms of nature, did she find true consolation. (Legouis, Cazamian 1147)

Her poetry was a way of escaping the ordinary life and she made of it her personal world. It was not meant to be read by the others, the poetry was not written for the public. That is why her poetry is difficult, sometimes, to be interpreted. Her purpose was not to achieve form and coherence that are necessary when the creation is addressed to the public. She was free to compose by following her own feelings, that is why her poetry has powerful intensity. She composed for herself but at the same time we observed the uneven quality of her poems. Her short life did not give her the possibility to rework or develop her creation.

Nature was for Emily a fundamental source of inspiration. It is a theme that bounds all her work together. Nature was all around her and it was also in her heart. That is why she could not eliminate the natural landscapes from her creation. Nature appears in her imaginary universe in all its seasons; the earth, the mountains, the moors with their wild vegetation, the moon, the stars and the sun are elements the frequently appear in her poems. Nature was for her not simply a theme, but her main source of inspiration:

Her intimate knowledge of the moors at all seasons of the years, and of the wild life inhabiting them, gave her al the stimulus she needed to enrich her imagination and inspire her writing (Gérin 301).

Climate is very important for the world she invented since the islands of Gondal and Gaaldine differ so much because of it. These two islands were contrasting through their landscape: the first one had exotic vegetation and sky, favorable for a soft living, the other one had tempestuous skies being correlated to wild temperaments, like those of the world in which Emily lived. Nature pervades from the first lines of her poems:

The trees are bare, the sun is cold, And seldom, seldom seen; The heavens have lost there zone of gold, And earth her robe of green. (The Bluebell) Some of her lines describe the Haworth landscape. The next lines

describe it in summer: The linnet in the rocky dells, The moorlark in the air,


225

The bee among the heather bells That hide my lady fair. (The linnet in the rocky dells) and sometimes nature is an evocation of Haworth in winter or autumn: Loud without the wind was roaring Through the waned autumnal sky, Drenching wet, the cold rain pouring Spoke of stormy winters nigh. (Loud without the wind was roaring) Spring or autumn, summer or winter, nature is always charming. The

poet always observes the little things that make the nature fabulous. The beauty of the earth is an exclamation in the line: “How beautiful the earth is still” (Anticipation)

Emily’s vision about nature is close to the poetry of Romantics like Wordsworth and Coleridge. The nature that surrounded her physical and spiritual life goes beyond the real existence and emerges the territory of her imagination. The nature from her poetry is a reflection of the nature that Emily loved in reality.

Her poetry is not only about the physical nature. The poet seldom crosses the borders of the real world and tries to think what is beyond. She enters a world that we cannot see: the invisible nature. The poet explores it through imagination, an element that we will later discuss.

She is also an explorer of the human nature. And what the poet observes is the dichotomy of the human spirit. The human being struggles between two poles of existence. Contradictory states and feelings exist at the same time in the human soul. The human being represents good and bad, love and hate, life and death at the same time. He is divided between two contradictory forces. That is why life is a continuous battle.

The pair of feelings represented by love and hate is materialized at the level of poetry as one of the main themes.

Her poetry reflects a continually state of tension created by this contradictory pair of feelings. Love affairs are followed by betrayals and vengeance; love is always accompanied by her opposite: hate.

The principal theme of Gondal poems is the love-hate relationship that binds a female character to her various lovers. Augusta Geraldine Almeda is the dominant figure of these poems. She is the Queen of Angora, a capricious, defiant woman who has several lovers. Julius Brenzaida, king of Almedore, Fernando de Samara and Lord Alfred Aspin are her rival lovers. The characters of Gondal poems were the first foreshadowing of the triangle in her novel: Cathy, Heathcliff and Edgar Linton. They resemble the characters of the triangle from Wuthering Heights, having the same characteristics: the uncontrolled passion of the woman, the ruthless


226

ambition of one man and the weakness of the other. Her poetry first exposes Emily’s “belief in the indissoluble nature of earthly love” (Gérin 301), an idea that was continued and developed later in her novel. Not even death can shatter this connection between two complementary souls. Love goes beyond the limitations of the earthly life.

These conflicts between the two opposite states of feelings make the world of her poetry to be dominated by continuous tension. It is a tension that goes to extremes in her novel, and it ends only when life ends.

Love is the force that brings together two people; it is the force that binds their souls together. But the interesting thing to that is that love and hate can exist at the same time in one person. The human being proves to be itself a contradiction.

As Irene Cooper Willis observes, from the passion of love to the destruction of hate there is only one step: “For love, Emily might have said, is a very peculiar thing; intense; sacred, if you like to call it so, but when all is said, atrociously dangerous.” (123-124)

Her poetry analyses a wide range of feelings; except love and hate that are at the base, there are also excitement, exaltation, terror, mercy. The same critic says that “she is a supreme poet to those who love undecorated expression of emotion.” (101)

Another contradictory pair is life and death. In Emily’s vision life is this way:

In secret pleasure – secret tears This changeful life has slipped away As friendless after eighteen years As lone as on my natal day. (I Am the Only Being) Life means seldom loneliness, sadness but death is even worse: But cold-cold is that resting-place, Shut out from joy and liberty. (Warning and Reply) “Death! That struck when I was most confiding” is the first line of

the poem Death. Death proves to be cruel. The themes of imprisonment and death were first explored in Gondal poems.

The soul is in need for freedom – it is a way of escaping is mortal condition. Freedom is another theme of Gondal poetry. Freedom is the need of the poet’s spirit. To her imaginary world her soul escapes from the limitations of the ordinary life. She found adventures actions and substitute that were lacking in her life. Her poems reveal an extraordinary need for freedom:

And if I pray, the only prayer That moves my lips for me Is – “Leave me the heart that now I bear And give me liberty.


227

Yes, as my swift days near their goal Tis all that I implore – Through life and death, a chainless soul With courage to endure.” (The Old Stoic) The alien circumstances such as the distance from her home and from

her family, all the limits that life imposed, increased her need to escape: whether at home or abroad, the sense of being a spirit inmured in walls

of flesh with little hope of escape haunted her personal and her poetic life with a ceaseless yearning to break out. [Essay.23.02.2006 http://librarywebster.edu.datlit.html]

She could not suffer the bound that schools imposed, nor the restrictive rules. Her soul needed a freedom that only imagination could give it to her. The image of freedom is the image of her when she is wondering on the moors, the image of her characters striking for life, the image of the two children, Heathcliff and Catherine, who run away from the restrictiveness of home and wonder all day long the moors that surround Wuthering Heights.

Through her poetry she creates the image of her fierce independence. She distrusts the conventional creeds. She claims her independent belief in No coward soul is mine: “O God within my breast, / Almighty, ever – present Deity!”

Her mystical belief is truly independent from the external world. We learn that the spirit is free to believe what he wants and to live in liberty. The spirit is indestructible.

A way of escaping the humdrum reality is through imagination. This represents another major theme of her poetry. In the poem entitled To Imagination the poet directly addresses to something belonging to spirituality: fancy. The poet addresses to the imagination as to a “true friend”. In a world with no hate and no doubt the three are the masters: imagination, the poetic persona and Liberty:

So hopeless is the world without; The world within I doubly prize; Thy world, where guile, and hate, and doubt, And cold suspicion never rise; Where thou, and I, and Liberty, Have undisputed sovereignty. Imagination is the hope for a better world, is a chance to escape from

the daily life. The poet writes some of the nouns with capitals. The muse to whom she addresses is the opposite of Reason. The other concepts that appear written with capitals are Liberty, Nature, Life and Death. These


228

words are the essence of her poetry. Together with Imagination, they represent the main themes of her poetry.

The poetic persona meets the Benignant Power at evening’s time. In the quietness of the evening, imagination reveals itself as a “Sure solacer of human cares, / An sweeter hope, when hope despairs!” (To Imagination). For Emily imagination is “able to lift the veil of the phenomenal world and glimpse the spiritual reality which lies behind it.”(Miller 193)

In Plead for Me the poet addresses a personified imagination and finally concludes:

And am I wrong to worship, where Faith cannot doubt, nor hope despair, Since my own soul can grant my prayer? Speak, God of visions, plead for me, And tell why I have chosen thee! The poet consciously follows the imagination, as the Romantics did.

Imagination gives her the power, a power that resides within her. A visionary moment brings together the poet and the nature, but this moment cannot last too long: as the sunrise comes the visions disappears. The evening, the stars and the Romantic symbol of the moon are favorable to visionary moments. Through imagination the soul liberates itself from all the constraint and enters the miraculous land of fancy. She begs the stars, dreams and night to hide her from the hostile light of day.

Some of her poems depict the attractiveness of escape into imaginary worlds from which she could exclude the people and situations she found so distasteful:

Yes, as I mused, the naked room, The flickering firelight died away An from the midst of cheerless gloom I passed to bright, unclouded day. Anyway, the last of her poems, express a battle over the proper use of

the imagination. The poems are often contradictory, but she tries reconciliation with the world she detested. Her disgust with humanity made her escape in the world of fancy.

In No coward soul is mine, a poem written at the same time with Wuthering Heights she demonstrates the confidence she had achieved. Imagination takes the place of the rebellion, of the conflict. This poem shows an attempt to link Gondal to the real world.

She joins the subjects of love, nature, religion and death into an exploration of the nature of Imagination.

Gondal helped Emily in developing her creative imagination and I think it has a major importance for the novel she was to write later.


229

Through imagination she attained a mode of vision that is unique and this vision also shaped her novel.

At the parsonage from Haworth Emily was free to flow from her domestic responsibilities to the world of Gondal. Every time she was removed from her home she had no more time to continue the creation of Gondal stories. Charlotte understood the need of her sister, a need for sources of imaginary that were her natural environment at Haworth and her partner of creativity, Anne. Emily was dependent of Yorkshire to free her creativity and her imagination.

Even if Emily’s poetry is difficult to interpret without a proper knowledge, it has a major importance since we can trace the origins of the novel in the Gondal poems.

The poetry comes to a different significance if we consider it a starting point for the novel. Wuthering Heights reworks a series of themes and situations that first appeared in the poetry.

When asserting the connection between the poetry and the novel, where the poetry plays the role of a staring point for the novel, Mary Visick does not deny the independent value of the poems (5). I think that knowing the poetry helps us understand how Emily Brontë arrived to write the novel and how a poet transformed into a novelist. The lyrical material was transformed into a story: “The story they can be shown to tell is the story of Wuthering Heights.” (Visick 11)

The poems and the novel share common situations, common characters and common themes. The later were earlier discussed. And what is the most important is the same vision that transcends the lyrics and the prose. It is Emily’s vision upon the world.

With regard to the characters and the situations of the poetry David Daiches has the same opinion:

Some of these characters and some of the situations in which they find themselves, remind us vividly of characters and situations in Wuthering Heights. There are also characters and situations from the stories of great preachers and great sinners that Emily learned from the mad Methodist magazine and from oral tradition in Haworth, that have interesting parallels in the novel.(Brontë 10)

Through the characters of the Gondal lyrics Emily expresses her deep emotions. Some of these characters are common for the novel too; that is why, when we read the novel, the resemblance between the characters and the situation strikes us. Many critics agreed that the novel is somehow a continuation, a development of the lyric material.

Mary Visick analyses the whole poetry from the perspective of the novel. The world of Gondal is a foreshadowing of another world:


230

Wuthering Heights. Long before writing the novel, in the Gondal poems there were two children who resemble Heathcliff and Catherine when they were young: “an orphan boy, black of mien, savage in disposition, passionately involved with a fair girl, his superior in social standing” (Gérin 301). The mournful boy theme points the recurrent idea of the friendless, unwanted child who lives in an alien world. Emily Brontë felt an attraction for orphans and castaways that will take its fullest expression through the character who will later be called Heathcliff. The child from the poems and young Heathcliff share the same features and the same destiny: “Never has his grim fate/ Smiled since he was born.” (The Two Children)

The young girl seems to be the embodiment of the opposite principle: Child of delight, with sun-bright hair, And sea-blue, sea-deep eyes! Spirit of bliss! Those two characters represent each one what the other one is not.

They are so different and destiny cannot bring them together in harmony: Wither – soul and blossom! You both were vainly given; Earth reserves no blessing For the unblest of heaven! Even they are not meant to be together, feelings arise from both of them: I – the image of light and gladness – Saw and pitied that mournful boy, And I viewed – if need were – to share his sadness, And give to him my sunny joy. Finally, the poem states a credo that is also at the base of the novel:

“Fate is strong, but love is stronger.” It is the writer’s personal belief in the “indissoluble nature of earthly love” (Gérin 301). This belief that first appeared in her poetry was later developed in the novel. The writer shows us that love is more powerful than fate and not even death can shatter this feeling. The same passions, the same violent emotions govern the characters from the poetry and from the novel.

The heroine of the Gondal poems, Augusta Geraldine Almeda, who is sometimes called Rosina, is a character dominated by tension. She resembles Catherine, who embodies two opposing forces: one connects her with the passion of a man; the other makes her enter a relation with another man. Each of those men represents the opposite of the other one. The woman is caught between them. It is the same triangle that appears in the novel. As Mary Visick observes the poem Stars “has some affinity with Catherine’s cry for peace, with the cruelty of sunlight which in some way is the cruelty of Heathcliff whom Catherine calls a fierce, pitiless, wolfish man” (36). The poem is “a


231

developed symbol for destructive vitality” (Visick 36), the destructiveness of the passion that commands Heathcliff and Catherine.

The same critic points out three poems that most resemble the novel through their inmost meaning. They seem to be lyrical echoes of the story. From the three poems that we will analyse next, Mary Visick considers that No Coward Soul Is Mine has the most obvious affinities with the novel and also considers that the poem is “a personal confession of faith - faith in that vitality with which Catherine identified Heathcliff” (9). In fact, Emily Brontë wrote this poem while she was working the novel.

In the last of her poems she demonstrated that she achieved clarity of vision. She has confidence in her inner self: “No coward soul is mine […] And faith shines equal, arming me from fear.” She addresses to a God within my breast, the soul present in every human being. She believed in the immortality of the soul: “Life that in me has rest, / As I Undying Life have power in thee!”. This is

something might almost be called a mystic’s vocation, a communion of the individual being with the vitality itself which he who has once experienced most strive to regain and to hold. (Visick 41)

For Catherine, Heathcliff represents vitality itself. He represents something spiritual that lies inside her and gives her power. She says about him: “Nelly, I am Heathcliff” which demonstrated their spiritual union. Catherine betrays not only Heathcliff, not only the love him, but she betrays herself. She renounces at the vitality within her soul, by betraying the love she felt for Heathcliff. This way she imprisons her soul, but this does not represent the end.

The next stanza reveals a well-known motif: vanitas vanitatum is reflected through the “idlest froth of the boundless main”. Everything perishes but the soul is eternal. This way the poet underlines even more an idea common to the poem and to the novel: the indestructibility to the soul. The next stanza reinforces this idea:

Thy spirit animates eternal years, Pervades and broods above; Changes, sustains, dissolves, creates and rears. Expressing her confidence in the idea of immortality, she concentrates

in her lines and amazing pantheistic thinking: Though Earth and moon were gone And suns and universe ceased to be And thou wert left alone Every Existence would exist in thee. And then, in her last stanza, she shouts victoriously: “There is no room

for Death!” like some one who discovered the power, the indestructibility of the spirit and all the misery and the unhappiness of the common life disappears. Death cannot destroy the spirit. This way, Emily Brontë “makes


232

the declaration of faith in the universal nature of the soul inhabiting each individual” (Gérin 302). It is an idea developed in Wuthering Heights.

Another poem close in its inner meaning and verbal expression to the novel has the title Remembrance. It is one of her best known poems and it was written in a high creative period of her life121. Originally it had the title R. Alcona to J. Brenzaida, as it represents Rosina’s lament for her dead lover, Julius Brenzaida. Finally it was given the name of its first stanza.

Rosina’s cry for the lost of her lover is associated with Heathcliff’s mourning for Catherine. The passing time cannot dissolve the sadness of loosing the beloved person. The first lines induce a tormenting atmosphere. The word cold is twice repeated and the deep snow, the dreary grave enrich the significance of this cold, dark, dreary atmosphere. The place that is here nominated resembles the places nearby Haworth; nature is the same as in Wuthering Heights: With the mountains, heath and fern leaves, the brown hills that yearly melt into spring, indeed, with the wild Decembers, we are in Brontë’s own country as much as in Gondal; here, as often, they merge; there is no division. (Lewis 1796)

The sharpness of loss is beautified by imagery. This suffering is temporally situated:

Cold in the earth – and fifteen wild Decembers From those brown hills have melted into spring: Faithful, indeed, is the spirit that remembers After such years of change and suffering! After all this time the soul is still suffering. Death did not put an end to the

earthly love. Passions were not diminished, the mind is still crossed by desired and hopes: “Other desires and other hopes beset me,/ Hopes which obscure, but cannot do thee wrong!”. The same idea, that the other represents your life, Catherine’s statement that she represents Heathcliff is present in the next lines, with the difference, that now, the mourner says the same thing: “All my life’s bliss from thy dear life was given,/ All my life’s bliss in the grave with thee”. The reference is not to ordinary human love, but to something that goes beyond the earthly life, the earthly love. It is a love that crosses the barriers of the physical, of the death. Love represents Emily Brontë’s “way of giving expression to some all-devouring spiritual experience” (Visick 16).

Emily concentrates in this poem a theme and an atmosphere that are specifically hers. The lost love, the lament, followed by dark hopes and pain constructs the elegiac tone of the poem. The same elements constitute the tragedy of the novel.

121 The poem was written on 3rd March 1845.


233

Heathcliff’s anguish gets expression in another poem: The Prisoner. From the beginning we are introduced into some kind of dungeon-grave space. A jail where the guest are “darkly lodged”, and “confined in triple walls”, a dark place full of ponderous bars, chill chains, fetters that clench and a vault that shows a dark sky, this is the place where the body is imprisoned.

In this space there is a captive whose presence seems to be strange. The striking description of the dungeon is followed by these lines:

The captive raised her face; it was so soft and mild As sculptured marble saint, or slumbering unwean’d child; It was so soft and mild, it was so sweet and fair, Pain could not trace a line, nor grief a shadow there! Her appearance is in disagreement with the place where she finds

herself, only her voice betrays the suffering she bears inside. She addresses to a god who is inside her, the immortal god of her inner spirit. The captive has a vision of release. As in other visionary poems, the revelation takes place at the time of the night: “A messenger of Hope comes every night to me,/ And offers for short life, eternal liberty”.

The moment of revelation is accompanied by the same elements which occur in visionary poems: the night, the wind and the stars create the proper atmosphere. The moment of revelation is magical, filled with calm, with music and harmony which gives inner peace to the soul. In this moment something beyond the external world is revealed, something that is called “the Invisible”, “the Unseen”. The mystical experience reveals the ideas of infinity and immortality, common to Emily’s mature poems.

The god whom the prisoner or the poet addresses is an immortal energy and has nothing to do with the Christian religion. She, who has a vision, believes in a force that comes from her inner self: it is the “God within my breast”. It is again the idea of the eternal spirit that inhibits each individual.

In this moment of mystical experience the soul is released, but when the senses begin to feel again, the moment disappears:

When the ear begins to hear, and the eye begins to see; When the pulse begin to throb, the brain to think again; The soul to feel the flesh, and the flesh to feel the chain. The prisoner is awakened at the cruel reality: she hears the sound of

the fetters, she sees the morbid room and feels the heavy chains. She is dragged back to the life of the senses. As Visick asserts, the prisoner’s agony resembles Heathclif’s longing for Catherine (35-36).

Comparing the novel with these three poems we observe a lot of common elements. The power of love that is not a common experience, the torment and despair of the loss, the expression through the beloved person – these all are a part of what we asserted before as “the indestructibility of


234

the spirit”. Wuthering Heights develops these ideas and gives coherence to a story of love and hate, life and death, passion, revenge, despair. All these elements demonstrate the dependence of the novel on the poems.

Mary Visick states with regard to Jacques Blondel122: His interpretation of the spiritual importance of the Gondal myth in

Emily Brontë’s development confirms me in my belief that Wuthering Heights represents a reworking not only of Gondal themes – this has been recognized for many years – but also of the myth itself.

Emily Brontë’s terminology is religious but her religion is not a conventional one. As the Reference Guide to English Literature points “she was a Pantheist, seeing all life as One- the Visible, and the Invisible, the human, the elemental, the animal and the vegetable all imbued with the same spiritual forces” (Gérin 301).

Even if her father was a priest and raised his children in the spirit of Christianity, this was not an impediment in shaping her own belief and experiencing the sense of infinity and immortality. Her belief and her mystical experience found expression through her literary creation.

For Emily, God is expressed through her inner essence. There is one thing in this world that never perishes, that never dies: the human spirit. The indestructible soul takes the earthly love with it and makes it eternal. In her novel, as in her poems, she raises some metaphysical problems. Some of these she solves in her later poems, when she also reaches a clarity of vision, “a mystical vision of a universe compared to which all life’s pains and joys were meaningless” . She reaches some subjects that were far from the Victorian literature.

The quality of her poetry makes her one of the most powerful poetry written in those times. It expresses a vision unique for the epoch. The poet crosses the barriers of the common world and her imagination penetrates into the realm of the Unknown.

Emily Brontë’s poetry has an intrinsic value because it reveals a profound thinking. It is strange, strong and deep at the same time. Her poems are the work of a genius as her mind attained universal forms of thought. The importance of the poetry increases if we consider that it contains the origins of the novel. It also generates a tension that will take amplitude in Wuthering Heights.

Ramona Poienaru Lingvist, colaborator al Institutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

122 Jacques Blondel. Emily Brontë: expérience spirituelle et création poetique


235

BIBLIOGRAPHY 1. Brontë, Charlotte. “Biographical Notice of Ellis and Acton

Bell”. Wuthering Heights. By Emily Brontë. London: Penguin Books, 1965. 30-36.

2. Busulenga, Zoe Dumitrescu. Surorile Brontë. Bucuresti: Editura Tineretului, 1967

3. Daiches, David. “Introduction”. Wuthering Heights. By Emily Brontë. London: Penguin Books, 1965. 12-14

4. Galea, Ileana. Victorianism and Literature. Cluj-Napoca: Dacia, 2000

5. Gérin, Winifred. ”Wuthering Heights”. Reference Guide to English Literature. 3 vols. Chicago, London: St. James Press, 1991

6. Leighton, Angela, and Margaret Reynolds. Victorian Women Poets. Padstow: T.J. Press Ltd, 1995

7. Legouis, Emile, and Louis Cazamian. A History of English Literature. Great Britain: Aldine Press

8. Lewis, Naomi. ”Remembrance”. Reference Guide to English Literature. 3 vols. Chicago, London: St. James Press, 1991

9. Miller, Lucasta. The Brontë Myth. London: Jonathan Cape, 2001

10. Visick, Mary. The Genesis of Wuthering Heights. Oxford University Press, 1967

11. Willis, Irene Cooper. The Brontës.


236

Noi suntem născuţi pentru un motiv anume, dar majoritatea dintre noi nu îl descoperim. Succesul în viaţă nu are nimic de-a face cu ceea ce ai, ori ceea ce obţii pentru tine. Succesul este ceea ce faci tu pentru alţii. Danny Thomas


237

LA BROSTENI

- loc de trecere de la români spre… români -

Când ţi-ai ales o stea, cu greu îţi poţi lua ochii de la ea.

Leonardo da Vinci

Cu siguranţă v-aţi gîndit la Broşteniul lui Ion Creangă…la acel sat de munte cu ape de cleştar unde şturlubatecul Nică,”copilul universal” (G.Calinescu) avea să împrumute din rîia de la caprele Irinucăi şi să provoace atîtea stricăciuni la gospodăria femeii.

Memorabile timpuri, cu fapte petrecute parcă la un început de lume şi scăpate de sub tirania lui Kronos.

În acelaşi cadru atemporal se plasează şi satul Broşteni, situat pe malul stîng al Nistrului.Uf, din nou un mal…

În fiecare primăvară mă încearcă o senzaţie bizară întrucăt sunt pusă în situaţia de a traversa doua maluri:malul Prutului ca să mă întorc în Basarabia şi cel al Nistrului ca să-mi vizitez rudele din autoproclamata Transnistria.

Aparent totul se încadrează în limitele normalului şi firescului pînă în momentul în care trebuie să ma identific la punctul de frontieră prin prezentarea unui paşaport, aşteptind tradiţionala ştampilă, cu un sentiment de umilinţă şi furie oarbă.

În acel moment mă taie în creştetul capului fulgerul unor blesteme ca Arde-i-ar focul! sau Manca-i-ar pămintul! întrebări şi reproşuri adresate unei Fiinţe însîngerate ce-şi poartă durerile în cele două rîuri, Prut şi Nistru.

Cu riscul de a fi învinuită pentru lipsa de patriotism, azi te condamn, Moldovă şi te trimit pe banca acuzaţilor.Să înceapă procesul:

Nume şi prenume: Moldova? Basarabia? Republica Moldova? Anul şi data naşterii: 1359? 1812? 27 august 1991? Părinţii: nu-mi mai amintesc Acuzaţie:ucidere din culpă a propriului spirit prin amnezie istorică şi

defăimare a graiului. Procesul ar dura la nesfîrşit cu probe şi dovezi, cu circumstanţe

atenuante şi alibi, învinuiri şi acuzări aduse de avocaţii lui Kronos, însă ce rost ar mai avea să învinuieşti pe Cineva şi aşa ciuruit de propriile-i gloanţe ce se zbate în propria-i matcă neputincioasă?!

Ciudat este faptul că Noi (întotdeauna m-a amuzat paralelismul creat între pronumele personal Noi şi Voi pentru a-i desemna pe românii de pe malul stîng sau drept al Prutului), Noi ne-am considerat victima, mielul


238

sacrificat de Paşte, însă azi îndrăznesc să te întreb ce-ai facut, Moldova, ca să meriţi un alt destin?

De ce nu te-ai retras în Codrii Orheiului sau în Cetatea Sorocii în momentul în care Pericolul îţi ameninţa existenţa?

De ce nu ai rezistat asemenea românilor din Ardeal care au luptat cu disperare secole de-a rîndul ca să-şi apere limba şi credinţa prin petiţii şi plîngeri pînă şi lui Dumnezeu trimise dacă ar fi fost posibil?

Ei cum au putut să reziste şi să continue să-şi doinească dorurile în Apuseni? De ce, Moldova?

Am obosit să trăiesc în nedumerire şi de ce-uri. Am obosit să port dialoguri caraghioase în două limbi străine una de alta. De ce le permiţi să ne vorbească pe un ton supărător şi să ne rănească demnitatea într-o altă limbă?

Oricît de deschisă aş fi spre cunoaşterea lumii şi a limbilor străine, refuz să vorbesc o altă limbă în sînul patriei mele; da, la Beijing vorbesc chineza, la Paris Franceza, la Washington engleza sau la Moscova rusa pentru a-mi arăta respectul faţă de acea naăţune şi spiritul său.

Pe tine, Moldova, de ce nu te respectă nimeni? Nu mi-am propus să defăimez poporul din care descind; iubirea de

patrie e prea neţărmurită şi năvalnică “ca să rostesc opinii ce le am despre neamul părinţilor mei ca la judecata de apoi”, nu presor “silogisme de-ale amărăciunii” pentru că prea mi-e frică de umbra blagiană(vezi Blaga,”Farsa originalităţii”).E doar un strigăt…

În ajunul Paştelui îmi înec însă strigătele într-o fîntînă şi dezgrop tăcerea din cimitirul celor ascunşi.

La Broşteni trebuie să taci şi să asculţi doar, să vezi şi să nu clipeşti pentru a nu destrăma armonia unui sat care se apropie de “satul-idee” al lui Lucian Blaga care “se socoteste pe sine însuşi centrul lumii şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit”(Blaga,”Elogiu satului românesc”).

Situat la 30 km de Rîbniţa, oraşul de pe malul stîng al Nistrului în care figura de granit a lui Lenin veghează cu privirea-i scrutătoare şi şapca în mînă ca transnistrenii să nu-i uite graiul, satul Broşteni rămîne locul de refugiu pentru oricine e dornic de a se retrage din tumultul cotidianului şi al rutinei, fie că eşti Român, Rus sau Ucrainean…pentru ca limbă vorbită aici e un melanj absolut fenomenal de arhaisme şi regionalisme, rusisme şi alte tot atîtea –isme, însă inedit este faptul că întotdeauna oaspeţii din Basarabia s-au înţeles de minune cu gazdele din Broşteni, fapt ce indică că dincolo de harman(regionalism pentru gradină), căpătîi(pernă) etc. stratul lingvistic este românesc, în timp ce ucrainenii sau ruşii pot să-şi recunoască doar pe ici sau colo cîteva slove disparate.


239

Oamenii de aici nu luptă pentru idealuri pentru că sunt prea năpăstuiti de vremi. Resemnaţi cu ideea că fac parte dintr-o regiune transnistreană, docili şi cuminţi, ei se consideră totuşi moldoveni, nici ruşi deşi se găsesc sub un regim transnistreano-rusesc, nici ucraineni, deşi se mărginesc cu Ucraina, ci susţin cu toată convingerea că sunt moldoveni, nepăsîndu-le de cursul istoriei sau al politicii.

Convertită la filosofia scepticismului, întotdeauna am fost predispusă spre negaţie, deşi imi manifest convingerea că acest fenomen de Nu pot să cred ţine de natura intrinsecă a fiecărui om.Totuşi pe Ei îi cred atunci cînd abia ajunşi în sat, încep să circule zvonurile dintr-un harman în altul că au venit Românii din Basarabia.

În acel moment uit de figura ostilă a grănicerului ce ne-a întîlnit pe malul Nistrului, de tăcerea forţată şi surdă ce ne-a copleşit de îndată ce am păşit pe acest teritoriu tăiat din trunchiul Moldovei şi mă bucur cu sinceritatea unui copil şi nebunia unui nebun că am Identitate.

Aceşti oameni nu ştiu să mintă, sunt prea evlavioşi şi prea cucernici, nu sunt interesaţi de istorie sau politică, ei spun doar ceea ce consideră a fi un adevăr.

Şi atunci cum se întamplă că Noi, cei umblaţi şi cunoscători, învăţaţi şi citiţi, ne prefacem a fi orbi la ceea ce este atît de evident: aceeaşi istorie, aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii şi obiceiuri ce conduc spre aceeaşi concluzie: Suntem români şi punctum!

În această primăvară am revăzut bătrînul Nistru ce-şi poartă nostalgic amintirile; curgerea-i lină şi pare că oftează greu, adînc, resemnat cu propria-i soartă în timp ce Prutul se agită în ape repezi, reci şi năvalnice, se luptă încă cu sine însuşi.

De îndată ce am întîlnit ochii blînzi ai celor veşnic tineri din Brosteni, am început să le povestesc despre Broşteniul lui Ion Creangă a cărui existenţă nici n-au bănuit-o aşa precum n-am bănuit nici eu odată că un Călăraşi sau Ungheni statornicesc atît în Basarabia cît şi în România.

Sunt indicii şi semne clare care nici măcar nu trebuie tălmăcite. La fel ca şi Broşteniul…

Inessa Baban Istoric, Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca


240

Oţelul înainte de-a fi spadă şi-a participa la bătălie,

trebuie să treacă prin caznele focului în atelierul fierarului. La fel şi caracterul omului este prelucrat de măiestria Destinului. După măsura bătăliei ce va să o poarte. Azir


241

CUM SĂ ÎNVINGEM TEAMA DE EŞEC

Perspectiva asupra vieţii, autoaprecierea, estimarea propriei valori sunt influenţate, în mare măsură, de mediu. Întreaga carieră ne este modificată, conturată, modelată de mediul

ambiant, de caracterul oamenilor cu care venim în contact în fiecare zi. Orison Swett Marden

Mereu am stat şi m-am întrebat, de-a lungul timpului: de ce le este teamă

oamenilor, în general, să facă ceea ce îşi doresc, de ce încercăm să ne limităm la ceea ce avem sub pretextul:,,Asta mi-a fost dat’’?

Haideţi să privim cu toţii un copil care învaţă să meargă; de câte ori cade acest copil? Răspunsul este: de foarte multe ori; şi ce face? Continuă să încerce şi să încerce, nu se dă bătut, el nu renunţă până ce nu poate să obţină ceea ce şi-a propus. Dacă în acest moment mergeţi, înseamnă că la un moment dat în viaţă nu aţi renunţat: aţi căzut şi v-aţi ridicat, şi iar aţi căzut şi iar v-aţi ridicat…

Dacă atunci când suntem copii nu ne temem de eşec, ce se întamplă cu noi odată ce ajungem la maturitate? Unui copil nu îi este teamă de ceea ce vor spune prietenii, rudele, vecinii dacă eşuează, el nu face decât să încerce parcă ştiind faptul că lucrurile nu trebuie făcute perfect de prima dată, ci este nevoie de antrenament şi încredere în propriile forţe.

Odată ajunşi la o anumită vârstă uităm să luăm exemplu de la ei crezând că nu ştiu multe, si aşa este; ei încă nu ştiu că “nu se poate”şi tocmai de aceea sunt anumite momente când ne dau adevărate lecţii de viaţă.

Cine este de vină că oamenii eşuează? Poate limitele impuse sunt vinovate, poate societatea în care trăim,

poate familia sau … poate chiar guvernul să fie vinovatul…? Eu cred că noi suntem singurii vinovaţi pentru ceea ce ni se întâmplă;

teama ne controlează acţiuniile, ne temem mai degrabă de ceea ce vor spune alţii decât să ne fie teamă că respectul de sine va scădea cu fiecare decizie pe care o luăm pentru că “aşa trebuie” sau pentru că “aşa a spus” cineva apropiat nouă.

Încercaţi să faceţi lucruri mărunte pe care să le finalizaţi, iar pentru fiecare reuşită răsplătiţi-vă cu o mică atenţie, deoarece creierul dumneavoastră dă mai mult randament dacă este răsplătit pentru munca depusă. Următorul pas este să vă înconjuraţi de oameni care cred în dumneavoastră şi în capacităţile dumneavoastră şi de la care aveţi ceva de învăţat.


242

Însă ce se întamplă dacă facem toate lucrurile de mai sus şi eşuăm iarăşi?

Am să vă spun ceva ce mi-a spus un om foarte important din viaţa mea: ,,Dumnezeu ne supune la foarte multe încercări cât trăim pentru a

vedea cum reacţionăm şi cât de repede învăţăm; cu cât nu învăţăm lecţia mai repede cu atât mai multe încercări vor fi. Toată lumea are probleme, numai că unii le văd ca pe nişte nedreptăţi, iar alţii le văd ca pe nişte oportunităţi din care ies mai înţelepţi; aceasta este diferenţa între cei ce au o atitudine bună şi restul oamenilor.’’

Ce înseamnă să ai succes? Nu cred că cineva poate da o definiţie succesului deoarece trebuie să

descoperiţi ceea ce înseamnă succesul pentru dumneavoastră. Fiecare individ este unic şi de aceea fiecare vede succesul în mod diferit, deci ceea ce înseamnă succes pentru mine pentru dumneavoastră ar putea părea ceva nesemnificativ, deloc important sau poate chiar ceva absurd.

Cu alte cuvinte: creează o viziune a ceea ce vrei să fii şi trăieşte în acea poză ca şi cum ar fi reală.

De exemplu, pentru mine succesul înseamnă să îmi permit să fiu ceea ce doresc, când doresc şi unde doresc, să fiu un exemplu pentru cei ce contează în viaţa mea şi să respect principiile predate de Iisus.

Care este diferenţa între oamenii de rând şi cei care au succes? Singura diferenţă dintre noi şi ei este faptul că ei şi-au canalizat toate

forţele pe ceea ce s-ar întampla dacă reuşesc, ei sunt acei oameni care în loc să se întrebe: “De ce?” se întreabă: “De ce nu?”, ei sunt oamenii care au avut încredere, au învăţat din propriile greşeli si nu s-au temut că vor eşua…

Henry Ford a făcut următoarea observaţie: “Fie că eşti convins că poţi face un anumit lucru, fie că eşti convins că nu-l poţi face, în ambele cazuri probabil că ai dreptate.” Această frază m-a pus pe ganduri şi în momentul în care am citit-o mi-am dat seama că ceea ce contează cu adevărat atunci cand îţi propui ceva este atitudinea pe care o ai faţă de tine şi faţă de cei din jurul tău.

Spunea cineva, următorul lucru: ”Ai grijă de ce ieşi din casă în fiecare dimineaţă: pentru succesul tău sau pentru a mai face un lucru bun? Dacă ieşi ca tu să ai succes s-ar putea să pierzi totul. Cu cât ţii mai mult de ceva, cu atât îl pierzi mai repede”. Alături de acest anonim (regăsit de altfel în fiecare dintre noi dacă avem curajul să privim atent şi cu sinceritate în oglinda existenţei noastre reale) multe spirite marcante ale civilizaţiei umane au abordat tema succesului şi dezvoltării umane. Astfel Les Brown


243

afirma la un moment dat: “Ca să realizezi ceva ce n-ai realizat încă, trebuie să devii cineva care încă n-ai fost’’, iar Johann Wolfgang von Goethe completa cu dimensiunea ancorată în realitatea concretului: “Pentru a avea mai mult, trebuie mai întâi să fii mai mult.”

Pe de altă parte Henry Ford credea că: ”Eşecul e doar o oportunitate de a o lua de la capăt într-un mod mai inteligent.’’ În timp ce poetul Longfellow scria: “Marea tragedie a omului obişnuit este că ajunge în mormânt purtându-şi muzica în el.”

De ce eşuează oamenii? Cred faptul că există foarte multe cauze ale eşecului şi tocmai de aceea

voi încerca să le expun aici unele dintre cele mai importante: 1. Neîncrederea, neîncrederea în tine şi în cei din jurul tău.

Din ceea ce am observat pană acum, am ajuns la concluzia că neîncrederea se transmite, este ca un virus ce poate fi contactat foarte uşor. Dacă Dumnezeu are încredere în noi, cine suntem noi să ne îndoim de faptul că nu suntem îndeajuns de buni pentru a finaliza tot ceea ce ne dorim? Decât să avem curajul să spunem “da, pot să îndeplinesc tot ceea ce mi-am propus, tot ceea ce Dumnezeu mi-a pregătit”, mai bine spunem că “totuşi, nu e chiar aşa de bine să avem tot ce ne dorim cu adevărat şi… până la urmă aşa ceva nici măcar nu se poate’’.

Care din afirmaţiile de mai sus vi se pare demnă de admirat? Dacă aţi spus sau aţi gândit că ultima e cea mai bună, vă rog să mai citiţi odată acest capitol şi să mai reflectaţi, până răspunsul va fi prima variantă. Nu încerc să vă conving sau să vă oblig să fiţi de acord cu ceea ce cred eu, ci vreau să vă arăt că se poate şi să vă provoc să încercaţi. De cele mai multe ori cei din jurul nostru ne transmit neîncrederea prin afirmaţii de genul: “Fii realist(ă)!” , “Nu te întinde mai mult decât îţi este plapuma!” , “Eu am fost ca tine, tu nu ai fost ca mine!” , “Eu ştiu ce spun pentru că şi eu am trecut prin ceea ce treci tu!”.

Dacă ei au eşuat în realizarea anumitor scopuri asta nu înseamnă că este valabil pentru toată lumea; aşa că îndrăzniţi să visaţi, să vă doriţi, să realizaţi, să fiţi ceea ce vă doriţi.

2. Eşecul doare, aşa este, dar mai tare doare neîmplinirea, frustrarea

şi pierderea încrederii in propria persoană. Nu am spus nici o clipă faptul că va fi uşor să realizaţi cât mai multe

lucruri; nu am spus nici că tot ceea ce vă doriţi se va îndeplini, ci spun să nu vă daţi bătuţi, dacă se întâmplă să cădeţi, ridicaţi-vă şi porniţi din nou la


244

drum. Poate că la un moment dat nu veţi realiza un anumit lucru deoarece nu sunteţi pregătiţi să îl realizaţi sau pur si simplu trebuie să luptaţi mai mult pentru a obţine ceea ce vă doriţi. Dar niciodată nu renunţaţi!

3. Teama de respingere. Prea mulţi oameni se tem să îşi stabilească

ţeluri, obiective sau să viseze pentru că dacă nu vor reuşi să facă ceea ce şi-au propus, vor fi ridiculizaţi.

De aceea, eu propun ca ţelurile sau visele fiecăruia să rămană confidenţiale. Încercaţi să nu spuneţi nimic nimănui, doar arătaţi-le ceea ce aţi realizat sau mai bine lăsaţi-i pe ei să observe cât de mult aţi început să vă schimbaţi.

4. Frica de responsabilitate. Multora le este teamă să încerce să îşi

realizeze scopurile deoarece presupun că este vorba de prea multă responsabilitate…; eu însă sunt de acord cu ceea ce a spus Confucius: “O călătorie de o mie de leghe începe cu un singur pas.”

“Aţi auzit de întrebarea: <<Cum să mănanci un elefant?>>, spunea Brian Tracy în cartea sa ,,Realizarea ţelurilor’’,

Răspunsul este :,, Îmbucătură cu îmbucătură.’’ Încredere şi curaj Încrederea şi curajul se dezvoltă treptat prin cunoaştere şi dezvoltare

personală. Cele mai multe temeri apar în momentul în care nu avem destulă încredere în noi şi în forţele noastre.

Gandiţi-vă la cum aţi învăţat să conduceţi maşina. De cele mai multe ori, când vă urcaţi pentru prima dată la volan sunteţi extrem de încordaţi şi faceţi o mulţime de greşeli, poate că în acel moment aţi reprezentat un pericol pentru dumneavoastră şi cei din trafic. Însă, în timp, aţi exersat, v-aţi perfecţionat şi aţi început să conduceţi mult mai bine.

Astăzi, sunt sigură că vă urcaţi la volan confortabil fără să fiţi stăpaniţi de frică şi puteţi să conduceţi prin ţară fără îngrijorare, deoarece încrederea v-a crescut.

Exact la fel se întamplă cu orice încercaţi să faceţi: la început nu ştiţi prea multe şi vă este teamă, odată ce începeţi să exersaţi totul devine uşor de făcut.

Motivarea Cineva mi-a spus la un moment dat că fericirea vine din interior…când

am auzit aceste cuvinte am rămas uimită deoarece nu am învăţat lucrul acesta la şcoală şi de fapt nimeni pană acum nu m-a învăţat acest lucru.Fericirea vine din interior….şi eu atâta timp am căutat-o în afara mea,


245

căutam lucruri care să mă facă fericită, să mă motiveze să imi continui viaţa. Acum stau şi mă gândesc la faptul că foarte mulţi oameni caută motive ca să fie fericiţi, când, până la urmă totul este înăuntrul lor.

Fără să vrem, începem devreme în viaţă să căutăm fericirea şi credem la început că ,, banii aduc fericirea’’ şi constatăm că de fapt nu banii aduc fericirea (eu aş completa aceste cuvinte cu: banii nu aduc fericirea dar o întreţin), apoi credem că o familie unită aduce fericirea şi constatăm că nici asta nu ne face fericiţi dacă nu învaţăm că fericirea vine din interior şi ca să primeşti trebuie să şi dai în schimb.

Ceea ce vreau de fapt să subliniez, este faptul că nimeni pe lumea asta nu vă poate face fericit în afară de dumneavoastră.

Când te distrezi corpul tău se schimbă este plin de energie; aşadar distrează-te, râzi, aleargă. Nu căuta ceva distractiv pentru că nu ai să îl găseşti, este în tine.

Simte-te bine! Majoritatea oamenilor spun ,, o să ajung acolo şi apoi o să fiu fericit’’;

nu este adevărat, dacă nu porniţi la drum plini de entuziasm şi fericire nu o să fiţi fericiti nici când o să ajungeţi unde v-aţi propus.

Învingeţi-vă teama şi gândiţi-vă la următorul lucru: frica omoară mai mulţi oameni decât moartea.

Avem gânduri nepotrivite, apoi vorbim nepotrivit despre anumite lucruri şi astfel atitudinea noastră se scufundă şi apoi vom fi deprimaţi. Sunteţi singurii care puteţi să hotăraţi să nu fiţi deprimaţi sau să nu gândiţi negativ, nici măcar psihologul nu vă poate ajuta dacă voi nu îi daţi voie.

Dacă aveţi o problemă să ştiţi că nu o puteţi rezolva dacă gândiţi negativ şi vă răzbunaţi pe cei dragi vouă, problema este tot aceeaşi şi nu dispare dacă vă enervaţi şi ţipaţi: ,,Am o problemă, am o problemă!’’. Cu toţii avem probleme şi rezolvarea lor depinde de atitudinea noastră pentru că putem căuta scuze sau soluţii.

Motivarea este foarte importantă pentru că dacă nu am fi motivaţi nu am face nimic cu drag.

Am întalnit foarte mulţi oameni care nu se duc cu drag la serviciu sau acasă, oare de ce se întâmplă acest lucru? Eu cred că aceşti oameni nu sunt motivaţi, iar cei din jurul lor nu le oferă sprijinul de care ei s-ar putea să aibă nevoie.

Creaţi relaţii, nu ne putem crea pe noi fără să creăm relaţii. Fiecare suntem îngeri cu o aripă aşa că atunci când ne întâlnim nu putem decât să ne imbrăţişăm.

Luaţi-vă cât mai multe responsabilităţi şi astfel nu veţi mai avea timp să deveniţi negativi, ci din contră cu cât duceţi la îndeplinire mai multe sarcini cu atât mai repede deveniţi mai motivaţi.


246

Încetaţi să vă mai plângeţi de milă, pe nimeni nu interesează problemele dumneavoastra şi în plus în momentul în care nu faceţi decât să vă plângeţi răspândiţi otravă în jurul dumneavoastră. Sincer, eu prefer sa răspândesc bucurie şi speranţă pentru că astfel nu mă mai gandesc la lucrurile rele ce mi s-au întamplat în decursul zilei. Secretul este să învăţaţi să stingeţi otrava din voi cu lucruri bune pe care să le faceţi sau să le spuneţi.

Încetaţi să mai judecaţi oamenii din jur; dacă Dumnezeu nu ne judecă decât în clipa în care murim, noi de ce am face altfel?

Cel mai mare păcat este să iţi trăieşti viaţa bazată pe experienţa altora, de aceea cred că fiecare om trebuie să îşi trăiască viaţa bazată pe experienţa sa.

,,Dacă vrei neapărat să fii nenorocit’’, spunea George Bernerd Shaw, ,,fă-ţi timp să te întrebi dacă eşti sau nu fericit.’’

Într-adevăr ca să ai succes trebuie să renunţi la multe lucruri, să încerci să te înţelegi pe tine şi pe cei din jurul tău, să lupţi şi să nu te dai bătut, să înveţi să creezi relaţii bazate pe dragoste sinceră nu pe invidie; ar terbui să facem cu toţii aceste lucruri pentru că altfel nu vom ieşi din tipar, iar la vârsta de 60 de ani, când vom vedea pe cineva mai tânăr vom spune:,, Dacă aş mai fi şi eu atât de tânăr….’’

Nu este rău să eşuezi este rău să rămâi acolo şi să renunti, să te laşi doborât de eşec. Toţi oamenii de succes au băut din cupa eşecului, dar nu s-au considerat niciodată rataţi. De exemplu, pictorul Vincent van Gogh, nu a reuşit sa vândă nici măcar un singur tablou în timpul vieţii sale. Thomas Edison, a fost considerat un elev foarte slab la învăţătură, iar acum el este unul din cei mai mari inventatori ai lumii. Lui Albert Einstein, un profesor i-a spus că ,,nu va ajunge niciodată prea departe.’’

Alături de M. Scott Peck (The Road Less Traveled) sunt pe deplin convinsă şi vă îndemn să credeţi la fel că ,,tocmai acest proces al apariţiei şi rezolvării problemelor constituie adevarata semnificaţie a vieţii. Problemele constituie graniţa dintre succes şi eşec. Problemele sunt cele care ne trezesc la viaţă curajul şi înţelepciunea. Numai datorită problemelor avem şansa să ne dezvoltăm mental şi spiritual… Încercările prin care ne este dat să trecem şi găsirea unor soluţii pentru aceste probleme ne oferă posibilitatea să învaţăm mereu ceva nou”. Căci, aşa cum spunea Benjamin Franklin, “cu adevărat, numai lucrurile care provoacă suferinţă ne ajută să şi învaţăm.’’

Ruxandra Pestriţu Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca


247

Speranţa şi visul dau lumii culoare; truda şi realizările îi dau putere; dar numai sufletul nostru pus la temelia acestora poate să facă din lume un templu al vieţii şi din faptul biologic al convieţuirii sociale o sărbătoare a bucuriei existenţiale. Azir


248

FEMINITĂŢI FUNESTE ÎN MITOLOGIA GREACĂ

Frumuseţea omului e făcută din toate formele fundamentale ale vieţii. Herder

Contrar prejudecăţii culturale de mare succes, construită în jurul imaginii unei Grecii a serenităţii, a formelor frumoase, a ritmurilor apolinice, profesorul Bachofen vorbea la Basel, puţin înaintea lui Nietzsche, de două Grecii: una a maternităţii şi a formelor monstruoase, dominată de figuri mitologice ca Moirele, Gorgonele, Meduza, având ca accesoriu ritualic şarpele şi o ritualistică chtoniană; şi una a masculinităţii, dominată de Zeus. Dihotomia s-ar traduce şi în două paliere civilizaţionale, în funcţie de prelungirea simbolisticii Geea-Demeter, a fertilităţii şi a feminităţii, respectiv- de piramida masculinităţii Zeus-Hades-Poseidon.

James Frazer subliniase în Creanga de aur că o dată cu invazia helenilor în Grecia în mileniul II î.Chr., cultele matriarhale de fertilitate au început să fie concurate de către cultele patriarhale. Victoria noii culturi helenice asupra vechiului cult este reprezentată în mitologia greacă prin imaginea eroului masculin strălucitor care distruge monştrii feminini multiformi. Perseus ucide Meduza, Bellerophon- Hymera, Hercules- Hydra. Ne-am confrunta, prin urmare, cu substituirea unei paradigme a fertilităţii, guvernată de figura Marii Zeiţe-Mamă, cu aceea ulterioară a masculinităţii, specifică mentalităţii mitice eline din perioada de emergenţă a cetăţii.

În termenii modelului dihotomic nietzscheean, de un şi mai mare succes cultural, peste Grecia sentimentului plenar, în dubla sa natură regeneratoare şi destructivă, s-a suprapus o civilizaţie a armoniei, a principiului de individualizare, suprastructură ce captează exuberanţa energetică. Arta greacă, de pildă (sculptura, cu precădere), ar fi un bun exemplu al unei asemenea rupturi dintre materie şi spirit, exprimată prin idealul corporalităţii ca substanţă pură dematerializată.

Stilizare a atitudinii şi „estetică a existenţei”123 pe toate palierele- cultura antică greacă la apogeul său funcţionează ca un instrument colectiv de exorcizare, anihilând ameninţările ce ar putea veni din partea extremei sale- natura. Cum universul politizat al cetăţii se construieşte pe zone de excludere (femeile, străinii, sclavii), corpul, feminitatea, sexualitatea îşi vor găsi spaţiu de manifestare doar în cadrul anumitor convenţii culturale pe care polis-ul le îngăduie şi le validează.

123 Michel Foucault- Istoria sexualităţii, Editura de Vest, Timişoara, 1995, p.168.


249

În ce fel reverberează însă această Grecie a dispersiunilor materne, pe care, pe un alt plan, o ilustrează şi ditirambul?

Conform psihologiei abisale, feminitatea instituie mitemul alterităţii. Atitudinea colectivă, caracteristică a culturilor străvechi cum e şi cea greacă, împiedică însă cunoaşterea unei psihologii diferite de a subiectului, întrucât spiritul branşat de colectiv este incapabil să cunoască şi să simtă altfel decât proiectând. Pe de altă parte însă, forţele instinctuale cumulate în insul civilizat sunt mai distrugătoare decât cele ale primitivului care şi-ar trăi liber instinctele negative. Iată de ce mitologia greacă adună în multe dintre figurile sale feminine reziduri ale acestui poces prin excelenţă agonal de culturalizare.

Şi pentru Grecia, Eros, laolaltă cu Thanatos, sunt cele două mari rapturi posibile, care delocalizează din punct de vedere social. Problema care se pune, prin urmare, pentru un asemenea kosmos stilizat, e cum ar putea fi glorificate atracţia sexuală, farmecul erotic, plăcerile dragostei, preluându-se limbajul şi cadrul de referinţă al unei religii eminamente civice şi patriarhale, care nu vrea să recunoască, prin căsătorie, decât procrearea de copii şi descendenţa legitimă.

Feminităţile de la periferia mitologiei eline reflectă un nivel rudimentar de structurare a unui tip de imaginar ce tinde să expulzeze natura din cultură. Eriniile, Harpiile, Gorgonele, Sfinxul- asociindu-şi monstruozitatea, animalitatea într-o logică a diferenţei- reprezintă aberaţii ale formei pământeşti, factori de tulburare a echilibrului universal (împotriva cărora vor lupta eroi civilizatori ca Heracles). Poziţia lor este marginală în ansamblul mitico-religios; fiind divinităţi chtoniene, fiice ale Nopţii, locuitoare ale tărâmurilor de întuneric, mai mult sau mai puţin identice cu forţele naturii, le lipseşte antropomorfismul caracteristic în general zeilor greci.

Gorgonele, de pildă, fiice ale unor divinităţi marine, aveau „mâini uriaşe din aramă, cu gheare ascuţite de oţel. În loc de păr, capul le era acoperit cu şerpi veninoşi, care mişunau şuierând. Cu colţi ascuţiţi ca junghierele, cu buzele roşii ca sângele şi cu ochii sclipind de furie, chipurile lor oglindeau atâta răutate şi erau atât de înfricoşătoare, încât oricine le arunca o singură privire se prefăcea în stană de piatră”124. Eriniile, născute din sângele lui Uranos mutilat înghiţit de Geea, au „ şerpi veninoşi încolăciţi în jurul capetelor, ochii scăpărându-le de o mânie cumplită”125. Harpiile sunt „duhuri necurate, monştri înaripaţi cu corp de pasăre, cap de

124 N.A.Kun- Legendele şi miturile Greciei antice, în româneşte de P.Donici şi M.Leicand, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p.72. 125 Idem- p.43.


250

femeie, gheare ascuţite şi miros puturos”126, iar Sfinxul este un monstru jumătate leu, jumătate femeie. Se poate vorbi, prin urmare, de o construire imaginară a arhetipului din terori fragmentare, dezgusturi, spaime, repulsii instinctive, translate toate într-o imagine cât mai tenebroasă a feminităţii.

Gilbert Durand observa că unele populaţii primitive repartizează lingvistic substantivele în două genuri: andric şi metandric127, acesta din urmă incluzând obiectele neînsufleţite, animalele şi femeile. Co-naturalitatea feminităţii cu animalitatea e specifică şi vechii mitologii eline, care feminizează monştrii teriomiorfi ca Sfinxul sau Sirenele. Potrivit celor mai cunoscute analize simbolice, figuralitatea animală evocă teroarea în faţa morţii (prin devorare) sau a schimbării (prin diferenţa de nivel ontologic). Teriomorfia în forma ei devoratoare, părul alcătuit din şerpi, exprimă o dramatizare negativă a feminităţii, într-o atmosferă de teroare şi catastrofă.

Dacă o valorizare estetică a unor asemenea figuri va fi posibilă în atmosfera intelectuală a Renaşterii, pentru „stilistica” grecilor, posibilitatea deconstruirii frumosului prin grotesc e amendată simbolic. Himera, ca simbol al fanteziei, sau Sfinxul, ca simbol al realităţii (propune enigme despre lume şi om) avertizează asupra unui virtual clivaj din ordinea experienţei, iar grecul polis-ului nu are decât a se teme de orice i-ar revela natura himerică a lumii.

Şi în tragedie, de altfel, orice punct al incidării inconştientului reprezenta momentul declanşării angoasei tragice. Feminităţile monstruoase ale mitologiei eline, întruchipări ale unor instincte agresive refulate, deschid o breşă în civilizaţia greacă a realului, a fiinţei-realitate, o breşă în care iraţionalul se suprapune necunoscutului; nu întâmplător, Sfinxul poate fi învins numai de intelect, când enigma îi este dezlegată. Astfel de reprezentări- modele de satisfacere vicariantă a angoaselor pe seama unor victime (care urmează să fie anihilate de către eroi civilizatori: Hercules, Theseu ) traduc faptul sau mai bine zis- teama- că psihologicul nu este o lume închisă, aşa cum şi-ar fi dorit grecii, ci o zonă de vulnerabilitate şi instabilitate, deschisă tuturor influenţelor exterioare (adesea aceste figuri mitice sunt pur şi simplu încarnări ale mâniei ).

Eriniile, Harpiile sau Gorgonele ne plasează într-o zonă underground a mitologiei greceşti, construită pe o logică angoasantă a transgresării: transgresarea corporalităţii antropomorfe, a succesiunii patriliniare

126 N.A.Kun- op.cit.,p.68. 127 Gilbert Durand- Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 432.


251

(Echidna, în care Jung încarnează „o masă de libido incestuos”128, văzând-o ca prototip al Marii Prostituate Apocaliptice, se împerechează cu fiul ei, câinele Gerion, dând naştere Sfinxului), transgresarea idealului regularităţii (taxis) şi al armoniei.

„Femeia-Styx de multiplicitate”129, cu o formulă a lui Gilbert Durand, e închisă de greci într-un simbolism nefast. Ulterior, moderniştii vor redimensiona această imagine: femeia baudelairiană este „harpia, uriaşa, îmbinând candoarea şi lubricitatea, tigrul adorat, frumoasa tenebroasă, mai mângâietoare ca îngerii nopţii”. Evident, până la această reconversie culturală, duplicitatea pulsiunilor primitive, ilustrată prin feminitatea teriomorfă, sălbatică şi sângeroasă a vechilor mituri antice, va trece şi printr-un proces de sublimare în creştinism, prin cultul Fecioarei-Mamă, femeia exorcizată şi spiritualizată.

Gilbert Durand integrează imaginile nocturne ale feminităţii agresive, morţii şi angoasei transformării unui sistem etimologic tripartit mater-matrice-materia130. În cadrul acestui complex matricial, zeiţa Demeter se substituie Geei (mai vechea divinitate originară a cosmogoniei greceşti), cu un simbolism axat pe profunzimea chtoniană- ipostază a materialităţii învăluitoare. Demeter este zeiţa fertilităţii şi a agriculturii, mama frumoasei Persefona, care, copleşită de durerea de a-şi fi pierdut fiica iubită lui Hades, stăpânul lumii umbrelor, intră într-o criză demiurgică ce stinge resursele vitale ale pământului şi instituie pretutindeni foametea. „Foametea era tot mai năpraznică pentru că pe ogoarele plugarilor nu mai răsărea nici un fel de iarbă. Vaietele celor înfometaţi se ridicau până la ceruri, dar Demeter nu le lua în seamă”131.

Aspectul funest al acestei divinităţi se manifestă aşadar pe două paliere: pe de o parte, în cadrul ritului agrar, mânia Demetrei introduce imaginea morţii vegetaţiei, componentă necesară a polarităţii agrare fertilitate/moarte; pe de altă parte, la nivelul unei logici societale, ea reprezintă un comportament antimarital, obţinând compromisul ca fiica sa să rămână două treimi din an cu ea şi doar o treime cu soţul său, Hades. Observăm că în primul caz, simbolismul funest al morţii e valorizat pozitiv în contextul ritului agrar: ciclul ocultărilor şi epifaniilor lui Kore-Persefona exprimă ciclicitatea ritmului agrar, moartea vegetaţiei e urmată în mod necesar de o acţiune resurecţionar-daimonică pe care o divinitate legată exclusiv de viaţă nu ar fi putut-o asigura. În cel de-al doilea caz, putem 128 Apud Gilbert Durand- op.cit., p.367. 129 Gilbert Durand- Figuri mitice şi chipuri ale operei, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 189. 130 Gilbert Durand- Structurile..,p.256. 131 N.A.Kun- op.cit.,p.65.


252

afirma că, prin opoziţia ei faţă de Zeus şi faţă de Hades, Demeter se sustrage structurilor de masculinizare, întrerupe logica succesiunii patriliniare prin refuzul de a rupe legătura mamă-fiică. Scenariul Demetrei perpetuează, prin urmare, reziduri ale unui complex imaginar al maternităţii, care devine nefast în contextul noii paradigme construită pe excludere.

Prototipului zeiţei-mamă i se alătură şi Artemis, zeiţa vânătorii, conotată negativ ca ipostază a feminităţii sângeroase şi ca arhetip al femeii fatale. De fapt, faţă de moderaţia sexuală a căsătoriei consfinţită prin ideologia oficială, Artemis, ca şi Afrodita, ilustrează două tipuri de patologie a excesului: cea dintâi prin refuzul oricărei uniri sexuale, cea de-a doua- prin desfrâu. Prin neîncadrarea sa în structurile maritale, Artemis aparţine complexului dispersiv, deci periculos, al maternităţii, şi împarte cu feminităţile periferice aspectul agresiv, aşadar- indirect (prin consecinţele asupra sărmanului Acteon), teriomorfia în ipostaza ei devoratoare. Surprinsă de Acteon în timp ce se scălda, privindu-se în apa unei grote, Artemis se mânie şi îl metamorfozează în cerb, apoi, ca stăpână a câinilor, asmute haita pe urmele prăzii. Acteon e sfâşiat cu sălbăticie.

Femeia tenebrelor (Artemis figurează o”epifanie lunară eufemizată”132) vine să preia sub aspectul ei de Lorelei, ca şi în cazul Sirenelor, puterea atribuită animalului răpitor. În panteonul grec, Artemis chiar o asimilează pe Hecate, zeiţă a lunii negre şi a întunericului, pe care Hesiod o socoteşte stăpână a nebuniei, a somnambulismului, fantomă a angoasei nocturne.

Elemente ale unor sub-straturi mitologice, astfel de divinităţi feminine se învăluie într-o atmosferă ostilă prin faptul că încarnează un domeniu al emoţionalităţii fluctuante, al tendinţelor antisociale şi al mobilurilor josnice. Este zona de vulnerabilitate în care e plasată încă de la început viaţa domestică, a căsătoriei, conform mitului relatat de Hesiod. Pandora este prima femeie, înzestrată de zei cu toate darurile, cu ”doruri aprinse, ispite şi pofte ce duc la sleire pe bărbaţi”133.

Ademenirea erotică face aşadar parte din căsătorie, dar nu-i va fi elementul constitutiv; ea rămâne străină legăturii conjugale, o ameninţă dinăuntru. Marcel Detienne observa: „Obiectul căsătoriei nu e plăcerea. Seducţia dorinţei ameninţă căsătoria”134. Prin cuplul Zeus-Hera, căsătoria monogamă e ridicată la rangul vieţii cultivate, reprezentând distanţa

132 Gilbert Durand- Structurile...,p. 566. 133 Hesiod- Teogonia.Munci şi zile. Traducere, studiu introductiv şi note de Dumitru T.Burtea, Ed. Univers, Bucureşti, 1973. 134 Marcel Detienne- Grădinile lui Adonis, Editura Symposion, Bucureşti, 1995, p.54.


253

potrivită. Relaţile propriu-zis amoroase- hetero- şi homosexuale- se vor desfăşura în afara căsătoriei.

Pe de altă parte, Pandora are şi talentul de a ţese (adevărat izvor de seducţie), ceea ce o apropie de un ansamblu metafizico-ritual al”legăturilor” temporale (firul e prima legătură artificială). Pandora introduce în existenţă o duplicitate fundamentală; răspunsul lui Zeus la frauda oamenilor instituie marea lege care va domni de acum: nimic fără preţ, totul se plăteşte. În ambiguitatea ei, femeia simbolizează o condiţie umană în care Binele şi Răul coexistă. Pandora este irezistibilă: „curată înşelătorie împotriva căreia fiinţele umane sunt lipsite de apărare”. Ea face parte din „seminţia femeilor ispititoare, cruntă osândă ce-şi face lăcaşul cu muritorii”135. Potrivit lui James Retfield, „farmecele unei femei sunt în mod specific poikiloi, proteiforme şi amintesc de acele suprafeţe multiforme şi complexe care în cultura greacă caracterizează lucrurile înşelătoare, învăluitoare”136. Faptul că sexualitatea feminină este percepută ca subminând puterea bărbatului instituie, într-un cod cultural în care diferenţa bărbat-femeie funcţionează social, o situaţie socială cu „risc resentimentar”, după expresia lui Max Scheler.

Tragediile reflectă adesea ameninţarea venind din partea puterii feminine, pericolul ca bărbaţii să piardă controlul asupra femeilor (Clitemnestra, Medeea). Medeea lui Euripide prezintă dezintegrarea relaţiilor civilizate, pornind de la pasiunea femeii pentru bărbat. Dragostea devine ură, pentru unul dintre iubiţi pasiunea se transformă în cruzime ucigătoare şi dezvăluie omofagia pe care, în ochii grecilor, se fundamentează erosul. Când nu ţine de comedie sau de utopie (ca la Aristofan), preluarea puterii de către femei este tratată ca o răsturnare a ordinii universului, determinată de slăbiciunea sau de nebunia bărbaţilor. Peţitorilor Penelopei, Atena le tulbură minţile, îi face să râdă sălbatic, „feţele li se îngălbeniră, inimile le fură cuprinse de mâhnire”137.

Cum unirea sexuală ar fi un joc iluzoriu, incapabil să ducă la naşterea unei descendenţe autentice (platonismul va introduce modelul descendenţei spirituale), în jurul sexualităţii legitime (căsătoria) se întinde o zonă interzisă. Benefică şi fecundă, dar întotdeauna periculoasă, violenţa reglată a sexului, ca şi aceea a sacrificiului ritual, este înconjurată de un veritabil cordon sanitar; nu s-ar putea propaga liberă în sânul comunităţii fără să devină malefică şi distructivă. Plasată, alături de sacrificiu, în centrul de

135 Hesiod-op.cit. 136 Jean-Pierre Vernant (coord.)- Omul grec, trad. de Doina Jela, Ed. Polirom, 2001( cap. Omul şi viaţa domestică de James Retfield) 137 N.A.Kun- op.cit.


254

echilibru al sistemului, căsătoria se inserează din punct de vedere erotic între promiscuitatea generalizată (starea de sălbăticie) şi abstinenţa totală (vârsta de aur).

După cum observa James Retfield138, căsnicia se aşază solid într-o lume masculină, de tranzacţii publice, de competiţie pentru onoruri şi câştiguri, neavând deci drept nucleu relaţia privată bărbat-femeie. Spaţiul conjugal nu e spaţiul plăcerii. Oikos-ul e doar un aspect al responsabilităţii de conducător a soţului în relaţia politică bărbat-femeie. De aici percepţia exclusiv funcţionalizată a feminităţii, ca şi faptul că aceasta se manifestă într-o zonă a ascunderii.

Iată de ce, în mitologie, femeia se recunoaşte în Hestia, zeiţa căminului, singura din mitologie care nu-l urmează pe Zeus când acesta intră în Empireu, rămânând dincolo de porţile lui. Prin Hestia, zeiţa fecioară, funcţia fecundităţii, disociată de relaţiile sexuale, se poate prezenta ca o prelungire infinită, prin fiică, a descendenţei paterne, ipostaziind visul grec al unei eredităţi pur paterne.

Căci logica recognoscibilităţii, a „ochilor care se intersectează”, a fiinţelor care se văd între ele, după formularea cunoscută a lui Vernant, nu admite paradigma ascunsului, pe care o ilustrează, în contextul cetăţii-stat, domeniul feminităţii. Un astfel de model negativ îl instituie Iliada, a cărei unitate narativă conferită de beligeranţa celor două tabere e vulnerabilizată tocmai prin catalizatorii feminini. Criseis şi Briseis, prada de război luată de Ahile prin răscumpărare, sunt factori destabilizatori, prilej de molimă şi de ceartă, deci de retragere a eroului din tensiunea continuă a prezenţei beligerante. Antichitatea greacă pune accent pe relaţia individului cu sine, nu îl lasă dominat de pofte şi plăceri, îi păstrează simţurile potolite. Foucault vorbea în acest sens de „structura heutocratică a subiectului” (în practicarea morală a voluptăţii), exprimată printr-o „relaţie agonistică cu sine”139. Ştefan Borbely observa, pe de altă parte, că „pentru cultul eroic tipic masculin, anatemizarea feminităţii e o condiţie sine qua non a constituirii fantasmelor de consacrare a masculinităţii, construite pe frica de absorbţie în frenezia feminină, a decorporalizării”140.

Prin imaginea negativă a Helenei, elementul centrifugal al căsătoriei cu Menelaos, Iliada ilustrează, paralel cu tranziţia culturală de la dreptul gentilic la dreptul statal, o codificare culturală tot mai accentuată, ce favorizează propensiunile eroului civilizator şi sancţionează ceea ce s-ar

138 Jean-Pierre Vernant- op.cit. 139 Michel Foucault- op.cit., p.149. 140 Ştefan Borbély- De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 146.


255

putea numi partea de umbră sau femininul fiinţei. Din această perspectivă a codificării, activitatea sexuală va pretinde o discriminare morală, nu pentru că ar fi un rău, ci întrucât depinde de o forţă- energeia- ce riscă să devieze de la modelul normativ.

Corespunzător trecerii de la dreptul gentilic la dreptul statal, în funcţie de imperativele logice ale spiritului grec, aşa cum vor fi ilustrate acestea de către silogismul aristotelic, Eriniile, divinităţile cele mai vindicative, care „ar pedepsi şi soarele” dacă acesta „ar întrece măsura”, reziduri ale unei culturi matriarhale, vor fi domesticite, iar energia lor funestă va fi politizată. În Eumenidele lui Eschil, forţa divinităţilor noii culturi masculine, a lui Apollo şi a Athenei, forţă care vindecă străvechiul resentiment, devine extrem de concretă. Exigenţe sporite în această privinţă impun refularea impulsurilor de răzbunare, igienizând escalada violenţelor de clan printr-un sistem juridic mai raţional. Ideea de dreptate universală, consfinţire a noii moralităţi civice, reprezintă o reconversie a vechilor divinităţi stihiale. Economia de funcţionare a societăţii surclasează eficient economia de funcţionare a individului, atât de dispersivă în unele situaţii, îndeplinind o formă de catharsis prin expulzare.

Euripide reprezintă un caz similar de reconversie a mitului într-o direcţie mai raţională, printr-o translaţie din sferele celeste în conştiinţa umană. Pornind de la Herodot, piesa Helena propune un mit corectiv, conform căruia cele trei zeiţe s-au ciondănit, Helena a fost ademenită, dar aici a intervenit spiritul justiţiar inefabil al zeilor: corabia cu Helena a eşuat la gurile Nilului şi a fost luată în protecţie de Proteus. Euripide mai adaugă o nuanţă: Helena ajunge în Troia, dar zeii nu îngăduie adulterul şi făuresc un dublu spectral al Helenei care rămâne la Troia, în vreme ce Helena cea adevărată ajunge în Egipt. Care este raţiunea acestei reabilitări totale a Helenei în ipostaza de soţie devotată, precum şi a sugestiei de mistificare lângă zidurile Troiei? Ca reprezentant al polis-ului aflat într-o perioadă de Aufklärung, Euripide aruncă asupra lumii vechi o îndoială de ordin intelectual sau moral, după cum Eschil o arătase pasibilă de o interpretare mai înaltă, aceea a dreptăţii raţionale (Eumenidele). Prin motivul eidolon-ului- imagine a corpului ce reia înfăţişarea omului, însă e lipsită de consistenţă- Euripide modifică radical datele mitului, creând impresia că între forma corporală şi sufletul Helenei ar exista o disjuncţie; în ciuda pasului greşit şi a instabilităţii ei, ea a rămas alături de ahei, cu sufletul nepătat, vina căzând asupra zeiţelor care o ademeniseră. Raţiunile acestei reabilitări vădit artificiale pot fi de natură politică, urmărind să demonstreze superioritatea culturală pe care o reclama cetatea-stat a Atenei. Să nu uităm că, pe lângă Troia, care, prin Hector şi Andromaca sau Priam şi Hecuba, figura relaţii maritale desăvârşite, aheii rămâneau cumva în inferioritate


256

prin modelul negativ al Helenei care trădase căminul familial. Dimpotrivă, sugerând că oamenii se luptă bezmetic pentru un spectru, fără ca nici măcar să-i cerceteze realitatea, Euripide intenţionează să o exonereze de vină pe Helena, relativizând totodată şi ameninţarea phtonos-ului (de data aceasta, zeii fac tot ce pot ca să împiedice păcatul).

Ocultarea potenţialului thanatic sau erotic devastator pe care îl cuprinde feminitatea e semnificativ pentru o societate edificată pe clivajul dintre natură şi cultură. Aşa cum o înţeleg grecii, pasivitatea feminităţii ţine de o anumită lipsă de cumpătare, o stare de non-rezistenţă faţă de pasiuni şi plăceri, o atitudine nevirilă aşadar; prin urmare, imaginarul grec din perioada de apogeu a polis-ului îi va opune modele cosmologice care să epureze coeficientul de iraţional.

Platon integrează eul ocult într-o schemă raţională prin Eros, mod de experienţă sublimat care reuneşte cele două naturi ale omului-„eul divin şi fiara înlănţuită”(E.R.Dodds). Conform descendenţei relatată de Diotima în mitul platonic, rădăcina acestei experienţe se găseşte în impulsul psihologic al sexului. Cum acesta are însă un caracter inferior din punct de vedere ontologic şi calitativ (fiind comun oamenilor şi animalelor), lui i se va suprapune impulsul dinamic ce stimulează sufletul în căutarea unei satisfacţii ce transcende experienţa pământeană. În felul acesta, pasiunile pot fi privite ca nemaifiind de origine străină, ci ca parte necesară a vieţii sufletului, chiar sursă de energie (similar întrucâtva procesului descris de Freud drept sublimare a libido-ului), care poate fi canalizată înspre activitatea intelectuală. Erosul dobândeşte în sistemul platonic o forţă ce se asimilează celei a Ideii. De fapt însă, această epurare pe care o vizează doctrina revelată a Diotimei, se construieşte pe o neutralizare generică şi pe o dezantropomorfizare. Frumuseţea metasensibilă, eliberată de orice atribuire posibilă, obiect al contemplaţiei intelectului şi realitate în sine, nu mai necesită o persoană concretă ca receptacol al frumuseţii şi fertilităţii, nu se mai desfăşoară energetic. Potrivit mesajului platonic că „Individul în sine nu este vrednic de iubire”, schema raţională din care orice parte de umbră e exorcizată, configurează doar o mişcare de reflex al propriei fertilităţi.

Adriana Stan Cercetător ştiinţific, Fundaţia Cultural-Ştiinţifică Mercur, Cluj-Napoca Colaborator al Institutului pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca


257

BIBLIOGRAFIE:

1. Ştefan Borbély- De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

2. Marcel Detienne- Grădinile lui Adonis. Mitologia aromatelor în Grecia, Editura Symposion, Bucureşti, 1995.

3. Gilbert Durand- Figuri mitice şi chipuri ale operei, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.

4. Gilbert Durand- Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.

5. Michel Foucault- Istoria sexualităţii, Editura de Vest, Timişoara, 1995.

6. Hesiod- Teogonia.Minci şi zile. Traducere, studiu introductiv şi note de Dumitru.T.Burtea, Editura Univers, Bucureşti, 1973.

7. N.A.Kun- Legendele şi miturile Greciei antice, În româneşte de P.Donici şi M.Leicand, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1955.

8. Jean-Pierre Vernant (coord.)- Omul grec, Ed.Polirom, Iaşi, 2001.


258

Studiile îsi pun pecetea asupra caracterului, iar cultura perfecţionează natura; căci însuşirile naturale sunt asemenea plantelor sălbatice; dar firea omului poate produce şi plante bune, şi buruieni. De aceea, trebuie ca, la timpul potrivit, pe unele să le cultivăm iar pe celelalte să le stârpim. Fiindcă cel ce se înfîţişeazã numai aşa cum este el, trebuie să aibă merite peste măsură de mari, după cum o piatră preţioasă trebuie să fie cu adevărat splendidă pentru a fi montată fără altă podoabă. Francis Bacon


259

LA LITTERATURE FRANÇAISE AU MOYEN AGE

La sèche pensée, redeviendra verte. François I

1. Naissance de la littérature française Le Moyen Âge est la période par excellence des "enfances" de la

littérature française. Aux XIIe et XIIIe siècles, notamment, sont inventés l'essentiel des genres poétiques et narratifs français, qui voient le jour avec une grande fraîcheur mais également beaucoup d'éclat : très souvent les premiers textes conservés dans chaque genre sont des chefs d'oeuvre accomplis, tels la Chanson de Roland, les romans de Chrétien de Troyes ou les poèmes de Guillaume d'Aquitaine.

Même si les genres littéraires ne sont pas encore strictement codifiés, leurs enfances sont aussi marquées par une grande attention pour les formes. L'une des caractéristiques fondamentales de l'art poétique médiéval est la technicité dans la recherche du "style". La conception médiévale de l'originalité et donc de la notion d'auteur est très différente de celle d'aujourd'hui. Les écrivains n'essaient pas de se démarquer, mais d'intégrer au mieux la tradition, de réécrire des textes antérieurs, d'en rassembler des éléments épars. Les préoccupations affectives importent beaucoup moins que l'intervention formelle. Leur souci n'est aucunement l'expression de sentiments ou d'idées personnels, le thème même n'est qu'un prétexte. Il leur importe de renouveler non les motifs, mais la forme : le sujet c'est l'oeuvre elle-même. Ils semblent pleinement conscients de la nécessité, dans toute création artistique, d'introduire un écart rhétorique qui est l'indice d'un genre et la marque d'un style.

2. La période précarolingienne et carolingienne: VIIIe-Xe siècles La période carolingienne est marquée par un mouvement culturel

important, la Renaissance carolingienne. Instauré par Charlemagne (+ 814), il vise à une unification de la liturgie et de l'enseignement dans tout l'Empire ; il voit la naissance d'une nouvelle écriture, la minuscule caroline.

L'enseignement est alors aux mains de l'Eglise. Les centres de production du livre sont les abbayes et les églises cathédrales ; seuls les moines et les clercs savent lire et écrire. Ils écrivent en latin, une langue qui est différente de la langue parlée.

On copie essentiellement des manuscrits liturgiques qui servent à la célébration de l'office divin. Ce sont des sacramentaires, ancêtres de nos missels, des Evangéliaires qui contiennent le texte des Evangiles que l'on lit


260

à la messe, enfin des Bibles. La Bible est le livre par excellence du Moyen Âge. Ces livres sont somptueusement écrits en lettres d'or et d'argent sur parchemin parfois teint en pourpre, pour être dignes de la Parole de Dieu qu'ils renferment, car on les porte en procession dans l'église lors des célébrations.

Durant cette période, l'écriture évolue. A côté de la capitale rustique, dérivée de la capitale romaine, l'on voit apparaître une capitale dont certaines lettres comme le M, le A et le E sont arrondies : c'est l'onciale. Ces capitales sont des écritures de luxe ; elles servent à recopier les premières lignes et les prologues des textes sacrés. Vers la fin du VIIIe siècle, après quelques tâtonnements, les moines de l'abbaye de Corbie mettent au point une nouvelle écriture d'une grande lisibilité, la minuscule caroline. Petite et cursive, elle économise à la fois le parchemin et le travail du copiste.

3. La période romane, XIe-XIIe siècles La France est divisée en une multitude de principautés régionales,

duchés de Bourgogne, d'Aquitaine ; le royaume de France, cantonné dans l'Ile de France, n'est plus que l'une d'entre elles. Le développement du système féodal va de pair avec l'essor des ordres monastiques, Cluny, les Chartreux, Cîteaux.

C'est le plein épanouissement de l'art roman. Il a son correspondant dans les livres. On retrouve dans la mise en page des manuscrits et dans l'utilisation des couleurs la même recherche de monumentalité et de hiérarchisation des plans qui fait la beauté des églises romanes avec leurs hautes nefs à tribunes. On retrouve dans le graphisme des manuscrits les mêmes motifs décoratifs, rinceaux, entrelacs et motifs végétaux stylisés que ceux que l'on peut admirer sur les chapiteaux des abbayes (Moissac et Saint-Martial de Limoges).

Comme les pélerins arpentent les routes de pélerinages jusqu'à Saint-Jacques de Compostelle, les manuscrits eux aussi voyagent. Les ordres monastiques servent de réseaux d'échanges pour les livres. Entre abbayes et monastères d'un même ordre, on se les prête, on les recopie, on les perd parfois. Et lorsqu'une nouvelle fondation se crée, l'abbaye mère dote l'abbaye-fille de quelques livres qui transmettent la liturgie et le dogme de celle-ci.

3. Les vies de saints Au IXe siècle apparaissent les tout premiers textes littéraires en langue

romane, dont la vocation littéraire est d'abord incertaine : de la fin du IXe


261

siècle à la fin du XIe, tous sont des poèmes religieux qui se dégagent peu à peu de la liturgie. Ce sont des récits hagiographiques, c'est-à-dire des récits de vies exemplaires de saints et martyrs.

Le premier de ces textes, daté des environs de 881, est la version romane d'une séquence latine, la Séquence (ou Cantilène) de sainte Eulalie. Ce court texte de 29 vers est composé de 14 distiques assonancés et d'un vers isolé en -ia qui relie la séquence à un Alleluia dont elle est la glose. C'est un récit empreint de merveilleux chrétien, d'une grande sobriété mais néanmoins caractérisé par son énergie narrative : de nombreux verbes et peu d'adjectifs, des surprises qui maintiennent l'attention en éveil et des ellipses qui stimulent l'imagination. La Chanson (ou Vie) de sainte Foy (composée au milieu du XIe siècle, 593 vers organisés en courtes laisses d'octosyllabes rimés) est importante pour l'histoire de cette littérature naissante, car elle est dotée d'un prologue où un récitant loue les mérites littéraires du texte.

Mais la plus célèbre de ces vies de saint est la Vie de saint Alexis, dans laquelle on trouve un couplet régulier qui donnera naissance aux "laisses" épiques. Plus généralement, formes et thèmes des vies de saints préfigurent ceux des chansons de geste. Ces poèmes sont composés de décasyllabes qui annoncent le décasyllabe épique, leurs strophes sont trop courtes pour être encore des laisses, mais sont déjà assonancées. Les vies de saints ont également fondé tout un pan de l'imaginaire médiéval : l'inspiration héroïque de la chanson de geste et du roman courtois découle en partie des actes des saints martyrs. La légende de saint Joseph d'Arimathie survit ainsi dans la légende du Graal qui transcende l'aventure chevaleresque en aventure spirituelle.

4. Naissance du roman En ancien français, le mot "roman" désigne la langue vulgaire, le

français, par opposition au latin. L'expression "mettre en roman" apparaît vers 1150 pour désigner des récits adaptés des textes latins : elle décrit alors le choix d'une langue et une pratique, la traduction (ou translatio), qui est en général une adaptation plus ou moins éloignée.

La langue vulgaire est d'abord utilisée pour des textes de nature hagiographique, mais très vite la fiction s'en empare. Le nouveau genre littéraire ainsi créé prend le nom de la langue qu'il utilise. Le sens usuel du terme "roman" demeure toutefois assez longtemps celui de "récit composé en français", même si Chrétien de Troyes substitue à l'expression "mettre en roman" celle de "faire un roman" qui met l'accent sur son activité créatrice.

Toutefois, aux XIIe et XIIIe siècles, on appelle aussi "romans" des textes qui n'en sont pas tout à fait (Roman de Brut, Roman de la Rose,


262

Roman de Renart), tandis que l'on continue de trouver en concurrence, pour désigner le genre romanesque, le mot "conte", qui en ancien français a le sens général de récit.

En tout état de cause, le XIIe siècle est celui de l'invention du genre romanesque en langue française. Il voit fleurir des romans d'une grande diversité thématique, mais qui tous sont des romans en vers.

5. L'invention de la poésie Les troubadours inventent une nouvelle conception de l'amour et

l'intègrent au système des valeurs chevaleresques. La fin'amor, ou amour courtois, est une éthique de la sexualité sublimée, et une esthétique du désir qui ne peut être assouvi : la dame aimée est une suzeraine, par définition supérieure et inaccessible, en général mariée à un autre.

Mais l'invention principale des troubadours n'est pas thématique ni morale : l'amour courtois est en effet inséparable de la poésie, l'amour pour la dame est aussi l'amour pour la langue. La poésie courtoise fonde ainsi une morale profane de la création poétique. C'est par le raffinement formel du poème que le troubadour lutte contre la menace, toujours présente au coeur du poème, du néant, de l'ironie, du désespoir et de la mort. Le concept de joi, ambigu en raison d'une étymologie multiple (gaudium, la joie, mais aussi joculus, le jeu, et peut-être jocalis, joyau) met bien en évidence la complexité du plaisir recherché par le troubadour, jeu et joie de l'amour mais aussi de l'écriture.

Les troubadours ont ainsi inventé la rime, qui, plus que la fin du vers, signale les mots importants (amors, joi, dona) et surtout souligne l'entrelacement des êtres dans l'amour et de l'amour avec la poésie. La chanson toute entière est fondée sur la disposition, la mise en valeur des rimes, le jeu de leurs sonorités. La rime n'existe pas ou peu avant les troubadours, elle restera pour longtemps, après eux, la marque de la poésie dans la littérature occidentale.

Avec les troubadours, enfin, la poésie devient un métier et le poète un écrivain, c'est-à-dire un créateur, un artisan de la langue. C'est la raison pour laquelle leur poésie, très raffinée dans l'expression, ne poursuit absolument pas l'originalité thématique. Le poète ne cherche pas la nouveauté, mais à renouveler des motifs hérités par une voix, un style, une forme qui lui appartiennent en propre. Il accorde par conséquent la plus grande attention aux formes du trobar.


263

6. Les formes du trobar Très vite la poésie des troubadours évolue vers un formalisme conscient

et raffiné. Les troubadours privilégient la réalisation virtuose de motifs et d'éléments formels. Ils aiment également intégrer de nombreuses citations de textes antérieurs. Leur poésie est par conséquent assez difficile, très codée, très allusive et très réglementée, même et surtout lorsqu'elle est au premier abord d'une grande limpidité. Chaque poème doit ainsi posséder une structure métrique et une mélodie propres.

La forme essentielle du trobar est la canso (chanson). Elle est composée d'octosyllabes ou de décasyllabes (dans ce cas la césure est en général après la sixième syllabe, contrairement à la césure épique), organisés d'un nombre variable (souvent 4 ou 5) de strophes ou coblas qui sont les unités métriques, musicales et sémantiques du poème, et dont chacune est divisée en deux parties par le jeu des rimes. La chanson se termine par un envoi (ou tornada) moitié moins long et qui reprend les rimes de la fin de la dernière strophe. Les rimes peuvent être identiques dans toutes les strophes (coblas unissonans), ou encore varier d'une strophe à l'autre (coblas singulas), toutes les deux strophes (coblas doblas), etc. Il existe également des dispositions beaucoup plus complexes, telle la sextine d'Arnaut Daniel.

Les troubadours distinguent trois conceptions de l'art poétique. Le trobar leu ou plan [léger, clair, large] recherche une expression simple et naturelle, et se veut relativement facile et accessible même s'il fait souvent montre d'une grande virtuosité. Jaufré Rudel ou Bernard de Ventadour en sont des représentants. Le trobar clus [secret, fermé] revendique une poésie obscure, voir hermétique, aux formulations énigmatiques. Son théoricien est Raimbaut d'Orange. Enfin le trobar ric [riche] prône la recherche de rimes riches, de mots et d'assonances rares, l'abondance de figures de langue. C'est notamment le propos d'Arnaut Daniel.

7. Quelques troubadours Guillaume IX d'Aquitaine (ou de Poitiers) (1071-1127) est un grand

seigneur, duc d'Aquitaine, qui joua un rôle historique et militaire. Son oeuvre crée le genre courtois mais lui échappe en partie, car la courtoisie y voisine avec un réalisme grossier, parfois obscène. Il est d'ailleurs présenté par sa vida comme un grand séducteur peu porté dans la vie à considérer ses maîtresses comme des suzeraines inaccessibles.

Cercamon est l'un des plus anciens troubadours (il écrit vers 1135). C'est un jongleur de Gascogne, dont Marcabru aurait été l'élève. Sa vida dit


264

qu'"il parcourut le monde entier, partout où il put aller ; c'est pourquoi on le surnomma Cercamon (cherche-monde)".

Marcabru (première moitié du XIIe siècle), surnommé "pain perdu", est un simple jongleur, enfant trouvé selon sa vida. Nous avons conservé 42 de ses textes, écrits entre 1130 et 1148. Il s'y élève souvent contre l'hypocrisie de la fin'amor. Son style est marqué par un réalisme cru et violent mais aussi par une discipline sévère et l'utilisation d'un lexique recherché : c'est le premier poète du trobar clus.

Jaufré Rudel (milieu XIIe), prince de Blaye, mourut, selon sa vida, à Tripoli, dans les bras de la princesse dont il avait été amoureux sans la connaître. Chantre de l' "amour de loin", il a laissé huit poèmes nourris de rêveries et de casuistique amoureuse et caractérisés par la répétition obsédante du mot lohn (loin).

Bernard de Ventadour (2e moitié du XIIe siècle) est l'un des plus célèbres troubadours. D'origine assez humble (selon sa vida, il était le fils d'une servante et d'un domestique du château de Ventadour), il fut instruit à l'art poétique par son seigneur, Ebles II le "chanteur", et suivit Aliénor d'Aquitaine à la cour d'Henri II Plantagenêt en Angleterre.

Bertran de Born (1140- v.1215) est un gentilhomme limousin. On connaît de lui une cinquantaine de poèmes, dont l'un avec sa notation mélodique. Leur sujet est souvent l'amour, mais aussi la morale et la politique. Il joua d'ailleurs un rôle politique assez important dans l'histoire de son temps.

Raimbaut d'Orange est un grand seigneur, et l'un des plus importants poètes du XIIe siècle. On a conservé une quarantaine de ses poésies (dont le célèbre "Er resplan la flors enversa, quand paraît la fleur inverse") qui se caractérisent par une grande maîtrise de la langue et du vers, un savant entrelacement de rimes rares et sonores. C'est le théoricien du trobar clus inauguré par Marcabru.

Arnaut Daniel (v. 1150-1160 - v. 1200) s'inscrit dans la lignée de la poésie savante de Raimbaut d'Orange. Entre 1180 et 1200, il compose 16 chansons, un sirventès, ainsi que sa très fameuse sextine. C'est l'auteur le plus représentatif du trobar ric, langue riche qui renouvelle le sens des mots, en crée de nouveaux, et privilégie les structures formelles très recherchées.

Peire Cardenal (v. 1180 - v. 1280), de famille noble, après une formation de clerc, il compose une oeuvre abondante : après quelques chansons d'amour dans sa jeunesse, il s'adonne plutôt à la satire, d'une ironie âpre, dans 56 sirventès, 18 coblas et divers chants.

Guiraut Riquier (fin XIIIe-1292) est l'un des derniers troubadours et l'un des plus féconds. Pour vivre de sa plume, il doit aller, en ce crépuscule de la poésie occitane, de protecteur en protecteur. Très prolixe, il compose plus


265

de 100 pièces, auxquelles on a pu reprocher une certaine facilité, mais qui font preuve de beaucoup d'invention (mètres nouveaux, création de nouveaux genres).

Les trobaïritz sont des femmes troubadours. Les plus célèbres sont la Comtesse de Die, Marie de Ventadour, Azalaïs de Porcairagues, Na Castelloza, Clara d'Anduze, Bieiris de Romans.

8. Les trouvères À partir du milieu du XIIe siècle le lyrisme courtois s'implante aussi

dans le nord de la France. Cette avancée géographique est un passage de la langue d'oc à la langue d'oïl, et ne va pas sans quelques transformations. Les poètes que l'on nomme trouvères (transposition de troubadour) adaptent en langue d'oïl les structures formelles et les motifs de la canso. Ils adoptent un style plus simple, d'allure plus populaire, et font évoluer la poésie vers un lyrisme non courtois, découvrant de nouvelles formes poétiques. Ces formes ne sont pas totalement inventées par les trouvères, elles sont parfois reprises de genres plus anciens, de formes transmises par la tradition orale. Il n'en reste pas moins que la translatio lyrique vers le nord s'accompagne d'un renouvellement thématique et formel. Le goût a sans doute changé : le style poétique des troubadours commence à paraître ésotérique et distant, face à un ton plus personnel chez les trouvères.

Parmi les 200 noms connus de trouvères on trouve un certain nombre de nobles de haut rang (Jean de Brienne, Gace Brulé, le Châtelain de Coucy, Conon de Béthune), mais également des clercs formés par l'église : Hélinant de Froidmont, par exemple, a vécu à la cour, puis devient moine près de Beauvais. Les riches villes du nord de la France deviennent peu à peu des centres littéraires importants, autour des puys, sociétés littéraires qui organisent des concours de poésie. Jean Bodel, qui écrit au XIIe siècle, appartient ainsi à la confrérie des jongleurs d'Arras. L'un des plus connus des trouvères appartient à leur deuxième génération, au XIIIe siècle : Thibaut de Champagne, roi de Navarre est le plus célébré de son temps, et sera salué par Dante comme un précurseur.

9. La production du savoir Notre connaissance du savoir médiéval est profondément tributaire des

éditions modernes et ne correspond que partiellement à la réalité des livres contenus dans les bibliothèques médiévales. La très célèbre Chanson de Roland ne nous est conservée que par une dizaine de manuscrits. Les oeuvres de Chrétien de Troyes sont connues en 30 exemplaires, tandis que


266

l'on conserve plus de 200 manuscrits du Roman de la Rose de Guillaume de Lorris et de Jean de Meung. Il en est de même pour la littérature latine. Les Etymologies d'Isidore de Séville, écrites en 621, sont conservées en plus de 1000 exemplaires. C'était le "livre de chevet" des clercs médiévaux. Une édition savante est en cours.

Centre de réflexion intellectuelle et religieuse et centre de production du livre vont de pair au Moyen Âge : ainsi à l'époque carolingienne, les abbayes de Corbie, de Fleury-sur Loire (actuel saint Benoît) ou de Saint-Martin-de Tours. Au XIIe et XIIIe siècle, la production semble se localiser principalement autour des lieux d'enseignement, écoles cathédrale de Chartres ou abbaye Saint Victor, au XIIe siècle, et Université de Paris, au XIIIe siècle.

Objet de pouvoir et de prestige, le livre médiéval a toujours été considéré comme un des attributs de la puissance impériale et royale. Le rôle probable de la Bibliothèque palatine de Charlemagne dans la transmission de textes classiques de l'Antiquité, et celui non moins capital de la "Librairie" de Charles V dans la diffusion d'une bibliothèque de référence en langue vernaculaire en sont les témoins.

C'est à travers le milieu intellectuel avignonnais que les premiers éléments humanistes font leur apparition en France, au XIVe siècle. Ils sont relayés au début du XVe siècle, par des notaires et secrétaires du roi ou de grand ecclésiastiques. Ainsi naquirent les premières éditions critiques pré-modernes.

10. Chrétien de Troyes On ne sait quasiment rien du plus grand romancier français du Moyen

Âge. On suppose qu'il a fréquenté les cours de Marie de Champagne (qui lui a imposé le sujet de son Lancelot) puis de Philippe d'Alsace, comte de Flandres (Perceval lui est dédié). Sa grande culture semble indiquer une formation de clerc. Le Conte du Graal est inachevé, peut-être en raison de la mort de son auteur. Chrétien de Troyes aura de multiples héritiers tout au long du Moyen Âge. Sa redécouverte, toutefois, est relativement récente : ignoré à la fin du XIXe, il n'est édité et traduit qu'après la seconde guerre mondiale.

Chrétien de Troyes est l'auteur de cinq romans en vers : Erec et Enide (v. 1170), Cligès (v. 1176), Le Chevalier de la Charrette (Lancelot) et Le Chevalier au Lion (Yvain) (v. 1178-1181) et Le Conte du Graal (Perceval) (v. 1182-1190). Les aventures des chevaliers qui sont les héros de ces romans ont bien entendu un sens symbolique : il s'agit de la quête d'une identité. L'amour tient également une large place, mais, chez Chrétien de


267

Troyes, ne se réalise pleinement que dans le mariage. Il a également écrit deux chansons d'amour qui sont les plus anciennes connues en langue d'oïl, ainsi qu'un bref récit ovidien, Philomena.

Dans les prologues de ses romans, le romancier expose de façon claire les grands principes de sa poétique, qui est également celle du roman de cette époque. Elle s'articule autour de trois notions : la matière (le sujet), fournie par des sources orales ou écrites, le sens (la direction, l'orientation générale), qui est souvent imposé par le commanditaire et la conjointure (la composition), qui donne cohérence et unité, et fait du roman une oeuvre d'art. Pour la première fois avec Chrétien de Troyes, on peut parler d'une "oeuvre" : ses romans forment un ensemble cohérent, avec des constantes et des ruptures. Ils se distinguent par un style et une tonalité propre : une sorte de distance, pleine d'humour et de poésie.

11. La production du savoir Notre connaissance du savoir médiéval est profondément tributaire des

éditions modernes et ne correspond que partiellement à la réalité des livres contenus dans les bibliothèques médiévales. La très célèbre Chanson de Roland ne nous est conservée que par une dizaine de manuscrits. Les oeuvres de Chrétien de Troyes sont connues en 30 exemplaires, tandis que l'on conserve plus de 200 manuscrits du Roman de la Rose de Guillaume de Lorris et de Jean de Meung. Il en est de même pour la littérature latine. Les Etymologies d'Isidore de Séville, écrites en 621, sont conservées en plus de 1000 exemplaires. C'était le "livre de chevet" des clercs médiévaux. Une édition savante est en cours.

Centre de réflexion intellectuelle et religieuse et centre de production du livre vont de pair au Moyen Âge : ainsi à l'époque carolingienne, les abbayes de Corbie, de Fleury-sur Loire (actuel saint Benoît) ou de Saint-Martin-de Tours. Au XIIe et XIIIe siècle, la production semble se localiser principalement autour des lieux d'enseignement, écoles cathédrale de Chartres ou abbaye Saint Victor, au XIIe siècle, et Université de Paris, au XIIIe siècle.

Objet de pouvoir et de prestige, le livre médiéval a toujours été considéré comme un des attributs de la puissance impériale et royale. Le rôle probable de la Bibliothèque palatine de Charlemagne dans la transmission de textes classiques de l'Antiquité, et celui non moins capital de la "Librairie" de Charles V dans la diffusion d'une bibliothèque de référence en langue vernaculaire en sont les témoins.

C'est à travers le milieu intellectuel avignonnais que les premiers éléments humanistes font leur apparition en France, au XIVe siècle. Ils sont


268

relayés au début du XVe siècle, par des notaires et secrétaires du roi ou de grand ecclésiastiques. Ainsi naquirent les premières éditions critiques pré-modernes.

Carmen Jiga

Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere, secţia Româno-Engleză

Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca

Maria Jenica Ciubăncan

Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere, secţia Româno-Engleză

Colaborator, Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca


269

Filistinul cultural credea până de curând că astrologia a fost înlăturată de mult şi că era ceva de care se putea râde fără riscuri. Dar astăzi, ridicându-se din nivelele obscure ale socialului, ea bate la uşile universităţilor din care a fost exilată acum trei sute de ani. Carl Gustav Jung


270

ASPECTE GENERALE PRIVIND ASTROGRAMA LUI MOZART

Fiecare poartă în sine o opinie despre sine şi despre îndatoririle vieţii. O linie de viaţă şi o

lege de mişcare care îl domină fără ca el să înţeleagă, fără ca el să îşi dea seama de ele. Alfred Adler

W. A. Mozart s-a născut pe 27 ianuarie 1756, în Salzburg, la ora

20:00. Cunoaştem ora de naştere dintr-o scrisoare a tatălui, fapt care ne oferă un mare avantaj pentru a cerceta şi verifica diferite ipoteze de interpretare astrologică.

După ce ne dăm seama că a fost Mozart un geniu? Persoanele care au

un impact deosebit la nivel social, care au priză la public, care au un succes deosebit sunt recunoscute prin faptul că au planetele transpersonale importante în astrogramele lor. Aceasta deoarece planetele transpersonale


271

reprezintă inconştientul colectiv, iar importanţa lor în astrogramă face ca acele persoane să poată exprima conştient tot ceea ce celelalte persoane nu pot decât intui sau presimţi. În concluzie exercită o mare atracţie. Astfel, Mozart are Uranus în conjuncţie cu descendentul şi Pluton în conjuncţie cu Luna. Că a făcut carieră nu e de mirare fiindcă planeta incisivă141 e in Casa X, ca a inceput de copil, şi aceasta poate fi dedus din faptul că planeta se găseşte în Zodia Racului. Că a avut o carieră oscilantă, aceasta e tipic tot pentru Rac, despre care se spune că e schimbător ca şi fazele Lunii. În plus, planeta incisivă din Casa X este izolată, ceea ce vrea să spună că există perioade în care are foarte mare priză la public şi perioade în care e ignorat.

A fost un stălucit artist. Aceasta se vede din aglomeraţia de patru planete în Casa V, casa artei, în Zodia Vărsătorului, o zodie caracterizată prin originalitate şi nonconformism. Însă există o opoziţie cu Neptun pe Casa V, fapt care defavorizează spiritul prea independent şi libertin al Vărsătorului. Aceasta se întâmplă deoarece Neptun este planetă mai lentă decât planetele cu care face aspectul negativ. Deci, i-ar fi fost mai recomandabil sa accepte Casa XI, societatea, şi Leul, fastul, aristocraţia, lucruri de care acesta avea oroare. Întâi a avut probleme cu „şeful” lui (Lilith în conjuncţie cu MC), fapt care l-a lăsat fără slujbă, apoi a refuzat un bun salariu în Franţa fiindcă nu-i plăcea snobismul de acolo şi nevoia de a face tot timpul plecăciuni. După ce s-a căsatorit, doi ani i-a mers bine, dar când a început să fie din ce în ce mai original, nu a mai fost atât de apreciat pentru a putea supravieţui financiar. Avea în continuare popularitate, dar de pe urma successului se îmbogăţeau mai degrabă editorii şi directorii de trupe de opere, pentru că pe vremea aceea nu erau legiferate drepturile de autor iar artiştii îşi câştigau existenţa pe baza faptului că trăiau pe lângă curte, or Mozart a demisionat din funcţia de muzician al parohiei la care era angajat fiindcă episcopul în subordinea căruia era nu-i permitea să fie liber şi nu-i aprecia deloc compoziţiile. De ce nu a făcut nimic în faţa vicisitudinilor vieţii, de ce nu a reuşit să se descurce? E lipsa simţului realităţii, spiritul delăsător şi autocompătimirea date de aspectarea negativă a lui Neptun.

În privinţa faptului că a fost artist nu trebuie să uităm faptul că Uranus, care este o planetă importantă în astrogramă, este în Zodia Peştilor, iar Peştii adoră muzica, pentru ei fiind unul dintre modurile de a se detaşa de realitate, de a spori visarea ori de a se contopi cu întreg universul. Muzica lui a fost prea îndrăzneaţă pentru specialiştii contemporani – fapt care se vede din opoziţia lui Neptun cu planetele din Zodia Vărsătorului, despre care am vorbit mai sus, dar şi din conjuncţia lui Uranus cu Nodul Sud – şi prea melancolică, care se vede din Uranus în conjuncţie cu Nodul Sud în Zodia Peştilor. 141 Luăm ca model planetar Locomotiva.


272

La început a dus-o bine din punct de vedere financiar, şi aceasta datorită lui Jupiter în Casa II, casa banilor, care primeşte doar aspecte pozitive. Doar că această casă continuă spre Zodia Scorpionului, în care nu se află nici o planetă şi al cărei guvernator este în cuadratură cu Uranus şi cu Nodurile Lunare, fapt care prevesteşte dificultăţi financiare în a doua parte a vieţii.

Căsătoria nu este bine aspectată în astrogramă. Nodul Sud în conjuncţie cu Descendentul din Peşti arată deziluzii, dezamăgirii. Într-adevăr, se îndrăgosteşte de fiica unui muzicant sărac, copiator de note, tipic pentru un Peşte, care e plin de compasiune, înţelegere şi care simte mereu nevoia să se sacrifice – dar în care găseşte un puternic talent muzical, căci Descendentul e în conjuncţie cu Uranus, planeta geniilor. Dar Mozart trebuie să renunţe pentru moment în faţa opoziţiei încăpăţânate a tatălui său, lucru care poate fi ghicit din cuadratura lui Pluton din Casa IV cu Casa VII142. Iar când se întoarce după câţiva ani, nu o mai găseşte liberă. Ne e greu să ne închipuim ce a simţit în acele momente. Până la urmă se va căsători cu sora primei sale iubiri, Constatza Weber, pe 24 august 1782 în ciuda opoziţiilor tatălui acestuia. Acesta e doar începutul. Fiinţă veselă şi dornică de viaţă, răbdătoare şi înţelegătoare, nu a mai putut constitui un sprijin pentru soţul ei atunci când viaţa s-a transformat într-o adevărată tragedie. Aşa se întâmplă că soţia lui este plecată la Baden pentru a se trata, el însuşi fiind bolnav iar aceasta nu se mai întoarce chiar dacă între timp îşi mai revenise. Mozart moare în singurătate. Nici măcar prietenii lui nu erau aproape, fiind plecaţi în străinătate pentru a-şi găsi norocul143. Soţia s-a dus sa-i caute mormântul după 17 ani, dar acesta fusese dus la cimitirul săracilor şi deci nu l-a mai găsit.

Pe cât de măreaţă a fost opera lui Mozart, pe atât de tragic i-a fost destinul. Nodul Sud în Casa VI l-a făcut să muncească până la epuizare, chiar dacă nu se descurca financiar. Nodul Sud în Zodia Peştilor l-a făcut să aibă puţină tangenţă cu realitatea, să fie prea visător, prea idealist şi deci să fie incapabil să se descurce în viaţa curentă. Nodul Sud nu ar fi fost atât de nefast dacă nu ar fi fost în conjuncţie cu o planetă importantă a astrogramei, Uranus. Însă marea realzare a lui Mozart a fost că s-a ridicat deasupra vremelniciei acestei vieţi prin muzică, că s-a ridicat deasupra durerii acestei vieţi prin creaţie.

Alin Claudiu Pop Logician, Cercetător ştiinţific, Centrul Artemis, Cluj-Napoca

142 Casa IV în care se află Pluton e casa mamei, dar alături de Pluton e Luna, unul din guvernatorii Casei X, care este casa tatălui; în plus, Pluton guvernează Casa III, casa fraţilor. Deci s-ar putea să fi fost o situaţie mai complexă decât ceea ce ştim din biografii. 143 Aceasta se vede din conjuncţia lui Uranus, planeta prietenilor, cu Nodul Sud în Peşti.


273

BIBLIOGRAFIE

1. Le Goff, (Jacques) , La civilisation de l'occident médiéval, éd. Arthaud, Paris, 1989;

2. Michelet, Le Moyen Age, éd. Bouquins ; Paris 1981.

3. Henri-Irénée Marrou, Les Troubadours, Le Seuil, Paris, 1971 ;

4. Ezra Pound, Sur les pas des troubadours en pays d'Oc, éd. du Rocher, Paris, 2005 ;

5. G. Brunel-Lobrichon, Cl. Duhamel-Amado, Au temps des troubadours, Hachette, coll. « La Vie quotidienne », 1997;


274

În Spaţiul Vieţii nu există Drumuri drepte. Unele şerpuiesc, altele ocolesc, altele se întorc şi o iau de la capăt. Însă, ca şi în lumea naturii, toate Drumurile, în cele din urmă ajung la Destinaţie. Mai trebuie doar Călătorul să le parcurgă; până la Capăt. Azir


275

DEZVOLTĂRI FENOMENOLOGICE ÎN OPERA LUI

CAMIL PETRESCU

În momentul în care omul percepe esenţialul din Fiinţa Lumii, se apropie de fiinţa sa proprie, de propria sa desăvârşire.

Abraham Maslow 1. Introducere

Fenomenologia, împreună cu adevăratul ei întemeietor, Edmund

Husserl, cel care i-a elaborat amănunţit conceptele şi metoda specifică, au avut o largă difuziune în filosofia românească corespunzătoare perioadei interbelice. N. Bagdasar publicase în anul 1928, în Revista de filosofie, un studiu întins consacrat filosofiei lui E. Husserl. Tot în Revista de filosofie publicase şi Ştefan Kiett un studiu dedicat cercetării fenomenologiei husserliene, Curentele realiste în filosofia mai nouă (nr. 3-4, 1923-1924), Vianu luase în seamă aplicarea fenomenologiei în estetică în Autonomizarea artei. De asemenea, tot în această revistă, în anul 1931, Constantin Noica recenza Meditaţiile carteziene, precizând faptul că acestea nu reprezintă întreaga fenomenologie, ele constituind, de fapt, doar o introducere. În 1933, Iosif Brucăr scrie şi el despre Husserl în Filosofi şi sisteme, P. P. Negulescu îl evoca în cursul său, Problema epistemologică, însă fenomenologic gândesc foarte puţini. Printre aceştia se numără şi Camil Petrescu, chiar dacă nu în ortodoxie doctrinară, considerat, de către unii, a fi întemeietorul substanţialismului în filosofia românească. În studiul introductiv la Doctrina substanţei, Vasile Dem. Zamfirescu afirmă despre acesta că el nu s-a mulţumit, asemenea lui I. Brucăr sau T. Vianu, doar să aplice metoda fenomenologică, ci a încercat s-o dezvolte într-o direcţie nouă. Astfel, conform concepţiei sale, Camil Petrescu este cel care a mers cel mai departe pe linia asimilării ideilor husserliene, în filosofia românească.

Dramaturg, romancier, publicist, poet, cu o atitudine filosofică înaltă, Camil Petrescu este încă ignorat de către unii istorici ai filosofiei, chiar şi după publicarea tratatului său despre substanţă. În ceea ce priveşte prezenta lucrare, ea îşi propune mai puţin să emită judecăţi de valoare cu privire la calitatea de filosof a lui Camil Petrescu, cât mai ales să prezinte sintetic linia directoare a gândirii sale, să surprindă complementaritatea filosofului cu scriitorul, să realizeze o lectură din perspectivă contemporană a soluţiilor propuse de filosof, cu scopul de a sublinia actualitatea, sau după caz, caducitatea lor şi de asemenea, pe cât ne-a stat în putinţă, o încadrare în contextul naţional şi european.


276

În interviul pe care Vasile Netea i-l lua în 14 februarie 1943, interviu publicat în Vremea, Camil Petrescu şi-a mărturisit programul organizat, aproape matematic, în următoarele etape: până la vârsta de 25 de ani va scrie versuri, pentru că aceasta este vremea iluziilor şi a versurilor, între 25 şi 35 de ani va scrie teatru, întrucât acesta cere experienţă şi o anume vibraţie nervoasă, următorii cinci ani îi va rezerva romanelor, căci acestea cer pe lângă o mai bogată experienţă şi o anume maturitate expresivă, urmând ca după 40 de ani să se ocupe exclusiv de filosofie. Acesta a fost, răspunsul tânărului Camil Petrescu la propunerea profesorului său P.P. Negulescu de a urma o carieră în filosofie, la terminarea facultăţii. Refuzul său viza, de fapt, o carieră universitară spre care cu greu s-ar fi putut îndrepta tânărul care militase pentru intrarea României în război şi care, mai mult, luptase ca voluntar pe front. A fost rănit, dat dispărut, a cunoscut viaţa de prizonierat şi cu toate acestea, în toţi aceşti ani, a continuat să studieze şi să scrie. A scris, în această perioadă, versuri, articole şi o piesă de teatru.

Studiul filosofiei l-a început în timpul liceului, iar la Facultatea de Litere şi Filosofie s-a înscris în anul 1913, pentru ca licenţa să o ia abia în 1919, după întoarcerea din prizonierat. Perioada studenţiei şi mediul universitar se pot reconstitui, după cum însuşi Camil Petrescu mărturisea, din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, roman din care aflăm despre orientarea şi diversitatea lecturilor sale filosofice, precum şi despre audierea unui curs de matematici superioare. Ca şi profesori i-a avut pe P. P. Negulescu pentru istoria filosofiei şi enciclopedia filosofiei, C. Rădulescu-Motru i-a predat logică, I. Rădulescu-Pogoreanu estetică şi etică, iar Mihail Dragomirescu literatură română. Dintre aceştia a fost marcat în chip deosebit de P. P. Negulescu, de la care mărturisea a fi deprins „toată bruma de spirit critic şi exerciţiul logic (…) extrema prudenţă în faţa geniului genial, hotărârea examenului permanent, preocuparea pentru punctul vulnerabil, grija unei lucidităţi continue”.144 Licenţa în filosofie o va susţine în faţa unei comisii formate din C. Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu şi I. Rădulescu-Pogoreanu cu lucrările: Figurile silogistice, valoarea şi funcţiunea lor şi O indicare sumară a originii filosofiei lui Kant, ambele fiind notate cu bilă albă, la fel ca şi examenele orale, obţinând astfel titlul de magna cum laude.

În Despărţirea de Camil, Tudor Vianu ne oferă o imagine a anilor din perioada studenţiei, ani în care l-a cunoscut pe Camil Petrescu: „…ne întâlneam uneori la cursurile şi seminariile lui Motru, ale lui Negulescu. Acesta din urmă observase pe auditoriul lui din primele bănci. După citirea 144 Petrescu, Camil, Teze şi antiteze, Bucureşti, Editura Gramar, 2002, p.71


277

fiecărei lucrări seminariale, Negulescu întreba:‹‹ Ce părere are domnul Camil Petrescu ?››. Domnul Camil Petrescu avea totdeauna o părere neaşteptată, foarte originală, debitată cu precipitarea minţii lui rapide”145. Tânăr student, cu „conştiinţa înmărmurită”, trăise prins în vâltoare evenimentelor, consemnase întâmplări şi imagini, ce aveau să i se fixeze în memorie pentru tot restul vieţii sale. Războiul şi experienţa lui dramatică, l-au îndepărtat pentru o vreme de filosofie: „Mi-am spus că războiul este o experienţă apogetică şi că, atunci când fatalitatea face să te întâlneşti cu el, trebuie să profiţi ca să-l studiezi”146.

Până la doctorat, obţinut în anul 1937 cu teza a Modalitatea estetică teatrului, va trece mai bine de un deceniu şi jumătate, timp în care îşi va îmbogăţi lecturile şi treptat, îşi va formula propria sa viziune filosofică. A doua mare conflagraţie îl va obliga la redactarea precipitată a ceea ce se va numi Doctrina substanţei, lucrarea fără de care nu ar fi putut suporta teribila criză. Perioada dintre cele două mari războaie marchează două decenii de creaţie, concretizate într-o operă uriaşă. Meticulos, avea obiceiul să redacteze numeroase fişe de observaţie şi aduna o mulţime de documente, urmând ca abia apoi să sistematizeze întregul material în vederea realizării studiului propus. De aceea, toată viaţa lui a visat la o cameră de lucru, care să-i faciliteze cercetarea de arhivă şi de bibliotecă. Într-o notă preliminară la Doctrina substanţei, Camil Petrescu relatează despre condiţiile deosebite, în care a fost nevoit să-şi desfăşoare munca de cercetare. Dificultăţilor inerente domeniului ştiinţific, li se adaugă cele iscate de război. Astfel, filosoful s-a văzut obligat să-şi întrerupă comunicaţiile ştiinţifice, să asiste la distrugerea materialului cules cu grijă timp îndelungat şi a manuscriselor împrăştiate de bombardamente: „Aş vrea să însemn aici însă climatul ucigător de vitreg în care s-a desfăşurat această activitate, condiţiile bestiale care mi s-au impus, dificultăţile neverosimile pe care le-am întâmpinat”147. Poate că acesta constituie, de fapt, motivul pentru care activitatea sa ştiinţifică a fost cu totul intermitentă. În acest sens, Tudor Vianu se întreba în Jurnal dacă se va ajunge vreodată la publicarea operelor complete ale lui Camil Petrescu. Totodată, el subliniază dificultatea alcătuirii unei bibliografii a scriitorului, credinţa lui fiind aceea că partea publicată în volume reprezintă doar un mic fragment.

Camil Petrescu şi-a început cariera la Timişoara, ca profesor şi ziarist. Tot în această perioadă publică în Sburătorul lui Eugen Lovinescu câteva

145 Vianu, Tudor, Jurnal, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1961, p.39 146 Petrescu, Camil, Note zilnice, Bucureşti, Editura Gramar, 2003 147 Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988, p.51


278

versuri scrise în timpul războiului. Revine la Bucureşti, unde viaţa i se împleteşte cu profesia de cronicar dramatic, publicist, om de teatru, eseist, mereu contestat şi contestatar. În Note zilnice, Camil Petrescu aminteşte de mai multe atacuri la adresa lui, dintre care cel mai violent este, de departe, pamfletul semnat de „Erasm” (pseudonimul folosit de Petru Manoliu), pamflet ce a fost publicat în Credinţa şi intitulat: „ Ţintar. Domnul Cămilă metafizician cu telefon: despre Napoleonul metafizicei, născut de Spiritul şi Materia şi cu Husserl naş de botez- un scrib grafoman şi grandoman” (notă din 9 iunie 1937). Interesantă este şi descrierea făcută de E. Lovinescu în Memorii. El încheie astfel portretul filosofului, pe care îl numeşte într-un mod mai personal, Camil: „…Şi ar fi timpul ca omuleţul acesta pripit, iritat, pururi grăbit, cu privirea în jos ca şi cum ar căuta ceva pierdut, cu podul palmei aprins, incendiat de febre, hărţăgos, plin de talent dar şi de fatuitate, să se oprească din cursa lui frenetică, pentru a se regăsi pe sine şi liniştea fără de care nimeni nu se poate desăvârşi”148. Replica violentă a lui Camil Petrescu constă în ruperea relaţiilor cu mentorul cenaclului Sburătorul şi în articolul Eugen Lovinescu subt zodia seninătăţii imperturbabile, publicat în Caietele Cetăţii Literare în anul 1933, în care Camil Petrescu îi reproşează lui Lovinescu tocmai „seninătatea imperturbabilă”, întrucât el nu şi-a dorit niciodată să fie nici senin şi nici imperturbabil, acestea fiind două dintre atributele care nu-l ajută în elaborarea sistemului său filosofic.

Întreaga sa operă, versurile, piesele de teatru, romanele, studiile de filosofie, reflectă întrucâtva promisiunea făcută profesorului său P. P. Negulescu. Astfel, în 1937 îşi susţine teza de doctorat, la care lucra însă din 1931, Modalitatea estetică a teatrului, în faţa unei comisii formate din P. P. Negulescu, I. Rădulescu-Pogoreanu, D. Caracostea şi prezidată de C. Rădulescu-Motru, lucrare pe care i se acordă menţiunea magna cum laude. În 1938 publică Husserl, o introducere în filosofia fenomenologică, urmând ca în 1940 să dea o formă definitivă Filosofiei substanţei. Totuşi, filosofie explicită făcuse încă mai de mult, pe lângă filosofia implicită pe care o găsim în piesele sale de teatru, scrise între 1917 şi 1926: Jocul ielelor, Suflete tari, Mioara, Act veneţian, Danton, Mitică Popescu şi în cele două romane care au contribuit decisiv la consolidarea notorietăţii sale: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) şi Patul lui Procust (1933). De asemenea, mai scrie eseurile grupate ulterior în volumul Teze şi antiteze: Noua structură şi opera lui Marcel Proust, Suflet naţional. Analiză descriptivă a termenului, Încercare fenomenologică despre conştiinţa românească, Despre noocraţia necesară. Primatul spiritului, Modalitatea persoanei…dar condiţia intelectului, la acestea adăugându-se 148 Lovinescu, Eugen, Memorii, Bucureşti, Editura Minerva, 1998, p.204


279

câteva Delimitări critice şi studii despre o sistematică a teatrului. Dacă, în perioada anterioară, când versurilor şi dramelor le-a adăugat o prodigioasă activitate ziaristică, în anii următori complectează lista romanelor cu ciclul de versuri Transcendentalia (1931) . Următorul deceniu îl va consacra studiilor de estetică şi de filosofie, cu o creştere a ponderii celor din urmă. După cum scrisese filosofie şi în perioada rezervată activităţii literare practice, tot aşa, va scrie poezie, teatru, roma şi în vârsta filosofiei. Astfel, publică în trei volume ediţia, socotită definitivă, de Teatru, piesa Bălcescu (1948) precum şi trilogia Un om între oameni (1953-1957).

Ce ar fi totuşi de reţinut din această indicare sumară a operelor lui Camil Petrescu? În Memorii, E. Lovinescu afirmă despre el că ar fi „…mai mult dramaturg decât poet, întrucât calitatea lui esenţială e preciziunea şi luciditatea, pe când poezia îşi scoate seva din inconştient, cu un spirit critic şi analitic incontestabil” 149. Camil Petrescu şi-a explicat propriile sale piese de teatru în Falsul tratat pentru uzul autorilor dramatici, la acesta adăugându-se două studii de teatru Modalitatea estetică a teatrului şi Modalitatea artistică a teatrului, acesta din urmă rămas neterminat. Cele două studii, care au fost reunite de Florica Ichim în Comentarii şi delimitări în teatru, prezintă opţiunea lui Camil Petrescu pentru interpretarea subtilă, pornită din înţelegerea textului şi pentru metoda fenomenologică, în cercetarea diverselor manifestări din domeniul artei şi al culturii.

Din Note zilnice aflăm că este obsedat de redactarea a trei cărţi de doctrină, intitulate Etica, Estetica şi Sociologia, nefinalizate însă ca lucrări separate. Mărturiile lui Camil Petrescu fixează revelaţia fenomenologiei în anul 1928, după citirea unui studiu din Revista de filosofie, iar în anul 1929 îşi exprimă dorinţa de a intra în posesia unei cărţi a lui Husserl, urmând ca între anii 1933- 1936 să discute pe larg despre fenomenologie, chiar dacă într-o manieră proprie, „necanonică”. Dacă volumul Teze şi antiteze reprezintă o selecţie de articole, unele mai vechi şi altele mai noi, notele de subsol conţin însă, comentarii şi completări din perspectiva fenomenologiei. Camil Petrescu încearcă să se distingă prin formulări proprii, prin dibuirea unor termeni adecvaţi şi a unor structuri originale. Astfel, un rol esenţial în elaborarea sistemului său de gândire îl vor avea, în special, termenii de „substanţialism”, „concret” şi „autenticitate”. Propriul său comentariu, pe marginea lecturilor din Husserl, îl va expune în articolul „Husserl. O introducere în filosofia fenomenologică”, apărut pentru întâia oară în volumul al treilea din Istoria filosofiei moderne, studiu în care Camil Petrescu precizează între altele şi punctele în care se diferenţiază de creatorul fenomenologiei. 149 Idem, p.201


280

Dintr-o notă nedatată din însemnările sale zilnice, aflăm că atenţia îi este acaparată de înfruntarea din arena filosofiei dintre bergsonism şi fenomenologism. Aceste două curente dispută cu succes lunga predominare a criticismului, care pierde din teren, cu toată stăruinţa depusă de şcoala neokantiană. Înţelegem numaidecât ca ambele teorii marchează o ruptură, mai mult sau mai puţin completă, de criticism, iar atenţia, sau chiar entuziasmul cu care au fost primite, certifică faptul că ele răspund într-o bună măsură, noilor cerinţe a spiritelor moderne: „Stau faţă-n faţă umanitatea vieţii, a concretului şi absolutul autonom al gândirii, Bergsonism-Husserlism. Dar nu e la bază nici absolutul psihologic (B), nici absolutul evidenţei fenomenologice (H), ci absolutul cognitiv al voinţei”150.

În anul 1940 încheie prima redactare a Doctrinei substanţei, această vastă lucrarea filosofică pe care o va numi-o iniţial Substanţialismul, apoi Filosofia substanţei sau Ştiinţa substanţei, în sensul de „totalitatea ştiinţei despre lume”. Din Studiul introductiv a lui Vasile Dem. Zamfirescu aflăm că filosoful luase parte la întâlnirile grupului Ştiinţă şi cunoaştere, grup aflat sub conducerea profesorului Anton Dumitriu şi din care făceau parte şi Grigore Moisil, Simion Stoilov, Eugen Angelescu şi alţii. În urma acestor studii de matematici superioare, Camil Petrescu va începe o nouă etapă a redactării sub titlul Substanţa descrisă din nou în vederea calculului substanţial matematic, încercare la care va lucra în paralel cu completările la varianta dintâi. De asemenea, mai aflăm despre intenţia de a scrie o lucrare de psihologie, în care nu urmărea însă, aplicare integrală a metodei substanţialiste, ci doar expunerea cunoştinţelor sale din acest domeniu; în planul său mai intrau o lucrare dedicată gândirii concrete şi gândirii dialectice precum şi o lucrare de antrenament filosofic, toate rămase la stadiul de notaţii.

Este bine cunoscută expresia lui Camil Petrescu: „Am de gând să scriu o dramă şi un sistem filosofic!”151. Pentru aceasta, el îşi fixează punctul de plecare în filosofia intuiţionstă a lui Bergson, însă dezvoltările sunt husserliene. Pornind de la ideea că sistemele filosofice au dat totdeauna coloratura lor literaturii, Camil Petrescu afirmă apariţia lui Marcel Proust, a cărui influenţă s-a dovedit a fi capitală pentru elaborarea sistemului său de gândire, ca pe o consecinţă a intuiţionismului bergsonian şi a fenomenologiei lui Husserl. Lucrul este cu putinţă, precizează Camil Petrescu, prin faptul comun ambilor filosofi de a pune accentul tocmai pe această privire în noi înşine, pe intuiţie. Iar aşezarea eului în centrul existenţei constituie, în opinia lui Camil Petrescu, terenul comun dintre 150 Petrescu, Camil, Note zilnice, p. 78 151 Vianu, Tudor, Jurnal, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1961, p. 39


281

metafizica lui Bergson, fenomenologia lui Husserl şi opera lui Marcel Proust. În studiul Noua structură şi opera lui Marcel Proust, studiu cu care începe volumul Teze şi antiteze şi despre care s-a afirmat adesea că reprezintă „poate cel mai original studiu din câte au apărut până azi asupra lui Marcel Proust”152, Camil Petrescu afirmă, cu curaj, unicitatea marelui prozator francez, pe care îl deosebeşte net de scriitorii ce aparţin celorlalte şcoli de până la el, prin faptul că descrie stările trăite de el, stări sufleteşti prezente, chiar dacă se întâlnesc zugrăvite şi fapte din trecut, acestea nefiind decât trăiri subiective actuale, retrăite. Astfel, înnoirile proustiene sunt cântărite din punctul de vedere al filosofiei. În concepţia lui Camil Petrescu, Marcel Proust este la fel de puţin tradiţional ca şi Husserl şi Bergson, cu acesta din urmă asemănându-se, cel puţin la o primă vedere, mai mult. Toţi trei au răsturnat raţionalismul clasic inaugurat de momentul Descartes ca punct fenomenologic şi au avut o influenţă decisivă asupra sistemului camilpetrescian.

2. Ontologia concretului şi metoda substanţialistă Dacă intuiţionismul şi fenomenologia s-au constituit într-o permanentă

invitaţie la concret, substanţialismul ne va oferi concretul ca atare. Întâlnim în cazul lui Camil Petrescu o totală respingere a idealismelor şi raţionalismelor, vinovate de faptul că nu pot oferi o cunoaştere temeinică altfel decât în idee, adică o cunoaştere pe care filosoful român o numeşte dialectică şi abstractă. Ceea ce îşi propune substanţialismul lui Camil Petrescu este surprinderea esenţei în plenitudinea existenţei: „Tehnica de cercetare pe care o propunem e metoda orientării structurale a surprinderii ciclurilor istorice în apogeul lor”153. Potrivit scriitorului-filosof, nu putem surprinde esenţa luminii în amurg, ci în miezul zilei, după cum esenţa roşului nu o dă portocaliul, iar structura stejarului nu e dată istoric de ghindă, ci de copacul dezvoltat. Esenţa surprinsă în intuiţie nu trebuie transcendentalizată, ci reintegrată concretului.

Dacă prin reducţia fenomenologică se operează o suspendare, o punere între paranteze, în concret însă, nu se suspendă nimic, ci se caută existenţa în întregime. Există o singură condiţie: ca tot ceea ce va fi luat în considerare să constituie o prezenţă. Condiţia concretului este prezenţa, iar

152 Baltazar, Camil, „Recenzie la Teze şi antiteze”, în Vremea, nr. din 7 iunie 1936 153 Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p. 93


282

condiţia prezenţei trebuie să fie unicitatea istorică şi păstrarea acestui caracter.

A. Ontologia quiddităţii154 În cazul lui Camil Petrescu, nu numai o anumită asimetrie a

construcţiei ar putea crea impresia de nesistematicitate, ci şi acuzele sale îndreptate împotriva filosofiilor raţionaliste clasice. O gândire filosofică, pentru a fi considerată sistematică nu implică neapărat completitudinea, sau după cum afirmă Vasile Dem. Zamfirescu, „faptul dacă, asemeni sistemului hegelian, dă seama de toate domeniile mari ale realităţii materiale şi spirituale”155, ci intenţia şi dorinţa de a cuprinde întreaga realitate.

Imaginea de ansamblu asupra lucrării fundamentale de filosofie a lui Camil Petrescu, Doctrina substanţei, indică un proiect enorm, care numai în parte a fost adus de filosof la o formă cât de cât unitară. În prefaţa lucrării, Camil Petrescu afirmă că aceasta ar fi trebuit să însumeze cam 8oo de pagini dactilografiate, ceea ce ar reprezenta numai un sfert din cât a prevăzut iniţial. Iar dacă ar fi avut timp şi biblioteci la dispoziţie, cercetarea sa ar fi ajuns la 14 –15 volume! Ediţia din 1988 la care ne referim, şi care este, de altfel şi singura de care dispunem până în prezent, este structurată pe două volume, iar textul de bază cuprinde opt capitole: Ontologia concretului, Metoda substanţialistă, Teoria cunoaşterii, Ortologia I, Ortologia II, Ortogeneza şi structura istoriei, Teoria valorilor. Etica, Noocraţia. Editorii au anexat celui de-al doilea volum un şir de materiale care completează capitolele textului de bază şi amplul său studiu Husserl. O introducere în filosofia fenomenologică.

Doctrina substanţei, impune nu numai regândirea întregii creaţii literare a lui Camil Petrescu, dar şi o resituare a filosofului în contextul gândirii româneşti interbelice. Lucrarea reprezintă schiţa unui adevărat sistem filosofic, întrucât Camil Petrescu şi-a propus să regândească lumea, încercând să-i dea un sens din perspectiva substanţei. Particularitatea filosofiei sale constă, după cum el însuşi mărturiseşte într-unul din caietele sale de însemnări zilnice, nu în renunţarea la sistem, ci în modul de a-l construi, de a-l edifica. Sistemul său nu preexistă formulării, ci se constituie pe măsură ce este formulat. Încercarea lui Camil Petrescu de a elabora un 154 termenul de „quidditate” este introdus în limbajul filosofic prin traducerile latine ale operelor lui Aristotel cu scopul de a desemna acele atribute ale unui lucru care fac ca el să fie ceea ce este. Sensul quiddităţii este acela de esenţă, care se distinge de existenţă, iar diferenţa este exprimată prin definiţii. 155 Vasile Dem. Zamfirescu, Studiu introductiv la Doctrina substanţei, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988, p.17


283

sistem filosofic îl plasează în respectabila familie a „creatorilor” filosofiei româneşti, din care face parte, printre alţii şi Lucian Blaga. De acesta îl apropie nu numai voinţa de sistem, ci şi dubla vocaţie filosofică şi literară. Totuşi, atât în plan literar cât mai ales în cel filosofic, avantajul este de partea lui Lucian Blaga, deşi, în ultimă instanţă, fiecare dintre cei doi este inconfundabil. Asemănările sunt deci, doar formale, căci sursele şi orientările lor, în ceea ce priveşte filosofia, diferă considerabil. Camil Petrescu va fi marcat, cu precădere, de operele lui Henri Bergson şi Edmund Husserl şi va arăta preferinţă mai ales pentru problematica ontologică. În contextul filosofiei româneşti din perioada interbelică, C. Petrescu nu este singurul filosof care acordă un interes aparte ontologicului. Înaintea sa au tratat pe larg această problemă şi P. P. Negulescu, profesorul care l-a influenţat probabil cel mai mult, Mircea Florian, care a repus ontologicul în drepturile sale şi alţii.

Titlul folosit curent de Filosofia substanţei i se pare impropriu, aşa încât, „totalitatea ştiinţei despre lume”, adică o „ştiinţă a substanţei” i se pare mai potrivit. Întrucât ne interesează în această lucrare să cercetăm sensul filosofiei substanţialiste a lui Camil Petrescu, trebuie să analizăm şi drumul parcurs de aceasta, cum anume se direcţionează şi care sunt orientările filosofice, care o influenţează. Astfel, dacă ne referim la diferenţa stabilită de filosoful german Wilhem Dilthey între ştiinţele naturii şi cele ale spiritului, unde anume am putea plasa substanţialismul? Ştiinţele naturii au ca obiect faptele care pătrund în conştiinţă din afară, în calitate de fenomene, iar ştiinţele spiritului au de-a face cu realităţile interne, trăite. De aici rezidă şi deosebirile între principiile metodologice ale celor două tipuri de ştiinţe, care implică celebra distincţie între „explicare” şi „înţelegere”: pe când natura este explicată, sau se poate explica, viaţa sufletească trebuie înţeleasă. În viziunea lui Camil Petrescu, totalitatea ştiinţei despre lume ar trebui să înglobeze toate ştiinţele esenţiale ca deja constituite, accentul fiind pus pe ceea ce reprezintă ele în mod real. Ştiinţa substanţei ar cuprinde aşadar, ştiinţele tautonome, ştiinţele spiritului şi unele ştiinţe descriptive. Termenul de „tautonom” , care provine din limba greacă156 este creat de către Camil Petrescu şi se referă la identitatea legii. Gândirii de tip tautonom, al cărui criteriu de validare este conformitatea cu propria-i lege, filosoful român îi opune gândirea concretă, al cărui scop este adecvarea la realitatea necesară. În ceea ce priveşte ştiinţele spiritului, ştiinţele noologice, acestea ar trebui să fie în întregime realizate în Doctrina

156 „tauto” înseamnă acelaşi, iar „nomos”, lege


284

substanţei, căci ele aparţin de „zona cea mai de sus a istoriei, substanţa însăşi, cu organicitatea ei structurală, anume”157.

Camil Petrescu intenţionează să-şi expună doctrina într-o manieră strict ştiinţifică, întrucât filosofia este pentru el, la fel ca şi pentru Edmund Husserl, o ştiinţă riguroasă. În acest sens, întreaga filosofie raţionalistă este lăsată la o parte, cea intuiţionistă este acceptată, însă atinsă de substanţialism. Filosoful român se referă, în acest caz, la filosofiile raţionaliste, de tipul kantianismului sau hegelianismului. Aceste declaraţii nu vizează însă legitimitatea filosofiei ca sistem, căci de o tentaţie a sistemului se poate vorbi şi în cazul lui Camil Petrescu, de vreme ce „noocraţia” nu e decât un sistem de etică deghizat, iar Modalitatea estetică a teatrului, teza de doctorat a filosofului, deşi ocupă o zonă mai particulară a esteticului, nu e mai puţin estetică. În plus, filosoful afirmă într-unul din caietele sale că dacă el ar fi constituit un caz particular în ceea ce priveşte sistemul şi sistematicitatea, acest fapt nu echivalează cu renunţarea la ideea de sistem, ci doar la un mod specific de a-l identifica cu sine. Această afirmaţie a lui Camil Petrescu a fost interpretată de unii ca fiind o mişcare inteligentă adoptată de acesta, pentru a putea face faţă unor eventuale acuze de nesistematicitate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât el afirmă despre filosofia substanţei că este, în acelaşi timp şi „totalitate a ştiinţei despre lume” şi „ştiinţă a substanţei”158. Or, întrebarea care se impune este aceea dacă o totalitate şi o ştiinţă a totalităţii nu presupun ele oare un sistem?

S-a spus adesea despre substanţialismul lui Camil Petrescu că nu debutează decât prin negativităţi. Într-adevăr despărţirile filosofului român de precursorii săi pot fi catalogate, în anumite momente ale expunerii sale, ca fiind chiar violente. În epocă se vorbea despre „ghinionul” de a fi scris înaintea lui Camil Petrescu. De la bun început, scriitorul-filosof se detaşează de filosofia raţionalistă căreia îi reproşează asimilarea neîntemeiată a raţionalului cu logicul. În acest sens, el uzitează termenul de logicism, prin care înţelege apelul la logică acolo unde nu este cazul, sau ca extindere a logicii la domeniul concretului istoric. Astfel, filosofiile raţionaliste au încorsetat atât realitatea, cât şi concretul într-o schemă de gândire falsificatoare. Ceea ce vrea Camil Petrescu să demonstreze este faptul că realului îi lipseşte logica, sau cu alte cuvinte, realul scapă logicii de tip clasic. Atât Kant, cât şi Hegel prin faptul ca „logicizează” realitatea, anulează ceea ce o caracterizează în mod esenţial: concretul. Datorită acestei inadecvări la realitate, Camil Petrescu consideră că filosofia

157 Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p.54 158 Idem, p. 54


285

raţionalistă tradiţională trebuie lăsată la o parte într-o filosofie a concretului, cum se vrea a fi Doctrina substanţei.

Scrisă într-un regim al urgenţei, dar cu o documentare la zi, cu doar mici lacune de informare, Doctrina este marcată de obsesia originalităţii. De altfel, Camil Petrescu credea că va fi înţeles abia peste 200-500 de ani. Aparatul categorial, excesiv de specializat şi complicat este totuşi, pe alocuri ambiguu, imprecis. În timp ce Constantin Noica vorbeşte de alunecarea în eseism a lucrării, Ion Ianoşi atrage atenţia asupra lecturii dificile a tratatului, căci se vor constata „unele, deloc neglijabile, discrepanţe între intenţii şi realizări, alunecări spre aspecte periferice, variate digresiuni, abandonarea a câte unei probleme (eventual cu promisiunea revenirii pentru aprofundare), nepotriviri terminologice chiar în interiorul discursului, propuneri globale fanteziste de soluţionare a chestiunilor sociale”159.

De obsesia unui început orice formă de sistem, fie el şi deghizat, nu poate scăpa. Camil Petrescu este conştient de această dificultate, căci ştie că problema începutului este hotărâtoare pentru orice filosofie şi ştiinţă, chiar dacă acest lucru este valabil doar în vechea filosofie nesubstanţialistă. Este vorba în acest caz de un punct arhimedic ce garantează ulterior soliditatea oricărui sistem filosofic, întrucât toate raţionamentele, pornind de la un început, expun pe baza lui ceea ce urmează să fie dat. Aceasta în condiţiile în care se consideră că începutul este cunoscut, iar principiile şi definiţiile care stau la baza expunerii „să fie de o certitudine absolută, încât restul să vie de la sine, prin construcţii categoriale şi deducţii logice, în speţă, prin deducţii transcendentale”160.Camil Petrescu consideră că acest „raţionalism” expoziv a înregistrat însă prea multe insuccese pentru a mai inspira încrederea pe care a inspirat-o de-a lungul vremii. De aceea, el se întreabă cum e posibil ca în edificarea sistemului său filosofic să pornească metodic, fixând axiome, sau căutând puncte de sprijin indiscutabile, apodictice, când filosofia substanţialistă a concretului, delimitându-se de toate celelalte tradiţii, îşi face un merit din chiar contestarea începutului, a oricărui punct arhimedic. Camil Petrescu afirmă faptul că toate filosofiile anterioare utilizează puncte arhimedice şi categorii din zona de indeterminare. Acest concept apare şi la Henri Bergson, în Matière et mémoire şi se referă la libertatea de care dispune un om în acţiunea lui, sau mai bine zis, partea de independenţă de care dispune o fiinţă vie. Camil Petrescu preia conceptul de la filosoful francez, însă îi dă un sens nou,

159 Ianoşi, Ion, O istorie a filosofiei româneşti, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof, 1996, p.209 160 Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p.55


286

extensiv. Mai întâi, indeterminarea nu mai este asociată cu organicul şi poate defini orice sector al existenţei. Cu toate acestea, sensul zonei de indeterminare este, în cazul lui Camil Petrescu, unul negativ. La filosoful român, zona de indeterminare este orice moment al evoluţiei unui ciclu, mai mult sau mai puţin îndepărtat de momentul său maxim, numit moment apogetic, când ciclul atinge maximum de determinare calitativă şi de esenţialitate. Indeterminarea reprezintă deci, un minus în planul esenţialităţii, a ceea ce conferă calitatea specifică unui proces sau fenomen, iar maximum de indeterminare este atins în punctul perigetic, opus momentului apogetic. Astfel, el plasează începutul în zona de indeterminare. Renunţând la punctul arhimedic, substanţialismul pleacă de la experienţa apogetică, singura în care putem distinge esenţe, ierarhii de esenţe şi direcţii istorice, adică semnificaţii. Ordinea nu este dată de un început sau altul, deoarece ierarhia esenţelor ţine de o ordine pe baza căreia ierarhia însăşi e stabilită: „Sunt esenţe mai necesare decât altele şi gradul necesităţii îl dă ordinea”161.

În legătură cu Doctrina substanţei s-a vorbit de un primat al ontologicului, dar s-a relevat şi preeminenţa metodei substanţiale de cunoaştere. Din prima categorie face parte şi Vasile Dem. Zamfirescu, care afirmă în studiul introductiv, că intenţia principală a lucrării o constituie readucerea ontologiei în prim-planul filosofiei, după o lungă perioadă de dominare în gândirea modernă, a gnoseologiei şi logicii. Primul capitol, intitulat sugestiv, Ontologia concretului, unul din cele mai interesante şi bogate în idei din întreaga lucrare, ne pune încă de la început în faţa celei mai importante particularităţi a filosofului. În acest titlu se îmbină termenii centrali ai filosofiei substanţialiste: punctul de vedere, adică ontologia şi obiectul căruia îi este aplicat, concretul. Prioritatea acordată ontologicului, conferă actualitate Doctrinei substanţei. După cum arată şi Ion Ianoşi, tentative de redobândire a concretului au mai întreprins şi Bergson, dar durata a rămas doar o permanentă invitaţie la concret. În concepţia lui Camil Petrescu, Husserl a mers mai departe decât Bergson, însă şi lui i-a lipsit criteriul substanţialităţii.

Pentru filosoful român, concretul este doar prezenţă; el este unic în sine. Termenul de „prezenţă” este preluat de la Bergson, care în lucrarea sa, Materie şi memorie, îl foloseşte cu sensul de existenţă. După Bergson, o imagine poate fi fără să fie percepută, poate fi prezenţă fără să fie reprezentată. Camil Petrescu lărgeşte conţinutul prezenţei şi consideră prezenţă nu doar datele imediate ale conştiinţei, ci tot ceea ce înregistrează aparatele ştiinţifice moderne. 161 Idem, p.57


287

Din capul locului, scriitorul-filosof atrage atenţia asupra posibilităţii de a se confunda analiza esenţelor cu analiza elementelor şi în acest sens, trebuie să se ţină cont de pretenţiile fenomenologiei. În mod absolut, pentru Camil Petrescu, concretul este diferit de discursiv, căci o expunere discursivă a începutului este antinomică, ea oferindu-ne antinomia începutului sau prima antinomie care priveşte distincţia esenţială dintre cunoscut şi necunoscut: „Ceea ce ne este dat este o totalitate prezentă, fără început şi fără sfârşit, deoarece poate începe oriunde, dar expresia este o suită discursivă, care nu se poate lipsi de un început anume”162. Or, începutul pentru Camil Petrescu este o iluzie, de aceea el îl plasează în plină imposibilitate de determinare.

Cele trei antinomii- şi e de observat aici similitudinea cu antinomiile kantiene, certifică inexistenţa începutului şi atunci toate sistemele de metafizică devin superflue. Problema începutului însă, rămâne şi întrebarea se reformulează astfel: cum începem atunci dacă nu de la un principiu cert şi apodictic ? Răspunsul deloc convingător al lui Camil Petrescu dă dovadă de o oarecare naivitate: „Dar dacă un început arhimedic sau un început efectiv nu e realizabil, ne rămâne numai posibilitatea unui început incidental şi nesemnificativ urmând ca ştiinţa să se constituie pe această bază incertă şi să fie totuşi efectivă. Ţinem, spre deosebire de alţi autori să precizăm de la început, acceptând şi consecinţele caracterului acestui început”163.

B. Antinomia. Limita metodologică a oricărei metode Obsesia fundamentală din Doctrina substanţei este aceea de a depăşi

„soluţiile dialectice” şi de a elabora o metodă de gândire care să permită cunoaşterea adecvată a concretului dat. Camil Petrescu îşi propune astfel să construiască o filosofie autentică a concretului, fără să facă trimiteri însă la existenţialism.

Considerând că din perspectiva filosofiei concretului toate încercările de a găsi o metodă s-au sfârşit printr-un eşec, Camil Petrescu subliniază necesitatea modificării poziţiei faţă de conceptul însuşi al metodei. El susţine că orice metodă cuprinde şi poartă cu sine antinomia, motiv pentru care problema metodei, specifică timpurilor moderne, constituie în acelaşi timp şi un motiv de progres şi un motiv de regres pentru gândirea filosofică. În spatele acestui viciu se află postulatul actului, formulat astfel: 162 Idem, p. 59 163 Idem, p. 64


288

„nici un act nu poate fi act pentru el însuşi”164. Această afirmaţie se reduce la a spune că nici un act nu se poate întoarce, în mod absolut, asupra lui însuşi, adică după exemplele folosite de autor: mâna nu se poate cuprinde pe ea însăşi, omul nu se poate privi din afară de el, sau nu poate alerga după el însuşi. Postulatul actului sugerează că nu avem nici o şansă să aflăm ceva, supunând unei cercetări metodice, însuşi actul cercetării metodice. În prefaţa celui de-al doilea capitol al Doctrinei substanţei, Anton Dumitriu îi dă dreptate lui Camil Petrescu în ceea ce priveşte existenţa aporiei în problema generală a metodei. Căci, „într-adevăr, dacă orice cercetare trebuie să se facă conform unei metode, nu poate fi efectuată în mod real, fiindcă atunci metoda s-ar justifica prin ea însăşi, ceea ce nu înseamnă nici o justificare”165. În aceste condiţii, Camil Petrescu consideră că cea mai bună metodă de a expune o metodă este aceea implicată în postulatul actului şi care ne impune să ne mulţumim să cunoaştem structura metodei, într-un mod indirect, prin intermediul obiectelor care au luat naştere prin aplicarea ei. În acest fel, justificarea este înlocuită prin descriere, căci metoda nu se poate cerceta pe sine ca metodă, nu-şi poate fi sieşi metodă. Aceasta este, de altfel şi singura posibilitate prin care antinomia poate fi evitată în conţinutul ei, devenind utilă prin consecinţele sale. Postulatul actului ruinează deci, filosofiile întemeiate pe cunoaşterea imediată a actelor şi a formelor pure, adică filosofia carteziană, kantianismul, dar şi intuiţionismul bergsonian. Astfel, ideea de metodă este reconsiderată, iar viziunea tradiţională este lovită de postulatul actului şi plasată în zona de indeterminare.

Modalitatea de existenţă a unei metode filosofice este în funcţie de mai multe întrebări, pe care Camil Petrescu le reduce la trei: „Cum e cu putinţă cunoaşterea? Care e valoarea cunoaşterii? Şi, în subsidiar numai, care e cea mai bună metodă pentru a cunoaşte?”166. Astfel, lucrurile se complică întrucât, pe lângă dificultăţile inerente oricărui sistem, metoda se dovedeşte nu ajutătoare, ci ca un mod de îngreunare a situaţiei. Dificultatea se transpune într-una tot atât de mare, legată de problema începutului, conform căruia punctul arhimedic este o eroare de procedeu. Camil Petrescu se întreabă cum să putem începe metodic, fixând axiome sau căutând puncte de sprijin indiscutabile, când, rupând cu toată tradiţia, filosofia substanţialistă a concretului, pe care el o propune, are ca scop contestarea oricărui punct arhimedic.

164Idem, p.199 165 Dumitriu, Anton, „Reintegrarea esenţelor în concret”, în Manuscriptum, nr. 1/1984, p. 73 166 Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p.111


289

Descartes, în încercarea de a găsi un punct arhimedic pe care să-şi clădească întregul sistem, ajunge, spune Camil Petrescu, la o pseudo-soluţie de tipul „Cogito, ergo sum!”. Orice metodă, consideră Descartes, caută o regulă în funcţie de care să se ghideze judecata, pentru a putea afla cunoştinţe certe. Problema care se ridică, în acest moment, este aceea dacă existenţa lor e dată în mod apodictic. La o astfel de întrebare Camil Petrescu dă un răspuns negativ. În concepţia sa, cunoştinţe certe în afară de cele pe care le aflăm în intuiţie şi-n transferuri de intuiţie, nu există. Aceste cunoştinţe certe sunt date în intuiţii substanţializate. Realizările gândirii dialectice nu sunt considerate, de către Camil Petrescu, a fi cunoştinţe; deşi sunt certe, ele nu sunt cunoştinţe adevărate, ci reprezintă doar judecăţi analitice.

Pentru filosoful român esenţele sunt certe şi absolute, dar ele nu trebuie confundate cu semnificaţiile, acestea reprezentând cunoaşterea însăşi. Esenţa concretă aparţine substanţialismului, dar esenţa concretă simplă este un dat fără să fie şi o cunoştinţă. În aceste condiţii se impune să aflăm semnificaţia esenţei concrete, căci lipsită de semnificaţie, aceasta e doar dat esenţial şi atât. Iar datul ca fapt nu dă esenţa cunoaşterii. Spre exemplu, nu colecţionarea de fapte constituie esenţa ştiinţei, ci desluşirea semnificaţiilor indefinite. În substanţialismul său Camil Petrescu operează o distincţie între esenţe, considerate certe şi absolute ca dat şi semnificaţiile acestor esenţe care ne pot oferi cunoştinţele. Astfel, finalitatea este reprezentată de cunoaşterea semnificaţiilor concrete, căci „contribuţia esenţelor nu va reprezenta nimic în procesul cunoaşterii concretului, care e o cunoaştere substanţială a semnificaţiilor”167. Datul ne este oferit într-o intuiţie esenţială, iar această intuiţie este absolută. Substanţialismul consideră că aceste esenţe nu sunt greu de cunoscut, dacă se exceptează însăşi cunoaşterea, deoarece ele sunt date în mod absolut în intuiţii esenţiale. Ceea ce este într-adevăr dificil de cunoscut începe o dată cu căutarea semnificaţiei esenţelor.

De asemenea, Camil Petrescu mai ia în considerare şi poziţia lui Kant, despre care afirmă că a început prin a combate „entităţile” în genere, însă el ia ca bază pentru construcţia sa raţiunea, pe care o socoteşte ca o entitate de la sine înţeleasă.

Ceea ce doreşte filosoful român nu este neapărat o critică a sistemelor anterioare lui, ci doar să arate faptul că pornirea sistematică de la puncte iniţiale considerate solide, este o sistematică iluzorie, şubredă şi că nu constituie o metodă de dorit. Aceleaşi obiecţii le aduce el şi lui Bergson şi lui Husserl. Intuiţionismul bergsonian ar putea să reveleze concretul, dar în 167 Idem, p. 114


290

acest caz filosofia suferă o indeterminare datorită postulatului actului, căci intuiţia nu se poate intui pe sine. Din această cauză, Bergson nu va reuşi să modifice realitatea în sensul duratei, deoarece ambele pierd trecutul, pe care-l izolează la marginea istoriei şi nu câştigă realitatea decât ca pe un prezent; un prezent, e adevărat de o mare complexitate, însă aceasta nu are capacitatea de a transforma prezentul în prezenţă. La Bergson intuiţia are puteri nebănuite, însă numai în ceea ce priveşte subiectul.

Abia Husserl reuşeşte să depăşească dificultăţile bergsonismului prin a sa teorie a esenţelor, prin intermediul căreia izbuteşte să construiască o structură a concretului. Întemeietorul fenomenologiei şi-a elaborat sistemul ca pe o consecinţă a nemulţumirii sale pentru faptul că gândirea modernă s-a îndepărtat de realitate, de lucruri. Fenomenologia sa reprezintă „tentativa da a căuta esenţele, aşadar ce este fiecare întruchipare a lumii în ea însăşi”168. De aici şi afirmaţia filosofului german că trebuie să ne reîntoarcem la lucruri. Această reîntoarcere are ca scop descoperirea esenţei în lucruri, astfel încât fenomenologia se poate defini ca intuiţie sau viziune a esenţelor. Esenţa ar fi ceva în care lucrul însuşi îmi este revelat într-o donaţie originară. Însă toate aceste esenţe se regăsesc într-o sferă ideală şi prin aceasta Husserl s-a îndepărtat de punctul iniţial de pornire şi anume să dea o bază obiectivă concepţiei sale.

În teza sa de doctorat Modalitatea estetică a teatrului, Camil Petrescu a reuşit o admirabilă aplicaţie a fenomenologiei, prin descrierea sistematică a conceptului de „reprezentaţie dramatică”. El a încercat să afle ce este în sinea ei o reprezentaţie dramatică. De aici şi utilizarea termenului de „quidditate”. În această lucrare a urmărit istoric esenţa teatrului, însă recunoaşte că nu a găsit un concept valabil formulat care să traducă această esenţă. Scriitorul-filosof şi-a conceput lucrarea în patru părţi: prima despre descrierea structurală şi clasificativă a spectacolelor, despre funcţia conceptului de valoare artistică în teatru, Camil Petrescu pledând pentru trăirea intensă şi interpretarea subtilă care necesită înţelegerea textului; a doua despre însuşi procesul creaţiei scenice, urmând ca apoi să propună o tehnică scenică şi să vorbească despre implicaţiile sociale şi culturale ale spectacolului. Însă la sfârşitul lucrării, va mărturisi că nu se poate obţine de-a dreptul esenţa căutată, căci înainte de a analiza cum anume apare ceva, trebuie spus ce anume apare. Dar, pentru acest demers, nu există încă un concept adecvat. Camil Petrescu este aşadar „pe deplin conştient de carenţa fenomenologiei şi de alunecare ei în posibilul gol”169. De aceea în

168 Noica, Constantin, „Introducere la Doctrina substanţei”, în Manuscriptum, 3/1983, p.69 169 Idem, p. 69


291

încercarea lui de a se apropia de esenţă, filosoful român va ajunge la conceptul de substanţă

În aceste condiţii se ridică următoarea problemă: este posibilă metoda? Şi dacă da, în ce sens? Mai întâi ce vrea o metodă? Realizând dificultatea situaţiei, Camil Petrescu şi-a propus să găsească o metodă filosofică ce nu se îndepărtează de lucruri, ci se menţine în permanentă legătură cu ele.

C. Esenţa metodei substanţialiste. Reintegrarea esenţelor în concret Pentru elaborarea sistemului său filosofic, Camil Petrescu a depus un

efort de o adâncă semnificaţie şi anume acela de a întregi cunoaşterea esenţelor cu cea a semnificaţiilor. În locul unor viziuni abstracte, care consacrau în cunoaştere universalitatea şi necesitatea apriorică, metoda substanţialistă a lui Camil Petrescu acordă întâietate gândirii concrete, gândire care se conduce după criteriile adecvării şi ale substanţialităţii. Întrucât singură gândirea concretă bazată pe intuiţia substanţialistă, este adevărată şi adecvată şi cum întreaga realitate se desfăşoară într-o istorie, fără să aibă un punct fix, rezultă că şi cunoaşterea realităţii concrete nu poate avea puncte fixe. Prin urmare, după Camil Petrescu, o metodă fundamentată pe reguli fixe, care să ne ofere criterii permanente şi definitive ale adevărului, nu poate fi acceptată.

Evoluţia lumii şi a cunoaşterii este concepută de către filosoful român în cicluri şi poate fi reprezentată de o curbă cu un moment apogetic, momentul în care evoluţia unui ciclu a ajuns la maximă maturitate, esenţialitate şi realitate. Momentul apogetic oferă maximum de şanse cunoaşterii umane; cu excepţia sa, totul se află situat în zona de indeterminare. Camil Petrescu va mai lua în considerare şi experienţa, însă nici aceasta nu are un sens explicativ, întrucât nu ne oferă decât premisele cunoaşterii, constituind astfel numai o verificarea acesteia.

În aceste condiţii, atenţia lui Camil Petrescu rămâne focalizată asupra intuiţiei. Întrucât intuiţionismul bergsonian este lovit de postulatul actului, filosoful român acordă mai multă credibilitate fenomenologiei lui Husserl, care prin teoria esenţelor, aduce un început de structură concretului. Însă şi acesta, prin faptul că plasează esenţele într-o regiune ideală, pierde concretul. Implicit nu sesizează semnificaţiile pentru că esenţele sunt purtătoare de semnificaţii. Ceea ce-i reproşează Camil Petrescu lui Husserl, este faptul că nu poate explica ordinea istorică. Filosoful român crede că istoria nu este un haos de esenţe suprapuse indefinit şi fără nici un criteriu, după capriciile spontane ale conştiinţei. Cu toate acestea şi în volumul Teze şi antiteze, Camil Petrescu reafirmă apropierea sa de filosofia


292

fenomenologică şi crede că propria sa poziţie este cuprinsă în doi termeni, ce l-au preocupat vreme îndelungată, „substanţialismul” şi „autenticitatea”, termeni ce fac efectiv parte din structura sistematizării pe care şi-a propus-o. Filosoful român numeşte substanţialitate ceea ce Husserl numeşte când „die Objectivitat der Gegenstandlichkeiten”, când „Idealitat”, când „Wesenheit”170. Iar în ceea ce priveşte termenul de autenticitate, pe acesta îl păstrează mai departe, căci îl scuteşte de a-l folosi pe acel de „Wesensschau”, prea adesea contestat, după Camil Petrescu. Autentic i se pare filosoful român „tot ce e omogen şi solidar structural (chiar când acesta e mai mult decât suma părţilor) pornind de la parte, fireşte cu posibilitatea de a deduce într-o operaţie inversă partea din întreg”171.

Pe urmele lui Bergson şi ale lui Husserl, Camil Petrescu consideră că nu putem cunoaşte nimic absolut, decât răsfrângându-ne în noi înşine, decât întorcând privirea asupra propriului nostru conţinut sufletesc. În timp ce Bergson crede că cunoaşterea absolută, metafizică este posibilă, ea fiind de natură psihologică, Husserl afirmă că pentru a fi siguri de ceea ce cunoaştem, trebuie să facem abstracţie de existenţa lumii exterioare, să o punem între paranteze. Instrumentul acestei reducţii fenomenologice (epoché) este tot intuiţia (Wesensschau), care singură ne poate ajuta să cunoaştem esenţele. Caracteristica metodei fenomenologice nu este renunţarea la sistem, ci faptul de a nu porni de la el. Cu alte cuvinte, metoda fenomenologică încearcă să surprindă fenomenele în momentul lor esenţial; ea nu procedează prin inducţie sau prin deducţie, ci prin intuiţie.

Concretul substanţialist de care vorbeşte Camil Petrescu este tot unul de esenţă. Lumea este populată de esenţe, ca şi la Husserl, iar esenţele sunt prezente noosic, însă lipsite de semnificaţie. Abia semnificaţia marchează începutul ştiinţei şi al geniului uman, ea fiind autenticul act de ştiinţă prin care esenţa este adecvată în mod semnificativ. Esenţa pentru a deveni concretă trebuie semnificată, integrată şi adecvată. Acest procedeu prin care esenţa este inscripţionată substanţial Camil Petrescu îl numeşte „reintegrarea esenţelor în necesitatea concretului”. Prin reintegrare filosoful român înţelege „identificarea semnificaţiilor într-o dimensiune a necesităţii, care merge până la capătul istoriei”172. Avem deci concretul, esenţa lui, semnificaţia esenţei şi substanţa. Substanţa în actul ei reconstitutiv, anulează prin semnificare esenţa şi îşi redevine concretă, substanţializându-se astfel mai profund. Şi această integrarea a esenţei în concret constituie, de fapt, o reintegrare. Am putea spune că substanţa foloseşte esenţa ca pe

170 Petrescu, Camil, Teze şi antiteze, p.9 171 Petrescu, Camil, p.8 172 Petrecu, Camil, Doctrina substanţei, p. 133


293

un mijloc, ea fiindu-şi sieşi scop. Din acest considerent, în cazul unei analize riguroase, nu se poate opera nici o distincţie, cel puţin de natură, între substanţă şi concret.

Fundamentul metodei substanţialiste îl găsim deci în esenţă şi în semnificaţia ei, în analiza acestei structuri de semnificare. Esenţa este înţeleasă ca esenţă a lucrurilor şi prin intermediul ei, lucrurile devin inteligibile. Orientarea esenţelor poate fi considerată ca un domeniu de originalitate în substanţialism, iar faptul că substanţa însăşi este principiul istoriei implică aşezarea metodei sub condiţia istorică, valorând atât cât poate împrumuta ca valoare din evidenţa istorică. De asemenea şi despre realitate nu se pot emite judecăţi decât sub condiţie istorică. Esenţele concrete nu sunt fragmente statice, ci sunt indefinit mobile şi dinamice organizându-se după anumite direcţii structurale şi către anumiţi poli structurali.

Aflăm în metoda substanţialistă, metodă pe care Camil Petrescu a dorit-o extrem de riguroasă, trei imperative şi anume: imperativul semnificaţiei, imperativul tendinţei transcendentale şi cel al organicităţii sau al plenitudinii. Primul dintre ele, imperativul semnificaţiei, impune o întreagă serie de puncte de orientare, scopul său fiind acela de a înlătura orice confuzie. Esenţele sunt absolute, iar raţionalitatea lor ne dă realitatea absolută. Acest absolut exprimă esenţa unui dat şi este semnificat substanţial: „Ceea ce este dat în esenţă este dat în mod absolut şi nici o interpretare viitoare, nici o integrare viitoare, nici o relativizare nu mai pot schimba acest absolut”173. Dificultatea constă în a face distincţie între realitatea dată în mod absolut în esenţe şi simpla interferenţă de interpretări, adică între absolutul esenţelor şi relativitatea semnificaţiilor. În timp ce semnificaţia fiind pusă sub condiţie istorică, se poate modifica, absolutul esenţelor nu se modifică niciodată, căci ceea ce este dat în esenţă în mod absolut este dat definitiv, iar modificarea semnificaţiei nu afectează absolutul esenţei ca dat. Filosoful român a insistat asupra acestui imperativ al semnificaţiei conştient fiind de uşurinţa cu care se poate ajunge la erori de interpretare.

Al doilea imperativ constitutiv al metodei substanţialiste este acela al direcţiei autentice, sau al tendinţei transcendentale. El este orientat noosic şi decide asupra valorii oricărui succes ştiinţific. Prin acest imperativ, Camil Petrescu anulează tendinţele pragmatismului, căci o teorie ştiinţifică nu poate fi valabilă doar dacă oferă satisfacţie. Conform adepţilor pragmatismului, ideile şi noţiunile sunt simple credinţe care ne-ar călăuzi în acţiune, iar sensul ideii se reduce la consecinţele ei practice. Filosoful 173 Idem, p.136


294

român consideră că adevărul nu poate fi un eveniment care se produce în privinţa unei idei; adevărul ori este el însuşi, ori nu mai este deloc. Astfel, poziţia substanţialismului este că o insatisfacţie nu anulează teoria substanţialistă, după cum numeroase cazuri de succes nu o satisfac în mod definitiv. În aceste condiţii, substanţialismul se constituie mai mult ca o căutare, decât ca o soluţie. Metoda substanţialistă ne apare acum ca o „indefinită adecvare în intuiţii substanţiale, la ceva dat în afară de ea, dar, în acelaşi timp şi în ea însăşi şi care-i constituie criteriul”174. Tendinţa transcendentală are ca scop menţinerea direcţiei autentice ca fiind direcţia substanţială, sau orientarea substanţială. Posibilitatea orientării stă în primul imperativ, în separarea datelor absolute de cele semnificative, căci tendinţa universală, nu numai a oamenilor în genere, dar şi a oamenilor de ştiinţă, este aceea de a prelungi datele esenţiale absolute în sensuri care, deşi par prelungiri indicate, se dovedesc a fi uneori iluzorii, dialectice175. Or, tocmai acest lucru doreşte Camil Petrescu să-l înlăture, nu pentru a păstra metoda, ci pentru a revela adevărul şi de a-l transforma din simplă cunoştinţă în cunoştinţă certă.

Al treilea imperativ al metodei se referă la realitatea istorică în plenitudinea sau organicitatea ei. Analiza care se impune nu are ca obiect fragmentul, ci dinamica esenţelor. Esenţele sunt acte dinamice, sunt acte de articulare ale noosului şi ale spontaneităţii biologice.

Esenţa metodei substanţialiste şi buna ei funcţionare prin respectarea imperativelor are în vedere certitudinea substanţialistă, sau certitudinea datului, a concretului. Ea constă în acceptarea intuiţiei esenţelor, în faptul că esenţa îşi capătă semnificaţia din raportul ei cu concretul, prin intermediul gândirii concrete şi în adecvarea sau prelungirea semnificaţiilor esenţelor. Metoda propusă de Camil Petrescu poate fi înţeleasă ca un fel de capacitate de a vedea sensibil, iar acestui sensibil autenticitatea şi substanţialul îi sunt moduri de existenţă. Referindu-se la punctul de vedere camilpetrescian, Constantin Noica crede că viziunea scriitorului-filosof ţine sau cade în măsura în care, solidară fiind pentru o clipă cu fenomenologia, reuşeşte să devină autonomă faţă de ea.

174 Idem, p. 137 175 Camil Petrescu utilizează termenul „dialectic” într-un sens peiorativ, deşi nu precizează acest lucru. Valorizarea negativă a termenului nu are în vedere atât o logică a aparenţelor, sau o eroare logică, cât mai ales acel tip de gândire dezinteresată de realitate, căreia îi impune legile sale. Prin dialectică filosoful vizează logicismul, căruia îi opune gândirea concretă a cărei raţionalitate este dată de realitatea însăşi.


295

3. Teoria şi problematica cunoaşterii În Doctrina substanţei, Camil Petrescu rezervă un important număr de

pagini, dedicat problematicii cunoaşterii, aceasta cu atât mai mult cu cât „problema fundamentală a filosofiei a devenit, în timpurile moderne, de pe planul cauzei prime, a ideii logice şi a sufletului, problema cunoaşterii”176. Filosoful român vrea să dea cunoaşterii o semnificaţie istorică, momentele cunoaşterii nefiind decât momente ale devenirii istorice. În acest sens, o cunoaştere totală, consideră Camil Petrescu, nu ar putea exista decât la sfârşitul istoriei.

În expunerea ideilor sale, filosoful român va porni de la necesitatea unui nou examen, necesitate care constituie tot o consecinţă a metodei pe care o propune. În mod firesc, el se referă mai întâi, la concepţia lui Kant despre cunoaştere şi surprinde caracterul ei radical, precizând textual că răsturnarea cea mai completă a produs-o filosoful german, întrucât a supus unui „tribunal critic” atât facultatea de cunoaştere, cât şi raţiunea, pentru a vedea cum e cu putinţă cunoaşterea. Este vorba aici de a afla condiţia posibilităţii ştiinţei însăşi şi abia apoi se încearcă un răspuns la întrebarea dacă există posibilitatea unei metafizici ştiinţifice. La Kant, limita cunoaşterii este impusă de limita raţiunii, însă această limită situată între fenomen şi noumen, este atât de îndepărtată, apreciază Camil Petrescu, încât cercetarea ştiinţifică progresează practic nelimitat. Critica lui Kant n-a împiedicat, cu alte cuvinte, ştiinţa, nici cea a lumii externe, nici cea a eului intern. Ba mai mult, consideră filosoful român, rezultatul examenului kantian a reprezentat o hotărâtă limitare a posibilităţilor cunoaşterii la domeniul fenomenelor, cu excluderea lucrului în sine, transcendent. Această limitare a fost acceptată de filosofie, căci, deşi limitată, cunoaşterea a fost consolidată, în special a apărut consolidată cunoaşterea fenomenelor din cadrul istoric.

Interogaţia lui Kant despre cum e cu putinţă cunoaşterea, devine la Camil Petrescu: „ dacă şi aşa limitată la istorie, cunoaşterea e într-adevăr posibilă şi cum posibilă?” 177. Critica pe care o aduce filosoful substanţialist lui Kant, este aceea de a nu fi analizat suficient problemele conştiinţei, lumea interioară a subiectului cunoscător, ci doar le-a enunţat: „ Problemele conştiinţei sunt atât de nelămurite la Kant, încât câştigul critic care fusese atât de definitiv pentru lumea externă, n-a mai fost un câştig critic, ci dimpotrivă”178. De remarcat este încă afirmaţia lui Camil Petrescu

176 Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p.189 177 Idem, p. 189 178 Idem, p. 190


296

potrivit căreia psihologia cunoaşterii care a urmat filosofiei kantiene se datorează în bună parte lui Kant, deoarece gândirea şi operaţiile ei i s-au părut filosofului german fenomene care puteau constitui obiecte ale cunoaşterii.

În concepţia filosofului român, criticismul nu se plasează în experienţa apogetică, în interiorul căreia este surprins momentul de maximă realitate şi esenţialitate, astfel încât cuplul sensibilitate – intelect este analizat în experienţa perigetică. De fapt, sensibilitatea şi intelectul sunt materia şi forma cunoaşterii, iar Camil Petrescu reproşează criticismului renunţarea de a face inteligibile categoriile, altfel decât prin definirea lor în raport cu diversul sensibil. Filosoful substanţialist îşi expune poziţia pornind de la afirmaţia lui Kant: „Gândirea este acţiunea de raporta o intuiţia dată la un obiect. Dacă natura acestei intuiţii nu e dată în nici un fel, obiectul e numai transcendental şi conceptul intelectului nu are altă folosire decât una transcendentală, adică el nu exprimă decât unitatea gândirii unui discurs în genere”179. Prin urmare, conceptele fără intuiţii sunt goale, iar celălalt comandament metodologic kantian, potrivit căruia intuiţiile fără concepte sunt oarbe, nu interesează substanţialismul.

Camil Petrescu mai vorbeşte de încă o contradicţie în care cade filosoful german. Cunoştinţele independente de experienţă şi de orice impresii senzoriale sunt numite de Kant, cunoştinţe a priori, spre deosebire de cele provenite din experienţă pe care le numeşte a posteriori. Indiciile care ne permit să distingem cunoştinţele a priori de cele a posteriori sunt universalitatea şi necesitatea celor dintâi. Pe de o parte, experienţa ne arată doar cum este ceva şi aceasta nu înseamnă că lucrurile nu pot fi altfel, iar pe de altă parte, faptul că procedează inductiv, îi permite să obţină doar un universal incert, provizoriu, care poate fi oricând contrazis de viitor: „Necesitatea şi universalitatea strictă sunt deci criterii sigure ale unei cunoştinţe a priori şi sunt inseparabil unite între ele”180. Altfel spus, proclamând necesitatea şi universalitatea drept condiţii a priori ale cunoaşterii, Kant face o trimitere la fenomene tocmai pentru a o realiza. În consecinţă, crede Camil Petrescu, filosoful german face o trimitere la cunoaşterea empirică lipsită tocmai de necesitate şi universalitate. În acest caz însă, filosoful substanţialist greşeşte întrucât Kant subliniază necesitatea colaborării dintre sensibilitate şi intelect. Iar dacă intelectul trimite la fenomen, nu importă că acesta este lipsit de necesitate şi universalitate; ceea ce contează este faptul că prin aplicarea categoriilor

179 Kant, Immanuel, Critica raţiunii pure, traducere de Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, Bucureşti, Editura IRI,1994, p. 244 180 Idem, p.52


297

fenomenul capătă rol de cunoştinţă, iar această cunoştinţă îşi primeşte automat de la categorii caracterul transcendental. Acesta este deci motivul pentru care filosoful german insistă asupra faptului că intuiţiile sensibilităţii au o idealitate transcendentală însoţită de o realitate empirică. La rândul său, filosoful român pledează, în demersul său, cu argumente substanţialiste pentru consolidarea cunoaşterii dobândite asupra ei însăşi, iar această consolidare nu se poate realiza decât prin reducerea considerabilă a câmpului concret al cunoaşterii.

A. Postulatul actului şi sensul cunoaşterii Conform opiniei lui Camil Petrescu, orice metodă cuprinde şi poartă

cu sine antinomia, în spatele căreia se află postulatul actului, formulat în acest fel: „Nici un act nu poate fi act imediat pentru el însuşi”181. Această definiţie este echivalentă cu afirmaţia: „cunoaşterea nu se poate cunoaşte nemijlocit pe sine însăşi”182, ceea ce înseamnă, în limbaj camilpetrescian, că în actul cunoaşterii nu există prezenţe de esenţe. Postulatul actului, din care decurge şi acela al metodei, este deci unul esenţial antinomic şi el va influenţa într-un mod categoric posibilitatea şi desfăşurarea cunoaşterii. Acest postulat, care este de o evidenţă absolută, are o importanţă fundamentală deoarece de la el urmează refacerea integrală a ştiinţei moderne. El este dat în mod universal şi necesar, în sensul că nu i se poate gândi nici un contrariu. Postulatul este dublu structurat: fizic şi extern mai întâi, căci „mâna nu se poate cuprinde pe sine”, „omul nu poate alerga după el însuşi” şi aşa mai departe. De asemenea, postulatul este aplicat şi intern, căci, dacă ar fi numai fizic şi extern nu ar implica şi următoarele adevăruri absolute, în ordinea realităţii zise exterioare: gândirea nu se poate gândi pe sine, intuiţia nu se poate intui pe sine, memoria nu se poate aminti pe sine, ceea ce revine la afirmaţia de o semnificaţie fundamentală pentru toată filosofia şi anume, cunoaşterea nu se poate cunoaşte nemijlocit pe ea însăşi. Urmările postulatului actului în domeniul cunoaşterii ruinează toate filosofiile întemeiate pe cunoaşterea imediată a actelor şi formelor pure, adică filosofia raţiunii pure, a eului pur şi a intuiţiei pure în sens bergsonian.

Camil Petrescu crede că prin intermediul acestui postulat ne putem explica şi cauza antinomiilor, în genere, căci toată cunoaşterea stă sub semnul antinomiei şi nu numai câteva date, după cum socotea Kant. 181 Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p.199 182 Idem, p. 200


298

Filosoful român atrage atenţia asupra acestei imposibilităţi absolute, că reprezintă o simpla limitare a cunoaşterii şi că nu trebuie confundată cu limitarea prin indeterminare care cade sub condiţia istorică. Aşadar, cea dintâi limitare este una transcendentală, iar cea din urmă este una istorică.

Camil Petrescu este convins că dacă ştiinţa va renunţa la ceea ce e iluzoriu accesibil, ea se va consolida aşa cum s-a consolidat, în parte şi de pe urma criteriilor anterioare. Dar dacă într-adevăr cunoaşterea imediată a cunoaşterii este o iluzie, nu e mai puţin adevărat că rămân posibilităţile mediate de cunoaştere. Iar aceste posibilităţi bine determinate, „sunt oricum mai preţioase decât falsele demersuri şi câştigurile aparente şi instabile”183. O teorie a cunoaşterii trebuie să fie însoţită de metodă şi prin intermediul ei să analizeze structura. Indicaţia structurii, spune filosoful român, o oferă tot metoda, dat fiind postulatul actului, care nu îngăduie ca o metodă să se definească singură, sau cunoaşterea să se cunoască pe ea însăşi. Bineînţeles, este vorba aici de o cunoaştere indirectă a structurilor metodei, prin cercetarea rezultatelor comportării ei, cu alte cuvinte, prin tot ce a luat naştere după ce metoda a fost aplicată. Camil Petrescu crede că valabilitatea cunoaşterii este în funcţie de anumite zone, iar determinarea acestor zone va dezvălui structura metodei şi a ştiinţei viitoare, care este în opinia filosofului, ştiinţa şi metoda substanţialistă.

După ce a supus analizei formula antinomică a oricărui act care se întoarce asupra lui însuşi, filosoful substanţialist a ajuns la concluzia că nu e posibil să cunoaştem propriu-zis actul cunoaşterii. Aşadar, nu vom putea cunoaşte niciodată în mod imediat structura cunoaşterii. Dar că această cunoaştere există, este un fapt cert, deoarece noi cunoaştem un număr indeterminabil de lucruri, avem rezultatele cunoaşterii, dar cunoaşterea ca absolut însuşi ne scapă. De vreme ce o cunoaştere directă nu e accesibilă, aceasta nu atrage după sine faptul că nu putem intra în posesia altui tip de cunoaştere, una mijlocită, „ aşa cum ochiul care nu se vede pe el însuşi, se poate vedea în oglindă, ori mai puţin chiar, mâna care, cu oarecare exerciţiu îşi poate prinde braţul la umăr, sau cazul individului, care nu se poate privi din afară în întregime, dar totuşi, se poate vedea în parte”184.

Camil Petrescu încearcă apoi să vadă, în funcţie de indicaţiile metodei substanţialiste în privinţa cunoaşterii procesului de cunoaştere, ce folos îi poate aduce experienţa apogetică în demersul său. El subliniază încă din capul locului, că nu are pretenţia să dea o analiză suficientă a experienţei, căci există o zonă de indeterminare în jurul ei, însă chiar şi aşa, analiza pe care vrea să o întreprindă, nu e lipsită de sugestii de explicaţie. Filosoful 183 Idem, p.201 184 Idem, p.202


299

afirmă că în urma experienţei apare concretul şi se foloseşte, pentru exemplificare, de experienţa apogetică a descoperirii Americii, prezentată în 174 de momente. Orice experienţă de tip apogetic implică funcţionarea a doi poli în structura concretului, fiecare pol fiind exprimat prin quidditatea lui. În cuprinsul acestei experienţe ce conţine o succesiune indefinită de interacţii, putem deosebi ca existând substanţial două axe. Prima este axa pol cunoscător-realitate necesară, iar a doua este axa subiect-obiect. În timp ce prima axă este dată în mod absolut şi nu îngăduie nici o depăşire a cantităţii de existenţă (realitate necesară), a doua axă este variabilă. După exemplul oferit de autor, dacă realitatea existenţei (atunci când cei doi poli se află într-o prezenţă faţă în faţă) este America, în cazul relaţiei subiect-obiect variabilitatea e dată de faptul că subiectul putea fi oricare alt om în locul lui Columb, după cum obiectul este la fel de variabil. Polul cunoscător nu putea fi prezent în faţa realităţii necesare fără un transport al subiectului acolo, pe când, subiectul putea lua cunoştinţă de America fără să fi fost acolo, după cum este cazul celor mai mulţi oameni. Relaţia subiect-obiect nu este dată în mod absolut decât prin succesiune şi sub condiţie istorică, ceea ce înseamnă că după dispariţia fizică a subiectului, realitatea necesară nu dispare, lucru din care decurge caracterul absolut al primei axe.

B. Polii cunoaşterii: polul noosic şi polul realităţii necesare Experienţa apogetică a cunoaşterii implică anumiţi poli în structura

concretului, iar filosoful substanţialist îşi propune să arate, rând pe rând, quidditatea fiecăruia dintre aceşti poli. El afirmă că ceea ce este dat prin polul noosic, este un dat absolut şi că existenţa absolută astfel rezultată, are un titlu noosic cu care este dată. Acestei realităţi absolute i se opune categoria individuaţiei185, din care se pot deduce toate formele cunoaşterii, cum ar fi de pildă: necesitatea abstracţiei, relaţia eului cu întregul, unitatea, refacerea totului din părţi. Reprezentarea lumii date constituie un act de prezenţă absolută şi indiferent de forma intermediară pe care o preia această reprezentare, este sigur că atât cât este reprezentat este real. În momentul în care reprezentarea în prezenţă stă sub condiţia necesităţii, prezenţa este una

185 „individuaţia” este un termen care revine destul de des în opere filosofului român, fără ca acesta să-i precizeze sensul. În accepţiunea consacrată, individuaţia desemnează particularizarea generalului în indivizi, în fiinţe singulare. Camil Petrescu nu foloseşte termenul în sensul scolastic de corporalizare a ideii, ci în sensul de totalitate mai mult sau mai puţin definită şi stabilită.


300

substanţială şi nu simpla prezenţă în reprezentare, după cum procedează idealismele.

În ceea ce priveşte schimbarea caracterului cunoaşterii prin renunţarea la certitudinea apodictică şi acceptarea certitudinii substanţiale, Camil Petrescu propune un criteriu îndrăzneţ a cărui valabilitate însă, nu a fost confirmată ulterior. Aceasta în ciuda eforturilor de a ne asigura că „certitudinea substanţială e învecinată şi sprijinită pe certitudinea dată în evidenţa intuiţiilor esenţiale din vederea noosică”186. Intuiţia esenţelor ocupă un loc central în fenomenologia husserliană şi desemnează surprinderea nemijlocită a esenţelor. În secţiunea întâi din Ideen,187 dedicată esenţelor şi cunoaşterii acestora, Husserl afirmă că esenţa poate fi surprinsă pornind de la o intuire a individualului, a existenţei, dar şi de la o intuire a unor produse ale fanteziei, imaginaţiei, fără a exista riscul inadecvării, căci, punerea şi surprinderea intuitivă a esenţei nu presupune în nici un fel punerea vreunei existenţe individuale. În expunerea sistemului său, Camil Petrescu preia conceptul de intuiţie a esenţelor de la Husserl şi consideră că asemenea oricărui alt obiect, esenţele sunt „văzute”. El redă sensul originar al verbului elen „noein” şi vorbeşte despre o vedere noosică. Acest tip de vedere este frecvent abordată în contextul sintagmei „vedere noosică interioară” şi semnifică tocmai privirea aruncată de noos asupra conştiiţei individului. Totuşi, trebuie precizat faptul că filosoful român omite să dea o definiţie riguroasă a ceea ce el numeşte „noos’. Ba mai mult, el utilizează termenul în contexte diferite, din care se deduce înţelegerea lui ca o entitate de ghidează privirea conştiinţei, atât spre interior, cât şi spre exterior, fapt ce explică prezenţa corelatelor „vedere noosică interioară”, „vedere noosică exterioară”, precum şi „poli noosici”. Această delimitare se dovedeşte a fi utilă, cel puţin ca metodă de cercetare, cu ajutorul unor concepte pe care autorul le vrea a fi operaţionale.

Respingând din principiu, idealismul obiectiv, Camil Petrescu supralicitează conştiinţa individuală, care este dublată de noos şi afirmă: „Conştiinţa este conştiinţa unei individualităţi, este conştiinţa de sine pur şi simplu şi implică această individualitate în raport imediat cu gândirea despre ea însăşi. Accentul nu cade aici pe gândire, ci pe un eu şi eul acesta trebuie să fie o realitate”188, o realitate constitutivă care este centrul existenţei însăşi. Mai departe, filosoful român critică explicit idealismul pe care-l acuză de o dedublare a conştiiţei, de fapt de o dedublare a celei

186 Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p. 195 187 Este vorba despre lucrarea Idées directrices pour une phénoménologie et une philosophie phénoménologique pures 188 Petrecu, Camil, Doctrina substanţei, p.196


301

actuale în una inactuală şi consideră că substanţialismul nu cade în această dedublare. El neagă conştiinţa transcendentală pură, aşa cum este înţeleasă de Kant, care în efortul său de a o întemeia improvizează o unitate sintetică a apercepţiei transcendentale. În realitate, filosoful german nu vorbeşte de nici o dedublare a conştiinţei, căci vederea sensibilă, noosică sau ceea ce Kant numeşte conştiinţa în genere, e deosebită de simpla conştiinţă, nu dedublată acesteia.

Sintetizând aserţiunile lui Camil Petrescu despre conştiinţa individuală, putem conchide că aceasta reprezintă în concepţia filosofului român, singura conştiinţă autentică, cu precizarea că, în cazul său, conştiinţa individuală este o vedere noosică individuală. În teoria substanţialistă a cunoaşterii, vederea noosică apare cu totul deosebită de conştiinţă, ea reprezentând o modalitate indeterminabilă, absolută, transcendentă individului. Întrucât este individuală, cunoaşterea depinde de multitudinea factorilor interni şi externi ai persoanei şi este relativă, ca efect al simţirilor şi al spontaneităţii intelectului. Dar această cunoaştere este numai cunoaştere iluzorie, aparentă, diferită de adevărata cunoaştere, care este cea substanţială, care nu are pretenţia de a ajunge la certitudini absolute, ea oferind satisfacţia unei orientări noosice, orientare care defineşte deja intenţionalitatea în sens husserlian, postulată de fenomenologie.

Camil Petrescu susţine necesitatea prezenţei în procesul de cunoaştere a polului noosic, pol al cunoaşterii, pe de o parte, iar pe de altă parte, o realitate deosebită şi opusă acestui pol. Aşadar, prezenţa faţă în faţă a „acestui pol lucid de cunoaştere şi a unei realităţi exterioare lui şi necondiţionată este condiţia esenţială a cunoaşterii”189. Prin urmare, esenţa actului de cunoaştere este prezenţa simultană a celor doi poli: polul noosic şi polul realităţii necesare. Esenţa primului pol, cel cunoscător, nu se poate cunoaşte în mod imediat, datorită postulatului că nici un act nu se poate întoarce nemijlocit asupra lui însuşi, dar în mod mijlocit cunoaştem în obiecte. Polul cunoscător, destul de vag întrezărit de filosof, de unde şi comparaţia cu raza de lumină, este impersonal şi de o luciditate specială, ca o oglindă de neînţeles, care s-ar vedea pe ea însăşi. Este ceea ce e dat istoric din noosul transcendent. Punerea în contact a acestor doi poli este operaţia pe care trebuie să o realizeze a doua axă polară: axa subiect-obiect. Rolul lor este acela de mijlocire, ei fiind intermediari. Polul noos- realitate necesară este un pol pasiv în raport cu cunoaşterea, pasivitate ce caracterizează şi realitatea necesară. Despre polul realităţii necesare, filosoful român afirmă că el reprezintă tot ceea ce e dat ca existent, în tot

189 Idem, p. 215


302

decursul istoriei noosului, tot ceea ce poate fi obiect de cunoaştere, adică totalitatea concretă.

Trecând la analiza cunoaşterii concretului, Camil Petrescu afirmă că a cunoaşte concretul înseamnă a cunoaşte relaţia necesitate-noos, iar această realitate nu apare creată după legea noosului, ci noosul suportă legea ei. Contactul între noos ca pol cunoscător şi necesitate, ca realitate necesară, nu se poate face decât prin intermediul eului biologic, adică prin relaţia subiect-obiect. În raport cu obiectul prezent, subiectul se foloseşte de categorii. Problema categoriilor a fost oarecum obligatorie, căci ea are un rol decisiv în alegerea a ceea ce este necesar de ceea ce este contingent. Categoriile aristoteliene i s-au părut filosofului român prea numeroase, ele având menirea să constituie cadrul logic al cunoaşterii, fiind deduse în realitate, consideră Camil Petrescu, nu transcendental, ci istoric. Aşa încât, o filosofie concretă trebuie să aibă o altă concepţie despre categorii. Renunţând la revoluţia coperniciană a formelor pure190, revoluţie care i se pare inutilă, Camil Petrescu recunoaşte în substanţialismul său doar categoriile istorice ale necesităţii, al căror număr fiind sub condiţie istorică, este indefinit şi nu redus, aşa cum este cazul categoriilor logice aristoteliene. Categoriile substanţialităţii sunt categoriile impuse polului noosic de către realitatea necesară. Astfel „structura realităţii este substanţială, adică o structură de categorii substanţiale, a căror necesitate nu e, deci, absolută, ci sub condiţie istorică”191.

Modul în care noosul istoric îşi impune prezenţa lui necesităţii este însăşi esenţa şi istoria cunoaşterii. Dar ceea ce este în intimitatea ei această cunoaştere ne este imposibil de descifrat din cauza postulatului actului. Cu alte cuvinte quidditatea acestei cunoaşteri este inaccesibilă, iar unitatea de cunoaştere în istorie, care se realizează prin contactul pol cunoscător-realitate necesară, este dată în mijlocirea eului biologic. Ordinea concretului, afirmă Camil Petrescu, este ordinea necesităţii şi nu cea a noosului, iar a cunoaşte înseamnă a descoperi şi deosebi ordinea necesară de ordinea logică: „Polul noosic, care introduce ordinea în istorie, introduce o anumită ordine noocratică nu prin actul pur al gândirii, ci prin utilizarea necesităţii însăşi”192. Această ordine a fost studiată în organicitatea ei întreagă în ontologia concretului a cărei structuri îi este accesibilă subiectului. 190 Este vorba aici de revoluţia kantiană în teoria cunoaşterii, care a distins formele pure ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul) şi ale intelectului (categoriile), forme care nu datorează nimic experienţei. Din această independenţă faţă de experienţă, Kant a dedus caracterul necesar şi universal al acestor forme. 191 Idem, p. 216 192 Idem, p. 218


303

C. Constituirea subiectului Concluziile la întreaga analiză efectuată asupra cunoaşterii fac din

Camil Petrescu un filosof ce ţinteşte la obiective greu de atins, chiar şi de către cei preocupaţi exclusiv de gnoseologie. Prin Doctrina substanţei, el încearcă să refacă traseul cunoaşterii în filosofie de la Kant la Bergson şi la Husserl. Aşa se face că aproape toate problemele sunt abordate şi soluţionate în manieră intuiţionistă şi fenomenologică. Analizând raportul dintre cunoaştere şi corelatele ei, Camil Petrescu afirmă că atunci când omul cunoaşte, gândirea sa e orientată continuu spre obiectul cunoaşterii. Subliniind orientarea continuă a gândirii spre obiectul cunoaşterii, el evidenţiază de fapt, intenţionalitatea oricărui act de judecată, situându-se ferm pe poziţiile fenomenologiei. Filosoful român nu se limitează însă la analiza izolată a intenţionalităţii gândirii, ci surprinde şi contextul în care aceasta se realizează: setul actelor afective şi volitive, acte care şi ele sunt orientate spre problema vizată de gândire. Toate acestea pun evidenţă intenţionalitatea actelor de conştiinţă, fie ele cognitive, volitive sau afective. În acest fel, Camil Petrescu ajunge la integralitatea intenţionalităţii conştiinţei. Această conştiinţă intenţională nu este pasivă, ci exercită o acţiune orientată către obiectul cunoaşterii, acţiune care este ea însăşi intenţională. Produsul acestei acţiuni intenţionale nu este şi nu poate fi altfel decât unul intenţional, unul orientat spre un scop precis, determinat. De aici deducem că intenţionalitatea, aşa cum o înţelegea Camil Petrescu, este implicată în şi prin toate componentele conştiinţei.

Filosoful român se vrea a fi original prin utilizarea termenilor de „noos” şi „substanţă”, cărora însă nu le dă o definiţie clară. Deşi nu are meritul de a fi adus elemente de noutate în domeniul teoriei cunoaşterii, el se remarcă prin ineditul expresiilor elaborate şi prin faptul că a atras atenţia asupra unor aspecte neîndeajuns explorate, cum ar fi, de exemplu, rolul şi importanţa proceselor cognitive, afective şi volitive. Mai exact, el consideră, conform punctului de vedere al fenomenologiei, că rezultatele cunoaşterii dobândite de psihologie pot fi valorificate şi interpretate de filosofie, că psihologia poate furniza cunoştinţe de maxim interes pentru filosofie.

Aparatul categorial utilizat de filosoful român, este totuşi excesiv de complicat, imprecis şi pe alocuri ambiguu, întrucât el nu îşi explicitează conceptele. Astfel, întreaga teorie a cunoaşterii, în afara câtorva lucruri clare –polii cunoaşterii, categoriile substanţiale- este marcată de o oarecare inconsistenţă. Camil Petrescu încearcă să constituie subiectul pornind de la biologie, însă modul în care face acest lucru se dovedeşte a fi unul inconsistent. Până la a fi constituit, subiectul este precedat de devenirea


304

corpului substanţial care, prin intermediul unor forme specifice, va da naştere indivizilor în istorie. Evoluţia însă, ca mişcare a substanţei, doreşte să-şi creeze un organ de sensibilitate noosică mereu mai perfecţionat. Ea a izbutit să creeze nu numai organele sensibile, ce permit contactul cu realitatea, ci şi centrele de imagini, care reprezintă sediul reprezentării. Ştiinţei fiziologice îi revine rolul de a arăta şi explica momentul în care apare memoria pe scara evolutivă şi dacă de la început ea apare într-un centru de imagini, sau e numai difuzată în toate organele. Avem deci în individul de seria biologică trei centre de imagini: creierul, care la om, cel puţin, pare dublat de un al doilea centru de imagini organice, care este centrul de obiectizare (sau constituirea propriu- zisă la Husserl) şi mai este un al treilea centru, situat tot in sistemul nervos, de înregistrarea a imaginilor ca atare. De-a lungul acestui şir devolutiv vom găsi nucleele axei cunoaşterii în corpul substanţial, bineînţeles sub condiţia implicaţiilor biologice. Termenul „devolutiv” este utilizat de către Camil Petrescu pentru a desemna una din direcţiile devenirii concretului, care constituie totodată direcţia principală a acestei deveniri.

În concepţia filosofului substanţialist, corpul se bucură de o unitate organică din ce în ce mai constituită şi mulţumită organicităţii lui, el poate intra în relaţie cu concretul, după ce el însuşi este un concret cu un titlu special şi de existenţă şi de raţionalitate. Constituirea continuă să se realizeze, iar după ce depăşeşte zona perigetică, prin intermediul celui de-al doilea centru, capătă conştiinţa individualităţii, iar eul biologic devine subiect: „eul biologic va apare, astfel, ca afirmarea biologică a unităţii organice, iar subiectul va prezenta acestei unităţi, care va cuprinde biologia şi actul gândirii, dată în intuiţia internă a noosului istoric”193. Analizând încercarea kantiană de a salva unitatea eului prin unitatea transcendentală a conştiinţei de sine, filosoful român o consideră o soluţie iluzorie, deoarece aşează unitatea de apercepţie transcendentală în spontaneitatea intelectului. Camil Petrescu crede însă că această unitate, atâta cât este, e esenţă sau substanţă dată în intuiţii sub categoria unităţii, de spontaneitatea lui. Unitatea este asigurată de viaţă, adică de durata eului biologic, cu o nesfârşită complexitate de mijloace, de la conştiinţă la individualitatea socială. Filosoful noocrat consideră că sunt atâtea euri câte momente de accent are viaţa unui individ, căci, deasupra relativei permanenţe biologice, flacăra eului pâlpâie totdeauna alta, în funcţie de alimentul pe care îl primeşte. Unitatea de sinteză în care e dat obiectul, este actul de obiectivare, asigurat prin prezenţa voinţei şi luând forma caracterului.

193 Idem, p.220


305

Gândirea are spontaneitatea ei şi este autonomă faţă de noos; graţie acestei autonomii, ea îşi construieşte o lume proprie, aflată în legătură cu lumea istorică. De aici se explică şi relaţia subiect-obiect; subiectul este activ şi îşi structurează activitatea în vederea actului cunoaşterii. Delimitarea subiectului ca un centru de activitate şi de voinţă constituie subiectivitatea. Aceasta limitează noosul istoric, care reprezintă universalitatea, el fiind impersonal. Opoziţia şi în acelaşi timp colaborarea între polul noosic şi subiect, este totodată şi forma cea mai istorică a cunoaşterii.

Subiectivitatea va fi înlăturată numai cu multă dificultate şi în cazuri foarte rare, de către substanţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât substanţa, din momentul apariţiei ei, evoluează în subspecie, pe tot restul scării devolutive. Aici descoperă Camil Petrescu drama omului, în „antagonismul istoric eu biologic-substanţă, prin înfrângerea implacabilă a eului biologic”194, căci nu eul biologic trebuie să realizeze substanţa, ci substanţa trebuie afirmată plenar în istorie, lucru greu de realizat, întrucât menţinerea unui echilibru între subiectivitatea necesară existenţei şi creaţia indefinită a obiectivităţii, va constitui un efort de mari dificultăţi pentru substanţă.

Devenirea axului cunoaşterii în corpul substanţial, traversează categoriile: noos istoric, subiectivare, obiectivare şi substanţă noosică. Noosul istoric este de fapt, polul noosic, sau polul cunoscător, fiind transcendent şi dublu limitat de necesitate şi de subiectivitate. Deşi posedă putinţa cunoaşterii în sine, nu o poate realiza singur. El este dat în mod absolut cu titlu de existenţă absolută, iar prezenţa lui este constantă, însă oferită vederii prin intermediari. Subiectivarea, a doua categorie impusă de necesitatea istorică, se referă la trecerea substanţei istorice, sau a noosului istoric, în subiectul văzut ca individuaţie. Aceasta reprezintă un tribut greu plătit de noos necesităţii, întrucât noosul este impersonal. De asemenea, pentru a trece de la eu biologic la subiect, la conştiinţa individualităţii, individuaţia traversează perigeticul. Astfel, subiectivarea se constituie ca primă trecere a substanţei în subiect, a impersonalului în determinaţie existenţială cu titlu biologic. Ea este necesară cunoaşterii, însă nu şi suficientă.

Cea de-a treia categorie impusă de necesitate noosului este obiectizarea. Aceasta este de fapt şi „problema funcţională” la Husserl şi trimite la activitatea cerebrală, sau la gândire, prin care eul biologic, constituindu-se ca subiect, suplineşte şi ajută spontan cunoaşterea noosică, istorică. Prin intermediul imaginilor de care dispune, subiectul suplineşte deficienţele simţurilor. Pentru Camil Petrescu, gândirea este posibilitatea de a manipula imaginile, iar fără memorie, fără imagini, oricât de palide ar fi 194 Idem, p.221


306

acestea, gândirea este şi imposibilă şi fără sens. Gândirea manipulează deci, imaginile, memoria readuce în prezenţă, adică în reprezentare, imaginea, astfel încât memoria, prin imagine, determină gândirea în ceea ce priveşte conţinutul şi funcţionarea ei. Într-o primă etapă, obiectivarea, aşa cum o înţelege filosoful român, este analoagă constituirii obiectelor conştiinţei la Husserl, pe care Camil Petrescu îl numeşte textual, făcând referire la lucrarea acestuia, Idei directoare pentru o fenomenologie şi o filosofie fenomenologică pură.

Întemeietorul fenomenologiei consideră problema constituirii obiectualităţilor conştiinţei, sau cum o mai numeşte „problema funcţională”, drept cea mai importantă problemă. Ea priveşte modul în care, de exemplul relativ la natură, noesele însufleţind materia şi împletindu-se în continuumuri şi sinteze, ce unifică diversul, produc conştiinţa despre ceva. Husserl vorbeşte aici despre cuplul noetic-noematic, două concepte centrale ale fenomenologiei sale. Noetic provine de la noesă (în greaca veche „noesis” înseamnă gândire, cunoaştere), care conform opiniei lui Husserl, transformă materia în trăiri intenţionale şi constituie specificul intenţionalităţii. Fiecărei noese, fiecărui act de gândire, îi corespunde o noemă sau obiectul corelativ al noesei, conţinutul ei intenţional. Noema trebuie net distinsă de lucrul real, căci în timp ce lucrul din natură poate arde, se poate descompune în elementele sale componente, sensul sau corelatul noematic, nu poate arde şi nici descompune în elementele sale componente. În continuare, Husserl precizează că termenul de „funcţie” nu trebuie luat în sens matematic, ci ca ceva care ţine de esenţa noesei. Conştiinţa este întotdeauna conştiinţă a ceva şi ţine de esenţa ei de a conferi sens.

Deşi Camil Petrescu precizează într-o notă, că renunţă la constituire, nu va face acest lucru, ba mai mult, va prelua mecanismul husserlian în demersul său. Filosoful român consideră totuşi, că descrierea fenomenologică nu poate funcţiona în substanţialism până la capăt, deoarece identifică noosul cu conştiinţa pură. De asemenea, el este de părere că gândirea este dependentă de memorie, prin intermediul căreia se exercită, iar conştiinţa în actul ei de cunoaştere, nu cunoaşte gândirea însăşi, ci memoria; „în aceste sens, toată fenomenologie trebuie să treacă din planul conştiiţei pure în planul conştiinţei biologice, ceea ce e o răsturnare fundamentală a fenomenologiei pure”195.

Ceea ce i se pare filosofului român că ar putea prelua din fenomenologie este fenomenul intuiţiei esenţiale. Cunoaşterea noosică –inaccesibilă în quidditatea ei însăşi, ne este dată în intuiţii, iar conţinutul intuiţiilor este reprezentat de esenţe. Esenţa este definită de către Camil 195 Idem, p. 237


307

Petrescu, ca individualitatea unui moment independent de semnificaţia lui. De asemenea, esenţele sunt grupările organice ale senzaţiilor într-un principiu existenţial, într-o unitate de sistem. Esenţa, ca rezultat al intuiţiei, creează unitatea care rămâne ea însăşi în actul izolării. Această izolare nu mai aparţine noosului, ci gândirii însăşi. Gândirea colaborează la cunoaştere sub condiţia adecvării, adică adecvarea trebuie să completeze datele intuiţiei esenţiale. Adecvarea gândirii presupune o anumită cheltuială de energie, un anume efort, fiindcă trebuie să se obţină o potrivire, o adaptare la datele reale. Momentul adecvării, care reprezintă şi noţiunea de bază a expunerii substanţialiste a lui Camil Petrescu, este modalitatea gândirii concrete. Gândirea concretă adecvează în mod intuitiv obiectul, cu toate titlurile lui, într-un act spontan şi desăvârşit. Astfel, prin intermediul gândirii adecvate, obiectul real este întregit. În acest fel, Camil Petrescu ajunge la definiţia: „Numim gândire concretă, gândirea autentică, adică gândirea auxiliară a cunoaşterii, condiţionată de adecvarea aportului ei la realitatea necesară”196.

După ce a vorbit despre noos istoric, subiectivare şi obiectivare, Camil Petrescu vorbeşte şi despre substanţa noosică, ultima categorie, impusă de necesitatea istorică.

D. Esenţa substanţei Cea mai dificilă problemă pe care o ridică filosofia substanţialistă a

concretului este, de departe, cea a substanţei, deoarece substanţa este şi noos şi istorie şi libertate şi necesitate. Întrucât ea însăşi nu poate fi dată, îi rămâne posibilitatea de a fi dată prin intermedieri, pe care le aflăm în semnificaţii. O întregire la definirea semnificaţiilor o aflăm în câteva note ale lui Camil Petrescu, în care acesta se ocupă, în primul rând, de „capitalul individual de semnificaţii”. În constituirea acestui capital, semnificaţiile sunt date într-o anumită ordine, care este de fapt, ordinea obiectelor constitutive ale prezenţei originare. Experienţa individuală aduce o construcţie numită de filosoful român, „carcasă de semnificaţii”, care reproduce, pe cât îi este cu putinţă celui care a înregistrat percepţia, ordinea şi ierarhia constitutive ale obiectului vizat. Această carcasă nu e dată însă, numai într-o percepţie unică, ci într-o elaborare noetic-noematică, în care noemele primesc o existenţă ideală şi sunt realizate în acte noetice, succesive. Chiar dacă obiectul real dispare, rămân semnificaţiile lui, semnificaţii care pot fi comunicate mai departe cu ajutorul semnificaţiilor echivalente din experienţa colectivă, prin reconstrucţie verbală şi alte mijloace. 196 Idem, p. 242


308

Semnificaţiile experienţei indirecte, dintre care o parte sunt date în intuiţie şi altele înscrise în planul descriptiv al conştiinţei, cu toate că se pot descompune şi recompune, nu se sintetizează cu uşurinţa cu care, spre exemplu, printr-un soi de simplă sugestie, se întregeşte obiectul unei percepţii. Întregirea pentru obiectele aflate într-un orizont individual nu se împiedică de mari dificultăţi, dar cele dintr-un orizont străin, spre a fi reconstituite, necesită un suport de semnificaţii, traduse în concretul lor, pe care filosoful substanţialist le numeşte „semnificaţii implicate”. Aşadar, carcasa dată este mereu completată de noi combinaţii, de noi jocuri de semnificaţii.

Camil Petrescu se mai delimitează de filosofiile anterioare şi prin faptul că se referă la calitate şi la cantitate, pe care le înţelege ca dimensiuni de suprafaţă ale prezenţei. Dacă bergsonismul, ca şi fenomenologia, în parte, au devenit ştiinţe ale calităţii, dimensiunea substanţială le implică pe amândouă, astfel încât, calitatea nu e suficientă pentru a caracteriza substanţialitatea, după cum nici cantitatea nu poate face acest lucru. Am putea spune atunci, că substanţa este o calitate ce se află într-o indefinită creştere cantitativă.

Numărul semnificaţiilor unui obiect este indefinit şi această indefinire reclamă o selecţie a semnificaţiilor şi realizarea unei ierarhii a lor. Astfel, avem de- a face acum cu o nouă problemă ridicată de substanţialism şi anume care sunt criteriile în funcţie de care operăm ierarhia semnificaţiilor? Din moment ce filosoful român se declară împotriva filosofiilor raţionaliste, este clar, din capul locului, că nu poate fi vorba de un criteriu al raţiunii, al logicităţii. Aşa încât, Camil Petrescu propune un criteriu al structurii concretului, argumentând că nu putem gândi concret dacă nu realizăm o adecvare în adâncime la ceea ce înseamnă structura constitutivă a concretului. Prezenţa absolută este un dat, o obiectivare, iar semnificaţiile datului sunt toate concrete. Aceste structuri esenţiale ale concretului, unificate de către substanţă, vor forma structurile substanţiale.

În concepţia filosofului român, fiecare structură substanţială e urmată în mod automat de o idee, după cum un chip frumos este urmat de caricatura lui. În plus, Camil Petrescu mai afirmă despre structurile substanţiale că ele înseamnă, în acelaşi timp, „o anume polarizare, de vreme ce, pe axa devolutivă însăşi substanţa este polarizată în creştere spre polul noosic”197. În această substanţă însăşi, polul realităţii necesare e mai puţin substanţializat decât polul noosic.

Esenţa substanţei este aceea de a fi bidimensională, de a exista, în acelaşi timp, atât pe dimensiunea necesităţii, cât şi pe cea noosică, în aşa măsură încât ar putea apărea ca o rezultantă a funcţiei necesitate-noos. Pe 197 Idem, p. 292


309

această rezultantă, substanţa se comportă într-un mod diferit, căci fiecare dimensiune, îşi are gradele ei de realitate. Atâta timp cât se află pe dimensiunea necesităţii, substanţa realizează structura concretă, adică prezenţa, iar pe dimensiunea noosică, privită fiind ca pol cunoscător, substanţa îşi realizează valoarea noocratică. Pe lângă faptul că are proprietatea de a fi bidimensională, substanţa mai are şi caracteristica de a fi mereu actuală. Dacă un concret nu este realizat, adică nu este dat într-o intuiţie esenţială, aceasta nu înseamnă că substanţa nu participă la realitatea obiectului, ci doar că semnificaţia nu-i este cunoscută. Într-o amplă notaţie, Camil Petrescu aduce precizări despre realul substanţial, în scopul completării esenţei substanţei. Acest real substanţial este alcătuit din date axiale şi din structuri care pot fi: forme individuale, matrice (structuri germinale) şi structuri creatoare de matrice. Conform substanţialismului, sunt reale structurile concretului, în ordinea şi ierarhia substanţialităţii lor. Există deci, grade de realitate, pornind de la datele individuale (indivizii, monadele), trecând prin datele matriceale (speciile), prin datele substanţiale (generatoare de specii în acte de creaţie) spre substanţa însăşi, generatoare a întregului concret. Această mişcare în real a fost denumită de către Camil Petrescu „dinamism creator” cu menţiunea că nu trebuie confundată cu elanul vital la Bergson, care este doar simplu automatism generator.

Filosoful român recunoaşte că înţelegerea substanţei este de o mare dificultate şi ţine să se delimiteze de ideea de substanţă întâlnită la raţionalişti, unde aceasta reprezintă doar o schemă caricatural geometrică. El susţine că distanţa între substanţa, aşa cum e ea înţeleasă în sistemul său substanţialist şi substanţa, în sensul ei tradiţional, este echivalentă cu distanţa între un proces vital concret şi un proces logic. Într-adevăr, în concepţia filosofului român, substanţa nu are sensul tare, „acela ontic (platonic) şi apoi medieval (thomist), ca esenţă, ca principiu al permanenţei în existenţă”198. Astfel, Camil Petrescu transferă sensul ontologic, tradiţional al substanţei în alt plan şi-i dă o altă funcţionalitate. Permanent actuală, substanţa „este nu numai creaţia omului sub formă de cultură, ci şi creaţia noosului latent, istoric”199.

Esenţa constituie datul absolut şi necesită intuiţii esenţiale, iar substanţa constituie ordinea noocrată şi necesită intuiţii substanţiale. Eliberare de subiectivitatea individuaţiei, substanţa este tot ceea ce este concret şi se îndreaptă spre polul noosic al libertăţii absolute. În plus, substanţa nu este o

198 Vlăduţescu, Gheorghe, Neconvenţional, despre filosofia românească, Bucureşti, Editura Paideia, 2003, p. 131 199 Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, p. 292


310

aspiraţie spirituală, ci însăşi totalitatea structurilor ei de până acum, adică totalizarea obiectivărilor ei noosice de până acum.

Dificultatea înţelegerii substanţei vine şi din faptul că ea poate avea o evoluţie dialectică; substanţa este şi istorie şi în consecinţă, este obligată să se supună comandamentelor postulatelor istorice. Astfel, nici concretul substanţial nu scapă de zonele de indeterminare, obligat fiind sa-şi considere foarte exact structura valorilor.

Actualitatea substanţei conduce la „postulatul permanenţei substanţiale”, care afirmă că tot ceea ce este substanţial, este actual dacă n-a pierit prin accident, ceea ce înseamnă că fiecare creaţie ulterioară cuprinde ceea ce a fost substanţial în creaţiile anterioare, sau, cu alte cuvinte, în substanţa actuală e prezentă toată substanţa trecută, iar cunoaşterea substanţei actuale înseamnă, de fapt, cunoaşterea substanţei trecute.

Într-un anume sens, se poate vorbi de o identificare a concretului cu substanţa, însă această afirmaţie reclamă, în plus, o precizare. În primul rând, concretul este substanţial. Acest concret substanţial este, de fapt, substanţa manifestată în corpul substanţial împreună cu prezenţa noosică. În acest sens, o delimitare clară, între cei doi termeni, este dificilă şi nici măcar filosoful român nu încearcă să facă acest lucru. Am putea spune atunci, că substanţa este concretul care se gândeşte pe sine ca substanţă, la fel cum, concretul este substanţa care se gândeşte pe sine drept concret. Substanţa revine asupra ei însăşi într-un mod indefinit. Mai exact, ea se află în „indefinită actualitate, ca în eternitate, adică până la sfârşitul istoriei”200.

A cunoaşte substanţa înseamnă a cunoaşte devoluţia, nu şi cea a evoluat în subspecie, căci aceasta constituie restul istoriei, rest care nu este însă anulat, ci permanent utilizat. Dacă ar fi cu putinţă rezolvarea problemei substanţei, atunci ar fi rezolvată însăşi problema istoriei integrale. Cunoaşterea esenţei substanţei devine cu atât mai dificilă, cu cât dificultăţile ei ţin de obiectivare, pentru că doar în această categorie a substanţei, cunoaşterea este posibilă în situaţia ei de a oferi satisfacţie unui concret întreg. Comparativ cu ceea ce rămâne de cunoscut, ce este până acum cunoscut, din perspectiva caracterului substanţial, este insignifiant. Cunoaşterea substanţială înseamnă cunoaşterea sensului structurii complete în constituirea substanţei.

Substanţa, aşa cum e ea înţeleasă de Camil Petrescu, nu reprezintă un concept, ci e un dat. este în esenţa ei chiar de neconceput, iar modalitatea ei concretă este greu accesibilă nu numai inteligenţei, dar chiar şi intuiţiei, fie ea şi intuiţie substanţială.

200 Idem, p. 293


311

4. Consideraţii finale Neterminată şi nepregătită pentru publicare, ceea ce numim astăzi

Doctrina substanţei, a cunoscut de la intenţie la expresie şi structură, o metamorfoză specifică. Trecut prin vămile poeziei, Camil Petrescu elaborează aici una din operele sale fundamentale. Acest fapt impune nu numai regândirea întregii sale creaţii literare, dincolo de „noua structură” teoretizată în Teze şi antiteze, dar şi o resituare a filosofului în contextul gândirii româneşti interbelice. În lucrarea sa Neconvenţional, despre filosofia românească, G. Vlăduţescu consideră că filosofia românească interbelică s-ar putea clasifica în sisteme şi concepţii filosofice de orientare realist-raţionalistă şi sisteme şi curente filosofice de orientare spirituală. Pe lângă reprezentanţii acestor două orientări, mai există câţiva filosofi, mai mult sau mai puţin, individualizaţi, care nu evoluau înspre cele două direcţii. Dintre filosofii de neataşat la direcţiile aşa-zise istorice, face parte şi Camil Petrescu alături de Lucian Blaga, Vasile Conta, I.D. Gherea, Ştefan Zeletin, Iosif Brucăr, aceştia putând trece drept independenţi.

S-a vorbit în legătură cu Doctrina substanţei de un primat al ontologicului (Vasile Dem. Zamfirescu în Studiu introductiv), dar s-a revelat şi preeminenţa metodei şi anume a celei substanţialiste de cunoaştere (A. Dumitriu în „Reintegrarea esenţelor în concret” în Manuscriptum 1/1984), după cum din alte puncte de vedere, lucrarea poate fi considerată o teorie aplicată a culturii şi a valorilor ei imanente. Ceea ce crede însă Camil Petrescu despre filosofia sa este, poate, mai important decât ce au crezut, sau nu au crezut, contemporanii. În interviul pe care Vasile Netea i-l lua în anul 1943, filosoful afirmă despre lucrarea sa că ea cuprinde două părţi: o parte de examen critic al sistemelor anterioare şi apoi o parte constructivă. În ceea ce priveşte raportul cu ştiinţa modernă, Camil Petrescu consideră că prin a sa teorie a substanţialităţii, Doctrina substanţei, propune o depăşire a dificultăţilor pe care le-a creat teoria relativităţii şi că, în fine, teoria substanţialităţii este în dezacord complet cu mecanismul pozitivist al secolului trecut.

Critică radicală a sistemelor filosofice anterioare, dar şi viziune proprie, Doctrina substanţei, pare să aibă fizionomia unui sistem filosofic tradiţional, în care se urmăreşte depăşirea soluţiilor dialectice şi elaborarea unei metode de gândire, care să permită cunoaşterea adecvată a concretului dat. Lucrarea care apare sub forma unui discurs polemic, se vrea o expunere strict ştiinţifică a substanţei înseşi, zona cea mai de sus a istoriei.

Constatând că ideea de concret este o temă familiară filosofiei, Camil Petrescu se opreşte asupra momentelor importante, în special asupra filosofiilor care l-au influenţat în mod direct: Bergson şi Husserl. El


312

substanţializează deci, ontologia lui Bergson şi metoda lui Husserl, pe care îi asimilează. Eroarea lui Hegel, analizat prea sumar de filosoful român, constă în aceea de a fi confundat devenirea concretă cu inscripţia ei logică. Această eroare a fost însă sesizată de contemporanii săi, care au încercat să depăşească impasul şi să revină la concret. Dintre aceştia, susţine filosoful substanţialist, întemeietorii materialismului dialectic au preluat dialectica, dar nu în semnificaţie hegeliană, ci în intuiţie esenţială, deci adecvată, creând o filosofie care atinge realmente concretul. Gânditorul român va respinge logicismul pe motiv că răstoarnă raporturile esenţiale existente între planul ontologic şi cel logic, între existenţă şi conştiinţă, între obiectul cunoscut şi gândirea cunoscătoare. După cum subliniază şi puţinele studii dedicate până acum manuscrisului filosofic al lui Camil Petrescu, atitudinea antilogistă este pretutindeni prezentă în textul Doctrinei, deşi sensul logicismului, termen folosit de altfel foarte rar, nu apare nicăieri precizat. Acest fapt constituie se pare, o particularitate a modului de filosofare al lui Camil Petrescu. În cele mai multe cazuri termenii, chiar şi cei esenţiali sistemului său, nu-şi capătă sensul decât în funcţie de context, ceea ce are drept urmare faptul că li se asociază accepţii multiple, care uneori chiar se contrazic.. Din acest motiv, se vorbeşte de o abordare semiotică ce îşi propune să descopere şi să explice textul camilpetrescian, considerat ca un sistem de semne, acesta devenind astfel obiectul de cunoaştere, la fel ca în semiotică. Numai că această continuă tatonare semantică îngreunează considerabil accesul în intimitatea substanţialismului său.

Dintre precursorii substanţialismului ca filosofie concretă, i se recunosc merite incontestabile lui Bergson. Astfel, ideea de durată şi de intuiţie a duratei constituie câştiguri definitive pentru istoria gândirii. Bun cunoscător al bergsonismului, Camil Petrescu nu va ezita să-i evidenţieze şi punctele slabe. Principala insuficienţă a filosofului francez, constă în faptul că ceea ce propune el drept concret, este inaccesibil şi nu numai pentru ştiinţă, produs prin excelenţă al intelectului, ci şi pentru cunoaştere. Astfel, Bergson ratează concretul pe care-l vizează necontenit. De la filosoful francez, Camil Petrescu preia o serie de termeni, pe care îi integrează apoi în sistemul său. În plus, cuplul de categorii evoluţie-devoluţie se naşte tot ca urmare a lecturii din Bergson. Ambii filosofi vorbesc de două direcţii ale devenirii universale: una ascendentă, creatoare de forme şi alta conservatoare, repetitivă.

În cea ce priveşte relaţia cu Husserl, aceasta a fost considerată de însuşi Camil Petrescu, mult mai importantă decât cea cu Bergson. În acest sens, putem consemna repetatele încercări ale filosofului român de a se delimita de întemeietorul fenomenologiei. Şi Constantin Noica consideră că întâlnirea cu fenomenologia s-a dovedit a fi decisivă pentru filosoful


313

român. În calitatea ei de metodă, fenomenologia este prezentă atât în Modalitatea estetică a teatrului, cât şi în Doctrina substanţei. De altfel, Camil Petrescu afirmă că secţiunea dedicată teoriei cunoaşterii reprezintă de fapt, o fenomenologie a cunoaşterii. Filosoful substanţialist îşi propune să depăşească intuiţia esenţelor printr-o intuiţie substanţială, care adaugă esenţelor semnificaţia lor concretă. Principala limită a fenomenologiei este, în concepţia lui Camil Petrescu, faptul că dintre toate modalităţile absolutului, admite una singură şi anume conştiinţa, fapt ce explică pe de o parte, alunecarea în idealismul subiectiv transcendental şi pe de altă parte, neputinţa ei de a aborda planul istoriei. Situaţia fenomenologiei de a se fi cantonat în concretul subiectiv, se traduce prin ratarea concretului istoric.

În ceea ce priveşte prezenta lucrare, ea şi-a propus să prezinte sintetic linia directoare a gândirii filosofului român, pentru a documenta sistematicitatea acesteia. Referirile noastre sunt cu precădere la Doctrina substanţei, dar şi la Modalitatea estetică a teatrului, lucrarea de doctorat a filosofului, precum şi la o serie de articole grupate în volumul Teze şi antiteze. În legătura cu Doctrina substanţei, putem spune că ea se prezintă sub forma unei descrieri progresive, care în acord cu pregătirea matematică a autorului înlocuieşte definiţiile logice cu structura de rezistenţa a postulatelor. Ea susţine imposibilitatea oricărui început, deoarece acesta e situat într-o zonă de indeterminare. În ecuaţia cosmologică, filosoful substanţialist deosebeşte un pol inferior energetic şi un pol superior noosic. Concretul se naşte ca rezultat al interacţiunii dintre energia primară şi noos, care este implicat în istorie şi din care încearcă să iasă printr-o mişcare orientată dinspre necesitate spre libertate. Substanţa, supremul principiu regulativ al concretului, nu are sensul tare de esenţă, de principiu al permanenţei în existenţă. Permanent actuală, substanţa este nu numai creaţia omului sub formă de cultură, ci şi creaţia noosului latent, istoric.

Substanţialismul ca filosofie a întregului a fost obsesia lui Camil Petrescu. Că a construit sau nu un sistem, rămâne de discutat, deşi el la aşa ceva ţintea. Cu o ontologie a concretului, cu o metodă substanţialistă, cu o teorie a cunoaşterii, cu o teorie a valorilor, cu o etică şi o filosofie a artei şi politicii, Doctrina substanţei acoperea cam tot ceea ce trebuia să acopere. Cât este de originală? Întrebarea e de prisos şi nu constituie obiectul acestei lucrări. Ceea ce este însă cert, e faptul că ea reprezintă o încercare de reconstrucţie în spaţiu fenomenologic.

Codruţa Porcar Cercetător ştiinţific, Centrul Artemis, Cluj-Napoca


314

BIBLIOGRAFIE 1. Petrescu, Camil, Opinii şi atitudini, Antologie şi prefaţă de Marin

Bucur, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1962 2. Petrescu, Camil, Teatru: Jocul ielelor. Act veneţian. Danton, cu o

prefaţă de George Gană, Bucureşti, Editura Minerva, 1971 3. Petrescu, Camil, Modalitatea estetică a teatrului, ediţie îngrijită de

Liviu Călin, Bucureşti, Editura enciclopedică română, 1971 4. Petrescu, Camil, Însemnări de război, ediţie îngrijită şi cuvânt

înainte de Ileana Manole, Bucureşti, Editura militară, 1980 5. Petrescu, Camil, Comentarii şi delimitări în teatru, ediţie, studiu

introductiv, note de Florica Ichim, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983

6. Petrescu, Camil, Doctrina substanţei, ediţie îngrijită, note şi indice de nume de Florica Ichim şi Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988

7. Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, ediţie îngrijită şi curriculum vitae de Florica Ichim, Bucureşti, Editura Gramar, 1995

8. Petrescu, Camil, Patul lui Procust, ediţie îngrijită şi curriculum vitae de Florica Ichim, Bucureşti, Editura Gramar, 1997

9. Petrescu, Camil, Teze şi antiteze, ediţie îngrijită de Florica Ichim, Bucureşti, Editura Gramar, 2002

10. Petrescu, Camil, Note zilnice, prefaţă, text stabilit, note cronologice şi indice de nume de Florica Ichim, Bucureşti, Editura Gramar, 2003


315

Oamenii, precum florile câmpului cresc în dragoste si credinţă; credinţa într-o zi de mâine mai bună si în capacitatea personală de progres şi autodezvoltare; dragostea pentru tot ceea ce-i frumos în lume şi pentru rezultatele primelor. Azir


316

DEZADAPTAREA LA ADOLESCENTI

Adeseori tot ce are nevoie un om, este o mână de ţinut şi o inimă de înţeles.

Iordache Bota

Subiectul referitor la dezadaptarea şcolară şi alte tipuri de dezadaptare, care par sa pună stapânire, intr-o masura tot mai mare, pe adolescenţii din zilele noastre, reprezinta un interes aparte pentru mine vazând zi de zi problemele cu care se confruntă datorită vulnerabilităţii specifice acestei perioade de vârsta

Azi asistăm la o profundă criză de valori, de riscuri majore de socializare cu toate ca lumea actuală dovedeşte o deschidere spre cunoaştere.Această criză îşi pune amprenta asupra generaţiei tinere, din ce in ce mai mulţi tineri sunt expuşi fenomenului infracţional, 30% dintre elvii din Occident se droghează, este in creştere numărul celor care aderă la secte auto-distructive.Un fenomen, cu mare pondere, este alcoolul.Alcoolul are o acţiune rapidă asupra centrilor nervoşi superiori si duce la suprimarea inhibitiilor, la o senzatie de bună dispoziţie şi o creştere a încrederii in sine, atât de necesare pentru adolescenti, desigur, generate iluzoriu.De ce le sunt necesare aceste trairi adolescenţilor ? Deoarece nevoile fundamentale sunt :.nevoia de aparteneţă, de afecţiune, de dragoste, de trandeţe, de satisfacţii, de bucurii, de succes, nevoia de a fi inţeles, respectat si apreciat, nevoia de prestigiu, stima, de autoafirmare, nevoia de a evita eşecul, blamul, umilirea, iferioritatea, nevoia de securitatea pe termen lung, dacă sunt satisfăcute s-a realizat si condiţia de baza a sănătaţii publice.. Ceea ce nu înţeleg ei este că nu au nevoie să recurgă la alcool pentru a se simţi mai în siguranţa, mai stăpân pe situaţie.

Dependenţa de alcool generează nu doar eşec şcolar, ci si eşec profesional, familial, social, la eşecul vieţii si la grabirea spre autodistrugere. In lucrarea lui Alexandru Hudiţeanu,Devianţa comportamentală la elevi, apar unele statistici referitoare la dependenţa de alcool si alte droguri. « In Adevărul din 16 mai 2001, nr. 3394, p. 9 sub titlul Tot mai mulţi adolescenţi ramâni beau si fumează incă de la 13 ani-10% dinte elevii de 17 ani au fumat oa ţigară de heroină : … Datele provin dintr-un raport naţional privind cansumul de alcool, tutun si droguri in şcoli, care a fost realizat pe bază unui proiect european. …aproape 86% dintre tinerii de 17 ani au băut alcool cel puţin pana la acea varsta, 43% au fost in stare de ebrietate, iar 57% au fumat. Aprox 10% au utilizat droguri, in special, heroină, sub formă de tigari. Mai mult, 29 dintre liceeni au fumat prima tigara inaintea varstei de 13 ani, iar 4%


317

dintre elevii de 17 ani au ajuns să fumeze zilnic. Peste 45% au băut vin inainte de a implini 13 ani ş.a.m.d..

Elevii au recunoscut ca abuzul de alcool i-au făcut să distrugă obiecte sau haine, au suferit accidente, s-au lovit sau au pierdut diverse sume de bani. Liceeni care au consumat droguri au recunoscut şi ei un comportament violent dupa prizarea de halucinogene. In plus, in privinţa relaţiilor sexuale aceştia au uitat să se protejeze, ulterior regretând aceste fapte.». Am scris mai multe lucruri despre alcool deoarece la el este mai uşor de ajuns fiind un drog social acceptat iar tinerii, doritori de senzatţii tari, cad mai uşor în capcana alcoolului decât a celorlalte droguril,aceasta este părerea mea.

Procesul de liberalizare conduce la serioase riscuri de socializare iar statusul familiei este intr-o continuă deteriorare. Procesele la care este expusă familia sunt de natură să-i slăbeasca potenţialul.

Procese precum inflaţia, şomajul, pauperizarea tot mai accentuată a populaţiei, slăbirea protecţiei sociale, specifice perioadei de tranziţie prin care trece ţara noastră, duc la scăderea nivelului de trai, la destabilizarea relaţiei dintre membrii familiei. Această situaţie constituie o sursă potenţială a creşterii copiilor cu comportamente predeviante sau deviante O contribuţie in acest sens o au si cadrele didactice din unele şcoli care nu găsesc intotdeauna metodele şi procedeele cele mai eficiente, adecvate fiecărui caz pentru a recompensa multiplele carenţe educative ale familiilor respective şi pentru a preintâmpina dezadaptarea şcolara si savarşirea unor acte antisociale; asemenea comportamente necesită unele măsuri pedagogice si educative speciale precum si asistenţă socială.

Există anumite nevoi care trebuiesc satisfăcute in cazul copiilor si tinerilor ; voi expune, in cele ce urmează, câteva opinii ale unor mari psihologi legate de aceste nevoi.

Procesul de socializare al acestora este perturbat, dupa cum notează R.K. Merton, în momentul în care nu le sunt satisfăcute nevoile biologice, afective, intelectuale, educative si sociale.

De aici apar conflicte care se pot fixa in personalitate si, in momentele critice din viaţa copilului pot da naştere unor comportamente dezadaptate.

Ce este socializarea? Socializarea este un proces de integrare si de adaptare a persoanelor la viaţa socială prin însuşirea în cadrul familiei, şcolii, instituţiilor, organizaţiilor, profesiei, produselor culturale, care îi permit convieţuirea in societate.In psihologia socială studiile despre socializare se axează asupra unor aspecte ale acestuia, precum : invăţarea,dezvoltarea etică si dezvoltarea cognitivă. Socializarea este procesul care permite si asigură dezvoltarea, structurarea atitudinilor, elemente definitorii ale identităţii.


318

Un tânar este socializat atunci cand invaţă să se comporte în mod creativ, in corcondanţă cu modurile de gândire specifice societăţii în care trăieşte si când selectează conduite compatibile cu cerinţele sociale pe care trebuie să le indeplinească cu creativitate si unicitate individuală în cursul vieţii sale..Perioada cea mai critica din acest punct de vedere este adolescenţa considerată ca a doua naştere a personalităţii.

E.H.Erikson reamarcă faptul ca “trăsătura principala in adolescenţă este căutarea reinnoită a identitaţii de sine şi binecunoscutul spirit de revoltă al adolescentului are o relaţie importantă cu căutarea identităţii. Este incercarea de a cunoaşte autonomia”.

Adolecenţa este un moment crucial si din punctul de vedere al formării imaginii de sine, dimensionării aspiratiilor si a găsirii unei ocupatii sau a unui ţel in viaţă.Elementul cel mai important, dupa G.V. Allport, este că in adolescenţa scopurile de largă perspectivă si indepărtate adaugă o nouă dimensiune simţului identităţii. Adoleşcentul, datorită “efortului personal central” este in măsură să depună efort in vederea realizării scopurilor. Simţul scopurilor contribuie la maturizare.

Dupa Williams James “adoleşcentul este un luptător pentru scopuri”. Totodată se formează şi capacitatea implicării personale in diferite activităţi. De aceste capacităţi depinde şi performanţa, adică succesul, sentimentul indispensabil din punct de vedere al confortului psihic, bază a sănătăţii psihice.

Pentru a trece mai departe, la definirea a ceea ce inseamnă dezadaptarea, voi da o definire a termenilor, pomeniţi mai sus la definirea socializării, de integrare si adaptare.

Integrarea socială optimă a individului se realizează pe baza unor principii care sunt respectate in cadrul activităţilor de formare a personalităţii şi de prevenire.Astfel : oamenii au dreptul la libertate, la alegerea propriilor valori si modalităţi de viaţă atâta timp cât ea nu afectează libertatea altora.Oamenii trebuie să aibă acces la resurselede care au nevoie in confruntarile lor cu viaţa şi de posibilităţile de a-şi realiza potenţialităţile.. Fiecare persoană este o valoare in sine si în toate influenţele exercitate asupra sa trebuie să conducă la creşterea demnităţii sale si respectarea individualităţii. Respectarea acestor principii deschide noi perspective şcolii, sau cel puţin ar trebui acest lucru, asigurând ca educaţia să mearga in pas cu procesul de democratizare al vieţii sociale.

Adaptarea, cel de-al doilea termen, inseamnă potrivirea unei persoane cu mediul, acord intre conduită personală si modelele de conduită caracteristice ambianţei, echilibru intre asimilare si acomodare socială. Adaptarea stă la baza socializării, proces de pregătire, incorporare si


319

asimilare a indivizilor uneori intr-un cadru, structură sau sistem social prin adaptare, readaptare, socializare si interiorizare.

Adaptarea şcolară, reuşita şcolară suportă influenţa combinată a factorilor interni (intelectuali-afectivi, motivaţionali-aptitudinali) si externi.Voi reveni cu o dezbatere mai amplă a acestor factori pe parcursul articolului.

Diagnosticarea greutăţilor de adaptare presupune explorarea unor trăsături bipolare ca : retragere-expansiune, supunere-dominare, inertie-agitaţie, indiferenţa-hipersensibilitate, anxietate-agresivitate.

Dezadaptarea inseamnă realizarea adaptării la un minim de cerinţe sociale de ordin practic, şcolar sau moral din cauza unor deficienţe native sau survenite ale copilului sau tânărului si din cauze ce ţin de familie si ambianţă.

Dezadaptarea se manifestă în mai multe domenii: in activitatea şcolară, in conduită, in relaţiile interpersonale si în atitudinile copiilor faţă de valorile grupului familial, şcolar.

In ce priveşte adoptarea unor comportamente dezadaptante, se face o diferenţiere între delict si delicvenţa respectiv acţiunile si devierile comportamentale.

Prima categorie include manifestări comportamentale grave de conflict violent între acţiunile individului şi normele si valorile grupului familial, şcolar, profesional si macrosocial. Avem ca exemple : vagabondajul, furtul repetat, actele de spargere sau tâlhărie, consumul curent de alcool sau alte droguri, prostituţie ; gravitatea acestora este mare sub raport juridic.

A doua categorie, acţiunile si devierile comportamentale, sunt mai puţin grave sub raport juridic. Exemple : minciuna, violenţele verbale, fumatul ostentativ, minciuna, inconsecvenţa comportamentală, copiatul la ore, bruscarea fetelor de către baieţi.

S-a ajuns la constatarea că dezadaptarea şcolară este una de comportament, atât sub aspect pedagogic instrucţional al insuşirii sarcinilor de învăţare, cât şi sub aspectul relaţional, respectiv dificultăţile şi nivelul scăzut de relaţionare al elevilor care dovedesc un comportament dezadaptant cu parinţii, profesorii, colegii şi respectarea regulamentelor, valorilor şi normelor care asigura normalitatea vieţii, colectivităţii şcolare şi extraşcolare.

Factorii individuali generatori de conduite dezadaptante ţin de capacitatea personală a fiecarui elev în parte de a reacţiona, adică de sursele personale, de bogaţia si calitatea « schemelor de adaptare». Potenţialul de adaptare diferă de la un elev la altul, unii au un potenţial mai mare de adaptare, comunicativi, maleabili, acceptând interdicţii şi toleranţă la frustrare, alţii, dimpotrivă, se dovedesc mai rigizi, mai intoleranţi.Aceşti


320

factori pot fi impărţiţi în doua grupe, anume factori constituţionali si factorii externi.

Factorii constituţionali/interni sunt dependenti de zestrea ereditara si de structura neuropsihică a copilului cum ar fi hiperemotivitatea, debilitatea mintală, tendinţe agresive innăscute, autism, care duc la un aşa numit « inadaptat din naştere ». Ar fi în primul rând de amintit următorii factori:

a) deficienţele intelectuale (întarziatul mintal pare să nu poată trăi anticipativ o paletă largă de efecte sau consecinţe ale propriilor acte)

b) modificările accentuate ale vieţii afective şi ale voinţei (acestea au un puternic substrat ereditar- intoleranţa foarte scăzută la frustrare, o pronunţată labilitate afectivă, un potenţial agresiv ridicat, indiferenţă afectivă, absenţa emoţiilor altruiste si simpatetice.Ei urmăresc să-şi satisfaca unele trebuinţe, voinţe, nevoi, aspiraţii, pâna aici totul este normal, dar ceea ce par a nu întelege este faptul că unele nu se pot satisface nici imediat, nici dintr-o data, nici fără efort, nici fara a întampina unele rezistenţe, nici fără a depaşi anumite obstacole şi dificultăţi.Ei aşteapta ca acestea să fie indeplinite de la sine, intotdeauna şi să primească tot ce-şi impun şi doresc.Asemenea trăiri se întâlnesc la elevii problemă care caută doar drepturi, numai să primească, neacceptând şi îndatoriri. Fiind vorba de propriile lor trebuinţe egoiste, deseori recurg la încercări de satisfacere pe alte căi decât cele normale sau legale deoarece devin incapabili de a accepta o frustrare, un reproş sau o sugestie constructiva)

c) trăsăturile de caracter (cei care dovedesc un comportament deviant sunt caracterizaţi prin desocializare care, la rândul ei se exprimă prin : falsa percepţie a celor din jur, absenţa aprofundarii şi evaluării corecte a consecinţelor actelor omise, respingerea sarcinilor şi rolurilor propuse de parinţi sau profesori, insolenţă, voluntarism afectiv, opoziţie fata de incercările educative ale adulţilor, chiar si diverse reacţii si acte predelictuale. Personalitatea tânărului devine deficitară, imatură sau greşit structurată in momentul in care actele enumerate mai sus devin cronice).

Factorii externi care duc la determinarea conduitei de dezadaptare

şcolară ; aici o mare importanţă o are familia şi şcoala. Elevul, aflat in formare, sub aspectul personalitaţii este determinat, in

mai multe privinţe, de mediul său familial, şcolar, de anturaj, de profesori şi de parinţi. Motivaţia şi perseverenţa lui în activitatea şcolară sunt în mare măsură dependente de felul în care sunt induse de o stare afectivă sau


321

climat afectiv de familie, de realitatea psiho-pedagogică din şcoală, de gradul de dificultate al activităţii şcolare.

Prin ce este determinantă familia ? Prin condiţiile economice, materiale de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, de organizare a unui ritm al vieţii, de nivelul cutural si comportamental, de integrarea socială prin care îşi pune desigur amprenta pe existenţa si dezvoltarea copilului, a elevului în mod hatărâtor. Carenţa afectivă este, adeseori, însoţită de o carenţă educativă, şi împreună conduc la efecte precum stagnare sau involuţie psiho-somatică dar şi la comportament deviant sau delicvent.

Mediul social normal al copillului este dragostea sub dublul ei aspect : dragostea parinţilor pentru copil şi dragostea părinţilor între ei.

Am evidenţiat prin ce e importantă familia în viaţa unui elev şi de unde pot apărea comportamnete dezadaptante. Dar însuşi mediul şcolar poate prezenta uneori influenţe psihopedagogice negative, care să determine fenomene de dezadaptare şcolară la elevi.

Alfred Adller a subliniat importanţa deosebita a rolului pe care-l are şcoala în formarea personalităţii noastre şi cu toţii ne putem recunoaşte iîn această afirmaţie.

Posibile influenţe negative ale şcolii pot fi : sub şi supra-aprecierea capacitaţilor reale ale copilului, dezacordul asupra motivaţiilor elevului, conflictele individuale în cadrul clasei de elevi.

Eşecul permanentizat, in activitatea şcolară, prin pierderea perspectivelor poate provoca dezadaptare.

Se poate observa, in cadrul şcolii, că un număr relativ mare de elevi cu rezultate slabe la invăţătura dovedesc o inteligenţă la nivel mediu la probele psihologice ceea ce înseamnă că datorită instabilăţii emoţionale, a toleranţei reduse la frustrare, a supramotivări, a integrării deficitare a personalităţii lor, ei sunt incapabili să-şi utilizeze in mod eficient aptitudinile.

Concluzie este de reţinut că tulburările sferei afective a personalităţii se obiectivează în moduri specifice prin reacţii dezadaptate la solicitările mediului. Aşadar, barierele, tensiunile interioare care provoacă dezadaptarea sunt cu prioritate în covârşitoarea majoritate a situaţiilor de natură afectivă.

Asist.soc. Cornelia Crişa Cercetător ştiinţific, Centrul Artemis, Cluj-Napoca


322

BIBLIOGRAFIE 1. Psihologia Eului ( cu privire specială la adolescenti), Mihai Chelaru,

edit. Fundatiei Axis, Iasi, 2003 ; 2. Manifestări tipice ale devierilor de comportament la preadolescenti.

Prevenire si terapie, Emilia Albu, edit. Aramis, Bucuresti, s.a ; 1. Adolescenti intr-o societate in schimbare, . Margareta Dinca, edit.

Paideia, Bucuresti, 2004, 121p; 2. Modalităti de diagnosticare si prevenire a unor forme de deviantă la

adolescenti ( teza de doctorat ), Eniko Albert – Lorincs ; 3. Alcool si droguri-virtuti si capcane pentru tineri, Ruxandra Răscanu,

edit Universitătii din Bucuresti, Bucuresti, 2004 ; 4. Psihosociologia comportamentului deviant, Virgil Dragomirescu, edit.

ştiintifică si enciclopedică, Bucuresti, 1976, 307p ; 5. Devianta comportamentală la elevi, Alexandru Hudiţeanu, edit.

Psihomedia, Sibiu, 2001, 155p ; 6. Sociologia deviantei, Sorin M. Rădulescu, edit. Victor, s.l., 1998. 7. Devianta comportamentală şi boala psihică : sociologie si psihiatrie,

Sorin M. Rădulescu si Mircea Piticariu, edit. Academiei socialiste România, Bucuresti, 1989, 168p ;

8. Devianta juvenila, Sorin M. Radulescu, Oascar Print, Bucuresti, 2003 ; 9. Devianta sociala si consumul de alcool in România anilor 90’, edit.

Trei, s.l., 1999 ; 10. Personalitate si societate in tranzitie, Chelcea S., Societatea Stiintifica

si tehnica , Bucuresti,1994 ; 11. Drug abuse ; the impact on society, NY, 1988. 12. Structura si dezvoltarea personalitaţii, Allport G, W(1981), edit

didactica si pedagogica, Bucuresti.; 13. Aspecte ale dezvoltării afectivitaţii feminine,- studiu psihopedagogic,

Caterina Bagdasar, edit. didactica si pedagogica, Bucureşti, 1975


323

Adevărul e străin de timpul devenirii. Pentru a ajunge la contemplarea adevărului, sufletul, prizonier al trupului, al simţurilor, al aparenţelor, trebuie să se elibereze de legăturile care-l încătuşează. Pentru a accede la cunoaşterea autentic intelectuală, omul de ştiinţă trebuie să se lepede de interesul pentru o lume înşelătoare şi schimbătoare. Ilia Prigone


324

CRIZA DORINŢEI ŞI ASCEZA LAICĂ ÎN ANOREXIE

Eu voi iubi lumina pentru că îmi arată calea; dar voi îndrăgi întunericul pentru că îmi descoperă stelele.

Og Mandino

I. Prolog: corpul între estetizare si mortificare

Secularizarea modernă a corpului vrea a se acredita ca triumfătoare asupra dogmelor spiritualiste tradiţionale (caracteristice mai ales paradigmei ascetismului medieval).

Însă departe de a semnala o demistificare a acestora, cultul corpului nu se află în contradicţie cu cel al sufletului, ci moşteneşte funcţia ideologică a acestuia201.

Substituţia „transcendenţei” sufletului cu evidenţă spontană a corpului este aparentă:corpul, aşa cum este instituit de mitologia modernă, nu este mai „material” decât sufletul, ci constituie o idee, un mit director al unei etici a consumului.

Eliberarea corpului implică transformarea acestuia în obiect al unei anumite solicitudini ambivalente - astfel că investirea narcisiacă gratifiantă are ca pandant dinamismul unei forţe represive.

Această „solicitudine” represivă se exprimă în toate obsesiile moderne colective vis a vis de corporalitate. Astfel, în „asceza” regimurilor alimentare transpare pulsiunea agresivă împotriva corpului, ce survine odată cu eliberarea corpului însuşi. Corpul devine aşadar obiect al morificării din raţiuni estetice, ceea ce atestă agresivitatea unei societăţi a abundenţei împotriva propriului său triumfalism al corpului.

Dupa cum remarca Jean Baudrillard, „mistica supleţei” reprezintă o formă de violenţă, prin care corpul este sacrificat-„Toate contradicţiile acestei societăţi se concentreză la nivelul corpului”202.

De asemenea, corpul manechinului nu este obiect al dorinţei, ci obiect funcţional;chiar si corpul nud, feminin sau masculin, se refuză ca şi carne, ca sex, ca finalitate a dorinţei, contribuind la un proces de sublimare, de conjurare a corpului în propria sa evocare: „Adevărul corpului este dorinţa. Aceasta, ca lipsă, nu poate fi manifest. Etalarea exhaustivă a dorinţei nu face decât să o ateste ca absenţă şi în fond, să o cenzureze”203. 201 „Il convient de ne pas se laisser egarer par l’antinomie absolute entre le sacre et le profane et de ne pas interpreter comme une <secularization>, ce qui n’est qu’une metamorphose du sacre” (Norman Brown, Eros et Thanatos, 304). 202 „Toutes les contradictions de cette societe sont resumes la au niveau du corps”. Jean Baudrillard, La societe de consummation. Ses mythes. Ses Srtructures”, Editions Denoel, 1970, p.224. 203 „La verite du corps, c’est le desir.Celui-ci, qui est manque, n’est pas montrable. L’exhibition la plus pousee ne fait qui le souligner comme absence, et au fond ne fait que le censurer “-idem n.2, p.209.


325

II. Lacunele narcisiace Acest context favorizează proliferarea tulburarilor de comportament

alimentar (anorexia nervoasă şi bulimia) ca efecte ale somatizării antagonismelor culturii noastre.

Idealurile sociale pun în lumină performanţa individuală şi competitivitatea, ceea ce sporeşte angoasa narcisiacă şi efectele sale patologice.

Printre acestea din urmă, putem cita depresia narcisiacă ce se caracterizează prin predominanţa unui sentiment al vidului şi al incapacităţii de a se adapta condiţiilor exterioare. Această experienţă subiectivă a vidului (cum o numeste Kernberg) poate antrena apelul la replierea pe sine şi pe obiectele de substituţie ce conferă stabilitate subiectului.

Aceste „obiecte de substituţie” fundamentează emergenţa toxicomaniilor, a preocupărilor dismorfobice şi a deviaţiilor narcisismului concretizate în comportamentele alimentare aberante.

Independent de contextul sociocultural, tulburările narcisiace nu apar decât în cadrul unei patologii individuale „gravate” de relaţiile-obiect interiorizate ce se originează în copilărie.

Însă concomitent cu demersurile psihanalitice, anumite abordări ale problematicii (mai ales din mediul anglo-saxon) avansează ipoteza cauzalităţii socioculturale a acestei patologii.

Or, această interpretare este amendabilă printr-un reducţionism abuziv, dupa cum nici ignorarea contribuţiei factorilor socioculturali nu este complet justă.

Soluţia optimă o constituie articularea factorilor socioculturali şi a psihopatologiei individuale.

Majoritatea autorilor sunt de acord în privinţa vulnerabilităţii narcisistice extreme a pacienţilor care se confruntă cu un Ideal al Eului hipertrofiat, ce se dezvăluie în viziunea lor ideală asupra lor înşişi şi care se traduce în fantasmele megalomane de atotputernicie.

Viitorii pacienţi anorexici, bunăoară, ar fi investiti, încă din copilarie, mai mult ca suporturi narcisiace decât ca potenţiali parteneri ai unui schimb libidinal obiectiv. Acesta este motivul pentru care anorexicii refuză „obiectul” cu care nu pot stabili o relaţie libidinală, în favoarea unei investiri narcisiace.

Aceasta problematică se află în centrul anorexiei mentale. Subiecţii utilizează ansamblul nevoilor corporale în vederea unei autonomizari, dar şi a unui auto-erotism, având ca etalon „orgasmul foamei”.

Aşadar, relaţiile obiectale devin periculoase în măsura în care introduc riscul unei dependente ce ameninţa integritatea narcisiaca a subiectului. În


326

acest sens, se dezvoltă sisteme de apărare împotriva acestei dependenţe, având ca scop protejarea narcisismului prin stăpânirea totală a obiectului dorinţei.

Personalităţile fragile dezvoltă astfel tulburări ale comportamentului alimentar, printr-un compromis între eşecul stabilirii relaţiilor obiectuale şi eşecul acreditării narcisiace.

Recursul la mecanisme psihotice prin care se neagă dependenţa şi clivajul obiect-Eu permite limitarea dependenţei la ceea ce ţine locul obiectului-foamea pentru anorexic şi hrana pentru bulimic, imaginea corpului pentru ambii.

Fundamentele personalităţii anorexicilor sunt construite în termeni de dependenţă, respectiv non-dependenţă. Hrana reprezintă depenenţa de imaginea maternă şi lupta contra acesteia la un nivel pre-obiectual, adică la un nivel unde hrana nu apare ca ceva “emanând” de la mamă, bun sau rău, ci ca ceva ingerabil.

Dependenţa, în cadrul acestor tulburari, se asociază şi cu anumite conduite adictive, care se caracterizează prin repetiţia unor acte în care predomină dependenţa de o situaţie sau de un obiect material, care este căutat şi consumat cu aviditate.

Se cunoaşte bine simptomul hiperactivităţii paradoxale a anorexicei, care manifestă o bulimie a activităţilor psihice sau intelectuale,ceea ce o face uneori să cadă la epuizare.

Acest fenomen poate fi asociat cu ceea ce Didier Anzieu şi Esther Blick numesc fenomenul de formare a unei a doua piei musculare.

Autorii subliniaza faptul ca atunci când bebelusul, din diverse motive, nu reuşeşte să introiecteze funcţia conţinătoare a mamei, el se va apara prin investirea unui obiect sau a unei senzaţii, sau altfel, prin constituirea unei a doua piei musculare, care ar fi mai mult sau mai puţin echivalentul corporal al falsului self.

Astfel, subiecţii încearcă să negocieze o separaţie, însă nu prin introducerea unui terţ, ci prin substituţia unei nevoi în care obiectul este controlabil cu o dorinţă în care reprezentarea implică în mod necesar acceptarea unei separări.

Într-o perspectivă lacaniană, putem delimita conduitele adictive ca tentative de negare a lipsei. Potrivit lui Lacan, dorinta presupune recunoasterea lipsei, adica a recunoasterii dorintei de Celalalt ca si condiţie a subiectului.

Atunci când această situaţie este resimţită ca insuportabilă în alienarea pe care o implică, subiectul poate fi tentat de a recurge la o anume economie a dorintei.

Aceste tulburări reprezintă forme de adicţie, dupa cum hrana este considerată un fel de „drog” pentru bulimic(asociindu-se adesea cu


327

dependenţa de droguri sau alcool), în timp ce anorexicul manifestă o dependenţă de senzaţia de foame.

În conduitele adictive, comportamentul patologic poate fi considerat un mijloc de a elimina orice dorinţă. Adicţia anulează orice lipsă de satisfacţie, precum şi orice posibilitate a dorinţei. Interferenţa ce se produce astfel între un obiect exterior şi o parte a corpului subiectului poate constitui revelarea unei juisări posibile, iar nu a unei relaţii cu Celălalt.

III. Rolul relaţiilor parentale Anorexia poate fi abordaăa psihanalitic prin specificarea raportului

structural rezultat în urma pierderii obiectului, obiectul referindu-se atât la statutul corpului, cât şi la alimentul propriu-zis. Statutul corporal se asociază cu limbajul, corpul căpătând o dimensiune simbolică.

Limbajul şi corpul se influenţează reciproc, imaginile corporale reprezentând o sinteză a acestei interacţiuni. Astfel, imaginea de slăbire este determinată de limbaj şi se repercută în mod indubitabil asupra corpului.

Lacan postulează că anorexia mentală se datoreşte dorinţei mascate de trebuinţă. Solicitarea de afectiune, de dragoste este insuficient cunoscută, fiind sub imperativul trebuinţei manifeste.

Trebuinţele copilului sunt devansate, recunoaşterea cererii realizându-se prin refuzul alimentelor cu care este hrănit. Copilul face să eşueze dependenţa faţă de mama atotputernică prin atitudinea pe care o adoptă la nivelul hrană-obiect.

Refuzând mâncarea, îşi manifestă protestul faţă de dependenţa de mama atotputernică. În anorexie predomină pulsiunea orală care operează prin comportamentul-„nu se mănâncă nimic, dar cu aviditate”.

În acelaşi timp, satisfacţia sau refuzul la copil influenţează relaţia socială şi mai ales relaţia părinte-copil. Obiectele destinate a satisface necesităţile elementare şi alimentare îşi pierd de obicei caracterul vital pentru a deveni semne ale dragostei faţă de Celălalt.

Astfel, ele işi depăşesc caracterele biologice având forţa de a deveni manifestări ale dragostei faţă de Celălalt. Prin aceasta, obiectul capătă funcţia de simbol, putându-l substitui pe Celălalt, sau poate defini relaţia cu acesta.

În relaţia cu Obiectul, între Obiect şi Celălalt intervine şi frustrarea, refuzul în acest context dobândind o nouă semnificaţie.

Numeroşi psihanalişti consideră anorexia ca o formă a perversiunii „negând legea vieţii biologice”, care devine ea însăşi propria lege.

Acolo unde nevroza refulează, anorexia împlineşte realul, corpul luând locul fetişului. Simptomul anorexic apare întotdeauna când Celălalt se


328

„epuizează”, devine o prezenţa excesivă. Această epuizare se datoreşte cunoaşterii raporturilor cu anorexicul, dar Celălalt nu este niciodată satisfăcut şi refuză limita castrării.

Mama anorexicului este de obicei autoritară, castratoare, falică în relaţia cu fiica sa, iar tatăl apare inconsistent, „un conţinut fără conţinut”, martor absent in relatia de hrănire între mamă şi fiică.

Acest tată nu işi găseşte locul, nu ia cuvântul, nu ştie să spună nu. Aparenţa sa severă, profilul coleric şi chiar paranoid ascunde de fapt neputinţa de a rupe relaţia duală mama-fiica.

Este un tată care eclipsează şi nu îi permite copilului să işi formeze simbolul de negare, care i-ar oferi şansa anorexicei să se rupă de mama sa.

Funcţia paternă este prezentă, dar instabilă, simbolizarea este in suspans, dar nu este imposibilă, astfel că anorexicul scapă de psihoza şi de delir ca defecte. Acest fapt reprezintă un punct de sprijin pentru anumite repere de autonomizare faţă de instinctele distructive din inconştient.

Corpul, ca imagine a sinelui în privirea Celuilalt, reflexie a Sinelui şi Obiect al Celuilalt, are o putere restauratoare, a unei economii narcisice pozitive, respectându-se condiţia că baremul de slăbire să fie riguros menţinut sau ca „piesă de teatru” să continue.

În acest „scenariu”, anorexicul constituie atât un obiect al privirii, cât şi al ascultării de către „spectator”. Ca şi în psihodramă, poate fi spectator la situaţia sa familiară pe care o poate analiza fără să fie văzută.

Anorexicul are o trăire dismorfobică faţă de propriul corp, care îi controlează pulsiunile. Astfel se ajunge la un cerc vicios, care îi afectează stima de sine, existenţa Sinelui şi sentimentul de identitate.

Refuzul alimentelor, ca expresie a rezolvării acestui conflict, are la bază o investiţie narcisică, ce se polarizează pe cercetarea idealului Eului, omnipotent şi ascetic, care produce o falie între Eu şi corp.

Corpul susceptibil de a se ingrăşa şi de a scăpa de sub controlul voinţei încarnează pulsional raportul cu obiectele dorite, într-o dublă dimensiune a sexualitătţii şi urii, a animalităţii şi a regresiei.

Conform logicii anorexicului, corpul, pe de o parte suprainvesteşte ca expresie voluntară a Sinelui, iar pe de altă parte contrainvesteşte, ca legatură a dorinţei, ignorată ca realitate, dar care revine ca o ameninţare neîncetată.

În acest context, mama nu este numai un „obiect omogen”, dar reprezintă şi reperul pentru o percepere a jocului activităţii fantasmatice inconştiente care reactivează conflictele intrapsihice. Absenţa simbolizării sau a pseudosimbolizării întâlnită în anorexie se datoreşte conversiei eşuate, fobiilor şi insuficienţei apărărilor de tip nevrotic.

Pericolul de intruzie, de invadare, sunt temele predominante care declanşează activitatea fantasmatică.


329

IV. Teoria pulsiunii-freud Evoluţia teoriei freudiene a pulsiunii are trei etape. Prima etapă corespunde lucrării Trei eseuri asupra teoriei sexualitătii,

în care Freud opune pulsiunile sexuale pulsiunilor de autoconservare. A doua etapă este cea în care Freud opune alegerea de obiect prin

susţinerea alegerii de obiect narcisice, remarcând că libidoul se poate asocia chiar cu instanţa Eului.

În etapa a treia, Freud opune pulsiunilor de viaţă pulsiunile morţii. Problematica anorexicei arată că, din punct de vedere clinic, teoriile nu se exclud, dimpotrivă, se completează.

Viziunea de ansamblu se îmbogăţeşte prin confruntarea lor; de fapt, diversele etape ale travaliului psihanalitic cu o anorexică reiterează, într-un mod exagerat, evoluţia freudiană a pulsiunii, deja dramatică prin ea însăşi.

Alimentul eşuează în funcţia sa enigmatică şi metaforică de condensare, şi dacă nu reuşeşte să devină suportul de proiecţie al proceselor primare şi ale inconştientului, este din cauza clivajului precoce realizat intre aliment si functiile erogene ale corpului.

Este si consecinta unui clivaj între percepţia corpului, respectiv a alimentelor şi dezvoltarea lumii fantasmelor.

Altfel spus, imaginea corpului nu reuşeşte să capete unitate la nivelul narcisismului secundar, care este născut din retragerea libidoului obiectal.

Cercetător ştiinţific Ana Ionesei

Institutul pentru Dezvoltare Umană şi Comunitară, Delphy, Cluj-Napoca


330

BIBLIOGRAFIE:

1. JEAN BAUDRILLARD- LA SOCIETE DE CONSOMMATION, Denoel, Paris, 1970 2. ANNE GUILLEMOT & MICHEL LAXENAIRE- ANOREXIE MENTALE ET BOULIMIE, Masson, Paris, Collection Medicine et Psychotherapie,1997

3. MARILYN DUKER & ROGER SLADE- ANOREXIA NERVOSA AND BULIMIA: HOW TO HELP, Open University Press Milton Keynrs, Philadelphia, 1988 4.VLADIMIR MARINOV, JOYCE McDOUGALL, FRANCOISE BRELLET- FOULARD, PIERRE NOAILLE, ANTONIO FRANCISCO MENDEZ PEDRO, JAQUELINE MADELEINE JAQUET, ALAN RIGAUD- ANOREXIE. ADICŢII ŞI FRAGILITĂŢI NARCISICE, Ed. Trei, Bucuresti, 2005


331

Cea mai înaltă glorie nu este aceea de a nu căda niciodată, ci de a te ridica după fiecare cădere. Confucius


332

ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE PRIVIND APLICAREA GRAŢIERII

Defectele altora îl învaţă pe înţelept să le îndrepte pe ale sale. Publilius Syrus

1. Aspecte privind efectele graţierii asupra instituţiei suspendării

condiţionate a executării pedepsei Potrivit Art. 120, alin. 2 din Codul penal, graţierea are efecte şi asupra

pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat. În acest caz, partea din termenul de încercare care reprezită durata pedepsei pronunţate de către instanţă se reduce în mod corespunzător. Dacă suspendarea condiţionată esee revocată sau anulată, se execută numai partea de pedeapsă rămasă negraţiată.

Asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată condiţionat au efecte atât graţierea condiţionată, cât şi graţierea necondiţionată204.

În cazul suspendării condiţionate, graţierea are efecte în primul rând asupra pedepsei principale şi în secundar asupra termenului de încercare. Dacă graţierea pedepsei principale este totală, din termenul de încercare rămâne doar intervalul de 2 ani. Dacă graţierea pedepsei principale este parţială termenul de încercare se compune din intervalul de 2 ani plus partea din pedeapsa rămasă negraţiată.

Aplicarea concomitentă a graţierii şi a suspendării condiţionate a executării asupra eceleiaşi pedepse determină curgerea în paralel a două termene de încercare şi crearea unui paralelism între efectele acestora205.

Momentul în care îşi produce efectele asupra termenului de încercare graţierea necondiţionată îl constituie data actului de graţiere – în cazul unui act de graţiere postcondamnatorie- , sau data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive – în cazul graţierii antecondamnatorii, astfel că în cazul în care suspendarea condiţionată este revocată sau anulată se execută numai partea de pedeapsă rămasă negraţiată.

204 În sens contrar Gheorghe Josan, Sinteza practicii de casare în materie penală pe semestrul I al anului 1999 a Curţii de Apel Suceava, în Dreptul nr. 5/2000, p.117-136. 205 În literatura de specialitate s-a formulat propunerea de lege ferenda ca în actele normative de graţiere să se prevadă termene de încercare cel mult egale cu termenul pentru care a fost suspendată executarea, astfel încât, în final, condamnatul să se supună doar cerinţelor şi restricţiilor impuse de suspendare, iar nu şi de graţiere- a se vedea autorii citaţi de Gh. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 273.


333

Cu privire la momentul de la care îşi produce efectul comprimator asupra termenului de încercare graţierea condiţionată aplicată unor pedepse a căror executare a fost suspendată condiţionat există două opinii diferite.

Potrivit unei opinii aceasta este data expirării termenului de încercare al graţierii condiţionate, dacă cel condamnat a respectat condiţia impusă prin actul de graţiere, căci numai atunci graţierea se consideră definitivă şi îşi produce toate efectele. Graţierea condiţionată, nefiind definitivă până la îndeplinirea condiţiei206, nu ar putea nici să producă anticipat efecte asupra termenului de încercare şi, implicit, nici asupra momentului când intervine reabilitarea de drept, deoarece acestea ar avea caracter definitiv. În situaţia în care ar interveni reabilitarea de drept prin epuizarea termenului de încercare redus ca urmare a a aplicării graţierii condiţionate, iar ulterior condamnatul ar săvârşi o nouă infracţiune atât în termenul de încercare al suspendării condiţionate considerat integral cât şi în termenul de încercare al graţierii condiţionate, nu există nici un mijloc legal pentru revocarea reabilitării de drept de care a beneficiat condamnatul pe nedrept207.

Potrivit altei opinii, acest moment îl reprezintă data aplicării actului de clemenţă..Argumentele aduse sunt următoarele :

Graţierea va reduce termenul de încercare din momentul în care s-a făcut aplicarea actului de clemenţă, efect care este revocabil, în sensul că, în cazul săvârşirii cu intenţie a unei infracţiuni în termenul condiţie al graţierii condiţionate, aceasta se revocă, iar termenul de încercare al suspendării condiţionate se reîntregeşte.

Reabilitarea de drept este prin natura ei irevocabilă şi ea nu poate interveni la împlinirea termenului de încercare aşa cum el a fost redus prin actul de clemenţă, ci după expirarea termenului condiţie al graţierii condiţionate, însă retroactiv de la data epuizării celui dintâi dintre termenele emintite.

206 ,, În cazul în care şi graţierea e condiţionată, această reducere nu operează automat, în chiar momentul aplicării graţierii, ci numai la expirarea termenului fixat în actul de clemenţă, fiindcă numai atunci se consideră definitivă şi îşi produce toate efectele” - T.S., secţia penală, decizia nr. 457/973, în R.R.D. nr. 1-1974, p.164, citată şi de A Boroi, op. cit., p.164. 206 George Antoniu, Constantin Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Vasile Papadopol, Cristiana Filişanu, Practică judiciară penală. Partea generală, vol II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 78.


334

Până la împlinirea termenului de încercare graţierea produce doar consecinţe provizorii, deoarece ea însăşi a fost acordată în această modalitate.

Graţierea va atrage consecinţe juridice definitive numai la împlinirea termenului de încercare, dacă fostul condamnat a săvârşit o infracţiune cu intenţie.

După împlinirea termenului de încercare a suspendării, astfel cum a fost redus prin graţiere, va curge în continuare numai termenului de încercare al graţierii condiţionate.

Această soluţie atrage consecinţe şi în materia revocării suspendării graţiate sau a graţierii condiţionate în situaţia în care se săvârşeşte o infracţiune după epuizarea termenului de încercare al suspendării, dar anterior împlinirii termenului de încercare al graţierii condiţionate al graţierii condiţionate.

Potrivit primei opinii, efectele graţierii se realizează la expirarea termenului de încercare, suspendarea condiţionată a executării primei pedepse producându-şi efectele la expirarea termenului socotit în întinderea sa integrală, cel condamnat fiind reabilitat de drept, revocarea suspendării nemaiproducându-se, inculpatul urmând să execute doar pedeapsa pentru cea de-a doua infracţiune. Nu se dispune nici revocarea graţierii întrucât, intervenind reabilitarea de drept, aceasta este lipsită de obiect. Înseamnă că, în cazul în care infracţiunea este săvârşită atât în termenului de încercare al suspendării condiţionate stabilit de instanţă înainte de aplicarea graţierii condiţionate (dar după expirarea termenului de încercare al suspendării condiţionate redus ca urmare a aplicării graţierrii ), cât şi în termenul de încercare al graţierii, ar trebui să se revoce atât graţierea cât şi suspendarea condiţionată, întrucât reabilitarea de drept nu-şi produce efectele decât la expirarea termenului de încercare al suspendării condiţionate socotit în întinderea sa integrală.

Potrivit celei de-a doua opinii, s-a considerat că reabilitarea de drept nu poate constitui o piedică pentru revocarea graţierii condiţionate, astfel că în situaţia în care termenul de încercare al suspendării condiţionate al executării pedepsei, reîntregit prin efectul revocării graţierii, nu va apare ca împlinit în momentul săvârşirii noii infracţiuni, respectiv infracţiunea a fost săvârşită înăuntrul acestuia, revocarea graţierii va atrage şi revocarea suspendării condiţionate şi implicit al reabilitării de drept, condamnatul urmând să execute separat de pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa integrală pentru noua infracţiune. Dacă termenului de încercare va apărea ca împlinit înaintea săvârşirii noii infracţiuni, rabilitarea de drept, care a operat în momentul în care s-a împlinit termenul de încercare, redus prin efectul graţierii, se va menţine.


335

Această opinie a fost criticată în sensul că este de neconceput ca o persoană să fie reabilitată de drept şi să se afle în acelaşi timp în termen de încercare, cele două instuţii excluzându-se reciproc şi de asemenea nu este posibilă abordarea extensivă a dispoziţiilor legale privind reabilitarea, care, prin esenţa lor, sunt de strictă interpretare şi introducerea pe această cale a unei instituţii, cea a revocării reabilitării, în condiţiile în care reabilitarea de drept sau judecătorească nu poate fi dobândită decât definitiv şi necondiţionat, anularea reprezentând o excepţie limitativ prevăzută de lege.

Graţerea produce efecte asupra pedepselor stabilite pentru infracţiuni

concurente şi sub aspectul consecinţei posibilităţii de a dispune suspendarea condiţionată. Astfel, potrivit Art 81, alin 2 C.p. , suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în caz de concurs de infracţiuni dacă: a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani, b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul în care condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute de Art. 38 C.p. şi c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

Totodată, în cazul concursului de infracţiuni, graţierea are ca obiect pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune în parte, şi nu pedeapsa pentru întregul concurs de infracţiuni, şi determină o reapreciere a sporului.

Situaţiile care trebuie avute în vedere sunt următoarele: - în structura concursului de infracţiuni sunt două infracţiuni, pedeapsa

pentru una fiind graţiată total, iar pentru cealaltă depăşeşte 2 ani (menţionez faptul că pentru infracţiunea unică suspendarea condiţionată se acordă pedepselor de până la trei ani)

- în structura concursului sunt două sau mai multe infracţiuni a căror pedepse depăşesc doi ani, dar ca urmare a graţierii şi a reaprecierii sporului rămân sub 2 ani

- în structura concursului sunt două sau mai multe infracţiuni a căror pedepse nu depăşesc 2 ani, în urma contopirii se aplică o pedeapsă mai mare de 2 ani, iar în urma aplicării actului de graţiere pedeapsa rezultantă rămâne sub 2 ani.

Într-o opinie s-a susţinut faptul că dacă una dintre cele două pedepse aplicată pentru o infracţiune aflată în concurs este graţiată, a doua pedeapsă poate fi suspendată dacă este de 2 ani sau mai mică.

Într-o altă opinie s-a arătat că executarea acesteia poate fi suspendată condiţionat dacă nu este de 3 ani sau mai mare, argumentându-se în acest sens

în situaţia în care una dintre pedepsele stabilite este graţiată, cealaltă devine pedeasa aplicată ( de executat) şi este supusă condiţiilor de


336

la Art. 81, alin.1 lit.a C.p., deoarece Art 81, alin.2 se referă la situaţia în care s-a obţinut o pedeapsă aplicată prin recurgere efectivă la concursul de infracţiuni şi nu la situaţia în care una dintre pedepse este graţiată, caz în care operaţiunea de la Art 34, lit.b nu a fost efectuată

de vreme ce una dintre pedepse nu se mai execută, fiind graţiată, dispare concursul de infracţiuni;

instanţa ar trebui să ţină cont în vederea acordării suspendării condiţionate de faptul că una dintre pedepse a fost graţiată şi a rămas de efectuat o singură pedeapsă;

când se acordă de către legiuitor graţierea cu caracter general, datorită condiţiilor sociale existente, se apreciază că scopul pedepsei se realizează şi fără executarea acesteia. Dacă s-a apreciat că pedeapsa graţiată îşi poate atinge scopul şi fără executare, instanţa de judecată nu este în măsură să facă altă apreciere;

săvârşirea faptei penale a cărei pedeapsă s-a graţiat nu poate fi însă un impediment pentru suspendarea executării pedepsei negraţiate dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege;

graţierea este o cauză care înlătură în tot sau în parte executarea pedepsei sau prin care se comută pedeapsa în alta mai uşoară (Art. 120, alin 1 C.p.). atunci când se înlătură în totalitate executarea pedepsei, instanţa va dispune asupra suspendării condiţionate ţinând seama de faptele penale aflate în concurs ale căror pedepse nu au fost graţiate, sau au fost graţiate doar parţial. În ultimul caz se va ţine cont doar de pedepsele ce au rămas de executat după ce s-au aplicat dispoziţiile actului de graţiere.

Ca şi contraargumente pot fi spuse următoarele : naşterea concursului de infracţiuni are loc în momentul comiterii

celei de-a doua infracţiuni, indiferent dacă a intervenit o hotărâre de condamnare pentru ambele infracşiuni sau doar pentru o singură infracţiune, aceasta având importanţă doar la stabilirea tratamentului sancţionator

din punct de vedere al naturii sale juridice, concursul de infracţiuni este întradevăr considerat o cauză de agravare facultativă a pedepsei, avându-se în vedere pe de o parte concepţia privind scopul şi funcţiile pedepsei, iar pe de altă parte sistemul de sancţionare al concursului consacrat de legislaţia în vigoare. Deşi condiţia existenţei a cel puţin două infracţiuni care să atragă o condamnare este tratată alături de cele de care depinde în mod obiectv existenţa concursului de infracţiuni, aceasta se realizează ţinându-se seama de faptul că instituţia concursului prezintă


337

importanţă tocmai datorită tratamentului sancţionator specific, fără ca prin aceasta ea însăşi să fie considerată o condiţie de existenţă208.

potrivit Art. 120 alin. 1 C.p. graţierea este o cauză care înlătură în tot sau în parte executarea pedepsei sau prin care se comută pedeapsa în alta mai uşoară. Aşadar, graţierea nu are efecte asupra existenţei sau inexistenţei concursului de infracţiuni.

De altfel, este posibilă revocarea graţierii şi implicit reactivarea tratamentului sancţionator specific concursului de infracţiuni (în cazul graţierii condiţionate).

Incidenţa actului de graţiere se constată ulterior stabilirii modului de executare a pedepsei, ori, prin acceptarea ca valabilă a opiniei anterioare, mai sus formulate, s-ar ajunge la extinderea reperelor de individualizare a pedepsei, o extindere făcută de judecător, ceea ce este inadmisibil209.

ansamblul infracţiunilor concurente păstrează gradul de pericol social iniţial şi reflectând în continuare aceeaşi periculozitate socială a infractorului, nu există nici un motiv pentru a considera că, în caz de concurs, graţierea oricăreia dintre pedepsele stabilite potrivit Art 34 C.p. ar putea modifica condiţiile de suspendare condiţionată a executării pedepsei şi că s-ar putea suspenda condiţionat numai executarea pedepsei negraţiate

nefiind afectată fiinţa concursului de infracţiuni prin apariţia unui act de graţiere, analiza posibilităţilor de acordare a suspendării condişţionate se va face prin prisma Art 81, alin.2. Când termenul de 2 ani este depăşit prin aplicarea unui spor de pedeapsă Art. 81, alin.2 nu mai poate fi aplicat, deşi pedepsele din structura concursului de infracţiuni sunt sub 2 ani

instanţa nu-şi poate forma convingerea cu privire la aceeaşi persoană că se poate reeduca fără executarea efectivă a pedepsei, iar cu privire la alte pedepse să considere că este necesară executarea lor210.

dacă infracţiunea a fost judecată separat pentru fiecare faptă concurentă de către aceaşi instanţă sau de instanţe diferite, dispunându-se suspendarea condiţionată numai a uneia dintre pedepse, se va proceda potrivit Art. 449 C.P.P., urmând ca instanţa să decidă dacă este sau nu 208 Florin Streteanu, Concursul de infracţiuni, Editura ,,Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.53. În sens contrar, Constantin Mitrache, Drept penal, partea generală, Casa de Editură şi Presă ŞANSA SRL, Bucureşti, 200, p.215 – deoarece problema principală a concursului este cea privind sancţiunea, o astfel de condiţie trebuie considerată de existenţă a concursului. 209 În practică s-a decis că existenţa unui act de graţiere anticipată, aplicabil unei pedepse ce ar urma să fie pronunţată nu poate constitui un criteriu de individualizare a acesteia, în sensul de a determina stabilirea ei într-un alt cuantum, deoarece s-ar adăuga la prevederile Art 72 C. p. – T. Jud. Neamţ, s.pen., dec. nr.296/1982, în R.R.D. nr.12/1982, p.72. 210 Geoge Antoniu, Ştefan Daneş, Dărângă George, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Doru Pavel, Dumitru Popescu, Virgil Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat. Parte generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 474-475.


338

cazul să suspende pedeapsa rezultantă. (Instanţa are posibilitatea de a dispune suspendarea doar dacă tuturor pedepselor supuse contopirii le-a fost anterior aplicată suspendarea condiţionată. În schimb, instanţa ar putea dispune suspendarea sub supraveghere a pedepsei rezultante dacă pentru fiecare pedeapsă concurentă a făcut aplicarea suspendării condiţionate a executării acestora, dar în urma contopirii nu mai sunt îndeplinite condiţiile Art. 81, alin.2, dar sunt îndeplinite condiţiile Art 81, alin. 1 C.p.)211.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia instanţa nu poate face abstracţie, după ce aplică pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, de existenţa graţierii aplicabile acestei pedepse. Dispoziţiile Art. 120, alin. 2 C.p. au în vedere situaţia când graţierea este ulterioară aplicării pedepsei cu suspendare condiţionată a executării acesteia şi nu pot acoperi alte situaţii. Soluţia la care s-au oprit instanţele de judecată în sensul că este posibilă şi suspendarea executării pedepsei ce este graţiată printr-un act de clemenţă adoptat anterior aplicării pedepsei se întemeiază pe interesul condamnatului de a beneficia în primul rând de suspendarea condiţionată care are efecte mult mai largi decât graţierea. Când graţierea este doar parţială, cu privire doar la unele dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, a face abstracţie de incidenţa acesteia şi a dispune suspendarea conţionată a executării pentru pedeapsa rezultantă a concursului, iar apoi să se constate că, în ceea ce priveşte unele pedepse stabilite pentru infracţiunile concurente este incidentă graţierea parţială, ar însemna descontopirea pedepselor, aplicarea graţierii şi apoi recontopirea pedepselor negraţiate ori a părţilor din pedepsele graţiate după care să se dispună iar suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante din contopirea ce a avut loc şi toate acestea doar pentru că suspendarea condiţionată trebuie să aibă prioritate faţă de graţiere212.

Este adevărat că acordarea suspendării condiţionate a executării pedepsei nu reprezintă un drept pentru condamnat, ci este doar o vocaţie, dar, deşi instanţa nu este obligată să motiveze neacordarea suspendării condiţionate, aceasta nu înseamnă că nu ia în calcul şi o asemenea posibilitate în procesul de individualizare a executării pedepsei, doar pentru simplul fapt că a intervenit un act de graţiere . De altfel, fiind un act de graţiere condiţionată, este necesară stabilirea unei pedepse rezultante pentru infracţiunile concurente, luând în calcul cuantumul lor integral, având în vedere posibilitatea revocării unei asemenea graţieri. Nu se poate face abstracţie nici de interesul condamnatului de a dispune în primul rând de suspendarea condiţionată şi apoi de graţiere, având în vedere efectele 211 A se vedea Florin Streteanu, op. cit., p.332-333. 212 Cristian Mitrache, op. cit, p.107


339

mai largi ale celei dintâi. Instanţa trebuie să facă o aplicare corectă şi completă a legii, evitând astfel o eventuală discriminare între cel care beneficiază de un act de graţiere antecondamnatorie şi cel care beneficiază de un act de graţiere postcondamnatorie, doar pe motivul că este mult prea complicat procesul de contopire, descontopire şi recontopire a pedepselor. Prin urmare, în nici un caz nu poate fi vorba de a alege între aplicarea suspendării condiţionate şi a graţierii213.

În ipoteza intervenţiei graţierii totale necondiţionate a uneia dintre două pedepse stabilite pentru infracţiuni concurente, aceasta produce efectul de a nu se mai putea adăuga un spor la pedeapsa ce a mai rămas de executat. Instanţa, când analizează posibilitatea de a face aplicarea Art. 81 alin.2 C. pen., trebuie să aibă în vedere durata pedepsei celei mai grele, adică a pedepsei absorbante, iar nu o pedeapsă rezultantă la care s-ar fi ajuns eventual prin aplicarea unui spor214.

În cazul în care pedeapsa absorbantă este gratiată total, necondiţionat, instanţa poate decide prin raportare la cuantumul ei dacă este necesar sau nu aplicarea unui spor care să reflecte gradul de pericol social al pedepselor absorbite sau este suficientă prin ea însăşi.Totodată s-a stabilit că dacă printre faptele concurente se află şi o infracţiune pentru care nu se poate dispune suspendarea (o infracţiune pentru care s-a stabilit o pedeapsă mai mare de doi ani, fie o infracţiune exclusă de la beneficiul suspendării în baza art. 81, alin.3. C. pen.), chiar dacă aceasta este graţiată, pedeapsa obţinută în urma contopirii pedepselor rămase executabile, nu poate fi suspendată.

Graţierea nu înlătură caracterul penal al faptei, astfel încât ansamblul infracţiunilor îşi păstrează gradul de pericol social iniţial şi reflectă în continuare aceeaşi periculozitate socială a infractorului, graţierea unei pedepse neputând modifica condiţiile de aplicare a art. 81 C. pen. O asemenea posibilitate există dacă infracţiunea ce constituie un impediment la aplicarea suspendării este dezincriminată sau amnistiată.

În cazul în care infracţiuni aflate în concurs sunt săvârşite atât în

termenul de încercare al graţierii condiţionate cât şi în termenul de încercare al suspendării condiţionate se dispune revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei şi revocarea graţierii condiţionate, se vor contopi pedepsele stabilite pentru infracţiunile ce intrau în structura concursului de infracţiuni a cărui pedeapsă rezultantă a fost suspendată

213 Radu Lupaşcu, Din nou despre graţiere şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei,în Dreptul nr. 7/2001, p.184. 214 Justin.Grigoraş, Unele probleme ale graţierii condiţionate cu referire la practica Tribunalului Suprem,în ,,R.R.D.nr 10/1974, p.31


340

condiţionat, se va stabili o pedeapsă rezultantă şi pentru infracţiunile care au atras revocarea, şi acestea se vor cumula aritmetic215.

În cazul în care infracţiunile concurente sunt săvârşite în termenul de încercare al graţierii condiţionate, dar după expirarea termenului de încercare al suspendării condiţionate, intervenind reabilitarea de drept potrivit Art. 86 C.pen., revocarea graţierii rămâne fără obiect.

În cazul în care infracţiunile concurente sunt săvârşite în termenul de încercare al suspendării condiţionate, dar după expirarea termenului de încercare al graţierii condiţionate se dispune revocarea suspendării condiţionate şi se constată că pedepsele cărora li s-a aplicat graţierea sunt considerate ca fiind executate în baza actului de clemenţă. Dacă rămân mai multe pedepse în structura concursului de infracţiuni ca urmare a unei graţieri parţiale sau ca urmare a neaplicării actului de clemenţă în privinţa lor, se vor aplica prevederile art. 34 C.pen., iar pedeapsa rezultantă se va cumula aritmetic cu pedeapsa rezultantă stabilită pentru infracţiunile săvârşite în termenul de încercare al suspendării condiţionate. Dacă rămâne o pedeapsă de executat, negraţiată sau graţiată parţial, dintre pedepsele cărora li s-a aplicat suspendarea condiţionată, aceasta se va cumula aritmetic cu pedeapsa rezultantă stabilită pentru infracţiunile săvârşite în termenul de încercare al suspendării condiţionate. Dacă toate pedepsele ce intrau în structura concursului au fost graţiate total se vor aplica regulile sancţionatorii ale recidivei postexecutorii şi ale concursului de infracţiuni. Datorită revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei nu va mai interveni reabilitare de drept.

Totodată, s-a mai afirmat că în ceea ce priveşte suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dacă în termenul de încercare se comite o infracţiune din culpă, potrivit Art. 83, alin 3 C. pen., se poate acorda suspendarea şi pentru aceasta, caz în care suspendarea iniţială nu se revocă. Prin urmare, menţinerea suspendării executării primei pedepse este condiţionată de suspendarea executării pedepsei pentru infracţiunea comisă din culpă în termenul de încercare. Dacă ulterior sunt comise mai multe infracţiuni intenţionate concurente cu infracţiunea din culpă, este necesar ca pedepsele stabilite pentru aceasta să fie contopite într-o pedeapsă unică, ce va avea un regim de executare unic nefiind posibilă suspendarea executării pedepsei doar în privinţa infracţiunii comise din culpă.216 O asemenea infracţiune săvârşită în termenul de încercare al graţierii, nu va atrage revocarea acesteia, dispoziţiile în privinţa revocării graţierii reclamând săvârşirea unei infracţiuni intenţionate în termenul de încercare.

215 Florin Streteanu, op. cit., p. 318 , Gh. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, p. 314 . 216 Florin Streteanu, op. cit., pp. 317-318.


341

Astfel că în situaţiile prezentate mai sus, săvârşirea unei infracţiuni din culpă în condiţiile arătate va atrage doar revocarea suspendării condiţionate, graţierea rămânând să-şi producă efectele .

2. Apecte privind aplicarea actelor de graţiere succesivă Se pot întâlni două situaţii : 1. aplicarea actelor de graţiere parţială succesivă În cazul graţierilor parţiale, intervenţia, în cursul executării pedepsei, a două

sau mai multe acte de graţiere are ca efect reducerea succesivă a pedepsei, corespunzător fiecărei graţieri. Actul de graţiere ,,poate prevedea însă exceptarea de la beneficiul graţierii a condamnaţilor cărora li s-a mai redus pedeapsa ca urmare a unei graţieri anterioare sau poate prevedea c[, în cazul unor graţieri succesive, se aplică dispoziţiile de graţiere mai favorabile217”.

2. aplicarea din nou a graţierii cu privire la pedeapsa referitor la care s-a revocat graţierea anterioară

Ipoteza săvârşirii unei infracţiuni intenţionate înăuntrul termenului de încercare şi al apariţiei unui nou act de clemenţă ulterior acesteia, a generat păreri diferite 218cu privire la regimul juridic al pedepsei privitor la care a intervenit revocarea graţierii condiţionate.

Potrivit unei opinii, pedeapsa nu este graţiată în temeiul actului de clemenţă apărut după săvârşirea infracţiunii care a atras revocarea beneficiului graţierii condiţionate. Potrivit susţinătorilor acestei soluţii, a acorda în mod succesiv beneficiul graţierii asupra uneia şi aceleiaşi pedepse, înseamnă a face ineficientă condiţia impusă de lege sub care operează graţierea.

Potrivit unei a doua opinii, obiectul graţierii intervine ulterior săvârşirii infracţiunii intenţionate în cadrul termenului-condiţie, în măsura în care nu operează vero cauză de exceptare. Instanţa nu poate lua act însă, pur şi simplu, de graţierea din nou a pedepsei , ci va trebui în prealabil să revoce sau mai exact să constate ca revocată graţierea anterioară. Instanţa e obligată să stabilească în concret care este restul de pedeapsă rămas neexecutat şi în raport cu acesta şi cu pedeapsa pronunţată pentru infracţiunea judecată să hotărască pedeapsa ce se va executa. Revocarea graţierii condiţionate operează în temeiul aceluiaşi act normativ potrivit căruia s-a făcut iniţial aplicarea pedepsei. 217 Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Editura ,All Beck, 1999, p. 340. În acelaşi sens, Costică Bulai, Avram Filipaş, Constantin Mitrache, Instituţii de drept penal, Editura Trei, 2001, p. 218 Pentru ample exemplificări ale acestora în doctrină şi jurisprudenţă a se vedea, I. Mândru, op. cit., p. 388-391.


342

Numai dacă infracţiunea care atrage revocarea beneficiului clemenţei a fost săvârşită după adoptarea ultimului act de graţiere, acesta nu se va aplica, deoarece la data la care a intervenit pedeapsa nu era încă executabilă, deci nu putea constitui obiect al unei noi graţieri.

Prin subordonarea acordării graţierii unor condiţii legate de cuantumul pedepsei, legiuitorul a adoptat criteriul gradului concret de pericol social al infracţiunii şi al infractorului, care nu poate fi influenţat de unii factori extrinseci cum este de exemplu, câtimea din pedeapsa executata219.

3. Aspecte privind efectele graţierii asupra instituţiei suspendării sub supraveghere

Potrivit unei opinii se consideră că nu beneficiază de graţiere cei

condamnaţi la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în condiţiile Art. 86, alin 1 şi urm din Codul Penal, pentru că legea nu o prevede în mod expres, Art. 120, alin 2 din Cod făcând referire numai la pedepsele a căror executare este suspendată condiţionat, conform Art. 81 şi urm. din Codul penal220.

Este adevărat că legislaţia penală nu cuprinde nici o prevedere cu privire la posibilitatea aplicării graţierii pedepselor a căror executare a fost suspendată sub supraveghere. Cu toate acestea, în literatura de specialitate s-a arătat că dispoziţiile Art. 120 din Codul penal trebuie extinse şi la suspendarea executării pedepsei sub supravehere, atât pentru simetrie juridică cu suspendarea condiţionată a executării pedepselor, cât şi datorită următoarelor argumente pertinente:

Graţierea reprezintă o iertare de pedeapsă, indiferent cum a fost individualizată în formele de individualizare prevăzute de lege221.

Prin actele de clemenţă se graţiază total sau parţial pedepsele cu închisoarea de o gravitate deosebită, acestea executându-se în regim de detenţie, cu privare de libertate.

În momentul adoptării Codului Penal, respectiv al Art. 120, singurele modalităţi de individualizare a pedepselor erau închisoarea – Art. 57 C.p. şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei – Art. 81 C.p.

219 C.Bulai, Practica judiciară penală, vol. II. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 219, com.12 220 Victor Nicolcescu, Unele probleme în legătură cu aplicarea legii nr. 137/1997 privind graţierea unor pedepse, în Dreptul, nr. 11/1997, p. 90-91. 221 A se vedea Radu Lupaşcu, Unele probleme în legătură cu aplicarea Legii nr. 137/1997 privind graţierea unor pedepse, în Dreptul nr. 12/997, p. 67; Vasile Păvăleanu, Graţierea unor pedepse, în R.D.P. nr. 1/1999, p.94.


343

În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere este vorba tot de o suspendare condiţionată a executării pedepsei222.

Actele de graţiere stabilesc în mod expres că graţierea se aplică condamnărilor cu închisoarea ce se execută la locul de muncă – Art. 86-87 C.p., cât şi măsurilor educative ce constau în internarea într-un centru de reeducare sau o şcoală specială de muncă şi reeducare. Astfel, nu se poate găsi nici o justificare logică pentru exceptarea de la beneficiul graţierii a acestei modalităţi de executare a pedepsei din moment ce în toate celelalte cazuri se aplică dispoziţiile legii de graţiere223.

Asupra obligaţiilor prevăzute de Art. 86, alin 3 pe care cel condamnat trebuie să le respecte, deşi pedeapsa este graţiată, condamnatul are obligaţia de a se supune măsurilor legale şi de a executa obligaţiile pe care instanţa i le-a stabilit, în caz contrar putându-se revoca suspendarea condiţionată în baza Art.86, ind 4 alin. 2 C.pen. . Pedeapsa nu se va executa deoarece este graţiată, însă condamnatul nu va putea beneficia de reabilitarea drept, potrivit Art. 86 ind 6 C.pen. . În sprijinul acestei opinii au fost aduse următoarele argumente:

Obiectul graţierii îl constituie pedeapsa principală, iar graţierea are ca efect doar înlăturarea acesteia şi a pedepselor accesorii;

Acestea au natura juridică a decăderilor, incapacităţilor şi interdicţiilor rezultate din condamnare şi ele se vor stinge abia prin reabilitarea de drept (deci graţierea va avea efect asupra acestora doar indirect) .

Ele au atât un caracter sancţionator cât şi preventiv. Efectul sancţionator constă în restrângerea libertăţii de deplasare şi asociere. Efectul preventiv constă în evitarea frecventării de către condamnat a anumitor medii şi în dobândirea unei pregătiri şcolare şi profesionale .

Prin funcţia lor coercitivă se apropie de pedepsele complementare, iar prin scopul lor profilactic, de măsurile de siguranţă, fiind mai mult apropiate de acestea.

Efectul graţierii asupra acestor măsuri şi obligaţii va fi doar mediat şi va consta în reducerea perioadei în care ele trebuie respectate, ca urmare a reducerii termenului de încercare.

Având în vedere cele prezentate mai sus, s-a considerat că dacă persoana condamnată nu îndeplineşte obligaţiile stabilite de instanţă, ori măsurile de supraveghere prevăzute de lege, instanţa nu va putea opta, potrivit Art.86, alin2 C. pen., între revocarea suspendării condiţionate şi

222 A se vedea Costică Bulai, Graţierea în doctrină, legislaţie şi jurisprudenşă, în R.D.P. nr. 4/1995, p. 21. 223 Nicu Jidovu, Aspecte teoretice şi practice privind aplicarea Legii nr. 137/1997, în Dreptul nr.12/1997, p. 65.


344

prelungirea termenului de încercare. Pedeapsa fiind graţiată, afirmă în continuare susţinătorul opiniei, revocarea nu este posibilă şi se va putea dispune doar prorogarea termenului de încercare224.

4. Consideraţii privind (im)posibilitatea revocării decretului

individual de graţiere Dreptul de graţiere individuală constituie o prerogativă constituţională

exercitată de către Preşedintele României printr-un act administrativ, şi care produce efecte asupra raportului penal. În acest mod, graţierea individuală apare ca o instituţie de drept complexă, aparţinând dreptului constituţional, penal şi administrativ. (Este însă un act administrativ atipic deoarece nu este supus controlului pe calea contenciosului administrativ).

Răsfrângându-se asupra unor raporturi de altă natură juridică, efectele actelor administrative pot fi reglementate, în principiu, atât de norme de drept administrativ, cât şi de cele ale altor ramuri. Astfel, din punct de vedere penal Revocarea decretului de graţiere se hotărăşte numai de către organul emitent, în timp ce revocarea graţierii de către instanţa de judecată (în cazul neîndeplinirii condiţiilor stabilite în perioada termenului de încercare, competentă va fi instanţa de executare, iar în cazul săvârşirii unei infracţiuni va hotărî instanţa care judecă în fond).

Revocarea decretului de graţiere nu oferă posibilitatea vreunei căi de atac (mai menţionăm faptul că procedura revocării actului de graţiere este similară cu aceea a adoptării sale). Hotărârea de revocare a graţierii, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni înăuntrul termenului de încercare, este supusă apelului sau recursului.

Astfel, revocarea graţierii condiţionate va putea reveni doar instanţei şi hotărârea va fi supusă căilor obişnuite de atac. Astfel, în cadrul unei cauze pendinte privind28 Curtea de Apel Bucureşti va trebui să statueze în urma soluţionăriii o anumită practică judiciară în această materie29.

Posibilitatea revocării actelor administrative pentru temeiuri de legalitate sau, mai ales, oportunitate, în condiţiile existenţei unor motive anterioare, concomitente sau posterioare actului juridic este amplu dezbătută de către Prof Univ Antonie Iorgovan în tratatul său elementar de drept administrativ, paginile 99-101. Sunt prevăzute însă apoi excepţiile de 224 Iancu Mândru, Amnistia şi graţierea,Editura All Educational, Bucureşti, 1998, p.471. 28 Este vorba de Decretul nr. 1.173 din 17 decembrie 2004 privind revocarea gratierii individuale a unor persoane M O nr. 1.219 din 17 decembrie 2004 prin care se abrogă Decretul nr. 1.164/2004 privind acordarea unor gratieri individuale, publicat in M. O. nr. 1.207 din 16 decembrie 2004. 29 Conf. univ. Emil Boc- (note de curs).


345

la principiul revocabilităţii actelor administrative. În categoria actelor care sunt exceptate intră şi cele care au fost realizate material. Dar literatura de drept administrativ este divizată.S -a susţinut atât imposibilitatea revocării decretului individual de graţiere, cât şi posibilitatea revocării acestuia până la momentul publicării în Monitorul Oficial, sau, într-o altă susţinere, şi după data publicării în Monitorul Oficial, însă nu ulterior producerii efectelor definitive (eliberarea celui graţiat).

Reamintesc aspectul că, în privinţa problemei supuse demersului nostru, a existat şi un ,, precedent 30, un alt decret prezidenţial de revocare a graţierii individuale acordate31.

Fără a ne propune abordarea amplă a unor aspecte, altele decât din sfera dreptului penal, mai precizăm doar faptul că acordarea de graţieri individuale se regăseşte printre atribuţiile pentru exercitarea cărora Preşedintele cooperează cu alte autorităţi publice, şi anume cu Primul- Ministru. Constituţia prevede în Art. 99, alin. (1) că decretul prezidenţial se publică în Monitorul Oficial, nepublicarea atrăgând inexistenţa actului juridic respectiv32. Astfel, contrasemnarea decretului prin care Preşedintele României exercită atribuţia respectivă este o condiţie de valabilitate a cestuia. De asemenea, prin contrasemnarea decretului de către primul- ministru, guvernul îşi asumă răspunderea politică pentru conţinutul lor33, totodată atestând conformitatea cu prevederile legale cât şi voinţa organului pe care primul ministru îl reprezintă34. ,,Pentru actele contrasemnate, Preşedintele Rămâniei nu poartă nici un fel de răspundere”33, în opinia unor autori de drept administrativ, în timp ce în opinia altora ,,contrasemnarea are rolul de a angaja răspunderea solidară cu atât mai necesară a se evita un eventual abuz al puterii prezidenţiale- certificând legalitatea actului care, de cele mai multe ori, produce efecte pe planul dreptului administrativ”35. Astfel se aplică în sfera instituţiilor statului cunoscutul principiu democratic ,,puterea opreşte puterea” şi are loc imperioasa comunicare a instituţiilor.

30 idem. 31 Este vorba de Decretul nr. 1 din 7 ianuarie 2002 privind revocarea gratierii unei persoane M.O. nr. 5 din 8 ianuarie 2002 prin care se abroga art. 1 din Decretul nr. 1.101 din 28 decembrie 2001 32 Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi instituţii politice ( Sistemul constituţional românesc ), vo lI Editura ,,Lumina Lex, 1997, p..334. 33 Cristian Ionescu, op. cit.,, p.332-333. 34 Mircea Preda, Autorităţile Administraţiei Publice – Sistemul constituţional românesc, Edutura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.75. 35 Ioan. Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol I, Editura Risoprint, Cluj- Napoca, 2002, p.170 36 Tudor Drăganu,Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1992, p. 91.


346

Mai supun atenţiei faptul nepropunându-ne nici de această dată cercetarea unor probleme ce nu aparţin exclusiv sferei dreptului penal, în legătură cu Ordonanta de Urgenta nr. 18 din 2 aprilie 2003 pentru modificarea art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse si înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni, ca urmare a unor Decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ale Curţii Constituţionale cu privire la Art. în cauză, amintesc că în literatura de specialitate s-a arătat: ,,Autorităţile administrative trebuie să se orienteze în sensul principiilor constituţionale sau legale în vigoare36”.

Curtea Constituţională poate verifica constituţionalitatea ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului37 dar nu poate modifica sau completa dispoziţiile legale impuse controlului ( e o limită prevăzută de legea organică a Curţii expres )38. Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare sau de aplicare a legii, deoarece astfel ar intra pe tărâmul puterii judecătoreşti, ceea ce însă nu exclude declararea ca neconstituţională a unei interpretări impuse de prevederea legală controlată, potrivit formulei ,,este constituţional în măsura în care…” (urmează indicarea interpretării considerate ca neconstituţională ) deoarece, în acest caz, Curtea se pronunţă ,,numai asupra înţelesului contrar Constituţiei din legea controlată, nu şi a modului în care norma trebuie interpretată în procesul ei de aplicare39”.

În privinţa aspectului controversat al (im)posibilităţii ordonanţelor de urgenţă de a interveni în domeniul legilor organice, o prezentare amplă atât a argumentelor pro, cât şi contra acestui aspect a fost realizată într-o lucrare relativ recentă de către Prof.univ Ion Muraru şi Mihai Constantinescu, aici prezentând doar concluzia demersului autorilor: problema este şi va rămâne deschisă, putându-se invoca argumente pertinente în ambele direcţii, atât în defavoarea posibilităţii intervenţiei ( precum Prof. Univ. Tudor Drăganu sau Ion Deleanu) cât şi în defavoarea acesteia ( Emil Boc, Mihai Constantinescu, Ion Muraru)40.

Daciana–Lavinia Miclea Consilier Juridic de Specialitate, Ministerului Justiţiei, România

37 Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu, Drept contencios constituţional, Editura Fundaţia România de Mâine, 2003, p. 47 . 38 Idem p.63-64. 39 Ibidem. 40 Ion Muraru, Mihai Constantinescu, Ordonanţa guvernamentală- doctrină ţi jurisprudenţă, Bucureşti, Lumina Lex, 2002.


347

Dacă Dumnezeu are de gând să te folosească, te va purta prin multe experienţe care nu îţi sunt, de fapt, destinate ţie. Acestea au menirea de a te face util în mâinile lui, pentru a putea înţelege ce se întâmplă în vieţile celorlalţi oameni, astfel încât să nu te ia nimic prin surprindere.

Oswald Chambers


348

PREMISE PENTRU UN NOU MODEL DE INCUBATOR DE AFACERI

Farmecul vieţii nu provine din ceea ce avem, ceea ce dobândim

sau din ceea ce facem. Ci numai din adevărată credinţă pe care ne-o dă faptul că toate acestea sunt posibile în existenţa noastră.

Azir De zeci de ani, în special în Europa şi SUA, incubatoarele de afaceri au creat şanse deosebite pentru dezvoltarea iniţiativelor antreprenoriale de dimensiuni mici şi mijlocii. Pornite de la premize strict de protecţie socială (apărând pe fondul valurilor de şomaj înregistrate ca urmare a informatizării industriale), incubatoarele au continuat să împrumute şi alice principii economice, pentru ca mai apoi a se dezvolta ele însele ca afaceri în sine, oferid servicii altor persoane care doreau să iniţieze zau dezvolte propriile afaceri. Lumea însă a înregistrat progrese deosebite în ultimele trei decenii, care, chiar dacă nu se resimt încă în viaţa de zi cu zi a oamenilor, reprezintă un salt uriaş în istorie, mai ales în ceea ce priveşte modul de a privi realitatea în conjurătoare şi de a îţelege procesele ecositemice la nivel cosmic. Acest fapt a dus, pe plan material imediat, la apariţia de noi tehnologii (de la cele ecologice la cele ce parcă ţin de domeniul ştiinţifico-fantastic: teleportare, hyprsapţiu, călătorii astrale, viteze superluminice, antimaterie, etc). Pe planul raporturilor inter- şi intra-umane au apărut noi concepte şi fundamente ştiinţifice pentru înţelegerea deopotrivă a porceselor evolutive derulate în interiorul psihicului uman, cât ţi legăturile existenţiale (vitale) care există între fiinţele din diverse stadii de evoluţie, sau cum se numesc astăzi regnuri şi specii. În aceste condiţii, este absolut firesc să asistăm la un porgres şi în ceea ce priveşte modelele structurale ce dezervesc nevoi general-umane, indiferent din ce sector ar fi acestea: de la organizarea şi funcţionarea super-marketurilor, la cadrele legislative naţionale şi internaţionela, la serviciile publice, la uniunile de state sau de pieţe economice, şi chiar la habitatul nostru imediat: locuinţa personală. Acest progres, aşa cum era de aşteptat, a marcat în egală măsură conceptul structural şi funcţional a ceea ce a fost definit ca incubator de afaceri. Un astfel de model progresist a fost propus de Centrul Artemis (Centrul pentru Managementul Calităţii Vieţii şi Condiţiei Umane) şi va face obiectul unui materia distinct de prezentare. În cele ce urmează însă, ne vom concentra pe înţelegerea fundamentelor sociale care au condus către proiectarea unui astfel de model.

* Pentru a observa mai bine motivele pentru care este necesar un nou model (nu altul, ci unul mai înaintat, sub aspectul evoluţiei) şi a observa astfel că elementul de noutate nu este o “modă” (prin care să urmărim a ne distinge cu


349

orice preţ de alţii), ci o necesitate deopotrivă a evoluţiei istorice şi a pieţei, să facem pentru început o trecere în revistă sintetică a dezvoltării conceptului de incubator sub aspectul serviciilor, managementului şi viziunii.

a) la origine incubatoarele ofereau: Sapţiu disponibil la costuri nesemnificative (sau extrem de reduse –

de aici şi denumirile de “gazdă”, respectiv “chiriaş”) Bonus: servicii conexe de utilitate comună şi de multe ori strict

necesare (copiator, telefon, birotică etc) b) mai târziu au adăugat serviciilor anterioare:

Consultanţă juridică la redactarea actelor firmei Consultanţă de specialitate tehnică (în această fază majoritatea se

bazau pe valorificarea inovaţiilor tehnologice în industrie) Consultanţă de specialitate economică (contabilitate, marketing,

finanţe) şi servicii conexe business (săli de conferinţe, spaţii de protocol şi cazare, restaurante etc)

c) în faza următoare acestor servicii de până aici li s-au adăugat: Servicii de implicare în finanţare (echipe specializate pe scrierea

de proiecte, relaţii cu instituţii publice, universităţi, ong-uri etc) pentru a obţine fonduri

Servicii de asistenţă managerială care vizau perfecţionarea managerilor afacerilor incubate d) într-o etapă ultimă (cea mai recentă) s-a ajuns până acolo încât:

incubatoarele să îşi asume ele însele anumite riscuri, prin investiţii proprii în afacerile incubate (după sistemul societăţilor de investiţii) păstrând însă şi restul serviciilor anterior arătate.

de aici în primul rând necesitatea de a diminua riscurile prin anagajarea de profesionişti manageri şi consultanţi cu înaltă pregătire

subsecvent necesitatea de a investi în formarea profesională a personalului de execuţie (la toate nivelele cerute) prin cursuri, treininguri, alte forme de pregătire

Pe măsură însă ce incubatoarele au fost tot mai atrase de investiţiile proprii în noile afaceri, alături de care serviciile de tutelă şi consultanţă absolut necesare precum şi perfecţionarea tot mai înaltă a personalului, interesul pentru alocarea (închierea de spaţii) s-a pierdut într-o oarecare măsură.

Noile concepte de incubatoare se doresc a fi mult mai flexibile, libere a se putea mula pe specificul absolut unic al fiecărei afaceri, inclusiv faptul de a nu fi legate de o anumită locaţie restrictivă. Fiecare afacere incubată are propriile necesităţi cu privire la amplasare, dotări, funcţionalitate, rentabilitate etc sau în ceea ce priveşte spaţiul, astfel că investiţia în achiziţionarea lor dinainte de a cunoaşte trăsăturile noilor intreprinderi variază între inutilitate şi nesăbuinţă.


350

Pe de altă parte tipologia noilor afaceri incubate s-a schimbat – am spune noi destul de mult faţă de deceniile anterioare. Atunci clienţii, companiile, societatea în general se axa pe producţie şi pe domenii ale dezvoltării infrastructurilor (de aici şi interesul major pentru tehnologie, ingineria de orice fel, tot ce avea legătură cu materia, cu transforamarea resurselor în bunuri în principal materiale). Este oarecum de înţeles, având în vedere epoca de reconstrucţie de după război, apoi perioada de (aparentă) înflorire a industriei, inclusiv în ţările socialiste. Oamenii îşi construiau o nouă lume, dădeau o nouă înfăţişare habitatului lor.

Dar acele epoci au trecut. Alte nevoi s-au activat (a se vedea şi piramida trebuinţelor umane în “Piramida trebuinţelor umane fundamentale” – A. Burcu) în sânul comunităţii. Nevoile de sociabilitate, de interrelaţionare, de dezvoltare personală, de carieră individuală, de statut social, de comunicare la toate nivelele, de competiţie şi colaborare etc, au făcut ca noile afaceri să se îndrepte spre sectoare în măsură a le satisface: tehnologia informaţiei; televiziunea, divertismentul public, servicii de consiliere profesională (pe o gamă extrem de diversificată), tot ceea ce ţine de imagine (de la cosmetica trupului şi vestimentaţiei, până la cosmetizarea comportamentului, abilităţilor etc).

Toate aceste aspecte cumulate, la care se adaugă şi costurile mari ale achiziţiei sau construcţiei imobilelor, costurile întreţinerii, taxele etc dar (credem noi), mai ales spiritul antreprenorial cu deosebire avansat după anii 80 (am văzut, iniţial ca urmare a unor factori sociali – şomajul şi tehnologizarea, mai apoi datorită noilor oameni născuţi într-un mediu antreprenorial – şi care îşi doresc activitate, implicare, dinamism, responsabilităţi şi riscuri proprii) au făcut ca noile tipologii de incubatoare să fie tratate tot mai frecvent nu doar ca simple gazde (cei ce închiriază ieftin) sau protectori (cei ce oferă consultanţă şi asistenţă, ca o aripă proteguitoare a cloştei) şi nici numai ca loc unde afacerile prosperă şi se dezvoltă prin reglarea anumitor condiţii externe (de aici şi numele, ca la incubatorul de pui).

Noile incubatoare de afaceri se doresc ele însele a se constitui în părinţii creatori ai intreprinderilor. De la faza de sămânţă (idee) până la cea de maturitate deplină. Incubatorul creează ideea, el o cultivă, el o finanţează, el o transformă în afacere, el o dezvoltă, o creşte, o protejează de riscuri, o învaţă să supravieţuiască în această lume dură şi apoi, dându-i de zestre o echipă managerială performantă, o lasă liberă pe drumul viitorului propriu.

Incubatorul Centrului Artemis porneşte din acest punct. Ceea ce înseamnă că împărtăşeşte aceeaşi poziţie managerială şi economică expusă mai sus. Însă optica Centrului (şi, de aici celelalte implicaţii inclusv economice) merge mai departe. Centrul Artemis priveşte fiecare afacere nu doar ca pe o intreprindere, ci şi ca entitate (sau realitate) vie, cu un “suflet”, cu o viziune, cu o lege existenţială care să bată departe peste timp. O entitate creată de om (de un


351

antreprenor/ îtreprinzător), încadrată armonic în viaţa lui şi purtând peste timp o parte din personalitatea şi credinţa (optica de viaţă) a creatorului.

Dacă privim istoria afacerilor seculare (cele permanentizate pentru timp îndelungat), vedem că ceea ce le-a ţinut în viaţă şi le-a ajutat chiar să se dezvolte, indiferent de mutaţiile de paradigme ecomomice, manageriale, ecologice, politice, juridice etc, a fost tocmai acest suflet intern al lor. O afacere vie este precum un om bine antrenat: se poate adapta la multe condiţii externe, chiar dacă sunt uneori dintre cele mai dure. Omul se ştie, reprezintă cea mai adaptabilă dintre toate fiinţele; iar afacerile sunt în esenţă raporturi între oameni. Dacă mai primesc şi acest strop de viaţă proprie (derivată din sufletul unui om – antreprenorul) atunci cu siguranţă că şi lor (şi numai acestora) li se aplică acelaşi principiu. Legenda Meşterului Manole ne învaţă actul creaţiei autentice. Afacerile performante nu pot fi decât creaţii autentice: izvorâte din fiinţa creatorului şi tratate ele însele ca fiinţe vii, cu nevoi deopotrivă complexe şi în continuă dezvoltare (piramida trebuinţelor li se aplică şi afacerilor!)

Paralel cu noţiuna clasică de incubator circulă însă (aşa cum am văzut în prima parte a prezentului material) şi acelea de “parc tehnologic” (sau industrial) – din care, în fapt s-a născut prima – şi respectiv “centru de afaceri”, o creaţie mai recentă, apărută ca urmare a sesizării unor necesităţi relativ diferite ale afacerilor: anume acelea de consultanţă şi suport informaţional (la nivel de cunoştinţe, de know-how).

În opinia noastră, având în vederea aspectele sociale, legislative şi economice (dar nu numai), considerăm că a sosit timpul ca cele trei tipuri de structuri existente relativ distinct pe piaţă: incubator clasic, parc industrial şi respectiv centru de afaceri să se alăture într-un singur cadru, atât structural-organizatoric, precum (şi poate mai ales) funcţional. În acord cu cele arătate anterior, pe măsura derulării evenimentelor geo-strategice şi politice, ale globalizării pieţelor, dar şi al “migraţiei” conceptelor economice spre alte tipuri (deopotrivă doctrinare şi practice), credem că astăzi fiecare cetăţean adult este solicitat (de actualele procese ale existenţei sociale) să se manifeste tot mai activ ca spirit antreprenorial.

Realităţile lumii prezente necesită cunoştinţe manageriale tot mai complexe şi adaptate evoluţiei pieţei, indiferent că vorbim de viaţa familială, de cea privată, de cea socială sau spirituală a omului actual. În fapt, asistăm la o complexitate fără precedent a vieţii umane, care, astăzi mai mult ca oricând în istoria relaţiilor sociale, solicită şi permite fiecăruia să aibă acces şi răspunderi spre o gamă extrem de variată de dimensiuni existenţiale.

Este motivul pentru care fiinţa umană se regăseşte pe sine într-un univers ce poate fi deopotrivă ostil, pe cât poate fi de asemenea favorabil obţinerii resurselor necesare bunei dezvoltări şi împlinitei existenţe personale. Însă pentru a putea realiza aceste două deziderate: de a avea acces la resursele


352

necesare satisfacerii trebuinţelor sale şi în acelaşi timp de a păstra armonia (sau cel puţin buna convieţuire) cu celelalte fiinţe şi realităţi ale lumii, omul contemporan este necesar a realiza cel puţin un standard minim de cunoştinţe şi competenţe. Acest lucru însă nu mai poate fi aşteptat din partea şcolii (a sistemului public de educaţie), din motive bine ştiute de toată lumea şi asupra cărora nu insistăm aici. Însă trebuie să observăm că – şi poate tocmai de aceea – misiunea sprijinirii actorului social în realţiile sale cu lumea (şi procesele acesteia tot mai complexe) revine astăzi altor structuri ale comunităţii: statul, instituţiile publice, organizaţiile publice şi private, grupurile sociale, firmele.

În România, însă, aşa cum se ştie, aceste structuri sunt împiedicate în realizarea suportului social din cel puţin două motive principale: cele care au acces la resurse (structurile publice) le distribuie pe criteriul intereselor de grup şi nu în favoarea unor obiective comunitare, iar structurile private, dacă nu au suficiente fonduri (spre a se exprima ca veritabile “puteri” în contrapondere cu cea a statului şi dezmembrămintelor acestuia) riscă să fie în mod sistematic împiedicate în realizarea obiectivelor cu adevărat destinate sprijinirii cetăţeanului.

În aceste condiţii şi pe fondul unei compelxităţi crescânde în progresie geometrică a raporturilor socio-economice, politice, strategice (în fapt un mix de o asemenea anvergură încât, de multe ori fenomenele scapă chiar specialiştilor în domeniu), modalitatea veritabilă de suport a cetăţeanului nu poate veni decât – aparent paradoxal – tot numai din partea lui însuşi.

Odată cu naşterea sa, omenirea s-a regăsit suspusă unor puteri ancestrale ce i-au părut atunci imuabile şi eterne. Mai târziu, pe parcursul creşterii şi maturizării accentuate a conştiinţei sociale, omul a avut acces tot mai mult la universul superior al valorilor spirituale. Aici a descoperit identitatea sa divină şi corelat, libertatea deplină a fiinţei sale: libertatea de manifestare (pe toate dimensiunile realităţii, de la cele materiale, la cele ale spiritului) şi respectiv libertatea deplinei dezvoltări personale.

Dar întrucât trebuia să-şi câştige în primul rând emanciparea faţă de trecut, aşa precum fluturele ce se naşte trebuie să lupte cu vechea nimfă spre a se elibera, omenirea s-a văzut nevoită să treacă prin procese de aprigă încrâncenare cu forţele vechilor sisteme, parcurgând binecunoscutele revoluţii: cea cultural-spirituală (Renaşterea), cea economică (Revoluţia Industrială) cea politico-administrativă (Revoluţia Iluministă), apoi revoluţia socialistă (care a transpus în realitatea socială, în mod faptic idelurile politice şi juridice ale emancipării umane), revoluţia tehnologică şi informaţională (aducând omului puterea asupra lumii) şi respectiv una dintre cele mai recente revoluţii semnificativă, cea ecologică (menită a deschide noi dimensiuni în conştiinţa socială şi individuală a umanităţii).

În urma acestor mutaţii şi de cele mai multe ori tocmai pentru a le putea realiza pe acestea, omul s-a văzut nevoit să cereeze noi structuri ale habitusului


353

social cu o dublă misiune: de a transpune în fapt idealurile fiecăreia dintre înfăptuirile sale şi în al doilea rând pentru a proteja şi garanta peste generaţii perenitatea acestora. Însă fiecare structură, în fapt un sistem în sine, prezintă pericolele aferente oricărui sistem: tendiţa autoconservării valorilor proprii, a redefinirii misiunii, prin centrare pe interesul propriu şi nu pe cel al celor pentru care a fost creat (sistemul, din instrument, devine stăpân) şi în final tendinţa inerţială spre anacronism (rămânerea în urma proceselor evoluţiei universale). În cele din urmă sistemul riscă a sufoca fiinţele chiriaşi, astfel încât acestea au două variante de acţiune: ori părăsesc acest sistem (precum melcul cochilia prea strâmtă) şi pun bazele altuia nou (de ex cum s-a procedat la constituirea SUA), ori îl distrug prin luptă şi reclădesc din temelii unul adaptat, aşa cum a fost situaţia în Europa (uneori construcţia celui nou se realizează pe ruinele celui vechi, din păcate, păstrând şi anumite “năravuri” ale defunctului).

Însă tocmai aici în Europa, această aglomerare de transformări din ultimele sute de ani face ca în afară de sisteme noi (politice, religioase, administrative, culturale, economice, educaţionale etc) să regăsim şi multe dintre trupurile defunctelor trecutului, unele în stadii de reformare, altele în disperate încercări de transformare, pe când multe nu reprezintă decât ruine fără viaţă, simple obstacole în cale progresului individual şi comunitar.

Datorită acestei supraaglomerări de paradigme, mutaţii, sisteme în diverse stadii de degradare etc, viaţa socială a lumii adevenit o veritabilă junglă, în care cetăţeanul riscă la fiecare pas, dacă nu a fi sufocat de lianele legislative, atunci înghiţit de mlaştinile birocraţiei, trădat de aparenţele favorabile ale corupţiei şi nepotismului prezente la tot pasul, intoxicat de aburii discursurilor demagogice (fie ele politice su gazetăreşti) dezorientat de atâtea manipulări şi în final sărăcit de ultima fărâmă de energie personală suptă cu lăcomie de lipitorile birocraţiei administrative.

În aceste condiţii nu numai buna dezvoltare personală, ci înseşi existenţa sa ca fiinţă în lume tinde să devină, pe zi ce trece, un lucru tot mai greu de atins şi pentru a cărui realizare costurile cresc în progresie geometrică. Trădat fiind de propriile instituţii (din toate domeniile, până şi de instituţia familiei – România deţinând triste recorduri în ceea ce priveşte rata divorţurilor) cetăţeanul, fiinţa umană, se regăseşte cu adevărat pierdut de sine însuşi în propria lume. Este motivul pentru care, mai înainte de a purcede la orice înfăptuire, înainte de a realiza orice pas (oricât de mic) în aceast haos de lume, omul este necesar a se orienta pe sine însuşi. Este necesar să-şi readucă aminte cine este, de unde vine şi încotro duce Calea destinului său; care sunt coordonatele dezvoltării sale personale, care sunt obstacolele şi oportunităţile ce i se pot oferi pe parcurs şi mai ales cum să-şi gestioneze eficient resursele în raport cu ţelul propus. Omul prezentului are nevoie, mai mult ca oricând, astăzi, când se regăseşte pe sine singur în raport cu lumea, de un management


354

eficient al calităţii vieţii. Şi mai are nevoie de semenii săi ca singurul sprijin viabil în realizarea împlinirii legendei sale personale.

* Incubatorul propus de Centrul Artemis vine să răspundă acestor necesităţi complexe ale fiinţei umane, oferind acesteia sprijin în realizarea unei calităţi superioare a existenţei sale în comunitate. Modelul proiectat este, astfel, deopotrivă un incubaotr pentru afaceri (în sensul clasic) precum şi un incubator pentru împlinirea nevoilor umane fundamentale. Aşa cum am avut ocazia să arătăm cu alte ocazii•, însuşi conceptul de “afacere” a suferit mutaţii evolutive de mare amploare şi semnificaţie, ajungând astăzi la paradigma care conturează realitatea unor raporturi pur umane. Înainte de a fi un transfer de resurse – materii, energii, bunuri, servicii, informaţii etc – afacerile (se conştientizează astăzi tot mai pregnant) reprezintă interacţiunea dintre două sau mai multe fiinţe umane în demersul acestora de satisfacere a necesităţilor fundamentale. Din acest motiv, credem că se este necesar – aşa cum vom prezenta în continuare – să fie grupate în acelaşi cadru, servicii care, la prima vedere ar putea părea unor neiniţiaţi ca fiind total diferite (şi chiar opuse): de exemplu consilierea psihologică a cuplului, numerologia sau interpretarea viselor, pe de o parte şi respectiv negocierile contractuale, strategiile de imagine şi diplomaţie, cercetările de marketing, analiza financiar-contabilă şi construirea planurilor de afaceri pe de alta. Dacă privim însă mai atent în realitatea înconjurătoare, în dimensiunea socio-economică a ultimelor decenii, observăm apariţia şi dezvoltarea (chiar avântul, am putea spune) unor megastructuri numite “super-market” -uri ce se remarcă prin aceea că reuşesc a grupa într-un singur loc mai multe surse de satisfacere a trebuinţelor umane. Ele nu aduc lucruri noi pe lume; nu creează nici bunuri şi nici servicii (în principal), ci au menirea de a înlesni clientului accesul la aceste bunuri şi servicii produse, desigur, de altcineva. Supermarketurile sunt făcute să vândă. Ele creează ambianţa – dacă ne este permisă folosirea unui cuvânt cu conotaţie artistică. Chiar dacă produesele şi serviciile pe care le comercializează se adresează nivelelor inferioare ale Piramidei trebuinţelor (fiziologice, energetice, de siguranţă, ambientale) totuşi, prin modul în care sunt organizate, supermarketurile reuşesc să atingă şi corzi mai sensibile ale clientului (fapt care şi justifică de ce marketingul în zilele noastre este numai jumătate ştiinţă, cealaltă jumătate fiind artă aplicată). Printre avantajele majore al supermarketurilor, de la care ne-am inspirat şi noi în crearea modelului propus în continuare, am putea enumera:

• A se vedea cărţile noastre Dreptul afacerilor (PUC, 2002), Fundamentele formării manageriale (Argonaut 2005), Structuri juridice asociative de participare în afaceri (Argonaut 2005), Medii şi structuri-suport pentru iniţiative antreprenoriale (Argonaut 2005)


355

• oferirea de servicii şi produse într-o singură locaţie, ceea ce reduce costurile indirecte (timpul şi transportul în special) şi pe cele directe (prin oferirea de rabaturi uneori semnificative sau comercializarea la preţuri apropiate de ecle ale producătorului)

• creare unei ambianţe specifice, care face procesul de shopping să se transforme dintr-o corvoadă într-o adevărată plăcere în sine

• oferirea posibilităţii de etalare – faţă de sine şi faţă de alţii – a puterii de cumpărare şi în fapt a statutului social şi identităţii personale

• posibilitatea de autoservire, precum şi de a percepe produsul prin prorpiile simţuri, în mod direct (prin atingere, mirosire, observare îndeaproape, informarea prin citirea instrucţiunilor etc) fapt care conferă clientului toate pârghiile necesare în luarea deciziei celei mai bune, acest lucru ducând în mod direct la o altă formă (modernă) de exprimare a puterii individuale

• posibilitatea de a modula şi remodula oricând, până în momentul plăţii, gama achiziţiilor în funcţie de bugetul propus (altfel spus posibilitatea clientului de a se răzgândi şi de a realiza cele mai bune opţiuni)

Desigur mai sunt şi alte avantaje ce se vor desprinde de către cititor pe parcursul volumului de faţă. Astfel în primul rând prin specificul său, centrul-incubator oferă servicii eminamente profesionale. De aici avantaje precum coroborarea eforturilor mai multor specialişti care lucrează în echipe multidisciplinare, sporind astfel şansele de rezolvare a cazurilor clienţilor în timp optim şi cu satisfacţii maxime. Oferirea unuei diagnoze complete, care permite (ca şi în clinicile medicale) cunoaşterea situaţiei unui anumit client sau caz în toată complexitatea (pe toate paturile) lui. Posibilitatea de a forma echipe care să combine calităţile personale şi profesionale deopotrivă ale tinerilor şi ale celor cu experienţă îndelungată. Angajarea de personal calificat, tânăr şi dinamic, dispus în mod real a se perfecţiona în mod continuu (aspect foarte important pentru client, întrucât, fiecare fiecare membru al echipei ce deserveşte un client va lucra nu doar 8 ore în timpul programului, ci un timp nedefinit până la soluţionarea cazului; acest aspect ţine în fapt de esenţa profesiunii de consilier: o persoană dedicată clientului, care caută soluţii la problemele acestuia, care nu se opreşte decât după rezolvarea cazului şi care nu solicită plata decât în acest moment şi pentru soluţiile reale oferite, nu pentru munca de căutare a lor). Prof.univ. Aurelian Burcu Coordonator Centrul Artemis, Cluj-Napoca Prof.gr I Ştefan Neamţiu Expert contabil, Membru CECAR, Partener Centrul Artemis, Cluj-Napoca


356

BIBLIOGRAFIE

1. Acris – Centrul de servicii comunitare. Ghid de implementare, Cartea Universitară, Bucureşti, 2004

2. R. Big & col. – Dezvoltarea abilităţilor manageriale în IMM: ISDD 2000 - manual de instruire, Ed. Fundaţiei CDIMM Maramureş, 2000

3. M. Bucureanu – Management şi creativitate în micile afaceri, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

4. A. Burcu – Centrul Artemis de la teorie la practică.Planul de afaceri, Fundaţia Mercur, 2003

5. A. Burcu – Piramida trebuinţelor umane fundamentale, Fundaţia Mercur, 2002

6. A. Burcu, A. Pop – structuri juridice asociative de participare în afaceri, Ed Argonaut, 2005

7. A. Burcu – Fundamentele formării manageriale, Ed. Argonaut, 2005

8. A. Burcu – Managementul succesului: curs teoretic şi practic pentru dezvoltare profesională, Ed. Mega 2003

9. I. Ceauşu – Compendiu managerial. Excelenţa în management, Ed. Academică de management, 2004

10. C. Marandel & col. – Incubatorul de afaceri. Manual de înfiinţare şi operare, Ed. Expert, Bucureşti, 2003

11. L.A. Kovacs – Dicţionar de termeni din industria hotelieră, Quo Vadis, Cluj-Napoca, 1998

12. L.A. Kovacs – Comunicaţiile firmei, Presa Universitară Clujeană, 2004

13. R. Lalkaka & col. – Rolul incubatoarelor de afaceri în dezvoltarea economică, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000

14. M. Moldoveanu – Ştiinţa afacerilor, Ed. Expert, Bucureşti, 1995

15. O. Nicolescu – Management comparat, Ed. Economică, 1998

16. I. Piţurescu – Centre incubatoare de afaceri, Ed. Giulestino, Bucureşti, 2002

17. *** FIMAN – Parteneriatele: cheia pentru crearea de locuri de muncă. Experienţa din ţările OCDE

Documents

FACTORI DETERMINANŢI AI CALITĂŢII VIEŢII