324
UNIVERSITATEA ,,BABEŞ-BOLYAI” CLUJ - NAPOCA FACULTATEA DE DREPT Conf Univ. Dr. SORIN ALĂMOREANU 1

Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

UNIVERSITATEA ,,BABEŞ-BOLYAI” CLUJ - NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT

Conf Univ. Dr. SORIN ALĂMOREANU

Note de curs

1

Page 2: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

2012-04-26

2

Page 3: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

C A P I T O L U L I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII

Secţiunea 1. Apariţia şi dezvoltarea criminalisticii

Din momentul în care a început să conştientizeze apartenenţa sa la o comunitate

socială omul a considerat că faptele antisociale au un însemnat pericol. Drept consecinţă, acestea au

fost incriminate, comiterea lor atrăgând anumite pedepse, fizice sau pecuniare. La început regulile

respective erau integrate moralei şi li se conferea o anume ,,greutate” prin intermediul normelor

morale, a cutumelor, a religiei (noţiunea de ,,păcat”), apoi a regulilor juridice şi normelor de drept.

Desigur că odată cu instituirea unor forme incipiente de sistem judiciar şi cu

desfăşurarea primelor adevărate procese apare şi necesitatea demonstrării comiterii faptelor prin

existenţa şi prezentarea probelor, pentru că descoperirea faptei este în mod necesar urmată de:

1. stabilirea naturii ei (omor, lovire, vătămare corporala, furt, viol, fals, etc.);

2. stabilirea împrejurărilor în care s-a comis fapta (timp, loc, stare psihică, ş.a.m.d.);

3. identificarea infractorului (infractorilor) şi / sau a altor persoane (coautor, complice,

tăinuitor, victima...);

4. dovedirea vinovăţiei / nevinovăţiei.

Cum toate aceste activităţi înseamnă şi probe, un ansamblu important dintre ele presupun

existenţa unor bogate cunoştinţe de criminalistică. Aceasta este promotoarea unor metode şi

mijloace apte de a se încadra în standarde ştiinţifice şi a situa imaginea oferită asupra împrejurărilor

faptei celor chemaţi să înfăptuiască actul de justiţie la nivelul corespunzător cu adevărul în cauză.

Ea este în acelaşi timp elaborată şi desfăşurată ca activitate concretă în conformitate cu normele

procedurale ale dreptului penal.

Iată ce spunea în 1928 George Maxim: ,,Ce va putea face un licenţiat în drept pus să

ancheteze a doua zi după numirea sa, când el nu are alte cunoştinţe decât cele câteva sute de articole

ale Codului Penal şi de Procedură penală? Punerea lui însă la curent, de pe băncile facultăţii, cu

toate mijloacele speciale ale criminaliştilor practicieni îi dau putinţa să se folosească în cercetările

lui criminalistice de toate mijloacele ajutătoare şi nu sunt sute, ci mii”.1

Într-adevăr, metodele şi mijloacele tehnico-tactice elaborate sau împrumutate de

criminalistică din alte domenii îşi găsesc aplicarea în munca de cercetare ca şi în cea de descoperire

şi chiar prevenire a infracţiunilor. Complexitatea lumii, continua evoluţie a cunoaşterii umane şi

1 George, Maxim, Revista poliţiei moderne, Iaşi, 1928.

3

Page 4: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

atragerea (utilizarea) în comiterea infracţiunilor a tot mai multe tehnici şi mijloace moderne, au

impus criminalisticii să adapteze şi să preia pentru scopuri cele mai diverse cunoştinţe din chimie,

fizică, cibernetică, genetică, etc.

Deşi importanţa şi utilitatea criminalisticii în bagajul de cunoştinţe al oricărui jurist este

absolut evidentă, constatăm în ultimul timp o trecere a criminalisticii în planul secund ca importanţă

printre materiile de studiu în facultăţile de drept. Pe de altă parte, chiar studiul este destul de sumar,

formal, criminalistica rămânând în aparenţă o activitate oarecum învăluită în mister, o ,,supra-

specialitate”, un ,,domeniu prohibit” pentru unii sau ,,neinteresant” (în sensul de ,,nelucrativ”)

pentru alţii. Ca mărturie a faptului că trecerea în planul secund a cunoştinţelor de criminalistică, ori

chiar omiterea lor din curricula universitară a studiilor de drept este o eroare stă marturie Germania,

unde după ce cu cca. 20 de ani în urmă s-a renunţat la studierea criminalisticii la Drept, azi se fac

serioase eforturi de reintroducere a acestei materii, existând chiar o asociaţie neguvernamentală cu

acest scop.

Desigur, cele de mai sus ar putea fi considerate ca o pledoarie pro domo pornită din

interesul nostru pentru criminalistică. Există ocazia de a vedea în repetate rânduri, cum în practică

lipsa unor cunoştinţe cuprinzătoare de criminalistică a complicat şi întârziat soluţionarea unor cauze.

Ca ştiinţă autonomă Criminalistica s-a format la finele sec. XIX. Poate una dintre motivaţiile

acestei tardive decantări ar putea fi neîncrederea şi lipsa de interes a juriştilor vremii pentru

potenţialul ajutător al ştiinţei în materie de probaţiune. Progresul ştiinţelor naturii şi mai ales,

dezvoltarea cunoştinţelor de medicină legală face ca începuturile criminalisticii să se lege de

locurile cu mare criminalitate - Paris 1795, Viena 1804. Această perioadă cunoaşte activitatea de

pionerat a statisticianului Quetelet (1796-1874) pentru măsurători cantitative asupra omului şi

activităţilor sale – desprinderea primelor elemente de antropometrie şi criminologie.2

În anul 1893, Hans Gross - judecător de instrucţie şi profesor de drept penal

publică ,,Manualul Judecătorului de instrucţie” şi introduce termenul prin care ,,System der

Kriminalistik” apare ca ,,Ştiinţă a stărilor de fapt în procesul penal”. Apare astfel explicit termenul

de Criminalistică. Rând pe rând evoluţia ştiinţelor aduce noi şi noi valenţe Criminalisticii, care le

preia rapid şi se adaptează:

apare şi se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înregistrarea şi identificare;

începe să fie folosită tot mai frecvent fotografia judicară - Daguerre, 1839;

se dezvoltă antropometria criminala - Bertillon, 1885;

este creat şi începe să fie folosit microscopul modern - 1873;

2 Ionescu, Lucian, Criminalistica. Note selective de curs pentru uzul studenţilor (Nepublicat). Universitatea creştină ,,D. Cantemir”, Bucureşti, 1997.

4

Page 5: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

este dezvoltat studiul grupelor sanguine - 1895, prin reacţii de precipitare este folosit

frecvent în Germania în cercetarea omorurilor;

1865 - Mendel şi alţii, încep cercetările privind transmiterea genetică cromozomială;

1894 - Hans Gross începe să predea la Viena primul curs facultativ de Criminalistică;

1909 - Jules Reiss creează la Lausane Institutul de fotografie judiciară, care va deveni

Institutul de politie ştiinţifică;

1913 - este fondată şcoala de la Graz (H. Gross), şcoala de la Munchen şi şcoala de la Lyon -

creată de Edmond Locard;

în S. U. A. - începând cu 1945 Berkeley University şi John Jay College din New York

sunt cele mai celebre scoli de Criminalistică alături de FBI Academy;

Germania - Bundes Kriminal Amt;

Franţa - Identite Judiciare – Paris;

Anglia - Home Office Forensic Lab. - Londra - Metropolitan Forensic Science Lab.

Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, ci exemplificativă.

Secţiunea 2. Începuturile şi dezvoltarea criminalisticii în România

În secolul trecut şi pentru o perioadă din cel actual, România se înscria pe locurile de frunte

în promovarea, utilizarea şi dezvoltarea criminalisticii. În 1892 este creat Serviciul Antropometric

al Ministerului Justiţiei, 1883 - Infiintarea Institutului Medico-legal de către dr. Mina Minovici,

unitatea fiind considerată printre cele mai bune din lume la acel moment.

1906 - Nicolae Minovici - cercetări în dactiloscopie.

Între anii 1892-1914 are loc introducerea masivă în practică a identificării dactiloscopice.

D. Călinescu - ,,Dactiloscopia şi portretul vorbit”.

S. Ionescu - chimist - conduce serviciul de chimie judiciară la Institutul Medico-Legal din

Bucureşti. În 1914 - Valentin Sava preia serviciul de identificare - devenit în 1925 Serviciul

Central şi publică în 1943 ,,Manual de dactiloscopie” - care în ciuda dimensiunilor sale relativ

reduse rămâne o lucrare foarte interesantă.

1937 - C-tin. Ţurai creează prima cartotecă monodactilară.

1943 – este înfiinţat serviciul tehnico-ştiinţific şi Laboratorul de Criminalistică al Poliţiei

capitalei.

Secţiunea 3. Definirea criminalisticii. Sistemul şi structura ei

5

Page 6: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Deşi Criminalistica a fost definită în mai multe modalităţi (convergente în cele din urmă) fie

ca ,,Ştiinţa care elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire,

cercetare şi prevenire a infracţiunilor” fie ca ,,Ştiinţa judiciară cu caracter autonom şi unitar, care

însumează un ansamblu de cunoştinţe despre metodele şi mijloacele tehnice şi procedeele tactice

destinate descoperirii, cercetării informaţiilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor”,

considerăm că formularea unei definiţii a acestei ştiinţe contra crimei implică un demers teoretic şi

ştiinţific pe măsura caracterului său complex. De aceea, am optat, asemeni lui L. Ionescu pentru

notiunea de definire ,,care are avantajul de a ne spune mai liber în ce constă criminalistica... şi care

este obiectul ei de cercetare”.

Ştiinţă cu structură complexă, criminalistica este utilizatoarea şi beneficiara unor date şi

mijloace cu un conţinut extrem de divers. Aşa cum am arătat în secţiunea anterioară acestea sunt

luate din domenii de mare tehnicitate şi aparent total diferite de ceea ce îndeobşte se consideră a

studia o ştiinţă din domeniul juridic: chimie (cerneluri, substante), biologie (material biologic),

fizică (balistică ş.a.), psihologie (ascultare), psihiatrie (tactica), statistica (informatii), informatica

(prelucrarea datelor, baze de analiză), microbiologie, micro urme, cristalografie (metale).

Unanim acceptată este însă împărţirea tripartită a sistemului criminalisticii:

1. Tehnica criminalistică - reuneşte totalitatea metodelor de descoperire, evidenţiere,

fixare, ridicare şi examinare a macro şi microurmelor ce privesc fapta, respectiv autorul sau autorii.

2. Tactica criminalistică - formulează reguli de organizare şi desfăşurare a activităţilor de

anchetă, procurare şi examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei, reconstituirea,

identificarea autorului şi a victimei, ascultarea, percheziţia, prelevarea de obiecte, înscrisuri, acte,

etc.

3. Metodologia criminalisticii - se ocupă cu stabilirea de procede, tehnici, succesiuni de

activităţi logico-tactice şi mijloace specifice de cercetare a infracţiunilor în funcţie de natura lor -

furt, omor, tâlhărie, mită, înşelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulaţie, incendii, explozii,

mărturii mincinoase, etc.

Tactica şi metodologia se apropie şi se întrepătrund sub aspectul finalităţii, ele apărând ca

tactică generală şi tactica speciala (vezi şi L. Ionescu, op. cit.).

Se impune aici o precizare asupra termenilor utilizaţi pentru sfera criminalisticii. În ţările

francofone s-a folosit mai ales termenul de ,,Poliţie ştiinţifică”, generat de intenţia de a departaja

probe ştiinţifice de alte tipuri de probe.

În ţările germanice termenul este ,,Kriminalistik”, iar în cele anglofone ,,forensic science”.

Cel din urmă tinde să se extindă în mai toate ţările, lăsând la o parte elementele de joc politic,

influenţe, etc.

6

Page 7: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Termenul de ,,forensic” derivă din latinescul ,,forum” (piaţă publică - ca loc de judecată), loc

în care purtătorii de păreri diferite pot să-şi susţină liberi pledoaria, punctul de vedere. Această

dezbatere are loc în sala de şedinţe (alt ,,forum”), unde în sistemele de lege procesuală

contradictorială probele sunt administrate în cursul unor serii de întrebări şi răspunsuri (cross-

examining).

Credem că termenul de ,,forensic science” este mai cuprinzător, el incluzând şi elementele

Criminalisticii cât şi Medicina legală, bio-criminalistica, psihologia judiciară, s.a. Pe de altă parte,

termenul de science = ştiinţă indică apropierea criminalisticii de ştiinţele exacte, exprimând

caracterul practic şi rigoarea ştiinţifică ce-i sunt specifice. Cu toate acestea credem că şi pe viitor

termenul folosit trebuie să fie cel de criminalistică, aşa cum s-a încetăţernit în limbajul curent.

Secţiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistică

În interacţiunea complexă om-mediu, urmele se produc prin relaţia cauzală unde contactul

fizic cu mediul concret conduce la crearea lor. Pe temeiul cercetării, descoperiri şi examinării

urmelor se pot stabili legături de natura a permite identificarea autorului lor. Urmele pot fi astfel atât

urme materiale, cât şi urme testimoniale (ideatice) prin valorificarea datelor rezultate din

memorarea unor evenimente, coversaţii, sunete, poziii de obiecte persoane, a aspectului, a

trăsăturilor, etc.3

Urmele materiale pot avea orice formă, de la firul de păr la obiecte, părţi de aeronave, etc.

De la urma olfactivă, la urma bilogică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul pordus de

explozii. Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării şi interpretării lor.

Conform unei enumerări formulate de Barry A. J. Fisher4 a elementelor ce conferă valoare,

urmele (probele) materiale au ca însuşiri:

1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente

cheie în soluţionarea anchetei. De exemplu, urmele de forţare şi lipsa unor bunuri la furt prin

efracţie, sau urmele de violenţă şi leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu

suspect au fost găsite urme de substanţe volatile (petrol) pe unele bunuri incendiate.

2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezenţa la locul faptei. Într-un

caz de viol suspectul reţinut la scurt timp nu a putut explica prezenţa unor fire de păr de pisică pe

pantaloni, iar victima avea două pisici.

3 A se vedea Alămoreanu, S.; Zamfirescu, N., Introducere în interpretarea fenomenologică a urmelor, Ed. Alma Mater, Cluj 2003.

4 Barry A.J. Fisher, Arne Svenson, Otto Wendel, Techniques of crime scene investigation, Ed. ELESEVIER 1985, pag. 67.

7

Page 8: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

3. Probele materiale (urmele) pot duce la identficarea certă a utorului unei fapte. ADN, urme

papilare, probe biologice, etc.

4. Probele materiale pot duce şi la exonerea unui bănuit. O persoana acuzată de falsificrea

unui scris, etc. Doi minori au auzat un adult ca i-ar fi drogat si molestat. Examinarea unor mostre de

sânge si urină de la minori a proba lipsa în organismul lor a unor urme de drog, apoi ei au

recunoscut ca acuzaţiile au fost inventate întrucât îl urau pe bănuit.

5. Probele materiale pot completa şi confirma mărturiile. Victima unie lipsiri de libertate a

reclamat ca a fost legată de un calorifer în apartamentul unui bânuit cu un cablu de nylon pe care l-a

rupt şi abandonat pe terasa pe unde a reuşit sa fugă . La cercetarea locului faptei cablul rupt a fost

gasit în locul indicat de victimă.

6. Un suspect pus în faţa probelor materiale poate face măturisiri sau chiar declaraţii

complete.

7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale. Trecerea timpului poate

altera memorarea unor evenimente, detaliile se şterg, iar factorul subiectiv poate interveni în redare.

Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse

,,în tabloul relatării” date care în realitate nu au fost receptate.

8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în soluţionarea

cauzelor. Nesusţinute de probe, declaraţiile nu pot servi la nimic.

Reluând într-o formulă concentrată cele de mai sus Lucian Ionescu consideră că din punctul

de vedere al relevanţei lor probele pe care le oferă Criminalistica sunt, în acest sens:

1. Probe disculpante - prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili autori

(o urmă de muşcătură pe corpul victimei, amprente, striaţii pe cămaşa de metal a unui glonţ

produse de ghinturile ţevii);

2. Probe indicative - indică producerea unei anumite fapte (acţiune, fenomen, proces) fără

a indica şi autorul (ex. răzuirea unei menţiuni pe un act, explozia unei bombe);

3. Probe coroborative - prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la

stabilirea unei anumite situatii (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezenţa ei intr-un

anumit loc, dar nu şi calitatea: autor, victimă, martor);

4. Probe determinante - care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta şi

autorul ei (exemplu la viol: urma de muşcătură pe corpul victimei; ADN).

Unii autori5 subîmpart urmele în:

- probe - dovedind un adevăr;

- indicii - semnul existenţei unui fenomen, împrejurări, eveniment, etc.

5 W. Rakes, A new concept on evidences - International Revue of Forensic Sciences vol V, nr. 1/1990.

8

Page 9: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Indiferent dacă veţi accepta această din urmă subîmpărţire sau nu, esential este a se reţine că

prin Criminalistică se oferă elemente ştiinţifice cu caracter de certitudine (uneori şi acestea pot

cunoaste o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind imprejurările, timpul, locul, modul,

mobilul, scopul, autorul(autorii), unei (unor) fapte.

Secţiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii

Dată fiind strânsa legătură a Criminalisticii cu Dreptul penal şi Dreptul procesual penal,

sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul prezumţiei de

nevinovăţie, aflării adevărului) cât şi principii specifice Criminalisticii.

1. Principiul legalităţii - principiu ,,sine qua non” al oricărui demers cu contiguitate

domeniului dreptului. Acesta este înscris în Constituţia Romaniei şi art. 2 C. P. , fără de care ne-am

întoarce în curând la dreptul discreţionar, abandonând principiile statului de drept.

Având ca fundament legalitatea, criminalistica alături de alte ramuri de drept urmăreşte

susţinerea principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele

sale, nimeni să nu fie pedepsit pe nedrept.

De altfel conform art. 64 al. ultim C.pr.p. ,,Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot

fi folosite în procesul penal.”

2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice şi tactice

criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale şi permite administrarea probatoriului

necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre starea de

fapt stabilită de organul judiciar şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul.

Aflarea adevărului este deci consecinţa unei activităţi complexe de investigare a faptelor

şi împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumita cauză. Prin caracterul ştiinţific al

criminalisticii se pun la dispoziţia justiţiei date cu un conţinut ştiinţific, cu grad înalt de

precizie în determinare.

3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Această prezumţie guvernează întreaga desfăşurare

a procesului penal, dovedirea vinovăţiei cazând în sarcina organului judiciar. Pe acest fond,

administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care dovedesc vinovăţia

cât şi pe cele privind nevinovăţia. Cum vom arăta şi în cuprinsul cursului, recunoaşterea nu

este ,,regina probelor”, ea trebuie susţinută de un probatoriu pertinent, administrat conform

normelor procesuale, impunând adesea din perspectiva criminalisticii un conţinut ştiinţific complex.

Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunţată hotărârea organului judiciar,

trebuie fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, pe înţelegerea lor de natură

amplă, pluri-disciplinară, aptă a reflecta adevărul.

9

Page 10: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

4. Săvârşirea unei infracţiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul

înconjurător. Toate faptele omului, activităţile şi acţiunile sale se reflectă în mediu ca interacţiuni

cauzale. Ceccaldi spunea în ,,Criminalistica” sa că ,,nu poate exista infracţiune fără urme”. Aşa-

numitele „crime perfecte” sunt mai degrabă rezultat al scurgerii unui timp prea mare între faptă şi

descoperirea ei, insuficientei calificări profesionale a investigatorilor, lipsei dotării tehnice

corespunzătoare, greşelilor de lucru, etc.

5. Principiul identităţii. Ca principiu fundamental al gândirii - ,,starea unui obiect de a fi

ceea ce este, de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând el

însuşi.”6 Astfel, în marea diversitate şi unitate a lumii, un obiect dintre mii de exemplare

asemănătoare este unic şi identificabil. Acest principiu va fi valorificat şi dezvoltat în cadrul

capitolului destinat identificării. El permite stabilirea anumitor trăsături specifice şi stabilirea exactă

a faptelor şi împrejurărilor într-o cauză penală dată.

6. Principiul operativităţii în investigare şi în soluţionare. O regulă cu caracter practic în

consonanţă cu principiul celerităţii în soluţionarea cauzelor. ,,Timpul lucrează în favoarea

infractorului.”7

De la prima clipă a sesizării despre săvârşirea unei fapte şi până la definitiva soluţie a

cauzei, activitatea celor chemaţi să o cerceteze şi soluţioneze este guvernată de acest principiu.

Sensul său nu înseamnă ,,graba”, ci doar operativitate, nu ,,pripeala” ci doar neîntreruptă

preocupare pentru aflarea adevărului.

Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la faţa locului, cu atât urmele sunt ,,mai calde”,

proaspete, clare, neatinse - infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi salvată, sau

poate da unele relaţii clare, martorii îşi amintesc exact, nedeformat.

Adeseori unele persoane de bună credinţă îngreunează cercetările din neştiinţă: fac curat

după un furt, mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului faptei.

Mai mult - trecerea timpului între momentul faptei şî ridicarea obiectelor suspecte va aduce

unele deformări ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura tălpii unor

pantofi) ale imaginilor reţinute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor implicate (o reparare

sau o nouă accidentare a unei maşini implicate anterior în accident).

Toate aceste principii formează un tot unitar, aflându-se în strânsa legătură şi

intercondiţionare reciprocă. Necesitatea de a înţelege şi recunoaşte caracterul lor determinant pentru

6 Sandu, D.; Ionescu, L., op. cit. 7 Constantin, I. R., Unele metode şi principii ale criminalisticii în ,,Şcoala romanească de criminalistică”, Editura M. I., 1973, p. 71.

10

Page 11: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

aflarea adevărului este de domeniul evidenţei. Criminalistica, înainte de a fi spectaculoasă aşa cum

ne-au obişnuit romanele şi filmele de gen este o muncă al cărui succes depinde de meticulozitate,

de claritatea ideilor, de pregătirea profesională şi nu în ultimă instanţă de un spirit deschis noului,

reunite în persoana anchetatorului.

Notiunea de urmă

,,Oriunde ar călca, (infractorul – n.n., S.A.) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod

inconştient, va servi drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de

picioare, dar chiar şi părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe

care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia - toate

acestea şi multe altele vor fi mărturie tacută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se

tulbură de emoţia clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii

mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greşită. Numai eroarea factorului

uman în descoperire, studiere şi înţelegere poate să-i diminueze valoarea. ”

Prin urmă rezultată din infracţiune se poate deci înţelege orice modificare materială

survenită în mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea de

sesizare, de exemplu: urme sonore sau termografice, microurme, urme olfactive, capcane chimice,

urme de pătrunderi şi operaţii neautorizate în sisteme computerizate, s. a. m.d.

Urma poate fi nu numai rezultatul acţiunii infractorului, dar şi a acţiunilor sau mişcărilor

victimei ca o consecinţă a infracţiunii. De exemplu: convulsii (la otrăvire), încercarea de apărare,

de scăpare, etc., zgârieturi, muşcături pe agresor, urme de căţărare, etc.

Nu numai ce face ci şi cum face autorul faptei poate servi la identificare ( Exemplu: modul

de legare a unei frânghii, de deschidere a unui seif, nivelul calităţii unui fals ori contrafaceri).

11

Page 12: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

CAPITOLUL II

LEGĂTURA CRIMINALISTICII CU ALTE ŞTIINŢE. MIJLOACELE

TEHNICE ALE CRIMINALISTICII

Secţiunea 1. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe

Am evidenţiat în mod repetat caracterul deschis al criminalisticii, modul în care aceasta

apelează la alte domenii pentru a-şi fundamenta concluziile şi rezultatele. Dar nu se limitează la atât.

Criminalistica are importante legături şi schimburi de informaţii cu diverse alte ştiinţe juridice cât şi

nejuridice.

Legătura cu dreptul penal: este evident în afara oricărei discuţii contradictorii. Dreptul penal

este cel care stabileşte elementele constitutive ale infracţiunii şi faptele considerate ca atare.

Legătura cu dreptul civil: în domeniul protejării actelor, al stabilirii falsului şi autenticului

semnăturilor, al modului de ascultare a persoanelor în cadrul procesului civil.

Legatura cu dreptul procesual: o intercondiţionare complexă. Codurile procedurale - civil şi

penal - sunt cele care stabilesc normele ce reglementează diversele activităţi legate de

administrarea şi verificarea probelor, recoltarea, examinarea, expertiza, verificarea de

scripte, percheziţii, reconstituiri, ascultări, etc.

Legatura cu medicina legală: uneori cele două domenii se confundă (cercetarea urmelor

produse de armele de foc pe corpul uman, a plăgilor prin împuşcare, traumatologia

mecanică, leziuni produse cu agent vulnerant), dinamica accidentelor de circulaţie (stabilirea

locului unei persoane în autovehicol la accident ). Este în afara oricărui dubiu nexul

complex dintre cele două domenii. În unele cauze este aproape imposibil de a le separa (ca

de exemplu: atunci când se cere stabilirea poziţiilor în momentul unei împuşcări, ori prin

intermediul diferitelor urme de sânge, abraziuni, etc., poziţiile victimă - agresor,

succesiunea unor evenimente, operaţiuni, la stabilirea discernământului cu ajutorul

medicinei legale ş.a.m.d.).

Legătura cu criminologia. Adeseori confundate, criminalistica şi criminologia au obiecte de

cercetare net diferite, dar complementare. Criminalistica oferă mijloace de elucidare a unor

cazuri concrete şi date privind modul de săvârşire, care sunt valorificate în plan teoretic de

către criminologie pentru studierea fenomenului şi din punct de vedere psihiatric, statistic,

economic, s.a.m.d.

Legătura cu psihologia şi psihiatria: se realizează în aplicarea metodelor proiective,

12

Page 13: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

caracteriologice, la stabilirea metodelor tactice de ascultare, prindere, elaborarera variantelor

şi versiunilor; de exemplu ,,Profilulul criminalului” şi ,,Criminal behaviour sciences” la

FBI în SUA. La stabiliirea condiţiilor care influenteaza procesul memorării şi al redării.

Legătura cu logica: fundament al întregii activităţi criminalistice, această legatură permite

aprecierea şi înţelegerea succesiunii operaţiilor, interpretarea, deducţiile şi inducţia logică.

Legătura cu ştiinţele naturii: în cercetarea criminalistică sunt utilizate informaţii şi aplicaţii ale

tuturor domeniilor conexe - biologie, fizică, chimie, mecanică, optică, fizică atomică,

informatică, genetică, s.a.

Secţiunea 2. Tehnică şi mijloacele tehnice în criminalistică

Criminalistica tinde să utilizeze mijloace tot mai variate de lucru, pe măsura complexităţii

problemelor pe care trebuie să le rezolve. Acestea trebuie să ofere precizie, profunzime, asigurând

în acelaşi timp capacitate de deplasare în spaţiu. Au fost create şi se utilizează truse criminalistice,

care pot fi de utilitate generală pentru cercetarea la locul faptei, dar şi truse specializate: pentru

investigarea unor accidente, pentru examinări balistico-judiciare, pentru examinarea actelor, pentru

capacane chimice, ş.a.m.d. Noţiunea de trusă ar trebui explicată ca având o accepţiune mai largă.

Tendinţa actuală este către crearea unor laboratoare mobile, care pot fi deplasate în cele mai diverse

locuri, fiind plasate pe autovehicole, pe elicoptere, pe ambarcaţiuni, în funcţie de locul şi

complexitatea, de specificul şi necesităţile cercetării propriu-zise.

A. Trusa criminalistică universală

- dispune de un ansamblu de materiale şi instrumentar necesare principalelor operaţiuni de cercetare

a locului faptei

Trusa universală cuprinde mai multe compartimente orientate spre:

1. Probleme de traseologie - destinat descoperirii, fixării şi ridicării urmelor de mâini,

picioare, dinţi, urmelor de instrumente, etc., prin folosirea de substanţe pulverulente pentru

evidenţierea urmelor latente, pulverizatoare, pensule, folii adezive pentru fixare / transfer de urme

evidenţiate, surse de lumină - UV, IR - în spectrul vizibil.

- vase de amestec pentru mulaje;

- benzi metalice pentru izolarea mulajelor etc.

2. Măsurători şi marcaje - plăcuţe cu numere, bandă metrică (dm, cm), cretă specială.

3. Desene şi schiţe - busolă, hârtie milimetrică, calc, coli albe, şabloane pentru hartă,

ş.a.m.d.

13

Page 14: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

4. Alte instrumente auxiliare - cleşti şi magnet pentru extragere de corpi metalici,

şurubelniţe, dălţi - utilizate după cerinţele locului, plicuri, pungi pentru ambalare şi transport.

- cutii, eprubete pentru recoltare de obiecte mici şi microurme (schije, resturi)

B. Trusa foto-video-audio

- cuprinde aparatură foto cu obiective suplimentare, superangular, teleobiective, exponometru.

După 1989 în special, s-a extins dotarea şi utilizarea tehnicii video în realizarea cercetărilor

la faţa locului. Avantajele sunt date de rapiditate, claritate şi caracterul cuprinzator al imaginii.

Foarte utile se dovedesc a fi inregistrările video ale interogatoriilor luate autorilor unor fapte grave.

Prin utilizarea tehnicii video se pot obţine imagini prin care se fixează condiţiile locului faptei când

acesta are o întindere mai mare (de ex., locul prăbuşirii unei aeronave), declaraţii ale unei victime

care apoi decedează, declaraţii primare şi reascultările unor inculpaţi recalcitranţi, martori, etc.

C. Trusele specializate

1. Truse pentru testarea stupefiantelor (la dispoziţia poliţiei şi a organelor vamale) permit

identificare substanţelor opiacee, halucinogene etc.; se bazează pe reacţii de tip colorimetric.

2. Truse pentru cercetarea accidentelor de circulaţie, explozii, incendii.

3. Truse pentru examinarea şi ridicarea actelor suspecte

4. Truse pentru examinări balistice - permit stabilirea direcţiei, unghiului, distanţei de

tragere, extragerea şi ridicarea gloanţelor, descoperirea şi ridicarea particulelor metalice.

Trusă generală de cercetare a locului faptei

Trusă pentru marcarea locului faptei

14

Page 15: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Trusă ridicare impresiuni papilare

Trusă pentru prelevarea urmelor chimice ( Trusa de „capcanare”)

D. Laboratoarele complexe mobile - cuprind mai multe mijloace auxiliare şi principale

utile în cercetarea locului faptei.

Aceste laboratoare mobile oferă posibilitatea de deplasare şi examinărilor de un anumit grad

chiar la locul faptei pentru cauze complexe - accidente aeriene, explozii de proporţii, omoruri în

serie cu îngropara victimelor etc.

Fiind plasate pe mijloace de transport (auto, elicoptere, vase), ele permit accesul în locuri

chiar izolate, dispunând de surse proprii de iluminat, mijloace auxiliare cum ar fi: generatoare,

compresoare de aer, mijloace de excavaţie, sisteme de filtrare a noxelor. Unele din aceste

15

Page 16: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

laboratoare dispun de mijloace de comunicare cu serviciile de evidenţă şi fişierele operative,

constituind adevărate centre de comandă în conducerea cercetarilor concomitent cu continuarea

examinărilor criminalistice.

Instrumente de examinare criminalistică

O parte însemnată a examinărilor criminalistice se face prin tehnica vizuală. Aceasta

presupune mijloace optice cu putere de mărire, permiţând observarea unor detalii caracteristice, a

unor elemente deosebite etc.

Aşa cum arată cercetările ştiinţifice, acuitatea vizuală omenească se situează la limita

zecimilor de milimetru, sub această limită devenind foarte redusă. Vederea binoculară nu mai

permite perceperea spaţială pentru obiectele de dimensiuni microscopice sau pentru detaliile

individuale aflate sub această limită dimensională.

Lupa criminalistică este un instrument optic extrem de util şi de largă folosinţă. Poate fi în

varianta simplă cu mâner, sau lupă cu piedestal de laborator; poate fi o lupă dotată cu sistem de

iluminare şi uneori cu surse de radiaţii UV sau IR - vezi trusa criminalistică universală. Mai poate fi

cu modele binoculare, fixate pe cap şi permiţând mobilitate şi lucrul cu ambele mâini.

lupă simplă lupă laborator

lupă binoculară microscopică lupă binoculară fixată pe cap

16

Page 17: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Microscopul optic este un instrument foarte utilizat în examinările de laborator, pentru

traseologie, balistică, tehnica actelor-falsuri, dactiloscopie.

Tipuri de microscoape optice:

a) stereo microscopul - larg utlizat în examinarea în relief a suprafeţei obiectelor. Oferă o

mare claritate în profunzime, chiar dacă nu are o acuitate atât de mare ca şi microscopul clasic.

b) microscopul comparator - este un instrument extrem de util, folosit foarte frecvent în

examinările de balistică şi traseologie. Permite compararea a două obiecte din care unul este cel în

litigiu - provenit de la locul faptei (glonţ, tub cartuş, obiect cu urme de spargere, forţăre, fire de păr),

iar celălalt provine de la o sursă certă (armă suspectă, instrument suspect). Un sistem de prisme

permite unificarea imaginilor şi suprapunerea celor două obiecte (urme), compararea realizându-se

prin stabilirea continuităţii liniare.

Importantă este iluminarea egală, sub acelasi unghi, a ambelor obiecte, care se află pe mese

distincte de microscopie, sub obiective diferite a căror imagine este apoi unificată (aşa cum am

arătat pentru realizarea comparării prin suprapunere).

c) microscoape în spectru invizibil – IR (infraroşu), UV (ultra-violet), destinate în special

examinării documentelor falsificate (suspecte), urmelor de tragere cu arme de foc şi unor urme

biologice (spermă, spută, etc).

d) microscoape optice cu destinaţii speciale - pentru măsurarea unor valori unghiulare

(ghinturi pe ţeava armei), pentru măsurarea rugozităţii suprafeţelor - cu grosismente pentru

dimensiuni de nivelul milimicronilor.

Microscop Comparator Leica FS

Microscoape electronice:

17

Page 18: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

a) prin transmisie permit vizualizarea structurii interne a probelor, având capacităţi de

rezoluţie la nivelul distanţelor interatomice (1,4 – 3.1010 nm). Funcţionarea lor se bazează pe

vizualizarea fluxului de electroni transmis prin secţiuni subţiri de probe (spalturi).

b) cu baleiaj (scanning microscope); metoda este utilizată mai nou în examinarea urmelor

biologice, a urmelor de afumare produse de armele de foc. Un spot electronic baleiază proba pe care

o pătrunde chiar în grosime. Precizia este mare 0,5 - 109 nm. şi rezoluţia de înaltă definiţie.

Laboratoarele moderne utilizează mult tehnica asistată de computere pentru examinări traseologice,

balistice, examinarea actelor.

18

Page 19: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

CAPITOLUL III

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

Secţiunea 1. Noţiuni generale

Specific întregii activităţi de cercetare ştiinţifică şi deosebit de important pentru

criminalistică, procesul de identificare se bazează pe ,,posibilitatea recunoaşterii obiectelor lumii

materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora şi datorită

neschimbării relative a lor, cel puţin pentru un anumit timp”.8

Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiţiei se realizează prin intermediul administrării

de probe. Una din modalităţile de probaţiune o constituie şi identificarea criminalistică, fără însă a

se confunda cu aceasta şi fără să se reducă la ea. ,,Conţinutul principal al probaţiunii cu ajutorul

identificării criminalistice constă în găsirea, desprinderea obiectului sau persoanei implicate dintr-un

ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile”.9

Identificarea, ca proces psihic realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de judecata

privind identitatea sau neidentitatea, se bazează în toate domeniile pe aceleaşi principii, dar

aplicarea şi modul de realizare a procesului de identificare poartă o amprentă specifică pentru

fiecare activitate în parte. Identificarea criminalistică are şi ea specificul său, constând din aceea că

se urmăreşte a se stabili prin acest complex proces, atât identitatea cât şi neidentitatea, iar

concluziile au în consecinţa formulării lor aceeaşi forţă probantă.

Criminalistul merge, în principiu, cu identificarea până la nivelul unui obiect sau individ, nu

rămâne la nivelul generic al grupului de obiecte, categorie de indivizi ş.a.m.d., în funcţie de măsura

în care mijloacele de examinare şi metodologia de care se dipune la un moment dat permit o

identificare individuală. Stabilirea apartenenţei la o anumită grupă nu este suficientă, procesul

mergând în continuare prin intermediul comparării cu un singur obiect – cel care a creat urma de la

care se pleacă.

Considerăm, asemeni opiniei formulate de profesorul Emilian Stancu, că identificarea nu

trebuie privită rigid, ea fiind un proces dinamic, asemeni înseşi obiectelor şi fiinţelor pe care le

examinează, în continuă schimbare şi rămânând totuşi ele însele.10

Identificarea criminalistică apare astfel ca un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor şi

metodelor proprii ştiinţei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor

8 Ionescu, L., Sandu, D., Identificarea criminalistică, Bucureşti, l991, p. 27. 9 Idem.10 Stancu, Emilian, Criminalistica, vol 1, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1962.

19

Page 20: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

acestuia, într-un sistem unitar şi individualizat.11

Identificarea se poate face şi fără contact direct, tactil, instrumental, vizual cu obiectul care

trebuie identificat, folosindu-se în acest scop:

Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale - când sunt folosite percepţiile anterioare

ale altor persoane privind aspectul, locul, modul de acţiune al unui fenomen, obiect, instrument sau

persoană. În acest mod sunt identificaţi infractori, obiecte ori persoane dispărute, sustrase, răpite,

printr-o comparare a descrierilor cu elementele de care se dispune.

Identificarea după memorie este o altă modalitate de identificare, bazată pe valorificarea

percepţiilor anterioare ale unor persoane în funcţie de calitatea percepţiei şi memorării realizate în

anumite condiţii de timp, loc, stare psihică etc. La reîntâlnirea cu obiectul, persoana sau fenomenul

perceput, se recurge la memoria percepţiei respective pentru a putea efectua o comparare.

Memorarea percepţiilor permite identificarea atât a unor elemente de ordin vizual (aspect, culoare,

viteza de deplasare etc.), cât şi a unor elemente de ordin senzorial divers (olfactiv, auditiv,

intensitate, miros specific etc.). În funcţie de modul în care un anumit fenomen, obiect, fiinţă s-a

reflectat în lumea materială producând anumite urme se conturează şi ceea ce îndeobşte constituie

domeniul identificării în criminalistică.

Identificarea după urmele lăsate va utiliza, alături de impresiunile de la faţa locului, şi

altele create în mod artificial, prin intermediul obiectului, fiinţei bănuite a le fi creat (de exemplu

urme de tăiere cu un topor, cu un fierăstrău, create cu o cheie falsă, impresiuni papilare). Dat fiind

posibilitatea repetării cvasi-identice a modului în care s-a creat urma în litigiu, această modalitate de

identificare dispune de cele mai mari şanse de reuşită şi oferă un grad ridicat de certitudine.

Secţiunea 2. Principiile identificării criminalistice

Dat fiind caracterul ştiinţific al metodelor utilizate de criminalişti, activitatea de identificare

trebuie să se fundamenteze în mod necesar pe anumite principii generale12:

1. Obiectele supuse examinării apar ca obiecte scop (de identificat) şi obiecte mijloc (care

servesc la identificare).

Această dihotomie este practic o consecinţă a modului în care se realizează compararea.

Are o deosebită importanţă înţelegerea corectă a noţiunilor de ,,identitate” şi ,,asemănare” pe care,

destul de des, unii practicieni le confundă. Această utilizare confuză a celor două noţiuni este, la

rândul său, o consecinţă a confundării obiectului scop (creator de urmă) cu obiectul mijloc (purtător

11 Dan, N., Tratat Practic de criminalistică , vol. II, Bucureşti, Ed. M. I., l979, p. 215.12 Ionescu, L.; Sandu, D., op. cit.

20

Page 21: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

de urmă şi utilizat în aprecierea comparativă). De exemplu, o semnătură contestată se va compara

cu semnăturile executate la cererea instanţei sau cu probele necontestate; urma de pantof de la locul

faptei cu urmele create experimental cu pantofii bănuitului ş.a.m.d.).

Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă,

întrucât ,,a susţine că urma lăsată de încălţămintea infractorului este identică cu încălţămintea care a

creat-o” este la fel de absurd ca şi a susţine că ,,fotografia unei peroane este identică cu persoana

însăşi”, cum preciza Camil Suciu13.

2. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente variabile.

Dinamica existenţei, continua mişcare a realităţii este un fapt de necontestat.

Schimbarea se manifestă la nivelul obiectelor, fenomenelor, persoanelor, prin uzuri, alterări,

îmbătrânire fizică etc., dar aceste schimbări nu sunt fundamentale, altfel procesul identificării nu

ar fi posibil.

Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilităţii totale. Ea

trebuie înţeleasă prin raportare la intervalul de timp dintre descoperire şi examinare, în sensul

înţelegerii faptului că trăsăturile caracteristice ale obiectului identificării (fenomen, persoană,

obiect) la momentul săvârşirii unei anumite fapte se regăsesc în mod necesar în caracteristicile

relevate în cursul cercetării lor din punctul de vedere al criminalisticii.

Revine criminalistului sarcina de a distinge între caracteristicile variabile şi cele stabile ale

obiectului de identificat.

3. Examinarea analitică şi sintetică a elementelor caracteristice.

Acesta este un principiu al stabilirii identităţii generat de către caracterul dinamic, unitar dar

şi contradictoriu, al realităţii.

Examinarea analitică presupune o abordare atentă, amănunţită (în detaliu şi de profunzime)

de natură a duce la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului spus examinării (de

exemplu – toate elementele de relief papilar ale unei urme papilare ridicate de la locul faptei, toate

caracteristicile micro-reliefului de pe un tub cartuş ş.a.m.d.).

Examinarea sintetică se realizează pentru suprinderea în dinamică a specificităţii

elementelor (de exemplu – înţelegerea şi observarea variabilităţii unor scrisuri, semnături, variaţia

modelelor de pe suprafaţa de rulare a unei anvelope prin uzură).

13 Suciu, Camil, Criminalistica, vol 1, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1962, p. 18.

21

Page 22: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

4. Interdependenţa cauzală şi dinamicitatea

În activitatea concretă de cercetare a cauzelor, organele judiciare sunt chemate să observe

atributul fundametal al existenţei – mişcarea – şi să privească realitatea prin prisma existenţei

cauzalităţii ca un factor necesar al mişcării. De exemplu, trecerea timpului produce distrugerea unei

urme, estomparea unor memorizări şi percepţii, uzuri diferite ale unui instrument, alterarea

grafismelor la persoane în vârstă etc.

Secţiunea 3. Fazele procesului de identificare

Prin stabilirea acestora se marchează momentele cheie ale desprinderii caracteristicilor

esenţiale ale obiectului scop şi obiectului mijloc. Procesul merge în mod firesc de la general la

particular, dar el impune în acelaşi timp minuţiozitate şi rapiditate, precizie şi capacitate de

diferenţiere. Aplicarea cerinţei celerităţii nu înseamnă superficialitate, iar prezenţa cât mai multor

detalii individualizante este semnul acurateţii cu care a fost îndeplinit procesul de identificare.

Identificarea criminalistică se realizează în mod treptat, prin trecerea de la general la particular,

trăsăturile specifice ale obiectelor, fiinţelor, fenomenelor sunt selectate prin stabilirea genului,

speciei, grupei, subgrupei, modelului etc., încât să se ajungă de la gen, la individ, la obiectul scop.

Proces unic, identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se

constituie ca premisă logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt identificarea generică şi

identificarea individuală.

Identificarea generică constă în ,,stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce

reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen

sau specie, subspecie îi aparţine”.14

Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcţia, forma, (tipul şi marca armei,

tipul şi marca autovehicolului), structura internă, însuşirile anatomice, psihice etc. Atunci când sunt

reţinute anumite caracteristici generale, ele constituie baza de definire în măsura în care sunt

specifice pentru clasa respectivă, având şi însuşirea constanţei. Deosebirile esenţiale conduc la

stabilirea incompatibilităţii, deci la excluderea fenomenului, obiectului, fiinţei din genul respectiv.

Identificarea individuală. ,,A individualiza un obiect concret – cel care a produs urma

incriminată – înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate

celelate obiecte de acelaşi gen, caracteristici care se reflectă în urmă.”15

Pornind de la categoriile de necesitate şi întâmplare, identificarea individuală valorifică

14 Sandu, D.; Ionescu, L., op. cit. 15 Ionescu, L., Criminalistică – Note de curs pentru uzul studenţilor (Nepublicat), Univ. Creştină ,,D. Cantemir”,

Bucureşti, 1995, p. 25.

22

Page 23: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

legătura complexă dintre acestea. Rezultată din esenţa lucrurilor, necesitatea desemnează temeiul

intern. Întâmplarea este semnul unor însuşiri şi raporturi de natură externă. În mod necesar un

anumit corp va produce o anumită urmă, în mod întâmplător, intervenţia unui fenomen va putea

genera modificarea manifestărilor unui alt fenomen. De exemplu, uzura unui pneu va putea duce la

explozia lui în condiţii de rulare cu viteză şi sub sarcină mare.

Secţiunea 4. Metode folosite în identificare

1. Observarea este utilizată în scopul surpinderii caracteristicilor generale şi specifice şi a

reflectării lor în obiectul de identificat. Metoda observării serveşte la diferenţierea pe genuri,

subgrupe, categorii etc., precum şi la pătrunderea în domeniul specificului, al înţelegerii trăsăturilor

ce individualizează un anumit obiect, fenomen, fiinţă.

2. Analizele diverse – pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupă, microscop), pe

cale chimică (cromatografie, sinteză, precipitare etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor de

sânge), prin examinări traseologice, de balistică ş.a.

Se va avea în vedere, la aprecierea rezultatelor, variabilitatea clarităţii urmelor în funcţie de

natura obiectului mijloc. Realitatea există şi evoluează ca o contopire complexă a variabilităţii şi

stabilităţii. Foarte adesea – aşa cum se va vedea la examinarea scrisurilor şi în special a semnăturilor

– asemănarea până la perfecta suprapunere trebuie privită cu circumspecţie. În sens contrar,

prezenţa unor elemente de relativă variabilitate încadrate în firescul scrierii şi în limitele de

variabilitate normală vor fi indicii ale identităţii de autor.

3. Compararea (confruntarea) – este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi extrem de

accesibilă. Ea este un mijloc de lucru atât tehnic cât şi un procedeu tactic frecvent. Sunt utilizate

mijloace optice (microscoape comparatoare, fotografiii de examinare etc.) care permit mărirea

imaginilor şi examinarea minuţioasă a detaliilor. Apoi are loc un proces de evaluare a importanţei

unor elemente, frecvenţa prezenţei (repetiţiei) lor a concordanţei sau neconcordanţei detaliilor,

însuţirilor ş.a.m.d.

4. Juxtapunerea – procedeu de stabilire a continuităţii liniare, utilizat de exemplu la

identificarea armelor de foc după striaţiile lăsate de ghinturile ţevii pe proiectile sau la identificarea

obiectului crestor al unei urme (identificarea unui topor după striaţiile din lemnul arborilor tăiaţi cu

acesta). Procedeul este extrem de eficace, dar presupune corecta folosire a aparaturii şi acurateţe în

aprecierea detaliilor. În caz contrar putând interveni excluderi eronate sau chiar identificări de

continuitate liniară inexistentă.

5. Suprapunerea – serveşte la relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite obiecte,

23

Page 24: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

prin suprapunerea imaginilor lor. Aprecierea deosebirilor va ţine seama de uzura în timp a

obiectelor, de modul şi locul de realizare al urmei în litigiu, de modul de realizare al urmei de

comparaţie. Finalul examinării criminalistice, fundametată pe examinarea comparativă, pe

surprinderea şi aprecierea asemănărilor şi deosebirilor îl constituie formularea concluziilor.

Sectiunea 5. Formularea concluziilor de identificare

Modul în care criminalistul îşi formulează concluziile trebuie să fie clar, decurgând în

succesiune logică din rezultatele examinărilor făcute. Concluziile formulate pot fi: certe (categorice)

şi probabile. Practica expertizei criminalistice şi literatura de specialitate cunosc şi situaţia în care

nu poate fi formulată nici una dintre aceste concluzii.

Concluziile certe pot fi: pozitive şi negative. Concluziile certe pozitive sunt concluzii de

identificare (de exemplu: semnătura în litigiu a fost executată de către titularul ...), în timp ce

concluziile certe negative au sensul de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de

către ...).

Ambele tipuri de concluzii certe au o deosebită relevanţă pentru organul judiciar, ele

indicând atât autorul unei anumite acţiuni, cât şi disculpând un anumit autor (obiect, fenomen),

excluzându-l din lista (cercul de suspecţi) de cercetat.

Concluziile de probabilitate. Această categorie de concluzii a fost şi încă este subiectul unor

discuţii îndelungate între specialişti. Dacă în ţara noastră concluzia probabilă este în general în

forma ,,probabil da”, în alte state, probabilitatea este atât pozitivă cât şi negativă. În România,

concluzii probabile negative sunt mai rar formulate. Unul dintre promotorii acestor concluzii a fost

dr. Ladislau Mocsy. Din păcate, mulţi dintre cei chemaţi să uzeze în procesul înfăptuirii actului de

justiţie de concluzii de probabilitate, acceptă varianta „probabil” ca pe un da, deşi uneori expertul,

formulând concluzia probabilă înclină către „probabil nu”.

Formularea unei concluzii de probabilitate este în general rezultatul insuficienţei

materialului de examinare, dar mai ales al insuficienţei cantitative şi calitative a materialului de

comparaţie. Obiectul, fenomenul căutat nu oferă suficiente elemente cu potenţial identificator

pentru formularea unei concluzii categorice, iar ,,pe de altă parte, caracteristicile descoperite mai pot

fi intâlnite şi la alte obiecte”16. Concluziile de probilitate au darul de a permite orientarea muncii de

elaborare a versiunilor. Fără a confirma sau infirma o anumită împrejurare, concluziile de

probabilitate oferă o opinie ştiinţifică cu caracter de presupunere.

Concluziile de imposibilitate a identificării constituie o situaţie aparte în identificarea

16 Dan, N., op. cit., p. 220.

24

Page 25: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

criminalistică, dar ele nu trebuie respinse sau desconsiderate în planul probator. Pot rezulta din două

motive: insuficienţa caracteristicilor la obiectul scop şi lipsa mijloacelor tehnice, metodice sau

ştiinţifice de realizare a examinărilor necesare cauzei în speţă. De exemplu, atunci când se cere a se

stabili data unui act, situat intr-o perioadă de timp foarte apropiată sau dacă anumite adăugiri au fost

făcute în aceeaşi zi sau la intervale diferite. De asemenea, când se cere identificarea armei care a tras

un anumit proiectil, iar cămaşa acestuia este foarte deformată, exfoliată de pe miez, inaptă

examinării microscopice. Uneori, în practică concluzia de imposibilitate este apreciata ca o

concluzie de excludere, conducând la aprecieri greşite. Ea este însă expresia unei imposibilităţi

generale, nu numai faţă de obiectul prezentat, dar şi faţă de orice alt obiect, fenomen, fiinţă.

Concluzia ,,nu se poate stabili” păstrează în conţinutul său însă o concluzie de probabilitate,

faptul rămânând posibil, producerea lui într-un anumit mod nefiind exclusă (de exemplu datorită

deformării şi ruperii cămăşii metalice nu se poate stabili dacă glonţul a fost tras de arma în litigiu,

dar nu este exclus să fi fost aşa). Aceste concluzii pot avea o valoare probantă mai redusă, atestând

faptul că o anumită ipoteză este posibilă.

Secţiunea 8. Identificarea prin constatare tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică

Complexitatea crescândă a înfăptuirii actului de justiţie determină tot mai frecvent concursul

unor specialişti, chiar şi atunci când organul judiciar are unele cunoştinţe din domeniul respectiv,

fiind însă necesară o părere fundamentată pe temeinice constatări cu caracter ştiinţific.

,,Numărul specialiştilor la care se apelează pentru lămurirea unor probleme cu semnficaţie

juridică într-o cauză este foarte larg, practic neexistând domeniu al cunoaşterii umane care să nu fie

implicat, mai mult sau mai puţin în această activitate.”17 Cea mai mare parte a constatărilor şi

expertizelor dispuse de organele judiciare sunt din domeniul criminalisticii şi al medicinei legale,

dată fiind cuprinderea deosebit de largă a acestor două ştiinte. Rezultatele cercetărilor întreprinse de

către specialist, expert, medic legist, iau forma unui raport de constatare sau de expertiză, având

formulate la final anumite concluzii. Acest material este inclus în dosarul cauzei ca mijloc de probă,

realizând o explicare a elementelor asupra cărora s-a cerut parerea specialistilor, făcând-o accesibilă

şi nespecialiştilor.

Deoarece practica impune examinarea unor situaţii tot mai complexe, de interpretare şi

examinare multi-disciplinară, aderăm la opinia că expertizele pot fi şi expertize complexe medico-

legale şi criminalistice, ideea expertizei complexe fiind susţinută încă din anul 1978 de către Lucian

17 Stancu, E., op. cit., p. 60.

25

Page 26: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Ionescu18. Administarea unor expertize complexe poate fi de exemplu ordonată într-o cauză în care

trebuie să se stabilescă, faţă de aspectul împroşcărilor de sânge de pe pereţi, direcţia loviturilor şi

poziţia victimei într-un spaţiu limitat.

Constatarea tehnico-ştiinţifică (art. 112-115 C. pr. pen.)

Constatarea tehnico-ştiinţifică este un mijloc ştiinţific de probă specific legislaţiei procesuale

penale româneşti, nefiind cunoscut sub această denumire în alte legislaţii. Ea se efectuează atunci

când există pericolul de dispariţie, modificare sau alterare a unor probe, situaţii de fapt etc., fiind

necesară în acelaşi timp lămurirea de urgenţă a anumitor împrejurări ale cauzei, iar pentru

clarificarea acestora este necesară opinia unui specialist.

Ea constituie deci o activitate de interpretare şi valorificare ştiinţifică imediată a urmelor,

a mijloacelor materiale de probă şi împrejurărilor de fapt, în vederea identificării autorului faptei şi

a obiectelor folosite la săvârşirea faptei. Constatarea tehnico-ştiinţifică criminalistică este mult mai

restrânsă decât expertiza criminalistică, fiind dispusă doar atunci când urgenţa anchetei nu permite

ordonarea unei expertize.

Constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune din oficiu sau la cererea părţilor, fiind

efectuată de către specialişti criminalişti sau tehnicieni ce funcţionează în cadrul ori pe lângă

instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice de

către anumiţi specialiştii criminalişti, nu înseamnă şi însuşirea de către aceştia a atribuţiilor de organ

de anchetă, asigurându-se pe acestă cale obiectivitatea şi corectitudinea cercetărilor.

Conform prevederilor art. 112 C. proc. pen. constatarea tehnico-ştiinţifică se poate dispune

numai în cursul urmăririi penale, putând fi dispusă de instanţa de judecată în cazul refacerii sau

completării urmăririi penale.

Expertiza criminalistică

Cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de ,,expertiza de identificare

judiciară” şi constituind un mijloc de probă valoros, expertiza criminalistică este o activitate de

cercetare ştiinţifică a urmelor şi altor mijloace materiale de probă în scopul identificării persoanelor,

animalelor, plantelor, obiectelor, substanţelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însuşiri ori

schimbări intervenite în conţinutul, structura, forma ori aspectul lor.

Expertiza poate fi dispusă din oficiu sau la cerere, atunci când, pentru lămurirea unor fapte

sau împrejurări ale cauzei, sunt necesare cunostinţele, opiniile unor experţi. Conform art. 117 C.

18 Ionescu, Lucian, Propuneri pentru reglementarea proprie a expertizelor complexe, RRD, nr. 3/1978.

26

Page 27: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Proc. pen., în ipoteza săvârşirii unor fapte de omor doesebit de grav sau când există îndoieli cu

privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrică este obligatorie.

Expertiza se poate efectua numai după punerea în mişcare a acţiunii penale şi la efectuarea

ei pot participa (spre deosebire de situaţiile de constatare tehnico-ştiinţifică) şi experţi numiţi

(recomandaţi) la cererea părţilor.

Cu privire la efectuarea unei expertize criminalistice numai după punerea în mişcare a

acţiunii penale, considerăm cel puţin discutabilă această problemă deoarece, chiar în faza anterioară

punerii în mişcare a acţiunii penale, într-o cauză de fals, când se pune problema de a stabili, dintre

mai mulţi bănuiţi, autorul scrisului (falsului) în litigiu, este oare posibil să se recurgă doar la o

constatare criminalistică tehnico-ştiinţifică, dat fiind gradul superior de profunzime ştiinţifică al

expertizelor.

Opinăm deci că, date fiind situaţiile practice ivite în cercetarea cauzelor penale concrete ar

trebui revizuită această reglementare.

Faptul că între cele două mijloace de probă există asemănări (situate însă numai în plan

tehnic-criminalistic), nu conduce (sau mai exact, nu ar trebui să conducă) la concluzia că una ar

putea înlocui pe celaltă. Aşa cum eronat, dar foarte des procedează unii specialişti de la serviciile

criminalistice ale poliţiei, constatările tehnico-ştiinţifice sunt denumite şi expertize criminalistice, iar

specialistul semnează ca ,,Expert”. Aşa cum aprecia şi prof. Emilian Stancu ,,Dacă, pentru

sublinierea calităţii ştiinţifice a examinării se dă o altă denumire, atunci se impune sa fie avute în

vedere toate elementele care decurg din această modificare (subl. ns. S.A.) (deşi legal este

imposibil), cum ar fi, de pildă, acceptarea prezenţei unui expert solicitat de părţi. De aceea,

constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către experţi ai organelor de cercetare penală nu pot fi

incluse în categoria expertizelor criminalistice, în accepţiunea lor procesual penală.”19

Introducerea prevederilor O.G. 75 din 2000 care oferă părţilor posibilitatea de a avea un

expert consultant alături de expertul oficial, care să le reprezinte în faza de efectuare a expertizei,

este un pas înainte, depinzând doar de calitatea pregătirii şi de probitatea profesională a acestora

modul în care se manifestă activ. Deşi modul în care este reglementată particiaparea experţilor

consultanţi la realizarea expertizei este oarecum restrâns, instaurând mai degrabă un sistem de

expertiză supravegheată decât de expertiză contradictorie.

Pregătirea şi dispunerea expertizei criminalistice şi a constatării tehnico-ştiinţifice

O primă problemă ce se cere a fi avută în vedere este cea a aprecierii oportunităţii dispunerii

19 Stancu, E., op. cit., p. 60.

27

Page 28: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

examinării de specialitate. În sarcina organului care va solicita lucrarea cade şi stabilirea obiectului

expertizei (constatării), aprecierea importanţei, formularea corectă şi clară a întrebărilor

(problemelor) la care vor trebui să răspundă specialiştii sau experţii.

Aprecierea oportunităţii dispunerii presupune studierea şi însuşirea materialului asupra

căruia urmează a se dispune lucrarea, încât să nu se întârzie efetuarea unei expertize necesare

soluţiei în cauză. În mod greşit, unele organe judiciare admit şi cereri de noi expertize sau de

expertize lărgite în situaţii în care printr-o lucrare anterioară s-au adus toate lămuririle de specialitate

ce erau necesare. Cererile respective sunt uneori doar mijloace de tergiversare a soluţiei. De

exemplu, deşi autorul unei semnături a fost identificat cu certitudine încă din faza constatării

tehnico-ştiinţifice efectuată de organul de poliţie, iar această constatare este confirmată de expertiza

criminalistică efectuată la Laboratorul interjudeţean de expertize criminalistice competent teritorial,

se cere o nouă expertiză (denumită în mod impropriu contra-expertiză) la Institutul Naţional de

Expertize Criminalistice.

Atât dispunerea tardivă, cât şi dispunerea prematură a unei expertize pot avea consecinţe

negative asupra anchetei, ele putând determina fie degradarea materialului în litigiu, fie insuficienţa

materialului de examinare.

Stabilirea obiectului expertizei şi formularea clară a întrebărilor sunt, de asemenea, extrem

de importante. Adeseori se cere, în cadrul unor expertize balistico-judiciare, să se pronunţe expertul

dacă arma prezentată este armă de foc. Ori, chemarea expertului nu este de a se pronunţa cu privire

la probleme de drept, ci doar la fapte ori împrejurări ale cauzei. Astfel, expertul va putea preciza

dacă arma în litigiu este o armă de foc atipică, militară, de vânătoare etc. şi dacă ea functionează pe

principiul armelor de foc, dar încadrarea legală, este sarcina organului judiciar.

Întrebările pe care trebuie să le lămurească expertiza sunt în general supuse necesităţii de

claritate, indicând cu precizie obiectul scop, caracteristicile vizate. Din păcate, în practică, multe

instanţe formulează neclar, superficial întrebările. De exemplu, să se stabilească dacă actul în litigiu

a fost semnat de către titular. Ori actul în litigiu nu a fost identificat sau pe actul respectiv sunt mai

multe semnături, unele indescifrabile, ceea ce face ca expertul să trebuiască să-şi asume şi rolul de

a clarifica ce a dorit să afle instanţa, faptul venind în contradicţie cu rolul său limitat, chiar dacă ar

putea fi interpretată aceasta atitudine ca ,,rol activ al expertului”.

Este la fel de adevărat că uneori se întâlnesc, în ciuda unor întrebări clare, precise şi

răspunsuri ambigue ale specialiştilor. De exemplu, într-o cauză unde s-a cerut a se stabili dacă o

anumită armă este armă de vânătoare sau militară, în urma constatării ştiinţifice-tehnice a organului

de poliţie se preciza că ,,arma în litigiu este armă de vânătoare, însă datorită calităţilor de tragere şi

preciziei deosebite pe care le posedă poate fi încadrată în categoria armelor militare.” Aşa cum vom

28

Page 29: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

vedea în alt capitol, clasificarea armelor se face în functie de destinaţie, astfel că această concluzie

conţinea cel puţin o eroare, dacă nu chiar o informaţie denaturată.

Efectuarea expertizei criminalistice

Procedând la efectuarea unei expertize criminalistice, expertul parcurge, de regulă,

urmatoarele etape20:

1. Studierea şi însuşirea obiectului lucrării este faza în care, luând contact cu materialele

trimise spre examinare, expertul îşi stabileste genul de expertiză ce urmează a fi realizată, apreciază

dacă sub aspect cantitativ şi calitativ materialul primit este corespunzător şi, eventual, cere

completarea lui. De exemplu, actul în litigiu a fost trimis în copie electrostatică (xerox), dar practica

şi teoria expertizei criminalistice impun realizarea expertizei actelor numai cu examinarea actului

original. Uneori, materialul trimis pentru comparaţie este insuficient sau nu prezintă suficiente

garanţii de autenticitate. Pot fi cerute şi lămuriri suplimentare de la organul judiciar sau pot fi

obţinute explicaţii suplimentare, efectuate deplasări la locul faptei.

2. Examinarea separată a materialului în litigiu şi a celui de comparaţie, permite sesizarea

particularităţilor şi elementelor caracteristice. Se creează în această fază o bază de informaţii de

natură a permite stabilirea identităţii sau neidentităţii. Se vor fixa prin intermediul fotografiilor de

examinare şi a înregistrărilor video constatările făcute, acestea urmând a fi utilizate în ilustrarea

constatărilor şi concluziilor expertizei.

Pot fi utilizate modele de comparaţie, ca urme create în mod experimental, în scopul

reproducerii unor urme asemănătoare sau deosebite de cea aflată în litigiu. Se pot efectua trageri

experimentale pentru colectarea proiectilelor de la armele suspecte, urme experimentale cu

instrumente de spargere etc.

Condiţiile de realizare a unor urme pe cale experimentală trebuie să fie aceleaşi cu cele în

care s-a produs urma (fenomenul) în litigiu.

3. Examinarea comparativă am tratat-o la partea dedicată identificării criminalistice.

Amintim însă din nou faptul că ea cuprinde ca procedee de examinare confruntarea, examinarea

continuităţii liniare şi suprapunerea imaginilor.

4. Demonstraţia este faza în care expertul, în baza constatărilor făcute va invoca argumente

din planul logicii, al criteriilor de demonstraţie matematică şi al ilustrării vizuale pentru susţinerea

afirmaţiilor sale. Demonstraţia se va referi atât la elementele de identitate, cât şi la cele de

neidentitate, iar în funcţie de ponderea şi natura acestora va fi formulată concluzia.

4. Concluzia. Chestiunea concluziilor şi a fundamentării acestora a fost, de asemenea,

20 Constatin, I.; Mocsy, L. ş.a., Tratat practic de criminalistică, vol. II, Bucureşti, Editura M I., p. 20-21.

29

Page 30: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

tratată în cadrul identificării criminalistice.

Vom reaminti însă că prin intermediul expertizei criminalistice sau al constatărilor tehnico-

ştiinţifice pot fi formulate următoarele concluzii:

a) Concluzii certe – care la rândul lor pot fi de identificare (semnătura a fost

executată de către ...; glonţul extras din cadavrul ... a fost tras cu arma seria ...; tăieturile de pe

trunchiul copacului prezentate au fost executate cu toporul ridicat ...), de excludere (semnătura în

litigiu nu a fost executată de către titularul ...; impresiunile papilare ridicate de la faţa loclui furtului

comis din ... la data de ... nu au fost create de către inculpatul ... etc.).

b) Concluzii de probabilitate formulate atunci când elementele de asemănare şi cele

de deosebire sunt aproximativ egale. (Actul a fost probabil semnat de către ...).

c) Concluzii de imposibilitate a stabilirii – sunt formulate atunci când nu se poate

aprecia nici măcar cu grad de probabilitate (,,nu se poate stabili dacă actul în litigiu a fost redactat în

anul 1931 sau în anul 1932”).

Vom trata mai pe larg aceste aspecte la locul cuvenit.

Secţiunea 9. Sistemul serviciilor şi expertizelor criminalistice în România

Înainte de a trece la examinarea urmelor, a caracteristicilor şi rezultatelor pe care le pot oferi,

credem necesar să facem o scurtă oprire asupra sistemului de servicii şi laboratoare specializate în

activitatea de Criminalistică din ţara noastră .

Iată care ar fi acestea, pentru Ministerul de interne şi cel al Justiţiei.

1. În sistemul Ministerului de Interne

La unităţile de poliţie – orase => există ofiţeri criminalişti care realizează cercetarea la

locului faptei şi unele examinări şi constatări tehnico-ştiinţifice.

La municipii şi judeţe => servicii de criminalistică cu dotare mai complexă => şi specialişti

criminalişti (ofiţeri, subofiţeri), de asemenea, pentru constatări tehnico-ştiinţifice.

- realizează lucrări de dactiloscopie, traseologie, examinare grafică, tehnica actelor,

balistică, portrete robot (identificare, computer) ş.a.

La nivel naţional => Institutul de Criminalistică al I.G.P. => îndrituit să realizeze expertize

criminalistice => are încadraţi experţi criminalisti => lucrări din domeniul dactiloscopiei,

traseologiei (mai rar grafică), tehnicii actelor, balisticii, portretului robot, analizelor chimice

(droguri ş.a.), bancnotelor, monedelor, sigiliilor.

2. În sistemul Ministerului Justiţiei există Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, cu

sediul la Bucureşti, care are în subordine => Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice

30

Page 31: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Cluj, L.I.E.C. Timişoara şi L.I.E.C. Iaşi, cele două din urmă fiind înfiinţate doar din 1998, respectiv

1999 cu razele lor de competenţă teritorială. Până la acea dată existau doar laboratorul central

(devenit în 1998 I.N.E.C.) şi laboratoarele interjudeţene de la Bucureşti şi Cluj.

Se realizează lucrări de expertiză criminalistică în domeniile: traseologie, dactiloscopie,

examinare grafică, tehnica actelor, balistica judiciară, expertiza chimică, examinarea bancnotelor, a

monedelor, sigilografie, expertiza imaginilor fotografice şi înregistrărilor audio, expertiza vocii şi

vorbirii.

I.N.E.C. realizează expertize lărgite pentru lucrările realizate în prima fază de: Cluj,

Bucuresti, Iaşi, Timişoara. De asemenea, realizează expertize în explozii, incendii, expertiza

accidentelor auto, a înregistrărilor audio, video.

Alături de aceste expertize criminalistice propriu-zise se mai pot realiza – deşi mai rar

uzitate – expertize complexe medico-legale şi criminalistice (exemplu mecanism traumatic =>

heteropropulsie, accident auto).

Nu există un raport strict determinat de ierarhie între constatările tehnico-ştiinţifice şi

expertiza criminalistică decât în sensul competenţei. Termenul ,,contraexpertiză” este eronat d.p.

d.v. terminologic, pentru că, de fapt, se efectuează ,,o nouă expertiză”21, cu alţi experţi şi în număr

de opt persoane: 3 experţi şi respectiv consiliul celor patru şefi ai Laboratoarelor plus un director al

I.N.E.C.

Secţiunea 10. Consideraţii asupra limitelor subordonării expertului criminalist desemnat în

vederea efectuării expertizei

În cadrul sistemului procesual penal român activitatea de expertiză criminalistică se

realizează prin intermediul laboratoarelor de expertiză criminalistică, experţii fiind desemnaţi de

către şefii laboratoarelor să realizeze o anumită lucrare. ,,Împrejurarea că expertiza criminalistică

constituie o examinare de laborator, nu atribuie laboratorului de criminalistică calitatea de expert.”22

Din punct de vedere procedural, expertul criminalist este persoana fizică ce posedă

cunoştinţele de specialitate specifice unui anumit domeniu, este angajat al unui anumit laborator

criminalistic şi a fost desemnat ca atare pentru realizarea unei lucrări de expertiză criminalistică de

către şeful laboratorului.

În anumite situaţii, cum sunt cele de realizare a unei noi expertize criminalistice – numită

impropriu ,,contraexpertiză” – sau pentru cazurile unde numărul pieselor ce se cer a fi examinate

21 Vezi Ionescu, L., op. cit.22 Ciopraga, A., op. cit., p. 408.

31

Page 32: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

este extrem de mare, se pot forma colective de experţi numite şi ,,comisii de expertiză”. Cu toate că

experţii îşi desfăşoară în aceste situaţii activitatea în colectiv, răspunderea pentru calitatea şi

obiectivitatea ştiinţifică a examinărilor continuă să fie personală. Dacă, în baza cunoştinţelor şi

convingerilor profesionale proprii, membrii comisiei de expertiză criminalistică ajung la opinii

divergente, fiecare expert va putea formula în cadrul raportului opinii proprii şi va răspunde pentru

acestea.

De vreme ce răspunderea expertului pentru corectitudinea, obiectivitatea şi precizia

concluziilor formulate este personală, iar pentru realizarea unei anumite expertize el este desemnat

de către şeful laboratorului, se pune problema dacă şi în ce limite activitatea sa va putea fi supusă

controlului şi respectiv cenzurii din partea şefului unităţii de expertiză criminalistică.

Este neîndoios că problema va trebui aici analizată sub două aspecte. Primul este cel legat de

existenţa unei îndrumări şi a unui control al şefului laboratorului ce se extind la alegerea celor mai

adecvate tehnici şi metode de examinare, ca şi asupra respectării metodologiilor de lucru,

manipulare şi păstrare a materialelor supuse examinării specifice. Acesta se întemeiază pe prezumţia

existenţei unei mai bogate pregătiri şi experinţe profesionale a şefului laboratorului, îzvorând în

acelaşi timp şi din regulile interne de organizare şi ierarhie ale unităţii. Celălalt aspect priveşte

dreptul şefului laboratorului de a cenzura concluziile expertului criminalist. Care este întinderea

acestui drept? Este el absolut sau comportă unele limite? Care este motivaţia?

Asupra acestei probleme, în literatura de specialitate din ţara noastră s-au conturat două

puncte de vedere. Conform unei opinii, dreptul de control ar privi doar condiţiile de formă ale

raportului de expertiză, în sensul de a se urmări respectarea obiectivelor stabilite de organul judiciar.

Controlul însă nu s-ar putea extinde şi asupra chestiunilor de fond: concluziile la care a ajuns

expertul, întrucât aceasta ar încălca obiectivitatea şi ar putea conduce la influenţarea din afară a

expertului. Sigur că este necesară o supraveghere a realizării expertizelor în conformitate cu

conţinutul actului procedural prin care au fost dispuse. Dar, aceasta nu este o cenzură, credem noi, ci

face parte din dreptul de îndrumare la care ne-am referit mai sus.

Conform punctului de vedere opus, ,,conducătorul instituţiei poate şi trebuie să-şi exercite

controlul asupra chestiunilor de fond ale raportului de expertiză, verificând concluziile sub aspectul

fundamentării lor ştiinţifice”.23 Apreciem că atunci când se constată formularea unor concluzii

greşite sub aspect metodologic şi profesional, erori de formulare, sau alegerea unor demonstraţii

insuficient fundamentate, şeful laboratorului poate atrage atenţia asupra acestor aspecte,

recomandând expertului revizuirea şi chiar refacerea lucrării.

23 Ciopraga, A., op. cit., p. 411, cu referire la Dumitru Cruceanu, Expertiza criminalistică şi organizarea ei, în R. P. R., p. 40.

32

Page 33: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Achiesăm acestei idei, întrucât acestea nu constituie, în opinia noastră, intruziuni de natură

a influenţa expertul, având doar rolul de a împiedica trimiterea la organul judiciar a unor concluzii

eronate, ce pot genera orientarea greşită a cercetărilor. Desigur că există posibilitatea corectării lor

printr-o expertiză nouă, dar restituirea raportului pentru completare sau refacere va permite evitarea

unor lucrări suplimentare şi inutile. Oricum, răspunderea expertului pentru concluziile sale este

personală, motiv pentru care acesta şi semnează singur raportul de expertiză (sau alături de ceilalţi

experţi în cazul comisiei). Admiterea posibilităţii ca expertul să fie influenţat din exterior pentru

concluziile sale, l-ar putea transforma într-un simplu executant docil, cunoştinţele sale de

specialitate trecând în plan secund, după relaţiile de subordonare.

Secţiunea 11. Realizarea expertizei şi redactarea raportului de expertiză criminalistică

În realizarea expertizei criminalistice activităţile trebuie să se conformeze caracterului de

examinare ştiinţifică pe care îl presupune munca criminalistică. Ea se realizează prin etape

succesive, cu grade de dificultate şi complexitate consecutive şi înlănţuite în mod riguros şi necesar.

Corespunzător metodicii examinării criminalistice, ca în orice proces de identificare, se va face

trecerea gradată de la general spre particular prin utilizarea procedeelor logice24 care constituie

temeiul raţional şi operaţional pentru orice demers de identificare: examinarea analitică, iar pe baza

rezultatelor acesteia, sinteza datelor şi formularea unor concluzii.

Cu ajutorul acestor fundamentări logice şi conceptuale, procesul de examinare va parcurge

următoarele etape25: analiza problemelor, a materialelor şi tehnicilor disponibile, examinarea

comparativă, aprecierea finală şi formularea concluziilor.

Analiza distinctă va permite delimitarea clară a caracteristicilor generale şi particulare ce

sunt specifice materialelor supuse examinării (urme papilare, proiectile, scris, semnături, acte de

identitate, bancnote, alte urme). Acestea vor fi analizate şi diferenţiate în funcţie de specificul lor şi

de corespondenţa cu obiectul expertizei şi cu materialele de comparaţie. Când se cer a fi examinate

în cadrul aceleiaşi expertize criminalistice mai multe documente diferite – de exemplu paşapoarte,

permise de rezidenţă, vize de şedere ş.a.m.d. – acestea vor fi triate şi repartizate spre examinare pe

categorii, având în vedere şi ceea ce se cere a fi examinat la ele. De exemplu, la mai multe permise

de şedere şi vize turistice se cere a se stabili provenienţa lor, corespondenţa cu sigiliile autorităţilor

emitente, la altele modul de contrafacere sau metoda folosită etc. Pentru identificarea grafică se va

24 Flonta, Mircea, Structura coordonării acţiunilor şi geneza operaţiilor logico-matematice, Teoria acţiunii umane, Forum – Ştiinţe sociale, vol. I, 1969, p. 109-115.

25 Ladislau, Mocsy, Demonstraţia - etapă de lucru importantă în activitatea de expertiză criminalistică, în lucrarea colectivă 20 de ani de expertiză criminalistică, Ministerul Justiţiei 1978, p. 68-71.

33

Page 34: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

avea în vedere, direcţia, tendinţele şi aspectul general al mişcărilor, pentru alte urme tipul şi

particulariţăţile lor.

În acestă primă etapă, expertul se va orienta asupra stabilirii caracteristicilor (de exemplu, la

un act contestat aspectul general: hârtia, imprimarea, elementele de securitate, conţinutul,

cernelurile folosite, integritatea actului etc.) pentru a putea pune în evidenţă ceea ce este esenţial,

individualizant şi specific documentului examinat, dar care în acelaşi timp îl face să fie concordant

cu cerinţele generale ale clasei de documente din care face parte. Se vor sorta de asemenea şi

materialele de comparaţie în funcţie de provenienţă, stabilindu-se corelaţii generale pe tipuri de

documente şi elemente de securitate, impresiuni de siguranţă, reţete şi probe de hârtie, cerneluri,

toner.

Atunci când printre problemele ce se cer a fi rezolvate se află şi identificarea unui anumit

aparat: imprimantă, copiator, telefax care a produs un anumit document se vor realiza materiale de

comaparaţie cu modelele de copiator, imprimantă sau aparat telefax incluse pe lista celor suspectate.

Pentru identificări balistice se vor efectua trageri experimentale de recoltare a proiectilelor sau

tuburilor. Acestea vor fi apoi examinate în scopul de a determina ceea ce le este specific, erori de

imprimare, defecte de funcţionare, aspectele macroscopice, ca şi micro-urmele şi urmele latente

produse de părţile componente ale mecanismelor de preluare şi transport pentru hârtie, tonerul; la

arme de ghinturile ţevii pe proiectil, iar la tubul carţuş de partea frontală a închizătorului, de

percutor, de opritor etc. În acest fel se obţine o primă sistematizare şi o imagine generală a datelor

deţinute şi cu care se va opera în etapa următoare: examinarea comparativă.

Considerată de specialişti ca fiind munca propriu-zisă de expertiză, aceasta este într-adevăr

etapa cea mai încărcată de conţinut specializat, care poate da măsura priceperii şi preciziei muncii

expertului. Ea presupune ca, în raport cu natura materialelor şi a elementelor ce sunt supuse

cercetării, să se folosescă ,,cele mai adecvate procedee şi mijloace tehnico-ştiinţifice de comparare a

însuşirilor caracteristice, în vederea stabilirii coincidenţelor sau a divergenţelor”26. Odată atins acest

punct, plecând de la constatările făcute, urmează ca expertul, prin intermediul procesului de sinteză

şi evaluare globală, dar în acelaşi timp sintetică a informaţiilor obţinute pe calea observaţiei directe,

ca şi pe cale instrumentală să realizeze explicarea, demonstrarea şi ilustrarea constatărilor sale.

Aceasta este etapa proceselor de apreciere multilaterală care precede formularea concluziilor şi din

conţinutul căreia se alcătuieşte acea parte a unei expertize criminalistice privind constatările

expertului.

Deşi denumirea este limitativă în aparenţă, ea constituie corpul principal al conţinutului

expertizei criminalistice, în care, aşa cum am arătat, pe lângă observaţii şi rezultate ale unor

26 Ciopraga, A., op. cit., p. 414.

34

Page 35: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

măsurători, experimente etc., se vor face, în măsura în care sunt necesaare, deducţii logice şi

demonstraţii. În unele sisteme juridice (britanic şi american) actul cu rol de expertiză criminalistică

depus la dosar conţine doar obiectivele, numele sau codul expertului şi concluziile, elementele de

examinare şi demonstraţia fiind prezentate de specialişti în cadrul procesului, în cursul etapei

de ,,Cross-examining”.27

Demonstraţia trebuie să fie fundamentată temeinic pe date şi observaţii cu caracter ştiinţific.

Deducţiile şi demonstraţiile se întemeiază pe acele date, teze şi principii ale ştiinţei criminalistice,

ale logicii formale şi simbolice care rezultă ca reguli generale de apreciere şi explicare. Când în

cadrul demonstraţiilor se face apel la datele altor ştiinţe (chimie, fizică, electronică,

electreomecanică, informatică etc.) vor putea fi expuse calcule, rezultate de analize, grafice de

absorbţe a radiaţei UV, cromatograme, pot fi explicate moduri de funcţionare ale unor aparate,

programe, moduri de producere ale unor procese, fenomene, accidente etc. Credem că trebuie însă

evitate formulările inutil preţioase şi tehnicizarea excesivă a explicaţiei, promovând o formulare cât

mai concisă şi accesibilă. Nu trebuie căutate expresii care nu vor putea fi înţelese de nespecialişti.

Trebuie oare să mai amintim că rostul expertizei este şi acela să ofere organelor judiciare clarificări

asupra unor aspecte de mai mare tehnicitate şi specializare? Ori exprimarea prea tehnicistă şi

preţioasă nu face uneori decât să amplifice confuzia? În principiu, organul judiciar trebuie să obţină

din partea de constatări a expertizei criminalistice exact acele informaţii care să-i uşureze munca.

Concluziile nu sunt totdeauna suficiente, ele fiind uneori lapidare. Acestea trebuie însoţite şi

precedate de clarificări. Spre exemplu, cu privire la modul de contrafacere al unui document

expertul apreciază că tehnologiile şi aparatele folosite impun activitatera unei/unor persoane cu

pregătire de specialitate (tipografi, informaticieni etc.) sau cu privire la pericolul pe care îl poate

prezenta chiar pentru trăgător o armă defectă. Caracterul complet şi convingător al examinărilor şi al

constatărilor depinde de modul de analizare, demonstrare şi ilustrare.

Secţiunea 12. Concluziile expertului criminalist

Momentul final al realizării expertizei, alături de redactarea raportului de expertiză

criminalistică, este cel al formulării concluziilor. Trebuie evitate însă exprimările echivoce, care

lasă loc de interpretări. Este adevărat că în cele din urmă organul judiciar va decide, dar, alături de

celelate probe din dosar, expertiza trebuie să asigure o imagine exactă (ştiinţifică) asupra anumitor

împrejurări şi nu imagini alternative (subiective deci) asupra faptei.

27 Moensens, Andre A., How to prepare for a Daubert Hearing – A.A.F.S. 1997, International Journal of Forensic Document Examiners, vol. 3, nr. 2/1997, p. 180.

35

Page 36: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Prin formularea concluziilor, expertul trebuie să răspundă la obiectivele stabilite, pe baza

datelor rezultate din investigarea criminalistică, vizuală şi instrumentală sau analitică, cât şi a părerii

sale de specialist, în baza cunoştinţelor şi experienţei profesionale personale. În măsura în care din

constatări se desprind elemente suplimentare, utile şi necesare pentru soluţionarea cauzei, în virtutea

rolului său activ, expertul îşi va extinde cercetarea şi asupra acestora pentru o examinare completă.

Se evită astfel ordonarea unor suplimente de expertiză.

Este necesar ca, din conţinutul concluziilor să se desprindă clar asupra cărei urme,

document, sigiliu, menţiune etc., poartă concluzia respectivă. În acest scop documentul,

impresiunea, actul de identitate etc., vor fi identificate cât mai exact. De exemplu ,,Impresiunea de

sigiliu bancar cu menţiunea B.N.R. Fililala Cluj cu nr. 5023” sau ,,Paşaportul cu seria ... eliberat la

data de ... ” pentru a nu se confunda cu alte probleme, urme etc., la care s-ar referi celelalte

concluzii.

Concluziile ce se formulează de către experţii criminalişti nu au întotdeauna acelaşi grad de

certitudine. Există şi situaţii când concluziile ce se vor formula nu pot fi decât cu grad de

probabilitate, sau chiar cazuri în care expertul nu poate soluţiona problema supusă spre examinare.

Practica expertizei criminalistice de la noi, ca şi literatura de specialitate28 disting în modul de

concluzionare următoarele categorii de concluzii:

- concluzii categorice sau certe, care pot fi cert-afirmative (de identificare) sau cert-

negative (de excludere);

- concluzii de probabilitate (incerte);

- concluzii de imposibilitate a soluţionării problemei supuse expertizării.

Concluziile certe sunt aserţiuni cu caracter categoric. Ele indică faptul că în cursul şi pe

temeiul examinărilor făcute expertul a ajuns la identitate (,,Impresiunea de sigiliu de pe contractul

de împrumut nr. ... nu a fost creată de sigiliul aparţinând Băncii ... ”; ,,proiectilul cal. 7,62 mm extras

din corpul victimei a fost tras cu arma PM nr. AO 0998778) sau la neidentitate (Viza turistică pentru

Italia, perioada ..., de la fila nr. ..., din paşaportul nr. … nu a fost eliberată de Consulatul Italiei).

Aceste tipuri de concluzii certe sunt expresia unor adevăruri obiective, ele servind la stabilirea

validităţii, contrafacerii ori falsificării unui anumit document, la identificarea unui anumit autor,

arme, instrument de spargere, tip de pneu etc. Ele au menirea de a înlătura orice îndoială asupra

aspectului examinat.

28 Ciopraga, A., op. cit., p. 428-436. Mihuleac, E., Expertiza judiciară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, p. 230. Dumitru, Sandu, Concluziile expertului criminalist în sistemul expertizei criminalistice româneşti şi în sistemele altor state. O privire comparativă. (Nepublicat), Comunicare prezentată la al II-lea simpozion Naţional al Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică, Bucureşti, octombrie 1996. Ionescu, Lucian, Concluzia raportului de expertiză criminalistică a scrisului şi aprecierea valorii sale probante, Buletinul Intern al Procuraturii R. S. R. în Probleme de criminalistică şi criminologie, nr. 2-3/1983, p. 43-54.

36

Page 37: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

În expertiza criminalistică tehnică a documentelor concluziile certe pot purta şi asupra

metodelor, procedeelor ori aparatelor folosite la redactarea, copierea sau contrafacerea unui anumit

act. De exemplu: se stabileşte că impresiunile de sigiliu de pe actele unui autovehicol nu au fost

create de un sigiliu autentic al organelor în drept, ci au fost contrafăcute cu ajutorul unei imprimante

cu jet de cerneală sau bancnotele în litigiu au fost realizate prin tipărire hoch-druck. Indiferent că

sunt cert-pozitive sau cert-negative concluziile categorice sunt foarte importante ele putând orienta

determinant cercetările ulterioare.

Concluziile de probabilitate sunt produsul situaţiilor în care expertul nu poate formula

decât o ipoteză cu privirea la eventualitatea existenţei unui anumit fapt. Când datele (material de

comparaţie) accesibile expertului sunt reduse ori datorită unor erori anterioare de ridicare a

materialelor de comparaţie, sunt decelabile doar un număr redus de caracteristici particulare ale

actului sau procesului suspus examinării. Uneori, acest tip de concluzie este formulat şi în situaţiile

în care cantiatea de material în litigu este foarte redusă (de exemplu un grup de cifre, o semnătură

simplificată neliterală) ori urma este parţial alterată. Pot apărea, alături de coincidenţe şi elemente

neeexplicabile, divergente. Expertul se află deci, în imposibiliatea de a formula o concluzie cu

caracter de certitutdine, întrucât elementele constatate de el la nivelul caracteristicilor generale şi

individuale nu au suficient potenţial identificator. El va trebui deci să formuleze o apreciere

ipotetică, ce poate fi răsturnată de probe noi, contrare, suplimentare etc. ,,Concluzia cu caracter de

probabilitate, indiferent de gradul de probabilitate, constituie o ipoteză care însă nu are caracter

arbitrar şi nu e lipsită de temei, deoarece expertul îşi fundamentează presupunerile pe elemente

obiective şi nu pe impresiile sale subiective.”29

Concluziile de probabilitate apar în general în forma ,,Probabil DA” în sensul că se

apreciază că un anumit aspect est posibil să se fi produs (,,Actul în litigiu a fost probabil rebroşat

după introducerea unei noi pagini cu numele şi poza titularului…”; „Semnătura în litigiu a fost

probabil executată de numitul S.R.”). Asupra utilităţii acestor concluzii părerile sunt împărţite în

literatura de specialitate.

După unii autori30, concluziile de probabilitate nu ar contribui la soluţionarea cauzei,

generând chiar confuzie. Pe de altă parte, organul judiciar nu are nevoie de noi ipoteze, ci de

certitudini, motiv pentru care el dispune expertiza. Formularea unor concluzii de probabilitate fac să

se menţină nejustificat bănuielile cu privire la anumite aspecte, întârziind mersul cercetărilor.

Credem însă, în mod contrar acestor opinii că a găsi cu orice preţ un autor ori a-l exclude în

mod absolut, atunci când există şi unele dubii este periculos şi chiar contrar rolului expertizei în

29 Ciopraga, A., op. cit., p. 430, referire şi la Sandu Dumitru, Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză – 20 de ani de expertiză criminalistică, Ministerul Justiţiei, p. 61-63.

30 Experţii şcolii sovietice, în special Zotov B., Belkin R. S.

37

Page 38: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

înfăturirea actului de justiţie. Majoritatea autorilor sunt însă de acord cu formularea concluziilor

probabile considerându-le utile şi pertinente.31 Expertul nu este infailibil, iar datele ce i-au fost puse

la dispoziţie pot fi insuficiente. Pe de altă parte, concluziile de probabilitate pot oferi organelor

judiciare versiuni altenative spre care să-şi îndrepte cercetările, deschizând uneori perspective noi,

remarcând laturi considerate până la acel moment ca neimportante. De exemplu, în cazul unor vize

false, existenţa unor eventuali complici peste hotare. Concluziile de probabilitate trebuie însă

temeinic fundamentate, inclusiv cu privire la alegerea acestei soluţii şi nu a uneia certe sau de

imposibilitate a soluţionării chestiunii supuse examinării.

Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor supuse examinării apar ca

urmare a unor factori având în general un caracter obiectiv. Unul dintre aceştia este starea

materialelor supuse spre examinare – acte distruse, arse, corodate, uzate, porţiuni prea mici din

cămăşile unor proiectile, urme ,,contaminate”, urme papilare îmbâcsite cu substanţă de evidenţiere –

ale căror caracteristici generale nu mai sunt exploatabile. Insuficienţa materialelor de comparaţie –

ca în cazurile actelor de peste 40-50 de ani, când nu se găsesc totdeauna în arhive impresiuni de

sigiliu cu garanţii de autenticitate emanând de la organul competent, diplome, acte oficiale

asemănătoare etc. Alteori, ajungerea la o soluţie de imposibilitate se datorează întinderii foarte

reduse a urmelor litigioase. Când au rămas vizibile doar foarte mici şi disparate porţiuni de traseu

din urma în litigiu (un text răzuit sau radiat privind suprafeţe de teren, sume de bani, ani de emitere,

nume titular etc), este extrem de dificil a stabili ce a fost scris anterior, iar a formula o

concluzie ,,pe ghicite” este cel puţin lipsit de seriozitate sub aspect profesional, în lipsa posibilităţii

de demonstrare şi ilustrare.

Nu în ultimul rând, concluzia de imposibilitate poate fi generată şi de limitele cunoaşterii şi

experienţei, pentru un moment şi domeniu dat, de lipsa unor metode şi proceduri cu caracter

ştiinţific, precum şi a unor dotări tehnice adecvate complexităţii şi chiar de lipsa pregătirii,

competenţei sau de superificialitatea muncii expertului. Aplicarea defectuoasă a unor tehnici de

examinare sau alegerea greşită a metodelor de lucru, pot şi ele conduce la concluzii de

imposibilitate a soluţionării problemei.

Concluziile de imposibilitate a soluţionării problemelor stabilite ca obiective ale expertizei

pot fi formulate astfel: ,,NU se poate stabili care au fost menţiunile cifrice radiate de pe cecul cu

seria…” sau ,,Datorită lipsei unor materiale de comparaţie corespunzătoare nu se poate stabili dacă

impresiunea de sigiliu de pe actul în litigiu provine din anul … sau a fost realizată ulterior”.

Ajungerea la acest gen de concluzie trebuie însă să fie însoţită întotdeauna de o analiză

31 Buus, Alexandru, Concluziile probabile în expertiza criminalistică – în 20 de ani de expertiză criminalistică, p. 42-50. Locard, E., Les faux en ecriture et leur expertise, Paris, 1959, p. 29. Basarab, Matei Criminalistica, Cluj-Napoca, Litografia UBB Cluj, 1969, p. 325. Ciopraga, A., op. cit., p. 432-433.

38

Page 39: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

temeinică şi de descrierea tuturor împrejurărilor pe temeiul cărora nu se poate formula o concluzie

de probabilitate sau una categorică. Pentru acest motiv nu considerăm întemeiată soluţia oferită ca

alternativă, în sensul că, dacă după studierea materialelor de examinat expertul nu poate formula

decât o concluzie de imposibilitate, el poate restitui materialul organului judiciar, precizând motivul

respectiv ca temei al restituirii.32 Credem că, odată terminată studierea materialelor, expertul

criminalist este în măsură să aprecieze direcţia soluţiilor pe care le poate formula, dar până la

epuizarea tuturor căilor de examinare directă, analitică şi instrumentală acestea rămân doar ipoteze.

Odată realizate toate examinările necesare şi posibile, sub aspect tehnic expertiza a fost deja

realizată, rămânând de făcut doar partea de redactare a raportului, ceea ce nu se poate compensa

prin lapidaritatea unei adrese de restituire. Inclusă în conţinutul constatărilor din raportul de

expertiză şi expusă pe larg, fundamentarea şi explicarea alegerii acestei soluţii are menirea de a

convinge organul judiciar şi părţile din cauză despre ,,justeţea concluziei de imposibilitate”33.

Explicarea limitelor tehnice şi metodice este de natură a informa organul judiciar despre faptul că un

anumit aspect al cauzei nu va putea fi soluţionat pe calea expertizei criminalistice, evitând

tergiversarea inutilă a cercetărilor, determinându-l să caute răspunsuri şi pe calea reorientării

anchetei, înţelegând limitele tehnicii pentru un moment dat, limitele materiale ale unităţii şi nu

neapărat limitele absolute de cunoaştere.

32 Mocsy, Ladislau, Expertiza criminalistică în dreptul procesual penal roman, Teză de doctorat, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1975, p. 143.

33 Ciopraga, A., op. cit., p. 436.

39

Page 40: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

CAPITOLUL IV

ELEMENTE DE TRASEOLOGIE

Traseologia - ramură a tehnicii criminalistice care studiază urmele ca impresiuni ale

structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detaşate din obiect ori ca modificări produse de

fenomene, în vederea identificării persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor

legate de formarea acestor urme şi aflarea adevărului

Denumirea de „traseologie” provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine

franceză, care se traduce prin urmă, dâră) şi „logos” (de origine greacă, care se traduce prin ordine,

idee).

Secţiunea 1. Noţiunea de urmă. Clasificarea urmelor

Interacţiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene duce la crearea de

urme.

Prin intermediul intepretării urmelor se poate ajunge la obţinerea unui tablou dinamic al

desfăşurării anumitor fapte, a declanşării şi evoluţiei diferitelor procese.

Persoanele care se ocupau de descoperirea urmelor în timpurile mai vechi

– ,,cercetaşi” ,,trail finderes”, ,,path finders”, ,,scouts” n-au făcut decât să recunoască şi să

interpreteze urme. Urmele pot fi :

produse de obiecte – ex.: urme de pneuri, de instrumente;

produse de animale – ex.: muşcături, urme de copite, etc.;

produse de oameni – ex.: miros (urmeolfactive), urme de paşi, etc.;

produse de fenomene – ex.: incendiu, trăznet, apa;

urme biologice – ex.: sânge, salivă, etc.

Literatura de specialitate defineşte noţiunea atât în sens larg, cât şi restrâns.

În sens larg - urma apare ca modificare materială produsă la locul faptei şi care este utilă

din punct de vedere criminalistic (C. Suciu; Golunski; Ioan Mircea).

În sens restrâns - urma este reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţa

unui alt obiect cu care a venit în contact.

De fapt, dezvoltarea tehnicii criminalisticii impune şi o revizuire a noţiunii:

URMA - modificarea creată la locul faptei şi în procesul savârşirii ei, prin mişcările şi

Page 41: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

acţiunea persoanei implicate, ori generate de alte fiinţe, de obiecte sau fenomene care prin aspect,

caracteristici, poziţie, conţinut, este utilă cercetării criminalistice (persoane implicate: victime,

infractori, martori, altii).

Credem însă că rândurile de mai sus constituie doar una dintre formulele prin care se poate

face definirea urmei.

CLASIFICAREA URMELOR

Există diverse criterii şi modalităţi de clasificare a urmelor. Credem că rămâne însă adecvată

clasificarea făcuta de C. Suciu prin care se disting trei categorii:

1. urme de reproducere;

2. urme formate din obiecte şi substanţe;

3. urme rezultate din explozii, incendii.

1. Urme de reproducere

- sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe

suprafaţa celuilalt urme indicând caracteristicile sale (ex.: accident auto).

2. Urme formate din obiecte şi substanţe

- variate ca provenienţă – ex.: accident auto: părţi din far, vopsea, obiecte, număr, ulei ş.a.;

obiecte abandonate de infractor (dălţi, cuţit); deranjarea obiectelor în camera (furt); depuneri de

substanţe (sânge, vopsea etc.);

- aceste urme permit delimitarea cercului de persoane prezente, obiecte implicate.

3. Urmele de incendiu

- se deosebesc de 1) şi 2) prin aceea că pot să cuprindă diferite obiecte, reziduuri ce sunt

parţial distruse. Apoi, în general, intervenţia pentru stingere duce la alterare, spălare, spargere etc.

Dar pot fi utile (ex. incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse, accidente şi incendii

auto - pt. mascare omor ...).

Şi acum o tratare mai pe larg.

1) Urmele de reproducere

- se realizează numai prin contactul nemijlocit dintre două obiecte, unul preia din

caracteristicile celuilalt pe suprafaţa sau în volumul său

Este vorba deci, de existenţa a două tipuri de obiecte:

41

Page 42: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

a) un obiect creator de urmă - trebuie să fie capabil să creeze o urmă;

b) un obiect primitor de urmă - care trebuie să fie plastic, deformabil şi să reţină în masa sa

urme (exemplu: parchetul lustruit reţine urme de tălpi de noroi, praf ş.a. pe o durată apreciabilă).

Criterii de clasificare a urmelor de reproducere:

1. După modul de acţiune:

statice;

dinamice.

2. După gradul de plasticitate:

de adâncime;

de suprafaţă – stratificare;

de destratificare.

3. După locul de sedimentare:

locale;

periferice.

4. După natura obiectului creator:

de mâini;

de picioare;

create de alte obiecte.

5. După vizibilitate:

urme vizibile - pot fi imediat şi uşor descoperite, fară intervenţia unor aparate sau substanţe

speciale. Sunt cea mai mare majoritate a urmelor din mediul înconjurător;

urme latente - evidenţierea acestora va necesita folosirea unor mijloace de iluminat

(observare) şi substanţe de prăfuire pt. marcare (ex.: capcana chimică la mită; prafuri

lumogen, utilizare ultraviolete, I.R., laser; dispozitive de protecţie la acte - fire, reţele,

marcaj electromagnetic).34

1) După modul de acţiune al obiectului creator putem deosebi:

a) urme statice - sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să

se producă o deplasare (ex. - urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui

autovehicul în mers constant).

Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme, putând

34 în literatura de specialitate (J. Gayet) mai intâlnim notiunea de ,,urme pozitionale” - vizând schimbarile produse în pozitia unor obiecte (scaun rasturnat, obiecte răvăşite ş.a.m.d.)

42

Page 43: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

uneori duce la chiar la identificarea individuală.

ex. - identificarea tipului de anvelopă (camion, autoturism, motoretă, etc.).

b) urmele dinamice - sunt rezultatul alunecării celor două suprafeţte de contact – ex.,

urme de frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat.

Ele se formează în contactul activ dintre cele două obiecte. De această dată, deplasarea celor

două suprafeţe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste condiţii detaliile

specifice - de exemplu - ciobituri pe tăişul unui topor cu care s-a tăiat un arbore - vor putea permite

identificarea obiectului creator.

2) După gradul de plasticitate al obiectului primitor:

a) urmele de adâncime - când obiectul primitor este mai puţin consistent decât cel

creator de urmă. Practic are loc o ,,reproducere în negativ a obiectului creator” (I. Mircea) în corpul

obiectului primitor.

ex. - obiect sau corp uman căzut în zăpadă, noroi

- striaţiile create de ghinturi pe cămaşa glonţului

Fineţea granulării substanţei obiectului primitor influenţează calitatea reproducerii.

b) urmele de suprafata. Densitatea apropiată a celor două obiecte face ca nici unul

din ele să nu se modifice, însă are loc un transfer de substanţă de pe obiectul creator pe obiectul

purtător (ex. - transpiratia mâinii ==> amprenta). Dar ele pot fi şi de pe obiectul purtător pe obiectul

creator.

I. Urma de stratificare - se creează în general la locul faptei (ex. - de pe mâini), dar poate fi

produsă şi prin desprinderea de substanţe depuse în alte ocazii (ex. - noroi de pe talpă - în casă el

poate indica traseul).

Pot fi - vizibile;

- latente (când pt. observarea lor este necesară folosirea unor aparate sau substanţe de

marcare, sau examinarea urmei sub un anumit unghi, deoarece o apropiere de nuanţă, de culoare sau

substanţă depusă este transparentă).

II. Urme de destratificare - se creează prin detaşarea de substanţă de pe suprafaţa obiectului

primitor şi aderarea lui la obiectul creator de urmă (ex. - urme de pe obiectul vopsit pe hainele sau

corpul omului).

3. Urme locale sau periferice

a) Urme locale - formate prin modificarea suprafeţei sau volumului obiectului

primitor pe locul de contact (A. Golunski) - în acea zonă are loc o reproducere, uneori foarte fidelă a

43

Page 44: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

caracteristicilor obiectului creator.

ex. - urma unui radiator pe un alt vehicol

- urma suportului de flori cu care a fost lovită victima unui viol în zona renală - după viol s-a

simulat o aruncare de la etaj.

b) Urme periferice (de contur) - sunt rezultatul modificării de suprafaţă a obiectului

primitor prin depunere de substanţă în afara limitelor obiectului creator.

ex. - sânge care împroaşcă de la victimă spre agresor, indicând pe un perete poziţia agresorului

- nisip, praf etc.

Promotor şi susţinător al importanţei acestui tip de urme este procurorul criminalist Iuliu

Andrei, care le-a şi utilizat pentru a demonstra unele aspecte ale soluţionării unor cauze complexe în

care a anchetat.

Secţiunea 2. Urmele instrumentelor de spargereÎn cercetarea infracţiunilor se întâlnesc adesea urme rezultate din folosirea diferitelor

instrumente cu care s-a forţat un sistem de închidere, s-a perforat un zid, s-a deschis o casă de bani,

etc.

În general, instrumentele de spargere sunt la origine simple unelte de lucru (şurubelniţe,

chei, topoare, ciocane, răngi) sau sunt obiecte ori instrumente adaptate la operaţia pentru care au

fost folosite (sfredele, burghie, bări metalice, pietre, etc.).

Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere se poate face după modul lor de

formare, în:

urme statice şi urme dinamice;

urme de adâncime şi urme de suprafaţă. Urmele de adâncime sunt mai frecvent întâlnite

în unele cazuri de forţare, accidente, etc.

Tot în funcţie de criteriul modului de formare mai putem clasifica urmele de spargere şi în:

urme de tăiere;

urme de apăsare;

urme de frecare;

urme de lovire.35

Urmele de lovire sunt întâlnite mai rar, dat fiind că producerea lor este însoţită de zgomot,

iar infractorii preferă să evite acest fapt.

35 Mircea, I., op. cit., p. 136.

44

Page 45: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

1. Urmele de tăiere - sunt în general urme dinamice cu aspectul unor striaţii paralele,

produse de lama instrumentului cu care s-a realizat tăierea. Instrumente de acest gen sunt: toporul,

cuţitul, dalta, foarfecele, burghiul, ş.a. Identificarea acestor instrumente se poate face ,,datorită

reproducerii în urmă a neregularităţilor caracteristice de pe tăişul instrumentului sub formă de

striaţii orientate în sensul mişcării”.36

Pentru a se putea identifica urmele de tăiere, este necesar ca între obiectul creator şi cel

primitor de urmă să existe o diferenţă de rezistenţă, cel din urmă trebuind sa fie mai puţin rezistent

şi să aibă, de preferinţă, o structură mai fină, de natură a reda caracteristicile obiectului creator.

Unghiul sub care este aplicat tăişul instrumentului creator de urmă va influenţa şi înclinarea

urmelor, striaţiilor create. De asemenea, în cazul în care pe tăiş sau pe partea activă a instrumentului

de tăiere există ştirbituri, denivelări, acestea se vor reflecta în materialul tăiat. Tăişurile topoarelor

sau altor instrumente asemănătoare vor crea urme, în funcţie de înclinarea cărora se va putea stabilil

dacă instrumentul a fost folosit cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă.

Cu ajutorul cleştilor sau foarfecilor vor fi create de asemenea urme de tăiere. Acestea vor fi

îtotdeauna în perechi, având în general lungimi mici şi fiind, de aceea, mai greu de identificat

obiectul care le-a creat. Analiza acestui tip de urme se face cu ajutorul fotografiilor de stabilire a

continuităţii liniare, cu microscopul comparator sau prin îmbucşarea fotografiei microreliefului

striaţiilor în litigiu şi a celor create experimental.

La faţa locului, urmele de tăiere pot fi găsite pe uşi, ferestre, podele, mobilier, case de bani,

ziduri, etc. Examinarea acestor urme permite aprecierea îndemânării cu care a lucrat infractorul,

deprinderile de lucru. Se poate reduce sau orienta astfel cercul de bănuiţi.

2. Urmele de frecare - sunt întotdeauna urme dinamice, astfel că ele nu reproduc

particularităţile instrumentului care le-a creat. Pot fi create de instrumente cum sunt bomfaierele,

ferăstraie, pile. Acţiunea succesivă a dinţilor nu permite identificarea instrumentului care le-a creat,

însă la începutul şi la finalul locului de acţiune pot fi găsite urme cu potenţial identificator. Acestea

sunt însă utile doar pentru stabilirea instrumentului şi a direcţiei din care s-a acţionat.

Urme de frecare mai lasă şi sfredelele sau burghiele, unele defecte ale tăişurilor putând fi

găsite în negativ pe şpanul desprins în procesul de preforare, ori pe grilaje, lacăte, pe alte sisteme de

închidere. De exemplu, pe rama unui fişet metalic, a cărei tăiere s-a încercat pentru a ajunge la

mecanismul de închidere aflat sub această ramă.

36 Suciu, C., op. cit., p. 256.

45

Page 46: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

3. Urmele de apăsare pot fi create cu instrumente diverse sau chiar utilizând obiecte găsite

la întâmplare: răngi, leviere, pene metalice sau de lemn, şurubelniţa, etc.

Aceste urme sunt în general urme statice, reproducând foarte vizibil caracteristicile

exterioare ale obiectului creator. Ele pot fi găsite în cazul forţării unor sertare, safe-uri, etc.

4. Urmele de lovire - sunt mai rare, fiind însă importante pentru stabilirea modului lor de

creare. Ele pot fi generate prin acţiunea cu: topoare, răngi, leviere, târnăcop, ciocan, alte instrumente

cu greutate, sau chiar cu o simplă piatră. Destul de rar, dar posibil ca aceste urme să reproducă şi

unele detalii individuale ale obiectului creator. De exemplu, urma formei unui ciocan pe calota

craniană a victimei.

Tot cu ajutorul urmelor de lovire poate fi uneori stabilit numărul de persoane participante, în

mod special dacă aceştia folosesc obiecte diferite.

Secţiunea 3. Urmele de forţare a sigiliilor Pentru a asigura inviolabilitatea anumitor casete, vagoane, mijloace de transport, se aplică

peste sistemele de închidere ale acestora sigilii din plumb sau plastic care sunt apoi strânse cu

ajutorul unor cleşti speciali care imprimă de obicei şi un sigiliu sec cu serie.

Forţarea plumbilor se poate face prin ,,plimbarea plumbului” pe sfoară sau sârma pe care

este aplicat, find lărgite în acest mod canalele şi scos nodul, permiţând dezlegarea firului sigiliului,

care, după aceea, se va închide la loc. În acest caz vor fi găsite urme de plumb pe sfoara sau sârma

sigililui, canalele prin care trece aceasta vor fi lărgite, deformate.

O altă modalitate de forţare a plumbilor este prin desprinderea lor (tăiere, forţare cu un

instrument ascuţit) şi apoi înlocuirea lor cu alte sigilii confectionate în prealabil. Aceasta operaţie

va putea lăsa urme pe sfoara sau sârma sigiliului, sau se va manifesta prin aspectul necorespunzător

al plumbului, diferenţa seriei marcate, etc.

Se mai pot aplica procedee de deschidere a plumbilor prin tăierea lor în lungul canalelor,

după aceea plumbul este relipit cu ajutorul unui fier de lipit sau substanţe chimice. Urmele de acest

gen sunt destul de uşor vizibile.

În general, operaţiile de violare a sigiliilor de plastic sau plumb lasă pe acestea urme

vizibile, dinamice.

Urmele instrumentelor de spargere se vor fixa prin descrierea lor amănunţită în procesul

verbal (dimensiuni, aspect, eventuale materiale străine conţinute în urme), se vor face fotografii de

detaliu, la scară, utilizându-se iluminarea laterală sub un unghi incident de natură a permite

46

Page 47: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

valorificarea prin fotografii de umbre. Se pot ridica şi urme prin mulare-parafină sau ghips,

continuându-se apoi examinarea în condiţii de laborator, unde pot fi create pentru comparaţie şi

urme experimentale cu obiectul bănuit a fi creat urmele suspecte.

Secţiunea 4. Urmele de incendiu

Acest tip de urme pot fi întâlnite în cele mai diverse infracţiuni, cât şi în cazul producerii

unor evenimente naturale, accidente, etc. În funcţie de cauza, de locul şi natura incendiului, urmele

produse de acesta pot apărea sub diferite forme, constând din urme de aufmare, carbonizare,

diferite obiecte, materiale, fiinţe, distruse parţial sau integral de ardere. De cele mai multe ori,

intervenţia pentru stingerea incendiului duce la distrugerea urmelor, la alterarea lor, obiectele sunt

mutate de la loc, încât este greu de făcut cercetarea locului faptei în cazul unor incendii.

Clasificarea urmelor de incendiu se face în funcţie de cauza care le-a determinat, rezultând,

astfel:

▪ incendii generate de cauze naturale;

▪ incendii generate accidental;

▪ incendii create intenţionat.

1. Incendiile naturale - sunt în general produse de electricitatea atmosferică, de razele

solare, sau de autoaprinderi.

a) Electricitatea atmosferică poate avea ca sursă în special trăznetul. Acesta este o

descărcare electrică naturală cu durată extrem de scurtă (milisecunde), dimensiuni diferite şi

intensităţi de mii de amperi şi tensiuni chiar de milioane de volţi. Aceste caracteristici conduc la

dezvoltarea unor temperaturi care pot atinge puncte de topire pentru scticlă, metale, piatră, etc. Ca

urmare a acţiunii traznetelor, metalul se poate topi, chiar se poate volatiliza, depunându-se sub

formă de stropi pe obiectele din apropiere, unele metale se magnetizează, nisipul se poate topi

devenind local o masă sticloasă, materialele inflamabile (haine, case, pomi, etc.) se aprind, pereţii

şi hornurile crapă, cărămida (chiar şi cea refractară) devine lucioasă.

Trăznetul loveşte în general clădiri înalte, hornuri, copaci, etc. El poate însă să lovească şi

persoane aflate în locuri deschise, pe înălţimi. Pe haine, urmele produse de trăznet au forma unor

rupturi cu margini de arsuri, uneori sunt circulare. Obiectele metalice aflate asupra persoanei

(ceasuri, unelte) se magnetizează, iar bijuteriile din aur se pot volatiliza, rămânând în locul lor urme

de arsură. Pe piele, trăznetul lasă urme specifice, sub forma unor arborescenţe, sau cu aspect de

frunze de ferigă.

47

Page 48: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

b) Razele solare produc destul de rar incendii, deoarece trebuie întrunite cumulativ

condiţiile de uscăciune a aerului şi vegetaţiei şi concentrarea razelor solare în focar pe anumite

materiale inflamabile. Urmele vor apărea sub forma de funingine depozitată, în locul de iniţiere a

incendiului, obiecte incomplet arse, cenuşă, care permit stabilirea direcţiei de propagare a arderii şi

uneori şi a focarului incendiului.

c) Autoaprinderile sunt generate de cauze intrinseci chiar materialului însuşi. De

exemplu, în industria morăritului, a prelucrării florii soarelui, minerit, lipsa de aerisire a depozitelor,

silozurilor, haldelor de cărbune poate duce la creşterea temperaturii materialului depozitat (făina,

şroturi vegetale, bumbac, cărbune, etc.), atingănd uneori limite de 600-700oC şi declanşând un

proces de ardere lentă, care devine tot mai puternic şi produce consecinţe grave (explozii ale unor

silozuri, depozite, etc.). Procesele de ardere lentă pot să se maturizeze în intervale ce ating 2-3

săptămâni.

2. Incendii accidentale - pot fi determinate de cele mai diverse cauze, printre care: foc

nesupravegheat, ţigări uitate la întâmplare, aparate electrice defecte, scântei ale electricitţăii statice

produsă de hainele din fibre sintetice în medii propice (gaze, pulberi). Urmele acestor incendii

constau în funingine, cenusă, materiale arse parţial, zidărie distrusă, conductori electrici şi izolatori

degradaţi, arsi, etc.

3. Incendii intenţionate

- este evident că sunt produse de infractor, în special ca să îşi acopere urmele, din răzbunare, în scop

criminal.

Dupa comiterea unor furturi pot fi incendiate locuinţele sau magazinele pentru a şterge

urmele şi a îngreuna cercetarea, alteori, după comiterea unui omor, sau a unei tâlhării urmate de

moartea victimei, se incendiază casa; o delapidare este ,,acoperită” cu un incendiu

declansat ,,întâmplător” în preziua unui control de fond.

Aceste incendii pot fi declanşate atât instantaneu, cât şi prin utilizarea unor dispozitive de

întârziere cu fitil, cu temporizare, etc.

Urmele de incendiu se analizează cu atenţie pentru a identifica sursa şi directia, modul de

propagare al incendiului. Se vor face fotografii şi schiţe ale locului incendiului. Se identifică şi se

ridică diferite obiecte parţial arse care oferă date despre originea şi natura incendiului. Se vor

cerceta cablurile electrice, panourile de siguranţe, instalaţiile de încălzit, iluminat, verificându-se

integritatea lor, prezenţa şi calibrarea corectă a siguranţelor fuzibile, eventualele improvizaţii, etc.

Secţiunea 5. Urmele create de mijloacele de transport

48

Page 49: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

În general, aceste urme pot fi găsite în cazul accidentelor de circulaţie, dar pot fi găsite şi

când sunt cercetate alte fapte la comiterea cărora au fost folosite diverse mijloace de transport

(omoruri, tâlhării, furturi, etc). Urmele din această categorie sunt complexe. Ele cuprind mai multe

tipuri :

(1) urme create de anvelope;

(2) urme create de roţile metalice ale căruţelor sau de şinele metalice ale săniilor;

(3) urmele de impact ale vehicolelor;

(4) urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale;

(5) alte urme create de vehicole (pete rezultate din scurgeri de lubrefiant, combustibil, etc.).

Ele pot fi găsite sub forma urmelor de adâncime, dar mai pot fi prezente la locul faptei şi ca

urme de suprafaţă (de exemplu, urme de călcare cu roţile peste corpul şi hainele victimei). Sunt

prezente atât ca urme statice, create de mişcarea uniformă a vehicolelor, cât şi ca urme dinamice,

produse în procesul frânării, derapajelor, al ciocnirii, al plecării precipitate de la locul faptei

(demaraje bruşte).

Urmele create de mijloacele de transport sunt în general urme vizibile, căutarea lor este deci

relativ simplă, fiind necesară consemnarea lor în procesul verbal de cercetare, pe schiţa locului

faptei, cu măsurarea şi menţionarea dimensiunilor lor: lungime, lăţime, aspect, efectuându-se şi

fotografii judiciare cu ajutorul panglicilor metrice. Chiar atunci când urmele sunt produse pe zăpadă

şi sunt relativ greu de fotografiat, este necesar a fi menţionat în procesul verbal de cercetare tipul şi

aspectul acestora.

Într-o cauză, în condiţii de drum pe timp de noapte şi ceaţă, victima a fost surprinsă şi

accidentată în apropierea trecerii de pietoni (cca. 2m. de la marcaj). Susţinerile şoferului, potrivit

cărora a efectuat manevra de frânare, însă pietonul nu a putut fi evitat deoarece a efectuat

traversarea fugind, au fost infirmate de menţiunile din procesul verbal de cercetare şi de schiţa

locului accidentului, unde se menţiona până la locul impactului o urmă statică, de rostogolire

corespunzătoare urmelor create de anvelopele autovehicolului angrenat în accident în mers normal,

fără frânare.

Atunci când se găsesc urme de adâncime (create prin trecerea vehicolelor prin noroi, nisip,

zăpadă), acestea vor fi ridicate prin mulare, continuându-se apoi examinarea lor în condiţii de

laborator.

Urmele de anvelope ridică şi, în acelaşi timp, soluţionează probleme legate de tipul

autovehicolului care le-a creat, ecartamentul acestuia, direcţia de deplasare, marca şi tipul

anvelopelor cu care era echipat, etc.

Tot prin examinarea anvelopelor se vor putea stabili (pe calea unei expertize criminalistice),

49

Page 50: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

cauzele tehnice ale unor accidente rutiere.

Dintre aceste cauze menţionăm:

- defecte tehnice (vicii de fabricaţie) ale anvelopelor;

- uzuri avansate (desprinderea benzii de rulare, ruperea structurii metalice a anvelopei);

- intervenţia unor elemente aleatorii. De exemplu, tăieturi produse de cioburi care conduc la

depresurizarea bruscă a pneului, urmate de pierderea cotrolului direcţiei şi iesirea de pe carosabil,

impact cu arbori, sau alte vehicole.

Examinarea anvelopelor va putea permite stabilirea avarierii acestora şi ca urmare a

accidentului când derapajul datorat frânării bruşte este urmat de lovirea unei borduri cu roata şi de

explozia camerei de aer a acesteia, rezultând apoi pierderea controlului direcţiei şi impactul cu

persoane, vehicole, case, etc.

Tipul şi marca anvelopei vor putea fi stabilite după forma desenului antiderapant, putând fi

calculată lungimea urmei (deci circumferinţa roţii) prin măsurarea distanţei dintre două repere

similare prezente pe urmă. În cazul urmelor dinamice, rezultate prin derapaj sau prin frânare, nu mai

poate fi identificat desenul anvelopei, deoarece, în aceste situaţii el lipseşte, este insuficient sau

parţial imprimat. Începutul urmei de frânare este mai slab imprimat, apoi capătă o lăţime egală cu

cea a anvelopei, iar pe o porţiune scurtă, înainte de oprire, urma este groasă, neclară, cu mici

depozite de pământ, zăpadă, praf, etc. acumulate în procesul frânării.

O situaţie mai deosebită credem că este cea în care frânarea este controlată printr-un sistem

ABS (sistem anti-blocant) cu care sunt dotate autovehicolele moderne. La acestea frânarea, chiar

violentă, se face fără ca roţile să se blocheze şi să patineze, ceea ce face ca urma să aibă aspect de

urmă dinamică. Devine astfel mai dificil de apreciat forta şi distanţa frânării.37

Urmele statice, create în procesul rulării normale a rotilor, redau mai multe elemente

specifice ale desenului antiderapant, reproducând toate detaliile acestuia, inclusiv ecartamentul

roţilor. Pentru deplasările rectilinii, urmele create de roţile anterioare vor fi acoperite de cele create

de roţile posterioare.

Prin examinarea urmelor lăsate de roţi, poate fi stabilită şi direcţia de deplasare, eventualele

manevre ale vehicolului (ocolire, depăşire, derapaje, întoarceri, etc.). Se va putea să se stabilească şi

viteza de deplasare la momentul frânării (în funcţie de lungimea urmei de franare), datele privind

starea tehnică a pneurilor: uzuri, defecte. Tot cu ajutorul urmelor anvelopelor se poate identifica

generic tipul de autovehicol: autoturism, maşină agricolă, camion, vehicol de teren, ş.a.

În identificarea anvelopelor pot fi folosite şi caracteristicile individuale ale acestora,

37 Boboş, I.; Bunea, Gh., Investigarea accidentelor de circulaţie în care au fost implicat autovehicole dotate cu ABS - comunicare la Simpozionul de Criminalistică, Cluj, 1998.

50

Page 51: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

rezultate în procesul de fabricaţie, create prin uzura ce apare în procesul de circulaţie, cum ar fi

preluarea între modelele desenului antiderapant a unor pietricele, resturi materiale.38

Urmele de impact - pot oferi date importante cu privire la direcţia de mers (de mişcare, de

staţionare) în care se deplasau ori starea în care se aflau vehicolele implicate. Aceste urme sunt

foarte adesea însoţite de resturi materiale – cioburi provenind de la faruri sau parbriz, vopsea,

lemn din caroseriile camioanelor, etc). Vor putea fi găsite atât pe vehicolele de la locul

accidentului, cât şi pe diverse obiecte (pomi, borne Kilometrice, case, garduri) pe corpul

victimelor. Adeseori, prin interpretarea acestor urme se va putea stabili înălţimea maşinii, direcţia

de deplasare. Urmele de vopsea vor indica culoarea, iar prin examinarea de laborator, pe calea

comparaţiei, se va putea stabili cu certitudine autovehicolul de la care provine vopseaua. De

asemenea, forma bării de protecţie se imprimă uneori în tabla caroserie autovehicolului lovit.

Urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale rămase la locul accidentului pot indica

uneori încărcatura sa, de exemplu: cereale, ambalaje de lemn, materiale de constructii, alteori ele

provin chiar din corpul acesteia: ornamente, număr de circulaţie, sigla mărcii, etc., permiţând

limitarea, restrângerea căutarilor la anumite mărci sau tipuri.

Utilizarea unor autovehicole în cazul transportării unor bunuri furate, când acestea au

pierderi de lichid de răcire, scurgeri de ulei, de carburant, poate genera urme sub formă de dâre sau

pete. După direcţia sau extinderea acestora, se poate aprecia direcţia de deplasare, timpul

aproximativ de staţionare. În funcţie de petele de combustibil se poate aprecia tipul de motor - cu

benzină sau Diesel. Examinarea formei picăturilor va permite stabilirea direcţiei de deplasare,

picăturile au forma alungită, cu partea mai subţire orientată spre direcţia de deplasare, datorită

curentului de aer care le împinge în partea opusă sensului de deplasare al maşinii.

Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare va avea în vedere diferitele lor

particularităţi, aspectul lor (urme statice, dinamice, de adâncime, de suprafaţă). Se vor măsura

lungimea, lăţimea, distanţele între urme paralele (ecartament) sau urme succesive.

Urmele de impact se descriu generic şi se fotografiază, apoi se descriu detaliile, aspectul,

culoarea, conţinutul de elemente străine - cioburi, vopsea.

Urmele sub forma unor resturi de obiecte vor fi mai întâi examinate pentru a se stabili dacă

nu sunt prezente alte tipuri de urme (de mâini, fibre textile), pe care le-ar putea purta. După ce au

fost consemnate şi fotografiate, obiectul va fi ridicat pentru examinare în laborator.

38 Mircea, I., Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie, Studia Universitatis, 1964.

51

Page 52: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

CAPITOLUL V

URMELE RELIEFULUI PAPILAR

Sunt create ca urmare a activităţii umane. Se produc prin contactul mâinii cu diferitele

obiecte din mediu - sprijinire, apucare, împingere, ş.a.

Ele apar în general ca urme de suprafaţă de stratificare pe obiecte cu suprafeţe netede de pe

mâini, transpiraţie, noroi, ulei, sânge, vopsea, dar şi de stratificare, mâini puse pe obiecte acoperite

de praf. Ele apar în general ca urme latente, deoarece transpiraţia şi substanţele secretate de piele

sunt incolore.

Varietatea reliefului papilar este atât de mare încât practic nu există doi indivizi cu acelaşi

relief. Utilizarea reliefului papilar la identificarea persoanelor este o chestiune destul de veche:

- 1866 - M. Malpighi - prime studii ale crustelor papilare şi porilor sudoripari;

- 1877- W. Hershell - funcţionar britanic în India vorbeşte despre posibilitatea identificării

după relieful papliar;

- 1880 - H. Faulds - în cursurile de medicină la Tokyo face menţiuni despre caracterul unic

şi longeviv al reliefului papilar.

Relief papilar - formaţiuni coniforme din stratul dermic uman, aliniate sub formă de creste

despărţite de şanţuri. Corespunzător, pe dermă există creste papilare. Crestele papilare sunt

străbătute de pori. Tehnica modernă permite extinderea examinărilor la poroscopie.

Urmele create de crestele şi relieful papilar de pe pielea omului: pe faţa interioară a palmelor

şi pe tălpile picioarelor (mai rar) sunt studiate de DACTILOSCOPIE - care se ocupaă cu

identificarea persoanelor după aceste detalii.

La locul faptei, găsim: urme de degete şi mâini şi fragmente de urme.

Pentru examinarea comparativă - se ridică impresiuni digitale. Dactilogramele sunt

fotografii ale impresiunilor digitale.

Secţiunea 1. Proprietăţile reliefului papilar

1. Longevitate - apar aproximativ în luna a VI-a de viaţă intra-uterină şi există pâna la

distrugerea dermei.

2. Fixitate - nu are loc nici o modificare naturală. Relieful persoanei creşte doar odată cu

descuamarea pielii, dar rămâne neschimbat din punctul de vedere al formelor şi structurilor.

52

Page 53: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

3. Unicitate - fiecărei persoane îi este propriu un anumit relief - posibilitatea de repetare este

de 1 la 42 miliarde.

4. Inalterabilitate - generată de fixitate. Practic, dispariţia reliefului papilar presupune

distrugerea stratului dermic - cicatrice de tip scleros cheloidian inform - de aici scăderea

sensibilităţii tegumentare, posibilitate de identificare după aceste cicatrice.

Secţiunea 2. Cercetarea locului faptei pentru urme de mâini

- una din categoriile foarte importante de urme la locul faptei. Căutarea lor implică atenţie,

utilizarea de mijloace optice şi de iluminat (UV, normal, laser). Se va ţine seama de posibilitatea de

a se forma urmele (mai ales latente) şi de natura obiectelor pe care pot fi prezente: mobilă, sticlă,

textile, hârtie, frunze).

Pot fi prezente ca:

a) urme de adâncime - praf, funingine, noroi, făină ş.a.

b) urme de suprafaţă - prin destratificare pe obiecte prăfuite sau pe suprafeţe vâscoase; ex.

pe mobile cu praf sau pe locuri mânjite cu sânge şi apoi atinse (ex., mâna cu sânge sprijinită pe

perete, apucarea victimei după înjunghiere).

Cercetarea locului faptei presupune metodicitate, se va executa deplasarea şi căutarea

conform traseului.

- în faza statică se va face descoperirea şi înregistrarea urmelor;

- în faza dinamică se vor evidenţia şi ridica urmele.

Căutarea urmelor se face utilizând la descoperirea lor mijloace de iluminat şi radiaţie UV.

Dată fiind transparenţa - cel mai adesea urmele de mâini sunt latente - se valorifica luminiscenţa în

UV a substanţelor existente în substanţele de pe mâini prin contrast cu luminiscenţa diferită a

obiectelor pe care există urma.

Evidenţierea - se face utilizând diferite substanţe chimice. Acestea se vor alege în funcţie de

natura urmei (vizibilă, latentă) şi în funcţie de suprafaţa pe care se află - roşu sudan, argintorat,

negru de fum, pulbere magnetică, cărbune ş.a.

ex. - argintoratul recomandat pt. suprafeţe lucioase;

- negrul de fum şi ceruza - pe aproape orice suprafaţă;

- galben lumogen - pe suprafeţe multicolore;

- vapori de iod - pe hârtie.

Ninhidrina şi alte substanţe chimice sunt utilizate la evidenţierea urmelor de mâini pe piele

umană.

53

Page 54: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Atenţie la - prăfuire - nu se va îmbâcsi urma!

Fixarea urmelor - menţiuni în procesul verbal şi realizarea de imagini foto. Fotografierea se

face cu aparatul perpendicular pe urmă. Ridicarea prin mulare (dacă sunt de adâncime). După

prăfurie se face ridicarea cu folia adezivă.

Ridicarea urmelor de mâini - în special prin utilizarea foliilor adezive - compoziţia foliei

(gelatină, suport, protecţie).

Modul de aplicare: obiecte mici (sticle, pahare, cioburi) pot fi ridicate cu urmele; se

ambalează atent şi se duc la laborator.

Secţiunea 3. Topografia şi clasificarea reliefului papilar

Relieful papilar este prezent atât pe palme cât şi pe talpa piciorului (pe suprafaţa plantară),

dar cel mai frecvent găsit la locul faptei este creat de palme, care oferă şi cea mai elocventă

abordare criminalistică.

Palma umană este împărţită convenţional în următoarele zone: zona digitală, digito-palmară,

tenară şi hipotenară.

Degetele sunt împărţite pe segmente, în:

falangete;

falangine;

falange.

54

Page 55: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Clasificarea reliefului papilar de pe falangete:

- criteriul principal este delta (prezenţa, nr., poziţia).

(1) Reliefuri adeltice

- crestele lor sunt orientate aproape paralel cu şanţul flexor - uneori au uşoare denivelări.

Pot fi: - simple - toate crestele au poziţie paralelă cu flexorul;

- piniforme - în partea centrală o creastă îşi schimbă direcţia ascendent;

- cu confluenţă - dreapta sau stânga, ca şi cele simple, dar crestele îşi schimbă direcţia

spre stânga sau dreapta;

- cu laţ dreapta / stânga;

- cu laţuri opuse;

- cu început de spirală.

(2) Reliefuri - dextrodeltice;

- sinistrodeltice.

a) dextrodeltice / sinistrodeltice - cu laţuri simple;

- au regiunea centrală din laţuri succesive unul în altul;

b) dextrodeltice / sinistrodeltice - cu rachetă;

- laţurile se unesc şi dispar treptat.

(3) Reliefuri bideltice

1) cu spirală – dextrogire;

2) cu vârtej;

3) cu cercuri concentrice;

4) elipsoidale, ovoidale;

5) cu laţuri încârligate.

(4) Reliefuri trideltice

(5) Reliefuri cu 4 delte - mai rare

(6) Reliefuri amorfe - danteliforme

Identificarea dactiloscopică - cele 12 puncte de coincidenţă

- prin - indicare

- îmbucşare

- geometrie

55

Page 56: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Secţiunea 4. Urmele de picioare

Aceste urme sunt inerente săvârşirii unei infractiuni, deşi nu sunt întotdeauna căutate şi nici

puse în evidenţă. Rareori sunt generate de picioare desculţe. Se creează în general ca urme de

suprafaţă de stratificare. Pot fi găsite şi ca urme de adâncime. Pot fi – statice, ale mersului normal

sau dinamice, create prin alunecare.

Sunt în general vizibile, dar pot fi şi sub formă de urme latente, atunci când se calcă cu

pantof curat pe podele curate sau pe covoare. Acestea urme pot fi evidenţiate prin intermediul

metodei ESDA (urma ridicată pe cale electrostatică cu toner). În Marea Britanie şi SUA, conform

ultimelor cercetări, urmele create de picioare - încălţăminte - sunt foarte uşor relevabile prin

ridicarea electrostatică a prafului pe folii metalizate adezive. Apoi se procedează la identificarea

obiectului de încălţaminte care a creat urma. Realizatorii acestui procedeu au ajuns la concluzia că

urmele de picior sunt la fel de particulare ca şi cele create de mâini. Aplicând studii de anatomie şi

fizică, în urma unor numeroase teste de laborator a fost pusă la punct o nouă metodă de identificare.

Se cunoaşte că piciorul cuprinde 26 de oase diferite. Presiunea aplicată şi modul de a călca variază

de la o persoană la alta în mod foarte evident. Să ne amintim că un pantof nou trebuie purtat ,,spre

a se adapta” la picior. Cum fiecare persoană calcă particular, uzura tălpilor se va produce în mod

specific. Specialiştii britanici au creat un aparat numit ,,Pedobarograf”, care măsoară presiunea

specifică şi modul de repartizare pentru fiecare persoană, permiţând crearea unor modele de uzură

specifică a tălpilor de pantof. Astfel, chiar în lipsa pantofilor propriu-zişi se poate reproduce

modelul de uzură al încălţămintei unei persoane băunite. Urmele de picior oferă informatii despre

modul de deplasare (fugă, lent), nr. Participanţi, direcţia (venirii, plecării).

Fixarea urmelor de picioare se face prin: descrierea în procesul verbal şi fotografiere; se pot

ridica urmele izolate cu peliculă adezivă.

- dacă sunt de adâncime – mulare - se curăţă de corpuri străine, se evacuează apa (pompă,

sugativă).

a) Descrierea în procesul verbal - cu indicarea distanţei pe care se întind, localizarea, se va

indica tipul (dinamic, static). Se masoară de la nivelul tălpii.

Metoda Causse - prin caroiaj - oferă posibilitatea stabilirii unor elemente particulare.

b) Fotografierea - se face în asamblu, pentru surprinderea direcţiei mersului - de ansamblu,

şi apoi de detaliu.

Fixarea se face şi prin mulare, atunci când este necesar. Se va curăţa urma de impurităţi,

apă, etc. Pentru urme de adâncime lăsate în nisip se face un mulaj cu serlac sau cauciuc siliconic, în

zăpadă se va turna sulf topit, în alte soluri mularea se va face cu gips, colodion, ciment dentar.

Cărarea de urme - este un ansamblu de urme care indică direcţia deplasării, deprinderilor de

56

Page 57: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

mers (ex., şchiopătat, târât picior), transportul de greutăţi.

Mersul invers - atenţie la modul de formare a urmei. Acesta va fi diferit de cel normal.

Modul de a călca şi urmele pot indica eventualele profesii. (ex., militar - pas egal, larg; balerin -

unghi mare; boli fizice, psihice).

Elemente - linia mersului - formată din dreptele ce unesc centrul urmelor de calcâi drept şi

cel stang ==> o linie frântă. Lungimea pasului este dată de distanţa dintre două urme consecutive.

- linia de direcţie a mersului

- lăţimea pasului

- unghiul pasului - deschiderea (în grade) între linia de direcţie şi axa tălpii.

Secţiunea 5. Urmele de dinţi

- create prin muşcare pe obiectele primitoare

- pot apărea pe - alimente

- obiecte

- corpul victimei

Pot fi - de adâncime

- de suprafaţă - uneori apar excoriaţii pe pielea victimei

Caracteristicile individuale ale dinţilor:

▪ lăţimea variată, distanţare;

▪ plasarea diferită a arcadelor;

▪ uzuri diferite;

▪ defecte, tratamente.

Descoperirea - este simplă, fiind urme vizibile.

Fixarea - foto + proces verbal; (pt.suprafaţă) prin mulare. Fotografierea se face

perpendicular pe obiectul purtător (întâi ansamblul şi apoi detalii).

Secţiunea 6. Urme sub forma firelor de păr

- deşi sunt considerate uşor de examinat, firele de păr pun probleme complexe atunci când

sunt gasite la locul fapte. Este necesară o studiere atentă a lor pentru a decide din ce parte a corpului

uman provin, dacă nu sunt de animal, dacă provin de la persoană de sex feminin sau masculin.

Găsirea la locul faptei a unor fire de păr, se poate produce în cele mai diverse moduri (ex.

pe corpul victimei, pe corpul altor persoane - agresat, complici - pe obiecte, sub corpul victimei, în

57

Page 58: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

mâinile acesteia, pe lenjerie, pe vehicule, sub vehicule, pe iarbă, pe frunze). Pot apărea ca fire

izolate sau smocuri.

Firele de păr pot oferi o mulţime de elemente despre persoana de la care provin. Pot duce

chiar la identificare, fără alte probe (ex., cazul Mihaela Nuţa - inclusiv grupa sanguină).

Studiul firului de păr oferă date despre obiceiuri alimentare, igienă (tunsoare, spălat,

permanent, păduchi, etc.), fumat (toxice), vârsta (culoare), sex (lungime, vopsit).

Descoperire şi fixare

- deoarece sunt mai greu de observat, mai ales pe textile, se va utiliza iluminat (şi UV).

Se va descrie în procesul verbal locul şi aspectul (fire, smocuri), se fotografiază în detaliu.

Ridicarea - cu penseta, în plicuri, în eprubete sau borcane.

Recoltarea pentru comparaţie - prin pieptănare, tăiere, smulgere.

Studiul de laborator va curpinde cu necesitate stabilirea datelor privind: aspectul - rupt,

tăiat, smuls; provenienţa - animal, om (ce parte a corpului); alte caracteristici. Distincţia între părul

de om şi animal se face în funcţie de grosimea peretilor.

Secţiunea 7. Urmele de sânge

- sunt prezente întotdeauna la faptele de violenţă, când are loc vătămarea corpului unei

persoane. Ele indica poziţii, mişcări, deplasare, direcţia unor lovituri. Cantitatea şi culoarea ne

indică gravitatea vătămării, organul ori vasul lezat.

Există cazuri ideale când urmele nu au fost îndepărtate prin spălarea hainelor, podelelor etc.

Aspectul picăturilor ne indică unghiul de incidenţă în cădere - rotundă pentru unghi drept, ori

alungită pentru unghi ascuţit.

Căutarea şi fixarea urmelor de sânge este în unele cazuri un proces complex; adeseori

autorul a avut timp să spele petele de sânge, să spele hainele etc.

Se vor utiliza inclusiv UV care dă o luminiscenţă distinctă, chiar pentru locuri spălate.

Se caută pe haine, încălţăminte, corp (victimaă, agresor, sol, obiecte ş.a.m.d.).

- ex. - în cazul Anda - în chiuvetă; în cazul Zaher - pe pereţii holului şi uşa liftului

Fixare - descriere în procesul verbal - aspect, dimensiuni, poziţie.

Fotografierea de ansamblu, cât şi de detaliu.

Ridicarea - în funcţie de timpul scurs - pipetare, răzuire; diluţie în funcţie şi de cantitate; cu

ser fiziologic şi apoi cu sugativă. Obiectele pătate de sânge se vor ambala în cutii, evitând plierea

- ,,contaminarea” urmei.

Expertiza - stabilesc originea (om sau animal), eventuale boli, regiunea corpului de

58

Page 59: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

provenienţă, testul ADN.

Secţiunea 8. Urmele fiziologice

Sunt: sperma, saliva, transpiraţie, urină, fecale.

(1) Petele de spermă

- sunt rezultatul secreţiilor glanduale sexuale

Ele se pot datora unui act sexual, perversiunilor, poluţiei nocturne sau altor motive (ex.

spânzuraţi, sufocare); sunt importante pentru că indică grupa sanguină.

Se pot găsi pe corp, obiecte, haine, inclusiv sol. Pe haine sau textile în general, lasă un

aspect gri-alb; fluorescenţă la UV.; crustă solzoasă.

Cercetarea - se face de preferinţă la lumina zilei. Se caută pe corpul şi hainele victimei, apoi

pe obiect sau sol.

Fixarea şi ridicarea – proces verbal în care se face descrierea locului, starea (uscat,

proaspat). Prin fotografiere - mai rar. Nu prea e posibil, deoarece culoarea e puţin vizibilă în

fotografii. Ridicarea se face în functie de stare. Prin umectare cu apă distilată sau glicerină şi hârtie

de filtru.

!!! Nu se vor răzui, pentru că se distrug spermatozoizii şi apar urme false.

Examinarea - va indica grupa sanguină, boli, tipul (secretor, nesecretor), nr. persoane.

(2) Petele de salivă

- formate din secreţii ale glandelor salivare: apa, celule descuamate. Aspectul şi

dimensiunile sunt influenţate şi de suport, de timpul scurs până la descoperire, mediu, temperatură.

Pot apărea practic la orice infracţiune, însă sunt mai greu de descoperit prin uscare. Uneori au

aspectul unor pete umede aproape incolore.

Pot fi găsite pe obiecte, corpuri, alimente, pahare, ţigări. Indică şi grupa sanguină, boli.

La UV dau fluorescenţă albăstruie vie!

Fixarea - se vor indica în procesul verbal obiectele pe care se află petele (eventual şi urma de

muşcătură).

Ridicarea - cu obiectul suport sau cu hârtie de filtru. Se va observa să nu vină în contact cu

alte obiecte.

Secţiunea 9. Urmele create de îmbrăcăminte

59

Page 60: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

- pot fi - dinamice sau statice;

- de adâncime sau de suprafaţă.

Se găsesc pe sol, zăpadă, pereţi, vehicule, pe acestea reproducându-se textura, coaserea etc.

În general, ele nu au prea multe elemente de identificare, cu excepţia cazului când există defecte,

detalii specifice, urme de reparaţii etc.

Descoperirea şi fixarea:

- în general sunt vizibile; în procesul verbal se va menţiona dimensiunea, aspectul.Pentru

urmele de adâncime se vor face mulaje.

- în faza dinamică se vor face fotografii realizate la lumina naturală sau obişnuită; în

laborator se vor executa fotografii detaliate caracteristice.

Secţiunea 10. Urmele sub formă de obiecte sau resturi de obiecte

Pot fi găsite la locul faptei şi reprezintă obiecte ce au fost folosite de infractori la săvârşirea

infracţiunii sau au fost abandonate pe traseu, au rezultat din accident (ex., obiecte de îmbrăcăminte,

pantofi uzaţi înlocuiţi cu unii mai noi, haine grele, instrumente, rupturi din haine pe garduri, părţi

din caroserii la vehicule, arme abandonate, părţi de aeronave, bagaje etc.).

- permit stabilirea sferei persoanelor. Sunt urme olfactive ce pot fi valorificate cu câinii.

Descoperire şi fixare - relativ simplă. Aceste urme sunt întotdeauna vizibile. Uneori apar ca

fire şi fibre textile, petece, resturi materiale, ambalaje (ex., Muzeul Brukental - sticla whiski,

ambalaj celofan, ţigări - Cazul Zaher).

Se notează în procesul verbal locul, descrierea, fixare cu foto şi video. Iluminat suplimentar:

2 surse de intensitate diferită pentru contururi şi detalii.

Ridicarea - cu penseta sau mănuşă. Ambalare în funcţie de dimensiunile obiectului sau

restului.

Se vor verifica existenţa urmelor papilare pe ele.

- în laborator - se poate stabili provenienţa, fabricaţia, uzura, eventual meseria persoanei care

le-a folosit.

Secţiunea 11. Urmele de praf şi noroi

Pot fi găsite pe haine, încălţăminte, sol, pereţi, mobilă, garduri ş.a.

Oferă indicaţii cu privire la deplasarea persoanelor - la diferite medii în care a stat ascuns, a

trecut sau lucrează subiectul.

60

Page 61: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Urmele se caută pe haine, în tivuri, cusături, la borul pălăriei, la manşete etc.

61

Page 62: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

CAPITOLUL VI

BALISTICA JUDICIARĂ

Acest domeniu aparent atât de spectaculos al cercetării criminalistice a apărut şi s-a

dezvoltat plecând de la bazele şi datele ştiinţifice oferite de balistica propriu-zisă ca ştiinţă care

studiază fenomenele legate de tragerea cu armele de foc.

Necesităţile cercetării judiciare a unor evenimente în care au fost utilizate şi arme de foc

- omoruri, sinucideri, tâlhării – au dus la apariţia balisticii judiciare.

Balistica judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice, care elaborează metodele şi

mijloacele tehnico-ştiinţifice de studiere a armelor de foc portative, a muniţiilor acestora şi a

urmelor împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras şi ulterior a autorului

infracţiunii.

În prezent, gradul de complexitate al infracţiunilor comise cu arme de foc, variază de la

vătămări corporale sau ucideri din culpă, în cadrul unor accidente de vânătoare, până la

infracţiuni de omor comise de persoane care prezintă un grad sporit de pericol social.

Existenţa unor grupări de tip mafiot, care îşi dispută supremaţia asupra unor zone sau

domenii din ceea ce denumim ,,economie subterană” şi internaţionalizarea legăturilor acestor

grupări, au generat în numeroase cazuri, reglări de conturi în vederea înlăturării ,,concurenţei”.

Atentatele cu bombă şi atacurile armate, intervenite între grupurile rivale, au indignat şi

îngrozit opinia publică, făcând să scadă încrederea în instituţiile abilitate de lege cu prevenirea şi

combaterea acestor infracţiuni.

Activităţile predilecte ale reţelelor criminalităţii organizate constau în: traficul de arme;

muniţii; substanţe radioactive; explozivi; valută falsă; droguri; prostituţie; reciclarea fondurilor

ilicite etc.

Până după anul 1989, regimul exercita un control sever al armelor şi muniţiilor.

Transformările survenite după acest an, convulsiile sociale inerente, au făcut posibil ca un număr

mare de arme de provenienţă străină să fie introduse ilicit în ţară. La acestea se adaugă

sustragerile de armament şi muniţii, comise pe teritoriul României.

În aceste condiţii apare ca foarte dificilă misiunea organelor de urmărire şi impun o

investigare minuţioasă, riguros ştiinţifică a acestor cauze, în vederea identificării persoanelor

vinovate şi a tragerii lor la răspundere penală. Dezvoltarea industriei de armament, a făcut

posibilă apariţia, pe lângă armamentul clasic şi a armamentului cu destinaţii speciale. Acest tip

62

Page 63: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

de armament este utilizat de forţele de menţinere a ordinii publice, de unităţile antiteroriste, dar

în egală măsură şi de organizaţii mafiote, grupări teroriste sau alte categorii de infractori. Aceste

împrejurări impun o nouă evaluare a balisticii judiciare, prin prisma realizării unor cercetări şi

experimente, care să pună la dispoziţia specialiştilor, un vast bagaj de cunoştinţe, vizând

caracteristicile tehnice, urmele, metodele şi mijloacele eficiente de identificare a armamentului

încadrat în această categorie.

Balistica judiciară, în prezent, are un obiect propriu de cercetare, principii şi legităţi

proprii, legături cu alte ştiinţe teoretice şi practice şi metode proprii de cercetare ştiinţifică.

Această ramură a tehnicii criminalistice nu se identifică cu balistica generală, prima are

aplicabilitate în cauzele privind infracţiuni comise cu arme de foc, iar cea de-a doua prezintă

interes din punct de vedere militar. Balistica generală are două ramuri: balistica interioară şi

balistica exterioară.

Balistica interioară studiază toate fenomenele şi procesele care au loc pe timpul

tragerii. Tragerea este un proces termodinamic şi gazodinamic complex şi rapid, aproape

instantaneu. Sursa de energie utilizată sunt combustibilii chimici, sub forma de pulberi balistice,

caracterizaţi de o mare cantitate de energie chimică. Balistica exterioară este o ramură a

mecanicii, care studiază legile mişcării unui corp greu, aruncat sub un anumit unghi faţă de

orizont.

În prezent balistica interioară şi balistica exterioară sunt două ştiinţe tehnice de sine

stătătoare şi bine definite. Ele studiază fenomene de naturi diferite şi dispun de legi şi mijloace

proprii de investigare teoretică şi experimentală. S-au realizat şi studii de balistică a ţintei, care

abordează din punct de vedere militar fenomenele care se produc în momentul atingerii acesteia

de către proiectil.

Istoria balisticii judiciare, este strâns legată de perfecţionarea şi dezvoltarea tehnicii,

privind construcţia armelor de foc, de răspândirea lor pe toate continentele lumii şi de utilizarea

acestora în comiterea unor infracţiuni.

Din punct de vedere etimologic, rădăcinile cuvintului ,,balistică” se regăsesc în termenul

latin ,,balista” şi în grecescul ,,ballo”, care înseamnă ,,a arunca”.39 Termenul provine din

antichitate şi evidenţia un atac cu ajutorul catapultelor, care, printr-un sistem mecanic, aruncau

sub un unghi de 450 bolovani sau alt gen de proiectile asupra cetăţilor asaltate.

Apariţia armamentului portativ şi utilizarea acestuia în comiterea unor infracţiuni, a

39 F. Moraru, Manual de balistică interioară, Bucureşti, Ediua Militară, 1976, p. 4. Pentru lămuriri suplimentare V. Macelaru, Manual de balistică judiciară, Bucureşti, 1972, pp. 7-8.

63

Page 64: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

impus cu necesitate, orientarea eforturilor spre descoperirea unor metode de identificare a

armelor folosite, metode care s-au dezvoltat de-a lungul timpului.

În anul l835 Henry Goddard a identificat autorul unei infracţiuni de omor, comisă cu

armă de foc după o urmă descoperită pe proiectilul în litigiu, urma de pe glonţ avea

corespondenţă în tiparul pentru gloanţe descoperit la domiciliul persoanei bănuite. Henry

Goddard nu a aprofundat cercetările şi nu s-a gândit să elaboreze o metodă de investigare

ştiinţifică în acest domeniu.40

Alexandre Lacassagne, profesor de medicină legală la Lyon, a desoperit pentru prima

dată importanţa striaţiilor lăsate de ghinturile ţevii pe proiectil în procesul identificării armei de

foc, în anul l889.

La Berlin chimistul Paul Ieserich a efectuat în l888 o tragere experimentală cu o armă în

litigiu, obţinând un proiectil model de comparaţie şi a efectuat o examinare comparativă a

proiectilului în litigiu cu acela tras experimental, la microscop, constatând că striaţiile celor două

proiectile sunt identice.

În l905 Richard Kokel, şeful Institutului Medico Legal din Leipzig a evidenţiat profilul

urmelor lăsate de ghinturi, prin rularea proiectilelor pe plăcuţe de ceară şi oxid de zinc, după

care a examinat comparativ negativele proiectilelor în litigiu, cu negativul proiectilelor model de

comparaţie.

Pornind mai departe pe firul istoriei, o altă descoperire importantă a fost realizată în l9l3

de profesorul Baltazard din Paris, care a demonstrat posibilitatea identificării unei arme de foc,

după urmele lăsate pe tubul cartuş şi pe capsa acestuia.

Un nume de referinţă în istoria balisticii judiciare este cel al expertului american

Charles E. Waite. Acesta, în perioada l9l9-l923, a realizat prima colecţie de armament conţinând

peste l500 de modele de arme, menită a fi utilizată în procesul identificării de grup.

Charles E. Waite a fost ajutat de fizicianul John Fisher şi de chimistul Phillipp O.

Gravelle specialist în microsopie şi fotografie. În urma demersurilor ştiinţifice desfăşurate de cei

trei, în l925, Phillipp O. Gravelle a pus la punct microscopul comparator, instrument care a

permis examinarea comparativă simultană a două proiectile (litigiu şi model de comparaţie).

Cercetările lui Charles E. Waite au fost continuate de Calvin Goddard (l89l-l955) care în

Statele Unite ale Americii a pus bazele balisticii judiciare ca ramură distinctă a ştiinţei

criminalisticii.

În Europa, un mare aport în dezvoltarea balisticii judiciare l-a avut, pe lângă mulţi alţii,

Otto Mezger, directorul Biroului de Cercetare Chimică a oraşului Stuttgart. Acesta împreună cu

40 Măcelaru, V., op. cit., p. 19.

64

Page 65: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Robert Bosch au realizat un sistem eficient de examinare a proiectilelor, au descoperit cele mai

bune metode de recuperare a gloanţelor, efectuând trageri în cutii cu vată, în ceară, lemn de

esenţă moale, tuburi cu apă, cărţi groase etc. De asemenea, au dezvoltat sistemul de ilustrare

fotografică a urmelor comparate.

Primul Război Mondial a schimbat în Europa situaţia infracţionalităţii. De remarcat că

în această perioadă a crescut producţia în masă a armamentului şi pe cale de consecinţă şi

numărul de infracţiuni comise cu arme de foc. În acest context a crescut şi numărul specialiştilor

interesaţi de descoperirea unor metode eficiente de identificare a armelor de foc utilizate la

comiterea unor infracţiuni.

În Luxemburg Pierre Mediger a reluat în anul l9l9 urmele lăsate pe tubul cartuş şi pe

capsă de către mecanismul de percuţie şi cel de extracţie.

În Belgia, dr. G. D. Rochetar a preluat conducerea şcolii de criminologie şi poliţie

ştiinţifică şi împreună cu lt. col. Mage, profesor la şcoala de război au efectuat cercetări în

domeniul balisticii judiciare. În Olanda, Hulst, criminalist şi chimist, împreună cu Von Leden

Hulseboschi au făcut o serie de experimente şi comunicări ştiinţifice în domeniu. În Grecia,

Georgiades, în Rusia, Matvojev şi Sususkin au editat mai multe lucrări ştiinţifice în domeniul

balisticii judiciare. În Suedia, Hary Soderman care lucra la Lyon în calitate de asistent al lui

Locard şi-a scris lucrarea de doctorat în domeniul balisticii judiciare. Deja în l930 infracţiunile

comise cu arme de foc erau investigate pe criterii ştiinţifice, iar în Europa se utilizau în perioada

respectivă mai multe microscoape de comparare, decât în Statele Unite ale Americii unde a fost

descoperit acest aparat.

Cristalizarea şi modernizarea balisticii judiciare a continuat cu mult succes, iar procesul

continuă la înalţimea sarcinilor impuse de dezvoltarea producţiei de armament modern, a

mijloacelor şi metodelor moderne de descoperire a infracţiunilor comise cu arme de foc. Ceea ce

a stat la baza acestei ramuri a ştiinţei criminalisticii a fost experimentul ştiinţific privit la modul

general şi experimentul judiciar raportat la fiecare cauză instrumentată. S-a creat în timp un

sistem apreciativ pentru urmele lăsate de armele de foc pe elementele de muniţie, urmele

împuşcăturii şi valoarea acestora în identificarea amei cu care s-a tras şi a autorului infracţiunii.

Coroborate cu experienţa acumulată de specialişti, precum şi utilizarea principiilor şi a legităţilor

puse la dispoziţie de ştiinţele exacte aceste evoluţii au făcut posibil ca balistica judiciară să

devină o ramură distinctă a tehnicii criminalistice.

Armele de foc sunt dispozitive formate dintr-un ansamblu de mecanisme, piese şi

accesorii. Arma reprezintă orice dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai

multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea

65

Page 66: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

de gaze nocive, iritante sau de neutralizare41. Acest tip de arme este utilizat în principal pentru atac

sau apărare, dar şi în cadrul unor activităţi sportive şi de divertisment.

Regimul armelor de foc şi al muniţiilor este reglementat în România prin Legea nr.

295/2004. Principiul de funcţionare are la bază forţa de expansiune a gazelor provenite din

detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.

Armele de foc au de regulă în compunerea lor, următoarele mecanisme, piese şi

accesorii:

- ţeava şi anexele ei;

- mecanismul de tragere, constând din: închizător, mecanismul de percuţie, mecanismul de

extracţie şi mecanismul de alimentare;

- patul sau crosa armei;

- accesorii.

Secţiunea 1. Clasificarea armelor de foc

Prin arme de foc, în sensul prevederilor Legii 295/2004, se înteleg acele arme a căror

funcţionare determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile, substanţe aprinse sau

luminoase ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.

Principiul de funcţionare se întemeiază pe forţa de expansiune a gazelor provenite din

detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.

În Legea 295/2004 se fac următoarele clasificări ale armelor:

Categorii de arme şi muniţii1. arme şi muniţii interzise – arme şi muniţii a căror procurare, deţinere, port şi folosire sunt interzise persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor care au competenţe în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale şi care sunt prevăzute în categoria A din anexă;2. arme şi muniţii letale – arme şi muniţii prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a persoanelor şi care sunt prevăzute în categoriile B-D din anexă;3. arme şi muniţii neletale – arme şi muniţii destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement, confecţionate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor; sunt assimilate acestei categorii şi armele vechi.

Clasificarea armelor din punct de vedere al destinaţiei1. arme militare - arme destinate uzului militar;2. arme de apărare şi pază - arme de foc scurte, omologate sau recunoscute în condiţiile prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieţii, integrităţii şi libertăţii persoanelor fizice, precum şi bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau juridice;3. arme de autoapărare - arme neletale scurte, special confecţionate pentru a împrăştia gaze nocive, iritante, de neutralizare şi proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;

41 Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor articolul 3 alineatul 1.

66

Page 67: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

4. arme de tir - arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau recunoscute în condiţiile prevăzute de lege;5. arme de vânătoare - arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe ţevi, care folosesc muniţie cu glonţ sau/şi cu alice, omologate sau recunoscute în condiţiile prevăzute de lege;6. arme utilitare - arme destinate să asigure desfăşurarea corespunzătoare a unor activităţi din domeniile industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecţiei mediului şi protecţiei împotriva dăunătorilor, precum şi desfăşurarea de către societăţile specializate de pază a activităţilor de pază a obiectivelor, bunurilor şi valorilor sau a transporturilor unor valori importante;7. arme de asomare - arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un şoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;8. arme cu destinaţie industrială - arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui scop industrial de uz civil şi care au aparenţa unei arme de foc automate;9. arme cu tranchilizante - arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea de substanţe tranchilizante;10. arme de panoplie - arme de foc devenite nefuncţionale ca urmare a transformării lor de către un armurier autorizat;11. arme de colecţie - armele destinate a fi piese de muzeu, precum şi armele aflate sau nu în stare de funcţionare, care constituie rarităţi sau care au valoare istorică, artistică, ştiinţifică, documentară sau sentimentală deosebită;12. arme vechi - arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora, destinate să fie păstrate în colecţii;13. arme de recuzită - arme special confecţionate, fabricate sau devenite inofensive ca urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activităţii instituţiilor specializate în domeniul artistic.

Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forţa de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelie recipient;2. arme de foc scurte - arme de foc a căror ţeavă nu depăşeşte 30 cm sau a căror lungime totală nu depăşeşte 60 cm;3. arme de foc lungi - arme de foc a căror lungime a ţevii sau lungime totală depăşesc dimensiunile armelor de foc scurte;4. arme de foc automate - arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă automat şi trag o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;5. arme de foc semiautomate - arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;6. arme de foc cu repetiţie - arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual, prin introducerea pe ţeavă a unui cartuş preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;7. arme de foc cu o singură lovitură - arma de foc fără încărcător, care este încărcată după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartuşului în camera de încărcare sau într-un lăcaş special prevăzut la intrarea în ţeavă.

La această clasificare legală mai adăugăm un criteriu, a cărui importanţă este relevată în

procesul de identificare a unei arme folosite la comiterea infracţiunii. Astfel, după construcţia

canalului ţevii, armele sunt:

- arme cu ţeavă lisă, care au pereţii interiori ai ţevii netezi, cum sunt: arme de vânătoare cu alice,

67

Page 68: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

arme de tir redus, pistoalele lansatoare de rachete, arme militare de asalt cu ţeavă lisă;

- arme cu ţeavă ghintuită sunt atât armele destinate vânătorii care au ţeavă ghintuită, dar în

special arme militare: puştile, puştile mitralieră, pistoalele mitralieră, pistoalele, revolverele etc.;

- arme cu ţevi combinate, având una sau două ţevi lise şi una ghintuită; de exemplu, arma

drilling.

Relieful interior al ţevii armelor de foc

Secţiunea 2. Urmele formate prin împuşcare

URMELE PRINCIPALE

68

Page 69: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

1. URMELE CREATE DE INTERIORUL ŢEVII ARMEI PE PROIECTIL

Ca urmare a acţiunii mecanismului de dare a focului, se produce împuşcătura.

Iniţial se aprinde încărcătura capsei care are o sensibilitate deosebită la acţiuni mecanice şi care

aprinde pulberea de azvârlire. Urmare a acestui proces, se degajă o mare cantitate de gaze,

presiunea gazelor face posibilă expulzarea proiectilului pe canalul ţevii spre exterior.

La trecerea glonţului prin canalul ţevii, suprafaţa acestuia va întâlni opoziţia

reliefului format de ghinturi. Proiectilele au diametrul mai mare decât interiorul ţevii armei, însă,

cămaşa proiectilelor fiind confecţionată din cupru sau alamă se taie în ghinturi, umplând profilul

canalului ţevii.

Glonţul intrând în ghinturi, alăturat mişcării de inaintare i se va imprima şi o

mişcare spiralată. Mişcarea de rotaţie a glonţului este foarte mică în canalul ţevii, ea crescând

după ieşirea din ţeavă.

În primul rând pe glonţ se vor imprima ghinturile, sub forma unor striaţii

vizibile cu ochiul liber. Apoi, suprafaţa glonţului va prezenta o serie de dâre, zgârieturi foarte

fine, uneori vizibile cu ochiul liber, alteori numai la microscop.

Deoarece numărul, direcţia, înclinaţia şi lăţimea ghinturilor diferă de la un

model de armă la altul, urmele de pe proiectil, asociate cu date referitoare la calibrul, forma şi

materialul glonţului, se pot face aprecieri cu privire la modelul de armă cu care s-a tras tras

glonţul respectiv.

Urma creată de ghinturi pe glonţ, nu este niciodată dreaptă în raport cu axa

glonţului, ci întotdeauna înclinată ori spre dreapta ori spre stânga, reprezentând unghiul de rotire

al ghinturilor.

Lăţimea ghintului poate apărea pe glonţ aşa cum este ea în realitate, dar numai

în situaţiile în care cu arma în cauză s-au tras puţine focuri. Prin trageri repetate spaţiul dintre

ghinturi se măreşte datorită procesului de frecare la temperaturi înalte între gloanţe şi canalul

ţevii.

Ţevile armelor de foc suferă un continuu proces de modificare datorat

întrebuinţării, implicit urmele create de gloanţele trase, vor avea o altă configuraţie.

Asupra macro şi microreliefului canalului ţevii, acţionează presiunea şi

temperatura foarte mari create în momentul tragerii. Presiunea în canalul ţevii atinge valori între

1000 kg/cm2 şi 3600 kg/cm2, iar temperatura variază între 2000°C si 3000°C. În general, canalul

ţevii suportă aceste presiuni şi temperaturi înalte, dar datorită întrebuinţării repetate relieful

canalului ţevii suferă modificări.

69

Page 70: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

În al doilea rând, suprafaţa canalului ţevii, suportând trecerea repetată a

gloanţelor, este erodată. Apoi, intervine metalizarea canalului ţevii, adică depunerea de particule

metalice pulverilente, care datorită temperaturii ridicate se sudează de canalul ţevii.

Proasta întreţinere a armei, duce în mod inevitabil la ruginire. Rugina din

canalul armei fiind îndepărtată prin trageri, va rămâne un spaţiu inexistent până acum şi care este

urmare a acţiunii corozive a ruginii.

Asperităţile canalului ţevii sub forma unor zgârieturi pe suprafaţa glonţului, pot

fi şterse prin însăşi acţiunea ghinturilor sau de o altă asperitate mai mare.

Zgârieturile de pe glonţ pot avea poziţii foarte variate în raport cu axul

longitudinal al glonţului: spre stânga, paralel cu axul, început paralel cu urma glonţului, spre

dreapta ori paralele cu urmele create de ghinturi pe gloanţe.

Un glonţ cu diametrul mai mic decât diametrul canalului ţevii va avea mai

puţine zgârieturi pe suprafaţa sa, iar sensul şi unghiul de rotaţie precum şi lăţimea urmelor create

de ghinturi, nu vor fi reale. Urma cea mai pregnantă ce va exista pe un asemenea proiectil, este

cea de lovire şi depunere, datorită jocului şi impactului pe ţeavă.

2. URMELE CREATE PE TUBUL CARTUŞ

Arătam la începutul acestui capitol, că împuşcătura se produce ca urmare a

acţiunii mecanismului percutor asupra capsei şi producând aprinderea încărcăturii de pulbere.

Privind însă înainte de realizarea percuţiei şi anume, în momentul încărcării, apoi a percutării

capsei, iar după producerea împuşcăturii evacuarea tubului tras, vom constata formarea

următoarelor urme, de această dată nu pe glonţ, ci pe tubul cartuşului:

- urma extractorului pe rebordul razelor tubului cartuş, care se formează în

momentul introducerii cartuşului în camera de explozie şi în momentul extragerii cartuşului, din

camera de explozie după producerea împuşcăturii;

- urma cuiului percutor pe suprafaţa capsei, care se formează în momentul în

care acesta loveşte capsa, care, la rândul său, este împinsă înapoi de reculul armei;

- urma închizătorului pe suprafaţa rozetei tubului cartuş, se formează în

momentul împuşcăturii când tubul cartuşului, împins de gaze, este presat pe suprafaţa

închizătorului;

- urma extractorului, în faza a doua, când prinde tubul de marginea rozetei şi îl

trage înapoi;

- urma ejectorului (de obicei la marginea rozetei), formată prin blocarea tubului,

70

Page 71: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

dându-i poziţia de evacuare din armă;

- urmele lăsate de pereţii camerei de explozie pe corpul tubului cartuş, având

forma unei nervuri longitudinale.

După această prezentare se poate face o clasificare a urmelor existente pe tubul

cartuşului.

A. Urmele formate în timpul încărcării armei (la trecerea cartuşului din

încărcător în camera de explozie).

B. Urmele formate în timpul producerii împuşcăturii (urma cuiului percutor,

urmele peretelui închizătorului şi urmele create de pereţii camerei de explozie).

C. Urmele formate în timpul extragerii tubului cartuş tras (urmele

extractorului, ale ejectorului şi ale ferestrei de evacuare).

Trebuie avut în vedere faptul că nu toate piesele enumerate mai sus există la

orice tip de armă. Bunăoară, armele de vânătoare pliante nu au închizător, tubul sprijinindu-se pe

un disc. La revolverele Hagan tubul este susţinut de un sabot; o serie de arme nu au ejector;

unele revolvere americane vechi nu au cui percutor, cocoşul lovind direct capsa.

Urmele particulare care se crează pe tubul cartuşelor de vânătoare nu prezintă

nici o importanţă pentru activitatea de identificare. Aceasta fiindcă, tuburile cartuşelor de

vânătoare se refolosesc şi în consecinţă prezintă importanţă doar capsa (care se înlocuieşte).

3. URMELE CREATE DE PROIECTILE PE CORPUL VICTIMEI ŞI PE ALTE ŢINTE

Datorită presiunii mari în camera cartuşului, respectiv capul tubului, proiectilul

nu găseşte altă ieşire decât spre ţeavă, unde datorită acţiunii ghinturilor şi vitezei mari de

deplasare, se imprimă o mişcare spirală.

Zborul glontelui pe traectorie, după ieşirea din ţeavă se poate solda cu:

pătrundere, străpungere sau ricoşare, datorită densităţii obiectului şi unghiului mic de incidenţă.

Trecerea proiectilului prin diverse obiecte precum şi înfundarea sau ricoşarea au

ca urmare crearea a o serie de urme.

Diametrul şi forma orificiilor sunt condiţionate de valoarea energiei cinetice a

proiectilului în momentul lovirii. Cu cât energia cinetică este mai mare, cu atât proiectilul va

forma un orificiu cu diametrul apropiat de diametrul său, când energia cinetică scade, orificiul va

fi mai mare şi de formă neregulată, proiectilul creând rupturi mari ale ţesuturilor cu care vine în

contact.

În orice obiect pe care-l traversează, implicit şi în corpul omului, glonţul crează

71

Page 72: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

trei feluri de urme:

-orificiul de intrare;

- orificiul de ieşire;

- canalul cuprins între cele două orificii.

Orificiul de intrare

Corpul uman constituie un obstacol în calea proiectilului fiind alcătuit din

ţesuturi de consistenţă şi duritate diferită.

Ţesutul osos se deosebeşte de celelalte ţesuturi, în ce priveşte consistenţa şi

rezistenta sa, orificiile create în ţesutul osos vor fi din punct de vedere al diametrului, mai

apropiate de mărimea reală a proiectilului.

În cazul ţesuturilor moi sau al organelor cavitare, orificiile pot avea diametrul

mai mare sau în situaţia în care ţesutul se contractă diametrul orificiulului va fi mai mic decât cel

al proiectilelor.

În corpul omului, orificiul de intrare poate avea forme variate determinate de o

serie de factori: unghiul de lovire; viteza glonţului; felul ţesutului lovit; distanţa de la care s-a

tras.

În cazul unor perforări perpendiculare orificiul de intrare este rotund, în cazul

unei perforări oblice forma orificiului de intrare va fi ovală. În situaţia tragerilor efectuate de la

distanţe mici ori cu ţeava lipită de ţesut, orificiul de intrare va avea o formă neregulată şi datorită

acţiunii gazelor (fontă, stelat).

Orificiul rotund ia o formă ovală ulterior, datorită contracţiei musculare sau a

contractării inegale a ţesuturilor.

În general orificiul de intrare are o formă mai regulată şi este mai mic, mai

aproape de diametrul real al proiectilului. Pielea sau ţesutul muscular întinse de glonţ în

momentul impactului se retractă, ceea ce face ca orificiul să fie mai mic decât diametrul

glonţului.

Astfel un proiectil cal. 7,65 mm, va crea un orificiu de intrare ce variază în jur

de 5-6 mm.

În cazul orificiilor create la nivelul craniului, dimensiunea orificiului de intrare

este aproape egală cu diametrul glonţului sau poate fi cu ceva mai mare.

Dacă glonţul nu pătrunde perpendicular pe suprafaţa pielii, ci într-un unghi

ascuţit, atunci orificiul de intrare va avea o formă ovală, iar dimensiunile orificiului vor fi

determinate de direcţia fibrelor cutanate.

72

Page 73: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Orificiile create de glonţ în cutele pielii apar mai mici, dar odată cu desfacerea

cutelor se vor mări.

În cazul tragerilor de la mică distanţă (sub 10 cm) orificiul de intrare este mai

mare decât diametrul glonţului, datorită cumulării tuturor factorilor tragerii (flacără, presiunea

gazelor, viteză mare etc.). Cu mult mai mare decât diametrul glonţului va fi şi orificiul de intrare

format în cazul unui unghi de incidenţă foarte mic (sub 10°).

Când vârful proiectilului este rotunjit sau teşit, marginile orificiului de intrare

vor fi neregulate din cauza contuziei şi ruperii ţesutului.

Gloanţele cu vârf ascuţit vor forma orificii de intrare cu marginile netede.

Caracteristica fundamentală a orificiului de intrare este lipsa de ţesut, ceea ce îl

deosebeşte de toate celelalte plăgi împunse, dar şi de orificiul de ieşire.

Uneori, în jurul orificiului de intrare, vom intâlni fisuri radiale şi o serie de alte

urme, datorate factorilor suplimentari ai împuşcăturii.

Când tragerea s-a efectuat cu o armă de vânătoare, folosind ca proiectile alice,

vom deosebi după cum s-a tras de la distanţă mică sau de la distanţă mare. O tragere sub 50 cm

va produce un orificiu de intrare unic, de forma unui crater neregulat, prezentând o pierdere mare

de substanţă. Când tragerea s-a făcut peste această limită, vom deosebi următoarele feluri de

orificii de intrare: între 0,50 şi 2,50 m vor exista câteva orificii de intrare (două până la patru)

formate de grupuri de alice şi mai multe orificii mici create de fiecare alică în parte. Peste aceste

limite fiecare alică va crea un orificiu de intrare.

Urmele proiectilelor create în alte materiale decât corpul victimei vor avea

forme variate, în funcţie de energia cinetică a proiectilului în materialul perforat şi de rezistenţa

materialului.

În sticlă orificiul de intrare a glonţului are forma unui con, cu baza în direcţia

tragerii, deoarece proiectilul împinge înainte părţi din materialul prin care trece.

Dacă tăblia din sticlă este perforată perpendicular orificiul de intrare va avea

formă rotundă, iar fisurile concentrice şi radiale se vor întinde uniform în toate direcţiile.

Când perforarea se produce sub un unghi mai mic de 90°, orificiul de intrare are

formă ovală, iar crăpăturile sticlei sunt mai numeroase în sensul direcţiei glonţului.

Caracteristicile orificiului de intrare într-o tăblie de sticlă diferă în funcţie de

distanţa de tragere, implicit de energia cinetică a proiectilului şi de unghiul de incidenţă. De

pildă, dacă s-a tras de la distanţă mică şi sub unghiul de 90°, orificiul de intrare va avea o formă

rotundă cu diametrul foarte apropiat de cel al glonţului (crăpăturile radiale putând chiar să

lipsească). Aceasta presupune o energie cinetică mare şi o viteză apropiată de viteza iniţială la

73

Page 74: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

gura ţevii.

La o tragere efectuată de la mare distanţă, geamul nu mai prezintă orificiu de

intrare, întrucât energia cinetică şi viteza proiectilului scade astfel încât contactul cu sticla se

aseamănă cu spargerea realizată de o piatră.

Orificiul de intrare în sticlă diferă şi în funcţie de forma vârfului glonţului.

Astfel, un glonte cu vârful ascuţit (în condiţiile în care unghiul de incidenţă este de 90°), energia

cinetică şi viteza mare) perforând o tăblie de sticlă s-ar putea să nu producă fisuri radiale.

Orificiul creat va fi rotund şi foarte apropiat de diametrul glonţului. Acest fenomen se explică

prin aceea că glonţul, în acest caz, va acţiona asemeni unui burghiu.

Proiectilele cu vârful teşit (în aceleaşi condiţii de tragere), vor crea orificii

rotunde şi apropiate de dimensiunile lor. Spre deosebire de proiectilele ascuţite la vârf vor crea

întotdeauna fisuri radiale.

Orificiile de intrare în tăbliile metalice vor avea un diametru aproape identic cu

proiectilele care le-au creat.

În scândură uscată, orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonţului,

deoarece acesta va antrena în mişcare particule din lemn. Spre deosebire de lemnul uscat, lemnul

verde sau umed va prezenta un orificiu de intrare mai mic decât diametrul glonţului, datorită

elasticităţii fibrelor. Această caracteristică o întâlnim şi la materialele elastice de genul pielii

neprelucrate şi cauciucului. În cauciuc este chiar foarte greu de găsit acest orificiu.

Pielea tăbăcită şi ţesăturile dese vor prezenta un orificiu de intrare apropiat ca

diametru de mărimea glonţului.

Orificiul de ieşire

Orificiul de ieşire îl întâlnim numai atunci când proiectilul nu şi-a pierdut

energia cinetică, putând străpunge obiectul în care a pătruns.

Când tragerea este efectuată de la mare distanţă sau când proiectilul a străpuns

mai multe obiecte pe traiectorie îşi pierde energia cinetică împrejurare în care va crea un orificiu

de intrare şi un canal la capătul căreia se va opri.

În corpul uman – spre deosebire de orificiul de intrare – orificiul de ieşire nu

va mai prezenta “minus ţesut”, respectiv pierdere de substanţă, datorită faptului că acum,

glontele “desface” ţesutul.

În marea majoritate a cazurilor şi mai ales când este vorba de arme cu ţeavă

scurtă, gloanţele trecând prin corp pierde o parte atât de însemnată din energia sa, încât ieşind

corp acţionează asupra pielii ca o pană, despicând-o. De aceea, orificiul de ieşire prezintă forme

74

Page 75: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

neregulate: fantă, conic, stelat, ruptură. Marginile sale se apropie fără pierderi de substanţă,

punând în evidenţă forma orificiului.

Este posibil ca la trecerea sa prin corp, glontele să sufere deformări sau

fragmentări. În aceste cazuri, ţesuturile şi pielea se rup în alt mod decât în cazul unui proiectil

intact. De pildă, un proiectil deformat sau turtit va crea un orificiu de ieşire rupt, neregulat, cu

marginile răsfrânte.

În cazul în care proiectilul se fragmentează, poate exista un singur orificiu de

intrare şi mai multe orificii de ieşire; pot să apară şi în situaţia în care proiectilul desprinde şi

antrenează pe traiectul său fragmente osoase.

Se poate întâmpla ca glontele să se rostogolească în urma unei ricoşări interne,

când orificiul de ieşire va avea formă de fantă îngustă, lungă de 1-2 cm, datorită faptului că

glonţul nu străpunge, ci loveşte cu partea laterală.

Când proiectilul şi-a pierdut energia cinetică vom întâlni fie o despicare

incompletă a pielii, fie o înfundare spre exterior a pielii, în dreptul cărora pot să apară fisuri care

prin deshidratare au forma şi aspectul unor zgârieturi.

Dacă forţa vie a glonţului este mare (distanţa de tragere fiind relativ mică), la

trecerea prin organele cavitare pline cu substanţe lichide sau vâscoase datorită acţiunii

hidrodinamice a proiectilului se pot produce rupturi foarte mari.

Acţiunea hidrodinamică a proiectilului se manifestă de obicei în situaţiile în

care sunt utilizate arme de calibru mare şi care folosesc muniţie cu o încărcătură de pulbere

considerabilă (puşti, pistoale mitralieră). Foarte rar se întâmplă acest fenomen în cazul armelor

de calibru mic, în aceste cazuri numai în împrejurarea în care glontele se rostogoleşte în

momentul impactului.

Proiectilul pătruns în stomac sau în inimă aflată în stare de diastolă, precum şi

în alte organe consistente în apă (ficat, vezică) va produce dilacerarea acestora. Acţiunea

hidrodinamică a proiectilului se manifestă şi la trecerea prin substanţa cerebrală.

În toate aceste cazuri orificiul de ieşire va fi foarte mare, uneori poate să

lipsească datorită exploziei organului.

La trecerea printr-o tăblie de sticlă, glontele va crea un orificiu de ieşire mai

mare decât cel de intrare, datorită faptului că împinge înainte aşchii din material sticlos. Baza

conului rezultat prin perforarea sticlei este orificiul de ieşire. Aceste caracteristici le va avea şi

orificiul de ieşire într-un os cranian.

În materialul lemnos, orificiul de ieşire are aceleaşi caracteristici ca şi în cazul

orificiului de intrare, în sensul că un material lemnos uscat, va prezenta un orificiu de ieşire mai

75

Page 76: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

mare decât diametrul glonţului, iar un material lemnos verde (umed) va prezenta un orificiu de

ieşire cu un diametru mai mic decât acela al glonţului.

În scândură subţire şi placă, orificiul de ieşire prezintă aşchieri, iar în tabla

de metal, marginile orificiului de ieşire sunt răsfrânte în sensul deplasării proiectilului.

Urmele de ricoşeu

O altă categorie de urme principale pe care le pot crea proiectilele sunt urmele

de ricoşeu.

Ricoşeul este o respingere a proiectilului de suprafaţa unui obiect, datorită

unghiului mic de incidenţă.

Urma de ricoşeu are forma unui şănţuleţ care prezintă o întorsătură finală spre

dreapta sau stânga, în funcţie de mişcarea giroscopică a glonţului. Uneori, întorsătura finală este

foarte pronunţată şi diferită de sensul de rotaţie al glonţului, datorită unui contact al acestuia cu

un material mai dens, la ieşirea decât la intrarea în ricoşeu (de exemplu, un nit).

De multe ori s-a întâmplat ca, glontele să pătrundă în pământ până la o oarecare

adâncime, ca apoi să revină la suprafaţă şi să capete o traiectorie – din punct de vedere al

unghiului – identică cu aceea de intrare în ricoşeu.

Canalul

Între orificiul de intrare şi cel de ieşire sau între orificiul de intrare şi punctul de

înfundare, glontele creează un canal a cărui formă şi caracteristici variază de la material la

material.

În corpul uman, canalul poate fi: direct sau deviat. Vom întâlni un canal direct

când el este prelungirea directă a traiectoriei glonţului imprimată de armă, iar deviat când din

diferite motive (proiectilul loveşte uşor) traectul se modifică şi implicit şi sensul canalului se va

modifica.

Lăţimea canalului este, de obicei, mai mare decât diametrul glonţului.

În tesutul osos, forma canalului diferă în funcţie de distanţa de tragere, structura

osului şi energia cinetică a proiectilului.

Glontele poate produce fracturi orificiale, cominutive, eschiloase sau simple

fisuri.

În oasele late (craniu, omoplat) când proiectilul pătrunde perpendicular, va crea

un canal în formă de trunghi de con cu baza mare în direcţia de tragere. Când pătrunde sub un

unghi ascuţit va forma un canal neregulat, îndreptat iniţial pe traiectoria proiectilului, apoi în

76

Page 77: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

trunchi de con, cu baza spre orificiul de ieşire.

O formă specială de canal este ,,canalul tangenţial” creat de proiectil atunci

când pătrunde într-o parte rotunjită a corpului, ca de pildă în coapsă, umăr, cutie craniană, sub un

unghi ascuţit şi iese aproape de locul de intrare.

Adeseori aceste răni sunt numai subcutanate, mai rar ele ating muşchii şi

organele interne situate aproape de suprafaţă.

Dacă proiectilul alunecă prin piele de-a lungul se vor forma plăgi lungi rupte.

Spre deosebire de canalele tangenţiale există şi canale în seton, acestea se

formează numai atunci când energia cinetică a proiectilului este foarte mică, acesta modificându-

şi traiectoria (neputând pătrunde în os) şi alunecând pe sub piele. Canalul va corespunde cu

relieful porţiunii peste care trece.

Proiectilul, intrând sub pielea care acoperă cutia craniană şi realizând forţa

necesară străpungerii osului, îşi modifică traiectoria, pornind pe un canal subcutanat, până când

datorită formei calotei craniene şi a inerţiei va ieşi afară.

Asemenea canale se pot forma şi atunci când glontele întâlneşte un muşchi care

contractându-se îi modifică traiectoria iniţială sau îl expulzează afară.

În sticlă, canalul creat de proiectil, va avea forma unui trunchi de con cu baza

mare în direcţia tragerii, ca de altfel şi canalul din oasele plate.

Lemnul (atât umed cât şi uscat) precum şi tabla metalică, vor prezenta canale

cu lăţimi aproximativ egale pe tot parcursul (cu foarte mici denivelări, în cazul materialului

lemnos, datorate nervurilor).

În consecinţă evidenţiem că, în categoria urmelor principale intră: urmele

formate de arma de foc pe elementele cartuşului şi pe proiectil; urmele create de proiectil în

zborul său pe traiectorie (orificiul de intrare, orificiul de ieşire, canalul, urmele de ricoşeu).

UMELE SECUNDARE

În momentul producerii împuşcăturii, pe lângă proiectil, pe ţeavă mai ies şi alte

produse din încărcătura cartuşului: gaze; flăcări; funingine; pulbere arsă incomplet şi pulbere

nearsă.

Aceste produse încadrate în categoria factorilor suplimentari tragerii, vor creea

o serie de urme caracteristice şi anume:

- rupturile provocate de presiunea gazelor;

- arsurile provocate de flacără şi de temperatura înaltă a gazelor;

77

Page 78: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

- afumările create de pulberea arsă;

- tatuajul creat de pulberea arsă sau arsă incomplet;

- inelul de frecare format prin depunerea pe orificiul de intrare (margini) şi

uneori pe canal, a particulelor aderente pe proiectil (uleiuri, parafină, reziduuri de pulbere arsă);

- inelul de metalizare, format prin desprinderea unor particule fine din

compoziţia proiectilului (cămaşă) şi depunerea lor pe orificiul de intrare. La pătrunderea în

corpul uman, inelul de metalizare îl întâlnim de obicei, la pătrunderea proiectilului în oase;

- inelul de imprimare relevă gura ţevii şi îl întâlnim la tragerile cu ţeava lipită,

datorită acţiunii reculuilui.

1. RUPTURILE

Sunt provocate de presiunea gazelor şi se prezintă sub formă de stea sau cruce,

în funcţie de rezistenţa materialului în care s-a tras. Rupturile provocate de acţiunea mecanică a

gazelor le întâlnim numai în cazul tragerilor de la mică distanţă (până la 10 cm), iar mărimea

acestora este în funcţie de armamentul şi muniţia folosită.

Acţiunea gazelor este mai mare în cazul armelor care folosesc muniţie cu

încărcătură de pulbere mare, ceea ce creează un volum mare de gaze. La armele cu ţeavă scurtă,

acţiunea gazelor este mai mare datorită situării punctului de presiune maximă a gazelor la o

distanţă – în principiu – de 64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800

atm.

O împrejurare demnă de semnalat este legată de forma rupturilor create de gaze.

La tragerile efectuate din apropiere asupra corpului uman, pe articolele de

îmbrăcăminte, în zona orificiului de intrare se observă că, rupturile provocate de gaze produc o

răsfrângere în direcţia inversă sensului de inaintare a proiectilului a marginilor rupturii.

Acest fenomen se explică prin faptul că gazele pătrund uşor prin articolele

textile, prin orificiul creat de proiectil, însă la contactul cu ţesutul cutanat ele revin producând

ruptura materialelor textile şi răsfrângerea marginilor rupturii în direcţia inversă sensului de

inaintare al proiectilului.

Aceeaşi situaţie o întâlnim şi la tragerile cu ţeava lipită de cutia craniană, gazele

pătrund sub piele însă la contactul cu ţesutul osos revin şi produc ruptura ţesutului cutanat şi

răsfrângerea marginilor acestuia în sensul arătat.

Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece există riscul de a confunda orificiul

de intrare cu acela de ieşire. Prezenţa urmelor de funingine şi a arsurilor create de flacără indică

însă cu certitudine că este vorba de un orificiu de intrare şi nu de ieşire.

78

Page 79: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

2. ARSURILE

Sunt urme secundare care sunt create de acţiunea flăcării şi se prezintă la

marginile orificiului de intrare.

Această urmă apare cu precădere în cazul utilizării pulberii negre (cu fum) care

nu arde complet în canalul ţevii aşa cum se întâmplă cu pulberea coloidală.

În momentul tragerii cu o armă, a cărei încărcătură constă din pulbere neagră,

pe ţeavă va ieşi o flacără a cărei lungime depinde de cantitatea de pulbere din încărcătură şi din

lungimea ţevii.

Pulberea neagră arde mai încet decât cea coloidală, formând o cantitate de

substanţe solide sub formă de săruri de potasiu, iar cărbunele şi sulful nu ard complet. O parte

din aceste substanţe devin incandescente în canalul ţevii, evident, ieşind şi afară. Pe măsura

ieşirii din ţeavă ele se răcesc, ca la o distanţă de 10-20 cm flacăra să dispară.

Depunându-se în jurul orificiului de intrare pe piele sau încălţăminte, particulele

incandescente vor provoca o arsură. Pelea – prin deshidratare – va căpăta un aspect pergamentos,

de “piele tăbăcită”, iar părul se adună în mănunchiuri, la fel şi articolele de îmbrăcăminte din

lână.

Bumbacul şi alte ţesături se pot aprinde fie parţial, fie total.

Dacă pulberii coloidale nu-i este caracteristică formarea flăcării, aceasta nu

înseamnă că împuşcătura realizată prin folosirea ei nu ar produce arsuri.

În cazul împuşcăturilor realizate prin folosirea pulberii coloidale arsurile se

datorează temperaturii ridicate a gazelor. Acest fel de arsuri le intâlnim la tragerile efectuate cu o

armă automată (deoarece sunt trase mai multe cartuşe succesiv) şi în cazul cartuşelor vechi,

deoarece punctul maxim de presiune a gazelor se deplasează spre gura ţevii, fiindcă pulberea

arde neregulat.

3. AFUMĂRILE

Sunt acele urme care se formează prin depunerea reziduurilor solide rezultate

din arderea pulberii.

Cantitatea de funingine rezultată în urma arderii pulberii va fi mai mare sau mai

mică după cum pulberea este cu fum sau fără fum.

Nitroglicerina şi piroxilina nu formează aproape deloc reziduuri solide, dar

pulberea fără fum conţine totdeauna diferite adaosuri (grafit, difenilamină, derivaţi ai ureei,

săruri de bariu etc.). Aceste substanţe formează reziduuri solide care se depun în jurul orificiului

de intrare, formând un cerc a cărui consistenţă depinde de distanţa de la care s-a tras.

79

Page 80: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Cantitatea de funingine care se formează în urma arderii pulberii fără fum este

mult mai mică decât a celei cu fum şi de o coloraţie mai deschisă (cenuşiu şi foarte rar verde).

Funinginea produsă de pulberile cu fum formează un depozit în jurul orificiului

de intrare, de culoare neagră datorită conţinutului mare de cărbune.

Distanţa de zbor a funinginii este, de obicei, pâna la 30 cm. Funinginea nu poate

produce în mod obişnuit leziuni mecanice datorită greutăţii foarte reduse a particulelor sale.

Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern mai

dens şi unul extern mai puţin dens. În jurul plăgii, în condiţiile în care se trage de la distanţă

mică, se pot deosebi cele două cercuri, uneori separate unul de celălalt printr-o porţiune liberă,

neaferentă de funingine.

La tragerile cu ţeava lipită de piele, raza depozitului de funingine poate fi foarte

mică sau poate să lipsească complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de

funingine pătrund împreună cu gazele, în canalul format de proiectil, depunându-se pe pereţii săi

interiori.

Funinginea depusă formează un inel a cărei formă diferă în funcţie de unghiul

tragerii. Astfel, dacă direcţia din care s-a tras formează cu suprafaţa pielii un unghi ascuţit, se va

forma un oval sau elipsoid. Dacă unghiul de tragere este drept, inelul va avea formă rotundă.

În unele cazuri, mai ales la tragerile cu pulbere fără fum, funinginea nu se

depune într-un cerc închis, ci sub formă de raze.

Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte, ricoşează; în acest caz ea se

depune pe obiectele întâlnite în cale (de pildă, mâna care ţine arma). Această urmă se relevă cu

ajutorul lupei cu lampă U.V. şi este importantă pentru stabilirea distanţei de la care s-a tras, pe

de-o parte, iar pe de altă parte, pentru elucidarea împrejurărilor unei sinucideri.

Depozitul de funingine se realizează nu numai prin efectul gazelor (care duc cu

ele particule de funingine), ci şi prin acţiunea glontelui care depune funinginea de pe suprafaţa sa

datorită frecării cu obiectul în care pătrunde.

Uneori, afumarea nu apare la suprafaţa obiectului asupra căruia s-a tras, ci la

suprafaţa unui al doilea strat care urmează.

Acest fapt se poate observa în cazul tragerilor cu arme la care viteza iniţială a

proiectilului este foarte mare, iar obiectul asupra căruia se trage prezintă mai multe suprafeţe

suprapuse, cum este cazul îmbrăcămintei. Pe primul strat funinginea se depune sub forma unui

inel îngust, pe marginile orificiului de intrare (ca un inel de frecare) şi numai pe al doilea strat,

aflat la o distanţă între 0,5-5 cm, funinginea se va extinde sub forma specifică urmei de afumare.

80

Page 81: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

4. TATUAJUL

Este o urmă creată de pulberea arsă incomplet care se formează în jurul

orificiului de intrare, având dimensiuni şi densităţi variabile, în funcţie de felul încărcăturii,

lungimea ţevii, distanţa de la care s-a tras, mărimea şi forma particulelor de pulbere.

În unele cazuri tatuajul se produce prin depunerea de către proiectil a

particulelor rupte în timpul exploziei din pereţii tubului cartuş.

Distanţa până la care acţionează particulele de pulbere semiarse este de până la

80 cm la armele neautomate şi semiautomate. Această limită este depăşită la armele automate

care au o cadenţă de tir foarte mare (peste 1000 lov./min).

Pulberea neagră creează mai frecvent tatuaje datorită dimensiunilor mai mari ale

granulelor şi caracteristicilor armelor de vânătoare.

Dintre pulberile coloidale, cele în formă cilindrică sunt propulsate mai departe

decât cele lamelare sau în formă de bandă.

Formarea tatuajului, pe lângă condiţiile menţionate este determinată şi de

duritatea obiectului asupra căruia s-a tras. Un obiect de consistenţă mare va permite particulelor

de pulbere nearse complet să pătrundă, pe când un obiect dens nu va permite acest lucru,

particulele depunându-se numai la suprafaţa sa.

5. INELUL DE FRECARE

Se formează la gura orificiului de intrare ori de-a lungul canalului de perforare.

Această urmă secundară se formează prin depunerea de substanţe aderente la suprafaţa

proiectilului, fie din canalul ţevii, fie pe traiectul exterior (ricoşeu), pe marginile orificiului de

intrare.

Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, funingine,

reziduuri de pulbere arsă, reziduuri metalice şi substanţe aderente la glonţ.

Inelul de frecare este de culoare cenuşie si se observă uşor pe obiectele de

culoare deschisă. Când inelul de frecare s-a format pe obiecte de culoare închisă, se poate scoate

în evidenţă prin relevarea funinginii cu hârtie fotografică sau prin relevarea stratului de grăsime

cu ajutorul radiaţiilor ultraviolete.

Examinarea substanţelor care formează inelul de frecare ajută la stabilirea, în

parte, a ordinii tragerilor, şi anume la diferenţierea primului foc de cel de-al doilea foc, trase cu

aceeaşi armă. Inelul de frecare al primului proiectil tras prezintă resturi de ulei şi mai puţină

funingine, pe când al doilea proiectil, va mării cantitatea de funingine din inelul de frecare,

depunând mai puţine substanţe uleioase.

81

Page 82: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Operaţiile de colectare a reziduurilor sunt deosebit de migăloase şi cu rezultate

neconvingătoare în 90% din cazuri, ceea ce determină o evaluare sub ,,beneficiu de inventar” a

acestor urme.

6. INELUL DE METALIZARE

Poate fi intâlnit atât la gura orificiului de intrare, făcând corp comun cu inelul

de frecare, cât şi independent de acesta când partea mai densă a obiectului perforat se găseşte

mai spre interior sau când glonţul a străbătut succesiv mai multe obiecte.

Un proiectil pătrunzând în corpul uman, determină formarea inelului de frecare

pe îmbrăcăminte şi piele, iar inelul de metalizare apare numai la traversarea unui os plat, prin

desprinderea şi depunerea unor particule metalice din cămaşa proiectilului.

Inelele de metalizare pot fi descoperite numai prin roentgen-grafie şi

spectrografie, datorită cantităţilor foarte mici de metal depuse pe ţintă.

Este posibil ca inelul de metalizare să nu poată fi evidenţiat prin metodele sus

menţionate, caz în care se poate utiliza microsonda electronică.

Deosebirea dintre inelul de metalizare şi inelul de frecare constă în faptul că, în

timp ce inelul de metalizare conţine numai particule din corpul proiectilului, în inelul de frecare

sunt depuse substanţe aderente la suprafaţa proiectilului provenind din canalul ţevii şi din

diferitele corpuri pe care le-a străbătut sau din care a ricoşat (tablă metalică, sticlă, lemn,

îmbrăcăminte etc.).

7. URMELE FORMATE PRIN IMPRIMAREA ŢEVII ARMEI

Aceste urme, ultimele din categoria urmelor secundare, sunt rezultatul tragerii

cu ţeava lipită de obiectul în care se trage. Această urmă poate reprezenta conturul complet al

gurii ţevii sau numai o parte a acesteia, iar în unele cazuri pot fi imprimate şi unele piese din

apropierea gurii ţevii sau montate în faţă (vârful superior al vergelei, a doua ţeavă la armele de

vânătoare, amortizor, recuperator de recul, ascunzător de flacără etc.).

Orificiul de intrare, în cazul tragerii cu gura ţevii lipită de obiect, este mai mare

decât cel de ieşire. Marginile orificiului vor fi zdrenţuite, cu rupturi orientate spre direcţia de

tragere, contrar regulii – adică în direcţia de unde a venit glontele. Datorită presiunii mari şi

faptului că gazele nu au altă ieşire decât înspre înapoi, acestea vor crea sfârtecări ale ţesutului

cutanat sau franjurări ale căror margini vor fi îndreptate invers raportat la direcţia de mişcare a

proiectilului.

Gura ţevii va crea aşa numitul ,,inel de contuzie”. Datorită reculului, gura ţevii

82

Page 83: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

se retrage; revenind, loveşte ţesutul cutanat provocând deshidratarea suprafeţei lovite, datorită

temperaturii ridicate.

Imprimarea gurii ţevii va fi totală sau partială în funcţie de unghiul sub care a

fost sprijinită ţeava de obiect:

- imprimarea totală este aceea în care toate părţile proeminente ale ţevii sunt atât

de bine imprimate pe piele, încât permit recunoaşterea conturului acesteia;

- imprimarea poate avea aspect de ,,semilună”, când unghiul sub care s-a

sprijinit ţeava a fost mai mic de 90°.

Dacă urmele principale au fost definite ca fiind un rezultat al acţiunii pieselor şi

mecanismelor armei asupra elementelor cartuşului şi al acţiunii proiectilului în timpul zborului

său pe traiectorie asupra diverselor obiecte întâlnite în cale, urmele secundare, în lumina celor

expuse mai sus, sunt rezultatul factorilor suplimentari ai împuşcăturii (presiunea gazelor,

temperatura acestora, flacăra, arderea incompletă a pulberii etc.).

Elemente ale expertizei balistice

Parte importantă a criminalisticii, balistica, studiază fenomenele legate de construcţia şi

funcţionarea armelor de foc, efectele produse de acestea, construcţia şi funcţionarea muniţiei,

precum şi mişcarea proiectilului în armă, până la ţintă şi efectele sale asupra acesteia.

Având în vedere problemele supuse rezolvării, balistica a statuat de-a lungul timpului

patru părţi distincte şi anume:

- balistica interioară – ce studiază fenomenele ce se produc în interiorul armei de la

introducerea muniţiei în încărcător şi până la ieşirea proiectilului şi a tubului cartuş

din aceasta;

- balistica exterioară – examinează parcursul proiectilului între armă şi ţintă;

- balistica ţintei – analizează fenomenele pe care le produce proiectilul în interiorul

ţintei;

- balistica de laborator (foresnsic ballistic) – partea balisticii care se ocupă de

examinarea şi identificarea armelor de foc, a muniţiei, relevarea seriilor armelor etc 2.

1 - Lucian Ionescu, Dumitru Sandu – Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică Bucureşti 1990, pag. 41;

2 - Robert A Rinker - Understanding firearm ballistics – 6th edition, Editura Mullbery House Publishing ID-USA 2008, pag. 3- 4.

83

Page 84: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Principalele probleme ce se ridică domeniul balisticii judiciare sunt cele legate de

identificarea armei de foc şi determinarea poziţiei agresor – victimă la momentul tragerii.

În sensul legii, arma reprezintă orice dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea

unuia sau mai multor proiectile, substante explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri

incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se

regăseste în una dintre categoriile prevăzute în cuprinsul acesteia.

Arma de foc, este sistemul mecanic al cărei principiu de functionare are la baza forţa de

expansiune dirijată a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin arderea unei încărcături

explozive.

Muniţia este un ansamblu format din proiectil sau proiectile şi, dupa caz, încărcătura de

azvarlire, capsa de aprindere, precum şi celelalte elemente de asamblare care îi asigură

funcţionarea şi realizarea scopului urmărit 3.

Armele de foc se clasifică după mai multe criterii. Unul dintre aceste criterii este

construcţia canalului ţevii. În funcţie de acesta, armele pot fi:

- arme cu ţeava lisă la care peretele interior al ţevii este neted (ex: arme de vânătoare

cu alice/poşe/breneke, arme de tir redus, pistoale rachetă);

- arme cu ţeava ghintuită la care peretele interior al ţevii este prelucrat astfel încât să

imprime proiectilului o mişcare helicoidală (ex: revolvere, pistoale, puşti militare,

puşti de vânătoare cu glonţ, mitraliere);

- arme cu ţevi combinate ce au cel puţin câte o ţeavă din ambele categorii de mai sus

(ex: arme de vânătoare mixte) 4.

3 – Legea privind regimul armelor şi muniţiilor nr. 295/2004 art. 2 alin 1,2,3;4 - Vasile Măcelaru – Balistica judiciară, Editura CPCS Bucureşti, 1972 – pag. 19.

2. Construcţia ţevii armelor de foc:

84

Page 85: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Ghinturile, sunt canale realizate în interiorului ţevii, prelucrate în aşa fel încât să imprime

glonţului o mişcare helicoidală şi variază în funcţie de mai multe criterii. Părţile de material al

interiorului ţevii dintre ghinturi se numesc “plinuri”, iar pereţii laterali ai acestora se numesc

“flancuri”. Partea laterală a plinului ce imprimă mişcarea de rotaţie a glonţului pe sensul dorit, se

numeşte “flanc de atac” 5.

De remarcat, este că de-a lungul timpului, producătorii de armament au dezvoltat tot mai

multe modele şi tehnici de realizare a ghinturilor, în funcţie de soluţiile tehnice pe care aceştia le-

au adoptat. Amintim astfel cea mai veche şi uzitată tehnică de fabricare a ţevilor ghintuite ca

fiind cea de prelucrare prin aşchiere, iar cea mai nouă - forjarea la rece. In funcţie de destinaţia

armelor şi performanţele balistice urmărite, producătorii au modificat de asemenea şi parametri

ghinturilor din interiorul ţevii.

5 - Vasile Măcelaru – Balistica judiciară, Editura CPCS Bucureşti, 1972 , pag. 36.

85

Page 86: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

6 - Robert A Rinker - Understanding firearm ballistics – 6th edition, Editura Mullbery House Publishing ID-USA 2008, pag. 133; Vincent J.M. Di Maio – Gunshot Wounds - Second edition, Editura CRC FL-USA 1999, pag 34;

Brian J. Heard – Handbook of firearms and ballistics, Edit Wiley-Blackwell Oxford UK 2008, pag. 162.

Se disting următoarele elemente caracteristice ale unei ţevi ghintuite, ce permit

identificarea de gen a armei:

- calibrul ţevii (distanţa dintre două goluri opuse) “1”;

- diametrul plinurilor (distanţa dintre două plinuri opuse) “2”;

- numărul ghinturilor ce variază de la 2 ghinturi (ex: Lee Einfeld 303 British) la 20 de

ghinturi (ex: Marlin cal. 22);

Cele mai des întâlnite numere de ghinturi sunt patru (ex: AK 47, Winchester, Ceska,etc.)

şi şase (ex: Colt, Browning, Beretta, Remington, Carpati).

La nivel mondial, calibrele folosite la fabricarea industrială a ţevilor sunt 2, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 12,

16, şi 20 7;

- sensul ghinturilor (spre dreapta sau spre stânga);

- lăţimea flancurilor (adâncimea ghintului) “3”;

- lăţimea ghinturilor (distanţa între flancuri la nivelul ghintului) “4”

- lăţimea plinurilor (distanţa între flancuri la nivelul plinului) “5”;

- unghiul ghinturilor (unghiul dintre axul ţevii şi axul ghinturilor) “6”.

7 - Vincent J.M. Di Maio – Gunshot Wounds - Second edition, Editura CRC FL-USA 1999, pag. 36-38.

86

plinuri

goluri

1 2

3

4

5

Page 87: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

\fig. 3: elementele identificării de gen a ţevii unei arme

3. Identificarea armei după glonţ:

Procedeul de identificare al armei după glonţ se face prin compararea caracteristicilor

generale şi particulare a urmelor pe care ţeava armei le crează pe suprafaţa exterioară a glonţului.

Canalele şi plinurile unei ţevi ghintuite vor purta întotdeauna urmele uneltelor cu care au

fost realizate. Aceste urme apar sub formă de striaţii pe toată lungimea ţevii şi au dimensiuni

microscopice, cu un desen unic pentru fiecare ţeavă în parte, chiar dacă acestea au fost realizate

consecutiv cu aceaşi sculă de prelucrare. Aceste striaţii sunt asemăntoare la acelaşi tip, lot şi

fabricant de ţevi, dar cu cât armele sunt folosite mai mult şi funcţie de locul de depozitare,

mediul în care se execută tragerile şi muniţia folosită, cu atât aceste striaţii se individualizează şi

capătă un desen unic, fapt ce determină crearea de către plinurile dintre ghinturi a unor striaţii

carcteristice ce nu se vor regăsi la o altă armă.

Identificarea armei după glonţ, se face pe baza acestor striaţii ce-si reproduc desenul unic

pe cămaşa glonţului care trece prin acea ţeavă.

La momentul exploziei pulberii din tubul cartuş, glonţul este împins spre înainte de

presiunea creată şi se angajează între ghinturile ţevii. Întru-cât diametrul glonţului este puţin mai

mare decât calibrul ţevii şi datorită faptului că materialul acestuia este mult mai moale decât al

ţevii, glonţul se va deforma şi comprima şi se va mula pe plinurile şi ghinturile din canalul ţevii

prin care trece. Suprafaţa exterioară a glonţului care se freacă de ghinturi şi plinuri, va fi zgâriată

de acestea în punctele de contact. Striaţiile ce se crează sunt dinamice, de natură mecanică şi vor

reproduce forma striaţiilor de pe plinuri şi de pe ghinturi. Urmele ghinturilor se imprimă pe glonţ

87

66

Page 88: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

de regulă atunci când ţeava armei este nouă. Dacă ţeava este uzată, pe glonţ se vor imprima în

general numai urmele striaţiilor plinurilor8. Practic, striaţiile de pe glonţ vor reproduce imaginea

negativată a striaţiilor de pe plinurile ţevii, fiecare urmă de pe glonţ fiind de fapt o urmă

dinamică creată de un plin prin frecarea glonţului cu plinul pe toată lungimea acestuia.

Unicitatea desenului pe care îl crează ghinturile ţevii pe cămaşa glonţului este dată de

două elemente:

a.- Modelul microscopic al striaţiilor din interiorul ţevii armei;

În ceea ce priveşte modelul straţiilor plinurilor şi golurilor din ţeavă la nivel microscopic,

putem spune că sunt foarte stabile, având în vedere densitatea foarte mare şi rezistenţa

materialului ţevii unei arme – prin ghinturi si plinuri înţelegând obiectul creator de urmă.

Cu toate acestea, pentru acurateţea identificării, trebuie avut în vedere întregul regim de

“funcţionare” al ţevii unei arme.

8 - Vasile Măcelaru – Balistica judiciară, Editura CPCS Bucureşti, 1972, pag. 44.Este cunoscut că la rece, materialul ţevii este comprimat şi mai rigid faţă de

“funcţionarea” acestuia la cald după efectuarea câtorva trageri succesive. Prin încălzire,

materialul ţevii se dilată şi el, ori la nivelul microscopic al striaţiunilor de pe ghinturi şi plinuri,

această dilatare influienţează direct procesul de identificare prin dispariţia unor striaţii mai fine

de adâncime redusă, ce nu mai apar pe suprafaţa glonţului, ţeava distanţându-se practic puţin

câte puţin de fiecare proiectil tras succesiv.

Având în vedere densitatea extrem de mare a materialului ţevii unei arme, nu se pune

problema modificării gradului de elasticitate a acestuia pentru o folosire normală a sa.

b.- Materialele şi toleranţele de fabricaţie ale gloanţelor;

În funcţie de materialul din care sunt confecţionate, gloanţele se împart în două categorii:

- gloanţe fabricate integral din acelaş material (ex: oţel, plumb, etc.);

- gloanţe cu miez şi cămaşă (ex: corp din plumb învelit în “cămaşă” de alamă);

Un element important ce influienţează procesul de identificare, este materialul din care

este realizată suprafaţa exterioară a glonţului: materialul glonţului (în cazul proiectilelor simple)

sau cămaşa glonţului (pentru proiectile realizate din miez acoperit cu cămaşă).

Ca obiect primitor de urmă, proprietăţile fizice ale suprafaţei exterioare a

glonţului (duritate, elasticitate, rezistenţă la deformarea plastică), afectează în mod direct urmele

ce se crează pe acestea, având în vedere nivelul microscopic de mărime al striaţiunilor ce se

formează la trecerea glonţului prin ţeava armei. Pe lângă acestea, se vor avea în vedere în cadrul

examinării de identificare şi toleranţele de fabricaţie admise la fabricarea muniţiei.

88

Page 89: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

4. Particularităţi constructive ale gloanţelor:

Luând în considerare faptul că striaţiile ţevii armei crează urme longitudinale pe

corpul glonţului, un element ce poate înfluenţa procesul de identificare, este modul de sertizare

al acestuia în tubul cartuş.

Având în vedere că inelele de sertizare sunt practic şanţuri realizate împrejurul suprafeţei

glonţului ca nişte gulere, lăţimea acestora reduce lungimea striaţiilor create. Acest aspect

conduce la mărirea gradului de dificultate în procesul identificării.

În funcţie de modul de sertizare, se disting mai multe feluri de gloanţe 9:

- gloanţe fără inel de sertizare:

- gloanţe cu un inel de sertizare:

- gloanţe cu două inele de sertizare:

- gloanţe cu trei inele de sertizare:

- gloanţe cu sertizare în puncte:

9 - Vincent J.M. Di Maio – Gunshot Wounds - Second edition, Editura CRC FL-USA 1999 - pag. 26, 155.

5.- Gloanţele ca material de comparaţie în expertiza balistică:

89

Page 90: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Metodele de comparare a gloanţelor sunt multiple şi au evoluat de-a lungul timpului

odată cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. De la mulajele transparente sau opace şi fotografia la

microscopul comparator, panoramică sau circulară, la metoda palpării suprafeţelor striate şi

profilografie, până la imaginile 3D sau negativate, toate aceste metode au menirea de a ajuta

expertul la realizarea examenului comparativ între glonţul în litigiu şi cele de comparaţie.

Printre altele, toate aceste metode au o problemă comună: gloanţele de comparaţie

obţinute expertimental.

Modurile de recuperare în cele mai bune condiţii a gloanţelor de comparaţie astfel încât

acestea să fie afectate cât mai puţin de la ieşirea din ţeava armei până la oprirea lor, au evoluat şi

ele în decursul timpului de la bazinul cu apă şi cutia cu câlţi, până la gelatina şi săpunul balistic.

În ceea ce priveşte gloanţele de comparaţie, se decelează o problemă sensibilă, ce

porneşte de la fabricanţii de muniţie, care au fiecare propria lor “reţetă” de fabricare a

materialului gloanţelor de acelaşi calibru. Fabricanţii folosesc aliaje diferite, ce au densităţi

diferite. Densitatea materialului modifică în mod direct rezistenţa acestuia şi deci gradul de

elasticitate şi forţa minimă de deformare plastică. Ori la nivelul micro-striaţiilor din ţeavă,

urmele pe care acestea le crează pe glonţ vor depinde în mod direct de proprietăţile materialului

primitor de urmă.

Pe lângă acest aspect, toleranţele dimensionale de fabricaţie a gloanţelor (admise de

altfel) pot face ca anumite striaţii mai superficiale să nu îşi lase “amprenta” pe suprafaţa acestora.

Astfel, pe un glonţ cu un diametru puţin mai mare vor apărea striaţiuni suplimentare faţă de

glonţul “mai mic” de acelaş calibru. Aceste diferenţe apar chiar dacă toleranţele de fabricaţie

sunt de ordinul sutimilor de milimetru.

Toleranţele de fabricaţie, dar şi distanţa dintre glonţ şi ţeavă, fac ca acesta să nu aibă o

mişcare perfect axială în interiorul ţevii. Deplasarea dezaxată a glonţului prin ţeava armei, dă

practic unicitarea striaţiunilor ce se crează pe suprafaţa sa. Desenul creat de plinuri sau ghinturi,

este de fapt rezultatul zgârierii glonţului pe toată lungimea plinului sau golului din interiorul

ţevii.

Redăm schematic mai jos mişcarea glonţului în ţeavă (fig. 4):

Fig. 4: mişcarea glonţului în ţeavă

Din punct de vedere termic, glonţul trebuie să suporte efectul a două surse de căldură.

90

Page 91: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Acestea sunt pe de o parte căldura degajată de arderea pulberii cartuşului care acţionează

asupra peretelui anterior al proiectilului, iar de cealaltă parte căldura degajată la frecarea pereţilor

laterali ai proiectilului cu peretele interior al ţevii armei.

De aceea, proprietăţile materialului din care sunt fabricate gloanţele, au un rol definitoriu

în crearea striaţiunilor, având în vedere că fiecare material dezvoltă o dilataţie diferită în aceleaşi

condiţii de presiune şi temperatură.

Pentru identificarea producătorului unui glonţ, se urmăresc mai multe criterii. Acestea

sunt: calibru, greutatea, forma vârfului (ascuţit, ogival, semi-sferic, drept), forma părţii anterioare

(dreaptă sau conică), cu sau fără cămaşă, materialul constructiv, marcaje10, precum şi modelul

amprentei pulberii.

Faţă de puberea folosită la azvârlirea proiectilului, arătăm un aspect ce ne permite să

stabilim dacă proiectilul de comparaţie este fabricat în condiţii similare cu cel în litigu. Acest

aspect vizează desenul creat de arderea pulberii pe partea anterioară a glonţului.

10 – Ballistic Explorer ver. 5.5.1 - software

În funcţie de compoziţia chimică a pulberii folosite, temperatura dezvoltată, precum şi

presiunea creată de aceasta, se disting mai multe forme ale urmelor de ardere pe partea

anterioară a glonţului.

Ilustrăm câteva modele de “amprente” ale arderii pulberilor (fig. 5):

Fig. 5: urme ale arderii pulberilor pe gloanţe de producători diferiţi 11

Funcţie de aceste criterii, chiar dacă glonţul în litigiu este unul semi-deformat, sau

deformat, dacă el prezintă suficiente elemente pentru identificarea sa şi nu este doar un fragment,

atunci stabilirea producătorului său ar trebui să fie posibilă. În acest sens, au fost create baze de

date cu caracteristicile muniţiilor fabricate la nivel mondial şi care pot fi utilizate în acest scop 12.

6. Examinare de laborator:

Pornind de la aspectele teoretice arătate, am procedat la trasabilitatea lor în practică.

Pentru aceasta am efectuat pentru început examene comparative între proiectile trase cu aceleaşi

arme, de acelaşi tip, lot şi fabricant.

91

Page 92: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

La efectuarea examenelor comparative s-au folosit gloanţe trase cu două arme, respectiv

puşcă de vânătoare marca Crvena Zastava cal. 7,62 mm şi pistol mitralieră marca AK-47 cal.

7,62 mm. Înainte de executarea tragerilor, gloanţele au fost marcate cu tuş de culoare roşie, astfel

încât să existe punct de referinţă al ghintului de la “ora 12” al ţevii armei.

11 - Vincent J.M. Di Maio – Gunshot Wounds - Second edition, Editura CRC FL-USA 1999, pag. 44;

12 – Ballistic Explorer ver. 5.5.1 – software.

Examenul comparativ a fost efectuat cu respectarea tuturor procedurilor de comparare ale

urmelor de pe gloanţe, folosind un microscop comparator marca “Leitz”, s/n 946006.

Examinările comparative efectuate între proiectile, au condus la rezultate concludente de

natură să confirme că în condiţii similare (pe proiectile provenite din aceaşi sursă), arma crează

urme aproximativ identice. Aceste urme deşi nu sunt perfect identice, sunt suficiente pentru

formularea unei concluzii certe de identitate a ţevii armei cu care au fost trase aceste gloanţe.

Faptul că urmele create nu sunt perfect identice este justificat pe de o parte de efectul

încălzirii ţevii armei şi pe de altă parte de mişcarea unică dezaxată pe care fiecare proiectil în

parte o are în ţeavă.

Totuşi, concluzia de identitate a ţevii nu poate fi pusă la îndoială.

Ilustrăm în continuare căteva exemple de urme ale aceloraşi plinuri pe gloanţe din acelaşi

tip şi lot ale aceluiaş fabricant (fig. 6):

92

Page 93: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

fig. 6: urme ale aceloraşi plinuri pe gloanţe

din acelaşi tip şi lot, provenite de la aceiaşi fabricanţi În continuare am efectuat examene comparative între proiectile de acelaşi tip, dar

provenite de la fabricanţi diferiţi, pe care le-am tras cu aceleaşi arme.

Examinările comparative efectuate, au condus la rezultate concludente parţial. Deşi per

ansamblu urmele sunt asemănătoare, striaţiile lăsate de plinul armei, dar mai ales cele de gol, nu

au apărut în totalitate pe gloanţele de la ambii producători, unul dintre acestea reţinând mai

93

Page 94: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

multe striaţii, iar celălalt numai o parte dintre ele. Acest aspect se datorează ansamblului format

de încălzirea ţevii armei pe de o parte şi toleranţa de fabricaţie şi diferenţa de rezistenţă la

deformarea plastică a cămăsii glonţului de cealaltă parte.

Ilustrăm în continuare urme ale aceloraşi goluri pe gloanţe din acelaşi tip, provenite de la

fabricanţi diferiţi (fig. 7):

fig. 7a: urmele aceluiaş plin pe gloanţe din acelaşi tip, provenite de la fabricanţi diferiţi

94

Page 95: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

fig. 7b: urme ale aceloraşi goluri pe gloanţe din acelaşi tip, provenite de la fabricanţi diferiţi

Având în vedere variaţiile striaţiilor pe care acelaşi ghint sau plin le crează pe gloanţe

provenite de la acelaşi fabricant, dar mai ales variaţiile în cazul gloanţelor unor fabricanţi diferiţi,

se desprinde astfel o discuţie cu privire la numărul striaţiilor suficiente pentru formularea unei

concluzii certe.

În literatura de specialitate nu se indică un număr minim de striaţii ce trebuie să coincidă

pentru formularea unei concluzii certe, cum se statuează în dactiloscopie de exemplu. Procesul

de identificare este lăsat la aprecierea expertului ce trebuie să “cântărească” valoarea

identificatoare a striaţiilor pe care le are de comparat. Poziţia acestora, lăţimea, forma şi numarul

lor nu poate fi statuat, întru-cât variaţiunile sunt nelimitate având în vedere mărimea acestora de

95

Page 96: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

nivel microscopic. Astfel că numai priceperea şi experienţa expertului pot stabili dacă striaţiile ce

coincid de pe două gloanţe sunt sau nu suficiente pentru formularea unei concluzii certe.

Trebuie amintit că la o primă analiză, două proiectile trase cu arme diferite dar de acelaşi

calibru, prezintă urme ce seamnă foarte mult între ele. Unicitatea desenului ce stă la baza

identificării sunt tocmai acele urme ce formează un ansamblu reproductibil constant şi care are o

formă unică.

Văzând însă diferenţele apreciabil mari între urmele create de acelaşi ghint pe gloanţe

provenite de la producători diferiţi, se decelează un aspect ce nu poate fi trecut cu vederea.

Aceste diferenţe nu se referă la modificarea striaţiilor de pe cele două gloanţe, ci la apariţia sau

dispariţia unora dintre ele. Au de suferit deci ambele componente ale examenului comparativ,

atât cel cantitativ, dar şi cel calitativ prin dispariţia unor striaţii ce ar putea da unicitatea întregii

urme. În atare situaţii, în cele mai multe cazuri, un examen comparativ făcut între gloanţe

provenite de la producători diferiţi este susceptibil de a conduce la concluzii cel puţin incerte

dacă nu eronate.

Atunci când o parte din urmele striaţiilor ţevii lipsesc de pe unul dintre gloanţele

comparate, iar cele vizibile nu oferă suficiente elemente cu valoare identificatoare ridicată pentru

a formula o concluzie certă, expertul ar fi nevoit să formuleze o concluzie de probabilitate sau

una chiar cert negativă. Este exemplul unei capcane în care lucrătorul desemnat să efectueze un

asemena examen ar putea să cadă şi de care trebuie să se ferească.

De aceea, opinăm că un examen concludent care să nu poată fi succeptibil de erori, se

poate face numai în prezenţa gloanţelor de comparaţie de acelaşi tip, lot şi producător cu cel în

litigiu.

Evident că în practică comparaţia între două gloanţe provenite de la producători diferiţi

poate să conducă şi la concluzia indubitabilă că au fost trase cu aceaşi armă. Acesta este însă un

caz ideal. Problema se pune atunci când concluzia este una cert negativă, având în vedere că la

nivel de striaţii, proiectilele trase cu arme similare şi de acelaşi calibru “seamană” foarte mult

între ele.In scopul realizării unui examen balistic comparativ concludent, este a necesar ca

gloanţele folosite ca material de comparaţie să fie fabricate de acelaşi producător şi să fie din

acelaşi tip şi lot cu proiectilul în litigiu. Se elimină astfel eroarea prin care în cazul comparaţiei

dintre două gloanţe trase cu aceaşi armă, rezultatul obţinut să fie unul cert negativ, tocmai

datorită faptului că proiectilul de comparaţie folosit, nu provine de la acelaşi producător, tip şi lot

de fabricaţie cu glonţul în litigiu, acesta din urmă ne-având toate striaţiile ce se regăsesc pe

glonţul de comparaţie.

Deasemenea, un alt aspect ce trebuie urmărit la obţinerea proiectilelor model de

96

Page 97: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

comparaţie, este acela că ele trebuiesc trase în aşa fel încât acestea să reproducă striaţiile din

interiorul ţevii pe întregul său regim de funcţionare.

Prin respectarea acestor două cerinţe, ca gloanţele de comparaţie să parvină din aceeaşi

sursă cu cele în litigu şi să fie trase în aşa fel încât ţeava să fie folosită pe întreg regimul ei de

funcţionare (de la rece la cald), practic se elimină orice dubiu asupra concluziei expertizei, care

altfel ar putea să fie una susceptibilă de erori.

97

Page 98: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

CAPITOLUL VII

EXAMINAREA ŞI IDENTIFICAREA SCRISULUI

Secţiunea 1. Metode aplicabile în examinarea scrisului de mână

Înainte de a începe tratarea propriu-zisă a acestor probleme, consideram util a trata

chestiunea confuziei răspandite dintre termenii grafoscopie şi grafologie.

GRAFOSCOPIA este acel domeniu al expertizei criminalistice prin intermediul căruia se

poate identifica autorul unui scris. Ea se întemeiază pe cele două proprietăţti fundamentale ale

scrisului: individualitatea şi stabilitatea relativă.

GRAFOLOGIA este o disciplină ştiinţifică de interpretare şi analiză a scrisului, prin care

se urmăreşte cunoaşterea persoanlităţii umane, a modului în care scrisul reflectă trăsăturile

psihologice şi de caracter ale autorului. Aceste rezultate ,,sunt utilizate în variate discipline cum ar

fi: medicina şi psihiatria, pentru diagnosticarea bolilor şi a gradului de sănătate mentală; în

criminologie, pentru depistarea comportamentelor deviante sau aberante; în pedagogie, pentru

recuperarea retardului; în psihologie, la studii caracteriologice şi de orientare profesională.”42

În literatura de specialitate din întreaga lume s-au conturat mai multe metode prin care s-a

încercat studierea grafiilor.

Secţiunea 2. Bazele ştiinţifice ale identificării persoanei după scris(1). INDIVIDUALITATEA SCRISULUI

Activitate exclusiv umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală cointeresând şi un lanţ

psiho-somatic complex. În cadrul unui proces mai îndelungat de învăţare şi fixare prin repetare, are

loc constituirea unor legături la nivelul cortexului, care permit transpunerea grafică a cuvintelor şi

simbolurilor percepute prin citire, ascultare, pronunţie, sau rezultate din procesul reflexiei şi

idealizării.

În calitate de organ efector, mâna este cea care, răspunzând controlului realizat de sistemul

nervos central, în baza deprinderilor de motricitate create prin învăţarea scrierii, realizează acţiunea

propriu-zisă de scriere.

,,Plecat pentru toată lumea de la acelaşi punct - modelul caligrafic - scrisul ia, încă de la

42 Ionescu, Lucian, Criminalistica. Note de curs, 1994.

98

Page 99: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

primele mâzgălituri ale copilului caractere distincte, personale.”43

Într-adevăr, scrierea este puternic şi direct influentţată de particularităţile persoanle şi de

specificul tipului de activitate nervoasă proprii fiecărui individ. Grafismul rezultat se manifestă prin

caracteristicile generale (dominantele grafice) şi prin elementele specifice de detaliu (construcţia

semnelor grafice, gesturi spontane). Alături de baza psiho-somatică, element inten, fundamental al

deprinderii de a scrie, scrisul mai este influenţat şi de alte elemente externe:

- metoda de predare şi modelul caligrafic la care a fost obligat elevul în procesul de

învăţare;

- imitarea unor modele familiale (scrisul familial, modelul semnăturilor parentale) sau a

unor modele curente (de exemplu, ornamente ale unor majuscule);

- influenţele mediilor tehnico-profesionale: scrierea STAS, scrisul tehnic, scrisul cu

majuscule, etc;

- caractere grafice nationale - scrirea gotică, latină, scrisul anglo-saxon de tip script.

(2). STABILITATEA SCRISULUI

În apropierea vârstei de 20-22 de ani are loc cristlaizarea grafismului, caracteristicile

generale şi formele scripturale rămânând constante pentru tot restul vieţii. Stabilitatea scrierii

trebuie însă privită ca un element relativ, ea putând suferi modificări care nu au repercusiuni

notabile asupra identificării autorului. De exemplu, modele multiple de execuţie a semnăturilor,

elemente literale noi sau diverse, afecţiuni motorii prin care se alterează scrisul, îmbătrânirea.

Într-o enumerare, fără pretenţii de exhaustivitate, am include printre elementele care pot

interveni:

a) Modificări la nivelul evoluţiei scrierii

- după formarea şi cristalizarea scrierii, la unele persoane evoluţia grafismului stagnează; la

alte persoane aceasta trece printr-un proces lent de evoluţie (chiar aproape neevident pentru

perioade relativ scurte).

b) Modificări datorate stării psiho-somatice

- dată fiind paleta extrem de largă de stări ce se abat de la normalitatea psihică şi fiziologică,

cât şi legatura de netăgăduit dintre starea psihică şi cea fizică, scrisul va putea suferi ,,alterări”

generate de stări ca: oboseală, depresie, surmenaj, ingestie de toxice. De exemplu, biletele

sinucigaşilor, scrisul alcoolicilor, toxicomani, bolnavilor psihic.

Bolile mentale afectează profund scrisul sub raportul mişcărilor - lipsa de coordonare,

43 Boia, Aurel, Introducere în grafologie şi expertiza grafică, Bucureşti 1944, p. 6.

99

Page 100: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

plasare aberantă a unor caractere sau chiar cuvinte, fraze, dezalinieri, aspect haotic al conţinutului,

repetiţii de fraze complete, incoerente de text.

Bătrânetea care este foarte adesea asociată cu stări de boală în staţionare sau progresie, se

manifestă în scriere printr-o dezorganizare a acesteia (destructurare), fragmentarea (poligonarea)

traseelor arcuite sau a ovalurilor. ,,Un semn caracteristic îl reprezintă aşa numitele <<fire de

paianjen>>, constând în întârzierea vârfului peniţei pe foaia de hârtie, ceea ce dă naţtere unor

trăsături foarte fine şi încâlcite.”44

c) Modificări rezultate din acţiunea asupra mâinii de către o altă persoană (mână

condusă); asupra mâinii unor persoane bolnave, analfabete, se acţionează prin ,,ajutarea mâinii”

pentru executarea unor semnături pe acte (de exemplu, testamente, contracte).

- scrierea cu mâna inertă (cu mâna moartă)

- scriere cu mâna ajutată.

d) Modificări produse de stări de intoxicaţie

- în mod special cu alcool, droguri, medicamente, intoxicaţii cu ciuperci, auto-otrăviri

suicidiare, ş.a.

e) Modificări cauzate de incapacităţi fizice ale organelor implicate în scriere

- accidente, amputări ale degetelor, mâinilor;

- pierderea sau afectarea vederii.

f) Modificări generate de factori aleatorii

- sunt rezultatele unor influenţe de moment şi afectează numai câte un specimen de scris sau

semnatură, care sunt date în acele condiţii speciale: suportul actului, suprafeţe neregulate (ex., lemn

cu noduri, suprafeţe foarte alunecoase, poziţii instabile); poziţii de scriere incomode (ex., rezemat pe

spatele unei persoane); instrument de scris necunoscut sau defectuos (ex., pix cu pastă de scris la

temperaturi foarte scăzute).

Secţiunea 3. Caracteristicile generale ale scrisului

Sunt ,,dominantele grafice” care, prin ansamblul combinărilor, determină aspectul general al

scrisului unei persoane.

Enumerarea care urmează cuprinde zece elemente a căror unitate şi diversitate face ca, în

baza unor corecte aprecieri, să putem identifica sau exclude o anumită persoană ca fiind autorul

unui anumit scris.

44 Ionescu, L., op. cit.

100

Page 101: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

1. Dimensiunea scrisului

Credem că nu sunt necesare prea multe lămuriri pentru această caracteristică generală.

Scrisul mediu (normal sub aspect dimensional) se situează între limite la 2-4 mm înălţime. Peste 4-

5mm înălţime scrisul este mare, iar sub 2 mm este un scris mic.

Trebuie făcută o precizare privind aprecierea scrisului după lăţime:

▪ dilatat;

▪ normal;

▪ înghesuit.

Sub aspectul continuităţii înălţimii, scrisul poate fi :

uniform;

crescător (îngladiat);

descrescător (gladiolat);

filiform.

2. Proporţionalitatea scrisului

4. proportional - când există între majuscule şi depasante şi minuscule nedepasante un

raport de aproximativ 1/2;

5. subînălţat - când raportul majuscule minuscule este de aproximativ 1/1;

6. supraînălţat - când raportul este de 1/3 între majuscule şi minuscule, ca şi între

depasante ( b, f, h, l, d, j, y, t, k ) şi nedepasante.

3. Nivelul de evoluţie a scrierii

Este poate cel mai dificil de apreciat sub aspect vizual, pentru fineţea gradelor. Evoluţia

scrisului exprimă gradul în care o persoană şi-a însuşit deprinderea de a scrie, gradul de coordonare

a mişcării.

Scrisul poate fi:

▪ evoluat (superior);

▪ mediu (mediocru) cu grade intemediare - la limita cu nivelul superior, mediu, şi la

limita cu nivelul inferior;

▪ scris inferior (neevoluat).

4. Forma scrisului

- poate fi apreciată după configuraţia literelor, urmărindu-se şi sensul şi tipul mişcărilor şi

complexitatea executiei

101

Page 102: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

a) după configuraţie:

scris cursiv;

scris cu carctere ce imită pe cel tipografic.

b) după mişcare:

arcadat;

ghirlandat;

unghiular;

rotunjit;

pot rezulta şi forme mixte – arc - ghirlandat.

c) după gradul de simplificare:

scris simplificat;

scris simplu;

scris complicat (încărcat).

5. Înclinarea scrisului

◦ poate fi verticală;

◦ spre dreapta (dextroclin);

◦ spre stânga (sinistroclin).

6. Dinamica şi viteza scrierii

- aprecierea acestora se va face într-un context mai complex. Este evident că un scris evoluat

va avea o dinamică superioară, putând fi executat cu viteză. În cazul imitaţiilor servile sau a

modelelor fanteziste va lipsi spontaneitatea, dinamica fiind alterată, iar viteza mai redusă.

7. Presiunea şi spatierea scrisului

- presiunea poate fi mare, normală, redusă, fluctuantă, constantă, crescătoare, descrescătoare

- spaţierea este normală, înghesuită, scris risipit (spaţiere mare). Ea mai poate fi şi

inconstantă.

8. Gradul de legare (continuitatea). Forma traseelor

- legarea poate fi intensă (sunt legate chiar mai multe cuvinte), normală, grupată (2-3 litere),

tocată (de la italianul ,,toccare”, a atinge; fiecare literă este executată separat).

- forma traseelor este dată de modul în care variază presiunea pe instrumentul de scris -

traseele putand fi: cilindrice, măciucate, fusiforme, ascuţite.

102

Page 103: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

9. Topografia elementelor şi a textului

- priveşte plasarea unor categorii de elemente cum ar fi: titlul, data, semnătura, adresa, etc.

- plasarea textului în pagină - la stânga, spre dreapta etc., dar se poate aprecia şi forma şi

dimensiunea aliniatelor.

10. Direcţia şi forma rândurilor

- orizontală, ascendentă, descendentă;

- fragmentat ascendent, fragmentat descendent (scrisurile scaliforme);

Forma rândului: concav, convex, sinuos, nedefinit (săltăreţ).

Secţiunea 4. Caracteristicile speciale ale scrisului

Elementele (detaliile) de construcţie literală

Ele reprezintă de fapt modul particular, personl, în care un anumit autor execută construcţia

semnelor grafice, a literelor, cifrelor, modul în care el realizează legarea şi atacul execuţiei,

finalizarea, monogramarea, etc.

a) Morfologia (structura) semnelor grafice; un anumit autor execută un anumit

model de semn grafic, sau mai multe modele specifice - caz de polimorfism literal;

- de exemplu - B caligrafic şi B gotic

b) Numărul elementelor constructive: numărul de mişcări, trăsături, grame, (ex., m

dintr-o mişcare sinuoasă sau m din patru grame).

c) Forma elementelor constructive

trăsături drepte: verticale, oblice, orizontale;

trăsături circulare: închise, semicirculare, spiralate;

trăsături unghiulare (ascuţite);

trăsături concave (ghirlandate);

trăsături convexe (arcadate);

trăsături ondulte (sinuoase);

trăsături rotunde, ovoidale, buclate.

d) Direcţia mişcărilor predominante

- după sens – dextrogire;

- sinstrogire;

- pe verticală - de extensie (de jos în sus);

103

Page 104: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

- de flexie (de sus în jos);

- pe orizontală - spre dreapta (abducţie);

- spre stânga (aducţie).

e) Modul de începere (atacul) semnelor grafice

- dupa poziţie - superior, median, inferior

- după forma utilizată la punctul de atac - punct, croşet, oval, etc.

f) Modul de finalizare

- poate fi: eterat, punctat, în croşet, detaşat, etc.

g) Legarea semnelor şi a elementelor lor

h) Modul de repartizare a presiunii pe trasee

i) Alinierea semnelor pe linia de bază

j) Modul de execuţie a unor elemente grafice

- bara lui t (poate fi legată, oblică, extinsă, etc.); punctul lui i (poate fi în croşet, liniar, oval,

spiralatetc.)

- execuţia semnelor diacritice

k) Modul de scriere a unor menţiuni

- abrevieri (str., nr., no., dv., dvs., ş.a., ş.a.m.d.)

- date calendaristice (11 nov., 11 noi., 11 XI 1995, '95)

- bifarea, execuţia unor operaţii matematice, numerotarea paginilor

Importanţa detaliilor de construcţie a semnelor grafice diferă - astfel, forma literei, atacul,

numărul de elemente vor fi întotdeauna menţionate, în timp ce alte elemente se indică numai în

măsura în care prezintă interes prin particularităţi şi detalii specifice în raport cu alte elemente,

permiţând identificarea/excluderea autorului.

Secţiunea 5. Modificarea scrisului în mod intenţionat

1. Deghizarea scrisului

Constituie o schimbare voluntară a scrisului în scopul de a ascunde identitatea autorului. Cu

toate acestea, în scrisul respectiv se menţin elemente din scrisul obişnuit al autorului,

întrucât ,,deghizarea include o reîntoarcere reflexă la grafismul original.”45

De aceea este necesar să se acorde o atenţie specială modului în care se iau probe de scris.

45 Ionescu, Lucian, Expertiza criminalistică a scrisului, ED. Junimea, 1974.

104

Page 105: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Acestea să fie suficiente atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Oboseala generată de

autocontrol face ca, pe măsura creşterii cantităţii de probe de scris, să apară ,,scăpate” unele

elemente literale individuale pe care autorul încearcă să le deghizeze.

Deghizarea se poate realiza prin:

a) Denaturarea caracterelor grafice - are loc schimbarea înclinării, dimensiunilor scrisului, a

modului de formare şi legare a unor litere. În general se dă o înclinare regresivă (spre stânga)

întregului scris, alteori se scrie chiar cu mâna stângă, şi se încercă a se da aparenţa unui nivel grafic

inferior celui real al autorului.

Un procedeu de deghizare îl constituie ţinerea instrumentului de scris într-o poziţie anormală

(ex., între degetul mijlociu şi inelar), rezultând o imagine de ansamblu deformată a scrisului.

Un alt procedeu este trasarea unor contururi ca trăsături neregulate, execuţia altor modele

literale, etc.

b) Scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar- în general se folosesc majuscule. În acest

caz autorul va executa modele personale ale literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă.

Probele de scris se vor lua şi cu acest gen de caractere.

c) Scrirera cu mâna stângă (sinistrografia)

În acest caz scrisul este mai greoi, unghiular, axele literelor sunt răsturnate spre stânga.

Probele vor fi luate în măsura posibilului în acest sens. ,,Când se dispune de probe date doar cu

mâna dreaptă, problema este mai dificilă, dar nu insolubilă.”

2. Contrafacerea scrisului

- prin copiere şi prin imitare, modalităţi specifice falsificării semnăturilor. Ele apar rar

pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un aspect forţat, artificial, presiunea va fi în general

constantă, se vor putea găsi urme ale folosirii iniţiale a unor trasee cu creion, urme de prindere cu

ace a actului copiat, etc.

Secţiunea 6. Expertiza grafică. Expertiza semnăturilor şi a scrisului

Semnatura poate fi executată literal – completă, sau partial literal – indescifrabilă.

Semnatura este cea mai specifică structură de scriere a unei persoane, oglindind

personalitatea şi gradul de evoluţie al autorului din punct de vedere al scrierii. Cu toată

specificitatea sa, semnătura are şi o reltivă stabilitate în timp, prin evoluţie ca şi involuţie, dar şi

temporar, în limitele de variabilitate normală.

Atât semnătura, cât şi scrisul, se deprind în timp, dobândind personalitate şi

105

Page 106: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

identificabilitate. Există şi cazuri când persoane care nu ştiu să scrie au învăţat să execute o anumită

semnatură. Expertiza grafică are menirea de a stabili autorul unui scris sau al unei semnături,

respectiv dacă ele au fost executate de titular sau de o altă persoană, ca şi dacă cineva a contrafăcut

o semnatură sau a executat un model fictiv. Rolul expertului este acela de a întreprinde un demers

profesional bazat pe rigoare şi obiectivitate46. Deosebit de importantă pentru succesul expertizei este

alegerea materialului de comparaţie.

Se vor alege materiale cu garanţii de autenticitate (state de plată, contracte de muncă, cărţi

de muncă, semnături din buletin, acte autentificate de notar, etc.), ca şi alte acte de comparaţie de

natură să asigure acurateţe concluziei.

Este importantă şi data de la care provin materialele de comparaţie. Acestea trebuie căutate

în perioadele apropiate şi anterioare datei actului în litigiu. În practică sunt cazuri când organele

judiciare acceptă ca materiale de comparaţie acte datate ulterior datei actului contestat, existând

posibilitatea ca autorul semnăturii să îşi fi schimbat ,,pro causa” modelul de semnatură.

Nu este recomandabilă nici realizarea unor probe de scris de la bănuiţi prin indicarea

acestora de a imita semnătura suspectă, întrucât un subiect cu bună coordonare ar putea să se apopie

de model în mod absolut accidental.

Experttiza grafica de calitate poate fi chiar în măsură de a recurge la experienţă organizată,

adică la o cercetare sistematică, selectivă, coordonată, condusă de ipoteze clare de lucru, bogată în

corelaţii şi verificări47.

Metodele de examinare grafică conturate în literatura de specialitate au fost, în principal:

1. Metoda caligrafică

Numită şi gramatomorfică ori caligrafic descriptivă48 - ea examinează grafismele ca

structuri formale, plecând în examinare de la criterii de natură morfologică. Potrivit acestei metode,

două scrisuri au acelaşi autor dacă sunt asemănăntoare morfologic, sau au autori diferiţi în caz

contrar.49 Aplicarea acestei metode are un caracter superficial, descriptiv, bazat pe înţelegerea

simplistă a simetriei şi a stabilităţii scrisului, conducând la un paradox. Expertul ajunge să aprecieze

denaturat elementele de rigoare şi obiectivitate, căutând în paralel intersecţii analogice de natură

aparentă şi recurgând la elemente de natură empirică în afara recursului la logica expertizei.

Un exemplu faimos al erorilor ce pot fi generate prin aplicarea metodei caligrafice este cel al

procesului Dreyfus unde însuşi Bertillon a realizat o expertiză grafică. Acuzaţia de spionaj a fost

susţinuttă pe ideea că deosebirile grafice desprinse din actele examinate s-ar fi datorat chiar

46 Bruno Vettorazzo, Metodologia della preizia grafica su base grafologica, Giufre Editore, Milano, 1998, p. 2.47 Bruno Vettorazzo, op. cit., p. 3.48 Ionescu, L., op. cit., p. 155.49 Idem, p. 7.

106

Page 107: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

autodeghizărilor la care ar fi recurs căpitanul Dreyfus pentru a crea impresia că scrisul său a fost

imitat. Mai târziu s-a stabilit că scrisul aparţinea baronului Esterhazi.

2. Metoda grafometrică

Acestă metodă de examinare grafică nu priveşte forma grafică în sine, ci are în vedere

raporturile dimensionale care se stabilesc între forme şi mişcare, considerate constante în baza

experinţei empirice. Se conferă astfel valoare identificatoare elementelor generate de raporturi

interliterale, plasărilor spaţiale, treaseelor curbilinii, orientărilor axiale, unghiulare, etc. Acestea sunt

apoi reprezentate în diagrame ce sunt supuse aprecierii şi comparării.

Principala critică ce se poate aduce acestei metode este faptul că se reduce diversitatea

cvasi-inifinită a caracteristicilor grafice la o cotaţie arbitrară, la elemente rigide, ce eludează tocmai

aspectul atât de complex şi important al variabilităţii grafice50.

3. Metoda grafonomică

Este numită de unii autori şi semnalectico-descriptivă51; acesta apare ca cea mai modernă.

Ea este derivată din cercetările lui Bertillon, ale lui Crepiux Jamion şi a fost apoi dezvoltată de

şcoala italiană de grafologie Ottolenghi, Falco, Sorentino. Conform acestei metode se au în vedere

gesturile grafice ca expresii ale autorului şi ansamblul elementelor constatnte şi variabile, împletirea

complexă a generalului şi particularului în scris, semnături, cifre. Vor fi individualizate elementele

de ordin general, variabilele şi constantele înţelese în contextul general. Interpretarea priveşte, sub

aspectul naturaleţei lor, elementele normale – repasări, model particular, ca şi cele patologice-

disgrafii, tremur patologic, mişcări spastice, alternanţe, idiotisme grafice. Se ajunge astfel la

individualizarea tipului grafic, iar prin compararea cu materialul necontestat la stabilirea corelaţiilor

complexe şi la identificarea autorului. Un factor important aplicat acestei metode este luarea în

considerare a tuturor elementelor individuale în antecedetele autorului în măsura în care au

influenţat grafismele – vârsta la momentul scrierii, accidente, boli, infirmităţi, etc.

Secţiunea 7. Procedee de falsificare a semnăturilor

1. Copierea - poate fi directă, prin executare pe actul în litigiu a semnăturii model

prin transparenţă sau utilizând metoda proiecţiei.

Copierea indirectă - prin folosirea hârtiei copiative (indigo sau plombagină) prin care se

50 Ionescu, L., op,cit., p. 158.51 B.Vettorazzo, op.cit., p. 14 şi urm.

107

Page 108: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

transmit traseele originale, apoi se repasează.

Uneori, transpunerea se face prin presiune. Astfel, actul pe care se va realiza semnătura este

aşezat pe un suport mai moale (carton, mai multe coli de hârtie, lemn de brad), iar semnătura ce se

copiază (modelul) se urmăreşte cu un pix sau un creion tare. Traseele de presiune vor fi apoi

acoperite cu creion, pix, stilou. Urmele de presiune rămân însă vizibile, pe verso, traseele cu

instrumentul de scris sunt ezitante. Copierea unei semnături are ca rezultat perfecta corespondenţă

dimensională între semnătura copiată şi cea rezultată. La examinarea microscopică se pot observa

traseele iniţiale realizate cu creionul şi apoi repasate.

În practică uneori falsificatorul depune ca material de comparaţie tocmai actul de pe care a

fost copiată semnătura în litigiu, pentru a convinge de ,,autenticitate”. Această perfectă

corespondenţă dimensională este dovada indubitabilă a falsului, deoarece nici o persoană nu poate

semna absolut identic dimensional.

2. Imitaţia servilă

Este o modalitate prin care falsificatorul încearcă să redea, după un model pe care îl

observă, o semnatură autentică. Rezultatul va fi în general lipsit de spontaneitate, cu trasee lente, cu

reluări, opriri şi chiar corecturi. Sunt foarte rare cazurile când autorul unei semnături realizate prin

imitaţie servilă poate fi depistat. Aceasta deoarece, în acest caz, scrisul falsificatorului se

depersonalizează, urmărindu-se reproducerea scrisului imitat. Numai uneori, spre final, pierzându-

şi răbdarea, falsificatorul scapă unele elemente personale în semnătura imitată (de exemplu, un final

eterat urmat de un punct ca şi în semnatura proprie).

3. Imitaţia liberă se realizează prin ,,învăţarea” semnăturii ce trebuie imitată. Prin

exerciţii prealabile se elimină lipsa dinamismului şi a coordonării. Are loc însă o reproducere cu mai

puţină acurateţe a detaliilor, şi pot apărea unele deosebiri. Identificarea rămâne însă dificilă, chiar

dacă există şanse mai mari decât la imitaţia servilă, apărând unele elemente personale (ex.,

înclinaţie, linia de bază, atacul unor litere).

4. Semnăturile executate din fantezie

În acest caz nu se urmează un model autentic, ci ,,se inventează” o semntură. Pentru aceste

cazuri, grafismul folosit va fi apropiat de cel al executantului, regăsindu-se caracteristici suficiente

pentru identificare.

108

Page 109: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

CAPITOLUL VIII

CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE

Problema falsificării actelor a fost şi rămâne la ordinea zilei. Ea a căpătat amploare în

condiţiile societăţii moderne, în care noţiunea de act înţeleasă ca orice înscris tipărit,

dactilografiat, manuscris, desenat, imprimat în alte moduri (xerox, laset etc.) prin intermediul

căruia se atestă o stare, identitate, profesie sau o valoare (de exemplu, cărţile de credit, cartelele

telefonice, documente bancare, vize turistice ş.a.) implică uneori mijloace extrem de sofisticate.

Evoluţia tehnologiilor folosite pentru realizarea şi protejarea documentelor este impusă

alături de progresul tehnic şi de utilizarea de către falsificatori a celor mai noi tehnici şi metode,

aceştia orientându-se spre realizarea de documente false a căror aparenţă să se apropie cât mai

mult de cele autentice.

Secţiunea 1. Noţiunea de document. Documente suspecte

Deşi, în general noţiunea folosită este cea de act52 sau înscris, considerăm mai adecvată

în terminologia examinării criminalistice utilizarea noţiunii de document. Pe de o parte, această

noţiune este mai cuprinzătoare sub aspect terminologic şi semantic, fiind mai complexă decât cea

de act. Termenul de document este mai sugestiv pentru scopul pe care îl serveşte, acela de a

fi ,,expresia grafică a unei manifestări sau declaraţii de voinţă ori a unei atestări a unui fapt”,

redând prin conţinut fapte, împrejurări, evenimente, stări, acţiuni de care legea penală leagă

anumite consecinţe juridice.53

În acelaşi timp, noţiunea de document este concordantă şi cu definiţia ei criminalistică

prin care se vizează ,,orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiţă, desen, prin care se

atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea şcolară ori profesională, încheierea de

diferite contracte, felurite declaraţii, precum şi bilete de călătorie, timbre etc.”54 Considerăm util

să amintim aici faptul că, în practică, în multe din ordonanţele sau încheierile prin care se cere

efectuarea unei expertize criminalistice asupra unor documente contestate se foloseşte

expresia ,, ... să se examineze actul fals...”. Apreciem această formulare ca fiind incorectă având

un conţinut de pronunţare prematur, întrucât un act suspectat de a fi fals poate fi autentic,

52 Dicţionarul enciclopedic român, Bucureşti, Editura ştiiniţfică, 1975, p. 8, 272, 278, 468. 53 Sandu, D., Falsul în acte, Cluj, Editura ,,Dacia”, l977, p. 9. 54 Mircea, I., Criminalistica, Iaşi, Editura Fundaţiei ,,Chemarea”, 1992, p. 232.

109

Page 110: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

necontrafăcut, nemodificat, poate să fie doar parţial modificat etc.

Pe cale de consecinţă considerăm ca mult mai adecvată utilizarea termenului de document

contestat sau de document suspect.

În domeniul examinării criminalistice a documentelor, problemele ce sunt supuse

cercetării sunt de o extremă varietate, la fel ca şi actele ce se cer a fi examinate. Gama actelor se

întinde de la simple acte sub semnătură privată, până la acte oficiale, de identitate, acte vamale,

cărţi de credit ş.a. Spectrul problemelor ce se cer a fi rezolvate cuprinde modificările aduse

documentelor, modul lor de falsificare sau de contrafacere, ajungând până la diferenţele de

vechime între anumite menţiuni sau la stabilirea vechimii actului în întregime. În domeniul

documentelor cu origine de oficialitate, sub aspect temporal, întinderea perioadei de redactare,

emitere şi folosire curentă a acestora este în general limitată la circa 30-35 de ani 55 şi doar în

mod excepţional se cere examinarea unor documente având o vechime mai mare de 40-50 de

ani.

Secţiunea 2. Unele aspecte teoretice

Pentru domeniul penal prezintă interes numai acele documente care sunt apte de a

produce consecinţe juridice. Ele trebuie să aibă deci valoare probatorie, interesând însă şi

posibilitatea reconstituirii împrejurărilor în care acestea au fost întocmite, emitentul, persoana

îndrituită a face uz de document ş.a.m.d. În asemenea situaţii documentele devin probe

materiale, păstrând acest regim şi în cadrul expertizei criminalistice. Odată cu contestarea

veridicităţii sale documentul suspect devine – din mijloc de probă – o probă materială, putând

servi la dovedirea falsului, la identificarea autorului sau autorilor, ca şi la elucidarea celorlalte

împrejurări sub aspect judiciar şi criminalistic, pentru aflarea adevărului în cauză.

Codul penal face însă distincţie între înscrisurile sub semnătură privată şi cele oficiale. În

acest sens, potrivit art. 150 al. 2 aşa cum a fost modificat prin Legea 140/1996, înscris

oficial ,,este orice înscris care emană de la o unitate la care se referă art. 145 sau care aparţine

unei asemenea unităţi.” Art. 145 defineşte termenul de ,,public” prin tot ce priveşte autorităţile

publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau

exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de

orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Art. 288 al. 3 Cod Penal completează

conţinutul noţiunii de înscris oficial asimilând acestora ,,biletele, tichetele sau orice alte

55 Clement J. L.; Rissi B., L’expertise scientifique des documents falsifies ou contrefaits, Part I, Revue Internationale de Police Criminelle nr. 3/1983, p. 66.

110

Page 111: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

imprimate producătoare de consecinţe juridice.”

Per a contrario se poate deduce că toate celelalte acte ce nu îndeplinesc condiţiile de mai

sus, sunt sub semnătură privată. Odată autentificat însă, actul sub semnătură privată capătă şi el

un caracter de oficialitate, falsificarea lui realizând conţinutul infracţiunii de fals în înscrisuri

oficiale.

O problemă care ar putea fi discutată este cea a documentelor bancare, de expediţie etc.

emise de către unităţile bancare, societăţile comerciale cu capital privat. Interpretarea textelor

legii penale actuale şi a practicii ne conduce la concluzia că acestea ar avea poziţia unor acte sub

semnătură privată. Opinăm însă că, ele au totuşi un caracter şi un conţinut ce excede unui simplu

act sub semnătură privată, fiind purtătoare ale unor ştampile, avize etc. ceea ce le conferă de

principiu (şi până la proba contrarie) o credibilitate superioară. Dacă sub aspectul încadrării

faptelor de fals legate de documentele amintite fapta rămăne în domeniul art. 290 C. Penal, din

punctul de vedere al terminologiei criminalisticii, credem că nu ar fi deplasată, şi nici

neconformă cu conţinutul textelor de lege utilizarea pentru aceste documente a termenului de

documente cu sorginte de oficialitate.

Noţiunea de fals în acte nu este precizată în legea penală printr-o definiţie à la lettre, dar

art. 288, 289, 290 din Codul Penal fac o enumerare a principalelor forme de manifestare a

falsului în acte:

- fals material în înscrisuri oficiale,

- fals intelectual,

- fals în înscrisuri sub semnătură privată.

,,Literatura de specialitate, cât şi practica judiciară au relevat elementele esenţiale ale

infracţiunii de fals în acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale şi anume”56:

- alterarea adevărului conţinut într-un document,

- producerea efectivă sau aptitudinea de a produce consecinţe juridice,

- prezenţa elementului intenţie la săvârşirea faptei.

Alterarea adevărului cuprins într-un document are loc în principal ,,in faciendo”57

putându-se produce însă, aşa cum precizează în mod expres art. 289 C. Penal ,,prin omisiunea cu

ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.”

Fără o hotărâre şi fără exteriorizarea ei prin acţiune nu poate exista infracţiune, deoarece

numai o acţiune (inacţiune) poate aduce atingere valorii sociale şi deci să producă urmări sociale

56 Sandu, D. - op. cit., p. 13.57 Sandu, D., op. cit., p. 12.

111

Page 112: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

periculoase58. Oricare ar fi modurile de alterare a adevărului pe care se prezumă că îl exprimă

documentul suspect, ele se reduc în principal la două forme: falsul material şi falsul intelectual.

Falsul intelectual se săvârşeşte concomitent cu întocmirea, redactarea documentului şi

constă în general din omiterea unor date, inserarea unor date neadevărate, atestarea unor elmente

neadevărate etc.

Falsul material se poate comite atât concomitent cu întocmirea documentului, prin

realizarea unui document în întregime contrafăcut, cât şi după redactarea acestuia printr-o

modificare (alterare) fizică a sa. Noţiunea de contrafacere are aici sensul de a reproduce ceva în

mod fraudulos, de a plăsmui, de a imita, de a alcătui ceva cu scopul de a îi atribui un caracter de

autenticitate59. Alterarea unui înscris constă în denaturarea lui, modificarea materială,

transformarea conţinutului, ştergerea în orice mod de litere, fraze, cuvinte, semne de punctuaţie

ori folosirea unor procedee de juxtapunere.

Deşi legea penală nu face deosebire între diferitele modalităţi de realizare ale falsurilor,

referindu-se doar la efectele acestora – falsificarea – în practică s-a apreciat că un document

poate fi :

1. falsificat – prin modificări parţiale aduse unui act autentic,

2. contrafăcut – prin producerea unui document în totalitate fals.

Într-o lucrare pe care o considerăm de importanţă asupra expertizei ştiinţifice a

documentelor, se arată că ,,Desemnăm prin termenul de <<contrafacere>> orice imitare

frauduloasă (subl. ns. S. A.). A contraface un obiect constă, deci, din a fabrica în totalitate o

copie, cât mai fidelă posibil, de manieră a putea fi confundată cu originalul.

În materie de documente, autorul falsului face apel, pentru a-şi atinge scopul, la materiale

de înlocuire (hârtie, cerneală etc.) a căror calităţi sunt suficient de apropiate de cele ale

materialelor autentice pentru a nu fi distinse la un simplu examen vizual.60

Distincţia dintre contrafacere şi falsificare este mult mai clară dacă vom face în acest sens o

referire la bancnote. Acestea pot fi falsificate – prin transformarea unei bancnote de 5 dolari

(USD) într-una de 50, adaugând cifra 0 sau pot fi contrafăcute prin tipărire, copierea cu un

copiator color ş.a.m.d.

Rezumând, putem arăta că sub aspect criminalistic un document poate fi supus unor

modificări parţiale (în scopul de a fi folosit ulterior la dovedirea unor calităţi, valori, drepturi

neadevărate) sau poate fi produs în afara condiţiilor legale, de către o persoană neautorizată, de

58 Basarab, M, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1983, p. 43. 59 Vasiliu, T.; Antoniu, G. ş.a., Codul Penal comentat şi adnotat. Partea generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,

1972, p. 251-252. 60 Clement J. L., Rissi B., op. cit., p. 151.

112

Page 113: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

către o sursă neoficială, în scopul de a înşela vigilenţa organelor abilitate să controleze

documentele respective (organe vamale, poliţie etc.).

Secţiunea 3. Examinarea documentelor

Examinarea actelor suspecte (a căror autenticitate este contestată) va avea în primul rând în

vedere aspectul lor general.

Se vor examina caracteristicile exterioare, dar şi cele intrinseci:

a) greutatea specifică – pentru identificarea sorturilor diferite de hârtie sau alte materiale.

b) grosimea hârtiei – element deosebit de important, deoarece calitatea (fineţea) diferitelor

prelucrări prin care rezultă o anumită hârtie permite distingerea de alte categorii, tipuri sau surse de

fabricaţie. Ea este important a fi stabilită în special în cazul actelor realizate prin compunerea mai

multor părţi care provin din acte autentice, pentru a a realiza un act cu aparenţă de autenticitate. De

exemplu, un act al cărui text provine de la o sursă, iar semnatura şi sigiliile de autentificare de la un

act autentic care a avut un cu totul alt conţinut. În cazul bancnotelor false, grosimea şi greutatea

specifică a hârtiei vor fi examinate în mod absolut necesar prin comparaţie cu bancnotele autentice.

c) culoarea imprimărilor, a scrisului, a tuşului de ştampilă şi a hârtiei. Învechirea naturală,

datorată trecerii timpului va produce în general urme specifice care diferă de cele create în mod

artificial prin diferite mijloace, cum ar fi plasarea actului fals între două straturi textile peste care se

aplica un fier de călcat fierbinte sau ţinerea actului pe o plită încinsă un anumit timp.

d) compoziţia chimică a materialului de bază se va examina, ea fiind deosebit de relevantă,

deoarece prezenţa diferitelor substanţe de înălbire optică sau lipsa lor permite aprecierea falsului. De

exemplu, noul model de marcă germană este imprimat pe bumbac tratat special.

Chiar pentru cea mai bună hârtie, producătorii folosesc reţete diferite de producere. În SUA,

în cadrul serviciilor de investigaţii exista o ,,bibliotecă de reţete” cuprinzând mostre şi reţete ale

diferitelor cerneluri, vopsele, sarturi de hârtie, cu indicarea anului şi firmei de fabricaţie, data

comercializării în diferite ţări ş.a.

e) filigranarea şi alte mijloace de protecţie. În procesul de fabricaţie, colile de hârtie cu

destinaţii mai deosebite (documente de importanţă, acte de identitate etc.) vor fi supuse unui proces

de filigranare. Acesta constă în trecerea pastei nefinisate printre cilindri filigranori, care îi conferă o

textură specială (filigran multitonal, mat sau umbrit, ca mijloc de protecţie specială împotriva

falsificării).

Tehnicile moderne de protecţie împotriva falsificării constau din introducerea în textura

materialelor pe care se vor imprima documente importante (cecuri, acte de identitate, bancnote) a

113

Page 114: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

unor fibre textile de 1-2 mm care reacţionează la razele ultraviolete cu o luminescenţă specifică sau

crearea unor retele speciale (caroiaje, sinuozităţi) a căror alterare prin radiere, răzuire, tratare

chimică, duc la extinderea pe suprafaţa actului în zona afectată a unor pete de culoare (de exemplu

cecuri FujiBank).

Firele de siguranţă – sunt înglobate în materialul bancnotelor moderne (marca germană

1990, lei 1990, dolari 1990) cuprinzând uneori inscripţii transparente sau marcaje magnetice,

imposibil de imitat fără o tehnologie extrem de costisitoare.

Examinarea criminalistică se extinde şi asupra calităţii subsţantelor utilizate la scriere,

marcare, cum sunt: grafit, caolin, vopsea.

Pentru investigarea cernelurilor, a pastei de scris, a vopselurilor tipografice se vor utiliza

analize chimice complexe cromatografice, spectografice, radiatii UV şi IR, examinare neutronică şi

laser.

Secţiunea 4. Metodele ,,clasice” de falsificare

Înainte de a aborda tehnicile şi metodele utilizate de infractori în ultima vreme pentru

realizarea unor documente false, vom face mai întâi o succintă trecere în revistă a tehnicilor falsului

în acte despre care se poate spune că sunt deja „tehnici clasice”. Faptul că au apărut tehnici noi, nu

înseamnă că celelalte au fost abandonate. Mai mult, am putea chiar spune că cele moderne sunt

doar reluări de pe o altă treaptă de tehnicizare a celor clasice. Ca urmare cunoaşterea lor este

necesară şi constituie, credem noi, ABC-ul oricărui viitor expert în tehnica documentelor.

Într-o lucrare de referinţă pentru cercetarea criminalistică a falsului în acte din România,

republicată recent, se arată că ,,Procedeele cele mai frecvente de alterare a actelor sunt ştersăturile şi

adăugirile. Aceste forme de modificare a unui act adevărat se pot întâlni separat sau împreună, pe

acelaşi act şi chiar la acelaşi cuvânt sau semn grafic; de asemenea ele pot însoţi şi alte forme de

modificare ale actului”61. Sigur că metodele de falsificare, alterare a conţinutului unui document nu

se opresc aici. La cele pe care autorul – mai sus citat – le aminteşte ca fiind mai frecvente, se adaugă

şi falsul prin acoperire de text, falsul prin compunere din părţi disparate a unui act nou, precum şi

falsul realizat prin spălare chimică (corodare) care precede de obicei audăugirile sau rescrierea

integrală a unui act 62.

Examinarea criminalistică va fi mai întâi îndreptată asupra elementelor de conţinut,

topografie a elememtelor de text şi imprimare, precum şi asupra realizării, pe temeiul căror

61 Sandu, D., Falsul în acte - Descoperirea şi combaterea prin mijloace criminalistice , Bucureşti, Editura LUMINA LEX, 1994, p. 11.

62 Mircea, I., Criminalistica, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 121-123.

114

Page 115: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

examinări se vor putea face primele aprecieri în legătură cu posibilul autor şi metodele folosite de

acesta. ,,Actele falsificate în întregime de aceeaşi persoană au unitate de structură, atât logică cât şi

grafică, ceea ce lipseşte în majoritatea cazurilor de falsuri parţiale.”

Metodele de examinare a falsului se aleg şi se aplică în funcţie de procedeul utilizat la

falsificare, de natura hârtiei, şi a substanţei de scris folosite la întocmirea actului.”63

,,expresia grafică a unei manifestări sau declaraţii de voinţă ori a unei atestări a unui

fapt”, redând prin conţinut fapte, împrejurări, evenimente, stări, acţiuni de care legea penală

leagă anumite consecinţe juridice.64

are loc în principal prin folosirea metodelor de înlăturare fizică: răzuirea şi radierea. Gradul în care

acestea sunt vizibile este determinat de substanţele folosite la scrierea, imprimarea textului,

menţiunilor ori semnelor ce se doresc a se înlătura, de intensitatea imprimării şi de tipul de suport

material pe care s-a operat. Pe de altă parte, are importanţă şi priceperea celui care a înlăturat

inscripţiile anterioare, precum şi fineţea instrumentelor folosite – corpuri ascuţite, lame metalice,

sticlă, ace, radiere, pulberi abrazive. Cu acestea sunt înlăturate texte, litere, cuvinte, cifre, impresiuni

de ştampilă etc.

Când răzuirea ori radierea a fost realizată neglijent, rămân vizibile porţiuni din traseele

scrise sau tipărite anterior. Fibrele hârtiei sunt rupte şi deteriorate în acel loc. Examinând suportul

actului prin transparenţă se observă în locurile unde au fost îndepărtate unele inscripţii, o mai mare

transparenţă a hârtiei. Alături de aceste aspecte, intervenţiile de natură mecanică asupra hârtiei se

manifestă şi prin: estomparea luciului hârtiei, deteliorarea fondurilor de protecţie, a liniaturii,

întinderea cernelii, pătarea şi mătuirea hârtiei, modificarea gradului de presiune al imprimării

scrisului, dactilografiere repetată a unor caractere, repasarea scrisului. ,,Scrierea cu cerneală în zona

alterată produce o difuzie mare, o îmbibare a fibrelor deranjate şi, în consecinţă, o întindere a

colorantului, care se materializează în calibrul mare al trăsăturilor şi în conturul lor neuniform.”65

Atunci când au fost îndepărtate porţiuni de ale unor texte manuscrise, asupra locurilor

răzuite sau radiate, se poate face o observare sub iluminare oblică şi fotografii de umbre cu scopul

de a demonstra eventuale diferenţe de presiune ale scrisului. ,,Observaţia microscopică, combinată

cu dirijarea luminii, permite localizarea ştersăturii prin evidenţierea umbrelor pe care le formează

fibrele de hârtie descleiate şi scămoşate.”66

Relevarea scrisului preexistent poate fi făcută şi prin folosirea convertizorului de raze

infraroşii, a unei soluţii pe bază de iod activ sau a fotografiei sub raze ultraviolete.67

63 Idem. 64 Sandu, D., Falsul în acte, Cluj, Editura ,,Dacia”, l977, p. 9. 65 Sandu, D., op. cit., p. 67. 66 Sandu, D., op. cit., p. 69. 67 Bălteanu, C., Examinarea actelor alterate prin ştersături, în Tratat Practic de Criminalistică, vol. III.

115

Page 116: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

O metodă mai precisă de depistare a îndepărtării mecanice a unor porţiuni de pe acte o

constituie betagrafia prin contact. Imaginea clişeu obţinută prin radiaţii beta este suprapusă pe un

clişeu diapozitiv al actului realizat în lumină normală, apoi se realizează o fotografie color cu cele

două clişee suprapuse. Locul ştergerii va deveni astfel vizibil

O modalitate foarte precisă, dar mai puţin accesibilă este cea holografică. Utilizând două

fascicule Laser ce interferează la trecerea prin documentul suspect se va obţine pe o placă

fotosensibilă o imagine care va permite o rezoluţie deosebită, iar pe cale de consecinţă să se

discearnă dacă elmentele de modificare ,,aparţin hârtiei ca atare sau au fost create ca urmare a

procesului de falsificare”68

Evidenţierea locurilor atacate mecanic de pe acte se poate realiza şi printr-o metodă relativ

mai simplă. Documentul suspect se presară cu o pulbere metalică, se poate folosi chiar pulbere toner

pentru copiator. Actul este apoi introdus între două plăci metalice între care există o sarcină de

electricitate statică. Pulberea se va aglomera în locurile unde fibrele hârtiei au fost deranjate şi

aceasta este mai subţire, sarcina electrică fiind mai sensibilă în aceste zone.

Actele pot fi alterate şi prin metode chimice de corodare ori spălare. Mijloacele de

evidenţiere sunt în general cele ce permit şi depistarea ştergerii mecanice. La acestea se mai poate

adăuga şi examinarea în radiaţie ultravioletă. Zonele atacate chimic vor avea o fluorescenţă diferită

de restul actului. Trebuie amintit aici faptul că această metodă nu dă rezultate atunci când substanţa

folosită la spălare chimică nu produce reacţia de fluorescenţă.

Prin menţinerea actului în contact cu o placă fotografică un anumit timp în întuneric se va

produce o reacţie a emulsiei fotografice cu reactivii ce pot fi întrebuinţaţi la corodare sau spălare

chimică. De asemenea, tot prin contact, cu hârtie de turnesol se pot evidenţia manoprele de ştergere

chimică. O altă metodă este măsurarea conductibilităţii electrice a hârtiei, aceasta fiind modificată în

zonele atacate chimic. Metoda necesită aparate de mare sensibilitate.

Înlăturarea textului scris are însă ca variante şi cele în care textul este acoperit cu diferite

substanţe (cerneală, vopsea etc), fie prin haşurare, fie prin repasare (rescrierea) unor caractere, litere,

cifre, fie prin rebaterea unor caractere dactilografiate. Pentru aceste situaţii metodele de abordare

pot fi diverse. Ele vor fi alese atât în funcţie de modul de inlăturare al textului, cât şi de substanţa de

acoperire. Procesul examinării va fi orientat mai întâi spre conţinutul textului ce a fost alterat. Se vor

avea în vedere atât întreruperile nefireşti ale unor fraze, cuvinte, simboluri grafice, cât şi prezenţa

unor ,,corecturi” nejustificate de conţinutul şi aspectul general al textului. De asemenea, prezenţa

unor menţiuni făcute cu alte instrumente ori materiale de scris decât cele iniţiale, trebuie să fie

examinată cu cea mai mare atenţie. Într-un act de înmatriculare auto au fost realizate moficări ale

68 Radu, A., Examinarea holografică, Tratat de criminalistică, vol. III, p. 284.

116

Page 117: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

tipului, capacităţii cilindrice şi anului de fabricaţie al autovehicolului69.

Examinarea în radiaţie ultravioletă, lumnină polarizată şi microscopie în infraroşu au permis

să se stabilească care au fost inscripţiile anterioare, aceste din urmă concordând cu cele existente în

evidenţele organelor de poliţie privind respectivul certificat de înmatriculare şi pemiţând stabilirea

fără dubii a unui fals prin înlăturare de text urmat de adăugarea unor menţiuni noi.

Înlăturarea mecanică, chimică sau prin acoperire a textelor de pe acte trebuie să fie abordată

cu atenţie procedând la examinări prealabile vizând mai ales aspectul hârtiei în locurile unde s-au

efectuat răzuiri, radieri, spălări etc. În special la paşapoarte, datorită hârtiei speciale folosite la

confecţionare falsul poate fi realtiv repede observat. Având în masa sa substanţă de încleiere din

abundenţă, suprafaţa este lucioasă. Menţiunile iniţiale, indiferent dacă sunt imprimate prin

dactilografire sau prin scriere nu vor pătrunde adânc în fibre datorită stratului superficial de

încleiere. În schimb, după atacarea fizică, suprafaţa lucioasă este lezată, având loc o rupere a

legăturii fibrelor din hârtie, iar particulele fine de fibre şi cerneală iniţiale sunt înlăturate. Acum

însă, fibrele rămase devin absorbante ale cernelii, stratul neimpregnat cu lianţi devenind

descoperit. Locul răzuit sau radiat are un aspect mai mat sub iluminare polarizată cu unghi mic

de incidenţă, iar scrisul devine difuz, lăţit în masa hârtiei.

În cazul textelor înlăturate prin acoperire cu diferite substanţe solubile în apă (cerneală) se

poate aplica o metodă simplă constând din folosirea hârtiei de filtru sau a hârtei fotografice a cărei

gelatină a fost umezită. Acestea se aşează peste textul acoperit şi se lasă câteva minute. Prin

înmuiere cerneala se va depune pe gelatină, iar inscripţia iniţială va apărea inversată pe hârtia

fotografică. Acestă operaţie trebuie realizată în condiţii de întuneric, sub un filtru de lumină roşie

sau verde, pentru a preveni înnegrirea hârtiei foto în contact cu lumina zilei.

În cazul adăugirii sau intercalării de text, datorită introducerii de noi cuvinte, cifre sau litere

are loc o înghesuire a semnelor între cele existente. Când pentru adăugire se folosesc instrumente,

substanţe, maşini de scris diferite scrisul adăugat va apărea diferit prin nuanţe, culoare, aspect,

caractere grafie. În cazul textelor scrise de mână se va putea apela la analiza grafoscopică pentru

identificarea autorului iniţial şi al adăugirii. Aceste situaţii pun în evidenţă prescurtări nefireşti,

defăşurări nefiresc de largi – având ca scop să acoepre unele spaţii goale – ori îngrămădiri de

litere sau cifre, îngroşarea unor trasee în mod nefiresc, diferenţe de oxidare ale trăsăturilor de

cerneală.

Considerăm adecvată pentru mai multă acurateţe şi examinarea microscopică a intersecţiei

traseelor dintre cele două texte. Vor putea fi observate astfel pe tarseul realizat ulterior a unor

69 Raport de expertiză criminalistică nr. 87/1998 realizat în dosarul nr. 85/P/1998 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Topliţa.

117

Page 118: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

particule fine desprinse din materialul uscat al primului traseu. De asemenea, studierea

continuităţii liniare a striaţiilor lăsate pe traseu de muchiile active ale instrumentelor de scris sau

de literele maşinii de scris, poate oferi informaţii cu privire la utilizarea unor alte instrumente sau

maşini de scris. După formarea unor liste de instrumente sau maşini suspecte, se va putea face o

examinare comparativă de identificare traseologică.

În special în cazul documentelor de identitate (legitimaţii, paşapoarte etc.) metodele

clasice de falsificare includ şi decuparea şi reconstituirea unor file ori introducerea unor file

contrafăcute pentru a înlocui anumite părţi ale unor documente. De regulă se procedează la

detaşarea unor porţiuni din act ce conţine datele de identitate, inclusiv ştampila şi semnătura

organului emitent. Porţiunile vor fi introduse într-un nou act de pe care de asemenea au fost

detaşate elementele respective sau care vor fi acoperite de cele noi. Uneori, se procedează la

subţierea hârtiei cu glasspapier fin de pe actul ce va fi modificat prin compunere, iar porţiunile

detaşate de pe alt act sunt şi ele subţiate prin abraziune pe verso, apoi umezite şi uscate prin

presare peste actul modificat, adăugând uneori şi adeziv. Aceste manopere sunt realtiv uşor

vizibile cu ochiul liber, grosimea hârtiei fiind mai mare în locurile unde s-a operat. Aspectul

zonelor respective este de uzură mai pronunţată, uneori doar pagina afectată fiind mai uzată. Este

utilă şi observarea atentă a verso-ului paginii recompuse, putându-se vedea unele denivelări

nejustificate ale hărtieri, boţiri datorate uscării inegale a adezivului, chiar scurgeri ale surplusului

de adeziv pe la marginile porţiunii adăugate. Examinarea sub radiaţiile ultraviolete va putea pune

în evidenţă prezenţa substanţei de lipit, care va avea o fluorescenţă deosebită de restul

suprafeţei. Adeseori, datorită uzurii sau a compoziţiei diferite a hârtiei actului modificat şi a

hârtiei proveninte de la alt document, chiar şi acestea vor avea nuanţe diferite sub radiaţia

ultravioletă. O altă variantă de compunere a unor documente din porţiuni provenite din alte

documente este cea în care se procedează la înlocuirea fotografiei pe diverse documente de

identitate. Pentru a preveni aceste falsuri, majoritatea documentelor moderne de identitate (mai

ales paşapoarte) au fie fotografia acoperită cu folii adezive, fie fotografia scanată şi incorporată

actului care apoi este laminat în plastic. În acest fel s-a putut renunţa la folosirea sigiliului sec pe

fotografie. În România, sistemul este folosit la permisele moderne de conducere, la cărţile de

identitate. În toate aceste cazuri, dacă actele nu au fotografia scanată, atenţia va trebui mai întâi

îndreptată spre integritatea timbrului sec ce însoţeşte fixarea fotografiei pe document sau a liniei

de termosudare a foliei protective.

Fotografia poate fi înlocuită prin mai multe procedee:

- desprinderea fotografiei originale şi lipirea uneia noi în loc, situaţie în care se înlocuiesc

şi capsele de prindere;

118

Page 119: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

- aplicarea unei fotografii noi peste cea iniţailă. În acest caz uneori sunt vizibile marginile

imaginii acoperite, iar grosimea este foarte mare, ieşind imediat în evidenţă;

- desprinderea stratului fotosensibil de pe o fotografie şi aplicarea lui pe actul de

modificat;

- aplicarea pe folia transparentă a unei fotografii şi aplicarea apoi a unei noi folii

protectoare.

Unii falsificatori decupează fotografia în zona capselor de prindere şi o lipesc peste actul

falsificat. Apar atunci vizibile scurgeri ale substanţei adezive sau pătări ale fotografiei.

Aceste manopere sunt frecvent însoţite de prezenţa unor urme de capsare dublă pe pagina

următoare celei falsificate, de urme de tăiere sau înţepături lăsate pe hârtie de instrumentele

folosite. Prin desprinderea fotografiei originale hârtia este scămoşată, fonta de siguranţă este

deteriorată. Uneori, prin introducerea unor fotografii provenite de pe alte documente semnăturile,

ştampilele, menţiunile sunt întrerupte sau incomplete. Când noua fotografie este mai mare, ea

poate acopri unele porţiuni sau menţiuni în mod anormal, nejustificat.

Aşa cum vom arăta în cele ce urmează, fără ca metodele clasice de imprimare şi realizare

a documentelor să-şi fi pierdut valabilitatea, au apărut mijloace tehnice noi de realizare a unor

elmente grafice, imagini etc. şi de transpunere a acestora pe suporturi din cele mai diferite. Odată

cu ele s-a manifestat şi folosirea lor frauduloasă. Metodele descrise mai sus, sunt în zilele noastre

folosite alături de tehnici noi, uneori chiar în combinaţie cu acestea.

Secţiunea 5. Falsul prin contrafacere

Principalele metode sunt:

- copierea şi imitarea (specifice actelor scrise cu mâna);

- contratiparul;

- decuparea;

- fotocopierea(reproducerea tip xerox);

- trucajul fotografic şi electrostatic(xerox);

- alte metode de falsificare.

Contratiparul

Metoda constă în tipărirea unor acte false cu o matriţă realizată după cea originală. Acest

procedeu este specific falsificării de bancnote, cecuri de călătorie, titluri de proprietate, documente

bancare.

119

Page 120: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

În ultimii ani, în ţara noastră au apărut în special bancnote false de dolari SUA, realizate prin

tipărire. Aceste falsuri sunt susceptibile de abateri care încep cu tăierea bancnotei, continuă cu lipsa

de fineţe a matriţei şi erori de desen, precum şi cu lipsa calităţilor materialului original pe care este

imprimată bancnota autentică, culorile sunt prea vii sau prea slab imprimate etc.

Decuparea

Este o modalitate de fals prin care se pot alcătui texte din litere separate provenind din

diferite cărţi, ziare etc. Metoda este specifică scrisorilor anonime, calomnioase. Autorul este relativ

greu de identificat. Un caz interesant de fals prin decupare este cel dintr-un dosar soluţionat în 1970

de dl. procuror Iuliu Andrei la Cluj. Falsificarea s-a bazat pe următorul procedeu: de pe lozuri

necâştigătoare din aceeaşi serie se freca cu degetul umezit, îndepărtându-se un strat de hârtie de pe

două lozuri, rămânâd în transparenţă cuvântul ,,necâştigător”. Cu o lamă se răzuiau literele de pe al

teilea loz, cu excepţia literelor ,,S” şi bara verticală a lui ,,T” care devenea astfel ,,L”.

Din primele două lozuri subţiate se decupau literele care, umezite cu salivă, erau transferate

pe cel de-al treilea cu ajutorul unui băţ de chibrit, realizându-se cuvântul ,,una sută lei”. În acest

mod au fost realizate 124 de lozuri false în perioada iulie 1969 – aprilie 1970.

Fotocopierea şi trucajul xerox

Metoda este tot mai răspândită atât datorită accesibilităţii tot mai mari cât şi uşurinţei

aparente a ralizării falsurilor ori contrafacerilor.

Cunoscutul criminalist şi expert nord-american Orway Hilton arăta despre evoluţia

expertizei criminalistice a documentelor că aceasta ,,a suferit schimbări semnificative... În anumite

privinţe ea este o ştiinţă mult mai complicată decât era la jumătatea anilor ‘30, totuşi nu trebuie să

credem că munca (expertului n.n.) era atunci mai uşoară decât azi. Nu a fost niciodată o sarcină

uşoară ... să descoperi falsificarea ori alterarea documentelor, ori să răspunzi la multitudinea de

probleme puse expertului. Modul în care sunt realizate astăzi documentele poate să furnizeze

totuşi o mai mare varitate de probleme decât în trecut.”70

Formulată în urmă cu aproape un deceniu, în pofida timpului scurs, afirmaţia nu şi-a

pierdut actualitatea. Evoluţia mijloacelor tehnice de realizare, multiplicare ori transmitere a

documentelor nu a avut loc peste noapte. Ea a fost mai degrabă un proces de evoluţie graduală,

având în acelaşi timp o componentă stimulativă – competiţia economică şi evoluţia tehnico-

ştiinţifică.

Alături de aceasta, deşi nu întotdeauna recunoscută, dar niciodată ignorată, tendinţa de

utilizare a tehnicii noi în scopuri ilicite, a stimulat căutarea şi dezvoltarea unor noi mijloace de

70 Hilton O. – op. cit., p. 310.

120

Page 121: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

protejare a documentelor împotriva falsificatorilor. Pe acest fundal, dezvoltarea mijloacelor

tehnice de realizare şi reproducere a textelor şi imaginilor a fost completată de evoluţia

mijloacelor de comunicare la distanţă şi potenţată de pătrunderea şi influenţa tehnicii de calcul în

toate domeniile. Concomitent au sporit cerinţele ridicate în faţa criminalisticii de a descoperi şi

demonstra prin metode tot mai evoluate şi precise falsurile sau contrafacerile. Au apărut falsuri la

realizarea cărora sunt utilizate copiatoarele, aparatele telefax, sistemele computerizate de

preluare, stocare, prelucrare şi reproducere a textelor, imaginilor ori simbolurilor grafice.

Până în 1989 utilizarea în România a mijloacelor de copiere pentru realizarea de falsuri

era extrem de redusă. Acest fapt era atât produsul slabei răspândiri a mijloacelor de reproducere,

cât şi controlul strict asupra deţinerii şi folosirii acestora. Un alt factor poate fi gama relativ

limitată de utilizare a actelor respective în acea perioadă. După revoluţie, odată cu vânzarea şi

utilizarea nerestrictivă a mijloacelor de copiere ori reproducere, cu accesul la tehnica de calcul

nouă au apărut şi au devenit relativ frecvente şi în ţara noastră cazuri de fals ori contrafacere în

care acestea au fost utilizate. Predomină contrafacerile de bancnote, atât străine cât şi româneşti,

dar sunt vizate şi alte tipuri de documente. Ne vom referi la unele cazuri din practică ilustrând cu

ele diverse aspecte ale problemelor pe care ne propunem să le abordăm în această parte a lucrării.

Necesităţile practice ale activităţii de birou şi corespondenţă au impus crearea unor

mijloace de copiere rapide. O primă metodă a fost sistemul de imprimare DIAZO71. Aparatele

care îl utilizau produceau copii necorespunzătoare calitativ pentru documentele cu scop

comercial sau după documentele de identitate. Detaliile erau neclare, uneori chiar elementele mai

mari dimensional erau reproduse estompat, neclar.

Aceste deficienţe au impus trecerea la metode noi. Au fost create două sisteme bazate pe

reflexia luminii la trecerea prin documentul de reprodus. Actul era plasat direct pe hârtia

fotosensibilă. Metoda de transfer al imaginii prin difuzie directă a fost dezvoltată şi introdusă

pentru primă dată în anul 1952, în SUA. O tehnică de developare umedă permitea realizarea

unei copii negative. Aceasta era apoi presată pe o coală pozitivă realizându-se astfel transferul

propriu-zis al imaginii. Cele două coli erau apoi separate înainte de uscarea definitivă.

Un alt procedeu de transfer al imaginilor se baza pe utilizarea unei folii de gelatină ca

pozitiv. Procedeul este cunoscut sub denumirea de Eastman Verifax72. Lumina difuzată la

trecerea prin documentul de reprodus determina pierderea unei părţi din fineţea detaliilor. Pe de

altă parte, calitatea reproducerilor scădea pe măsură ce se epuiza soluţia activă. Deficienţele

metodelor descrise îngreunau munca de identificare a falsurilor şi limitau posibilităţile de lucru

71 Hilton O., op. cit., p. 313. 72 Hilton O., op. cit., p. 313.

121

Page 122: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

ale experţilor.

În anul 1950, firma ,,3 M” a creat primul procedeu de copiere uscată direct pozitiv.

Metoda este cunoscută sub denumirea de THERMO FAX. Ea este o copiere termografică bazată

pe utilizarea radiaţiilor infraroşii sau a radiaţiei termice pentru developarea imaginii copie.

Deficienţele acestei metode constau în faptul că cernelurile fără pigmenţi metalici (fără ftalo-

cianine) respectiv textele, schiţele sau desenele realizate cu acestea – de exemplu schiţe sau

desene tehnice realizate cu cerneluri Rotring, imprimările de texte, tabele sau cifre scrise prin

intermediul maşinilor de scris cu bandă pe bază de carbon ori cu imprimante matriciale cu ace pe

bandă carbon – nu pot fi copiate. La ceasta se adaugă şi faptul că aceste copii nu pot fi păstrate

un timp prea îndelungat în condiţiile unui mediu cald. Temperatura mai ridicată a mediului din

arhivele de acte facilitează relativ rapida degradare a copiilor realizate prin metoda termografică.

Ordway Hilton aminteşte faptul că datorită deficienţelor copiilor termografice au existat

cazuri în care s-a suspectat falsificarea unor semnături, pentru a constata apoi că sunt doar

repasări cu creionul ale unor semnături de pe anumite documente în scopul ca respectivele

semnături să poată fi ,,citite“ prin metoda ThermoFax73. Metoda este similară celei utilizate azi la

majoritatea aparatelor telefax cu cap termic. În cursul anilor ‘60 firma a reuşit să îmbunătăţească

metoda, adoptând un procedeu derivat, bispectral. S-a înlăturat astfel atât slaba calitate a copiilor

termografice, cât şi durata redusă de păstrare. Perfecţionările ulterioare au permis sesizarea şi

reproducerea şi a textelor ori desenelor realizate cu ajutorul anumitor cerneluri fără pigmenţi

metalici.

Rămâne însă de precizat faptul că acest tip de copiatoare folosesc hârtie specială termo-

sensibilă, ceea ce face ca metoda să nu fie întru totul competitivă cu copiatoarele ce utilizează

metoda creată de firma RANK XEROX şi care necesită hârtie normală.

La sfârşitul anilor ‘50 firma RANK XEROX a realizat primele aparate copiator care

utilizau un procedeu electrostatic de transfer al imaginii. Imprimarea se făcea pe hârtie obişnuită,

copiile alb-negru rezultate având o calitate satisfăcătoare. Copiatorul electrostatic creat de firma

Xerox este de fapt un mecanism mai complex, asemănător unui aparat fotografic având un sistem

de lentile care permite transferul imaginii pe un cilindru electrostatic. La rândul său, acest

cilindru, în funcţie de încărcarea cu sarcini electrostatice preia o pulbere fină numită toner.

Cilindrul este apoi rulat peste coala de hârtie pe care tonerul este topit cu ajutorul căldurii şi fixat

astfel pe document.

Tonerul este de fapt o pulbere sintetică cu calităţi plastice, având fie culoarea neagră sau

pentru copiatoarele moderne color, culorile sunt cele complementare: roşu, galben, albastru. Prin

73 Idem.

122

Page 123: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

topirea sa în procesul de transfer se obţin copii permanente. Restul tonerului neutilizat, cât şi

cenuşa rezultată în procesul de topire sunt înlăturate şi colectate într-un recipient special.

Procedeul este destul de complex, iar primele modele de copiatoare erau destul de voluminoase,

costisitoare şi relativ lente.

Au fost create apoi modele noi, cu viteza de lucru mai mare, având un volum mai redus şi

cu posibilităţi noi de colaţionare a documentelor cu mai multe pagini. Unele modele realizau

copii pe hârtie cu oxid de zinc, prin acelaşi transfer electrostatic al imaginii.

După ce metoda Xerox a devenit accesibilă şi altor producători, au fost create modele mai

rapide, iar copierea electrostatică pe hârtie normală a devenit cea mai utilizată pe plan mondial

pentru multiplicarea actelor.

Accesul şi utilizarea relativ simplă a unui copiator au dus la creşterea numărului de

falsuri prin utilizarea frauduloasă a copiilor electrostatice, iar expertiza va încerca să stabilească

în ce constau acestea – adăugiri, înlăturări de cuvinte, cifre etc., şi să determine diferitele defecte

caracteristice ce apar în cursul funcţionării aparatului74, reflectându-se în aspectul copiei

rezultate, ori prin analiza conţinutul cenuşei de toner rezultate să ajungă la individualizarea

copiatorului sau la stabilirea generică a tipului şi mărcii sale75. De fapt, încă de la modelul de

copiator Photostat, apărut în urmă cu aproape cinci decenii, se ridica problema utlizării

frauduloase a copiatoarelor, şi paradoxal, evoluţia modelelor şi obţinerea unor copii de bună

calitate a simplificat munca falsificatorilor, ajungând la ceea ce unii autori numesc deja ,,push

buton forgery” – ,,falsul printr-o simplă apăsare de buton”.

Expertul criminalist este acum chemat să ţină pasul cu progresul tehnicilor de

fotocopiere76, descoperind specificul şi deficienţele fiecărui procedeu, chiar al diferitelor modele

de copiatoare, pentru a putea trece de la general la particular, combinând examinările cu

instrumente optice, de natură traseologică (asupra defectelor specifice aparatului), cu examinări

fizico-chimice de profunzime şi precizie: spectroscopie în infra-roşu, microscopie electronică de

baleiaj, fluorescenţa în radiaţie X etc.77

Secţiunea 7. Copiatoarele color. Posibilităţi de identificare. Termocopierea. Specific.

74 Totty R. N., Baxendale, Defect marks and the identification of photocopying machines, The forensic Scientists Society Journal, vol. 21, nr. 1/ 1981, pp. 23-30. Hilton O., Detecting fraudulent phtocopies, Forensic Science Journal, vol. 13, 1979, p. 117-123.

75 Kelly J. H., Classification and identification of modern office copiers – abstract – The American Board of Forensic Document Examiners., Colorado Springs, 1983, p. 5.

76 Hilton O., 0p. cit., p. 118. 77 Cantu A. A., A sketch of analitycal methods for document dating, International Journal of Forensic Document

Examinares, Vol. 1, No. 1 Jan/ Mar. 1995 , p. 44-45.

123

Page 124: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Identificare.

În ultimul deceniu, au devenit destul de accesibile şi tot mai performante copiatoarele

color. Pe măsura dezvoltării tehnice, posibilităţile de lucru oferite de aceste copiatoare au fost

completate de metode digitale de analiză, prelucrare, recompunere şi reproducere a imaginilor.

Devenite adevărate ,,tipografii color de buzunar”, noile tipuri de copiatoare color pot

produce copii color de înaltă fidelitate şi claritate, pe cele mai diferite substraturi materiale, de la

hârtie normală, la folii transparente şi folii plastice opace adezive. Unul dintre ultimele modele

produse de firma RANK XEROX – modelul Xerox 5775 – este dotat cu un sistem computerizat

de prelucrare digitală a imaginilor, putând reproduce pe hârtie sau pe alte substraturi imagini de

pe diapozitive, memora şi transpune imagini, simboluri sau texte de pe diferite documente pe

unul final, recompus sau creat ca un act nou. Aparatul mai permite şi reproducerea color, prin

prelucrarea unor documente sau imagini prezentate iniţial în alb/negru.

Rezumând metodele de copiere oferite pe piaţa europeană la acest moment, putem arăta

că principalele procedee comerciale de copiere şi reproducere sunt următoarele, exemplificăm şi

cu unele modele şi producători 78:

cCopiere fotografică (Ciba Copy CC 1217, Konica U-Bix color)

cCopiere electrostatică-analogică (Colorocs, Ricoh NC 305)

ccopiere electrostatică digitală (Canon CLC 500, Kodak ColorEdge 1550)

cCopiere digitală cu jet de cerneală – ink jet – (Canon BubbleJet)

cCopiere analogică silicografică (Sharp CX 4500)

cCopiere digitală prin transfer termic ( Toshiba PC 50 S, Sharp CX 5000).

În funcţie de sistemul de copiere diferă şi hârtia folosită: fotosensibilă, termosensibilă,

normală. Modul de transmitere a semnalului – analogic sau digital –influenţează claritatea

copiilor, cel digital79 asigurând o mai mare putere de rezoluţie. Devenite tot mai complexe,

copiatoarele color au atras atenţia falsificatorilor, fiind folosite în special la contrafacerea

bancnotelor, dar şi a unor cecuri de călătorie, vize etc.

În cele ce urmează vom descrie succint modul de funcţionare al unui copiator color,

cunoştinţe pe care le considerăm un minim necesar pentru a putea înţelege modul în care se

poate face identificarea unui copiator color.

Documentul de reprodus este aşezat pe o placă de sticlă, cu imaginea ce urmează a fi

78 În acest sens, Mazzela W. D., Roux C., Lennard C-J. în The computer assisted identification of colour photocopiers, Science & Justice No. 35/1995, p. 119, reproduc o lungă listă de mărci şi modele de copiatoare disponibile pe piaţă, la momentul realizării studiului.

79 DIGITIZARE = Transformarea unei reprezentări continue (analogice) într-o formă discretă (numerică). Dicţionarul de informatică – sub redacţia Tiberiu Popescu, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1981, p. 123.

124

Page 125: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

reprodusă cu faţa către suprafaţa de sticlă. Pe sub ecranul de sticlă se deplasează un modul mobil

care poartă sursa de lumină pentru expunere. Expunerea imaginii se face cu ajutorul unei surse

fluorescente de lumină de mică putere (de exemplu, la modelul Xerox 5765 puterea este de 20

W). Sensorul pentru imagine, asemănător unui obiectiv fotografic, este deplasat pe lungimea

ecranului de sticlă o dată sursa de expunere. Deplasarea modulului de scanare se face80 cu

ajutorul unui motor electric acionat pas-cu-pas, pentru a asigura continuitatea deplasării şi

fineţea poziţionării.

Semnalul rezultat prin scanarea imaginii este convertit în semnal digital. Acesta este apoi

procesat şi introdus în sistemul de prelucrare a imaginii din copiatorul propriu-zis. Pe un cilindru

electrostatic cu rol colector este realizată în sarcini electrostatice imaginea latentă. Un laser cu

neon şi helium, de mică putere, (clasa I de precizie), generează prin intermediul unui raster (grilă

liniară de mare fineţe) imaginea pe care va fi colectat tonerul. Acesta este preluat prin

intermediul unor pensule electromagnetice şi distribuit pe cilindru. Imaginea latentă este

compusă din trei sau patru straturi de toner color (în funcţe de modelul aparatului) repartizate pe

culorile fundamentale: roş magenta, galben, albastru cyan, iar la copiatoarele cu patru culori şi

negru. În cadrul unui proces numit ,,developare” are loc combinarea culorilor de bază rezultând

imaginea color finală. Sensori optici şi repartitori din fiecare compartiment ce conţine toner color

asigură monitorizarea nivelor de toner preluat, rezultând prin complementaritatea culorilor de

bază celelalte culori necesare imaginii. Nivelele de amestec pot fi atât preselectate, cât şi

standard (auto reglabile). Tonerul este transferat de pe cilindrul colector pe hârtie, în cadrul unor

treceri mutiple, rezultând copia finală. Topirea tonerului în cadrul imprimării propriu-zise este

urmată de descărcarea cilindrului receptor. În final, un modul de curăţire asigură îndepărtarea

resturilor de toner uzat.

Pentru identificarea numărului de culori de bază – trei sau patru – se poate folosi

examinarea microscopică a copiei full-color, urmărind să se distingă în straturile de toner topit

numărul de culori amestecate. Se mai poate folosi metoda fotografiei de descompunere de

culoare sau se poate realiza mai rapid descompunerea culorilor de bază, când se dispune de un

analizor video-comparator spectral tip DOCUBOX Full color, asistat de computer. Mai există şi

alte tipuri – VSC1, VSC 4I, VSC 2000, Forrest & Freeman, CES- AG, Projectina etc.

Această identificare este necesară atunci când nu se cunoaşte tipul de copiator utilizat şi

se urmăreşte stabilirea acestuia. Metoda examinării microscopice este rapidă, iar în funcţie de

experienţa celui ce examinează, ea poate oferi soluţia imediat. Aplicând o iluminare în lumină

polarizată şi o rezoluţie mare pot fi observate depunerile succesive de toner în culorile de bază.

80 The XEROX STUDENT GUIDE, p. 35-39.

125

Page 126: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Acestea au aspectul unor stropi multicolori suprapuşi, iar în locurile unde unde depunerile sunt

mai consistente, stratul de toner fiind aproape compact, aspectul este unul specific de ,,fâşii de

smoală topită”.

Un alt element utilizat în identificarea copiatoarelor color este structura specială a

ecranului pentru documente al fiecărui copiator. Copiile reproduc structura rasterului prin care

este redată imaginea scanată. 81 Atât imaginea rasterului, cât şi a sticlei ecranului poartă adesea

urme generate de funcţionarea aparatului – uzuri, zgârieturi, care apar şi pe copie.

Structura sticlei ecranului, cât şi rasterul pot avea o compunere din linii paralele, caroiaje

sau pot fi compuse din puncte. Rasterul din puncte poate avea o dispunere aleatorie sau o

structură de reţea.

În funcţie de aceste criterii se poate merge mai departe cu identificarea mărcii

copiatorului. Exemplificativ arătăm că modelul de copiator Canon CLC 10 are aspectul rasteului

cu puncte dipuse aleatoriu, modelul Panasonic FP-C1 are raster tip grilă, iar RanK Xerox 5775

are raster cu linii. Pentru Rank Xerox am realizat mai multe experimente în cadrul cărora am

constatat că acesta este aspectul specific tuturor modelelor firmei. Ca urmare a utilizării

frecvente a copiatoarelor color în contrafacerea de bancnote, firmele producătoare au introdus în

partea de programare instrucţiuni care împiedică copierea bancnotelor. Prin scanare sistemul

recunoaşte combinaţia de culori ale anumitor bancnote şi nu execută copierea. Pentru că această

instrucţiune din program poate fi depăşită, s-a luat măsura suplimentară de a introduce un cod de

marcare a fiecărui copiator, existent în mod latent în orice copie realizată de un anumit aparat.

De această protecţie suplimentară beneficiază de exemplu copiatoarele Rank Xerox din seria

MajestiKolor.

Există uneori moduri extrem de simple de ,,a păcăli” copiatorul să copieze bancnote. El

este aplicabil tipurilor cu patru culori, adăugând în acelaşi timp ,,o capcană” pentru criminalistul

chemat mai târziu să identifice aparatul utilizat la contrafacere. Astfel, una din culori (negrul)

poate fi suprimată, ea fiind realizabilă şi prin compunerea celorlalte. La acestă manevră se

adaugă şi posibilitatea de intervenţie asupra memoriei electronice a copiatorului.

Obţinerea unor rezultate de identificare individuală a copiatoarelor color presupune un

ansamblu de alte examinări complementare pentru determinarea tonerului şi a cenuşilor. Acestea

presupun la rândul lor crearea şi existenţa la nivel naţional a unei colecţii de hârtie şi toner

permiţând raportarea la mostre şi reţete standard, clasificate pe caracteristici şi producători.

În aceste condiţii se impune studierea prin analize de laborator a următoarelor

81 Kuei LI, Lang LI-SU, Cheng K., Determination of color printing forgery by comparing the differences between the crystal and the traditional screen dot. International Journal of Forensic Document Examiners, vol. 1, No. 2 April/June 1995, pp. 136-137. Mazzela W. D., Roux C., Lennard C-J., op. cit., p. 120.

126

Page 127: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

caracteristici, în funcţie de actul (copia) de examinat şi de tipul acesteia (color sau alb/negru):

1. Caracteristicile de bază ale tonerului. Aceasta se poate stabili prin determinări

magnetice, examinare microscopică (microscopie electronică cu baleiaj), cât şi prin examinări

orientate spre determinarea modului de procesare a tonerului – termoradiere, rulare termică,

presare la rece. Datele obţinute se pot completa cu caracterizarea chimică a tonerului. Se va

stabili dacă tonerul este mono-component sau bi-compus. Unele reţete de toner de culoare neagră

conţin coloranţi extractibili în amestec cu pigmenţi carbonici. Aceştia pot fi separaţi şi

identificaţi prin cromatografia în strat subţire. Este utilă şi identificarea răşinilor utilizate la

producerea tonerului. Dată fiind compunerea lor, tonerele color conţin în general mai multe

componente care pot fi detectate: răşini, pigmenţi etc.

2. Piroliza gaz-cromatografică – permite separarea cromatografică a componentelor

tonerului, în special compuşii anorganici, iar prin completarea analizelor cu spectroscopia de

masă se obţine o precizie superioară.82

3. Analize instrumentale în raze infra-roşii – din care în special spectroscopia în infra-

roşu oferă posibilitatea unor diferenţieri precise a proporţiilor în care un anumit fabricant a

adăugat răşini sintetice tonerului. Din păcate, pe lângă aparatura complexă este şi aici necesară

existenţa unei colecţii de mostre.

4. Fluorescenţa sub raze X – permite identificarea coloranţilor anorganici prezenţi în

diferite reţete de toner color.

Aşa cum rezultă din metodele de examinare expuse mai sus, tehnicizarea şi evoluţia

mijloacelor de copiere impun şi o dezvoltare a cunoştinţelor interdisciplinare şi a aparaturii

folosite în criminalistică.

Metoda de termocopiere ThermoFax a suferit de la apariţia ei din anul 1950 până în

prezent o mare varietate de perfecţionări şi modificări, existând azi chiar şi copiatoare termice

color. Aplicaţia cea mai frecventă a termocopierii este la aparatele de tip telefax, deşi printre

acestea, modelele mai sofisticate realizează imprimarea cu ajutorul tehnologiei de la copiatoarele

laser tip Xerox, existând chiar aparate telefax laser color.

Revenind la termocopiere, facem precizarea că, prin construcţie aparatele tip telefax sunt

prevăzute să realizeze şi funcţia de copiator. Copiile realizate au în general o calitate scăzută faţă

de cele tip Xerox, majoritatea modelelor necesită hârtie specială tip termofax şi rezultatul nu se

păstrează un timp mai îndelungat, estompându-se cu timpul. Pe de altă parte, textele scrise cu

banda carbonică, desenele reproduse cu hârtie copiativă carbon (plombagină), semnăturile ori

menţiunile executate cu creionul cu grafit nu sunt reproduse, ori apar insuficient de clar prin

82 Cantu, A. A., op. cit., p. 44.

127

Page 128: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

termocopiere. Termo-imprimarea se realizează cu ajutorul unei linii de lamele sau ace care se

află în contact cu hârtia termo-sensibilă. Acestea se încălzesc sau nu, în funcţie de mesajul

(semnalul) electronic.

Examinarea microscopică a actelor transmise sau copiate cu ajutorul unui aparat telefax

termic permite observarea fibrelor de hârtie superficiale, carbonizate prin descărcări punctiforme

de energie termică. Hârtia este de dimensiuni variabile, cu o grosime redusă, fiind prezentată în

role de anumite lungimi, pentru aparat. Calitatea imprimărilor este diferită în funcţie de calitatea

şi performanţele aparatului.83 Majoritatea modelelor actuale de aparate tefax utilizează la

imprimarea imaginii pulbere toner. La aparatele telefax care utilizează toner, acesta este depus

într-un strat mai subţire decât la copiatoarele obişnuite, dar diferenţele sunt date doar de

grosimea corpului caracterelor. ,,Citirea” documentului ce urmează a fi copiat termic sau

transmis, se face cu ajutorul unui cap termic pe bază de radiaţii infraroşii. Răspândite pe o lăţime

corespunzătoare lăţimii actului de transmis sau termocopiat, celulele foto-termo-sensibile

observă şi reproduc variaţiile alb/negru (hărtie/traseu scris), acestea reflectându-se în

microdescărcări de arc pe hârtia rolei de hârtie termosensibilă, sau în încărcări electrostatice cu

toner care apoi este depus pe hârtie, sau cu ajutorul unui sistem ink-jet, cu jet de cerneală.

Modelele tip laser sau ink-jet folosesc hârtie normală sau sub formă de rolă, pot produce şi copii

color, iar puterea lor de rezoluţie este mai mare.

Într-o expertiză de tehnica documentelor efectuată la Laboratorul Interjudeţean de

Expertize Criminalistice Cluj, a fost supus examinării un act prezentat în copie electrostatică tip

Xerox alb/negru, cerându-se să se stabilească modul de realizare al acestuia.84 În cadrul

examinării generale am stabilit că actul era o copie tip xerox a unui act realizat prin mai multe

activităti compuse, plecând de la copierea pe un copiator tip telefax a unei semnături ce imita o

semnătură autentică, peste care fusese desenată o ştampilă, iar deasupra acestora fusese

dactilografiat un text ce confirma achitarea unui debit de mai multe milioane lei. Actul compus,

astfel rezultat, a fost recopiat cu un copiator termic, fiind vizibile pe marginile copiei tip Xerox

realizate în final, urmele lăsate pe rola de hârtie termică de către mecanismul de transport al

telefaxului. Multitudinea de copieri şi recopieri era orientată spre a face să se estompeze detaliile

şi să acopere contrafacerea semnăturii .

Un amănunt de interes tehnic este cel că unele apararte telefax sunt prevăzute cu un

dispozitiv care aplică un semn distinctiv, o ,,ştampilă“ pe documentele care au fost transmise ori

83 Casey-Owens Maureen, A look into facsimile transmission, Journal of Forensic Sciences, Vol. 35, No. 1/Jan. 1990, p. 112-117.

84 Raport de expertiză criminalistică nr. 30/ 1996 realizat în Dos. nr. 6605/1995 al Poliţiei Municipiului Mediaş, judeţul Sibiu.

128

Page 129: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

copiate cu ajutorul lor. Acest fapt permite în cazul în care este pus la dispoziţie şi actul original

să se constate dacă s-a efectuat vre-o transmitere sau copiere a acestuia cu aparatul telefax.

Examinarea unui document suspect realizat, copiat ori transmis cu ajutorul unui aparat

telefax presupune ca (în mod ideal) la dispoziţia expertului să se afle :

- documentul original la care se referă documentul fax;

- copia fax (act în litigiu);

- aparatul telefax pe care se cunoaşte sau se bănuieşte că s-a făcut transmiterea ori

copierea;

- materiale de probă copiate, transmise şi recepţionate cu aparatul emitent, cât şi cu cel

recepţionant.

În cursul examinării se vor avea în vedere pentru identificare următoarele elemente:

- imprimările ce indică numărul de apel, indicativul şi ora transmiterii/recepţiei (aceste

elemente pot fi suprimate fie din aparat, fie prin tăierea hârtiei);

- aspectul general al imprimării care poate fi clar, estompat, imprimat inegal;

- tipul de imprimare – termică, cu toner, cu jet de cerneală;

- în cazul în care aparatul este prevăzut cu ştampila de confirmare – aspectul acesteia –

culoarea, forma, plasarea ei (şi aceasta funcţie poate fi înlăturată);

- defectele specifice de scanare ori de redare;

- unele caracteristici specifice aparatului.

Defectele specifice de scanare pot fi generate de prezenţa prafului ori acumularea de

murdărie între mecanism şi hârtie, ori pe oglinda unităţii optice. Acestea se vor manifesta fie prin

imagini îmbâcsite, iar în cazul firelor de praf pot apărea ca linii verticale pe document85. Forma

lor punctiformă apare prin reluare continuă ca o linie pe verticală situată într-un anumit punct al

paginii. De asemenea, defectele unităţii de imprimare pot apărea sub forma unor linii verticale pe

toată lungimea actului. Astfel, încălzirea continuă a unui ac produce o linie verticală neagră, iar

neîncălzirea unui ac generează o linie albă. Ele pot fi deosebite de defectele de scanare care

dispar prin curăţirea unităţii de imagine. Defectele unităţii de imprimare apar în cazul

documentelor transmise prin fax numai pe exemplarul recepţionat, respectiv în cazul folosirii

acestuia drept copiator.

Defectele specifice mecanismului pot consta în urme ale rolei presoare care asigură

mişcarea hărtiei. Funcţionarea imperfectă a rolei se poate manifesta prin alungirea ori scurtarea

pe alocuri a semnelor ori literelor. Acest defect poate fi însă generat în cazul actelor recepţionate

85 Hill J. Heather, Facsimile transmision and the Questioned Document Examiner, The Metropolitan London Laboratory, 1996, p.11.

129

Page 130: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

prin telefax şi de defecţiuni ale liniei telefonice cu transmisie analogică.

Aparatele de tip telefax pot fi utilizate uneori la falsificarea unor acte, în combinaţie cu

metode obişnuite de falsificare. Ele pot fi folosite mai ales atunci când este vorba de transmiterea

la distanţă a unor contracte, chitanţe, cecuri etc. Prin combinarea tehnicilor iniţiale de ştergere,

radiere, adăugire cu retransmiterea prin telefax a actelor falsificate se încearcă uneori obţinerea

unor plăţi în bănci, ori dovedirea unor alte prevederi contractuale decât cele convenite.86

Într-un dosar au fost prezentate spre achitare prin bancă unele dispoziţii de plată pe care

fuseseră modificate prin adăugare sumele confirmate. Din ,,cinci sute mii“ s-a făcut ,,cinci

milioane cinci sute de mii”, iar actul falsificat a fost transmis pentru plată băncii clientului, prin

telefax. Confruntarea exemplarelor fax şi originale a permis uşor stabilirea modului de

falsificare, deşi, datorită condiţiilor de păstrare, copiile fax începuseră să-şi piardă lizibilitatea.87

Falsuri realizate cu copiatoare alb/negru. Examinarea lor.

Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate88 multe din falsurile realizate cu ajutorul

copiatoarelor alb/negru sunt orientate spre realizarea unor acte compuse. Prin această noţiune

înţelegem un act nou, prezentat în copie electrostatică alb/negru care, de obicei conform

afirmaţiilor părţii ce încearcă să se se preleve de conţinutul său, ar reprezenta copia unui act

contestat ,,al cărui original s-a pierdut. ”

Metoda de lucru este relativ simplă: se foloseşte o parte dintr-un alt act ce conţine o

semnătură autentică a unui anumit titular, la care se adaugă un alt text realizându-se falsul prin

trucare şi reproducerea cu copiatorul.89

O variantă de fals comis cu ajutorul copiatoarelor este cel prin procedeul

denumit ,,mască“, utilizând o coală de hârtie pentru a ecrana o parte a actului ce se truchează –

de exemplu se copiază antetul şi finalul unui act adeverinţă oficială ,,mascând” textul original,

introducându-se apoi pe copie textul dorit şi recopiind actul astfel plăsmuit.

Amintim în acest sens o cauză cercetată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj90 în care

s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice asupra unei copii tip Xerox a unui act despre

86 Raport de expertiză criminalistică nr. 193/1996 din Dos. nr. 503301/1996 al Poliţiei Municipiului Cluj-Napoca şi Raportul de expertiză criminalistică nr. 151/1997 din Dos. Nr. 88475/1997 al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Hunedoara.

87 Raport de expertiză criminalistică nr. 245 din 11 noiembrie 1996 realizat în Dos. Nr. 503301/1996 al Poli ţiei Municipului Cluj-Napoca, la Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj.

88 Hilton O., op. cit., Forensic Science International No. 13/1974, p. 117. 89 Boboş L., Unele probleme pe care le ridică expertiza actelor reproduse cu ajutorul copiatoarelor electrostatice,

Buletinul Intern. Probleme de Criminalistică şi Criminologie. Procuratura Generală a R.S.R. No. 1-2/1987, p. 152-156.

90 Dosar nr. 47/VIII/1/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj şi Raport de expertiză criminalistică nr. 54/1995 al Laboratorului de expertize criminalistice Cluj.

130

Page 131: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

care petentul susţinea că l-a depus la termen la instanţa de judecată, dar acţiunea nu a fost

înregistrată la dosarul cauzei respective, deoarece actul ar fi fost pierdut sau sustras. Examinarea

criminalistică a copiei electrostatice în litigiu a pus în evidenţă prezenţa unor urme liniare

produse de marginile unei coli diferite de hârtie, folosite ca mască pentru a putea reproduce

electrostatic partea superioară a actului cu impresiunea ştampilei de înregistrare de la

registratura instanţei. Urmele erau vizibile pe orizontală, producându-se o uşoară umbră la

trecerea scanerului copiatorului, dar mai ales la marginea din dreapta pe verticală, datorită

dezalinierii marginilor colilor. După obţinerea unei coli de hârtie format A4 ce purta o

reproducere electrostatică a înregistrării de intrare cu data certă, autorul falsului a scris cu mâna

textul acţiunii şi a recopiat actul, depunând noua copie în susţinerea plângerii penale.

Din experimentele făcute cu ocazia acestei expertize am putut constata că aceste tipuri de

urme-umbră apar pe copiile electrostatice alb/negru atunci când copiatorul nu este întreţinut

corespunzător. Ele mai apar când actul de reprodus are unele deformări: cute, plieri rectangulare,

când se copiază acte din mai multe pagini, la limita dintre marginile paginilor, când sunt mai

multe coli suprapuse. Calitatea copiilor mai poate fi influenţată şi de alţi factori:

1. Starea actului care se copiază şi culoarea acestuia în cadrul raportului fond-text. În

practică s-a constatat că anumite culori – galben, roşu, bleu ciel – nu sunt clar copiate şi

transpuse în alb/negru.

2. Starea aparatului. Aici are importanţă şi timpul scurs de la ultima utilizare, gradul de

încărcare pentru ziua respectivă. Pe măsura creşterii numărului de copii realizate cu un copiator

se produc uzuri ale cilindrului.

3. Temperatura de topire/fixare a tonerului şi calitatea acestuia. Acumularea cenuşilor de

toner şi încălzirea aparatului pot genera fixarea unei părţi din tonerul uzat pe copiile realizate,

acestea căpătând un aspect îmbâcsit.

4. Gradul de contrast al expunerii. Actele au contraste diferite între fond şi text, iar unele

acte realizate cu imprimante matriciale sau maşini de scris cu bandă carbonică necesită un

contrast mai redus, dată fiind tenta de gri a imprimării şi raportul redus de contrast cu albul

suportului material.

Alteori, copiile alb-negru ale unor acte sunt falsificate prin alterarea conţinutului unui

text. Îndepărtând de pe copie unele menţiuni (cifre, cuvinte, fraze), se pot introduce altele în

locul lor. În acest sens amintim o expertiză realizată la Laboratorul interjudeţean de expertize

criminalistice Cluj în care, pe lângă identificarea autorului unei semnături, s-a stabilit şi modul

în care a fost falsificat unul din exemplarele actului, exemplar prezentat în copie electrostatică şi

131

Page 132: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

care prezenta diferenţe de conţinut faţă de exemplarul din arhiva notarială.91 S-a realizat o copie

electrostatică a celor două pagini ale actului din arhiva notarială. De pe copie, din menţiunea “cu

excepţia garajului“ au fost radiate litere, rămânând doar menţiunea ,,... garajul ...”, apoi s-a

completat prin adăugare, menţiunea devenind ,,şi garajul”, ulterior copia modificată a fost

recopiată, fiind utilizată pentru susţinerea unor pretenţii în faţa instanţei de judecată. Examinarea

microscopică a imaginii şi compararea actului iniţial şi a copiei falsificate prezentate în instanţă

au permis prin identificarea coincidenţei partiale şi a diferenţelor stabilirea falsului.

Secţiunea 8. Imprimantele sistemelor de computere. Diferenţierea criminalistică între

documentele realizate cu ajutorul copiatoarelor şi cu ajutorul imprimantelor

Apariţia, perfecţionarea şi creşterea gradului de utilizare al imprimantelor pentru

computer au condus la creşterea frecvenţei cu care documente suspecte realizate cu ajutorul

acestora au fost supuse examinrii criminalistice. Semnalat în literatura de specialitate publicată în

alte state, 92 acest lucru l-am putut sesiza şi din practica Laboratorului Interjudeţean de Expertize

Criminalistice Cluj, în arhivele crăuia nu am găsit pentru perioada 1960-1996, expertize

criminalistice care să se ocupe de acest tip de falsuri ori contrafaceri, dar unele lucrări recente,

la care ne vom referi când vom trata anumite aspecte în cuprinsul prezentei lucrări, au printre

obiective şi identificarea tipului de imprimantă cu care au fost realizate unele acte.

Tehnica de calcul a generat un nou complex de probleme pentru criminalişti.

Uneori ,,aceasta a făcut ca atenţia experilor să se mute dinspre compararea scrisului de mână

către determinarea originii imprimantei folosite pentru a crea un document, ori dacă mai multe

documente provin din acelaşi sistem de imprimare. 93

Acest aspect nu trebuie însă supraapreciat. Credem că, deşi documentele realizate cu

ajutorul sistemelor computerizate tind să devină tot mai prezente în viaţa de fiecare zi, iar

computerul însuşi să preia o mare multitudine dintre sarcinile şi eforturile umane, rolul său este

încă limitat, determinant rămânând factorul uman. Este larg susţinută de literatura de specialitate

opinia 94 că, în viitor experii vor întâlni tot mai des documente realizate cu ajutorul computerului

91 Raport de expertiză criminalistică nr. 223/ 1997 efectuat în Dos. nr. 2273 / P / 1996 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureş.

92 RAMSEY L. SANDRA -The Effect of Computers on Forensic Document Examiners, International Journal of Forensic Document Examiners, Vol. 2, No. 3 July / Sept. 1996 p. 187.

93 9 Idem. 94 LESLIE A. G.; STIMSON T. A., Identification of Print Out Devices - Forensic Sciences Journal Vol. 19, 1982

p. 11. ALLEN M. J., Dot-Matrix printers, Forensic Science International Vol. 35, No. 4/ 1987 p. 283-295. WINCHESTER M. J., Examining a Computer Printed Document - Presented at the the 43-rd Annual Meeting of the American Society of Questioned Documents Examiners 1985 , p. 2. ş.a.

132

Page 133: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

cărora vor trebui se identifice sursa. ,,Cei care ignoră ultimele evoluţii în tehnologia

computerelor riscă să-şi limiteze capacităţile şi să-şi limiteze dezvoltarea.” 95 Aceasta presupune

deci a cunoaşte şi înţelege modul de funcţionare şi posibilităţile aparatelor respective, ca o

expresie a caracterului deschis la cunoştinţe din cele mai diverse domenii pe care le presupune

activitatea de criminalist.

Înainte de a trata aspectul diferitelor imprimări şi modurile de diferenţiere, credem că

sunt necesare câteva precizări cu privire la imprimantele pentru computer şi posibilităţile oferite

de acestea.

Imprimantele pentru computer sunt de fapt dispozitive anexe computerului cu rolul de a

transpune pe hârtie anumite elemente grafice sau cifrice, conform comenzilor date prin

intermediul computerului. Primele modele de imprimante, cele numite matriciale, sunt prevăzute

pentru imprimare pe hârtie cu un ansamblu de ace dispuse pe un dreptunghi, care pot genera cifre

sau semne grafice. Alte modele au pentru imprimare o emisferă metalic cu semnele grafice şi

cifrele ce sunt prezente şi la ,,coşul de litere” al unei maşini de scris. Dacă la acest sistem

identificarea este legată de unicitatea caracterelor ce se realizează cu imprimanta respectiv,

situaţia diferă în cazul imprimantelor cu ace. Având la început un număr mai mic de ace - 9 ace -

posibilităţile erau reduse în privinţa caracterelor sau şi mbolurilor ce se pot genera cu ele. Cu

toate acestea, şi în această situaţie se pot produce cu aceeaşi imprimantă mai multe tipuri de

fonturi (caractere) - de exemplu pica, italic, courier etc. Caracterele sunt reproduse pe hârtie prin

intermerdiul panglicii cu tuş sau carbon. Prin creşterea numărului de ace la 24, au sporit

disponibilităţile, putând fi reproduse mai multe tipuri de caractere de scris şi chiar unele şi

mboluri, desene etc, dar nu se puteau realiza decât imagini alb /negru. Ca defecte specifice

acestui tip de imprimante amintim: estomparea impresiunilor într-o anumită parte a semnului

grafic (de exemplu în partea mediană) ca urmare a uzurii mai pronunţate a benzii, apariţia unor

linii albe la o anumită înălţime a semnelor datorit ruperii, îndoirii sau blocării unuia sau chiar

mai multora dintre ace.

Dezvoltarea electronicii a permis introducerea unor noi tipuri de dispozitive: imprimante

cu laser şi imprimante cu jet de cerneală. Modelele denumite ,,laser printer” sunt imprimante

(alb/negru sau color) care funcţionează, în ce priveşte modul de realizare a imaginii, asemeni

unităţii de creare a imaginii de la un copiator cu laser. Unitatea laser serveşte la producerea

rapidă a energiei termice necesare topirii tonerului. Încărcarea cu imaginea latentă este bazată pe

o imagine preluată din memoria computerului, care comandă şi combinaţiile de culori, numărul

de copii etc., prin programul de editare. Examinate la microscop imprimările realizate prin

95 RAMSEY L. S., op. cit., p. 190.

133

Page 134: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

imprimantele cu laser nu se deosebesc, la prima vedere, de cele realizate cu un copiator, ambele

utilizând la reproducerea imaginii pe hârtie pulberea-toner.

Datorită uzurii şi defectelor de pe cilindrul colector pot fi identificate atât copiatoarele,

cât şi imprimantele laser. 96

De cele mai multe ori, în practică, este descoperit numai documentul suspect, urmând ca

ancheta să conducă la stabilirea autorilor contrafacerii ori falsului. Problema care se pune în

această situaţie, este aceea de a stabili în primul rând care este sursa directă a unui document

susupect: un copiator laser sau o imprimantă laser, iar după rezolvarea acestui aspect se poate

forma cercul de aparate bănuite şi se trece la identificări de aparate, materiale, hârtie, toner etc.

Conform unui studiu efectuat de către un colectiv de specialişti din Marea Britanie pentru

un lot de zece modele de copiator de la firmele Canon, Toshiba, Rank Xerox şi pe un lot de trei

modele de imprimante Brother şi Hewlett Packard LaserJet III şi IV, deşi latente, urmele lăsate

de mecanismele de alimentare cu hârtie pe colile respective sunt la baza acestor posibilităţi de

identificare. Examinarea presupune dotare tehnică - un aparat de detecţie electrostatic tip ESDA,

la care se poate adăuga şi un comparator video-spectral. Urmele produse de ghiarele

mecanismului de alimentare cu hârtie sunt în general diferite de la o marcă la alta, deşi studiul

amintit indică faptul că modelele de imprimante Brother şi H. P. LaserJet III lasă urme relativ

asemănătoare, având acelaşi număr de ghiare de preluare a hârtiei din tavă. Urmele sunt în

general mai vizibile la partea cu care documentul, coala de hârtie, pătrund în aparat şi se

păstrează un anumit timp, fiind detectabile chiar şi după circa două luni. 97

Pentru copiatoare ele diferă uneori, chiar la acelaşi fabricant, de la un model la altul, în

funcţie de numărul şi poziţionarea ghiarelor de prindere a hârtiei, de tipul, dimensiunile şi forma

rolelor de transport.

Pentru imprimante cu laser transportul hârtiei este realizat cu ajutorul unei benzi din

pânză cauciucată, sau la unele modele cu role; şi acestea lasă urme latente specifice, care pot fi

puse în evidenţă cu ajutorul aparatului ESDA. Vom prezenta pe scurt metoda de examinare cu

ajutorul aparatului ESDA. Documentul de examinat este acoperit prin vacuumare cu o folie de

plastic foarte subţire. Vacuumarea produce aderarea foliei la fibrele hârtiei. Peste folie se presară

pulbere tip toner, iar documentul este introdus între două plăci de metal încărcate electrostatic.

Astfel, pulberea toner aderă la folia de plastic, aglomerându-se mai pronunţat acolo unde fibrele

96 ARBOUINE M. W., The use of drum defects to link laser printed documents to individual laser printers , Journal of Forensic Identification, Vol. 34, No. 2, 1994, p. 165-170. BOYD P. F. J., Laser technology - A new concept to chalenge the forensic document examiner , Canadian Society of Forensic Sciences Journal, Vol. 16. No. 1/ 1983 , pag. 7-17.

97 STOCKTON A., GILLIES E. A., Identification of modern office machinery by paper handling marks - A method of distinguishing between photocopied and laser printed documents - London l996, abstract p. 1-5.

134

Page 135: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

hârtiei au fost deformate de mecanismul de prindere şi transport. Devin în acest mod vizibile pe

folia de plastic urmele latente. Ele pot fi apoi fotografiate ori scanate, introduse în memoria

video a unui computer şi examinate apoi comparativ, pentru identificare.

O chestiune, lăsată neinvestigată de către autorii studiului amintit, este cea a efectelor pe

care condiţiile de păstrare ale documentelor - căldură, uzură, umiditate - precum şi calitatea

hârtiei pe care sunt imprimate le au asupra urmelor specifice mecanismului. Credem că, în mod

firesc, ele vor influenţa păstrarea în timp, durata posibilităţii de identificare a urmelor

mecanismului şi de diferenţiere a sursei, depinzând de gradul uzurii şi de agresivitatea condiţiilor

păstrării.

Deşi pentru o perspectivă mai îndepărtată, considerăm că ar fi utilă formarea pentru uzul

specialiştilor a unui repertoar de mărci şi modele care să conţină caracteristicile specifice

diferitelor modele de imprimante, clasa de precizie ( rezoluţia în dpi), aspectul urmelor latente

ale mecanismului, clasificate pe număr de elemente, producători, ani de fabricaţie. Aceasta va

oferi, printre altele informaţii şi pe cele privind concordanţa dintre data afirmată a emiterii unui

act şi data existenţei modelului de imprimantă pe piaţă sau în dotarea emitentului (organe de stat,

diferite bănci şi firme economice, ş.a.m.d.). Imprimantele cu jet de cerneală realizează

imprimarea, aşa cum le arată şi numele, prin intermediul proiectării unui jet fin de cerneal, ai

cărui stropi sunt vizibili sub microscop. Modelele sunt disponibile atăt în variantă alb/negru cât

şi color.

Imprimantele color realizează culorile prin combinarea a patru culori - roşu magenta,

galben, albastru cyan şi negru. Prin examinare microscopică pot fi distinse depunerile succesive

de stropi de cerneal, observându-se şi difuzia cernelii în fibrele hârtiei.

În cazul documentelor realizate cu ajutorul imprimărilor cu jet de cerneală sunt aplicabile

diverse metode de datare ale cernelurilor, 98 în scopul de a putea stabili vechimea relativă a două

sau mai multe menţiuni pe acelaşi act, diferenţele de cerneluri. Acestea sunt tehnici chimice de

laborator, bazate mai ales pe cromatografia în strat subţire, spectrometria de masă, pentru

identificarea compuşilor volatili ai diferitelor reţete, la care am făcut referiri în partea destinată

analizei cernelurilor. Ele sunt de specialitate chimică, dar considerăm util pentru specialiştii în

examinarea documentelor, ca şi pentru anchetatori, să cunoască existenţa acestor posibilităţi şi în

cazul cernelurilor de imprimantă pentru a recurge la ele atunci când se impune.

Aşa cum am putut constata şi din practica personală, în ultimii ani a crescut tendinţa de

utilizare a imprimantelor cu jet de cerneală la comiterea diferitelor falsuri ori contrafaceri

98 AGINSKI N. V., Dating and characterising writing, stamp pad and Jet printer inks by gas Chromatography / Mass spectrometry, International Journal of Forensic Documents Examiners, Vol. 2, No. 2, April/June 1996 p. 103-106.

135

Page 136: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

În unul din cazuri, 99 am întâlnit bancnote de 10.000 lei realizate cu ajutorul unei

imprimante cu jet de cerneală, autorii contrafacerii declarând în cursul anchetei că au cumpărat

mai multe bancnote contrafăcute în acest mod de la un necunoscut din o altă localitate, ocazie cu

care le-a venit ideea de a încerca să facă acelaşi lucru cu computerul propriu, cu care ar fi

realizat ,,numai de încercare” câteva, fără să le pună în circulaţie. Date fiind elementele

declarate, s-a cerut să se stabilească printr-o expertiză criminalistică dacă bancnotele proveneau

din loturi realizate cu imprimante diferite sau au fost realizate cu aceeaşi imprimantă.

Examinarea comparativă macroscopică a celor două loturi de bacnote contrafăcute a pus în

evidenţă diferenţe de nuanţă ale culorilor şi de fineţe a imprimării, iar la examinarea

microscopică a devenit clar că există diferenţe şi la nivelul clasei de rezoluţie. S-a confirmat

astfel că sunt două loturi de bancnote, provenind de la o imprimantă de 300 dpi - cea cu care

lucraseră inculpaiţi şi respectiv, un lot de la o imprimantă de 800 dpi - bancnote despre care

inculpaţii declaraseră că le-au cumpărat de la alte persoane.

Ca o concluzie ce se desprinde în mod firesc din metodica identificării criminalistice,

atunci când se pune problema de a stabili mijlocul de producere al unor documente despre care

se ştie deja că sunt contrafăcute, prima problemă este aceea de a stabili mijlocul de imprimare.

În acest scop se vor putea formula urmtoarele întrebări:

Este sursa documentului un copiator?

Este o imprimantă?

Sunt ele alb/ negru sau color?

Imprimarea este realizată cu ajutorul pulberii toner sau cu jet de cerneală?

Care este rezoluţia specifică aparatului (în dpi)?

Acestui set de întrebări i se poate răspunde prin examinarea documentului suspect.

Datele obţinute vor fi utilizate în continuare în direcţionarea cercetărilor, la stabilirea

cercului de aparate şi persoanelor bănuite.

Secţiunea 9. Falsuri sigilografice

Sigiliile pot fi realizateatât din cauciuc cât şi din metal. În general ele produc urme de

stratificare cu tuş, dar pot fi şi sigilii seci (,,timbre seci”) de genul celor aplicate pe diplomele de

studii, pe actele de identitate, pe unele documente autentificate etc., în general pe acte care dovedesc

o anumita calitate, stare.

99 Raport de expertiză criminalistică nr 188 din 16 august 1996 în Dos. nr. 207/P/1996 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj.

136

Page 137: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Confecţionarea sigiliilor se face după anumite reguli privind forma (de exemplu sigilii

rotunde cu steamă, pătrate cu inscripţii, triungiulare de viză, ş.a.). Unele elemente sunt generale -

forma, dimensiunile, lungimea şi caracterele literale.

Exista şi elemente cu caracter individual, avand un potenţial identificator. Unele provin

chiar din procesul de confectionare a ştampilei, fiind legate de calitatea materialului folosit cât şi de

priceperea şi instrumentele de care a dispus cel care a confectionat sigiliul. De exemplu - litere

deviate de la axă, grame literale mai scurte sau mai lungi, ş.a.m.d.

Alte caracteristici indentificatoare se datorează uzurii, deformării conturului, ştirbiri ale

muchiilor, îmbâcsirea cu tuţ sau fibre microscopice de hârtie a caracterelor etc. Elementele de uzură

sunt adesea interpretate greşit de către falsificatori şi sunt omise de pe copia (falsul) pe care o

confecţionează.

Dintre procedeele clasice de contrafacere a sigiliilor menţionăm:

(1) Desenarea - se copiază prin transparenţă sau prin diaproiecţie o impresiune originală. În

acest proces are loc de obicei o distorsionare a liniilor şi foarte des pot aparea diferenţe de proporţii.

(2) Transferul unei impresiuni autentice

Se poate realiza utilizând albuş de ou fiert, sau hârtia ori pelicula fotografică umezită.

Imprimarea care rezultă este neclară, confuză, datorită difuziei tuşului prin umectare.

(3) Contrafacerea clişeului

Se procedează la gravarea manuală într-o bucată de gumă sau de cauciuc. Realizarea este de

obicei imprecisă, lipsită de fineţe, descoperirea acestor falsuri fiind relativ uşoară.

O metodă mai rar folosită, însă existentă, este realizarea unei ştampile prin îmbucşarea mai

multor bucăţi provenind din mai multe ştampile vechi. Rezultă o ştampilă cu asimetrii şi diferenţe

de uzură a unor porţiuni.

Uneori sunt aplicate monede sau chiar alte ştampile care sunt rotite pentru a face imprimarea

ilizibilă.

Metode moderne de realizare a falsurilor sigilografice

Cea mai efeicientă, însă dificil de realizat sub aspectul procurării sigiliului original,

este ,,furtul impresiunii” cu cauciuc siliconic. Acesta preia cele mai mici detalii şi permite realizarea

unui negativ după care se va putea tuna poi un sigiliu aproape identic cu modelul original, de mare

precizie. Dificultatea rămâne în procurarea sigiliului original pentru luarea mulajului.

O metodă de dată recentă este realizarea de forme de ştampilă cu ajutorul unui sistem

computerizat. 100 Metoda se foloseşte la origine în activitatea de producere a ştampilelor de cauciuc

100 Alamoreanu, S., Falsuri în acte. Metode clasice şi moderne - Teza de doctorat, Universitatea Babeş-

137

Page 138: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

în scop comercial. Pentru realizarea acestor sigilii se utilizează scanarea unei impresiuni autentice

de ştampilă, care este stocata în memoria unui computer (un model 386 sau mai performant).

Prin intermediul unor programe Correl Draw se poate opera asupra imaginii. Aceasta este

prelucrată în statia grafică, putand fi rearanjată imaginea, literele, pot fi introduse sau înlăturate

unele simboluri, litere, cifre. Imaginea astfel obţinută este redată cu o imprimantă cu jet de cerneală,

realizându-se apoi un negativ pe un planfilm negativ.

Cu ajutorul unui gel monomer expus la radiaţie ultraviolet (UV) se obţine în urma unui

proces de developare şi polimerizare un sigiliu corespunzator modelului creat cu ajutorul

computerului. Erorile acestei metode pot apara în special în faza de prelucrare a imaginii grafice,

când anumite elemente sunt inţelese eronat sau sunt apreciate ca neesentiale (uzuri particulare,

plasaări specifice ale unor semne) pe care din ,,dorinţa de perfectiune” falsificatorul le corectează,

sau intervin chiar corecţii prin programul computerelor, îndepărtându-se astfel de impresiunea

autentică.

În toate cazurile când se pune problema unui fals sigilografic, este necesar să se procure

impresiuni ale sigililui în litigiu din perioada din care se susţine că provine actul ce conţine

impresiunea contestată / perioade apropiate, aceeaşi lună, an, chiar zi. Chiar şi în cazul unor falsuri

grosolane se va putea ilustra pentru comparaţie cu impresiunmi cu garanţii de autenticitate.

Secţiunea 10. Identificarea maşinii de scris şi a dactilografului

Identificarea tipului masinii de scris

Asupra acestui subiect se impun cateva precizări legate de diferenţele de tehnică de

dactilografiere. În funcţie de specificul fiecărei situaţii vor exista elmente ce pot servi atât la

identificarea maşinii folosite la dactilografierea unui act şi a persoanei care a dactilografiat textul.

Diferitelor mărci de maşini de scris le corespund anumite caractere de scris (bold, script,

elite, italic, sanserif, etc.). De asemena, pentru maărci diferite, maşinile vor avea un pas diferit al

mecanismului principal. Pasul maşinii de scris este spaţtiul dintre două elemente grafice succesive,

sau distanţa cu care se deplasează carul maşinii la o apăsare pe taste. Măsurarea pasului maşinii de

scris se face cu ajutorul unei grile speciale Schneeberger.

În identificarea maşinilor de scris se pot folosi: distanţa rândurilor, poziţia caracterelor pe

claviatură, tipul carcterelor (talpa, conturul, mărimea, înclinarea). Identificarea după aceste elmente

generale poate fi completată cu elemente care permit identificarea individuală.

Bolyai 1998.

138

Page 139: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Identificarea individuală a maşinii de scris se va face ţinând cont de elemente ce apar în

procesul utilizării maşinii:

2. aplatizarea şi uzura unor caractere;

3. dereglarea barelor sau a carului;

4. uzuri sau ruperi, uscări ale panglicii, ceea ce va genera imprimări parţiale sau lipsa

imprimării unor litere.

Defectele şi uzurile maşinii de scris se vor manifesta în textul scris prin dezalinierea literelor

pe verticală, cât şi pe orizontală, sau deformarea unor litere. Sunt afectate de deformări în special

vocalele care sunt mai des folosite (a, e, i, o, u).

Intervenţiile, înlocuirile de caractere, reparaţiile mecanismului maşinii de scris sunt în

general observabile, ele reflectându-se în aspectul imprimării mai clare a literelor reparate sau

înlocuite, înclinarea diferită faţă de axa celorlalte litere. În baza acestor elemente, atunci când se

dispune de material de comparaţie suficient, se poate proceda la aprecierea datei dactilografierii

unui act, mai ales când e vorba de perioade mai îndepărtate de timp. În acest scop se pot căuta în

arhive acte dactilografiate cu aceeaşi maşină datând din perioade anterioare şi ulterioare celei

prezumate la actul în litigiu.

Maşinile moderne de scris cu caractere şi pas interschimbabil ridică probleme deosebite,

identificarea acestora fiind extrem de dificilă, ea ţinând mai ales de eventualitatea existenţei unor

defecte ale literelor care nu au fost înlocuite. Maşinile moderne de scris au caracterele pe rozete de

plastic care por fi înlocuite foarte simplu atunci când apar defecte sau se deformează unele litere.

Stabilirea adaugirilor în textele dactilografiate

În acest caz, se pleacă de la un text iniţial care este dactilografiat, iar ulterior dactilografierii,

la un anumit interval de timp, textul este alterat prin introducerea unor menţiuni noi, ceea ce

presupune reintroducerea hârtiei actului în maşina de scris.

Prin poziţionarea identică a marginii de sus a paginii se va putea obţine o aliniere corectă în

plan orizontal, dar este mult mai dificilă realizarea cu precizie a alinierii pe verticală. Pe cale de

consecinţă, caracterele, cifrele, textele sau cuvintele adăugate vor apare cu o anumită deplasare spre

stânga sau dreapta coloanei formate de caracterele dactilografiate iniţial.

Pentru măsurare se poate folosi o riglă, sau grila Schneeberger pentru măsurarea pasului

maşinii de scris.

Un alt element care poate indica adăugarea unui text cu maşina de scris este culoarea mai

intensă a scrierii adăugate, când banda a fost înlocuită.

Când se scrie cu altă maşină decât cea folosită iniţial vor putea apărea diferenţe de caractere

139

Page 140: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

dar şi de intensitate a imprimării, în funcţie de starea de funcţionare a acesteia.

Identificarea autorului unei dactilografieri

Problema, deşi controversată, dată fiind dificultatea ei, nu este imposibil de soluţionat.

Precizia determinărilor în baza cărora va fi identificat autorul unui text dactilografiat este legată şi

de lungimea textlui de care se dispune atât în litigiu, cât şi de la persoanele bănuite.

O persoană cu oarecare cunoştinţe şi deprinderi de dactilografie va aplica presiune egală

asupra tastelor, rezultând imprimări relativ egale ale literelor făra perforarea hârtiei. Textul va avea

un aspect îngrijit, fără erori de poziţionare, ştersături sau reimprimări ale unor litere.

Identificarea autorului este relativ mai uşoară în cazul persoanelor care nu au deprins

suficient, sau nu au practicat dactilografia. În acest caz, se vor avea în vedere aspectele de

topografie a paginii proprii presoanei de la care se iau probe de dactilografie, care apoi se vor

compara cu elementele respective (margine, spaţiere, aliniere) din textul în litigiu.

Se va examina:

dispunerea în pagina a textului, titlului şi antetelor;

dimensiunea marginii din stânga;

modul de utilizare al aliniatelor şi numărul de spaţii blanc pentru aliniat;

modul de despărţire a cuvintelor şi despărţirea rândurilor;

modul de prescurtare a unor expresii uzuale (pt., ş.a.m.d.);

modul de numerotare a paginilor;

modul de corectare a greşelilor de dactilografiere (prin rebatere peste semnul greşit, răzuire,

acoperire cu X etc.).

Secţiunea 11. Ridicarea actelor suspecte în vederea examinării. Selectarea materialelor de

comparaţie

Există reguli procedurale clare cu privire la aceste activităţi, dar nu la acestea ne vom referi,

ci la unele greşeli care se comit în ridicarea, manipularea, prezentarea actelor contestate, cât şi în

colectarea materialelor de comparaţie.

Actele în litigiu (contestate, suspecte) vor trebui întotdeauna manipulate cu atenţie, folosind

pe cât posibil mănuşi sau pensete. Ele pot să fie purtătoare ale unor urme (papilare, resturi de grafit

de la copierea traseelor etc.), pe care o greşită ridicare şi manipulare să le distrugă sau să le altereze.

În acelaşi sens, este total greşită practica de a prinde actele în litigiu prin coasere la dosar sau

prin găurire cu ace de gămălie ori prin capsare alături de probe. Toate aceste manevre produc ume

140

Page 141: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

noi, ducând în general la ceea ce specialiştii numesc ,,contaminarea urmelor”. Astfel, o coasere la

dosar sau o prindere cu ac de gămălie poate să distrugă sau să acopere o urmă de prindere anterioară

cu ac de gămălie, realizată cu ocazia fixării unui act sub cel fals în scopul copierii prin trasnsparenţa

a unei semnături.

Nu se vor face menţiuni scrise pe actul suspect, fiind total greşită practica instanţelor de a

menţiona pe actele în litigiu: ,,Vizat spre neschimbare”. Actele în litigiu trebuie împachetate în

plicuri, evitând plierea şi sigilându-se plicul. Pe plic se va menţiona conţinutul. Plicul poate fi

ulterior cusut la dosar fără a se găuri actul contestat.

Actele rupte vor fi recuperate bucată cu bucată. După recuperare se va proceda la

recompunerea lor pe o suprfaţă plană (o bucată de sticlă). La această operaţie se va ţine seama de

urmele de pliere, de continuitatea rândurilor, de dimensiunile şi forma unor desene etc. Actul refăcut

va fi fotografiat. El poate fi acoperit cu o spumă de poliacetat de vinil care după evaporare rămâne

sub forma unei pelicule protectoare.

Actele arse (total sau parţial)

Ridicarea şi conservarea acestora se face prin diverse metode în funcţie de gradul lor de

distrugere. În primul rând, NU se vor stropi cu apă actele care încă ard sau care încă fumegă.

Aceasta acţiune ar duce la distrugerea cenuşei care poate fi exploatată la identificarea unor resturi de

text.

Hârtia arsa NU se va prinde cu mâna!, ci se va crea un curent uşor de aer cu un carton,

ridicând actul ars şi introducând dedesubt o coală de hârtie (carton), apoi se va ambala totul într-o

cutie cu vată pentru a nu continua distrugerea actului ars.

Atunci când materialul nu este ars în întregime se poate proceda la evidenţierea scrisului de

pe act, dacă acesta este realizat cu creionul, cu cerneluri ferogalice, cu maşina de scris sau prin

tipărire, deoarece, aceste substanţe sunt rezistente la temperaturi înalte. Actul va fi în prealabil tratat

în mediu umed (aburi) sau prin pulverizare cu uleiuri minerale, apoi se trece la examinarea în

radiaţie UV sau IR, exploatându-se capacitatea de reflexie a substanţelor folosite la scriere.101

Culegerea materialelor de comparaţie

Materialul de comparaţie este foarte important pentru calitatea concluzei asupra unui act

suspect. De calitatea şi veridicitatea materialului de comparaţie depinde în mare masură precizia şi

profunzimea constatărilor expertului.

Este necesar ca la selectarea materialului de comparaţie să se pornească numai după o bună

101 Sandu, Dumitru, op. cit.

141

Page 142: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

observare a actului contestat. Aceasta permite organului de anchetă sau instanţei de judecată să

înlăture din materialul de comparaţie acele acte care au fost prezentate ,,pro causa”, ele fiind în fapt

chiar unele falsuri. Uneori, în lipsa unui mateial corespunzător, părţile depun ca material autentic de

comparaţie acte contrafăcute în scopul de a corespunde cu actul în litigiu care este şi el un fals.

Materialul de comparaţie va trebui să cuprindă acte datând din perioade anterioare şi

contemporane actului în litigiu (lună, an).

Expresie a rolului activ, magistratul sau organul judiciar va trebui să recolteze materiale

pentru comparaţie conţinând scris şi semnături cu garanţii de autenticitate (de exemplu contracte

autentice de cumpărare a locuinţei, cărţi de muncă etc.).

Deşi se cere destul de des stabilirea vechimii anumitor acte, trebuie arătat că precizia cu care

poate fi stabilită această vechime este relativă, ea variind de la aprecieri probabile la concluzii cu

marjă de eroare de 15-20 de ani în funcţie de timpul scurs de la data afirmativă a întocmirii actului

contestat.

142

Page 143: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

CAPITOLUL IX

METODOLOGIE ŞI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ

Cercetarea locului faptei

Secţiunea 1. Noţiune

În criminalistică, cercetarea locului faptei desemnează complexul de activităţi desfăşurate

de organele de urmărire penală şi are un conţinut relativ restrâns, dar, în acelaşi timp de calitatea

cercetării depinde modul ulterior de evoluţie a cauzei.

Aceasta reprezintă o activitate primară, cu caracter de urgenţă, care oferă de obicei primele

materiale probatorii chiar înainte de a se cunoaşte natura faptei, autorul sau natura şi întinderea

prejudiciului.

Cercetarea locului faptei este sursa primelor materiale probatorii aduse la dosarul cauzei,

ceea ce presupune profesionalism, atenţie şi grijă în efectuarea acestei activităţi. De cele mai

multe ori, pe lângă echipa de cercetare, participă şi medici legişti, experţi criminalişti, specialişti

din alte domenii.

Are ca scop cunoaşterea nemijlocită a împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta

cercetată, a fixării şi ridicării urmelor materiale create cu ocazia comiterii faptei, pentru stabilirea

întinderii prejudiciului, identificarea victimelor şi a făptuitorilor, precum şi pentru depistarea şi

ascultarea martorilor oculari sau a altor persoane care cunosc împrejurările legate de cauză.

Noţiunea de loc al faptei nu se rezumă la o suprafaţădeterminată în care s-a manifestat

aspectul concret, obiectiv al faptei (descoperirea cadavrului, al autovehiculului implicat în

accident, al geamului spart etc.), ci se întinde pe întregul perimetru în care s-au materializat

consecinţele faptei.

Ex. 1. Cadavrul este descoperit lângă un râu, dar de la cadavru şi până la clădirea

abandonată, situată la cca. 100m de râu, se observă o urmă de târâre. La verificarea acelei

clădiri sunt descoperite urme extinse de sânge. Locul faptei va fi întregul perimetru de la râu şi

până la clădirea abandonată.

2. În cazul unui accident de trafic, locul faptei va cuprinde locul de unde încep urmele

de frânare, locul impactului, perimetrele pe care automobilele au deraiat, precum şi zonele în

care se descoperă resturi ale caroseriei.

3. În cazul accidentelor aviatice spaţiul de cercetare se poate întinde pe câţiva kilometri

ca spaţiu de cercetare, de la apriţia primelor semne (scurgeri/pierderi de carburant), până la

143

Page 144: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

locul efectiv al prăbuşirii aeronavei.

Sarcini care trebuie îndeplinite în realizarea activităţii de cercetare:

stabilirea naturii faptei şi a împrejurărilor în care s-a comis. Cercetarea trebuie

realizată temeinic, la timp şi în mod complet.

stabilirea limitelor spaţio-temporale în care s-a petrecut fapta şi urmările sale.

oferirea unei imadini ne-mediate a locului faptei.

asigurarea găsirii, fixării şi valorificării tuturor mijloacelor materiale de probă

existente.

orientarea investigaţiilor viitoare spre alte surse de informaţii: martori oculari,

părţi vătămate, complici etc.

înţelegerea împrejurărilor care au favorizat comiterea faptei şi prevenirea

comiterii altora de acelaşi fel.

Secţiunea 2. Pregătirea, etapele şi realizarea cercetării locului faptei

Indiferent de calitatea pe care o au (agenţi de poliţie, martori, părţi vătămate etc.) , primele

persoane care iau contact cu câmpul infracţional trebuie să conserve locul faptei, să limiteze

accesul altor persoane, să ia măsurile de acordare a primului ajutor şi să anunţe organele

îndrituite să realizeze cercetarea locului faptei.

Uneori, măsurile de salvare sau de prim ajutor pot să provoace alterarea sau chiar

distrugerea probelor existente la locul faptei, de pildă în cazul intervenţiei pompierilor pentru a

stinge un incendiu.

Organele judiciare, anunţate cu privire la producerea unei fapte ce necesită cercetare în

teren, vor cere informaţii cât mai detaliate cu privire la natura prezumtivă a evenimentului, la

victime şi starea acestora, la pagube, la făptuitor şi eventual la martori oculari.

Imediat după anunţare se va constitui echipa de cercetare, asigurându-se mijloacele tehnice

criminalistice necesare (truse foto, video, truse specializate), precum şi prezenţa specialiştilor în

funcţie de natura faptei (furt, omor, accident minier, accident aviatic etc.). se organizează apoi

deplasarea rapidă la locul faptei.

Imediat după sosirea la locul faptei se vor verifica modul în care s-a asigurat paza locului,

salvarea victimelor, conservarea urmelor, precum şi măsurile de identificare şi prindere a

făptuitorului. Neluarea acestor măsuri duce la pierderea de timp preţios, de probe determinante în

stabilirea adevărului precum şi chiar la apariţia unor posibile erori judiciare.

144

Page 145: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Acordarea primului ajutor victimelor, când acestea sunt uşor rănite, dar încă în viaţă, este o

activitate prioritară. Realizarea ei trebuie să fie făcută cu suficientă atenţie pentru a produce cât

mai puţine modificări în câmpul infracţional.

Configuraţia locului faptei poate suferi modificări sub acţiunea a două categorii de factori:

obiectivi (fenomenele naturale) şi subiectivi (prin pătrunderea şi acţiunea în locul faptei a unor

persoane neavizate). Acţiunea factorilor naturali – ploaie, vânt, ninsoare – poate interveni şi

modifica locul faptei atunci când acesta este situat în exteriorul unei clădiri, chiar în cursul şi pe

timpul realizării activităţii de cercetare. Împotriva acestora se va încerca acoperirea temporară a

zonelor de interes, fixarea imediată a urmelor video, fotografii şi schiţă.

Pătrunderea unui „val de curioşi” la locul faptei poate duce şi ea la distrugerea urmelor.

Dacă procesul nu a putut fi împiedicat se va putea proceda şi la ridicarea de impresiuni de la

aceştia, pentru a-i putea elimina din cercul de suspecţi.

În procesul verbal de cercetare se vor consemna toate modificările intervenite în

configuraţia locului faptei anterior sosirii echipei operative.

Între primele activităţi se vor înscrie în mod necesar cele legate de surprindere şi fixare a

tuturor împrejurărilor care sunt schimbătoare în timp – mirosuri, umiditate, temperatură şi care

nu pot fi reţinute prin fotografiere ori imagine video. Ele vor fi apreciate şi consemnate în

procesul verbal de cercetare – de pildă, mirosul de praf de puşcă, de alcool, de animal.

Vor fi aleşi cel puţin doi martori asistenţi care, în calitate de observatori imparţiali, atestă

prin propria semnătură pe procesul verbal veridicitatea celor consemnate sporind încrederea în

realitatea sa. Martorii asistenţi sunt aleşi dintre persoanele care nu au legături de rudenie cu

partea vătămată, cu făptuitorul sau cu vreun membru al echipei de cercetare. De asemenea,

martorii asistenţi nu trebuie să aibă vreun interes vis-a-vis de părţile enumerate mai sus.

Se va proceda la obţinera de informaţii generale privind fapta şi alte elemente utile

cercetării – aspecte anterioare evenimentului, desfăşurări ulterioare lui: relaţiile victimei cu alte

persoane, persoane pe care le bănuieşte ca fiin autorul faptei etc. Informaţiile astfel obţinute vor

fi coroborate cu datele rezultate de la alte persoane, făptuitor, rudele victimei, vecini etc.

După ce s-a obţinut un prim tablou estimativ al faptei şi împrejurărilor ei concrete se va

trece la repartizarea sarcinilor pentru fiecare membru al echipei şi la cercetarea propriu-zisă.

Acesta se va desfăşura în două faze – statică şi dinamică – şi va fi supusă unor reguli tactice

generale:

cercetarea se realizează de îndată => cu operativitate şi nu în grabă;

cerectarea se face în mod complet şi cu obiectivitate => toate urmele au aceeaşi

valoare; vor fi ridicate şi consemnate şi urmele aparent contradictorii;

145

Page 146: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

cercetarea trebuie realizată în mod sistematic => munca în echipă trebuie să fie

condusă de către o singură persoană;

se vor respecta normele procedurale şi cerinţele morale. În acest sens, membrii

echipei de cercetare nu trebuie să divulge date premature referitoare la cauză, nu trebuie să se

pronunţe cu privire la unele elemente care nu sunt evidente (de pildă natura faptei, omor sau

sinucidere).

Faza statică presupune o examinare atentă a locului faptei atât în ansamblul său, cât şi a

zonelor mai importante, fără a se aduce vreo modificare. În acestă etapă, echipa de cercetare se

va concentra pe următoarele activităţi:

orientarea de ansamblu şi delimitarea zonei supuse examinării. Se vor aprecia

întinderile spaţiale în care se va lucra;

alegerea punctului de debut şi a modului în care se va face cercetarea =>

modalităţi: din exterior spre interiorul zonei; din interior spre margini; prin caroiaj (parcelare). În

mod concret, punctul de începere îl constituie centrul zonei – locul unde se află cadavrul, maşina

accidentată, seiful spart etc. Dacă locul faptei este limitat la o încăpere se vor examina ferestrele,

mobilierul, alte obiecte din încăpere pentru descoperirea de urme latente. Când întinderea este

mai mare, parcurgând spre exemplu mai multe încăperi, spaţii deschise, clădiri, va fi mai greu de

ales un loc central, fiind preferabilă alegerea şi marcarea căii de acces şi cercetarea pe sectoare.

stabilirea căii de acces a infractorului în câmpul infracţional şi limitarea accesului;

descoperirea şi fixarea stării locului => presupune realizarea fotografiilor

judiciare, a înregistrărilor video şi a schiţei locului faptei. Se măsoară şi se consemnează

poziţiile, tipul şi distanţele dintre urme, obiecte prin raportarea la cel puţin 2 puncte fixe.

Faza dinamică implică participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor

şi folosirea integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice:

examinarea amănunţită a corpului victimelor,

executarea fotografiilor şi a înregistrărilor video de detaliu,

luarea primelor declaraţii ale martorilor, victimelor,

clarificarea „împrejurărilor controversate.

Secţiunea 3. „Împrejurări controversate”

Cu ocazia cercetării efectuate la locul faptei, pot fi constatate unele situaţii care au

schimbat conformaţia câmpului infracţional, dar nu ca o consecinţă obiectivă a comiterii

infracţiunii, ci rezultând din acţiunea deliberată a autorului prin care se încearcă inducerea în

146

Page 147: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

eroare a organelor judiciare.

Existenţa unor neconcordanţe sau nepotriviri în ceea ce priveşte modul de formare şi de

dispunere a urmelor, constituie împrejurări de natură a furniza organelor judiciare criterii de

distincţie între infracţiunea real comisă şi fapta simulată.

Încercarea de disimulare are adeseori caracter demonstrativ, ostentativ, locul faptei apare

adeseori ca un cadru înscenat, regizat. Aspectul inutil complicat al locului faptei, prezenţa unui

număr mare de urme, dezordine nejustificată, toate contravin tendinţei fireşti a făptuitorului de a

produce cât mai puţine modificări şi de a părăsi cât mai repede locul faptei. Un alt indiciu îl

constituie prezenţa sau absenţa de la locul faptei a unor urme sau obiecte.

În practica instrumentării cauzelor privind infracţiunile comise cu arme de foc putem

întâlni mai multe situaţii, de pildă: la disimularea unui omor comis prin împuşcare, în sinucidere,

autorul infracţiunii pune arma corp delict în mâna victimei. Absenţa de pe mâinile victimei a

depozitelor de funingine care în mod normal apar pe mâinile trăgătorului în urma împuşcării,

urme care se evidenţiază la examinarea în spectrul ultraviolet, demonstrează faptul că tragerea nu

a fost executată de către victimă. Pentru concretizare se vor adăuga şi alte probe: poziţia tubului

cartuş în raport cu poziţia victimei, poziţia pe crosa armei a unor urme papilare statice în

contextul în care, ca urmare a reculului armei de foc urmele trebuiau să fie dinamice. Toate

aceste aspecte evidenţiază intenţia de a disimula o infracţiune de omor într-o sinucidere.

Separat de aceste aspecte, în cazul actelor suicidare, după împuşcătură, de obicei, victima

scapă arma din mână. Există puţine cazuri în care arma rămâne în mâna victimei, fie când

tragerea s-a executat din poziţia culcat pe spate şi victima rămâne flectată în poziţia în care s-a

executat tragerea fie când în urma autoîmpuşcării, intervine starea de catalepsie (rigiditate) care

blochează musculatura corpului în poziţia în care a survenit decesul.

Pentru lămurirea acestor împrejurări este necesar să se constate starea cadavrului şi poziţia

în care acesta a fost descoperit. Starea de catalepsie explică prezenţa pe crosa armei în cazul

sinuciderilor a unor urme papilare statice, care se suprapun peste cele dinamice, rezultate în urma

reculului armei de foc, ca urmare a crispării mâinii victimei în poziţia în care a executat focul.

De asemenea, absenţa urmelor secundare relevă faptul că s-a tras de la o distanţă care

exclude posibilitatea autoîmpuşcării. Lipsa de la locul faptei sau prezenţa dar în cantităţi foarte

mici a urmelor de sânge în cazul reacţiilor violente rezultat al acţiunii armelor de foc,

demonstrează că decesul victimei a survenit în alt loc, iar cadavrul a fost transportat ulterior în

locul în care a fost descoperit.

Direcţia de tragere nefirească, indicând poziţii ale armei care de obicei nu sunt abordate de

către sinucigaşi, evidenţiează de asemenea, situaţii controversate care trebuie lămurite cu ocazia

147

Page 148: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

unor experimente vizând măsurători autopsimetrice ale segmentelor anatomice ale victimei şi

verificarea dacă acesta putea să se autoîmpuşte din poziţia respectivă. Mai putem aminti aici de

găsirea unor note cu conţinut de „bilet de adio” cu un scris foarte ordonat, cu un scris diferit de

cel al victimei, simularea unei efracţii cu acţiunea de forţare din interiorul încăperii etc.

Speţă: În postul de santinelă de pe perimetrul păzit al unei unităţi militare, în foişor a fost

descoperit cadavrul unui soldat care nu se alfa în serviciul de gardă. Santinela motiva că victima

s-a deplasat la postul său şi întrucât erau din aceeaşi localitate i-a permis să intre în zona

interzisă. Militarul ar fi profitat de faptul că santinela a lăsat câteva clipe arma în foişor,

interval de timp în care a coborât pentru a-şi satisface necesităţile fiziologice şi luând arma

santinelei, s-a autoîmpuşcat.

Din cele relatate de santinelă rezulta că acesta se făcea vinovat de comiterea infracţiunii

de călcare de consemn, aparent neexistând nicio legătură de cauzalitate între acţiunile lui şi

decesul celuilalt militar.

Examinându-se cu atenţie poziţia victimei şi urmele existente la locul faptei, organele de

urmărire penală au constatat următoarele: victima se afla în poziţia „şezut” cu spatele rezemat

de peretele din partea dreaptă a foişorului, acesta prezenta în zona hemitoracică dreapta la o

distanţă de 10 cm de mamelon şi 15 cm de claviculă un orificiu de intrare în jurul căruia se

evidenţiau urmele secundare determinate de factorii suplimentari ai împuşcăturii. Urmele aveau

o dispersie ovală pe 3x4 cm. Orificiul de ieşire a fost localizat în zona dorsală a hemitoracelui

stâng la o distanţă de nivel de 20 cm faţă de orificiul de intrare. Făcându-se analiză atentă a

probelor s-a apreciat ca puţin probabilă autolezarea din poziţia respectivă. În urma

măsurătorilor antropometrice ale cadavrului s-a stabilit că acesta avea o înălţime de 168 cm şi

lungimea braţelor de 69 cm. Efectuându-se trageri pe un manechin cu aceeaşi înălţime cu

victima s-a stabilit că mărimea dispersiei urmelor factorilor secundari de 3x4 cm la arma în

litigiu (pistol mitralieră AK 47 cal. 7,62mm) apare la o tragere de sub un unghi de 45 grade la o

distanţă de 7 cm a armei de ţintă – adică de corpul victimei. S-a relevat faptul că victima nu

putea să se autoîmpuşte în condiţiile date, unghiul de tragere şi poziţia armei raportate la

lungimea mâinilor victimei au evidenţiat neveridicitatea versiunii iniţiale. Cu ocazia audierilor

amănunţite, pus în faţa probelor care-l inculpau, B.F. a mărturisit că l-a împuşcat pe M.A.

Pentru ca organele de cercetare să nu fie induse în eroare de făptuitor este necesar ca în

procesul verbal de cercetare a locului faptei să fie descrise toate detaliile, toate probele, chiar şi

acelea care, la prima vedere, ar fi neconcordante cu restul cadrului.

148

Page 149: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Secţiunea 4. Procesul verbal de cercetare a locului faptei

Acesta constituie principalul mijloc procedural de fixare a rezultatelor cercetării locului

faptei. Redactarea trebuie făcută de manieră a confericelor ce îl consultă ulterior o reprezentare

corectă a locului faptei. El trebuie să respecte atât cerinţele de stil şi acurateţe ale unui act

procedural, cât şi surprinderea completă a modificărilor de la locul faptei. Nu este admisă

inserarea unor date inexistente la momentul cercetării, chiar dacă martorii le indică – de exemplu

schimbarea poziţiei cadavrului, în funcţie de opinii sau interpretări personale ale evenimentelor.

Procesul verbal de cercetare a locului faptei trebuie redactat conform cerinţelor statuate în

articolele 91 şi 131 Cod procedură penală. Astfel, acest act trebuie să cuprindă trei părţi

preambul, partea descriptivă şi partea finală.

În preambul se consemnează, conform art. 91 C.p.p.:

data şi locul unde s-a încheiat preocesul verbal;

numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie (de exemplu: procuror criminalist S.T. de la

Parchetul Tribunalului Cluj, maior B.G. de la IJP Cluj);

numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;

temeiul de drept al cercetării locului faptei (art. 129 C.p.p.);

ora începerii cercetării, condiţiile meteo şi de iluminat (pe timp de zi/noapte, cer acoperit/ceaţă,

soare, ploaie, vânt, ninsoare).

Partea descriptivă este cea mai întinsă, cuprinzând în ordine, conform art. 131 C.p.p.,

descrierea amănunţită a locului faptei, a stării acestuia, a stării victimei, enumerarea şi descrierea

tuturor activităţilor întreprinse, descrierea urmelor şi mijloacelor materiale de probă descoperite

şi examinate, descrierea „împrejurărilor controversate”.

Partea finală va cuprinde enumerarea probelor ridicate, a metodelor aplicate, scopul

ridicării (exemplu: arma de vânătoare, tubul cartuş, 3 alice, o bucată de lemn din patul armei, s-

au ridicat pentru expertizare balistică). Această parte va cuprinde, de asemenea, menţiunea

realizării fotografiilor judiciare, a înregistrărilor video şi realizarea schiţei locului faptei.

Îtregul proces verbal se semnează pe fiecare pagină şi la final de către persoanele care au

participat: organul judiciar, martori asistenţi, medic legist, specialişti/experţi, persoana suspectată

de comiterea faptei, apărătorul acestuia.

Secţiunea 5. Planificarea urmăririi penale

Fundamentală în descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, planificarea urmăririi penale

149

Page 150: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

constituie o metodă tactică ce asigură legătura dintre scopul şi sarcinile urmăririi penale pe de o

parte şi modul efectiv de realizare a acestora pe de altă parte.

Proces dinamic, de evoluţie de la general la particular, planificarea urmăririi penale se

supune unor reguli clare de meticulozitate şi rigoare, fiind în acelaşi timp o structură flexibilă.

Acest caracter aparent contradictoriu este dat de faptul că, în cursul anchetei pot apare elemente

noi, care pot schimba imaginea de până atunci asupra cauzei. Planificarea urmăririi penale este

guvernată de următoarele principii:

individualitatea urmăririi penale – generate de faptul că fiecare cauză în parte are

complexitatea şi situaţia sa particulară, impunând tratarea în funcţie de detaliile sale concrete.

Principiul dinamismului – care se prezintă sub două aspecte:

necesitatea operativităţii în cercetare şi descoperire;

capacitatea de adaptare permanentă a planului de urmărire penală la situaţiile care

apar în cursul anchetei (versiunile de anchetă se pot modifica pe măsura

administrării probatoriului).

Structura şi conţinutul planului de urmărire penală

Elaborarea planului de urmărire penală nu este obligatorie, ea fiind cerută mai ales de

complexitatea cauzei. Întocmirea planului de urmărire penală este necesară, în mod obişnuit, în

cauzele în care se conturează încă de la început mai multe versiuni, impunându-se verificarea

acestora. Structura planului de urmărire penală este unitară, având un caracter eficient şi

organizat, metodic.

Principalele elemente ale planului de urmărire penală sunt:

versiunile care urmează a fi verificate;

problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile;

activităţile care urmează a fi desfăşurate.

De asemenea, vor fi prevăzute termenele de soluţionare, precum şi persoanele vizate sau

cuprinse în activităţile de cercetare. Stabilirea unor termene concrete pentru diferite activităţi sau

probleme care urmează a fi rezolvate este de natură a asugura permanenta progresie a

cercetărilor.

Momentul elaborării planului trebuie astfel ales, încât să nu fie nici prea târziu pentru

orientarea corectă a activităţilor, nici prea timpuriu. Planul de urmărire penală va fi întocmit în

scris.

Conţinutul planului de urmărire penală este determinat în principal de sarcinile ce se ridică

în cadrul anchetei, de datele aflate la dispoziţia anchetatorului, fiind guvernat de principiul

legalităţii şi al aflării adevărului. El presupune descoperirea, verificarea şi clarificarea tuturor

150

Page 151: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

problemelor legate de soluţionarea cauzei.

Pot fi utilizate diferite metode:

metoda celor 7 întrebări – practic o enumerare a sarcinilor ce se cer a fi rezolvate de

anchetă: Ce faptă s-a comis? Unde? Când? Cine? Cum? Cu ajutorul cui? În ce

scop?

formula celor 4 întrebări – care se bazează pe elementele constitutive ale infracţiunii şi

privesc:

obiectul infracţiunii, valoarea socială lezată;

latura obiectivă a faptei care a fost comisă, respectiv

acţiunea/inacţiunea prin care a fost comisă, locul, timpul, nexul cauzal dintre acţiune şi

valoarea socială lezată prin aceasta;

subiectul infracţiunii – activ cât şi pasiv;

latura subiectivă – vinovăţie, lipsa vinovăţiei, culpa, scopul, mobilul.

Secţiunea 6. Versiunile de urmărire penală

Apar ca supoziţii logice ale organului judiciar care orientează întreaga activitate de

stabilire a împrejurărilor în care a fost comisă o anumită faptă.

Din punct de vedere al criminalisticii, versiunile pot fi considerate ca situaţii trecute a

căror cunoaştere şi stabilire precisă se realizează prin intermediul verificării de ipoteze şi

presupuneri ce rezultă din anumite indicii. Ele pot fi deci definite ca explicaţii probabile asupra

unei fapte în integralitatea ei sau a unor momente ale acesteia, întemeiate pe informaţiile

existente la un moment dat în cercetarea cauzei.

Clasificarea versiunilor:

versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de

natură penală.

versiuni secundare. Acestea vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări pe

plan secund, cum ar fi anumite acţiuni ale victimei anterioare faptei, care însă pot

servi mai apoi la stabilirea mobilului faptei.

În temeiul principiului dinamismului urmăririi penale, în orice moment o versiune

secundară poate să devină versiune principală. Versiunile trebuie fundamentate pe informaţii

exacte, clare, care pot proveni din diferite surse: probatoriu, constatări, deducţii ale

anchetatorului. În cazul datelor rezultate din declaraţiile martorilor se va proceda cu

circumspecţia necesară, evaluându-se capacitatea martorului de a accede la informaţia respectivă

151

Page 152: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

(cunoştinţe, mediu social, cultura, stare a sănătăţii, poziţie, prezenţa în locul respectiv etc.).

Elaborarea şi verificarea versiunilor

Tactica elaborării versiunilor impune ca acestea să fie formulate numai după ce s-au obţinut

date suficiente cu privire la fapta comisă. Elaborarea versiunilor de urmărire penală este

guvernată de trei condiţii esenţiale:

5. deţinerea de date şi informaţii corespunzătoare cantitativ şi calitativ. Acestea sunt

condiţionate de calitatea actelor de natură procedurală din care provin.

6. pregătirea profesională multilaterală şi experienţa în anchetă a celui care

efectuează urmărirea penală.

7. folosirea unor forme logice de raţionament deductiv, inductiv, analitic, sintetic.

Exagerarea raţionamentelor de tip analogic poate însă conduce la situaţia de a face

comparaţii superficiale şi a trasa similitudini cu alte cauze soluţionate anterior,

aplicând acţiuni de rutină şi ignorând principiul individualităţii urmăririi penale.

Elaborarea versiunilor se supune următoarelor principii:

1. Versiunile se elaborează numai pentru ceea ce poate avea mai multe

explicaţii.

2. Versiunile se elaborează numai pe baza unor date concrete (de natură

procesuală şi completate cu date de natură extrajudiciară).

3. Versiunile trebuie să fie elaborate în legătură cu toate explicaţiile

posibile.

4. Versiunile trebuie să fie clare, precise, elaborate în baza unei temeinice

fundamentări logice.

Pentru cauzele în care se elaborează mai multe versiuni pentru aceeaşi faptă se vor verifica

în paralel toate versiunile elaborate. Aceasta se face prin analiza comparativă a probatoriului, cu

continuarea concomitentă a cercetării cauzei, deoarece trecerea timpului poate duce la

dispariţia/alterarea probelor, deformarea percepţiilor martorilor etc.

În caz excepţional, vor putea fi verificate succesiv mai multe versiuni, în funcţie de ordinea

evenimentelor sau va fi verificată la început versiunea principală, fiind apoi verificate şi

versiunile secundare. Este posibil ca, în urma verificării tuturor versiunilor, unele să se confirme

integral sau parţial, iar altele să fie infirmate, de asemenea, integral sau parţial.

Exemplu: În cazul unui furt prin escaladare şi efracţie, a fost sustrasă o cantitate mare de

bunuri voluminoase (TV color, aparate video, receiver satelit, aparate hi-fi, două valize cu

haine) care au fost transportate la distanţă într-un timp relativ scurt. Autorul, după identificare

şi prindere, a declarat în mod constant că a acţionat singur, transportând bunurile cu un rucsac

152

Page 153: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

şi o roabă şi că ascunzând temporar o parte din bunurile sustrase într-o grădină, acestea au

dispărut până când a revenit să le caute. Din comoditate, cauza părând soluţionată, nu au mai

fost elaborate alte versiuni, dar la scurt timp au fost depistaţi ceilalţi doi participanţi la furt,

care încercau să vândă tocmai acele bunuri. Cu ocazia reluării anchetei s-a stabilit că fapta a

fost comisă de cei trei împreună şi că ei s-au servit la transport de un autoturism a cărei

prezenţă în zonă o semnalase un martor chiar de la începutul cercetărilor, însă iniţial acest

amănunt nu a fost considerat important.

După epuizarea verificărilor, versiunile devin fie date concrete cu privire la faptă, conforme

probatoriului administrat, fie – în cazul infirmării lor – simple supoziţii, rămase fără interes

pentru soluţionarea cauzei.

153

Page 154: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

CAPITOLUL X

TACTICA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI, INCULPATULUI

ŞI ALTOR PĂRŢI

Prin intermediul criminalisticii sunt elaborate metodele ştiinţifice şi tactice de investigare a

infracţiunilor, asigurându-se o bună şi eficientă organizare a etapelor de cercetare, a modurilor în

care trebuie desfăşurate cu cât mai multă eficienţă diferitele activităţi din cursul anchetei, după un

plan stabilit.

Probele obţinute într-o anumită cauză vor putea fi verificate prin intermediul ascultării

parţilor: învinuit, părţi vătămate, martori. Tot cu această ocazie şi pe această cale vor putea fi

completate elementele existente cu privire la cauză. Prin intermediul probelor se realizează

principiul aflării adevărului în cauză.102

Noţiunea de probă vizează toate faptele şi împrejurările care trebuie dovedite în rezolvarea

cauzei.

Faptele şi împrejurările din cuprinsul probaţiunii sunt de două feluri:

fapte principale;

fapte probatorii.

Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sunt cuprinse în faptul principal,

dar a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal.

Un procedeu probator esenţial este cel al audierii persoanelor.

Secţiunea 1. Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau inculpatului este o activitate procesuală şi de tactică

criminalistică, efectuată de către către organul de urmarire penală, în scopul stabilirii unor date cu

valoare probantă necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie învinuitul/inculpatul poate

face mărturisiri complete sau doar parţiale, cu privire la infracţiunea săvârşită şi la circumstanţele

legate de comiterea ei. Există însă şi posibilitatea ca acesta să manifeste un comportament simulat,

încercând să se sustragă de la răspunderea penală, recunoscând alte roluri sau alte acţiuni (de

exemplu, să recunoască doar că ar fi stat de pază la comiterea furtului, sau să recunoască doar că a

102 Mateuţ, Ghe., Procedură penală, vol. III, pg. 14

154

Page 155: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

scos bunul din unitate după ce acesta a fost sustras de un alt autor, etc.).

Etapele ascultării pot fi cuprinse în:

(1) Pregătirea ascultării

În această etapă se vor stabili problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării,

tactica de ascultare, precum şi materialul probator ce urmează a fi folosit în cursul ascultării, ţinând

cont de particularităţile fiecărei infracţiuni în parte, de împrejurările comiterii faptei, de

personalitatea şi psihologia făptuitorului/făptuitorilor. Datele preliminare despre aceştia:

antecedente penale, mediul socio-familial de provenienţă, pregătirea şcolară, comportamentul

anterior etc., pot fi foarte importante pentru buna pregătire şi realizarea cu succes a ascultării.

(2) Studierea materialului cauzei

Pe această bază vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în cauză în calitate de

învinuiţi sau inculpaţi, faptele care au fost reţinute în sarcina acestora, participanţii, calitatea şi

contribuţia lor la comiterea faptei, problemele ce urmează a fi lămurite prin intermeiul audierii.

Studiul materialului trebuie făcut cu obiectivitate, atât cu observarea probelor în acuzare, cât

şi a celor în apărare, a circumstanţelor atenuante sau agravante.

(3) Cunoaşterea învinuitului sau inculpatului

O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoaşterea faptelor concrete comise

de către autorul faptei şi preocuparea pentru cunoaşterea trăsăturilor personalităţii şi a profilului

psihic ale acestuia.

Date de acest gen se pot obţine pe mai multe căi, atât directe, cât şi indirecte. În cadrul

activităţilor de informare indirectă se înscriu: investigaţii cu privire la persoana sa, date rezultate din

cercetarea la faţa locului, verificări la cazierul judiciar şi în evidenţele operative, audieri ale altor

martori sau învinuiţi, studierea unor înscrisuri care emană de la învinuit sau inculpat. Pe cale

directă, se pot obţine date prin intermediul unor perchezitii, aplicare de sechestru, reţinere sau

arestare, precum şi prin audiere.

(4) Întocmirea planului de ascultare

Urmare a pregătirii audierii se poate întocmi un plan de ascultare. Acesta va avea în vedere

următoarele aspecte:

problemele ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării;

materialul probator ce va fi utilizat în cursul ascultării;

forţa probatorie a materialului existent (probe directe, indirecte, mijloace materiale de

155

Page 156: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

probă);

momentul operativ oportun pentru utilizarea materialului probator în anchetă;

datele cunoscute despre personalitatea şi psihologia celui ce urmează a fi ascultat.

Întocmirea acestui plan este recomandabilă anchetatorilor cu mai puţină experienţă.

Interesul este ca, pe masura creşterii experienţei, să crească şi nivelul de pregătire în instrumentarea

corectă a cauzelor.

(5) Asigurarea prezenţei apărătorului

Prezenta apărătorului este obligatorie în situaţiile prevăzute de lege, după începerea

urmăririi penale în cauză, însă nu se va permite apărătorlui să intervină în desfăşurarea ascultării, în

scopul obstrucţionării relatărilor.

Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

Conform prevederilor art. 70 din C.pr.pen., ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge

trei etape:

1) verificarea identităţii, urmată de punerea în vedere a învinuirii şi garantarea dreptului la

apărare;

2) ascultarea relatării libere;

3) adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsului (ascultarea dirijată).

Privitor la verificarea identităţii, trebuie să aratăm că ea este de natură să ducă la evitarea

greşelilor şi neînţelegerilor privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultată. După luarea

datelor de identitate, învinuitului i se vor aduce la cunoştinţă învinuirile (învinuirea), explicându-i,

dacă e necesar, esenţa acesteia.

În această etapă vor putea avea loc anumite discuţii prealabile (în cazul unei ascultări

primare), care să permită o primă ,,tatonare” a învinuitului ca persoană, preocupări, mentalităţi,

pregătire profesională, etc. Pe această cale, se poate realiza o apropiere psihică, de natură să

conducă adeseori la o atitudine sinceră.

i) Etapa relatărilor libere

Odată cu trecerea ascultării în această fază, se va cere celui ascultat să relateze despre fapta

comisă cât mai pe larg, fără a omite nimic, cerându-i-se să invoce şi probele pe care le consideră

necesare în apărarea sa.

În timpul relatărilor libere vor fi respectate cu stricteţe următoarele reguli tactice:

a) Nu se va încerca obţinerea recunoaşterii cu orice preţ a săvârşirii faptei; recunoaşterea nu

este ,,regina probelor” şi are aceeaşi valoare probatorie ca şi celelalte probe cu care se coroborează.

156

Page 157: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

b) Nu se va întrerupe firul relatărilor prin formularea de noi întrebări, sau prin darea unor replici, şi

chiar atunci când se observă nesinceritate, învinuitul sau inculpatul trebuie lăsat să termine relatarea.

Atunci când se observă că relatarea se îndepărtează de subiect şi include aspecte care nu au legatură

cu cauza, discuţia va fi reorientată spre aceasta, cerându-se declaraţii asupra fondului cauzei.

În cazul în care fapta pentru care este cercetat este susceptibilă de încadrări diferite sau dacă

este vorba de mai multe fapte, ascultarea trebuie să privească fiecare împrejurare în parte. La

terminarea relatării libere cu privire la împrejurarea respectivă, sau cu privire la o anumită faptă ce

este cercetată, urmează a fi adresate întrebări în legatură cu acele episoade. Numai după lămurirea

completă a împrejurărilor unei anumite fapte se poate trece la ascultarea relatărilor libere cu privire

la alte fapte.

Prin intermediul relatării libere poate fi cunoscută şi analizată poziţia făptuitorului prin

compararea celor prezentate cu probatoriul existent la dosarul cauzei. Observaţiile rezultate în

acestă fază vor putea fi utilizate la stabilirea procedeelor tactice care urmează a fi utilizate în

continuare. Chiar atunci când ne aflăm în faţa unui învinuit / inculpat care neagă în totalitate

fapta, denaturând adevărul, nu se va adopta o poziţie ostilă, nici reactţii rigide, deoarece printr-o

bună adaptare a tacticii în continuare va putea fi dovedită poziţia recalcitrantă, obstrucţionistă, a

celui ascultat.

ii) Ascultarea dirijată (adresarea de întrebări)

Moment deosebit de important al ascultării, acestă etapă dă măsura calităţilor anchetatorului,

a modului în care a pregătit ascultarea, spiritul de observaţie, iniţiativa şi perspicacitatea sa.

Întrebările ce vor fi adresate vor viza obţinerea unor explicaţii complete asupra tuturor

faptelor ce au fost reţinute, verificarea şi cunoaşterea tuturor argumentelor invocate în apărare.

Pentru obţinerea unor date noi, necunoscute anterior, în legatură cu faptele de importanţă, esenţiale

pentru cauză, a lămuririi complete a explicaţiilor învinuitului sau inculpatului, se vor adresa

întrebări asftel încât să nu mai rămână aspecte neclarificate în declaraţie.

De asemenea, se va insista pentru obţinerea de date şi detalii cu privire la anumite fapte

necesare pentru verificarea sincerităţii declaraţiilor. Se va urmări demascarea declaraţiilor nesincere,

când acestea vin în contradicţie cu probatoriul administrat, existent în dosarul cauzei.

Întrebările trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

să fie clare şi precise;

să fie formulate la nivelul de înţelegere al celui ascultat;

să nu fie sugestive;

să oblige la un răspuns complet/relatare şi să nu genereze răspunsuri de

157

Page 158: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

genul ,,DA”, ,,NU”;

să nu pună în dificultate pe cel ascultat atunci când acesta este sincer, interesat în

declararea adevărului.

În procesul ascultării pot fi folosite mai multe multe categorii de întrebări, în raport cu

scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a aspectelor ce urmează a fi clarificate.

În acest sens pot fi adresate :

(a) Întrebări temă - care vizează fapta în ansamblul ei, având un caracter general;

(b) Întrebări problemă - care urmăresc lămurirea unor aspecte ale activităţii ilicite, sau ale

cauzei.

(c) Întrebări detaliu - care au un caracter strict limitat la anumite amănunte, prin care se

urmăreşte obţinerea de explicaţii ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi: de precizare, de

completare, de control. Prin adresarea acestor întrebări se urmăreşte determinarea cu

exactitate a împrejurării în lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere, pentru

verificarea sincerităţii şi constanţei în declaraţii a celui ascultat.

Procedee tactice utilizate în ascultarea învinitului sau inculpatului. Aceste procedee tactice

sunt folosite pentru prezentarea probelor privind vinovăţia.

Audierea progresivă

Aşa cum o arată şi denumirea, această modalitate se bazează pe prezentarea gradată a

probatoriului. Mai întâi vor fi prezentate probele de mai puţină importanţă (cele care privesc

amănunte secundare ale infracţiunii), apoi cele mai importante, cele care privesc faptul principal.

Acestă gradare poate să determine pe cel ascultat să renunţe la eventualele declaraţii mincinoase

făcute anterior.

Audierea frontală

Se realizează prin prezentarea neasteptată a celor mai puternice probe. Această abordare

directă, frontală, este menită să spargă verigile fragile ale apărării învinuitului, urmărind

determinarea acestuia la declaraţii sincere.

Din punctul de vedere al relaţiei psihologice anchetator-anchetat, aceasta trebuie să

evidenţieze contactul cu o autoritate. Se va menţine o atitudine sobră, politicoasă, dar rezervată,

profesională prin ţinuta şi vocabularul anchetatorului.

Acesta va solicita lămuriri, va pune întrebări, creând un climat de natură a atrage încrederea

şi respectul celui ascultat.

Când învinuitul sau inculpatul va invoca un anumit alibi, i se vor cere lămuriri cu privire la

unele amănunte din cursul relatărilor libere. Dacă apar unele inadvertenţe, neconcordantţe, se vor

cere suplimentar explicaţii, se vor solicita, de exemplu, prezentarea biletelor de călătorie atunci

158

Page 159: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

când se susţine lipsa din localitate la data comiterii faptei, eventuale alte acte doveditoare ale acestui

fapt - bilete de cazare la hotel, bilete de ieşire din spital, delegaţii, etc.

În general, se vor realiza ascultări repetate menite să asigure verificarea şi completarea

declaraţiilor date la prima ascultare. Prin intermediul ascultărilor se vor urmări a fi evidenţiate

momentele deosebit de importante ale apariţiei ideii infractionale, ,,lupta motivelor” şi deliberarea

sau luarea hotărârii. În aceste condiţii, faptul ilicit nu rămâne o simplă achiziţie aleatorie, periferică

în conştiinţa autorului, ci se conturează ca o structură infracţională stabilă, cu încărcătură de natură

psiho-afectivă specifică, şi cu un rol motivaţional bine definit.

Secţiunea 2. Valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului

Conform prevederilor art.69 C.pr.pen., declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute

în timpul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care acestea se

coroborează cu celelalte mijloace de probă existente la dosarul cauzei.

Declaraţia învinuitului sau inculpatului are o valoare condiţionată, deoarece nu are forţă

probantă numai dacă se coroborează cu celelalte mijloace de probă. Inculpatul sau învinuitul pot

oricând să revină asupra declaraţiei date în cursul procesului penal, declaraţia fiind retractabilă.

În măsura în care numai anumite părţi ale declaraţiei se coroborează cu alte probe,

organul de cercetare penală sau instanţa de judecată poate reţine numai ceea ce se confirmă şi

prin alte probe. Astfel declaraţia învinuitului sau inculpatului are un caracter divizibil.

Raportat la caracteristicile declaraţiei învinuitului sau inculpatului, putem reţine că

aceasta luată izolat nu are forţă probantă.

Secţiunea 3. Consemnarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

În conformitate cu art. 73 C.pr.pen., declaraţiile se consemnează în scris. Învinuitul sau

inculpatul semnează declaraţia pe fiecare pagină, după ce în prealabil a citit declaraţia şi este de

acord cu cele consemnate. În cazul în care învinuitul sau inculpatul nu poate ori refuză să

semneze declaraţia se face menţiune despre aceasta.

Declaraţia mai este semnată şi de către organul de urmărire penală care a procedat la

audiere ori de către preşedintele completului de judecată şi de către grefier, iar în cazul în care

declaraţia a fost luată prin intermediul unui interpret, declaraţia va fi semnată şi de către acesta

din urmă.

În cazul în care învinuitul sau inculpatul revine asupra declaraţiei sau are de făcut

159

Page 160: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

completări, atunci şi acestea vor fi semnate în modalitatea arătată anterior.

Redactarea declaraţiilor trebuie să corespundă întocmai expunerii învinuitului sau

inculpatului, utilizându-se cuvintele şi expresiile acestuia. Sunt de evitat reformulările, adăugirile

sau interpretările celor declarate.

În cazurile mai complexe, precum şi în cazul în care învinuitul sau inculpatul este o

persoană dificilă, se impune utilizarea mijloacelor tehnice de investigare.

Fonograma şi videograma sunt mijloace tehnice de fixare a declaraţiilor, mijloace la care

practica judiciară recurge de fiecare dată când se doreşte reţinerea întregului răspuns dat de

persoana care face relatarea.

De asemenea, fixarea declaraţiilor pe bandă magnetică sau videomagnetică prezintă

importanţă şi din punct de vedere psihologic. Modulaţiile vocii, pauzele şi şovăielile persoanei,

precum şi condiţiile în care a fost făcută ascultarea pot fi folosite în aprecierea probelor.

Dacă se recurge la această metodă de fixare a declaraţiilor, acest aspect trebuie să fie adus

la cunoştinţa persoanei ce urmează să fie ascultată. La începutul benzii, se imprimă timpul şi

locul imprimării, datele personale ale celui ascultat, numele şi prenumele reprezentanţilor

organului judiciar, datele tehnice ale magnetofonului, ale benzii utilizate şi numărul turaţiilor pe

secundă. Acestor date urmează întreg procesul ascultării. La sfârşit se ascultă întreaga bandă,

după care persoana în cauză arată, prin imprimarea vocii, dacă cele înregistrate corespund cu cele

declarate.

Despre înregistrări se fac menţiuni în declaraţia scrisă care rămâne totuşi cel mai important

mijloc procedural de consemnare a rezultatelor audierii.

Secţiunea 4. Ascultarea martorilor

Conform prevederilor art. 78 din C.pr.pen., martor este persoana care are cunoştiinţa

despre vreo faptă sau vreo împrejurare de natură a servi la aflarea adevărului în procesul penal.

Deşi legea prevede că orice persoană poate fi ascultată ca martor, conform art. 79 şi 80 din

C.pr.pen., există unele excepţii: persoana obligată la secret profesional, soţul şi rudele apropiate ale

învinuitului, (nu sunt obligate să depună ca martori, persoanele cu defecte psihofiziologice...). În

ascultarea martorilor vor trebui avute în vedere câteva elemente ce pot influenţa atât obiectivitatea

relatărilor, ciât şi acurateţea lor.

Pentru a putea aprecia obiectivitatea declaraţiilor martorilor, pe lângă regulile tactice de

ascultare, este necesar ca anchetatorul să cunoască şi să înţeleagă şi legile psihice pe care se

fundamentează procesele de cunoaştere a realităţii obiective: percepţia şi memorizarea.

160

Page 161: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

PERCEPŢIA

Poate fi definită ca fiind complexul senzaţiilor ce sunt primite de la diferitele calităţi ale

obiectelor, proceselor şi fenomenelor lumii exterioare şi care sunt reflectate sub forma unor imagini

concrete. Deosebit de importante pentru calitatea percepţiilor îl au reprezentările, bazate pe

experienţa acumulată în cursul existenţei anterioare. Cu alte cuvinte, lucrurile, fenomenele

cunoscute anterior, vor fi percepute mai uşor, mai exact. De aceea, într-o cauză cu mai mulţi martori

ai unui anumit eveniment, este mai util d.p.d.v. tactic, dar în acelaşi timp este necesar şi obligatoriu

a fi audiaţi în primul rând martorii care, datorită experienţei personale (de viaţă sau profesională)

cunosc bine domeniul în care se includ împrejurările care sunt vizate de anchetator prin ascultarea

lor cu prioritate. Procesul percepţiei poate fi influenţat de factori de natură obiectivă, dar şi de

factori de natură subiectivă.

a) factori obiectivi

condiţiile meteorologice (ex. - ploaie, ninsoare, ceaţă, etc.);

intervalul extrem de scurt al percepţiei fenomenului sau obiectului, persoanei;

zgomotul de fond din locul respectiv;

grosimea unor obiecte interpuse între martor şi fenomenul, obiectul, persoana

percepută.

b) factori subiectivi

deficienţe, defecţiuni ale analizorilor la nivelul receptorilor perceptivi, sau în zona

corticală;

abateri, fluctuaţii ale atenţiei;

stări afective puternice, (frică, oroare, ruşine, furie, etc.);

stările de oboseală;

nivelul diferit de dezvoltare al simţului de observaţie;

excesiva dominatţie a unor reprezentări despre lucruri percepute în cursul

experienţelor anterioare.

MEMORIZAREA

Baza acestui fenomen o constituie plasticitatea sistemului nervos, el constând în capacitatea

unei persoane de a îşi intipări obiectele şi fenomenele percepute din lumea exterioară şi de a le

reproduce în conştiinţa sa.

Datorită stimulilor externi au loc procese nervoase de excitaţie sau inhibiţie a unor părţi ale

scoarţei cerebrale. Aceste procese formează conexiuni corticale temporare care produc în ţesuturile

161

Page 162: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

nervoase schimbări funcţionale. Aceste ,,urme nervoase” permit reproducerea factorului generator

de excitaţie/inhibiţie (evocarea acestora) chiar în lipsa stimulilor externi. Memoria unei persoane

poate avea ca dominantă:

capacitatea motrică (a mişcărilor);

componenta vizuală;

componenta auditivă;

capacitatea logico-verbală;

componenta emotivă.

Trebuie precizat că procesul de memorizare poate fi atât voluntar (dezvoltat prin repetarea

noţiunilor), cât şi involuntar. Încă din faza de relatare liberă, anchetatorul va trebui să surprindă

tipul de memorie pe care îl posedă martorul şi să exploateze această trăsătură. Rememorarea

anumitor lucruri în cursul ascultării martorului va fi influenţată de starea de emoţie, de oboseală de

sănătate, de vârstă, sau chiar de starea de amnezie în care se află martorul.

Un factor deosebit de important ce va trebui luat în calcul în aprecierea obiectivităţii şi

acurateţii relatărilor făcute de martor este timpul scurs de la perceperea fenomenului, obiectului,

fiinţei asupra caărora se face relatarea.

Uitarea este un fenomen firesc şi necesar, producându-se prin degradarea unor legături

temporare dintre celulele nervoase corticale, fără însă ca această degradare să însemne dispariţia lor

în totalitate. Trebuie avut în vedere şi faptul că intervenţia unor stări afective prea îndelungate

(orgoliu, temere, umilinţă, etc.) poate inhiba legăturile nervoase temporare, afectând procesul de

memorare. În aceste condiţii, pe fondul unor permanente stimulări de natură negativă, pot apărea

memorări şi interpretări false involuntare, acestea întipărindu-se în această formă distorsionată în

mintea unei anumite persoane. Mai pot interveni apoi, odată cu trecerea timpului, alţi factori de

origine exterioară (zvonuri, denaturări), care deformează imaginea memorată, prin transmitere şi

interpretare provenind de la diverse alte persoane care ,,fabulează” în necunoştinţă de cauză,

ş.a.m.d.

Secţiunea 5. Tactica ascultării martorilor

În primul rând este necesară studierea atentă a dosarului, cunoaşterea relaţiilor dintre martor

şi învinuit şi înţelegerea în general a poziţiei acestuia în cauza respectivă, desprinderea

caracteristicilor de bază ale martorului din punct de vedere psihologic, afectiv, etc.

Vor fi stabilite problemele care urmează a fi lămurite cu fiecare martor în parte, întrebările

care vor fi puse şi ordinea acestora.

162

Page 163: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Pentru cauzele complexe, mai ales pentru anchetatorii aflaţi la începutul activităţii, se

recomandă întocmirea unui plan de ascultare, cu indicarea tuturor datelor ce trebuie lămurite.

Ascultarea martorului parcurge trei etape:

(1) Identificarea persoanei martorului, după care va fi întrebat dacă este rudă cu vreuna

dintre părţi şi în ce relaţii se află cu acestea. Se va clarifica şi dacă a suferit vreo pagubă în urma

infracţiunii. Pot fi purtate unele discuţii prealabile, apte a aduce încrederea martorului. Tot în acestă

primă etapă se va cere martorului să depună jurământul.

Consideram ca este necesar să se acorde importanţă acestui moment, pentru a face ca

martorul să simtă importanţa celor ce urmează a fi declarate, conferind solemnitate momentului. Se

vor evita deci atitudini ,,funcţionăreşti” faţă de aceste momente.

(2) Ascultarea relatărilor libere asupra împrejurărilor cunoscute cu privire la cauză. Ca şi

în cazul inculpatului, este recomandat ca cel ce relatază liber să nu fie întrerupt decât atunci când se

observă îndepărtarea de la cauză. Prin relatarea liberă există posibilitatea ca martorul să dezvolte noi

aspecte, necunoscute de anchetator şi care chiar au scăpat într-o primă fază martorului, dar pe care

acesta, rememorând evenimentele şi le reaminteşte, permiţând cunoaşterea unor noi aspecte asupra

faptei. Aceste date noi vor fi însă privite cu reticenţa necesară şi verificate cu ajutorul restului

datelor existente.

(3) Etapa adresării de întrebări conform celor pregătite dinainte. Întrebările vor fi clare şi

precise, desfăşurându-se într-o succesiune graduală.

Întrebările nu vor fi puse cu intenţia de a intimida martorul, dar nici nu vor fi întrebări

sugestive, de natură a sugera anumite răspsunsuri. Uneori, odată cu întrebările, se pot prezenta

martorilor anumite obiecte, probe, care pot permite o corectă rememorare sau care permit

demascarea unor declaraţii nesincere, denaturate.

Pe parcursul ascultării se va menţine o atitudine neutră, fără exteriorizarea unor atitudini de

aprobare sau dezaprobare, acestea putând inflenţa atitudinea martorului, devenind ,,sugestii voalate”

sau chiar elemente de presiune psihologică asupra unora dintre persoanele ascultate. Tot în

categoria întrebărilor sugestive pot fi incluse şi întrebările alternative care propun martorului să

aleagă între două variante, uneori acesta alegând varianta de răspuns pe care o consideră

ca ,,favorabilă opiniei anchetatorului”, deşi datele sale diferă.

De mare ajutor este observarea comportamentului celui ascultat pe timpul relatărilor,

permiţând anchetatorului alegerea şi adaptarea procedeelor de audiere.

Ascultarea martorilor nu trebuie să fie făcută ca o formalitate, pasiv, impunându-se

permanent o atitudine activă a anchetatorului, în scopul aflării adevărului obiectiv.

163

Page 164: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Secţiunea 6. Ascultarea părţii vătămate

Aceste declaraţii au o desebită importanţă, deoarece partea vătămată este în general

purtătorul unui bagaj de informaţii deosebit de preţioase privind autorul şi împrejurările faptei,

întinderea pagubelor, suferinţele fizice şi psihice ş.a.

Victimele infracţiunilor, datorită componentei subiective care intervine, ,,pot să denatureze

voluntar relatările despre starea de fapt”, fie pentru a nu evidenţia contribuţia lor la geneza

conflictului, fie pentru a putea obţine despăgubiri mai mari, etc.

Cunoaşterea acestei posibilităţi nu trebuie însă sş genereze o atitudine de neîncredere în

sinceritatea declaraţiilor victimei. Aceasta este în măsura să identifice pe autorul faptei, bunurile

sustrase, instrumentele vulnerante folosite, eventualii martori. Pentru situaţia când fapta a fost

comisă în lipsa părţii vătămate (furt, distrugere, etc.), aceasta poate indica autorii bănuiţi, persoane

care cunoşteau existenţa bunurilor sustrase în locul respectiv etc.; ascultarea victimei va fi

precedatăa de o pregătire în sensul bunei cunoaşteri a datelor de la dosarul cauzei privind data,

locul, modul, mijloacele comiterii faptei/faptelor, extinderea pagubelor materiale, gravitatea

leziunilor fizice, ş.a.m.d. Această etapă de pregătire implică şi culegerea de date suplimentare cu

privire la persoana şi personalitatea victimei. Datele vor fi obţinute din mediul socio-profesional,

purtând asupra comportamentului său, în familie şi societate, antecedente de violenţă, consum de

alcool, ocupaţii, venituri, etc.

Ascultarea victimei va fi şi ea precedată de unele discuţii prealabile, de natură să completeze

datele obţinute în prealabil despre aceasta şi să aducă o atmosferă de încredere şi sinceritate. Se

poate face o trecere treptată de la unele elemente ale discuţiilor prealabile la ascultarea propriu-zisă,

care se va face mai întâi în forma relatării libere. Se cer şi în acest caz respectate regulile cu privire

la menţinerea unei atitudini neutre, dublată de atenţie şi de menţinerea relatărilor în sfera de legatură

cu cauza, fără a permite divagaţii inutile de la subiect.

Relatările libere vor fi urmate de adresarea de întrebări, care vor putea privi:

- raporturile anterioare cu infractorul. Dacă era sau nu cunoscut, ca şi conduita în

momentele anterioare faptei.

- momentele efective ale comiterii faptei. Aceste întrebări vin să completeze datele

din relatarea liberă privind locul, timpul şi modul comiterii. Se vor putea detalia numărul de

participanţi, loviturile aplicate, eventual chiar şi ordinea acestora, fraze sau cuvinte surprinse, alte

elemente semnificative care pot fi scăpate într-o primă relatare. Se vor cere detalii de identificare a

bunurilor furate, etc.

- elemente ulterioare comiterii faptei. Vor fi lămurite aspecte privind atitudinea

infractorului faţă de consecinţele faptei, alte persoane apărute la locul respectiv, ce s-a întreprins

164

Page 165: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

imediat, ducerea victimei la spital, prim ajutor, urmărirea autorului, încercarea limitării pagubelor

etc.; după clarificarea tuturor aspectelor arătate, se va cere părţii vătămate să-si precizeze

eventualele pretenţii şi dacă mai are ceva de declarat.

Uneori, anchetatorul se poate afla în faţa unor situaţii deosebite de realizare a audierii, când

victima se află în stare gravă, datorată sau nu faptei. Se va cere avizul medicului curant, care poate

aprecia luciditatea şi rezistenţa fizică a victimei. În aceste cazuri, ascultarea va fi scurtă, concisă,

fiind obţinute relatări generale, conform structurii elemetelor anterioare comiterii fatei,

momemtului faptei şi eventualelor date ce ar permite identificarea infractorilor.

Secţiunea 7. Ascultarea minorilor

Dată fiind situaţia deosebită sub aspectul dezvoltării psihice şi fizice a persoanelor minore,

aflate în faza conturării personalităţii, a acumulării unor cunoştinţe de viaţă şi profesionale,

ascultarea acestora comportă unele elemente de dificultate suplimentare.

Ascultarea minorilor presupune o şi mai atentă pregătire, cerută de situaţia oarecum

specială, de necesitatea cunoaşterii personalităţii minorului sub multiplele ei aspecte, adoptând o

tactică de ascultare corespunzătoare vârstei acestuia. Trebuie cunoscute şi inţelese particularităţile

de psihologie specifice fiecărei vârste din cadrul minoratului. Se vor obţine date prealabile din

mediul familial, şcolar, de la locul de muncă, precum şi cu privire la preocupările, cercul de

preieteni, activităţile preferate de minor.

Din discuţiile cu rudele, părinţii, profesorii şi prietenii minorului, va putea fi conturat un

portret psiho-afectiv şi intelectual, de natură a permite o bună planificare a strategiei de ascultare.

Vor putea fi stabilite persoanele cu care comunică mai uşor, care îl pot influenţa, în care are mai

multă încredere, putând fi alese dintre acestea pentru a asista la ascultarea minorului.

În aprecierea declaraţiilor se va ţine seama de specificul vârstei, de influenţele posibile

ale ,,teribilismului” adolescenţei, de limitele experienţei de viaţă şi ale bagajului intelectual. Cu

toate acestea, declaraţiile minorului nu vor trebui privite cu ironie sau superioritate, deoarece o

atitudine prea rece a anchetatorului va putea genera un recul, un refugiu şi deci va îngreuna

comunicarea. De asemenea, o atitudine prea laxă, ar putea atrage tendinţa minorului de a fabula.

Ascultarea minorului va fi precedată de desfăşurarea unor discuţii prelabile menite să

uşureze stabilierea unor relatii de încredere între minor şi organul judiciar. Discuţiile vor putea fi

orientate spre dezvăluirea preocupărilor minorului, facându-se apoi o trecere treptată spre

ascultarea relatării libere.

Relatarea liberă va fi precedată de prezentarea calităţii în care este ascultat, cu prezentarea

165

Page 166: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

învinuirii, cerându-se să redacteze o declaraţie scrisă asupra acesteia.

Se vor respecta aceleaşi reguli de sobrietate în ascultarea relatarilor libere, fără intervenţii

inutile, sau mimici sugestive, care, mai ales în cazul minorilor, pot aduce la rezultate nedorite:

fabulaţie copilarească, negarea oricăror fapte, refugiul în mutism ş.a. Nu se vor face ameninţări sau

promisiuni de creare a unei situaţii mai dificile sau mai uşoare în proces, deoarece ele ar afecta în

mod evident sinceritate declaraţiilor minorului.

Faza de ascultare dirijată - presupune orientarea în punerea acestor întrebări în funcţie de

natura faptei, de modul şi condiţiile săvârşirii, de poziţia procesuală, precum şi de trăsăturile de

personalitate ale minorului desprinse în cursul pregătirii şi al realizării ascultării. Vor fi adresate, în

funcţie de ansamblul problemelor ce trebuie detaliate, întrebări privind momente şi relaţii anterioare

comiterii faptei, întrebări privind elemente din timpul comiterii faptei, cât şi întrebări privind

anumite evenimente, atitudini, discuţii, după comiterea faptei.103

Se vor pune întrebări clare, fără tentă sugestivă, fără mai multe înţelesuri.

103 Mircea, I., Tactica audierii martorilor, Studia Universitatis, 1974

166

Page 167: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

CAPITOLUL XI

ASPECTE PRIVIND FOLOSIREA MIJLOACELOR

TEHNICO-ŞTIINŢIFICE ÎN DEPISTAREA

COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Secţiunea 1. Stresul emoţional

Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul

unei realităţi pe fond psihosomatic.

Există trei procedee de mascare:

- o atitudine raţionalizatoare în care individul încearcă să furnizeze raţiuni cât mai

puternice pentru a justifica greşelile sau comportamentul pe care singur îl

bănuieşte a fi condamnabil;

- proiectarea atitudinilor personale în contul altora;

- identificarea, individul atribuindu-şi voit comportamente sau atitudini ale altor

persoane.

Constatarea stresului emoţional se face cu ajutorul tehnicii poligraf. Această tehnică are la

bază principiul potrivit căruia, persoana scoate din memoria sa informaţia dorită aşa cum a fost

percepută şi memorată şi o evocă, o exteriorizează şi o reproduce întocmai. Atunci când persoana

este interesată în a ascunde realitatea, mecanismul va fi acelaşi pentru prima etapă, respectiv

scoaterea din memorie a informaţiei stocate şi prezentarea de fapte fictive contrare acesteia

potrivit scopului urmărit. În acest proces de convertire intenţionată a informaţiei de pe scoarţa

cerebrală, se declanşează o serie de reacţii determinate de contrarietatea procesului, reacţii ale

căror efecte sunt captate de aparatura poligraf.

Comportamentul simulat este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel

inaparent al comportării, expresie a dedublării psihologice în raport cu sine (aspectul inaparent)

şi în raport cu societatea (aspectul aparent).

Secţiunea 2. Indicatori psihologici şi fiziologici ai stresului emoţional

Este cunoscut faptul că ori de câte ori se ascunde adevărul prin rostirea unei minciuni,

acest fapt este însoţit de un set de trăiri lăuntrice şi de sentimentul stânjenitor al vinovăţiei.

Disimularea adevărului făcută în mod conştient necesită un efort voluntar, care

167

Page 168: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

declanşează stări emoţionale uşor detectabile cu ajutorul parametrilor psihofiziologici. Plecând

de la aceste date ştiinţifice, tehnica poligrafului nu face altceva decât să depisteze în mod indirect

prin depistarea reacţiilor activităţilor generale ale organismului uman, care implică mecanisme

fiziologice, atât centrale, cât şi periferice.

Aceste reacţii pot fi identificate deoarece sunt transmise de o parte specială a sistemului

nervos al omului care are două componente: una somatică (responsabilă cu transmiterea

impulsurilor nervoase somatice musculare şi de postura scheletului) şi alta, relativ independentă

de sistemul nervos central, cea autonomică sau vegetativă care se ocupă cu activitatea vitală

subconştientă.

Printre indicatorii care pot fi puşi în evidenţă cu ajutorul mijloacelor tehnice de depistare

a comportamentului simulat se numără:

- modificările activităţilor cardiovasculare, manifestate în creşterea ritmului

pulsului, precum şi a presiunii arteriale;

- modificările ritmului respiraţiei;

- tensiunea musculară (crisparea);

- activitatea electrică a scoarţei cerebrale, pusă în evidenţă prin E.E.G.;

- modificarea caracteristicilor normale ale vocii şi vorbirii;

- modificarea comportamentului ocular, inclusiv prin înregistrarea clipitului;

- temperatura corpului, a membrelor superioare şi temperatura de la nivel facial.

Tehnicile de detecţie a stresului emoţional exploatează posibilitatea ştiinţific

fundamentată de a înregistra modificările fiziologice surprinse în ritmul respirator, tensiune-puls,

reacţie electrodermică, tremurul fiziologic al coardelor vocale, dezorganizarea răspunsului motor

şi a altor indicatori vegetativi corelate cu negarea adevărului şi starea de stres psihologic

resimţită de învinuit faţă de posibilitatea demascării sale.

Secţiunea 3. Metodologia testării la poligraf

Înainte de a proceda la testarea poligraf, este necesară obţinerea consimţământului celui

ce urmează a fi astfel testat.

Examenul medical al subiectului, studiul cauzei şi a personalităţii subiectului

Examinarea medicală a subiectului este o etapă obligatorie şi are drept scop eliminarea

unor eventuale incompatibilităţi de examinare, precum şi a erorilor de interpretare a diagramelor.

O condiţie obligatorie pentru testarea cu aparatul poligraf este existenţa sanităţii psihice şi

fiziologice a subiectului.

168

Page 169: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Este de recomandat ca organele de urmărire penală să nu audieze subiectul înainte de

testare, deoarece orice întrebare legată de fapta sa poate să ducă la îngreunarea activităţii de

interpretare a diagramelor. Această fază preliminară are şi o funcţie de filtru, fiind astfel

eliminate persoanele inadecvate testării, cum ar fi vârstnici, minori, bolnavi, femeile însărcinate,

alcoolicii cronici, persoanele obeze şi orice persoană obosită.

În baza materialului cauzei, examinatorul întocmeşte testele. Este o etapă foarte

importantă, dificultatea constând în capacitatea de a realiza efectul psihologic al întrebărilor.

În general maniera clasică de elaborare a testelor presupune următoarele etape:

Informarea asupra tuturor aspectelor anchetei;

Întocmirea testului de bază (testul A);

Întocmirea testului de excitare, provocare (testul B);

Repetarea testului de bază (testul C);

Întocmirea testului întrebărilor amestecate (testul D).

Persoana sau persoanele care urmează a fi testate trebuie informate într-un interval de

timp rezonabil înaintea testării despre faptul că vor fi examinate şi despre maniera în care se va

desfăşura testarea precum şi despre scopul acesteia.

B. Dialogul pre-test al psihologului cu subiectul de testat şi condiţiile desfăşurării

examinării

Dialogul pre-test reprezintă o etapă intermediară, între pregătirea şi testarea propriu-zisă.

Atunci când persoana este introdusă în cabinetul de testarea, este invitată să ocupe loc, iar

examinatorul îşi va spune numele, funcţia şi competenţa, trecând apoi la ascultarea persoanei cu

privire la datele sale de identitate, însoţite de un scurt „curriculum vitae”, în contextul faptei care

a făcut necesară testarea poligraf.

În această fază examinatorul va da toate informaţiile care i se cer despre poligraf,

deoarece aceste date au rolul de a mări preocuparea persoanei mincinoase asupra detectării

posibile, sporindu-i panica şi determinându-l să se autodemaşte, şi invers, în cazul subiecţilor

sinceri explicaţiile date servesc la liniştirea oricăror temeri pe care le-ar putea avea cu privire la

răul fizic ce i s-ar putea face prin conectarea la aparat.

Atitudinea examinatorului de-a lungul perioadei pre-test trebuie să fi obiectivă şi

rezervată.

Examinatorul nu trebuie să tragă concluzii pripite bazate numai pe informaţiile obţinute

în etapa pre-test, ci vor fi luate în considerare la elaborarea deciziei finale asupra adevărului sau

minciunii.

Testarea propriu-zisă

169

Page 170: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Testarea poligraf este o metodă eficientă şi nevătămătoare pentru subiectul testat.

Pe baza cunoaşterii datelor referitoare la împrejurările în care fapta a fost săvârşită,

precum şi a celor care conturează personalitatea subiectului, se procedează la elaborarea testelor,

a chestionarelor.

Întrebările sunt elaborate concis pentru a asigura spontaneitatea răspunsurilor şi conţin de

regulă termenii cei mai familiari interogatoriului. Se răspunde numai cu da sau nu. În mod

curent, trei până la cinci diagrame sunt suficiente pentru a pune un diagnostic exact, dintre

acestea cel puţin două trebuie să conţină aceleaşi întrebări importante, inserate printre cele neutre

şi de control.

Întrebările neutre sunt nerelevante, fără nicio legătură cu cauza, a căror

finalitate este atenuarea tensiunii emoţionale. Întrebările nerelevante

trebuie să se refere la împrejurări a căror existenţă e certă şi nu probabilă;

Întrebări relevante, cu încărcătură emoţională, afectogene, critice,

nemijlocit legate de fapta cercetată;

Întrebări de control ale căror răspunsuri vor servi drept termen de

comparaţie pentru răspunsurile la întrebările relevante. Întrebările de

control trebuie să se refere la o activitate infracţională apropiată ca natură

cu cea care face obiectul cercetării, întrebări la care, după toate

probabilităţile subiectul nesincer va minţi.

După alcătuirea chestionarului, care cuprinde până la zece întrebări, acestea vor fi

intercalate şi aduse la cunoştinţa subiectului după o anumită ordine: mai întâi întrebările

relevante, apoi cele de control şi în cele din urmă întrebările irelevante.

Interpretarea rezultatelor din conţinutul diagramei

Testarea la poligraf se materializează într-o diagramă, care mai este numită şi

biodiagramă.

Procesul interpretării este o desfăşurare de raţionamente în care se împleteşte intuitivul cu

ştiinţificul şi care se întemeiază pe cunoştinţe de psihologie experimentală, psihofiziologie şi pe

o bogată experienţă în ceea ce priveşte psihologia infractorului. La baza interpretării diagramelor

stau procesele de comparaţie, analiză şi sinteză. Corelaţiile se fac pe de-o parte între

caracteristicile calitative ale traseelor răspunsurilor unor întrebări distincte şi pe de altă parte

între parametrii cantitativi ale aceloraşi caracteristici de traseu: amplitudine, frecvenţă, durată.

Aprecierea valorii probante a rezultatelor obţinute în urma testării poligraf

Documentul ce materializează activităţile consacrate de depistările comportamentului

simulat şi concluziile rezultate în urma analizei se numeşte ”Raport de investigare a

170

Page 171: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

comportamentului simulat”.

În conformitate cu art. 64 C.pr.pen., Raportul de investigare a comportamentului simulat

nu poate fi probă în instanţă şi prin urmare nu se ataşează la dosarul cauzei nici în faza de

urmărire penală şi nici în faza de judecată. Cu toate acestea la cererea procurorului sau a

instanţei, documentul poate fi înaintat spre consultare.

171

Page 172: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

CAPITOLUL XII

TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIŢIEI

Secţiunea 1. Noţiunea, importanţa şi cadrul legal privind percheziţia

Consideraţii generale cu privire la percheziţie

Legea procesual penală a prevăzut activităţi menite să conducă la descoperirea şi

ridicarea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, ce constituie mijloc de probă, cunoscute de

organul de urmărire penală, precum şi la eventuala descoperire a altor elemente de fapt, de natură

să servească la aflarea adevărului. Una dintre aceste activităţi este şi percheziţia.

Prin percheziţie se înţelege acel act procedural ce face parte din activitatea de urmărire

penală şi tactică criminalistică, destinat căutării şi ridicării unor obiecte care conţin sau poartă

urme ale unor infracţiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute

organului judiciar şi care pot servi la aflarea adevărului.

Cadrul procesual privind percheziţia este reglementat prin art. 100-111 C.pr.pen. Astfel,

potrivit art. 100 al.1, 2 C.pr.pen, percheziţia poate fi domiciliară şi corporală şi poate fi dispusă

numai de judecătorul de la instanţa competentă să judece cauza în fond sau de judecătorul de la

instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din

care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Percheziţia poate

fi dispusă ori de câte ori este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor sau atunci când

o persoană căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris, tăgăduieşte existenţa sau

deţinerea acestuia.

Prin efectuarea percheziţiei, în funcţie de natura infracţiunii, se doreşte atingerea unuia

sau mai multor scopuri, după cum urmează:

Descoperirea de obiecte sau înscrisuri care conţin sau poartă urmele infracţiunii;

Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au fost folosite sau au fost

destinate să servească la comiterea infracţiunii;

Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori produs al infracţiunii;

Identificarea şi ridicarea bunurilor provenite din infracţiuni;

Descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau

executarea pedepsei;

Descoperirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau părţilor de

172

Page 173: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

cadavre;

Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori deţinute contrar dispoziţiilor legale:

arme, muniţii, droguri, metale şi pietre preţioase;

Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori aflate în patrimoniul făptuitorului

sau a părţii responsabile civilmente care fac obiectul indisponibilizării, în vederea

recuperării prejudiciului cauzat prin infracţiune;

Descoperirea şi ridicare de bunuri, înscrisuri şi valori, provenite din infracţiuni

săvârşite anterior şi ai cărei autori nu au fost descoperiţi.

A. Percheziţia domiciliară

Art. 27 din Constituţia României garantează inviolabilitatea domiciliului, dar în acelaşi

timp prevede şi excepţiile de la regula inviolabilităţii domiciliului:

Pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti

Pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei

persoane

Pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice

Pentru prevenirea şi răspândirea unei epidemii

În completarea excepţiilor enumerate mai sus, vin şi prevederile art. 49 din Constituţie,

care arată care sunt situaţiile în care drepturile şi libertăţile cetăţeneşti pot fi restrânse. Dar, tot

acelaşi articol, la al doilea alineat, prevede faptul că această restrângere trebuie să fie

proporţională cu situaţia care a determinat-o, fără să aducă atingere existenţei dreptului sau

libertăţii.

Tot prin Constituţie este indicată şi autoritatea competentă să încuviinţeze percheziţia,

procedura şi timpul de efectuare a acestora, după cum urmează: ”percheziţiile se dispun de

judecător şi se efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de lege. Percheziţiile în timpul nopţii

sunt interzise, afară de cazul infracţiunilor flagrante.”

Normele incluse în art. 27 din Constituţie au caracter de generalitate şi reprezintă

principii constituţionale. Aplicarea concretă a acestora se realizează prin intermediul legii

procedural penale, întrucât Constituţia nu poate intra în probleme de detaliu.

Conform prevederilor art. 100 şi art. 111 C.pr.pen. rezultă două situaţii:

a) În prima situaţie percheziţia poate fi dispusă când:

▪ există un obiect sau înscris care interesează urmărirea penală sau judecata şi care

se află în posesia unei persoane;

▪ organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc de

173

Page 174: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

probă;

▪ persoana tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora.

Percheziţia poate fi dispusă doar dacă aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ.

b) În a doua situaţie percheziţia poate fi dispusă dacă actul procedural este necesar

pentru descoperirea şi strângerea probelor. În raport de calitatea persoanelor ce urmează a fi

percheziţionate, legislaţia noastră prevede şi alte condiţii cu valoare de garanţii suplimentare,

instituite în scopul evitării unor acţiuni judiciare.

Dacă se constată o încălcare a dispoziţiilor legale care reglementează efectuarea

percheziţiilor, încălcare ce a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, atât instanţa cât

şi procurorul vor dispune în condiţiile art. 197 al. 4 C.pr.pen., anularea actului.

B. Percheziţia corporală

La articolul 23 din Constituţie, care reglementează libertatea individuală, în alineatul 2,

se precizează că percheziţionarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura

prevăzută de lege.

În practică percheziţia vizează nu numai obiectele de îmbrăcăminte, ci şi corpul

persoanei, ea extinzându-se asupra a tot ceea ce poartă persoana asupra sa ori cu sine:

încălţăminte, geantă, servietă, valiză etc.

Percheziţia corporală are caracter distinct, dar poate fi efectuată simultan cu cea

domiciliară.

Actul procedural al percheziţiei trebuie efectuat numai când există suficiente şi serioase

indicii că pe această cale se vor descoperi probe, iar procedeul este indispensabil pentru aflarea

adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

Potrivit art. 100 al. 5 din C.pr.pen., percheziţia corporală ca şi cea domiciliară, poate fi

dispusă de către judecător, prin încheiere motivată la cererea procurorului, în cursul urmăriri

penale sau a judecăţii. Potrivit art. 106 al. 1 C.pr.pen. percheziţia corporală se efectuează de către

organul care a dispus-o, cu respectarea dispoziţiilor art. 104 al. 1, sau de persoana desemnată de

către acest organ.

Singura situaţie în care organele de cercetare penală pot să efectueze percheziţii corporale

fără autorizaţia magistratului, este cazul infracţiunilor flagrante.

Conform dispoziţiilor constituţionale, percheziţiile pe timpul nopţii sunt interzise, aceste

dispoziţii se aplică şi percheziţiilor corporale.

Legea procedurală prevede obligaţia organului judiciar care efectuează percheziţia ca

înainte de a trece la efectuarea acesteia, să se legitimeze. De asemenea, organul judiciar are

174

Page 175: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

obligaţia de a prezenta şi autorizaţia dată de judecător. Organul judiciar care efectuează

percheziţia mai are îndatorirea de a asigura prezenţa unor martori asistenţi la efectuarea

operaţiunii.

Percheziţia corporală se efectuează, conform prevederilor art. 106 al. 2 C.pr.pen, numai

de către o persoană de acelaşi sex cu persoana percheziţionată. Această prevedere are caracter

absolut, având drept scop ca efectuarea percheziţiei să se facă în limitele decenţei.

Art. 108 C.pr.pen prevede obligativitatea întocmirii procesului verbal de percheziţie şi

remiterii unei copii persoanei percheziţionate. Procesul verbal prezintă importanţă deoarece

serveşte la verificarea legalităţii înfăptuirii actului procedural, iar remiterea copiei dă

posibilitatea celui percheziţionat, în caz de încălcare a legii să se plângă procurorului ori după

caz instanţei de judecată.

Pregătire percheziţiei

Pregătirea în vederea efectuării percheziţiei, în special când priveşte domiciliul sau locul

de muncă, reprezintă un proces complex de studiu şi organizare, dictat de necesitatea desfăşurării

ei în bune condiţii şi de realizarea scopului propus.

Activităţile premergătoare se materializează în :

a. Stabilirea scopului percheziţiei, se face în funcţie de obiectivele urmărite,

tipul infracţiunii cercetate (furt, înşelăciune, tâlhărie), ceea ce presupune ca

organul de urmărire penală să cunoască temeinic natura obiectelor sau felul

înscrisurilor căutate.

b. Cunoaşterea locului unde urmează a se efectua percheziţia, presupune

cunoaşterea acelor date care pot oferi o imagine clară privind dispunerea

locului, caracteristicile de construcţie sau topografice, destinaţia sa, persoanele

care locuiesc sau au acces în spaţiul percheziţiei etc.

Atunci când percheziţia priveşte un loc închis, se urmăreşte obţinerea datelor necesare

individualizării şi caracterizării fidele a spaţiului percheziţiei, ceea ce presupune, între altele:

cunoaşterea exactă a adresei imobilului ce urmează a fi percheziţionat, modul de dispunere a

încăperilor şi a dependinţelor, numărul şi destinaţia acestora, amplasamentul uşilor, ferestrelor,

posibilităţile de intrare sau de ieşire, persoanele care locuiesc la acea adresă, vecinii, posibilităţile

de comunicare cu exteriorul.

În cazul locurilor deschise, documentarea priveşte particularităţile topografice ale solului

şi vegetaţiei, eventualele construcţii, destinaţia şi caracteristicile lor interioare, drumurile şi căile

175

Page 176: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

de acces, împrejmuirile, locurile cu care se învecinează etc.

c. Culegerea unor date despre persoana percheziţionată

Organele de urmărire penală trebuie să cunoască pe lângă datele privind

identitatea, starea civilă, cetăţenia, naţionalitatea şi alte date ale celui ce

urmează a fi percheziţionat. Este vorba despre acele informaţii menite să

contureze adevăratele trăsături caracteristice şi temperamentale ale persoanei

care urmează a fi percheziţionată, precum şi ale persoanelor cu care se află în

diverse raporturi.

În primul rând interesează însuşiri ce caracterizează personalitatea celui ce urmează a fi

percheziţionat, gradul de instrucţie, funcţia, meseria exercitată în prezent cât şi cea anterioară,

preocupări extraprofesionale, îndeletniciri ocazionale, vicii etc.

Cu aceeaşi necesitate se impune cunoaşterea persoanelor cu care cel percheziţionat

locuieşte. Se impune cunoaşterea anturajului, a prietenilor şi a antecedentelor penale.

d. Alegerea momentului efectuării percheziţiei

În această etapă se urmăreşte identificarea celui mai propice moment pentru efectuarea

percheziţiei, alegere impusă de considerente de ordin tactic, care să asigure în toate cazurile

finalitatea urmărită prin această activitate.

La determinarea acelui moment concură o mulţime de factori, cum ar fi: necesitatea

asigurării elementului surpriză, a caracterului său inopinat, necesitatea efectuării imediate,

neîntârziate, precizarea acelor limite de timp care oferă condiţii optime de pătrundere la locul

percheziţionat, de căutare şi descoperire a obiectelor ce interesează cauza.

e. Asigurarea mijloacelor tehnice necesare efectuării percheziţiei

Reuşita percheziţiei depinde de utilizarea unor mijloace tehnice adecvate. Este vorba de

acele materiale, surse de iluminat, detectoare de metale, aparate foto, truse de chei, unelte

diverse, aparate aflate în dotarea truselor criminalistice universale, precum şi a laboratoarelor

mobile, care pot primi diverse destinaţii.

Pentru descoperirea obiectelor ascunse se folosesc alte mijloace tehnice speciale care îşi

găsesc utilizarea şi cu ocazia cercetării locului faptei: sonda de mână, sonde metalice, sonde

electromagnetice pentru descoperirea şi ridicarea obiectelor aflate în ape curgătoare, bălţi,

fântâni.

f. Stabilirea echipei

De regulă la percheziţie participă: organele judiciare, martorii asistenţi, persoana

percheziţionată sau reprezentantul său, reprezentantul unităţii în cazul percheziţiei la locul de

muncă, specialişti din diferite domenii când prezenţa lor se impune şi eventual apărătorul celui

176

Page 177: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

percheziţionat.

Secţiunea 2. Tactica efectuării percheziţiei

2.1. Efectuarea percheziţiei în locurile închise

Desfăşurarea percheziţiei în locurile închise presupune succesiunea mai multor

evenimente.

A. Deplasarea la locul percheziţiei

Deplasarea la locul percheziţiei se face cu maximă operativitate pentru a nu permite

persoanei percheziţionate să ascundă obiectele sau înscrisurile căutate sau să plece de la

domiciliu.

Când deplasarea se va face cu un autovehicul în mediul urban, acesta nu va fi oprit în

dreptul clădirii în care urmează a se face percheziţia, ci la o distanţă mai mare. În mediul rural

autovehiculul va fi oprit în acele locuri în care staţionează autovehiculele în mod obişnuit, pentru

a nu atrage atenţia, urmând ca de aici până la locul percheziţiei deplasarea să se facă pe jos, dar

nu în grupuri compacte, ci restrânse, de două-trei persoane.

Odată sosiţi la locul unde urmează a se efectua percheziţia, mai înainte de a realiza

pătrunderea în interior, membrii echipei vor lua măsuri corespunzătoare de pază, de blocare a

căilor de acces, pentru a se evita posibilitatea dispariţiei persoanei implicate sau pentru

înlăturarea obiectelor compromiţătoare.

B. Intrarea la locul percheziţiei

Pătrunderea se face în mod civilizat, în prezenţa martorilor asistenţi, însă dacă persoana

nu deschide, după trecerea unui anumit interval de timp rezonabil, se va proceda la pătrunderea

forţată în locuinţă.

Percheziţiile la locul de muncă se fac în prezenţa conducătorilor sau a patronilor

respectivelor unităţi.

C. Activităţi de executat

După legitimare, conducătorul prezintă autorizaţia, scopul percheziţiei şi trece la

percheziţionarea locului.

Persoanele prezente la locul percheziţiei vor fi adunate într-o singură încăpere sau după

caz într-un spaţiu determinat al încăperii şi invitate să nu părăsească acel loc, să nu se deplaseze,

să nu facă nimic de natură a tulbura activitatea celor ce efectuează percheziţia.

Urmează cercetarea clădirii, cercetarea zidurilor şi pereţilor şi a altor elemente de

construcţie (cercetarea pardoselilor, a planşeelor, dependinţelor, pivniţelor, podurilor, obiectelor

177

Page 178: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

de mobilier, lăzi, butoaie etc.)

2.2. Reguli tactice folosite la percheziţionarea locurilor deschise

Percheziţia locurilor deschise reprezintă activitatea de căutare a unor obiecte ce

interesează cauza, în cuprinsul unor spaţii determinate, cum sunt: curţile, grădinile, terenurile

cultivabile de lângă casă etc. În efectuarea percheziţiei locurilor deschise, se va ţine seama atât

de caracteristicile obiectelor căutate, cât şi de particularităţile locului cercetat.

Primele măsuri ce vor fi luate la faţa locului vizează organizarea şi stabilirea modului de

efectuare a percheziţiei. În raport de caracterul şi întinderea terenului, se procedează la

împărţirea acestuia pe sectoare, ale căror dimensiuni trebuie să asigure o bună vizibilitate şi

examinarea minuţioasă a întregului spaţiu. Dacă suprafaţa supusă percheziţiei este net

determinată de anumite repere, cum ar fi: curtea, grădina, se procedează la examinarea separată

a fiecărui sector.

Se vor examina atent obiectele existente la suprafaţa terenului, diferite lucrări sau

construcţii care ar putea servi drept ascunzători sau mijloace de camuflare sau recunoaştere a

locurilor în care au fost îngropate diferite obiecte: stive de lemn, crengi, grămezi de pietre.

Este indicat să se folosească în această activitate câinele de urmărire mai ales atunci când

se caută obiecte ascunse, droguri, cadavre.

2.3. Reguli tactice folosite la efectuarea percheziţiei corporale

Din punct de vedere tactic criminalistic, percheziţia corporală presupune controlul

îmbrăcămintei şi a corpului.

Percheziţia corporală este precedată de examinarea sumară a persoanei în vederea

ridicării de arme albe sau de foc, precum şi a altor obiecte sau substanţe care ar putea pune în

pericol organul judiciar.

Din punct de vedere tactic, persoana trebuie pusă în imposibilitatea de a reacţiona.

Conform tehnicilor criminalistice recomandate de F.B.I., în cazul percheziţionării

persoanelor în vederea descoperirii probelor materiale în anchetarea infracţiunilor însoţite de

violenţă, trebuie făcute o serie de fotografii detaliate, fotografii însoţite de probele materiale

recuperate.

Dacă se observă semne de muşcătură pe un individ, probele materiale trebuiesc obţinute

cât mai curând posibil, pentru a evita pierderea sau contaminarea lor în timp ce se deplasează

178

Page 179: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

acea persoană.

Trebuiesc depuse toate eforturile în vederea recuperării urmelor papilare latente, prezente

pe pielea victimei, cât mai repede cu putinţă. Examinarea persoanei necesită luarea unei decizii

foarte importante, atunci când se observă diverse probe pe hainele persoanei. Decizia constă în

esenţă în a stabili dacă probele observate vor fi culese la scena crimei sau în cadrul examenului

efectuat la spital. Exemplele tipice de acest gen de probe sunt: smocuri de fibre observabile pe

hainele persoanei sau fire de păr ce stau lipite de mână.

Conform tacticilor criminalistice autohtone percheziţia obiectelor de îmbrăcăminte se

efectuează de sus în jos, începând cu obiectele de pe cap. În continuare se cercetează spatele,

porţiunile de sub braţe, mâinile de la umăr până la degete, pieptul. Vor fi verificate picioarele

prin interior şi exterior, până la gleznă, precum şi manşetele pantalonilor, ciorapii, iar la urmă

pantofii. Cercetarea se face prin palpare fermă, prin strângerea obiectelor de îmbrăcăminte mai

groasă, deoarece doar prin pipăire simplă obiectele subţiri, chiar şi cele metalice pot trece deseori

nesesizate. Totodată vor fi golite toate buzunarele, verificându-se dacă îmbrăcămintea nu are şi

buzunare secrete, organul de urmărire penală ridicând nu numai eventualele arme descoperite, ci

şi obiectele şi înscrisurile găsite, evitându-se astfel o posibilă încercare de aruncare a lor.

Verificarea priveşte fiecare piesă din care este formată îmbrăcămintea, lenjeria şi

încălţămintea. La articolele de îmbrăcăminte cum ar fi paltoanele se verifică căptuşeala, gulere,

mânecile, cusăturile, buzunarele, peticele, nasturii, insigne, broşe, medalioane etc.

2.4. Mijloace de fixare a rezultatelor percheziţiei

Principalul mijloc de fixare a acestei activităţi procedurale, conform art. 108 C.pr.pen,

este procesul–verbal. Ca mijloace tehnice de fixare a rezultatelor percheziţiei se mai folosesc

fotografierea, înregistrarea videomagnetică, filmul judiciar, schiţe şi desene.

Procesul verbal trebuie să cuprindă următoarele: data şi locul de încheiere, numele,

prenumele, calitatea şi organul judiciar din care face parte cel ce efectuează percheziţia, datele de

identificare a celui percheziţionat (cu menţiunea dacă a fost sau nu reprezentat), ale persoanelor

aflate la locul percheziţiei sau sosite după începerea acesteia, numele, prenumele şi celelalte date

ale martorilor asistenţi.

În procesul verbal trebuie menţionat temeiul legal al efectuării percheziţiei, adică

autorizaţia, data, numărul şi organul de la care emană sau se face precizare că această activitate

este impusă de o infracţiune flagrantă.

Se mai fac menţiuni cu privire la locul supus percheziţiei, caracterul şi întinderea

179

Page 180: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

acestuia, numărul de încăperi, dependinţe, al spaţiilor deschise etc., precum şi al timpului

efectuării şi a condiţiilor în care au fost descoperite obiectele.

Obiectele descoperite se descriu amănunţit cu toate însuşirile care le caracterizează:

formă, dimensiune, culoare, natura materialului din care sunt alcătuite, elemente ce indică modul

de fabricare, destinaţia etc. se mai precizează şi natura ascunzătorilor, modul lor de amenajare

sau a locurilor în care au fost găsite obiectele sau înscrisurile.

În partea finală se menţionează obiectele ridicate, dar şi cele care din diferite motive

(greutate, cantitate) au fost lăsate în gestiunea persoanei percheziţionate sau a unui custode în

urma aplicării sechestrului. Tot aici se menţionează eventualele obiecţii sau explicaţii ale

persoanei percheziţionate sau a martorilor asistenţi cu privire la modul de efectuare a percheziţiei

sau a conţinutului procesului-verbal.

În procesul verbal trebuie să se menţioneze dacă anumite împrejurări au fost fixate şi prin

celelalte mijloace: fotografie, film, înregistrare videomagnetică sau schiţă.

Procesul-verbal se încheie, de regulă, în trei exemplare, fiind semnat pe fiecare pagină şi

la sfârşit de cei care participă la efectuarea percheziţiei, urmând ca o copie de pe acesta să fie

lăsată persoanei percheziţionate, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei ori, în

lipsa acestora, celui care locuieşte sau unui vecin.

Fotografia şi filmul judiciar au scopul de a ilustra cu ajutorul imaginilor partea

descriptivă a procesului-verbal, de a întregi şi uşura înţelegerea acestuia.

Înregistrarea videomagnetică permite înregistrarea imaginilor de ansamblu, ale

obiectelor principale şi de detaliu. Oferă, ca şi filmul judiciar, avantajul redării complete, fidele,

în dinamismul lor a principalelor momente pe care le parcurge percheziţia.

Desenul-schiţă va cuprinde locul percheziţiei, în întregime, indicându-se punctele în care

au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, într-o manieră asemănătoare schiţei efectuate cu

ocazia cercetării locului faptei.

Secţiunea 3. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este definită ca fiind activitatea de urmărire penală şi

de tactică criminalistică prin intermediul căreia, organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată asigură obiectele şi documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal . Ea

se constituie într-o activitate de sine stătătoare, deşi vizează acelaşi scop ca şi percheziţia,

respectiv căutarea, ridicarea şi fixarea mijloacelor de probă.

De regulă, pentru ridicarea obiectelor, organul de urmărire penală se va prezenta la

180

Page 181: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

domiciliul persoanei care le deţine, la locul său de muncă sau la unitatea la care se găsesc. După

ce se legitimează, va arăta scopul venirii sale, cerând să-i fie predate obiectele sau înscrisurile.

La ridicarea de înscrisuri sau obiecte trebuie asigurată prezenţa posesorului sau a

membrilor familiei sale, iar în cazul instituţiilor, a organelor ce răspund de acele înscrisuri sau

obiecte. De asemenea este obligatorie prezenţa a doi martori asistenţi.

Există situaţii în care persoanele refuză să predea obiectele sau înscrisurile cerute, caz în

care se procedează la ridicarea lor silită.

Dacă în activitatea de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor se găsesc şi alte obiecte sau

înscrisuri care interesează cauza respectivă, dar nu au fost menţionate în ordonanţa de ridicare, se

va face cât mai urgent completarea acesteia.

181

Page 182: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

CAPITOLUL XIII

REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN EFECTUAREA

UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Secţiunea 1. Tactica efectuării confruntării

Importanţa şi oportunitatea efectuării confruntării

În linii mari, rolul confruntării este acela de a clarifica contradicţiile existente între

declaraţiile a două persoane în aceeaşi cauză, obţinerea de noi informaţii în acea cauză,

confirmarea unor fapte, situaţii, împrejurări deja cunoscute şi, de asemenea, de verificare a

declaraţiilor, fie a unor martori sau chiar a învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de faptele imputate.

Însemnătatea acestui act procedural se conturează, cu cât neconcordanţele din declaraţii

vizează împrejurări esenţiale pentru cunoaşterea cauzei.

Nu puţine sunt cazurile în care confruntarea conduce la obţinerea unor date noi cu privire

la faptele şi împrejurările cauzei, menite să ajute la soluţionarea acesteia.

Scontând pe efectul său psihologic asupra celor ce participă la confruntare, practica

recomandă consemnarea în timpul efectuării acestei activităţi, rând pe rând a întrebărilor şi

răspunsurilor primite la întrebările adresate fiecărui participant la confruntare. Tot astfel, se

impune a se proceda şi atunci când participanţii sau unii dintre ei revin asupra declaraţiilor date.

În acest fel se evită discuţiile ce pot apărea între participanţii la confruntare, între aceştia

şi organul judiciar, în situaţia în care rezultatele confruntării ar fi consemnate la sfârşitul acestei

activităţi.

Pentru identificarea contradicţiilor şi a cauzelor acestora, vor fi anterior stabilite

persoanele care urmează a fi confruntate. Ele vor fi ascultate pentru a vedea dacă îşi menţin

declaraţiile anterioare, dacă sunt sincere sau se tem de confruntare.

Efectuarea confruntării presupune clarificarea acelor contradicţii care privesc elementele

constitutive ale infracţiunii, mai ales cele privitoare la subiecţii infracţiunii, la laturile obiective

şi subiective ale faptei.

La nivelul activităţii judiciare, confruntarea are rol şi importanţă diferenţiată, în funcţie

de natura contrazicerilor şi problemele ce se cer a fi lămurite.

Confruntarea se consideră oportună numai dacă oferă posibilitatea clarificării

neconcordanţelor dintre declaraţii şi ajută la soluţionarea cauzei.

În caz contrar, poate aduce deservicii anchetatorului. Astfel, învinuiţii sau inculpaţii pot

182

Page 183: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

să-şi menţină sau să revină asupra declaraţiilor anterioare, speculând contradicţiile în interesul

lor. Ei pot sesiza punctele slabe ale probatoriului şi insistă, ca urmare, în nerecunoaşterea faptelor

de care sunt învinuiţi. Efectul negativ al confruntării este cu atât mai mare cu cât persoanele

confruntate reuşesc să se pună de acord asupra celor ce vor declara.

Confruntarea reprezintă prin urmare, activitatea de ascultare concomitentă a persoanelor

audiate anterior în aceeaşi cauză, între ale căror depoziţii se constată existenţa unor contradicţii,

în scopul înlăturării sau explicării acestora.

Activităţi premergătoare confruntării

Scopul şi reuşita confruntării presupun o pregătire prealabilă minuţioasă, menită a asigura

cele mai propice condiţii de realizare a acestei activităţi.

Sub raport tactic criminalistic, pregătirea confruntării necesită:

a. studierea pieselor existente la dosar;

b. stabilirea persoanelor care urmează a fi confruntate;

c. cunoaşterea structurii psiho-fizice şi a personalităţii acestora;

d. cunoaşterea relaţiilor dintre acestea;

e. stabilirea locului momentului şi ordinii de chemare (după gradul de sinceritate);

f. pregătirea actelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej;

g. elaborarea unui plan al confruntării, în care se vor consemna întrebările cheie şi un

plan de ascultare al martorilor principali.

La sediile organelor judiciare competente să efectueze urmărirea penală este necesară

amenajarea unor spaţii adecvate, care să corespundă în primul rând reglementărilor

internaţionale ale drepturilor şi libertăţilor persoanei şi, în al doilea rând, exigenţelor impuse de

aflarea adevărului în procesul penal, mai cu seamă atunci când confruntarea are ca şi obiectiv

precizarea poziţiei învinuitului sau inculpatului faţă de cauza cercetată.

Spaţiul se compune din trei camere multifuncţionale, în suprafaţă totală de aproximativ

46 m.p., dispuse în linie, cu intrări direct în camerele laterale din care se face intrarea în camera

de confruntare propriu-zisă.

În pereţii comuni ai camerei centrale se montează oglinzi reversibile de 100 x 40 m., prin

care apărătorii sau martorii pot observa ce se petrece în cazul confruntării sau al prezentării

pentru recunoaştere.

În camera centrală vor fi instalate două camere de luat de vederi cu circuit închis,

microfoane pentru anchetator şi persoanele supuse confruntării sau prezentării pentru

183

Page 184: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

recunoaştere, legate la staţia de înregistrare din camera alăturată şi la analizatorul stresului de

voce.

Masa de lucru, special construită, asigură atât prevenirea agresării între participanţi, cât şi

unghiurile de înregistrare video.

Reguli tactice destinate confruntării

A. Aspecte privind psihologia confruntării

Cunoaşterea modului particular de a se comporta în faţa organului judiciar al persoanelor

supuse confruntării este impusă de necesitatea adaptării şi diversificării procedeelor tactice.

Dacă în cazul ascultării individuale a părţilor şi a martorilor, psihologia acestora este

determinată de poziţia lor procesuală, de interesele în vederea cărora participă la proces, în cazul

confruntării, la toate acestea se adaugă faptul că această activitate se desfăşoară nu numai în

prezenţa organului judiciar (faza de urmărire penală) sau a părţilor ori a publicului (în faza de

judecată), ci şi în prezenţa unei altei persoane ascultată în aceeaşi cauză.

În cadrul confruntării, influenţa exercitată asupra psihicului, de prezenţa unei alte

persoane, este şi mai puternic resimţită, deoarece declaraţiile anterioare ale acestora se contrazic,

iar una dintre persoane este chemată să dea explicaţii cu privire la o împrejurare cunoscută

celeilalte, asupra căreia acesta din urmă şi-a format o altă părere.

După ce au fost ascultaţi în mod individual, de regulă, atât părţile, cât şi martorii, fie ei de

bună sau rea credinţă nu exclud ivirea unor contradicţii între declaraţiile lor şi, de aceea, intuiesc

posibilitatea de a fi confruntaţi. Aceasta explică, între altele, grija cu care este pregătită depoziţia

iniţială, eforturile dirijate spre memorarea declaraţiilor făcute.

B. Etapa efectuării confruntării propriu-zise

Confruntarea propriu-zisă se realizează conform dispoziţiilor C.pr.pen. Aşa fiind, odată

prezentate în faţa organului judiciar, persoanelor ce urmează a fi confruntate li se stabileşte

identitatea, se precizează raporturile în care se află cu cauza şi părţile, iar dacă una sau ambele

persoane au calitatea de martor, li se pun în vedere dispoziţiile art. 85 alin. 2 C.pr.pen., cu privire

la obligaţia de a face declaraţii adevărate. Apoi se face ascultarea propriu-zisă şi mai apoi se

adresează întrebările cu privire la aspectele contradictorii. Pentru început este introdusă persoana

considerată mai sinceră sau cea care a solicitat expres să se recurgă la confruntare.

Persoanele confruntate vor sta cu faţa către organul judiciar care conduce confruntarea

pentru a observa eventualele încercări de comunicare nonverbală.

184

Page 185: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Înainte de începerea propriu-zisă a confruntării, persoanelor li se pune în vedere că nu au

voie să vorbească între ele, atât întrebările cât şi răspunsurile adresându-se numai prin

intermediul organului judiciar care conduce confruntarea.

În continuare se procedează la dresarea întrebărilor destinate clarificării contradicţiilor.

Prima întrebare se adresează persoanei considerate mai sinceră.

Organul judiciar poate permite persoanelor confruntate să-şi adreseze întrebări prin

intermediul său.

În final, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au de formulat întrebări sau dacă

mai au ceva de declarat. Dacă nu, persoanele confruntate vor semna după fiecare răspuns şi la

finele procesului verbal, împreună cu organul judiciar, apărător, interpret etc.

Fixarea rezultatelor confruntării

A. Consemnarea în procesul verbal

Fixarea rezultatelor confruntării se face într-un proces verbal. Procesul verbal de

efectuare a confruntării trebuie să reflecte cu fidelitate particularităţile acestei activităţi,

ascultarea concomitentă a două persoane asupra aceleiaşi chestiuni cu privire la care se constată

existentenţa unor contradicţii, pentru a se putea desprinde de aici poziţia sinceră sau nesinceră pe

care se situează.

Acesta va cuprinde activităţile expuse anterior purtând semnăturile persoanelor

participante.

B. Fixarea prin înregistrări video sau audio

Fonograma şi videofonograma constituie mijloace de fixare a declaraţiilor, la care, în

practica judiciară se recurge destul de des, mai ales în acele situaţii când se urmăreşte reţinerea

întregului răspuns, întregii declaraţii cu cuvintele şi expresiile utilizate de persoana care face

relatarea. Regulile procedurale şi tactice privind înregistrarea pe bandă magnetică sau video

magnetică sunt aceleaşi ca şi în cazul ascultării martorilor, învinuiţilor sau a inculpaţilor.

Secţiunea 2. Tactica efectuării prezentării pentru recunoaştere

Aspecte introductive

Recunoaşterea este modalitatea de obţinere a informaţiilor cu ocazia ascultării martorilor

în condiţii oarecum diferite de cele ale audierii propriu-zise şi anume în cazul prezentării în

185

Page 186: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

vederea identificării unor persoane, obiecte etc., fidelitatea recunoaşterii poate fi influenţată de

aceiaşi factori obiectivi sau subiectivi, în depoziţii apărând informaţiile asemănătoare celor reale

eronate sau denaturate.

În cazul acestui procedeu tactic, procesul memorial de identificare se bazează pe

compararea trăsăturilor caracteristice ale unei persoane sau unui obiect, prezentat spre

recunoaştere, cu trăsăturile caracteristice percepute într-un moment anterior, comparare din care

se pot desprinde concluzii referitoare la identificarea, asemănarea sau deosebirea acestora. De

exemplu, una din regulile de bază după care se conduce prezentarea pentru recunoaştere prevede

că persoana va fi mai întâi invitată să facă o descriere, ceva mai limitată, a persoanei sau

obiectului pe care l-a observat iniţial şi numai după aceea să se procedeze la prezentarea pentru

recunoaştere.

În organizarea şi evaluarea exactă a rezultatelor prezentării pentru recunoaştere, organul

judiciar trebuie să ia în calcul legile psihice care stau la baza procesului cognitiv, la condiţiile

obiective şi subiective de natură să influenţeze percepţia, stocarea şi redarea. Valoarea

recunoaşterii va depinde, în primul rând, de calitatea percepţiei, de condiţiile în care a avut loc.

Dintre factorii de natură obiectivă care influenţează procesul perceptiv, amintim condiţiile

de vizibilitate şi de audibilitate, durata percepţiei, distanţa şi unghiul sub care se face aceasta. Un

factor obiectiv care poate face dificilă recunoaşterea îl constituie prezenţa unor elemente de

asemănare, întâlnite la persoanele cu trăsături comune sau la cele îmbrăcate în uniformă.

Dintre factorii subiectivi menţionăm calitatea organelor de simţ, vârsta, inteligenţa,

nivelul de instruire, stările de oboseală, atenţia etc. Importante sunt şi stările de tensiune

emoţională specifice unor fapte cu pronunţat caracter afectogen (omor, viol, accident, loviri),

stări accentuate mai ales la persoanele vătămate.

Raportat la intervalul de timp dintre momentul percepţiei şi cel al recunoaşterii, trebuie să

fie luaţi în calcul şi factorii care influenţează procesul de memorare, dintre care amintim

rapiditatea şi perioada de stocare a informaţiilor percepute, tipul de memorie, intervalul de timp

dintre momentul observării şi cel al redării etc. În ceea ce priveşte calitatea redării, trebuie avută

în vedere personalitatea celui chemat să facă recunoaşterea.

Fenomenul de deja vu este determinat de senzaţia unei persoane, de a mai fi văzut

vreodată individul sau obiectul prezentat spre recunoaştere. În astfel de situaţii, este suficient ca

o persoană sau un obiect, datorită asemănării lor cu altele, să trezească acest sentiment, pentru a

recunoaşte persoane sau obiecte pe care de fapt le percepem pentru prima dată.

186

Page 187: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Activităţi preliminare prezentării pentru recunoaştere

Studierea materialului cauzei

Această activitate permite determinarea obiectului prezentării pentru recunoaştere,

respectiv a persoanelor, cadavrelor, obiectelor care trebuie identificate.

Stabilirea subiecţilor procesuali care vor fi chemaţi să facă recunoaşterea trebuie făcută în

această etapă preliminară şi sunt numai acele persoane care au perceput direct subiectul

prezentării pentru recunoaştere.

Este necesar ca în cauză să fi fost începută urmărirea penală.

Ascultarea prealabilă

Anterior recunoaşterii propriu-zise se impune audierea persoanei care face recunoaşterea,

în legătură cu semnalmentele percepute despre persoanele sau cadavrele ce urmează a fi

recunoscute şi obiectele ce urmează a fi identificate, după caracteristicile acestora.

Prin această activitate se urmăresc mai multe obiective:

8. Cunoaşterea exactă a posibilităţilor reale de percepţie, fixare şi redare a persoanei

respective, a trăsăturilor sale psihice;

9. Determinarea condiţiilor de loc, timp şi mod de percepţie, precum şi a factorilor

subiectivi care ar fi putut influenţa procesul de percepţie senzorială;

10. Stabilirea volumului de date referitoare la caracteristicile de identificare pe care

persoana le-a perceput şi, mai ales, memorat, astfel încât recunoaşterea să fie

realmente posibilă şi utilă.

Organizarea prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere se organizează în funcţie de condiţiile în care a avut loc

şi percepţia şi de natura obiectului recunoaşterii, care trebuie să fie cât mai apropiate cu cele

existente în momentul observării persoanei sau obiectului de identificat de către martor, victimă,

etc.

Persoana care va fi prezentată pentru recunoaştere trebuie să fie îmbrăcată în aceleaşi

haine în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare. Chiar dacă acesta neagă

că ar fi purtat hainele la care se referă martorul, ele trebuie să fie îmbrăcate de cel supus

recunoaşterii.

Dacă autorul a fost deghizat în momentul săvârşirii infracţiunii, vor fi folosite aceleaşi

elemente de deghizare (ochelari, peruci, mustăţi, obiecte de îmbrăcăminte etc.)

Se va constitui un grup de persoane în care va fi introdusă persoana de recunoscut.

187

Page 188: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Membrii grupului vor avea semnalmente asemănătoare privind vârsta, talia, semnalmente

exterioare, îmbrăcămintea etc.

Atunci când recunoaşterea se face după mers sau după voce şi vorbire, pentru alcătuirea

grupului se vor alege persoane cu caracteristici dinamice sau de voce asemănătoare.

Când recunoaşterea urmează să se facă după fotografie, se va căuta o fotografie care să

redea cât mai exact imaginea persoanei de identificat, care se va introduce într-un grup de alte 3-

4 fotografii executate în condiţii tehnice cât mai apropiate cu cele ale unor persoane prezentând

semnalmente apropiate.

Prezentarea cadavrelor pentru recunoaştere este mai dificilă, datorită modificărilor post

mortem care apar (rigiditate, lividitate, deshidratare).

Atunci când cadavrul prezintă mutilări sau alterări ca urmare a unei morţi violente, ca şi

în urma proceselor de putrefacţie, se procedează la efectuarea ”toaletei cadavrului”.

Prezentarea obiectelor pentru recunoaştere presupune alegerea unui grup de obiecte

asemănătoare cu obiectul de identificat.

Locul în care se organizează recunoaşterea este, în majoritatea cazurilor, sediul

serviciului medico-legal al poliţiei sau parchetul, dacă recunoaşterea se face după fotografie.

Sunt însă şi împrejurări deosebite, în care recunoaşterea se poate face în locul în care

martorul a perceput persoana sau obiectul, ori în locuri cu caracteristici asemănătoare, păstrându-

se anumite limite.

Condiţiile de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectul trebuie să fie ,

pe cât posibil, asemănătoare.

Modalităţi tactice privind efectuarea prezentării pentru recunoaştere

A. Recunoaşterea persoanelor

Alcătuirea grupului în care va fi introdusă persoana ce urmează a fi recunoscută se face în

prezenţa martorilor asistenţi.

Tuturor li se aduce la cunoştinţă obiectul activităţii şi li se pune în vedere că nu au voie

să-şi vorbească sau să-şi facă semne. După introducere, persoanei de identificat i se cere să

ocupe un loc în cadrul grupului, aşa cum îi convine acesteia. Este introdusă apoi persoana

stabilită pentru efectuarea recunoaşterii, punându-i-se în vedere că este obligată să spună

adevărul. Organul judiciar cere martorului să examineze persoanele din grup şi să menţioneze

dacă recunoaşte vreuna dintre ele.

După recunoaştere vor fi menţionate în procesul verbal datele de identificare ale

188

Page 189: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

persoanei recunoscute, aceasta urmând să fie ascultată separat în legătură cu recunoaşterea sa.

B. La recunoaşterea persoanelor după fotografie se va proceda la aşezarea fotografiei

celui vizat pentru identificare într-un grup de 4-5 fotografii, reprezentând indivizi cu

caracteristici de identificare asemănătoare, pe spatele fiecărei fotografii fiind menţionate datele

de identificare ale persoanelor din imagine. Întreaga operaţie se va desfăşura numai în prezenţa

martorilor asistenţi.

În final, martorul va fi introdus în încăpere, cerându-i-se să procedeze la recunoaşterea

persoanei după fotografie, acestea purtând numere, ca şi la recunoaşterea din grup.

C. Recunoaşterea persoanei după voce sau vorbire necesită separarea martorului de

persoanele din grupul alcătuit în acest scop, creându-se condiţii de audibilitate cât mai apropiate

de cele în care martorul a perceput vocea şi vorbirea persoanei de identificat.

D. Recunoaşterea persoanelor după mers se realizează în condiţiile indicate de martori.

Astfel, va fi avută în vedere distanţa de la care martorul a perceput mişcarea, lungimea

aproximativă a drumului parcurs de persoana observată, precum şi direcţia în care se deplasa.

E. Recunoaşterea obiectelor, indiferent de provenienţa acestora, se face după ce vor fi

introduse printre alte obiecte cu caracteristici asemănătoare de formă, mărime, culoare, grad de

uzură etc.

Persoanei care efectuează recunoaşterea i se permite să examineze detaliile obiectelor,

prin acestea având posibilitatea să dea mai multe explicaţii privitoare la elementele caracteristice

care s-au ivit în identificare şi pe care le-a amintit în timpul ascultării prealabile. Recunoaşterea

obiectelor este cu atât mai sigură, cu cât are la bază caracteristici sau detalii de identificarea, nu

elemente cu caracter general.

Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere

Rezultatele prezentării pentru recunoaştere sunt consemnate în procesul verbal, în care se

vor face menţiuni referitoare la toate etapele prezentării pentru recunoaştere şi la persoanele,

cadavrele sau obiectele ce au fost prezentate în vederea identificării.

Totodată sunt menţionate persoanele care au alcătuit grupul de prezentat, datele lor de

identificare şi declaraţia acesteia în legătură cu recunoaşterea. Cel identificat urmează să fie din

189

Page 190: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

nou ascultat cu privire la rezultatul recunoaşterii.

Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaştere trebuie să reflecte modul în

care a decurs această activitate şi rezultatele la care s-a ajuns.

Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaştere are trei părţi:

Partea introductivă cuprinde numele şi prenumele persoanelor participante,

pentru fiecare în parte în ce anume calitate participă, scopul recunoaşterii, locul şi

data recunoaşterii. Se specifică, de asemenea, dacă procesul recunoaşterii se

fixează şi prin mijloace tehnice, cum ar fi fotografierea sau filmarea.

Partea descriptivă cuprinde amănunţit întregul proces al prezentării pentru

recunoaştere, precedat de relatările persoanei făcute anterior în legătură cu

caracteristicile după care se poate face recunoaşterea.

În partea finală se menţionează ora terminării şi se semnează de către organul

judiciar, martorii asistenţi şi persoana care a făcut recunoaşterea.

În procesul verbal se fac menţiuni cu privire la efectuarea fotografiilor, realizarea filmului

şi videofotogramei judiciare şi va fi semnat de organul judiciar, de martorii asistenţi şi de

persoana care face recunoaşterea.

Fixarea prin fotografiere este o condiţie sine qua non în cazul recunoaşterii de persoane,

obiecte sau animale, în care va fi redată atât imaginea întregului grup, cât şi a persoanei,

obiectului recunoscut pe care martorul îl indică cu mâna.

Înregistrarea video reprezintă un mijloc util şi modern de fixare, care îşi găseşte aplicare

în practică tot mai des.

Secţiunea 3. Tactica efectuării reconstituirii

3.1. Cadrul legal şi accepţiunea termenului de reconstituire

În conformitate cu art. 130 C.pr.pen., organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată, dacă găseşte necesar pentru verificare şi precizarea unor date, poate să procedeze la

reconstituirea la faţa locului, în întregime sau în parte, a modului şi condiţiilor în care a fost

săvârşită fapta.

Reconstituirea a fost reglementată în legislaţia noastră din necesitatea lărgirii

posibilităţilor de aflare a adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei şi statuări prin

lege a unui procedeu cu caracter probator folosit frecvent în activitatea organelor judiciare.

Reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală şi tactcică

criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârşită

190

Page 191: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

infracţiunea sau oricare fapt ce prezintă importanţă în cauză pentru a se stabili dacă fapta a

avut loc sau putea să aibă loc în condiţiile date.

Datorită conţinutului ei concret, reconstituirea mai poate fi definită ca o modalitate de

observare directă a unor fapte, împrejurări, acţiuni ce sunt reproduse artificial şi limitativ în

acest scop.

Reconstituirea poate consta în reproducerea tuturor împrejurărilor în care a fost săvârşită

infracţiunea sau numai în reproducerea unor episoade ale infracţiunii, ori chiar a unor fapte

izolate, care însă prezintă importanţă pentru cauză.

Prin reconstituire nu trebuie să se înţeleagă refacerea, reproducerea locului săvârşirii

faptei. Reamenajarea locului faptei este numai o activitate pregătitoare a reconstituirii.

De exemplu dacă se urmăreşte verificarea deprinderilor inculpatului, necesare executării

unei anumite activităţi, reproducerea se poate desfăşura şi în altă parte, nu numai în locul în care

a fost săvârşită infracţiunea.

Reconstituirea nu presupune reproducerea unor urmări socialmente periculoase, la

săvârşirea unor noi infracţiuni, ceea ce este cu desăvârşire interzis.

Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, aceasta din urmă fiind o

metodă ştiinţifică, folosită atât în cadrul reconstituirii, cât şi în alte domenii.

Obiectul reconstituirii îl constituire reproducerea cu caracter experimental, fie în

întregime, fie în parte, a faptelor cercetate, a modului şi a circumstanţelor în care acestea au fost

săvârşite.

Unii autori consideră că este vorba despre o interpretare extensivă a prevederilor art. 130

C.pr.pen., absolut necesară, întrucât reconstituirea vizează verificarea declaraţiilor mai multor

subiecţi procesuali (martori, învinuiţi sau inculpaţi) ca şi posibilitatea de efectuare a anumitor

acte ori de producerea unor rezultate.

O eventuală interpretare restrictivă a textului analizat, în sensul limitării obiectului

reconstituirii numai la verificarea declaraţiilor învinuitului ar fi de natură să determine

excluderea din sfera procesuală a unor activităţi întâlnite destul de frecvent în practica organelor

judiciare, activităţi care, deşi au un caracter auxiliar, pot juca un rol important în stabilirea

adevărului.

Avansând această idee, este învederată funcţia reconstituirii, şi anume, de a servi la

verificarea, clarificarea şi precizarea unor date privitoare la latura obiectivă şi subiectivă a

infracţiunii, prin reproducerea artificială, totală sau parţială a faptelor sau împrejurărilor

cauzelor.

Totodată, reconstituirea permite organelor de cercetare penală şi instanţei de judecată să

191

Page 192: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea declaraţiilor învinuitului, respectiv

inculpatului, sau a martorului, ci şi în legătură cu versiunile elaborate în cauza penală.

De asemenea, nu exclude posibilitatea obţinerii unor probe noi, nedescoperite într-o fază

anterioară, de exemplu, cu ocazia cercetării locul faptei.

Faţă de rolul pe care îl are în conturarea elementelor constitutive ale infracţiunii, este

evidentă importanţa reconstituirii în realizarea scopului procesului penal, îndeosebi în aflarea

adevărului, prin aceea că elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot după caz, să fie

reţinute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare.

Concluziile reconstituirii ce se desprind din precizarea şi verificarea elementelor de fapt,

trebuie coroborate şi apreciate în raport de celelalte probe administrate în cauză.

Funcţiile reconstituirii sunt mult mai numeroase. Totodată permite organului de cercetare

penală sau instanţei de judecată să tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea

declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, ori ale martorilor, ci şi în legătură cu versiunile

elaborate în cauza respectivă. Astfel, în literatura de specialitate se susţine că prin reconstituirea

faptului se verifică într-un mod mai eficient ca oricare altul, dacă faptul, episodul, acţiunea sau o

anumită circumstanţă, s-a putut produce aşa cum este prezentat de un martor sau inculpat ori

presupuse de judecător, se poate constata care dintre ipoteze este cea mai verosimilă sau chiar

adevărată.

Importanţa reconstituirii rezultă din rolul pe care îl are acest procedeu probator în

conturarea elementelor constitutive ale infracţiunii, în aflarea adevărului, datorită faptului că

elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot, după caz, să fie reţinute ca probe serioase

sau lipsite de valoare.

Deosebirile dintre reconstituire şi experimentul judiciar

În accepţiunea sa juridică, termenul de reconstituire defineşte acţiunea de a reconstitui şi

rezultatele acesteia, spre deosebire de aceasta, termenul de experiment are înţelesul de procedeu

de cercetare în ştiinţă, care constă în reproducerea artificială a unor fenomene, în condiţiile cele

mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le guvernează.

În Codul de procedură penală, legiuitorul foloseşte numai termenul de reconstituire,

termen folosit şi în majoritatea lucrărilor de specialitate.

Ca atare, experimentul este o metodă ştiinţifică de cercetare, specifică nu numai

reconstituirii, ci şi altor domenii, cum ar fi expertizele criminalistice.

Având în vedere literatura de specialitate şi practica organelor judiciare, se pot aprecia

trăsăturile esenţiale ale reconstituirii care, o deosebesc de alte activităţi de urmărire penală şi de

tactică criminalistică, cu ar fi: cercetarea locului faptei, expertiza, prezentarea pentru

192

Page 193: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

recunoaştere.

În cazul reconstituirii, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenele, acţiunile şi

nu urmele acestora;

În cursul reconstituirii se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene care nu lasă

urme materiale. De exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării

posibilităţii de a vedea sau de a auzi.

La reconstituire, faptele, fenomenele sunt întotdeauna provocate artificial, de aceea ele

sunt asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate.

Reconstituirea este, de fapt, o experienţă, o încercare de a stabili pe cale experimentală

posibilităţile de existenţă a faptelor şi fenomenelor.

În concluzie, reţinem ca principale elemente de diferenţiere, următoarele:

a) în general se susţine că ceea ce defineşte caracterul comun al acestor

procedee tactice criminalistice este regula, potrivit căreia ambele nu se

pot desfăşura decât la locul unde s-a petrecut evenimentul ce urmează a

fi verificat. Dacă această susţinere este valabilă în ceea ce priveşte

reconstituirea, atunci relativ la experiment trebuie arătat că acesta se

poate organiza cu privire la unele activităţi, nu numai la locul faptei, ci

şi în alte condiţii, de exemplu, în biroul organului de urmărire penală,

fără a afecta valabilitatea rezultatului şi al concluziilor;

b) reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea susţinerilor

autorilor infracţiunii, pe când experimentul judiciar poate fi executat şi

pentru verificarea declaraţiilor martorilor sau ale părţii vătămate,

acestea fiind, de altfel, situaţiile cele mai frecvente de utilizare ale lui;

c) reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire

penală care au stabilit că infracţiunea s-a comis într-un anumit fel, iar

experimentul se execută pentru a verifica dacă este posibil ca o situaţie

să fi avut loc într-un fel sau altul, nereferindu-se strict la o anumită

posibilitate dovedită deja, ca la o reconstituire.

d) În ceea ce priveşte momentul când se ia o măsură sau alta, trebuie

remarcat că reconstituirea se efectuează de regulă în faza de finalizare a

cercetărilor. Dimpotrivă, experimentul judiciar este o operă de

verificare ce se execută într-o fază anterioară, uneori chiar înainte de

începerea urmăririi penale, sensul iniţierii sale într-un asemenea

moment, fiind tocmai acela de a contribui la lămurirea unor

193

Page 194: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

circumstanţe ale faptei şi de a documenta existenţa sau inexistenţa

infracţiunii;

e) Reconstituirea este o activitate complexă care derulează aproape

integral ,,filmul” săvârşirii infracţiunii, pe când experimentul judiciar se

referă doar la verificarea anumitor secvenţe, a unor aspecte sau

momente, chiar dacă este adevărat, aceasta reprezintă în mod frecvent

fazele cheie ale săvârşirii infracţiunii.

Principalele categorii ale reconstituirii

În practica organelor judiciare, se recurge frecvent la următoarele categorii de

reconstituire:

Reconstituirea în vederea verificării veridicităţii declaraţiilor martorilor, în special

a condiţiilor de vizibilitate şi audiţie;

Reconstituirea destinată verificării posibilităţilor de percepţie, mai ales vizuale şi

auditive, în condiţiile existenţei unor factori care ar fi putut influenţa acest proces;

Reconstituirea în vederea verificării posibilităţilor de comitere a anumitor

infracţiuni în condiţiile date.

La reconstituirea în vederea verificării declaraţiilor martorilor se recurge atunci când de

exacta percepţie a împrejurărilor aflate într-un anumit raport cu infracţiunea sau cu făptuitorul

depind orientarea, cursul pe care îl va lua cercetarea, elaborarea celei mai verosimile versiuni cu

privire la persoana infractorului, adică atunci când astfel de împrejurări pot avea o importanţă

decisivă asupra ulterioarei desfăşurări a cercetării.

3.2. Dispunerea şi organizarea reconstituirii

Reconstituirea se dispune prin rezoluţie de către organul judiciar, după începerea

urmăririi penale sau de către instanţa de judecată, prin încheiere.

Organul judiciar trebuie să analizeze necesitatea şi oportunitatea acestui act procedural.

3.3. Reguli tactice destinate desfăşurării reconstituirii

A. Activităţi premergătoare reconstituirii

Reconstituirea se organizează prin întocmirea unui plan de activităţi ce cuprinde:

Scopul reconstituirii, cu problemele de elucidat;

Condiţiile tactice şi organizatorice care vor trebui respectate;

194

Page 195: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

Participanţii la reconstituire (martori oculari, victima, învinuitul, martorii

asistenţi, persoanele care iau parte la acţiunile experimentale şi eventuali experţi);

Stabilirea metodelor ce se vor aplica şi justificarea folosirii acestora;

Asigurarea efectuării reconstituirii în condiţiile de loc, timp şi mod, cât mai

apropiate de cele în care s-a săvârşit fapta cercetată;

Asigurarea mijloacelor tehnice şi a materialelor necesare pentru efectuarea

reconstituirii.

Condiţiile prealabile reconstituirii:

alegerea unui moment benefic reconstituirii;

existenţa condiţiilor propice de timp, loc şi mod cu cele în care s-a

săvârşit fapta cercetată;

verificarea prezenţei participanţilor la reconstituire, inclusiv a

specialiştilor, experţilor etc.;

verificarea existenţei mijloacelor materiale de probă, a corpurilor delicte

etc.;

asigurarea mijloacelor tehnice şi materialelor necesare pentru efectuarea

reconstituirii.

B. Efectuarea propriu-zisă a reconstituirii

Reconstituirea trebuie să se realizeze într-o atmosferă de calm şi sobrietate, evitându-se

sugestiile.

Reconstituirea se poate repeta de câte ori este nevoie, astfel încât să se realizeze

obiectivele stabilite şi să se fixeze cu exactitate rezultatele.

Reconstituirea se va realiza în condiţii similare împrejurărilor declarate.

Locul reconstituirii trebuie să fie cel în care s-au produs faptele ale căror împrejurări se

verifică, dacă schimbarea lui influenţează rezultatul acesteia. Pentru asigurarea obţinerii unui

rezultat cât mai concludent, se impune ca locul reconstituirii să fie reamenajat, readus la o stare

cât mai apropiată de cea existentă în momentul săvârşirii faptei.

Condiţiile de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice etc., trebuie să fie similare sau cât

mai apropiate de cele care au existat în momentul producerii faptelor, evenimentelor ale căror

împrejurări se verifică prin reconstituire. Când condiţiile de lumină ori anotimp nu pot fi

respectate, iar prin reconstituire se urmăreşte stabilirea posibilităţii de a vedea, se va ţine seama

de răsăritul şi apusul soarelui.

În cursul nopţii se vor avea în vedere fazele lunii, prezenţa sau lipsa zăpezii care

influenţează substanţial vizibilitatea. Astfel, dacă reconstituirea urmăreşte stabilirea

195

Page 196: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

posibilităţilor inculpatului de a pătrunde într-un obiectiv printr-o deschizătură, această verificare

nu se va desfăşura noaptea, pentru a respecta condiţiile de timp care au existat la săvârşirea

furtului, din moment ce timpul nu poate influenţa rezultatul experimentelor ce se desfăşoară.

Condiţiile atmosferice pot fi uneori hotărâtoare în verificarea posibilităţilor producerii faptelor şi

fenomenelor.

3.4. Fixarea rezultatelor reconstituirii

Pe întreg parcursul procesului de reconstituire, încă din primul moment, paralel cu fiecare

reproducere experimentală a unor împrejurări ale infracţiunii, se iau note, se execută fotografii şi

schiţa-plan.

După terminarea tuturor experimentelor se consemnează într-un proces verbal, indicându-

se condiţiile în care a fost organizată reconstituirea, momentele principale ale acesteia, metodele

folosite şi rezultatele care s-au obţinut.

Constatările organelor judiciare cu ocazia efectuării reconstituirii sunt consemnate în

procesul verbal, mijloc de fixare cu valoare probantă, de sine stătătoare, care în raport de

împrejurări poate fi întregit cu mijloace considerate secundare: fotografia judiciară, schiţele,

filmul, videofonograma judiciară.

Procesul verbal de efectuare a reconstituirii, care trebuie să reflecte întregul proces al

activităţilor întreprinse cu această ocazie, precum şi rezultatele la care s-a ajuns, are aceeaşi

structură tripartită: partea introductivă, partea descriptivă, partea finală. În componenţa acestor

părţi întâlnim, alături de elemente comune oricărui proces verbal, şi elemente proprii,

determinate de natura şi finalitatea specifice, urmărite prin efectuarea acestei activităţi.

Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşitul lui de către organul judiciar,

martori asistenţi, martori oculari, precum şi de învinuit sau inculpat, persoana sau partea

vătămată, apărători, interpreţi, specialişti.

Fotografiile şi schiţele ce se execută cu această ocazie întregesc procesul verbal şi au

menirea de a-l ilustra, de a spori caracterul său demonstrativ. Fotografierea şi videofilmarea sunt

tot mai des folosite în cursul reconstituirii.

3.5. Aprecierea şi utilitatea rezultatelor reconstituirii

În urma efectuării reconstituirii, se pot obţine rezultate certe sau probabile, în raport cu o

196

Page 197: Filehost_note de Curs Criminalistica, 2012

serie de factori: natura activităţilor efectuate, modul de desfăşurare a acestora, apropierea

condiţiilor în care au fost făcute reproducerile faţă de cele care au existat la momentul săvârşirii

faptei, posibilitatea ori imposibilitatea producerii faptelor, fenomenelor în condiţii de timp şi loc

precizate de persoanele ce au cunoştinţă de existenţa lor.

Rezultatele reconstituirii pot fi apreciate ca certe atunci când toate acţiunile întreprinse,

toate încercările desfăşurate au dus la unul şi acelaşi rezultat, care în condiţiile date, este necesar

şi nu întâmplător.

Organul judiciar apreciază probele pe baza convingerii sale intime, întemeindu-se pe

toate materialele cauzei.

Întrucât nici o probă nu poate fi preferată alteia, valoare fiecărei probe se determină, nu în

raport de felul ei, ci numai de veracitatea şi conţinutul acesteia.

Rezultatele reconstituirii, nu pot constitui, luate separat, temei pentru elaborarea unor

concluzii temeinice în cauză, de aceea ele trebuie să fie coroborate cu rezultatele tuturor

activităţilor întreprinse şi a altor acte de urmărire penală.

Apreciind rezultatul reconstituirii, organul de urmărire penală trebuie să aibă în vedere

condiţiile în care aceasta s-a desfăşurat ca şi conţinutul activităţii efectuate pentru realizarea

scopului urmărit.

197