Ilie PârvuCopertă de Alin Zăinescu & Alien Geantă

FILOSOFIA COMUNICĂRII

098813 B.C.U. - IAŞI

Bucureşti2000

r{Cu (ăo 9^0Cuprins

Copyright Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy” - 2000

Toate drepturile acestei versiuni aparţin Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy” - SNSPA

Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor este posibilă doar cu acordul prealabil scris al editorului.

Ministerul Educaţiei Naţionale Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy”

Str. Povernei, nr. 6 - 8, Bucureşti Telefon / fax: 01 -212 52 88

http://www.comunicare.snspa.ro e-mail: info@comunicare.ro

ISBN: 973-99502-6-4 Tipărit în România

Introducere,Comunicarea şi "genurile filosofici" / 7

Secţiu n ea I.

M odele teoretice a le co m u n icăr ii / 17

1. Conceptul teoretic de comunicare.

Specificul ştiinţelor informaţiei şi comunicării / 17

2. Schema canonică a comunicării / 29

Teoria matematică a comunicării / 29

Paradigma lingvistică: F. de Saussure

şi R. Jakobson / 40

3. Modelul empirico-funcţionalist

al comunicării / 49

4. Şcoala de la Palo Alto sau

teoria "Noii Comunicări" / 59

5. Teoria acţiunii comunicative / 79

6 . Critica economiei politice a comunicării / 91

7. De la "calea ideilor" la "calea cuvintelor":

teoria conversaţiei / 1*01

8 . Modelul dialogal al comunicării /111

4. Ş C O A L A D E L A P A L O A L T O S A U T E O R IA

‘N O II C O M U N IC Ă M ’

'' Uri pas important în direcţia construirii unei teorii explicative a comunicării mută accentul de la studiul funcţiilor şi rolurilor prezente în cadrul unui proces comunicaţional la "gramatica" lui. De la comportamentul comunicaţional se trece astfel la cci'cetarea regulilor constitutive ale situaţiilor de comunicare. Unul dintre exponenţii principali ai acestui model (membru al aşa-zisului "Colegiu invizibil"), Paul Watzlawick scrie: "ne supunem în permanenţă regulilor comunicării, dar înseşi regulile, gramatica acestei comunicări sunt lucruri de care nu suntem conştienţi" ( 1). Trecerea de la studiul funcţional al comportamentului la explicitarea regulilor lui generative este necesarmente asociată cu integrarea în cercetare a problemei semnificaţiei. Yves Winkin, căruia îi aparţine formula "Noua comunicare", scrie programatic:

"Pentru membrii Colegiului invizibil, cercetarea privind comunicarea între oameni nu începe decât în clipa s-a pus întrebarea: dintre miile de comportamente corporale posibile, care sunt cele reţinute de cultură pentru a construi ansambluri semnificative? întrebarea poate părea bizară? De fapt, este vorba pur şi simplu de o generalizare a chestiunii fundamentale a

lingvistului care, în faţa miilor de sunete pe ' care le poate produce apara tu l. fonator,

încearcă să repereze cele câteva zeci de .sunete folosite de o cultură pentru constituirea unui anumit limbaj. Punând acestă problemă a selecţiei şi a organizării comportamentelor înseamnă a da naştere adeziunii la un postulat: existenţa ‘codurilor’ comportamentul ui. Aceste coduri ar selecţiona şi ar organiza comportamentul personal şi interpersonal, ar regla încadrarea lui în context şi deci semnificaţia sa. Fiecare om ar trăi în mod necesar (deşi inconştient) în şi prin coduri, pentru că orice comportament atrage folosirea lor. Or, cercetătorii care acţionează împotriva modelului verbal, voluntar şi conştient al comunicării vor numi cu siguranţă comunicare orice folosire a acestor coduri. De aici reiese că ‘nu se poate să nu comunici’. Aceasta este una dintre axiomele fundamentale ale unei opere intitulate O logică a comunicării, scrisă de trei membri ai Colegiului invizibil: Paul Watzlawick, Janet Beavin şi Don Jackson... Analogia orchestrării (dezvoltată de mai mulţi membri ai Colegiului invizibil) are drept scop să explice cum se poate spune că fiecare individ participă la comunicare, mai mult decât că s-ar afla el la originea comunicării sau ar fi ţinta ei. Imaginea unei partituri invizibile aminteşte în mod deosebit postulatul fundamental al unei gramatici a comportamentului pe qare fiecare îi utilizează în schimburile cele mai diverse cu celălalt. In acest sens am putea vorbi de un ‘model orchestral al comunicării’, în opoziţie cu ‘modelul telegrafic’ Modelul

orchestral este egal, de fapt, cu a vedea în comunicare fenomenul social pe care primul sens al cuvântului îl redă foarte precis, în franceză cât şi în engleză: punerea în comun, participarea, comuniunea" (2 ).

Poziţia teoretică a Scolii de la Palo Alto se caracterizează prin considerarea comunicării ca fenomen social integrat, încercând prin "gramatica" (sau "logica comunicării") să construiască c/ punte de legătură între aspectele relaţionale şi cele organizaţionale, între mecanismele care reglează raporturile interindividuale şi cele care reglează raporturile sociale.

Precursor al noului model al comunicării e recunoscut Gregory Bateson, antropolog şi ecologist englez, format iniţial ca biolog, celebru prin lucrările lui de zoologie. Lucrarea sa, Spre o ecologie a spiritului, pornind de la studiile anterioare din diverse domenii, cum ar fi cele ale lui Whitehead, Russell, Wittgenstein, Camap şi Whorf, a încercat să introducă o perspectivă "organicistă" asupra comunicării. Aflat "în căutarea permanentă a metaforelor", cum îl caracterizează un exeget, Bateson opune metafora "maşinii" (care ar fi adecvată ca metaforă fondatoare pentru modelul matematic), metaforei "organismului", mai adecvată în a exprima natura sistemului informaţional- comunicativ.

Gândirea organicistă situează informaţia ca dimensiune relevantă a unui "subiect" aflat într-un mediu determinat, ambele neputând fi definite decât printr-o relaţie de reciprocitate: eul trăieşte într-o lume a cărei parte este el însuşi, dar el contribuie, la rândul lui, la constituirea acestei lumi. Bateson, prin conccptul său original de "creatura", trimite filosofic

62 63

la spinozism, la natura naturans şi la relaţia ■> consubstanţială cu natura naturala. Creatura, lun> organizării vii şi a evoluţiei este prin însăşi natur- ei comunicaţională. Ceea ce comunică nu sim "atomii" separaţi, ci "părţile egale cu întregul ii întregul egal'cu părţile lui". Metafora organismul introduce în studierea comunicării o gândire holism Comunicarea însăşi este operă şi instrument: oper şi produsul nu sunt distincte de ceea ce le dă naştert Organic, comunicarea se constituie "în spirală"; ea. în întregime prezentă în fiecare moment sau variau a acestei mişcări. Este o creştere ne-liniară, , permanentă auto-producere, auto-poiesis, eu finalitate imanentă. Noi comunicăm direct cii întreaga noastră fiinţă, cu "corpul" întreg şi C1J natura întreagă în ambele dimensiuni ale prezenţei... devenirii.

Teoretician al "comunicării organice" Bateson respinge dihotomiile filosofici anterioare corp-spirit, substanţă-formă, materie-energie etc. opunându-le "unitatea sacră a biosferei" (3), o lume în care dispare linearitatea cauzalităţii şi unde "lanţurile de cauzalitate circulară sunt mai degrabă regula decât excepţia" (4). Structură şi context constituant, aceasta e natura intimă a comunicării ca şi a altor organizări dinamice.

Ce are însă original, pe fondul acestei reprezentări organiciste generale, comunicarea, informaţia? După Bateson, comunicarea este un schimb al subsistemelor unei totalităţi, un schimb de informaţie. La rândul ei, informaţia este o "diferenţă care produce diferenţe" (5) (celebra sa formulare) Ea este sursa dinamicii totalităţii sau sistemului, deoarece "interacţiunea dintre părţile unui spirit este declanşată prin diferenţă" (6 ). Şi aici se impune c "diferenţă", şi anume, între modelele obişnuite ak organismului şi teoria lui Bateson; primele suni descriptive: sistemele interactive clasice sunt văzute

,a procedee de descriere, de modelare a unor fenomene existente. Modelul lui Bateson vede

ocesualitatea în perspectiva unei construcţii viitoare, a unei acţiuni. Bateson şi Şcoala de la Palo ,\Ko sunt motivaţi de un gând voluntarist. Diferenţa ne care o antrenează "informaţia" modelului lor este aceea a acţiunii. Interpretarea lumii, după acest model, este doar o pregătire teoretică a acţiunii.

Şcoala de la Palo Alto, proiectând organic comunicarea, va ajunge imediat la teza:TOTUL ESTE COMUNICARE. Comunicarea este noul termen care exprimă relaţia omului cu lumea. Reprezentarea - ca înţeles al comunicării - lasă Socul, după formularea lui von Foerster, exprimării (expresiei). De la simplu instrument al cunoaşterii, comunicarea este ridicată la rangul de referent general, de context totalizator.

; "Totul este aşadar comunicare. Acesteia nu ne puteip sustrage. Orice activitate, ş tiin ţifică ' sau comună, se situează în interiorul unei anvelope care se cheamă comunicare. Comunicarea furnizează regulile de înţelegere (aprehensión) pentru toate lucrurile din lume. Deoarece ştiinţa, arta sau practicile cotidiene nu sunt decât sectoare conţinute în comunicarea care le înglobează. Comunicarea va reflecta întregul joc al raţiunii şi al activităţilor ei. Regulile ei vor fi universale. în acest sens ea devine regină. Noua religie laică" (7).

în interpretarea Şcolii de la Palo Alto comunicarea dobândeşte statutul general al oricărui proces mental şi al întregii naturi.

"Nu este comunicarea cea care transmite în natură caracterele ereditare? N u trece evoluţia prin ea pentru a antrena în schimbarea ei toate speciile ca şi orice

64 65

individ? Ea devine anvelopa şi forma■ .oricărei, activităţi, indiferent dacă e vorba

de om, animal sau natură. Astfel încc, comunicarea devine afacerea majoră cart

■ înglobează orice activitate, limbaju; comportamentul, inclusiv comportamentul

' . ştiinţific, deveniţi subiecţi ai regulilor ei (8).

Acest model al comunicării se întemeia/-; nu pe analiza pragmaticii comunicării umane, ci, c; orice teorie extrem de abstractă, el debutează prin identificarea unor "proprietăţi simple ale comunicării, ale oricărei implicaţii interpersonalc fundamentale. Vom vedea că aceste proprietăti joacă rolul axiomelor în acest "calcul al comunicări, umane pe care îl presupunem posibil". Cu alte cuvinte, autorii intenţionează să construiască îr formă abstract-axiomatică o teorie generală, teorie- cadru, care să determine constituţia internă .< comunicării, structura ei determinativă. Nu întâmplător, studiul lor programatic se numeşte 0 logică a comunicării, iar preambulul lui, Pwpunen pentru o axiomatică a comunicării. Şcoala de k Palo Alto propune astfel o definiţie structural- axiomatică (printr-un sistem structurat de axiome) a conceptului integral de comunicare. "Comunicarea se defineşte nu clasic, prin gen proxim şi diferenţa specifică, ci printr-un singur predicat care satisface simultan mulţimea de bază a axiomelor. Altfel spus comunicarea este un sistem ce se caracterizează prin faptul că satisface axiomele generale ale teoriei abstracte. "Sistemul axiomtic" al teoriei comunicări: cuprinde următoarele "legi fundamentale":

I. Imposibilitatea de a -"nu comunica. (Altfel exprimată, prima axiomă sună: nu putem s; nu comunicăm).

Semnificaţia ei este uşor de desprins dacă aVeffl în vedere metafora-sursă a teoriei, organismul, potrivit căreia "comunicarea este matricea în care sunt prinse toate activităţile umane". Această "declaraţie" a lui Bateson şi Ruesch l-a condus pe Watzlawick, filosof şi psihoterapeut marcat de V^ittgenstein şi de analiza logică a limbajului, să regândească structural natura comunicării şi să construiască o logică a comunicării. Axioma I e x p r i m ă "mesajul" cel mai important al noii abordări a comunicării. N u există non-comunicare, non-comportament ^om unicaţional al unui sau în cadrul unui sistem organic:

"Dacă vom admite că, într-o interacţiune, orice comportament are valoarea unui meisaj, cu alte cuvinte, că este o comunicare, urmează de aici că nu se poate să nu se comunice, indiferent dacă se vrea sau nu. Activitate sau inactivitate, vorbire sau tăcere, orice are valoare de mesaj. Asemenea comportamente influenţează altele, iar acestea, la rândul lor, nu pot să nu reacţioneze la comunicări şi prin însuşi acest fapt să comunice" (9).

Comunicarea nu se mai reduce astfel la limbajul verbal şi, mai ales, la intenţionalitate. Nu vom spune că noi "comunicăm" doar atunci când intenţiile, conştiente sau reuşite se transmis şi sunt înţelese de receptor. Din punctul de vedere al noii teorii, comunicarea verbală şi intenţională reprezintă doar vârful unui iceberg uriaş, care închide într-o unitate întregul comportament al unui individ integrat organic într-o totalitate cuprinzând alte moduri de comportament: tonal, postural, contextual etc. Evident, pentru nevoile analizei, putem distinge "unităţi" ale comunicării: mesajul (unitatea elementară), interacţiunea (o serie de mesaje

66 67

schimbate între indivizi), modelele de interacţiune (integrări complexe ale unităţilor anterioare). ■

II. O rice com unicare se analizează în conţinut şi re la ţie .

■ Altfel formulată, a doua axiomă spune: "Orice comunicare prezintă două aspecte: conţinutul şi relaţia, astfel încât al doilea îl înglobează pe primul şi prin aceasta este o metacomunicare" Este acesta un mod de a exprima o altă caracteristică a metaforei organiciste fondatoare: orice comunicare nu se limitează să transmită o informaţie, ci induce în acelaşi timp un comportament. în termenii lui Bateson, se pot numi cele două aspecte" indicele respectiv, "ordinea" oricărei comunicări. Indice!; este sinonimul conţinutului mesajului.

"Un mesaj, sub aspectul lui de ‘indice transmite o informaţie: în comunicare, umană, acest termen este de acee, sinonim cu conţinutul mesajului. El poat, avea ca obiect orice este comunicabil problema de a şti dacă o asemene; informaţie este adevărată sau falsă, valii ori non-validă sau indecidabilă nu intra aici în calcul. Aspectul de ‘ordine' dimpotrivă, desemnează maniera în care este înţeles mesajul şi în cele din urma relaţia între parteneri" ( 1 0 ).

Un raport interesant se manifestă între cele două aspecte ale comunicării:

"cu cât o relaţie este mai spontană ş1 ‘sănătoasă’, cu atât aspectul ‘relaţie’ a1 comunicării trece în plan secund. Invers, relaţiile ‘bolnave’ se caracterizează printr- dezbatere iară sfârşit asupra naturii relaţiei iar ‘conţinutul’ comunicării sfârşeşte prii1 a-şi pierde orice importanţă" ( 1 1 ).

Aceste două aspecte ale comunicării, evidenţiate iniţial de studiul comportamentului (Bateson), se regăsesc, după Watzlawick, şi în cadrul modelului informatic al comunicării: pentru a "comunica" cu maşina de calcul, aceasta are nevoie de două elemente: o informaţie (datele, de exemplu, să multiplice două numere) şi o informaţie asupra informaţiei (instrucţiunile: ordinul multiplicării, de exemplu). Este evident că instrucţiunile aparţin unui tip logic mai complex decât datele; ele reprezintă o meta-informaţie, întrucât sunt informaţii asupra informaţiei. Orice confuzie a celor două niveluri conduce la un rezultat lipsit de sens.

Revfenind la comunicarea umană, scriu Watzlawick ş.a., vom regăsi acelaşi raport între indice./ şi ordine: primul transmite datele comunicării, a doua spune cum trebuie înţelese acestea; a spune "acesta e un ordin" sau "am glumit" sunt "mărcile" verbale ale unei meta-comunicări, sau ale comunicării asupra comunicării. Relaţia nu este necesar să fie exprimată întotdeauna verbal. Ea se poate exprima şi prin înteaga fiziognomie a comunicării: zâmbete, gesturi etc. De asemenea, relaţia se poate înţelege uneori pe deplin în funcţie de contextul în care are loc comunicarea.

Filosofic, meta-comunicarea are o semnificaţie deosebită: "aptitudinea de a meta- comunica într-o manieră satisfăcătoare nu este doar condiţia sine qua non a unei bune comunicări, ea are de asemenea legături foarte strânse cu vasta problemă a conştiinţei de sine şi de ceilalţi" (12). Pe de altă parte, ignorarea diferenţei comunicare - meta-comunicare poate conduce la "paradoxuri pragmatice", la perplexităţi analoge cu paradoxele din logică, aşa cum este cazul cu inscripţia pe care o putem găsi pe un panou (de circulaţie, de exemplu): "Nu ţineţi cont de acest semn".

Formularea finală a celei de a doua axiome a com unicării. este următoarea: Orice comunicar prezntă două as-pecte: conţinutul şi relaţia, astfel încât ultimul îl înglobează pe primul şi este curmare o meta-comunicare.

A treia axiomă a logicii comunicării poate obţine din studiul interacţiunii sau schimbului de mesaje între parteneri. Văzută din afară, o scrii de comunicaţii poate fi înţeleasă ca un şir neîntrerupt de schimburi de elemente informaţionale. Bateson & Jackson consideră îns; că interlocutorii introduc în această interacţiune lungă o punctare a şirului faptelor, după expresia lui Whorf, astfel încât unul dintre ei pare de fiecare dată a avea iniţiativa sau preeminenţa sau poate avea un statut de dependenţă; se punctează roluri]: pe care şi le asumă sau le revin partenerilor şi care-! determină de fiecare dată ca "stimuli" sau "răspuns ai secvenţei comunicaţionale. "Realitatea" definită de roluri nu e diferită de aceea a relaţiei cobaiului de pe masa experimentatorului cu experimentatorul, cobaiul ar putea zice: "Mi-am dresat bine experimentatorul: de câte ori apăs pe pârghie, d îim aduce mâncare".

Punctarea secvenţelor de fapte înseamnă astfel stabilirea între parteneri a modelelor de schimb care vor regla schimbarea rolurilor. Această punctare structurează faptele din cadrul comportamentului comunicativ şi ca atare este esenţială desfăşurării continue a ceastuia.

In cultură, elementele de punctare pot avea cele mai diferite forme sau manifestări. în relaţiile umane de comunicare socială sau grupală, de exemplu, între membrii unei familii, funcţionarea optimă a acestui mecanism de punctare este esenţială pentru menţinerea unităţii comunităţii, pentru eliminarea distorsiunilor de realitate în

dialogul lor; cel mai adesea acestea au la origine incapacita tea membrilor de a meta-comunica asupra modelelor respective de interacţiune. Acest nivel nieta-eomunicaţional, ce implică esenţial punctarea secvenţelor informaţionale, este prezent în orice tip de comunicare, de la aceea a unui pacient cu un medic, până la relaţiile internaţionale. Un exemplu tipic pentru acest ultim domeniu îl oferă celebrul dietum: "cea mai bună cale de a păstra pacea este de a te pregăti pentru război".

III. A treia axiomă a meta-comunicării este formulată astfel: Natura unei relaţii depinde de punctarea secvenţelor de comunicare între parteneri.

Pentru a ajunge la a patra axiomă a comunicării autorii pornesc de la constatarea unor difereriţe între două tipuri ale comunicării în diverse sisteme comunicaţionale: în cadrul sistemului nervos, diferenţa dintre tipul de comunicare al sistemului nervos central (bazat pe relaţia dintre sinapse şi neuroni şi pe informaţia discretă, "informaţia digitalizată") şi tipul sistemului neurovegetativ, care se bazează în transmiterea informaţiei pe anumite substanţe şi concentraţia lor în circulaţia sangvină; în maşini sau sisteme artificiale, diferenţa dintre calculatoarele digitale şi cele analogice; în comunicarea umană, diferenţa dintre raportarea la lucruri şi transmiterea unor informaţii despre ele prin nume sau prin desene, imagini, diagrame. După Watzlawick, comunicarea analogică, în care se include, practic, orice comunicare non-verbală (care nu întreţine între semn şi obiect o relaţie pur convenţională) îşi află rădăcinile în stadiile arhaice ale evoluţiei umane şi are o extensiune mult mai generală decât comunicarea digitală, verbală, relativ recentă şi mult

7071

mal abstractă,- capabilă să reprezinte nu numai sensuri, ci şi logica limbajului.

Numai în comunicarea interamană sur,< posibile cele două tipuri. Altfel spus, omul est: singurul gen de organism capabil să utilizeze cele două moduri de comunicare, digitală şi analogic; Apariţia şi utilizarea comunicării digitale a avut„ importanţă capitală pentru evoluţia omului, • culturii, ea fiind cea care condensează o cantitate mai mare de informaţie şi permite conservarea ei ir, timp şi recuperarea recurentă a ei la orice momerii ulterior. Cum au arătat însă studiile de etologie ale lui N.Timbergen şi K.Lorenz sau G.Bateson, pentn aspectul de "relaţie" al comunicării rolul fundamental îl are tipul analogic de comunicare Oamenii cred că anumite animale "înţeleg" senstii cuvintelor pe care ei le adresează; de fapt, ceea ce animalul "înţelege" nu este sensul expresiilor, ci întreaga bogăţie a comunicării analogice care însoţeşte cuvintele. De flecare dată când relaţia se află în cadrul comnicării, limbajul digital îşi pierde treptat semnificaţia. Intervenţia în cadrul comunicării a dimensiunii relaţionale explică de cc comunicarea analogică are o conexiune atât dc strânsă cu contextul comunicării; acelaşi gest, de exemplu, pare normal într-un context şi transmite o informaţie de un anumit tip şi pare anormal "bolnav", într-un alt context, alertează pe ceilalj; oameni asupra stării mentale a omului, nu-i face doar să reacţioneze la informaţia comunicării.

Cele două tipuri de comunicare, ca şi cek două genuri de sistem nervos, nu există paralel >.. complementar; ele pot să coexiste şi să ' completeze în orice mesaj. După toau probabilităţile, conţinutul se transmite digital relaţia analogic.

Relaţia analogic - digital în cadrul comunicării, exemplificată de diferenţa dintre tipurile corespunzătoare de calculatoare, are numeroase consecinţe pragmatice în diverse (jomeniii ale acţiunii sociale. Prezenţa şi complementaritatea celor două tipuri în mesajele comunicării face necesară traducerea continuă între ele, atât de cei care emit semnale cât şi de cei care le recepţionează; aceasta nu se poate face însă în chip complet fară pierderi de informaţie şi de sensuri.

Limbajul digtial posedă o sintaxă logică complexă şi comodă, dar e lipsit de o semantică adecvată pentru relaţie. Limbajul analogic posedă semantica, nu însă şi sintaxa corespunzătoare unei definiţii neechîvoce a naturii relaţiilor.

sTV. Cele discutate până acum au fost condensate într-o nouă axiomă a comunicării: Fiinţele umane utilizează două moduri de comunicare, digitală şi analogică.

Pornind de la studiile antropologice şi psihologice ale lui Bateson, adepţii Şcolii de la Palo Alto au formulat o altă idee de bază a analizei comunicării: în comportamentul comunicaţional se pot distinge sisteme simetrice (în care partenerii adoptă un "comportament în oglindă", întemeiat pe egalitate) şi sisteme complementare, centrate pe diferenţă (de exemplu, doctor-pacient, profesor- student). In felul acesta se ajunge la următoarea axiomă:

V. Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă el se întemeiază, respectiv, pe egalitate sau diferenţă.

în finalul studiului lor programatic, autorii modelului "Noii Comunicări" fac următoarele

72 73

consideraţii generale. Prima observaţie: axiomele ^■ propuse sunt prime încercări de a da o formă logki sistematică unui proces extrem de complex şi 4

aceea nu trebuie înţelese decât ca studii preliminar­ia ó teorie mai adecvată. A doua observaţie: ace;,!-, axiome sunt foarte eterogene, deoarece ele sunt extrase din observarea unor fenomene sau genuri ¡f comunicare diferite, sau din observarea fenomenele de comunicare în registre foarte diferite. Dacă ele au: o unitate, aceasta nu rezidă în originea lor, ci | ; importanţa lor pragmatică. Aceasta conduce, ]a? rândul ei, la punerea accentului nu pe "actele" I individuale (monadele comunicării), ci pi conotaţiile interpresonale.

Axiomatica globală pe care o propur

autorii, prin care se încearcă să se determine prir condiţii o întreagă "situaţie comunicaţională", estSÎ astfel într-un acord stilistic cu natura sistemică ■ comunicării, excelent redată de Birdwhistell:

"Un individ nu comunică, el ia parte lai comunicare în care devine un element. E! se poate mişca, poate face zgomot... dar ol nu comunică. El poate vedea, poate înţelege, simţi, gusta,atinge, dar el m, comunică. In alţi termeni, el nu este autorul comunicării, el participă la ea Comunicarea, în calitatea ei de sistem, nu trebuie să fíe concepută după modelui elementar al acţiunii şi reacţiunii, oricât ck complex ar fi enunţul lui. Ca sistem, comunicarea nu trebuie definită decât ic nivelul unui schimb" (13).

în acest gen de prezentare structurală a comunicării, fiecare axiomă participă determinaţi1, la definirea globală a situaţiei de comunicare şi îş: extrage semnificaţia numai din această "participare":

"Astfel, imposibilitatea de a nu comunica face ca orice situaţie care comportă două sau mai multe persoane este o situaţie interpersonală, o situaţie de comunicare. Aspectul ‘relaţie’ al unei asemenea comunicări precizează mai bine acest punct. Importanţa pragmatică,interpersonală a modurilor de comunicare digital şi analogic nu rezidă doar într-un izomorfism presupus cu conţinutul şi re la ţia ,/c i în ambiguitatea, inevitabilă şi semnificativă, în care se află emiţătorul şi receptorul atunci când se pune problema traducerii unui mod în altul. Ceea ce am spus despre problmele de punctare se bazează tocmai pe metamorfoza implicită a modelului clasic ‘ acţiune-reacţiune ’. In fine, paradigma simetrie-complementaritate este poate cea care apropie cel mai mult de conceptul matematic de funcţie, poziţiile indivizilor nefiind decât variabile susceptibile de a lua o infinitate de valori al căror sens nu este absolut, ci nu se relevă decât în relaţia lor reciprocă" (14).

"A comunica înseamnă a intra într-o orchestră". D.Bougnoux sintetizează astfel metaforic sau "analogic" semnificaţia modelului de ia Palo Alto:

"A împrumuta capitalul simbolic disponibil, a adăuga timbrul sau nota ta la ansamblul preexistent, a te juca cu alţii, a partaja şi a acţiona cu infrastructura sau mediul mediaţic)... Nimeni, luat în sine, nu este subiectul unei întregi comunicări, fiecare participă la ea iară a fi sursa ei punctuală, nici desăvârşirea ei. Această

paradigmă a orchestrei se opune evident■ : liniei de telegraf a modelului lui Shannon,

Ea combate de asemenea logocentrismul; a■ comunica înseamnă a pune în joc

• . • ■ ansamblul de semne disponibile, legate de comportament. De unde remarca importantă că nu se poate să nu se comunice (să nu fi în legătură, să nu influenţezi etc.). Spaţiul uman sau ceea ce circulă în intersubiectivitate este saturat de semne mai degrabă decât de lucruri: şi sistemul semnificaţiilor lor, departe de a fi determinat de fiecare din noi, ne precede"(15).

Teoria de la Palo Alto constituie o opoziţie în ştiinţele umane la modelul matematic-cibernetk, în mod interesant, ea recuperează sensul originar ;■ termenului "comunicare" (a participa l a ) , venind dr la latinescul communicare (a pune în comun, a fi ir. relaţie). Sensul de "a transmite" al "comunicării este, de altfel, târziu: în limba franceză el s-<-. stabilizat spre sfârşitul secolului al XVI-lea, pentru a se menţine şi în secolul următor, paralel cu cei originar: el s-a impus decisiv ulterior, odată cu importanţa mijloacelor de comunicare în societăţile organizate pe baza schimbului de mărfuri.

Importanţa concepţiei de la Palo Alto constă în considerarea comunicării ca o activitate colectivă, condusă de reguli învăţate inconştient Modelul "orchestral" al comunicării tinde să pună in evidenţă necesitatea gramaticii comunicării iară de care aceasta nu-şi poate realiza funcţiile esenţiale.

Aşa cum arăta B. Miege, acestui model i-ati fost aduse trei critici importante.

74

O critică logică. Aceasta se referă la o presupoziţie epistemologică a modelului; nivelul inetacomunicaţional, care permite să se dea un sens nivelului comunicării, să i se confere posibilitatea de a-i observa funcţionarea pentru a-i decela eventualele distorsiuni introduse în comunicarea "pură", este întemeiat pe ideea că observatorul a fost dotat cu o capacitate de observaţie şi percepţie care nu introduce distorsiune. Or, acest postulat epistemologic este astăzi cel mai adesea respins.

O critică "internă". Pornind de la o distincţie 4. lui Peirce, D.Bougnoux identifica distincţiile Scolii de la Palo Alto dintre comunicareea de relaţie şi de conţinut cu distincţia dintre comunicarea indicială şi cea simbolică, prima este însă opacă, puţin mobilă şi intranzitivă (fară obiect). Ea nu se cunoaşte pe sine însăşi şi e lipsită de intenţie; de aceea, nu poate avea rolul major acordat de modelul "Noii comunicări".

O critică teoretică. Şcoala de la Palo Alto este pandantul psihologic al funcţionalismului clasic: psihoterapia acestei şcoli urmăreşte să evite suferinţa care rezultă din comportamentele disfuncţionale prin conformarea la normele sociale. Ca şi funcţionalismul, această scoală are ca premisă nevoia de comunicare a individului în cadrul unui sistem; integrarea în sistem (lingvistică, psihologică, comportamentală) presupune mereu preeminenţa, autonomia şi raţionalitatea sistemului.

Izvorâte din studiile psihiatrilor americani asupra maladiilor mentale (savanţi care încercau în anii’60 să-l substituie pe Freud - considerat depăşit, cu sistemul lui prea linear de cauzalitate centrată pe individ -, deplasând accentul de la individ la relaţiile interpersonale, care trebuie să primeze în interpretare), ideile Şcolii de la Palo Alto s-au răspândit în unde concentrice trecând în domenii atât de diferite cum sunt relaţiile culturale,

75

organizaţiile socio-politice, fundamentele ştiinţelor umane (antropologia culturală, psihologia socială etc.). Mulţi consideră acest model o "revoluţie conceptuală". Dar pentru alţii, cum este L. Sftz. atitudinea anti-epistemologică, lipsa unui fundament teoretic: serios sau "scufundarea" lui Intr-un delir lingvistic repetitiv şi în anecdotică, ezitările in conceperea naturii ştiinţificului (ştiinţă a individualului - în tradiţia lui Dilthey, sau ştiinţă a generalului - în vechea paradigmă aristotelică') împiedecă modelul de la Palo Alto să aspire la o noutate metodologică de prim ordin, măsurabilă, după chiar criteriul lui Bateson, prin efectcle durabile în alte domenii. Aceasta nu-1 împiedecă pe autorul francez să admire "geniul elegant al lui Bateson şi al găselniţelor sale, marea ingeniozitate a lui W atzlawick, Weakland sau Erikson".

în ciuda perspectivei sistemic-holiste în înţelegerea unor concepte-cheie pentru fundamentele metafizice ale programului lor, cum ar fi acela de "subiect" sau de "interpretare" , ei rămân, paradoxal, legaţi de clasici. Această situaţie o descrie Bateson însuşi în felul următor: "Astăzi, sarcina noastră cea m a i presantă este poate aceea de a învăţa să gândim altfel. Şi nu vă voi ascunde că eu însumi NU ştiu cum să facem pentru a gândi altfel"(16).

76

5 , Ibidem, p. 105.6 , Ibidem, p. 1 1 0

7 , L. Sfez, Critique de la communication, ed. cit., p 235.

g. Ibidem, p. 236.9, P.Watzlawick et al., Une logique de la

communication, în D. Bougnoux (ed.), op. cit., p. 240.

10. Ibidem, p. 242.]1. Idem.12. Ibidem, p. 243.13. Ibidem, p. 2#2.14. Idem.15. D. Bougnoux, în op. cit., p. 238.16. G. Bateson, Forme, Substance et Différence, în

Vers une ecologie de l ’esprit, tom II, Paris,S il, 1980, p. 219.

77

Note

1. Apud B. Miége, op. cit., p. 59.2. Y. W inkin, La nouvélle communication, Paris.

1981, p. 22-26.3. G. Bateson, La nature de la pensée, Seuil.

Paris, 1977, tom I, p. 214. Ibidem, p .29.