FINANŢE PUBLICE SI FISCALITATE ANUL I CIG / · PDF fileCod curs: C4B2301 Denumire curs: FINANŢE PUBLICE SI FISCALITATE Tip curs: obligatoriu Durata cursului/nr. credite Semestrul

1

FINANŢE PUBLICE SI FISCALITATE

ANUL I CIG / MANAGEMENT

În majoritatea ţărilor lumii, la dispoziţia autorităţilor publice se concentrează mai mult de jumătate din

produsul intern brut prin intermediul instrumentelor financiare. Finanţele publice constituie, în etapa actuală, o

componentă majoră a vieţii economico-sociale a oricărui stat, dar impactul acestora asupra economiei în

ansamblul ei nu este determinat doar de proporţia redistribuirii produsului intern brut, ci, în mod deosebit de

modalităţile în care are loc acest proces.

Cursul "Finanţe Publice" tratează problematica finanţelor publice prin prisma multiplelor legături şi

intercondiţionări care există între toate domeniile vieţii economico-sociale, precum şi în lumina legislaţiei din

ţara noastră.

În lucrare sunt prezentate principiile de bază ale bugetelor publice, este detaliat procesul bugetar în

lumina legii finanţelor publice, începând de la pregătirea proiectului bugetului şi până la votarea şi executarea

bugetului aprobat, gestiunea financiară şi controlul finanţelor statului, fiind prezentate rolul fiecărui actor în

procesul bugetar: ministere, consilii locale, Guvern şi Parlament.

De asemenea sunt tratate aspecte privind sistemul financiar şi politica financiară în România, sistemul

bugetar, sistemul cheltuielilor publice şi al veniturilor publice, creditul public şi datoria publică, rolul crescând

al finanţelor comunităţii europene şi aspecte ale finanţelor internaţionale, dar în special, având în vedere

aderarea României la Uniunea Europeană, sunt detaliate organizarea financiară şi bugetul Uniunii Europene.

Lucrarea de faţă se adresează, în primul rând, studenţilor facultăţilor cu profil economic care au în

programă cursuri de finanţe publice, dar ea poate fi utilă tuturor celor care doresc să cunoască teoria şi practica

finanţelor publice, să capete noţiuni cu privire la veniturile bugetare şi cheltuielile publice pe care este obligat să

le facă statul.

Având în vedere că lucrarea, aşa cum am arătat, este adresată în special studenţilor, la finalul fiecărui

capitol sunt propuse teme de seminar şi referate, iar pentru verificarea cunoştinţelor căpătate, teste grilă cu o

singură variantă de răspuns.

Cod curs: C4B2301

Denumire curs: FINANŢE PUBLICE SI FISCALITATE

Tip curs: obligatoriu

Durata cursului/nr.

credite

Semestrul II/5 credite

Manuale recomandate

* Mihail Antonescu, Finanţe publice ediţia a II-a completată şi actualizată,

Editura Sitech, Craiova 2008.

Obiectivele cursului: Această disciplină transmite studenţilor cunoştinţe teoretice si practice

despre conţinutul, funcţiile şi rolul finanţelor publice în perioada contemporană,

instituţiile şi mecanismul activităţii financiare privitoare la bugetul de stat,

resursele financiare publice, sistemul cheltuielilor publice, împrumuturile de stat,

datoria publică. Totodată, sunt prezentate metode, tehnici, instrumente, pârghii

financiare utilizate de organele abilitate pentru îndeplinirea obiectivelor

economice şi sociale ale politicii financiare. De asemenea, sunt cuprinse şi

probleme specifice ale finanţelor publice şi fiscalităţii în ţara noastră, precum şi

tendinţele evoluţiei acestora în cadrul reformei fiscal-bugetare din actuala

perioadă de dezvoltare a economiei în contextul integrării în Uniunea Europeană.

Modul de stabilire a

notei finale:

Nota finală este compusă din:

- 80% test de evaluare şi 20% evaluări parţiale în timpul anului

Consultaţii pentru

studenţi:

Săptămânal, miercuri între orele 1700

-1900

Adrese e-mail

responsabil pentru

contactul cu studenţii

[email protected]

Titularii cursului Conf universitar dr. Antonescu Mihail

2

CONŢINUTUL TEMATIC AL CURSULUI - FINANŢE PUBLICE SI FISCALITATE

1. Finanţele publice: evoluţie, concept, conţinut economic, funcţii şi rol.

2. Sistemul bugetar: conceptul de buget de stat şi buget al economiei naţionale; principiile şi

regulile bugetare; structura sistemului bugetar, bugetul general consolidat al României; metode de

dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.

3. Procesul bugetar. Particularităţi în România: conţinutul, trăsăturile şi etapele procesului

bugetar; elaborarea proiectelor de buget; aprobarea bugetelor; execuţia bugetara; încheierea

exerciţiului bugetar si intocmirea contului de execuţie bugetară; controlul bugetar.

4. Sistemul cheltuielilor publice: caracterizarea şi conţinutul sistemului cheltuielilor publice;

criterii de clasificare a cheltuielilor publice; indicatori de analiză a cheltuielilor publice.

5. Principalele categorii de cheltuieli publice finanţate din fondurile bugetare şi

extrabugetare: Cheltuielile publice pentru acţiuni social culturale: caracterizare generală, surse de

finanţare, importanţă şi eficienţă; categorii de cheltuieli social-culturale. Particularitati in Romania;

Cheltuieli publice pentru acţiuni şi obiective economice; Cheltuieli pentru servicii publice generale,

ordine publică, siguranţă naţională şi apărare.

6. Sistemul resurselor financiare publice: conţinutul resurselor financiare publice; structura

resurselor financiare publice;conţinutul, caracteristicile şi rolul impozitelor; elementele impozitului;

clasificarea impozitelor; asezarea si perceperea impozitelor: principiile impunerii; aşezarea

impozitelor; criteriile de impunere; dubla impunere juridica internationala si metode de evitare a

acesteia.

7. Sistemul fiscal: Impozitele directe: caracterizarea generală a impozitelor directe;

impozitele reale şi impozitele personale: impozitul pe venit; impozitul pe avere; impozitele indirecte:

caracterizarea generală a impozitelor indirecte; taxele de consumaţie: taxele de consumatie pe produs;

taxele de consumatie pe vanzari; monopolurile fiscale; taxele vamale; alte taxe.

8. Presiunea fiscală: conceptul şi semnificaţia presiunii fiscale; limitele presiunii fiscale;

factori de influenţă şi modalităţi de exprimare a presiunii fiscale.

9. Evaziunea fiscală şi repercusiunea impozitelor: continutul si formele evaziunii fiscale;

cauzele şi efectele evaziunii fiscale; paradisurile fiscale; prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale;

repercusiunea impozitelor.

10. Creditul public. Datoria publica: conţinutul economic, formele şi rolul creditului public;

tehnica împrumutului public; datoria publică.

11. Datoria externă: clasificarea şi caracteristicile împrumuturilor externe; conceptul de

datorie externa; indicatori de cuantificare a nivelului datoriei externe; gestiunea datoriei externe.

12. Finanţele organizaţiilor internaţionale: rolul şi tipologia organizaţiilor internaţionale;

finanţele organizaţiilor internaţionale tradiţionale; cheltuielile efectuate de organizaţiile internaţionale;

resursele financiare ale organizaţiilor internaţionale; bugetele organizaţiilor internaţionale; organizarea

financiară şi bugetul Uniunii Europene; cheluielile şi veniturile bugetare; procesul bugetar comunitar.

TEMATICA SEMINARIILOR (numai pentru studenţii de la forma de învăţământ ZI)

Evoluţia istorică a finanţelor publice; Conceptul de finanţe publice; Conţinutul economic al finanţelor publice.;

Funcţiile şi rolul finanţelor publice; Interdependenţa finanţe publice – finanţe private; Etapele procesului bugetar: elaborarea proiectelor de buget, aprobarea bugetelor, execuţia bugetară; Echilibrul bugetar între necesitate şi posibilităţi. Modalităţi de acoperire a deficitului bugetar; Aplicaţii practice privind structura bugetului general consolidat al României, metode de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare; Determinarea cheltuielilor publice consolidate şi a ponderii lor în PIB; creşterea nominală şi reală a cheltuielilor publice, ca mărime absolută şi relativă; factorii de influenţă a dinamicii cheltuielilor publice în perioada analizată, comparaţii între state şi grupuri de state pe plan internaţional, privitor la nivelul şi structura cheltuielilor publice; Analiza structurii economice şi a celei funcţionale a cheltuielilor publice în ţara noastră în perioada actuală; Determinarea structurii resurselor financiare publice, modalităţi de constituire a impozitelor, dubla impunere internaţională, modificarea nominală şi reală, absolută şi relativă a resurselor financiare publice, comparaţii internaţionale; Analiza structurii resurselor financiare: venituri fiscale şi nefiscale, venituri curente şi de capital, venituri ordinare şi extraordinare, în ţara noastră în perioada actuală; Determinarea ratei presiunii fiscale la nivelul economiei naţionale. Efectele creşterii presiunii fiscale. Exemplificarea relaţiei dintre evoluţia veniturilor fiscale şi cea a ratei fiscalităţii – curba

3

Laffer; Evaziunea fiscală în România şi evaziunea internaţională. Metode de combatere a evaziunii fiscale; Creditul public: metode de plasare şi amortizare; Tehnica împrumutului public. Datoria publică: analiza evoluţiei datoriei externe a României în perioada 1990 – 2008; gradul de îndatorare a ţării, datoria publică medie pe locuitor, pondere în PIB, structura datoriei publice, serviciul datoriei publice, comparaţii internaţionale; Contribuţia României la bugetul Uniunii Europene; Capacitatea de absorbţie a fondurilor comunitare şi de aplicare a unui management bugetar integrat .

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ OBLIGATORIE

1. Mihail Antonescu, Finanţe Publice, Editura Sitech, Craiova 2007.. 2. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe Publice, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 3. Elena-Doina Dascălu, Dan Radu Ruşanu, Finanţe Publice, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2005. 4. Luminiţa Ristea, Adina Trandafir, Finanţe publice între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2005.. 5. Mariana – Cristina Cioponea, Finanţe Publice şi teorie fiscală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007.. 6. Mariana – Cristina Cioponea , Evoluţia veniturilor şi cheltuielilor bugetare din România, în contextul integrării în

Uniunea Europeană, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 7. Legea privind finanţele publice nr. 500/2002, publicată în M. Of. nr. 597/2002, cu modificările şi completările

uletrioare. 8. Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M.Of nr.927/27.12.2003, cu modificările şi completările ulterioare 9. Legea nr. 69/16.04.2010 - Legea responsabilităţii fisval-bugetare, publicată în M. Of. nr. 252/20.04.2010.

REGLEMENTĂRI FISCALE

** Legea privind finanţele publice nr. 500/2002, publicată în MO nr. 597/2002, cu modificările şi

completările ulterioare.

** Legea privind Codul fiscal nr. 571/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 927 din 23 decembrie

2003, cu modificările şi completările ulterioare.

** Legea nr.11/26.01.2010 a bugetului de stat pe 2010, publicată în M. Of. Nr. 60/27.01.2010

** Legea nr. 12/26.01.2010 a bugetului asigurărilor sociale de stat pe 2010, publicată în M.Of. nr.

61/27.01.2010.

** Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în M. Of.

nr.672/27.07.2005

** Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.64/2007 privind datoria publică, publicată în M.Of. nr.

439/28.06.2007

** Legea nr. 76 din 16 ianuarie 2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării

forţei de muncă, publicată în M.Of. nr. 103/6.02.2002, cu modificările şi completările ulterioare

** Legea nr. 19 din 17 martie 2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale

publicată în M.Of. nr. 140/1.04.2000, cu modificările şi completările ulterioare.

** Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.Of. nr.618/2006

** Legea nr.86/2006 privind Codul vamal al României, publicată în M.Of. nr. 350/19.04.2006

** Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1954/2005 pentru aprobarea Clasificaţiei indicatorilor

privind finanţele publice, M. Of. Partea I, nr.1176/27.12.2005, cu modificările şi completările ulterioare

** Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150 din 31 octombrie 2002 privind organizarea şi

funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, publicată în M.Of. nr. 838/20.11.2002, cu modificările

şi completările ulterioare

LECŢIA 1 - Finanţele publice: evoluţie, concept, conţinut economic, funcţii şi rol

În acest capitol sunt prezentate finanţele publice în evoluţia lor istorică de la apariţia statului în

orânduirile social - economice şi până în prezent, este definit conceptul de finanţe publice sub diferite

interpretări, se prezintă conţinutul economic al finanţelor publice, precum şi funcţiile şi rolul acestora în

realizarea obiectivelor statului privind constituirea şi repartizarea fondurilor financiare publice.

CONCEPTE CHEIE - Finanţe. Funcţia de repartiţie. Funcţia de control. Relaţii financiare.

4

Finanţe - relaţii sociale, de natură economică, apărute în procesul repartiţiei produsului social şi al venitului

naţional, în strânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului.

Funcţia de repartiţie - constituirea fondurilor publice şi distribuirea acestora pe beneficiari.

Funcţia de control - constituirea fondurilor în economie, repartizarea acestora pe beneficiari, eficienţa

utilizării resurselor financiare.

Relaţiile de mobilizare şi repartizare a fondurilor băneşti ale statului - relaţii economice de repartizare a

produsului intern brut, cunoscute sub numele de relaţii financiare, sau, pe scurt, finanţe.

Finanţele publice : evoluţie, concept, conţinut economic,

funcţii şi rol - notiţe lecţia 1

1.1. Evoluţia istorică a finanţelor publice

Având originea legată de apariţia şi funcţionarea statului, ca instituţie şi funcţionalitate, finanţele

publice sunt rezultatul diviziunii sociale a muncii şi a scindării societăţilor în clase antagoniste.

De la apariţia lor, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale, de natură economică, în strânsă legătură cu

îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului, respectiv:

a) în orânduirea comunei primitive, nu s-au manifestat relaţii financiare deoarece statul încă nu se formase,

economia avea un profund caracter natural;

b) în orânduirea sclavagistă, predomina economia naturală închisă, funcţiile publice erau onorifice, iar

cheltuielile statului erau acoperite prin prestaţii în muncă sau natură la care erau obligaţi supuşii statului;

c) în orânduirea feudală, deşi banii apăruseră în orânduirea sclavagistă relaţiile marfă - bani nu au devenit

preponderente şi, ca urmare, statul continua să folosească pe scară largă prestaţiile în muncă şi dările în natură.

Din această cauză se poate vorbi de elemente de finanţe şi nu de finanţe în adevăratul sens al cuvântului;

d) în orânduirea capitalistă, când producţia de mărfuri devine predominantă şi relaţiile băneşti capătă o

largă dezvoltare, acoperirea cheltuielilor publice se realizează exclusiv pe seama resurselor băneşti.

În procesul procurării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi

sarcinilor sale (resurse procurate prin constrângerea pe care o exercită asupra membrilor societăţii), apar

anumite relaţii (raporturi) sociale. Acestea sunt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din

produsul social şi, mai cu seamă, din venitul naţional, prin intermediul statului, între diferite grupuri sociale.

Aceste relaţii reprezintă relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.

(*pag.8-10)

1.2. Conceptul de finanţe publice

Locul actual al finanţelor publice în viaţa economică este rezultatul trecerii de la finanţele numite

"clasice" ale perioadei liberale din sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea (abordarea clasică), la finanţele

perioadei intervenţioniste dintre cele două războaie mondiale şi apoi la finanţele statului "agent economic" din a

doua jumătate a sec. al XX-lea (abordarea modernă) şi la concepţiile neoliberale apărute în ultimele decenii ale

secolului al XX-lea care prevăd necesitatea retragerii statului din economie.

Concepţia clasică din perioada liberală s-a caracterizat prin aceea că, intervenţiile statului asupra

activităţii economice nu limitau libertatea de acţiune a forţelor pieţei.

Rolul esenţial al statului se rezuma la crearea cadrului necesar pentru votarea şi respectarea legilor,

menţinerea ordinii interne, apărarea ţării şi întreţinerea de relaţii diplomatice. Metodele de procurare a resurselor

financiare trebuiau concepute astfel încât să aibă un caracter neutru, iar ideea de bază care predomina era aceea

a neutralităţii finanţelor publice.

În această epocă a statului - jandarm, preocuparea specialiştilor era orientată spre problemele procurării

resurselor necesare guvernului, utilizării lor eficiente, repartizării sarcinilor fiscale pe categorii de plătitori,

contractării şi rambursării împrumuturilor, întocmirii şi executării echilibrate a bugetului, respectării anumitor

reguli ce ţin de disciplina financiară şi buna gestionare a fondurilor publice. Conceptul de finanţe avea un

pronunţat caracter juridic.

În perioada intervenţionistă (între cele două războaie mondiale) are loc o creştere a rolului finanţelor

publice în viaţa economică faţă de perioada anterioară. În această perioadă, finanţele sunt considerate ca un

veritabil mijloc de intervenţie în economie, iar statul începe să finanţeze ramuri ca: industria, transportul,

construcţiile ş.a.

Finanţele publice trebuiau să asigure echilibrul economic şi social al ţării, prin extinderea ariei

misiunilor tradiţionale ale statului pentru corectarea deficienţelor cauzate de jocul liber al economiei de piaţă.

Locul statului jandarm este luat de statul - providenţă (statul bunăstării) iar în planul finanţelor publice

5

doctrina intervenţionistă încurajează înfiinţarea de întreprinderi publice şi societăţi mixte, acordarea de subvenţii

şi alte facilităţi întreprinderilor particulare, adoptarea de către autorităţile publice a unor măsuri de combatere a

şomajului şi de redresare a economiei stagnante.

După al doilea război mondial, statul a devenit un veritabil agent economic, fapt care va face să se

vorbească din ce în ce mai mult de finanţele publice ale statului - agent economic (actor economic).

După anul 1945 statul a ieşit din funcţiile sale tradiţionale pentru a exercita un adevărat rol economic şi

social. Prin redistribuirea veniturilor în favoarea categoriilor sociale defavorizate (şomeri, pensionari, familii cu

copii etc.), se reduc inegalităţile sociale şi se influenţează cererea globală.

Reglarea activităţii se face nu numai prin stat, ci şi prin piaţă, care presupune o dereglementare a

activităţilor naţionale, o privatizare a întreprinderilor publice şi o reducere a rolului finanţelor publice, în special

a prelevărilor obligatorii (pentru a stimula oferta şi activităţile agenţilor economici) şi a politicii bugetare (care

trebuie, pe cât posibil, să fie înlocuită de politica monetară, mai globală şi mai aproape de respectarea

principiilor de egalitate şi de prosperitate privată).

În ţările cu economie de piaţă, cea mai mare parte a mijloacelor de producţie se află în proprietate

privată, se poate face distincţie între noţiunile de finanţe publice şi finanţe private şi implicit între sectorul

public şi cel privat, pe când în orânduirea socialistă noţiunea de finanţe private nu are obiect. În schimb, aici se

utilizează noţiunea de finanţe socialiste, care cuprinde pe lângă finanţele statului şi ale unităţilor sale şi finanţele

organizaţiilor cooperatiste.

(*pag.10-14)

1.3. Conţinutul economic al finanţelor publice

Relaţiile de mobilizare a resurselor băneşti către fondurile financiare publice au loc între agenţii

economici şi persoanele fizice (membrii societăţii) care realizează venituri, pe de o parte, şi colectivitate,

reprezentată de stat, pe de altă parte.

Relaţiile de repartizare a fondurilor băneşti ale statului apar între colectivitate, reprezentată de stat, pe

de o parte, şi beneficiarii alocaţiilor din fondurile statului, pe de altă parte, care sunt: agenţii economici,

instituţiile publice şi persoanele fizice luate în mod individual care beneficiază de pensii, alocaţii pentru copii,

ajutoare, burse, indemnizaţii, etc. Relaţiile de mobilizare şi repartizare a fondurilor băneşti ale statului, sunt, prin

natura lor, relaţii economice de repartizare a produsului intern brut, cunoscute sub numele de relaţii financiare,

sau, pe scurt, finanţe.

După modalitatea în care se realizează transferul de valoare, la şi de la fondurile financiare publice, se

disting: relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti, fără echivalent şi cu titlu nerambursabil, care sunt

considerate relaţii financiare sau clasice ce îşi găsesc exprimarea în bugetul de stat, bugetele locale, bugetul

asigurărilor sociale, bugetele fondurilor speciale, reflectându-se în finanţele publice; relaţii care exprimă un

transfer de resurse cu titlu rambursabil, pentru o perioadă de timp determinată şi pentru care se percepe

dobândă. Acestea sunt relaţii de credit; relaţii care exprimă, după caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de

resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui eveniment aleatoriu, numite

relaţii de asigurări - reasigurări; relaţiile care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la

dispoziţia întreprinderilor, în vederea desfăşurării activităţii acestora, numite finanţele întreprinderilor.

Relaţiile clasice mai sunt cunoscute şi sub numele de finanţe în sens restrâns care împreună cu celelalte

trei categorii de relaţii (de credit, de asigurări şi reasigurări şi finanţele întreprinderii) alcătuiesc relaţiile

financiare în sens larg sau simplu, finanţele.

Trăsăturile ce aparţin nevoilor individuale sunt: preţul bunurilor sau serviciilor ce le satisfac se stabileşte pe

piaţă; sunt satisfăcute pe baza bunurilor private; bunurile sau serviciile ce le satisfac sunt oferite de către

producători autonomi; bunurile sau serviciile ce le satisfac sunt concurenţiale sau divizibile.

(*pag.14-17)

1.4. Funcţiile şi rolul finanţelor publice

Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin funcţiile pe care le exercită şi anume: funcţia

de repartiţie şi funcţia de control. În principal, pentru a-şi exercita şi îndeplini funcţiile şi sarcinile ce-i revin,

statul are nevoie de fonduri băneşti, care se constituie în procesul repartiţiei produsului intern brut, prin

intermediul relaţiilor financiare, la formarea fondurilor participând atât persoanele care îşi desfăşoară activitatea

în sfera producţiei materiale, cât şi cele din sfera producţiei nemateriale, contribuţia individuală variind, ca

mărime, de la o categorie socială la alta. Fondurile de resurse financiare publice constituite, în ţările dezvoltate,

cu o economie de piaţă, sunt distribuite fie pe beneficiari (persoane fizice şi juridice), fie pe domenii de

activitate (învăţământ, sănătate, cultură)

Funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv şi se manifestă în două faze distincte, dar strâns legate

între ele: mobilizarea resurselor şi constituirea fondurilor băneşti la dispoziţia statului; distribuirea sau

repartizarea fondurilor pe destinaţii, aceasta fiind precedată de cuantificarea nevoilor sociale în expresie

6

bănească. La constituirea fondurilor financiare publice participă: regiile autonome şi societăţile comerciale,

organizaţiile cooperatiste, asociaţiile cu scop lucrativ, instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora,

persoanele fizice şi juridice rezidente în străinătate, contribuţia principală avănd-o produsul intern brut.

În procesul mobilizării resurselor la fondurile financiare publice, finanţele îmbracă următoarele forme

concrete: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurările sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din veniturile

instituţiilor publice, redevenţe şi chirii din concesiuni şi închirieri de terenuri şi alte bunuri ale statului, venituri

din valorificarea unor bunuri proprietate de stat şi a bunurilor fără stăpân, împrumuturi de stat primite de la

persoane juridice şi fizice, rambursări ale împrumuturilor de stat acordate, dobânzi aferente împrumuturilor

acordate, donaţii, ajutoare, alte venituri, etc.

Distribuirea reprezintă practic operaţiunea de stabilire a opţiunilor bugetare pentru acţiuni social-

culturale, acţiuni economice, întreţinerea organelor statului, ordinea internă şi apărarea naţională etc.

Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie apreciată prin prisma mutaţiilor care se

produc în economie în urma transferurilor de resurse financiare (transferurile guvernamentale duc la sporirea

consumului), a efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de altă natură generate de acestea. Mutaţiile sunt determinate de redistribuirea resurselor financiare pe plan intern în scopul corectării inegalităţilor

existente între indivizi şi asigurării unor condiţii demne de viaţă pentru toţi cetăţenii ţării. Dar, redistribuirea se

poate realiza şi pe plan extern prin: contractarea de împrumuturi externe, acordarea de împrumuturi externe,

achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor datorate organismelor internaţionale de către stat sau alte instituţii de drept

public, primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, etc.

Se poate concluziona că: funcţia de repartiţie are caracter obiectiv - fiind determinată de necesitatea

îndeplinirii de către stat a funcţiilor ce-i revin, indiferent de gradul de dezvoltare a ţării respective, de structura

de ramură, orânduirea socială, şi caracter subiectiv - determinat de capacitatea factorilor de decizie de a

percepe şi determina nevoia socială la un moment dat, de gradul de dezvoltare economică şi socială a ţării, de

orientarea forţelor politice care guvernează la un moment dat.

Funcţia de control a finanţelor publice este îndeplinită concomitent cu funcţia de repartiţie, dar are o

sferă de manifestare mult mai largă decât aceasta, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea

fondurilor financiare publice (aceasta fiind principala trăsătură a finanţelor publice), şi modul de utilizare a

resurselor. În faza de repartiţie controlul financiar urmăreşte provenienţa şi destinaţia fondurilor publice, nivelul

la care se constituie resursele, titlul cu care se mobilizează şi cel cu care se repartizează resursele între diverşi

beneficiari, dimensiunile fondurilor în raport cu produsul intern brut, gradul de redistribuire a fondurilor între

membrii societăţii şi modul de asigurare a echilibrului între necesarul de resurse financiare şi posibilităţile de

procurare.

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile financiare constituite

se află la dispoziţia statului, şi acesta este interesat de: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii

nevoilor generale ale societăţii; distribuirea resurselor cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de

organele competente; utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă economică, socială,

ecologică etc.

În acelaşi timp, prin intermediul fondurilor financiare publice se concentrează la dispoziţia statului şi a

instituţiilor sale o parte însemnată din produsul intern brut, fapt care impune organizarea unui control strict

asupra modului de constituire, distribuire şi utilizare a fondurilor financiare publice.

Controlul statului se efectuează pe toate fazele procesului de reproducţie socială şi cuprinde toate

domeniile vieţii sociale care ţin de sectorul public.

Rolul finanţelor publice este alocativ, redistributiv şi de reglare şi se manifestă, în principal, în două

direcţii şi anume: în redistribuirea produsului intern brut (P.I.B.) şi în intervenţia statului pentru reglarea vieţii

economico-sociale.

Redistribuirea P.I.B. se concretizează în faptul că statul, pe seama veniturilor sale băneşti, sprijină unii

agenţi economici, creează o piaţă de stat pentru desfacerea produselor agenţilor economici, dezvoltă forme noi

de cooperare cum ar fi societăţile mixte cu capital de stat şi privat etc.

Raporturile între finanţele publice şi sfera politicului se manifestă în următoarele moduri:

- partidele aflate la putere definesc coordonatele politicii financiare a statului în programele lor de

guvernare;

- autorităţile publice folosesc instrumentele financiare pentru a interveni în domeniul economic;

- autorităţile publice folosesc instrumentele financiare pentru a interveni în domeniul social;

- autorităţile publice folosesc instrumentele financiare pentru a interveni în domeniul politic;

Intervenţia statului pentru reglarea vieţii economico-sociale constă în folosirea unor instrumente

financiare: cheltuielile publice, impozitele, împrumuturile ş.a.

(*pag.17-22)

(*Mihai Antonescu, Finanţe publice ediţia a II- a actualizată şi revizuită, Editura Sitech, Craiova 2008)

7

vezi: www.spiruharet.ro, Facultati, Facultatea Management Financiar Contabil, avizier virtual, sinteze, anul II,

afaceri internaţionale

Lista subiectelor posibile: 1. Evoluţia istorică a finanţelor publice.

2. Conceptul de finanţe publice.

3. Conţinutul economic al finanţelor publice.

4. Funcţiile finanţelor publice.

5. Rolul finanţelor publice.

Aplicaţii, teste pentru autoevaluare - lecţia 1

1. Apariţia finanţelor publice a fost generată de:

a) apariţia societăţii;

b) apariţia statului şi scindarea societăţii în clase antagoniste;

c) apariţia comunei primitive;

d) apariţia economiei de schimb;

e) folosirea banilor.

Răspuns: b)

2. Finanţele publice prezintă următoarele trăsături:

sistem de relaţii financiare;

asigură formarea şi repartizarea fondurilor de resurse financiare publice;

satisfac numai nevoile legate de dezvoltarea economică şi socială a ţării;

sistem de relaţii ce exprimă schimbarea formei valorii.

Răspuns: b)

3. Scopul finanţelor publice este:

a) preluarea de la contribuabili a impozitelor şi taxelor;

b) favorizarea capitalului privat;

c) menţinerea relaţiilor antagoniste între diferite grupuri sociale;

d) asigurarea unor condiţii demne de viaţă pentru toţi cetăţenii ţării;

e) consolidarea exclusivă a instituţiilor statului.

Răspuns: d)

REFERATE pentru seminar:

1. Necesitatea obiectivă a apariţiei finanţelor. Evoluţii şi perspective viitoare.

2. Concepţii evolutive privind rolul statului în activitatea economică.

3. Finanţele publice în societatea modernă.

4. Interdependenţa finanţe publice - finanţe private.

DICŢIONAR DE TERMENI - lecţia 1:

finanţe - un mijloc de intervenţie în economie folosind ca instrumente veniturile şi cheltuielile publice;

finanţe publice - un sistem de relaţii economice prin intermediul cărora se asigură constituirea şi repartizarea

fondurilor de resurse financiare publice necesare dezvoltării economice şi sociale a ţării, precum şi satisfacerii

celorlalte nevoi obşteşti;

fonduri publice - sume alocate din bugetul de stat; bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetele fondurilor

speciale; bugetul trezoreriei statului; bugetelor instituţiilor publice autonome; bugetelor instituţiilor publice

finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor

speciale , după caz; bugetelor intituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; bugetului fondurilor

provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dboânzi şi alte costuri se

asigură din fonduri publice; bugetului fondurilor externe nerambursabile;

relaţii financiare - relaţii economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiţiei produsului intern brut,

în legătură cu formarea şi repartizarea fondurilor băneşti necesare pentru satisfacerea nevoilor colective ale

societăţii;

rezident - persoana juridică română sau orice persoană fizică care este domiciliată în România sau care este

prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade ce depăşesc în total 183 de zile, pe parcursul

unui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat.

http://www.spiruharet.ro/

8

LECŢIA 2 - Sistemul bugetar

Bugetul public reprezintă instrumentul prin care statul îşi îndeplineşte funcţiile pe care le exercită: de

alocare, redistribuire, stabilizare macroeconomică, reglare a activităţii agenţilor economici. În acest capitol, se

urmăreşte aprofundarea conceptului de buget, a sistemului unitar de buget, a principiilor care stau la baza

elaborării bugetelor, a metodelor de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare.

CONCEPTE CHEIE - Bugetul general consolidat. Bugetul de stat. Exerciţiu bugetar.

Bugetul general consolidat reprezintă ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi

consolidate pentru a forma un întreg..

Buget de stat, principala componentă a bugetului general consolidat care reflectă resursele financiare şi

destinaţia lor pentru serviciile furnizate de administraţia centrală de stat, este un document-program

(document) prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz,

numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice;

Exerciţiu bugetar – perioada egală cu anul bugetar pentru care se elaborează, se aprobă, se execută şi se

raportează bugetul. Exerciţiul bugetar în România începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie.

Sistemul bugetar - notiţe lecţia 2

2.1. Conceptul de buget de stat şi buget al economiei naţionale

Din punct de vedere formal, bugetul de stat apare ca un document - program (act) prin care sunt

prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de

sistemul de finanţare a instituţiilor publice.

Sub aspect juridic, bugetul de stat este actul prin care sunt prevăzute şi autorizate veniturile şi

cheltuielile anuale ale statului şi ale altor entităţi de drept public (act de previziune). Veniturile şi cheltuielile

înscrise în bugetul de stat au caracter obligatoriu deoarece, înainte de a se trece la execuţia lor trebuie primită

autorizarea parlamentară. Dar, totodată, acestea au un caracter previzibil, deoarece prin bugetul de stat se

cuantifică nivelul veniturilor ce vor fi încasate şi al cheltuielilor de efectuat pe durata de timp pentru care se

elaborează bugetul.

Bugetul economic este un document estimativ care reflectă toate resursele societăţii şi destinaţia lor,

cuprinzând informaţii previzionale în legătură cu producţia, repartiţia şi consumul produsului intern brut,

precum şi cu privire la formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat.

Bugetul economic nu are putere de lege, ci constituie doar un instrument cu ajutorul căruia guvernul se

informează asupra situaţiei economico-financiare a ţării. Pentru fundamentarea politicii sale economice şi

financiare din perioadele viitoare, guvernul are latitudinea să ia, sau nu, în considerare informaţiile oferite de

bugetul economic, din aceste motive el nu reflectă nevoile de resurse la nivelul societăţii şi posibilităţile de

acoperire ale acestor nevoi.

Se poate concluziona că bugetul de stat este singurul plan financiar cu caracter de lege care exprimă

fluxurile financiare care iau naştere în procesul repartizării produsului intern brut, ocazionate de formarea

resurselor şi efectuarea cheltuielilor publice în concordanţă cu obiectivele de politică economică, socială şi de

altă natură ale fiecărei perioade.

(*pag.25-28)

2.2. Principiile şi regulile bugetare

Procesul complex al elaborării şi execuţiei bugetului, are la bază mai multe principii şi reguli bugetare.

În ţara noastră, conform Legii privind finanţele publice, la baza elaborării şi executării bugetelor stau:

principiul universalităţii, principiul publicităţii, principiul unităţii bugetare, principiul anualităţii, principiul

specializării bugetare şi principiul unităţii monetare.

a) Principiul universalităţii, potrivit căruia veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în

sume brute; veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi

sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.

9

b) Principiul publicităţii, potrivit căruia sistemul bugetar este deschis şi transparent, acestea

realizându-se prin:

a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;

b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul aprobării acestora;

c) publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a bugetelor şi

conturilor anuale de execuţie a acestora;

d) mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra conţinutului bugetului, exceptând

informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de lege.

c) Principiul unităţii presupune că veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document,

pentru a asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice. Toate veniturile reţinute şi utilizate în

sistem extrabugetar, sub diverse forme şi denumiri, se introduc în bugetul de stat, urmând regulile şi principiile

acestui buget, cu excepţia veniturilor proprii şi subvenţiilor acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz, precum şi a celor pentru constituirea, potrivit legii, a

fondurilor de stimulare a personalului şi după o schemă unitară de clasificare. Aplicarea unei astfel de reguli

oferă o imagine globală mai clară a resurselor publice şi a utilizării lor, iar puterea legislativă poate să emită

judecăţi de valoare asupra structurii bugetelor propuse de guvern, pe baza cărora exercită un control mai riguros

asupra execuţiei veniturilor şi cheltuielilor publice.

De la principiul unităţii bugetare au apărut în practică, unele derogări ce facilitează operaţiunea de

debugetizare, ceea ce înseamnă că pe lângă bugetul general sau ordinar al statului, se întocmesc şi alte categorii

de bugete: bugete anexe, bugete extraordinare, bugete autonome, conturi speciale de trezorerie etc.

Bugetele anexe sunt bugete distincte de bugetul general al statului, votate separat de Parlament şi supuse

controlului puterii legislative, iar conturile speciale de trezorerie se întocmesc pentru încasări şi plăţi care nu

constituie propriu-zis venituri sau cheltuieli definitive pentru buget.

Bugetele extraordinare sunt bugete distincte de cele ordinare în care se înscriu cheltuielile excepţionale

(crize economice, calamităţi naturale, situaţii de război, etc.) şi veniturile necesare acoperirii acestora, încasate

din impozite special instituite, din împrumuturi sau surse cu caracter inflaţionist.

Bugetele autonome sunt bugetele proprii ale colectivităţilor locale şi a unor organisme publice

(înteprinderi industriale, comerciale etc.) care au autonomie funcţională.

d) Principiul anualităţii are în vedere, pe de o parte, intervalul de timp pentru care puterea legislativă

aprobă veniturile şi cheltuielile statului, iar pe de altă parte, intervalul de timp în care puterea executivă

realizează veniturile şi efectuează cheltuielile aprobate (durata execuţiei bugetului).

În practica financiară apar frecvent situaţii când unele venituri aferente anului bugetar nu pot fi încasate

până la finele acestuia sau unele cheltuieli angajate în anul respectiv nu pot fi lichidate decât în anul următor.

Operarea veniturilor şi cheltuielilor restante ridică problema dacă ele trebuie incluse în rezultatele

executării bugetului anului în care au fost prevăzute sau a celui în care au fost realizate.

Această problemă este soluţionată diferit, astfel:

a) în unele ţări, durata executării bugetului este limitată strict la un an, încât la finele anului bugetar

operaţiile bugetare încetează în mod automat. Veniturile restante şi cheltuielile neefectuate se includ în anul

următor, procedeu numit "sistem de gestiune".

b) în alte ţări, durata execuţiei bugetului este mai mare de un an deoarece se lasă o perioadă (3-6 luni)

din momentul expirării anului bugetar până la încheierea propriu-zisă a bugetului pentru a se lichida operaţiile

aferente, perioadă numită "exerciţiu bugetar" în carul acestuia putându-se realiza micşorarea veniturilor sau

majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, iar sistemul se numeşte "de exerciţiu".

Sistemul de exerciţiu are avantajul că oferă posibilitatea cuprinderii într-o măsură mai mare a veniturilor

şi cheltuielilor efectuate într-un an bugetar, decât sistemul de gestiune, dar prezintă unele dezavantaje datorită

faptului că presupune funcţionarea paralelă pentru o anumită perioadă de timp a două bugete, întârzie încheierea

bugetului, temporizează efectele controlului.

În practica ţărilor Uniunii Europene s-a trecut la dimensionarea multianuală a cheltuielilor publice şi

la reflectarea acestora în bugete pe programe.

În România, exerciţiul bugetar este anual, coincide cu anul calendaristic şi se încheie pe baza normelor

metodologice elaborate de Ministerul Finanţelor Publice.

e) Principiul specializării bugetare. Potrivit acestui principiu, autorizarea parlamentară nu se dă în

mod global, ci se aprobă veniturile pe surse şi creditele bugetare pe destinaţii de cheltuieli.

Clasificaţia bugetară trebuie să fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după provenienţă, iar

cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul economic.

f) Principiul unităţii monetare constă în obligativitatea exprimării tuturor operaţiunilor bugetare în

monedă naţională.

Faţă de principiile şi regulile bugetare existente, de-a lungul timpului s-au impus şi altele,

complementare acestora, a căror punere în practică este destul de dificilă, în condiţiile actuale. Este vorba de:

10

principiul neafectării veniturilor, potrivit căruia veniturile încasate la buget se depersonalizează, astfel încât

veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor cheltuielilor. Acest principiu interzice ca un

anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei anumite cheltuieli; principiul realităţii, potrivit căruia

veniturile şi cheltuielile înscrise în buget trebuie stabilite pe baze reale astfel încât statul să nu aibă dificultăţi

financiare în cursul anului după aprobarea bugetului; principiul echilibrului bugetar, potrivit căruia veniturile

publice trebuie să acopere cheltuielile publice, în scopul asigurării echilibrului dintre nevoile colective şi

resursele financiare publice.

În prezent, majoritatea ţărilor îşi întocmesc bugetele cu un deficit care variază ca procent din PIB, în

funcţie de politicile bugetare aplicate de fiecare în parte. Totodată, conform legislaţiei româneşti în vigoare,

singurul buget care se poate întocmi, aproba şi executa cu deficit bugetar este bugetul de stat.

(*pag.28-35)

2.3. Structura sistemului bugetar. Bugetul general consolidat al României

La nivelul fiecărui stat se elaborează mai multe categorii de bugete corelate care formează un sistem.

Structura sistemului bugetar al unui stat este determinată de structura organizatorică a acestuia.

În statele de tip unitar există un buget al administraţiei centrale de stat şi bugetele locale

corespunzătoare unităţilor administrativ-teritoriale.

Structura sistemului bugetar în statele de tip federal cuprinde: bugetul federaţiei, bugetele statelor

(provinciilor, landurilor, cantoanelor sau regiunilor) membre ale federaţiei şi bugetele locale.

Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între verigile sistemului bugetar, în fiecare stat, se face în

funcţie de modul de repartizare a sarcinilor (atribuţiilor) între organele puterii şi administraţiei de stat centrale şi

locale. În majoritatea statelor veniturile cele mai importante şi principalele categorii de cheltuieli sunt cuprinse

în bugetul central sau federal, iar în bugetele statelor membre ale federaţiei şi în bugetele locale sunt cuprinse

veniturile şi cheltuielile de importanţă mai mică.

Având în vedere prevederile Legii finanţelor publice, în România, constituirea şi gestionarea resurselor

financiare publice se realizează printr-un sistem unitar de bugete, care cuprinde: bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele instituţiilor publice

autonome, bugetele instituţiilor publice indiferent de sistemul de finanţare, bugetul fondurilor provenite din

credite externe contractate sau garantate de stat, bugetul fondurilor externe nerambursabile, bugetele locale.

Acest sistem unitar şi corelat de fonduri formează bugetul general consolidat rezultat în urma

eliminării transferurilor între bugete şi prin care se dimensionează şi se compară, la nivelul unui an, veniturile şi

cheltuielile statului şi ale celorlalte instituţii publice.

Pe baza procesului de consolidare bugetară se determină efortul financiar public, precum şi

identificarea situaţiilor de echilibru sau dezechilibru între resurse şi necesităţile acoperite şi, deci,

dimensionarea datoriei publice.

Bugetul de stat (BS), bugetul asigurărilor sociale de stat (BASS) şi bugetele locale (BL) constituie

bugetul public naţional.

Bugetul de stat este conceput şi elaborat ca un buget consolidat, caracter ce decurge din tehnica

întocmirii acestuia, adică prin eliminarea transferurilor dintre diferite categorii de bugete.

Veniturile ce alimentează bugetul de stat sunt evidenţiate pe surse de provenienţă, fiind grupate în:

venituri curente (fiscale şi nefiscale), respectiv: impozitul pe profit, TVA, accizele, taxele vamale, impozitul pe

venit, vărsămintele din profitul net al regiilor autonome, vărsăminte ale instituţiilor publice centrale etc.;

venituri din capital (cuprind veniturile obţinute din valorificarea bunurilor statului).

Cheltuielile bugetului de stat sunt structurate pe domenii economice, iar în cadrul acestora pe cheltuieli

curente şi de capital.

Bugetul asigurărilor sociale de stat şi cel al asigurărilor pentru şomaj se elaborează şi se aprobă în

acelaşi cadru şi în aceleaşi condiţii în care se întocmeşte şi se aprobă bugetul de stat, însă este distinct de bugetul

de stat şi se aprobă de Parlament prin lege separată.

Este de reţinut faptul că deşi legea care le aprobă poartă denumirea de "Legea bugetului asigurărilor

de stat", această lege aprobă şi abordează atât problema bugetului asigurărilor sociale de stat, cât şi pe cea a

asigurărilor pentru şomaj.

Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat sunt structurate pe şase resurse principale, din care

patru sunt venituri de natură fiscală (contribuţii pentru asigurări sociale datorate de angajatori, angajaţi, alte

persoane asigurate şi persoane aflate în şomaj), iar două sunt de natură nefiscală (contribuţia pentru bilete de

tratament şi odihnă şi încasări din alte surse).

Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat au ca principală destinaţie pensiile de asigurări sociale

de stat, cheltuielile pentru creşterea copiilor până la doi ani, trimiterile la tratament balnear şi odihnă,

indemnizaţiile şi ajutoarele de asigurări sociale.

11

Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din contribuţia angajatorilor, angajaţilor şi

contribuţii datorate de persoanele care încheie contracte de asigurări de şomaj, precum şi din alte surse.

Cheltuielile bugetului asigurărilor pentru şomaj sunt reprezentate de indemnizaţiile de şomaj,

contribuţia pentru asigurările sociale de stat pentru şomeri, plăţile compensatorii, alocaţiile de sprijin etc.

Bugetele locale sunt alimentate cu venituri proprii (venituri din impozite, taxe şi venituri cu destinaţie

specială) şi cu mijloace de echilibrare de la bugetul de stat sub forma cotelor şi sumelor defalcate din impozitul

pe venit şi sumelor defalcate din TVA.

Bugetele fondurilor speciale se întocmesc şi se aprobă în fiecare an ca anexe la bugetul de stat.

Acestea vizează rezolvarea unor probleme de natură economică şi socială apărute în economie şi sunt alimentate

din resurse special afectate acestor scopuri (exemplu, Fondul de asigurări sociale de sănătate).

Bugetul trezoreriei statului este documentul în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile trezoreriei

privind activitatea desfăşurată de aceasta în scopul îndeplinirii funcţiilor sale.

Bugetele instituţiilor publice în funcţie de sistemul de finanţare şi modul de subordonare, includ

veniturile şi cheltuielile, sau după caz, numai cheltuielile anuale ale instituţiilor publice centrale, care nu sunt

subordonate nici unei alte autorităţi de drept public.

Bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat cuprinde

veniturile şi cheltuielile fondurilor externe contractate sau garantate de stat şi a căror rambursare, dobânzi şi alte

costuri se asigură din fonduri publice.

Bugetul fondurilor externe nerambursabile cuprinde veniturile şi cheltuielile fondurilor externe care

nu sunt rambursabile.

(*pag.35-43)

2.4. Metode de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Elaborarea unui buget modern presupune folosirea tehnicilor de previziune şi a analizei macro-

economice, care permit o corectă dimensionare a veniturilor şi a cheltuielilor înscrise în buget astfel încât statul

să nu aibă dificultăţi financiare în cursul anului după aprobarea bugetului, în condiţii considerate normale din

punct de vedere economico-financiar.

În practica financiară se folosesc atât metode clasice, cât şi metode moderne bazate pe analiza cost-

avantaje sau cost-eficienţă.

Metodele clasice de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt: metoda automată, metoda

majorării (diminuării) şi metoda evaluării directe.

a) Metoda automată sau a penultimei, constă în evaluarea forfetară a veniturilor şi a cheltuielilor

bugetare pentru anul (t+1) pe baza rezultatelor obţinute în penultimul an (t-1). Cifrele din anul de bază (t-1) se

corectează în funcţie de eventualele modificări determinate de schimbarea legislaţiei sau de alte măsuri luate

până la acea dată.

b) Metoda majorării sau diminuării porneşte de la rezultatele executării bugetului pe cinci sau mai

mulţi ani consecutivi expiraţi. Pe baza acestora se stabileşte ritmul mediu anual de creştere (descreştere) a

veniturilor, respectiv cheltuielilor. Prin aplicarea acestui ritm la cifrele bugetului în curs, se obţin indicatorii

bugetari pentru anul următor.

c) Metoda evaluării directe se referă la determinarea fiecărei surse de venit şi a fiecărei categorii de

cheltuială în parte în funcţie de realizările sau preliminările pentru anul în curs şi de perspectivele de dezvoltare

a economiei în anul următor în strânsă legătură cu evoluţia PIB.

Metodele moderne de dimensionare a indicatorilor bugetari se bazează în principal pe analiza cost-

avantaje sau cost-eficacitate, a cărei aplicabilitate este condiţionată de existenţa a două sau mai multe soluţii de

realizare a unui obiectiv, cu costuri diferite:

a) Metoda "planificare, programare şi bugetizare" (PPBS) are la bază parcurgerea mai multor etape:

identificarea şi cuantificarea obiectivelor ce urmează a se finanţa de la buget, estimarea costurilor şi avantajelor

soluţiilor propuse pentru realizarea obiectivului, determinarea mărimii creditelor bugetare, alegerea soluţiei

optime care presupune maximizarea rezultatelor sau minimizarea costurilor;

b) Metoda managementului prin obiective (MBO) a fost concepută în contextul unei planificări

globale pe termen de cinci ani, astfel încât să permită o coordonare a obiectivelor între ministere.

Spre deosebire de PPBS, ea permite identificarea opţiunilor orizontale de realizare a creditelor bugetare

între ministere, iar selectarea obiectivelor nu se face de utilizator, decidentul fiind diferit de acesta. Deşi, oficial

s-a renunţat la această metodă, principiile sale esenţiale se menţin în contextul elaborării bugetelor program şi

aplicării metodei ZBB;

c) Metoda baza bugetară zero (ZBB) constă în examinarea critică a cheltuielilor finanţate de la un

buget, inclusiv a celor anterior aprobate şi înscrise în bugetele anilor precedenţi, prin discutarea utilităţii şi

oportunităţii lor. Aplicarea metodei presupune o multitudine de programe alternative, grupate în aşa numitele

12

"decizii pachet". Opţiunea pentru unul sau altul dintre programele propuse depinde de efectele (beneficiul net)

ce pot fi obţinute la un nivel dat al cheltuielilor (raportul avantaj-cost);

d) Metoda raţionalizării opţiunilor bugetare presupune parcurgerea următoarelor etape: stabilirea

obiectivelor posibile de finanţat de la buget şi analiza posibilităţilor reale de procurare a resurselor necesare;

analiza eficienţei economico-sociale a cheltuielilor bugetare; luarea deciziei pe baza analizei cost-avantaje şi a

altor studii de eficienţă; realizarea efectivă a obiectivului ales, care implică efectuarea unei anumite cheltuieli

bugetare; controlul bugetar, care presupune confruntarea opţiunilor cu rezultatele, după efectuarea cheltuielilor

bugetare.

În cadrul metodei raţionalizării opţiunilor bugetare, un rol deosebit de important îl au bugetele-program;

acestea oferă informaţii necesare asupra rezultatelor ce pot fi obţinute la un anumit nivel al cheltuielilor. În

bugetele program cheltuielile sunt detaliate pe feluri de cheltuieli, într-o perspectivă plurianuală astfel: cheltuieli

de personal, cheltuieli de investiţii şi cheltuieli de funcţionare. Bugetele-program nu constituie instrumente de

decizie, ci au numai rolul de a informa asupra soluţiilor posibile de luat în considerare.

(*pag.43-47)

(*Mihai Antonescu, Finanţe publice ediţia a II-a actualizată şi revizuită, Editura Sitech, Craiova 2008)



Lista subiectelor posibile:

1. Definiţi şi explicaţi conceptele de buget de stat şi buget al economiei naţionale.

2. Explicaţi principiile anualităţii şi unităţii bugetului.

3. Enunţaţi principiul echilibrului bugetar şi menţionaţi posibilitatea înfăptuirii acestuia în economia

românească.

4. Structura sistemului bugetar în România. Enumeraţi verigile componente.

5. Precizaţi categoriile de venituri şi cheltuieli care alimentează bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale

de stat şi bugetele locale.

6. Comparaţi metodele clasice cu metodele moderne de dimensionare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare

şi extrageţi avantajele, respectiv dezavantajele fiecăreia dintre acestea.


1. Aprobarea bugetului de stat se face:

a) de consiliile judeţene;

b) de Guvern;

c) de organele instituţiilor financiare;

d) prin lege;

e) de Ministerul Finanţelor.

Răspuns: d)

2. Bugetele anexă:

fac parte integrantă din bugetul general al statului;

sunt bugete distincte de bugetul general al statului;

sunt elaborate şi aprobate de autorităţile administraţiei publice locale.

Răspuns: b)

3. Bugetul economiei naţionale:

are putere de lege;

este un instrument de informare a guvernului asupra situaţiei economico-financiare a ţării;

exprimă fluxurile financiare care iau naştere în procesul repartizării venitului naţional.

Răspuns: b)


1. Tipuri de bugete utilizate în practica internaţională.

2. Principiile bugetare între teorie şi practică.

3. Echilibrul bugetar între necesitate şi posibilităţi.

4. Incidenţa impozitării asupra echilibrului bugetar.

5. Cauzele determinante ale apariţiei deficitelor bugetare în România.

6. Modalităţi de finanţare a deficitului bugetar. Efecte asupra economiei reale.


13

DICŢIONAR DE TERMENI - lecţia 2

an bugetar - anul financiar pentru care se aprobă bugetul; anul bugetar este anul calendaristic care începe la

data de 1 ianuarie şi se încheie la data de 31 decembrie;

buget - document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz,

numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice;

buget general consolidat - ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate

pentru a forma un întreg;

cheltuieli bugetare - sumele aprobate în bugete în limitele şi potrivit destinaţiilor stabilite prin bugetele

respective;

clasificaţie bugetară - gruparea veniturilor şi cheltuielilor bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii

unitare;

consolidare - operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre două bugete componente ale

bugetului general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora;

datorie publică - totalitatea sumelor băneşti datorate de un stat, la un moment dat, provenite din

împrumuturi interne şi externe pe termen scurt, mediu sau lung, contractate în nume propriu sau garantate

de acesta;

deficit bugetar - parte a cheltuielilor bugetare ce depăşeşte veniturile bugetare într-un an bugetar;

exerciţiu bugetar - perioada egală cu anul bugetar pentru care se elaborează, se aprobă, se execută şi se

raportează bugetul;

impozit - prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia

publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general;

instituţii publice - denumire generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele,

celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice

autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora;

program - o acţiune sau un ansamblu coerent de acţiuni ce se referă la acelaşi ordonator principal de credite,

proiectate pentru a realiza un obiectiv sau un set de obiective definite şi pentru care sunt stabiliţi indicatori

de program care să evalueze rezultatele ce vor fi obţinute, în limitele de finanţare aprobate;

sistem bugetar - sistem unitar de bugete care cuprinde bugetele locale şi bugetele următoare: bugetul de stat;

bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetele fondurilor speciale; bugetul trezoreriei statului; bugetele

instituţiilor publice autonome; bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat;

bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; bugetul fondurilor provenite din credite

externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri

publice; bugetul fondurilor externe nerambursabile.

Lecţia 3 - Procesul bugetar. Particularităţi în România

Pentru definirea procesului bugetar în ansamblul său, sunt prezentate operaţiunile succesive pe parcursul

unui an care privesc: elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului,

încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.

CONCEPTE CHEIE - Procesul bugetar. Execuţia bugetară. Contul de execuţie bugetară. Contul de

încheiere a exerciţiului bugetar

Procesul bugetar reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile specializate ale

statului în scopul aplicării politicii financiare promovate de autoritatea guvernamentală.

Execuţia bugetară reprezintă ansamblul operaţiunilor care privesc încasarea veniturilor şi efectuarea

propriu-zisă a cheltuielilor aprobate de către Parlament.

Contul de execuţie bugetară reprezintă întocmirea documentelor de încheiere a exerciţiului bugetar, prin

care se concretizează modul de gestionare a bugetului.

Contul de încheiere a exerciţiului bugetar este actul care prezintă veniturile şi cheltuielile bugetului

pentru anul expirat ca şi rezultatul definitiv (excedent sau deficit) pentru acea perioadă.

14

Procesul bugetar. Particularităţi în România - notiţe lecţia 3

3.1. Conţinutul, trăsăturile şi etapele procesului bugetar

Procesul bugetar reprezintă ansamblul acţiunilor şi măsurilor întreprinse de instituţiile specializate ale

statului în scopul aplicării politicii financiare promovate de autoritatea guvernamentală.

Procesul bugetar poate fi definit ca ansamblul operaţiunilor succesive pe parcursul unui an şi care

privesc elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea şi

aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.

Procesul bugetar, indiferent de modul de desfăşurare, prezintă o serie de caracteristici comune, care-i

conferă acestuia trăsăturile specifice unui proces:

a) decizional, deoarece resursele bugetare sunt limitate comparativ cu nevoile de bunuri şi servicii

publice ale societăţii;

b) democratic datorită faptului că, pe parcursul derulării etapelor procesului bugetar, se manifestă atât

atribuţiile statului de drept (separaţia puterilor în stat), cât şi posibilitatea diverselor grupuri de cetăţeni,

deţinători ai majorităţii politice decizionale, de a-şi impune interesele economico-sociale;

c) preponderent politic, deoarece opţiunea pentru un anumit tip de politică financiară, monetară, de

credit, de preţuri reflectă în general orientarea şi interesele forţelor politice din care este alcătuit Parlamentul;

d) cu continuitate ciclică, pentru că etapele procesului bugetar sunt stabilite prin legi specifice, cu

precizarea termenelor concrete de derulare şi finalizare a fiecărei faze, în baza principiilor anualităţii şi

publicităţii bugetare;

e) de larg impact public, prin aceea că prevederile bugetare influenţează direct şi indirect, atât evoluţia

creşterii economice, a nivelului preţurilor, a şomajului, cât şi dinamica ratei dobânzii şi a soldului contului

curent al balanţei de plăţi.

În România, conform Legi finanţelor publice nr. 500/2002, procesul bugetar se desfăşoară în

următoarele etape: elaborarea proiectului de buget, aprobarea bugetului, executarea bugetului, controlul

execuţiei bugetului, raportarea execuţiei bugetului, aprobarea contului general de execuţie a bugetului.

(*pag.51-53)

3.2. Elaborarea proiectelor de buget

La elaborarea proiectului de buget se au în vedere obiectivele programului de guvernare al partidului şi

analizele efectuate de Ministerul Finanţelor sau alt organ de specialitate, privind evoluţia economiei, factorii

care au determinat sau pot genera schimbări în mărimea şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare etc.

Procedura de elaborare a proiectului bugetului de stat impune parcurgerea mai multor etape, cu unele

particularităţi de la o ţară la alta, astfel:

ETAPA 1: Ministerul Finanţelor Publice (MFP) elaborează o primă variantă de buget cuprinzând

indicatorii macroeconomici, determinând astfel nivelul veniturilor ce vor fi încasate, propune noi surse de

venituri bugetare şi evaluează cuantumul cheltuielilor ce vor fi efectuate.

ETAPA 2: Conducătorii agenţiilor guvernamentale şi ceilalţi miniştri care sunt de fapt beneficiarii

alocaţiilor bugetare, elaborează propuneri privind cheltuielile ce se estimează a se efectua în anul pentru care se

elaborează bugetul.

ETAPA 3: Dacă între agenţiile guvernamentale şi ministerele de resort, pe de o parte, şi MFP, pe de altă

parte, apar divergenţe, acestea se soluţionează într-o primă fază, la nivelul specialiştilor instituţiilor respective,

în a doua fază la nivelul Ministerului Finanţelor şi al fiecăruia dintre miniştrii de resort, iar în a treia fază la

nivelul primului-ministru sau al guvernului.

ETAPA 4: După rezolvarea divergenţelor, proiectul de buget se analizează şi avizează de către Guvern,

apoi se înaintează Parlamentului pentru examinare şi aprobare împreună cu un set de documente ce cuprind:

expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului, anexele la proiectul de lege, materialele

documentare necesare Parlamentului pentru analiza proiectului de buget.

Derularea procesului bugetar este reglementată de Constituţia României, Legea finanţelor publice şi de

alte legi.

Elaborarea proiectului bugetului de stat se desfăşoară pe baza unui calendar prin care sunt stabilite

termenele limită pentru fiecare fază a acestuia.

Proiectul bugetului de stat depus Parlamentului în vederea aprobării cuprinde: la venituri: estimările

anului, structurate pe capitole şi subcapitole; la cheltuieli, creditele bugetare, determinate de autorizările

conţinute în legi specifice, atât în structură funcţională, cât şi în structură economică, fiind structurae pe părţi şi

articole; deficitul sau excedentul, după caz.

15

Totodată, se vor selecta pentru fiecare domeniu obiectivele bugetare prioritare: în domeniul social, în

domeniul economic, asigurarea cerinţelor de apărare a ţării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, finanţarea

administraţiei publice centrale şi locale etc.

În cadrul aceluiaşi calendar Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei elaborează proiectul

bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetului pentru şomaj.

(*pag.53-56)

3.3. Aprobarea bugetelor

Proiectele de buget înaintate Parlamentului de către Guvern sunt supuse dezbaterii şi aprobării puterii

legislative, etapă a procesului bugetar care presupune: prezentarea de către şeful executivului sau de către

ministrul finanţelor a proiectului de buget în Parlament; analiza proiectului de buget în comisiile parlamentare

structurate pe domenii de activitate; concilierea amendamentelor (modificărilor) propuse la proiectul de buget;

dezbaterea şi aprobarea proiectului de buget în Parlament; promulgarea (semnarea) legii bugetului aprobat de

parlament, de către şeful statului.

Dacă la începutul anului bugetar, bugetul nu a fost încă aprobat de către Parlament, în fiecare ţară

situaţia se rezolvă în mod diferit, fie se consideră aprobat bugetul şi se trece la execuţie aşa cum a fost propus de

către Guvern, fie începe execuţia noului buget, în anumite limite, şi se continuă dezbaterile în Parlament.

În România, aprobarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetelor fondurilor

speciale, a bugetului asigurărilor sociale, a bugetului asigurărilor pentru şomaj şi a proiectelor de legi pentru

acestea, cade în sarcina Parlamentului.

Bugetele Preşedinţiei României, Guvernului şi ale altor instituţii care nu au organe ierarhic superioare se

prevăd distinct în bugetul de stat şi se aprobă de către Parlament.

Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi aprobă bugetele proprii înaintea dezbaterii

bugetului de stat şi le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în bugetul de stat.

Bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe capitole, pe articole şi pe ordonatorii principali de

credite.

După ce legile bugetare au fost adoptate de către Parlament şi promulgate de Preşedinte, acestea se

publică în Monitorul Oficial al României, moment în care ele devin operaţionale.

În ceea ce priveşte proiectele bugetelor locale, în termen de maximum 30 de zile de la intrarea în

vigoare a Legii bugetului de stat, acestea trebuie supuse aprobării consiliilor locale, judeţene şi Consiliului

General al Municipiului Bucureşti.

(*pag.56-60)

3.4. Execuţia bugetară

Execuţia bugetară reprezintă ansamblul operaţiunilor care privesc încasarea veniturilor şi efectuarea

propriu-zisă a cheltuielilor aprobate de către Parlament.

Execuţia bugetului cade în sarcina Guvernului şi a ordonatorilor de credite bugetare, după caz. Sumele

înscrise la partea de venituri sunt considerate sarcini minime (cu excepţia celor provenite din împrumuturi care

sunt maxime), iar sumele înscrise la partea de cheltuieli constituie limite maxime ce nu pot fi depăşite,

instituţiile publice care execută bugetul fiind obligate să respecte întocmai destinaţiile stabilite pentru fiecare

alocaţie bugetară.

În ceea ce priveşte execuţia veniturilor bugetare se parcurg următoarele etape: aşezarea - constă în

stabilirea obiectului impozabil; lichidarea - se stabileşte cuantumul impozitului în funcţie de materia

impozabilă şi cotele legale de impunere; emiterea titlului de percepere - a documentului (dispoziţiei) în baza

căreia este autorizată perceperea impozitului sau taxei în contul bugetului; perceperea propriu-zisă a venitului

bugetar - încasarea efectivă a impozitului sau a taxei în cuantumul şi la termenul stabilit inclusiv încasarea prin

executare silită.

În cadrul procesului de execuţie al cheltuielilor se parcurg următoarele etape procedurale succesive:

a) angajarea - asumarea obligaţiei unui organism public de a plăti o sumă de bani determinată care

izvorăşte dintr-un contract, hotărâre judecătorească, decizie administrativă etc., ca urmare a unor livrări de

mărfuri, prestări de servicii, executări de lucrări etc.

b) lichidarea - operaţiunea prin care se verifică prestarea serviciului şi/sau furnizarea bunurilor

contractate în favoarea statului pentru a se stabili mărimea sumei datorate furnizorilor.

c) ordonanţarea - operaţiunile de emitere a dispoziţiei (ordinului de plată) prin care se admite

lichidarea şi deci se dispune plata din alocaţia bugetară.

d) plata propriu-zisă - stingerea obligaţiilor statului faţă de persoanele fizice sau juridice (furnizori sau

creditori) care au prestat servicii statului sau organelor sale.

16

Activitatea în care intervin operaţiile băneşti în numerar şi prin viramente în conturi este cunoscută sub

denumirea de execuţia de casă a bugetelor.

Execuţia de casă se poate realiza prin două sisteme: sistemul bancar şi sistemul de trezorerie.

Execuţia de casă prin sistemul bancar presupune existenţa unei bănci, de regulă banca centrală, care

să efectueze operaţiunile bugetare de încasări, plăţi şi finanţare a deficitului bugetar.

Utilizarea sistemului bancar pentru execuţia de casă a bugetului prezintă avantajul folosirii reţelelor de

casierii şi conturi ale băncilor, dar şi unele dezavantaje pentru gestiunea bugetului cum ar fi:

- organizarea unui sistem distinct pentru supravegherea încasărilor şi plăţilor şi, în special, de control al

cheltuielilor înainte de eliberarea fondurilor de la buget;

- disponibilităţile instituţiilor publice existente la diferite bănci, reprezintă imobilizări pentru buget;

- analiza necesarului execuţiei bugetare este dependentă de operativitatea informaţiilor primite de la

sistemul bancar prin care se face execuţia de casă.

Trezoreria reprezintă activitatea prin care se asigură concentrarea tuturor fluxurilor privind finanţele

publice într-un anumit sistem de organizare aflat în structura Ministerului Finanţelor. Trezoreria îndeplineşte

două funcţii de bază: de casier public şi de bancher.

Prin funcţia de casier public, trezoreria efectuează: operaţiunile de încasare a veniturilor bugetare şi de

plăţi de la buget, controlul asupra operaţiunilor de eliberare a fondurilor de la buget şi de asigurare a informaţiei

necesare privind execuţia de casă a bugetului, gestionează mijloacele bugetare şi asigură lichidităţile necesare,

elaborează prognoze cu privire la cerinţele de plăţi, sincronizarea plăţilor şi încasărilor, inclusiv a celor care

privesc finanţarea deficitului şi serviciul datoriei publice.

În calitate de bancher, trezoreria este banca la care îşi au deschise conturile instituţiile publice,

gestionează datoria publică, efectuează operaţiuni în care statul apare în calitate de garant sau coparticipant la

acordarea de împrumuturi.

Potrivit reglementărilor în vigoare, execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie a anului bugetar,

aplicându-se "sistemul de gestiune".

(*pag.60-66)

3.5. Încheierea exerciţiului bugetar şi întocmirea contului de execuţie bugetară

Întocmirea documentelor de încheiere a exerciţiului bugetar, prin care se concretizează modul de

gestionare a bugetului, se reflectă în contul de execuţie bugetară.

După sistemul adoptat de fiecare stat (sistem de exerciţiu sau de gestiune) contul de încheiere a

exerciţiului bugetar are anumite particularităţi.

În sistemul de exerciţiu contul de execuţie reflectă toate operaţiunile care se referă la bugetul respectiv,

chiar dacă ele se înfăptuiesc în perioada următoare datei încheierii anului bugetar.

În sistemul de gestiune, operaţiunile privind veniturile şi cheltuielile aferente anului încheiat, dar care nu

au fost efectuate până la finele anului bugetar, se reportează în anul bugetar următor şi se evidenţiază ca atare.

Contul de încheiere a exerciţiului bugetar este actul care prezintă veniturile şi cheltuielile bugetului

pentru anul expirat, ca şi rezultatul definitiv (excedent sau deficit) pentru acea perioadă. Acest act se supune

dezbaterii şi aprobării Parlamentului odată cu proiectul de buget pentru anul următor celui în curs.

În caz de deficit al bugetului de stat, acoperit prin bonuri de tezaur sau prin împrumut de la Banca

Naţională a României, nerambursate până la finele exerciţiului bugetar, Parlamentul hotărăşte, la propunerea

Guvernului, acoperirea deficitului şi măsurile ce trebuie luate pentru a preveni repetarea unor astfel de situaţii în

exerciţiul financiar următor.

În caz de excedent al bugetului de stat, rămas după lichidarea integrală a datoriei publice, anual se

rezervă o cotă de 50% din acest excedent pentru crearea unui fond de tezaur al statului care se păstrează în

contul trezoreriei statului, deschis la Banca Naţională a României şi se utilizează pe bază de lege. Până la

utilizare, disponibilităţile fondului de tezaur se vor plasa sub formă de depozit financiar cu dobândă.

Se supune dezbaterii şi aprobării Parlamentului împreună cu aceste conturi şi contul general al datoriei

publice, care cuprinde contul operaţiunilor în ţară şi în străinătate, respectiv situaţia datoriei publice interne şi a

datoriei publice externe directe a statului, precum şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite interne şi

pentru credite externe primite de către alte persoane juridice.

(*pag.66 - 68)

3.6. Controlul bugetar

Formele controlului bugetar se pot clasifica în funcţie de natura organelor împuternicite de control şi în

funcţie de momentul de exercitare a controlului astfel:

a) În funcţie de natura organelor împuternicite: controlul politic, controlul jurisdicţional, controlul

17

administrativ;

b) În funcţie de momentul când se exercită: controlul preventiv, controlul concomitent, controlul

posterior.

Controlul politic este exercitat de către Parlament şi urmăreşte, în principal, respectarea de către

executiv a prevederilor autorizaţiei parlamentare în materie de buget şi a modului în care au fost gestionate

fondurile bugetare.

Controlul jurisdicţional este efectuat de un organism specializat, denumit Cameră sau Curte de

Conturi care are ca principală sarcină controlul complet al execuţiei bugetului. În acest sens se pronunţă asupra

legalităţii actelor justificative şi dă anual descărcarea de gestiune pentru conturile contabile.

Controlul administrativ se referă, pe de o parte, la controlul exercitat de organele specializate ale

Ministerului Finanţelor, iar pe de altă parte, la controlul ierarhic exercitat de către ordonatorii principali de

credite asupra modului cum sunt consumate creditele bugetare de către subordonaţii acestora.

Controlul preventiv se exercită înainte de efectuarea operaţiilor de execuţie ale veniturilor şi

cheltuielilor bugetare şi este cea mai eficientă formă a controlului bugetar, deoarece poate opri operaţiile

nelegale, neoportune sau neeficiente.

Controlul concomitent, efectuat în momentul plăţii mărfurilor achiziţionate sau a serviciilor prestate,

se concentrează asupra legalităţii plăţii.

Controlul posterior (ulterior sau postoperativ) urmăreşte identificarea cazurilor de nerespectare a

legilor, stabilirea persoanelor vinovate şi sancţionarea acestora, recuperarea prejudiciilor şi prevenirea

producerii în viitor a abaterilor de natura celor constatate.

(*pag.68-72)

(*-Mihai Antonescu, Finanţe publice ediţia a II-a actualizată şi revizuită, Editura Sitech, Craiova 2008)




1. Definiţi procesul bugetar şi precizaţi trăsăturile comune ale acestuia.

2. Prezentaţi etapele procesului bugetar în România;

3. Precizaţi care sunt instituţiile implicate în derularea procesului bugetar;

4. Calendarul elaborării proiectului de buget în România.

5. Detaliaţi fazele execuţiei bugetare.

6. Prezentaţi execuţia de casă prin sistemul bancar şi prin trezorerie.

7. Structura conturilor anuale de execuţie a bugetului.

8. Prezentaţi formele controlului bugetar.


1. Proiectul de buget se dezbate şi se aprobă de:

senat;

camera deputaţilor;

şedinţă comună a celor două camere ale Parlamentului.

Răspuns: c)

2. La elaborarea proiectului de buget se au în vedere:

obiectivele programului de guvernare;

indicaţiile şi orientările organizaţiilor financiare internaţionale;

indicaţiile şi orientările preşedintelui României.

Răspuns: a)

3. Bugetul Preşedinţiei României se aprobă de:

Parlament;

Guvern;

Preşedinte;

Răspuns: a)


Trăsături comune şi specifice procesului bugetar.

Elaborarea proiectului de buget în România, comparativ cu ţările Uniunii Europene.


18

Aprobarea bugetului în ţările Uniunii Europene.

Execuţia de casă a bugetului prin sistemul bancar comparativ cu execuţia de casă prin trezorerie.

Particularităţi privind încheierea execuţiei bugetare în România.

Eficienţa modalităţilor de control bugetar.


credit bugetar - sumă aprobată prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua

plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar şi/sau din exerciţii

anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget pentru

celelalte acţiuni;

datorie publică - totalitatea sumelor băneşti datorate de un stat, la un moment dat, provenite din împrumuturi

interne şi externe pe termen scurt, mediu sau lung, contractate în nume propriu sau garantate de acesta;

deficit bugetar - parte a cheltuielilor bugetare ce depăşeşte veniturile bugetare într-un an bugetar;

excedent bugetar - parte a veniturilor bugetare ce depăşeşte cheltuielile bugetare într-un an bugetar;

execuţie bugetară - activitatea de încasare a veniturilor bugetare şi de efectuare a plăţii cheltuielilor aprobate

prin buget;

execuţia de casă a bugetului - complex de operaţiuni care se referă la încasarea veniturilor şi plata cheltuielilor

bugetare;

impozit - prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică

pentru satisfacerea necesităţilor de interes general;

lege bugetară anuală - lege care prevede şi autorizează pentru fiecare an bugetar veniturile şi cheltuielile

bugetare, precum şi reglementări specifice exerciţiului bugetar;

lichidarea cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare în care se verifică existenţa angajamentelor, se

determină sau se verifică realitatea sumei datorate, se verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului, pe

baza documentelor justificative care să ateste operaţiunile respective;

ordonanţarea cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare în care se confirmă că livrările de bunuri şi de

servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate fi realizată;

plata cheltuielilor - fază în procesul execuţiei bugetare reprezentând actul final prin care instituţia publică achită

obligaţiile sale faţă de terţi;


proiectate pentru a realiza un obiectiv sau un set de obiective definite şi pentru care sunt stabiliţi indicatori de

program care să evalueze rezultatele ce vor fi obţinute, în limitele de finanţare aprobate;

venituri bugetare - resursele băneşti care se cuvin bugetelor în baza unor prevederi legale, formate din impozite,

taxe, contribuţii şi alte vărsăminte;

Lecţia 4 - Sistemul cheltuielilor publice

Cheltuielile publice reprezintă forma de manifestare a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice în faza

redistributivă, prin care are loc realocarea fondurilor băneşti pe diverse destinaţii. Pentru a înţelege aceste

aspecte, urmărim în cadrul acestei lecţii caracterizarea şi conţinutul sistemului cheltuielilor publice, factorii care

influenţează nivelul acestora, criteriile în funcţie de care se grupează aceste cheltuieli, precum şi indicatorii cu

ajutorul cărora se face analiza modului de alocare a resurselor publice.

CONCEPTE CHEIE - Cheltuielile publice. Elasticitatea cheltuielilor publice. Consolidarea.

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, ce se manifestă între stat, pe de o

parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor

financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Elasticitatea cheltuielilor publice - amploarea reacţiei cheltuielilor publice la modificarea produsului

intern brut.

Consolidarea - însumarea cheltuielilor efectuate de diferite categorii de administraţii publice, dar cu

eliminarea transferurilor de resurse făcute între acestea, pentru a se evita dubla înregistrare, obţinând

cheltuielile publice totale.

19

Sistemul cheltuielilor publice - notiţe lecţia 4

4.1. Caracterizarea şi conţinutul sistemului cheltuielilor publice

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, ce se manifestă între stat, pe

de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare

ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia şi sunt extrem de diversificate.

Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice,

care se acoperă, fie de la buget (pe plan central sau local), fie din fondurile extrabugetare sau de la bugetele

proprii ale instituţiilor, pe seama veniturilor obţinute de acestea. În acest context, se impune a se face o

diferenţiere între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare.

Trebuie subliniat faptul că, cheltuielile bugetare au sferă mai restrânsă decât cheltuielile publice, ele

reprezintă doar o parte a cheltuielilor publice şi anume, acele cheltuieli care se acoperă de la bugetul de stat, din

bugetele locale, din bugetele asigurărilor sociale de stat şi din bugetele instituţiilor publice autonome.

De asemenea, modul de efectuare a cheltuielilor bugetare este condiţionat de prevederea expresă din

buget şi determinat de îndeplinirea condiţiilor legale, nu numai de existenţa fondurilor băneşti, în timp ce modul

de efectuare a cheltuielilor publice are la bază fondurile constituite în afara bugetului.

Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe următoarele principii: efectuarea

cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi aprobarea nivelului acestora în conformitate cu

legea finanţelor publice; utilizarea resurselor alocate este determinată de îndeplinirea condiţiilor legale şi nu de

existenţa resurselor băneşti; finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau

activităţilor cu caracter bugetar; exercitarea controlului financiar cu caracter preventiv, referitor la alocarea şi

utilizarea resurselor financiare publice. Cheltuielile publice înglobează: cheltuielile publice efectuate de administraţia centrală de stat din

fondurile bugetare, extrabugetare şi fonduri cu destinaţie specială; cheltuielile efectuate din fondurile constituite

în bugetele unităţilor administrativ-teritoriale; cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;

cheltuielile efectuate din bugetul trezoreriei statului; cheltuielile acoperite exclusiv din resurse publice

constituite în afara bugetului, prevăzute în bugetele instituţiilor publice autonome; cheltuielile efectuate din

fonduri externe nerambursabile; cheltuielile efectuate din intrările anuale de credite externe.

Pentru a obţine cheltuielile publice totale, este necesară operaţiunea de consolidare, adică însumarea

cheltuielilor efectuate de diferite categorii de administraţii publice, dar cu eliminarea transferurilor de resurse

făcute între acestea, în vederea evitării dublei înregistrări.

Din punctul de vedere al destinaţiei şi volumului lor, cheltuielile publice sunt influenţate de condiţiile

politice, economice, sociale şi de amploarea intervenţiei statului în economie. Unele dintre aceste cheltuieli

reprezintă o avansare de produs intern brut, iar altele, dimpotrivă, un consum definitiv de produs intern brut.

Tendinţa generală a cheltuielilor publice este aceea de creştere de la un an la altul, determinată atât de factori de

ordin intern, cât şi de factori de ordin extern.

Un model al dezvoltării creşterii cheltuielilor publice este reprezentat de lucrările lui R.A. Musgrave şi

W.W. Rostow, potrivit cărora în stadiile de început ale creşterii şi dezvoltării economice, investiţiile sectorului

public, ca pondere în investiţiile totale erau mari, deoarece sectorul public asigură, astfel, infrastructura socială

globală.

Abordând la modul general factorii care conduc la creşterea cheltuielilor publice, aceştia pot fi grupaţi

în următoarele categorii:

a) factori demografici - creşterea populaţiei şi modificarea structurii acesteia pe vârste şi pe categorii

socio-profesionale, determină creşterea cheltuielilor publice legate de plata salariilor funcţionarilor publici şi a

celor din domeniul social-cultural;

b) factorii economici - care se referă la dezvoltarea economiei şi modernizarea acesteia pe baza

cercetării ştiinţifice şi a noilor cerinţe privind utilizarea resurselor şi a diversificării gamei de bunuri şi servicii;

c) factorii sociali - sunt cei care determină acţiunile şi direcţia armonizării între nivelul veniturilor

medii pe locuitor din sectorul productiv, sectorul public şi persoanele în vârstă ce beneficiază de diferite forme

de ajutor social;

d) urbanizarea - are o influenţă deosebită asupra cheltuielilor publice atât prin crearea suprastructurii

urbane, dar şi pentru finanţarea utilităţilor publice respective;

e) factorii militari - au un impact direct asupra nivelului cheltuielilor, situându-se la nivele foarte mari

în timp de război, ori pregătire pentru război şi mai scăzut în perioada de pace;

f) factorii politici - care se referă la sarcinile ce trebuie să le îndeplinească statul contemporan prin

trecerea de la statul "jandarm" la "statul providenţă";

20

g) factorii istorici sau conjuncturali - sunt aceia care au originea în perioadele anterioare. Astfel,

contractarea unor împrumuturi determină cheltuieli pentru restituirea acestora în perioadele următoare.

Efectuarea cheltuielilor publice din fondurile financiare ale statului, poate avea loc numai dacă sunt

respectate anumite principii, referitoare la:

- orice cheltuială publică poate fi realizată numai dacă este prevăzută într-un act normativ; fără

autorizare expresă nici o cheltuială nu poate fi realizată, chiar dacă a fost prevăzută într-un act normativ;

- cheltuielile publice pot fi efectuate numai în condiţiile exercitării unui control financiar riguros

privind oportunitatea şi necesitatea cheltuielilor. Fiind vorba de cheltuirea unor resurse publice, trebuie respectat

şi un regim sever de economii în procesul angajării banilor publici;

- cheltuielile publice nu se pot efectua în mod automat, ci pe măsura justificării sumelor acordate

anterior în condiţiile realizării indicatorilor specifici;

- orice cheltuială publică se poate realiza, în principiu, numai din bugetul administraţiei centrale de stat

sau din bugetele locale în funcţie de subordonarea instituţiei publice sau a beneficiarului de alocaţie bugetară;

- sumele alocate pentru efectuarea cheltuielilor publice se caracterizează prin nerambursabilitate.

(*pag.76-82)

4.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice

În literatura şi practica financiară internaţională se folosesc următoarele tipuri de clasificări:

administrativă; economică; funcţională; financiară; în funcţie de rolul cheltuielilor publice în procesul

reproducţiei sociale; gruparea folosită de O.N.U. şi clasificaţii mixte sau combinate.

a) Clasificarea administrativă are în vedere gruparea cheltuielilor publice după structura

administrativă a statului, având la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează cheltuielile publice:

ministere, instituţii publice autonome, unităţi administrativ teritoriale etc.

b) Clasificarea economică a cheltuielilor are în vedere influenţa pe care o exercită asupra economiei

diferitele categorii de cheltuieli publice. Din acest punct de vedere se disting cheltuieli curente, cheltuieli de

capital şi cheltuieli de transfer.

Cheltuielile curente (reale) sunt destinate asigurării bunului mers al activităţii instituţiilor publice. Ele

reprezintă un consum definitiv de PIB şi trebuie să se reînnoiască anual. La rândul lor, cheltuielile curente se pot

împărţi în: cheltuieli de personal; cheltuieli materiale şi servicii; subvenţii: alocaţiile de la buget pentru

instituţiile publice; subvenţiile pe produse şi activităţi; subvenţiile pentru acoperirea diferenţelor de preţ; prime;

transferuri: transferuri consolidabile (transferuri de la buget către bugetele locale şi fondurile speciale, etc.);

transferuri neconsolidabile (burse, alocaţii şi indemnizaţii, dobânzi bancare subvenţionate, plăţi în cadrul

programului de redistribuire a forţei de muncă); dobânzi aferente datoriei publice; rezerve.

Cheltuielile de transfer privesc în general şase mari sectoare. Există adesea tendinţa de a se asimila

cheltuielilor de transfer şi cheltuielile sociale. Aceasta este o eroare pentru că din cheltuielile bugetare cu

finalitate socială numai o parte sunt cheltuieli de transfer. În categoria cheltuielilor de transfer se cuprind:

1) cheltuielile pentru asistenţă socială care reprezintă sumele acordate din bugetul statului categoriilor

sociale defavorizate: persoane în vârstă, persoane cu handicap, veterani de război etc. Nu trebuie să se confunde

cheltuielile de transfer cu caracter social alocate din bugetul statului cu sumele alocate din bugetul asigurărilor

sociale de stat pentru pensii, ajutor de şomaj etc. Dimpotrivă, cheltuielile de transfer cu caracter social înscrise

în bugetul de stat privesc numai subvenţiile acordate organismelor sociale (ex.: Inspectoratul de stat pentru

persoane cu handicap ş.a.) şi categoriilor sociale defavorizate;

2) subvenţiile acordate de stat întreprinderilor publice (ex.: regii autonome) sau, în unele cazuri,

întreprinderi din sectorul privat aflate în dificultate;

3) sumele alocate sectorului educativ şi cultural pentru acordarea de burse şi pentru sprijinirea

instituţiilor de învăţământ private;

4) sumele alocate din bugetul administraţiei centrale de stat sub forma subvenţiilor de funcţionare pentru

colectivităţile locale;

5) dobânzile plătite pentru împrumuturile interne şi externe contractate de către stat;

6) cotizaţiile externe plătite de către stat la organizaţiile internaţionale la care România este membră şi

ajutorul financiar acordat în anumite situaţii altor state.

Cheltuielile de capital (investiţii), cuprind sumele alocate din bugetul de stat pentru realizarea unor

bunuri publice cu caracter durabil cum ar fi: construirea unor noi întreprinderi, reconstruirea sau reutilarea celor

existente, realizarea unor lucrări de irigaţii, construcţii de autostrăzi, clădiri administrative, şcoli, spitale etc. Ele

reprezintă doar o avansare de PIB, contribuind la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.

Împrumuturi acordate:

- împrumuturi pentru finalizarea unor obiective aprobate prin convenţii bilaterale şi acorduri

interguvernamentale;

21

- împrumuturi pentru creditarea agriculturii;

- împrumuturi pentru acoperirea unor arierate.

Rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite:

- rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite externe;

- rambursări de credite şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite interne.

c) Clasificarea funcţională este importantă pentru urmărirea anumitor obiective şi pune în evidenţă

rolul statului în diferite domenii de activitate ale vieţii economice şi sociale, grupând cheltuielile publice în

raport cu principalele funcţii ale statului (servicii publice generale, de apărare, ordine publică şi siguranţă

naţională, acţiuni social-culturale etc.) folosind drept criterii domeniile, ramurile şi sectoarele spre care sunt

dirijate resursele publice.

d) Clasificările financiare au în vedere momentul şi modul în care cheltuielile publice afectează

resursele financiare ale statului.

Cheltuielile cu titlu definitiv sunt acelea care presupun o ieşire definitivă de resurse din tezaurul public

şi cuprind atât cheltuieli de capital cât şi cheltuieli de funcţionare (curente).

Cheltuielile cu caracter temporar sunt reprezentate de avansul în contul unor furnituri, împrumutul

acordat unei unităţi administrativ-teritoriale de la bugetul de stat etc., ele mai fiind denumite şi operaţiuni de

trezorerie care sunt evidenţiate în conturile speciale de trezorerie.

Cheltuielile cu caracter posibil (virtual) sunt acele cheltuieli care se efectuează în anumite condiţii, cum

ar fi intrarea în funcţiune a garanţiilor oferite de către stat pentru credite care nu mai pot fi rambursate de către

comercianţi.

e) Clasificarea în funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale împarte cheltuielile în două

grupe şi anume: cheltuieli reale care exprimă un consum definitiv de PIB (cheltuieli militare, cele cu întreţinerea

aparatului administrativ); cheltuieli economice, care reprezintă un avans de PIB şi au ca efect crearea de valoare

adăugată şi creşterea avuţiei naţionale stimulând astfel investiţiile (construcţia de drumuri, poduri, aeroporturi,

susţinerea unor proiecte economice din fonduri publice).

f) Clasificarea folosită de instituţiile specializate O.N.U. are la bază două criterii principale:

clasificarea funcţională şi cea economică;

- clasificarea funcţională ONU a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile pentru: servicii publice

generale, apărare, educaţie, sănătate, securitate socială, locuinţe şi servicii comunale, cultură, religie, sport,

acţiuni economice, alte scopuri;

- clasificarea economică ONU urmăreşte gruparea cheltuielilor publice în: cheltuieli care reprezintă

consum fiscal; dobânzi aferente datoriei publice, subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente; formarea

brută de capital (investiţii brute şi creşterea stocurilor materiale) achiziţii de terenuri şi active necorporale;

transferuri de capital.

În literatura de specialitate din ţările occidentale a început să se folosească din ce în ce mai mult

noţiunea de cheltuială fiscală.

Cheltuielile fiscale nu reprezintă cheltuieli în adevăratul sens al noţiunii, ci reprezintă doar renunţarea

de către stat la o parte din încasările ce i se cuvin prin aplicarea măsurilor fiscale cu caracter derogatoriu.

În România, gruparea cheltuielilor publice cuprinde o clasificaţie funcţională şi o clasificaţie

economică a acestora.

(*pag.82-89)

4.3. Indicatorii de analiză a cheltuielilor publice

Analiza cheltuielilor publice se realizează cu ajutorul indicatorilor privind nivelul cheltuielilor (volumul

sau mărimea acestora), structura cheltuielilor (care reflectă destinaţia resurselor financiare publice) şi

dinamica acestora (care reflectă evoluţia în timp a cheltuielilor publice).

A) Analiza nivelului cheltuielilor publice se bazează pe următorii indicatori: volumul cheltuielilor

publice, ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut şi volumul cheltuielilor publice care revine în

medie pe un locuitor.

a) Volumul cheltuielilor publice poate fi exprimat în mărimi nominale sau reale. Exprimarea în mărime

nominală are dezavantajul denaturării indicatorului (dacă se urmăreşte evoluţia în timp), fiind tributară preţurilor

curente ale perioadei. Exprimarea în mărime reală elimină acest dezavantaj, cheltuielile publice fiind

cuantificate în preţuri constante (preţurile unui anumit an luat ca bază) în funcţie de indicele preţurilor.

0/1

p1n

p1

C

IpC r

unde: Crp1 - cheltuielile publice ale perioadei curente exprimate în mărime reală (în preţuri constante);

Cnp - cheltuieli publice ale perioadei curente exprimate în mărime nominală (în preţuri curente);

22

Ip1/0 - indicele preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază.

b) Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (G) este un alt indicator care poate caracteriza

nivelul cheltuielilor publice şi dinamica acestora într-o anumită perioadă. Se calculează pe baza relaţiei:

100Cp

xPIB

G

unde: G - ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut;

Cp - cheltuieli publice totale;

PIB - produsul intern brut.

Acest indicator permite analiza cheltuielilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare economico-

socială şi este utilizat frecvent în comparaţiile internaţionale.

c) Cheltuielile publice medii pe un locuitor este un indicator de nivel foarte sugestiv, care arată cât din

cheltuielile publice ale statului revin pe locuitor conform politicii financiare promovată de stat. Se calculează

astfel:

Nc p

pC

unde: cp - cheltuieli publice medii pe locuitor (lei pe un locuitor);

Cp - cheltuieli publice exprimate în preţuri curente ale anului;

N - numărul de locuitori corespunzător anului bugetar.

Pentru a permite comparaţiile internaţionale, cheltuielile publice anuale pot fi exprimate într-o monedă

de circulaţie internaţională, în general, dolari SUA.

B) Analiza structurii cheltuielilor publice vizează calculul proporţiei (ponderii) pe care o are fiecare

dintre grupele de cheltuieli publice în total în funcţie de importanţa nevoilor sociale. Formula de calcul este:

100xcp

cpg i

s

unde: gs - greutatea specifică (ponderea) cheltuielilor publice din grupa "i" în totalul cheltuielilor publice;

cpi - nivelul cheltuielilor publice din grupa "i";

cp - cheltuieli publice totale.

C) Analiza dinamicii cheltuielilor publice relevă modificările care intervin în cuantumul şi structura

cheltuielilor publice în decursul unei perioade de timp. Indicatorii de analiză ai dinamicii cheltuielilor publice

sunt: modificarea absolută şi relativă (nominală sau reală) a cheltuielilor publice; modificarea ponderii

cheltuielilor publice în produsul intern brut; modificarea volumului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un

locuitor; modificarea structurii cheltuielilor publice; coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut

de către creşterea cheltuielilor publice; elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut.

a) Modificarea absolută şi relativă (în valori nominale sau reale) a cheltuielilor publice.

Modificarea absolută exprimă creşterea sau descreşterea acestora de la o perioadă la alta, în mărime

absolută şi se determină astfel:

∆Cp(1-0) = Cp1 – Cp0, în care

∆Cp(1-0) – modificarea absolută a cheltuielilor publice, în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază

(0);

Cp1 – cheltuielile publice în perioada curentă

Cp0 – cheltuielile publice în perioada de bază

Această formulă se referă la modificarea absolută nominală în preţurile curente ale celor două perioade,

astfel se poate calcula modificarea absolută reală, folosind valorile perioadei curente exprimate în preţuri

constante:

∆Cpr(1-0) = Cp1

r – Cp0

r, în care

∆Cpr(1-0) – modificarea absolută reală a cheltuielilor publice, în perioada curentă (1) faţă de perioada de

bază (0);

Cp1r – cheltuielile publice în perioada curentă exprimate în preţurile perioadei de bază

Cp0r – cheltuielile publice din perioada de bază.

Indicele modificării cheltuielilor publice analizează modificarea relativă a cheltuielilor publice şi se

calculează pe baza releţiei: 0

p1

0/1

C

p

pC

Ic , în care:

0/1pIc - indicele modificării cheltuielilor publice în perioada (1) faţă de perioada (0);

p1C - cheltuielile publice din perioada curentă;

23

0pC - cheltuielile publice din perioada de bază.

Modificarea relativă a cheltuielilor publice rezultă şi din raportul dintre modificarea absolută a

cheltuielilor publice în perioada curentă faţă de perioada de bază şi nivelul acestora în perioada de bază:

0

0-p1

0/01

C

p

pC

Ic

Pentru determinarea evoluţiei cheltuielilor publice în expresie reală şi identificarea factorilor care au

influenţat mărimea şi sensul modificării, este necesară exprimarea indicatorilor analizaţi în preţuri constante, cu

ajutorul indicelui preţurilor.

b) Modificarea absolută a ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut arată cu cât a crescut

sau a scăzut acest indicator de la o perioadă la alta. Calculul se efectuează astfel:

∆G = G1 – G0, în care:

∆G – modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB în perioada (1) faţă de perioada (0);

G1 şi G0 – ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut în perioada curentă (1) şi în perioada de

bază (0).

Raportul dintre G1 şi G0 reprezintă modificarea relativă a ponderii cheltuielilor publice în produsul

intern brut. S-a constatat că, pe perioade mari de timp, are loc o creştere a ponderii cheltuielilor publice în

produsul intern brut.

c) Modificarea absolută a nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor arată mărimea şi

sensul modificării de la o perioadă la alta a nivelului mediu al cheltuielilor publice ce revin în medie pe un

locuitor. Se calculează pe baza relaţiei:

___ ___ ___

∆Cp = Cp1 – Cp0, în care :

___

∆Cp – modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice ce revin pe un locuitor, în perioada (1) faţă

de perioada (0);

__ __

Cp1 şi Cp0 – cheltuieli publice ce revin în medie pe un locuitor, corespund perioadei (1) şi perioadei (0),

calculate conform relaţiei (3).

Raportul procentual dintre cele două valori reprezintă modificarea relativă a nivelului mediu al

cheltuielilor publice pe locuitor.

d) Modificarea absolută a structurii cheltuielilor publice reliefează evoluţiile structurale de la o

perioadă la alta, corespunzător politicii bugetare din perioada analizată. Calculul se efectuează astfel:

∆gcpi = gcpi1 – gcpi0, în care:

∆gcpi - modificarea ponderii cheltuielilor publice ale grupării „i” în totalul cheltuielilor publice;

gcpi1 – ponderea cheltuielilor publice din grupa „i” în total, în perioada curentă (1);

gcpi0 - ponderea cheltuielilor publice din grupa „i” în total, în perioada de bază (0).

Raportul procentual dintre ponderea cheltuielilor publice din grupa „i” în total, în perioada curentă (1),

şi ponderea cheltuielilor publice din grupa „i” în total, în perioada de bază (0) reprezintă modificarea relativă a

structurii cheltuielilor publice.

e) Coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuielilor publice

(k) este un indicator care reflectă corespondenţa dintre evoluţia celor doi indicatori. Se calculează pe baza

relaţiei:

100I

0/1

cp1/0x

Ik

PIB

, în care:

k - coeficientul de devansare a creşterii produsului intern brut de către creşterea cheltuielilor publice;

Icp1/0 - indicele creşterii cheltuielilor publice, calculat ca raport între cheltuielile publice din perioada

curentă şi cele din perioada de bază;

IPIB1/0 - indicele creşterii produsului intern brut;

În funcţie de ritmul de creştere a cheltuielilor publice şi a produsului intern brut, coeficientul poate lua

următoarele valori: k > 1 semnifică o creştere mai accentuată a cheltuielilor publice comparativ cu produsul

intern brut; k = 1, când ambele mărimi au ritmuri de creştere identice; k < 1 reflectă o creştere mai lentă a

24

cheltuielilor publice comparativ cu sporirea produsului intern brut.

f) Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut măsoară amploarea reacţiei

cheltuielilor publice la modificarea produsului intern brut. Calculul se efectuează astfel:

0

)01(

0

0-1p

)(C

PIB

PIB

Ce

p

cp

unde: ecp - elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut;

Cp(1-0) – modificarea cheltuielilor publice în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0);

Cp0 - cheltuieli publice din perioada de bază;

PIB(1-0) - modificarea produsului intern brut în perioada de referinţă;

PIB0 - produsul intern brut din perioada de bază.

Acest indicator exprimă tendinţa de modificare a cheltuielilor publice la modificarea produsului intern

brut şi poate lua următoarele valori: ecp > 1, cheltuielile publice sunt foarte elastice în raport cu produsul intern

brut, există tendinţa de utilizare într-o mai mare măsură a PIB, pentru finanţarea cheltuielilor publice; ecp = 1,

cheltuielile publice sunt elastice în raport cu produsul intern brut; ecp < 1, inelasticitatea cheltuielilor publice în

creşterea produsului intern brut.

(*pag.89-94)





1. Definiţi cheltuielile publice.

2. Precizaţi diferenţele (asemănările) dintre cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare.

3. Clasificaţi cheltuielile publice conform criteriului economic.

4. Definiţi şi explicaţi cheltuielile de transfer.

5. Gruparea cheltuielilor publice în România.

6. Enumeraţi principalele cauze care determină creşterea cheltuielilor publice în România.

7. Definiţi indicatorii: cheltuieli publice medii pe un locuitor şi elasticitatea cheltuielilor publice faţă de

PIB.


1. Cheltuielile publice exprimă:

a) relaţii economico-sociale în formă bănească, prin care se distribuie fonduri publice;

b) cheltuielile făcute de stat pentru refacerea imaginii sale în străinătate;

c) în toate cazurile exprimă un consum definitiv de produs intern brut;

d) în toate cazurile exprimă o avansare de produs intern brut;

e) totalitatea cheltuielilor care se efectuează la nivelul unui stat.

Răspuns: a)

2. În clasificarea financiară nu sunt incluse:

cheltuielile definitive;

cheltuielile cu investiţiile;

cheltuielile virtuale;

cheltuielile temporare.

Răspuns: b)

3. Care dintre următoarele enunţuri cu privire la cheltuielile publice nu sunt adevărate:

exprimă relaţii economico-sociale sub formă bănească;

exprimă întotdeauna un consum definitiv de produs intern brut;

sunt extrem de diversificate.

Răspuns: b)


25

4. Cheltuielile reale reprezintă:

a) cheltuieli pentru investiţii;

b) un consum definitiv de produs intern brut;

c) cheltuieli care se achită prin numerar;

d) cheltuieli care se efectuează pentru construirea de drumuri şi poduri;

e) nici una din variantele de mai sus.

Răspuns: b)

5. Pe baza următoarelor date:

- mld um -

Indicatori Valoare

- cheltuieli de personal (an curent) 361 300

- cheltuieli materiale şi servicii (an curent) 410 850

- cheltuieli de capital (an curent) 175 600

- subvenţii (an curent) 169 800

- transferuri (an curent) 302 810

- dobânzi la datoria publică (an curent) 92 700

- PIB 2 271 800

- cheltuieli bugetare totale în anul anterior 1 469 880

- PIB (an anterior) 2 015 600

Să se calculeze:

A) ponderea cheltuielilor de personal în cadrul cheltuielilor curente (în anul curent);

B) modificarea absolută a cheltuielilor bugetare totale în anul curent faţă de anul anterior;

C) coeficientul de devansare a creşterii cheltuielilor bugetare totale faţă de creşterea PIB.

Variante de răspuns:

a) A) 22,57%; B) 45 380 mld um; C) 0,864;

b) A) 14,67%; B) 55 948 mld um; C) 1,572;

c) A) 21,34%; B) 36 835 mld um; C) 0,953;

d) A) 27,01%; B) 43 180 mld um; C) 0,913;

e) A) 32,64%, B) 28 572 mld um; C) 0,849.

Răspuns: d)


- mld um -

Indicatori / anii 2009 2008

- cheltuieli de personal 85 500 150 100

- cheltuieli de capital 20 000 33 500

- subvenţii 15 200 18 600

- transferuri 43 800 89 900

- cheltuieli materiale şi servicii 75 200 136 900

- PIB 382 500 625 100

Să se calculeze:

A) modificarea absolută nominală a cheltuielilor curente în anul 2009 faţă de 2008;

B) ponderea cheltuielilor de capital în total cheltuieli publice în anul 2009;

C) elasticitatea cheltuielilor publice totale în raport cu PIB.

Variante de răspuns:

a) A) 181 200 mld um; B) 9,34%; C) 0,778;

b) A) 224 900 mld um; B) 16,38%; C) 1,357;

c) A) 230 000 mld um; B)13,62%; C) 0,374;

d) A) 146 680 mld um; B) 10,67%; C) 1,647;

e) A) 175 800 mld um; B) 7,81%; C) 1,245.

Răspuns: e)


1. Rolul sectorului public şi importanţa analizei eficienţei cheltuielilor publice.

2. Analiza factorilor de influenţă a creşterii cheltuielilor publice în România.

3. Indicatorii de analiză a dinamicii cheltuielilor publice.

26


clasificaţie economică - gruparea cheltuielilor după natura şi efectul lor economic;

clasificaţie funcţională - gruparea cheltuielilor după destinaţia lor pentru a evalua alocarea fondurilor publice

unor activităţi sau obiective care definesc necesităţile publice;

consolidare - operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre două bugete componente ale bugetului

general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora;



fonduri publice - sume alocate din bugetele;

tezaur public - totalitatea bunurilor de care dispune statul la un moment dat.

Lecţia 5 - Principalele categorii de cheltuieli publice finanţate din fondurile

bugetare şi extrabugetare

Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei, a calităţii vieţii fiecărui individ, finanţarea unor servicii

publice generale, pentru ordine publică şi siguranţă naţională şi pentru apărare naţională, asigurarea funcţionării

şi dezvoltării unor întreprinderi sau ramuri economice de interes naţional, finanţarea unor investiţii cu caracter

economic, finanţarea activităţii de cercetare ştiinţifică, presupun efectuarea de către stat a unor cheltuieli

publice, grupate în cheltuieli pentru acţiuni social-culturale, cheltuieli publice pentru obiective şi acţiuni

economice, cheltuieli pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţă naţională şi apărare.

CONCEPTE CHEIE - Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale. Eficienţa acţiunilor social-

culturale. Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţă naţională şi

apărare. Subvenţiile.

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale - presupun folosirea pe scară largă a resurselor publice în

scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă a populaţiei, a calităţii vieţii fiecărui individ.

Eficienţa acţiunilor social-culturale - reflectă calitatea activităţii desfăşurate şi se exprimă prin eficienţa

procesului de învăţământ, a activităţii cultural-artistice, a activităţii sanitare etc.

Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţă naţională şi apărare, privesc

finanţarea unor servicii publice generale, care se realizează prin instituţii şi organe ale puterii legislative,

executive, judecătoreşti şi de ordine publică.

Subvenţiile reprezintă transferuri de sume băneşti din bugetul statului către întreprinderi (sau cetăţeni), cu

titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie, dar condiţionat şi cu o afectaţie specială.

Principalele categorii de cheltuieli publice finanţate din fondurile

bugetare şi extrabugetare - notiţe lecţia 5

5.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale

În statele moderne cheltuielile pentru acţiuni social-culturale reprezintă o componentă importantă a

politicii sociale promovată de către acestea şi presupune folosirea pe scară largă a resurselor publice în scopul

îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă a populaţiei, a calităţii vieţii fiecărui individ.

Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale, provin din: fonduri bugetare, fonduri

financiare cu destinaţie specială, fonduri extrabugetare, fonduri proprii ale agenţilor economici, venituri proprii

realizate de instituţiile social-culturale, veniturile populaţiei, fondurile unor organizaţii non-profit, ajutorul

financiar extern (UNESCO, UNICEF, OMS, Banca Mondială, PHARE, Fondul European Social).

Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale prezintă o importanţă deosebită, în primul rând, din punct

de vedere economic pentru că acţionează asupra consumului, influenţează cererea de bunuri şi servicii social-

culturale şi stimulează creşterea producţiei unor astfel de bunuri şi servicii, iar în al doilea rând, prezintă un

important rol social, deoarece acţionează în direcţia: educaţiei şi instrucţiei, ridicării calificării profesionale,

asistenţei medicale a indivizilor, evoluţiei demografice a populaţiei, asigurării unui sistem de protecţie socială,

creşterii nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie a membrilor societăţii. Astfel, prin finanţarea acţiunilor social

culturale se urmăreşte garantarea unui venit minim pentru toţi membrii societăţii, restrângerea ariei de

27

nesiguranţă a vieţii indivizilor şi asigurarea pentru toţi membrii societăţii a unor standarde de viaţă considerate

minime.

Având în vedere importanţa şi rolul deosebit pe care îl au cheltuielile pentru acţiunile social-culturale,

acestea pot fi asimilate unor "investiţii în resurse umane".

Eficienţa acţiunilor social-culturale reflectă calitatea activităţii desfăşurate şi se exprimă prin eficienţa

procesului de învăţământ, a activităţii cultural-artistice, a activităţii sanitare etc.

Cheltuielile pentru învăţământ sunt considerate "investiţii intelectuale", componentă a investiţiilor în

resurse umane, a căror eficienţă poate fi apreciată diferit, la nivel microeconomic şi macroeconomic. În

principiu, este vorba despre sporul de PIB obţinut pe seama calificării cadrelor, de termenul de recuperare a

cheltuielilor pentru învăţământ, coeficientul eficienţei economice sau cheltuielile medii pe un indicator specific.

În domeniul sănătăţii, efectul obţinut în urma realizării acestor cheltuieli se reflectă în creşterea duratei

medii de viaţă, în reducerea perioadei de incapacitate de muncă sau se prezintă sub forma unor indicatori ca

indicele morbidităţii, mortalităţii etc.

Eficienţa cheltuielilor pentru acţiunile din domeniul culturii şi artei poate fi apreciată prin creşterea

numărului de vizitatori la muzee; creşterea numărului de cititori la biblioteci; creşterea numărului de spectatori

la instituţiile teatrale şi muzicale etc.

Acţiunile finanţate de stat în domeniul social cultural cuprind, pe de o parte, investiţiile privind

asigurarea bazei materiale a instituţiilor social-culturale, iar pe de altă parte, cheltuielile pentru asigurarea

funcţionării curente a instituţiilor respective, în structura cărora sunt cuprinse cheltuielile materiale, salariile şi

indemnizaţiile, cheltuielile administrativ-gospodăreşti etc.;

În România, principala sursă de finanţare o constituie bugetul public naţional, urmată de fondul

asigurărilor sociale de stat şi de fondurile extrabugetare cu destinaţie specială. Totodată, cheltuielile pentru

acţiuni social-culturale pot fi acoperite pe seama creditelor externe rambursabile sau nerambursabile.

1. Cheltuielile pentru învăţământ sunt destinate asigurării instruirii şi pregătirii forţei de muncă. În

perioada contemporană, ţările cu economie de piaţă au sporit volumul alocaţiilor bugetare pentru finanţarea

învăţământului.

Creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ este datorată acţiunii conjugate a mai multor factori şi

anume: factori demografici (creşterea populaţiei a condus în mod firesc şi la sporirea populaţiei şcolare); factori

economici (dezvoltarea economică a necesitat o forţă de muncă cu calificare superioară şi implicit un volum

sporit de cheltuieli pentru învăţământ); factori sociali şi politici (învăţământul obligatoriu, facilităţi şi ajutoare

îndreptate către instituţiile de învăţământ, elevi, studenţi şi familiile acestora).

Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se face pe seama resurselor bugetare, a taxelor şcolare, a

împrumuturilor, a donaţiilor, a subvenţiilor din partea unor societăţi comerciale, a veniturilor provenite din

exploatarea proprietăţilor aparţinând instituţiilor de învăţământ sau din activităţi prestate pentru terţi etc.

Resursele publice pentru învăţământ pot fi alocate atât din bugetul general al statului, cât şi din

bugetele locale, în funcţie de organizarea centralizată sau descentralizată a învăţământului şi de subordonarea

instituţiilor de învăţământ. De regulă, resursele publice sunt destinate pentru acoperirea - integrală sau în parte -

a cheltuielilor curente ale instituţiilor de învăţământ. Împrumuturile sunt folosite, în general, pentru finanţarea

investiţiilor instituţiilor de învăţământ.

Din punct de vedere al conţinutului lor economic, cheltuielile pentru învăţământ se împart în: cheltuieli

de capital (investiţii) care vizează construirea de unităţi de învăţământ şi dotarea acestora; cheltuieli curente

(cheltuieli de personal, cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli reprezentând subvenţii acordate instituţiilor de

învăţământ şi transferuri sub formă de burse acordate elevilor şi studenţilor).

Eficienţa economică a cheltuielilor pentru învăţământ se evidenţiază atât la nivel microeconomic prin

indicatori ca: cheltuiala pe un elev sau student (costul unitar); raportul dintre rezultate şi cheltuieli (momentul

compensării cheltuielilor efectuate cu salarizarea din veniturile realizate de absolvent); venitul net actualizat

(valoarea obţinută ca urmare a depăşirii cheltuielilor actualizate de către rezultate), cât şi la nivel

macroeconomic prin: coeficientul eficienţei economice a cheltuielilor pentru învăţământ; termenul de recuperare

a cheltuielilor pentru învăţământ.

În România, finanţarea cheltuielilor pentru educaţie se asigură prin: bugetul de stat şi bugetele locale,

pentru finanţarea învăţământului de stat; mijloacele extrabugetare, constituite în special din taxe de şcolarizare,

atât pentru finanţarea învăţământului superior de stat, cât şi a celui privat preuniversitar; cheltuielile agenţilor

economici (cursuri privind pregătirea profesională, acordarea de burse pentru proprii salariaţi, sponsorizări şi

donaţii, etc.); fonduri din partea unor organisme financiare internaţionale acordate sub formă de ajutoare,

credite nerambursabile sau rambursabile, pe baza unor programe.

2. Cheltuielile publice pentru sănătate urmăresc, pe de o parte, prevenirea apariţiei şi combaterea unor

boli care pot afecta întreaga populaţie, iar pe de altă parte, menţinerea capacităţii forţei de muncă la un nivel cât

mai apropiat de potenţialul ei.

În general, sursele de finanţare sunt asigurate prin: fonduri alocate de la bugetul de stat şi bugetele

28

locale; fonduri de asigurări de sănătate (contribuţii obligatorii); resurse ale instituţiilor de sănătate; resursele

populaţiei; ajutoare interne sau externe; fonduri externe rambursabile sau nerambursabile.

Din punct de vedere al conţinutului lor economic, cheltuielile pentru sănătate includ: cheltuieli de

investiţii destinate construirii de unităţi sanitare şi înzestrării cu aparatură specifică; cheltuieli pentru

întreţinerea curentă şi funcţionarea instituţiilor sanitare (salariile personalului, medicamente şi materiale

sanitare, hrană pentru bolnavi, etc.).

Eficienţa cheltuielilor publice de sănătate se concretizează în: efectele medicale, adică în rezultatele

efective ale acţiunilor privind îngrijirea sănătăţii şi se reflectă în vindecări sau ameliorări, în general cu caracter

individual; eficienţa socială, reflectată prin indicatori ca: speranţa medie de viaţă la naştere, natalitatea,

morbiditatea, mortalitatea infantilă şi cea generală etc.; eficienţa economică se referă la reducerea perioadelor de

incapacitate de muncă datorate îmbolnăvirilor şi accidentelor, eradicarea unor boli, limitarea extinderii altora.

3. Cheltuielile publice pentru cultură, culte, activitate sportivă şi de tineret contribuie la creşterea

calităţii factorului uman prin îmbogăţirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor şi idealurilor estetice şi

morale, educaţia spirituală etc.

În general, sursele de finanţare sunt constituite din resurse bugetare, venituri proprii realizate de

instituţiile de profil din activităţi specifice, precum şi donaţiile şi sponsorizările primite.

Din punct de vedere al conţinutului lor economic, preponderente în cadrul cheltuielilor cultural-artistice

sunt cheltuielile curente (cheltuieli de personal şi de întreţinere-funcţionare), cheltuielile pentru investiţii având

o pondere mai redusă.

4. Cheltuielile publice pentru securitate socială sunt îndreptate în special către protecţia persoanelor

nesalariate, a vârstnicilor, copiilor orfani şi fără întreţinători, a persoanelor cu handicap, veteranilor de război

etc. Datorită faptului că aceste cheltuieli sunt neproducătoare de venituri, ducând chiar la o încetinire a ritmului

creşterii economice, ele sunt considerate cheltuieli neproductive.

Sursele de finanţare a cheltuielilor sunt reprezentate de către bugetul de stat (într-o măsură covârşitoare)

sau din fonduri speciale, la care se adaugă donaţiile şi contribuţiile voluntare de la organizaţiile

neguvernamentale.

5. Cheltuieli publice pentru asistenţă socială.

Asigurările sociale reprezintă acea parte a relaţiilor social-economice exprimate sub formă bănească cu

ajutorul cărora se formează, se repartizează, se gestionează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii

obligatorii a salariaţilor şi pensionarilor, a agricultorilor, a întreprinzătorilor particulari, persoanelor aflate în

incapacitate temporară sau permanentă de muncă şi altor categorii.

Privite din punct de vedere economic, aceste cheltuieli au un caracter neproductiv, reprezintă un

consum final de PIB şi nu pot fi asimilate investiţiilor în resurse umane.

Resursele necesare constituirii fondurilor pentru finanţarea acestor cheltuieli se constituie din:

contribuţii obligatorii pentru asigurări sociale de stat datorate de angajaţi şi angajatori; contribuţia pentru

asigurări sociale datorate de alte persoane asigurate; contribuţiile diferenţiate ale salariaţilor şi pensionarilor

pentru bilete de tratament şi odihnă; încasări din alte surse; subvenţii de la bugetul de stat, în completarea

fondurilor proprii.

În ţările Uniunii Europene, sistemul de pensii se bazează pe 3 piloni. Primul este sistemul public de

pensii care are în vedere dictonul "plăteşte pe măsură ce eşti plătit" (pay-as-you-go"-PAYG), sistem care poate

fi impus prin lege. Al doilea pilon cuprinde provizioanele ocupaţionale pentru pensii (legate de locul de

muncă) care de obicei sunt dinainte constituite. Pensiile sunt gestionate de fonduri de pensii independente sau

afiliate, prin contracte grup de asigurări de viaţă sau chiar de companii. Al treilea pilon constă în economii

individuale voluntare, gestionate de asiguratori, fonduri mutuale, societăţi de investiţii sau chiar de indivizii

înşişi.

6. Cheltuielile publice pentru ajutorul de şomaj.

Ajutorul de şomaj reprezintă o formă de susţinere materială a persoanelor rămase temporar fără loc de

muncă. Fondul cu această destinaţie se constituie din contribuţiile obligatorii ale salariaţilor şi firmelor şi, în

completare, din subvenţii bugetare.

În raport de situaţia celui rămas fără lucru, există două forme de sprijin al şomerilor: alocaţia

(asigurarea) de şomaj, care se acordă celor care au lucrat anterior, au o anumită vechime şi au plătit cotizaţii;

ajutorul de şomaj ce se acordă celor nou veniţi pe piaţa forţei de muncă. Cuantumul sumelor acordate se

stabileşte în raport de salariul anterior sau salariul minim pe economie, după caz.

Perioada de acordare a ajutorului de şomaj variază şi ea între 3 şi 24 de luni, de cele mai multe ori

ţinându-se cont şi de vârsta şomerului (mai mare la cei ce depăşesc 50 de ani).

În ţările dezvoltate, în afara acordării de alocaţii pentru şomeri (apreciate ca prestaţii pasive) se mai

întâlneşte o a doua categorie de prestaţii, prestaţii active care constau în acordarea unor ajutoare băneşti

şomerilor sau celor ameninţaţi cu disponibilizarea, pentru a iniţia mici afaceri, organizarea de cursuri de

recalificare şi reconversie profesională, prelungirea plăţii ajutorului de şomaj pentru cei în vârstă, până la

29

împlinirea vârstei de pensionare.

Din sursele constituite în cadrul bugetului asigurărilor pentru şomaj se pot acorda şi plăţi compensatorii

salariaţilor disponibilizaţi, în anumite condiţii.

(*pag.99- 121)

5.2. Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice

Aceste categorii de cheltuieli urmăresc asigurarea funcţionării şi dezvoltării unor întreprinderi sau

ramuri economice de interes naţional (regii autonome, companii şi întreprinderi de stat), finanţarea unor

investiţii cu caracter economic, finanţarea activităţii de cercetare ştiinţifică, susţinerea unor întreprinderi,

precum şi stimularea exporturilor.

În afara sectorului public, statul sprijină şi sectorul privat, acordând întreprinderilor particulare ajutoare

financiare pentru depăşirea perioadelor de criză.

Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice se finanţează atât pe seama unor surse interne

(bugetul de stat, fondurile cu destinaţie specială), cât şi pe seama unor surse externe (fonduri comunitare cu

caracter structural, pentru ţările UE; fondurile oferite de instituţiile bancare şi financiare internaţionale pentru

finanţarea acţiunilor economice, în special, în ţările în curs de dezvoltare).

Ponderea cea mai mare a cheltuililor pentru acţiuni şi obiective economice o deţin cheltuielile pentru

transport şi comunicaţii.

Formele prin care statul sprijină întreprinderile, fie ele publice sau private, pot fi grupate în două

categorii: forme clasice sau directe de intervenţie şi ajutor şi forme indirecte de sprijin care nu presupun

transferuri explicite de mijloace băneşti.

1. Ajutoarele financiare directe îmbracă forma subvenţiilor, investiţiilor, împrumuturilor cu dobândă

subvenţionată, ajutoarelor financiare pentru difuzarea de informaţii, studii de marketing, organizare de expoziţii,

avansurilor rambursabile.

a) Subvenţiile reprezintă transferuri de sume băneşti din bugetul statului către întreprinderi (sau

cetăţeni), cu titlu nerambursabil şi fără contraprestaţie, dar condiţionat şi cu o afectaţie specială. Subvenţiile

vizează atât activitatea internă cât şi exportul.

Subvenţiile interne, în raport de destinaţia acestora, pot fi împărţite în: subvenţii pentru producţie,

destinate sprijinirii întreprinderilor producătoare de bunuri, celor de comerţ sau celor de prestări servicii;

subvenţii de consum, acordate utilizatorilor anumitor bunuri şi servicii, pentru a acoperi o parte din preţul

acestora.

Subvenţiile pentru export cuprind, conform definiţiei date în "Acordul General pentru Tarife Vamale şi

Comerţ" (GATT), orice măsură de sprijin şi protecţie întreprinsă de autorităţile publice ale unei ţări, care au

drept efect nemijlocit creşterea exporturilor ţării respective. Subvenţiile pentru export îmbracă, cel mai adesea,

forma bănească (prime de export) dar pot apărea sub forma unor avantaje acordate exportatorilor:

restituirea de la buget a unor impozite plătite de exportatori, facilităţi la transportul mărfurilor destinate

exportului, lăsarea la dispoziţia exportatorilor a valutei încasate.

b) Investiţiile reprezintă ajutoare financiare pe care statul le acordă pentru dezvoltarea sectorului public

sau a altor sectoare. Astfel, statul suportă integral cheltuielile pentru construirea de întreprinderi noi în ramuri de

importanţă strategică (transporturi, energie, siderurgie, electronică etc.). De asemenea, statul participă alături de

capitalul privat la realizarea de societăţi mixte sau, în calitate de acţionar unic, acordă întreprinderilor publice

"donaţii de capital" din fonduri bugetare, care nu modifică capitalul social al întreprinderii. Statul ajută propriile

întreprinderi şi prin intermediul comenzilor publice pentru executarea de lucrări, livrări de bunuri şi prestări de

servicii, practicând preţuri ridicate în favoarea furnizorilor.

c) Împrumuturile cu dobândă subvenţionată se acordă întreprinderilor publice sau private din

anumite sectoare de activitate sau care întâmpină dificultăţi financiare temporare, de trezorerie ori legate de

restructurare. Nivelul dobânzii este sub cel practicat de băncile comerciale, diferenţa de dobândă fiind acoperită

de la buget sau din alte fonduri speciale, iar termenele de rambursare sunt convenabile.

d) Ajutoare financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informaţii, studii de marketing,

organizarea de expoziţii. De asemenea, finanţează parţial sau integral studii şi cercetări ale pieţei externe,

reclamă cu caracter general, acoperirea unor cheltuieli de transport etc.

e) Avansurile rambursabile constituie o formă de sprijinire a unor acţiuni de prospectare şi prezentare

în străinătate a unor produse noi şi asigură între 20% şi 50% din finanţarea necesară. Avansurile se restituie din

încasările realizate prin vânzarea în străinătate a noilor produse.

2. Ajutoarele financiare indirecte se concretizează în:

a) Avantajele fiscale, care se constituie în facilităţi şi degrevări fiscale care micşorează sarcina fiscală a

întreprinderilor beneficiare;

b) Garantarea de către stat a împrumuturilor angajate de întreprinderi, statul asumându-şi obligaţia

30

ca, atunci când debitorul devine insolvabil, să asigure rambursarea împrumutului.

Adiacente cheltuielilor publice pentru acţiuni economice finanţate de la buget sunt cele privind

finanţarea cercetării ştiinţifice, prin intermediul cărora se finanţează obiective ce ţin de cercetarea

fundamentală, aplicativă sau experimentală, precum şi cheltuielile de protecţie a mediului înconjurător.

(*pag.121 - 127)

5.3. Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, siguranţă naţională şi apărare

Această categorie de cheltuieli priveşte finanţarea unor servicii publice generale, care se realizează prin

instituţii şi organe ale puterii legislative, executive, judecătoreşti şi de ordine publică. Acestea pot fi împărţite,

după criteriul funcţionalităţii, în cheltuieli pentru servicii publice generale, pentru ordine publică şi

siguranţă naţională şi pentru apărare naţională.

Organele şi instituţiile publice care asigură asemenea servicii cuprind: organele alese sau numite ale

puterii şi administraţiei publice (preşedinţia ţării, organele puterii legislative centrale sau locale, organele

autorităţii judecătoreşti, organele autorităţii executive centrale şi locale); organe de ordine publică şi

siguranţă naţională (poliţia, jandarmeria, serviciile speciale de pază şi protecţie; siguranţa naţională,

penitenciarele, arhivele statului şi altele.)

Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile privind serviciile publice generale reprezintă

un consum public de produs intern brut.

Principala sursă de finanţare a acestor cheltuieli o reprezintă resursele bugetare, centrale sau locale,

în raport de subordonarea instituţiilor. Lor li se mai pot adăuga eventualele venituri proprii realizate din

activităţi specifice, donaţiile, ajutoarele financiare externe pentru participarea la programele internaţionale de

combatere a acţiunilor criminale, creditele externe.

Din punct de vedere al structurii economice, preponderente sunt cheltuielile curente (circa 88%),

cheltuielile de capital reprezintă circa 10% din total, iar diferenţa o reprezintă alte cheltuieli (transferuri,

rambursări de credite).

Cheltuielile publice pentru apărare naţională, după destinaţia lor, se împart în două mari categorii:

cheltuieli directe şi cheltuieli indirecte.

Cheltuielile directe pentru apărare vizează întreţinerea armatei în ţară sau pe teritorii străine, cheltuieli

pentru întreţinerea flotei aeriene şi maritime, cheltuieli pentru cumpărarea de armament, echipament militar şi

mijloace de subzistenţă, cheltuieli antrenate de purtarea unor războaie etc.

Cheltuielile indirecte pentru apărare cuprind cheltuielile legate de lichidarea urmărilor războaielor,

plăţi pentru rambursarea datoriei publice contractate în timpul războiului, despăgubiri de război datorate

învingătorilor, subvenţii acordate sinistraţilor de război, transferuri către invalizi, văduvele şi orfanii de război.

Tot aici sunt incluse cheltuielile legate de aplicarea unor acorduri cu caracter militar, cheltuieli pentru cercetarea

ştiinţifică în scopuri militare, pentru finanţarea învăţământului cu caracter militar şi altele.

Prin nivelul şi evoluţia lor, cheltuielile cu caracter militar influenţează volumul şi structura producţiei

materiale, modul de repartizare a produsului intern brut între consum şi acumulare, ritmul creşterii economice,

utilizarea forţei de muncă, nivelul de trai al populaţiei, echilibrul financiar, monetar şi valutar al fiecărei ţări.

Având ca sursă de finanţare produsul intern brut, cheltuielile militare, prin creşterea lor, afectează

consumul final şi formarea brută de capital. Alocarea unor resurse însemnate scopurilor militare limitează

investiţiile productive, conducând la scăderea ritmului creşterii economice.

(*pag.127 - 132)





Categoriile de cheltuieli pentru acţiuni social-culturale.

Determinaţi eficienţa cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale.

Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale.

Categoriile de cheltuieli considerate a fi "investiţii în resurse umane".

Formele de asistenţă socială în România.

Categoriile de cheltuieli pentru obiective şi acţiuni economice.

Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru obiective şi acţiuni economice.

Clasificaţi cheltuielile pentru apărarea naţională, în funcţie de destinaţia lor.


31


1. Cheltuielile pentru acţiuni social-culturale sunt finanţate preponderent din :

fonduri bugetare;

fonduri proprii ale agenţilor economici;

împrumuturi externe;

ajutor financiar extern.

Răspuns: a)

2. Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice sunt îndreptate, în primul rând către:

întreprinderile cu capital integral sau majoritar privat;

regii autonome, companii şi întreprinderi de stat;

organizaţii cooperatiste;

stimularea importurilor.

Răspuns: b)

3. Formele indirecte prin care statul sprijină sectorul public şi privat pentru obiective şi acţiuni

economice nu cuprind:

garantarea de către stat a împrumuturilor angajate de agenţii economici;

acordarea de împrumuturi cu dobândă subvenţionată;

acordarea de facilităţi fiscale.

Răspuns: b)


Analiza evoluţiei cheltuielilor publice în ţările Uniunii Europene;

Analiza evoluţiei cheltuielilor publice în România.


echilibru financiar - presupune egalitatea între resursele financiare care pot fi mobilizate la nivel

macroeconomic şi resursele necesare pentru acţiunile economice, sociale sau de altă natură;

fonduri mutuale - organism de plasament colectiv în valori mobiliare, fără personalitate juridică, ale cărui

unităţi de fond fac obiectul unei emisiuni şi răscumpărări continue;

fonduri speciale - venituri publice constituite prin legi speciale prin care se stabilesc şi destinaţiile acestora;



Lecţia 6 - Sistemul resurselor financiare publice

În cadrul unui stat, finanţele publice se ocupă de colectarea resurselor gestionate la nivelul

administraţiilor publice, şi de distribuirea lor. În această lecţie se urmăreşte înţelegerea noţiunii de resurse

financiare, structura acestora, rolul şi structura impozitului, perceperea impozitului, precum şi dubla impunere

juridică internaţională şi metodele de evitare a acesteia.

CONCEPTE CHEIE - Resursele financiare publice. Impozitul. Impunerea. Dubla impunere.

Resursele financiare publice sunt reprezentate de resursele administraţiei de stat centrale şi locale,

resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele instituţiilor şi autorităţilor

publice cu caracter autonom necesare realizării obiectivelor economice, social-culturale sau de altă

natură într-un anumit interval de timp.

Impozitul reprezintă o formă de prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile şi/sau averea persoanelor

fizice şi juridice la dispoziţia statului, cu scopul constituirii resurselor financiare publice necesare pentru

acoperirea cheltuielilor publice.

Impunerea este reprezentată de ansamblul de măsuri şi operaţii efectuate în baza legii, care au drept scop

stabilirea impozitului ce revine în sarcina unui anumit contribuabil.

Dubla impunere reprezintă supunerea aceleaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, la

unul sau mai multe impozite, de către aceeaşi autoritate fiscală (dublă impunere economică) sau de

autorităţi fiscale diferite (dublă impunere juridică internaţională).

32

Sistemul resurselor financiare publice - notiţe lecţia 6

6.1. Conţinutul resurselor financiare publice

Resursele financiare sunt reprezentate de totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor

economice, social-culturale sau de altă natură într-un anumit interval de timp.

Resursele financiare publice cuprind resursele administraţiei de stat centrale şi locale, resursele

necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat, precum şi resursele instituţiilor şi autorităţilor publice cu

caracter autonom. Ele se constituie şi se gestionează printr-un sistem de bugete, şi anume: bugetul de stat,

bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii publice cu

caracter autonom, în condiţiile asigurării echilibrului financiar.

Cererea de resurse financiare publice este determinată de nivelul şi evoluţia cheltuielilor publice, însă

posibilitatea acoperirii acestei cereri, la un moment dat, este influenţată de un ansamblu de factori, dintre care

cei mai importanţi sunt: factori economici, care determină o anumită evoluţie a produsului intern brut şi pe

această bază se pot spori veniturile impozabile; factori monetari (dobânda, creditul, masa monetară; factori

sociali, determinaţi de necesitatea distribuirii resurselor pentru satisfacerea nevoilor de educaţie, sănătate,

protecţie şi asigurări sociale, etc.; factori demografici, care influenţează numărul populaţiei active şi sporirea

numărului contribuabililor; factori politici şi militari; factori de natură financiară, care sintetizează de fapt

influenţa celorlalţi factori prin dimensiunea cheltuielilor publice.

(*pag.138-140)

6.2. Structura resurselor financiare publice

Privite din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de resurse sunt:

prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele), resursele de trezorerie, resursele din împrumuturi publice,

finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire.

a) Prelevările cu caracter obligatoriu sunt constituite în cea mai mare parte din veniturile cu caracter

fiscal (impozite, taxe, contribuţii), care nu sunt, de regulă, suficiente pentru acoperirea necesităţilor de resurse

financiare ale statului.

b) Resursele de trezorerie sunt constituite din împrumuturi pe termen scurt, de regulă până la un an,

contractate de stat prin punerea în circulaţie a unor titluri de stat; ele constituie un important mijloc de acoperire

temporară a deficitului bugetar.

c) Resursele mobilizate prin intermediul împrumuturilor publice se gestionează tot prin sistemul

trezoreriei publice, ele reprezentând datoria publică a unui stat pe termen mediu şi lung.

d) Finanţarea pe calea emisiunilor monetare fără acoperire, nu este recomandabilă datorită efectelor

negative pe termen mediu şi lung (apariţia şi accentuarea inflaţiei). Un nivel ridicat al inflaţiei determină

sporirea încasărilor fiscale din impozitele pe venit şi din cele indirecte, în special din taxa pe valoarea adăugată

şi accize.

În funcţie de regularitatea cu care se încasează la bugetul public naţional, avem două categorii de

resurse: resurse ordinare sau curente şi resurse extraordinare, incidentale sau întâmplătoare.

a) Resurse ordinare (curente) sunt acelea la care statul apelează în mod obişnuit, în condiţii considerate

normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate. În categoria resurselor ordinare se cuprind:

veniturile fiscale, contribuţia pentru asigurările sociale de stat, contribuţiile ce alimentează fondurile speciale şi

veniturile nefiscale (venituri din amenzi, taxele consulare, taxele de metrologie, venituri din aplicarea

prescripţiei extinctive).

b) Resursele extraordinare (incidentale) sunt cele la care statul recurge în situaţii excepţionale, când

resursele curente nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor publice. În categoria resurselor extraordinare

se cuprind: împrumuturile contractate pe plan intern şi extern, ajutoarele şi alte transferuri primite din

străinătate, emisiunea bănească fără acoperire, etc.

Din punct de vedere al provenienţei lor, resursele financiare publice se grupează în: resurse interne şi

resurse externe. Resursele interne sunt constituite din: impozite, taxe, contribuţii, donaţiile interne, emisiunile

de bani de hârtie, împrumuturile contractate pe piaţa internă, alte venituri excepţionale. Resursele externe

cuprind în principal împrumuturile de stat externe, transferurile externe primite sub formă de ajutoare

nerambursabile de la ţările dezvoltate etc.

(*pag.140-144)

6.3. Conţinutul, caracteristicile şi rolul impozitelor

Impozitul reprezintă o formă de prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile şi/sau averea

33

persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului, această prelevare fiind cu titlu definitiv şi fără o

contraprestaţie directă din partea statului, fiind reglementată prin lege, scopul acestei prelevări fiind acoperirea

cheltuielilor publice (impozitele şi taxele locale sunt stabilite de către organele administraţiei locale).

Din analiza acestei definiţii rezultă următoarele caracteristici fundamentale ale impozitului: Caracterul

pecuniar - rezidă din faptul că impozitul este o plată bănească, deşi iniţial, au existat impozite în natură;

Caracterul forţat - rezidă în faptul că impozitul este o prelevare impusă şi încasată prin puterea de constrângere

a statului; Caracterul universal - rezultă din faptul că impozitul este o prelevare impusă tuturor persoanelor

fizice sau juridice care realizează venit sau posedă un anumit gen de avere; Caracterul definitiv - rezultă din

faptul că sumele plătite cu titlu de impozit sunt nerambursabile; Caracterul juridic - rezidă în faptul că dreptul

de a institui impozite îi aparţine statului; Caracterul financiar - impozitul este utilizat pentru acoperirea

cheltuielilor care se efectuează pentru satisfacerea nevoilor generale; Lipsa contraprestaţiei directe şi imediate,

deoarece în momentul încasării impozitului, acesta se depersonalizează, urmând a fi utilizat pentru acoperirea

cheltuielilor publice.

Rolul impozitelor se manifestă pe plan financiar, economic şi social, diferit de la o etapă de dezvoltare

a economiei la alta.

Rolul cel mai important se manifestă pe plan financiar deoarece impozitele constituie mijlocul

principal de procurare a resurselor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor publice.

Rolul economic al impozitelor se manifestă prin intermediul măsurilor pe care statul le ia de a interveni

în activitatea economică cu ajutorul impozitelor. Impozitele pot fi folosite ca un instrument de stimulare sau de

frânare a unei anumite activităţi, de creştere ori de reducere a producţiei sau consumului unui anumit produs, de

stimulare sau de îngrădire a comerţului exterior etc.

Pe plan social, rolul impozitelor se manifestă în mai multe direcţii, dintre care menţionăm: rolul lor de

instrument de redistribuire a unei părţi din produsul intern brut între clase şi pături sociale, între persoanele

fizice şi juridice, etc.

(*pag.144-147)

6.4. Elementele impozitului

Prin legea de instituire a unui nou impozit trebuie să se precizeze o serie de elemente: persoanele în

sarcina cărora cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi percepere, căile de urmărire în

caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.

Subiectul impozitului sau plătitorul este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata

acestuia. În reglementările fiscale subiectul este numit contribuabil.

Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă efectiv impozitul. De regulă,

persoana care plăteşte impozitul este aceea care îl şi suportă.

Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. În cazul impozitelor directe, venitul şi

averea apar în calitatea de obiect al impunerii. La impozitele indirecte, obiectul impunerii îl constituie produsul

care face obiectul vânzării, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul importat sau exportat, etc.

Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. Veniturile, ca sursă

a impozitului, pot îmbrăca mai multe forme: salariu, profit, dividende, etc.

Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsură în care se exprimă obiectul impozabil.

Cota impozitului sau cota de impunere este reprezentată de impozitul aferent unei unităţi de

impunere. Cota impozitului poate fi fixă, impozitul apărând ca o mărime invariabilă, sau procentuală

(proporţională, progresivă sau regresivă).

Prin asieta (modul de aşezare a impozitului) se înţelege măsurile permise de lege care se iau de organele

fiscale pentru stabilirea fiecărui subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil şi a cuantumului

impozitului datorat statului.

Termenul de plată indică data până la care subiectul impozitului trebuie să-şi achite obligaţia faţă de

bugetul statului.

(*pag.147-148)

6.5. Clasificarea impozitelor

Pentru a sesiza mai uşor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic, social şi politic, se

impune gruparea acestora pe baza unor criterii ştiinţifice.

1. După principalele trăsături de fond şi de formă, impozitele se împart în impozite directe şi

impozite indirecte.

a) Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice şi/sau juridice, în funcţie de

veniturile şi/sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege şi se încasează direct de la

34

contribuabili la anumite termene dinainte stabilite. Impozitele directe se pot grupa în impozite reale şi impozite

personale.

Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (terenurile, clădirile, mijloacele de

transport), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozabil. Ele mai sunt denumite şi impozite

obiective sau pe produs.

Impozitele personale ţin cont de situaţia personală a subiectului impozabil şi se aşează asupra

veniturilor sau averii, motiv pentru care se mai numesc şi impozite subiective.

b) Impozitele indirecte se aşează asupra vânzării bunurilor şi prestării serviciilor, al importului sau

exportului şi vizează cheltuirea veniturilor sau averii. După formele de manifestare, impozitele indirecte pot fi

grupate astfel: taxe de consumaţie, monopoluri fiscale, taxe vamale şi taxe de înregistrare şi de timbru.

2. După obiectul impunerii deosebim: impozite pe venit (profit), impozite pe avere şi impozite pe

cheltuieli (pe consum).

3. După scopul urmărit la introducerea lor, impozitele se grupează în impozite financiare (cu caracter

fiscal) şi impozite cu caracter de ordine. Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri

pentru acoperirea cheltuielilor publice. În această categorie se includ în primul rând impozitele pe venit, taxele

de consumaţie, etc. Impozitele de ordine sunt introduse pentru limitarea unei acţiuni sau în vederea atingerii

unui ţel care nu are caracter fiscal.

4. După frecvenţa cu care se încasează la bugetul statului, impozitele sunt permanente (se încasează

periodic) şi incidentale (se încasează o singură dată).

5. După aria de cuprindere a materiei impozabile, deosebim impozite analitice şi impozite sintetice.

Impozitul analitic este un impozit aşezat asupra elementelor unui patrimoniu sau asupra unei operaţii izolate,

respectiv asupra unei singure categorii de venit. Impozitul sintetic este aşezat asupra unui ansamblu de

operaţiuni sau de venituri şi constă în impunerea întregului ansamblu o singură dată.

6. După instituţia care le administrează: în statele de tip federal întâlnim impozite federale, impozite

ale statelor (provinciilor) membre ale federaţiei şi impozitele locale; în statele de tip unitar deosebim impozite

ale administraţiei centrale de stat şi impozite ale colectivităţilor locale.

Impozitele mai pot fi grupate şi după alte criterii, astfel: după modul de aşezare (impozite specifice şi

impozite ad-valorem); după tipul cotelor de impunere utilizate (impozite proporţionale, impozite progresive,

impozite regresive);

(*pag.148-151)

6.6. Aşezarea şi perceperea impozitelor

Impunerea este reprezentată de ansamblul de măsuri şi operaţii efectuate în baza legii, care au drept

scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unui anumit contribuabil.

Din punct de vedere politic, prin impunere se urmăreşte ca fiecare impozit introdus să răspundă

anumitor cerinţe şi să fie în concordanţă cu anumite principii.

Din punct de vedere tehnic, impunerea se concretizează în metodele şi tehnicile utilizate pentru

identificarea şi stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului, urmărirea şi

perceperea acestuia.

La baza impunerii trebuie să stea principii de echitate fiscală, de politică financiară, de politică

economică, social-politice.

1. Principiile de echitate fiscală

Asigurarea echităţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: stabilirea

minimului neimpozabil; diferenţierea sarcinii fiscale a fiecărui contribuabil în funcţie de puterea contributivă a

acestuia; asigurarea comparabilităţii sarcinilor fiscale între persoanele din cadrul aceleiaşi categorii sociale;

impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri din o anumită

sursă sau care posedă un anumit gen de avere.

2. Principiile de politică financiară

La introducerea unui nou impozit, se urmăreşte ca acesta să îndeplinească anumite cerinţe de ordin

financiar: randament fiscal ridicat, să fie stabil şi elastic.

Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat se cer a fi îndeplinite mai multe condiţii, şi

anume: impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice şi/sau juridice care

obţin venituri din aceeaşi sursă, posedă acelaşi gen de avere sau dobândesc aceiaşi categorie de bunuri; să nu

existe posibilităţi (legale sau ilicite) de sustragere de la impunere a unei părţi din materia impozabilă; volumul

cheltuielilor legate de stabilirea materiei impozabile, calculul impozitului să fie cât mai redus; în cazul în care

randamentul este constant de-a lungul ciclului economic, impozitul este considerat stabil..

Elasticitatea impozitului presupune ca acesta să poată fi adaptat în permanenţă necesităţilor de venituri

ale statului, astfel încât dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor bugetare impozitul să poată fi majorat

35

corespunzător şi invers.

3. Principiile de politică economică

Statul foloseşte impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor necesare acoperirii

cheltuielilor publice bugetare, ci şi pentru a exercita o anumită influenţă asupra vieţii economice şi sociale.

Acest lucru se poate realiza fie printr-o intervenţie de natură conjuncturală, fie printr-o intervenţie de natură

structurală. Prima modalitate de intervenţie constă în reducerea presiunii fiscale, ducând la creşterea puterii de

cumpărare a cetăţenilor, reducerea preţurilor produselor, favorizând dezvoltarea tranzacţiilor şi stimularea

creşterii economice, sau creşterea presiunii fiscale, care va diminua puterea de cumpărare a cetăţenilor, va

obliga la o restrângere a consumului, frânând ritmul creşterii economice.

Intervenţiile de natură structurală vizează impulsionarea dezvoltării unor ramuri sau subramuri

economice, stimularea ori reducerea producţiei sau a consumului unor mărfuri, extinderea sau, dimpotrivă,

restrângerea relaţiilor comerciale cu străinătatea, etc. Regimul fiscal favorabil poate fi utilizat şi în vederea

dezvoltării în profil teritorial prin acordarea unor facilităţi fiscale celor care iniţiază activităţi economice în

zonele mai puţin dezvoltate.

4. Principiile social-politice

Prin politica fiscală promovată de unele state se vizează şi realizarea unor obiective social-politice.

Partidul de guvernământ urmăreşte ca politica fiscală pe care o promovează să fie în concordanţă cu interesele

celor pe care îi reprezintă. Este folosită frecvent practica acordării unor facilităţi contribuabililor cu venituri

reduse şi celor care au persoane în întreţinere. Pentru a influenţa creşterea natalităţii, unele ţări practică un

impozit special asupra celibatarilor şi a persoanelor căsătorite fără copii.

Principiile administrative se referă mai mult la tehnica aşezării şi perceperii impozitelor. În acest sens,

cerinţele acestor principii se pot sintetiza astfel:

- impozitele trebuie să fie certe, respectiv dispoziţiile legale trebuie să fie uşor de înţeles, iar termenele,

modalitatea şi suma de plată să fie clare pentru fiecare plătitor, asigurându-se astfel certitudinea

impunerii;

- perceperea trebuie să fie cât mai facilă şi comodă, atât pentru contribuabili, cât şi pentru încasator, iar

cheltuielile de aşezare, dimensionare şi încasare să fie cât mai reduse, asigurându-se randamentul

impozitelor.

Aşezarea impozitului presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, care constau în: stabilirea

mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului, perceperea (încasarea) şi urmărirea

impozitelor, contribuabilul putându-l contesta.

Stabilirea obiectului impozabil presupune constatarea existenţei materiei impozabile şi evaluarea

acesteia. Constatarea existenţei materiei impozabile urmăreşte supunerea la impunere a tuturor elementelor

componente ale materiei impozabile concomitent cu identificarea plătitorului. Evaluarea materiei impozabile

presupune determinarea dimensiunii acesteia, aceasta putându-se realiza prin două metode: metoda evaluării

indirecte efectuată de organele fiscale şi metoda evaluării directe bazată pe declaraţia contribuabilului sau a

unei terţe persoane care are cunoştinţă despre mărimea obiectului impozabil.

Stabilirea cuantumului impozitului datorat de subiectul impozabil se face în funcţie de mărimea

materiei impozabile şi cotele de impozit.

Perceperea impozitului constă în aducerea la cunoştinţa plătitorului a sumei datorate şi termenele de

plată, şi încasarea impozitului.

Perceperea impozitelor prin aparatul fiscal se realizează pe trei căi: direct de la plătitori, prin stopaj la

sursă şi prin aplicarea de timbre fiscale mobile. Încasarea impozitului direct de la contribuabil se realizează fie

prin deplasarea la contribuabil pentru a cere plata impozitului, caz în care se spune că impozitul este cherabil,

fie contribuabilul achită din proprie iniţiativă obligaţia fiscală la organul fiscal, caz în care impozitul este

denumit impozit portabil.

Încasarea impozitului de către organele fiscale prin stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se

calculează, se reţine şi se varsă la bugetul statului de către o terţă persoană.

Perceperea impozitului prin aplicarea de timbre fiscale mobile se utilizează în cazul taxelor datorate

statului pentru acţiunile în justiţie, pentru actele, certificatele şi alte documente eliberate de notarii publici şi de

organe ale administraţiei de stat.

Dubla impunere juridică internaţională şi metodele de evitare a acesteia

Dubla impunere reprezintă supunerea aceleaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, la

unul sau mai multe impozite, de către aceeaşi autoritate fiscală (dublă impunere economică) sau de autorităţi

fiscale diferite (dublă impunere juridică internaţională).

Convenţia pentru evitarea dublei impuneri se aplică: impozitelor pe venit şi pe avere, percepute în

contul fiecăruia din statele contractante, al subdiviziunilor lor politice şi al colectivităţilor lor locale; persoanelor

care sunt rezidente ale unui stat contractant sau ale fiecăruia dintre cele două state.

Pentru evitarea propriu-zisă a dublei impuneri juridice internaţionale, în practica internaţională se aplică

36

mai multe metode sau procedee tehnice, în funcţie de criteriile adoptate de statele participante la convenţie,

astfel: procedeul scutirii (totale sau progresive); procedeul creditării (obişnuite şi integrale).

Potrivit procedeului scutirii totale, venitul realizat de rezidentul unei ţări într-o altă ţară, în care acesta a

fost impus, se deduce în întregime din venitul total impozabil în ţara de reşedinţă. Conform procedeului scutirii

progresive, venitul obţinut de rezidentul unui stat în străinătate se adaugă la veniturile obţinute în ţara de

reşedinţă numai pentru a se stabili cota progresivă de impozit, urmând ca această cotă, să se aplice apoi numai

asupra veniturilor obţinute în ţara de reşedinţă.

Procedeul "creditării" obişnuite constă în aceea că impozitul plătit statului străin pentru venitul realizat

pe teritoriul acestuia se deduce direct din impozitul datorat în ţara de reşedinţă, însă numai până la limita

impozitului intern ce revine la un venit egal cu venitul obţinut în străinătate.

Potrivit procedeului "creditării" integrale impozitul plătit în străinătate se deduce integral din impozitul

datorat în ţara de reşedinţă, inclusiv în situaţiile în care primul impozit este mai mare decât cel intern aferent

aceluiaşi venit.

Veniturile din dobânzi sunt impuse în ambele state participante la convenţie, în proporţii convenite de

acestea. Are prioritate la impunere statul de destinaţie a dobânzilor, iar statul de origine al acestora percepe un

impozit care nu depăşeşte 10% din valoarea brută a dobânzilor

(*pag.151-162)



afeceri internaţionale


1. Conţinutul resurselor financiare publice.

2. Structura resurselor financiare publice.

3. Conţinutul, caracteristicile şi rolul impozitelor.

4. Elementele impozitului.

5. Clasificarea impozitelor.

6. Aşezarea şi perceperea impozitelor.

7. Dubla impunere juridică internaţională şi metodele de evitare a acesteia.


1. După regularitatea cu care se încasează la buget, resursele financiare se împart în:

a) resurse ordinare şi resurse extraordinare;

b) resurse ordinare şi resurse curente;

c) resurse extraordinare şi resurse incidentale;

d) venituri fiscale şi venituri nefiscale;

e) venituri fiscale şi resurse curente.

Răspuns: a)

2. Care principiu al impunerii urmăreşte ca sistemul fiscal să asigure încasarea impozitelor cu minimul

de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori:

justeţii impunerii;

comodităţii impunerii;

certitudinii impunerii;

randamentelor impozitelor;

nici unul din cele de mai sus.

Răspuns: d)

3. Aşezarea impozitelor presupune:

determinarea contribuabilului;

stabilirea mărimii materiei impozabile;

încadrarea impozitului în categoria impozitelor directe sau indirecte;

alocarea impozitului pentru o cheltuială publică.

Răspuns: b)


37


Analiza evoluţiei resurselor financiare publice în ţările Uniunii Europene.

Analiza evoluţiei resurselor financiare publice în România şi a factorilor care au influenţat cuantumul

acestora.

Echitatea fiscală în economia modernă.

Repere ale politicii fiscal-bugetare în România. Perspective.

Politica fiscală în Uniunea Europeană.

Incidenţa impozitelor asupra economiei reale.

Presiunea fiscală în România. Comparaţii internaţionale.


contribuţie - prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau fără

posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii;





presiune fiscală - influenţă exercitată de impozite asupra activităţii agenţilor economici sau asupra veniturilor

persoanelor fizice.




Lecţia 7 - Sistemul fiscal

În această temă se prezintă categoriile de impozite directe, reliefând distincţia dintre impozitele reale şi

cele personale, categoriile de impozite indirecte, prevederi referitoare la subiectul impozabil, cotele de impunere

şi monopolul fiscal.

CONCEPTE CHEIE - Impozitele directe. Impozitele indirecte. Monopol fiscal.

Impozitele directe sunt stabilite în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice, se stabilesc pe baza

cotelor de impozit în funcţie de veniturile sau averea contribuabililor, au un cuantum şi termene de plată

precis stabilite, acestea fiind aduse din timp la cunoştinţa plătitorilor, iar subiectul şi suportatorul sunt

una şi aceeaşi persoană;

Impozitele indirecte sunt impozite pe consum, fiind percepute la vânzarea anumitor mărfuri sau la

prestarea unor servicii, nu au un caracter nominativ, cotele de impozit nu sunt diferenţiate în funcţie de

venitul, averea sau situaţia personală a celui care cumpără mărfurile sau serviciile; plătitori ai

impozitelor indirecte apar, de regulă, agenţii economici, iar în calitatea de suportatori, consumatorii

bunurilor sau serviciilor.

Prin monopol fiscal se înţelege dreptul exclusiv al statului de a produce şi comercializa, la un anumit preţ,

anumite produse, fără a fi expus concurenţei.

Sistemul fiscal - notiţe lecţia 7

7.1. Impozitele directe

Impozitele directe constituie forma cea mai veche de impunere şi prezintă următoarele trăsături

distinctive: sunt impozite nominative, fiind stabilite în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice; se

stabilesc pe baza cotelor de impozit în funcţie de veniturile sau averea contribuabililor; au un cuantum şi

termene de plată precis stabilite, acestea fiind aduse din timp la cunoştinţa plătitorilor; subiectul şi suportatorul

sunt, în intenţia legiuitorului, una şi aceeaşi persoană şi sunt mai echitabile decât impozitele indirecte.

Impozitele directe pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.

În categoria impozitelor de tip real, cele mai cunoscute sunt acelea care au ca obiect al impunerii

pământul, clădirile, activităţile economice şi mişcarea capitalului bănesc.

La determinarea impozitului pe pământ (funciar) se pornea de la suprafaţa terenului, numărul

38

animalelor de muncă şi numărul plugurilor utilizate pentru lucratul pământului, preţul pământului, etc. Pentru

clădiri, baza de impunere o constituie de regulă suprafaţa construită, dar şi numărul şi destinaţia dată clădirilor,

mărimea curţii, suprafaţa terenului ocupat de clădiri, etc. La baza stabilirii impozitului pe activităţi economice au

stat mărimea capitalului, mărimea localităţii în care îşi desfăşoară întreprinderile activitatea, forţa motrice

folosită în întreprindere, numărul de muncitori, etc.

La stabilirea impozitului pe capitalurile băneşti date cu împrumut se are în vedere volumul dobânzilor

pe care creditorul le încasează pentru capitalul împrumutat.

Cele mai frecvente forme de manifestare a impozitelor directe, cunoscute astăzi, sunt cele privind

impozitele pe venit şi pe avere (impozite personale).

Înlocuirea impozitelor reale cu impunerea personală s-a datorat mai multor cauze şi anume: creşterea

cheltuielilor publice; cuprinderea în sistemul de impozitare a veniturilor din muncă realizate de muncitori şi

funcţionari; impozitele indirecte fiind tot mai apăsătoare pentru cei cu venituri mici, a necesitat introducerea

minimului neimpozabil şi acordarea unor înlesniri familiilor mai numeroase.

În cazul impozitelor pe venit au calitatea de subiect atât persoanele fizice, cât şi persoanele juridice care

realizează venituri din diferite surse.

a) Impozitele pe veniturile persoanelor fizice

Plătitorii acestui impozit sunt persoanele fizice care au domiciliu sau rezidenţa într-un anumit stat,

precum şi persoanele nerezidente care realizează venituri din surse situate pe teritoriul acelui stat. Obiectul

impunerii îl constituie veniturile realizate sub diverse forme: salariul, profitul realizat din asocieri cu persoane

juridice, dividendele repartizate acţionarilor, veniturile nete realizate de micii întreprinzători şi liber-

profesionişti, dobânzi încasate pentru sumele împrumutate, venituri din închirieri, venituri din pensii şi alte

venituri care nu sunt încasate cu regularitate (din premii, jocuri de noroc, etc.).

În practica fiscală sunt cunoscute două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice

şi anume: impunerea separată a fiecărui impozit obţinut dintr-o anumită sursă şi impunerea globală a veniturilor,

indiferent de sursa din care provin.

Impunerea separată se realizează fie prin instituirea mai multor impozite asupra veniturilor dintr-o

anumită sursă (impozite analitice), fie prin instituirea unui impozit unic, dar care asigură un tratament diferenţiat

pentru fiecare categorie de venituri, denumit impozit cedular.

Impunerea separată permite tratarea diferenţiată a veniturilor, ca mod de aşezare şi nivel al cotelor de

impunere, dar prezintă dezavantaj pentru fisc deoarece nu permite cunoaşterea situaţiei fiecărui plătitor

(proprietăţile deţinute de acesta, numărul persoanelor aflate în întreţinere şi vârsta).

Impunerea globală presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică, indiferent de

sursa de provenienţă şi supunerea venitului cumulat unui singur impozit (impozit sintetic). Impunerea globală

are avantajul că permite progresivitatea impunerii, asigurând perceperea de impozite egale la venituri totale

egale, indiferent de sursă; prezintă dezavantajul că nu ţine cont de natura veniturilor şi de sursele lor de

provenienţă.

Impozitele pe veniturile persoanelor fizice se stabilesc, de regulă, pe baza declaraţiei de impunere a

contribuabilului sau pe baza elementelor de care dispun organele fiscale. Perceperea impozitelor se realizează

fie prin stopajul la sursă (salarii, dividende, dobânzi, etc.) fie direct de la contribuabili (activităţi comerciale,

profesii libere, chirii, etc.).

În România, în perioada 2000-2004 s-a practicat impunerea globală pentru veniturile din salarii, din

activităţi independente şi din cedarea folosinţei bunurilor şi impunerea separată pentru veniturile din investiţii

(dividende, dobânzi, titluri de valoare), pensii, premii şi jocuri de noroc, activităţi agricole şi veniturile din alte

surse. Începând cu veniturile realizate de la 01.01.2005 s-a revenit la impunerea separată pentru toate categoriile

de venituri, aplicându-se cota unică de impozit de 16%.

b) Impozitul pe veniturile persoanelor juridice este denumit în majoritatea ţărilor dezvoltate "impozit pe

societăţi" sau "impozit pe capital", iar în altele, printre care şi România, "impozit pe profit". Indiferent de

denumire, acest impozit vizează profitul brut realizat de persoanele juridice, iar modul de impunere este

influenţat, de regulă, de forma de organizare a acestora.

La societăţile de persoane, impunerea veniturilor se face, de regulă, pe baza tehnicilor aplicate la

impunerea veniturilor persoanelor fizice.

La societăţile de capital există mai multe soluţii de impunere, astfel:

a) o primă soluţie constă în impunerea mai întâi a profitului total obţinut de societate, după care se

impune separat profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende. În acest caz avem de-a face cu o dublă

impozitare a veniturilor: o dată la societate şi a doua oară la acţionari;

b) a doua soluţie constă în impunerea separată a profitului rămas la dispoziţia societăţii şi apoi a

dividendelor repartizate acţionarilor, modalitate considerată destul de echitabilă;

c) o altă soluţie constă în impunerea numai a dividendelor, exonerând de la impunere partea din profit

rămasă la dispoziţia societăţii, stimulându-se plasarea profitului în realizarea de noi investiţii;

39

d) ultima soluţie constă în impunerea numai a părţii din profit rămasă societăţii, exonerând de la

impunere dividendele repartizate acţionarilor.

Impozitul pe venitul societăţilor de capital se determină, în general, cu ajutorul cotelor procentuale

cărora li se pot aplica unele corective. Impunerea veniturilor persoanelor juridice este, de regulă, anuală şi se

face pe baza declaraţiei întocmite de acestea.

În România, după decembrie 1989, sistemul de impozitare a veniturilor persoanelor juridice a cunoscut

nenumărate modificări şi ajustări, în corelaţie cu schimbările intervenite în derularea reformei economico-

sociale. Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile

efectuate pentru realizarea venitului, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile

nedeductibile. În perioada 1991-1993 s-au practicat cote progresive, stabilite pe tranşe de profit, cuprinse între

2,5% şi 77%. Începând cu anul 1994 s-a introdus cota unică de impozit de 38% care s-a practicat până la

sfârşitul anului 1999. Începând cu 01 ianuarie 2001 cota de impozit a fost de 25%, iar începând cu 01 ianuarie

2005 cota este 16%. Pentru microîntreprinderi, începând cu trimestrul IV al anului 2001, se practică un sistem

de impunere diferit. Cota de impozit a fost de 1,5% până în anul fiscal 2004 şi de 3% începând cu anul fiscal

2005, aplicată asupra veniturilor obţinute din orice sursă, din care se scad veniturile din variaţia stocurilor,

veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale, veniturile din provizioane, cele din anularea

obligaţiilor datorate bugetului statului, veniturile din despăgubiri de la societăţile de asigurare şi veniturile din

exploatare reprezentând cota-parte a subvenţiilor guvernamentale şi a altor resurse pentru finanţarea

investiţiilor.

c) contribuţiile obligatorii

Includ contribuţiile pentru securitate socială şi se stabilesc atât în sarcina angajatorilor (persoane

juridice şi fizice care angajează forţă de muncă), cât şi în cea a angajaţilor. Astfel de contribuţii plătesc şi cei

care realizează venituri din activităţi independente, pe baza declaraţiei de asigurare aceştia cunoscând dinainte

cât şi când au de plătit. Spre deosebire de impozite, încasările provenite din contribuţiile pentru securitate

socială capătă o destinaţie dinainte stabilită.

În România, principalele categorii de contribuţii obligatorii sunt: contribuţii la asigurările sociale de

stat, contribuţii pentru asigurările sociale de sănătate, contribuţii la fondul asigurărilor pentru şomaj.

Impozitele pe avere au fost instituite în strânsă legătură cu dreptul de proprietate asupra unor bunuri

mobile şi imobile. În practica financiară impozitele pe avere se întâlnesc sub trei forme: impozite asupra averii

propriu-zise, impozite asupra circulaţiei averii şi impozite asupra creşterii averii.

În categoria impozitelor asupra averii propriu-zise mai des întâlnite sunt impozitele pe proprietăţi

imobiliare şi impozitele asupra activului net. Impozitele pe proprietăţi imobiliare se întâlnesc frecvent sub forma

impozitelor asupra terenurilor şi clădirilor. Impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă şi

imobilă a contribuabilului. Activele care se impun cel mai frecvent sunt patrimoniul agricol şi cel forestier,

fondul funciar, bunurile mobile şi imobile.

În România, impozitele practicate asupra averii propriu-zise sunt: impozitul pe clădiri, impozitul pe

teren, taxa asupra mijloacelor de transport.

Impozitele pe circulaţia averii au ca obiect al impunerii transferul dreptului de proprietate asupra

bunurilor mobile şi imobile de la o persoană la alta. În această categorie întâlnim impozite asupra transferului cu

titlu gratuit a dreptului de proprietate (impozitul pe succesiuni, impozitul pe donaţii) şi impozite asupra

transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate.

În cazul impozitului pe succesiuni şi pe donaţii, obiectul impozitului îl constituie averea primită,

subiectul impunerii îl constituie persoana care a primit averea, iar materia impozabilă este reprezentată de

averea donată sau lăsată ca moştenire.

Impozitele asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate se percep cu ocazia tranzacţiilor

efectuate cu bunuri imobiliare sau mobiliare. Aceste impozite sunt numite şi taxe de înregistrare deoarece se

percep la înregistrarea actului de vânzare-cumpărare.

La impozitele asupra creşterii averii, obiectul impunerii îl constituie sporul de valoare pe care l-au

înregistrat bunurile într-o perioadă de timp. În această categorie de impozite se includ: impozitul pe plusul de

valoare imobiliară, impozitul pe sporul de avere realizat în timp de război, etc.

În România, impozitele pe avere se întâlnesc atât sub forma impozitelor pe averea propriu-zisă (pe

substanţa averii), cât şi a impozitelor pe circulaţia averii. Impozitele pe averea propriu-zisă sunt impozitul pe

teren, impozitul pe clădiri şi taxa asupra mijloacelor de transport. Impozitele pe circulaţia averii sunt: impozitul

pe donaţiuni şi succesiuni care sunt percepute sub forma unor taxe de timbru, impozitul pe venitul din transferul

proprietăţilor imobiliare din patrimoniul persoanelor fizice şi impozitul pe veniturile din transferul titlurilor de

valoare şi din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen pe bază de contract.

(*pag.169-179)

7.2. Impozitele indirecte

Impozitele indirecte îmbracă, în principal, forma impozitelor pe consum, fiind percepute la vânzarea

40

anumitor mărfuri sau la prestarea unor servicii. Ele nu au un caracter nominativ, fiind realizate de la toţi cei care

consumă bunuri din categoriile celor impuse, indiferent de nivelul veniturilor, averea sau situaţia personală a

acestora. Fiind percepute în momentul vânzării bunurilor sau al prestării serviciilor, impozitele indirecte

necesită un cost relativ redus, productivitatea lor este destul de ridicată şi procură în mod operativ resurse

financiare pentru stat şi au un randament instabil.

Cotele de impozit nu sunt diferenţiate în funcţie de venitul, averea sau situaţia personală a celui care

cumpără mărfurile sau serviciile. Plătitori ai impozitelor indirecte apar, de regulă, agenţii economici, iar în

calitatea de suportatori, consumatorii bunurilor sau serviciilor.

În sistemul impozitelor indirecte se cuprind: taxele de consumaţie, venituri din monopoluri fiscale,

taxele vamale, alte taxe.

Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al mărfurilor produse şi

realizate în interiorul ţării, precum şi al celor provenite din import. Taxele de consumaţie se întâlnesc sub forma

taxelor de consumaţie pe produs denumite şi accize, sau sub forma unor taxe generale pe vânzări, cunoscute

sub denumirea de taxe de consumaţie cu caracter general.

Taxele de consumaţie pe produs (accizele) vizează consumul anumitor produse care se consumă în

cantităţi mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele (cerere inelastică), pentru ca în acest fel,

impozitul să aibă un randament fiscal ridicat şi să fie încasat în mod constant. Prin instituirea unor asemenea

impozite se urmăresc nu numai obiective cu caracter financiar, ci şi obiective cu caracter social (restrângerea

consumului unor produse dăunătoare sănătăţii – cafea naturală şi solubilă, tutun, alcool, etc.), cu caracter

economic (limitarea importurilor şi încurajarea exporturilor prin exonerarea de la aceste impozite indirecte), cu

caracter ecologic (impozitarea consumului de carburanţi sau a blănurilor naturale) etc. Produsele destinate

exportului, sunt de regulă, exonerate de la aplicarea accizelor. Accizele aşezate în cote procentuale facilitează

frauda prin practicarea în facturi a unor preţuri false.

Pentru împiedicarea fraudei fiscale, baza de impozitare a accizelor pe care o formează în general

preţurile, asupra cărora se aplică o cotă procentuală de impozit, sau cantităţile exprimate în unităţi naturale

asupra cărora se aplică o cotă fixă exprimată într-o monedă stabilă (euro pe unitate).

Taxele de consumaţie cu caracter general vizează volumul total al vânzărilor, indiferent dacă obiectul

vânzării îl reprezintă bunurile de consum sau mijloacele de producţie, motiv pentru care mai sunt întâlnite şi sub

denumirea de impozite pe cifra de afaceri. Obiectul impunerii îl reprezintă cifra de afaceri. În funcţie de veriga

la care se încasează se cunosc două forme de aşezare a impozitului pe cifra de afaceri: impozitul cumulativ

(multifazic) şi impozitul unic (monofazic).

În cazul impozitului cumulativ, mărfurile sunt impuse la toate verigile prin care trec din momentul

ieşirii din procesul de fabricaţie şi până când ajung la consumator. Deoarece la fiecare verigă impozitul se

aşează asupra preţului de achiziţie, în care este inclus şi impozitul plătit la veriga anterioară, impozitul se mai

numeşte şi "în cascadă".

Impozitul unic se încasează o singură dată, indiferent de numărul verigilor prin care trece marfa de la

producător la consumatorul final. Impozitul se încasează fie în momentul vânzării mărfii de către producător

numit şi taxă de producţie, fie în stadiul comerţului cu ridicata sau cu amănuntul şi atunci se numeşte taxă

asupra vânzării sau impozit pe circulaţie, acesta prezentând neajunsul că este dificil de ales stadiul în care să

aibă loc impozitarea.

În funcţie de baza de calcul, impozitul pe cifra de afaceri îmbracă forma impozitului pe cifra de afaceri

brută sau a impozitului pe cifra de afaceri netă. Impozitul pe cifra de afaceri brută se stabileşte prin aplicarea

cotei de impozit asupra întregii valori a mărfurilor vândute, care include şi impozitul plătit la verigile anterioare.

Impozitul pe cifra de afaceri netă se aplică numai asupra diferenţei dintre preţul de vânzare şi preţul de

cumpărare, adică numai asupra valorii adăugate de fiecare participant la procesul de producţie şi circulaţie al

mărfii respective, motiv pentru care se mai numeşte şi taxă pe valoarea adăugată.

Taxa pe valoarea adăugată prezintă o serie de avantaje faţă de impozitul pe cifra de afaceri brută.

Deoarece taxa pe valoarea adăugată se plăteşte în fiecare stadiu de prelucrare şi realizare a mărfii sau prestării

serviciului, statul încasează impozitul mai repede decât în cazul impozitului pe cifra de afaceri brută.

Contribuabilii au obligaţia de a evidenţia detaliat toate operaţiunile de vânzare-cumpărare şi a taxei de plată,

organele fiscale având posibilitatea de a controla modul de calcul şi de plată la bugetul statului a impozitului.

Taxa pe valoarea adăugată are avantajul că este şi o sursă relativ stabilă de venituri pentru buget, deoarece

consumul nu cunoaşte fluctuaţii deosebite de la o perioadă la alta; are însă şi o serie de neajunsuri, dintre care

cel mai important este agresivitatea acesteia, mai ales atunci când se aplică într-o cotă unică.

Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă preţul de vânzare al bunurilor sau valoarea

serviciilor prestate, iar pentru importuri, valoarea în vamă stabilită conform legii la care se adaugă taxele

vamale, eventualele accize şi alte taxe.

Numărul şi nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o ţară la alta. Ţările care utilizează

mai multe categorii de cote au stabilite, de regulă, o cotă redusă pentru produsele alimentare şi de larg consum,

41

o cotă majorată pentru produsele de lux şi cele care fac obiectul monopolului de stat şi o cotă intermediară

pentru celelalte mărfuri şi servicii.

În România, până la mijlocul anului 1993, singurul impozit general pe vânzări practicat a fost

impozitul pe circulaţia mărfurilor. Era un impozit pe cifra de afaceri brută, stabilit în cote diferenţiate pe

produse sau grupe de produse. Începând cu 1 iulie 1993 a fost înlocuit cu taxa pe valoarea adăugată, având ca

model pe cel aplicat în ţările membre ale Uniunii Europene. De la introducerea sa şi până în prezent, aşezarea

acestui impozit a cunoscut numeroase modificări şi adaptări în direcţia armonizării practicii fiscale de la noi cu

cea a Uniunii Europene.

În privinţa cotelor, în prezent, cota standard a taxei pe valoarea adăugată este de 19% şi se aplică asupra

operaţiunilor impozabile, cu excepţia celor scutite de TVA şi a celor care sunt supuse cotei reduse a TVA de

9%.

Printre operaţiunile la care se aplică cota redusă de taxa pe valoarea adăugată enumerăm: livrarea de

manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste; livrarea de proteze, produse ortopedice şi medicamente; cazarea în cadrul

sectorului turistic; dreptul de intrare în muzee, case memoriale, grădini zoologice şi botanice, etc.

Principalele operaţiuni scutite sunt operaţiunile de interes general privind asistenţa socială de sănătate,

învăţământul, cultura, sportul şi educaţia fizică, protecţia socială a anumitor categorii sociale, livrările de bunuri

expediate sau transportate în exteriorul ţării, prestările de servicii legate direct de exportul bunurilor, transportul

internaţional de persoane, etc.

Prin monopol fiscal se înţelege dreptul exclusiv al statului de a produce şi comercializa, la un anumit

preţ, anumite produse, fără a fi expus concurenţei. Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale

sunt formate, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producţie şi desfacere a acestor mărfuri, iar pe de

altă parte din impozitul indirect cuprins în preţ, care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective.

Monopolurile fiscale se instituie de către stat, de regulă, asupra produselor cu o pondere importantă în consumul

populaţiei şi în rândul cărora se manifestă cel mai frecvent fenomene de evaziune fiscală. Monopolurile fiscale,

în funcţie de sfera lor de cuprindere, pot fi depline sau parţiale. Monopolurile fiscale depline se instituie de

către stat asupra producţiei, cât şi asupra comerţului cu ridicata şi cu amănuntul, iar monopolurile fiscale parţiale

se instituie fie numai asupra producţiei şi comerţului cu ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.

Taxele vamale sunt utilizate de către stat pentru impunerea selectivă a mărfurilor ce trec graniţele

vamale ale statului respectiv, cu scopul de a procura venituri fiscale, dar şi de a proteja economia naţională de

concurenţa străină. Fiind un impozit indirect, taxele vamale sunt suportate în final de către consumatori, fără ca

aceştia să beneficieze de un echivalent direct şi imediat.

În funcţie de obiectul impunerii, taxele vamale pot fi taxe vamale de import, taxe vamale de export şi

taxe vamale de tranzit.

Taxele vamale de export se practică sporadic, asupra unor materii prime, statele fiind interesate în a

încuraja exporturile deoarece acestea constituie principalul mijloc de procurare a resurselor valutare, stabilirea

unor taxe vamale de export ridicate nu conduce la încurajarea dezvoltării economice.

Taxele vamale de tranzit se întâlnesc asupra mărfurilor ce fac obiectul comerţului exterior, cu ocazia

trecerii lor pe teritoriul unei terţe ţări.

Taxele vamale de import sunt cele mai frecvente şi se plătesc de către importator la intrarea în ţară a

unor mărfuri cumpărate de pe piaţa externă. Ele pot să aibă caracter fiscal sau protecţionist în funcţie de

obiectivul urmărit. Taxele vamale cu caracter fiscal pur vizează mărfurile din import care nu sunt realizate şi în

ţara importatoare. Cel mai adesea, taxele vamale au un important rol economic, nivelul acestora având rolul de a

proteja mărfurile indigene. Această taxă are rolul unui impozit de egalizare, pentru că are drept consecinţă

aproprierea nivelului preţului mărfii importate de nivelul preţului mărfii indigene.

Baza de calcul a taxelor vamale pentru import este valoarea în vamă a mărfurilor exprimată în lei, prin

intermediul cursului de schimb stabilit săptămânal de BNR.

După modul de exprimare, taxele vamale pot fi: taxe vamale specifice, stabilite în sumă fixă pe unitatea

de măsură; taxe vamale ad-valorem, stabilite în funcţie de valoarea mărfurilor importate; taxe vamale compuse

(mixte), care apar ca o combinaţie a primelor două; taxe vamale alternative, stabilite în funcţie de preţul mărfii

pe piaţa internă; taxe vamale sezoniere, practicate de unele ţări în cadrul politicii agrare.

În funcţie de modul de stabilire, taxele vamale pot fi: taxe vamale în condiţia clauzei naţiunii celei mai

favorizate, care se aplică la importul de mărfuri, efectuat de o ţară membră a Organizaţiei Mondiale a

Comerţului, din ţările membre ale aceluiaşi organism sau din alte ţări cu care aceasta are încheiate acorduri

bilaterale; taxe vamale convenţionale, care sunt valabile numai faţă de statul cu al cărui consimţământ au fost

stabilite; taxe vamale autonome, care au un nivel mai ridicat decât precedentele şi se aplică la importul de

mărfuri din ţările cu care nu sunt încheiate acorduri bazate pe clauza naţiunii celei mai favorizate.

Alte taxe sunt datorate de diverse persoane fizice şi juridice în schimbul unor prestări de servicii pe

care le efectuează instituţiile publice, notariale etc.

După felul şi specificul unităţilor care prestează aceste servicii pe domenii, taxele pot fi: taxe

42

judecătoreşti, care sunt încasate de instanţele jurisdicţionale pentru acţiunile şi cererile introduse spre judecare,

cererile pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sau pentru eliberarea de copii de pe

actele aflate în dosarele instanţelor; taxe de notariat, care se percep pentru eliberarea, certificarea, legalizarea

sau autentificarea de acte, copii sau traduceri de către notariate; taxe consulare, care sunt aplicate la eliberarea

de certificate de origine, acordarea de vize de către consulate; taxe de administraţie, care se încasează pentru

eliberări de permise, autorizaţii, legitimaţii de către organele administraţiei de stat.

După obiectul operaţiunii care se efectuează şi urmează a fi taxate, taxele pot fi:

1. taxe de timbru, care se percep la efectuarea de către instituţiile publice a unor operaţii cum sunt:

autentificarea de acte, eliberarea unor documente (cărţi de identitate, paşapoarte, permise de conducere auto

etc.), legalizări de acte, etc.;

2. taxe de înregistrare, care se percep la vânzări de imobile, constituirea de societăţi, la majorarea

capitalului, la fuzionări, dizolvări şi divizări de societăţi, cedări de fonduri de comerţ, etc.

(*pag.179-188)

7.3. Indicatori de analiză a resurselor financiare publice

Mijloacele folosite pentru constituirea resurselor financiare publice diferă de la un stat la altul, în funcţie

de condiţiile economice, sociale şi politice. În cadrul resurselor financiare, analiza veniturilor fiscale

caracterizează politica fiscală a unui stat în diferite perioade de timp.

Indicatori privind nivelul resurselor financiare publice

1) Volumul veniturilor publice, în expresie nominală şi reală. Volumul veniturilor publice reprezintă

suma veniturilor publice aflate la dispoziţia tuturor entităţilor publice, pe o perioadă de timp determinată, de

obicei un an (corespunzător perioadei de întocmire şi execuţie a bugetului). Volumul resurselor publice în

expresie nominală reprezintă exprimarea acestuia în preţurile curente ale anului considerat, în moneda naţională,

notat cu Vpn

În perioadele caraterizate de inflaţie, pentru exprimarea volumului real al resurselor, veniturile

publice trebuie calculate în expresie reală, notat cu Vpr.

r

p1V = p1/0

n

p1

I

V, în care:

r

p1V - veniturile publice ale perioadei curente exprimate în mărime reală;

n

p1V - veniturile publice ale perioadei curente exprimate în mărime nominală;

p1/0I - indicele preţurilor în perioada curentă faţă de perioada de bază.

Indicatorul venituri publice (în mărime nominală sau reală) este util pentru a reflecta volumul acestora în

monedă naţională şi serveşte la efectuarea de analize doar pe plan naţional. El nu are putere de comparaţie

internaţională.

2) Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut este un alt indicator al nivelului veniturilor

publice într-o anumită perioadă.

Calculul se efectuează pe baza relaţiei:

100xPIB

VGv

p

p , în care:

Gvp – ponderea veniturilor publice în produsul intern brut;

Vp – veniturile publice totale;

PIB – produsul intern brut.

Acest indicator permite analiza veniturilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare economico-socială şi este

utilizat frecvent în comparaţiile internaţionale.

Dacă în locul veniturilor publice se iau în calcul şi analizează veniturile fiscale, raportul exprimă rata

presiunii fiscale.

3) Veniturile publice medii pe un locuitor reprezintă mărimi variabile şi se calculează atât în moneda

naţională, cât şi în dolari SUA pentru a se asigura comparabilitatea datelor între diferite ţări.

N

Vpp , în care:

p - venituri publice medii pe locuitor (lei pe un locuitor);

pV - venituri publice exprimate în preţuri curente sau constante;

N – număr de locuitori corespunzător anului bugetar.

43

Indicatori privind structura resurselor financiare publice.

Deoarece în buget, veniturile publice sunt structurate după criteriul economic, se va efectua analiza

veniturilor publice corespunzător datelor oferite de buget. Stabilirea ponderii (greutăţii specifice) fiecărei

categorii de venituri publice, în totalul acestora, se face pe baza relaţiei:

100xV

vg

pt

pi

vpi , în care:

vpig - greutatea specifică a categoriei de venituri publice în totalul veniturilor publice;

piv - venituri publice din categoria i ;

ptV - venituri publice totale.

Cu ajutorul ponderii fiecărei grupe de venit public în total venituri şi în special al ponderilor fiecărui venit fiscal

în total venituri fiscale, se poate interpreta politica fiscală a statului într-o anumită perioadă de timp, iar pe

seama structurii veniturilor fiscale se pot efectua comparaţii între politicile fiscale ale statelor.

Indicatori privind dinamica resurselor financiare publice

Dinamica resurselor financiare publice exprimă modificările care intervin în cuantumul şi structura

acestora de la o perioadă de timp la alta. Indicatorii dinamicii veniturilor publice sunt: modificarea absolută (În

mărime nominală şi reală) şi modificarea relativă a veniturilor publice; modificarea ponderii veniturilor publice

în produsul intern brut; modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un locuitor; modificarea

structurii veniturilor publice; coeficientul de corelare dintre veniturile publice şi produsul intern brut

(corespunzător coeficientului de devansare a creşterii produsului intern brut, de către creşterea cheltuielilor

publice); elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut.

1) Modificarea absolută nominală şi reală a veniturilor publice. Modificarea absolută nominală

rezultă din compararea veniturilor publice exprimate în preţuri curente şi se calculează conform relaţiei: n

p

n

p

n

p VVV 010/1

Modificarea absolută reală rezultă din compararea veniturilor publice exprimate în preţuri constante.

r

p

r

p

r

p VVV 010/1 , în care:

∆Vp1/0 pentru n şi r reprezintă creşterea nominală sau reală a veniturilor publice în perioada curentă (1) faţă de

perioada de bază (0);

1pV şi 0pV pentru n şi r reprezintă venituri publice ale perioadei curente (1) şi ale perioadei de bază (0)

exprimate în preţuri nominale, respectiv reale.

2) Modificarea relativă a veniturilor publice se determină prin raportarea veniturilor publice din anul

curent la cele din anul de bază, ceea ce reprezintă indicele de creştere :

n

p

n

pn

VpV

VI

0

1

0/1 sau

r

p

r

pr

VpV

VI

0

1

0/1 , în care

n

VpI 0/1 - indicele creşterii nominale a veniturilor publice ;

r

VpI 0/1 - indicele creşterii reale a veniturilor publice.

Indiferent dacă se calculează pe baza datelor nominale sau reale, valoarea indicelui de creştere va fi aceeaşi.

3) Modificarea ponderii veniturilor publice în produsul intern brut se calculează astfel :

∆Gvp(1-0) = ∆Gvp1 - ∆Gvp0, în care :

∆Gvp(1-0) - modificarea absolută a ponderii veniturilor publice în produsul intern brut, în perioada curentă (1)

faţă de perioada de bază (0) ;

∆Gvp1 – ponderea veniturilor publice în produsul intern brut, în perioada curentă (1).

∆Gvp0 - ponderea veniturilor publice în produsul intern brut, în perioada de bază (0).

Prin raportarea celor două valori se obţine modificarea relativă a ponderii veniturilor publice în produsul

intern brut, sau indicele acestui indicator.

44

4) Modificarea volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un locuitor, se calculează astfel :

01 ppp VVV , în care :

pV - modificarea absolută a volumului mediu al veniturilor publice ce revin pe un locuitor, în perioada curentă

(1) faţă de perioada de bază (0) ;

1pV - venituri publice medii pe un locuitor, în perioada curentă (1) ;

0pV - venituri publice medii pe un locuitor, în perioada curentă (0.

Prin raportarea celor două valori se obţine modificarea relativă a veniturilor publice medii pe locuitor, respectiv

indicele acestui indicator.

5) Analiza structurii veniturilor publice în dinamică presupune urmărirea modificării ponderii

veniturilor publice, astfel :

01 vpivpivpi ggg , în care :

vpig - modificarea absolută a ponderii veniturilor publice din grupa i, în perioada curentă (1) faţă de perioada

de bază (0) ;

1vpig - ponderea veniturilor publice din grupa i, în perioada curentă (1) ;

0vpig - ponderea veniturilor publice din grupa i, în perioada de bază (0).

Pentru o analiză mai amplă, se poate calcula şi modificarea relativă, respectiv indicele de modificare a

ponderii veniturilor publice din grupa i, în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0).

Cu ajutorul ponderilor fiecărei grupe de venit public în total şi în special a ponderilor fiecărui venit fiscal în total

venituri fiscale, se poate interpreta politica fiscală a statului într-o anumită perioadă de timp.

6) Coeficientul de corelare dintre veniturile publice şi produsul intern brut se calculează ca şi

coeficientul de devansare a creşterii cheltuielilor publice faţă de creşterea produsului intern brut, după relaţia :

0/1

0/1

PIB

pV

I

IK , în care :

K – coeficientul de corelare dintre creşterea veniturilor publice şi creşterea PIB ;

0/1pVI - indicele creşterii veniturilor publice

0/1PIBI - indicele creşterii PIB.

7) Elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut măsoară amploarea reacţiei

veniturilor publice la modificarea PIB şi se calculează astfel :

0

)01(

0

)01(

PIB

PIB

Vp

Vp

e

, în care :

e – elasticitatea veniturilor publice în raport cu produsul intern brut ;

Vp0 – venituri publice în perioada de bază ;

∆ Vp )01( – modificarea veniturilor publice în perioada curentă faţă de perioada anterioară ;

PIB – produsul intern brut în perioada de bază ;

∆PIB )01( – modificarea produsului intern brut în perioada curentă (1) faţă de perioada de bază (0).

(*pag. 188-192)





45


Caracteristicile impozitelor directe.

Diferenţele dintre impozitele reale şi cele personale.

Daţi câteva exemple de impozite reale şi impozite personale.

Descrieţi impunerea globală a veniturilor în România.

Exemplificaţi câteva tipuri de impozite pe avere instituite în România.

Enumeraţi caracteristicile impozitelor indirecte.

Precizaţi care sunt deosebirile dintre impozitele directe şi cele indirecte.

Care sunt obiectivele urmărite la instituirea taxelor de consumaţie pe produs.

Modalităţile de calcul ale T.V.A.

Definiţi monopolurile fiscale şi scopul instituirii acestora.

Categorii de taxe vamale.

Taxele de timbru.


1. Care din următoarele afirmaţii nu caracterizează impozitele directe:

sunt regresive;

au termene de plată precis stabilite;

sunt mai echitabile decât impozitele indirecte;

sunt nominative;

reprezintă forma cea mai veche de impunere.

Răspuns: b)

2. Profitul impozabil se calculează:

ca diferenţă între veniturile din orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea venitului;

ca diferenţă între veniturile din orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea venitului, din care se

scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile;

ca diferenţă între veniturile din orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea venitului din care se

scad veniturile neimpozabile.

Răspuns: b)

3. Care din următoarele impozite reprezintă impozit asupra creşterii averii:

impozitul pe teren;

impozitul pe clădiri;

impozitul pe donaţiuni şi succesiuni (taxa de timbru);

impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.

Răspuns: d)

4. Care din următoarele impozite reprezintă impozit pe averea propriu-zisă:

impozitul pe succesiuni;

taxa asupra mijloacelor de transport;

impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.

Răspuns: b)


- impozit pe profit……………………………..…..327 880 mld um

- accize………………………………………….....198 640 mld um

- impozit pe venitul global……………………..….578 380 mld um

- TVA…………………………………………..….452 890 mld um

- venituri din capital……………………………..….68 830 mld um

- taxe vamale……………………………………....168 490 mld um

- venituri nefiscale………………………………..…93 470 mld um

- alte impozite directe…………………………….....86 990 mld um

- alte impozite indirecte…………………………....111 450 mld um

- PIB în perioada curenta………………………...5 128 750 mld um

- venituri din capital în perioada anterioara……..…..35 500 mld um

46

- venituri publice totale în perioada anterioara…..2 028 840 mld um

- PIB în perioada anterioara…………………..….4 870 500 mld um

- impozite indirecte în perioada anterioara………....875 340 mld um

să se calculeze:

A) ponderea impozitelor directe în cadrul veniturilor fiscale

B) modificarea absolută a ponderii veniturilor din capital în total venituri, în perioada curentă faţă de perioada

anterioară

C) elasticitatea impozitelor indirecte faţă de PIB

Variante de răspuns: a) A: 27,79%; B: 2,45 pp; C: 1,072 b) A: 42,69%; B: 0,28 pp; C: 0,973 c) A: 51,60%; B: 1,55 pp; C: 1,209 d) A: 45,76%; B: 1,87pp; C: 0,904

e) A: 60,47%; B:2,85 pp; C: 1,493

Răspuns: c)


1. Costurile sociale ale impozitării.

2. Impozitele directe şi indirecte în România: evoluţii şi ponderi comparative în formarea fondurilor

financiare publice.

3. Armonizarea politicii fiscale a României cu politica Uniunii Europene privind impozitarea indirectă.


active - bunuri deţinute de o entitate (dreptul de proprietate asupra acestora) şi creanţe asupra terţilor;

cifra de afaceri - valoarea produselor şi semifabricatelor livrate terţilor, lucrărilor executate, a serviciilor

prestate către terţi, evaluate preţurile şi tarifele de piaţă;






taxă - sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un

agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public;

transfer - orice vânzare, cesiune sau înstrăinare a dreptului de proprietate, precum şi schimbul unui drept de

proprietate cu servicii sau cu un alt drept de proprietate.

Lecţia 8 – Presiunea fiscală

Raportul dintre mărimea impozitelor încasate şi produsul intern brut reprezintă presiunea fiscală, iar rata

presiunii fiscale reprezintă raportul dintre totalul impozitelor şi contribuţiilor sociale efectiv încasate de

administraţia publică şi produsul intern brut.

CONCEPTE CHEIE – presiunea fiscală, rata presiunii fiscale, curba Laffer

presiunea fiscală - exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane fizice şi juridice, ori la

nivelul întregii societăţi prin intermediul impozitării

rata presiunii fiscale - este un indicator de comensurare a acelei părţi din veniturile provenite din producţie

care trec print-un proces de distribuire obligatorie şi publică, în loc de a fi lăsată la libera dispoziţie a

iniţiativei particulare

curba Laffer - este un grafic ce înfăţişează relaţia dintre rata prelevărilor obligatorii şi veniturile totale

încasate prin impozite de către stat. Laffer estimează că există un prag al ratei maxime a presiunii fiscale,

dincolo de care orice creştere a acesteia generează o diminuare a randamentului fiscal.

47

Presiunea fiscală – notiţe lecţia nr. 8

8.1. Conceptul şi semnificaţia presiunii fiscale

O societate nu poate exista fără impozite, a căror necesitate este statutată prin Constituţie şi demonstrată

de realitatea istorică. Instituirea impozitelor duce la resimţirea presiunii fiscale de către toţi contribuabilii.

Indiferent de termenii utilizaţi: presiune fiscală, povară fiscală, rata prelevărilor obligatorii, etc. ideea

generală este aceea a obligaţiei faţă de stat şi a diminuării veniturilor particulare.

Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane fizice şi juridice, ori

la nivelul întregii societăţi prin intermediul impozitării. Presiunea fiscală reprezintă proporţiile din venituri la

care în mod nevoit şi obligatoriu, contribuabilii (persoane fizice sau juridice) renunţă în favoarea statului, sub

forma impozitelor. Presiuna, în sens strict, se referă la raportul dintre mărimea impozitelor încasate şi produsul

intern brut.

Rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii, în sens larg, este raportul dintre totalul impozitelor

şi contribuţiilor sociale efectiv încasate de administraţia publică şi produsul intern brut.

Semnificaţia ratei presiunii fiscale se remarcă pe două planuri: contabil şi al analizei economice.

Sub aspect contabil, rata presiunii fiscale nu ţine seama de faptul că prelevările obligatorii finanţează

alte prelevări obligatorii, iar din punct de vedere al analizei economice, rate presiunii fiscale evidenţiază

aspectul confiscatoriu al prelevărilor obligatorii, neglijând faptul că acestea sunt reinjectate în circuitul

economic sub forma cheltuielilor publice.

Rata presiunii fiscale este un indicator de comensurare a acelei părţi din veniturile provenite din

producţie care trec print-un proces de distribuire obligatorie şi publică, în loc de a fi lăsată la libera dispoziţie a

iniţiativei particulare.

(*pag. 197-198)

8.2.Limitele presiunii fiscale

Contribuabilul onest şi cu spirit civic vede în impozit „un rău necesar” şi consimte la plata acestuia.

Când, însă, impozitele depăşesc anumite limite (suportabile), iar contribuabilii resimt din plin povara fiscală

care îi apasă, comportamentul normal, în economie şi societate este paralizat, conducând la înhibarea iniţiativei

particulare, a motivaţiei de a munci şi economisi sau, la adevărate revolte fiscale. Din aceste considerente, de-a

lungul timpului, o preocupare majoră în cadrul politicii fiscale s-a materializat în susţinerea unor puncte de

vedere privitoare la eventualele limite maxime ale rate presiunii fiscale.

Stabilirea unui plafon maxim al nivelului presiunii fiscale este aproape imposibil de realizat, deoarece

acest indicator diferă în funcţie de perioadă, ţară, context economic, politic şi social.

Autorităţile publice percep impozite, deoarece guvernele au nevoie de resurse. Totodată, acestea trebuie

să fie foarte precaute în încercarea lor de a maximiza veniturile fiscale, pentru ca situaţia să nu ia altă turnură,

întorcându-se împotriva propriilor interese. În acest sens, problema care se pune este:

În opinia economiştilor liberali, o presiune fiscală prea accentuată descurajează contribuabilii (persoane

fizice şi juridice) să investească, să economisească, să producă şi să muncească. Arthur Laffer, un reprezentant

de seamă al aşa numitei „politici de ofertă”, transpune grafic (Curba Laffer) o idee exprimată şi de predecesori

ai săi, şi anume, faptul că rate ale fiscalităţii prea ridicate distrug baza asupra căreia sunt aşezate impozitele.

Curba Laffer este un grafic ce înfăţişează relaţia dintre rata prelevărilor obligatorii şi veniturile totale

încasate prin impozite de către stat. Laffer estimează că există un prag al ratei maxime a presiunii fiscale, dincolo

de care orice creştere a acesteia generează o diminuare a randamentului fiscal. Această valoare corespunde

volumului maxim al veniturilor fiscale (punctului de maxim al curbei care reprezintă nivelul optim al ratei

presiunii fiscale).

Valoarea prelevărilor obligatorii ar merge până la anulare, dacă rata fiscalităţii ar atinge valoarea de

100% (în acest caz limită, orice activitatea impozabilă ar dispărea). Aceasta se explică prin faptul că prelevările

obligatorii prea dure distrug baza impozabilă.

Chiar dacă teoreticienii au încercat adesea să stabilească unele niveluri maxime, practica, mai devreme

sau mai târziu, le-a depăşit de fiecare dată. Plafonul fiscal este flotant, pentru că presiunea fiscală este mai mult

o percepţie care diferă în funcţie de circumstanţe economice, politice şi phisologice. Ca urmare, se poate vorbi

despre următoarele limite ale presiunii fiscale:

- limite de ordin psihologic şi politic – sunt impuse de reacţiile contribuabililor, care pot opune

rezistenţă puternică faţă de creşterea impozitelor, atunci când acestea tind să devină excesive.

Formele de rezistenţă sunt diverse: evaziunea şi frauda fiscală, reducerea activităţii productive,

mergând chiar până la mişcările de protest şi revolte sociale;

48

- limite de natură economică – se referă la faptul că prelevările obligatorii prea apăsătoare pot avea ca

efect frânarea înclinaţiei spre muncă, economisire şi investire şi deci slăbirea spiritului

întreprinzător.

Presiunea fiscală trebuie privită şi sub alt aspect: de compensare a poverii fiscale cu avantajele pe care

contribuabilii le au prin intermediul cheltuielilor publice finanţate prin impozite.

(*pag. 198-201)

8.3Modalităţi de exprimare a presiunii fiscale şi factori de influenţă

Având în vedere faptul că impozitul este perceput de contribuabil ca o amputare a veniturilor sale de

către autoritatea publică, trebuie să admitem şi necesitatea cuantificării acesteia la diferite niveluri.

Presiunea fiscală naţională

În general, presiunea fiscală esta dată de rata fiscalităţii, care se calculează ca raport între suma totală a

încasărilor fiscale (de la nivel central, local, inclusiv cotizaţii sociale) percepute pe o anumită perioadă şi

mărimea produsului intren brut realizat în aceeaşi perioadă, de obicei un an. Considerând veniturile fiscale ca

fiind formate din impozite, taxe şi contribuţii, rata presiunii fiscale se calculează astfel:

100xPIB

CTIR

, unde

R – rata presiunii fiscale la nivel naţional;

I – volumul impozitelor încasate;

T – suma totală a taxelor încasate;

C – contribuţia la asigurările sociale de stat;

PIB – volumul produsului intern brut.

Considerând această expresie ca fiind rata presiunii fiscale în sens larg, prin eliminarea de la numărător

a contribuaţiilor la asigurările sociale de stat, se poate stabili rata presiunii fiscale în sens restrâns, astfel:

100xPIB

TIRr

De asemenea, prin raportarea doar a contribuţiilor pentru asigurări sociale la PIB, se calculează rata

presiunii fiscale în scopuri sociale.

Presiunea fiscală la nivelul agentului economic

Pentru contribuabilii agenţi economici, impozitele pe care le plătesc statului sunt percepute ca elemente

de presiune fiscală, cu atât mai accentuată, cu cât ponderea lor în valoarea adăugată realizată este mai mare.

Astfel: 100.f

f

fVa

Ir , în care

rf – rata presiunii fiscale la nivelul firmei;

If – totalul diverselor impozite plătite de agentul economic: impozit pe profit, contribuţia la asigurările sociale,

impozite pe clădiri, pe teren etc.;

Vaf – valoarea adăugată de firmă.

Cu cât impozitele cuantificate la numărător se calculează conform unor cote mai mari, cu atât suma

totală a impozitelor va fi mai ridicată, ceea ce se va repercuta în mărimea pronunţată a ratei fiscalităţii la nivelul

agentului economic.

Problema presiunii fiscale în privinţa investiţiilor corporaţiilor multinaţionale reprezintă unul din

criteriile fundamentale în abordarea mediului unei anumite economii receptoare, şi aceasta întrucât capitalul

străin necesită un tratament cu totul special în ansamblul reglementărilor cu caracter fiscal. Din această

perspectivă, teoria fondurilor fiscale ocupă din ce în ce mai multe poziţii definitorii în orientarea direcţiilor de

analiză a evoluţiei economico-sociale de fiecare potenţial stat gazdă, ea referindu-se cu preponderenţă la

satisfacerea următoarelor obiective majore ale unei societăţi:

- stabilirea unui nivel constant şi optim al ratelor de impunere fiscală asupra investitorilor autohtoni şi

străini, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile a economiei naţionale;

- dispariţia impozitului pe veniturile contribuabililor individuali şi înlocuirea cu un complex de prelevări

obligatorii menite să reducă presiunea fiscală asupra salariaţilor şi totodată, să contribuie în bună măsură la

susţinerea protecţiei sociale.

Presiunea fiscală la nivelul corporaţiilor multinaţionale e abordată în două direcţii principale:

1. efectul fiscalităţii asupra valorilor adăugate sau profiturilor brute previzionate a fi acumulate de

corporaţiile multinaţionale în urma cooperării cu anumiţi parteneri locali;

2. contribuţia impozitelor indirecte în evoluţia volumului vânzărilor şi competitivităţii (prin

intermediul preţului) previzionate a fi atinse pe respectiva piaţă gazdă.

49

Presiunea fiscală individuală

Pe lângă presiunea fiscală măsurată la nivel naţional şi al agentului economic, se poate cuantifica şi

presiunea fiscală individuală, resimţită sub aspect psihologic şi care măsoară pragul toleranţei la impozite.

Aceasta se calculează ca raport între totalul prelevărilor fiscale suportate de contribuabil (persoană fizică) şi

suma veniturilor brute obţinute de acesta (veniturile înainte de impozitare).

La acest nivel, presiunea fiscală este foarte dificil de cuantificat, atâta timp cât ea rămâne tributară unor

elemente aleatorii, cum sunt: diversitatea prelevărilor, caracterul adesea ocult al încorporării impozitelor în

preţuri, volumul serviciilor publice de care contribuabilul beneficiază, acţiunea progresivităţii impozitelor etc.

Totodată, dincolo de aceste estimări matematice, presiunea fiscală individuală trebuie analizată în raport

cu puterea de cumpărare a veniturilor nete, pentru a se vedea în ce măsură veniturile rămase după impozitare

reuşesc să satisfacă nevoile de subzistenţă, de economisire şi petrecere a timpului liber.

Factori de influenţă şi efecte ale creşterii presiunii fiscale

Mărimea ratei presiunii fiscale este influenţată de numeroşi factori, dintre care menţionăm: nivelul de

dezvoltare a economiei; eficienţa cu care se utilizează cheltuielile publice finanţate prin impozite; gradul de

adeziune a populaţiei la politica guvernului şi de consimţire la plata impozitelor; necesităţile publice stabilite de

politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor publice, structura şi formele proprietăţii; mărimea datoriei

publice; stadiul democraţiei etc.

În viziunea multor specialişti, cauza principală a sporirii presiunii fiscale o constituie creşterea continuă

a cheltuielilor publice, a căror evoluţie este supusă anumitor „legităţi” economice, sociale şi politice.

În legătură cu opţiunea pentru împrumuturile publice în vederea finanţării cheltuielilor publice în

creştere, pe termen scurt ea poate fi privită ca un factor de reducere sau menţinere a nivelului presiunii fiscale;

pe termen lung însă împrumuturile prin serviciul datoriei publice reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor

publice cu repercusiuni asupra nivelului presiunii fiscale viitoare.

Împrumuturile publice, în literatura de specialitate, mai sunt denumite „impozite amânate”.

Fenomenele negative care apar în anumite condiţii socio-economice, în situaţii de depăşire a ratei

optime a presiunii fiscale, sunt:slăbirea efortului productiv, frauda şi evaziunea fiscală, economia subterană,

riscul de inflaţie prin fiscalitate, reducerea competitivităţii pe plan internaţional, etc.

(*pag. 201-204)



finanţe bănci


1) Rata presiunii fiscale la nivel naţional.

2) Efectele creşterii presiunii fiscale.

3) Curba Laffer.

Aplicaţii, teste autoevaluare – lecţia 8

1. Care este indivcatorul de comensurare a presiunii fiscale din economie?

a) ponderea veniturilor fiscale în PIB;

b) ponderea cheltuielilor publice în PIB

c) ponderea veniturilor fiscale în totalul veniturilor publice ale bugetului general consolidat;

d) ponderea datoriei publice în PIB;

e) ponderea deficitului bugetar în PIB.

Răspuns: a

2. Curba Laffer este:

a) o modalitate de comensurare a ratei presiunii fiscale din economie;

b) o modalitate de cuantificare a evaziunii fiscale din economie;

c) 0 reprezentare grafică a corelaţiei dintre presiunea fiscală din economie şi nivelul veniturilor

fiscale ale statului;

d) o modalitate de cuantificare a inflaţiei din economie;

e) o modalitate de cuantificare a nivelului optim al cheltuielilor publice ale bugetului de stat.

Răspuns: c

3. Nivelul optim al ratei presiunii fiscale în economie:

a) se stabileşte prin legea bugetară anuală;

b) se stabileşte prin legea finanţelor publice;


50

c) este o valoare prestabilită pentru fiecare an bugetar de către Ministerul Finanţelor Publice;

d) nu poate fi supus unor modificări ulterioare legii bugetare iniţaile prin legile bugetare

rectificative;

e) reprezintă acea mărime a ratei, căreia îi corespunde valoarea maximă a veniturilor fiscale

reprezentate pe Curba Laffer.

Răspuns: e

4. Care dintre următoarele enunţuri nu coincide cu efectele provocate de creşterea peste nivelul

optim a ratei presiunii fiscale?

a) scăderea efortului productiv;

b) creşterea veniturilor populaţiei;

c) reducerea competitivităţii pe plan internaţional;

d) apariţia/creşterea evaziunii fiscale;

e) riscul de inflaţie prin fiscalitate.

Răspuns: b.


Comensurarea ratei presiunii fiscale

Calcularea ratei presiunii fiscale la nivel naţional, individual ţi al agentului economic.

Efectele provocate de creşterea presiunii fiscale peste nivelul optim al ratei presiunii fiscale.

DICŢIONAR DE TERMENI – lecţia 8:





presiune fiscală - influenţă exercitată de impozite asupra activităţii agenţilor economici sau asupra veniturilor

persoanelor fizice.

Lecţia 9 - Evaziunea fiscală şi repercusiunea impozitelor

Sustragerea prin orice mijloace, de la declararea şi plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii bugetare

de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine, reprezintă evaziune fiscală. În această lecţie

se vor regăsi formele evaziunii fiscale, măsurile pentru prevenirea şi combaterea acesteia, precum şi căile prin

care are loc direcţionarea obligaţiei de plată a impozitului către contribuabilul însărcinat cu această obligaţie.

CONCEPTE CHEIE - Evaziunea fiscală. Paradisul fiscal. Repercusiunea impozitelor.

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea, prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la declararea şi

plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii bugetare de către persoanele fizice şi persoanele juridice

române sau străine.

Paradisul fiscal este un teritoriu pe care se acordă facilităţi fiscale sub forma scutirii de impozit a

veniturilor sau a profiturilor realizate sau prin aplicarea unor cote de impozit extrem de reduse, cu

scopul atragerii societăţilor în expansiune, pentru investirea de capital şi stimularea apariţiei de activităţi

necesare asigurării echilibrului economic şi social.

Repercusiunea reprezintă procesul de transmitere (translaţie) parţială sau totală, a impozitului de la

contribuabilul de drept (desemnat prin lege să suporte sau să achite obligaţia fiscală) către contribuabilul

de fapt (cel care suportă, în realitate, impozitul).

Evaziunea fiscală şi repercusiunea impozitelor - notiţe lecţia 9

9.1. Conţinutul şi formele evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală, în definiţia legiuitorului român reprezintă sustragerea, prin orice mijloace, în

întregime sau în parte, de la declararea şi plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii bugetare de către

51

persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine.

În funcţie de modul cum este săvârşită, evaziunea fiscală cunoaşte două forme de manifestare:

evaziunea impozitelor sau evitarea fiscală realizată la adăpostul legii (evaziune legală sau tolerată) şi evaziunea

care se realizează prin încălcarea legii (evaziune frauduloasă sau ilicită).

Evaziunea fiscală legală constă în sustragerea de către contribuabili a unei părţi din materia impozabilă,

prin utilizarea lacunelor legislative în favoarea lor. Aceasta se manifestă mai frecvent în perioadele în care se

modifică sau se introduc noi legi, precum şi atunci când statul utilizează în mod deliberat impozitul, în scopul

promovării unor politici economice stimulative în anumite domenii de activitate sau faţă de anumite categorii de

contribuabili. Pe de altă parte, acordarea unor facilităţi fiscale sub forma unor exonerări, scutiri parţiale,

reduceri, deduceri, constituie un cadru propice pentru ocolirea sau prevalarea de la plata obligaţiilor fiscale prin

anumite procedee.

Deoarece legea permite, întreprinderile îşi constituie uneori, provizioane sau rezerve mai mari decât

cele justificate economic, micşorând venitul impozabil.

Evaziunea ilicită sau frauda fiscală este definită ca o infracţiune la lege, ceea ce presupune o

infracţiune directă şi deliberată a regulilor impuse pentru stabilirea şi plata impozitului. Unii specialişti

consideră comportamentul evazionist ca fiind obligatoriu intenţionat, chiar premeditat, având în vedere că

subiectul evazionist se sustrage de la plata unor sume datorate statului, iar această sustragere nu poate fi altfel

decât intenţionată.

Frauda fiscală este calificată de lege în funcţie de gravitate, drept contravenţii sau infracţiuni

(declararea fictivă a sediului societăţilor comerciale, în vederea sustragerii de la controlul fiscal) şi este

sancţionată prin măsuri administrative, pecuniare sau privative de libertate.

Frecvent, evaziunea fiscală frauduloasă se întâlneşte sub diferite forme, cum ar fi: ţinerea unor registre

contabile nereale; distrugerea voită a unor documente care pot ajuta la aflarea adevărului privind livrările de

mărfuri, preţurile folosite, comisioanele încasate sau plătite etc.; întocmirea de documente de plată fictive;

modificarea nejustificată a preţurilor de aprovizionare şi a cheltuielilor de transport, manipulare şi depozitare;

practicarea unor preţuri de livrare ori a unor cote de adaos comercial cu un nivel mai ridicat decât al celor

afişate, declarate sau înregistrate în contabilitate; întocmirea unor declaraţii vamale false la importul sau

exportul de mărfuri; întocmirea de declaraţii de impunere false, când cu bună ştiinţă nu sunt menţionate decât o

parte din veniturile realizate, etc.

Datorită diversităţii metodelor la care contribuabilii recurg pentru a se sustrage ilegal de la plata

obligaţiilor fiscale care le revin, este posibilă realizarea unei clasificări a fenomenelor de evaziune fiscală,

astfel: frauda tradiţională care constă în sustragerea parţială sau totală de la plata obligaţiilor fiscale, prin

întocmirea şi depunerea de documente incorecte sau prin abţinerea întocmirii documentelor cerute de legislaţia

în vigoare; frauda juridică care presupune ascunderea adevăratei naturi a unui organism sau a unui contract

pentru a putea scăpa de anumite consecinţe fiscale; este des întâlnită practica când o firmă cu obligaţii restante

semnificative se declară în stare de faliment sau se lichidează, dar apare o altă societate cu aceeaşi acţionari, cu

aceiaşi conducere şi cu acelaşi sediu social şi obiect de activitate; un alt exemplu este frauda de tip carusel, când

sunt înregistrate mai multe societăţi comerciale, printre care şi una fantomă, aceasta solicitând rambursări de

TVA, după care dispare; frauda contabilă prin care se creează aparenţa unei contabilităţi regulate, dar se

utilizează documente false pentru majorarea cheltuielilor, diminuarea veniturilor sau se apelează la ţinerea unei

evidenţe duble (reale şi fictive), falsificarea bilanţurilor. Scopul final al acestei practici îl reprezintă reducerea

profitului impozabil şi stabilirea unei valori a TVA dedusă majorată; evaziunea frauduloasă prin evaluare

reprezintă un procedeu de diminuare a valorii stocurilor, de supraestimare a amortismentelor şi provizioanelor,

având drept obiectiv şi efect deplasarea profitului în timp.

O altă cale des întâlnită de evaziune fiscală ilicită o reprezintă înregistrarea pe costuri a unor cheltuieli

ce nu au la bază operaţiuni reale, sau prin neînregistrarea în contabilitate a tuturor veniturilor realizate. O

practică foarte des întâlnită la noi în ţară este munca la negru, care permite celor care o folosesc obţinerea de

venituri mari fără să plătească statului impozitele cuvenite.

Pe măsura dezvoltării relaţiilor economice dintre state cu sisteme fiscale diferite şi cu grade de

fiscalitate la fel de diferite, evaziunea fiscală a încetat a mai fi un fenomen intern, naţional, ea căpătând valenţe

internaţionale.

Printre formele de fraudă fiscală internaţională se pot enumera: contrabanda, înşelăciunea, specula,

frauda vamală.

În prezent, printre cele mai întâlnite forme ale evaziunii fiscale internaţionale se pot menţiona:

practicarea de preţuri ce se abat de la cele concurenţiale, vânzând ieftin către firme din ţări cu fiscalitate scăzută

şi cumpărând de la acestea scump , omiterea pur şi simplu a declarării veniturilor realizate în străinătate atât faţă

de autorităţile ţării-sursă a veniturilor, cât şi faţă de cele ale ţării de rezidenţă a contribuabilului; exodul de

capital, practicat prin aplicarea procedeului preţurilor de transfer, care constă în transferarea profiturilor

filialelor din ţările cu regim fiscal mai sever către societatea mamă situată într-o ţară cu regim fiscal mai blând.

52

Exodul de capital se bazează pe utilizarea teritoriilor în care gradul de fiscalitate este foarte scăzut, aşa-numitele

"paradisuri fiscale".


veniturilor sau a profiturilor realizate sau prin aplicarea unor cote de impozit extrem de reduse, cu scopul

atragerii societăţilor în expansiune, pentru investirea de capital şi stimularea apariţiei de activităţi necesare

asigurării echilibrului economic şi social.

(*pag.207-213)

9.2. Cauze şi efecte ale evaziunii fiscale

Dintre cauzele evaziunii fiscale menţionăm:

- mărimea excesivă a sarcinilor fiscale. În comparaţiile internaţionale, eficienţa unui sistem fiscal nu se

măsoară atât prin importanţa venitului fiscal, cât prin gradul de consimţire la plata impozitelor;

- insuficienta educaţie a contribuabililor şi excesul de zel al organelor fiscale, predispune uneori, la

exagerări;

- lipsa unui control eficient, bine organizat, realizat cu personal foarte bine pregătit;

- existenţa unei legislaţii defectuoase, care prin omisiunile ei, permite sustragerea de la plata unor

impozite.

Evaziunea fiscală este păgubitoare atât pentru stat, cât şi pentru contribuabili. Statul este lipsit de

veniturile pe care ar trebui să le încaseze pentru a-şi îndeplini atribuţiile asumate. Efectele negative pentru

contribuabili se concretizează în faptul că totalul impozitelor se distribuie pe o masă de venituri mai mică.

Efectul financiar se referă la faptul că este afectat echilibrul bugetar prin generarea de deficite bugetare

şi de costuri suplimentare aferente împrumuturilor publice.

Sub aspect economic, evaziunea fiscală „legală” sau frauduloasă distorsioneză fenomenul concurenţial,

cu consecinţe negative asupra formării preţurilor.

Din punct de vedere social, evaziunea şi frauda fiscală modifică redistribuirea veniturilor, creând şi

adâncind inegalităţile dintre contribuabili, prin eludarea capacităţii contributive a unora şi agravarea situaţiei

financiare a altora.

Sub aspect motivaţional, măsurile vizează asigurarea condiţiilor necesare educaţiei cetăţenilor, în sensul

respectării legislaţiei fiscale, şi chiar motivarea contribuabililor prin stimulente în acest sens.

Pe de altă parte, în situaţiile de nerespectare a normelor fiscale de către contribuabili, legislaţia prevede

aplicarea de sancţiuni fiscale sau penale, corespunzătoare gravităţii faptei.

Sancţiunile fiscale sunt de natură pecuniară şi se aplică în cazul contravenţiilor care prezintă un grad

redus de periculozitate. Concret, ele se referă la penalităţi, amenzi, confiscări, suspendarea activităţii.

Sancţiunile penale sunt pronunţate de către instanţele jurisdicţionale în cazurile de infracţiuni cu grad

ridicat de periculozitate, când sunt dovedite frauda fiscală şi intenţia contribuabilului de a se sustrage de la plata

impozitului.

(* pag. 213-214)

9.3. Paradisurile fiscale

Obligaţiile fiscale ale contribuabililor sunt stabilite prin legislaţia elaborată la nivelul fiecărei ţări sau

entităţi independente, din punct de vedere juridico-administrativ. Evaziunea şi frauda fiscală se manifestă atât în

interiorul acestora, cât şi în afara lor.

O practică foarte răspândită în lumea afacerilor constă în înfiinţarea unor filiale în ţări în care nivelul

fiscalităţii este mai redus decât în ţara în care funcţionează compania-mamă. Relaţiile dintre sediul principal şi

filială pot fi reale sau fictive. Acest procedeu permite sustragerea de la impozitare (sau impozitarea cu cote

reduse) a profitului realizat scriptic în „oaza fiscală”.

La origine, filialele din aceste zone au servit extinderii societăţilor – mamă în străinătate, ca mijloc de

refugiu pentru capitalurile destinate a fi repatriate sau reinvestite. Ulterior, au început să fie utilizate ca mijloc

de evaziuni fiscale. Pentru a servi acestui scop, filialele au fost orientate spre ţări cu monedă stabilă, unde nu se

efectua un control al schimburilor, care dispuneau de un sistem bancar fiabil şi ale căror guverne încurajau

investiţiile străine pe teritoriul lor, ţări care, în acelaşi timp, practicau niveluri reduse la impozitele asupra

profiturilor sau dividendelor.


veniturilor sau a profiturilor realizate sau prin aplicarea unor cote de impozit extrem de reduse, cu scopul

atragerii societăţilor în expansiune, pentru investirea de capital şi stimularea apariţiei de activităţi necesare

asigurării echilibrului economic şi social.

„Paradisurile fiscale” principale cuprind următoarele categorii:

53

- ţări care nu aplică nici un fel de impunere asupra veniturilor şi sporului de capital pentru persoane

fizice (Bahamas, Bermude, Insulele Cayman, Principatul Monaco, ş.a.);

- ţări în care impozitul pe venit sau profit este stabilit pe o bază teritorială. În aceste ţări, contribuabilii

beneficiază de o exonerare a impozitului pe profit obţinut prin operaţiuni realizate în afara teritoriului (Liberia,

Malaysia, Costa Rica, Panama, Filipine, ş.a.);

- ţări în care cotele de impunere sunt reduse, fiind astfel stabilite de statele în cauză sau ca urmare a

aplicării unor reduceri de cote datorate încheierii unor acorduri fiscale privind dubla impunere internaţională

(Elveţia, Liechtenstein, Antilele Olandeze, Irlanda ş.a.);

- ţări care oferă avantaje specifice societăţilor tip holding sau off-shore (Ţările de Jos, Singapore,

Luxemburg);

- ţări care oferă exonerări fiscale industriilor create în vederea dezvoltării exporturilor (Irlanda, pentru

societăţile înfiinţate înainte de ianuarie 1981);

- ţări care oferă alte avantaje, specifice anumitor societăţi (Antigua, Grenada, Jamaica, Barbaros ş.a).

Această grupare are la bază principalele dispoziţii fiscale care conferă statutul de „oaze fiscale”, multe

ţări aparţinând mai multor asemenea grupe.

În cadrul „paradisurilor fiscale” secundare se includ atât ţări mici, cât şi altele, industrializate, care

practică, în general, niveluri ridicate la diverse forme de venit, dar dispun şi de unele dispoziţii legale cu

caracter particular, care pot fi utilizate de către investitori în operaţiuni de tax-planning.

Ţările cu economie dezvoltată, care devin ele însele atractive pentru unele activităţi desfăşurate de

anumite societăţi, demonstrează că în viaţa economică primează interesul material. State ca Franţa, Belgia,

Austria, Italia, SUA acordă facilităţi fiscale substanţiale pentru atragerea capitalului străin sau creşterea

exporturilor.

(*pag.214-216)

9.4. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

Evaziunea fiscală constituie un fenomen antisocial care trebuie combătut cu toată energia, deoarece

lipseşte societatea de importante resurse financiare publice care ar putea fi utilizate pentru realizarea unor

obiective sau acţiuni sociale, economice ori de altă natură, utile întregii colectivităţi naţionale.

Dată fiind nocivitatea evaziunii fiscale, lupta pentru eradicarea acesteia trebuie să se bazeze pe un

complex de măsuri cu caracter social şi administrativ, şi anume:

- elaborarea de reglementări clare şi precise, obligatorii de sus şi până jos, cu privire la conducerea

evidenţei contabile, întocmirea documentelor justificative, înregistrarea fenomenelor, încheierea situaţiilor

financiare anuale, determinarea beneficiului impozabil şi calculul impozitului;

- incriminarea faptelor care favorizează evaziunea fiscală drept contravenţii sau infracţiuni, după caz, şi

sancţionarea acestora pe măsura gravităţii;

- îndrumarea contribuabililor în vederea cunoaşterii şi respectării reglementărilor legale în materie;

- organizarea unui aparat fiscal capabil să cuprindă, sub raport numeric, masa contribuabililor, bine

pregătit profesional pentru a putea descoperi şi formele cele mai abile de evaziune şi bine retribuit pentru a

reduce la minimum posibilităţile de corupere a acestuia de către cei interesaţi;

- promovarea unui sistem de stimulare a contribuabililor care să-i motiveze pentru achitarea integrală şi

la termen a obligaţiilor lor fiscale.

În vederea stăvilirii evaziunii fiscale internaţionale şi a stopării fraudelor comise în aceleaşi domenii, cu

efecte păgubitoare pentru state, convenţiile pentru evitarea dublei impuneri au fost completate cu prevederi

pentru combaterea acestor fenomene. Astfel, convenţia model a O.C.D.E. sugerează (la art.26) statelor

contractante să facă un schimb de informaţii care să faciliteze aplicarea prevederilor convenite în materie de

impozite sau ale reglementărilor interne ale acestora.

(*pag.216-219)

9.5. Repercusiunea impozitelor

Repercusiunea reprezintă procesul de transmitere (translaţie) parţială sau totală, a impozitului de la

contribuabilul de drept (desemnat prin lege să suporte sau să achite obligaţia fiscală) către contribuabilul de

fapt (cel care suportă, în realitate, impozitul).

Căile mai importante prin care se realizează această translaţie, sunt: adăugarea la preţul de vânzare al

mărfurilor sau la tariful serviciilor a impozitelor indirecte şi recuperarea lor de la cumpărători sau beneficiari;

cumpărarea, în condiţii conjuncturale favorabile, de materii prime, materiale, mărfuri etc. la un preţ avantajos,

ceea ce face posibilă transpunerea impozitului asupra vânzătorului.

Unul dintre cei mai semnificativi factori care influenţează amplitudinea transferului impozitului îl

54

reprezintă elasticitatea preţului ofertei şi cererii. În general, cu cât cererea este mai elastică (sensibilă) la o

variaţie a preţurilor, impozitul va apăsa mai greu asupra factorilor de producţie. Dacă cererea este total

inelastică, povara impozitului cade asupra consumatorilor. Dacă oferta este neelastică, deoarece resursele de

producţie nu au alte utilizări posibile, înseamnă că impozitul se repercutează asupra factorilor de producţie. În

situaţia în care atât cererea cât şi oferta sunt numai parţial elastice, povara fiscală este repartizată între factorii de

producţie şi consumatori, fiind vorba de o elasticitate relativă a cererii şi ofertei.

(*pag.219-220)





1. Definiţi evaziunea fiscală;

2. Formele de manifestare ale evaziunii fiscale.

3. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

4. Repercursiunea impozitelor.


1. Care din următoarele situaţii reprezintă cazuri de evaziune fiscală legală?

neîntocmirea declaraţiilor fiscale;

producerea de bunuri şi servicii economice în mod clandestin;

constituirea de provizioane şi rezerve care diminuează venitul impozabil;

ţinerea de evidenţe duble (reale şi fictive);

exercitarea unor profesii remunerate, în mod clandestin (munca la negru).

Răspuns: c)

2. În care din următoarele situaţii se produce evaziune cu caracter ilicit (fraudă fiscală) ?

când agenţii economici procedează la amortizarea accelerată a capitalului fix;

când se întocmesc documente de plată fictive;

când determinarea veniturilor impozabile se face pe baza semnelor exterioare sau pe baza unor norme medii

de venit;

când prin intermediul unor donaţii filantropice are loc determinarea venitului impozabil şi, implicit, a

impozitului datorat statului;

când întreprinderile întârzie în mod deliberat achitarea obligaţiilor fiscale.

Răspuns: b)


Evaziunea fiscală în România.

Evaziunea fiscală internaţională.

Metode de combatere a evaziunii fiscale.


echilibru economic - este expresia generalizată a echilibrului material al economiei naţionale, a echilibrului

forţei de muncă şi a echilibrului valoric;

fraudă fiscală - acţiunea prin care o persoană fizică sau juridică care are calitatea de contribuabil sau plătitor, se

sustrage de la plata impozitelor şi taxelor prin încălcarea legilor fiscale;



paradis fiscal - zone teritoriale din unele ţări în care se practică cote de impozitare reduse şi se acordă alte

facilităţi fiscale.

Lecţia 10 - Creditul public. Datoria publică

Pentru completarea resurselor financiare publice, statul poate apela la împrumuturi contractate de la

diverşi creditori. Astfel de împrumuturi constituie instrumente ale datoriei publice, motiv pentru care este

necesară definirea acestui concept, precum şi a relaţiei existente între datoria publică şi datoria externă a unei

ţări, definirea conceptului de credit public, precum şi prezentarea elementelor tehnice ale împrumuturilor de stat

şi a operaţiunilor prilejuite de acestea.


55

CONCEPTE CHEIE - Creditul public. Împrumutul de stat. Conversiune. Datoria publică.

Creditul public este o formă de credit acordat statului sau oricărui alt organism dependent de acesta, în

calitate de debitori, creditorii putând fi persoane fizice sau juridice, rezidente sau nu, care dispun de

mijloace băneşti temporar disponibile şi care acceptă să le dea împrumut.

Împrumutul de stat reprezintă obligaţia generată de un contract prin care statul, în calitate de împrumutat,

obţine fonduri financiare de la o persoană fizică sau juridică creditoare şi se angajează să le ramburseze,

împreună cu dobânda şi cu alte costuri aferente, într-o perioadă specificată.

Conversiunea este operaţiunea efectuată de stat pentru a-şi uşura efortul financiar, de preschimbare a

înscrisurilor unui împrumut vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, în perioadele în care rata

dobânzii pe piaţă înregistrează scăderi apreciabile.

Datoria publică este reprezentată de totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe rezultate din

împrumuturi contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta, din împrumuturile contractate

direct de autorităţile administraţiei publice locale sau garantate de acestea, precum şi obligaţiile statului

către trezoreria proprie pentru sumele avansate temporar în vederea acoperirii temporare a deficitelor

bugetare.

Creditul public. Datoria publică - notiţe lecţia 10

10.1. Conţinutul economic, formele şi rolul creditului public

În epoca contemporană, caracteristic pentru majoritatea statelor cu economie de piaţă este faptul că se

înregistrează o tendinţă de creştere mai rapidă a cheltuielilor publice comparativ cu veniturile curente (ordinare).

Procurarea de către stat a unor resurse băneşti suplimentare prin majorarea şi/sau instituirea de noi impozite,

este mai incomodă pentru stat şi nu acoperă decât în mică parte necesarul de resurse financiare. De aceea statul

apelează la împrumuturi publice şi/sau la emisiunea bănească fără acoperire.

Creditul public reprezintă o modalitate de completare a veniturilor publice ordinare insuficiente pentru a

acoperi nivelul cheltuielilor publice ale unui an bugetar şi se realizează fie pe calea contractării directe de către

stat de împrumuturi de la persoane fizice şi juridice, fie prin intermediul unor instituţii specializate: bănci,

instituţii financiare, societăţi de asigurare, etc. Împrumuturile contractate de stat, cu excepţia celor utilizate

pentru activităţi economice, nu produc valoare, plata dobânzii şi restituirea împrumutului fiind suportată din

veniturile bugetare. În acest caz, dobânda plătită de stat exprimă relaţii de redistribuire a venitului naţional, în

favoarea celor care au acordat bani cu împrumut.

În accepţiunea legiuitorului român împrumut de stat reprezintă "obligaţia generată de un contract prin

care statul, în calitate de împrumutat, obţine fonduri financiare de la o persoană fizică sau juridică creditoare

şi se angajează să le ramburseze, împreună cu dobânda şi cu alte costuri aferente, într-o perioadă specificată". Astfel, împrumuturile de stat constituie un sistem de valorificare a disponibilităţilor băneşti aflate în economie

în scopul finanţării anumitor cheltuieli de interes colectiv. Din cele arătate mai sus se desprind următoarele trăsături caracteristice ale împrumutului de stat:

- are caracter contractual, exprimând acordul de voinţă al părţilor. Deşi apare ca un acord de voinţă

între părţi, anumite elemente (condiţiile de emisiune şi de rambursare, forma şi mărimea venitului care se

asigură subscriitorilor, precum şi alte elemente) se stabilesc unilateral de către stat, iar persoanele fizice şi

juridice pot să le accepte sau să le respingă în bloc;

- are caracter rambursabil, deoarece trebuie restituit la termenele stabilite persoanelor care le-au

acordat. Sunt situaţii când statul lansează unele împrumuturi, denumite perpetue, pentru care nu se stabileşte un

termen de restituire, ci doar obligaţia de a plăti anumite dobânzi pe o perioadă de timp nedeterminată;

- are la bază o contraprestaţie, deoarece pentru sumele împrumutate statului, subscriitorii beneficiază

de unele venituri sub forma dobânzii, câştigului sau a dobânzii şi câştigului, după caz.

Statul recurge la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din necesităţi de echilibru bugetar.

Considerentele pentru care se apelează la împrumuturi sunt: majorarea impozitelor şi introducerea de

noi impozite este o măsură nepopulară şi nu au un efect imediat asupra veniturilor bugetare; împrumuturile de

stat oferă un plasament sigur şi profitabil al disponibilităţilor băneşti ale populaţiei; împrumuturile de stat sunt

un mijloc mai rapid de procurare a resurselor financiare decât introducerea de noi impozite şi majorarea celor

existente.

(*pag.223-226)

56

10.2. Tehnica împrumutului public

Împrumuturile de stat sunt lansate printr-o dispoziţie specială sau chiar prin legea de adoptare a

bugetului de stat. Statul apelează la împrumuturi pentru echilibrarea bugetelor în cazul insuficienţei resurselor.

La lansarea oricărui împrumut este necesară stabilirea elementelor tehnice care-l definesc din punct de vedere

juridic şi anume:

- Denumirea împrumutului reflectă acţiunea pe care statul doreşte să o finanţeze ori obiectivul urmărit

prin acel împrumut.

- Valoarea nominală a titlurilor de împrumut exprimă mărimea creanţei pe care deţinătorul acestuia o

are de încasat de la stat sau, invers, datoria statului faţă de deţinătorul titlului de împrumut.

- Cursul, exprimă preţul cu care se cumpără şi se vând 100 unităţi valoare nominală. Cursul poate fi

egal cu 100 (al pari), mai mic decât 100 (sub pari) sau mai mare decât 100 (supra pari).

- Termenul de rambursare indică data când trebuie rambursat împrumutul de stat, existând

împrumuturi pentru care s-a stabilit termenul de rambursare şi împrumuturi fără termen (perpetue).

Împrumuturile cu termen pot fi lansate pe termen scurt (până la un an), pe termen mijlociu (între 2-5 ani) sau pe

termen lung (de peste 5 ani).

Împrumuturile pe termen scurt (bonuri de tezaur, certificate de trezorerie, poliţe de tezaur etc.) sunt

contractate de către stat pentru acoperirea golului temporar de resurse sau când apare necesitatea efectuării unor

cheltuieli suplimentare neprevăzute.

Împrumuturile pe termen mijlociu şi lung (obligaţiuni) sunt contractate de către stat pentru acoperirea

deficitelor bugetare devenite cronice sau pentru finanţarea unor cheltuieli de capital de valoare mai mare.

- Dobânda reprezintă preţul plătit de către stat creditorilor săi pentru sumele care i-au fost acordate cu

titlul de împrumut. Acest preţ se acordă sub forma dobânzii fixe, a câştigurilor sau în forma combinată a

acestora.

Contractarea împrumuturilor de stat presupune o seamă de operaţiuni privind plasarea acestora pe

piaţă, rambursarea lor, precum şi unele operaţii privind eventuala modificare a ratei dobânzii şi a termenelor de

rambursare iniţial stabilite.

Plasarea împrumuturilor de stat se poate realiza prin următoarele modalităţi: prin subscriere publică,

prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare sau prin vânzare la bursă.

Plasarea prin subscripţie publică presupune organizarea unei largi publicităţi asupra condiţiilor

împrumutului, asupra avantajelor pe care le prezintă folosind toate mijloacele mass-media. Suma subscrisă

poate fi vărsată integral, în momentul subscrierii, sau eşalonat în rate, în decursul unei anumite perioade de

timp.

Plasarea împrumuturilor prin intermediul consorţiilor (sindicatelor) bancare constă în aceea că sarcina

plasării este preluată de mai multe bănci organizate într-un consorţiu, care se angajează să efectueze această

operaţie la cererea organelor competente. Consorţiul bancar poate prelua obligaţiunile împrumutului în comision

sau le cumpără efectiv. În cazul preluării în comision, statul va intra în posesia sumelor pe măsură ce consorţiul

bancar plasează obligaţiunile. În cazul cumpărării efective, consorţiul bancar varsă statului contravaloarea

obligaţiunilor la cursul stabilit în momentul cumpărării; consorţiul bancar încasează diferenţa dintre cursul la

care plasează înscrisurile şi cursul la care le-a cumpărat de la stat. Înscrisurile care nu au fost plasate intră în

portofoliul băncilor.

Prin vânzarea la bursă sunt plasate, de obicei, înscrisurile unui împrumut nou, atunci când statul nu

doreşte să facă o largă publicitate în legătură cu acesta. Această modalitate de plasare are o aplicabilitate mai

redusă deoarece oferta mare de înscrisuri ar atrage scăderea cursului obligaţiunilor care ar micşora randamentul

financiar al împrumutului.

În perioadele în care rata dobânzii pe piaţă înregistrează scăderi apreciabile, statul poate profita de

această situaţie pentru a-şi uşura efortul financiar, procedând la preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi

cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o dobândă mai mică, operaţiune numită conversiune.

Uneori pe piaţa capitalului de împrumut au loc scăderi substanţiale ale cursului obligaţiunilor de stat.

Pentru a conserva interesul subscriitorilor faţă de împrumutul al cărui curs a scăzut considerabil, statul poate

proceda la majorarea ratei dobânzii. Această operaţiune este cunoscută sub numele de arozare. Dacă situaţia

financiară îi permite şi nu intenţionează să contracteze noi împrumuturi, statul poate profita de scăderea cursului

obligaţiunilor achiziţionând la bursă înscrisurile emise la un curs avantajos, operaţiune denumită răscumpărare

înainte de termen. Preschimbarea înscrisurilor împrumuturilor exigibile imediat sau pe termen scurt (bonuri de

tezaur şi altele) cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe termen mijlociu sau lung (obligaţiuni şi titluri de rentă)

sau fără termen (titluri de rentă perpetuă) poartă denumirea de consolidarea datoriei ajunse la scadenţă.

Rambursarea (amortizarea) împrumuturilor de stat înseamnă restituirea sumelor împrumutate prin: tragere la

sorţi, răscumpărare la bursă, pe calea anuităţilor. Statul îşi asumă obligaţia, în mod expres, de a restitui numai

57

împrumuturile cu termen (caracter obligatoriu), dar el poate să ramburseze şi împrumuturile perpetue, fără a fi,

însă, obligat să o facă (caracter facultativ). Din punct de vedere al momentului rambursării, rambursarea

obligatorie poate fi: rambursarea la dată unică, rambursarea anticipată sau rambursarea eşalonată.

Amortizarea facultativă se practică în cazul împrumuturilor perpetue când statul poate recurge (fără a fi

obligat), fie la rambursarea directă, fie la răscumpărarea titlurilor prin intermediul bursei.

Rambursarea împrumuturilor se face din fondul special de amortizare, din resursele prevăzute în buget cu

această destinaţie şi din excedentele bugetare, atunci când există. Prima de rambursare apare atunci când titlurile

de îmrpumut se răscumpără la un curs mai mare decât cursul de plasare.

Împrumuturile contractate de către stat pot fi amortizate nu numai prin rambursarea acestora, dar şi pe

alte căi cum sunt: bancruta statului, moratoriul, repudierea ş.a., determinate de incapacitatea de plată a statului,

de refuzul de a-şi achita obligaţiile asumate faţă de alt stat, de deprecierea monetară etc.

Bancruta statului, este reprezentată de incapacitatea statului de a face faţă plăţilor sale, inclusiv a celor

în contul datoriei publice, din cauze politice sau economice. În aceste situaţii, creditorii se mulţumesc cu

promisiunea ca într-o perioadă de timp statul să le achite o anumită parte din datoria restantă cu titlu de arierate

financiare.

Moratoriul reprezintă amânarea legală a plăţilor în contul împrumuturilor contractate din cauza unor

situaţii excepţionale. Dacă tratativele cu statele creditoare în vederea amânării plăţilor în contul datoriei publice

nu găsesc soluţii convenabile, statul debitor apelează la moratoriu, care este însoţit, în toate cazurile, de un acord

de consolidare a datoriei externe.

Repudierea reprezintă refuzul expres şi explicit al unui stat de a-şi onora obligaţiile asumate prin

contractul de împrumut. În acest caz, statul este solvabil, dar din motive politice refuză să plătească.

(* pag.226-232)

10.3. Datoria publică

Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor datorate de către stat la un moment dat, creditorilor săi

interni şi externi, persoane fizice şi juridice provenind din împrumuturile contractate de către administraţia

centrală de stat, unităţile administrativ-teritoriale şi de unele instituţii publice.

În funcţie de calitatea creditorilor, în unele ţări se face deosebire între datoria publică brută şi datoria

publică netă. Datoria publică brută cuprinde valoarea totală a efectelor publice, indiferent de deţinătorii

acestora, iar datoria publică netă reprezintă numai valoarea efectelor publice deţinute de persoane fizice şi

juridice, altele decât cele de drept public. Diferenţa între datoria brută şi cea netă reprezintă valoarea efectelor

publice în care au fost plasate diferite fonduri aparţinând statului.

După termenul de restituire al sumelor împrumutate în cadrul datoriei publice, sumele exigibile la

termen scurt poartă denumirea de datorie flotantă, iar cele exigibile la termen mijlociu şi lung - datorie

consolidată.

În funcţie de piaţa pe care este lansat un împrumut, datoria publică poate fi internă şi externă.

Împrumuturile interne pot fi contractate în moneda naţională sau în valute de largă circulaţie internaţională. Cu

cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât dependenţa economică şi

financiară a ţării respective faţă de străinătate este mai mare.

Pentru aprecierea gradului de îndatorare a unei ţări se pot utiliza următorii indicatori: mărimea

absolută a datoriei publice, exprimată într-o monedă de circulaţie internaţională, raportul dintre datoria publică

şi produsul intern brut, datoria publică pe locuitor, serviciul datoriei publice. Deoarece serviciul datoriei publice

cuprinde cheltuielile legate de rambursarea datoriei propriu-zise şi cele privind plata dobânzilor şi a altor

cheltuieli, acesta este un indicator ce caracterizează efortul financiar anual pe care îl reclamă datoria publică.

Aprecierea serviciului datoriei publice se face pe baza unor indicatori, cum sunt: mărimea absolută şi mărimea

medie pe locuitor a serviciului datoriei publice, ponderea serviciului datoriei publice în PIB, ponderea

serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor publice. Se pot utiliza şi indicatori care exprimă dimensiunile

contraprestaţiei pe care statul o datorează creditorilor săi, cum sunt: cuantumul anual al dobânzilor, ponderea

dobânzilor în PIB, ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice sau în totalul cheltuielilor bugetare.

Conform legislaţiei din România, datoria publică este reprezentată de totalitatea obligaţiilor financiare interne

şi externe rezultate din împrumuturi contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta (limitele pe care

le poate atinge datoria publică, de regulă, sunt obligatorii pentru guvernele centrale), din împrumuturile

contractate direct de autorităţile administraţiei publice locale sau garantate de acestea, precum şi obligaţiile

statului către trezoreria proprie pentru sumele avansate temporar în vederea acoperirii temporare a deficitelor

bugetare. Neacoperirea deficitului bugetar conduce la următoarele efecte pe plan economic şi social: creşterea

datoriei publice şi implicit a serviciului acesteia; creşterea ratei dobânzii pe piaţă, prin sporirea cererii de credite

publice necesare acoperirii deficitului; intră în competiţie cu creditul particular (fenomenul de evicţiune) şi se

opune investiţiilor private, încetinind ritmul creşterii economice; distribuirea între generaţii a beneficiilor şi

58

costurilor acestuia.

Contractarea împrumuturilor de stat în România se face în principal, pentru următoarele scopuri:

finanţarea deficitului bugetului de stat; refinanţarea datoriei publice; finanţarea unor proiecte de investiţii pentru

dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei; susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a

statului; finanţarea restructurării economiei.

Contractarea şi garantarea de împrumuturi interne şi externe rambursabile şi gestionarea datoriei

publice se exercită de către Guvern, prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice, în limita autorizaţiei date

de Parlament.

Rambursarea împrumuturilor de stat externe se asigură din resursele Contului General al Trezoreriei

Statului, din împrumuturi de stat special contractate pentru refinanţarea datoriei publice şi din alte surse stabilite

prin lege.

Datoria publică internă reprezintă datoria faţă de creditori interni şi poate fi creată prin următoarele

instrumente:

- titluri de stat în moneda naţională;

- împrumuturi de stat de la BNR;

- împrumuturi de stat de la băncile comerciale, de la instituţii de credit şi de la agenţii guvernamentale din

România;

- titluri de stat în valută emise pe piaţa internă;

- plasamente efectuate în contul curent general al Trezoreriei Statului de către bănci.

(* pag.232-235)



afacei internaţionale


1. Explicaţi necesitatea existenţei împrumutului.

2. Trăsăturile caracteristice ale împrumutului de stat.

3. Explicaţi elementele tehnice ale împrumutului de stat.

4. Explicaţi operaţiunile generate de împrumuturile de stat.

5. Sursele pe seama cărora se pot rambursa împrumuturile de stat.

6. Enumeraţi indicatorii de apreciere a datoriei publice.

7. Scopurile pentru care se apelează la împrumuturi de stat în România.


1. Împrumutul de stat are caracter:

nerambursabil;

contractual;

obligatoriu;

parţial rambursabil;

nici unul din răspunsurile de mai sus.

Răspuns: b)

2. Elementele tehnice ale împrumutului de stat sunt:

denumirea împrumutului, valoarea reală, termen de emitere;

plasarea împrumutului de stat, rambursarea împrumutului, modificarea termenului de rambursare;

denumirea împrumutului, valoarea nominală, valoarea reală şi cursul, termenul de rambursare, dobânda;

denumirea împrumutului, curs pari, al pari, sub pari, garantarea împotriva variaţiilor monetare;

data emiterii împrumutului, denumirea împrumutului, conversiunea, înlocuirea dobânzii cu câştiguri.

Răspuns: c)

3. Împrumutul de stat:

constituie un sistem de valorificare a disponibilităţilor băneşti aflate în economie în scopul finanţării

anumitor cheltuieli de interes colectiv;

reprezintă o prelevare de venituri la bugetul de stat cu caracter definitiv şi nerambursabil;

se contractează numai în ţările subdezvoltate;

reprezintă o resursă ordinară a bugetului de stat.

Răspuns: a)


59

4. Care din trăsăturile menţionate mai jos sunt specifice împrumuturilor de stat?

a) împrumutul are caracter rambursabil;

b) împrumutul nu are la bază o anumită contraprestaţie;

c) condiţiile contractării împrumutului se stabilesc de comun acord între stat şi creditorii săi interni;

d) rambursarea împrumutului este benevolă.

Răspuns: a)


Opţiunea între împrumuturi şi impozite ca modalitate de procurare a resurselor financiare publice necesare

acoperirii cheltuielilor curente.

Analiza datoriei publice în România în perioada 1990-2005.

Analiza evoluţiei împrumuturilor de stat în România în perioada 1990-2005.


conversiune - schimbare a condiţiilor unui împrumut;



datorie publică flotantă - datoria pe termen scurt a statului, contractată pe baza bonurilor de tezaur;

moratoriu - amânare pe o anumită perioadă a plăţii datoriilor unui debitor acordată de o instanţă judecătorească

înainte sau după ajungerea lui în stare de faliment; amânare a datoriilor publice şi particulare scadente stabilite

prin lege pe un anumit timp;



unui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat;

rambursarea împrumuturilor de stat - operaţiunea de răscumpărare a titlurilor de la deţinătorii acestora.

Lecţia 11 - Datoria externă

Legătura dintre datoria publică a unei ţări şi cea externă este asigurată tocmai prin datoria publică

externă. În cele ce urmează este definit conceptul de datorie externă, sunt prezentate caracteristicile

împrumuturilor externe, indicatorii de cuantificare a nivelului datoriei externe, precum şi gestiunea datoriei

externe.

CONCEPTE CHEIE - Datoria externă. Gradul de îndatorare. Efortul financiar-valutar. Serviciul

datoriei publice externe.

Datoria externă cuprinde sumele datorate unor creditori publici sau privaţi în valută străină, bunuri şi

servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de un an, precum şi sumele datorate de persoane private,

dar garantate de o autoritate publică.

Gradul de îndatorare a ţării la un moment dat, reprezintă ponderea soldului datoriei publice în produsul

intern brut.

Efortul financiar-valutar (povara datoriei externe) este indicat de serviciul datoriei externe, care include

rambursarea ratelor scadente în anul respectiv, precum şi plata comisioanelor şi a altor cheltuieli

aferente datoriei externe, exigibile în acelaşi an.

Serviciul datoriei publice externe reflectă plăţile datorate pentru rambursarea datoriei publice externe,

reprezentând ratele scadente într-o perioadă de un an, dobânzile şi comisioanele aferente, precum şi

cheltuielile ocazionate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare.

Datoria externă - notiţe lecţia 11

11.1. Clasificarea şi caracteristicile împrumuturilor externe

Împrumuturile externe au apărut încă din orânduirile precapitaliste, dar cea mai mare dezvoltare au

cunoscut-o în secolul XX când, odată cu dezvoltarea economică a unor ţări a apărut şi un surplus de capital care

60

şi-a căutat plasament peste granită în condiţii mai avantajoase decât pe piaţa internă. Ele constituie una din

formele exportului de capital.

De regulă, împrumuturile publice pe pieţele financiare externe se obţin în condiţii diferite faţă de

împrumuturile interne, prin clauzele impuse de statul creditor.

În calitatea de creditori ai împrumuturilor externe sunt întâlnite: întreprinderile furnizoare (credite

comerciale sau de firmă), băncile şi alte instituţii financiare (credite bancare), guvernele unor state (credite

guvernamentale), organisme financiare internaţionale (credite financiare), rentieri şi alte persoane fizice

(împrumuturi de stat).

În calitate de debitori (împrumutaţi) pot să apară: întreprinderile private, băncile, guvernele unor state,

unităţile administrativ-teritoriale, întreprinderile de stat şi alte instituţii de drept public.

Împrumuturile externe se pot grupa după anumite criterii.

În funcţie de destinaţia lor, întâlnim împrumuturi pentru consum şi împrumuturi financiare.

Împrumuturi pentru consum se acordă pentru cumpărări de mărfuri de la creditor sau din ţara acestuia.

Împrumuturile financiare se acordă, în general, de organisme financiare internaţionale în valută convertibilă şi

se utilizează de debitor, potrivit necesităţilor sale.

În funcţie de durata pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe termen scurt (1-2 ani), pe termen

mijlociu (3-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani).

Întreprinderile furnizoare, băncile şi alte instituţii financiare acordă credite pe baze bilaterale, guvernele

creditoare acordă asistenţă publică bilaterală, iar organismele financiare internaţionale acordă asistenţă publică

pe baze multilaterale.

În cazul împrumuturilor acordate pe baze bilaterale, ţările dezvoltate creditoare condiţionează uneori

împrumutul acordat de clauze economice, politice sau militare.

Clauzele economice se referă la folosirea împrumuturilor numai pentru obiective agreate de statul

creditor, procurarea de echipamente şi alte produse din statul creditor, etc.

Clauzele de natură politică vizează sprijinirea politicii interne şi externe a guvernului ţării creditoare, a

acţiunilor şi iniţiativelor acestuia pe plan internaţional de către guvernul ţării debitoare, respectarea drepturilor

omului, instaurarea democraţiei etc.

Uneori, acordarea unor împrumuturi este condiţionată de îndeplinirea unor clauze militare: aderarea

ţării debitoare la anumite alianţe militare, crearea de baze militare străine pe teritoriul acesteia, participarea la

anumite acţiuni militare, cumpărarea de armament din ţara creditoare etc.

(*pag.239-242)

11.2. Conceptul de datorie externă

Datorită faptului că, în calitate de beneficiari ai împrumuturilor externe, pe lângă autorităţile publice

centrale, unităţile administrativ teritoriale, întreprinderi de stat şi instituţii de drept public apar persoane fizice

sau juridice de drept privat, noţiunea de datorie externă nu se suprapune cu cea de datorie publică externă.

Noţiunea de datorie externă prezintă o arie de manifestare mai largă şi are mai multe interpretări.

Datoria externă brută în sens larg cuprinde sumele de bani şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări,

persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat, indiferent de beneficiarii împrumuturilor,

indiferent de gradul lor de exigibilitate şi de existenţa sau nu a unor garanţii.

Datoria externă brută în sens restrâns cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate, în care nu sunt

incluse: credite pe termen scurt (sub 1 an), investiţiile străine directe, ajutoarele cu caracter nerambursabil,

împrumuturi externe cu perioadă de graţie de peste 10-15 ani, credite contractate de persoane fizice sau juridice

negarantate de autorităţile publice competente.

În interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte instituţii din sistemul său (Banca Internaţionale pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare), datoria externă cuprinde sumele datorate unor creditori publici sau privaţi în valută

străină, bunuri şi servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de un an, precum şi sumele datorate de persoane

private, dar garantate de o autoritate publică.

Datoria externă netă cuprinde diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor unei ţări în

străinătate şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara considerată. Datoria externă netă este un indicator care

se foloseşte în cazul ţărilor care apar atât în calitate de debitor cât şi de creditor faţă de străinătate.

(*pag.242-244)

11.3. Indicatori de cuantificare a nivelului datoriei externe

Pentru aprecierea datoriei externe a unei ţări, se folosesc diferiţi indicatori, care reflectă gradul de

îndatorare faţă de străinătate şi efortul valutar pe care acesta îl reclamă. Gradul de îndatorare a ţării, la un

moment dat, se calculează ca raport între volumul datoriei publice şi produsul intern brut.

61

Mărimea absolută a datoriei externe sau datoria externă totală se determină transformând datoria

externă din moneda în care a fost exprimată într-o monedă de largă circulaţie internaţională. Ea arată suma

datorată străinătăţii la un moment dat, fără a avea vreo legătură cu potenţialul financiar-valutar al ţării debitoare

pentru rambursarea acesteia.

Datoria externă medie pe locuitor se obţine prin raportarea datoriei externe totale la numărul total al

populaţiei, servind la efectuarea de comparaţii în timp pe plan internaţional sau naţional.

Raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut arată cât din produsul intern brut al anului

considerat, ar fi necesar pentru rambursarea datoriei externe.

Raportul dintre datoria externă şi exporturile de bunuri şi servicii arată în cât timp s-ar putea rambursa

datoria externă a unei ţări pe seama încasărilor în valută din exportul de bunuri şi servicii.

Efortul financiar-valutar antrenat de datoria externă a unei ţări (povara datoriei externe) este indicat de

serviciul datoriei externe, care include rambursarea ratelor scadente în anul respectiv, precum şi plata

comisioanelor şi a altor cheltuieli aferente datoriei externe, exigibile în acelaşi an.

Povara datoriei externe se determină cu ajutorul mai multor indicatori, dintre care cei mai semnificativi

sunt: raportul dintre serviciul datoriei externe şi exportul de bunuri şi servicii (rata serviciului datoriei) -

evidenţiază capacitatea ţării de a onora serviciul datoriei externe din valuta obţinută din exporturile realizate

într-un an; raportul dintre serviciul datoriei externe şi produsul intern brut - reflectă capacitatea unui stat de a

suporta datoria externă;

(*pag.244-248)

11.4. Gestiunea datoriei externe

Datoria publică externă reprezintă obligaţia necondiţionată şi irevocabilă a statului de rambursare a

împrumuturilor contractate de pe piaţa externă, de plată a dobânzilor şi altor costuri aferente, prin Ministerul

Finanţelor Publice.

În vederea plăţii serviciului datoriei publice externe se acordă Ministerului Finanţelor Publice, prin legea

bugetară anuală autorizarea bugetară permanentă pentru efectuarea acestor cheltuieli, orice angajament de

datorie publică externă înregistrându-se în Registrul datoriei publice externe care se află la acest minister.

Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice externe sunt următoarele:

a) cheltuielile prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat;

b) fondul de rezervă la dispoziţia Guvernului, potrivit legii bugetului de stat;

c) sumele rezultate din recuperarea creanţelor statului român provenite din activitatea de comerţ

exterior;

d) sumele încasate de către instituţiile financiare mandatate de Ministerul Finanţelor Publice pentru a

administra împrumuturi externe contractate de acesta, în numele şi în contul statului, de la beneficiarii finali de

împrumuturi, destinate investiţiilor şi importurilor;

e) sumele încasate de Ministerul Finanţelor Publice de la beneficiarii finali ai împrumuturilor, în baza

acordurilor subsidiare de împrumut, încheiate în condiţiile acordurilor de împrumut intervenite între statul

român şi organismele financiare internaţionale;

f) sumele prevăzute în bugetele beneficiarilor de împrumuturi, în baza acordurilor subsidiare de

împrumut şi de garanţie încheiate între Ministerul Finanţelor Publice, consiliile judeţene sau locale şi agenţii

economici de sub autoritatea acestora, în condiţiile acordurilor de împrumut intervenite între statul român şi

organismele financiare internaţionale;

g) sumele prevăzute în bugetele autorităţilor publice judeţene sau locale pentru împrumuturile externe

contractate direct de către acestea;

h) sumele prevăzute în bugetele agenţilor economici care au contractat împrumuturi externe cu garanţia

statului;

i) fondul de risc, pentru situaţiile în care sunt executate garanţiile emise de Ministerul Finanţelor

Publice pentru împrumuturile externe contractate de agenţii economici.

Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele: titlurile de stat în valută, emise pe pieţele

financiare externe; împrumuturile de la guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare

multilaterale sau de la alte organisme internaţionale; împrumuturi sindicalizate pe termen scurt, mediu şi lung;

împrumuturi directe de la investitori privaţi, pe termen scurt, mediu şi lung; împrumuturi de la bănci străine sau

de la companii străine; alte împrumuturi.

Titlurile de stat în valută reprezintă înscrisuri care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate

de trezorerie sau alte instrumente financiare constituind împrumuturile statului în valută, pe pieţele

internaţionale, pe termen scurt, mediu şi lung.

Angajarea împrumuturilor externe prin titluri de stat se poate face condiţionat de încadrarea lor în

plafonul anual de îndatorare publică externă. Acest plafon anual de îndatorare publică externă se stabileşte

62

anual prin lege aprobată de Parlament.

Deosebit de respectarea condiţiei de încadrare în plafonul anual de îndatorare publică, angajarea

împrumuturilor externe prin titluri de stat este condiţionată şi de necesitatea fundamentării împrumuturilor sub

aspectul necesităţii şi oportunităţii în raport cu priorităţile stabilite de Guvern.

În plus, se analizează eficienţa unor astfel de împrumuturi din punct de vedere al costurilor, condiţiilor

şi termenelor de rambursare şi de plata costurilor aferente.

Împrumuturile contractate de stat prin Ministerul Finanţelor Publice trebuie să fie utilizate conform

destinaţiei stabilite prin acordurile de împrumut.

Distribuirea împrumuturilor externe care urmează a fi utilizate pentru finanţarea proiectelor de investiţii

către agenţii economici se face cu respectarea următoarelor reguli:

a) agenţii economici trebuie să prezinte proiecte de investiţii cu planurile de afaceri şi alte documente

necesare, relevante pentru instituţiile financiare specializate;

b) instituţiile financiare specializate analizează proiectele de investiţii, planurile de afaceri şi capacitatea

agenţilor economici de a rambursa fondurile obţinute din împrumuturile externe şi adoptă deciziile referitoare la

utilizarea acestor împrumuturi;

c) în baza deciziilor adoptate, instituţiile financiare specializate vor încasa sumele de la creditori

conform clauzelor din contractele de împrumut încheiate cu beneficiarii de credite.

În contractele încheiate de instituţiile financiare internaţionale cu Ministerul Finanţelor Publice se

prevede ca transferul de resurse valutare către beneficiarii finali să fie operat numai după obţinerea acordului

Ministerului Finanţelor Publice privind obiectivul de investiţii şi avizului Comitetului interministerial de

garanţii şi credite de comerţ exterior. Acest aviz se dă pe baza analizelor şi documentărilor efectuate de Banca

de Import - Export a României - Eximbank.

Contractarea împrumuturilor externe direct de către stat se face prin intermediul Ministerului Finanţelor

Publice - ca agent al statului.

Aceste împrumuturi directe se obţin în urma contractării lor cu următoarele entităţi: guvernele altor ţări,

instituţii financiare internaţionale, piaţa financiară internaţională; se folosesc pentru, susţinerea balanţei de plăţi,

realizarea unor proiecte de investiţii, finanţarea exporturilor, realizarea unor reforme sectoriale, realizarea unor

importuri stabilite de Guvern.

Împrumuturile externe efectuate în numele şi în contul statului, de către Ministerul Finanţelor Publice pot avea

ca destinaţie realizarea unor programe de dezvoltare şi restructurare economică, realizarea unor obiective

(acţiuni) de interes public, crearea şi menţinerea rezervei valutare a statului, iar cele care au ca destinaţie

importurile stabilite de Guvern, se subîmprumută agenţilor economici. Subîmprumutarea se face prin încheierea

unor contracte de subîmprumut între agenţii economici şi Ministerul Finanţelor Publice. Prin contractele de

subîmprumut, agenţii economici se obligă să asigure plata integrală şi la termen a serviciului datoriei publice

rezultate din aceste împrumuturi.

În cazul în care împrumuturile externe au fost date spre administrare în numele şi în contul statului, pe

bază de mandat, unor instituţii financiare interne, obligaţia constituirii resurselor necesare pentru plata la extern

a serviciului datoriei publice externe revine în întregime instituţiilor financiare interne.

Plata la extern a serviciului datoriei publice aferent împrumutului se face de Banca Naţională a

României, la cererea Ministerului Finanţelor Publice. Plata la extern se face din contul în care au fost colectate

resursele valutare de la agenţii economici împrumutaţi.

Agenţii economici care au încheiat cu Ministerul Finanţelor Publice contracte de subîmprumut şi de

garanţie au obligaţia să asigure - prin bugetele proprii - de pe piaţa valutară, valuta de contract pentru plata

integrală a serviciului datoriei publice externe aferent acestor împrumuturi.

(*pag.248-255)





Precizaţi cine poate să apară în calitate de debitor şi creditor în cazul împrumuturilor externe.

Criteriile de clasificare a împrumuturilor externe.

Categoriile de garanţii pe care le poate solicita creditorul extern în momentul acordării împrumutului.

Definiţi datoria externă în viziunea Băncii Mondiale.

Contractarea împrumuturilor externe în România.

Destinaţiile pe care le pot căpăta împrumuturile externe contractate de ţara noastră.

Enumeraţi indicatorii de apreciere a nivelului datoriei externe.


63


1. Prin datorie externă brută în sens larg înţelegem:

a) sumele de bani şi alte valori pe care rezidenţii unei ţări, persoane juridice şi fizice, le datorează străinătăţii

la un moment dat;

b) obligaţiile faţă de străinătate, mai puţin împrumuturile contractate pe termen scurt;

c) sumele datorate de persoanele juridice unor bănci şi altor creditori externi, care au fost garantate de

autoritatea publică;

d) sumele de bani datorate Fondului Monetar Internaţional şi altor organisme financiar-bancare

internaţionale;

e) datoria către un creditor extern care poate fi plătită, la opţiunea debitorului, în moneda ţării sale;

Răspuns: a)

2. Datoria publică reprezintă:

totalul datoriilor unei naţiuni în străinătate;

totalul datoriilor unei naţiuni;

suma totală împrumutată de entităţile publice;

datoria statului faţă de instituţii internaţionale;

datoria statului faţă de populaţie.

Răspuns: c)

3. Datoria publică internă reprezintă:

acea parte a datoriei publice care este scadentă în anul în care a fost contractată;

datoria faţă de creditori interni;

datoria faţă de populaţie;

datoria care se rambursează din împrumuturile externe;

nici unul dintre răspunsurile de mai sus.

Răspuns: b)

4. Pentru împrumuturile externe date în administrare unor instituţii financiare interne, obligaţia

constituirii resurselor necesare rambursării acestora revine:

a) în întregime instituţiilor respective;

b) instituţiilor respective şi Ministerului Finanţelor Publice, prin Trezoreria Statului;

c) Ministerului Finanţelor Publice.

Răspuns: a)


Analiza evoluţiei datoriei externe a României în perioada 1990-2005.

Analiza evoluţiei datoriei publice externe a României în perioada 1990-2005.

Sustenabilitatea datoriei publice a României.


active - bunuri deţinute de o entitate (dreptul de proprietate asupra acestora) şi creanţe asupra terţilor;

autorizare bugetară - aprobare dată ordonatorilor de credite de a angaja şi/sau de a efectua plăţi, într-o perioadă

dată, în limita creditelor bugetare aprobate;



garanţii - măsuri prin care organele fiscale urmăresc să reducă riscurile de neplată a obligaţiilor bugetare;

gestiune - administrare a bunurilor unei întreprinderi, instituţii sau persoane; răspunderea păstrării bunurilor şi a

mânuirii fondurilor unei întreprinderi, instituţii sau persoane.

Lecţia 12 - Finanţele organizaţiilor internaţionale

În această lecţie sunt prezentate organizaţiile internaţionale clasificate după mai multe criterii, organele

proprii şi bugetul acestora, precum şi organizarea financiară a Uniunii Europene şi bugetul acesteia.

64

CONCEPTE CHEIE - Organizaţiile internaţionale. Asistenţă financiară internaţională.

Organizaţiile internaţionale reprezintă cadrul organizatoric de desfăşurare a colaborării internaţionale

dintre state pe baza acordului liber de voinţă al participanţilor, în vederea realizării obiectivelor

convenite.

Asistenţă financiară internaţională - acordarea de către organizaţiile internaţionale cu profil financiar, a

unor credite externe în condiţii mai avantajoase decât cele practicate pe piaţa externă, pentru a sprijini

realizarea unor obiective şi acţiuni economice, sociale, ecologice sau de altă natură, de interes naţional

sau regional.

Finanţele organizaţiilor internaţionale - notiţe lecţia 12

12.1 Rolul şi tipologia organizaţiilor internaţionale Organizaţiile internaţionale constituie cadrul organizatoric de desfăşurare a colaborării internaţionale

dintre state pe baza acordului liber de voinţă al participanţilor, în vederea realizării obiectivelor convenite.

Organizaţiile internaţionale pot fi clasificate în funcţie de structura membrilor lor, sfera de acţiune,

scopul urmărit şi în funcţie de raporturile lor cu statele membre.

Astfel, în raport de structura membrilor săi, organizaţii internaţionale pot fi: guvernamentale, când

membrii acestora sunt state suverane; neguvernamentale, când membrii acestora sunt diverse persoane fizice sau

juridice private (asociaţii politice, profesionale, social-culturale, etc.); mixte, în care membrii sunt state şi

diverse organizaţii, asociaţii şi persoane particulare.

După sfera lor de acţiune organizaţii internaţionale pot fi organizaţii internaţionale cu vocaţie

universală, cu vocaţie regională, subregională şi interregională.

Organizaţiile internaţionale cu vocaţie universală sunt deschise tuturor statelor şi cuprind: Organizaţia

Naţiunilor Unite, instituţii specializate pe domenii de activitate şi organizaţii care nu fac parte din sistemul

naţiunilor unite.

Organizaţiile internaţionale cu vocaţie regională, subregională şi interregională, sunt formate numai

din statele dintr-o anumită zonă geografică sau din state din zone geografice diferite, dar legate între ele prin

obiective, interese şi aspiraţii comune.

După scopul urmărit, organizaţiile internaţionale pot fi: politice, militare, economice, sociale, cultural-

ştiinţifice.

În funcţie de raporturile lor cu statele membre, întâlnim organizaţii internaţionale tradiţionale şi

organizaţii internaţionale suprastatale. Organizaţiile internaţionale tradiţionale nu adoptă hotărâri care să aducă

atingere suveranităţii statelor membre şi ca urmare nu au un caracter suprastatal. În cazul organizaţiilor

internaţionale suprastatale, ţările membre le-au transferat anumite competenţe cum ar fi dreptul de a lua

anumite decizii cu caracter obligatoriu, punându-le la dispoziţie şi instrumentele necesare pentru sancţionarea

statelor ce încalcă aceste decizii.

(*pag.258-260)

12.2. Bugetele organizaţiilor internaţionale

Organizaţiile internaţionale tradiţionale dispun de organe proprii care, de regulă, au o structură

tripartidă, alcătuită din adunarea generală, consiliu şi un secretariat.

Adunarea generală este organul de decizie, la care participă reprezentanţii tuturor statelor membre, se

întruneşte la anumite intervale de timp în reuniuni de lucru şi ia decizii cu caracter obligatoriu pentru toţi

membrii.

Consiliul este un organ executiv, la care participă un număr mai redus de state membre, alese după

anumite criterii ori desemnate şi care se întruneşte la intervale mai scurte de timp decât adunarea generală.

Secretariatul funcţionează ca organ administrativ cu caracter permanent al organizaţiei.

Prin actele constitutive, unele organizaţii sunt abilitate să-şi creeze anumite organe subsidiare

specializate (comitete, comisii, etc.) care să le sporească operativitatea şi să faciliteze atingerea obiectivelor

propuse.

Planificarea financiară în cadrul organizaţiilor internaţionale tradiţionale se înfăptuieşte cu ajutorul

bugetului, care sintetizează veniturile şi cheltuielile probabile ale acestora, pe durata unui exerciţiu financiar.

Veniturile necesare acoperirii cheltuielilor provin preponderent din contribuţiile statelor membre

diferenţiate în raport cu puterea economică a acestora sau în raport cu unele criterii specifice fiecărei organizaţii,

65

venituri proprii şi alte venituri ale organizaţiilor internaţionale.

Cotizaţiile sunt obligatorii sau voluntare, uneori fiind întâlnite ambele modalităţi, chiar în cadrul

aceleiaşi organizaţii. Astfel, bugetul ordinar al ONU este finanţat prin contribuţii obligatorii ale statelor

membre, în timp ce unele din organismele sale permanente sunt finanţate prin contribuţii voluntare.

Veniturile proprii ale organizaţiilor internaţionale provin din: taxe pentru înscriere de noi membri,

vânzarea publicaţiilor proprii, vânzări de timbre poştale, vânzări de medalii, prestarea unor servicii către

vizitatori sau către alte instituţii şi organizaţii, chirii pentru bunurile de care dispun, dobânzi aferente fondurilor

păstrate la bănci, etc.

Alte venituri ale organizaţiilor internaţionale provin din contribuţii facultative ale statelor membre,

donaţii de la persoane fizice şi juridice, subvenţii de la alte organizaţii şi alte încasări diverse.

Cheltuielile efectuate de organizaţiile internaţionale, în raport cu natura lor, pot fi grupate în cheltuieli

operative şi cheltuieli funcţionale.

Cheltuielile operative (administrative) sunt destinate funcţionării curente a oricărei organizaţii

internaţionale, indiferent de specificul activităţii proprii. Din această categorie fac parte: cheltuieli de personal,

cheltuieli pentru achiziţii de materiale şi prestări de servicii, cheltuieli de capital.

Cheltuielile funcţionale (de program) sunt determinate de realizarea obiectivelor şi acţiunilor specifice

domeniului şi scopului pentru care a fost creată fiecare organizaţie. În cheltuielile de program ale unor

organizaţii internaţionale sunt incluse uneori şi transferurile băneşti cu titlu nerambursabil, fără însă a obliga

statul beneficiar la o contraprestaţie în folosul organizaţiei care acordă subvenţia.

Organizaţiile internaţionale cu profil financiar sprijină realizarea unor obiective şi acţiuni economice,

sociale, ecologice sau de altă natură, de interes naţional sau regional, sprijin denumit asistenţă financiară

internaţională care constă în acordarea de credite externe în condiţii mai avantajoase decât cele practicate pe

piaţa externă (dobânzi, comisioane, termene de rambursare, garanţii, etc.).

Instituţiile financiare cu vocaţie regională sunt menite să suplimenteze activităţile FMI şi Băncii

Mondiale şi să contribuie la consolidarea economiilor ţărilor membre, la promovarea integrării economice în

regiune, prin acordarea de credite şi asistenţă tehnică.

România a beneficiat de asistenţă financiară atât din partea organismelor cu vocaţie universală (FMI, cu

care a încheiat acorduri stand-by, Banca Mondială care asigură cofinanţarea unor proiecte), cât şi din partea

organismelor financiare regionale.

(*pag.260-265)

12.3. Organizarea financiară şi bugetul Uniunii Europene

Din punct de vedere legislativ, Uniunea Europeană a fost fondată pe baza a trei Comunităţi:

Comunitatea Economică a Cărbunelui şi a Oţelului (CECO sau ECSC) - înfiinţată în baza Tratatului de la Paris

din anul 1951 între Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, care a intrat în vigoare la data de 25

iulie 1951; Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom) - înfiinţată prin intermediul Tratatului de la

Roma din 25 martie 1957, în vigoare de la data de 1 ianuarie 1958, tratat semnat de aceleaşi ţări; Comunitatea

Economică Europeană (CEE) - înfiinţată prin intermediul Tratatului de la Roma din 25 martie 1957, în vigoare

de la data de 1 ianuarie 1958, tratat semnat de aceleaşi ţări.

În anul 1967 cele şase State Membre ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Comunităţii

Economice Europene şi Euroatom semnează tratatul de fuziune punându-se bazele Comunităţii Europene. Din

anul 1967 şi până în anul 1992 au mai aderat la Comunitatea Europeană încă şase ţări: Danemarca, Irlanda,

Marea Britanie, Grecia, Spania şi Portugalia. Ulterior, în anul 1992, în data de 7 februarie, la Maastricht,

Miniştrii de Externe şi de Finanţe ai celor 12 State Membre ale Comunităţii Europene semnează Tratatul privind

edificarea Uniunii Europene. Tratatul intră în vigoare în data de 1 noiembrie 1993, dată de la care Comunităţile

Europene se numesc oficial Uniunea Europeană.

Din anul 1995 până în anul 2004 aderă la Uniunea Europeană un număr de treisprezece noi state.

Principalele instituţii care funcţionează în cadrul Uniunii Europene sunt: Parlamentul European, format

din reprezentanţii cetăţenilor din statele membre, aleşi prin vot direct; Consiliul European (Consiliul de

Miniştri); Comisia Europeană, cu atribuţii privind interesele generale ale Uniunii Europene; Curtea de Justiţie a

Comunităţii Europene, care se îngrijeşte de respectarea legilor europene; Curtea de Conturi Europeană, care

verifică finanţarea activităţilor Uniunii Europene.

Activitatea acestor cinci instituţii europene este completată de câteva organisme cu funcţii specializate.

Construcţia instituţională europeană influenţează în două modalităţi finanţele publice ale statelor

membre. În primul rând, instituţiile comunitare constituie un nivel suplimentar de administrare publică, care

dispun de propriile lor resurse şi efectuează propriile lor cheltuieli. Aceste resurse şi cheltuieli nu mai sunt

disponibile pentru administraţiile naţionale, deoarece constituie finanţe comunitare. În al doilea rând,

construcţia europeană a modificat profund condiţiile în care sunt luate la nivel naţional deciziile referitoare la

66

veniturile şi cheltuielile administraţiei publice.

În prezent, Bugetul Uniunii Europene se întocmeşte cu respectarea principiilor bugetare fundamentale

privind unitatea, anualitatea, echilibrul, universalitatea, specificitatea şi unitatea monetară, stabilite prin

Regulamentul Consiliului nr.1605/25.06.2002, precum şi a regulilor contabilităţii publice de separare a

atribuţiilor ordonatorilor de credite şi contabililor publici.

Bugetul Uniunii Europene este întotdeauna echilibrat şi este finanţat din resursele proprii care acoperă

în mod automat nivelul stabilit al cheltuielilor, după o procedură reglementată, complexă şi iterativă. Modul de

determinare a resurselor proprii este complet independent de cel de determinare a cheltuielilor comunitare care

sunt suportate din totalul veniturilor încasate în Bugetul de stat naţional sub formă de "cheltuieli cu resursele

proprii ale UE".

Resursele proprii ale UE pot fi definite ca fiind venituri impozabile alocate anual şi pentru întreaga

Uniune, în scopul de a finanţa bugetul UE sau de a ajunge în mod automat în buget, fără a fi nevoie de o decizie

ulterioară a autorităţii naţionale. Problema resurselor proprii este extrem de importantă din punct de vedere

politic, deoarece provenienţa resurselor proprii determină relaţiile între cetăţeni, statele membre şi organele

comunitare, privind în acelaşi timp şi problema autonomiei financiare a comunităţilor.

În prezent, resursele proprii se compun din:

a) resurse proprii tradiţionale (RPT), respectiv taxe vamale, taxe agricole şi taxe privind zahărul. Taxele

vamale şi taxele agricole rezultă din aplicarea legislaţiei vamale a Comunităţii şi Politicii Agricole Comune

(PAC) privind importurile din ţările terţe. Taxele privind zahărul se aplică asupra producătorilor din sectorul

zahărului şi sunt utilizate pentru a acoperi cheltuielile Comunităţii în acest sector. Deşi RPT sunt venituri ale

Comunităţii ce rezultă din legislaţia acesteia, totuşi, cel care colectează aceste resurse este statul membru şi

acesta îşi reţine un anumit procent care reprezintă o compensaţie pentru costurile colectării acestor resurse.

b) resursa bazată pe "TVA" derivă din aplicarea unei rate uniforme, valabilă pentru toate statele membre,

la bazele de evaluare a TVA armonizate, determinate conform reglementărilor comunitare. Baza de evaluare a

TVA a unui stat membru nu poate depăşi 50% din PNB-ul acelui stat membru.

c) resursa bazată pe "VNB" reprezintă o resursă de echilibru bugetar, fiind utilizată pentru a furniza

veniturile necesare acoperirii cheltuielilor atunci când toate celelalte surse de finanţare au fost epuizate şi este

calculată prin aplicarea unei cote uniforme a sumei VNB-urilor tuturor statelor membre.

O trăsătură a Sistemului Resurselor Proprii este corecţia Marii Britanii, ce reprezintă un mecanism de

corecţie care reduce dezechilibrul bugetar al Marii britanii printr-o reducere a plăţilor legate de TVA şi VNB.

Costul acestei corecţii este suportat de celelalte state membre în legătură cu partea lor din VNB-ul Comunităţii.

În abordarea problemei cheltuielilor bugetare trebuie să se facă distincţie între cheltuielile Uniunii

Europene, ale căror principii şi sume sunt determinate juridic prin tratate, legislaţie secundară, convenţii,

contracte private denumite cheltuieli obligatorii, şi cheltuielile pentru care autoritatea bugetară are dreptul să

decidă sumele (cheltuieli facultative).

Obiectivele şi instrumentele specifice politicii europene de coeziune economică şi socială au cunoscut

schimbări şi evoluţii notabile, în ultimii 40 de ani.

Principiile unei politici de dezvoltare regională au fost stabilite, la nivel european, încă din 1957, o dată

cu semnarea Tratatului de la Roma de către cele 6 ţări "din prima linie" care au pus bazele Comunităţii

Economice Europene (CEE). În chiar preambulul Tratatului se fac referinţe explicite la nevoia de consolidare a

unităţii economice a statelor membre şi de a reduce disparităţile dintre acestea, ţările membre fiind chemate "să

întărească unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea armonioasă a acestora, reducând decalajul dintre

diferitele regiuni şi întârzierea celor mai puţin favorizate".

Odată cu progresul comunităţii pe calea integrării, problema dezvoltării economice armonioase şi

echilibrate şi a atingerii unui nivel de viaţă ridicat a început să fie transferată tot mai mult de la nivelul ţărilor la

nivelul regiunilor.

Asistenţa financiară comunitară în domeniul politicilor structurale se realizează prin intermediul:

Fondurilor structurale, Fondului de Coeziune, Banca Europeană de Investiţii (BEI), Fondul European de

Investiţii, Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică.

Fondurile structurale sunt:

a) FEDER - Fondul European de Dezvoltare Regională, fond structural creat în anul 1975 în scopul

reducerii dezechilibrelor regionale, destinat regiunilor mai puţin dezvoltate, care finanţează investiţii în

sectoarele: productiv, infrastructură, educaţie, sănătate, dezvoltare locală, IMM;

b) FSE - Fondul Special European, fond structural creat în anul 1960 în scopul sprijinirii pregătirii

profesionale, recalificării forţei de muncă şi destinat politicii sociale a UE, care sprijină măsuri de ocupare a

forţei de muncă şi dezvoltare a resurselor umane;

c) FEOGA - Fondul European pentru Orientare şi Garantare în Agricultură - secţiunea Orientare, fond

structural creat în anul 1962 în vederea sprijinirii programelor de îmbunătăţire a condiţiilor de producţie şi

marketing în agricultură. Fondul FEOGA - secţiunea Garantare contribuie la conversia economică şi socială a

67

zonelor care se confruntă cu dificultăţi structurale.

d) IFOP - Instrumentul Financiar de Orientare a Politicii Pescuitului, fond structural creat în anul 1993 şi

destinat politicii comunitare în domeniul pescuitului.

Fondul de Coeziune - instrument financiar creat în anul 1993, sprijină investiţii în domeniul

infrastructurii de transport şi mediu. Obiectivul enunţat al acestui fond îl reprezintă reconsolidarea coeziunii

economice şi sociale prin ajutor acordat statelor mai puţin prospere (al căror PIB - este sub 90% din media pe

Comunitate) pentru a participa la Uniunea economică şi monetară.

Sursele comunitare sunt alocate din Fondurile Structurale pe baza planurilor financiare ale fiecărui

Program Operaţional.

Planurile financiare pentru proiectele componente ale măsurilor incluse în programele operaţionale sunt

realizate de beneficiarii finali şi fac parte integrantă din contractele încheiate cu Autoritatea de Management sau

Organismele Intermediare.

Alocările din Fondul de Coeziune sunt stabilite de Comisia Europeană într-o sumă specificată prin

decizie a acesteia. Angajamentele bugetare ale Comisiei Europene sunt făcute numai pentru proiecte aprobate.

Fără a constitui un indicator reglementat prin acquis-ul comunitar, în practica bugetară se compară suma

fondurilor primite de un stat membru pentru diverse programe cu suma fondurilor plătite de acel stat membru,

aceste informaţii fiind publicate în Raportul privind cheltuielile anuale defalcate pe fiecare stat membru.

Deşi este un exerciţiu pur tehnic, datorită uşurinţei de obţinere a informaţiei şi transparenţei, indicatorul

"balanţa netă" constituie primul pas în analiza avantajelor sau dezavantajelor legate de apartenenţa la UE, dar

care nu ia în considerare şi alte avantaje, cum ar fi integrarea economică şi stabilitatea geopolitică.

În ceea ce priveşte desfăşurarea procesului bugetar comunitar, acesta se concretizează în stabilirea

limitelor maxime pentru diferitele valori prognozate pe diferitele titluri şi capitole bugetare atât pe partea de

cheltuieli, cât şi pe partea de resurse proprii.

Resursele proprii trebuie să acopere în mod automat cheltuielile comunitare totale, la nivelul tuturor

statelor membre, prin procedurile cuprinse în Regulamentul financiar.

Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană presupune, pe de o parte, crearea şi întărirea

capacităţii administrative pentru managementul operaţional al contribuţiei României la constituirea resurselor

proprii ale bugetului UE, iar pe de altă parte, pregătirea cadrului legal şi instituţional pentru derularea Fondurilor

Structurale şi a Fondului de Coeziune, astfel încât să se reuşească într-o perioadă relativ scurtă de timp atingerea

unui nivel de convergenţă corespunzător.

Susţinerea în plan financiar a reformelor structurale se realizează prin efortul comun al bugetului UE şi

al bugetului de stat al ţării noastre.

Principalele surse prin care UE susţine România, din punct de vedere financiar, în procesul de

preaderare, sunt programele PHARE, ISPA şi SAPARD, efortul bugetar naţional, în acest caz, concretizându-se

în asigurarea cofinanţării fondurilor transferate de către Uniunea Europeană în cadrul acestor programe.

Începând cu anul 2007, fluxurile financiare stabilite la nivel bugetar, între România şi Uniunea

Europeană, vor cunoaşte o amplă intensificare, atât din punct de vedere al diversificării acestora, cât şi din

punctul de vedere al volumul de fonduri transferate.

Din perspectiva de stat membru, România va beneficia, încă din primul an al aderării, de importante

resurse financiare prin intermediul Fondurilor Structurale, Fondului de Coeziune, fondurilor alocate în cadrul

Politicii Agricole Comune şi în cadrul Politicilor Interne.

Din perspectiva calităţii de Stat Membru, începând cu anul 2007, România va trebui să asigure plata

contribuţiei sale pentru finanţarea bugetului Uniunii în cadrul sistemului resurselor proprii ale bugetului

comunitar.

(*pag.265-282)





Enumeraţi organizaţiile financiare internaţionale şi rolul acestora.

Tipologia organizaţiilor internaţionale.

Categoriile de cheltuieli efectuate de organizaţiile internaţionale.

Modalităţi de procurare a resurselor financiare de către organismele internaţionale.

Principiile care guvernează bugetul Uniunii Europene.

Enumeraţi principalele categorii de cheltuieli finanţate din bugetul Uniunii Europene.

Precizaţi care sunt resursele care alimentează bugetul Uniunii Europene.

Enunţaţi principalele etape ale procesului bugetar comunitar.


68


1. În clasificarea organizaţiilor internaţionale, după scopul urmărit, nu sunt cuprinse:

organizaţiile politice;

organizaţiile militare;

organizaţiile cu vocaţie universală;

organizaţiile economice;

organizaţiile cultural - ştiinţifice.

Răspuns: c)

2. În raport de structura membrilor lor, organizaţiile internaţionale nu cuprind:

organizaţiile guvernamentale;

organizaţiile suprastatale;

organizaţiile neguvernamentale;

organizaţiile mixte.

Răspuns: b)

3. Veniturile necesare acoperirii cheltuielilor organizaţiilor internaţionale provin preponderent din:

venituri proprii;

contribuţii obligatorii ale statelor membre;

contribuţii facultative ale statelor membre, donaţii, sponsorizări, etc.;

Răspuns: b)

4. Resursele proprii tradiţionale ale bugetului Uniunii Europene nu cuprind:

taxele vamale;

taxele agricole;

taxa pe valoarea adăugată;

taxele privind zahărul.

Răspuns: c)


Costurile aderării României la Uniunea Europeană.

Contribuţia României la bugetul Uniunii Europene.

Capacitatea de absorţie a fondurilor comunitare şi de aplicare a unui management bugetar integrat.


angajament bugetar - orice act prin care o autoritate competentă, potrivit legii, afectează fonduri publice unei

anumite destinaţii, în limita creditelor bugetare aprobate;

cofinanţare - finanţarea unui program, proiect, subproiect, obiectiv şi altele asemenea, parţial prin credite

bugetare, parţial prin finanţarea provenită din surse externe;

consolidare - operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre două bugete componente ale bugetului

general consolidat, în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora;

contribuţie - prelevare obligatorie a unei părţi din veniturile persoanelor fizice şi juridice, cu sau fără

posibilitatea obţinerii unei contraprestaţii;


proiectate pentru a realiza un obiectiv sau un set de obiective definite şi pentru care sunt stabiliţi indicatori de

program care să evalueze rezultatele ce vor fi obţinute, în limitele de finanţare aprobate;

proces bugetar - etape consecutive de elaborare, aprobare, executare, control şi raportare ale bugetului, care se

încheie cu aprobarea contului general de execuţie a acestuia.

Documents

FINANŢE PUBLICE SI FISCALITATE ANUL I CIG / · PDF fileCod curs: C4B2301 Denumire curs: FINANŢE PUBLICE SI FISCALITATE Tip curs: obligatoriu Durata cursului/nr. credite Semestrul