FLORIN BĂRĂNESCU

 

 

COLECTIVIZAREA AGRICULTURII

ÎN JUDEŢUL PUTNA ŞI ÎN RAIOANELE

ADJUD ŞI PANCIU

 

 

 

I Cuvînt înainte

Întreaga paradigmă a comunismului luată fie în ansamblul fostului bloc

sovietic, fie particularizînd în istorii distincte ale unei anumite ţări, comportă o

serie de capitole care pot fi tratate şi separat, întrucît fiecare din ele conţine

caracteristicile esenţiale ale fenomenului comunist. Un astfel de capitol ce a avut

o importanţă deosebită în strategia comunizării este colectivizarea agriculturii.

Istoriografia românească dedicată studiului totalitarismului comunist se află abia

la început, iar o dezbatere pe tema colectivizării este cît se poate de necesară.

Deocamdată există puţine studii şi restituiri ale trecutului comunist la sate şi

pornind de la această consideraţie, lucrarea de faţă îşi propune să recompună

momentele şi .profundele implicaţii produse în nucleul societăţii ţărăneşti

Colectivizarea agriculturii în judeţul Putna şi în raioanele Adjud şi Panciu

este un studiu de caz în care sînt descrise şi analizate strategia şi etapele

colectivizării în această regiune cu specific viticol. Luînd în considerare

particularităţile locale sînt abordate aspectele retoricii de partid precum şi

acţiunile de rezistenţă ale ţărănimii faţă de colectivizare, interpretate prin prisma

ideologiei comuniste a vremii. Documentele pe care se axează lucrarea sînt

relativ diverse ca natură, fiind emise de instituţii diferite şi ţinînd de “genuri

literare” distincte. Ele au însă un numitor comun foarte important, şi anume

perspectiva asupra întregii problematici agrare, pe care o reflectă, fiind cea a

puterii instalate în 1945. O clasificare a acestor documente cuprinde: documente

emise de Camera de Agricultură a judeţului Putna, documente aparţinînd

Comitetului Judeţean Putna al PCR şi comitetelor raionale şi comunale de partid,

documente juridice (legi, decrete, reglementări, sentinţe penale), articole ale

organului de presă oficial, precum şi broşuri de instruire şi propagandă. Din toate

acestea, baza documentară e constituită de fondurile Arhivei Naţionale Vrancea,

emise de Comitetul Judeţean sau de către Comitetele Raionale din Adjud şi

Panciu ale PMR.

Expunerea este structurată în patru capitole, intitulate Reforma agrară din

1945, Bazele juridice ale colectivizării, Debutul colectivizării şi Colectivizarea

în raioanele Adjud şi Panciu. Este analizată întreaga evoluţie a procesului de

socializare a agriculturii, pornind de la arealul judeţului Putna, pentru ca mai

apoi cercetarea să urmărească desfăşurarea colectivizării în două din raioanele

judeţului, respectiv Adjud şi Panciu. Conform noii împărţiri administrativ

teritoriale din 1950, judeţul Putna cuprindea patru raioane: Adjud, Panciu,

Vrancea, Focşani. Lucrarea de faţă a trebuit să se rezume la cercetarea privind

primele două raioane, întrucît documentaţia pentru celelalte două raioane

(Vrancea şi Focşani) nu este prelucrată şi accesibilă cercetării.

Încercînd să dezvăluie şi să interpreteze o porţiune din istoria comunizării

României, pe cît de importantă, pe atît de neglijată, lucrarea a utilizat o seamă

de documente inedite. În măsura în care partea de monografie este echilibrată de

o comparare constantă a situaţiei regionale cu tabloul colectivizării la nivel

naţional, rezultatele cercetării noastre pot fi asimilate de o cercetare ulterioară cu

o perspectivă mai largă.

 

I                                                                                                                                                                                                          I    

Reforma agrară

Implantarea structurilor colectiviste în agricultură a reprezentat o dificultate

serioasă pentru noul regim, mai ales pentru faptul – bine cunoscut de comunişti –

că ţărănimea reprezenta segmentul de populaţie cel mai conservator.

Sigur că exista un precedent istoric, înfăptuirea colectivizării în Uniunea

Sovietică, ce putea fi acum un model pentru noile guverne de democraţie

populară. Însă realizarea reformei agrare devenise un obiectiv fundamental în

agenda guvernului, iar pentru a realiza oportunitatea ei pentru comunişti în

momentul 1945 este necesar un recurs la istoria “chestiunii agrare“ din perioada

interbelică.

Imediat după cîştigarea războiului şi realizarea României Mari, se instalase

în rîndul ţărănimii o atitudine generală de aşteptare motivată de dorinţa de a fi

împroprietărită cu pămînt. Era normal ca ţăranii, care reprezentaseră un efort

militar substanţial pentru armata română în primul război mondial, să se

considere absolut îndreptăţiţi să beneficieze de o lege agrară radicală. Această

stare de spirit făcea ca legea să apară la scurt timp, în 1921. În baza acestei legi,

au fost împroprietărite 1.393.353 familii cu 5.811.827 hectare, cîte 6 hectare în

Basarabia, 5 în vechiul regat, 4 în Transilvania, 2,5 în Bucovina1. Astfel,

ponderea micilor proprietari de pămînt a crescut, ajungînd ca proprietăţile de

pînă la 5 hectare să reprezinte 82,7 %2. Totuşi efectele negative ale acestei uriaşe

reîmpărţiri a pămîntului au apărut în scurt timp. Pe lîngă absenţa unui suport

legislativ imediat, care să vină în întîmpinarea micilor gospodării ţărăneşti printr-

un regim de taxe scăzute la exportul de cereale sau prin credite avantajoase

(acestea vor duce de altfel, la o situaţie de insolvabilitate pe mulţi din micii

proprietari, din momentul în care ele se vor dubla – este cazul Băncii

Naţionale)3. Ţăranii nu dispuneau nici de un capital propriu de pornire într-o

investiţie pe termen lung şi nici de un instrumentar agricol suficient. Însă situaţia

cea mai gravă a fost creată începînd cu 1929 şi primele efecte ale marii crize

economice mondiale au fost resimţite din plin şi în agricultură prin scăderea

drastică a preţului cerealelor, acesta ajungînd spre sfîrşitul acestei perioade

(1929-1933) să scadă sub 50 % 4 faţă de 1929. S-a remarcat apoi o grijă mai

mare acordată agriculturii prin intervenţii directe ale statului, iar în 1937 a fost

adoptată o lege privind organizarea şi încurajarea agriculturii ce punea accentul

pe menţinerea micilor proprietăţi ca unităţi agricole viabile.

Este adevărat că în urma acestor demersuri agricultura a cunoscut o creştere

economică evidentă : faţă de perioada 1923-1927, cînd producţia medie la hectar

se situa la aproximativ 850 kg la grîu şi 1100 kg la porumb, în 1938 ea a ajuns la

1450 kg grîu în Basarabia şi cu variaţii între 1600 şi 2750 kg în Muntenia,

Transilvania şi Moldova.

Producţia medie la hectar (1923-1927)

- grîu : 850 kg

- porumb : 1100 kg

Producţia de grîu la hectar (1938)

Basarabia 1450 kg

Muntenia 1600-2542 kg

Transilvania 1600-2000 kg

Moldova 2000-2750 kg

Luînd în calcul şi perioada de creştere începînd din 1937, an în care

gospodăriile ţărăneşti sub 5 hectare deţineau o pondere de 75 %, iar agricultura

reprezenta 54,9 % din venitul naţional, o statistică a perioadei 1920-1940 situa

România pe locul al patrulea în Europa în privinţa suprafeţelor cultivate şi pe

locul cinci în lume relativ la producţia agricolă totală5. Aceste performanţe ale

agriculturii nu erau deloc un rezultat direct al eficientizării ei, ci mai degrabă un

efect al continuării seculare (cu mici eforturi de modernizare şi mecanizare şi în

secolul XIX), a unei practicări extensive în cultivarea pămîntului. Comparată cu

iniţiativele reuşite de realizare a fermelor model, în care ştiinţa agronomică îşi

spunea cuvîntul, dar şi cu proprietăţile funciare mijlocii şi mari care deţineau un

inventar agrar suficient şi posibilitatea creşterii randamentului agricol, situaţia

unei bune părţi a ţărănimii împroprietărite prin legea agrară din 1921 nu a fost

nicidecum rezolvată. În momentul primirii pămîntului, mulţi dintre ţărani nu erau

pregătiţi decît poate spiritual, căci în lipsa unei politici agrare coerente, care să

sprijine în mod efectiv micile gospodării ţărăneşti – prin credite scăzute şi pe

termen îndelungat, taxe reduse la exportul de cereale, unelte agricole ş.a. – ei nu

aveau altfel decît calea acumulării de dobînzi la plata răscumpărării lotului către

Banca Naţională. Aceste neîmpliniri, provenite în special din lipsa unei

intervenţii constante şi serioase a statului atunci cînd ea era aşteptată şi necesară,

au străbătut perioada interbelică, reuşind să creeze, în special după sfîrşitul celui

de-al doilea război mondial, o relativă stare de insatisfacţie şi un sentiment de

inechitate socială reperabile cu precădere în rîndul ţăranilor cu pămînt puţin şi a

sărăcimii rurale. Însă nu e mai puţin adevărat că această situaţie a fost potenţată

şi exploatată la maxim de către comunişti.

Pentru agricultură şi ţărănime – în întregul său corp social, începe o nouă,

lungă şi dramatică perioadă, ale cărei urmări sînt încă incalculabile.

Promisiunile Partidului Comunist de sprijinire a proprietăţii private în agricultură

Guvernul prezidat de dr. Petru Groza şi abia instalat la 6 martie 1945 (în

împrejurări ce nu fac obiectul acestei lucrări), avea o nevoie imediată atît de

legitimare, cît şi, în cazul particular al agriculturii de o adeziune cît mai largă din

partea ţărănimii în vederea primului pas ce urma să îl facă în domeniul politicii

agrare. Reforma agrară a reprezentat pentru acest guvern un excelent prilej de a-i

asigura pe proprietarii agricoli de bunele sale intenţii, mai ales că după

distrugerile provocate de război era cu atît mai necesară o reaşezare a vieţii pe

coordonatele sale normale. Pentru toate aceste argumente care erau cît se poate

de fireşti, comuniştii, încă înainte de obţinerea guvernului monocolor condus de

Groza, au trecut, prin diferite mijloace, în special prin intermediul presei, la un

discurs foarte abil de promisiuni şi garanţii ale aplicării reformei agrare. Într-un

articol din Scînteia, intitulat “Declaraţiile guvernului cu privire la reforma

agrară”6 se afirmă cu claritate că “[..] prin reforma agrară proprietatea individuală

ţărănească păşeşte pe un drum de prosperitate”. Mai mult, pe lîngă

împroprietărirea cu pămînt, ţăranilor li se promitea şi un sprijin serios în

procurarea de credite scăzute, unelte, etc.7. Aceste poziţii oficiale se regăsesc şi

în programul de guvernare al F.N.D. ce reclama realizarea imediată a reformei

agrare şi confiscarea proprietăţilor de peste 50 de hectare, dar şi în Platforma-

Program a B.P.D. în care sînt reafirmate garanţiile respectării proprietăţii

individuale : ”gospodăria ţărănească, avînd la bază proprietatea individuală

asupra pămîntului, va fi apărată şi întărită”8.

După cum se poate vedea, este o fază net distinctă de ceea ce avea să

urmeze : evident, acest lucru nu excludea pregătirea în paralel a guvernului

pentru implantarea noilor forme de socializare a agriculturii. De altfel, spre

sfîrşitul acestei prime perioade de amăgire, de ademenire a ţărănimii, se pot

observa semnele noii direcţii prin folosirea, deocamdată, a unui discurs dublu :

pe de o parte, garantarea dreptului de proprietate asupra pămîntului, pe de altă

parte, referirile ce devin tot mai evidente, mai “fără perdea” la necesitatea

înscrierii ţăranilor în cooperative agricole.

Revenind la prima fază strîns legată de principiile reformei agrare, se poate

constata că discursul comunist al vremii este momentan orientat spre nevoile

”interbelice” ale ţăranilor lipsiţi de pămînt sau cu puţin pămînt. Două articole

veneau să întărească această poziţie oficială : în primul, intitulat "Veţi putea

păstra pămîntul dacă veţi face zid în jurul guvernului care vi l-a dat" se arată :

"[...] astăzi pămîntul este al vostru. Acest pămînt însă trebuie păstrat. Şi veţi

putea păstra pămîntul numai dacă veţi face zid în jurul guvernului care vi l-a

dat"9. Apare tot mai pronunţată imaginea guvernului ca luptător şi protector al

proprietăţii ţărăneşti, aliat de nădejde al celor ce doresc să-şi recapete şi să-şi

muncească liniştiţi pămîntul. Al doilea articol, "Sprijinirea proprietăţii

individuale", afirmă că "[...] guvernul democrat înţelege să sprijine proprietatea

ţărănească şi credincios angajamentelor luate prin Platforma-Program a B.P.D.,

el va căuta pe toate căile, mai ales prin credite ieftine – acum după etatizarea

Băncii Naţionale – să întărească această proprietate"10.

Contribuţia Frontului Plugarilor

Pe lîngă aceste promisiuni pur propagandistice, care încheie de fapt această

scurtă etapă a poziţiei oficiale ferme a guvernului, a existat, după cum arată şi

Bogdan Tănăsescu11, o a doua direcţie ce urmărea altă cale legată însă tot de

reforma agrară şi de aplicarea ei : ea viza o atragere de partea cauzei prin

înscrierea cît mai multor ţărani într-o organizaţie interpusă – Frontul Plugarilor.

Afilierea acestuia la Partidul Comunist şi apartenenţa la F.N.D. precum şi o

puternică susţinere din partea acestuia reies şi din articolele apărute în Scînteia :

"Prietenul dr. Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, a alcătuit un proiect

de lege"12, "Ţărănimea se înmănunchează în Frontul Plugarilor"13, "Comitetele

săteşti din judeţul Constanţa au împărţit pămîntul la ţărani"14. Primul Congres al

Frontului Plugarilor ce s-a desfăşurat la Bucureşti în 24 iunie 1945 a stabilit ca

prim obiectiv realizarea reformei agrare : în acest sens, membrii Frontului

Plugarilor trebuia să se întoarcă la sate pentru a explica tineretului plugăresc

importanţa reformei agrare dar şi pentru a-l mobiliza pentru a sprijini guvernul

Groza. Fără a exagera, se poate afirma că Frontul Plugarilor a avut un rol

important în implantarea structurilor comuniste în lumea satului ; prin aceasta s-a

putut realiza o extindere pe toate planurile, organizatoric, propagandistic, politic,

etc.. Iar pentru a avea o cît mai mare reprezentare, într-o primă fază au fost

acceptaţi să se înscrie în rîndurile Frontului şi ţăranii înstăriţi care deţineau o

suprafaţă mai mare de teren arabil. Acesta nu putea fi decît un compromis

temporar absolut necesar pentru însăşi motivaţia legitimării acestei formaţiuni.

Faptul este evident, pentru că aceşti ţărani mijlocaşi erau ţinuţi deoparte faţă de

conducerile locale ale Frontului. Ele erau repartizate “tuturor ţăranilor vrednici şi

cinstiţi” după cum se stabilise la primul Congres al Frontului Plugarilor, oameni

care aparţineau categoriei sărace a ţărănimii sau – formulă ce avea să fie

consacrată – a “proletariatului sătesc”.

Odată impus, guvernul prezidat de dr. Petru Groza a trecut imediat la

adoptarea legii de reformă agrară. Ar mai trebui menţionat faptul că această

iniţiativă nu era una singulară, susţinută de Partidul Comunist şi aliaţii săi din

Frontul Naţional Democrat ; încă din 16 octombrie 1944, la graniţa dintre cele

două guvernări ale generalului Sănătescu, Partidul Naţional Ţărănesc

reactualizînd obiectivele din domeniul reformei, adoptate la congresul din 1935,

îşi făcuse cunoscut programul de reforme, iar în privinţa unei reforme agrare,

partidul se pronunţa în favoarea exproprierii terenurilor ce depăşeau suprafaţa de

50 de hectare. Continuînd aceeaşi poziţie în privinţa reformei agrare, în februarie

1945 un alt proiect ţărănist reglementa exproprierea în favoarea veteranilor de

război. Cu toate acestea, reforma agrară a devenit apanajul unic al comuniştilor,

fiind prezentată ca o măreaţă înfăptuire, necesar act de justiţie socială.

Legea de Reformă Agrară şi aplicarea ei în judeţul Putna

Legea Agrară publicată în Monitorul Oficial din 23 martie şi 12 aprilie

1945 avea un preambul intitulat Declaraţiile guvernului cu privire la reforma

agrară în care era expus scopul întocmirii acestei legi : “Pămîntul trecut asupra

statului este împărţit la plugari pentru completarea lotului de 5 hectare, întrucît

prin această lege se urmăreşte împroprietărirea plugarilor fără pămînt sau cu

pămînt sub acest lot.

Pămîntul dat în virtutea acestui decret-lege trece în proprietatea individuală

a ţăranilor împroprietăriţi. În primul capitol al legii, articolul 1, aliniatul b este

foarte important şi pe atît de contradictoriu prin faptul că stabileşte foarte clar

principiul proprietăţii particulare în deţinerea pămîntului : “ Agricultura

României se va sprijini pe gospodării puternice, sănătoase şi productive, pe

gospodării care sunt proprietate particulară a celor ce le stăpînesc”. În privinţa

exproprierii pămîntului, subiect căruia îi este afectat Capitolul II al legii, sînt

vizaţi, pe lîngă etnicii germani, şi proprietarii a peste 50 hectare de teren agricol

(art. 3, alin. h): ”Prisosul terenurilor agricole constituind proprietăţi ale

persoanelor fizice care depăşesc suprafaţa de 50 de ha”. Legea stipula în

Capitolul IV şi modalitatea de aplicare a ei (art.10): ”Se creează Comisii de Plasă

pentru a coordona lucrările reformei agrare”.

Şi în Judeţul Putna reforma agrară a prilejuit o reaşezare a structurilor

organizatorice şi politice în favoarea partidului comunist. La nivelul

organizatoric, legea agrară împuternicea Comisiile de Plasă să coordoneze la

nivel local reforma agrară. Aceste comisii aveau în subordine Comitetele

Comunale şi Adunările obşteşti ale satelor. În articolul Îndrumări pentru

Comitetele de Plasă15 este stabilită şi compoziţia socială a celor ce făceau parte

din aceste comisii : ”în spiritul Legii şi Regulamentului Reformei Agrare pot

face parte din Adunarea obştească a satelor, numai plugarii fără pămînt sau cu

pămînt mai puţin de 5 ha [...].

Tot astfel nu vor putea fi aleşi în Comitetul Comunal şi nici delegaţi în

Comitetul de Plasă, aceia care nu întrunesc condiţiile de mai sus”. Comitetele

Comunale realizau o primă situaţie generală a proprietăţilor agricole, după care

aceasta era verificată şi aprobată de Comitetele de Plasă. Schema de organizare

era “importată” din Uniunea Sovietică, unde încă din 1917, Lenin, în Programul

agrar şi cel naţional prevedea că “întregul drept de a dispune în privinţa

pămîntului, de a determina condiţiile locale de stăpînire şi folosinţă trebuie să se

găsească în întregime şi exclusiv nu în mîinile funcţionarilor, ale birocraţilor, ci

în mîinile Sovietelor regionale şi locale de deputaţi ai ţăranilor”16.

Aşadar, prin desemnarea ţăranilor săraci să împartă pămînturile era voit

înlăturată de la această operaţiune acea mică parte a funcţionarilor rurali care

lucrau pe lîngă primărie şi consiliile comunale. Prin această măsură guvernul îşi

crea pe seama ţărănimii sărace şi uşor manipulabile noi organe executive, de

verificare şi control în cadrul satelor, dar acest lucru a dăunat foarte mult

aplicării efective a legii agrare prin înlăturarea funcţionarilor cu experienţă.

Situaţia era cît se poate de evidentă la nivelul judeţului Putna.

Toate datele şi informaţiile din judeţ (aşa-numitele tablouri de reformă

agrară treceau de la Comitetele Comunale la comitetele de Plasă şi erau apoi

centralizate la Camera de Agricultură a judeţului Putna. Din cercetarea acestor

situaţii statistice se poate constata un foarte lent ritm al reformei agrare. Astfel,

la începutul anului 1946 sufereau exproprieri parţiale (în limita de 50 de hectare)

un număr de 30 de proprietari17. Documentul menţionează în continuare că

pentru restul proprietăţilor nu există o situaţie exactă, fiind încă în judecata

Comisiilor de Plasă. Într-un tabel din 15 octombrie 194618, numărul celor parţial

expropriaţi conform Legii 187/1945 ajungea abia la 68.

Ineficienţa şi lentoarea la nivelul gestionării reformei agrare erau semnalate

şi de o notă din 11 februarie 1946 a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor19,

interesat în primul rînd de trecerea în domeniul statului a terenurilor expropriate :

”Cu ocazia inspecţiilor ce am făcut în cuprinsul acestui Inspectorat am constatat

că nu toate bunurile aparţinînd Statului prin efectul Legii Agrare au fost luate în

primire de dvs.”. Se cere ca ”imediat să se ia în primire toate bunurile

expropriate şi trecute Statului prin efectul Legii Reformei Agrare. Să se ia

măsuri de bună administrare.

E regretabil că a trecut un an de la apariţia Legii Reformei Agrare şi

Camerele Agricole încă nu au predat bunurile Statului”. S-ar putea deduce de

aici că Putna nu era singurul judeţ care crea probleme iar situaţia nu se

ameliorase.

Timp de un an şi jumătate (31 august 1946-februarie 1948) are loc o

stabilizare a numărului de moşii expropriate dar şi a numărului de ţărani

împroprietăriţi şi a suprafeţei lotului primit. Din confruntarea a două tablouri cu

date privind reforma agrară20 se poate observa această tendinţă (infirmată, deşi

nu în datele ei esenţiale, de o uşoară modificare a raportului ţăran împroprietărit /

suprafaţă expropriată):

Data august 1946 februarie 1948

Teren arabil 81.648 ha 816.648 ha

Moşii expropriate 89 89

Suprafaţa expropriată 9.398 ha din care 605 – rezervă de stat

8288,25 ha

Ţărani împroprietăriţi 12.097 12.258

Ţărani îndreptăţiţi 18.000 -

Lotul tip 0,5-1,5 ha 0,5-1,5 ha

Lotul mediu sub 0,5 ha sub 0,5 ha

Semnificativ este lotul mediu cu care ţăranii au fost împroprietăriţi ; acesta

se situează sub jumătatea de hectar şi arată diferenţa – de pînă la 10 ori mai mare

între realitatea aplicării reformei şi scopul măcar declarat al guvernului Groza

din preambulul legii agrare. La fel de important rămîne şi numărul de ţărani

neîmproprietăriţi pînă în februarie 1948, cînd economia în ansamblul ei intrase

deja pe făgaşul etatizarii şi centralizării. Acesta este de 6000 de persoane şi

reprezintă nu mai puţin de o treime din numărul total al ţăranilor îndreptăţiţi a

primi un lot de pămînt. La acestea s-au adăugat şi nemulţumirile ţăranilor din

mai toate comunele judeţului, generate de nepriceperea şi abuzurile înfăptuite pe

parcursul perioadei de aplicare a reformei agrare.

Erau fapte pe care chiar un activist de partid nou venit în comuna Suraia era

nevoit să le semnaleze într-un Raport de activitate din 15 aprilie 194621. Reforma

agrară fusese făcută în Suraia prin exproprierea cîtorva proprietari agricoli ce

deţineau peste 100 de hectare dar şi a celor ce deţineau suprafeţe mult mai mici,

provocînd nemulţumirea acestora, care se simţeau nedreptăţiţi din cauza

neaplicării corecte a reformei agrare şi a nepotrivirii cu specificul locului.

Raportorul, cerînd un om care să cerceteze cauzele în mod obiectiv încheia

aproape anecdotic : “Altfel risc să fiu ironizat ori de cîte ori vine vorba de

înfăptuirile guvernului Groza în fruntea cărora trebuie să pun reforma agrară”.

Un final superb pentru o reformă măreaţă !

Iar o comparaţie între procentul general al împroprietăririi la nivelul întregii

ţări şi procentul rezultat în urma împroprietăririi în judeţul Putna ar putea crea o

imagine şi mai clară a reformei agrare aplicate în acest judeţ.

Pînă la 23 martie 1945 (data apariţiei legii în Monitorul Oficial), în ţară

existau proprietăţi ce depăşeau 50 de hectare, reprezentînd un procent de 18,8 %

din suprafaţa cultivabilă. Acestea erau singurele care intrau sub incidenţa legii

agrare şi urmau să sufere exproprieri. Restul terenurilor arabile nu erau afectate

de această lege şi avea următoarea pondere : cele între 10 şi 50 de hectare

reprezentau 21,2 %, cele între 5 şi 10 hectare 24,2 %, iar cele sub 5 hectare

deţineau 36 % 22. Pentru judeţul Putna, raportul dintre suprafaţa totală cultivabilă

(incluzînd pe lîngă terenul arabil cele peste 15000 hectare de viţă de vie) şi

suprafaţa expropriată reprezintă un procent de aproximativ 12 %. Cu alte

cuvinte, dacă la nivelul întregii ţări împroprietărirea a reprezentat 18,8 % din

suprafaţa cultivabilă, în Putna acest procent era şi mai scăzut, de numai 12 %.

Era evident că reforma agrară nu servise decît în scopuri pur

propagandistice pentru obţinerea unei adeziuni şi a unui suport politic în special

în rîndul categoriei ţăranilor săraci. Se va vedea de altfel că şi din rîndul acestei

categorii sociale totuşi restrînse a existat o relativă suspiciune şi uneori rezistenţă

în privinţa noilor proiecte în politica agrară a ţării, ce aveau să schimbe întreaga

structură a societăţii ţărăneşti de pînă atunci.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOTE

1. Vlad Georgescu, Istoria românilor, ed.Humanitas, 1991, p.213.

2. Ibidem.

3. Ibidem.

4. Ibidem.

5. Pentru aceste situaţii statistice, idem, pp. 212-214.

6. Scînteia, nr.177, 24 martie 1945.

7. Articole apărute în pagina ”Ţăranii şi pămîntul” a Scînteii, în 1945 şi

1946.

8. Blocul Partidelor Democratice. Scînteia, nr.528, 20 mai 1946.

9. Idem, nr.646, 9 octombrie 1946.

10. Idem, nr.716, 22 decembrie 1946.

11. Bogdan Tănăsescu, Colectivizarea agriculturii între propagandă şi

realitate, 1995, pp. 9-10.

12. Scînteia, nr.123, 29 ianuarie 1945, citat de B.Tănăsescu, op.cit.

13. Scînteia, nr.130, 5 februarie 1945, citat de B.Tănăsescu, op.cit.

14. Scînteia, nr.143, 18 februarie 1945, citat de B.Tănăsescu, op.cit.

15. Scînteia, nr.210, 27 aprilie 1945.

16. V.I. Lenin, Opere, vol.24, p.53, Ediţia pentru Literatură Politică ,

Bucureşti 1954.

17. Arhivele Naţionale Vrancea (A.N.V.), Fond Camera de Agricultură a

judeţului Putna, dos.13/1946, fila 19.

18. Idem, dos.52/1946, fila 286.

19. Idem, dos.52/1946, fila 18.

20. Primul este emis de Comisia Judeţeană de Îndrumători Putna, la 31

august 1946, A.N.V., Fond Camera de Agricultură a jud. Putna, dos.52/1946,

fila 333-334. Al II-lea este un Tablou cu date statistice-economice privind

Reforma Agrară pe luna februarie 1948, în Fond Comitetul Judeţean Putna al

P.C.R., dos.4/1948, fila 19.

21. "Raport de activitate în comuna Suraia", A.N.V., Fond Comitetul

Jud.Putna al P.C.R., dos.14/1946, fila 10-11.

22. Vlad Georgescu, op.cit., p. 251.

II                                                                                                                                                                     II     Bazele juridice ale colectivizării

Hotărîrile privind cooperativizarea agriculturii luate la Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie-noiembrie 1945

Simţindu-se nevoia de a suplini efortul propagandistic prilejuit de adoptarea

Legii de Reformă Agrară şi manifestat pe tot parcursul procesului de expropriere

/ împroprietărire, spre finalul primei perioade (în care poziţia oficială a partidului

comunist şi a guvernului Petru Groza era în sensul garantării proprietăţii

individuale) încep să apară elemente noi în politica agrară. Primele semne apar

încă din 1945, cînd începea să se sugereze necesitatea unei creşteri a eficienţei în

cultivarea pămîntului prin punerea în comun a inventarului agricol în scopul

aprovizionării şi desfacerii pe piaţă a produselor. Un articol intitulat "Propăşirea

agriculturii prin întovărăşirea micilor gospodării ţărăneşti"1 propunea varianta

întovărăşirii ţăranilor în cooperative agricole. Acest articol venea parcă să anunţe

un demers mai hotărît al partidului în sprijinul acestei idei.

Conferinţa Naţională a P.C.R. desfăşurată la numai cîteva luni distanţă,

adică în octombrie-noiembrie 1945, printre alte hotărîri luate, va aduce şi unele

precizări cu privire la strategia politică din domeniul agriculturii. Era preconizată

înfiinţarea de cooperative săteşti în scopul realizării aprovizionării, desfacerii şi

valorificării produselor agricole. Se adoptase astfel metoda de promovare a unui

discurs paralel, în care mai vechile garanţii erau încă menţionate, în timp ce

apelurile în favoarea realizării de cooperative deveneau tot mai evidente.

Iar dacă la nivelul discursului politic exista o situaţie de această natură, nici

în plan organizatoric lucrurile nu rămăseseră de loc în urmă. În prima parte a

anului 1948 în Putna se instalase deja o activitate felurită ce viza formarea cît

mai multor celule de partid. Un caz particular îl reprezintă Plasa Suraia ce avea

organizaţii în mai multe comune (Vulturu, Răstoaca, Bilieşti, Jorăşti, Vînători şi

Mirceşti), însă toate întîmpinau serioase probleme. Pentru comunişti era

esenţială o cît mai mare reprezentare la nivelul cel mai restrîns, cel al satelor şi

apoi al comunelor pentru că de acest deziderat depindeau, atît pe termen scurt cît

şi pentru viitor, eventual pentru vecie, toate proiectele care trebuia să duca într-

un final la transformarea definitivă a agriculturii româneşti. Alegerile

parlamentare, recensămîntul, erau doar cîteva jaloane care implicau o atenţie

sporită a partidului comunist în privinţa ţăranilor. Numai că aceştia nu erau cîtuşi

de puţin dispuşi să adopte noul model economic propus de comunişti. Pentru

aceasta, poate că cel mai relevant document este descrierea de către un activist

de partid a stării de spirit a ţăranilor şi a atitudinii lor faţă de demersurile celulei

de partid din Suraia de a realiza o cooperativă agricolă în comună2. În privinţa

apropiatelor alegeri, în Raport se arată că ţăranii erau îndemnaţi să voteze în

favoarea partidelor istorice de către primarul liberal din comuna Nămoloasa,

ceea ce crea un conflict de autoritate la nivel local. Dar mai importantă este

mărturia raportului în legătură cu încrederea populară în P.C.R. şi cu eforturile

organizaţiei comunale zădărnicite de neseriozitatea manifestată de organizaţia

centrală din Focşani, ce trebuia să participe la o întîlnire cu ţăranii comunei :

“Lumea satelor îşi pierde încrederea în noi, ştiindu-ne lipsiţi de punctualitate şi

totodată de seriozitate. S-a întîmplat de multe ori cînd lumea a fost anunţată, s-a

adunat, a aşteptat ore întregi ca pe urmă să plece acasă fără nici un rezultat.

Acest fapt ne scade prestigiul”. Reacţia ţăranilor la propunerea înfiinţării unei

cooperative agricole este una de refuz aproape unanim şi, după cum menţionează

raportul, deşi mulţi ţărani erau săraci şi fără pămînt, ei preferau să lucreze ca

zilieri : “[...] ei privesc Partidul Comunist cu neîncredere, spunînd că preferau să

lucreze pe la alţii ca « oameni liberi » decît să fie « robi » la colhoz. Le-am

explicat ce-i cu colhozurile şi care a fost rolul lor în economia U.R.S.S. În

România însă, le spun că nu poate fi vorba de aşa ceva. Sunt convinşi pentru un

moment dar, îndată ce vin în contact cu agenţii reacţiunii, devin iar neîncrezători.

Aceasta şi din cauza faptului că aceştia-i toacă la cap toată săptămîna, la muncă,

pe cîtă vreme cu mine dau ochii numai sărbătoarea şi atunci, numai dacă nu s-a

înfundat prin cîrciumi. Totuşi, cu un pic de muncă se va putea face ceva din ei”.

Relatarea ar putea aparţine unui destoinic activist dacă ţinem cont de remarcabila

tenacitate din final. Tot în raport este adus la cunoştinţă faptul că în 1945 în

comuna Suraia s-a înfiinţat o cooperativă fondată cu capitalul oamenilor săraci

surăieni, ceea ce înseamnă că hotărîrile adoptate la Conferinţa Naţională a P.C.R.

au avut un relativ ecou.

Pe lîngă activitatea propagandistică a celulelor săteşti şi comunale de partid

s-a urmat cu eficienţă o a doua direcţie de atragere a ţăranilor în diferite forme

cooperatiste de practicare a agriculturii. Strînsa colaborare cu Frontul Plugarilor

devenea acum o condiţie absolut necesară pentru reuşita politicii aplicate de

comunişti la sate.

Ofensiva împotriva ţăranilor înstăriţi. Epurări în Frontul Plugarilor

Într-o primă fază, Frontul Plugarilor admitea în rîndurile sale şi proprietari

care făceau parte din “burghezia sătească”, reprezentată de ţăranii mijlocaşi şi

înstăriţi, proprietari ai unor suprafeţe agricole mai mari, însă chiar şi aşa aceştia

nu puteau fi promovaţi în conducerile administraţiilor locale ale Frontului. Era

doar un compromis de moment ce avea drept scop înregimentarea cît mai multor

ţărani în Frontul Plugarilor, folosindu-se practic de această categorie a ţărănimii

ce a devenit în scurt timp indezirabilă. După “cîştigarea” alegerilor din 19

noiembrie 1946, comuniştii obţineau pe lîngă executiv şi controlul puterii

legislative.

In aceste condiţii, comuniştii abandonează definitiv poziţia exprimată la

nivel oficial în privinţa unei agriculturi bazate pe principiile liberei concurenţe

de piaţă şi a garantării proprietăţii particulare individuale. Dublul discurs al

puterii, practicat pînă la sfîrşitul anului 1946, nu mai era necesar de-acum încolo.

Stăpînă pe situaţie, ea urma să uzeze fără menajamente de metodele transpuse în

plan propagandistic şi legislativ împotriva gospodăriilor ţărăneşti particulare.

Ofensiva împotriva ţăranilor înstăriţi a fost declanşată printr-o acţiune

concertată a organizaţiilor de bază comunale şi săteşti ale Partidului Muncitoresc

şi a organizaţiilor locale aparţinînd Frontului Plugarilor. Incepînd cu anul 1947 şi

pînă în final, ţăranii înstăriţi vor purta stigmatul “chiaburimii”. Nimic nu era

întîmplător ; modelul leninist al mitologiei antitetice a colectivizării mujic-culac

este transpus aidoma căpătînd în timp o puternică valoare de simbol.

Campania de defăimare a ţăranilor a căror suprafaţă de teren depăşea un

anumit număr de hectare a fost declanşată în presa centrală printr-o serie de

articole cum ar fi cel intitulat "Adîncirea diferenţierii sociale în lumea satelor"3,

în care este evidenţiată incompatibilitatea coexistenţei, în cadrul Adunărilor

săteşti, a “ţărănimii muncitoare” cu “chiaburimea exploatatoare” : “Acuzaţii

făţişe, aruncate chiaburimii că speculează sărăcimea şi că strînge averi prin

numeroase mijloace de exploatare, pe seama ţărănimii muncitoare, au fost

formulate în mai toate adunările [...]”.

Coborînd însă la nivelul satelor, un întreg arsenal pus în slujba acestei

campanii era dirijat de organizaţiile de bază ale P.M.R. şi propagat prin filiale

locale ale Frontului Plugarilor. Acesta din urmă avea de realizat mai înainte de

toate o drastică epurare din propriile organizaţii comunale şi săteşti a

chiaburilor, deci a celor care cu doar puţin timp în urmă fuseseră utili pentru

deplina reprezentativitate a corpului social al ţărănimii.

Rapoartele de activitate şi planurile de muncă emise de Comitetul Judeţean

Putna al P.M.R. relevă o stare de intensă activitate de primenire a Frontului

Plugarilor : “Frontul Plugarilor nu a reuşit complectamente să înlăture

elementele chiabure, duşmănoase ale ţărănimii muncitoare. Cu ajutorul

Partidului se va proceda la curăţirea elementelor chiabure, legionare şi

reacţionare pătrunse în Frontul Plugarilor cu scopul de a dezbina închegarea

ţărănimii muncitoare. În rîndurile ţăranilor, Partidul Frontul Plugarilor se bucură

de priză şi popularitate, însă din punct de vedere organizatoric nu în toate Plăşile

îşi trăieşte viaţa !”4. Sînt prevăzute măsuri de înlocuire a consiliilor de

administraţie a cooperativelor precum şi a primarilor tătărăscieni şi “a celor ce

nu corespund”.

Cine puteau fi cei care nu corespundeau modelului reprezentată de ţăranul

vrednic şi cinstit ? Evident că excluderea chiaburilor masca în fond înlăturarea

din funcţiile administraţiei locale a tuturor opozanţilor şi înlocuirea acestora cu

oameni de “încredere” ai noului regim de democraţie populară.

Există şi o evidenţă a întrunirilor ţinute – 35 în luna ianuarie, cu o

participare între 300 şi 550 de oameni – dar şi o primă evidenţă a membrilor

Frontului. Astfel, dacă în decembrie 1947 erau înscrişi 9200, în ianuarie numărul

membrilor ajungea la 10500.

Şi Raportul de activitate al Secţiei Ţărăneşti pe luna februarie 19485

înfăţişează efortul de combatere a elementelor chiabureşti din sînul Frontului,

precum şi influenţa acestuia în lumea satelor : ”Frontul Plugarilor se bucură de

influenţă şi popularitate în rîndul maselor ţărăneşti." Sunt semnalate elemente

legionare şi chiaburi infiltraţi în conducerile organizaţiilor Frontului Plugarilor

din cuprinsul judeţului". Raportul de activitate pe luna august a aceluiaşi an6

indică de asemenea o acţiune de curăţire a conducerii Frontului Plugarilor de

chiaburi şi ţărani mijlocaşi în Plăşile Panciu şi Odobeşti, măsură ce nu a fost bine

primită de ţărani : ”[...] au trecut la excluderea mijlocaşilor ce a produs o

nestabilitate în rîndurile ţărănimei”. Polarizarea – măcar în termeni – a societăţii

ţărăneşti, crea o diversiune ce avea menirea de a diaboliza ţărănimea înstărită,

construind totodată mitul solidarităţii ţărănimii muncitoare, sintagmă ce îşi va

crea un loc definitiv în jargonul propagandei comuniste.

O altă strategie care va fi un pilon, o idee-forţă la care va recurge de acum

înainte propaganda comunistă va fi alianţa dintre muncitori şi ţărani. Prin

recursul la unitate şi sprijin reciproc, ţărănimea era asigurată de către clasa

muncitoare din fabrici şi uzine că nu era singură în lupta ei împotriva chiaburilor,

exploatării şi nedreptăţilor sociale. Astfel, duşmanul comun patron / chiabur

dădea o nouă dimensiune alianţei muncitoreşti-ţărăneşti. Aceleaşi Rapoarte (din

ianuarie şi februarie 1948) arată eforturile Secţiei Ţărăneşti a Comitetului

Judeţean Putna de sprijinire a colaborării Frontului Plugarilor pentru alianţa între

muncitori şi ţărănimea muncitoare precum şi în privinţa lămuririi ţăranilor asupra

aceleiaşi chestiuni. O dată trasate, cele două coordonate – lupta împotriva

ţărănimii înstărite şi înfrăţirea muncitorilor de la oraşe cu ţărănimea

muncitoare – nu au fost abandonate niciodată de retorica partidului în privinţa

colectivizării agriculturii ; atît doar că ele au suferit în timp diferite modificări de

nuanţă şi accent, în funcţie de imperativele politicii oficiale a partidului.

Legislaţia

Angajarea pe o astfel de linie propagandistică a fost dublată de o intensă

activitate legislativă demarată în anul 1947. Nu era întîmplător acest fapt, căci

după alegerile din noiembrie 1946, la nivelul întregii economii naţionale

guvernul hotăra o cît mai rapidă transformare prin trecerea sub controlul deplin

al statului a diferitelor sectoare economice, iar agricultura era una din priorităţile

ce figurau în agenda prim-ministrului Groza.

La 7 iunie 1947, noua “majoritate” parlamentară adopta Legea de circulaţie

a bunurilor agricole, prin care li se interzicea acelor proprietari agricoli care nu

aveau drept ocupaţie unică agricultura, dreptul de a mai cumpăra pămînt. Limita

suprafeţei de pămînt ce putea fi cumpărată a fost stabilită la maxim 15 hectare.

Dar legea oferea statului dreptul de preemţiune şi control al vînzării, statul avînd

practic posibilitatea de a cumpăra suprafeţe de teren disponibile pentru vînzare.

Legea circulaţiei bunurilor agricole, care încerca să motiveze împiedicarea

formării marilor proprietăţi funciare reuşea în fapt să aducă mari avantaje

statului, evident în detrimentul ţărănimii şi al agriculturii particulare. Se elimina

piaţa liberă a pămîntului creîndu-se un monopol al statului în privinţa vînzării

proprietăţilor funciare, iar în această calitate el putea cumpăra terenuri la preţuri

mult mai mici, fixate tot de el. De asemenea, prin posibilitatea de a obţine

terenuri agricole puteau fi înzestrate noi cooperative şi în scurt timp gospodăriile

agricole de stat şi gospodăriile colective.

Pentru a îngrădi şi mai mult dezvoltarea proprietăţii individuale ţărăneşti, la

26 iunie 1947 Consiliul de Miniştri aproba Legea pentru regimul circulaţiei

produselor agricole, care nu era altceva decît o completare a legii privind

circulaţia bunurilor agricole. Conform acestei legi, ţăranul era obligat să

folosească în lucrările de recoltare a cerealelor unelte mecanizate (în special

batoza). Atît timp cît aceste maşini agricole erau deţinute de un număr redus de

ţărani, restul producătorilor agricoli era nevoit să apeleze fie la aceia dintre

ţăranii care aveau în inventarul agricol aceste batoze, fie la stat prin intermediul

Staţiunilor de Maşini Agricole (S.M.A.) înfiinţate încă din 1946. Legea

interzicea proprietarilor şi arendaşilor să efectueze lucrări de treieriş fără a avea

o autorizaţie în acest sens :”[...] este interzis proprietarilor şi arendaşilor de

maşini şi batoze de treierat, precum şi prepuşilor lor, de a treiera fără să aibă

autorizaţie de treieriş pentru campania din 1947, sau de a treiera în altă zonă

decît cea indicată pe autorizaţie”. Pentru a se exercita un control indirect al

cantităţii recoltate de ţărani, proprietarii maşinilor agricole şi prepuşii lor erau

obligaţi să aibă o evidenţă strictă prin registrele de treier în care să figureze

rezultatele treierişului pentru fiecare producător în parte. Un control direct era

aplicat deţinătorilor de batoze sau prepuşilor lor de către o comisie formată din

primarul şi notarul comunei, alţi doi mici producători agricoli (desemnaţi de

prefect şi de directorul oficiului economic) însoţiţi de cel puţin un jandarm sau

ostaş. Încă de la început a existat o grijă deosebită pentru ca nu cumva în urma

acestor măsuri împovărătoare, ţăranul să aibă posibilitatea de a nu declara în

întregime producţia agricolă pe care o obţinuse. De aceea, prin reglementări atît

de stricte se reuşea ca producătorul agricol să poată fi controlat de două ori, o

dată de proprietarul batozei de treier şi a doua oară de către comisie, aşa încît

ţăranului nu-i rămînea nici o şansă de a se sustrage acestui control. Tot prin

Legea pentru regimul circulaţiei produselor agricole se puneau bazele sistemului

de colectare a produselor agricole din gospodăriile ţărăneşti, precum şi a

introducerii impozitului în natură. Impozitul era fixat de către o comisie

ministerială şi se calcula progresiv, în funcţie de cele patru categorii de

productivitate a pămîntului. Impunerile forţate şi intervenţia brutală a statului

erau evidente, iar această strategie de ruinare a proprietăţii individuale în

favoarea formării sectorului cooperatist se situa abia la început.

În urma adoptării legilor ce priveau circulaţia bunurilor şi produselor

agricole, guvernul a intervenit cu măsuri imediate pentru a preveni un eventual

refuz al ţăranilor de a-şi mai lucra pămîntul. Pentru campania agricolă din

toamnă, statul îşi arogă dreptul de a coordona această acţiune. Concret, este

înfiinţat la nivel central un organism de coordonare – Comandamentul Unic de

Însămînţări care hotăra că “[...] mobilizarea pentru muncile din toamna aceasta

(1947) trebuie să meargă pînă la ultimul secretar de primărie şi agent agricol

comunal şi pînă la ultimul plugar din judeţele respective [...]. Nu se admite nici o

scuză pentru nimeni dacă nu şi-a adus la îndeplinire sarcina primită şi vom aplica

cele mai grave sancţiuni, indiferent de cine este vinovatul”7. Ameninţările din

final la adresa celor ce ar fi îndrăznit să nu-şi ”îndeplinească sarcina primită”

erau făcute avînd în vedere sprijinul Ministerului Afacerilor Interne ce devenea

organism de control şi coerciţie, avînd girul ministrului Teohari Georgescu. În

articolul "Măsuri ordonate de Ministerul de Interne în vederea campaniei de

însămînţări"8 erau aduse noi clarificări : ”[...] în termen de 48 de ore să se

constituie comandamentele unice judeţene şi comunale, prevăzute în Jurnalul

Consiliului de Miniştri nr.184 din 18 februarie 1947, pentru aplicarea planului de

mobilizare generală în vederea însămînţărilor, executîndu-se toate dispoziţiunile

suscitatului Jurnal şi instrucţiunile primite ulterior, pentru realizarea în timp util,

a întregului plan de însămînţări, din toamna acestui an”. Folosirea organelor

locale ale Ministerului de Interne în acţiunea de constrîngere a ţăranilor devine o

practică generală a guvernului, căci dacă nu se reuşea prin convingere, măcar

prin constrîngere comuniştii îşi puteau aplica pas cu pas proiectul socializării

agriculturii. Nu mai conta faptul că ţăranului individual, care reprezenta

majoritatea covîrşitoare, i se lua şi dreptul elementar de a hotărî după bunul său

plac dacă-şi lucrează sau nu pămîntul.

Infiinţarea de coooperative agricole de aprovizionare, desfacere şi valorificare

Deciziile adoptate la Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie-

noiembrie 1945, care vizau înfiinţarea de cooperative agricole de aprovizionare

industrială, de desfacere şi valorificare a produselor agricole, erau urmate pe tot

parcursul acestei perioade.

În judeţul Putna o primă cooperativă ia fiinţă la Suraia încă din 1945 iar în

1946 apar alte patru la Petreşti, Mărăşeşti, Adjud şi Sascut9. Tot în 1946 se

înfiinţează şi primele Staţiuni de Maşini Agricole, prin care se putea realiza un

control direct al lucrările agricole, precum şi posibilitatea constrîngerii ţăranilor

de a apela la serviciile lor. Nu este mai puţin adevărat că statul s-a îngrijit la

început să mărească parcul de maşini al S.M.A.-urilor, atît pentru a înlătura orice

concurenţă, precum şi în scopul atragerii ţăranilor pentru a folosi serviciile

oferite de ele. Legea pentru organizarea creditului agricol ţărănesc din iunie

1947 crea o discriminare vădită între producătorii individuali şi ţăranii înscrişi în

cooperative. Astfel că ţăranii care deţineau propria gospodărie puteau face

împrumuturi trebuind să garanteze prin ”gajuri agricole pe recoltele încolţite sau

culese, precum şi orice alte gajuri libere de orice sarcini”, în timp ce ţăranii

cooperatişti nu erau obligaţi la nici un fel de garanţii sau gajuri. Legea urmărea

prin aceste facilităţi să determine o aderare de proporţii mari la cooperativele

agricole. Aceste demersuri aveau o deosebită importanţă pentru comunişti, căci,

prin intermediul lor, guvernul putea să controleze o parte a activităţilor

comerciale, precum şi capitalul deţinut de membrii cooperatişti.

Legi cu caracter restrictiv

O altă măsură era venită să lase producătorului agricol un cît mai mic profit

rezultat în urma vînzării pe piaţa liberă a recoltei obţinute. Introducerea

preţurilor de mercurial făcea ca guvernul să poată fixa şi de data aceasta, la un

preţ mult mai scăzut diferitele produse agricole vîndute de ţărani. Impunerea

mercurialului restrîngea şi mai mult posibilităţile ţăranului de a-şi cîştiga

existenţa de pe urma muncii efectuate în propria gospodărie, iar scopul urmărit

era tocmai de a-l determina pe acesta să se îndrepte spre sectorul cooperatist care

cu “generozitate” oferea acum şi sprijinul acordat de Legea pentru organizarea

creditului agricol. Cele două legi complementare, privind regimul circulaţiei

bunurilor şi produselor agricole conţineau reglementări ce introduceau un regim

al cotelor şi un impozit în natură către stat. Adoptarea lor a împovărat ţărănimea

pînă la limita la care nu mai rămînea cu nici un cîştig de pe urma recoltei. Astfel

că în momentul în care a fost impus, mercurialul a produs o serie de implicaţii la

nivelul întregului sector al agriculturii : era practic sufocată piaţa liberă, fiind

înlăturată orice formă de concurenţă în urma monopolului impus de stat, care

fixa preţurile. Refuzul ţăranilor de a vinde a generat o lipsă imediată de produse

agricole, ce au făcut ca în final guvernul să renunţe (în 8 octombrie 1947) la

preţurile de mercurial. Deşi măsura de introducere a mercurialului a fiinţat doar

cîteva luni de zile, ea a generat o serie de consecinţe provocate de regimul

extrem de dur faţă de ţărănime pe care-l aplica partidul comunist, mai ales în

componenta sa legislativă.

Anul 1948 aduce o nouă modalitate de a trece o bună parte din producţia

agricolă ţărănească în mîinile statului. Concret, în baza Decretului Marii Adunări

Naţionale din iulie este introdus sistemul cotelor obligatorii. Anterior

Decretului, fuseseră impuse cote pentru producătorii de grîu, orz, orzoaică,

secară şi ovăz în Legea pentru regimul circulaţiei produselor agricole. Decretul

Prezidiului M.A.N. stabilea noul cuantum ce trebuia predat către stat. Avînd

acum experienţa dobîndită în campania de însămînţări din toamna anului 1947,

guvernul înfiinţa de urgenţă Comisiunea de Stat pentru Colectarea Produselor

Agricole (C.S.C.P.A.) care întocmea planul de colectări pe întreaga ţară pentru

anii 1948-1949. Comisia coordona la nivel centralizat aplicarea planului de

colectări, avînd subordonate comisiunile de judeţ, de plasă şi cele comunale.

Patru etape în aplicarea politicii agrare a P.C.R.

Se poate observa o trăsătură generală în strategia cooperativizării şi mai

apoi a colectivizării ; atunci cînd se urmărea impunerea unor obiective-cheie în

parcursul făuririi comunismului la sate, era instrumentat un traseu străbătut de

patru factori esenţiali. Primul era reprezentat de demersul legislativ şi depindea

direct de comanda şi deciziile luate de conducerea centrală de partid. O dată ce

era emis, decretul (legea) oferea cadrul manifestării următorilor doi factori. Un

întreg mecanism al propagandei, ce devine în timp tot mai bine organizat, prelua

hotărîrile centrale pentru a putea să le “prelucreze”10 şi să le răspîndească în

rîndurile ţărănimii pînă în cele mai îndepărtate cătune. Al treilea factor ţinea de

acţiunile concrete desfăşurate la nivel local de birourile organizaţiilor de bază

ale P.M.R. Atunci cînd activitatea organizaţiilor locale nu reuşea punerea în

practică a obiectivelor legiferate prin decrete ale M.A.N. din diferite motive, însă

în special datorită manifestării unei puternice opoziţii a ţărănimii faţă de noile

măsuri îndreptate împotriva ei, interveneau organele de represiune ale Miliţiei şi

Securităţii. Ele vor reprezenta un factor determinant în procesul de colectivizare

a agriculturii, îndeplinind sau suplinînd de cele mai multe ori activitatea secţiilor

locale de partid.

O dată cu apariţia Decretului Prezidiului M.A.N. în legătura cu colectarea

cerealelor din 1948, este declanşată o campanie propagandistică furibundă

împotriva ţărănimii înstărite. Un articol apărut în Scînteia, intitulat "Greul

colectărilor va apăsa asupra elementelor capitaliste exploatatoare"11, acredita

ideea conform căreia ţărănimea muncitoare nu avea cum să fie afectată de

sistemul colectării cotelor, iar cei ce aveau să sufere în urma acestei decizii erau

chiaburii, ca şi cum cotele către stat nu erau suportate de întreaga ţărănime.

Dar pe lîngă această coordonată ce încerca să abată atenţia înspre ţărănimea

înstărită, Bogdan Tănăsescu identifică alte trei linii directoare ale propagandei

manifestate pe parcursul anului 1948 şi anume : pregătirea psihologică a

cooperativizării, sprijinirea recensămîntului agricol din ianuarie 1948 şi

mobilizarea pentru campania de însămînţări, de recoltare şi colectare. Toate

acestea se înscriu perfect şi în Planul de muncă pe luna ianuarie 1948, al Secţiei

Propagandă şi Agitaţie din cadrul Comitetului Judeţean Putna al P.M.R.

Indrumători şi activişti P.C.R. trimişi la sate

După 1946 activitatea partidului comunist capătă o dinamică mai

pronunţată, atît la nivelul Comitetului Judeţean din Focşani, precum şi pe tot

cuprinsul judeţului Putna. Este continuată acţiunea de instalare în teritoriu, deci

în comune şi sate, a celulelor de partid şi chiar se poate constata o grabă în

desfăşurarea întregului proces. Era de altfel explicabil, căci imediat ce aceste

micro-organizaţii de partid căpătau un sediu, ele preluau de îndată

comandamentele politicii de partid în domeniul agriculturii. Retorica lor, deşi

mai stîngace (însă nu mai puţin de stînga), respecta coordonatele trasate de

propaganda centrală : demascarea chiaburimii, promovarea reformelor înfăptuite

de guvernul Petru Groza, strîngerea legăturilor ţărănimii muncitoare cu clasa

muncitoare de la oraşe, întărirea şi dezvoltarea sectorului cooperatist, etc. În

fruntea acestor B.O.B.-uri erau puşi în special ţărani alogeni şi de obicei din

rîndurile ţărănimii sărace ; ei vor îmbrăţişa de la început ideile marxism-

leninismului şi proiectul comunist de transformare din temelii a agriculturii.

Partidul a apelat la aceşti oameni uşor manipulabili dar cu un zel ce le va permite

să înveţe aproape ”din mers” stilul activistului de profesie de la colegii lor

citadini, fie ei îndrumători sau activişti cunoscuţi, în descinderile duminicale ale

acestora la sate. În satul lor, activiştii de partid nu se bucurau de o credibilitate

deosebită, dovadă stînd reacţiile nedisimulate ale ţăranilor faţă de noua ordine

socială ce avea să schimbe complet baza tradiţională a statului, sedimentată

timp de secole. Presiunea continuă a agitatorilor trimişi la sate precum şi şirul

nesfîrşit al rechiziţiilor, exproprierilor abuzive, intervenţiilor brutale ale statului

în economia gospodăriilor individuale creau în lumea satului un puternic

sentiment de dezrădăcinare. Ţăranii erau puşi în faţa unei alegeri dramatice între,

de o parte, capitularea – renunţînd să-şi mai considere pămîntul o proprietate şi

înscriindu-se într-una din viitoarele forme colectiviste de agricultură oferite de

comunişti – şi, pe de altă parte, rezistenţa – continuînd să-şi păstreze dreptul de

proprietar individual al propriului pămînt.

Situaţia grea a ţăranilor este reflectată chiar de unele documente emise de

partid12. Totuşi, o imagine cît se poate de clară o oferă documentele care dau

măsura efortului propagandistic desfăşurat la nivelul întregului judeţ. Comitetul

Judeţean Putna al P.M.R., ca organism central era împărţit pe secţii, care

reprezentau sectoare majore de activitate (Secţia Ţărănească, Secţia Propagandă

şi Agitaţie, Secţia Organizatorică). La rîndul lor aceste secţii aveau în gestiune o

serie de comisii specializate pe domenii şi departamente. O astfel de organizare

exista în cadrul Secţiei de Propagandă şi Agitaţie. Planul de muncă pe luna

ianuarie 194813 al acestei secţii fixează obiectivele principale ale lunii în curs : 1.

campania în favoarea recensămîntului ; 2. organizarea a 200 de îndrumători la

sate cu munca locală ; 3. pregătirea ţăranilor pentru campania însămînţărilor de

primăvară ; 4. avantajele cooperativelor ; 5. îndrumarea organizaţiilor de masă :

Frontul Plugarilor, Sindicatul Muncitorilor Agricoli, Uniunea Tineretului

Muncitoresc. Urmau a fi trimişi îndrumători din oraşele judeţului la sate în

fiecare duminică : 50 din Focşani, 25 din Mărăşeşti, 15 din Adjud, etc. Comisia

de îndrumători se ocupa îndeaproape ca acei trimişi în comune şi sate să ducă o

“muncă de lămurire” în special asupra celor mai apropiate obiective urmărite de

partid : explicarea importanţei recensămîntului precum şi necesitatea unirii

eforturilor pentru campania însămînţărilor de primăvară. Alte subiecte care

aveau să devină constante ale propagandei agitatorilor la sate erau cele legate de

campaniile de recoltare şi de colectare a produselor agricole, achitarea

impozitului în natură, proclamarea Republicii Populare Române şi perspectivele

create prin instaurarea deplină a regimului de democraţie populară bazat pe clasa

muncitoare de la oraşe şi sate, avantajele aduse ţărănimii de cooperativele

agricole ş.a.m.d. De formarea activiştilor de partid în vederea popularizării

acestor subiecte în mediul rural se ocupa Şcoala de cadre ţărănească. După

acest stadiu de pregătire, şcoala îi repartiza în colectivele judeţenei, în birourile

de plăşi ori în birourile organizaţiilor de bază. Agitatorii trimişi din oraşe nu erau

suficienţi, ei neputînd acoperi întreg spaţiul rural al judeţului, aşa încît se încerca

suplinirea efortului propagandistic prin formarea agitatorilor alogeni. În Raportul

de activitate pe luna februarie14 se constată tendinţa de a se da întîietate

elementelor intelectuale de la sate, care sînt totuşi-după cum spune raportul “de

multe ori dubioase. Comuniştii doreau o întărire a credibilităţii lor la ţară, de

aceea atenţia lor este acum îndreptată şi spre aceia care erau oameni respectabili

în comunităţile săteşti din care proveneau ; era cazul învăţătorilor ori a puţinilor

ingineri agronomi de a căror opinie mulţi dintre ţărani ţineau cont. Recrutarea

noilor activişti intra în atribuţiile unei comisii ce acoperea Învăţămîntul de partid

iar Comisia de studii şi documentare realiza materialul pentru lecţii şi şcoli de

cadre şi populariza realizările guvernului şi ale partidului prin afişe şi grafice.

Manipularea informaţiilor, culegerea ştirilor de pe întreg judeţul şi prelucrarea

lor făceau ”obiectul muncii” Comisiei de artă şi cultură şi al Comisiei de

difuzare. Aceasta din urmă deţinea controlul deplin al presei, realizînd

abonamente colective în toate plăşile, în special la Scînteia (al cărui tiraj îl va

mări de la 1200 la 1800 de foi pe zi), în biblioteci şi alte instituţii. Şi pentru că

tot se ocupa de artă şi cultură, Comisia, împreună cu Ministerul informaţiilor, era

angajată într-o febrilă campanie de epurare a bibliotecarilor din timpul vechiului

regim şi de ridicarea a întregului material considerat nepotrivit, unul dintre

obiectivele propuse fiind ”îmbogăţirea permanentă cu material de partid”.

"Munca de lămurire"

Aşadar maşina propagandei funcţiona la cote maxime iar unele rezultate

începeau să apară, mai ales în privinţa constituirii cooperativelor, unde se

înregistrează o creştere evidentă, ele ajungînd în februarie 1948 la 108 unităţi15.

Exista o preocupare şi pentru înfiinţarea organizaţiilor sindicale şi a asociaţiilor

prin intermediul cărora partidul comunist îşi putea extinde ramificaţiile în

diferitele domenii socio-profesionale. Prin Sindicatul Muncitorilor Agricoli,

Uniunea Tineretului Muncitoresc (U.T.M), Uniunea Femeilor Democrate din

România (U.F.D.R.), Asociaţia Română pentru Strîngerea Legăturilor cu

Uniunea Sovietică (A.R.L.U.S.) şi Frontul Plugarilor, partidul exercita două

funcţii – cea propagandistică şi cea de control.

Colaborarea cu Frontul Plugarilor se axa pe aceleaşi coordonate arătate,

mai întîi munca de lămurire în favoarea colectărilor şi a recensămîntului

agricol. Nu era întîmplător faptul că îndrumătorii puneau întotdeauna

recensămîntul în strînsă legătură cu colectările iar acest aspect devine şi mai

explicit prin ”munca de lămurire a ţăranului de a declara tot ce are în gospodărie

pentru recensămîntul agricol”16. Problema autorităţilor era de fapt să împiedice

cu orice preţ posibilele sustrageri venite din partea ţăranilor. Şi în campania de

treieriş şi însămînţări din august17 Frontul Plugarilor contribuie prin acţiuni de

demascare a chiaburilor şi ţăranilor care se sustrăgeau de la colectări sau care nu

puneau la dispoziţie utilajul agricol. Întreaga legislaţie adoptată, mai ales legile

privind circulaţia bunurilor şi produselor agricole, impozitul în natură şi

aplicarea colectării cotelor către stat au determinat un refuz al ţăranilor de a-şi

lucra pămîntul. Această situaţie nu putea avantaja statul, căci un boicot al

ţăranilor ar fi provocat o criză alimentară generală pe piaţa internă. Era important

ca pămîntul să fie lucrat, iar campania din toamna anului 1947, cînd guvernul îi

autoriza pe lucrătorii Ministerului de Interne să vegheze desfăşurarea lucrărilor

de însămînţări arăta acest interes al statului în coordonarea lucrărilor agricole. În

dorinţa de a-şi asigura acest rol şi pentru a înlătura orice disfuncţionalităţi care

puteau să apară în timpul apropiatei campanii agricole din toamnă, autorităţile

comuniste au recurs sistematic la încadrarea acelor ţărani ce refuzau să îşi are

pămîntul sau să pună la dispoziţie inventarul agricol, la Legea 351/ 1945 privind

reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic. Reglementarea va fi

subsumată metodelor curente de represiune.

Camera de Agricultură a judeţului Putna era instituţia administraţiei locale

care era abilitată să verifice eventualele contravenţii la legea sabotajului

economic18. Situaţiile erau prezentate sub forma referatelor sau a proceselor

verbale. Astfel era făcut un referat al Subdirectoratului Camerei de Agricultură :

”Cu privire la reclamaţia ajutorului de primar V. Nedelcu, al comunei Jariştea,

asupra proprietarului de tractor Stelian Ghemuleţ, care a sabotat lucrările de

însămînţare în toamnă, refuzînd a scoate tractorul la arături”. Se cere Legiunii de

Jandarmi să-l determine să scoată la arături tractorul. În urma refuzului

proprietarului de tractor, acesta urma calea sigură a detenţiei : ”Prin hotărîrile

Comandamentului Unic de Însămînţări s-a cerut arestarea lui Stelian Ghemuleţ.

Instrumentarea s-a făcut de Serviciul de Control Economic al judeţului Putna şi

prin adresa nr. 34/ian.1948 a acestui serviciu, a fost trimis în judecată pentru

sabotaj economic”. Aşadar, pentru simplul fapt de a nu-şi fi folosit tractorul

pentru propria gospodărie sau poate mai curînd pentru uzul comun, un ţăran

putea fi privat de libertate. Astfel de măsuri pot fi explicate doar prin prisma a

două motivaţii. Prima era legată de hotărîrea cu care autorităţile tranşau

problema nesupunerii şi a sustragerii ţăranilor de la muncile agricole, iar a doua

rezida în lipsa unei dotări suficiente a S.M.T.-ului cu pluguri, batoze, tractoare

ş.a.. Lui Toader Grozav din comuna Vizantea îi este întocmit un proces verbal

pentru că refuză să îşi are suprafaţa de pămînt pe care o deţine, de 0,5 hectare. Se

specifică faptul că acesta deţine toate atelajele necesare, plug, vite şi căruţă. Cum

nu era permisă o astfel de extravaganţă, procesul verbal concluziona sec că cel în

cauză “le deţinea degeaba”. Împricinatul era încadrat la legea sabotajului

economic. Notarul care întocmise procesul verbal trimitea o copie şi

Comandamentului Unic de Însămînţări.

Exista însă şi altă categorie de cazuri în care ţăranii deturnau destinaţia

iniţială a grîului de primăvară. Aceştia, în loc să îl folosească pentru însămînţare,

preferau să îl macine la moară, complicînd şi mai mult misiunea întregului aparat

de supraveghere. Toate sesizările legate de aceste cazuri erau făcute de Serviciul

Agricol al Judeţului Putna fie Camerei de Agricultură şi Serviciului Economic de

Control, fie direct Tribunalului Putna, pentru a li se intenta proces de sabotaj

economic. Note trimise de pe tot cuprinsul judeţului, din Moviliţa, Odobeşti,

Bilieşti, Bîlca, Pănceşti, urmau să trimită în scurt timp zeci de persoane în

închisori.

Altă situaţie era creată de ţăranii care intrau abuziv pe proprietăţile celor ce

refuzau să participe la muncile agricole. Aceste incidente provocau opoziţia

ţăranilor proprietari care se trezeau asaltaţi în propria gospodărie, fapt ce dădea

naştere la o seamă de conflicte ce sporeau climatul de insecuritate din interiorul

comunităţilor săteşti. Nu este însă mai puţin adevărat că o asemenea stare era

indusă chiar de agitatorii şi activiştii de partid de la sate. În intenţia de a preveni

perpetuarea unor astfel de litigii pe perioada în care urmau să se desfăşoare

pregătirile pentru viitoarea campanie de însămînţări din toamnă, statul avea să

legifereze aceste uzurpări de terenuri prin Decizia M.A.N. nr. 432/15 martie

1948, care dispunea ca “orice terenuri nearate pînă la 15 aprilie să fie atribuite

locuitorilor dornici de muncă şi harnici”. În baza acestei hotărîri, Prefectura

Plăşii Odobeşti trimitea în 16 aprilie Nota nr.369 către Comitetele Gospodăreşti

şi Posturile de Jandarmi din comuna Floreşti : ”Vă rugăm să procedaţi de urgenţă

la identificarea loturilor nearate şi neînsămînţate pînă la data de 15 aprilie anul

curent, care vor fi atribuite locuitorilor harnici şi care se obligă a le cultiva pe

aceste loturi necultivate de proprietari”. Această nouă intervenţie arăta

ineficienţa măsurilor represive dar şi a celor de natură legislativă. Faptul că

adoptarea unui sistem apăsător al colectărilor, impozitul în natură şi Legea

sabotajului economic nu duceau la o abdicare masivă a ţărănimii, după cum se

aşteptau comuniştii, făcea ca procesul socializării agriculturii să continue

neabătut, aducînd mereu noi şi noi privaţiuni şi impuneri unei ţărănimi ce avea să

fie tot mai asediată.

După relativul eşec al administrării campaniei din toamna anului 1947, are

loc o restructurare prin înfiinţarea Comisiei de Stat pentru Însămînţări cu rol

centralizator, iar noutatea pe care această comisie o aducea consta în atribuţiile

pe care le avea, de a structura şi apoi de a impune un plan de cultură a

suprafeţelor agricole. Odată ce era elaborat, el cobora la Comisiile Judeţene

pentru Însămînţări şi avînd suportul represiv al Comandamentului Legiunii de

Jandarmi şi o susţinută propagandă în presa centrală, era impus producătorilor

agricoli, atît celor din cooperative, cît şi ţăranilor individuali. În felul acesta

proprietatea particulară a pămîntului tindea să devină numai un atribut formal al

ţăranului, atît timp cît el era nevoit să accepte intervenţia brutală a statului ce

decidea ce anume şi cît să cultive. Cei care nu respectau hotărîrile Comisiei

Judeţene pentru Însămînţări trebuia să suporte rigorile legilor în vigoare şi

ordonanţelor ad-hoc ale Prefecturii Judeţului Putna, cum era cazul lui Ioan Voicu

din comuna Vulturu. Acesta deţinea 50 de hectare, din care 10 trebuia să le are şi

însămînţeze cu grîu, conform planului de cultură impus. Cum refuzase să-şi

lucreze pămîntul şi nu îndeplinise sarcinile de plan, era condamnat la închisoare

pe patru ani (v. Anexa I, doc. 1).

Şi în legătură cu colectarea cotelor de la ţărani, precizările făcute aveau să-i

dezavantajeze. Astfel, cotele la produsele agricole erau stabilite înaintea

desfăşurării recoltării şi chiar dacă ele erau stabilite în raport cu categoriile de

terenuri (în funcţie de calitate şi număr de hectare), cuantumul cotelor nu ţinea

seamă de pierderile inerente oricărei culturi agricole. Acestea erau asumate

numai de producătorul individual. În schimb partidul comunist venea cu o

puternică propagandă a colectărilor prin intermediul oficiosului său Scînteia cu

articole ca : "Planul de colectare a cerealelor trebuie realizat în cele mai bune

condiţii"19 sau "Nu vom lăsa pe chiaburi să dosească cerealele"20.

Anul 1948 aduce o noutate şi în plan represiv, o dată cu adoptarea

articolului 209 Cod Penal. El urma să devină un instrument legislativ uzual pus

în slujba tribunalelor teritoriale. De data aceasta, articolul 209 C.P. era îndreptat

împotriva oricăror acţiuni de rezistenţă sau a situaţiilor ce puteau duce la

coagularea unei posibile opoziţii anticomuniste21. Apariţia acestei reglementări

este uşor explicabilă prin prisma strategiei colectivizării.

Existenţa numeroaselor forme de contestare a noului regim instaurat de

partidul comunist, manifestate în toate sectoarele societăţii româneşti (atît în

mediul urban cît şi în cel rural) făcea absolut necesară adoptarea unei norme

juridice cu caracter general şi în baza căreia să poată fi aruncaţi în închisoare sau

lagăre de muncă (canalul) toţi acei care periclitau (sau doar incomodau) regimul

de democraţie populară. În cazul particular al agriculturii, autorităţile vizau

înlăturarea oricărei piedici în calea demarării efective a procesului colectivizării

agriculturii. Astfel, ţăranii ce refuzau modelul colectivist urmau de acum înainte

să răspundă penal pentru inaderenţa lor la acest proiect radical. Împotrivirea faţă

de introducerea sistemului colhoznic în agricultura românească putea fi

interpretată acum drept nesupunere sau “uneltire împotriva ordinii sociale şi

economice”. Iar atunci cînd formele contestării nu căpătau conturul bine definit

al unei revolte ci reprezentau doar situaţii individuale, izolate, exista o încadrare

juridică şi pentru aceste situaţii care constau în simpla colportare de zvonuri sau

discuţii îndreptate împotriva regimului ori acţiuni de propagandă în favoarea

unor organizaţii ce aveau drept scop înlăturarea ordinii de stat. Sintagma

consacrată în practica juridică pentru desemnarea unor asemenea acţiuni era

“agitaţie împotriva ordinii sociale”, iar în rapoartele şi dările de seamă ale

filialelor locale ale Partidului Muncitoresc Român erau sintetizate în categoria

”manifestărilor ostile regimului”. Maniera de interpretare exclusiv politică a

faptelor masca în realitate o unică problemă – de a fi integrat sistemului sau de a

fi repudiat, lucru care se traducea în spaţiul rural prin a accepta sau a respinge

modelul sovietic al colectivizării agriculturii.

Articolul 209 Cod penal va suferi o serie de adăugiri de-a lungul perioadei

1948-1960, menite să aducă elemente noi în tipologia represiunii. Însă baza

viitoarelor construcţii juridice ale articolului rezidau în aliniatele primei

formulări, cea din 1948. Conform acesteia, articolul 209 Cod penal era definit

prin ”[...] delictul de uneltire contra ordinei sociale pedepsit cu închisoare

corecţională”. Punctul I pedepsea cu închisoare corecţională pînă la 3 ani “[...]

faptul de a propovădui prin viu grai schimbarea formei democratice de

guvernămînt a Statului”, iar la punctul II erau prevăzute pedepse cu închisoarea

corecţională de la 3 la 7 ani pentru orice tentativă de modificare a ordinii

economice sau sociale existente : ”[...] faptul de a lucra, prin mijloace violente,

pentru a produce teroare, teamă ori dezordine publică, cu scop de a schimba

ordinea economică sau socială din România” (lit. c) sau “[...] faptul de a ajuta în

orice mod, o asociaţiune din străinătate sau din ţară, care ar avea de scop să lupte

contra ordinei economice sau sociale din România prin mijloacele arătate la

litera a şi c.”(lit. e)22. Definirea acestor delicte punea în mişcare întregul sistem

represiv ai cărui agenţi erau organele de Miliţie şi Procuratură, instanţele

judecătoreşti şi Securitatea – cu propriile metode de soluţionare a diverselor

cazuri de contestare a regimului. Se crea astfel posibilitatea înfăptuirii unor

abuzuri şi nedreptăţi şi a condamnării la închisoare a unui număr mare de ţărani

în fapt nevinovaţi, dar tocmai prin grila politică pe care o conţineau, aceste

sentinţe căpătau o motivaţie.

Faptul că în urma unei percheziţii operate în 10 septembrie 1948 în casa

ţăranului Gheorghe I. Tiplica din Ţifeşti s-au găsit un portret al regelui Mihai şi

al reginei Elena, cinci file cu portretele foştilor lideri politici, o insignă cu

coroana regatului şi o broşură despre Churchill (v. Anexa I, doc. 2), reprezenta

un "act de uneltire împotriva ordinii sociale” (în fapt-politice) pedepsit prin

încadrarea la articolul 209 Cod penal, deşi prin hotărîrea Tribunalului Putna nu

este specificată nici o acţiune a inculpatului de a “propovădui” în vreun fel idei

sau manifestări ce ar fi periclitat ”forma democratică de guvernămînt a Statului”.

În lungul proces al colectivizării agriculturii, majoritatea ţăranilor care

figurau în informările de partid la rubrica “manifestări ostile regimului” şi care

“beneficiau” de normele unor proceduri juridice (de multe ori aplicate în mod

aleatoriu), aveau să fie condamnaţi în temeiul acestui articol. Efectele sale pe

termen lung vor produce o scindare în rîndul societăţii ţărăneşti forţată să accepte

fără a crîcni noul plan de transformare socialistă a agriculturii.

 

 

 

 

NOTE

1. Scînteia, nr.269, 8 iulie 1945.

2. Arhivele Naţionale Vrancea, Inventar 512, Fond 455, Comitetul Judeţean

Putna al P.C.R. (1944-1952), dos.14/1946, fila 6-9.

3. Scînteia, nr.938, 3 octombrie 1947.

4.A.N.V., Fond C.J. Putna al P.C.R., dos.35/1948, fila 2 (Secţia Ţărănească

- Raport de activitate pe luna ianuarie 1948).

5. A.N.V., Fond C.J.Putna al P.C.R., dos.35/1948, fila 8-10.

6. A.N.V., Fond C.J.Putna al P.C.R., dos.35/1948, fila 40-41. Acţiunea s-a

soldat cu excluderea a 138 de membri din Plăşile Panciu şi Odobeşti, acestea

erau ”plăşi cu chiaburime mare, fiind regiune viticolă” (conform aceluiaşi

document).

7. Scînteia, nr.950, 17 octombrie 1947, citat de B. Tănăsescu, op. cit, p.16.

8. Scînteia, nr.947, 13 octombrie 1947, citat de B. Tănăsescu, op.cit.

9. A.N.V., Fond Camera de Agricultură a Judeţului Putna (1925-1949),

dos.27/1946, fila 35.

10. Este un termen des folosit de către agenţii propagandei comuniste din

Comitetele Judeţene sau secţiile comunale de partid şi desemna prima fază - cea

a discutării materialului în cadrul secţiei sau comitetului judeţean, orăşenesc etc.

11. Scînteia, nr.1164, 8 iulie 1948.

12. Informaţiile cît de cît mai apropiate de realitate şi relativ lipsite de

retorica oficială le ofereau paragrafele intitulate Starea de spirit a populaţiei,

care făceau parte din rapoartele sau dările de seamă ale B.O.B.-urilor rurale.

13. A.N.V., Fond C.J.Putna al P.C.R.,dos. 28/1948, fila 1-10.

14. A.N.V., Fond C.J.Putna al P.C.R.,dos. 28/1948, fila 10-14.

15. Idem, dos.4/1948, fila 72.

16. Idem, dos.35/1948, fila 2.

17. Idem, dos.35/1948, fila 39.

18. Idem, dos.49/1948, fila 1-16.

19. Scînteia, nr.1167, 11 iulie 1948.

20. Idem, nr.1173, 17 iulie 1948.

21. Codul Penal al R.P.R., Ed. de Stat pentru literatură juridică, 1948, p.

67, citat de Octavian Roske, "Accente în strategia colectivizării. Articolul 209

Cod Penal", în Arhivele Totalitarismului, an II, nr.1-2, 1994, p.278.

22. Idem, citat de O. Roske, op. cit.

III                                                                                                                                                                                           III    

Debutul colectivizării

Modelul colectivist sovietic – surse teoretice şi practici sociale

Printre temele majore ale mitologiei comuniste se situa şi “transformarea

socialistă a agriculturii” sau colectivizarea. Acest proiect aproape utopic îşi are

rădăcinile cu mult înaintea secolului XIX, însă, o dată cu falansterul conceput de

Fourier, ideea organizării muncii şi vieţii în comun este valorizată şi tematizată

de paradigma romantică a epocii. Marx preia şi el teoria muncii în comun, însă

pune un accent deosebit pe non-proprietate, pe disoluţia de la sine a proprietăţii

prin transformarea întregii societăţi şi reducerea acesteia în tiparele unei singure

clase sociale – proletariatul. Desfiinţarea proprietăţii şi existenţa unei singure

clase sociale puteau înlătura interesele de grup şi orice formă de exploatare,

instaurînd totodată o pace eternă. Cu Lenin, teoria marxistă avea să fie aplicată,

însă nu pornind de la condiţiile iniţiale (cele create în urma colapsului sistemului

capitalist occidental), ci de la acele condiţii reperabile în Rusia anului 19171.

Lenin va fi nevoit de multe ori să abdice de la principiile teoriei marxiste spre a

face faţă realităţilor concrete apărute imediat după preluarea puterii. Nu acelaşi

lucru se va întîmpla o dată cu ajungerea lui Stalin la conducerea P.C.U.S. El

urma să aplice teoria marxistă în termenii propriei voinţe printr-o brutală

transfigurare a realităţii. dar oricare ar fi fost evoluţia procesului de colectivizare,

cert este faptul că pentru întreg spaţiul acoperit de ţările blocului comunist a fost

aplicat un mimetism în general în întregul ansamblu al societăţii, iar în problema

socializării agriculturii modelul sovietic avea să fie aplicat comunităţilor rurale

din aceste ţări, chiar şi în detaliile sale.

În România, colectivizarea reprezenta ţelul final al strategiei agrare, căci ce

altceva însemna socializarea agriculturii decît o proiecţie a statului în spaţiul

rural. Colectivizarea era absolut necesară, în primul rînd pentru că era un agent şi

apoi un garant al rolului deplin al statului în agricultură. Decalajul dintre oraş şi

sat în ceea ce priveşte implantarea structurilor colectiviste operate de partidul

comunist era creat de însăşi problema proprietăţii. Conform teoriei marxiste (şi

practicii ulterioare a sovietelor), rolul statului în economie trebuia să fie total, în

aşa fel încît acesta să poată fi unicul finanţator, producător şi distribuitor. Dar

pentru ca statul să reuşească să gestioneze întregul flux al economiei, el trebuia

să înlăture orice formă de concurenţă ce ar fi putut interveni iar acest lucru

implica de fapt necesitatea desfiinţării proprietăţii particulare. În spaţiul urban

impunerea monopolului de stat asupra proprietăţilor s-a realizat mult mai simplu.

Naţionalizarea întreprinderilor industriale şi miniere (ce reprezentau 90 % din

producţia ţării), a băncilor şi societăţilor de asigurare, realizată în iunie 1948

rezolva dintr-o dată problema trecerii proprietăţilor particulare în mîna statului.

Aceeaşi metoda aplicată economiei satelor româneşti era practic imposibilă.

Noi demersuri pentru impunerea colectivizării

Încă de la început, partidul comunist a optat în favoarea folosirii unei

tactici abile în relaţia cu ţărănimea. Toate promisiunile respectării proprietăţii

particulare au fost menţinute pînă la sfîrşitul anului 1946. Era preferabilă politica

paşilor mărunţi şi adoptarea unui demers “de tatonare”, faţă de o angajare făţişă a

partidului în privinţa colectivizării, iar acest lucru este dovedit chiar de enunţul

primului articol din legea agrară : “Agricultura României se va sprijini pe

gospodării puternice, sănătoase şi productive, pe gospodării care sunt

proprietatea particulară a celor ce muncesc”.

O etapă intermediară, începînd în anul 1946, a constituit-o înfiinţarea cît

mai multor cooperative în scopul captării încrederii ţăranilor în politica agrară

promovată de guvern. Pentru ţărănime, ea a prezentat avantajul că nu necesita o

angajare deplină a ţăranului şi că, în plus, acesta putea beneficia de credite fără

garanţie precum şi de dotările S.M.T.-ului (care devine în octombrie 1948

Centrala Staţiunilor de Maşini Agricole şi Tractoare - C.S.M.A.T.).

Începînd cu anul 1947, o serie de măsuri în plan legislativ aveau ca scop

împovărarea producătorilor agricoli individuali. Prin acest demers normativ

întins pe perioada anilor 1947-1949, puteau fi constatate intenţiile clare ale

guvernului. Duritatea regimului aplicat ţăranilor este una din constantele acestei

perioade (cu scurte perioade de relaxare, atunci cînd rezistenţa era suficient de

puternică sau cînd unele măsuri se dovedeau a fi ineficiente), căci atunci cînd

aceştia nu consimţeau de bună voie sau în urma “muncii de lămurire” să se

înscrie în cooperative, partidul înăsprea şi mai mult situaţia economică a

gospodăriilor individuale.

În 1949, campania împotriva ţărănimii înstărite este reluată cu tărie,

făcîndu-se apel la sporirea vigilenţei împotriva acţiunilor chiabureşti sau

reamintindu-se neîncetat obiectivele ce trebuia urmărite de către B.O.B.-urile de

la sate : ”organizaţiile de partid de la ţară au sarcina de a conduce lupta pentru

îngrădirea chiaburimii, lupta pentru întărirea sectorului socialist în agricultură. În

acelaşi timp, organizaţiile de partid au sarcina de a educa pe ţăranii muncitori în

spiritul luptei de clasă necruţătoare şi a vigilenţei neobosite împotriva

chiaburimii, demascînd neîncetat chipul hidos al chiaburimii, viclenia şi

atitudinea lui de duşman de moarte al intereselor ţărănimii muncitoare”.2

Activitatea partidului la nivel legislativ era însă hotărîtoare, iar în anul 1949

apăreau noi elemente în sprijinul distrugerii oricărei forme de rezistenţă a

ţăranilor. Mai întîi este publicată Legea pentru introducerea pedepsei cu

moartea, care lărgea orizontul acţiunilor represive şi permitea practic

exterminarea ţăranilor oponenţi, prin faptul că existau formulări exprese vizînd

periclitarea ”propăşirii economiei naţionale”. Apariţia legii crea fundamentul

tuturor abuzurilor ce aveau să fie săvîrşite, culminînd cu execuţiile

demonstrative, care vor instaura un climat general de neîncredere şi teroare.

În ajunul plenarei în urma căreia avea să fie anunţată oficial trecerea la o

nouă formă socialistă de practicare a agriculturii era emis un decret de

expropiere care aducea atingere terenurilor deţinute în proprietate privată. Sub

incidenţa acestui decret intrau cu precădere fostele moşii care prin legea agrară

din 1945 fuseseră reduse la 50 de hectare, fermele-model şi pămînturile ţărănimii

înstărite. Exproprierile erau o rezultantă a nevoii imperioase a statului de a

acumula o cît mai mare suprafaţă agricolă, pentru ca apoi pe aceste terenuri să

fie înfiinţate gospodării agricole de stat. Decretul din 2 martie 1949 era în fapt o

naţionalizare a proprietăţilor funciare, care acum nu mai era pusă în slujba ideii

de reîmpărţire a terenurilor pentru formarea de mici gospodării particulare oferite

ţăranilor fără pămînt sau cu pămînt puţin, ca în cazul legilor de reformă agrară.

Apariţia decretului a generat un şir de ilegalităţi şi abuzuri, care în judeţul

Putna au culminat cu confiscarea întregii averi deţinute de ţăranii înstăriţi. Există

tabele întregi ce conţineau date privind numărul şi valoarea obiectelor, de la

nasturi şi furculiţe pînă la argintărie, ceasuri de aur sau bijuterii ce urmau toate a

fi inventariate, închise în colete şi expediate Băncii R.P.R.3 Cu toate că decretul

de expropriere nu a dus la o trecere imediată a pămînturilor din proprietatea

particulară a producătorilor agricoli în mîinile statului, pentru regim important

era ca la începutul colectivizării, acţiunile de intimidare să determine o parte a

ţărănimii să subscrie la iniţiativa statului de socializare a agriculturii. Aceeaşi

linie era urmată şi prin adoptarea Legii impozitului agricol, care prevedea fixarea

unui impozit progresiv asupra tuturor veniturilor agricole şi neagricole ale

gospodăriei ţărăneşti. Pentru gospodăriile ţăranilor înstăriţi, Sfaturile Populare

erau abilitate să adauge după bunul lor plac un "supliment" procentual între 20 şi

50 la sută.

Suprapunîndu-se şirului lung al dărilor şi impozitelor către stat, noul regim

al impozitului agricol nu-i lăsa nici o speranţă de subzistenţă producătorului

particular, acţionînd direct asupra bugetului fiecărei gospodării în parte şi urmînd

să ducă la o serie de cedări din partea ţăranilor. Aceştia erau nevoiţi să recurgă

fie la modalităţile sustragerii prin diferite forme de la achitarea acestor datorii

sufocante către stat, sau la vînzarea, donaţia pămîntului către stat ori chiar

părăsirea lui, fie să accepte înscrierea într-una din formele sistemului socialist al

agriculturii. Instrumentarea practicii juridice înainte de 1949 dar şi după această

dată, marchează o preocupare constantă a partidului comunist de găsire a unor

soluţii prin urgenţa acumulării de capital şi absorbţia gospodăriilor particulare în

sfera sectorului dirijat de stat.

Instituirea sistemului colectării cotelor era indisolubil legată de nevoia

statului de acumulare de capital, materializată prin rechiziţionarea produselor

agricole. Pe de altă parte, statul îşi asigura astfel un spaţiu larg de manevră prin

controlul producţiei ţărăneşti (prin cota pe care producătorul era obligat să o dea

statului) şi chiar prin fixarea planului de cultură. Din aceste motive colectarea

integrală a cotelor şi grija ca nu cumva ţăranul să apuce să-şi dosească o parte

din produsele agricole devin o preocupare obsesivă a autorităţilor.

Decretul 183/1941 venea în continuarea Legii pentru reprimarea speculei

ilicite şi a sabotajului economic din 1945, însă redefinind acum o serie de

infracţiuni din domeniile economiei naţionale în funcţie de îndeplinirea colectării

cotelor şi a planului de cultură. Decretul acorda o protecţie a sistemului de

colectare forţată, pedepsind cu închisoare corecţională între 1 şi 12 ani orice

acţiune economică ce depăşea sfera prevederilor planului de stat sau a deciziilor

luate de autorităţile centrale şi locale : ”Nerespectarea deciziunilor luate de

Consiliul de Miniştri, de Organele locale ale Puterii de Stat, precum şi

nerespectarea deciziunilor referitoare la dirijarea, organizarea şi controlul

producţiei, circulaţiei, distribuţiei şi consumului mărfurilor de orice fel,

neprevăzute în planul de Stat." (art. 2, lit. a).

În baza decretului, ţăranii găsiţi vinovaţi puteau suferi – pe lîngă anii de

temniţă – şi de pe urma confiscării caselor care urmau să fie transformate în scurt

timp în sedii ale gospodăriilor agricole colective sau în imobile pentru S.M.T.-

uri. Pierderea putea fi totală prin confiscarea instrumentarului agricol al

gospodăriei şi chiar a bunurilor de uz casnic. Multe situaţii de acest gen

figurează şi în tabelele care făceau obiectul confiscării bunurilor ce aparţineau

”moşierilor” din judeţul Putna. Sfaturile Populare se puteau folosi de acest decret

pentru a exercita o presiune continuă asupra proprietarilor agricoli. Procesul

general al colectărilor, cu toate implicaţiile sale, inclusiv reglementările

decretului 183/1949 îşi găseşte corespondenţa în măsura leninistă a

“comunismului de război” manifestat printr-o socializare de urgenţă a produselor

agricole ale ţăranilor individuali în condiţiile în care statul îşi impunea rolul de

distribuitor al producţiei agricole conform nevoilor de hrană ale clasei

muncitoare din oraşe. Întreaga politică agrară a guvernului concretizată în

impunerile exgerate la care era constrînsă ţărănimea avea în scurt timp

consecinţe nefaste asupra întregii producţii agricole, conducînd la un slab

randament al agriculturii şi la vlăguirea producătorilor agricoli.

Simţindu-se întărit în urma uriaşului efort legislativ şi propagandistic pus în

slujba proiectului colectivizării agriculturii, partidul îşi putea face în sfîrşit

publice adevăratele intenţii. După o îndelungată tăcere, la sfîrşitul anului 1948,

Gheorghe Gheorghiu-Dej avea să facă două declaraţii cu caracter oficial a căror

trimitere directă la modelul sovietic al gospodăriilor colective era evidentă. În

prima, apărută în octombrie 1948, Dej sintetiza întreaga activitate a partidului pe

drumul ”construirii socialismului la ţară” şi, recunoscînd anevoiosul proces

desfăşurat pînă la acea dată, propunea (evident !) aplicarea modelului şi a

experienţei sovietelor în sprijinul trecerii la formarea gospodăriilor ţărăneşti

colective : ”o problemă deosebit de complexă pentru partidul nostru, ca şi pentru

celelalte partide comuniste şi muncitoreşti frăţeşti este construirea socialismului

la ţară. Dacă la oraş, cu toată împotrivirea înverşunată a duşmanului de clasă am

reuşit să smulgem relativ uşor puterea economică din mîinile clasei

exploatatoare, a clasei capitaliştilor, după reforma agrară care a expropriat clasa

moşierilor, s-a menţinut clasa capitalistă cea mai numeroasă, chiaburimea. Avem

la sate un ocean de mici gospodării individuale (peste 3 milioane) care, după

celebra expresie a lui Lenin, generează capitalismul zi de zi, ceas de ceas,

spontan şi în proporţie de masă. Partidul nostru are de îndeplinit sarcina grea a

lichidării stării de înapoiere a agriculturii, a asigurării unei înalte productivităţi a

acesteia, a salvării ţărănimii muncitoare de mizerie, a lichidării exploatării la

sate. Tot în experienţa istorică a P.C. al U.R.S.S. a găsit partidul nostru răspuns

la întrebarea : – ce drum să urmeze pentru a îndeplini cu succes această sarcină -.

– Care poate fi deci soluţia – întreba şi tovarăşul Stalin. Soluţia – spunea I.V.

Stalin – este trecerea de la micile gospodării ţărăneşti fărîmiţate, la mari

gospodării unificate pe baza cultivării în comun a pămîntului, trecerea la

cultivarea colectivă a pămîntului pe baza unor tehnici noi, superioare.”6

A doua declaraţie a lui Dej, premergătoare inaugurării oficiale a noii etape

de socializare a agriculturii româneşti, era prilejuită de expunerea primului plan

economic general ce urma a fi demarat şi el tot în anul 1949. Se recunoştea de

această dată, că înfiinţarea cooperativelor de aprovizionare şi desfacere a fost

doar o punte spre trecerea la colectivizare : ”Cooperativele de aprovizionare şi

desfacere vor ajuta pe de o parte ţărănimea cooperatoare să scape de speculanţi,

aprovizionîndu-se cu produsele industriale de care are nevoie, iar pe de altă

parte, vor asigura aprovizionarea cu produse alimentare a muncitorimii de la

oraşe. Realizarea pe baze sănătoase a unei reţele largi de cooperative de

aprovizionare şi desfacere, va deschide calea asocierii ţăranilor săraci şi

mijlocaşi în gospodării colective, ca o formă superioară de exploatare a

pămîntului.”7

Rezoluţia Plenarei C.C. al P.M.R. privind transformarea socialistă a agriculturii

Rezoluţia Plenarei Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român

din 2-5 martie 1949 privind transformarea socialistă a agriculturii prevedea

trecerea la stadiul final al strategiei agrare - colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti

particulare. Conform Statutului-model al gospodăriei agricole colective, ţăranul

rămînea, teoretic, proprietar asupra pămîntului şi întregului patrimoniu al

G.A.S.-ului, însă numai împreună cu ceilalţi membri. Aici intervenea un factor

nou ce schimba în esenţă sensul proprietăţii, căci printr-un simplu artificiu logic,

proprietatea comună anula practic dreptul individual al ţăranului la proprietate.

Ţăranul colectivist nu mai avea cum să-şi delimiteze dreptul de proprietate

asupra pămîntului cu care intrase în G.A.C., o dată ce se “bucura” automat de

dreptul de proprietate asupra întregii gospodării. Altfel spus, pămîntul aparţinea

tuturor membrilor, iar în fapt nimănui (luat ca entitate individuală).

Teoria marxistă era aşadar, transpusă în practică şi în România prin

intermediul înfiinţării acestei noi forme (ideale, utopice) de organizare colectivă

a muncii. Ţelul suprem - obţinerea monopolului de stat asupra capitalului, prin

transferul proprietăţii particulare în gestiunea statului ca non-proprietate

colectivă - era aproape atins. Însăşi titulatura oficială a colectivizării –

“transformarea socialistă a agriculturii” – îşi aroga dreptul de a traduce în

practică proiectul imaginar al mitologiei comuniste. De acum înainte istoria de

secole a ţărănimii avea să fie transfigurată prin desfiinţarea totală a exploatării şi

punerea în comun a forţelor şi mijloacelor de producţie în perimetrul a ceea ce

reprezenta falansterul fourierist ajustat prin dialectica marxistă. Proiecţia în

eternitate a G.A.C.-urilor era mărturisită chiar de textul adoptat în cadrul

Plenarei C.C. al P.M.R. din 3-5 martie : “În urma dezvoltării ştiinţifice, pe calea

gospodăriilor colective, acestora le va fi asigurată pe veci (s.n.) folosinţa

întregului pămînt care aparţine acestor gospodării. Astfel va fi rezolvată trecerea

pămîntului în proprietate obştească.”

Cu acelaşi prilej, era trasată si strategia socială a desfăşurării procesului de

colectivizare : ”politica noastră faţă de ţărănime trebuie să fie clară : să sprijinim

pe ţărănimea săracă, strîngem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o lupta

neîntreruptă împotriva chiaburimii.” Înfiinţarea primelor cinci gospodării

agricole în 24 iulie a declanşat mecanismul propagandistic al partidului orientat

acum în două direcţii : prima era pusă în slujba mediatizării avantajelor create de

munca în comun în cadrul gospodăriilor agricole colective printr-o serie de

articole ca : ”Ţăranii săraci şi mijlocaşi din alte zece comune din ţară şi-au

întemeiat gospodării agricole colective” sau “Calea transformării socialiste a

agriculturii”. A doua direcţie diversionistă continua retorica împotriva

chiaburilor ce s-ar fi opus înfiinţării de G.A.C.-uri.

Primele G.A.C.-uri în judeţul Putna

Cum era şi normal, în optica partidului comunist, demararea procesului de

colectivizare trebuia să genereze la nivelul întregii ţări o psihoză a “întrecerii

socialiste” în ideea înfiinţării cît mai multor gospodării agricole colective. Din

această perspectivă, Comitetul Judeţean Putna al P.M.R. realiza o caracterizare a

Judeţului Putna (v. Anexa II). Pornind pe firul istoriei regiunii, descrierea alterna

relatări ale aspectului istoric general cu informaţii concrete plasate în

contemporaneitate. Atrage însă atenţia grila ideologiei oficiale prin care întreg

trecutul regiunii este reformulat şi adaptat în termenii opoziţiei dintre moşierii

exploatatori şi majoritatea ţăranilor exploataţi, între corupţia oamenilor din

conducerea satelor, care erau exponenţi locali ai partidelor istorice şi

nedreptatea, lipsa de reprezentare a ţărănimii sărace. După 23 august 1945,

aceeaşi istorie este văzută ca o încrîncenată luptă a birourilor organizaţiilor de

bază împotriva reacţiunii chiaburilor şi legionarilor. Prezentul apare ca o reuşită

deplină a politicii partidului, iar finalul caracterizării prezintă apoteotic dorinţa

ţăranilor-muncitori de a înfiinţa gospodării agricole colective şi în satele şi

comunele Putnei.

Oricît de exagerată părea, această relatare nu era departe de realitate. Cert

este că printr-o notă din 3 septembrie 195010, Comitetul Judeţean raporta

constituirea în 11 septembrie 1949 a trei gospodării colective : Gospodăria “9

Mai” Călimăneşti, “Octombrie Roşu” din Pădureni şi “7 Noiembrie” din Haret.

În G.A.C. Călimăneşti erau înscrise 76 gospodării avînd 279 membri de familie.

Din cele 76 familii, 28 erau reprezentate de ţăranii mijlocaşi, 43 de ţăranii săraci

iar 5 familii aparţineau “proletariatului ţărănesc”. Suprafaţa agricolă a

gospodăriilor puse în comun ajungea la 155,42 ha, la care se adăuga suprafaţa

primită ca “donaţie” de stat, de 95,03 ha, rezultînd o suprafaţa totală de 250,45

ha. Sediul G.A.C.-ului era primit ca donaţie de stat. O pondere similară a

ţăranilor colectivizaţi avea şi G.A.C. “Octombrie Roşu” din comuna Pădureni :

din cei 84 de capi de familie, 23 erau ţărani mijlocaşi, 52 – ţărani săraci şi 9 erau

proletari agricoli, adică fără pămînt. Suprafaţa de pămînt adusă în gospodărie era

de 202,7 hectare iar prin donaţia statului aceasta ajungea la 242,7 hectare. În

cazul G.A.C. “7 Noiembrie” Haret compoziţia socială a ţăranilor colectivişti era

şi mai evidentă : din cele 96 familii înscrise în gospodărie, doar 14 aparţineau

ţărănimii mijlocaşe, majoritatea covîrşitoare era formată din ţărani săraci şi cei

lipsiţi de pămînt11. Se desprind de aici cîteva concluzii : mai întîi iese în evidenţă

ponderea mare deţinută de ţăranii cu puţine resurse materiale, situaţie

determinată deci de un refuz destul de semnificativ pentru debutul colectivizării.

Răspunsul cu care ţăranii săraci aveau să fie printre primii înscrişi în colectivă,

rezidă în faptul că mulţi dintre aceştia nu mai aveau practic nimic de pierdut, iar

pe de altă parte, perpetua propagandă a socializării agriculturii avea să rezoneze

cu precădere în rîndurile acestor ţărani. O consecinţă a acestui fapt era şi

patrimoniul redus al acestor gospodării colective, lipsa unui inventar agricol

mobil şi imobil suficient pentru a realiza o productivitate sporită.

O percepţie mai bună asupra situaţiei generale legată de înfiinţarea primelor

trei gospodării colective din judeţ o oferă Nota nr. 243 din 3 septembrie 1950 a

Comitetului Judeţean Putna12. Este o constatare a realităţilor existente în sînul

gospodăriilor colective, la un an de la înfiinţare, realizată de către organele de

control ale P.M.R., în speţă de Secţia de documentare. Astfel, în intervalul

septembrie 1949-septembrie 1950, în arealul sectorului colectivist, pe lîngă cele

trei gospodării agricole colective, avea să li se alăture în iulie 1950 gospodăria

“Drum nou” din comuna Rugineşti cu numai 35 de membri. Interesant este

faptul că în tot acest timp, în celelalte trei colective nu se mai înregistrase nici o

altă cerere de înscriere venită din partea ţăranilor cu gospodării individuale. Era

un indiciu clar al suspiciunii ţăranilor faţă de modelul colectivist însă autorităţile

comuniste locale explicau acest fenomen în felul următor : “ţăranii rămaşi în

sfera gospodăriei aşteaptă să vadă rezultatul din toamna aceasta a celorlalţi

înscrişi”. La capitolul “Greutăţi şi manifestări”, sînt înfăţişate cîteva cazuri de

colectivişti ce îşi artă nemulţumirea, lucru ce îşi găsea explicaţia ideologică

printr-o neînţelegere definitivă a noii forme de organizare socialistă. Întreaga

vină este dată pe chiar preşedintele unuia din cele trei G.A.C.-uri vecine şi este

de altfel unul dintre primele (contra)exemple edificatoare pentru “succesul”

deplin al perioadei de început a colectivizării agriculturii. Din cazurile expuse se

poate constata că o parte din ţărani au intrat în colectivă fiind pur şi simplu

amăgiţi de retorica propagandei comuniste şi la numai un an de la constituirea

gospodăriilor agricole colective, fenomenul cererilor ţăranilor de retragere din

colectivă începea să se generalizeze la nivelul întregii ţări periclitînd întregul

proiect de colectivizare. În impas, partidul comunist căuta şi experimenta noi

formule (preluate cu precădere din experienţa şi modelul sovietic în domeniul

agrar) pentru ca nimic să nu împiedice drumul neabătut al transformării

socialiste a agriculturii.

 

 

 

 

NOTE

1. P. Guran, “Colectivizarea între mit şi realitate”, în Miturile comunismului

românesc, Ed. Univ. Buc., 1995, p.115-118.

2. Scînteia, 25 martie 1949, “Sarcini actuale în munca de la ţară”.

3. Vezi dos. 113/1949, fond Comitetul Judeţean Putna al P.C.R.

4. O. Roske, "Accente în strategia colectivizării. Articolul 209 C.P.", în

Arhivele Totalitarismului, an II, nr.1-2, 1994, p. 280.

5. Dos. 113/1949, fond Comitetul Judeţean Putna al P.C.R.

6. Scînteia, nr. 1311, 28 decembrie 1948, p. 25, citat de B. Tănăsescu, op.

cit.

7. Scînteia, nr. 123, 1 octombrie 1948, citat de B. Tănăsescu, op. cit.

8. Scînteia, 2 august 1949.

9. Scînteia, 4 august 1949.

10. A.N.V., fond Comitetul Judeţean Putna al P.C.R., dos. 20/1950, f.27.

11. A se vedea A.N.V., fond C.J. Putna al P.C.R., dos. 34/1950, f.12-15.

12. A.N.V., fond C.J. Putna al P.C.R., dos 162/1950, f.112-113.

IV                                                                                                                                     IV     Colectivizarea în raioanele Adjud şi Panciu

Noua organizare administrativ-teritorială

În urma hotărîrilor Plenarei din 15-17 mai 1950, vechea organizare

administrativă a ţării e schimbată, alcătuindu-se o nouă schemă administrativ-

teritorială împărţită în regiuni şi raioane, conform modelului sovietic. Sînt

prezentate şi argumentele determinante pentru această decizie a partidului :

“Noua organizare administrativă va ajuta la dezvoltarea democraţiei populare, la

dezvoltarea industriei, la îndeplinirea planului de stat, la unificarea centrelor

industriale, la transformarea socialistă a agriculturii prin formarea Gospodăriilor

Agricole Colective, se va lichida rămînerea în urmă a unor regiuni din ţara

noastră, prin ajutorul neprecupeţit şi dezinteresat dat de Marea Uniune

Sovietică.” Este pus un accent deosebit pe rolul raioanelor în relaţie cu satele şi

agricultura, precum şi pe necesitatea înlocuirii vechiului aparat funcţionăresc din

administraţiile locale : “[…] prin raioane se va asigura schimbul între oraşe şi

sate, se vor putea valorifica mai uşor resursele locale. Noua formă va schimba

vechea formă de administraţie unde funcţionarii erau numiţi de sus în interesul

cruntei exploatări a burgheziei, prin Sfaturi Populare, care vor mobiliza

ţărănimea muncitoare la construirea socialismului şi care sînt organe alese de

popor.”

Această nouă organizare administrativ-teritorială era reglementată de Legea

nr. 5/1950, publicată în Buletinul Oficial în 8 septembrie 1950. Raionul, potrivit

acestei legi, era o unitate teritorială, operativă din punct de vedere economic,

politic şi administrativ, alcătuit din oraşe de subordonare raională şi comune.

Legea mai preciza că localitatea de reşedinţă a Sfatului Popular al Raionului este

centru raional.

Judeţul Putna era transformat în Regiunea VI Putna, în a cărei subordonare

intrau raioanele Adjud, Panciu, Vrancea şi Focşani. Comitetele raionale ale

P.M.R. erau înfiinţate chiar înaintea publicării legii, în data de 4 septembrie 1950

şi au funcţionat în această formulă pînă în 24 februarie 1068, cînd avea să se

realizeze o nouă organizare administrativ-teritorială revenindu-se la judeţe.

Comitetele raionale erau conduse de un prim-secretar în subordinea căruia intrau

instituţiile administrative ale raionului precum şi pîrghiile represiunii — Miliţia

şi Securitatea. Secretarul adjunct urma să se ocupe de Secţia Organizaţiilor de

Partid şi Sindicale şi de Uniunea Tineretului Muncitoresc (U.T.M.), de

problemele agrare, S.M.T., G.A.S., G.A.C. şi organizaţiile de masă.

Rolul organizaţiilor de partid locale

În sarcinile imediate ale comitetelor raionale stăteau desfăşurarea

campaniei de însămînţări din toamnă şi pregătirea alegerilor pentru conducerile

sfaturilor populare, raionale, orăşeneşti şi comunale. Lucrările de toamnă au

creat acelaşi dificultăţi autorităţilor. Trebuie spus că exigenţele din sectorul

agricol creşteau o dată cu asigurarea politicii economice a planurilor de stat,

astfel încît asupra ţărănimii era exercitată o presiune continuă pentru ca, după

încheierea lucrărilor agricole, secţiile raionale ale P.M.R. să poată raporta

îndeplinirea sarcinilor de plan.

Dorind să determine mobilizarea întregii ţărănimi, încă din 18 februarie, o

Hotărîre a Comitetului central al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri conferea un

accent politico-ideologic lucrărilor agricole care, potrivit opticii partidului, aveau

să se desfăşoare “în condiţiile ascuţirii luptei de clasă, cînd duşmanul caută pe

toate căile şi prin toate mijloacele, atît la sate, cît şi la oraşe, să saboteze opera de

construire a socialismului în ţara noastră.” Insuccesele erau puse pe seama slabei

munci organizatorice şi de propagandă a lucrărilor de însămînţări, cum era cazul

organizaţiei de bază a comunei Bilieşti, care în lipsa lozincilor mobilizatoare a

recurs la confecţionarea a două placarde de stradă pe care erau afişate

evidenţierile ţăranilor mai harnici în contrast cu codaşii comunei, precum şi

caricaturile celor ce împiedicau munca sau leneveau.1 La nivelul propagandei, în

sate se instaura treptat un climat al întrecerilor socialiste dictat de

comandamentele politice ale stalinismului economic caracteristic pentru această

perioadă pe care trebuia să o străbată agricultura românească.

Acţiunile Comitetului Regional Adjud în campania de însămînţări erau

îndreptate înspre depistarea ţăranilor ce refuzau să participe la lucrările agricole.

Riscul era ca, după exemplul acestora, şi ceilalţi ţărani colectivizaţi să încerce să

se retragă. O atare situaţie exista la Rugineşti, unde abia se înfiinţase gospodăria

agricolă colectivă "Drum Nou". Într-un Raport al Comitetului Raional2 se arăta

că în urma cercetărilor făcute de agitatori au fost descoperiţi 10 chiaburi ce

încercau să se sustragă de la campania de însămînţări, urmînd să fie încadraţi în

Legea sabotajului economic. Însă acţiunile B.O.B.-urilor comunale şi săteşti erau

grevate şi de cei ce erau puşi să mobilizeze lucrările agricole, deci de activiştii de

partid înşişi : “Am întîmpinat greutăţi în munca noastră, ce a făcut ca sarcinile de

partid să nu fie întocmai realizate, a fost că majoritatea activiştilor noştri sînt

luaţi de la ţară, fapt ce a făcut să se simtă mult legaţi de proprietatea particulară

fără să dea atenţie deosebită muncii de partid.” Dacă la început partidul vedea în

membrii de partid din sate un avantaj pe care li-l conferea cunoaşterea oamenilor

şi a locurilor, reversul consta în îndîrjirea cu care ţăranii nu puteau renunţa la

“obiceiurile” lor mai vechi de a-şi cultiva pămîntul în mod particular — lucru cît

se poate de firesc, numai că venea în contradicţie cu ideologia comunistă.

Al doilea obiectiv din agenda activităţilor de partid a comitetelor raionale

era organizarea aşa-zisei campanii electorale pentru desemnarea Sfaturilor

Populare raionale, orăşeneşti şi comunale la alegerile din 3 decembrie 1950.

Alegerile veneau pe fondul general al reorganizării administrativ-teritoriale a

ţării stabilită prin legea din 8 septembrie. Dar scopul principal al organizării

acestor alegeri viza înlocuirea integrală a funcţionarilor din administraţiile locale

cu oameni puşi în slujba partidului şi a sistemului totalitar instituit după 1947. În

cazul localităţilor rurale, necesitatea schimbării era şi mai mare, ştiuti fiind faptul

că implantarea în structura de putere era defazată în comparaţie cu aşezările

urbane.

Campania electorală era realizată de agitatori care mergeau în fiecare

gospodărie pentru “a lămuri” oamenilor importanţa alegerilor sfaturilor locale.

Pe lîngă faptul că nu exista decît oferta “mărinimoasă” a candidaţilor bine

selectaţi de către partid, alegătorii mai primeau “lămuriri” şi la secţiile de votare

numite acum “case ale alegătorului”, unde îi aştepta “cîte un tovarăş care dă

lămuriri alegătorilor şi cetăţenilor care vizitează aceste case […]. S-a făcut o

verificare a nedemnilor spre a nu se scăpa elemente duşmănoase în registrele

electorale”3. Deşi alegerile erau riguros controlate, demagogia retoricii de partid

făcea ca activul raional din Panciu să elogieze condiţiile create prin noul regim

de democraţie populară în care compoziţia sfaturilor populare cuprindea toţi

reprezentanţii omanilor muncii — de la muncitorii din uzine, ţărani şi meseriaşi,

pînă la intelectuali şi femei gospodine. Participarea aproape totală la alegeri era

judecată în logica pură a propagandei de partid prin comparaţia extrem de

plastică cu societatea americană : “[…] în S.U.A., Truman se plînge că de cîteva

decenii ei cunosc o scădere catastrofală a numărului cetăţenilor care se prezintă

la vot. Şi pentru ce să se prezinte alegătorul american la vot ? Ca să aleagă între

un fabricant asasin şi republican care le va da a doua zi gloanţe în loc de pîine şi

un bancher escroc şi democrat care îi va ruina cu o trăsătură de condei ?”4 În

urma alegerilor pentru sfaturile populare regionale, raionale etc., era raportată o

participare la vot de 93,5 %.5.

Pe lîngă atingerea celor două obiective — realizarea campaniei

însămînţărilor de toamnă şi alegerile pentru sfaturile populare — în atenţia

constantă a organelor de partid locale era şi promovarea intensă a gospodăriilor

agricole colective. Presa centrală susţinea în paralel activităţile propagandiste din

teritoriu prin articole de genul : Creşte belşugul şi viaţa nouă în gospodăriile

agricole colective6, Roadele muncii noastre sînt mai mari decît în gospodăriile

individuale7 sau Se întăreşte gospodăria colectivă zădărnicind uneltirile

chiabureşti8. Se hotăra sporirea semnificativă a agenţilor de propagandă. Un

Plan de muncă al Secţiei Agitaţie politică de masă9 stabilea ca în fiecare B.O.B.

numărul agitatorilor să crească astfel încît un agitator să revină la 15 locuitori.

Dacă raportul ar fi fost într-adevăr aplicat, acţiunea propagandistă urma să aibă

practic o acoperire cvasigenerală asupra populaţiei rurale. Agitatorii primeau din

partea Secţiei de Agitaţie politică un instructaj asupra temelor pe care aceştia

trebuia să le popularizeze. Cele mai importante erau legate de extinderea

sectorului cooperatist de stat şi de întărirea G.A.C.-urilor existente şi crearea

altora noi ; alte teme priveau explicarea importanţei planului de stat şi a raionării

R.P.R.

Impasul colectivizării

În dinamica procesului colectivizării se poate constata un impas reperabil la

începutul anilor `50. Nu era nici primul nici ultimul, căci întreaga perioadă

cuprinsă între 1947-1949 şi 1962 (cînd era finalizată colectivizarea agriculturii)

este marcată de o serie de sincope provocate de fluxul şi refluxul politicii agrare

adoptate de partid în relaţie cu atitudinea ţărănimii. In momentul în care

presiunile deveneau de nesuportat, apăreau reacţii ale comunităţii săteşti ce

conduceau la un recul al acestei politici.

Pregătirile începute încă din 1946, toate reglementările ce aveau drept scop

îngrădirea spaţiului de manevră şi a iniţiativei particulare ţărăneşti, precum şi

întregul set de legi şi decrete menite să arunce în închisori pe primul opozant al

modului impus, toate aceste demersuri deci, se subsumau proiectului grandios de

transformare socialistă a agriculturii, proiect pe care partidul comunist îl făcea

cunoscut abia în 1949, moment în care aproape toată “logistica” necesară

procesului colectivizării era gata. Avînd asigurate toate condiţiile, în 1949

aşteptările partidului erau foarte mari, căci mari erau şi miza şi efortul investit !

Începînd cu 24 iulie 1949, cînd apăreau primele cinci gospodării agricole

colective numărul acestora avea să crească la 176 în aprilie 1950, la 547 la

începutul lunii iulie 1950, la sfîrşitul aceleiaşi luni se înregistrau 670 de unităţi,

în august — 729, în septembrie — 972, iar la sfîrşitul anului 1950 erau 1029.

Acest ritm de creştere a numărului G.A.C.-ului a impus o medie de 57 de

gospodării înfiinţate pe lună, în intervalul iulie 1949 — decembrie 1950. S-ar fi

putut spune că era un ritm satisfăcător, dacă nu avea să survină o reducere severă

a graficului ascendent de pînă la sfîrşitul anului 1950. Între ianuarie şi

septembrie 1951 numărul gospodăriilor colective creşte cu numai 54 de unităţi,

ajungînd la 1083, cifră ce reprezenta o medie de 6 G.A.C-uri pe lună, adică o

rată lunară de nouă ori şi jumătate mai scăzută faţă de prima perioadă.10.

O situaţie similară se înregistra şi în judeţul Putna. Avîntul colectivizării

făcea posibilă înfiinţarea a trei gospodării agricole colective în septembrie 1949

în localităţile Pădureni, Călimăneşti şi Haret, după care au urmat alte două

colective la Rugineşti şi Găiceana în iulie 1950. Odată cu trecerea la sistemul

administrativ-teritorial al raioanelor în septembrie 1950, cele cinci gospodării

colective au intrat în componenţa celor două raioane, primele trei aparţinînd

raionului Panciu iar cele din Rugineşti şi Găiceana au fost integrate raoinului

Adjud.

După formarea acestor gospodării agricole colective, situaţia ţăranilor

înscrişi nu s-a schimbat în bine, după cum promiteau agitatorii locali. Lipsurile

de tot felul şi regimul la care erau supuşi ţăranii au dus în scurt timp la delăsarea

sau dezinteresul acestora pentru munca în colectivă. O Notă din 5 aprilie 1951 a

Comitetului Raional Panciu cu privire la situaţia G.A.C.11. remarca o foarte slabă

frecvenţă a colectiviştilor din Călimăneşti, unde din 184 braţe de muncă

participau doar 46 de ţărani. Randamentul scăzut şi dezinteresul ţăranilor erau

puse pe seama fostului preşedinte al G.A.C. Călimăneşti, Petre Moraru, care îi

avertiza pe toţi acei producători individuali să nu facă greşeala de a se înscrie în

colectivă. O altă notă semnala refuzul venit chiar din partea celor ce erau membri

de partid de a se înscrie în colectivă, cunoscînd bine situaţia grea a rudelor lor ce

erau colectivişti la G.A.C. Călimăneşti şi considerînd “că nu vor să fie

comandată averea lor de alţii”.12.

Politica de comasări

O problemă ce complica şi mai mult procesul colectivizării a apărut încă de

la început, atunci cînd nu toţi ţăranii din zona în care urma să se înfiinţeze o

gospodărie agricolă colectivă acceptau să se înscrie în aceasta. Astfel că

pămînturile ce aparţineau gospodăriei şi cele aparţinînd ţăranilor necolectivizaţi

se întrepătrundeau, ajungînd de multe ori să arate (datorită dispersiei loturilor)

precum pătratele unei table de şah, fapt care putea genera o serie întreagă de

probleme legate de muncile agricole şi de transport. Iniţial, această

disfuncţionalitate era recunoscută şi chiar acceptată. Statutul model al

gospodăriei agricole colective din 1949 prevedea în articolul 4 posibilitatea

înfiinţării unei colective şi în condiţiile în care pămîntul colectivizat nu se

prezenta sub forma unei suprafeţe compacte : “[…] toate loturile de pămînt

aduse în coperativă pot fi grupate într-un singur trup sau în mai multe […]”.

Prevederea era explicabilă, atît timp cît autorităţile comuniste sperau într-o

înscriere masivă a ţăranilor în gospodăriile agricole colective, proces ce ar fi

acoperit în timp şi spaţiile rămase necolectivizate, prin înscrierea ţăranilor care

erau (încă) proprietarii acestor terenuri. Însă dacă la înfiinţare, gospodăriile

colective puteau — iniţial — funcţiona şi cu o suprafaţă arabilă dispersată,

pentru a se împiedica orice posibilă dislocare din terenul agricol al gospodăriei,

articolul 6 din Statutul model prevedea că “[…] la ieşirea sau excluderea din

gospodăria agricolă colectivă a unui membru, el are dreptul la restituirea

pămîntului adus […]”, însă cu o condiţie, care îl dezavantaja pe ţăran : “[…]

dacă terenul celui care a ieşit din gospodăria colectivă se găseşte în interiorul

trupului asociat, atunci spre a păstra integritatea trupului şi a înlătura fărîmiţarea

lui, celui care a ieşit i se va restitui o suprafaţă de aceeaşi valoare în altă parte.”

Păstrînd aspectul unei echitabile despăgubiri, în fond articolul nu conţinea

precizări clare legate de bunurile pe care ţăranul le deţinea în gospodărie în

momentul înscrierii (utilajul agricol, animalele de muncă etc.) şi care trebuia în

mod normal înapoiate sub o formă sau alta în momentul ieşirii sau excluderii

ţăranului din respectiva gospodărie agricolă colectivă.

De multe ori ţăranii excluşi primeau o suprafaţă de pămînt (în schimbul

terenului lăsat la G.A.C.) de calitate inferioară, situat la mare distanţă de casă —

uneori fasciculat în mai multe loturi din care rezulta o suprafaţă mai mică decît

cea deţinută anterior sau pur şi simplu nu primea nimic. Aceeaşi situaţie o puteau

avea şi bunurile deţinute de ţăran în fosta sa gospodărie, ele fiindu-i retrocedate

parţial sau deloc. Nimic nu mai conta, ţăranul ajungînd să fie la bunul plac al

unor preşedinţi de G.A.C.

Reticienţa ţăranilor faţă de colectivizare şi numărul mic al celor ce se

înscriau în gospodăriile agricole colective determinau necesitatea creării unor

zone agricole compacte în perimetrul G.A.C.-urilor. Un alt pericol ce impunea

realizarea acestui obiectiv îl reprezentau ţăranii care deţineau gospodării

individuale în chiar zona agricolă în care era înfiinţată o gospodărie colectivă. În

afara ţăranilor colectivizaţi, care nemulţumiţi de condiţiile din colectivă făceau

cereri de ieşire, existau şi acei ţărani individuali ale căror gospodării erau situate

în perimetrul gospodăriilor agricole colective. Vecinătatea cu aceşti ţărani era

incomodă pentru puterea comunistă ale cărei planuri social-economice din

politica agrară erau evidente. Producţia agricolă a ţăranilor rămaşi în afara

cooperativei reprezenta un contraargument suficient de puternic pentru ţăranii

colectivişti, o evidenţă ce îi putea determina să părăsească gospodăria agricolă

colectivă.

Toate aceste potenţiale obstacole în calea transformării socialiste a

agriculturii erau înlăturate recurgîndu-se la procedeul comasărilor. Prin

Decretul 151 din iunie 1950, statul îşi rezerva dreptul de a efectua comasări “în

interesul colectivizării”. Cu alte cuvinte, ţăranii ale căror gospodării individuale

se aflau în perimetrul agricol al gospodăriilor agricole colective erau obligaţi să

îşi părăsească pămîntul ce urma să fie înglobat suprafeţei G.A.C.-ului. Decretul

prevedea ca în schimbul pămîntului preluat de la producătorul individual,

autorităţile locale să îi repartizeze acestuia o suprafaţă de teren în condiţiile

echivalente pămîntului deţinut anterior, deci restituirea unui teren de aceeaşi

suprafaţă şi calitate.

În urma schimbării unui pămînt cu altul, acest decret producea un şir de

abuzuri la care era expus ţăranul particular ; era o nouă formă de a-l determina

fie să se înregimenteze într-una din formele de socializare a agriculturii, fie să

primească un teren mai prost sau — în cele din urmă — să refuze ambele soluţii

părăsindu-şi pămîntul şi îndreptîndu-se spre oraş ori fugind în munţi. Decretul

151 ilustrează din plin rezistenţa ţăranilor la metodele colectivizării forţate, căci

dacă majoritatea s-ar fi înscris în gospodăriile agricole colective, comasările nici

nu ar mai fi avut sens. Chiar în condiţiile brutalei dezrădăcinări la care erau

condamnaţi, ţăranii (o parte din ei) vor continua să nu renunţe la proprietatea

particulară asupra pămîntului.

Abuzurile clasice provocate în urma Decretului 151 duceau la consecinţe

dramatice în rîndul întregii populaţii rurale dislocate. Este suficientă o simplă

enumerare a situaţiilor create de aceste abuzuri ce au însoţit întreaga perioadă a

colectivizării : preluarea abuzivă a terenului ; preluarea terenului fără acordarea

vreunei compensaţii sub pretextul inexistenţei “rezervelor de stat” în apropiere ;

acordarea unui teren aflat la mare distanţă de donmiciliul celui care urma să fie

compensat ; acordarea în compensaţie a mai multor loturi situate la distanţe mari

unul faţă de celălalt şi la distanţă mare faţă de domiciliu ; acordarea unui lot mai

mic sau/şi cu pămînt de calitate inferioară ; acordarea unei suprafeţe de teren

arabil în schimbul viei preluate prin comasare ; preluarea terenului fără ca

propietarul să fie acceptat să semneze actul de schimb ; preluarea casei şi a

gospodăriei anexă, împreună cu pămîntul comasat ; neacordarea altei suprafeţe

de pămînt în urma refuzului noului lot primit după comasare.13

Cazul particular al viticulturii

În economia agrară a celor două raioane — Panciu şi Adjud -, o pondere

importantă o deţinea viticultura, iar acest aspect nu era ignorat de autorităţile

comuniste locale. Aceeaşi suprafaţă de pămînt cultivată însă cu viţă de vie

devenea mult mai profitabilă ; ea nu necesita aceleaşi lucrări agricole, iar

investiţiile erau mult mai mici în comparaţie cu profitul adus de pe urma vînzării

vinului. Intenţia administraţiilor raionale era de a continua politica de promovare

intensivă şi de extindere a sectorului cooperatist, începută din 1946. Astfel,

încercarea de a strînge şi pe ţăranii viticultori în structura cooperativelor agricole

era continuată odată cu demararea colectivizării prin includerea suprafeţelor

cultivate cu viţă de vie în fondul funciar al gospodăriilor agricole colective şi

gospodăriilor agricole de stat. Aceste suprafeţe puteau intra în componenţa

sectorului cooperatist prin două metode folosite de autorităţile raionale — prin

expropieri şi prin comasări.

În componenţa primelor gospodării agricole colective apărute în fostul

judeţ Putna aveau să intre şi suprafeţe de pămînt cultivate cu viţă de vie, pe lîngă

terenurile cultivate cu cereale sau alte produse agricole. Există o evidenţă în ce

priveşte componenţa loturilor de pămînt din cadrul G.A.C.-urilor din care rezultă

că ţăranii comasaţi reprezentau — în două din cele trei gospodării colective — o

pondere aproape egală cu cea a familiilor înscrise.14 La G.A.C. Călimăneşti, la

cele 76 familii colectivizate fuseseră comasate 71 familii, din care 23 erau

familii sărace, 38 — mijlocaşe şi 10 aparţineau ţărănimii înstărite. La Pădureni,

raportul era de 84 de familii înscrise în colectivă cu preţul comasării a 69 de

familii (19 ţărani săraci, 49 — ţărani mijlocaşi şi o familie de ţăran înstărit). În

urma acestor comasări gospodăria colectivă din Pădureni era constituită din 6

trupuri. G.A.C. "7 Noiembrie" Haret era formată din 4 trupuri, fiind scoase din

perimetru pentru comasări 35 de gospodării individuale (11 capi de familie ce

erau ţărani săraci, 17 mijlocaşi şi 7 ţărani înstăriţi) în favoarea celor 96 de familii

colectivizate.

Se poate constata că familiile ce reprezentau în colectivă un număr relativ

însemnat erau cele ale ţăranilor săraci. Şi în situaţia în care aceştia ar fi acceptat

să intre în G.A.C.-uri, pierderea proprietăţii funciare (prin punerea ei în comun)

ar fi fost mult mai mică decît în cazul unor ţărani mijlocaşi sau înstăriţi, nevoiţi

să renunţe la pămînt o dată cu intrarea lor în colectivă. Rezistenţa ţăranilor săraci

la acţiunile de colectivizare ale partidului comunist contrazic însăşi teoria luptei

de clasă, care în esenţă reprezenta lupta solidară a clasei muncitoare, cu accent

pe unitatea monolitică dintre proletariatul orăşenesc şi ţărănimea muncitoare

împotriva oricărei forme de exploatare. Acest refuz venit din partea celor în care

partidul îşi punea cele mai mari speranţe avea să se manifeste sub diferite forme

şi la nivelul aparatului de partid din zonele rurale.

De acum înainte vor face obiectul comasărilor pămînturile tuturor ţăranilor

din cele două raioane care se vor opune intrării în colectivă.

Politica de colectări

Concomitent cu adoptarea decretului de comasare, o atenţie sporită era

îndreptată spre sistemul de colectare a cotelor de la producătorii agricoli. În urma

Decretului pentru stabilirea regimului de colectare a produselor agricole

vegetale din 26 mai 1950 şi a Hotărîrii Comitetului Central al P.M.R. şi al

Comitetului de Miniştri tot din luna mai era stabilit regimul de excepţie al

campaniilor de colectare prin înăsprirea condiţiilor şi majorarea cotelor. Începînd

cu 1950 şi avînd în urmă experienţa — nereuşită în parte — a celor aproape doi

ani de la impunerea colectărilor, comuniştii aveau să construiască “din mers” un

complicat mecanism de supraveghere şi control a recoltării producţiei agricole şi

predării cotelor la stat. O puternică susţinere venea din nou prin propaganda de-a

dreptul hilară făcută de gazeta Scînteia într-o serie de articole apărute în iunie şi

august 1950, intitulate cît se poate de patetic Dăm cu drag la colectare.

Apărea cu claritate faptul că mobilizarea unui întreg aparat poliţienesc sau

pe linie de partid (prin îndrumători şi activişti) nu era totuşi suficient pentru

ambiţiile ideologiei comuniste de a pauperiza complet sectorul particular şi de a

nu-i lăsa producătorului particular nici o portiţă de scăpare. Neîndeplinirea

planului de colectări, eludarea sistematică a acestor obligaţiuni de către ţărani şi

restanţele la predarea cotelor către stat impunea angajarea unui număr şi mai

mare de oameni, care urmau să exercite controlul efectiv al recoltei şi predării

acestor cote. De recrutarea colectorilor aveau să se ocupe împuterniciţii raionali.

Pentru desemnarea lor, aceştia trebuia să îndeplinească două criterii esenţiale : să

fie din aceeaşi zonă în care urmau să îşi desfăşoare activitatea şi să nu deţină

pămînt în proprietate privată sau (în cel mai rău caz !) să aibe pămînt puţin.

Tipologic, cerinţele de partid schematizau un individ încarcerat în ţăranul sărac,

deci care nu mai avea oricum nimic de pierdut, şi un delator perfect —

cunoscător direct al unei lumi închise precum era cea a satelor. O parte dintre

colectori urmau un instructaj ideologic prin absolvirea cursurilor de partid

organizate de către comitetele raionale de partid pentru activul sătesc. Fiind

înarmat cu toate aceste atuuri, colectorul putea acţiona nemijlocit pentru

depistarea şi intimidarea oricăror acţiuni de sustragere de la predarea cotelor, în

special a celor mai greu cuantificabile faţă de cele obţinute din cultivarea

pămîntului şi anume : carnea, laptele, lîna etc. Cei care erau descoperiţi aveau să

intre sub urmărire penală. Este şi cazul a doi ţărani din comuna Găeşti (raionul

Panciu) ce fuseseră prinşi şi trimişi în judecată în urma unui denunţ din care

reieşea că au tăiat o vacă.15. Pentru a avea o evidenţă cît mai clară a potenţialului

economic, colectorul făcea periodic vizite gospodăriilor individuale pe care le

deţinea în aria sa de supraveghere. După cum se arăta, colectorul “trebuie să

cunoască puterea economică a gospodăriilor din raza sa de activitate, pentru că

în felul acesta, el poate da un preţios ajutor în operaţia de imputare”.16.

Colectorul avea de îndeplinit trei sarcini esenţiale : să realizeze împreună

cu sfaturile populare comunale mai multe tabele în care să existe o evidenţă a

animalelor deţinute în fiecare gospodărie precum şi a suprafeţelor arabile aflate

în posesia producătorilor individuali ; să urmărească îndeaproape lucrările

agricole (ce suprafaţă a fost însămînţată şi cu ce cultură agricolă), pentru ca la

vremea recoltării să poată compara suprafaţa cultivată cu recolta ce urma să se

verse sub forma cotelor către stat, împiedicînd sustragerea de produse ; de

asemenea, trebuia să urmărească dezvoltarea culturilor, să supravegheze lucrările

de treieriş, delegatul de batoză sau combină de treier şi în final, să se ocupe de

transportul în siguranţă al cerealelor pînă la bază.17. A treia îndatorire era cea de a

recupera cotele nepredate la timp. Două motive făceau ca această sarcină să dea

multă bătaie de cap agentului colector : faptul de a nu se admite nici o excepţie

de la regulă pentru a nu lăsa loc şi altor sustrageri şi graba impusă de necesitatea

realizării sarcinilor de plan. Şi în acest punct, colectorul deţinea instrumente

suficiente pentru a îl forţa pe ţăran să scoată ceea ce de multe ori nu avea.

Acesta, în baza cuantumului fixat anterior recoltării, trebuia să predea integral

cotele, indiferent de condiţiile — climaterice ori de altă natură — ce puteau

surveni în intervalul dintre perioada însămînţării şi recoltare. Cînd cotele nu erau

predate la timp, colectorul îi putea aplica majorări ţăranului în cauză,

concretizate prin impuneri actuale sau, după caz, impuneri retroactive pentru anii

anteriori.18. Aceste impuneri erau trecute în registrul sfatului popular al raoinului

ca datorii la stat. Dacă nici prin intimidare ţăranul nu preda cotele, colectorul

putea recurge la calea penală prin care “să ceară darea în judecată a celor rău

voitori, care întîrzie cu predarea cotei peste douăzeci de zile prevăzute de

lege”.19. Sesizările colectorilor erau preluate de către Sfaturile populare comunale

şi de Miliţie în vederea trimiterii în judecată a acestor ţărani în baza legii

sabotajului economic, a Decretului 183/1949 sau a Articolului 209 Cod penal.

La nivelul reprimării manifestărilor politice şi contestării regimului opera

Securitatea prin agenţii săi mobilizaţi sau infiltraţi pe cîmpurile patriei în

campania de colectare. Direcţia Generală a Securităţii Poporului, într-un

instructaj apărut în iunie 1950, aviza pe lucrătorii acestei Direcţii să acţioneze în

mod direct în spaţiile rezervate colectării cotelor de grîu. “Dacă vreun chiabur

face agitaţie poate fi împuşcat acolo pe loc, ca să ştie toţi cei care ar îndrăzni să

nu predea cotele [că] toţi vor păţi aşa”.20.

Ineficienţa colectării cotelor determina adoptarea acestor măsuri în baza

broşurilor şi instructajelor apărute, care urmau să direcţioneze activitatea

colectorilor din toate raioanele ţării. În urma unei Telegrame din 19 februarie

1952 a C.C. al P.M.R. privind încasarea impozitelor şi taxelor către Stat,

Comitetul Raional Panciu adoptă următoarele hotărîri în ce priveşte activitatea

Comisiei de Stat pentru Colectări din cadrul raionului :

— instruirea prin cursuri de pregătire a colectorilor.

— ridicarea nivelului politic al colectorilor prin material politic şi

seminarii.

— ţinerea unei evidenţe clare a restanţierilor la colectare pe 1951.

— C.S.C. va lua toate măsurile ca planul de colectări pe 1951 să fie

îndeplinit 100% la toate produsele.

Cu toată mobilizarea Comisiei de Stat pentru Colectări, un proces verbal

din iulie 195221 indica neîndeplinirea planului la achiziţii şi la colectarea cotelor

de floarea soarelui, lapte şi alte produse. Acelaşi ritm scăzut al colectărilor era

raportat şi de Comitetul Raional Adjud, semnalînd sustrageri şi în privinţa

colectărilor de carne. Se recurge la metoda folosirii ţăranilor fruntaşi în predarea

cotelor, pentru ca aceştia să îi poată “lămuri” pe ceilalţi ţărani să îşi

îndeplinească datoriile către stat.22.

Dacă o dată cu înfiinţarea gospodăriilor agricole colective o parte din ţărani

avea să se înscrie în acestea, şi în această privinţă ei vor recurge la tot felul de

subterfugii ce trădau o atitudine cît se poate de reţinută faţă de colectivizare,

astfel încît în mod real — deci lăsînd la o parte propaganda — partidul comunist

nu se putea bizui în realizarea proiectului de transformare socialistă a

agriculturii, nici măcar pe membrii G.A.C.-urilor existente.

Despre ce putea fi vorba ? Teama generată de sistemul colhoznic,

neîncrederea, i-au făcut pe ţăranii care au intrat în colectivă din diferite motive

(de la promisiunile propagandistice pînă la promisiunile materiale, ameninţările

de tot felul şi dorinţa de a nu fi strămutaţi din locurile de baştină în urma

comasărilor), să nu îşi aducă sau declare întreaga suprafaţă de pămînt pe care o

deţineau, creîndu-şi o supapă care să le asigure o minimă independenţă prin

aceste rezerve de pămînt care nu erau aduse în spaţiul G.A.C.-ului. Aceeaşi

posibilitate de cîştig paralel, prin menţinerea atelierului în spaţiul activităţilor

private şi-o rezervau şi ţăranii meşteşugari. În ianuarie 1952, la gospodăria

colectivă din Pădureni exista un număr destul de mare de colectivişti (26) care

deţineau pămînt în afara G.A.C.-ului şi alţi membri care nu îşi aduseseră atelierul

în gospodărie, lucrînd acasă.23 Tot în ianuarie 1952, un Raport al Comitetului

Raional Adjud24 recunoştea o serie de neajunsuri la gospodăriile agricole

colective existente în acest raion : “Nu s-a reuşit lămurirea ţăranilor colectivişti

să-şi declare tot pămîntul ; o parte din el a fost lăsat în afara G.A.C.-ului,

exemplu comuna Găiceava şi Rugineşti.

— Nu s-a dus o muncă susţinută şi planificată cu activişti bine pregătiţi în

comunele unde sînt premise şi cerinţe de creere de G.A.C.-uri.” Ambele comitete

raionale menţionează refuzul unor familii din gospodăriile colective de-a ieşi la

muncă.

Normele şi sistemul de recompensare a ţăranilor

Situaţia grea a colectiviştilor şi lipsa unui interes real de a munci şi produce

era explicabilă în special prin felul în care ei erau recompensaţi. În urma

Hotărîrii Comitetului Central şi a Consiliului de Miniştri privind modul de

elaborare a măsurărilor şi repartizare a veniturilor în natură şi în bani a

membrilor gospodăriilor agricole colective, apărută în iulie 1951, se prevedea

retribuirea în produse a ţăranilor înscrişi în G.A.C. în mod eşalonat, prin

avansuri. În momentul recoltării, aceştia primeau un avans de numai 15% din

producţia recoltată. Ceea ce reprezenta avansul mărit era primit după

îndeplinirea planului de recoltare şi calcularea numărului de zile de muncă

efectuate. De mai multe ori ţăranii primeau mai puţin de jumătate din producţia

pe care ar fi obţinut-o dacă ar fi fost proprietari individuali. După numai un an,

Hotărîrea Consiliului de Miniştri şi a Comitetului Central al P.M.R., din 23 iulie

1952 condiţiona primirea unui avans mai mare de 15% de achitarea cotelor la

colectare ; era un răspuns al puterii la slabele rezultate ale colectărilor. Alte rate

în produse şi bani puteau intra în economiile ţăranilor cooperatori abia după

terminarea anului şi prezentarea dărilor de seamă ale gospodăriilor agricole

colective.

Se poate constata că în toate formele sistemului cooperatist de stat ţăranii

erau supuşi unui tratament dur, iar condiţiile oferite creau o reacţie constantă de

nemulţumire şi contestare a proiectului socializării agriculturii. Starea jalnică în

care se aflau gospodăriile agricole de stat (G.A.S.) transpare şi din notele oficiale

ale Comitetului Raional Panciu. Astfel, la G.A.S.-urile din raion existau

aproximativ 2000 de lucrători în momentul deschiderii, pentru ca în 1951 acesta

să scadă la jumătate. Normele de muncă stabilite pe o zi erau duble faţă de

puterea de muncă a unui lucrător ; în schimb aceştia erau plătiţi numai cu 232 de

lei pe zi, din care rămîneau cu 159 de lei, diferenţa intrînd în plata impozitului şi

a mesei. Aceeaşi Notă din 21 aprilie 195125 (v. şi Anexa IV, doc. 1) oferă şi

explicaţia părăsirii gospodăriei de stat de către ţărani : “Muncitorii se duc la

chiaburi să muncească fiindcă le dă 300 de lei pe zi şi masă […]”. Erau

menţionate lipsa furajelor pentru vite, furturile din perimetrul gospodăriei.

Problema raţionalizării produselor în cadrul G.A.S. cauza nevoia de a suplini

lipsa unor produse alimentare încercînd a le procura de pe piaţa liberă :

“Aprovizionarea G.A.S. cu alimente este foarte slabă, nu au de unde cumpăra la

liber cartofi şi fasole fiindcă produsele raţionalizate nu sînt suficiente deaceia

Gospodăria este nevoită să cumpere la liber dar nu se găseşte în special cartofi

[…]”. Regimul consumului raţionalizat genera o stare de nemulţumire reperabilă

la nivelul întregii comunităţi săteşti26. Pentru că în pieţele din raionul Panciu (în

special cele din oraşele Mărăşeşti şi Panciu) nu era respectat preţul mic fixat de

stat — la ceapă, de exemplu, acesta era de 10-14 lei/kilogram în timp ce preţul

liber era de 25-30 lei — G.A.S.-urile nu puteau achiziţiona la preţul oficial

produsele de care aveau nevoie şi în felul acesta nu aveau cum să îşi

îndeplinească sarcinile de plan. Această situaţie determina Direcţia G.A.S.

Panciu să recurgă la un compromis, cerînd printr-o Notă din 6 martie 1951

avizul Direcţiei G.A.S. Bucureşti spre a putea cumpăra la preţ liber furaje pentru

hrana animalelor, fiind practic imposibil de urmat calea legală a preţului fixat de

stat de 7 lei faţă de preţul liber al pieţei de 15-20 de lei27.. Dacă gospodăriile

agricole de stat se aflau în dificultate, tot producătorul individual era cel chemat

(neoficial, evident !) să rezolve problema aprovizionării acestora. Incapacitatea

guvernului de-a gestiona economia agrară şi de a asigura cu produse alimentare

cererea de pe pieţele urbane făcea ca în 24 iulie 1951 Prezidiul M.A.N. să emită

un Decret cu privire la vînzarea produselor agricole de către ţărani prin care

aceştia puteau de acum înainte să îşi valorifice produsele la preţul liber al pieţii,

condiţionaţi şi de această dată de îndeplinirea predării cotelor. Alt fapt constatat

în G.A.S. Panciu era furtul (de această dată din avutul public); era reclamat furtul

a 280 de puieţi de pomi iar autorităţile raionale aveau în scurt timp să constate că

făptaşul era chiar unul dintre colectori28..

Exista o puternică opoziţie şi în privinţa planurilor de transformare a

stînilor deţinute de ţăranii individuali, deci în vederea trecerii acestora în

sistemul cooperatist (v. Anexa V). Conform planificării, în raionul Panciu

trebuia să se înfiinţeze douăzeci de astfel de stîni, iar pînă în aprilie 1951 nu s-au

format decît şase stîni. Împotrivirea venea şi de această dată din rîndul celor ce

trebuia “în teorie” să fie primii ţărani care îşi puneau oile la dispoziţia

cooperativei. O Notă din aprilie 1951 informa că printre ţăranii ce refuzau să îşi

dea oile la stîna cooperativei erau şi membrii biroului organizaţiei de bază din

Găeşti susţinuţi de secretarul organizaţiei29, iar exemplele continuau.

Pentru această perioadă sînt consemnate reacţii diferite ale ţăranilor, însă

toate erau îndreptate împotriva modelului colectivist şi a regimului comunist.

Refuzul de a accepta oferta statului se manifesta prin hotărîrea unor ţărani de a

nu îşi ara ogorul apelînd la plugurile şi tractoarele S.M.T.-ului ; de fiecare dată

cînd se întruneau adunările obşteşti pe linie de Cooperaţie, ele erau tulburate de

Lenuţa Movileanu din Panciu, soţia unui deţinut politic. În urma acestor

incidente avea să fie sesizată Securitatea, ca şi în cazul depistării a trei persoane

ce cîntaseră o serie de cîntece legionare. Existau şi cazuri de reacţie la adresa

activităţii agenţilor Securităţii, cînd unii dintre ei erau atacaţi de ţărani30 (v. şi

Anexa VI). De asemenea exista, ca în întreaga societate, un orizont de aşteptare

constînd în speranţa intervenţiei americanilor şi a statelor democratice pentru a

elibera ţara de opresiunea regimului comunist. Dovadă stau manifestele şi afişele

ce erau imediat făcute să dispară (însă consemnate în documentele partidului),

dar şi atitudini precum era cea a unui tehnician de la Staţia de Radioficare din

Mărăşeşti, care lăsase să fie emisă pe post timp de două minute “Vocea

Americii”.

Puternica opoziţie a ţărănimii faţă de colectivizare şi ritmul foarte slab al

înfiinţării G.A.C.-urilor a determinat căutarea unor noi soluţii pentru a nu

compromite întregul effort al cooperativizării agriculturii, linie pe care partidul

comunist se angajase să o urmeze neabătut. Avîntul formării gospodăriilor

colective nu avea să ţină decît pînă la sfîrşitul anului 1950, căci începînd cu acest

reper cronologic, lunile anului 1951 marcau o scădere de aproape zece ori faţă de

perioada menţionată anterior.

Aceste aspecte au făcut ca în politica agrară a partidului să se recurgă la un

compromis prin înfiinţarea unei alte forme de organizare, care nu ieşea totuşi din

reperele schemei cooperatiste, iar aceasta era întovărăşirea agricolă (T.O.Z.). În

18 septembrie 1951 Hotărîrea C.C. al P.M.R. asupra muncii pe tărîmul

construirii gospodăriilor agricole colective şi al întovărăşirilor agricole stabilea

cadrul dezvoltării noii structuri în care se puteau grupa agricultorii. Diferenţa

întovărăşirilor agricole faţă de G.A.C. provenea din statutul proprietăţii

individuale a inventarului agricol (animale sau unelte) precum şi a locuinţei. In

cazul întovărăşirilor agricole, acestea rămîneau în domeniul privat al fiecărui

ţăran întovărăşit, doar munca urma să se efectueze în comun.

Pornind de la Rezoluţia din 3-5 martie 1949 şi Hotărîrea C.C. din 18

septembrie 1951, Comitetul Regional Putna adopta un set de obiective privind

transformarea socialistă a agriculturii31..

— Activarea muncii politice pentru a aplica în practică cele două Hotărîri

ale partidului.

— Intensificarea “muncii de lămurire” a ţăranilor în scopul înfiinţării

G.A.C.-urilor.

— Temeinica instruire a colectivului Secţiei Agrare-Economice (“[…]

pentru a putea sprijini munca politică a organizaţiilor de bază din Comuni care

trebuie să devină motorul în comuni pentru colectivizarea agriculturii […]”).

— O atentă supraveghere prin şedinţe ţinute la 15 zile cu organizatorii de

G.A.C.-uri.

Măsuri de întărire şi curăţire a aparatului de stat. Iar pentru a sprijini

demersul propagandistic în scopul convingerii ţăranilor, Comitetul Regional

făcea şi unele recomandări :

“Se va folosi timpul adunărilor publice de la Căminele Culturale, unde se

va conferenţia despre necesitatea şi rolul colectivizării agriculturii, pregătind

anume conferenţiar din rîndul ţărănimii […]”.

“Se va îndruma ţărănimea muncitoare lipsită de unelte agricole să

folosească din plin, prin închirierea uneltelor agricole de la Cooperativă […]”.

Se cereau măsuri de atragere, prin organizaţia de bază şi conducerile

Cooperativelor, a tuturor meseriaşilor din comune.

“Se va sprijini prin organizaţia de bază, Sindicatul pentru a organiza şi

stimula întrecerile socialiste, atribuindu-le după muncă […]”.

O atenţie sporită avea să se acorde de acum încolo întovărăşirilor agricole,

ca formă de trecere la gospodăria colectivă ; acolo unde existau premise de

formare a întovărăşirilor, se cerea din partea B.O.B.-urilor o activitate continuă

de monitorizare a cererilor de înscriere, pentru a nu irosi şansele de sporire a

sectorului cooperatist. Planul de acţiune al Secţiei Agrare din 15 martie 195232

hotăra ca “Acolo unde sunt de la 5 cereri în sus, se vor forma Comitete de

Iniţiativă, care vor duce o susţinută muncă de a ţine evidenţa pe cîte un registru

zilnic de cîte cereri de întovărăşiri s-au făcut […]”. Forţa exemplului colectivist

urma să fie dată prin recurgerea la ţăranii itineranţi prin colhozurile Uniunii

Sovietice33 dar şi prin organizarea de întîlniri între colectivişti şi ţăranii

proprietari ai gospodăriilor individuale. La nivel teritorial, mecanismul

propagandistic prelucra directivele trasate de la centru sau de la Comitetul

Regional, alcătuind noi planuri de muncă precum era cel alcătuit de Comitetul

Raional Panciu pe primul trimestru al anului 1951, în concordanţă cu aceste

hotărîri : “Echipele culturale ale căminelor, prin sprijinul efectiv al corpului

didactic vor introduce în propaganda lor probleme ale vieţii fericite ce le au

ţăranii colhoznici, cît şi demascarea chiaburimii ca duşmani de moarte a ţăranilor

muncitori.

În cadrul şezătorilor, cercurilor de citit, prin sprijinul organizaţiei de bază

se va accentua în mod deosebit despre superioritatea marilor gospodării colective

asupra micilor gospodării individuale […]”34. Cu toată propaganda

cooperativzării, reacţiile ţăranilor, chiar şi faţă de nou-înfiinţatele întovărăşiri, nu

ezitau să apară, orientate fiind în special împotriva abuzurilor comise o dată cu

apariţia altor forme de cooperativizare în arealul funciar al gospodăriilor

individuale. Astfel, dacă pînă la 1 iunie 1952 în Regiunea Putna existau 30 de

întovărăşiri agricole, mai dramatic era efortul apărut în urma acestor întovărăşiri,

căci în toate cele 30 de cazuri, ţăranii care au refuzat să se înscrie au fost

dislocaţi, iar pămînturile lor comasate35. Rezistenţa venea din rîndul ţăranilor

individuali precum şi din partea autorităţilor locale ; în comuna Furceni,

preşedintele Sfatului popular comunal, Viezureanu Ioan şi preşedintele

Cooperativei, Robu Alexandru, s-au împotrivit formării întovărăşirii agricole în

comună, fapt ce a atras măsura înlocuirii lor ; în comuna Goleşti — secretarul

B.O.B.-ului, Calciu Ioan, era împotriva întovărăşirilor agricole şi a comasărilor ;

tot împotriva comasărilor şi a primirii unui teren mai prost erau şi ţăranii din

Gugeşti şi Suvorov. În cazul ultimilor, sursa specifica faptul că în urma “muncii

de lămurire”, aceştia au acceptat să se înscrie în întovărăşire. În satul Rădăcineşti

din raionul Adjud, înfiinţarea unei gospodării agricole colective şi comasarea

terenurilor dădea naştere la o serie întreagă de complicaţii a căror subiecţi erau

ţăranii dislocaţi, nemulţumiţi de proasta calitate a terenurilor acordate. Refuzul

lor de a semna procesele verbale de schimbare a pămînturilor atrăgea intervenţia

organelor de securitate. Un alt Referat semnala următoarea situaţie : “Din

controlul făcut se constată, că în organizaţia de bază din această comună au avut

loc o serie de manifestări duşmănoase la care au luat parte şi unii membri de

partid, iar ceilalţi membri de partid nu au luat poziţie faţă de acestea, de asemeni

s-a constatat că majoritatea covîrşitoare a membrilor de partid au refuzat de a-şi

preda cotele obligatorii la colectare, iar la verificare refuză să trăiască viaţa de

partid.

Toţi aceştia sînt împotriva G.A.C. manifestîndu-se făţiş în această direcţie,

acest lucru ni-l dovedeşte că în această comună nu există decît 2 cereri de

înscriere în G.A.C. […]”. În consecinţă, Comitetul Regional propunea

Comitetului Central al P.M.R. dizolvarea organizaţiei de bază din comuna

Rîmniceni.36

Noi accente în strategia colectivizării după înlăturarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu

Noi accente în strategia colectivizării aveau să apară o dată cu înlăturarea

de la putere a troicii moscovite reprezentate de Ana Pauker, Vasile Luca şi

Teohari Georgescu. Similar modelului creat de Stalin, Dej a recurs şi el la

“devierea de dreapta” sub al cărei verdict puteau intra toţi cei de care el dorea să

se debaraseze pentru a-şi întări propria putere în interiorul Partidului

Muncitoresc. De aceeaşi manevră se va folosi şi în ceea ce privea politica agrară

(de altfel unul din capetele de acuzare al celor trei a fost şi punctul de vedere

diferit adoptat în această privinţă).

Odată cu primirea Scrisorii închise a C.C. al P.M.R. ce critica neajunsurile

din agricultură puse pe seama devierii de dreapta, în cadrul Comitetului Raional

Panciu avea să se inducă ideea că dificultăţile în colectarea produselor agricole,

cumpărarea unor părţi de pămînt de la “chiaburi” de către ţărani, scutirile de

impozite ce duceau la neîndeplinirea planului de stat şi în general toate eşecurile

— erau cauzate de devierea de dreapta a unor activişti raionali. Chiaburii erau

identificaţi peste tot. Se remarcă un abuz în folosirea acestui cuvînt explicabil

prin logica permanentei lupte de clasă. Într-o şedinţă din 27 martie 1952, activul

raional de partid îşi făcea autocritica, găsind rădăcina acestor devieri în “[…]

concepţiile mic burgheze şi subaprecierea luptei de clasă […]”. Deşi unii membri

ai Comitetului Raional recunoscuseră cîndva că ţăranii nu aveau de unde să-şi

plătească impozitele şi cotele la colectări, acum se autoconving că a fost o

deviere de dreapta şi că numai prin eforturi susţinute şi vigilenţă pot obţine

îndeplinirea sarcinilor de partid în privinţa colectărilor şi impozitului agricol.37

O consecinţă a devierii de dreapta precum şi a hotărîrilor Plenarei C.C. al

P.M.R. din 29 februarie-1 martie 1952 era şi stabilirea criteriilor de încadrare a

gospodăriilor ţărănimii înstărite. Indicaţiile de bază privind identificarea

Gospodăriilor chiabureşti erau trimise tuturor raioanelor prin Circulara

Comitetului Regiunii VI Putna al P.M.R. din 15 mai.38 Conform acestui

document, gospodăriile “chiabureşti” erau recunoscute în baza a trei criterii :

“1. Gospodăriile celor care au în prezent sau au avut în perioada 1947-1951

proprietăţi agricole în care au folosit sau folosesc munca salariată a unuia sau

mai multor muncitori permanenţi sau sezonieri (angajaţi oficial sau camuflat)

mai mult de 30 de zile/an.

2. Gospodăriile proprietarilor agricoli, care avînd în perioada 1947-1951

sau în prezent proprietăţi agricole (indiferent de mărimea lor şi de felul cum le

muncesc) situate în mediul rural sau urban, posedă totodată şi alte mijloace de

producţie pe care le exploatează cu scopul de a obţine venituri, indiferent dacă

folosesc sau nu munca salariată.

3. Gospodăriile celor care indiferent dacă au sau nu proprietăţi agricole, au

posedat sau posedă în prezent întreprinderi comerciale sau se ocupă cu diferite

forme ale comerţului particular.” Aşadar nu mai conta semnificaţia iniţială a

termenului “chiabur” (moşier, latifundiar, exploatator de pe urma pămîntului), ci

numai faptul incriminant de a obţine profit de pe urma unei activităţi particulare

din una sau mai multe surse. În optica partidului orice concurenţă trebuia

eliminată.

Debarcarea facţiunii moscovite prilejuia şi o masivă restructurare a cadrelor

din conducerea administraţiilor locale şi a organizaţiilor de partid. Se acorda o

importanţă deosebită preşedinţilor de sfaturi populare a căror misiune era de a

impulsiona ritmul lent al colectivizării agriculturii avînd la dispoziţie instituţiile

statului, inclusiv pe cele represive. Adresa Comitetului Central al P.M.R din 21

august 1951 către Comitetele Reginale şi Raionale de Partid39 preciza

motivaţiile acestei schimbări şi atribuţiile pe care le dobîndeau preşedinţii şi

secretarii sfaturilor populare comunale :

“Plenara C.C. al P.M.R. din 26-27 mai a.c. stabileşte că una din sarcinile

principale ce revin organizaţiilor de partid în lupta împotriva devierii de dreapta

este întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, baza regimului

de democraţie populară şi chezăşia succesului deplin al construirii socialismului

în ţara noastră.

Trimiterea unui număr de peste 8000 muncitori ca preşedinţi şi secretari ai

Sfaturilor Populare Comunale face parte din măsurile Partidului şi Guvernului,

pentru lichidarea urmărilor devierii de dreapta, pentru întărirea alianţei clasei

muncitoare cu ţărănimea muncitoare, intensificarea luptei pentru transformarea

socialistă a agriculturii şi aplicarea cu fermitate a legilor Statului […]”. În

sprijinul preşedinţilor erau chemate şi comitetele raionale ale partidului :

“Comitetele Regionale, Raionale etc. sînt obligate să ajute pe preşedinţi şi

secretari să cunoască cît mai repede problemele Sfatului, să devină buni

gospodari şi să-şi cîştige autoritatea în faţa ţărănimii muncitoare, să-şi asigure

sprijinul ei şi să lupte cu toată hotărîrea pentru aplicarea legilor R.P.R., lovind

fără cruţare în chiaburi şi speculanţi care caută să saboteze şi să provoace daune

Statului. […]”. În fapt, textul acestei Circulare constituie un “catehism” sau

riguros caiet de sarcini al noilor conducători de sfaturi populare comunale, menit

să instituie un control deplin asupra societăţii ţărăneşti. Toate aceste sarcini se

traduceau printr-o mobilizare generală a autorităţilor în favoarea procesului de

colectivizare :

— Atragerea în jurul Comitetului Executiv a oamenilor de încredere,

deputaţi, ţărani, muncitori, colectivişti dar şi intelectuali devotaţi regimului.

Aceştia trebuia la rîndul lor să cunoască bine situaţia ţăranilor înstăriţi (starea

economică, manifestările şi influenţa lor în sat).

— O bună cunoaştere a situaţiei economice a comunei pornind de la

gospodăriile individuale şi mergînd pînă la evidenţa activităţii desfăşurate în

S.M.T., Gostat, Goscol, întovărăşiri, cooperative.

— Cunoscînd resursele locale de materie primă şi posibilităţile de

dezvoltare a comunei, preşedinţii trebuia să întocmească Planul de Muncă, acesta

cuprinzînd sarcini concrete pentru fiecare deputat, activist, funcţionar al statului

precum şi pentru fiecare membru al Comitetului Executiv.

— Îndeplinirea cu sprijinul organizaţiilor de partid, deputaţilor,

organizaţiilor de masă, a hotărîrilor partidului şi guvernului în privinţa

transformării socialiste a agriculturii. Se subliniază “O sarcină de cea mai mare

însemnătate […] este realizarea planului de colectări, impozite, achiziţii şi

autoimpunere. În acest scop (preşedinţii şi secretarii — n.n.), vor trebui să

mobilizeze ţărănimea muncitoare să-şi îndeplinească la timp îndatoririle

patriotice şi cetăţeneşti şi să ducă o luptă necruţătoare împotriva chiaburilor şi a

tuturor sabotorilor, care caută să se sustragă de la îndeplinirea acestor obligaţii.

Ei trebuie să sprijine şi să controleze organele de colectare comunale, agenţii

fiscali şi să contribuie la îmbunătăţirea activităţii cooperativelor […].” Se

remarcă importanţa cu totul specială acordată colectării şi strîngerii impozitelor,

fapt ce denotă grija asigurării produselor agricole şi hranei pentru “clasa

muncitoare de la oraşe”. Pentru regimul de excepţie al colectărilor este

semnificativ dublul control efectuat la nivelul Comisiei de Stat pentru Colectare.

— Alt obiectiv pe calea transformării socialiste a agriculturii care cădea în

sarcina preşedinţilor şi secretarilor era sprijinirea şi mobilizarea activiştilor de

partid, a îndrumătorilor, în vederea creării de noi G.A.C.-uri şi T.O.Z.-uri, iar

pentru păstrarea unui aparat birocratic serios şi devotat se menţionează :

“Sprijinindu-se pe organizaţiile de partid şi pe organele locale de securitate şi

miliţie, preşedinţii şi secretarii trebuia să studieze compoziţia aparatului

Sfaturilor Populare, luînd măsuri în înţelegere cu Sfatul Raional ca elementele

chiabureşti şi cozile lor de topor, foşti legionari salasişti, hortişti, elemente

deblocate din armată, care desfăşoară o activitate duşmănoasă împotriva

regimului şi sabotează bunul mers al instituţiei, să fie scoşi din funcţie,

demascaţi şi predaţi organelor de drept.

Preşedinţii şi secretarii Sfaturilor Populare, desfăşurîndu-şi activitatea în

condiţiile unei lupte de clasă ascuţite trebuie să ia toate măsurile pentru a preveni

şi împiedica acţiunile de sabotaj, actele de teroare şi provocaţiunile duşmanului

de clasă.

Ei trebuie să ştie că duşmanul de clasă va căuta să folosească lipsa lor de

experienţă precum şi faptul că nu cunosc încă oamenii şi condiţiile locale, pentru

a-i compromite în faţa maselor, folosind uneltele cu două feţe ale chiaburilor,

femei depravate, diferite momeli, cadouri, băutură, mîncare etc. De aceea ei

trebuie să dea dovadă de cea mai înaltă vigilenţă de clasă pentru a nu fi prinşi în

mrejele chiaburilor şi a se dovedi demni de încrederea ce le-a acordat-o partidul

şi clasa muncitoare […]”. Iar atunci cînd există o rezistenţă masivă faţă de

colectivizare “[…]. Ei trebuie să aibă o legătură permanentă cu organele de

Securitate şi Miliţie care au dispoziţia de a lua măsuri hotărîte împotriva oricăror

încercări banditeşti a elementelor duşmane.”

Dacă pe de o parte, la nivel organizatoric sînt introduse măsuri stricte

menite să centralizeze eforturile de întărire a sectorului cooperatist, de cealaltă

parte se situează cerinţele partidului în privinţa metodelor paşnice de convingere

a ţăranilor să adere la modelul socialist al agriculturii. Într-un document strict din

30 octombre 1952 (trimis de Comitetul Central tuturor comitetelor raionale)

privind încălcarea liberului consimţămînt în organizarea Gospodăriilor

Agricole Colective şi Întovărăşirilor agricole40 se arăta că este interzisă

înlocuirea muncii politice de convingere a ţăranilor cu recurgerea la metode de

forţă (rechiziţionări forţate ale animalelor, majorări abuzive ale impozitului

agricol de aproximativ 5-7 ori) trebuind “[…] să lupte pentru atragerea ţăranilor

muncitori pe calea agriculturii socialiste, numai prin muncă politică de

convingere, prin exemplul grăitor al gospodăriilor colective fruntaşe, prin

respectarea strictă a principiului liberului consimţămînt al ţăranilor muncitori la

înscrierea în gospodăriile agricole colective şi întovărăşirile agricole”. La prima

vedere, această poziţie ar putea fi considerată drept un pur act de demagogie

politică ce contravenea întregului demers de pînă atunci realizat în privinţa

înfiinţării (cu orice preţ) a asociaţiilor colectiviste. Totuşi, multitudinea reacţiilor

de împotrivire la colectivizare şi sporirea numărului de cereri de retragere din

G.A.C. şi întovărăşiri justifică această hotărîre cu caracter secret a Comitetului

Central. De bună seamă că metodele aplicate ţărănimii de-a lungul întregului

proces al colectivizării agriculturii nu s-au schimbat, dar au existat modificări

conjuncturale operate la nivelul diferitelor forme cooperatiste de asociere.

Sistemul de achiziţii şi contractări de produse agricole (începînd cu 1953)

Slabele rezultate obţinute de pe urma colectărilor şi dificultatea statului de a

asigura aprovizionarea oraşelor cu produse agricole făceau ca în această privinţă,

începînd din 1953, accentul să se deplaseze spre soluţiile ce puteau fi oferite de

un nou sistem, cel al achiziţiilor şi contractărilor de produse agricole de la

ţărani. Plenara Comitetului Central al P. M. R. din 19-20 august 1953

introducea sistemul de achiziţii pentru animale şi produse animaliere iar prin

hotărîrile Plenarei din 19 aprilie 1954 şi a celor ulterioare se urmărea realizarea

planurilor la achiziţii, contractări şi preluări la toate produsele. Această evoluţie

ducea practic la înlocuirea sistemului colectării cotelor obligatorii cu cel al

contractărilor şi achiziţiilor — în urma Plenarei C.C. al P.M.R. din 27-29

decembrie 1956.

Capitolul unui Raport al Comitetului Raional Adjud intitulat Cum se

realizează planul de achiziţii, contractări şi preluări la toate produsele41.

prezenta (în ceea ce priveşte achiziţiile) următoarea situaţie : “Nerealizarea

planului la achiziţii se datorează slabei munci politice desfăşurate în acest scop

în masa de cetăţeni, precum şi inactivităţii cadrelor de conducere din cooperaţie,

întrucît ei înşişi nu au fost exemplu personal în problema achiziţiilor prin aceea

că produsele lor nu le-au valorificat prin cooperativă, şi le-au valorificat pe piaţa

liberă neorganizată […]”. Aceeaşi insatisfacţie este manifestată şi atunci cînd

planul iniţial stabilit era depăşit ; se arăta că la contractări de animale, planul

stablit la începutul anului fusese depăşit, totuşi pentru că multe vite au fost

vîndute pe piaţa liberă, activul raional îşi manifesta nemuţumirea faţă de

neîndeplinirea cifrei de plan stabilită ulterior. Consecinţă a hotărîrilor adoptate la

Plenarele din august 1953 şi aprilie 1954, planul de contractări şi achiziţii

prevedea — în ideea creşterii bunurilor de larg consum — încadrarea tuturor

produselor agricole.

Conform acestor hotărîri, organizaţiile de bază din raion urmau să ducă o

susţinută muncă de lămurire a ţăranilor, despre importanţa şi avantajele pe

aceştia le puteau obţine prin îndeplinirea planului de achiziţii şi contractări. Se

recurgea şi la statistică pentru a marca diferenţa ; planul pe semestrul I al anului

1954 îl depăşise pe cel din aceeaşi perioadă a anului 1953, fiind de 115,5%!

(conform Referatului din 23 iulie 1954) Făcîndu-şi autocritica, activul de partid

al raionului Adjud îşi asuma neglijenţa în privinţa “[…] neîndeplinirii planului

de producţie a tuturor ramurilor industriale şi alimentare. […]”.

În privinţa colectărilor, dintre cei care trebuia să ducă la îndeplinire

sarcinile de predare a cotelor la stat se numărau şi aceia acuzaţi de partid de

“atitudine împăciuitoristă faţă de duşmanul de clasă”, cum era şi colectorul

Spiridon Ion din comuna Homocea care îndemna pe producători să nu predea

cotele sau să predea parţial, sau Mihalache Mihai, colector din comuna

Neguleşti, care îi anunţa pe ţărani să-şi ascundă cerealele atunci cînd veneau

delegaţii civili şi militari să le ridice produsele. De la predarea cotelor se

sustrăgeau chiar şi deputaţii sfaturilor populare comunale, iar acelora dintre ei

care erau găsiţi vinovaţi li se aplica Decretul 131 cu ridicarea pe loc a produselor

datorate statului. Cei ce nu făceau parte din nomenklatura locală erau trataţi cu

altă măsură : unui mare grup de ţărani (din care 21 erau “ţărani rău-voitori, 216

— mijlocaşi şi 64 — “chiaburi”), le-au fost înmînate 301 somaţii ; dintre ei, unui

număr de 42 de ţărani li s-a ridicat cantitatea de cereale fără judecată iar alţi 179

au fost trimişi în judecată pentru faptul că s-au împotrivit predării cotelor. Se

afirma că aceste măsuri fuseseră luate pentru a impulsiona colectările.

Ţăranii recurgeau la tot felul de soluţii (unele chiar disperate), pentru a-şi

asigura un minim necesar de produse. Sînt demne de amintit cele ca înstrăinarea

produselor la rudele apropiate, ascunderea cerealelor în glugile de ciocani

(porumb) sau în pereţii zidiţi special în corpul clădirilor. De teama unei

generalizări a practicii de sustragere de la colectări, reprezentanţii C.S.C.

comiteau erori şi grave abateri de la aplicarea corectă a regimului colectărilor

prin impunerea la cote a bătrînilor invalizi şi militarilor (ce beneficiau de

reduceri sau scutiri de cote), evidenţierea în tabelele funciare a unor suprafeţe

mai mari decît cele deţinute în realitate etc. În sprijinul colectărilor erau chemate

şi binecunoscutele detaşamente de represiune ale statului, de a căror activitate se

plîngea, în mod curios, Comitetul de partid al raionului Adjud : “[…] o slabă

implicare în problema colectărilor a Securităţii, Miliţiei şi Procuraturii, care nu

au informat regulat şi la timp Comandamentul Raional despre diferite

manifestări şi n-au luat măsurile corespunzătoare faţă de elementele duşmănoase

[...]"42. Securitatea avea posibilitatea de a lichida orice elemente “duşmănoase

care uneltesc împotriva securităţii poporului”, încă din data de 2 septembrie

1949, cînd ordinul 106859 emis de Direcţia Generală a Securităţii Poporului şi

semnat de Alexandru Nicolschi era trimis tuturor direcţiilor regionale de

securitate. În document se preciza : “În caz că uneltirea lor este atît de activă, nu

se va ţine seama de alte consideraţiuni, ci se vor lua măsurile necesare cu atît mai

mult cu cît aceste elemente pot fi captate de duşmanul organizat”43.

Propaganda în sprijinul colectivizării

Propaganda colectivizării era activă, continuînd să aducă “argumente”

pentru abandonarea modului individual de a lucra pămîntul şi înscrierea în

sectorul cooperatist. Planurile de muncă ale Secţiei de Propagandă şi Agitaţie pe

perioada 1953-1954 conţineau o varietate de metode de popularizare a

avantajelor aduse de agricultura socialistă, de la cursuri şi conferinţe pînă la

mijloace vizuale şi “artistice”. Una dintre sarcinile acestei secţii era dată de

necesitatea cunoaşterii de către ţărani, prin cursuri libere a istoriei Partidului

Comunist bolşevic şi a biografiei lui Stalin. De asemenea, pe trimestrul I al

anului 1953, Comitetul Raional Panciu, prin reprezentanţii Secţiei de

Propagandă trebuia să colinde cu tovarăşul Botezatu Vasile satele în care existau

perspectivele creării de G.A.C.-uri sau întovărăşiri. Periplul era organizat în

scopul popularizării succeselor obţinute de ţăranii colhoznici din U.R.S.S.

vizitaţi de colegul lor din raionul Panciu — tovarăşul Botezatu.

De aceeaşi propagandă relevă şi ţinerea în cadrul B.O.B. şi al căminelor

culturale a unei suite de conferinţe cu titluri ca : Ce a dat regimul de democraţie

populară ţărănimei mnucitoare ?, Dezvoltarea proprietăţii obşteşti, condiţie de

căpetenie a întăririi G.A.C.-urilor, De ce am înscris în întovărăşirea agricolă

sau conferinţele ţinute în cadrul organizaţiei S.R.S.C., în “colţurile roşii”,

precum şi cea organizată de A.R.L.U.S., în satele Ploscuţeni, Căiuţi şi Blidari —

cu tema Colectivizarea agriculturii, calea justă. Era difuzat un material vizual al

A.R.L.U.S. pentru transformarea socialistă a agriculturii şi erau reînnoite

fotomontajele mai vechi. Era prevăzută pentru luna martie 1954 instruirea a 74

de agitatori şi trimiterea lor la sate iar pentru sporirea “agitaţiei politice de masă”

în favoarea G.A.C. şi T.O.Z. se avea în vedere realizarea unor lozinci aeriene sau

prinse de garduri în centrele aglomerate din oraşul Adjud şi fixarea gazetelor de

perete. Urmărind înscrierea cît mai multor ţărani, în fiecare sediu de G.A.C. sau

întovărăşire urmau să se înfiinţeze birouri ale organizaţiei de bază şi cînd

numărul ţăranilor întovărăşiţi era suficient de mare se încerca transformarea

întovărăşirii în gospodărie colectivă, ultima formă ce definea colectivizarea. Ca

şi în raionul Panciu, la Adjud exista o staţie de radioficare care emitea de patru

ori pe săptămînă popularizînd rezultatele obţinute în G.A.C., S.M.T. etc.45.

În spiritul deplinei egalităţi între sexe, şi femeile erau chemate în scopul

realizării intereselor partidului legate de socializarea agriculturii. Între

organizaţiile satelit se număra şi Uniunea Femeilor Democrate din România

(U.F.D.R.). Un Referat al Secţiei Muncii de partid în rîndul femeilor relata

entuziasmul cu care acestea au pregătit serbarea de 23 august46: “În problema de

transformare socialistă a agriculturii, au fost antrenate mase de femei de a

sprijini permanent această problemă. Astfel, în cinstea zilei de 23 August s-au

inaugurat 2 întovărăşiri agricole în raionul nostru, la care au contribuit şi femeile

noastre […]” În continuare se arăta cum un număr de 106 de femei au făcut

diferite munci voluntare precum curăţarea şanţurilor, împrăştierea pietrişului pe

şosele, văruitul fîntînilor şi gardurilor, curăţirea localurilor sfaturilor populare, a

căminelor culturale şi şcolilor. Însă femeile se angajau şi în chestiuni mai

serioase — conducătoarele de întovărăşiri de tipul tovarăşei Ciumalova ajutau la

colectarea cotelor de lapte, carne, lînă, dînd o mînă de ajutor şi agitatorilor prin

lămurirea celorlalte femei să îşi achite la zi cotele către stat. Tot cu ocazia zilei

naţionale, femeile au avut ocazia să-şi etaleze măiestria artistică : “[…] a fost

antrenată o masă de femei în problema organizării expoziţiilor de artă populară,

prin aceasta în raionul nostru s-au organizat 18 expoziţii. […] [Femeile] au

contribuit cu cele mai frumoase obiecte de artă lucrate pe specificul comunelor

[…]” iar pentru cele două “bazare ale păcii” organizate în comuna Sascut-Tîrg şi

în oraşul Adjud, femeile “[…] au făcut 2 coroane frumoase, unde le-au depus la

mormintele eroilor Sovietici şi Români […]”.

Colectivizarea între 1952 şi 1955

Ritmul cooperativizării agriculturii între 1952 şi 1955 marca o creştere

vizibilă în ambele raioane în ceea ce privea întovărăşirile agricole. În raionul

Adjud existau 35 de întovărăşiri în 23 de comune, în care erau înscrise 1108

familii. Cu excepţia anului 1953 (cînd s-au creat numai două), în fiecare an

sectorul cooperatist sporea cu 11 întovărăşiri. În schimb, evoluţia gospodăriilor

colective era aproape nesemnificativă. După înfiinţarea primelor gospodării în

1950 în comunele Găiceanu şi Rugineşti, anul 1951 reprezintă o stagnare, în

1952 se forma o colectivă în comuna Corbiţa, în 1953 — alta în comuna

Hurueşti şi ultima în Ploscuţeni în 1954. Suprafaţa totală a terenului arabil era de

43 579 hectare, din care 37 421 aparţineau gospodăriilor individuale şi numai 6

158 erau deţinute de cooperativele sectorului socialist. Ponderea acestui sector

devine mult mai mică în comparaţie cu suprafaţa totală a raionului Adjud, care

era de 110 053 hectare.

Deşi suprafaţa totală a sectorului de stat raportată la braţele de muncă era

redusă, producţia nu se realiza la multe culturi şi unele dintre ele erau practic

compromise. Acest fenomen era produsul multor cauze între care pot fi

amintite : neparticiparea colectiviştilor la muncă, faptul că unii dintre ei deţineau

o parte din pămînt şi inventar agrar în afara colectivului “ducînd o politică

potrivnică intereselor gospodăriei, creînd greutăţi serioase în activitatea ei”,

abandonarea muncii în cadrul cooperativei în favoarea muncii mai bine plătite la

un ţăran înstărit. La toate acestea se adăugau furturile de oi, miei, purcei, din

cadrul cooperativelor, dar şi a uneltelor agricole : pluguri, teascuri, coase, aspect

ce denota o evidentă neglijenţă faţă de bunurile colectiviştilor.

Cu toate acestea, activul raional din Adjud raporta pentru anul 1955 o

depăşire a producţiei la hectar faţă de sectorul particular cu 480 kg. la grîu şi cu

840 kg. la orz de toamnă. O împărţire a avansurilor revenite pentru o zi de

muncă ţăranilor din G.A.C.-uri nu părea atît de generoasă, cît timp cu aceste

produse trebuia hrănită o familie întreagă. La G.A.C. Ploscuţeni se împărţise

pentru fiecare colectivitate cîte 2 kg. de grîu, 1 kg. de orz, 1,5 kg. cartofi ; la

Rugineşti — 2,1 kg. grîu şi 0,3 kg. cartofi47.

O evoluţie similară se înregistra şi în raionul Panciu. Dacă în 1949 erau

înfiinţate trei gospodării agricole colective : la Călimăneşti, Haret şi Pădureni,

după această dată şi pînă în 1956 nici o altă colectivă nu avea să mai apară. În

schimb, numărul întovărăşirilor agricole ajungea la 12 unităţi pînă la finele

anului 1955. Avîntul deosebit al întovărăşirilor în comparaţie cu gospodăriile

colective se manifesta de altfel la nivelul întregii ţări. O statistică situează la

egalitate numărul întovărăşirilor şi gospodăriilor colective în luna martie 1954,

pentru ca la 31 decembrie 1955 numărul întovărăşirilor să se dubleze faţă de cel

al gospodăriilor colective. În decembrie 1957 decalajul era uriaş; erau 11 440 de

întovărăşiri şi numai 2 819 gospodării colective48.. Această evoluţie a

întovărăşirilor era explicabilă prin teama ţăranilor de gospodăria colectivă,

aceştia orientîndu-se spre răul cel mai mic, căci în întovărăşire rămîneau măcar

teoretic proprietari.

În economia agrară a raionului Panciu, cea mai importantă resursă era

viticultura care ocupa 7 312 hectare din totalul suprafeţei arabile de 20 550 de

hectare. Din suprafaţa afectată viţei de vie 1 187 hectare intrau în patrimoniul

G.A.S. Panciu, 30 aparţineau gospodăriilor colective, 208,323 hectare erau

rezerva de stat iar ponderea cea mai mare era deţinută de sectorul gospodăriilor

individuale — 5 908,5 hectare.

Cum sectorul cooperatist deţinea o suprafaţă mult mai mică, activul raional

de partid viza prin intermediul unei diversiuni crearea de asociaţii ale

viticultorilor ce ar fi fost atraşi într-un timp relativ scurt în formule cooperatiste

ale agriculturii, întovărăşiri sau gospodării colective.

Era manifestată nemulţumirea B.O.B.-urilor pentru nerealizarea acestui

plan de către Comitetul Raional Panciu şi Sfatul Popular Raional, căci din cele

15 asociaţii deja existente, nici una nu subscrisese la variantele oferite de

modelul colectivist49.

Noul "suflu" al colectivizării (începînd cu 1955)

În urma Congresului al II-lea al P.M.R. desfăşurat între 25-28 decembrie

1955, colectivizarea agriculturii căpăta un nou suflu prin trasarea sarcinilor ce

priveau sporirea segmentului cooperatist. Se prevedea ca la sfîrşitul celui de-al

doilea plan cincinal (1960), producţia marfă din sectorul agricol de stat să fie de

60-70%, deci preponderenţa sectorului stat devenea acum o ţintă mobilizatoare,

antrenînd comitetele raionale într-o adevărată întrecere socialistă.

Începînd cu 1956 această tendinţă este lesne de observat, iar în cazul celor

două raioane documentele emise de partid abundă în informaţii privitoare la noi

înfiinţări de gospodării agricole colective sau întovărăşiri agricole. Din 1956

întregul ritm al colectivizării devine tot mai alert, iar maşinăria de partid se

remontează pentru ultima fază, de această dată intensivă, pe calea transformării

socialiste a agriculturii.

Telegrama Comitetului Central al P.M.R. cu privire la dezbaterea

documentelor celui de-al II-lea Congres al P.M.R. de către organizaţiile de

partid trasa liniile directoare ale strategiei colectivizării : “În ce priveşte

agricultura, se vor stabili măsuri concrete în vederea accelerării ritmului de

transformare socialistă a agriculturii prin crearea de noi gospodării agricole

colective, întovărăşiri şi alte forme de cooperare în munca agricolă, precum şi în

vederea întăririi şi consolidării producţiei agricole vegetale şi animale în întreaga

agricultură”.50. La scurt timp de la primirea acestei telegrame, Comitetului

Raional Adjud îi erau trimise de către regiunea de care aparţinea Hotărîrile

Plenarei Comitetului Regional Bacău privind traducerea în viaţă a sarcinilor ce

izvorăsc din documentele celui de-al II-lea Congres P.M.R. După o serie de

măsuri pe care trebuia să le urmeze, raionului Adjud i se fixau termene precise în

înfăptuirea colectivizării ; pornind de la procentul de 2,7 în 1955, sectorul agricol

de stat urma să evolueze astfel : 8,2 % în 1956, 17,3 % în 1957, 28,3 % în 1958

şi 41 % în 1959, pentru ca la sfîrşitul cincinalului ponderea cooperativelor

agricole să depăşească suprafaţa de teren agricol deţinut de gospodăriile agricole

individuale, situîndu-se la 56,7 %51..

Următorul moment “la vîrf” după Congresul al II-lea al P.M.R. şi care îşi

propunea de asemenea să impulsioneze ritmul colectivizării, a fost Plenara C.C.

din 16-17 iulie 1956. Aceasta hotăra menţinerea pe coordonata întăririi şi

consolidării G.A.C. şi întovărăşirilor existente, precum şi crearea altora noi. Dar

venea şi cu o noutate în spaţiul organizării formelor cooperatiste. Plenara

propunea crearea cooperativelor agricole de producţie cu rentă, gîndite în scopul

atragerii şi cointeresării în special a ţărănimii mijlocaşe (ţărănimea înstărită

nemaifiind practic reprezentativă, căci la Congresul al II-lea al P.M.R. se

raportase că procentul “chiaburilor” era la acea dată de numai 2%52). În sistemul

de organizare al cooperativelor agricole de producţie cu rentă erau avantajaţi acei

ţărani care aduceau în cooperativă un inventar agricol suficient pentru a li se

scădea contribuţia în bani, destinaţi procurării de unelte agricole, animale şi

seminţe53..

Plenara din iulie 1956 raporta că între decembrie 1955 (Congresul al II-lea

al P.M.R.) şi iulie 1956, numărul G.A.C. şi al T.O.Z. a crescut de la 6 325 la 9

436 în care erau înscrise 195 240 de familii. În privinţa sectorului socialist din

agricultură se arăta că acesta ajunsese la 29,3% din suprafaţa arabilă a ţării. Un

Referat privind sarcinile trasate de Rezoluţia C.C. din 16-17 iulie 1956 prezenta

situaţia cooperativelor din raionul Adjud la sfîrşitul lunii august, arătînd că

activul raional îşi asumă sarcinile de sporire a sectorului agricol socialist în baza

termenilor fixaţi prin Hotărîrile Plenarei Comitetului Regional Bacău, de la 2,7%

la 8,2% pînă la sfîrşitul anului 1956. Se arăta că de la 1 ianuarie 1956 şi pînă la

data Referatului, în raion s-au creat 17 întovărăşiri noi, totalizînd astfel 50 de

unităţi de acest gen, la care se adăugau cele 4 G.A.C.54 reprezentînd o suprafaţă

totală de 6,5% din terenul arabil al raionului. În a doua parte a anului mai

rămîneau de îndeplinit 1,7% din cifra stabilită, rămînînd deci timp suficient

pentru depăşirea acestui barem.55.

Revenind la Raionul Panciu se poate constata aceeaşi activare a demersului

socializării la începutul anului 1956, cînd încep a se intensifica acţiunile de

înregimentare a ţărănimii în formulele sistemului cooperatist. Un Referat din 5

februarie 195656 enumera activităţile întreprinse : prelucrarea statutului model al

G.A.C. şi T.O.Z. de către B.O.B. şi organizaţiile de masă, munca ulterioară “de

lămurire de la om la om”, reorganizarea comitetelor de iniţiativă cu scopul

înfiinţării de noi întovărăşiri). Acolo unde era cazul, vizite cu ţăranii individuali

la G.A.C.-uri cu ocazia împărţirii avansurilor de sfîrşit de an se arată că în urma

acestor vizite au apărut două întovărăşiri noi în Găeşti şi Clipiceşti şi o

gospodărie colectivă în Ţifeşti. Importantă este menţionarea prezenţei printre

noii cooperatişti a cîtorva care sînt membri de partid, fapt ce trădează intenţiile

immediate de a crea în sînul acestor cooperative birouri ale organizaţiei de bază,

în scopul unei cît mai eficiente propagande a colectivizării. Geografia imediată a

cooperativizării viza înfiinţarea de întovărăşiri agricole în comunele : Fitioneşti,

Muncelu, Moviliţa, Mănăstioara şi gospodării colective în Baloteşti, Cîmpuri şi

Bătineşti.

Reafirmînd obiectivele strategiei agrare hotărîte la Congresul al II-lea al

P.M.R., Comitetul Raional sublinia că : “Primul pas pe calea transformării

socialiste a agriculturii îl fac întovărăşirile care nu trebuiesc neglijate ci

sprijinite. Nu trebuie să uităm nici sectorul particular, atenţia să ne fie permanent

îndreptată în acest sector, prin agenţii agricoli etc., care trebuie să-I lămurească

de avantajele muncii colective”.57 Faţă de anul 1955, în cursul anului 1956

gospodăriile colective cunoşteau o creştere spectaculoasă, de la stagnarea

acestora o perioadă lungă de timp, acum se înfiinţează 7 noi colective iar în

privinţa întovărăşirilor se raporta înfiinţarea a 4 noi unităţi, numărul lor însumînd

16 astfel de cooperative. În baza acestei situaţii se trece la stabilirea ritmului

cooperativizării raionului (pe ani şi pe forme de cooperative agricole) iar la

sfîrşitul lui 1960 acesta trebuia să întrunească un procent de 61%.

Propaganda anilor 1955-1956 susţinea în întregime noile accente apărute în

domeniul politicii agrare a partidului comunist. Pentru mobilizarea ţăranilor în

campania din vara anului 1955, printre metodele folosite se număra şi

organizarea ad-hoc sau adunarea de prin oraşele raioanelor a ansamblurilor

“artistice”: “Comitetul Raional Adjud va lua măsuri ca să programeze din timp

formaţiunile artistice de la oraşe şi sate, echipe de cor, dans, instrumentale,

brigăzi artistice şi de agitaţie, pentru a da programe la arii şi la bazele de

recepţionare. În acest sens vor analiza repertoriul existent al formaţiunilor

artistice şi vor recomanda noi bucăţi pentru îmbogăţirea lui. De asemeni, prin

agitatorii repartizaţi pe zile la arii şi baze de recepţionare vor asigura informarea

zilnică a cetăţenilor cu evenimentele politice interne şi internaţionale”.58

"Profesionalismul” şi chiverniseala cu care erau dirijate aceste mascarade ale

muncilor agricole întăresc imaginea grotescă a întregului spectacol al

colectivizării. Şi pentru ca lucrurile să fie duse la bun sfîrşit, campania era

însoţită de o dez-informare zilnică ! a “informării cetăţenilor”.

Păstrînd acelaşi sistem de referinţă este necesară o clarificare prin

constatarea a ceea ce ar putea reprezenta culturalizarea maselor (ţărăneşti în

cazul de faţă), observînd un Raport asupra activităţii culturale.59 Conform

acestuia, pe semestrul I al anului 1956, în raionul Adjud au fost ţinute nu mai

puţin de 750 de conferinţe în căminele culturale. Titlurile conferinţelor sînt

sugestive pentru cultura (politică) a maselor : Transformarea socialistă a

agriculturii, sarcină principală a organizaţiilor de partid în cel de-al II-lea plan

cincinal, Munca organizaţiilor de bază săteşti şi a sfaturilor populare comunale

în vederea atragerii ţărănimii muncitoare în G.A.C.-uri şi întovărăşiri agricole,

Să pregătim temeinic campania însămînţărilor de primăvară. Importanţa

mediatică acordată spaţiului rural de propaganda comunistă este dată şi de

repartiţia abonamentelor la ziare pe cuprinsul raionului ; din 74 075 abonamente,

57 728 ajungeau în sate şi comune.

Mobilizarea ţărănimii în campaniile agricole necesita impunerea unei

“metodologii” concepute de direcţiile raionale. O Corespondenţă a Comitetului

Regional Bacău stabilea Planul de măsuri cu privire la recoltare, treieriş şi

colectări pe 195660 care prevedea organizarea de întreceri socialiste în G.A.S.,

G.A.C. şi S.M.T., activizarea agitatorilor, repartizarea la un număr de 200 arii a

aparatelor de radio, repartizarea brigăzilor artistice, precum şi tipărirea a “2000

de afişe cu text mobilizator de a efectua lucrările agricole de vară în timp optim”;

asigurarea cîte unei biblioteci pentru fiecare arie, programarea filmelor de

popularizare în cadrul Caravanei cinematografice, mediatizarea campaniei prin

intermediul presei.

Ritmul cooperativizării în raionul Panciu continuă. La data de 1 septembrie

1957 existau 16 gospodării colective şi 21 de întovărăşiri. Între septembrie 1957

şi februarie 1958 se înregistra o sporire a suprafeţei cu 2056 hectare şi înscrierea

a 2328 de familii în alte 9 întovărăşiri agricole.61 În aprilie se mai înfiinţa o

întovărăşire în Mărăşeşti. Comparativ cu situaţia din decembrie 1955, cînd

existau numai 3 G.A.C. şi 13 întovărăşiri şi un raport de 1100 familii pe o

suprafaţă totală cooperativizată de 1475 ha, la 1 mai 1958 existau 47 de unităţi

socialiste (16 G.A.C. şi 31 întovărăşiri) cu o suprafaţă de 5264 hectare şi 5233 de

familii membre. Procentual, numărul de familii a crescut în acest interval de la

7% la 30% iar suprafaţa cooperativizată de la 5,3% la 19%. Avînd o pondere

ridicată în raion, întovărăşirile agricole făceau obiectul unei analize legate de

desfăşurarea muncii în comun ; se constata că la păioase organizarea muncii nu

punea nici o problemă autorităţilor locale, toate lucrările agricole de arat,

semănat, recoltat şi treierat se realizau în comun. In schimb, ţăranii se sustrăgeau

muncii colective la prăşitul şi recoltarea porumbului, executînd în mod

individual aceste lucrări. Eforturile activului de partid şi ale îndrumătorilor se

îndreptau spre eliminarea deplină a practicii individuale a muncii cîmpului :

“Deci, problema cea mai importantă care stă în faţa noastră a tuturor, este de a

munci temeinic şi cu răbdare pentru a convinge şi determina toate întovărăşirile

agricole din raionul nostru pentru a executa în comun toate lucrările agricole

conform statutului."62

Raionul Adjud depăşea planul de cooperativizare fixat pe anul 1956 la

8,2%, la sfîrşitul lunii decembrie procentul ajungea la 8,9% şi era deţinut de cele

4 G.A.C. şi 58 de întovărăşiri agricole. Pînă în martie 1957 s-au mai înfiinţat

două unităţi de stat în satul Şarba, existînd premize pentru noi cooperative în mai

multe comune. Sectorul socialist deţinea la această dată 11,9% iar pînă la

sfîrşitul anului era preconizată cifra de 17%. Terenul adus în cadrul sistemului

cooperatist cunoştea o evoluţie rapidă ca urmare a întregului demers efectuat de

autorităţile comuniste. O evidenţă pe trei luni succesive arăta următoarea

creştere : în august 1957 — 4917 ha, 25 septembrie — 5377 ha şi 25 octombrie

— 6487 hectare. În ultima lună se înregistra o creştere de aproape 1000 de

hectare.63 O statistică a Comitetului Raional Adjud evidenţia rolul deosebit al

cooperativelor agricole în sporirea producţiei la hectar faţă de gospodăriile

particulare :

  G.A.C. Întovărăşiri Individuale

Grîu 1422 1468 875

Orz 1787 1710 905

Ovăz 1243 1026 817

Porumb 1856 1748 1361

Se spunea că în obţinerea acestei producţii sprijinul venit din partea S.M.T.-

ului fusese nesemnificativ.64 Investiţiile statului în mecanizarea agriculturii

începeau să se facă simţite mai ales în raport cu sectorul particular care era net

dezavantajat. S.M.T. Adjud era înfiinţat la 15 mai 1950 şi avea 24 de tractoare şi

26 de pluguri iar la sfîrşitul anului 1950 deţinea 50 de tractoare şi 72 de pluguri

de tractor.65 Spre sfîrşitul anului 1958 în raionul Adjud existau 5 G.A.C. şi 63 de

întovărăşiri. Noile achiziţii prin comasare cuprindeau o suprafaţă de 3451

hectare şi 1094 familii.66

Conferinţa raională din 22-23 noiembrie 1958 raporta cooperativizarea

completă a unui număr de sate. Era emisă o Hotărîre ce privea accelerarea

ritmului colectivizării în care se prevedea obligativitatea comitetelor comunale

de a atrage cît mai mulţi ţărani în baza “liberului consimţămînt” (sic !) în

sectorul socialist al agriculturii în scopul creşterii procentului cooperativizării

raionului de la 31,5% cît reprezenta la sfîrşitul anului 1958 la 60% pînă la

sfîrşitul anului 1959; comitetul raional îşi lua sarcina de a acorda o atenţie

deosebită înfiinţării de noi gospodării agricole colective şi consolidarea celor

existente precum şi transformării întovărăşirilor agricole în G.A.C.-uri, acolo

unde există condiţii.67 Erau sortite cooperativizării complete comunele Plugeşti,

Adjudu Vechi, satul Scurta, Sascut Tîrg, Valea Seacă, iar comunele Floreşti,

Sascut Sat, Coţofăneşti şi Urecheşti, care aveau premise serioase erau şi ele

înglobate planului pe 1959 de transformare socialistă a agriculturii. Se avea în

vedere ca suprafaţa celor 5 G.A.C.-uri să se mărească cu 520 de hectare iar o

serie de întovărăşiri cum erau cele din Scurta, Homocea, Parva şi Pradeiş trebuia

transformate în gospodării colective.

Un nou impuls era dat agriculturii socialiste prin Hotărîrea Plenarei C.C.

al P.M.R. din 26-28 noiembrie 1958 ce stabilea creşterea producţiei de cereale la

hectar şi a producţiei de animale. La 26 februarie 1959 cooperativizarea

cuprindea 13 727,42 hectare, adică 37,4% şi 11 389 familii ce reprezentau 47,4%

din total.68 La data de 28 mai suprafaţa sectorului de stat acoperea 15 430 hectare

şi numărul familiilor înscrise era de 12 019. Numărul gospodăriilor colective

rămînea neschimbat, nereuşindu-se pînă atunci transformarea statutului nici unei

întovărăşiri, al căror număr era în continuă creştere, ajungînd la 68 de unităţi.

Din cele 20 de comune, 8 erau complet cooperativizate. La nivelul întregii ţări

sectorul socialist cuprindea 63,1% din teren şi 62,3% din totalul populaţiei

rurale. Regiunea Bacău, de care aparţinea raionul Adjud, deţinea aproape 800 de

cooperative iar 250 de sate şi 35 de comune erau complet cooperativizate ; o

comună era colectivizată integral.69

În graba finalizării procesului de socializare a agriculturii, partidul

comunist recurgea după mulţi ani de la declanşarea campaniei împotriva

ţărănimii înstărite la o formulă ridicolă de expropiere a terenurilor deţinute de

puţinii proprietari ce rezistaseră întregii perioade de pînă atunci. Concret, prin

Hotărîrea Consiliului de Miniştri nr. 156/1958, loturile zootehnice treceau în

patrimoniul gospodăriilor de stat. Suprafaţa sectorului de stat urma să sporească

cu 1959 datorită altei reglementări ce avea drept scop desfiinţarea gospodăriilor

deţinute de ţărănimea înstărită. Această reglementare făcea obiectul Decretului

115 din 30 martie 1959. Dacă în 1952 prin Indicaţiile de bază privind

identificarea Gospodăriilor chiabureşti erau fixate criteriile de încadrare a

acestor gospodării, Decretul 115 prevedea pentru terenurile lăsate nelucrate mai

mult de un an, cele nedeclarate în registrul agricol, cele a căror întindere depăşea

puterea de muncă a celor ce le deţineau de drept — toate acestea, arăta Decretul

“[…] trec în folosinţa gospodăriilor agricole colective sau a altor organizaţii

agricole socialiste.”70 Era lichidată astfel acea categorie a ţărănimii care prin

terenurile pe care le deţinea putea reprezenta alternativa viabilă a sistemului

particular din agricultură.

O reacţie imediată se înregistra în localitatea Pănceşti. Ţăranii se

împotriveau exproprierilor operate în baza Decretului 115, motivînd că o dată cu

luarea pămîntului de la ţăranii înstăriţi, ei îşi pierdeau sursa de muncă şi de venit.

B.O.B.-ul local avea să-i îndemne fireşte, să lucreze în G.A.S.-urile existente în

raion. Tot cu ocazia exproprierilor organizaţia de bază din Parasea îl descoperise

pe “chiaburul” Cristea Ion care nu declarase timp de mai mulţi ani o suprafaţă de

un hectar de viţă nobilă. Împricinatul urma să fie deferit organelor de Miliţie

pentru a fi anchetat şi trimis în judecată.71

Accelerarea ritmului colectivizării din ultimii ani genera şi o ultimă reacţie

de rezistenţă a ţărănimii neîncadrate încă în formele agriculturii socialiste.

Contestarea sistemului colectivist venea şi din interiorul acestuia, o parte dintre

ţărani cerînd ieşirea din gospodăriile colective sau cel puţin asigurarea unor

condiţii mai bune de viaţă, care contraveneau prevederilor statutului model al

G.A.C. Un Buletin informativ pe 7-15 ianuarie 1958 trimis de Comitetul

raionului Panciu Regionalei Galaţi72 relata o serie de cazuri în acest sens : “[…]

sînt create grupuri de 6-7 familii care se adună seara la un loc şi discută în rău

asupra gospodăriilor colective. Pentru faptul că pe raza satului Călimăneşti sînt

cetăţeni din comuna Plugeşti raionul Adjud care deţin suprafeţe de teren arabil şi

vii ce s-au comasat în perimetrul G.A.C.-ului şi urmează a li se da în altă parte,

aceasta instigă cetăţenii, membrii ai G.A.C.-ului a nu rămîne în G.A.C. şi să nu

ducă vitele la G.A.C.

Caz concret în ziua de 13 ianuarie 1958 a venit la sediul G.A.C. un număr

de 10 femei grupate cerînd locuri de casă, spunînd că au fost ameninţate de

grupurile de agitatori să se înscrie în G.A.C. şi că acum dau pămîntul, dau tot,

dar nu vin la muncă. De asemeni în noaptea de 12 ianuarie 1958 au venit în satul

Călimăneşti 2 căruţe încărcate cu cetăţeni din comuna Pufeşti raionul Adjud şi au

stat toată noaptea la unii membri colectivişti excluşi din partid, legionari, stînd

pînă la ziuă.

Faţă de aceste situaţii, biroul Comitetului Raional al P.M.R. Panciu a trimis

acolo tovarăşi activişti, tovarăşi de la Securitate, a luat măsuri cu organele de

partid să combată toate aceste zvonuri şi de a normaliza aceste manifestări.”

Sînt consemnate cazuri în care colectiviştii sînt îndemnaţi să îşi retragă

cererile de înscriere, să ceară pămînt în folosinţă peste prevederile statutare, sau

o suprafaţă mai mare de vie, să nu îşi aducă toate animalele în colectivă. Există

şi cazuri de nedeclarare a întregii suprafeţe agricole sau a celei cultivate cu viţă

de vie, situaţie ce ducea la comasarea acestor terenuri şi includerea lor în G.A.C.

Pe 22 ianuarie erau înregistrare 20 de cereri de retragere din G.A.C.

Revolta ţăranilor din Suraia reprimată brutal de autorităţile comuniste

producea un val de împotrivire şi în comunele raionului Panciu. Relatările

activului raional trădau acest lucru : “În celelalte comune, elementele

duşmănoase se manifestă prin trimiterea de anonime scrise la preşedinţii

Sfaturilor Populare Comunale ameninţîndu-i să nu mai muncească pentru crearea

de G.A.C. şi întovărăşiri agricole.” În comuna Bătineşti un membru de partid era

ameninţat să nu mai facă noi cooperative ci “[…] să mulţumească celor din

Suraia că datorită lor au opus rezistenţă şi nu se mai face colectivă în comuna

Bătineşti”. Cu ocazia adunărilor pentru depunerea candidaturilor de deputaţi ai

F.D.P. din Moviliţa, ţăranii Haldan Toader, Banciu Constantin, Zaharia Ghiţă şi

Andronic Ioan protestau în faţa celorlalţi săteni adunaţi, împotriva gospodăriilor

colective, spunîndu-le că “[…] se moare de foame în G.A.C.”73 Forme de

împotrivire faţă de colectivizare erau şi cele indirecte, cum era şi folosirea

afişelor “[…] în care se manifesta că mai bine vor război decît G.A.C.” (comuna

Pănceşti, raionul Adjud).74 Retragerea trupelor sovietice de ocupaţie în 1958 crea

şi în rîndul ţăranilor noi speranţe de eliberare a ţării.75

Depistarea şi reprimarea tuturor ţăranilor ce se ridicau împotriva

colectivizării erau mărturisite şi de rapoartele interne ale Securităţii — care îşi

intensificase acţiunile operative pe perioada 1957-1959. Ce spunea deci în

această privinţă o Dare de seamă a Securităţii din Panciu : “Se poate arăta că

prin activitatea desfăşurată de membrii şi candidaţii de partid din grupa noastră,

respectînd ordinele M.A.I. s-a reuşit ca în decurs de un an de zile şi în special

anul acesta (1958 n.n.), un număr însemnat de elemente duşmănoase ce acţionau

împotriva regimului nostru să fie trimis în puşcărie […]”.76 Şi mai precise erau

informaţiile oferite de un Raport strict-secret privind munca organelor de

Securitate de la Raionul Adjud, pe linie politică şi profesională77 : “Astfel,

lucrătorii de Securitate de la raionul nostru, prin măsurile ce le-au luat, au

lichidat activitatea potrivnică regimului democrat popular din ţara noastră, ce o

desfăşurau unele elemente chiabure, foşti legionari, sau membri ai fostelor

partide burgheze, aşa cum a fost în comunele : Orbeni, Coţofăneşti, Valea-Seacă,

Pănceşti, Corbeanca ş.a.

Ca rezultat al muncii profesionale desfăşurate în prezent, s-a reuşit să se

cunoască într-o măsură foarte mare ce elemente duşmănoase regimului sînt în

raza raionului, precum şi convingerile, manifestările şi atitudinea ce o au unii

dintre ei faţă de regimul democrat-popular din ţara noastră.” Aşadar, reacţia

ţăranilor la colectivizare era în cele din urmă spulberată prin diferitele metode de

teroare practicate de poliţia politică a partidului ; eventualele focare ale revoltei

erau de acum înainte ţinute sub o atentă supraveghere. Instarurării depline a

comunismului la sate nu îi mai trebuia decît un ultim efort ; erau în fapt ultimii

paşi pe calea transformării socialiste a agriculturii.

Spre sfîrşitul colectivizării ritmul îndeplinirii directivelor P.M.R. devenea

tot mai intens iar acest lucru era reflectat şi în accentele propagandei vremii.

Toate eforturile erau canalizate spre popularizarea “miracolelor economice”

obţinute de gospodăriile colective. Întovărăşirile agricole ocupau un loc secundar

şi acesta numai în măsura în care ele puteau fi transformate în G.A.C.-uri.

Modelul sovietic al belşugului gospodăriilor colective agricole era aplicat în cele

mai mici detalii.78 Nu mai avea nici o importanţă faptul că imaginile clişeizate

ale prosperităţii colectiviştilor erau complet rupte de realitate, ceea ce conta era

definitivarea cît mai rapidă şi prin toate mijloacele a procesului pe care partidul

se angajase din 1949. În cadrul Plenarei Comitetului Raional Panciu din 15

august 1960 Colectivul Secţiei de Propagandă şi Agitaţie arăta îndestularea care

îi cuprinsese pe ţăranii care trecuseră în sistemul gospodăriilor colective : “Avem

familii de colectivişti, care înainte de a fi colectivişti erau muritori de foame, de

cînd au intrat în gospodărie, au devenit cei mai fruntaşi membri ai colectivei,

exemplu tov. Ciolei, înainte era muritor de foame ; azi are un fecior la facultate,

şi-a mărit casa, are mobilă frumoasă etc. […] În decurs de 2 ani, în comuna

noastră (Ţigeşti), colectiviştii şi-au cumpărat peste 140 case ; şi-au cumpărat 15

motociclete, 16 motorete, peste 300 de biciclete ; peste 80 de familii şi-au

cumpărat mobilă de 6-7000 lei. În comuna noastră avem vreo 24 studente etc.

Mai avem în comună 51 familii cu 80 ha care trebuie să intre în colectivă.

Ne vom strădui să-i colectivizăm şi pe aceştia care au rămas”.79 Se pare că cei ce

încă nu fuseseră integraţi sistemului socialist din agricultură nu mai aveau nici o

speranţă.

Alte metode de popularizare a rezultatelor obţinute în G.A.C.-uri erau şi

tipărirea “foilor volante” care se împărţeau sătenilor, precum şi selecţionarea

corespondenţilor “voluntari” care trebuia să adune materiale şi informaţii la zi

despre colectivele din raioane. Toate datele ajungeau la un colectiv pe linie

propagandistică din cadrul staţiilor raionale de radioficare. Se raporta că “În

perioada care a trecut au fost trimise la staţie materiale ca Tîrziu m-am hotărît,

un material care vorbeşte de un ţăran întovărăşit, care convingîndu-se de

superioritatea G.A.C. arată că tîrziu s-a hotărît să intre în G.A.C. şi cît a pierdut

el pentru aceasta. Sau De vorbă cu moş Diţu Bucă, Dacă şi Mihalache Tudorică

era colectivist, La drum cu agitatorii ş.a.”80

În privinţa întovărăşirilor agricole, cît se poate de sugestivă era onomastica

acestor cooperative. O parte din ele purtau cu cinste nume sonore ale panteonului

comunismului românesc sau nume de personaje reinterpretate prin grila

istoriografiei de partid şi anexate cauzei comuniste : întovărăşirea Filimon Sîrbu

— Pănceşti, Vasile Roaită — Păuneşti, Tudor Vladimirescu — Pugeşti,

Gheorghe Doja. Altele, în dorinţa evidenţierii ruperii cu trecutul consfinţeau noul

calendar al sărbătorilor : 1 Mai, 7 Noiembrie, Victoria Soci — Tătărăşti, 9 Mai,

30 Decembrie — Ploscuţeni, 23 August — Păuneşti, 16 Februarie — Urecheşti,

Congresul al II-lea al P.M.R. — Rugineşti şi altele ca 6 Martie, 1907, Octombrie

Roşu etc. O ultimă categorie era reprezentată de denumirile ce marcau noul făgaş

pe care se angajase agricultura românească, precum şi o prefigurare a limanului,

a “luminii” sau “farului călăuzitor” care ghida “drumul” colectiviştilor spre

“belşug”: Zorile, Drumul lui Lenin — Tătăreşti, Steagul roşu — Pugeşti, Flacăra

Roşie — Sascut-tîrg, Izbînda — Valea Seacă şi altele ca Avîntul, Progresul,

Desrobirea, Pămîntul Desţelenit, Drum nou, Drumul belşugului etc.81

Pentru a-şi spori eforturile, autorităţile comuniste recurgeau la propaganda

vizuală (mai penetrantă decît multe alte metode folosite) prin Caravana

cinematografică ce ajunsese în ultimii ani ai colectivizării să funcţioneze la

capacitatea maximă. O Informare privind munca politică cu filmul82 crea

imaginea unei febrile activităţi tranşate pe planuri lunare şi, mai mult, pe număr

de spectatori. Intenţiile de îndoctrinare totală a ţărănimii erau evidente iar ritmul

aberant al proiecţiilor de filme propagandistice se înscria în comandamentele

politice de la centru ce vizau prin întrecerile socialiste între raioane şi regiuni,

finalizarea cît mai grabnică a colectivizării agriculturii. Conform datelor

furnizate în 1959, pe lîngă cele 4 cinematografe săteşti, în raionul Panciu se mai

înfiinţau două centre la Diocheţi şi Ţifeşti în vederea sporirii numărului de

spectatori. Planul ce cuprindea numărul de spectatori care trebuia să vizioneze

materialele puse la dispoziţie nu fusese îndeplinit, din cele 258 500 de persoane

“programate” nu participaseră decît 216 146, adică un deficit de 42 354

spectatori ! Pentru 1960 însă, era consemnată o îmbunătăţire radicală a situaţiei ;

în luna ianuarie era raportată o depăşire a planului la două cinematografe codaşe

pînă atunci : la cinematograful din Clipiceşti planul de 500 de spectatori era

depăşit, ajungîndu-se la 750, iar la Ţifeşti, faţă de cei 600 de ţărani planificaţi,

interesul subit al acestora făcea ca cifra să crească la 700 de persoane. Tot pe

linia “interesului” manifestat de ţărani, se cereau Regiunii Galaţi noi jurnale,

documentare privind specificul local (agricultură, viticultură, pomicultură). În

final se raporta îndeplinirea şi depăşirea planului pe raion cu 118%.

În ultimele luni pînă la raportarea încheierii colectivizării, în ambele

raioane aveau să se ţină zeci şi sute de conferinţe, erau organizate numeroase

“vizite” ale ţăranilor întovărăşiţi sau individuali la gospodăriile agricole

colective, seri în care se numărau avansurile primite de colectivişti etc. În raionul

Adjud se prezentaseră în 1961, 179 de conferinţe cu titlul Calea G.A.C. — calea

belşugului şi bunăstării, s-au citit broşuri despre gospodăriile colective din

comunele Tibucani, Homocea şi Ploscuţeni, s-au realizat 73 de programe

artistice la căminele culturale la care au participat 22 340 de ţărani şi s-au

organizat în tot acest interval de timp vizite la G.A.C.-urile fruntaşe din alte

raioane şi regiuni ale ţării.83 Pentru raionul Panciu, numai între 30 noiembrie şi

24 decembrie 1961 acţiunile propagandiste creau o presiune uriaşă asupra

populaţiei rurale necolectivizate, care oricum devenise o minoritate ; se ţinuseră

90 de conferinţe la care participaseră 18 000 de ţărani, 52 de seri de calcule cu

1820 de participanţi, 4250 de ţărani asistaseră la cele 50 de “seri culturale”, 925

ţărani întovărăşiţi şi individuali urmau să fie convinşi de cele 20 de seri dedicate

statutului G.A.C., 3 caravane cinematografice rulaseră 48 de proiecţii celor 9600

de spectatori. Se mai organizaseră 32 de spectacole artistice ale echipelor

căminelor culturale, expoziţii de carte pe tema colectivizării şi alte 5 brigăzi

ştiinţifice.84

Incheierea colectivizării

Dacă pînă în mai 1958 în raionul Panciu existau 16 gospodării colective şi

31 de întovărăşiri, 1959 avea să fie un an de vîrf în privinţa înscrierilor în

cooperative. Pe parcursul întregului an, în colective au intrat nu mai puţin de

7100 familii aducînd cu ele 8900 de hectare.85 Acest flux al înscrierilor făcea ca

numărul G.A.C.-urilor să ajungă în noiembrie 1960 la 25 de unităţi dar prin

transformarea unor întovărăşiri agricole în colective (la aceeaşi dată numărul

acestora se înjumătăţise)86 la sfîrşitul anului existau 30 de gospodării colective şi

20 de întovărăşiri. Atenţia era îndreptată acum spre comunele necolectivizate,

care aveau deci un număr mai mare de ţărani individuali sau întovărăşiţi. Activul

raional de partid întocmise un plan de atragere a acestor familii în G.A.C.

Accentul era pus pe diferenţa de venit ; se organizau grupuri de 2-3 membri sau

candidaţi de partid, ori fruntaşi colectivişti care popularizau avantajele şi

superioritatea veniturilor obţinute în G.A.C. faţă de întovărăşiri sau gospodăriile

individuale. Pentru convingerea ţăranilor de aceste “avantaje”, agitatorii mergeau

seara după muncă în casele acestora. O temere exprimată era aceea că unii ţărani

ar putea amîna intrarea lor în colectivă motivînd că aveau timp destul pînă în

1965, cînd se preconizase finalizarea colectivizării. În optica activiştilor de partid

aceasta era o interpretare greşită a sarcinilor privind terminarea colectivizării

stabilite de Congresul al III-lea al P.M.R.87 La 31 iulie era raportat un număr de

31 de G.A.C.-uri ce deţineau 16 566 ha/11 038 familii şi 20 de întovărăşiri cu

2725 ha/2778 familii înscrise. Astfel, sectorul cooperatist îngloba 19 291 ha/13

816 familii, deţinînd o pondere de 70,9% din care o parte însemnată era

reprezentată de gospodăriile colective.88 Sînt consemnate lunar toate înscrierile

în cooperativele raionului. În urma întregului efort depus, autorităţile raionale

raportau în 8 februarie 1962 Regiunii Galaţi, încheierea colectivizării raionului

Panciu, care cuprindea 26 083 hectare şi 16 169 familii. Se mai arăta că

procentul atins era de 100%.89

Şi cu raionul Adjud un ultim semnal de anvergură dat de al III-lea Congres

al P.M.R., ritmul colectivizării avea să depăşească chiar previziunile partidului.

Între iulie 1960 şi iunie 1961 se înfiinţau alte 12 gospodării colective.

Un alt moment era reprezentat de Plenara C.C. al P.M.R. din 30 iunie-1

iulie 1961, în cadrul căreia Gheorghe Gheorghiu Dej comunica următoarea

situaţie pe ţară a agriculturii : sectorul socialist deţinea 83,1 % din suprafaţa

agricolă şi 84,2 % din totalul familiilor ţărăneşti. Regiunea Bucureşti era oferită

drept exemplu, fiind a doua în întrecerea declanşată cu cîţiva ani în urmă. La 1

august 1961, în raionul Adjud era raportat un număr de 29 de gospodării

colective şi 191 de întovărăşiri. Faţă de raionul Panciu era o inversare a ponderii

deţinute de cele două forme socialiste de agricultură. Sectorul cooperatist avea

60 341 hectare şi 31 305 familii. Ca răspuns al Plenarei C.C., în 12 august 1961

avea loc Plenara Comitetului Raional privind colectivizarea. În mare era vorba

despre aceleaşi metode propagandistice folosite şi în Panciu. La Plenara din 7

octombrie a Comitetului Raional era adusă la cunoştinţă situaţia la sfîrşitul lunii

septembrie ; se înregistra o creştere a gospodăriilor agricole colective ce

ajungeau la 34 iar două din cele 191 de întovărăşiri erau trecute la gospodăriile

colective ; sectorul socialist deţinea 60 992 hectare/31 449 familii iar procentul

suprafeţei agricole reprezenta 67% în timp ce suprafaţa arabilă acoperea 78,1%.

În noiembrie 1961 erau 41 G.A.C.-uri şi 188 de întovărăşiri.90

Pentru sfîrşitul anului 1961 era reprezentativă o statistică a suprafeţelor

agricole pe sectoare şi ponderea familiilor :

  Teren agricol Teren arabil Familii

Gospodării individuale 25,3% 20% 15,5%

Unităţi agricole de stat 18,8% 9,8% —

G.A.C. 17,8% 17,2% 18,8%

Întovărăşiri 38,1% 53% 65,7%

Total sector agricol socialist

74,7% 80% 84,5%

Şi producţia medie la hectar pe sectoare în 1961 :

  G.A.S. G.A.C. Întovărăşiri Gosp. indiv.

Grîu 1643 1492 1009 626

Porumb 1772 1710 1495 950

Superioritatea prin grafice şi cifre era arătată atît ţăranilor individuali cît şi

ţăranilor întovărăşiţi.91 Numărul gospodăriilor colective ajungea în ianuarie 1962

la 50 de unităţi şi în intervalul 1-20 februarie era consemnat un val de înscrieri

fără precedent — peste 3000 de familii ţărăneşti cu aproximativ 7000 de hectare.

Documentele nu ofereau decît explicaţia eficienţei propagandistice, arătîndu-se

că în acest scop fuseseră angrenaţi peste 2000 de agitatori92 (deci aproape un

agitator pentru fiecare familie). Este lesne de înţeles presiunea imensă exercitată

asupra ţărănimii, în special în ultimii ani ai colectivizării. Zelul de care dădeau

dovadă activiştii raionali de partid sau acei “lucrători operativi” ai poliţiei

politice era determinat de dorinţa de a fi cei mai destoinici executanţi ai

sarcinilor trasate de superiorii lor pe linie de partid.

Toate acestea au făcut ca la 14 aprilie 1962 să fie raportată finalizarea

colectivizării şi în raionul Adjud cu un bilanţ de 101 513 hectare/36 103

familii.93 În 27-30 aprilie 1962, Sesiunea extraordinară a M.A.N. anunţa

încheierea colectivizării agriculturii în întreaga ţară. Gheorghiu Dej făcea

cunoscut faptul că sectorul socialist din agricultură, în urma procesului de

colectivizare, deţinea 96% din suprafaţa arabilă şi 93,4% din suprafaţa agricolă a

ţării, iar gospodăriile agricole colective cuprindeau 3 201 000 familii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

NOTE

1. A.N.V., Fond C.J.P. al P.M.R., dos.121/1950, f.44.

2. A.N.V., Fond. Comit. Raional Adjud, dos. 1/1950, f. 53-55.

3. Ibidem, f. 52.

4. A.N.V., Fond. C.R. Panciu, dos. 5/1952, f.38-39.

5. A.N.V., Fond. C.R.A., dos. 1/1950, f. 80.

6. Scînteia, 24 iunie 1950

7. Ibid., 4 nov. 1950.

8. Ibid., 5 ian. 1951

9. A.N.V., Fond. C.R. Panciu, dos. 2/1950, f. 13.

10. Bogdan Tănăsescu, op.cit., p. 58.

11. A.N.V., Fond. C.R.P., dos. 3/1951, f. 47.

12. Ibid., f. 77.

13. Identificarea şi explicarea acestor abuzuri este făcută de către Bogdan

Tănăsescu, op. cit., pp. 34-42.

14. A.N.V., Fond. Comitetul Jud. Putna al PCR, dos. 34/1950, f. 12-15.

15. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 3/1951, f. 58.

16. Cum trebuie să muncească un colector, Ed. de Stat pt. Literatură şi

Ştiinţă, Comisia de Stat pentru colectarea produselor Agricole 1952, p. 39.

17. Îndrumătorul colectorului, Ed. de Stat pt. Literatură şi Ştiinţă, colecţia

CSCPA, 1951, p. 12.

18. Cum trebuie să muncească un colector, Ed. de Stat pt. Lit. şi Şt., col.

CSCPA, 1952, p. 40.

19. Ibid., p. 37.

20. A.S.E.R., dosar 4638, f. 134, citat de Octavian Roske, "Accente în

strategia colectivizării. Articolul 209 Cod penal", în Archivele Totalitarismului,

an II, nr. 1-2, 1994, p. 281.

21. ANV, Fond C.R. Panciu, dos. 2/1952, f. 51.

22. ANV, Fond C. Jud. Putna al PCR, dos. 45/1952, f. 22-23.

23. ANV, Fond C.R.P., dos. 1/1952, f. 67.

24. ANV, Fond C.J. Putna al PCR, dos. 45/1952, f. 21.

25. Idem., Fond C.R.P., dos. 3/1951, f. 41 (vezi Anexa IV, doc. 1).

26. Octavian Roske, "Colectivizarea Agriculturii în România. Mijloace de

supraveghere în 1950", în Arh. Tot., an II, nr. 3, 1994, pp. 185-186.

27. A.N.V., C.R.P., dos. 3/1951, f.33.

28. Ibid., f. 40.

29. Ibid., f. 37.

30. Toate cazurile menţionate reprezintă note informative privind

“manifestările ostile regimului”, emise de C.R.P. dos. 3/1951, f. 15-121.

31. Planul de Muncă pe trimestrul I al anului 1952, al Comitetului Regional

Putna al P.M.R., A.N.V., Fond Comit. Jud. Putna al P.C.R., dos. 44/1952, f- 1-4.

32. A.N.V., Fond. Comit. Jud. Putna al P.C.R., dos. 44/1952, f. 11-15.

33. Vezi în acest sens Claudiu Degeratu şi Octavian Roski, "Modelul

sovietic : Ridicarea necontenită a nivelului de trai", în Arhivele Totalitarismului,

an II, nr. 1-2, 1994, pp. 80-81, şi "Modelul sovietic : Drumul belşugului", în

Arhivele Totalitarismului, an II, nr. 3, 1994, pp. 54-59.

34. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 5/1952, f. 3.

35. A.N.V., Fond Comit. Jud. Putna al PCR, dos. 15/1952, f. 93.

36. Ibid., f. 26-57.

37. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 5/1952, f. 6-12.

38. A.N.V., Comit. Raional Adjud, dos. 6/1952, f. 33-36.

39. Ibidem, f. 15-24.

40. Ibid., f. 30.

41. Ibid., dos. 2/1954, f. 67-71.

42. Ibid. f. 88-98, 238-249.

43. Octavian Roske, "Colectivizarea agriculturii. Tipologia represiunii.

Execuţii demonstrative 1950", în Arh. Tot., an II, nr. 4, 1994, p. 133.

44. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 1/1953, f. 1-7.

45. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 7/1954, f. 29-30.

46. Ibid., dos. 2/1954, f. 118-120.

47. Toate datele prezentate din A.N.V., Fond C.R.A., dos. 2/1955, f. 138-

151.

48. B. Tănăsescu, op. cit., p. 63.

49. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 1/1956, f. 9-18.

50. Ibid., f. 30.

51. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 7/1956, f. 48-55.

52. O. Roske, "Colectivitatea agriculturii în România. Mijloace de

supraveghere 1950", în Arh. Tot., an II, nr. 3, 1994, p. 201.

53. B. Tănăsescu, op. cit., p. 61.

54. Documentele cercetate nu precizează ce s-a întîmplat cu a cincea

gospodărie colectivă, care figura în evidenţele C.R.A. cu un an în urmă, însă nu

putem lua în calcul decît ipoteza desfiinţării acesteia.

55. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 2/1956, f. 32-47.

56. A.N.V., Fond C.R. Panciu, dos. 1/1956, f. 39-42.

57. Ibid., f. 63-98.

58. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 21/1955, f. 112.

59. Ibid., dos. 5/1956, f. 87-90.

60. Ibid., dos. 7/1956, f. 20.

61. A.N.V., Fond C.R.P., dos 1/1958, f. 44-71

62. Ibid., dos. 2/1958, f. 67-86.

63. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 5/1957, f. 48-52.

64. Ibid., dos. 2/1958, f. 183-191.

65. Ibid., dos. 14/1958, f. 73

66. Ibid., dos. 1/1958, p. 71-83.

67. Ibid., f. 106-113.

68. Ibid., dos. 1/1959, f. 188-192.

69. Ibid., dos 2/1959, f. 53-54.

70. Ibid., dos. 14/1958, f. 73-75.

71. Ibid., dos. 5/1959, f. 52-53.

72. A.N.V., Fond C.R.P., dos, 1/1958, f. 10-13.

73. Ibid., f. 43-51.

74. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 5/1959, f. 52.

75. A.N.V., Fond C.R.P, dos., 2/1958, f. 240.

76. Ibid., dos. 29/1958, f. 85.

77. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 2/1958, f. 63.

78. Vezi nota 33.

79. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 3/1960, f. 102.

80. Ibid., dos. 2/1960, f. 80.

81. A.N.V., Fond C.R.A., dos 14/1958, f. 75.

82. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 2/1960, f. 80-82.

83. A.N. V., Fond C.R.A., dos 8/1961, f. 95-96.

84. A.N.V., Fond C.R.P., dos. 1/1962, f. 188-190.

85. Ibid., f. 163.

86. Ibid., dos. 4/1960, f. 35.

87. Ibid., dos. 2/1960, f. 209-213.

88. Ibid., dos. 3/1961, f. 98.

89. Ibid., dos 1/1962, f. 164.

90. A.N.V., Fond C.R.A., dos. 6/1961, f. 82-143.

91. Ibid., dos 1/1961, f. 45.

92. Ibid., dos. 12/1961, f. 45-57.

93. Ibid., dos. 7/1962, f. 26.

V Concluzii

Este bine cunoscut faptul că în cadrul proiectului general de transformare a

societăţii româneşti, Partidul Comunist a întîmpinat o îndelungată rezistenţă

venită din partea ţărănimii.

În privinţa economiei, cel mai important obiectiv îl reprezenta monopolul

absolut al statului asupra acestui sector de activitate. Tot ce era legat de acest

domeniu gravita în jurul principiului proprietăţii colective prin desfiinţarea

proprietăţii particulare. În final, statul trebuia să devină unicul finanţator,

producător şi distribuitor, anulînd oricare altă formă de concurenţă. Dacă acest

lucru s-a putut realiza prin naţionalizările operate într-un interval de timp foarte

scurt în mediile urbane ale economiei româneşti, nu aceeaşi soluţionare a

problemei proprietăţii a fost posibilă şi în privinţa agriculturii. Societatea

ţărănească rămînea un segment social distinct, conservator şi a cărei valori erau

tradiţiile regionale şi proprietatea funciară. Aceste aspecte esenţiale au creat o

defazare între oraş şi sat în privinţa transferului de la proprietatea privată la

proprietatea colectivă sau la cea a statului. În fapt, colectivizarea agriculturii a

reprezentat tot acest proces dramatic al transferului proprietăţii de la statutul

privat la cel colectiv. Pentru a anula diferenţa între sat şi oraş, în aşa fel încît

întreaga populaţie să fie dependentă de stat, Partidul Comunist a avut nevoie de

mai bine de treisprezece ani, socotind şi perioada premergătoare colectivizării

(1945 - 1949).

Primul pas a fost prilejuit de momentul reformei agrare din 1945. Era o

excelentă ocazie, exploatată de altfel la maxim, prin care guvernul Dr. Petru

Groza îşi putea atrage încrederea unei părţi a ţărănimii. O dovadă a lipsei de

interes în aplicarea reformei este şi procentul suprafeţei împroprietărite, de

numai 18,8 % din suprafaţa cultivabilă a întregii ţări. O primă particularitate a

judeţului Putna este aplicarea defectuoasă a reformei agrare, precum şi

insuficienţa împroprietăririlor operate, procentul de împroprietărire fiind şi mai

mic decît cel înregistrat la nivelul întregii ţări (12 %). Lipsa unui suport popular

din partea ţăranilor este recunoscută şi de rapoartele activiştilor de partid din

satele şi comunele judeţului. Teama de colhoz şi hotărîrea de a-şi păstra

pămînturile sunt de asemenea lucruri pe care autorităţile locale pe linie de partid

erau de multe ori nevoite să le consemneze. Odată cu anii 1947 - 1949, se

articulează un cod de restricţii economice impuse gospodăriilor individuale. Este

interesant din acest punct încolo felul prin care ţăranii îşi apărau gospodăria,

modalităţile de eludare sau de sustragere de la normele ce aveau drept scop

determinarea ţăranilor de a-şi trece pămîntul într-una din formele cooperatiste de

agricultură, sau sucombarea acestor gospodării în cazul refuzului sistemului

oferit de stat.

O altă particularitate a regiunii studiate este dată de ponderea însemnată a

viticulturii. Încă de la înfiinţarea primelor trei gospodării agricole colective din

judeţ, în septembrie 1949, un interes deosebit pentru autorităţile comuniste locale

îl reprezenta aducerea în cadrul gospodăriilor colective a ţăranilor viticultori,

numai că acest obiectiv nu a avut succes decît în ultima fază a colectivizării şi

doar în condiţiile în care un uriaş aparat represiv şi propagandistic era pus la

dispoziţia activelor raionale de partid din Adjud şi Panciu.

După apariţia primelor gospodării colective se constată o stagnare de-a

lungul cîtorva ani pentru ca procesul colectivizării celor două raioane să recapete

forţa iniţială. Este perioada imediat următoare Congresului al II-lea al PMR din

decembrie 1955 ce aduce o serie de plenare la nivel raional al căror efect direct

este impulsionarea ritmului colectivizării. Încheierea cooperativizării celor două

raioane se produce în 1962.

Se poate conchide că, în general, procesul prin care ţăranul a fost deposedat

de propriul său pămînt a cunoscut aceleaşi sincope şi accente radicale, s-au

aplicat comandamentele politice dictate de centru, micile “abateri” fiind date de

particularităţile regionale ori de zelul mărunţilor activişti raionali şi comunali.

Dincolo de cifre sau statistici ce sunt puţin probabile, totuşi cîteva evidenţe

ar putea recompune (măcar în parte) imaginea şi urmările colectivizării

agriculturii: zeci de mii de arestări, deportări, execuţii sumare, instaurarea unui

climat de suspiciune între ţărani, perpetua propagandă de partid, fărămiţarea

nucleului civic şi a tradiţiilor autentice din sînul societăţii ţărăneşti şi în final,

dezrădăcinarea ţăranului transformat odată cu avîntul industrializătii comuniste

în muncitor navetist.

VI BIBLIOGRAFIE

Material documentar inedit

Arhivele Naţionale Vrancea

Fondul Camerei de Agricultură a Judeţului Putna (1925-1949), inventar 258, fond 78

Comitetul Judeţean Putna al PCR (1944-1952) inventar 512, fond 455

Comitetul Raional Panciu al PCR (1950-1968) inventar 522, fond 452

Comitetul Raional Adjud al PCR (1950-1968), inventar 536, fond 449

Arhiva Tribunalului Judeţului Putna

Sentinţe judecătoreşti pe anul 1948

Publicaţii şi broşuri

Scînteia (articole publicate între 1945-1962)

Arhivele Totalitarismului - an II, nr.1-2 /1994, pag.80-92, 277-313

- -         an II, nr.3/1994, pag.54-59, 184-202

- -         an II, nr.4/1994, pag. 47-50, 132-141

Îndrumătorul colectorului, Ed. de Stat pentru Literatură şi Ştiinţă, colecţia CSCPA, 1951

Cum trebuie să muncească un colector, Ed. de Stat pentru Literatură şi Ştiinţă, colecţia CSCPA, 1952

Lucrări generale

Vlad Georgescu, Istoria românilor, Ed. Humanitas, 1992

Bogdan Tănăsescu , Colectivizarea agriculturii între propagandă şi realitate, Ed. Globus, 1995

Lucian Boia (coordonator), Miturile comunismului românesc, Ed. Universităţii Bucureşti, 1995

Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, Ed. Alfa, 1996

Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Ed. Univers, Bucureşti-1995

Vladimir Tismăneanu, Mizeria utopiei, Ed. Polirom, Iaşi. 1997

M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Ed. Humanitas 1995

Stephen Fischer-Galaţi, România în secolul al XX lea, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998

V.I.Lenin, Opere, Vol. 24, Ed. pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1954

Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

 

VII Anexe

Anexa I. Tribunalul Putna - Sentinţe penale pe anul 1948 în baza articolului 209 cod penal date de Tribunalul Judeţean Putna

Incadrări la legea sabotajului economic, ţărani ce refuză să-şi lucreze

pămîntul: Ioan Voicu deţinea 50 ha din care 10 ha trebuia să le are şi să le

însămînţeze cu grîu conform planului de cultură impus. Pentru că nu a îndeplinit

sarcinile impuse este arestat :

Document 1Condamnă pe inculpat Ion Voicu din comuna Vulturu jud. Putna, în prezent

deţinut în penitenciar Focşani, pentru delictul de sabotare a măsurilor luate

pentru dirijarea economiei naţionale, prevăzut şi pedepsit de art. 27 pct. 1, 28 şi

59 din legea sabotajului, combinat cu art. 2 şi 3 din Ordonanţa nr. 3302 din 12

octombrie 1948 a Prefecturei jud. Putna, 6 şi 10 din legea 351/945, să sufere 4

ani de zile inchisoare corecţională. Sentinţă dată şi citită în sentinţă publică azi

20 octombrie 1948.

(Sentinţa 4228/1948. Arhiva Trib. Jud. Putna)

 

Pentru că la o percheziţie din 10 septembrie 1948, lui Gh. I. Tiplica din

Ţifeşti i s-au găsit în casă un portret al regelui Mihai, unul al reginei Elena, cinci

file cu portretul foştilor demnitari, o insignă cu coroana ţării, o broşură despre

Churchill, acesta a fost - evident! - încadrat la art. 209 C.P. :

Document 2Condamnă pe inculpat Gh. I. Tiplica, de ani 27, din com. Ţifeşti, jud.

Putna; să sufere 6 (şase) luni de zile inchisoare corecţională si 1 (un) an

interdicţie corecţională şi să plătească suma de 2000 (doua mii) lei amendă în

folosul statului pentru delictul prevăzut şi pedepsit de articolul 209 pct. IV, cu

aplicarea art. 157 C.P.

Dată şi cetită în şedinţă publică azi 25 octombrie 1948

(Sentinţa 4961/948. Arh. Trib. Jud. Putna)

Document 3In numele legii, Hotăreşte : Condamnă pe inculpatul Vasile Mistreanu, de

ani 39, din comuna Pănceşti, jud. Putna, să sufere 2 (doi) ani de zile inchisoare

corecţională, un an interdicţie corecţională şi să plătească statului suma de

2000 lei amendă pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prin viu grai,

prevăzut şi pedepsit de art. 209, pct. 1 cod penal.

Condamnă pe inculpat Ion Simionescu de ani 25, din comuna Pănceşti, jud.

Putna, să sufere 1 (un) an de zile inchisoare corecţională, un an interdicţie

corecţională şi să plătească statului suma de 2000 lei amendă pentru delictul de

uneltire contra ordinei sociale prin viu grai, prevăzut şi pedepsit de art. 209 pct.

1 cod penal:

Dată şi cetită în sentinţă publică azi 25 oct. 1948.

(Sentinţa 4944/948)

Anexa II. Caracterizarea Judeţului Putna

DocumentC.J.P. al P.M.R.

Caracterizarea judeţului Putna

Nr. total al populaţiei Judeţului este de 213 153 locuitori.

1. - Jud. Putna est une judeţ agricol-viticol avînd şi circa 3145 muncitori

proveniţi din diferite ramuri industriale.

2. - Jud. Putna este une vechi judeţ de răzeşi organizaţi individual sau pe

obşti, alături de care se găseau iobagii, cei ce munceau moşiile boereşti sau

mînăstireşti. Asemenea obşti se mai găsesc în regiuni de deal şi de munte dar şi

ele au avut întotdeauna înfăţişarea unei unităţi puse la cheremul unui

exploatator, fie un fruntaş chiabur, fie un moşier.

Răzeşii alcătuiau pătura de mijloc a ţărănimii şi era intoarsă mereu

împotriva ţăranilor săraci. Exemple vii mai avem şi azi în com. Vizantea, Soveja,

Găuri, Nereju, şi altele şi tot aici conducătorii obştilor, marii bogătaşi ca :

Macovei din Nereju, Pantazică de la Tichiri, Jecheanu de la Vrîncioaia, care şi-

au făcut averi prin înşelăciune şi furt şi au aservit politiceşte massa reuşind să-şi

întindă influenţa politică peste aproape tot judeţul.

Alături de ei se găseau marii podgoreni alcătuiţi în aşa-zise "Sindicate

viticole" în care atrăgeau şi spoliau pe micii podgoreni. Toţi aceştia erau la

cheremul marilor politicieni manişti sau brătienişti, iar în luptele politice,

atrăgeau aparatul de stat, învăţătorimea, preoţimea, care constituiau cele mai

coruptibile elemente. Aşa se explică şi faptul cum cuziştii şi mai tîrziu legionarii,

corupînd vîrfurile conducătoare din care au făcut comandanţi/moşierii,

chiaburi, preoţi, învăţători/ au reuşit să-şi asigure o bază numeroasă care s-a

întins şi în regiunea agricolă şi chiar în unele centre ca Adjud şi Sascut cu

numeroşi muncitori.

Astfel s-a făcut o legătură strînsă între vechii politicieni istorici şi

legionari, cei dintîi acceptînd posturi de conducere sub guvernarea cuzistă şi

legionară.

După 23 August 1944, vîrfurile reacţionare şi fasciste au reuşit încă multă

vreme să-şi menţină influenţa mai ales în regiunea de munte /Vidra şi Neruja/ cît

şi la deal / Plasa Panciu şi Odobeşti / în unele regiune de şes / Nămoloasa,

Angheleşti, Păuneşti, Pănceşti / folosind din plin pe social-democraţii de

dreapta, în rîndul cărora se aflau mulţi legionari şi chiaburi. In acest timp au

început a se întări poziţiile P.C.R. şi ale organizaţiilor de masă, reuşind încetul

cu încetul să izoleze focarele reacţionare la baza lor materială, care e

constituită şi astăzi în regiunea viticolă cu numeroşi chiaburi.

Sărăcimea satelor a început a-şi apropia încetul cu încetul pe mijlocaşi,

reuşind în unele comune să răstoarne situaţia care era favorabilă chiaburilor /

Rugineşti, Nămoloasa, Tîrg Moviliţa / ducînd făţiş şi cu combativitate lupta de

clasă.

Aşa se explică cum alte manevre ale duşmanului de clasă, pentru care cea

mai periculoasă e aceea a sectelor religioase, a putut fi deasemeni localizată la

citeva puncte, care nu întîmplător sint, şi chiabureşti şi reacţionare / Nămoloasa

sat, Rănceşti, Moviliţa/.

Creşterea prestigiului partidului, întărirea organizaţiilor de masă, a făcut

posibil în progresiunile lor din Noembrie 1946 pînă la alegerile din Martie 1948

şi de atunci încoace, silind reacţiunea să recurgă la o activitatte ascunsă,

organizată, în Plăşile Adjud şi Panciu, cu elemente scoase din rîndurile

oamenilor muncii : chiaburi, deblocaţi, criminali, ascunşi prin pădurile din

regiune.

De la apariţia Rezoluţiei Plenarei a II-a a C.C. al P.M.R. munca noastră la

sate a început a da roade mai concrete prin întărirea muncii cooperatiste în

rîndurile ţărănimii muncitoare şi prin cererea a numeroşi ţărani, muncitori din

unele puncte ale judeţului / Pădureni, Urecheşti, Pararea ??? /, de a forma

Gospodării agricole colective.

Intărirea muncii culturale la sate, întărirea organizatorică a Partidului în

urma unificării şi a organizării de massă trebuiesc urmărite şi de acum încolo,

cu multă perseverenţă pentru succesul nostru în lupta împotriva duşmanului de

clasă.

(A.N.V., Fond. Comit. Jud. Putna al P.C.R., dos. 113/1949, fila 76-77)

Anexa III Informare privind situaţia ţăranilor din primele G.A.C.-uri înfiinţate în judeţ

DocumentP.M.R. Jud. Putna

3 Sep. 1950

Nota nr. 243

Privitor la nota telefonică primită de la Comitetul Central

din 18 august relativ la G.A.C.

In Jud. Putna, s-a constituit din anul 1949, luna Septembrie, ziua 11, 3

Gospodării Colective şi anume : Gospodăria "9 Mai" Călimăneşti cu 76

membri, Gospodăria "Octombrie Roşu" Pădureni cu 84 membri şi Gospodăria

"7 Noiembrie" Haret cu 96 membri.

In anul 1959, luna iulie, a fost inaugurată Gospodăria "Drum nou"

Rugineşti, cu 35 membri.

[...] Inscrieri noi nu s-au făcut, ţăranii rămaşi în afara gospodăriei

aşteaptă să vadă rezultatul din toamna aceasta a celorlalţi înscrişi.

In toate Gospodăriile se duce munca de lămurire de către colhoznicii cei

mai buni, care au venit la lucru continuu şi sunt foarte mulţumiţi de rezultatul

obţinut pînă în prezent.

[...] Greutăţi şi manifestări. In Gospodăria Pădureni se observă unele

greutăţi făcute de cîţiva colectivişti de exemplu : colhoznicul Tiriboi Neculai,

care la orice şedinţă se ţine caută să tulbure liniştea punînd numai probleme

nesănătoase, este contra pe faţă infiltrînd şi pe alţi colhoznici. La lucru în

gospodărie vine rar şi caută să lanseze numai zvonuri.

La G.A.C. Călimăneşti, Tovarăsul Beraru Ioan în cadrul şedinţei ce s-a

ţinut pe 29 August cu privire la munca de lămurire ce trebuieşte dusă pentru noi

înscrieri în colectiv a strigat în gura mare că lui să i se dea pămîntul înapoi, că

dînsul a trăit mai bine sub boieri şi regimul lui Antonescu, iar acum i s-a pus

laţul la gît.

La aceste probleme ridicate s-a ataşat şi Mariţa Tuchiluş, Anica Sava,

Popa şi Irina I. Stan. A trebuit mai mult timp pînă au fost lămurite şi liniştite

spiritele ca în cele din urmă să se termine în bune condiţiuni.

Acestea se datoresc în cea mai mare măsură tov. Preşedinte al

Gospodăriei, anume Moraru Petre, care nu are priză în masa de colectivişti,

ameninţă colhoznicii şi le vorbeşte murdar. Nu ascultă sfaturile organelor de

partid, nu lucrează în colaborare cu Comitetul de Conducere al gospodăriei,

lucrează sectar. Toate aceste lipsuri ale preşedintelui, se datoresc faptului

constatat că, este sub influenţa reacţiunii şi a chiaburilor din sat. A avut

atitudine nesănătoasă chiar faţă de tov. Constantinescu, instructoarea de la C.C.

secţia Agrară. Tov. a mai avut şi alte eşiri nesănătoase la inaugurarea

Gospodăriei Rugineşti, spunînd că să plece acei care au lefuri grase.

La 27 Iulie a.c. s-a exprimat că în Uniunea Sovietică nici acum după 32 ani

ţăranii nu trăiesc mai bine, dar la noi cînd unii boieri au plecat, alţii au venit.

La 3 August a.c. s-a prelucrat în organizaţia de bază rezoluţia C.C. în

legătură cu verificarea şi primirea noilor membri de partid de către tov. Verdeş.

La această şedinţă tov. Petre Moraru n-a luat parte stînd afară. Cînd s-a cîntat

Internaţionala, dînsul spunea că, unii cîntă înăuntru, iar alţii se plîng afară.

La 16 August a.c. în consfătuirea cu agitatorii pentru a duce muncă de

lămurire printre cei ce nu sînt în colective pentru a se înscrie, tov. Petre Moraru,

a spus că, o să-i lămurească el şi o să le spună că, dînsul munceşte în colectiv de

un an de zile şi n-a putut să-şi cumpere o cămaşă. In fiecare şedinţă de

organizaţie nu este de acord cu linia Partidului.

Faţă de această comportare a tov. se vede clar că este sub influenţa

reacţiunii şi aduce mari piedici la dezvoltarea Gospodăriei.

Faţă de toate aceste abateri Biroul Regional a hotărît să fie schimbat şi

înlocuit cu un element sănătos.

Secretar Prim Şeful Sectorului DocumentăriTeodorescu Arion Vasile

 (A.N.V., Fond. Comit. Jud. Putna al P.C.R., dos. 162/1950, f. 54) 

Anexa IV Note privind starea G.A.S.-urilor din raionul Panciu

Document 1Raionul P.M.R. Panciu

21. 04. 1951

Notă nr. 168

Cu privire la Gospodăriile Agricole de Stat

Gospodăriile Agricole de Stat din Raionul Panciu necesită foarte multe

braţe de muncă, deabia în prezent are aproximativ 1000 muncitori deşi la

deschiderea campaniei G.A.S. avea aproximativ 2000 muncitori iar o parte din

ei au plecat fiincă normele sunt prea mari în special la tăiat de vie. Un muncitor

trebuie sa taie pe zi 400 butuci ca să poată lua 194 lei, iar un muncitor nu poate

tăia pe zi decit 200 butuci.

Muncitori de la Centru Nr. 10 care lucrează cu ziua sunt nemulţumiţi că

sunt plătiţi cu 232 lei pe zi din care li se opreşte impozit si masă şi mai rămine

cu 159 lei.

Măsurile au fost luate de conducerea Gospodăriei făcînd cunoscut

Ministerului de Agricultură deşi s-a făcut cunoscut şi anul trecut situaţia

normelor, dar nu s-a luat nici o măsură.

Muncitori se duc la chiaburi să munciască fincă le dă 300 lei pe zi şi masă.

Aprovizionare G.A.S. cu alimente este foarte slabă, nu au de unde cumpăra

la liber cartofi şi fasole fincă produsele raţionalizate nu sînt suficiente deaceia

Gospodăria este nevoită să cumpere la liber dar nu se găseşte în special cartofi.

O greutate mai este din cauza benzinei pentru camion care stinghereşte

mult aprovizionarea Gospodărie cu materiale şi produse alimentare Gospodăria

deşi este planaficată cu benzină dar nu li s-a trimis bonurile dela Bucureşti.

Mai este o lipsă mare de furaje pentru animale, majoritatea vitelor din

Gospodărie sunt conplect slăbite.

Gospodăria trebuie să înceapă pregătirea pentru stropitul viilor, iar

pompele trebuiesc reparate dar nu au pese.

La Centrele şi Secţiile G.A.S. din Raionul Panciu nu este asigurată paza

deşi s-a tras atenţia conducerii în permanenţă exemple avem că paza

Gospodăriei nu este asigurată, fincă în noaptea de 20 III s-a furat 280 pomi. La

fel în noaptea de 3-4 IV de la centru Nr. 3 s-a furat 120 pomi puieţi iar furtul al

doilea de 120 pomi nu s-a descoperit nici acum de cine este săvîrşit.

Urmează a se lua măsurile necesare pentru asigurarea securităţii G.A.S.

Secretar Prim Instructor de documentareNichita Emil Tov. Dumitrescu Paraschiv 

(A.N.V., Fond. C.R.P., Dos. 3/1951, f. 41)

Document 2Raionul P.M.R. Panciu

10. 04. 1951

Nota nr. 164

Cu privire la manifestările duşmănoase şi a unor abateri.

[...]

-In ziua de 20 a III-a de la G.A.S. Panciu s-au furat 280 puieţi de pomi, din

cercetările făcute s-a constatat că puieţii au fost furaţi de către colectorul Ioan

Chirilă de la C.S.C. Panciu. Au fost găsiţi plantaţi la el în grădină 31 puieţi,

masurile asupra lui au fost de a fi îndepărtat din serviciu şi dat în judecată de

G.A.S.

Secretar Prim Instructor de documentareNichita Emil Tov. Dumitrescu Paraschiv

 (A.N.V., Fond C.R.P., Dos. 3/1951, f. 40)

 

Anexa V Note privind refuzul ţăranilor de a-şi da oile la stînile comunale

Document 1Raionul P.M.R. Panciu

10. 04. 1951

Nota nr. 164

Cu privire la manifestările duşmănoase şi a unor abateri.

[...]

- In ziua de 6 a IV-a în Comuna Cîmpuri, chiaburul Ioan Z. Rosioru a fost

chemat la Sfatul Popular pentru a se trece cu totul cu cele 30 de oi ce le are şi

trebuie să le treacă la Stîna Comunală. Chiaburul s-a exprimat că poate să-l

omoare şi el tot nu se trece, s-a mai exprimat că are să le vîndă sau are să le

taie pe toate şi are să le dea pe gîrlă, şi pe urmă ce are să mai ia de la el.

[...]

(A.N.V., Fond C.R.P., Dos. 3/1951, f. 40)

Document 2Raionul P.M.R. Panciu

25.04.1951

Nota nr. 170

Cu privire la situaţia stînilor.

Raionul Panciu este planificat de Centrocop pentru a înfiinţa 20 stîni,

posibilităţi de organizare locală sînt de 57 stîni, cu un nr. de 33.050 oi, din care

21440 sînt cu lapte.

Pînă în prezent s-a putut organiza 6 stîni în 5 comune şi anume : Baloteşti -

I, Bătineşti - I, Clipiceşti - I, Panciu - II, Ţifeşti - I. Restul sînt în curs de

organizare. Greutăţi mari sînt din partea foştilor stăpîni de stîni, de exemplu, în

Com. Miviliţa, Ioniţă Andrei şi Enache Ion s-au exprimat îndrumătorilor de la

U.C.C., că se duc acasă şi taie oile, dar la Cooperativă nu le dau, ameninţînd pe

îndrumători că dacă nu pleacă are să-i gonească cu cîinii.

Secretar Prim Instructor de documentareNichita Emil Tov. Dumitrescu Paraschiv

 (A.N.V., Fond C.R.P., Dos. 3/1951, f. 48)

Anexa VI Manifestări ostile regimului

Document 1Raionul P.M.R. Panciu

10. 04. 1951

Nota nr. 164

Cu privire la manifestările duşmănoase şi a unor abateri.

- In ziua de 6 a IV-a în Comuna Răcoasa, chiaburul Goidea Nică s-a

exprimat faţă de mai mulţi de-ai lui că are să vadă el Comuniştii pe unde ar să

scoată cămaşa, cît de curind.

De acest lucru a fost sesizată Securitatea.

[...]

(A.N.V., Fond. C.R.P., Dos. 3/1951, f. 40)

Document 2Raionul P.M.R. Panciu

24.06.1951

Notă informativă nr. 182

In seara zilei de 17 iunie 1951 la secţia G.A.S. Ţifeşti au fost manifestări

duşmănoase contra conducătorilor Partidului şi a clasei muncitoare. Au fost

manifestări dintre muncitoarele din Prahova strigînd "Jos cu clasa muncitoare,

sus cu chiaburii din inchisoare. Jos cu Gheorghiu Dej, ca din fasole nu mai iesi.

Jos cu Tanti Ana care dă oţet cu cana". Acestea toate au fost strigate de Maria

Căpraru muncitoare din Prahova. Aceasta se datoreşte şi hranei destulk de

proaste care se dă la muncitori la această secţie gostat.

Situaţia este în curs de cercetare.

Secretar Prim Instructor documentareNichita Emil Theodor Lădaru (A.N.V., Fond C.R.P., Dos. 3/1951, f. 58)

Document 3 Raionul P.M.R. Panciu

19 iunie 1951

Raport informativ

Informăm că în dimineaţa de 17 Iunie 1951, în com. Găgeşti s-a găsit pe

uşa Sfatului Popular un afiş cu următorul conţinut :

"Trăiască împăratul Truman cu ostaşii lui care distrug socialismul.

Trăiască Tito care luptă împotriva lui Stalin, care mănîncă bunul poporului.

Domnitorul Truman luptă ca să distrugă pe acei care vor pacea. Pacea este

distrusă din străinătate. Trăiască, trăiască domnitorii din Anglia. Cu timpul

Uniunea Sovietică va cădea în 1952 distrusă de America.

Trăiască majestatea sa regele Mihai I, care va veni pe tren în anul 1952,

adus de stăpînii noştri din America."

Organele de Securitate cercetează pe teren.

(A.N.V., Fond C.R.P., Dos. 3/1951, f. 59)

Document 4Raionul P.M.R. Panciu

3 Sep. 1951

Nota nr. 205

In seara zilei de 28 Aug. orele 20, în staţia C.F.R. Putna Seacă unde se

aflau tablourile C.C. ce erau afişate pe placa din faţa gării, unii indivizi

duşmani ai regimului care nu se ştie cine au făcut unele înscrieri insultătoare a

conducerii Partidului nostru.

Indivizii, scriind cu creionul chimic apăsat şi mare, începînd de la tabloul

tov. Ana Pauker şi terminînd cu tabloul tov. Vasile Luca, au scris următoarele

cuvinte : "6 boi conduşi de o vacă, au sărăcit Moldova toată".

In dimineaţa zilei de 28 August, au fost văzute de Tov. Badin, răspunzător

cu cariera de piatră, care a anunţat responsabilul de gară şi au luat toate

tablourile jos de la placă.

Toate aceste tablouri ale tovarăşilor din C.C. se află la tov. Şef de gară în

birou.

Secretar Prim Instructor de documentare

(A.N.V., Fond C.R.P., Dos. 3/1951, f. 88)

 

 

 

 

CUPRINS

Cuvînt înainte.....................................................................................................2

I Reforma agrară.................................................................................................4

Promisiunile Partidului Comunist de sprijinire a proprietăţii private în agricultură..........................................................................................................6Contribuţia Frontului Plugarilor.......................................................................8Legea de Reformă Agrară şi aplicarea ei în judeţul Putna................................9NOTE................................................................................................................15

II Bazele juridice ale colectivizării...................................................................17

Hotărîrile privind cooperativizarea agriculturii luate la Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie-noiembrie 1945..............................................................17Ofensiva împotriva ţăranilor înstăriţi. Epurări în Frontul Plugarilor.............19Legislaţia..........................................................................................................22Infiinţarea de coooperative agricole de aprovizionare, desfacere şi valorificare...................................................................................25Legi cu caracter restrictiv................................................................................26Patru etape în aplicarea politicii agrare a P.C.R............................................27Indrumători şi activişti P.C.R. trimişi la sate...................................................28"Munca de lămurire"........................................................................................31NOTE................................................................................................................38

III Debutul colectivizării...................................................................................40

Modelul colectivist sovietic – surse teoretice şi practici sociale......................40Noi demersuri pentru impunerea colectivizării................................................41Rezoluţia Plenarei C.C. al P.M.R. privind transformarea socialistă a agriculturii.......................................................................................................................... 46Primele G.A.C.-uri în judeţul Putna.................................................................48NOTE................................................................................................................51

IV Colectivizarea în raioanele Adjud şi Panciu..............................................52

Noua organizare administrativ-teritorială.......................................................52Rolul organizaţiilor de partid locale................................................................53Impasul colectivizării.......................................................................................56Politica de comasări.........................................................................................58

Cazul particular al viticulturii..........................................................................61Politica de colectări.........................................................................................62Normele şi sistemul de recompensare a ţăranilor............................................67Noi accente în strategia colectivizării după înlăturarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu......................................................................73Sistemul de achiziţii şi contractări de produse agricole (începînd cu 1953)....79Propaganda în sprijinul colectivizării..............................................................81Colectivizarea între 1952 şi 1955.....................................................................83"Noul suflu" al colectivizării (începînd cu 1955).............................................85Incheierea colectivizării...................................................................................99NOTE..............................................................................................................103

Concluzii...........................................................................................................108

Bibliografie ...………………………………………………….……………..111 

Anexe................................................................................................................114

Anexa I. Tribunalul Putna - Sentinţe penale pe anul 1948 în baza articolului 209 cod penal date de Tribunalul Judeţean Putna................................................114Anexa II. Caracterizarea Judeţului Putna......................................................116Anexa III Informare privind situaţia ţăranilor din primele G.A.C.-uri înfiinţate în judeţ................................................................................................................118Anexa IV Note privind starea G.A.S.-urilor din raionul Panciu.....................120Anexa V Note privind refuzul ţăranilor de a-şi da oile la stînile comunale. . .122Anexa VI Manifestări ostile regimului............................................................124