114
Fundamentele macroeconomiei FUNDAMENTELE MACROECONOMIEI NOŢIUNILE DE BAZĂ ALE MACROECONOMIEI 1. Structura şi nivelurile economiei Structura economiei desemnează totalitatea elementelor ei componente şi relaţiile multiple dintre acestea, privite din punct de vedere al integralităţii. Distingem o structură orizontală şi una verticală. STRUCTURA VERTICALĂ microeconomia totalitatea proceselor şi fenomenelor economice care se structurează la nivelul gospodăriilor, unităţilor economice (firme) şi verigilor administrativ-teritoriale locale; Mezoeconomia cercetează viaţa economică la nivelul ramurilor, subramurilor, zonelor economice; macroeconomia reprezintă ansamblul fenomenelor economice la nivelul unei ţări; mondoeconomia vizează o imagine de ansamblu a fenomenelor economice la nivel mondial Economia naţională reprezintă sistemul activităţilor economice, istoriceşte constituite, care se desfăşoară şi se întreţin reciproc în cadrul unei ţări şi sunt raportate la interesele statale. Structura economică naţională reprezintă totalitatea elementelor ei economice constitutive (sfere, ramuri şi subramuri de producţie, tipuri de tehnologie, unităţi administrativ-teritoriale), natura şi însuşirile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care îl joacă fiecare element, precum şi relaţiile multiple dintre acestea. Structura economiei naţionale poate fi abordată din mai multe puncte de vedere, desprinzând următoarele tipuri de structuri: - structura managerială; - structura tehnologică; - structura demo-economică; - structura de ramură; - structura teritorială; - structura de proprietate. Complexitatea structurii economice a unei ţări este reflectată şi de relaţiile dintre sectoarele ei de activitate. La nivelul economiei naţionale elementele componente se structurează mai ales în plan orizontal, respectiv ca structură tehnologică, apoi de ramură şi teritorială. STRUCTURA ORIZONTALĂ sector primar sector secundar sector terţiar sector 1

Fundamentele Macroeconomiei

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Fundamentele Macroeconomiei

Fundamentele macroeconomiei

FUNDAMENTELE MACROECONOMIEINOŢIUNILE DE BAZĂ ALE MACROECONOMIEI

1. Structura şi nivelurile economieiStructura economiei desemnează totalitatea elementelor ei componente şi relaţiile multiple dintre

acestea, privite din punct de vedere al integralităţii.

Distingem o structură orizontală şi una verticală.

STRUCTURA VERTICALĂmicroeconomia totalitatea proceselor şi fenomenelor economice care se structurează la

nivelul gospodăriilor, unităţilor economice (firme) şi verigilor administrativ-teritoriale locale;

Mezoeconomia cercetează viaţa economică la nivelul ramurilor, subramurilor, zonelor economice;

macroeconomia reprezintă ansamblul fenomenelor economice la nivelul unei ţări;mondoeconomia vizează o imagine de ansamblu a fenomenelor economice la nivel

mondial Economia naţională reprezintă sistemul activităţilor economice, istoriceşte constituite, care se

desfăşoară şi se întreţin reciproc în cadrul unei ţări şi sunt raportate la interesele statale.

Structura economică naţională reprezintă totalitatea elementelor ei economice constitutive (sfere, ramuri şi subramuri de producţie, tipuri de tehnologie, unităţi administrativ-teritoriale), natura şi însuşirile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care îl joacă fiecare element, precum şi relaţiile multiple dintre acestea. Structura economiei naţionale poate fi abordată din mai multe puncte de vedere, desprinzând următoarele tipuri de structuri:

- structura managerială;- structura tehnologică;- structura demo-economică;- structura de ramură;- structura teritorială;- structura de proprietate.

Complexitatea structurii economice a unei ţări este reflectată şi de relaţiile dintre sectoarele ei de activitate. La nivelul economiei naţionale elementele componente se structurează mai ales în plan orizontal, respectiv ca structură tehnologică, apoi de ramură şi teritorială.

STRUCTURA ORIZONTALĂsector primar sector secundar sector terţiar sector quaternar

agricultura, silvicultura, piscicultura, industria extractivă cu toate ramurile ei;

industria prelucrătoare şi construcţiile;

serviciile; transport, comerţ, telecomunicaţii, servicii financiar-bancare, de asigurare, de management şi consulting etc.

informaţiile: cercetare ştiinţifică, produse program (softuri) etc.

Economia unei ţări poate fi considerată modernă şi eficienţă din punctul de vedere al structurii orizontale atunci când se caracterizează prin tehnologii în concordanţă cu realizările revoluţiei tehnico-ştiinţifice, prin unitatea organică dintre ramurile ei de bază, prin existenţa unui sector prestator de servicii dinamic şi eficient, prin stimularea sectorului şi vehiculare a informaţiei, prin forme instituţionale specifice economiei moderne de piaţă (bursele).

Mondoeconomia (economia mondială) cuprinde ansamblul economiilor naţionale în interdependenţa lor.

Ea exprimă un sistem complex, extins la nivel planetar, care include pe lângă economiile naţionale, relaţiile economice dintre ele, piaţa mondială, diviziunea internaţională a muncii, precum şi instituţiile internaţionale corespunzătoare.

1

Page 2: Fundamentele Macroeconomiei

Fundamentele macroeconomiei

În economia contemporană trebuie acordată importanţă cuvenită unui aspect cu totul special, semnalat în trecut de K. Marx, dar reevaluat de cunoscutul autor Alvin Toffler: ne referim la fenomenul puterii, care se prezintă într-o formă actualizată – puterea cunoaşterii, iar mai precis puterea informaţiei. În lucrarea „Puterea în mişcare”, Toffler afirmă: „virtualmente la fiecare pas, puterea este o componentă inevitabilă a însuşi procesului de producţie – iar acest lucru este valabil pentru toate sistemele economice, capitaliste, socialiste sau de orice altă natură”. Şi tot el afirmă: „cunoaşterea este cea mai democratică sursă de putere”, prin faptul că este accesibilă şi celor slabi şi celor săraci, de asemenea şi pin faptul că aceeaşi informaţie poate fi folosită simultan de mai mulţi (ea nu se epuizează fizic).

În partea consacrată macroeconomiei vom studia fenomenele şi procesele economice care se manifestă la nivelul economiei naţionale, mecanismele şi instrumentele cu ajutorul cărora se înfăptuieşte reînnoirea permanentă a activităţii tuturor agenţilor prin intermediul pieţei, rezultatele activităţii în ansamblu a agenţilor economici etc.

2. Obiectul de cercetare a macroeconomieiObiectul de cercetare a macroeconomiei îl constituie economia naţională, considerată un

agregat economic complex, o entitate unitară, distinctă în cadrul limitelor unui stat. Ea cuprinde o reţea de activităţi şi interdependenţe economice variate, care funcţionează pe baza anumitor resurse proprii şi a unei diviziuni sociale a muncii existentă la scară naţională.

Actualmente, există o mare diversitate a economiilor naţionale, acestea diferă ca mărime, potenţial, nivel performanţe, condiţii naturale, economice şi sociale. Posibilităţile de dezvoltare a unei economii naţionale depind de acţiunea şi interacţiunea dintre principalii factori de producţie şi de alte resurse ale economiei respective: umane, economice, tehnice, organizatorice, politice, etc. care concură la derularea vieţii economico-sociale a unei ţări.

Economiile naţionale contemporane funcţionează în strânsă legătură unele cu altele în cadrul economiei mondiale, pe baza diviziunii internaţionale a muncii. Fiecare ţară caută ca prin relaţiile economice multiple pe care le stabileşte cu alte ţări să-şi realizeze interesele sale, care adesea nu coincid cu ale ţărilor partenere, tinzând să valorifice cât mai avantajos resursele de care dispune.

Economiile naţionale nu au existat dintotdeauna. Ele s-au format după apariţia sistemului capitalist, de-a lungul mai multor secole. Formarea şi dezvoltarea lor, precum şi modul de funcţionare al acestora, au fost şi sunt cercetate de ştiinţa economică. Încă de la începuturile formării economiei politice ca ştiinţă, mercantiliştii, în secolele XVI-XVII au constatat rolul economiilor naţionale deschise spre alte ţări, în comparaţie cu economia medievală având caracter închis.

Reprezentanţii teoriei clasice, A. Smith şi D. Ricardo au subliniat importanţa diviziunii sociale a muncii, precum şi a unei noi ramuri – industria, în formarea şi dezvoltarea economiei naţionale economiei naţionale.

Un mare rol în dezvoltarea teoriei despre economiile naţionale moderne l-a avut K. Marx, care a studiat această problemă pe baza exemplului economiei Angliei şi a elaborat un model abstract al unei economii naţionale capitaliste cu valabilitate generală.

Reprezentanţii teoriei neoclasice şi-au concentrat atenţia în special asupra studiului unor fenomene şi procese microeconomice, dar au preluat de la clasici anumite concepte despre macroeconomie, printre care legea lui Say asupra debuşeelor, potrivit căruia echilibrul economic se realizează automat, deoarece orice cumpărare este concomitent o vânzare şi invers.

Valabilitatea acestei concepţii a lui I.B. Say a fost contestată de mai mulţi economişti, printre care de K. Marx, care a elaborat teoria sa despre crizele economice de supraproducţie în capitalism.

În secolul nostru valabilitatea acestei concepţii a fost contestată şi de J.M. Keynes, care a ajuns la concluzia că echilibrul economiei capitaliste nu poate fi asigurat numai pe baza mecanismelor spontane ale pieţei, ci prin completarea acestui mecanism cu intervenţia statului în procesele economice. El a fost iniţiatorul curentului „dirijist”, care a pus un accent deosebit pe politica economică a statului.

2

Page 3: Fundamentele Macroeconomiei

Fundamentele macroeconomiei

Reprezentanţii curentului „sinteza neoclasică”: I. Hicks, P. Samuelson, R. Harrod, E.Domar au încercat să îmbine teoriile neoclasice şi Keynes-iste cu teoria clasică.

Un alt curent important în gândirea economică contemporană este şi „şcoala monetaristă” condusă de Milton Friedman (1912) care pune accentul pe rolul instrumentelor şi mecanismelor finanaciar-bancare în politica economică a statelor moderne.

Concluzii:Una din sarcinile macroeconomiei o constituie cunoaşterea ştiinţifică, sistematizarea, gruparea

(agregarea) agenţilor economici şi a rezultatelor activităţii acestora.

Macroeconomia se ocupă cu studierea rolului, comportamentului şi a interacţiunii dintre agenţii economici agregaţi pe forme de organizare, pe sectoare de activitate sau sectoare instituţionale, pe baza funcţiei lor principale.

3

Page 4: Fundamentele Macroeconomiei

Fundamentele macroeconomiei

PIAŢA, O REALITATE COMPLEXĂ ŞI DINAMICĂ1. Categoria economică de „piaţă”

Dintre fenomenele şi procesele economice contemporane piaţa are istoria cea mai lungă. Ea a apărut cu mai multe secole în urmă, ca punte de legătură între producătorii şi consumatorii autonomizaţi. Abordând fenomenul schimbului Alvin Toffler spunea: „piaţa a avut ca premisă sciziunea dintre producători şi consumatori, ea devenind necesară abia atunci când funcţia consumului s-a separat de funcţia productivă”.

Piaţa s-a extins şi s-a diversificat în concordanţă directă cu dezvoltarea factorilor de producţie, cu creşterea productivităţii şi randamentului utilizării lor. Doar la un anumit nivel al dezvoltării economice a fost posibilă producţia pentru piaţă. Generalizarea pieţei a condus la existenţa unei economii de piaţă propriu-zisă.

În general, piaţa este locul de întâlnire (mai mult sau mai puţin abstract) dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor. Prima este forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de piaţă, iar a doua exprimă nevoile umane solvabile (însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite, care se dovedesc convenabile pentru ei).

Ca elemente fundamentale care caracterizează piaţa menţionăm: ea este un spaţiu economic în care acţionează aceleaşi persoane fizice şi juridice, care

constituie agenţii economici; este locul de întâlnire a cumpărătorilor şi vânzătorilor (pe aceeaşi piaţă un agent economic nu

poate fi simultan şi cumpărător şi vânzător); este locul de întâlnire a cererii şi ofertei de bunuri şi servicii; este locul în care se formează preţul; reglatoarea pieţei este concurenţa.În esenţă:

Piaţa este considerată ca o gamă variată de acţiuni prin care vânzătorii şi cumpărătorii intră în contact spre a schimba bunuri şi servicii indiferent de locul în care se desfăşoară acest schimb. Piaţa este o reţea de relaţii de vânzare-cumpărare.

În economiile contemporane şi cele ale viitorului, piaţa este şi va rămâne instituţia centrală în jurul căreia gravitează viaţa economică.

Funcţiile pieţeiCa funcţii generale ale pieţei într-o economie concurenţială menţionăm:

de a verifica existenţa concordanţei sau a neconcordanţei dintre volumul, structura, calitatea ofertei cu cele ale cererii;

- de a furniza informaţii obiective şi rapide agenţilor economici;- de a realiza legătura între două acte fundamentale – producţia şi consumul, separate în

urma diviziunii sociale a muncii;- de a regla viaţa economică în ansamblu.

Tipurile de piaţăSe pot clasifica după mai multe criterii:

A) după natura obiectelor schimbului sau destinaţia lor, există: piaţa bunurilor şi serviciilor de consum;

- piaţa factorilor de producţie: a capitalului şi a titlurilor de valoare; a muncii;- a factorului natură; monetară B) după cadrul de desfăşurare:

pieţe interne - locale, regionale, naţionale; pieţe externe - internaţionale.

C) după numărul şi puterea economică a participanţilor:

4

Page 5: Fundamentele Macroeconomiei

Fundamentele macroeconomiei

piaţă cu concurenţă perfectă; piaţă cu concurenţă imperfectă.

D) după prezenţa obiectelor schimbului - deci după existenţa sau inexistenţa lor în momentul tranzacţiei, există:

piaţă reală; piaţă fictivă (bursa).

E) după timpul în care se transferă obiectul schimbului este: piaţă la vedere; piaţă la termen.

Ca forme concrete de piaţă, menţionăm: magazine, hale, expoziţii cu vânzare, case de comenzi, burse de toate tipurile, tranzacţii între firme etc.

2. Legea cererii şi ofertei, lege a economiei de schimb

Spre deosebire de economiile centralizat-planificate, în care atât cantitatea cât şi preţurile bunurilor erau stabilite de către aparatul central, în economia cu piaţă liberă acestea sunt stabilite prin deciziile agenţilor economici, în conformitate cu legea cererii şi ofertei.

Alături de concurenţă, legea cererii şi ofertei este element de bază al mecanismului pieţei.

Legea cererii şi ofertei exprimă faptul că într-o piaţă concurenţială, dacă toate celelalte condiţii rămân constante, cererea pentru un anumit produs sau serviciu creşte pe măsură ce preţul acestuia scade, iar oferta creşte pe măsură ce preţul creşte.

Deci, relaţia dintre cerere-preţ este inversă, iar între ofertă şi preţ este directă.

Preţul şi cantităţile la care produsele sau serviciile se vând şi se cumpără tind să fie determinate de punctul în care cererea şi oferta sunt egale. Drept condiţii constante, enumerăm: veniturile, dorinţele şi aşteptările cumpărătorilor şi vânzătorilor, preţul altor bunuri, factorii demografici, etc.

Cererea şi oferta se intercondiţionează în sensul că oferta: creează obiectul consumului; trezeşte noi nevoi; determină modul de consum.

La rândul său, cererea influenţează oferta, o stimulează, producătorii realizând acele bunuri care sunt cerute.

Nivelul şi structura cererii şi ofertei trebuie să fie în corelaţie. Dacă la un moment dat oferta este mai mare decât cererea, o parte a producţiei nu îşi va găsi consumatori iar producătorii respectivi nu îşi realizează veniturile şi nu îşi pot relua activitatea. Dacă cererea este mai mare decât oferta, atunci o parte a puterii de cumpărare rămâne neacoperită, fapt care conduce la dezechilibre băneşti în primul rând. În conformitate cu cerinţele legii cererii şi ofertei agenţii economici trebuie să urmărească echilibrul dinamic dintre cerere şi ofertă. Apariţia unor dezechilibre afectează interesele populaţiei atât în calitate de cumpărător cât şi producător.

Fără exercitarea rolului adecvat al cererii şi ofertei nu putem vorbi de o piaţă efectivă. În economiile cu planificare centralizată, cererea şi oferta rareori se suprapun, iar atunci când acest fapt totuşi se petrece, este în favoarea ofertei, care este limitată, dirijată şi controlată. Economia de piaţă liberă implică acţiunea reală a legii cererii şi ofertei, dar această lege se exercită într-un cadru social aflat nu numai sub incidenţa factorilor economici, ci şi ai unor alţi factori - de exemplu: tradiţii, previziuni economice, tendinţa de asumare a riscului, raţionalitatea economică, care diferă între comunităţile umane

5

Page 6: Fundamentele Macroeconomiei

Cererea şi oferta CEREREA ŞI OFERTA

1. Cererea Cererea individuală reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic e dispus să o

achiziţioneze la preţul ei într-o perioadă de timp. Cererea pieţei reprezintă cantitatea totală dintr-o marfă dorită care poate fi cumpărată în funcţie de preţul ei într-o perioadă determinată de timp. Însumarea cererii tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui bun înseamnă cererea totală pentru bunul respectiv. Această cerere exprimă raporturile în legătură cu: cantitatea maximă dintr-un bun care este dorită şi poate fi cumpărată; în legătură cu preţul maxim care poate fi aplicat.

În ceea ce priveşte cererea sunt necesare două precizări:

1. că ea este o mărime intenţionată, o nevoie solvabilă; deci nu se poate pune semnul de egalitate între nevoi şi cerere;

2. ea se exprimă ca o cantitate pe unitate de timp.

Cererea este o formă de concretizare a nevoilor, dar sferele celor două noţiuni nu coincid. O parte a nevoilor nu poate fi satisfăcută din motive financiare personale, altă parte devansează posibilităţile pe care le are societatea, iar altă parte a nevoilor rămâne la faza de aspiraţii.

Structura cereriia) În funcţie de obiectul ei este:

cerere de bunuri (de producţie sau pentru consum); cerere de servicii (industriale sau neindustriale); cerere de informaţii; cerere mixtă.

b) În funcţie de frecvenţă, este cerere: curentă, periodică, rară.

Factorii care influenţează mărimea cererii:Factorii cererii sunt foarte numeroşi şi o clasificare mai concretă a fost realizată în 1985 de Institutul Comerţului şi Consumului din Franţa:

preţul bunurilor şi serviciilor; venitul mediu pe gospodărie; preţul bunurilor înlocuitoare sau complementare; mărimea populaţiei; gusturile, preferinţele (sau factorii psihologici);

Pentru a determina influenţa fiecărui factor asupra mărimii cererii vom socoti mărime variabilă doar pe unul dintre ei. Prin însumarea influenţei separate a factorilor, vom determina modificarea generală a cererii.

1. Preţul : axioma de bază a teoriei cererii afirmă că cererea pentru un bun este cu atât mai mare cu cât preţul este mai mic, ceilalţi factori fiind constanţi; deci între evoluţia preţului şi cerere relaţia este cauzală. Relaţia dintre cerere şi preţul unui bun economic este reflectată de funcţia cererii care ne arată ce cantitate dintr-un bun este cumpărată efectiv pe piaţă. Dacă vom considera un produs X al cărui preţ este PX, cantitatea cerută va lua forma unei funcţii X=f(P(X)). Funcţia cererii reprezintă o relaţie matematică – liniară sau neliniară – prin intermediul căreia se exprimă dependenţa cantităţii cerute în raport de preţul unitar. În general pe orice piaţă şi pentru orice produs linia cererii este descrescătoare funcţie de preţ.

6

Page 7: Fundamentele Macroeconomiei

Cererea şi oferta Preţul

unitar (lei)Cerere

Q unităţi/săptămână5000 24000 33000 42000 51000 6

Linia cererii prezentată pe figură este una normală având această formă pentru majoritatea pro-duselor. S-a făcut abstracţie de ceilalţi factori pe care urmează să-i luăm în considerare.

2. Modificarea venitului mediu pe gospodărie va deplasa linia cererii pentru majoritatea bunurilor economice spre dreapta, dacă venitul creşte (creşte cererea pentru fiecare preţ posibil). Linia este deplasată spre stânga dacă scade venitul mediu. Bunurile a căror cerere creşte odată cu creşterea venitului mediu se numesc bunuri normale. Bunurile a căror cerere scade deşi venitul creşte, se numesc bunuri inferioare (pâinea, cartofii, orezul).

Deci numai în general cantitatea cerută dintr-un produs este direct proporţională cu bugetul gospo-dăriei şi invers proporţională cu preţul. De la această evoluţie normală face excepţie cererea pentru bunuri inferioare.

3. Modificarea preţului altor bunuri are efecte diferite, după cum urmează: în cazul bunurilor înlocuitoare (spre exemplu, cererea pentru spray-ul “Fa”, sau cel înlocuitor “Nivea”) linia cererii se va deplasa spre dreapta când va spori preţul bunului înlocuitor. Deplasarea liniei cererii se face spre stânga, în cazul reducerii preţului bunurilor înlocuitoare.

În cazul bunurilor complementare există o relaţie negativă, adică creşterea preţului unui bun X (creşterea preţului la casetofoane), va deplasa spre stânga linia cererii bunului Y (casete), deci relaţia este negativă.

4. Modificarea numărului populaţiei implică modificarea numărului cumpărătorilor, deci va de-plasa spre dreapta linia cererii în cazul creşterii numărului de cumpărători pentru un produs şi spre stânga, dacă scade numărul cumpărătorilor.

5. Modificarea preferinţelor cumpărătorilor în favoarea anumitor bunuri va deplasa linia cererii spre dreapta şi invers. Efectul modificării gustului cumpărătorilor este foarte greu de observat. O im-portanţă deosebită revine reclamei.

În concluzie, modificarea preţului unui bun va produce schimbarea cantităţii cerute din bunul respectiv, fapt care se reflectă prin trecerea de la un punct la altul pe linia cererii. Modificarea oricărui alt factor al cererii va deplasa însăşi linia cererii spre dreapta sau spre stânga în funcţie de situaţie, şi în acest caz se modifică cantitatea cumpărată la fiecare preţ dat.

7

Page 8: Fundamentele Macroeconomiei

Cererea şi oferta Deplasarea curbei de la C0 la C1 se datorează creşterii cererii la orice preţ de referinţă, fie

datorită creşterii veniturilor sau al preţului produselor înlocuitoare sau al numărului de cumpărători sau al preferinţei pentru bunul respectiv.

Preţul unitar (lei)

Cerere iniţială (C0)Q unităţi/săptămână

Cerere mărită (C1)Q unităţi/săptămână

Cerere redusă (C2)Q unităţi/săptămână

5000 2 3 14000 3 4 23000 4 5 32000 5 6 41000 6 7 5

2. Elasticitatea cererii Exprimă reacţia cererii la modificarea factorilor ei de influenţă. Vorbim despre elasticitate

pozitivă, di rectă dacă cererea evoluează în acelaşi sens cu variabila independentă şi o elasticitate inversă, ne ga tivă în caz contrar.

Principalele forme ale elasticităţii sunt:

A) Elasticitatea în funcţie de preţEa se exprimă în funcţie de coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ şi măsoară reacţia

cererii la modificarea preţului. Se calculează ca un raport între modificarea relativă a cantităţii cerute şi modificarea relativă a preţului.

Coeficientul elasticităţii cererii (Cec) arată gradul modificării acesteia în funcţie de factorul de influenţă considerat – în acest caz – preţul:

În funcţie de mărimea acestui coeficient cererea pentru diferite produse poate înregistra următoare-le forme:

1. Cec/p=o cerere rigidă absolut inelastică. Este o cerere constantă la modificarea preţului. Se reprezintă grafic printr-o paralelă la axa ordonatelor (exemplu: insulina pentru bolnavii de diabet).

Cec/p = − : ∆Q

Q0

∆P

P0

8

Page 9: Fundamentele Macroeconomiei

Cererea şi oferta 2. Cec/p <1 elasticitatea este subunitară şi cererea se modifică puţin în funcţie de modificarea

preţului (exemplu: produsele alimentare de primă necesitate în consumul zilnic).3. Cec/p =1 la o modificare a preţului cererea se modifică exact în aceeaşi proporţie (exemplu:

cererea pentru confecţii).4. Cec/p >1 cererea cu elasticitate supraunitară, caz în care modificarea cererii este mai mare decât

modificarea preţului (exemplu: cheltuielile pentru petrecerea timpului liber).5. Cec/p este o stare ideală (cu caracter teoretic) atunci când cantitatea cerută variază la infinit

pentru o variaţie infinitezimală a preţului.Factorii care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ

1. Gradul de substituire a bunurilor cu altele, respectiv un produs care poate fi înlocuit în consum cu altele are o cerere elastică (invers, cel care nu poate fi înlocuit, tinde spre o cerere inelastică).

2. Ponderea venitului cheltuit pe un anumit bun în bugetul total al gospodăriei: cu cât ponderea cheltuielilor pentru un bun este mai ridicată, cu atât elasticitatea în funcţie de preţ este mai mare şi invers.

3. Durata perioadei de timp de la modificarea preţului: între aceasta durata şi mărimea coeficientului elasticităţii cererii este o relaţie pozitivă sau directă. Linia cererii pe termen lung este mult mai elastică decât linia cererii pe termen scurt (exemplu: folosirea hidrocarburilor).

4. Gradul necesităţii în consum: bunurile de lux au o cerere elastică, în vreme ce bunurile vitale au o cerere inelastică.

Există trei excepţii:1) Efectul Giffen - adică la o creştere generală a preţurilor, familiile cu venituri mici sporesc

cererea pentru bunuri de consum curente (pâinea), neputând cumpăra alte bunuri mai scumpe. În perioade de criză, economiile se folosesc pentru sporirea consumului de bunuri curente.

2) Efectul Veblen este efectul consumului ostentativ sau efectul snob. Cu cât preţul unui bun este mai mare cererea pentru el creşte la o anumită categorie de consumatori.

3) Efectul speculaţiei care constă în creşterea cererii la bunurile a căror preţ creşte de teama unor creşteri de preţ viitoare.

B) Elasticitatea cererii în funcţie de venitSe măsoară prin coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit şi are formula:

În cazul bunurilor normale, creşterea venitului conduce la creşterea cererii, coeficientul elasticităţii fiind pozitiv. În cazul bunurilor inferioare cererea scade relativ dacă venitul creşte, coeficientul fiind negativ (de ex.pâine, carne, transport în comun).

L. Tornquist a efectuat un studiu privind cererea în funcţie de venit şi a ajuns la următoarele concluzii:

pentru bunurile de strictă necesitate, pe măsura creşterii venitului creşte cererea, dar în proporţie mai mică, tinzând spre saturare;

pentru bunurile de necesitate medie, cererea începe să crească după punctul de saturare cu bunuri vitale, dar se ajunge şi aici la saturaţie;

pentru bunurile de lux cererea creşte mereu, odată cu creşterea venitului.Există:

cerere elastică, atunci când Cec/v > 1 (caracterizează bunurile de lux, serviciile – mai ales pentru instruire, bunuri de folosinţă îndelungată – automobile, locuinţe);

elasticitate unitară când Cec/v = 1 (cheltuielile pentru iluminat, bunuri de folosinţă curentă – lenjerie, articole de toaletă);

cerere inelastică când Cec/v < 1 (ţigările sau bunuri alimentară de bază).

Cec/v = : ∆QQ0

∆VV0

9

Page 10: Fundamentele Macroeconomiei

Cererea şi oferta C) Elasticitatea încrucişată a cererii evidenţiază sensibilitatea cantităţii cerute din bunul X în raport cu modificarea preţului altui bun - Z.Se măsoară prin intermediul coeficientului elasticităţii încrucişate

Când CecX/Z are valoare negativă, cele două bunuri sunt substituibile în consum. Când CecX/Z are valoare pozitivă, cele două bunuri sunt complementare. Când CecX/Z are valoare nulă, cele două bunuri sunt indiferente în programul de

achiziţii a consumatorului.3. Oferta

Oferta individuală reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun economic pe care producătorul intenţi o nează să o vândă într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ. Nu este neapărat egală cu cantitatea vândută propriu-zis şi se exprimă ca o cantitate pe unitate de timp. Oferta totală de piaţă este cantitatea pe care sunt dispuşi să o producă şi să o comercializeze toţi întreprinzătorii.

Asemenea cererii, oferta e un concept care pune în relaţie o cantitate cu un anumit preţ. Ea exprimă: - cantitatea maximă pe care vânzătorii doresc să o vândă;

preţul minim acceptat de vânzători.Factorii care influenţează mărimea ofertei

Oferta poate să crească sau să se reducă în funcţie de mai mulţi factori:a) preţul bunurilor economice;b) preţul altor bunuri: înlocuitoare sau complementare;c) costul de producţie;d) numărul firmelor care produc acelaşi bun;e) taxele sau subsidiile.

1. Preţul bunurilor economice - se porneşte de la evidenţa că pe măsură ce preţul unui produs creş-te, oferta va fi mai mare şi invers, aceasta deoarece profitul generat de un preţ mai mare este la rân-dul lui mai mare. Funcţia ofertei este o relaţie matematică liniară sau neliniară care surprinde dependenţele dintre catităţile ce se intenţionează a fi produse şi vândute şi preţul unitar. Linia ofertei redă relaţia dintre ofertă şi preţul unui bun sau serviciu.

Preţul unitar (lei)

Cantitatea oferită iniţial (O0)Q unităţi/săptămână

Oferta mărită (O1)Q unităţi/săptămână

Oferta scăzută (O2)Q unităţi/săptămână

3000 1400 1500 13002500 1200 1300 11002000 1000 1100 9001500 800 900 7001000 600 700 500500 400 500 300

CecX/Z = : ∆PY

Q0X

∆QX

P0Y

10

Page 11: Fundamentele Macroeconomiei

Cererea şi oferta

Panta ofertei este crescătoare în funcţie de preţ.2. Modificarea preţului bunurilor înlocuitoare în sensul scăderii acestuia şi creşterea preţului

produselor complementare va deplasa spre stânga linia ofertei. Deplasarea liniei se face spre dreapta dacă creşte preţul produselor înlocuitare şi scade preţul celor complementare. (Oferta de casete scade pentru orice preţ al casetelor, dacă scade preţul compact-discurilor sau discurilor, ori dacă preţul casetofoanelor creşte).

3. Costul de producţie - creşterea preţului factorilor de producţie deplasează spre stânga linia ofertei, iar scăderea preţului lor împinge linia spre dreapta (exemplu: dacă cresc preţurile materiilor prime, a salariilor, creşte costul şi scade oferta. Dimpotrivă, folosirea de tehnologii noi, care sporesc eficienţa, deplasează linia ofertei spre dreapta).

4. Insistăm asupra faptului că oferta este influenţată de numărul firmelor care produc acelaşi bun. Cu cât activează mai multe firme în ramură, oferta creşte şi invers.

5. Impozitele ,taxele şi subsidiile: majorarea taxelor pe profit determină reducerea ofertei şi deplasarea liniei spre stânga. Unele firme, care beneficiază de subsidii de stat, îşi măresc oferta, deplasând linia acesteia spre dreapta.

În România conform legislaţiei actuale, impozitele pe profit sunt de 25%, iar TVA – 19%.

4. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei este reacţia ofertei unui produs la modificarea factorilor ei de influenţă. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ se măsoară prin coeficientul de elasticitate a ofertei, exprimat astfel:În funcţie de intensitatea reacţiei ofertei la modificarea preţului avem: Ceo/p = 0, pentru produsele cu ofertă perfect inelastică - oferta nu se modifică dacă preţul se

modifică şi grafic oferta ia forma unei verticale perpendiculare pe axa Ox (exemplu: oferta de produse agricole în perioada de criză)

Ceo/p <1, osfertă subunitară pentru produsele a căror ofertă creşte cu un procentaj inferior creşterii preţului lor - ofertă inelastică (produsele perisabile).

Ceo/p = 1, ofertă unitară, pentru produsele a căror ofertă creşte (scade) în aceeaşi proporţie cu creşterea (scăderea) preţului.

Ceo/p > 1, ofertă elastică pentru produsele a căror ofertă se modifică într-o proporţie superi-oară modificării preţului lor.

Ceo/p → ∞ ofertă perfect elastică, presupunând că la un preţ dat oferta creşte la infinit (oferta ia forma unei paralele cu axa Ox).

Ceo/p = : ∆Q

Q0

∆P

P0

Linia ofertei deplasate

11

Page 12: Fundamentele Macroeconomiei

Cererea şi oferta Factorii care influenţează elasticitatea ofertei în funcţie de preţ sunt:

posibilitatea de stocare a bunurilor; costul stocării (cheltuieli mari fac oferta inelastică); perioada de timp de la modificarea preţului.

Sunt trei perioade de timp:

a) perioada pieţei, adică o perioadă foarte scurtă de la modificarea preţului, ca urmare a creşterii cererii. Ofertanţii sunt în imposibilitatea de a creşte oferta şi aceasta este perfect inelastică.

b) o perioadă scurtă de timp imprimă ofertei caracter inelastic. Există posibilitatea de a spori pro-ducţia ca urmare a creşterii preţului dar numai în anumite limite, utilizându-se un volum mai mare de resurse.

c) o perioadă mai lungă de timp, este asigurată posibilitatea unei oferte elastice deoarece producătorul sporeşte cantitatea factorilor de producţie prin investiţii susţinute, sau oferta sporeşte prin faptul că noi firme intră în ramura respectivă.

Tabel cuprinzând clasificarea bunurilor după elasticitatea cererii lor

Tipuri de bunuri Elasticitate în funcţie de preţ

Elasticitate în funcţie de venit

Exemple

1. Bunuri absolut indispensabile, cu cerere zilnică, chiar în condiţiile unui venit foarte scăzut

Nulă nulă apa de la robinet

2. Bunuri inferioare (Efectul Giffen - chiar dacă preţul pâinii a crescut - în sec. al XVIII-lea, săracii o cumpărau în cantităţi mai mari datorită scăderii puterii lor de cumpărare, fapt ce determina renunţarea la bunurile alimentare mai scumpe. Pe de altă parte, dacă venitul creştea, consumul se deplasa spre alte bunuri)

pozitivă (atipică)

negativă (atipică)

pâinea, în sec. XVIII

3. Bunuri necesare, obişnuite Inelastică inelastică carnea; îmbrăcămintea obişnuită

4. Bunuri recent percepute ca necesare inelastică elastică automobilele

5. Bunuri tradiţionale de lux inelastică elastică blănurile

6. Bunuri care nu sunt indispensabile, având un aspect „de lux” dar cu statut social precar

elastică elastică cărţile, cotidienele

7. Bunuri cu un consum ostentativ (Efectul Veblen – cererea creşte odată cu preţul, care este un element al statutului social al consumatorului.) Depind puternic de puterea de cumpărare.

pozitivă (atipică)

elastică ultimul model de Ferrari

8. Bunuri care nu sunt strict necesare, dar larg difuzate în toate păturile sociale

elastică inelastică cinematograf

Sursa: Le precis d’économie, Daniel Martina, p. 75. Cererea agregată şi oferta agregată

12

Page 13: Fundamentele Macroeconomiei

Cererea şi oferta Cererea agregată reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii manifestate pe

piaţa naţională. Deci cererea agregată se referă la cererea ce are acoperire în bani, în venituri disponibile.

Oferta agregată reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii economici.

Interacţiunea dintre cererea agregată şi oferta agregată determină atât nivelul producţiei cât şi nivelul preţului. Cererea şi oferta agregată sunt conceptele generale de bază care ne permit să analizăm preţul, producţia şi veniturile, inflaţia şi creşterea economică.

Oferta agregată indică efectul extinderii cererii asupra mărimii producţiei şi a numărului locurilor de muncă. Aceasta înseamnă că, curba ofertei totale va indica tocmai interdependenţa dintre mărimea producţiei produse de firme şi nivelul preţului precum şi succesul extinderii cererii în mărimea producţiei şi a numărului locurilor de muncă. Apariţia unor dereglări în ofertă (aşa zisele “şocuri ale ofertei”) vor duce la reducerea producţiei şi creşterea preţurilor. Atunci când nivelul ofertei agregate creşte ca urmare a creşterii productivităţii munci, la un nivel dat al preţurilor este posibilă reducerea presiunii inflaţioniste. Dacă nu există limitări ale creşterii ofertei totale sau ale creşteri cererii totale, atunci va spori atât producţia cât şi ocuparea forţei de muncă, cu mici efecte asupra preţurilor.

Cererea agregată şi oferta agregată interacţionează la determinarea nivelului venitului real şi al preţului, iar Y0 reprezintă nivelul venitului de echilibru şi P0 nivelul preţului de echilibru.

Producţia, venitul

6. Cererea agregată şi oferta agregată neliniar

La nivelele mici ale producţiei (venitului) sub cel potenţial (Y*), preţurile nu se schimbă mult la schimbarea ofertei, pe când atunci când economia se apropie de o ocupare integrală a forţei de muncă, adică de producţia potenţială, orice creştere a producţiei va fi însoţită de o creştere sensibilă a preţurilor, şi deci se vor face paşi siguri spre inflaţie.

Interacţiunea dintre ofertă şi cerere determină fixarea unui preţ de echilibru, adică, un preţ la care producătorii şi cumpărătorii doresc sau pot să vândă sau să cumpere aceeaşi cantitate de bunuri.

Dacă ne punem întrebarea cine stabileşte preţul – cererea sau oferta – atunci trebuie să răspundem aşa cum a răspuns marele economist al secolului XIX-lea Alfred Marschall: amândouă în acelaşi timp, exact aşa cum taie cele două braţe ale foarfecelui.

Deşi preţurile sunt determinate întotdeauna de intersectarea curbelor cererii şi ofertei, practica demonstrează că: pe termen scurt modificările cererii agregate au mai multe şanse să influenţeze variaţiile preţurilor, iar pe termen lung modificările ofertei agregate sunt elementele preponderente ale evoluţiei preţurilor.

Oferta agregată

Unde:AD – curba cererii agregateAS – curba ofertei agregate

Niv

elul

pre

ţulu

i

Cererea agregată

P

P*

P’P0

0 Y0 Y’ Y* Y

AS

AD

AD’

E*

E’

E

13

Page 14: Fundamentele Macroeconomiei

Bursele

CONCURENŢA1. Concurenţa, trăsătură esenţială a economiei de piaţă

Manifestarea cererii şi ofertei se bazează pe libera iniţiativă. Forma activă a liberei iniţiative este însăşi concurenţa. Aceasta este o trăsătură esenţială a economiei de piaţă, al cărei mecanism este con-curenţial.

Concurenţa reprezintă confruntarea specifică dintre agenţii economici privind trei aspecte esenţiale: preţul, cantitatea şi calitatea bunurilor economice.

Ea exprimă comportamentul specific interesat al tuturor subiecţilor de proprietate în condiţiile e-conomiei de piaţă: producătorii autonomi şi specializaţi vizează profitul, în vreme ce consumatorii urmăresc maxima satisfacere a nevoilor. Concurenţa vizează atât producătorii cât şi cumpărătorii, iar în economia de piaţă ea are caracter permanent.

Meritele, virtuţile concurenţeiCa procedeu deschis al confruntării este cea mai bună cale de satisfacere a intereselor tuturor. Con-

curenţa este posibilă atunci când preţurile sunt libere. Ea stimulează progresul general fiind cadrul de obţinere a profitului şi prin emulaţia pe care o întreţine. Ea face posibilă atât dezvoltarea producţiei cât şi creşterea gradului de deservire a cumpărătorilor, asigură alocarea corespunzătoare a resurselor economice dar şi folosirea lor eficientă. Concurenţa conduce la asimilarea în producţie a noi produse, dar cel mai însemnat aspect este că ea diferenţiază agenţii economici: cei mai abili ies învingători din această confruntare.

Limitele, servituţile concurenţeiConcurenţa acţionează complex şi contradictoriu. Pe de o parte ea favorizează acumularea, lărgirea

proporţiilor producţiei, reducerea costurilor de producţie, introducerea noilor descoperiri, iar pe de altă parte frânează sau împiedică aceste procese, duce la ciocniri de interese, la conflicte, la risipă de muncă socială, la poluare şi uneori chiar la renunţare la calitate. Pe de o parte, concurenţa implică scăderea preţurilor, dar pe de altă parte duce la creşterea lor.

Instrumentele luptei de concurenţăEle pot fi economice sau extraeconomice.Căile economice: - reducerea costurilor de producţie sub cele ale concurenţilor;

reducerea preţurilor de vânzare sub cele ale concurenţilor; ridicarea calităţii bunurilor materiale şi ale serviciilor; acordarea unor facilităţi clienţilor.

Căile extraeconomice: - sponsorizarea unor acţiuni de interes local sau naţional; furnizarea de informaţii generale pentru clienţi; presiuni morale, acţiuni agresive (şantaj, spionaj economic etc.)

În funcţie de aceste căi alese, concurenţa poate fi loială sau neloială.

Cea loială se caracterizează prin folosirea nediscriminatorie a instrumentelor economice în condiţiile accesului liber pe piaţă şi cunoaşterii mijloacelor de reglementare a relaţiilor de vânzare-cumpărare.Concurenţa neloială este caracterizată prin folosirea mijloacelor extraeconomice, de pătrundere şi menţinere pe piaţă.În ţările cu economie de piaţă dezvoltată s-au adoptat reglementări speciale împotriva concurenţei neloiale.Totodată concurenţa poate fi incorectă - când vânzătorii practică metode de vânzare în discordanţă cu normele şi reglementările comerciale în vigoare.

Infracţiunile economice cele mai frecvente ale ofertanţilor: refuzul de a vinde o marfă existentă tuturor cumpărătorilor (alegerea clienţilor); înţelegerea cu alţi vânzători în scopul împiedicării manifestării concurenţei; impunerea preţului către distribuitori (vânzători de mâna a doua); practicarea preţurilor de apel: se face publicitate pentru preţuri mai mici, care atrag clientela

iar ulterior se vinde sun alt produs, apropiat;

14

Page 15: Fundamentele Macroeconomiei

Bursele

înşelarea clientului printr-un prost etichetaj; revânzarea în pierdere (mai ales marii producători o practică pentru ruinarea celor mici).

2. Structura concurenţialăConcurenţa desemnează o anumită structură de piaţă numită structură concurenţială în funcţie de

următorii factori:

a) numărul şi puterea agenţilor economici participanţi la schimb;b) gradul de diferenţiere al produselor;

c) posibilităţile de intrare într-o ramură de activitate şi acomodarea reciprocă a cererii şi ofertei - fluiditate;

d) gradul de mobilitate a factorilor de producţie;e) gradul de cunoaştere a elementelor pieţei - transparenţă.

În funcţie de modul de manifestare a elementelor structurii concurenţiale menţionate există două tipuri de concurenţă: piaţă cu concurenţă perfectă şi imperfectă.

Piaţa cu concurenţă perfectă sau piaţa cu preţuri libere se caracterizează prin: atomicitate perfectă - un număr mare de vânzători şi cumpărători cu putere econo-mică

relativ mică, aproximativ egală; omogenitatea produselor - produsele sunt identice deci substituibile, încât celor care le cum-

pără le este indiferent de unde le iau; fluiditate perfectă, sau intrare liberă pe piaţă, doar prin mijloace economice (contraexemplu –

breslele feudale), adaptate ofertei la cerere şi invers; mobilitatea perfectă a factorilor de producţie - natura, capitalul şi munca se găsesc liber pe

piaţă; transparenţa pieţei - toţi agenţii economici sunt informaţi, cunosc cererea şi oferta în ceea ce

priveşte cantităţile, calităţile şi preţurile. Concurenţa perfectă este purificată de orice element de monopol şi exprimă „suveranitatea consu-

matorului rege”. Presupune un asemenea raport de piaţă încât toţi vânzătorii (producătorii) să-şi vândă toată producţia la un preţ format pe piaţă, fără ca vreunul din ei să-l poată influenţa în mod hotărâtor. Totodată, toţi cumpărătorii să poată cumpăra ceea ce au nevoie şi cât doresc din fiecare bun la acelaşi preţ al pieţei, de asemenea fără a-l putea modifica după dorinţa lor. Există tendinţa de realizare a preţului de echilibru şi cantităţii de echilibru, la care cererea va egaliza oferta. Prin aceasta întregul sistem economic este condus pornind de la acţiunile individuale ale agenţilor economici spre situaţia cea mai bună pentru societate.

Concurenţa perfectă este sinonimă cu piaţa liberă, asigurând funcţionarea cea mai eficientă a sistemului economic, pe principii de raţionalitate, printr-o cerere şi ofertă fluide adică uşor adaptabile una la cealaltă.

Ea are numai caracter teoretic, condiţiile fiind greu de întrunit, cu rol de model în studierea tipurilor de concurenţă (a putut exista la începuturile capitalismului, doar în anumite zone şi pentru anumite produse, neavând caracter generalizat). Totodată studierea concurenţei perfecte este singura în măsură a permite înţelegerea literaturii economice clasice şi a tuturor scrierilor economice din secolul al XIX-lea în care piaţa este văzută ca bază, ca „mâna invizibilă” pentru autoreglarea mecanismului economic.

3. Piaţa cu concurenţă imperfectăAceasta caracterizează în fapt viaţa economică, fiind piaţa pe care atât vânzătorii cât şi

cumpărătorii pot face presiuni asupra preţurilor. Pe această piată trăsăturile caracteristice pieţei cu concurenţă perfectă sunt alterate alternativ.

Piaţa de monopol - este opusă pieţei cu concurenţă perfectă. Ea presupune existenţa unui singur producător, care poate controla oferta de bunuri economice şi preţurile. Etimologia cuvântului provine de la cuvintele greceşti „mono” - singur şi „polist” vânzător. Preţul de monopol este mai ridi-cat, cuprinzând costul mediu, profitul normal şi profitul suplimentar, dar în aceste condiţii

15

Page 16: Fundamentele Macroeconomiei

Bursele

producătorul nu poate stabili cantitatea vândută. În situaţie de monopol, piaţa nu asigură satisfacerea cumpărătorului. Monopolul instaurează dominaţia producătorului asupra cumpărătorului.

Monopolul absolut reprezintă îndepărtarea extremă faţă de concurenţa perfectă. Acesta este întâlnit destul de rar trebuind îndeplinite următoarele condiţii:

o unitate economică să fie singură pe piaţă; să nu aibă nici concurenţă internă şi nici externă; produsul să nu aibă înlocuitor.

În practică, situaţiile de monopol apar din următoarele cauze: condiţii naturale (exemplu: o apă minerală cu anumite proprietăţi, condiţii geografice

speciale); condiţii legislative - când statul îşi rezervă sieşi sau unei unităţi exclusivitatea producţiei şi

vânzării unui bun, sau când ar duce la risipă existenţa mai multor firme (exemplu: regii autonome); în condiţiile existenţei de licenţe, brevete;

condiţii contractuale.În unele situaţii de brevete şi licenţe, producătorii deţin monopol temporar (de exemplu inovatorii),

motiv pentru care întreprinderile pun accent pe dezvoltarea cercetării ştiinţifice în vederea reînnoirii inovaţiilor pentru a beneficia de monopol absolut, fie el şi temporar.

Piaţa de monopson este un alt tip de piaţă imperfectă, care încalcă atomicitatea cumpărării, a cererii, caracterizată prin faptul că însuşi cumpărătorul poate influenţa preţul şi nivelul producţiei. Un produs sau un serviciu este pus în faţa unui număr limitat de cumpărători. Dacă este unul singur, se cheamă monopson (exemplu: statul este unicul cumpărător de armament, fabrica de zahăr este unicul cumpărător al sfeclei); dacă sunt mai mulţi cumpărători, se cheamă oligopson. În acest caz nu se poa-te cumpăra decât o cantitate limitată dintr-un bun sau serviciu şi apar dezavantaje pentru vânzătorii care trebuie să fixeze preţuri mai mici şi implicit salarii mai mici pentru angajaţii lor.

Este posibil ca vânzătorii şi cumpărătorii să se înţeleagă între ei în vederea fixării preţului şi canti-tăţilor, deoarece altfel producătorii se regrupează şi se ajunge la situaţia

polară monopson monopol.

Piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează printr-un număr suficient de mare de producători, pentru ca fiecare să poată lua decizii independent de ceilalţi şi de asemenea, prin numărul mare de cumpărători. Atomicitatea există, dar se pierde caracterul omogen al produselor. Ele se diferenţiază. Diferenţierea constă în faptul că fiecare producător în lupta concurenţială caută să imprime produselor particularităţi care se pot transforma într-o superioritate monopolizată de el. Vânzătorii vor influenţa preţul prin politica noilor sortimente produse. Nu este monopol absolut pentru că:

există produse substituibile din aceaşi ramură; există un număr mare de producători.

Concurenţa monopolistică pune în evidenţă limitele analizei clasice, care exagera rolul preţului în modificarea cererii. Preţul este doar una din variabilele care influenţează cererea. Acest tip de piaţă pune în evidenţă importanţa concurenţei prin produse în economica contemporană. Satisfacţia cumpărătorului este deplină.

Piaţa cu concurenţă de oligopol păstrează caracterul de atomicitate numai pentru cumpărători, pro-ducătorii fiind în număr restrâns şi cu forţă economică semnificativă. Pot exista dificultăţi legate de intrarea în ramură, iar preţurile sunt influenţate de producători. Etimologic cuvântul vine de la termenul grecesc oligos - puţini, câţiva şi polist - vânzător. Caracteristica fundamentală a structurilor oligopoliste este interdependenţa acţiunilor producătorilor, deci preţurile produsului, cantitatea vândută, profitul realizat de o unitate depinde de reacţiile celorlalte unităţi.

Produsele pot fi diferenţiate sau nu. Este cea mai răspândită formă a concurenţei imperfecte în prezent. Când numai două fime domină piaţa unui produs, situaţia este de duopol.

16

Page 17: Fundamentele Macroeconomiei

Bursele

Formele de oligopol pot fi concertate sau competitive. Cele mai cunoscute forme de oligopol concertat sunt:

1. Cartelul desemnează un acord între mai mulţi producători, care îşi păstrează individualitatea, în-ţelegându-se între ei în ceea ce priveşte nivelul preţurilor şi împărţirea pieţelor de desfacere.

2. Trustul este o însumare de capitaluri grupate sub aceeaşi conducere. Unităţile participante îşi pierd independenţa atât productivă cât şi comercială, lucrând pe baza cotelor prestabilite. Proprietarii de capital devin acţionari, iar conducerea este exercitată de un consiliu de administraţie. Conducerea unică e asigurată uneori de o societate holding.

3. Concernul cuprinde întreprinderi din ramuri diferite, grupate pe criteriul cooperării fie pe verti-cală - conform fluxului tehnologic, fie pe orizontală - adică pe ramuri complementare.

4. Conglomeratul este forma cea mai complexă de înţelegere oligopolistă, urmărind realizarea unui venit mai mare simultan pe mai multe pieţe prin desfacerea mai multor categorii de mărfuri, pentru a reduce riscurile legate de un singur produs. În multe cazuri se urmăreşte maximizarea cifrei de afaceri, cu prioritare faţă de maximizarea profitului.

6. Consorţiul se manifestă în domeniul bancar – este o grupare noninstituţională de bănci care îşi împart realizarea unui credit în beneficiul unei anumite operaţiuni sau al unui client (se foloseşte şi termenul „pool bancar”).

4. Strategii concurenţialeLegea concurenţei exprimă relaţiile între producători sau cele dintre producători şi

consumatori în vederea asigurării unor condiţii cât mai favorabile pentru producerea şi desfacerea bunurilor economice. Acţiunea acestei legi începe odată cu economia de schimb. Ea are caracter obiectiv, îndeplinind funcţia de conexare a producţiei particulare la producţia socială. Astfel, se asigură legătura între acţiunile subiective ale agenţilor economici individuali şi necesităţile obiective, transformându-le pe primele din acţiuni dispersate, izolate, egoiste, chiar contradictorii, în acţiuni sociale necesare în mod obiectiv. Cerinţele şi acţiunea legilor economice se impun prin concurenţă agenţilor economici individuali, ale căror interese sunt afectate în cazul nerespectării legilor obiective. În primele etape ale dezvoltării economiei de piaţă, acţiunea legii concurenţei nu necesita intervenţia unor forţe extraeconomice, dar în prezent, existenţa marilor producători care concentrează producţia şi a marilor centrale sindicale presupune intervenţia statului în viaţa economică, spre a menţine concurenţa în limite raţionale şi spre a evita marile conflicte de muncă.

Caracteristicile acţiunii legii concurenţei în etapa actuală:a) Cuprinderea sub sfera ei de acţiune a unor noi domenii, nu numai a producerii şi desfacerii pe piaţă, sau a sferei cercetării ştiinţifice, dar şi a căilor şi mijloacelor de comunicaţie, a managementului.b) Intensificarea concurenţei în afara spaţiului pieţei interne, în sfera pieţei internaţionale.c) Creşterea ponderii factorilor extraeconomici (corupţia, şantajul, furtul documentaţiei, spionajul, actele de diversiune, sponsorizării) în lupta de concurenţă.

Strategii anticoncurenţialeÎn lupta de concurenţă o firmă poate adopta diverse tactici de a ieşi biruitoare în lupta de concurenţă:

strategia efortului concentrat - fie asupra unui anumit produs, fie pe zone, fie pe anumite categorii de cumpărători;

strategia elitei sau a produselor de excepţie (Mercedes);- strategia costurilor reduse sau japoneză (costuri scăzute şi implicit preţuri mici).

PREŢUL1. Conţinutul conceptului de „preţ”

În cadrul economiei contemporane de piaţă, nu există practic proces economic în care să nu fie implicat preţul.

17

Page 18: Fundamentele Macroeconomiei

Bursele

În decursul istoriei oamenii au intuit că preţul măsoară “ceva” fără a putea preciza - vreme de milenii - ce anume măsoară. S-au conturat cele mai generale concepţii despre preţ.

Preţul este suma de bani primită, respectiv plătită pentru vânzarea, respectiv cumpărarea unui bun sau serviciu.

Altfel spus, el este expresia evaluării concrete la care circulă bunurile economice.Dincolo de definiţia generală, au existat puncte de vedere divergente între adepţii:

teoriei valorii muncă; teoriei valorii întemeiate pe utilitatea marginală.

Pornind de la interpretările care se dau valorii, există două accepţiuni ale categoriei de “preţ”.a) Explicarea ştiinţifică a raporturilor de schimb a început încă de la Aristotel care afirma că schimbul are la baza egalitatea.Mult mai târziu, Adam Smith afirma că munca este măsura reală a valorii de schimb pentru toate mărfurile. Această teorie a fost dezvoltată de David Ricardo, apoi de K. Marx. Conform teoriei obiective a valorii, preţul e considerat expresia banească a acesteia; el este dependent de două elemente:

mărimea valorii mărfii dată de timpul de muncă pentru producerea ei; puterea de cumpărare a banilor.

Adepţii acestei teorii nu suţineau totuşi că preţul e totuna cu valoarea. Deşi în general exprimă valoarea muncă, el are autonomie proprie, astfel existând preţuri care nu exprimă valoarea muncă, deoarece bunurile respective nu încorporează muncă (ex.: preţul pământului pentru care nu s-a făcut nici o ameliorare). De asemeni, unele preţuri nu coincid cantitativ cu valoarea în mod necesar ele se pot abate de la valoare sub acţiunea legii cererii şi ofertei. Axul în jurul căruia se formează preţurile de pe piaţă nu este deci valoarea, ci preţul de producţie, format din cost şi profitul mediu. Preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie a mărfii şi ca urmare depinde de producător.b) Teoria subiectivă a valorii: definirea preţurilor ca expresie bănească a valorii muncă a întâmpinat opoziţie încă de la sfârşitul secolului trecut. Potrivit economiştilor marginalişti, utilitatea unui bun apreciată subiectiv este fundamentul valorii (exemplul oferit de Stanley Jevons priveşte efortul de a scoate o scoică având o perlă naturală sau o scoică fără perlă de pe fundul oceanului, care este acelaşi). Preţul apare ca expresie a utilităţii marginale, cât şi a insuficienţei unui bun, iar el determină un mecanism automat de echilibrare a cererii şi ofertei. În această viziune, preţurile apar ca un sistem de semnale ce coordonează deciziile agenţilor economici. Spre deosebire de concepţia anterioară, preţul e explicat prin condiţiile pieţei, rolul decisiv avându-l cumpărătorul. Totuşi, această concepţie e prea teoretică. Ea vizează piaţa cu concurenţă perfectă şi nu ţine seama de comportamentul firmelor în legătură cu raportul cost-preţ.În teoria economică contemporană se apreciază că între preţ, valoare şi valoare de schimb nu există mari deosebiri, singura distincţie clară între cele trei noţiuni se referă la faptul că preţul se exprimă întodeauna prin bani. Rămâne cert faptul că preţul este expresie a legii cererii şi ofertei, lucru unanim recunoscut de către toţi reprezentanţii ştiinţei economice. În secolul XVIII şi în prima jumătate a secolului XIX se acorda rol preponderent ofertei (limitată) în formarea preţului, fundamentându-l pe costul de producţie. La sfârşitul secolului XIX, Şcoala austriacă de economie, care fondează teoria utilităţii marginale, deplasează accentul pe cerere, atribuindu-i rol major în formarea preţului.

Este meritul lui Alfred Marshall de a fi demonstrat că disocierea acţiunii conjugate a cererii şi ofertei în formarea preţurilor este inoportună. Ambele au rol la fel de important, deoarece în absenţa uneia nu se formează preţul pe piaţă (aşa cum în absenţa unuia dintre braţe nu există foarfece).

Relaţiile cerere-ofertă-preţ trebuie privite în dublu sens, deoarece modificarea nivelului preţului poate fi uneori cauza, iar alteori efectul schimbărilor în evoluţia cererii, respectiv a ofertei. Nivelul şi evoluţia preţului sunt influenţate după cum urmează:

dinspre cerere, de utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat, de capacitatea de plată a cumpărătorului, costul cumpărării de pe altă piaţă a bunului, etc.

18

Page 19: Fundamentele Macroeconomiei

Bursele

dinspre ofertă, de costul de producţie, de preţul bunului respectiv pe alte pieţe şi îndeosebi consumul factorilor de producţie.

În condiţiile concurenţei imperfecte, asupra preţului apar influenţe fie din partea producătorilor, fie a consumatorilor.

Tot mai mulţi economişti recunosc că preţul este un instrument complex de măsurare economică, ce reflectă în mărimea lui atât cheltuielile de factori de producţie efectuate, cât şi utilitatea, cererea şi oferta, raritatea precum şi alte variabile cum ar fi publicitatea, creditarea.

Definirea preţului ca „măsura unui bun sau serviciu în expresie monetară” nu absolutizează nici o concepţie, ci scoate în evidenţă tocmai complexitatea acestui concept.

2. Formarea preţului în condiţiile diferitelor tipuri de concurenţăEconomiştii contemporani au formulat modele fundamentale pentru formarea preţurilor: unul pentru piaţa cu concurenţă perfectă şi altele pentru piaţa cu concurenţă imperfectă, dar ele au mai mult valoare teoretică.

A. Pe piaţa cu concurenţă perfectă Preţul se formează la nivelul punctului de echilibru între liniile cererii şi ofertei. În această situaţie cantităţile cerute sunt egale cu cele oferite. Se presupune că cererea şi oferta sunt perfect elastice. Considerând preţul ca o variabilă independentă, creşterea sau reducerea lui va face ca cererea şi oferta să se modifice în sens invers una faţă de cealaltă, dar egalitatea cantităţii cerute şi oferite constituie rezultatul practicării unui anumit nivel al preţului de vânzare şi nu are loc la orice preţ. Este vorba de cererea şi oferta totală pe piaţa unui bun economic, a căror egalizare prin intermediul preţului de echilibru constituie un punct de atracţie pentru agenţii economici, asigurându-le reuşita în acţiune.

Exemplu ipotetic pe piaţa hârtiei:1 2 3 4 5 6

Preţ (lei/kg)

cerere (mil. kg)

Ofertă (mil. kg)

consecinţele2 şi 3 asupra 1

consecinţele 1 asupra 3

consecinţele1 asupra 3

800 3 11 reducere creştere reducere700 4 10 reducere creştere reducere600 5 8,4 reducere creştere reducere500 6,3 6,3 preţ de echilibru egalitate egalitate400 8 5 creştere reducere creştere300 9,5 3 creştere reducere creştere200 12 0,3 creştere reducere creştere

Mecanismul pieţei depinde fundamental de comportamentul opus pe care îl imprimă vânzătorilor şi cumpărătorilor o modificare a preţului. O creştere a preţului face ca vânzătorii să dorească şi să poată oferi mai multe bunuri, în timp ce cumpărătorii vor dori şi vor putea achiziţiona aceste bunuri tot mai puţin. În consecinţă, întreprinderile vor aduna stocuri de mărfuri nevândute. Pentru a se debarasa de ele, trebuie să scadă preţul, dar acest fapt îi descurajează pe unii producători. Presiunea concurenţei continuă să reducă preţul până la situaţia în care nu rămâne surplus nevândut care să apese asupra preţului.

La preţuri mici, cantitatea de produse e foarte cerută, dar puţini fabricanţi doresc şi pot să-i satisfacă pe cumpărători la astfel de preţuri. Cererea nasatisfăcută împinge din nou preţul în sus.

P Preţ de echilibru

Cantitatea de echilibru

0

2

3

4

5

6

7

8

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 2 4 6 8 10 12 Q

Surplus de ofertăCurba ofertei

Punct de echilibru E

Surplus de cerereCurba cererii

19

Page 20: Fundamentele Macroeconomiei

Bursele

Din prezentarea celor două direcţii de echilibrare a forţelor pieţei rezultă că interacţiunea dintre ofertă şi cerere se finalizează în fixarea unui preţ la care ofertanţii şi cumpărătorii doresc şi pot vinde, respectiv cumpăra aceeaşi cantitate de bunuri.Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru: el apare spontan şi reprezintă acel nivel al preţului la care are loc egalizarea cantităţilor cerute şi

a celor oferite; el se naşte dintr-o situaţie necontrolată a acţiunilor purtate de vânzători şi cumpărători în situaţie de conurenţă;

egalizarea menţionată se face la nivelul celui mai mare volum al vânzărilor şi cumpărărilor; este legat de preţul de echilibru al altor bunuri; nu este fixat pentru totdeauna, fiind dependent de raportul concret cerere-ofertă. Cuvântul

“echilibru” nu implică absenţa schimbării.Efectele deplasării curbelor cererii şi ofertei asupra preţului de echilibru

Aceste efecte sunt cunoscute sub denumirea de „legile cererii şi ofertei”:a) O creştere a cererii determină creşterea preţului de echilibru şi a cantităţilor comercializate.b) O scădere a cererii determină scăderea preţului de echilibru şi a cantităţilor comercializate.

Se observă că punctul de echilibru în primul caz urcă la E1 şi în al doilea caz coboară la E2.c) O creştere a ofertei determină scăderea preţului de echilibru şi creşterea cantităţilor comercializate la acest preţ.d) O scădere a ofertei conduce la creşterea preţului de echilibru şi la scăderea cantităţii comercializate la noul preţ.

Urcă preţul de interes la E1

• •

Q2 6,3 Q1 Q

P

P1

5

P2

E1

E0

E1

C2

C0

C1

Coboară preţul de interes

P2

5

O2O0

O1

• •20

Page 21: Fundamentele Macroeconomiei

Bursele

Pentru înţelegerea acestor legi am modificat doar câte una din mărimile urmărite, respectiv cererea sau oferta. În realitate se modifică atât cererea, cât şi oferta unui bun sau serviciu în mod simultan. Dacă sporul cererii este egal cu sporul ofertei tendinţa creşterii preţului (imprimată de cerere) va fi compensată de tendinţa reducerii lui (datorită creşterii ofertei). Deci preţul de echilibru rămâne acelaşi, dar sporeşte cantitatea comercializată.

Preţul de echilibru rămâne acelaşi şi la scăderea egală a cererii şi a ofertei, dar scade cantitatea comercializată.

Dacă cererea creşte mai puţin decât oferta, preţul de echilibru se reduce.

Dacă s-a redus mai mult oferta decât cererea, preţul de echilibru este mai mare.

0

1

2

3

4

5

6

7

8

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Q 0 Q 1 Q

P0;1

C1

O0

O1

EO

C0

P

••

0

1

2

3

4

5

6

7

8

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Q 2 Q 0 Q

P0;2

C2

O0

O2

C0

P

••

P1

• Q2 6,3 Q1

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12•0

1

2

3

4

5

6

7

8

Q

P0

C1

O0

O1

C0

E0

P

••P1

21

Page 22: Fundamentele Macroeconomiei

Bursele

Influenţele exercitate asupra preţurilor sunt diferite şi în funcţie de timp:1. Pe termen foarte scurt, deoarece oferta nu se poate modifica, cererea e factorul principal al formării preţului (se face abstracţie de costul de producţie)

2. Pe perioadă scurtă, producătorii pot modifica dimensiunile ofertei prin schimbarea volumului factorului muncă, dar nu pot interveni asupra capitalului fix, deci se formează preţul normal în care preţul de vânzare este egal cu costul marginal.

3. Pe termen lung oferta este factorul predominant al evoluţiei preţurilor, producătorii pot să intervină asupra capitalului fix, deci preţul de vânzare va fi egal cu costul marginal şi egal cu costul mediu minim.

3. Formarea preţului pe piaţa cu concurenţă imperfectă

Specific pieţelor având concurenţă imperfectă este influenţarea preţurilor.Impunerea preţurilor în condiţii de monopol

Preţul nu mai constituie un factor exterior firmei, ea fixându-i nivelul, ţinând totuşi cont de două elemente, respectiv de nivelul cererii şi de mărimea costurilor. Controlul monopolului asupra preţului ar fi absolut dacă nu s-ar confrunta cu exigenţele cererii (căci dacă preţul creşte atunci cererea scade). Deci, pentru a vinde o cantitate mai mare de produse, firma trebuie să reducă preţul. Astfel însă veniturile totale vor scădea, iar venitul marginal va fi negativ, sub preţ. Astfel monopolul va decide să producă la acel nivel la care Cmg=Vmg (costul marginal = venitul marginal) căci numai acele dimensiuni ale ofertei vor maximiza profitul.

Monopolurile posedă tocmai această posibilitate de a regla oferta totală şi preţurile care să le asigure obţinerea unor profituri cât mai ridicate. În acest scop ele pot acţiona:

P

P1

P0

P2

C1

C0

C2

OOfertă inelară

Q

P

P1

P0

P2

C1

C0

C2

OOfertă inelastică

Q

Q

0

1

2

3

4

5

6

7

8

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Q

P1

P0

C1

O0O1

C0

E0

P

••

P

C1

C0

C2

OOfertă elastică

22

Page 23: Fundamentele Macroeconomiei

Bursele

fie prin creşterea ofertei (prin dezvoltarea producţiei, sau prin vânzarea stocurilor);• prin reducerea ofertei pe piaţă (prin diminuarea producţiei, sau sporind stocurile).

Având stabilit costul de producţie şi cererea, monopolul va determina echilibrul pe piaţă, dar preţul va fi mai mare decât preţul de echilibru al unei firme concurenţiale, asigurând supraprofit de monopol. Cantitatea de echilibru a monopolului este mai mică decât a firmei concurenţiale şi în consecinţă aceste aspecte afectează bunăstarea cumpărătorului.Realitatea demonstrează că pe termen lung rolul costurilor de producţie este de necontestat şi în condiţiile monopolului. Chiar în situaţia resurselor neregenerabile, deşi pe termen scurt fortele monopoliste naţionale influenţează în mod direct evoluţia preţurilor mondiale ale acestor resurse şi – indirect - a bunurilor create cu ajutorul lor, totuşi rolul costurilor de producţie nu poate fi neglijat (de exemplu, în domeniul hidrocarburilor criza petrolului din 1973 a generat explozia preţurilor şi de atunci se caută înlocuitori). În explicarea mişcării preţurilor respective, pe perioadă lungă, nu se poate face abstracţie nici de raportul între cererea şi oferta resurselor menţionate. În prezent un rol hotărâtor revine corelării costurilor actuale ale atragerii în exploatare a unor zăcăminte de resurse neregenerabile cu eforturile viitoare pentru găsirea de înlocuitori. Astfel, rolul privilegiat al monopolurilor în fixarea preţurilor se şubrezeşte.

Preţul în condiţiile de oligopol Structura de piaţă cea mai răspândită în ţările dezvoltate este aceea de oligopol, oferta şi preţurile

fiind stabilite de câteva firme.

Situaţiile privilegiate ale anumitor agenţi economici sau concentrarea şi centralizarea capitalului permit marilor corporaţii să-şi stabilească propriile preţuri, care se transformă din mijloace de informare în instrumente de putere economică. John Galbraith precizează în lucrarea “Ştiinţa economică şi interesul public”: “Cu cât corporaţia este mai mare, cu atât este mai mare puterea pe care ea o are: o putere asupra preţurilor...şi, de asemenea, asupra costurilor salariale, a Guvernului şi, în fine, asupra câştigurilor sale”.Mărimea preţului de oligopol se fixează la nivelul la care Cmg=Vmg, iar rentabilitatea fiecărei firme participante la stabilirea în comun a preţului, reglându-se prin intermediul cotelor de producţie în cazul oligopolului cooperant. S-ar părea că dispare concurenţa dintre firmele care stabilesc aceste înţelegeri, dar în fapt ele renunţă doar la concurenţa prin preţ, folosind metode mai subtile precum publicitatea, acordarea de avantaje clienţilor, asigurare de service.

Principiile care guvernează formarea preţurilor pe piaţa cu concurenţă imperfectă

1. Combinarea factorilor economici propriu-zişi cu elementele socotite altădată extraeconomice, legate de intervenţia statului, de puterea şi influenţa marilor firme;

2. Pe perioadă scurtă, efectul monopolului e predominant, întrucât capitalul fix nu se poate modifica şi nu se poate manifesta reacţia altor firme;3. Pe perioadă lungă, efectul concurenţei este predominant, doarece firma trebuie să ţină cont de reacţiile concurenţilor, care pot practica preţuri mai mici.

4. Categorii şi funcţii ale preţurilorCategoriile principale ale preţurilor:

a) În ipoteza concurenţei perfecte, preţurile se formează pe piaţă, nefiind supuse vreunei reglementări; ele sunt preţuri libere. În condiţiile contemporane, de concurenţă imperfectă, preţurile sunt administrate, stabilite de firmele care controlează piaţa sau de către stat.O altă clasificare a preţurilor este în:b) - Preţuri de echilibru - abstracte, teoretice.

Preţuri efective - determinate corespunzator forţelor economice ale pieţei. În general, preţul efectiv se abate de la preţul de echilibru.

c) Pe lângă aceste categorii mai sunt preţuri cu limita de variaţie stabilită.Funcţiile preţurilor

Prin funcţiile lor economice, preţurile reprezintă nu doar o categorie valorică, ci şi o importantă pârghie economică:

23

Page 24: Fundamentele Macroeconomiei

Bursele

1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor în expresie bănească.2. Funcţia de informare cu privire la situaţia pieţei, la intenţia celorlalte firme din ramură. 3. Funcţia de corelare a cererii cu oferta.4. Funcţia de stimulare a producătorilor, fiind o componentă motivaţională a agenţilor economici, mijlocul pentru obţinerea de profit.5. Funcţia de recuperare a costurilor şi redistribuire a veniturilor.

PIEŢE SPECIFICEBURSELE

1. Clasificarea şi organizarea burselorÎn prezent, bursele sunt instituţii destinate tranzacţiilor comerciale rapide şi de anvergură

caracteristice societăţilor industriale avansate. A. Marshall afirma că: ”centrul unei pieţe îl reprezintă bursa”.

IstoricCa etimologie, cuvântul provine din franceză (bourse), însemnând săculeţ sau punguţă destinată

banilor pentru cheltuieli zilnice. Prima bursă în accepţiune modernă a fost inaugurată în 1531 în Anvers. Din secolul XVIII începe procesul de specializare a burselor după mai multe criterii conform cărora se poate realiza o clasificare valabilă chiar în prezent. La noi în ţară, în ianuarie 1882 s-a deschis Bursa comercială de la Iaşi, iar în decembrie, acelaşi an, cea de la Bucureşti.

Clasificarea burselor:a) în funcţie de persoanele care le întemeiază şi administrează, pot fi:

private; de stat.

b)după obiectul tranzacţiei:

de mărfuri; de valori; de operaţiuni auxiliare (de asigurări, de navlosiri).

c) din punct de vedere al participării la tranzacţii, sunt burse:

cu participare nelimitată; cu acces limitat (numai pentru membrii bursei sau persoanele autorizate).

OrganizareaCea mai frecventă formă de organizare a burselor este în S.A.(Societate pe acţiuni). Capitalul lor

se constituie prin emisiunea de acţiuni numite “certificate de bursă”, care conferă posesorului dreptul de a participa la tranzacţii. Membrii ai burselor pot fi:

băncile; mari firme industriale sau companii comerciale; agenţii de schimb.

Numărul lor se ridică la 30-40 de firme. Din rândul membrilor se alege un comitet de conducere. Cel mai important rol în activitatea bursei îl au agenţii de bursă. Ei sunt numiţi:

brokeri - când acţionează pe baza ordinelor primite de la clienţi, pe bază de comision; dealeri - când acţionează pe risc şi cont propriu (joberi în Anglia sau curtieni în Franţa).

Ordinele primite de brokeri pot fi: - la un curs specificat;

la cel mai bun curs.2. Bursele de mărfuri sunt nucleul pieţei mărfurilor. Ele concentrează în acelaşi loc şi timp o mare parte din cererea şi oferta mondială de anumite produse. Au ca funcţii centralizarea şi mijlocirea tranzacţiilor cu mărfuri de mare consum. În general sunt specializate pe produse sau grupe de produse (ca de exemplu materii prime: lemn (cherestea, scândură), combustibil, cauciuc; produse agro-alimentare).

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească mărfurile pentru a fi comercializate la bursă sunt:

24

Page 25: Fundamentele Macroeconomiei

Bursele

1. să fie omogene;2. să aibă grad mare de standardizare;3. să aibă importanţă mare în consumul mondial, antrenând mulţi agenţi economici;

4. să se caracterizeze prin oscilaţii mari ale cererii şi ofertei şi preţurilor ca să dea posibilitate speculaţiilor;

5. să fie depozitabile şi să ofere certitudinea livrării.

Calitatea şi cantitatea lor fiind standardizată, se poate institui o unitate de măsură numită lot sau contract, desemnând o cantitate fixă din marfa respectivă.

Tranzacţiile la bursă se consemnează în procese verbale, urmând ca din forma orală să se încheie un contract scris şi semnat de părţi. Preţurile la bursă sunt numite cotaţii. Se stabilesc zilnic şi se afişează public. Variaţiile cotelor se exprimă prin puncte. Punctul reprezintă subdiviziunea minimă a unităţii, sau a subunităţii monetare în care se exprimă preţul la bursă.

Ca particularitate a comercializării la bursă e faptul că marfa supusă tranzacţiei nu trebuie să fie întotdeauna prezentă, dar trebuie să fie atestată cu documente. Mai mult, marfa poate să nu fie în posesia vânzătorului în momentul tranzacţiei.

Tipurile de operaţiuni la bursă sunt:a) tranzacţii la vedere, pe bani gheaţă sau cash, când livrarea mărfii se face pe loc, în momentul

încheierii contractului (marfa se află în depozitele bursei) la preţuri „spot”, sau în cel mult două zile lucrătoare.

b) tranzacţii la termen sau future market, când livrarea se face la o dată ulterioară încheierii contractului. Acestea sunt tranzacţiile care constituie esenţa raţiunii apariţiei şi funcţionării burselor, fiind speculative. Operaţiunile la termen sunt majoritare în ţările dezvoltate. Speculaţiile sunt:

„á la hausse”, când cumpărătorul achiziţionează marfa şi speră că o va vinde la un preţ mai ridicat la termen;

„ á la baisse”, când vânzătorul încheie o tranzacţie cu o marfă pe care nu o are şi speră să o procure până la termenul de livrare la un preţ mai scăzut.

În afara avantajelor calculate pe baza diferenţei de preţ în timp, se calculează şi diferenţe de preţ în spaţiu, de la o bursă la alta. Din acţiunile speculative nu pot ieşi în câştig ambii agenţi economici.

Actuala Bursă Română de Mărfuri a luat fiinţă la sfârşitul anului 1992 ca instituţie privată pe acţiuni cu un capital de 950 milioane lei şi 88 membri fondatori.

Funcţiile burselor de mărfuri:1. Sunt centre de recoltare, prelucrare, difuzare a informaţiilor privind conjunctura pieţei

naţionale şi internaţionale, fiind cele mai importante surse de date economice;2. Se constituie în cele mai importante mecanisme de formare a preţurilor;

3. Au rolul de pieţe caracteristice, cu tendinţa de egalizare a cotaţiilor.

3. Bursa de valori (sau de titluri)Este o piaţă publică, organizată şi specializată în tranzacţii cu titluri emise anterior. Înfiinţarea de

burse de valori presupune unele condiţii, precum:

extinderea societăţilor pe acţiuni pentru a fi posibilă circulaţia hârtiilor de valoare; dispersarea acţiunilor şi obligaţiunilor la un număr suficient de mare de posesori; reglementarea strictă a tranzacţiilor şi limitarea numărului de participanţi.

Ca instituţie, bursa de valori este o societate comercială privată, publică sau mixtă, asigură secretul operaţiunilor, rigoarea şi siguranţa tranzacţiilor.

Prin rolul cheie ce-l îndeplineşte bursa de valori în economia de piaţă, activitatea ei este strict vegheată de autoritatea publică. Pentru servicile prestate agenţilor economici, ea percepe un comision, ce face ca această Societate Comercială să fie foarte rentabilă.

25

Page 26: Fundamentele Macroeconomiei

Bursele

Cerinţele pentru ca un titlu să fie admis în tranzacţiile bursiere sunt: să existe un număr minim de titluri; să existe un capital propriu de o anumită mărime; să aibă un prag de rentabilitate; obligaţia de a informa publicul asupra situaţiei financiare; să aibă obiective de perspectivă, strategice.

În mod normal titlurile unui emitent sunt admise la o singură bursă. Pentru titlurile unui emitent de importanţă naţională, tranzacţiile se fac la bursa din capitală, pentru cele de importanţă regională, la bursele din provincie.

Pe piaţa bursieră se întâlneşte cererea cu oferta de titluri prin ordinele de bursă. Ele sunt colectate de agenţii bursieri. Fixarea cursului depinde de numeroşi factori, cei mai importanţi fiind:

mărimea anterioară a dividendului; dinamica preţurilor; rata dobânzii.

Funcţiile bursei de valori:a) Plasarea economiilor întreprinderilor şi populaţiei în hârtii de valoare, respectiv alimentarea

întreprinderilor cu capitaluri (transformarea capitalului bănesc în capital real şi invers).

b) Finanţarea trezoreriei publice prin vânzarea titlurilor de credit.c) Asigurarea mobilităţii capitalurilor.d) Barometru a stării economice a unei firme şi a stării economiei naţionale în general.

Indicele general al cursului acţiunilor, spre exemplu, exprimă preferinţa - sau lipsa ei - pentru societatea emitentă; creşterea cursului pune în evidenţă conjunctura economică favorabilă, în timp ce scăderea cursului poate releva deteriorarea conjuncturii economice.

Operaţiunile pot fi: la vedere - livrarea imediată a titlurilor la cursul zilei, în schimbul sumei corespunzătoare; la termen - se convine la un moment dat asupra tranzacţiei, dar efectuarea are loc la o dată

ulterioară, fixată, numită zi de lichidare. Operaţiunile la termen sunt speculative, vânzătorul e un speculator „á la baisse”, cumpărătorul „á la hausse”. Pot fi operaţiuni:

1. la termen fix - însemnând că unul dintre agenţi plăteşte doar diferenţa dintre cursul zilei şi cel convenit;

2. la termen, cu premii - unul dintre agenţi îşi rezervă dreptul ca, la scadenţă, să opteze între a plăti un premiu stabilit renunţând la contract, ori să se declare vânzător, cumpărător sau chiar să dubleze sau să tripleze numărul titlurilor supuse tranzacţiei.

În statele cu piaţă bursieră de valori dezvoltată, operaţiunile la termen deţin chiar 80% din total. Rolul acestei pieţe e pus în evidenţă de faptul că produsele acestor tranzacţii bursiere au o cotă semnificativă în capitalizarea bursieră. Prin intermediul bursei de valori e stimulat procesul investiţional.

Bursa valutară: este o piaţă unde se vând şi se cumpără liber valute convertibile; aceste operaţiuni sunt preluate aproape integral de bănci şi au caracter speculativ.

26

Page 27: Fundamentele Macroeconomiei

Piaţa muncii

PIAŢA VALUTAR-FINANCIARĂAceastă piaţă este expresia amplificării schimburilor economice între ţări şi a progresului

comunicaţiilor îndeosebi şi funcţionează în strânsă legătură cu piaţa monetară, a capitalurilor şi a muncii. Ea implică schimbarea monedelor naţionale între ele, operaţiune numită schimb valutar.

1. Cererea şi oferta de valută Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a monedelor convertibile

care aparţin diverselor ţări.În afara tranzacţiilor cu valută, se fac tranzacţii şi cu titluri de credit numite devize.

Elementele specifice pieţei valutare sunt: agenţii economici autorizaţi rezultând că nu este o piaţă cu intrare liberă; normele legale privind organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor cu valută; metodele de determinare a cursului valutar; timpul în care funcţionează piaţa valutară; riscul şi profitul pe piaţa valutară.

Subiecţi ai pieţei valutare sunt, pe categorii: operatori principali - băncile;

•operatori comercianţi - agenţi economici care desfăşoară activităţi de comerţ internaţional; operatori intermediari - brokeri; operatori speculatori - persoane fizice sau juridice.

Obiectul pieţei valutare este un ansamblu de fluxuri precum: vânzare-cumpărare de valute convertibile; schimbarea unei valute efective pe valută în cont sau invers; vânzarea-cumpărarea de efecte de comerţ exprimate în EURO (unitate europeană de cont) pe

efecte exprimate în altă valută (efectivă sau de cont);Schimbul valutar poate avea ca obiect bani în numerar - şi atunci se numeşte schimb manual

sau turistic, dar poate fi un schimb al monedei naţionale în devize scripturale şi atunci se numeşte schimb “tras”.

În general, operaţiunile cu numerar sunt nesemnificative. De aceea, băncile au rol esenţial pe această piaţă, ele efectuând operaţiuni cu bani scriptic.Cererea de valută vine din partea agenţilor economici în următoarele împrejurări:

pentru interesele activităţii lor economice, turistice; pentru interese speculative, de profit; pentru a se proteja împotriva dinamicii nefavorabile a cursului monedei naţionale.

Oferta de valută vine din partea agenţilor economici care acţionează în comerţ internaţional, agricultură, industrie, care şi-au depus la bancă valutele, numerarul lor fiind nesemnificativ. Această ofertă de devize pe piaţa valutară naţională rezultă din:

activitatea exportatorilor de bunuri; de la cei care execută activităţi în altă ţară; prin intrarea în ţară a capitalului străin.

Trăsăturile pieţei valutare în economia contemporană: Liberalizarea accentuată a comerţului mondial, implicând mari deplasări valutare între ţări. Întărirea rolului mărcii şi yenului alături de dolar, pe piaţa valutară internaţională. Creşterea ponderii creditului extern în totalul fluxurilor internaţionale. Tendinţa de atragere a valutelor ţărilor est-europene în circuitul mondial. Integrarea tot mai puternică a pieţelor valutare (internaţionale).

Cele mai importante pieţe valutare sunt: New – York, Chicago, Tokyo, Frankfurt, München, Paris, Roma, Amsterdam, Singapore şi Montréal.

Piaţa valutară în RomâniaA început să se formeze din 1990, în urma procesului complex de trecere la convertibilitatea a

leului. Din august 1994 condiţiile foarte restrictive au fost înlăturate.

Piaţa valutară din România se compune din:

27

Page 28: Fundamentele Macroeconomiei

Piaţa muncii

Piaţa valutară interbancară – pentru persoane juridice; Piaţa caselor de schimb valutar – pentru persoane fizice.

România are doar o convertibilitate limitată a leului, adică acesta se poate schimba liber pe orice valută doar în interiorul ţării şi doar pentru operaţiuni de cont curent.

Întărirea şi consolidarea monedei naţionale, precum şi trecerea la convertibilitatea deplină a leului depind de amploarea şi perfecţionarea mecanismului pieţei valutare, fiind necesare mai multe premise cum ar fi:

- consolidarea economiei naţionale, creşterea capacităţii ei de a produce bunuri materiale, servicii şi informaţii de calitate, într-o structură modernă, competitive pe piaţa mondială;

- crearea unor rezerve importante de valută, care să asigure necesităţile de import ale ţării pe o anumită perioadă de timp determinată ştiinţific;

- construirea unui sistem de preţuri interne flexibile şi reale, bazate pe costurile de producţie comparative cu cele de pe piaţa mondială;

- întărirea forţei competitive a băncilor, ca agenţi ai pieţei valutare;- diminuarea rolului dominant al statului în domeniul bancar, prin stimularea privatizării

băncilor;- perfecţionarea infrastructurii bancare, a modalităţilor de plată şi de decontare;- stabilizarea cursului monedei naţionale.

Toate acestea pot constitui atât premise, cât şi consecinţe în raport cu progresul sistemului real al economiei de piaţă concurenţială, cu înfăptuirea raţională a măsurilor de politică monetar – financiară.

2. Convertibilitatea internaţională a monedei

Funcţionarea pieţei schimburilor valutare presupune convertibilitatea ca o condiţie esenţială. Conceptul de convertibilitate a evoluat în decursul timpului începând cu convertibilitatea metalică, care constă în schimbarea liberă a monedei pe o cantitate determinată de metal preţios, până la convertibilitatea valutară de astăzi.

Convertibilitatea metalică a cunoscut mai multe etape, în legătură strânsă cu evoluţia economiei de schimb. Până la finele deceniului al doilea al secolului douăzeci, convertibilitatea metalică a îmbrăcat două forme: forma etalon aur–monedă şi forma etalon aur–lingouri. Covertibilitatea era exclusiv internă. Ulterior, a avut o deschidere spre convertibilitatea externă, spre generalizarea acesteia sub numele de convertabilitate valutară.

Convertibilitatea valutară reprezintă proprietatea legală a unei monede de a se schimba liber prin vânzare – cumpărare pe piaţa valutară, nelimitat şi fără restricţii privind cantitatea schimbată, scopul schimbului (adică pentru plăţi sau transferuri specifice tranzacţiilor comerciale ori necomerciale), precum şi fără restricţii privind subiectul care realizează schimbul.

În contextul sistemului monetar actual, convertibilitatea nu mai presupune nici o legătură cu un etalon de raportare, adică este abandonată legătura cu schimbarea în aur. Convertibilitatea implică însă un ansamblu de cerinţe: economice, monetare, juridice, organizatorice care trebuie realizate de fiecare ţară pentru moneda proprie, astfel încât aceasta să fie acceptată pe piaţa valutară internaţională.

Convertibilitatea nu este un scop în sine, ci se corelează organic cu starea şi evoluţia economiei naţionale, fiind o latură esenţială şi o pârghie economico–financiară principală pentru economia cu piaţă concurenţială.

Funcţionarea normală a convertibilităţii întâmpină dificultăţi în condiţiile inflaţiei.

Dobândirea regimului de monedă convertibilă necesită îndeplinirea mai multor criterii economico–financiare precum: un grad relativ stabil pe o perioadă şi ulterior o tendinţă de creştere a puterii de cumpărare a unităţii băneşti; crearea de bunuri economice pentru export, competitive sub aspectul calităţii, structurii şi preţului; echilibrarea balanţei de plăţi externe pe termen lung; lichidarea restricţiilor în folosirea monedei naţionale de către rezidenţii şi nerezidenţii din ţara respectivă etc.

28

Page 29: Fundamentele Macroeconomiei

Piaţa muncii

Mecanismul de funcţionare a convertibilităţii în cadrul economiei de piaţă se bazează pe o strategie corespunzătoare, care corelează următoarele elemente:

- stabilirea unui curs de schimb real, aceasta presupune existenţa unui curs de schimb unic, compatibil cu menţinerea echilibrului balanţei şi plăţi pe termen mediu;

- aplicarea unei politici monetare şi fiscale care să permită stabilitatea financiară în economia naţională printr-o inflaţie relativ slabă;

- liberalizarea preţurilor, în sensul că preţurile naţionale să fie fundamentate economic prin influenţele favorabile ale pieţei valutare;

- eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale pe teritoriul ţării respective. Aceasta înseamnă înlăturarea practicilor sau reglementărilor care îngrădesc actul de schimb valutar sub diverse aspecte;

- asigurarea rezervelor valutare ale ţării. Pentru aceasta sunt obligatorii însemnate rezerve de devize sau linii de credite externe care să asigure credibilitatea necesară economiei cu piaţă concurenţială.

Convertibilitatea monedelor naţionale are diferite grade.

În acest sens, se pot decupa următoarele grade de convertibilitate:a) convertibilitatea limitată doar pentru anumite categorii de operaţiuni, ţinându-se

seama de situaţia lor pe plan intern, faţă de exigenţele pe plan internaţional, cu privire la nivelul eficienţei economice, compatibilitatea bunurilor naţionale şi serviciilor starea balanţei de păţi externe, rezervele valutare etc.;

b) convertibilitatea limitată internă, care se referă la capacitatea monedelor naţionale de a se schimba numai în interiorul unei ţări pe valuta intrată în ţara respectivă şi de a servi la formarea unei părţi din cota de subscriere la Fondul Monetar Internaţional;

c) convertibilitatea deplină sau oficială, care însemnă schimbarea monedei naţionale pe alte monede naţionale în situaţia eliminării relativ totale a restricţiilor şi a condiţionărilor în folosirea monedelor respective;

d) monede liber utilizabile, care au convertibilitate totală, fiind utilizate în proporţii mari la decontările internaţionale şi tranzacţionate în cantităţi importante pe cele mai însemnate pieţe valutare. La începutul anului 1991, din cele peste 70 de monede naţionale convertibile, numai cinci îndeplineau, după aprecierea Fondului Monetar Internaţional, condiţiile de monede liber utilizabile, adică: dolarul SUA, marca germană, lira sterlină, francul francez, yenul japonez.

Monedele ţărilor care nu îndeplinesc toate exigenţele formulate de Fondul Monetar internaţional sunt neconvertibile. Fondurile pentru piaţa mondială din aceste ţări intră în fluxul valutar fie pe calea vânzărilor pe bunuri economice fie prin intermediul unor monede convertibile obţinute din exporturi sau din credite externe.

Convertibilitatea monedei are multiple implicaţii economice benefice cum ar fi: îndeamnă agenţii economici să creeze bunuri pentru export competitive sub aspectul calităţii şi al preţului, folosindu-se în acest scop cursul valutar ca fundamentare economică; contribuie la diminuarea deficitului balanţei de plăţi externe prin utilizarea monedei naţionale convertibile pentru anumite operaţiuni economice internaţionale, sporindu-se operativitatea şi diversificarea decontărilor externe; favorizează intensificarea concurenţei, în avantajul consumatorului; stimulează investitorii străini, deoarece facilitează însuşirea şi transferul profiturilor şi capitalului în valută convertibilă; impulsionează turismul internaţional etc.

Paralel cu asemenea implicaţii profitabile, convertabilitatea poate prezenta şi anumite influenţe economico–sociale nefavorabile, atunci când mecanismul ei nu este temeinic fundamentat, astfel: contribuie la diminuarea rezervelor valutare şi la creşterea datoriei externe, în cazul unui export cu eficienţă redusă; accelerează falimentul unor firme care nu fac faţă concurenţei pe piaţa externă, ceea ce măreşte şomajul şi diminuează oferta anumitor bunuri economice pe piaţa internă; contribuie la creşterea preţurilor prin alinierea acestora la cele mondiale etc.

29

Page 30: Fundamentele Macroeconomiei

Piaţa muncii

Prin urmare, trecerea la convertibilitatea internaţională a monedei naţionale implică o pregătire serioasă pentru a i se asigura premisele temeinice, adică un cadru economic şi juridic corespunzător exigenţelor economiei naţionale şi evoluţiei mondiale, ţinându-se seama de avantajele şi dezavantajele generale ale converabilităţii.

3. Cursul valutar şi operaţiuni pe piaţa valutară

Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă monedă.

Aceasta presupune o comparaţie valorică a unităţilor monetare cu ajutorul unui raport numit rată de schimb valutar sau curs valutar. Acest curs reflectă cantitatea de monedă străină care se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă naţională, sau cantitatea de monedă naţională ce revine la o unitate monetară străină.

După abandonarea parităţii în aur, băncile naţionale au stabilit un curs valutar central, sau paritatea la nivelul puterii de cumpărare a monedelor naţionale. Un astfel de curs se numeşte curs real .

Cursul pieţei este cursul efectiv, zilnic, folosit în tranzacţiile internaţionale, care se fundamentează pe paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale. Cursul valutar se formează pe baza cererii şi ofertei anumitor monede naţionale şi de aceea el nu este totdeauna egal cu paritatea de cumpărare, oscilând în jurul ei.

Factorii care influenţează cursul pieţei se împart în două grupe:1. Factori interni care cuprind:a) activitatea economică, concretizată în producţia de bunuri economice; b) masa bănească;c) factori sociali-politici din tară; d) factori psihologici (mentalitatea);e) creditul şi dobânda;

2. Factori internaţionali:

a) raportul între cererea şi oferta de bani pe piaţa externă;b) starea balanţei de plăţi;c) factori sociali, politici la nivel mondial.

Exprimarea cursului valutar se face prin metoda de cotare. Ea poate fi directă sau indirectă.Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de monedă străină (valută) se exprimă în

moneda naţională: 1$ = x lei.

Cotarea indirectă (mai puţin folosită, cea directă fiind folosită pe majoritatea pieţelor) constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în valută (Ex. 1 liră sterlină = x dolari americani). Este o metodă de cotare specifică Angliei, Canadei, Australiei şi relaţiilor dintre S.U.A. şi băncile primelor.

Acţiunea de cotare sub cele două forme ia în calcul atât cursul de cumpărare cât şi cel de vânzare. Între acestea există o diferenţă numită „spread” şi exprimă câştigul agentului care cotează, în cazul când el realizează simultan operaţii de cumpărare şi vânzare.

Operaţiuni pe piaţa valutarăDupă conţinutul lor sunt:

la vedere la termen

Operaţiunile la vedere numite spot constau din cumpărarea sau vânzarea de valută, care trebuie schimbată efectiv, în maximum 48 de ore lucrătoare de la încheierea tranzacţiei. Acestea sunt operaţiunile curente, adică cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont. Operaţiunile la vedere uşurează relaţiile de import-export şi contribuie la reglementarea unor decontări financiare.

30

Page 31: Fundamentele Macroeconomiei

Piaţa muncii

Operaţiunile valutare la termen sau forward înseamnă vânzare-cumpărare de valută tranzacţionată la cursul stabilit finalizându-se cu livrarea şi plata la un termen mai mare de 48 de ore lucrătoare. Cursul la termen este mai ridicat decât la vedere, datorită fluctuaţiilor valutare şi a socotirii dobânzii pentru credite în valută acordate până la scadenţă. Sunt operaţiuni speculative, fiecare mizând pe dinamica avantajoasă a cursului valutar pentru sine. Aceste speculaţii pot să apară datorită necorelării dintre cererea şi oferta de anumite valute. Operaţiunile la termen pot fi de două feluri:

simple - presupun cumpărarea unei valute la o anumită dată ca operaţiune la vedere, valuta fiind vândută în aceeaşi zi ca operaţie la termen;

complexe (swap) - constau în tranzacţii între două părţi pentru a preschimba o cantitate de monedă cu alta, urmând însă ca după o perioadă de timp fiecare din părţi să restituie cantităţile de monedă folosită pentru a efectua schimbul. Această operaţiune nu are caracter speculativ şi este o formă pentru acorduri de compensaţie folosite în proporţie însemnată în prezent. Ele reflectă acţiuni de creditare reciprocă pe piaţa valutară.

4. Datoria externă

În corelaţie cu împrumuturile sau creditele primite de la o ţară sau de la agenţii economici particulari străini şi cu alte obligaţii financiare se creează datoria externă a ţării respective.

Toate categoriile de credite contractate în străinătate formează datoria publică externă care nu este identică cu datoria externă, această noţiune de “datorie externă” fiind mai cuprinzătoare. Datoria externă brută în sens strict se determină prin scăderea din toate obligaţiile băneşti faţă de exterior a următoarelor elemente:

credite pe termen scurt (sub un an); investiţiile directe ale investitorilor străini, fără termen de restituire;

- ajutoarele nerambursabile;- credite externe cu termen de garanţie de 10 – 15 ani;- credite acordate de creditori străini sucursalelor, în condiţii mai avantajoase.

Un aspect important privind datoria externă îl constituie indicatorii care exprimă gradul de îndatorare faţă de străinătate.

Aceşti indicatori sunt: dimensiunea absolută a datoriei externe pe locuitor; raportul dintre datoria externă şi produsul intern brut (PIB).

Efortul valutar angajat de datoria externă se reflectă prin:1. mărimea absolută a serviciului datoriei externe;

2. raportul dintre serviciul datoriei externe şi încasările din exportul de bunuri şi servicii.

Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea ei respectând condiţiile convenite, ţinându-se seama de indicatorii menţionaţi, de evoluţia dobânzilor şi realizându-se o corelaţie directă cu dezvoltarea economiei, cu eficienţa activităţii economice şi a comerţului exterior.

În mod normal, amortizarea datoriei trebuie făcută astfel încât încasările din export să favorizeze atât restituirea creditelor cât şi plata dobânzilor şi achitarea importurilor necesare, fapt posibil de realizat numai din partea anumitor ţări cu economie dezvoltată.

Datoria externă a avut importante efecte binefăcătoare pentru ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare; dincolo de un anumit punct însă, a adus multe aspecte negative, degenerând în adevărată criză. Între manifestările crizei menţionate ar fi:

- creşterea nivelului dobânzilor percepute la creditele externe;- folosirea creditelor obţinute în acţiuni economice slab eficiente sau chiar pentru

finanţarea unor obiective neproductive;- folosirea creditelor pentru acoperirea deficitului bugetar, pentru cumpărare de

armament;

31

Page 32: Fundamentele Macroeconomiei

Piaţa muncii

- fluctuaţii mari la preţurile interne şi externe ale diferitelor resurse materiale sau energetice, ce au agravat instabilitatea monetară şi valutară pe fondul inflaţiei;

- scurgerea peste graniţă a unor cantităţi mari de monedă naţională şi depunerea ei în conturi personale, la bănci din străinătate.

Economiştii susţin înfăptuirea unor strategii în ajutorul acestor ţări. Între propunerile lor figurează:

transformarea creditelor acordate ţărilor slab dezvoltate în ajutoare nerambursabile; diminuarea datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare; reducerea substanţială a dobânzilor pentru creditele acordate acestor ţări în curs de dezvoltare;

- prelungirea termenelor de rambursare pentru ţările în curs de dezvoltare.- diminuarea restricţiilor tarifare şi netarifare pentru pătrunderea mărfurilor ţărilor

în curs de dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate.Aceste măsuri ar putea soluţiona global problema datoriilor externe.

Problema datoriei externe se pune în mod diferit pentru diferite grupe de ţări. Ţările cu monedă convertibilă şi cu mari posibilităţi de export folosesc termenii de „dezechilibru valutar - financiar” sau „mişcare de capital” în locul celui de “datorie externă”.

5. Balanţa de plăţi externe

Este un instrument economico–statistic folosit pentru evidenţa fluxurilor externe ale unei ţări.

Ea compară încasările şi plăţile realizate de o ţară prin relaţiile sale comerciale, financiare şi monetare cu alte ţări, pe o perioadă determinată de timp (de obicei 1 an).

În scopul creării posibilităţii de comparare internaţională, s-a impus uniformizarea grupelor de plăţi externe ale ţărilor.

În concordanţă cu normele F.M.I. s-au constituit două grupe:1. Balanţa curentă, sau contul curent, cuprinde:

- balanţa comercială - încasări din export şi plăţi pentru import;- balanţa serviciilor - încasări şi plăţi pentru servicii: transport, turism, alte servicii;- balanţa veniturilor – din muncă, din investiţii directe, din investiţii de portofoliu, din

alte investiţii de capital (dobânzi, dividende, profituri, rente, salarii repatriate, salarii plătite pentru specialiştii străini;

- balanţa transferurilor unilaterale - donaţii, despăgubiri, transferuri în conturile ţărilor UE, ajutoare publice sau private sau transferurile economiilor băneşti ale emigranţilor.

2. Balanţa mişcărilor de capital, sau contul de capital şi financiar, cuprinde:

A. balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt (credite până la un an);B. balanţa mişcărilor de capital pe termen lung:

investiţii directe; investiţii de portofoliu; alte investiţii de capital.

Această structură a balanţei de plăţi externe demonstrează mărimea, în expresie bănească, a patru tipuri de activităţi:

1. comercială;2. financiară - capitaluri pe termen lung;3. de creditare - capitaluri pe termen scurt;4. monetară - mişcarea masei monetare.

Corelarea lor favorizează echilibrarea balanţei de plăţi externe. Modalitatea de echilibrare determină starea acestei balanţe, care se poate afla în trei situaţii:

echilibrată - când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din toate relaţiile cu alte ţări; excedentară sau activă, când încasările din străinătate sunt mai mari decât plăţile; deficitară sau pasivă - când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile.

În ultimele decenii trăsătura esenţială a economiei mondiale o constituie înregistrarea unor importante dezechilibre ale balanţelor de plăţi. Deşi S.U.A. au înregistrat un deficit cronic al

32

Page 33: Fundamentele Macroeconomiei

Piaţa muncii

balanţei comerciale, în timp ce ţări ca Japonia sau Germania au avut excedente substanţiale, trebuie precizat că S.U.A. au posibilităţi importante de a compensa această situaţie, în special prin exportul considerabil de capital şi poziţia cheie a dolarului în relaţiile monetare - financiare. În acelaşi timp, ţări în curs de dezvoltare, mai ales din Africa şi Asia au înregistrări deficitare tot mai mari ale balanţei comerciale şi de plăţi.

PIAŢA MUNCII1.Caracterizare generală

Factorul muncă este asigurat, ca şi ceilalţi factori de producţie, prin intermediul pieţei. Piaţa muncii reclamă o abordare din unghiuri variate pentru a surprinde complexitatea ei.

Piaţa muncii poate fi definită ca spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se negociază în mod liber cererea de muncă şi oferta, prin mecanisme specifice, dar în primul rând prin intermediul salariului.

Aceasta este piaţa celui mai important factor de producţie – munca, aceasta reprezentând cheltuirea conştientă a forţei de muncă.

Între aspectele specifice pieţei muncii menţionăm: diviziunea socială a muncii cu implicaţiile ei, sursele de conflict, dinamismul privind baza de cunoştinţe, discrepanţa de interese, aspectele remunerării, aspectele reglementării.

În timp, munca a devenit obiect al unei permanente diviziuni sociale, în acest mod asigurându-şi eficacitate sporită. Acest aspect agreavază în mod implicit problemele privind garantarea echităţii la nivel individual.

Efectuarea muncii în colectiv presupune următoarele etape:

repartizarea sarcinilor; execuţia; desfacerea produsului,

de unde rezultă problema repartizării venitului obţinut, fiind generate trei surse de conflict:1. Sursa de conflict primar constă în repartizarea beneficiului între producători şi intermediarii din

sfera desfacerii;

2. Sursa de conflict secundar este în cadrul producătorilor, privind cota ce revine celor care au condus, celor care l-au proiectat şi celor care au executat produsul;

3. Sursa de conflict terţiar, care îi priveşte pe cei care decid şi instituie regulile de împărţire a venitului la nivelurile 1 şi 2.

O altă trăsătură este dinamismul vizând în special informaţia şi cunoştinţele care se perimează şi se reînnoiesc cu viteză accelerată. “La începutul istoriei omenirii erau necesari 10.000 de ani pentru a dubla cunoştinţele, apoi dublarea a luat 1.000 de ani şi - mult mai târziu - 500 de ani. Astăzi se apreciază că dublarea cunoştinţelor umanităţii se realizează în 15 ani ” (Ong J.W. – Knowledge in Time, 1968, p.3). Având în vedere că de la această afirmaţie s-au scurs deja câteva decenii, putem estima că ritmul s-a accelerat şi mai mult !

Acest dinamism accelerează perioada de recalificare a forţei de muncă, încât într-un interval de viaţă socio-profesională o persoană poate fi forţată să se recalifice de 2-3 ori.

De fapt, prin piaţa muncii este vizată piaţa forţei de muncă. O trăsătură a acesteia este şi discrepanţa între interesele celor care se angajează şi interesele celor care angajează, atâta timp cât regula majoră a celor din urmă este profitul. Patronii vor căuta să achite un preţ cât mai mic pentru forţa de muncă şi de aceea ei tind să simplifice munca pe operaţii. Posesorii forţei de muncă au interes să primească salar cât mai mare şi au tendinţa dezvoltării propriilor aptitudini, a calificării şi specializării pentru a obţine salariul dorit. În acest efort al lor, posesorii forţei de muncă pot apela la organizaţii, fie obsteşti, fie profesionale (sindicatele) pentru a le apăra interesele.

33

Page 34: Fundamentele Macroeconomiei

Piaţa muncii

Piaţa muncii este cea mai reglementată formă de piaţă. Această caracteristică rezultă din specificul obiectului ei – forţa de muncă. Munca fiind un atribut numai al omului, celui care o efectuează i se asigură protecţia. Prin reglemetările sale, piaţa muncii asigură competitivitate între cei care angajează sau se angajează, manifestându-se în cadrele unei concurenţe imperfecte (de oligopol, uneori de monopol).

Putem aborda apoi piaţa forţei de muncă din perspectiva criteriului remunerării. Trebuie eliminată atunci din discuţie - spre exemplu - munca absolut indispensabilă, dar neremunerată, cum este munca - ”fantomă” din gospodărie. Din această perspectivă vom ajunge la concepte specifice pentru piaţa muncii, adică: nevoia de muncă, cererea de muncă şi oferta de muncă.

2. Nevoia, cererea şi oferta de muncă

Nevoia de muncă reprezintă volumul total de muncă necesar pentru desfăşurarea activităţilor dintr-o ţară pe o anumită perioadă de timp.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat în economia de piaţă.

Această cerere se exprimă prin intermediul numărului de locuri de muncă. Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile efectuate care, la rândul lor sunt efectul unei cereri de bunuri economice.

Pe piaţa muncii firma poate obţine profit maxim la acea cantitate de muncă angajată ce presupune egalitatea între costul marginal al angajării unui lucrător suplimentar şi venitul încasat de firmă pe baza producţiei marginale realizate de el: CmgL = VmgL

Dar pe măsură ce sunt angajaţi noi salariaţi, începe să funcţioneze legea randamentelor descrescătoare. Aşadar, cererea de muncă depinde de productivitatea marginală a muncii.

Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii societăţii tot în condiţii salariale. Nu toate disponibilităţile de muncă dintr-o ţară se constituie în ofertă de muncă.

Pe piaţa forţei de muncă apare o relaţie inversă decât pe piaţa bunurilor şi serviciilor, unde oferta o realizează producătorul. În acest caz, producătorul înaintează cererea de forţă de muncă. El este deţinător de capital. Oferta este reprezentată de posesorul forţei de muncă. Negocierile dintre aceştia se concretizează într-un contract de angajare şi în salariu.

În afara cererii şi ofertei de muncă pe piaţă, rămân activităţile desfăşurate de populaţia neactivă: casnice, studenţi, elevi, militari în termen, rentieri, pensionari etc.

Cererea şi oferta de muncă sunt mărimi dinamice, caracterizate prin următoarele aspecte: pe termen scurt, cererea forţei de muncă este practic invariabilă; oferta de forţă de muncă se formează, în ansamblul ei, în timp relativ îndelungat; posesorii forţei de muncă au o mobilitate relativ redusă, fapt care depinde de vârstă, sex, de

starea sănătăţii, de condiţiile de muncă; oferta de forţă de muncă are caracter rigid (exprimând o concurenţă imperfectă) şi este

perisabilă; oferta de forţă de muncă nu se formează numai pe principiile economiei de piaţă; cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene, neputându-se substitui reciproc decât în anumite

limite.Piaţa muncii, ca expresie a raportului dintre cerere şi ofertă, se constituie în două faze:

în prima fază ea se manifestă pe ansamblul economiei sau pe domenii mari de cerere şi ofertă. În această fază se constituie condiţiile generale de angajare şi de salarizare (nivelul general al salariului, se constituie principiile generale pentru încadrarea în muncă).

în faza a doua are loc întâlnirea concretă a cererii cu oferta, în termeni reali. Acum se încheie contractele de muncă şi se determină îndatoririle, mărimea şi dinamica salariului nominal.

34

Page 35: Fundamentele Macroeconomiei

Piaţa muncii

Economiştii au căutat să stabilească o corelaţie între dezvoltarea economico-socială ca sursă a cererii de muncă şi populaţie, ca sursă a ofertei de muncă. În acest sens, Malthus a elaborat teoria despre „legea populaţiei”, care a fost infirmată, mişcarea natalităţii dovedind că ea are explicaţii care vin nu numai din domeniul economic. Astfel, creşterea nivelului de trai în Vestul Europei a dus la scăderea natalităţii şi nu la creşterea ei. În prezent, posibilitatea de a controla ştiinţific fenomenul procreerii face ca modificarea opticii cu privire la dimensiunile familiei să se repercuteze imediat asupra natalităţii şi implicit, asupra ofertei de muncă.

Din alt unghi de vedere asupra populaţiei, Marx vorbeşte despre „suprapopulaţia relativă” în capitalism, ca urmare a concentrării şi centralizării capitalului. Se urmăreşte un profit cât mai mare şi nu se acordă locuri de muncă socotind salariul ca pe un cost, deşi ar exista nevoia de muncă socială.

În urma crizei economice mondiale din 1929-1932, Keynes s-a preocupat de echilibrul de pe piaţa muncii, în strânsă legătură cu cel macroeconomic, analizând fenomenul ocupării depline şi al şomajului.

În realitate, stadiul actual al cercetărilor nu permite degajarea elementelor suficiente pentru

formularea unei legi care să releve interacţiunea optimă dintre economie şi populaţie, între natalitate, şomaj, inflaţie etc. Au apărut însă nişte instrumente conceptuale operante precum:

1. Populaţia totală: cuprinde cetăţenii cu domiciliul stabil în ţară dar şi cei aflaţi în afara graniţelor. Această populaţie totală este rezultat al procesului demografic şi de migrare a forţelor de muncă. Sub aspect economic ea contribuie la determinarea mărimii pieţei naţionale.

2. Populaţia aptă de muncă: populaţia în deplinătatea facultăţilor fizice, mentale şi în limita vârstei legale.

3. Populaţie activă, disponibilă care formează resursele de forţă de muncă acţionând parţial ca ofertă de muncă.

4. Populaţie ocupată - reprezintă cererea de muncă satisfăcută efectiv.

Aceste concepte au mai fost tratate în legătură cu forţa de muncă - factorul activ şi determinant al producţiei.

3. Segmentarea pieţei muncii

După anii 1960 pe baza cercetărilor efectuate în ţările dezvoltate, a prins contur ideea despre inexistenţa unei pieţe a muncii unice şi atotcuprinzătoare la scara unei economii. După primele studii din S.U.A. şi cele după 1970 în Europa de Vest şi Japonia, s-a elaborat teoria segmentării pieţei muncii. Economiile dezvoltate se caracterizează prin prezenţa a două sau mai multe segmente, între care se interpun bariere ce împiedică trecerea forţei de muncă dintr-un sector în altul şi nu permit omogenizarea condiţiilor de angajare şi remunerare. Ca urmare, mobilitatea forţei de muncă este mai intensă în cadrul fiecărei pieţe decât între ele.

Şcoala americană consideră că pe piaţa muncii salariile nu sunt determinate ca orice alt preţ, doar prin ofertă şi cerere. Ele trebuiesc interpretate şi ca rezultat al unor factori sociali, economici, sau al intervenţiei unor forţe politice.

Modele ale segmentării:Schema tradiţională a segmentării este una duală, dar criteriile sunt diferite:

O primă clasificare se face în funcţie de organizarea pieţei muncii: o piaţă structurată, a sindicaliştilor; o piaţă nestructurată, a salariaţilor liberi;

În sectorul sindicalist, dihotomia este între patroni şi salariaţi.

După un alt criteriu de împărţire a pieţei în două sectoare, există situaţia în care segmentarea se face în funcţie de forma proprietăţii:

sector public;35

Page 36: Fundamentele Macroeconomiei

Piaţa muncii

sector privat. Un alt criteriu vizează divizarea pe piaţa muncii în funcţie de dimensiunea firmelor:

mari mici.

Numitorul comun este faptul că unul din cele două sectoare asigură salarii mari şi siguranţa locului de muncă, în vreme ce în celălalt sector salariile sunt mai mici şi oamenii sunt ameninţaţi de şomaj.

În esenţă, teoria structurării segmentare a pieţei muncii se bazează pe 4 aspecte:1. Pe un sistem economic structurat dualist, presupunând dependenţa unui sector

faţă de celălalt;2. Pe o piaţă a muncii dualistă, izolată prin bariere de mobilitate a forţei de muncă;3. Pe consecinţele diferite, pentru salariaţii pieţelor respective, cu privire la

posibilităţile de avansare, condiţiile de muncă, de salarizare, de organizare profesională şi sindicală;

4. Admiterea de consecinţe care decurg din constituirea categoriilor de lucrători în funcţie de rasă, vârstă, naţionalitate şi sex.

La începutul anilor ‚70 s-a dezvoltat în S.U.A o altă variantă privind teoria segmentării pe trei sectoare:

1. Sectorul central, altfel spus - inima unei economii, fiind şi cel mai puternic din punct de vedere al resurselor financiare: cuprinde întreprinderile de talie mare şi foarte mare, adeseori în situaţie de monopol, în care productivitatea este sporită, profiturile sunt ridicate, iar angajaţii au salarii bune şi sunt bine organizaţi în sindicate.

2. Sectorul întreprinderilor periferice - întreprinderi de talie modestă, ce se confruntă cu o concurenţă puternică. Munca este mai intensă, dar productivitatea şi profitul sunt mai scăzute. Lipseşte aproape total organizarea sindicală şi salariile muncitorilor sunt mici. Aceşti lucrători formează pătura salariaţilor săraci.

3. O economie lipsită de orice reguli, incluzând diferite forme de activităţi neoficiale şi adesea ilegale. Insecuritatea angajaţilor este totală, angajarea se face fără contract, veniturile sunt fluctuante. Aceasta este aşa numita economie “a ghetourilor”.

Fiecare din aceste pieţe ale muncii funcţionează în manieră specifică, dar confirmă concluzile segmentării - respectiv, existenţa inegalităţilor între diferite moduri de folosire a forţei de muncă, între diferite categorii de salariaţi. De asemenea, atrage atenţia asupra autonomiei şi dependenţelor pe piaţa muncii, asupra existenţei altor moduri de alocare a resurselor de muncă pe anumite segmente de piaţă şi anume printr-o organizare de un anumit gen, cu reguli şi convenţii interne, proprii pentru fiecare sector. Relaţia salarială depinde de reguli statuate prin legislaţie publică, de compromisurile între interese opuse, se stabileşte prin intermediul preţului sau raţionalităţii economice, cum presupune mecanismul clasic al pieţei.

4. Funcţiile şi particularităţile pieţei muncii

În procesul de dezvoltare şi de funcţionare a economiei naţionale, piaţa muncii îndeplineşte funcţii importante, de ordin economic, social şi educativ:

a) alocarea resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, profesii, în concordanţă cu volumul şi structura cererii de forţă de muncă;

b) unirea şi combinarea forţei de muncă cu mijloacele de producţie;c) influienţarea formării şi repartizării veniturilor;d) formarea şi orientarea climatului de muncă şi de protecţie socială;

e) furnizarea de informaţii pentru procesul de orientare profesională, recalificarea şi reintegrarea forţei de muncă şi acţionează prin mecanismele sale asupra acestui proces.

36

Page 37: Fundamentele Macroeconomiei

Piaţa muncii

Acţiunile şi schimburile care au loc pe piaţa muncii privesc o marfă de un fel deosebit care, prin particularităţile sale - fiziologice, psihologice, sociale şi morale - se deosebesc de celelalte mărfuri.

Ca urmare, piaţa forţei de muncă reprezintă o serie de particularităţi, în raport cu celelalte pieţe, între care cele mai importante sunt astfel analizate în literatura economică.

În primul rând, ea este o piaţă cu un grad ridicat de rigiditate şi de sensibilitate şi prin aceasta ea condiţionează atât echilibrul economic, cât şi pe cel social-politic. Rigiditatea şi sensibilitatea ei rezultă nu numai din particularităţile ofertei, pe care le vom analiza mai jos, din particularităţile demo-economice, biofiziologice şi psihosociale ale mărfii care circulă pe această piaţă, ci şi din ponderea mare şi întrepătrunderea ridicată a laturilor economice şi sociale. Literatura economică şi socială subliniază tot mai frecvent ideea că în condiţiile actuale dreptul la muncă, la alegerea liberă a profesiei şi locului de muncă este un drept fundamental al omului într-o societate democratică.

Asigurarea locului de muncă, alegerea şi exercitarea liberă a profesiei reprezintă în egală măsură un act economic şi unul de justiţie socială, de echilibru social. Referindu-se la acest aspect, cunoscutul economist francez Lionel Stoleru remarca:”Problema cheie a vieţii economice este încercarea de a realiza în fiecare moment corespondenţa între nivelul de echilibru al bunurilor şi serviciilor şi nivelul ocupării depline, niveluri pe care nici un mecanism natural nu le face să coincidă. Or, aici nici un ecart nu se poate tolera, deoarece nu se glumeşte cu ocuparea deplină; nici o civilizaţie nu ar suporta ca o parte a membrilor săi să găsească o muncă regulată şi un venit normal în timp ce alta este condamnată la mizerie pentru că nu i se oferă nici o posibilitate de a câştiga un salariu; aceasta este nu numai o problemă de echilibru economic, ci şi una de dreptate, de echilibru social şi politic”.

În al doilea rând, piaţa muncii este mai complexă, mai organizată şi mai reglementată în raport cu celelalte pieţe. Tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt simple relaţii de vânzare-cumpărare, fiind vorba de oameni, iar agenţii economici nu sunt numai vânzători şi cumpărători. Piaţa muncii reprezintă un cadru în care interacţionează şi se confruntă mai mulţi agenţi economici şi parteneri sociali: salariaţi şi întreprinzători, organizaţiile patronale şi sindicatele ca reprezentanţi ai primelor categorii de agenţi şi statul, fiecare dintre aceştia cu roluri şi funcţii bine determinate.

În al treilea rând, mecanismele de acţiune ale acestei pieţe prezintă anumite trăsături, care-i conferă un grad mai ridicat de imperfecţiune (din punct de vedere al concurenţei), în raport cu alte forme de piaţă. Pe de o parte, salariul, ca preţ al muncii, productivitatea acţionează într-un cadru reglementat, dinainte acceptat de toţi participanţii (agenţii economici).

Pe de altă parte, salariul nu mai reprezintă unica pârghie de reglare a volumului ocupării şi utilizării eficiente a forţei de muncă, iar mărimea salariului nu mai rezultă numai din acţiunea mecanismelor pieţei, ci şi din reglementări economico-juridice importante adoptate în fiecare etapă. Se relevă, nu fără temei, că piaţa contemporană a muncii este o piaţă contractuală şi participativă în care negocierea joacă un rol esenţial în determinarea cererii şi ofertei de muncă.

Procesele de ocupare şi utilizare a forţei de muncă sunt ajustate nu numai prin dinamica raportului ofertă-cerere, ci şi cu ajutorul altor mecanisme aflate la îndemâna firmelor, colectivităţilor locale sau a statului.

Formarea şi funcţionarea pieţei muncii reprezintă o componentă importantă a procesului de tranziţie la economia de piaţă.

37

Page 38: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

PIAŢA MONETARĂPiaţa monetară este o piaţă specifică, diferită de piaţa bunurilor de consum şi a factorilor de

producţie. Obiectul tranzacţiei pe această piaţă îl formează moneda. Aceasta poate fi în formă de numerar, a cărei producere cade în sarcina Băncii Centrale, sau bani de cont, care sunt asiguraţi de băncile comerciale. Însemnătatea pieţei monetare este deosebită în prezent când moneda are semnificaţie tot mai mare pentru agenţii economici.

Piaţa monetară constă din ansambul tranzacţiilor cu monedă, din confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei (preţul ei fiind rata dobânzii).

Mai concret, ea este piaţa creditelor pe termen scurt, unde se regăseşte cererea de împrumuturi din partea agenţilor economici particulari şi a statului, cu oferta de resurse financiare prezentată de particulari, întreprinderi şi instituţii financiare.

1. Cererea şi oferta de monedăA. Cererea de monedă

Moneda este dorită în prezent pentru funcţiile şi nu pentru calităţile ei intrinseci. Funcţiile acesteia se grupează în două categorii:

pasive, de mijlocire a schimburilor; active - mobilul fiind obţinerea de bani cât mai mulţi.

Cererea generală de monedă este condiţionată de:1) factori obiectivi, precum:

a) amploarea creditului, amplificată sau diminuată de rata dobânzii,b) volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedă,c) viteza de rotaţie a banilor;

2) factori subiectivi multipli, exprimaţi ca preferinţa pentru lichiditate, având mai multe mobiluri:a) mobilul venitului - tendinţa oricărui agent economic de a păstra bani lichizi şi de a nu-i

cheltui pe măsura încasării;b) mobilul afacerilor - de a-i plasa mai avantajos în viitor şi de aceea se păstrează lichidităţi;c) mobilul prudenţei - de a evita situaţii neprevăzute;d) mobilul speculaţiei.

Stocul de monedă se măsoară prin lichiditatea monetară, care se poate exprima în mărimi absolute sau în mărimi relative. Rata lichiditătii serveşte ca indicator de fundamentare a politicii monetare. Ea reprezintă raportul dintre nivelul mediu anual al sumei agregatelor monetare şi nivelul tranzacţilor economice mijlocite de monedă.

Intensitatea utilizării masei monetare este măsurată prin viteza de circulaţie a monedei şi este inversul ratei lichidităţii.

B. Oferta de monedă înseamnă punerea instrumentelor monetare în circulaţie. Oferta de monedă este de regulă legată de acţiunea de creditare. Procesul invers, de rambursare a creditului, înseamnă reducerea masei monetare.

În economia de piaţă, componentele masei monetare puse în circulaţie sunt create de: banca centrală; bănci comerciale; trezorerie.

Banca centrală, de emisiune: face oferta de monedă pentru alimentarea nevoilor de resurse finciare ale statului; modifică masa monetară naţională în funcţie de necesarul de valută; pune biletele de bancă în circulaţie în situaţia când băncile comerciale au nevoie de sume

suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile făcute.În sistemul ierarhic monetar, Banca Naţională are funcţia de casă centrală, de ultim rezervor de

lichiditate. În acest sens, are loc o creaţie secundară de monedă, prin refinanţarea băncilor comerciale, adică prin remonetizarea creanţelor primare.

58

Page 39: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

Băncile comerciale creează moneda de cont (scripturală) prin acordarea de credite agenţilor economici sub formă de creanţe.Trezoreria efectuează plăţile prin intermediul băncilor comerciale şi a băncii centrale, dar are şi facultatea de a creea moneda prin trecerea dintr-un cont bugetar într-un cont la vedere. Trezoreria oferă monedă prin împrumuturile pe care le contractează la diferitele bănci comerciale sau de la populaţie sub forma obligaţiunilor emise şi negociate.

Rolul pieţei monetare este de a compensa excedentul cu deficitul de monedă aflată la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în economie.

În cadrul acestei activităţi având caracter comercial, instituţiile cu rol hotărâtor sunt băncile.

2. Crearea banilor de contBăncile comerciale crează monedă printr-un proces cunoscut sub denumirea de „expansiune a

depozitelor la vedere” sau „multiplicatorul banilor”. Se porneşte de la următoarele premise pentru explicarea mecanismului:

în toate băncile comerciale nivelul rezervelor este de 10% din volumul depozitelor la vedere; banii nu sunt expuşi scurgerilor în afara sistemului bancar; toate plăţile sunt efectuate de bănci prin operare în conturi.

În condiţiile în care o persoană a depus 1000 de unităţi monetare la o bancă comercială, operaţiunea a avut următoarele efecte:

Injecţia Banca A Banca B Banca C1000 u.m. 900 u.m. 810 u.m.

100 u.m. 90 u.m. 81 u.m.iniţială rezervă rezervă rezervă

Banca A transformă cele 1000 de unităţi monetare din numerar aflat în circulaţie în depozit bancar, creând concomitent o masă monetară scripturală de 1000 de unităţi. Banca poate să împrumute ceea ce depăşeşte 10% din depunere. Persoana care ia credit de la banca A, depune suma la banca comercială B, care la rându-i reţine o rezervă de 10%.

Procesul va continua prin expansiunea depozitelor până când întreg monetarul este păstrat în băncile comerciale. Rezervele fiind presupuse ca a zecea parte din depozite, acest proces va avea ca efect înlocuirea a 1000 de unităţi monetare în numerar cu 10.000 u. m. depozite la vedere. Dacă noile depozite nu vor atinge suma de 10.000 de unităţi de monedă de cont există un numerar în exces, deci echilibru nu a fost atins şi procesul de expansiune va continua.

Multiplicatorul ofertei de bani, sau al monedei de cont este definit ca raportul dintre volumul noilor depozite şi al noilor rezerve.

Contracţia ofertei de bani are loc atunci când avem o scurgere de bani din sistemul bancar. Scurgerea numerarului va antrena o distrugere a monedei de cont de 1/r ori mai mare (unde r este rata rezervelor obligatorii sau dorite).

Rezervele băncilor comerciale sunt alcătuite nu numai din numerarul păstrat în tezaurul lor, ci şi din disponibilul pe care îl au la Banca Naţională; ambele aceste rezerve sunt potenţiale pentru expansiunea rezervelor monedei de cont.

3. Evoluţia disponibilităţilor şi echilibrul pieţei monetareEvoluţia inegală a activităţilor economice necesită o corelare adecvată a disponibilităţilor băneşti

din economie, asigurată de piaţa monetară.

Creşterea masei monetare prin oferta de monedă :- creşte pe măsura creşterii ratei dobânzii. Acordarea de credite se poate realiza de

orice bancă.Există însă şi alte căi de a spori masa monetară:

59

Page 40: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

- micşorând rata rezervelor obligatorii sau dorite; astfel, o ridicare a ratei rezervei obligatorii conduce la diminuarea ofertei de monedă şi deplasarea liniei ofertei spre stânga.

- prin emisiune monetară, realizată doar de Banca Centrală;- prin schimbul valutar al monedelor convertibile în monedă naţională.

Mărirea volumului masei monetare este cauzată de următoarele situaţii:a. Când creşte volumul bunurilor şi serviciilor supuse vânzării, aceasta fiind situaţia

deplin justificată de sporire a cantităţii banilor;b. Acoperirea deficitului bugetului de stat;c. Scăderea vitezei de circulaţie a banilor;d. Convertibilitatea monedelor straine în monedă naţională.

Restrângerea masei monetare are loc:- odată cu diminuarea ratei dobânzii, precum şi sub influenţa altor factori:- plafonarea creditului în forma unei sume maxime care nu trebuie depăşită;- creşterea rezervelor obligatorii impuse de Banca Centrală;- schimbul valutar al monedei naţionale pe alte monede convertibile.

Micşorarea volumului masei monetare este cauzată de situaţiile următoare:a. Diminuarea volumului bunurilor şi serviciilor supuse vânzării;b. Excedentul bugetului de stat;c. Creşterea vitezei de circulaţie a banilor;d. Convertibilitatea monedei naţionale în monede străine.

La un anumit nivel al ratei dobânzii, dacă ceilalţi factori sunt constanţi, evoluţia cererii şi ofertei de monedă merg în sensul echilibrului. Piaţa monetară se află în stare de echilibru atunci când la un anumit nivel al ratei dobânzii cantitatea de monedă oferită este egală cu cantitatea de monedă cerută. O creştere a cererii de monedă are ca efect sporirea cantităţii de monedă pe piaţă, dar şi creşterea ratei dobânzii, iar scăderea cererii de monedă are influenţe inverse.

Creşterea ratei dobânzii este cauzată şi de o penurie de monedă pe piaţă la o rată scăzută a dobânzii, generată de reducerea ofertei. Acest fapt va determina presiuni în sensul majorării ratei dobânzii. Creşterea ofertei conduce la un moment dat la scăderea ratei dobânzii şi creşterea cantităţii de monedă.

Chiar dacă băncile dispun de fonduri pe care doresc să le împrumute, s-ar putea ca la nivelul curent al ratei dobânzii să nu existe cerere. Ajustarea ratei dobânzii este greoaie pe piaţa monetară, aceasta fiind o piaţă de oligopol. O bancă poate coborâ rata dobânzii pentru creditele acordate numai scăzând şi rata dobânzii la depozitele pe care le colectează. Aceasta poate însemna pierderea clienţilor, astfel că rigiditatea ratei dobânzii va determina o diminuare a mutiplicatorului banilor faţă de nivelul ideal.

Schimburile pe piaţa monetară vor afecta şi dinamica venitului naţional prin intermediul modificării ratei dobânzii. Acest proces se desfăsoară în trei faze:

1)sporirea masei monetare conduce la scăderea ratei dobânzii;

2)coborârea acestei rate, va impulsiona investiţiile şi alte forme de împrumut, ceea ce stimulează activitatea economică;

3)această stimulare a activităţii economice conduce la sporirea venitului naţional.

4. Instrumentele politicii şi pieţei monetarePolitica monetară o definim ca acţiunea exercitată de autorităţile monetare (Banca centrală şi

Trezoreria) asupra masei monetare şi activelor financiare pentru orientarea economiei pe termen scurt şi mediu.

Politica monetară se referă mai concret la ansamblul de reglementări pe care Banca Centrală le impune celorlalte bănci spre a atinge obiective generale precum: stabilitatea sau expansiunea economică, deschiderea economiei naţionale spre exterior, etc..

60

Page 41: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt:a) Manevrarea taxei rescontului;b) Cumpărări şi vânzări de titluri pe piaţa deschisă (open market);c) Variaţiile cotelor rezervelor obligatorii.

a) Banca centrală are rol important în crearea de monedă prin tehnica indirectă a rescontării titlurilor de credit.

Scontarea constă în actul prin care o bancă achiziţionează de la clienţii săi, la vedere şi înainte de scadentă creanţe pe termen scurt, oferindu-le suma de pe înscrisul respectiv. Din această sumă se scade dobânda pentru durata de timp cuprinsă între momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei. Taxa scontului (mărimea relativă a scontului) depinde în primul rând de cererea de scontare şi posibilităţile băncilor comerciale de a efectua plata cambiilor înainte de scadenţă. Mărimea acestei taxe este influenţată şi de taxa rescontului.

Rescontarea reprezintă operaţia de achiziţionare de către banca de emisiune a efectelor deja scontate la băncile comerciale, operatiune la vedere şi înainte de scadenţă. Valoarea este diminuată cu suma corespunzătoare taxei de rescont. Taxa de rescont este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune în momentul rescontării.

Băncile comerciale trebuie să fie însă în permanenţă atente la rescont, pentru că Banca Centrală poate stopa rescontările. (Se consideră că rescontarea este o favoare dată băncilor comerciale şi nu un drept al acestora.)

b) Achiziţionarea şi vânzarea de titluri pe piaţa deschisă (open market) este un instrument al politicii monetare foarte cunoscut în S.U.A. Banca Centrală intervine pentru reglarea lichidăţii bancare în funcţie de nevoile sistemului economic în sensul de a evita variaţiile de rimuri foarte mari sau dezordonate. Poartă denumirea de „open market” întrucât instituţia de emisiune monetară prin intervenţia sa „deschide piaţa” titlurilor, care funţiona initial doar pe baza tranzacţiilor dintre băncile comerciale. Pentru a micşora excedentul de monedă, Banca Centrală vinde pe piaţă obligaţiuni, creanţe publice sau private; pentru a spori cantitatea de monedă, achiziţionează efecte publice sau private.

c) Practicarea cotelor obligatorii de rezervă s-a generalizat. Variaţia procentajului rezervelor este foarte eficace, afectând imediat multiplicatorul creditului, dar acestă politică e utilă cu deosebire în ţările în care predomină moneda scripturală.

În România, deocamdată taxa rescontului şi operaţiunile pe piaţa liberă nu reprezintă încă instrumente curente de politică monetară, fiindcă nu există o circulaţie largă a titlurilor de credit şi a hârtiilor de valoare. Banca Naţională a României foloseşte cu precădere:

plafoanele de credit - acel mod de lucru prin care se stabilesc sumele maxime de credit pentru fiecare bancă în parte, de către Banca Naţională;

rata de refinanţare bancară - prin aceasta Banca Centrală furnizează lichidităţi societăţilor bancare solicitante, printr–o operaţie de refinanţare pe termen scurt, de maximum 90 de zile, pe trei căi:

- prin liniile de credit prin care societăţile bancare preiau sume de bani dintr-un cont deschis la Banca Naţională până la un anumit nivel, într-un interval de timp prestabilit. Rata dobânzii pentru aceste credite este stabilită de către conducerea Băncii Naţionale.

- prin creditul de licitaţie - se caracterizează prin aceea că rata dobânzii e stabilită în şedinţe de licitatie. Băncile care licitează mai mult obţin creditul B.N.R.

- prin creditul pe termen fix - este forma cu totul specială de refinanţare acordată de B.N.R. pentru societăţile bancare aflate în situaţii limită cu scadenţa maximă de 30 de zile.

61

Page 42: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

Instrumentele pieţei monetare sunt:a) Biletele de trezorerie reprezintă un împrumut al statului pe termen scurt, putând fi

achiziţionate de agenti economici sau de populaţie. După emisiune, aceste titluri sunt intens comercializate pe piaţa secundară.

b) Titlurile comerciale sunt instrumente pe termen scurt, emise de instituţii financiare, unităţi industriale sau prestatoare de servicii publice. Acestea urmăresc atragerea de fonduri necesare activităţii cotidiene, rambursabile la scadenţă.

c) Cecurile (acceptările bancare) reprezintă un înscris bancar emis de o firmă ce se obligă să plătească o sumă la scadenţă şi este trimis spre acceptare unei bănci. Sunt folosite mai ales de agenţi economici mai puţin cunoscuţi ce doresc să realizeze operaţiuni de import şi se trimit unei bănci de renume în vederea acceptării, băncile luând rolul unor instituţii de rating. Cecurile se folosesc larg în tranzacţiile pe piaţă.

d) Certificatele de depozit negociabile sunt înscrisuri emise de bănci comerciale, atestând existenţa unor fonduri în depozit. Unele certificate sunt răscumpărate de bănci înainte de maturitatea depozitului, iar din motivul negocierii poartă numele de certificate de depozit negociabile.

e) Eurodolarii desemnează depozitele la termen exprimate în dolari, efectuate la bănci străine sau la filiale ale băncilor americane din străinătate. Băncile americane care au nevoie de fonduri pot împrumuta eurodolari de la băncile străine sau de la filiale ale băncilor americane localizate în străinătate.

f) Acordurile de răscumpărare sunt titluri ce atestă împrumuturi foarte scurte, uneori de numai 24 de ore, făcute de agenţi economici, pe care băncile acceptă să le răscumpere la un preţ foarte apropiat de cel de cumpărare.

5. Băncile şi instituţiile financiareForma modernă de organizare a activităţii bancare a fost prefigurată de Banca din Amsterdam

(1609) şi de Banca Angliei (1694). Prima Bancă din România a fost deschisă în 1839 la Braşov, a urmat în 1840 cea de la Sibiu şi în 1854 - Banca Moldovei.

Iniţial, băncile s-au limitat la păstrarea valorilor care le erau încredintaţe şi la executarea plăţilor ordonate de clienţi. Din simple mijlocitoare între participanţii la viaţa economică, ele au devenit agenţi economici foarte activi.

Băncile şi instituţiile financiare reprezintă acei agenţi economici care au rol de intermediar financiar, dar şi de gestionare a instrumentelor monetare şi pârghiilor financiare dintr-o ţară.

Serviciile bancar-financiare, indiferent de forma proprietăţii, se desfăşoară pe bază comercială.

Băncile îndeplinesc următoarele categorii de funcţii importante:1. funcţii active: acordarea de împrumuturi; pentru aceasta, ele se asigură de condiţiile de bonitate

financiară (capacitatea solicitantului de a putea restitui la scadenţă creditul acordat). Alte servicii bancare active sunt:

gestionarea conturilor deponenţilor; organizarea înfiinţării de societăţi comerciale; plasarea titlurilor de valoare ale acestora.

2. funcţii pasive - principala funcţie pasivă se referă la primirea pentru păstrare a economiilor populaţiei şi agenţilor economici nefinanciari. Alte funcţii pasive sunt:

executarea plăţilor din ordinul clienţilor; conducerea operaţiunilor de casă (ale întreprinderilor şi instituţiilor care solicită acest lucru).

3. În prezent băncile îndeplinesc şi funcţii noi, macro-economice. Ele coordonează plăţile şi încasările care se fac la nivelul economiei naţionale:

a.Asigură cadrul pentru emisiunea suplimentară de monedă (sau retragerea ei). Aşadar băncile gestionează moneda naţională şi supraveghează relaţiile ei cu monedele altei ţări.

62

Page 43: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

b.Au rol de intermediar financiar la nivelul economiei naţionale; ele canalizează economiile agenţilor economici şi ale populaţiei spre domenii de interes pentru ţară.

c.Restricţionează creditul punând anumite condiţii împrumutătorilor prea entuziaşti.

d.Au posibilitatea de a creea putere de cumpărare adiţională, transformând depunerile la vedere ale agenţilor economici nefinanciari în credite pe termen lung.

e.Selecţionează proiectele pe care urmează să le susţină prin creditare.

Pentru acordarea dreptului de folosire a rezervelor băneşti, băncile încasează dobândă. Pentru sumele păstrate în depozit şi celelalte servicii pasive băncile plătesc dobândă.

Profitul bancar brut este diferenţa dintre dobânzile încasate şi cele plătite. Scăzând cheltuielile pentru administraţia şi întreţinerea băncii, precum şi impozitele legale, obţinem profitul net al băncii.

Tipuri de bănciA) Banca de emisiune monetară, sau Banca Centrală, sau Banca Naţională, are poziţie specială

în cadrul băncilor din fiecare ţară. Atribuţiile ei sunt: să pună în circulaţie bani care să corespundă nevoilor de lichiditate ale economiei, deci să

realizeze emisiunea monetară şi să regleze masa monetară; să supravegheze şi să regularizeze volumul şi costul creditului; să conlucreze cu trezoreria pentru a conduce programul de împrumut al Guvernului; să conducă politica monetară şi valutară a ţării; să asigure stabilitatea monetară şi funcţionarea sistemului bancar.

B) Băncile comerciale sunt un tip de întreprinderi lucrative specializate în furnizarea de capital bănesc agenţilor economici pe baza resurselor monetare atrase şi a capitalului propriu. Denumirea de „bănci comerciale” provine din faptul că, iniţial, au fost principale creditoare ale comerţului. În prezent, ele acordă şi credite de consum sau credite ipotecare.Astfel, se împart în:

bănci ipotecare bănci de depozit.

Băncile comerciale ipotecare acordă împrumuturi pe termen lung, garantate cu bunuri imobiliare. Îşi asigură resursele monetare pe calea emiterii de titluri şi obligaţiuni ipotecare.

Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele necesare din depunerile la termen ale clienţilor. La rândul lor ele pot fi: bănci de depozit propriu-zis, care primesc depuneri la vedere şi la termen, acordând credite pe termen scurt; bănci comerciale de afaceri, care au capitaluri proprii însemnate şi pot acorda credite pe termen lung.

C) Societăţile de asigurări au în prezent loc tot mai important în sistemul bancar. Ele garantează, pentru clienţi, despăgubiri în cazul producerii unor riscuri asigurate; plasează resursele mobilizate şi necheltuite la alte instituţii financiare.

D) Cooperativele de credit reprezintă asociaţii de persoane care se constituie cu scopul de a furniza sprijin financiar membrilor asociaţi, angajaţi la aceeaşi firmă; ele nu funcţionează pe principiul profitului. Sumele care depăşesc cheltuielile sunt distribuite membrilor în diferite forme: prin acordarea de dobânzi adiţionale la depozite, prin acceptarea unui rabat al dobânzii pentru membrii debitori.

E) Fondurile de pensii reprezintă proiecte (programe) de pensii finanţate de agenţii economici privaţi sau de guvern. Fondurile de pensii efectuează investiţii în principal în obligaţiuni, acţiuni, ipoteci şi valori imobiliare.

F) Societăţile de investiţii sunt cunoscute şi sub denumirea de „fonduri mutuale”; preiau fonduri băneşti de la indivizi şi le folosesc pentru a cumpăra acţiuni, obligaţiuni emise de firme sau instituţii guvernamentale. Aceste societăţi strâng fondurile şi reduc riscurile prin diversificare.

63

Page 44: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

6. Sistemul bancar, financiar şi de asigurări din România

Instituţiile principale ale pieţei monetare din ţara noastră au fost revitalizate ca urmare a trecerii la un nou sistem economic începând cu 1990. Acesta a abandonat sistemul monobancar; a trecut la un sistem în două trepte: o treaptă reprezentată de Banca Naţională şi alta de către băncile comerciale; a perfecţionat cadrul legislativ pentru funcţionarea în condiţiile economiei de piaţă.

Sistemul bancar, financiar şi de asigurări din România cuprinde:

1. Banca Naţională a României, ca organism de stat cu funcţiile anterior precizate. BNR se bazează pe capitalul public. Ea răspunde de înfăptuirea politicii monetare şi de credit prin intermediul monedei naţionale – Leul.

2. Banca Comercială Română s-a organizat în 1990. Ea realizează operaţiuni comerciale care erau în competenţa BNR până în acel an, respectiv operaţiuni de cont curent ale unităţilor de stat.

3. Banca Agricolă, Banca Română de Dezvoltare, BancCoop, BancPost etc., sunt instituţii specializate care funcţionează ca societăţi bancare comerciale executând operaţiunile specializate ale fostelor bănci de stat. Paralel, au fost fondate bănci având capital integral privat.

4. Casa de economii şi consemnaţiuni colectează economiile populaţiei, depunerile cu amănuntul, fie la vedere, fie la termen, iar soldurile sumelor colectate sunt păstrate la băncile comerciale în conturi purtătoare de dobânzi. În această reţea de colectare a economiilor populaţiei poate interveni şi poşta prin oficiile ei.

5. Societăţile de asigurări (ASIROM) în schimbul unei prime lunare de asigurare fac despăgubiri parţiale sau totale în caz de nevoie; există societăţi de asigurări naţionale şi internaţionale, tot mai multe funcţionând cu integral capital privat.

6. Instituţiile financiare casele de ajutor reciproc (C.A.R.) sunt organizate pe bază de adeziune sub forma unor

fonduri mutuale, iar calitatea de membru obligă la plata ratelor lunare şi dă dreptul obţinerii de credite cu rate ale dobânzii sub cele practicate pe piaţa financiară;

cooperativele de credit colectează sume de la membrii cooperatori şi tot lor le acord împrumuturi;

casele de pensii colectează sume de la pensionari;În sinteză:

Piaţa monetară reprezintă piaţa capitalurilor pe termen scurt, având rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă;

Obiectul acestei pieţe îl formează creditul în formă bănească, iar preţul îmbracă forma specifică de dobândă;

Nu este o piaţă cu acces liber, atât participarea cât şi modul de realizare a operaţiilor fiind precizate prin reglementări juridice;

Operaţiunile pe piaţa monetară, după complexitatea lor, pot fi: de finanţare - acordare de credite; de refinanţare - de apel la bănci mari sau la Banca Centrală din partea creditorului, spre a

obţine la rândul său un credit; Operaţiunile specifice pieţei monetare contribuie la reglarea cantităţii de monedă.

PIAŢA CAPITALULUI(FINANCIARĂ)

64

Page 45: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

Piaţa capitalului este o importantă piaţă financiară pe tremen lung, pentru active financiare cu o durată mai mare de un an.

1. Consideraţii generale

Interdependenţa între problemele creditului şi cele ale monedei reprezintă un fapt care s-a impus în atenţia specialiştilor. Relaţia de creditare rezultă din funcţia banilor de mijloc de plată şi se concretizează în separarea în timp a prestaţiei şi a contraprestaţiei. Relaţia de creditare apare atât pe piaţa monetară cât şi pe cea financiară.

Creditul constă în transmiterea de bunuri pe un timp limitat, dinainte fixat şi numit scadenţă, contra unei sume de bani numită dobândă.

Reprezintă un act de încredere în debitor, act care se referă la schimbarea unui bun în bani, sau natură contra unei promisiuni de rambursare la un termen dinainte stabilit. Deosebim două categorii de operaţiuni de acordare de credite: împrumuturi în bani şi vânzarea în rate, sau creditul de consum.

Termenul “credit” este de origine latină şi înseamnă “încredere”.

Apariţia relaţiei între creditori şi debitori este legată de existenta unor agenţi economici care au disponibilităţi temporare, şi a altora, care au nevoie de asemenea resurse. Apare astfel o piaţă a creditului, în cadrul căreia se confruntă cererea şi oferta.

Formarea resurselor disponibile băneşti este rezultatul mai multor procese economice: - ele pot să apară din procesul rotaţiei factorilor de producţie

(încasările se fac la vânzarea producţiei periodic, iar cheltuielile se fac pemanent, motiv de a solicita resurse în perioada de aprovizionare, dar de a avea disponibilităţi în alte perioade);

- din separarea în timp a constituirii veniturilor bugetului de stat şi a cheltuielilor resurselor bugetare;

- din procesul economisirii de către populaţie.Funcţiile economice pozitive ale creditului

înlesneşte sporirea capitalului real favorizând trecerea resurselor băneşti de la cel care momentan nu e în măsură să le folosească util, în folosinţa altuia care este capabil să le valorifice;

contribuie la concentrarea întreprinderilor, adică orientează resursele băneşti spre unităţile mai bine situate pe piaţă, sporindu-le forţa concurenţială;

accelerează tranzacţiile comerciale, adică uşurează desfacerea de mărfuri la scară largă;

sporeşte viteza de rotaţie a monedei şi contribuie la sporirea mijloacelor de plată; exercită influenţă benefică asupra consumului prin cumpărarea cu plata în rate.

Tipuri de creditÎn decursul timpului, creditul s-a diversificat, şi-l clasificăm după mai multe criterii:

a) după forma de proprietate a debitorului poate fi credit: acordat persoanelor particulare sau întreprinderilor private şi credit public, acordat statului prin efecte publice, care constau din obligaţiuni şi bonuri de tezaur.

b) după durata pentru care se acordă poate fi pe termen: scurt: pe piaţa monetară sunt credite de o zi, credite de la 2 la 90 de zile şI de 18 sau 24

de luni; mediu: între 3-5 ani; lung: mai mare de 5 ani.

c) după modul de garantare poate fi: credit personal - pe baza de încredere, fără garanţie dar pe baza unei solide poziţii

economice; credit real - pe baza unei garanţii:

65

Page 46: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

pe ipotecă , garanţia fiind un bun imobiliar; pe amanet, garanţia fiind un bun mobiliar; lombard, garanţia fiind hârtiile de valoare.

d) după scopul urmărit de debitor: credit de consum - pentru gospodării credit de producţie, care poate fi:

de exploatare (pe termen scurt) - pentru procurarea de seminţe, îngrăşăminte, materii prime; acordarea salariilor...

de ameliorare, de modernizare – înnoire de maşini, utilaje noi; de investiţie (pe termen lung) - pentru cumpărare de terenuri, construire de fabrici,

etc.2. Obiectul pieţei capitalului

Într-un sens foarte general, obiectul acestei pieţe îl constituie activele financiare.

Activele financiare sunt depozite monetare şi semimonetare, inclusiv hârtii de valoare pe termen scurt şi pe termen lung.

Mai concret, piaţa financiară cuprinde operaţii financiare şi capitalurile disponibile pe termen mediu şi lung, şi are ca obiect activitatea de finanţare a programelor de investiţii ale întreprinderilor. Cererea e reprezentată în mod hotărâtor de întreprinderi, iar oferta - de băncile de afaceri şi instituţiile de gestiune colectivă a economiilor băneşti.

Hârtiile de valoare pot fi pe termen lung sau scurt. Piaţa finciară cuprinde în principal hârtiile de valoare pe termen lung.

Hârtiile de valoare pe termen scurt sunt acelea care facilitează finanţări pe perioade mai mici de 1 an. Între acestea enumerăm: bilete de trezorerie, certificate de depozit sau efecte de comerţ.

Hârtiile de valoare pe termen lung se referă la acele active financiare care mijlocesc finanţări pe perioade mai lungi de 1 an. De regulă aceste hârtii sunt obligaţiunile şi acţiunile şi se consideră cel mai adesea că ele formează obiectul pieţei capitalurilor.

Obligaţiunea este o hârtie de valoare care atestă un credit pe termen lung. Emitentul este debitorul, iar deţinătorul obligaţiunii este creditorul. Emitentul este obligat să plătească până la scadenţă suma înscrisă pe obligaţiune şi periodic o anumită dobândă fixă, numită cuponul obligaţiunii. Valoare nominală a obligaţiunii reprezintă chiar suma prin care emitentul este creditat. Obligaţiunea mai este cunoscută şi sub denumirea de ”hârtie de valoare cu venit fix”.

Acţiunea este o hârtie de valoare care atestă un titlu de proprietate, dovedind participarea deţinătorului ei la capitalul social al societăţii comerciale pe acţiuni, care a emis-o. Suma înscrisă pe acţiune este valoarea ei nominală. Deţinătorul acţiunii primeşte un dividend, adică o cotă din profitul societăţii, proporţională cu profitul disponibil şi cu numărul de acţiuni deţinute.

Acţiunile pot fi nominale sau la purtător, iar după o altă clasificare:- ordinare - pentru care cota de dividend e variabilă, în funcţie de

dimensiunile profitului obţinut;- privilegiate - când dividendul este fix, indiferent de mărimea

profitului.Drepturi şi îndatoriri ale posesorului de acţiuni: dreptul de vot în Adunarea Generală a Acţionarilor; dreptul de a fi informat asupra gestiunii firmei; dreptul de a primi o parte din capitalul firmei în caz de lichidare; obligaţia de a suporta o parte din pierderi;

Pachetul acţiunilor de control este un număr minim de acţiuni care îi asigură deţinătorului posibilitatea de a dispune de majoritatea voturilor în Adunarea Generală a Acţionarilor, numind astfel Consiliul de administraţie.

66

Page 47: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

Randamentul activului financiar reprezintă venitul preconizat a fi adus de acesta în raport cu preţul său şi se socoteşte astfel: diferenţa dintre preţul din momentul vânzării şi al cumpărării, la care se adaugă câştigul (dividend sau cupon) pe perioada deţinerii, totul raportat la preţul din momentul achiziţionării.

R1 / 0 = (P1 - P0 + Y1 / 0) : P0

În sinteză, componentele pieţei capitalului sunt:1) piaţa acţiunilor;2) piaţa obligaţiunilor:

emise de firme mari, piaţă pe care se tranzacţionează titluri de împrumuturi, emise de administraţia publică centrală sau locală, pentru finanţarea investiţiilor de

capital – şcoli, canalizări, poduri. etc. emise de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare.

3) piaţa titlurilor de ipotecă este piaţa titlurilor financiare pentru a evidenţia împrumuturi pe termen lung în vederea achiziţionării de proprietăţi, sumele de bani oferite de bănci se garantează chiar cu imobilele, terenurile etc. achiziţionate.

3. Formele şi insţituţiile pieţei capitalului

În cadrul pieţei capitalului se distinge:

piaţa primară; piaţa secundară.

Piaţa primară este aceea care include emisiunea şi plasarea de titluri financiare noi; vânzarea şi cumpărarea hârtiilor de valoare pe termen lung nou emise. Pot emite astfel de hârtii autorităţile guvernamentale, instituţii şi întreprinderi care au nevoie de fonduri bănesti. Cei care le cumpără sunt posesori de economii care doresc să-şi plaseze capitalul, devenind investitori.

Instituţiile cu rol hotărâtor pe această piaţă sunt băncile. Preţul de vânzare se numeşte curs şi este reprezentat de valoarea nominală, fiind ferm, ne-negociabil. Uneori, pentru mobilizarea rapidă de fonduri, cursul perceput la plasarea titlurilor poate fi stabilit sub valoarea nominală (sub pari), iar alteori peste această valoare. Răscumpărarea se face apoi la valoarea nominală.

Piaţa secundară este cea în care se tranzacţionează hârtii de valoare pe termen lung emise anterior, preţul lor fiind negociabil . Există şi pieţe secundare pentru ipoteci şi alte active financiare. Cea mai activă este piaţa valorilor mobiliare, aceasta având două forme:

piaţa organizată, sau bursa de valori (sau titluri) – tranzacţionează valorile mobiliare listate (admise), prin intermediul brokerilor, care execută ordinele primite de la clienţi;

piaţa mai puţin formalizată – O.T.C. (over the counter), sau piaţa interdealeri; tranzacţionează valori mobiliare ce nu fac obiectul pieţelor bursiere.

Cursul titlurilor pe piaţa secundară depinde de mai mulţi factori:- Raportul dintre cererea şi oferta de titluri,- Dimensiunea veniturilor anterioare aduse,- Rata inflaţiei,- Rata dobânzii.

Ca instituţii în funcţionarea piaţei capitalului, sunt:1. Comisia hârtiilor de valoare, care este un organism guvernamental cu rol de a coordona piaţa

capitalului, având următoarele atribuţii: înregistrarea hârtiilor de valoare ce se emit pe piaţa primară; atestarea brokerilor şi caselor de brokeraj, urmărind activitatea lor şi a asociaţiilor de

brokeri; controlul activităţii burselor de valori; aprobarea înfiinţării unor noi burse de valori.

2. Brokerul care poate fi conceput la 3 nivele instituţionale:

67

Page 48: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

ca persoană fizică, principalul actor al pieţei capitalului; asociaţii de brokeri; case de brokeraj, care activează ca intermediari.

Funcţiile acestor case de brokeraj sunt: introduc noile emisiuni pe piaţa primară; fac tranzacţii la ordin pe pieţele secundare; fac tranzacţii pe cont propriu (dealing); oferă consultanţă în probleme de investiţii finciare; păstrarea în grijă (custodie) a hârtiilor de valoare.

Pot efectua servicii de brokeraj şi băncile comerciale, în viziunea actuală de bancă universală.

3. Bursa de valori, care este o piaţă organizată pentru tranzacţii cu hârtii de valoare emise anterior, de către importante societăţi comerciale pe acţiuni şi de autoritatea guvernamentală. Particularitatea bursei de valori constă în faptul că preţul acestor hârtii se stabileşte prin şedinţe de licitaţie.

4. Piaţa capitalului în România; însemnătatea pieţei financiare

Piaţa de capital din ţara noastră include atât piaţa bursieră cât şi pe cea extrabursieră. Piaţa bursieră

Bursa de valori din România s-a reînfiinţat în anul 1995, având importanţă pentru formarea şi utilizarea capitalurilor. Activitatea bursei a început în urma deciziei Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) şi reprezintă o piaţă organizată pentru negocierea valorilor mobiliare admise la cotare.

Membrii ai Bursei pot deveni acele societăţi de valori mobiliare autorizate de C.N.V.M., care îndeplinesc şi condiţiile privind proporţia activelor societăţii, a unui minim de capital net.

Indicele oficial al bursei folosit în România se numeşte Indicele BET – Indicele Bursei de Valori Bucureşti. El reprezintă o medie ponderată cu o capitalizare a preţurilor celor mai lichide 10 acţiuni, cotate la Bursa de Valori Bucureşti. Valoarea preţurilor din fiecare zi este raportată la preţurile corespunzătoare din momentul de referinţă. Astfel se asigură cerinţa ca indicele să reflecte zilnic schimbările preţurilor acţiunilor faţă de preţurile aceloraşi acţiuni în momentul T0. Indicele are şi scopul de a furniza o bază adecvată pentru tranzacţiile derivate pe indici.

Indicele BET – Bucharest Exchange Trading - este exprimat şi în USD, prin convertirea preţurilor în lei la cursul BNR din ziua respectivă, servind astfel investitorilor străini care doresc această exprimare a lui.

Valoarea indicelui este ajustată cu un factor de corecţie f în cazul unor schimbări care afectează preţul, ca de exemplu: măsuri de divizări/consolidări de acţiuni, fuzionări ale firmelor, modificări ale capitalului social la firmele a căror acţiuni intră în portofoliul indicelui. Dacă apare situaţia ca unele acţiuni să nu mai corespundă regulilor de includere în portofoliul indicelui în vreme ce altele sunt tranzacţionate conform acestor reguli, factorul de corecţie este recalculat. Modificările se fac periodic şi sunt decise de către Comitetul Indicelui, actualizarea făcându-se trimestrial.

Piaţa extrabursierăAltă componentă a pieţei financiare o formează Sistemul RASDAQ. Este segmentul cel mai

important al pieţei extrabursiere. Funcţionează ca un sistem electronic de tranzacţionare, permiţând accesul abonaţilor locali şi internaţionali. Acceptă valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, titluri derivate) ale emitenţilor din întreaga lume.

Rolul pieţei financiare În toate ţările dezvoltate, cu economie de piaţă modernă, piaţa financiară este o componentă

esenţială a sistemului de pieţe şi are o influenţă majoră asupra stării şi funcţionării acestora.

68

Page 49: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

Prin intermediul pieţei financiare este stimulat procesul investiţional, concomitent cu sădirea sentimentului de proprietar şi de siguranţă economică, la care subscriu cei care cumpără active financiare;

Capacitatea pieţei financiare primare de a susţine efortul investiţional acţionează pozitiv asupre pieţei bunurilor de consum şi de capital, dar şi asupra pieţei muncii – mărind gradul de ocupare;

Prin intermediul titlurilor negociate pe piaţa financiară sunt mobilizate rezervele de lichiditate şi este asanată circulaţia monetară.

CREŞTEREA ECONOMICĂ – POLITICI ŞI STRATEGII

CREŞTEREA ECONOMICĂ. ECHILIBRUL ŞI OPTIMUL ECONOMIC1. Conceptul de „creştere economică”

Conceptul de „creştere economică” este formulat ca atare numai de secolul al XX-lea, dar în mod neexplicit economişti au studiat probleme de macroeconomie în legătură cu diviziunea muncii la scară socială. Încă din secolul al XVIII-lea problemele creşterii economice au concentrat atenţia economiştilor ca demersuri incipiente privind funcţionarea economiei, studiul problemelor macroeconomice a fost abordat de A. Smith şi D. Ricardo vizând diviziunea socială a muncii. În prima parte a secolului al XX-lea cercetarea macroeconomică s-a intensificat pe fondul crizelor economice. Keynes propune un macromodel economic pentru ieşirea din criză. După Al Doilea Război Mondial neokeynesienii realizează sinteza între concepţia dinamică şi abordarea macroeconomică. Se conturează Teoria creşterii economice, de care s-au ocupat economişti renumiţi, ca Paul Samuelson, François Perroux şi alţii.

Creşterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în ansamblul şi dinamica lui. Prin conţinutul ei, înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei naţionale, fără a exclude oscilaţiile conjunctuale şi chiar anumite regresii temporare. Se folosesc chiar termenii de „creştere economică zero” şi „creştere economică negativă”.

Termenul de „creştere economică zero” a fost folosit pentru prima oară într-un raport pentru clubul de la Roma şi avea semnificaţia unei situaţii în care rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, încât nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant.

„Creşterea economică negativă” evidenţiază acea situaţie în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au tendinţă de scădere, menţinându-se totuşi sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficienţei şi bunăstării.

Aşadar creşterea economică relevă acele modificări care au loc în sporirea rezultatelor macroeconomice care nu sunt exprimate independent, ci în strânsă legătură cu factorii ei determinanţi. Aceşti factori sunt:

- factorul uman (cantitativ şi calitativ, drept capital uman);- factorul material (atât ca investiţii, cât şi capitalul real existent);- factorul informaţional – tehnic (având în prezent rol decisiv).

Rezultatele creşterii economice pot fi măsurate prin indicatori sintetici şi aceştia sunt:

- produs intern brut (PIB);- produs naţional brut (BNB);- venit naţional, atât pe total cât şi pe locuitor (VN).

Ca proces macroeconomic, creşterea economică nu surprinde modificările calitative din structura economiei şi nivel de trai, aspecte puse în evidenţă de conceptul de “dezvoltare economică”.

Caracteristicile procesului creşterii economice în prezent sunt:- se desfăşoară pe baza unui amplu proces de formare a unui mod tehnic de producţie

nou, caracteristic societăţilor din „Al III-lea Val”;- se conturează un tip de creştere preponderent intensivă;- are legătură cu calitatea vieţii.

69

Page 50: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

Tipurile de creştere economică- tipul extensiv, corespunzând laturilor cantitative ale factorilor direcţi ce contribuie la

formarea P.N.B.;- tipul intensiv, corespunzând laturilor calitative. El este propriu în special economiilor

avansate.Cele două aspecte nu sunt exclusive, alternând în evoluţia economică a unei ţări.

Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative şi structurale ale evoluţiei economice, în corelaţie cu evoluţia demografică şi problematica generală a omului, ca şi cu evoluţia echilibrului ecologic.

Ideea de bază ce defineşte dezvoltarea economică este cea de schimbare, de transformare a structurilor în economie; a comportamentului sistemului economic, a raportului dintre activităţile umane şi mediul înconjurător.

Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional.

În primul rând, dezvoltarea economică implică în sine creşterea economică; nu există proces de dezvoltare economică fără o creştere a rezultatelor macroeconomice pe termen lung.

În al doilea rând, dezvoltarea economică are o conotaţie istorică amplă; ea surprinde procesul trecerii economiei unei societăţi umane date, de la o formă inferioară de evoluţie spre alta superioară, inclusiv numeroasele zig-zag-uri temporare determinate de diferite conjuncturi istorice.

În al treilea rând, dezvoltarea economică poate fi definită, într-un sens mai restrâns, ca dezvoltarea factorilor de producţie, respectiv dezvoltarea principalelor componente ale economiei în cadrul unui spaţiu naţional-statal.

În al patrulea rând, noţiunea de dezvoltare economică se referă, mai ales în prezent, cu deosebire la progresele realizate în raporturile dintre agenţii economici şi mediul economic al acestora la structurile nu numai tehnice, ci şi sociale şi psihosociale ale producţiei şi la mediul naţional.

Procesul creşterii economice are anumite interferenţe şi cu procesul reproducţiei lărgite. Deosebirea esenţială dintre aceste procese constă în aceea că reproducţia lărgită evidenţiază doare reluarea producţiei pe o scară mai mare, prin acumularea de capital, în timp ce creşterea economică relevă şi factorii utilizaţi în acest scop, combinarea şi substituirea factorilor de producţie.

În concluzie, orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică.2. Conceptele de echilibru şi optim economic

Etimologic, conceptul de echilibru provine din termenii latini „aequs” (egal) şi „libra” (balanţă). Termenul a fost preluat din mecanică şi a căpătat foarte mare extindere, suferind de exces de sens, fiind foarte des utilizat. Echilibrul exprimă stabilitatea fenomenelor, determinată de ponderea egală a acţiunii contrariilor şi anularea reciprocă a tensiunilor.

În economie se vorbeşte despre echilibru:a) funcţional, reductibil la doi termeni: resurse şi nevoi;b) structural, determinat de raportul dintre ramuri, subramuri, domenii de activitate.Înţelegerea echilibrului economic presupune conştientizarea caracterului său relativ şi nu

absolut. El este o stare efemeră, trecătoare.În ce priveşte dezechilibrul economic, el poate fi de două feluri:

- o stare necesară trecerii spre un nou nivel de echilibru;- o situaţie gravă, de disfuncţionalitate.

Noţiunea de echilibru ridicată la stare de normă economică generează optimul economic.

Optimul economic desemnează acea situaţie a economiei care asigură cea bună eficienţă economică, corespunzând cel mai bine intereselor economice urmărite.

70

Page 51: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

Cât priveşte raportul dintre echilibru şi optimul economic, nu orice echilibru se confundă cu un optim, în vreme ce optimul economic nu poate fi conceput sau atins în afara echilibrului economic.

Nu există un model economico – matematic al echilibrului economic valabil oriunde şi oricând. În prezent, viaţa economică se caracterizează nu prin echilibru, ci prin dezvoltare şi tendinţa de creştere a dezordinii (entropiei).

3. Istoricul preocupărilor în teoria echilibrului economicFără a formula conceptul ca atare, problema echilibrului se regăseşte încă din antichitate,

exprimată la început ca temeri faţă de bulversările în viaţa cetăţii, faţă de dezorganizarea vieţii economice. Mai târziu, Aristotel se referă la acel sens al echilibrului care vizează echivalenţa, afirmând că la

baza schimbului stă egalitatea. Mercantiliştii surprind relaţia între economisire, rata dobânzii şi investiţii, precum şi influenţa

favorabilă a modificării preţurilor asupra echilibrului extern. În cadrul şcolii clasice, A. Smith socoteşte că echilibrul economic este dat de piaţă prin jocul

liber al preţurilor, asigurând echilibrarea cererii cu oferta.D. Ricardo integrează în concepţia sa despre echilibru şi situaţia în care producţia este

monopolizată. Jean Baptiste Say considera că produsele şi veniturile, cererea şi oferta se echilibrează automat.

Prin contribuţia şcolii clasice echilibrul economic dobândeşte statutul de concept de bază în ştiinţa economică.

Sintetizând ideile Şcolii clasice Leon Walras a realizat prima formalizare matematică a teoriei echilibrului general demonstrând că într-un sistem de concurenţă pură şi perfectă, preţul fiecărui produs este egal cu preţul său de revenire şi că, la acest preţ, se asigură alocarea optimă a resurselor şi folosire a factorilor de producţie. Cea mai importantă teză formulată de Walras este cea referitoare la interdependenţa tuturor preţurilor şi cantităţilor.

În opera lui Marx, echilibrul economic are două accepţiuni:1. echilibrul schimburilor sau vânzărilor de mărfuri;2. echilibrul reproducţiei, ca echilibru al întregii economii.

În prima accepţiune se presupune că schimbul mărfurilor se face la valoarea lor, egală cu munca înmagazinată în marfă.

În cealaltă accepţiune (la nivel macroeconomic) Marx construieşte teoria reproducţiei ca abstracţie ştiinţifică.

Teoria reproducţie simple:I (v + p) = II c sectorul I – mijloace de producţie

sectorul II – mijloace de consum

Teoria reproducţiei lărgite:

I(v + p) > II cÎn aceste modele el vizează raportul dintre sectorul bunurilor pentru producţie şi al bunurilor

pentru consum.

Totodată, Marx a criticat teoria lui Jean Baptiste Say, privind realizarea automată a echilibrului economic. El aduce primele idei în ce priveşte echilibrul ecologic.

Teoria lui Keynes în problema echilibrului economic are meritul de a fi ţinut cont de realitatea concretă şi nu de modelele pure. Ecuaţia fundamentală în teoria echilibrului la Keynes este

S = Iadică economiile să fie egale cu investiţiile.

Transformarea economiilor în investiţii este cheia problemei realizării echilibrului, deoarece cererea de bunuri are două componente:

71

Page 52: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

- cererea de bunuri pentru consum;- cererea de bunuri pentru investiţii.

Keynes şi-a dat seama că forţele pieţei nu mai erau capabile să asigure, singure, echilibrul. Remediul este intervenţia statului în economie, teorie prin care zdruncina vechile concepţii liberale, neintervenţioniste.

Teoria lui Keynes include ca problemă de bază a echilibrului şi dezvoltarea şi ocuparea forţei de muncă. El susţinea că echilibrul pe termen scurt ar putea fi însă însoţit de subocupare.

J. Schumpeter , adept al concepţiei structurilor dinamice, consideră că problema unui echilibru static este ireală, că o economie modernă se află în dezechilibru dinamic. Deci problema fundamentală a sistemului economic este schimbarea structurilor şi nicidecum realizarea echilibrului.

Francois Perroux este şi el adept al dezechilibrelor economice. În concepţia sa piaţa are un caracter impus şi imperfect, în care relaţiile apar între dominanţi şi dominaţi, iar nu între parteneri egali. Ca urmare, echilibrul e impus de firma dominantă, care ia macrodecizii, acestea fiind în fapt căi de dezechilibrare.

Toate formele de echilibru analizate conţin un număr important de alte echilibre denumite echilibre parţiale.

Echilibrele parţiale reprezintă situaţia unei pieţe sau a unei ramuri în care confruntarea ofertei şi a cererii a determinat simultan preţul şi cantitatea produsă.

4. Teoria echilibrului general (T.E.G.)Un loc aparte în gândirea economiştilor îl ocupa această teorie, fundamentată de modelele lui

Arrow–Debrew şi Mc’Kenzie, care în mod independent au reprezentat o economie concurenţială cu existenţa echilibrului. În condiţiile de piaţă concurenţială, echilibrul economic se manifestă în forma unor stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici producători–vânzători şi cumpărători–consumatori. Ca reguli generale primii urmăresc maximizarea profiturilor, iar ceilalţi maximizarea funcţiilor de utilitate supuse restricţiilor venitului lor.

Echilibrul economic este o stare spre care tinde piaţa atunci când cererea e egală cu oferta, sau diferenţa dintre ele nu depăşeşte limite rezonabile.

Condiţii de echilibrua. Pentru economia unei ţări, trebuie ca oferta globală să fie egală cu cererea globalăY = D

Y – ofertă; D – cerereProdusul naţional brut reprezintă oferta globală, care se poate descompune în:

- bunuri pentru consum;- economii

Y = C + SCererea globală se poate descompune în :

- bunuri pentru consum;- bunuri investiţionale.

D = C + I

C + S = C + I S = Ib. Pentru piaţa bunurilor şi serviciilor

Având în vederea deschiderea economiei spre exterior, se presupune luarea în considerare a importurilor şi exporturilor:

72

Page 53: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

Y + H = D + E H – importuri;E – exporturi

C + S + H = C + I + ES + H = I + E

S – I = E – Hc. Pe piaţa monetară, condiţia de bază este ca oferta generală de monedă să fie egală cu cererea de bani:

Ym = Dm

Ym – oferta globală de monedă;Dm – cererea globală de monedă

Oferta de monedă depinde de masa monetară şi viteza de rotaţie, iar cererea reală de monedă depinde de nivelul general al preţurilor şi volumul tranzacţiilor:

M x V = P x TV – viteza de rotaţie a banilor;M – masa monetară;P – preţuri;T – volumul total al tranzacţiilor;d. Pe piaţa muncii, condiţia este de egalitate a cererii cu oferta de muncă:

YL = DL (oferta generală de muncă este egală cu cererea generală de muncă)

Condiţiile de echilibru au un caracter teoretic, din dublu motiv:- în primul rând, egalitatea cererii cu oferta se realizează doar ca tendinţă;- în al doilea rând, în realitate economia nu se află niciodată în echilibru perfect.

5. Dezechilibrele economicePrintre cauzele stărilor de dezechilibru menţionăm:

- modificarea limitelor resurselor şi tehnologiilor;- restricţii bugetare;- greşeli de politică economică;- necunoaşterea sau neînţelegerea mecanismului pieţei.

Pe piaţa bunurilor Stările de dezechilibru se prezintă în două variante:- dezechilibre normale, desemnate prin starea de presiune, sau ofertă excedentară;- dezechilibre anormale, sau starea de absorbţie, sau cerere excedentară.

a. Starea de presiune – reprezintă o concurenţă între producători, oferind cumpărătorilor posibilitatea de a alege. Ei aleg calitatea, aleg oferta avantajoasă ca preţ. Investiţiile se orientează spre obiective destinate producerii de noi bunuri, superior calitative, spre reducerea costurilor de producţie. Cumpărătorii selectează bunurile care se vor produce, pentru că îşi pot manifesta opţiunile. Este o situaţie a “consumatorului rege”

b. Starea de absorbţie caracterizată prin concurenţa între cumpărători. Creşterea ofertei şi a vânzărilor depinde numai de producători, care îşi aleg cumpărătorii. Costurile mici şi calitatea nu sunt stimulate, pentru că se vinde orice, iar investiţiile se orientează spre o producţie preponderent extensivă. Vânzătorii sunt cei care îşi selecţionează cumpărătorii.

Ca şi consecinţe ale dezechilibrelor pe celelalte pieţe, sunt:- şomajul;- inflaţia;- înrăutăţirea condiţiilor de viaţă.Concluzii

Tendinţa obiectivă de realizare a stărilor de echilibru trece prin stări de dezechilibru.

În condiţiile contemporane, statul are menirea de a veghea şi dirija acţiunea agenţilor economici, protejând consumatorii, dar permiţând şi maximizarea profiturilor, în corelaţie cu nivelul de trai.

73

Page 54: Fundamentele Macroeconomiei

Creşterea economic ă

6. Nevoia de echilibru în economia contemporanăRecunoaşterea faptului că economia se caracterizează prin dezechilibre nu îndreptăţeşte

abandonarea preocupărilor pentru redresarea economică, întrucât astfel s-ar ajunge la anarhie, haos. Problema realizării echilibrului se pune în mod diferit de la ţară la ţară, în funcţie de nivelul dezvoltării ei economice.

A. În statele dezvoltate, cu economie de piaţă avansată există mecanisme de autoreglare bine finisate, iar situaţia economică îşi menţine echilibrul relativ în primul rând pe seama concurenţei şi liberei iniţiative, care realizează o adevărată “selecţie naturală”.

În aceste ţări problematica echilibrului economic constă în identificare tendinţelor spre dezechilibru şi iniţierea unor măsuri pentru aducerea la limite acceptabile. În acest scop statul are ca instrumente politica bugetară, fiscală, a creditelor, etc.

B. În ţările slab dezvoltate se ridică problema asigurării unui echilibru de subzistenţă, deoarece economiile acestor state nu sunt capabile să realizeze nici măcar satisfacerea nevoilor fundamentale ale populaţiei. (Ţări din Africa, America latină, etc.).

C. În ţările cu economie de tranziţie, acestea trec de la economia de comandă la economia de piaţă. Aici s-a ajuns la un adevărat vid funcţional. Lipsa de experienţă este dublată de o serie de fenomene negative precum:

– proliferarea activităţilor ilicite, a economiei paralele;– scăderea interesului pentru muncă;– emigrarea masivă a forţei de muncă,

aspecte care amplifică dezechilibrul general.

Proporţiile dezechilibrului ţin şi de raportul între situaţia dezastruoasă a resurselor pe de o parte şi explozia nevoilor pe de altă parte.

Restabilirea echilibrului economic s-ar putea face prin restabilirea vidului funcţional:1. printr-un cadru legislativ, bine pus la punct;2. multiplicarea reală a formelor de proprietate;3. prin atragerea capitalului extern sub forma unor investiţii;4. prin promovarea liberei iniţiative;5. sprijinirea exportului;6. formarea unui nou contingent de specialişti, de manageri.

Toate acestea – în condiţiile intervenţiei statului – atât direct, ca agent economic, cât şi indirect, prin politica fiscală, monetară şi credit.

74

Page 55: Fundamentele Macroeconomiei

Rezultatele macroeconomice

Conţinutul rezultatelor macroeconomice1. Consideraţii introductive

Între categoriile economice de maximă importanţă pentru caracterizarea nivelului dezvoltării unei ţări sunt: avuţia naţională, produsul naţional, produsul intern şi venitul naţional, în legătură cu acestea fiind apreciate bunăstarea materială si spirituală a naţiunii. Totodată, venitul naţional reflectă cel mai bine structura şi calitatea activităţii economice. Rezultatele activităţii umane pot fi relevate prin indicatori de trei categorii:

micro- mezo ca expresii cantitative exprimate în unităţi - macroeconomice fizice sau valorice.

Pe lângă măsurarea şi evidenţierea rezultatelor microeconomice obţinute de diferiţii agenţi economici, este necesar să apreciem şi activitatea agenţilor economici agregaţi sub forma rezultatelor macroeconomice.

Acestea sunt puncte de plecare pentru luarea deciziilor la nivel naţional si pentru comparaţii internaţionale. Măsurarea acestor rezultate are la bază două concepţii teoretice:

a) teoria muncii productive, potrivit căreia numai munca creează bunuri economice, deci şi veniturile. De aici rezultă sistemul metodologic al producţiei materiale (SPM).

b) teoria factorilor de producţie potrivit căreia participanţii la activitatea economică sunt recompensaţi în funcţie de serviciile aduse, şi de aici rezultă sistemul metodologic al conturilor naţionale (SCN).Ambele sisteme au următoarele funcţii:

instrument de evidentă statistică; instrument de cunoaştere şi analiză economică; instrument de fundamentare a deciziilor pentru politica economică de perspectivă sau

curentă. Deosebirea esenţiala între cele două sisteme e faptul că sfera muncii productive nu e determinată

la fel în diferite ţări. Cele supercentralizate, nu iau în considerare părţi importante ale serviciilor: asistenţă medicală, învăţământ, cercetare, fapt care nu e doar o lacună, dar şi o denaturare în ierarhia valorică dintre ramuri. În sfera muncii productive sunt incluse următoarele activităţi: din industrie, construcţii, agricultură, silvicultură, transporturi, telecomunicaţii, circulaţia mărfurilor, activitatea editurilor, producţia de filme, produsele instituţiilor de proiectare, colectarea deşeurilor pentru industrie, unităţi pentru mecanizarea agriculturii, activitatea dispensarelor medicale, activitatea centrelor de combatere a dăunătorilor, activitatea hotelieră, spălătorii, curăţătorii, vopsitorii, industria casnică. Sfera neproductiva: învăţăm., cultură, artă, asistenţă socială, cultura fizică (sport), activitatea instituţiilor financiare şi de credit, administraţia de stat, apărarea şi securitatea şi activităţile organizaţiilor politice şi sociale.

Treptat şi în România s-a trecut la SCN.

2. Avuţia naţională (AN)Analiza avuţiei naţionale beneficiază de o abordare istorică. Însăşi obiectul de studiu al economiei

ca ştiinţă s-a constituit sub imperativul cercetării „naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor”. Pentru clasicii economiei, studierea posibilităţilor de mărire a bogăţiei materiale a unui popor era socotită sarcina principală. Apoi, însemnătatea acestei categorii (A.N.) l-a determinat pe Marx să înceapă lucrarea „Capitalul”, cu definirea avuţiei. Între gânditorii români, de problema avuţiei naţionale s-au ocupat P. Marţian, Ion Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian, N. Angelescu, V. Madgearu, N. Georgescu-Roegen.

În sens larg, avuţia naţională reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale de care dispune un popor la un moment dat, constituite în cadrul unui complex naţional, rezultate ale muncii mai multor generaţii, bogăţii naturale şi experienţa de producţie.

75

Page 56: Fundamentele Macroeconomiei

Rezultatele macroeconomice

În statisticile internaţionale sfera de cuprindere a avuţiei naţionale diferă. În ţara noastră se socoteşte că din ea fac parte:

1. avuţia naţională acumulată:a. bunuri ca mijloace de producţie şi bunuri de consum;

b. mijloace valutare (rezerve în valută), soldul balanţei de plăţi si rezerva de metale preţioase;c. investiţii în curs.

2. resurse naturale utilizate sau utilizabile:a. fondul funciar şi forestier;b. bogăţiile solului, subsolului şi apelor;c. resursele de energie, clima, factorii de mediu şi calitatea lor.

3. resursele umane, populaţia ca număr si structură socio-profesională

4. potenţialul de cercetare, învăţământ, cultură, potenţialul creativ, experienţa de producţie, opere de artă, invenţii.

Avuţia naţională diferă de la o ţară la alta, atât ca amploare, cât şi ca eficacitate a folosirii ei: Japonia, ţările africane, S.U.A. constituie suficiente surse de comparaţii.

3. Indicatori macroeconomiciÎntre cele două sisteme de evidenţă economică există deosebiri concretizate în indicatori sintetici

specifici. Deosebirea majoră constă în delimitarea sferei producătoare de venit naţional.

În sistemul producţiei materiale (SPM) se consideră că venitul naţional se creează numai în sfera producţiei; pentru calcularea VN se porneşte de la produsul social (PS): el reprezintă totalitatea valorilor de întrebuinţare create într-o ţară de către lucrătorii din sfera productivă, în decursul unei perioade de timp, de obicei 1 an.

Structura produsului sociala) Din punct de vedere material, cuprinde mijloace de producţie şi bunuri de consum, ca valori

de întrebuinţare în stadiu de prelucrare primar, intermediar sau final. Ele generează PS global si PS final.

PSF = PSG – consumuri intermediare (Ci)

b) Din punct de vedere valoric, cuprinde pe de o parte cheltuieli materiale de producţie şi valoarea mijloacelor de producţie, pe de altă parte cuprinde valoarea bunurilor de consum.

Structura venitului naţional VN reprezintă valoarea nou creată la nivelul societăţii. Se calculează scăzând din PS global

cheltuielile materiale de producţie.

VN = PSG – cheltuieli materiale de producţiea) Din punct de vedere material, cuprinde: mijloace de producţie peste cantitatea necesară

înlocuirii celor consumate şi mai cuprinde bunuri de consum; b) Din punct de vedere valoric, cuprinde valoarea nouă, creată de munca pentru sine (v) şi de

munca prestata pentru societate (p).VN = v + p

În sistemul conturilor naţionale (SCN) se consideră că venitul naţional se crează în toate sectoarele, prin toate activităţile remunerate, chiar şi în cadrul producţiei nemateriale. Sistemul conturilor naţionale se caracterizează prin existenta a trei elemente de bază:

1. agenţii economici grupaţi în 4 categorii: unităţi producătoare de mărfuri; producători de servicii guvernamentale; producători de servicii casnice;

76

Page 57: Fundamentele Macroeconomiei

Rezultatele macroeconomice

instituţii cu caracter nelucrativ.2. operaţiunile, care se referă la fluxurile materiale şi financiare efectuate;3. conturile, care evidenţiază aceste fluxuri şi acestea sunt:

pentru producţie; pentru consum; pentru acumulare; pentru schimburi cu străinătatea.

Se utilizează două grupe de indicatori:- Produsul intern, realizat şi consumat de agenţii economici rezidenţi ai ţării;- Produsul naţional, realizat şi consumat de agenţii economici în funcţie de

cetăţenia sau apartenenţa lor statală.Pornim de la produsul global brut (PGB), care cuprinde valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor produse de toţi agenţii economici într-o perioadă de timp, de obicei un an.

În calculul PGB-ului intră o serie de înregistrări repetate şi anume acelea ale valorii bunurilor şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi bunuri.

Dacă din indicatorului produsului global brut scădem valoarea consumului intermediar, vom obţine o serie de indicatori cu caracter semi-net: produsul intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB) ş.a.

Produsul intern: brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor şi serviciilor ajunse în ultimul

stadiu al circuitului economic, produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici naţionali şi străini într-o anumită perioadă, de regulă un an. Formula de calcul a produsului intern brut este:

PIB = PGB – Ciunde: Ci este valoarea bunurilor şi serviciilor realizate şi consumate în scopul producerii de noi

bunuri şi servicii (cu excepţia amortizării);

- net (PIN) exprimă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul graniţelor naţionale de către agenţii economici naţionali şi străini, în decursul unui an:

PIN = PIB – A A - amortizare = consum de capital fix.

Produsul naţional: realizat de toţi agenţii naţionaliPNB – expresia valorică brută, curentă de piaţă, a bunurilor şi serviciilor finale, produse de agenţii

economici naţionali în decurs de 1 an. Se calculează astfel:

PNB = PIB + activitatea agenţilor naţionali în străinătate – activitatea agenţilor străini în ţară

PNN = PNB – A Produsul naţional net ( PNN ) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice

destinate consumului final, obţinute de agenţii economici autohtoni în interiorul ţării şi în afara acesteia pe perioada unui an.

Produsul naţional net exprimat în preţurile factorilor de producţie se numeşte şi venit naţional (VN). Acesta se calculează prin scăderea din PNN a impozitelor indirecte.

Indicatorii cu caracter brut

Indicatorii cu caracter semi-net

Indicatorii cu caracter net

Produsul Global Brut (Gross Output)

Produsul Intern Brut (Gross Domestic Product)

Produsul Intern Net(Net Domestic Product)

77

Page 58: Fundamentele Macroeconomiei

Rezultatele macroeconomice

- Produsul Naţional Brut (Gross National Product)

Produsul Naţional Net(Net National Product)

4. Utilizarea V.N. în SPM şi SPM În SNP existând o economie dirijată, se realiza repartizarea centralizată a VN.

Ea cunoaşte următoarele etape:- o distribuire a V.N. din care rezultă venituri primare - ale lucrătorilor din sfera productivă;- ale unităţilor productive;- ale statului ca agent economic şi organizator al vieţii economice.

o redistribuire de unde rezultă venituri derivate: ale lucrătorilor din sfera neproductivă; ale întreprinderilor prestatoare de servicii; ale statului.

Pârghiile pentru obţinerea acestor venituri se folosesc: politica fiscală şi de credite; plata serviciilor; politica preţurilor.

Ca rezultat a distribuirii şi redistribuirii se formează fondurile finale, sau utilizarea finală, rezultând veniturile finale. În S.P.M. împărţirea acestor fonduri finale se realiza la nivel central, în mod dirijat, cam 30% pentru acumulare.

fondul de consum - partea din VN cu destinaţia de a satisface necesităţile materiale şi spirituale directe ale membrilor societăţii, prin bunuri de consum şi servicii;

fondul de acumulare - partea din venitul naţional destinată reproducţiei lărgite, motiv pentru care se numeşte şi fond de dezvoltare.

Acumularea apare ca un consum amânat, viitor. Ea este baza de plecare pentru creşterea şi diversificarea producţiei şi implicit pentru ridicarea nivelului de trai. Efectele acumulării depind de mărimea ei, calitatea resurselor acumulate si eficienţa fol. lor.

Rata acumulării e raportul procentual dintre acumulare şi VN:Ra = Ac / VN ∙100

În SCN un indicator macroeconomic important este venitul macroeconomic, venitul global (Y), care exprimă valoarea emisiunii macroeconomice vândută pe piaţă şi transformată în venituri ale agenţilor economici.

Indicatorul consumului macroeconomic © exprimă cheltuielile de consum ale tuturor agenţilor economici pentru cumpărarea de bunuri de consum şi achiziţionarea de servicii personale sau colective.

Aceşti indicatori macroeconomici vor fi analizaţi pe larg în capitolul următor, “Venitul, consumul şi investiţiile”.

78

VN

DISTRIBUIRE

REDISTRIBUIRE

UTILIZARE FINALĂ

venituriprimare

venituriderivate

fondurifinale

ale lucrătorilor

ale statului ca agent economic

întreprinderilor din sfera productivă

ale lucrătorilor

ale statului unităţilor din sfera

neproductivă

Page 59: Fundamentele Macroeconomiei

Venitul, consumul, investiţiile

Venitul, consumul, investiţiile1. Venitul si consumul

În S.C.N., venitul naţional exprimă mărimea agregată a veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie. Acest venit obţinut din activitatea economică se foloseşte în două direcţii:

cheltuielile pentru consum atunci când agenţii economici apar în calitate de cumpărători-consumatori;

cheltuielile pentru cumpărare de noi factori de producţie când agenţii economici sunt cumpărători-investitori.

Astfel, consumul şi investiţiile concretizează utilizarea finală a venitului naţional, care poate fi urmărită la nivel privat sau guvernamental.

Consumul reprezintă folosirea de către agenţii economici a unei părţi din venit pentru cumpãrarea de bunuri si servicii destinate satisfacerii nevoilor directe.

Y = C +S S – economii;

C – consum;Y – venit.

Partea din venitul unor agenţi economici sau din PNN, peste consum reprezintă economiile.Rata consumului reprezintă cheltuielile pentru consum în totalul venitului.

c = C / YPentru a creşte consumul fără ca economiile să fie micşorate se impune ca venitul să crească mai repede decât consumul.

Înclinaţia spre consum reprezintă relaţia fundamentală dintre un anumit nivel al venitului exprimat în salariu şi cheltuielile de consum la nivelul respectiv al venitului. Mărimea cheltuielilor pentru consum depinde de două categorii de factori:

factori obiectivi: nivelul şi dinamica salariului, respectiv a venitului naţional;• modificări neprevăzute ale preţului elementelor de capital fix şi circulant (în

perioadă scurtă);• modificarea aşteptărilor în raportul dintre cheltuielile pentru consumul

prezent si viitor;• modificarea politicii fiscale. factorii subiectivi se referă la obiceiurile şi înclinaţiile psihologice ale indivizilor:

dorinţa de a menţine şi a ridica standardul de viaţă;• dorinţa de a obţine avantaje sau dobânzi prin participarea la acţiuni cu finalizare în

viitor; legea psihologică fundamentală a lui Keynes, legată de consum. Aceasta exprimă faptul

că atunci când venitul oamenilor creşte, ei tind să-şi mărească consumul, dar nu în aceeaşi proporţie deci ∆Y >∆C.

Înclinaţia marginală spre consum (c’) arata cu cât creşte consumul la o creştere cu o unitate a venitului:

c’ = ∆c / ∆Y0 < ∆C / ∆Y < 1

Pentru a vedea cum trebuie împărţit sporul următor al venitului între consum şi investiţii, Keynes foloseşte formula:

∆Y = ∆C + ∆IStudierea consumului se face prin intermediul bugetelor de familie, la nivel microeconomic; la

nivel macroeconomic se face prin intermediul bugetului de stat. Acestea reprezintă un sistem de evidenţă prin care se înregistrează sistematic şi cronologic pe o perioadă de timp, de obicei un an, veniturile după provenienţa lor şi cheltuielile de consum după destinaţia lor. Se constată că odată cu

79

Page 60: Fundamentele Macroeconomiei

Venitul, consumul, investiţiile

creşterea veniturilor scade ponderea cheltuielilor pentru alimente, se menţin constante cheltuielile pentru îmbrăcăminte şi confort personal; sporesc cheltuielile pentru servicii, pentru ridicarea nivelului cultural.

2. Economii şi investiţiiEconomiile fac posibile investiţiile, asigurând mijloacele necesare pentru investiţii.

Y = C + I; C- consum; I - investiţii - parte din P.N.N. destinată formării capitalului. Pot fi investiţii nete, adică partea din venit destinată sporirii capitalului fix şi stocurilor de capital circulant, şi investiţii brute care sunt investiţii nete + amortizãri

În concepţia lui Keynes investiţiile nete sunt în mod obligatoriu egale cu economiile I = S – aceasta fiind condiţia de bază a echilibrului economic.

În condiţiile în care economiile sunt mai mari decât investiţiile, ele devin inactive si pot genera şomaj.

Între evoluţia economiilor ∆S şi evoluţia venitului ∆Y există o legătură funcţională exprimată prin înclinaţia marginală spre economii care se notează cu ∆S/∆Y. Aceasta relevă cu cât cresc economiile ca urmare a sporirii cu o unitate a venitului. 0 < s < 1; c′ + s = 1.

Proporţia între venit, consum şi investiţiiEste legată de principiul multiplicatorului şi principiul acceleratorului.

Principiul multiplicatorului reliefează influenţa investiţiilor asupra venitului viitor. Se notează cu K = . El arată că atunci când are loc o sporire a investiţiilor, venitul va creşte cu o mărime de K ori mai mare decât sporul investiţiilor.

K = 1/s = 1/1 - c′ În ce priveşte principiul acceleratorului, acesta are în vedere influenţa consumului asupra

investiţiilor, exprimată prin accelerator. Acceleratorul redă raportul dintre creşterea investiţiilor şi creşterea cererii de bunuri de consum.

a = Mobilurile care determină agenţii economici să investeascã sunt:

cererea de investiţii; rata dobânzii în raport cu rata rentabilităţii; asumarea riscului; existenta unor întreprinzători optimişti; fluctuaţiile profitului la investiţii; creşterea răspunderii statului în organizarea investiţiilor; situaţia actuală mondială.

Cheltuielile pentru consum sunt diminuate de o serie de factori care generează economii:

nevoia unor rezerve pentru situaţii neprevăzute; setea de propăşire economică; dorinţa de independenţă economică; spiritul de afaceri; dorinţa de a lăsa moştenire; mândria sau avariţia.

Economiile sunt acumulate de indivizi sau de autorităţile centrale sau locale pentru crearea unor lichidităţi şi pentru investiţii.

Investiţiile au rol pozitiv în economie antrenând agenţii economici, fiind factori de creştere economică. Ele pot avea următoarele efecte:

sporirea ofertei de bunuri economice, cantitativă şi calitativă; introducerea progresului tehnic; modernizarea echipamentelor existente;

80

Page 61: Fundamentele Macroeconomiei

Venitul, consumul, investiţiile

crearea de noi locuri de muncă; îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai.

3. Clasificarea investiţiilor si eficienta lorA. După structura investiţiilor:

pentru lucrări de construcţii montaj; pentru utilaje si instrumente; pentru lucrări geologice; pentru lucrări agricole.

B. După destinaţie: productive; social-culturale.

C. După natura proprietăţii: private; publice; mixte

D. După provenienţa resurselor: proprii; atrase: - naţionale;

străine.E. După caracterul lucrărilor sunt pentru:

construcţii noi reconstrucţii amenajări şi transformări lărgirii şi dezvoltări

În cadrul investiţiilor un rol important au investiţiile demografice care reprezintă totalitatea cheltuielilor pe care le implicã sporul populaţiei având ca principală raţiune să-i asigure acesteia un nivel de existentă egal cu cel de dinainte.

Eficienţa investiţiilor este trăsătură de bază a dezvoltării pe termen lung. Ea exprimă rezultatele care se obţin într-o anumită perioadă de la fiecare unitate monetară investită. Această eficienţă a investiţiilor exprimă randamentul lor economic, adică raportul dintre acumulările nete pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivelor productive şi valoarea investiţiei.

Ţările în curs de dezvoltare pun accent mai mult pe mărimea investiţiilor, iar în cele cu economie dezvoltată se pune accent pe eficienţa lor.

În politica de investiţii interes deosebit prezintă efectul de antrenare care este propagat deoarece se formează un lanţ de acţiuni succesive. Prin efectul propagat investiţia dintr-o ramura crează posibilitatea folosirii mai bune a capacităţii de producţie din alte ramuri, determinând creşteri de producţii finale, şi veniturilor fără ca acestea să fie rezultat direct al investiţiei respective.

81

Page 62: Fundamentele Macroeconomiei

Şomajul

Şomajul1. Conceptul de şomaj

Forţa de muncă este un factor de producţie originar alături de cel natural. Nefolosirea ei în forme şi grade diferite înseamnă şomaj. Existenţa şomajului ca fenomen economic şi social este legată numai de producţia modernă. Importanţa forţei de muncă ar determina necesitatea folosirii sale depline, dar o neocupare a acesteia de 1,5 - 4% este considerată normală. Şomajul este un aspect negativ al economiei, neasigurând locuri de muncă pentru o parte a populaţiei disponibile.

În mare măsură el este rezultatal fluctuaţiei activităţii economice. În termenii pieţei muncii şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de muncă.

Există şi puncte de vedere unilaterale, conform cărora sunt şomeri cei care au înregistrate ce-reri la oficiile de plasare, dar în acest caz şomajul apare doar ca rezultat al cererii, nu şi al ofertei de muncă.

Şomerii sunt persoane apte de muncă dar care nu găsesc de lucru şi pot fi angajate parţial sau în întregime numai în anumite momente ale activităţii economice. Ei formează o suprapopulaţie relativă (formează un surplus de forţă de muncă în raport cu numărul celor angajaţi în condiţii de rentabilitate economică).

Un şomer nu este doar o persoană validă care nu munceşte. Spre exemplu, femeile casnice sunt şi ele în această situaţie, dar şomerul este o persoană care solicită o muncă oficială şi care caută o slujbă salariată. O slujbă salariată presupune un statut social bine definit în codul muncii, având stipulate drepturi şi obligaţii precise.

Existenţa şomajului poate fi măsurată doar prin corelarea cererii cu oferta de muncă şi numai prin delimitarea acestuia pe domenii de activitate, pe nivele de pregătire, meserii. Factorul politic conştient trebuie să opereze ajustări care să aducă cei doi poli la starea de echilibru. Biroul Internaţional al Muncii propune următoarele coordonate pentru determinarea unui şomer:

să fie o persoană aptă de muncă; să nu aibă loc de muncă; să fie disponibilă pentru o muncă salariată; să fie în căutarea unui loc de muncă.

În România Legea 1/1991, republicată cu modificări prin Legea 86/1992 precizează că sunt considerate şomere acele persoane apte de a munci care nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile conform pregătirii lor.

2. Caracteristicile şomajuluiPentru caracterizarea şomajului putem lua în considerare următoarele criterii:

Nivelul şomajului, care se poate exprima în două forme: ca nivel absolut - numărul şomerilor; ca nivel relativ - exprimat prin rata şomajului. Aceasta se calculează ca un raport procentual

între numărul şomerilor şi populatia ocupată.Se estimează că în prezent ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un nivel de şomaj 1,5 - 4%.

Scăderea şomajului sub acest nivel înseamnă supraocupare a forţei de muncă.

În România, numărul şomerilor înregistraţi la data de 20 mai 1996, potrivit datelor furnizate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale era de 895.166 persoane, în scădere cu 84.732 persoane faţă de 20 aprilie acelaşi an, iar rata şomajului a fost de 8%.

Câteva date comparative oferim în tabelul numărul 1 din anexă.

Intensitatea de manifestare a şomajului: diminuarea activităţii semnifică un şomaj parţial; încetarea deplină a activităţii conduce la un şomaj total.

82

Page 63: Fundamentele Macroeconomiei

Şomajul

Durata şomajului este perioada din momentul pierderii locului de muncă sau al diminuării activităţii până la reluarea normală a muncii. În majoritatrea ţărilor se consideră şomaj de lungă durată o neangajare continuă de peste 12 luni.

Structura sau componenţa şomajului: pe categorii de vârstă; nivel de calificare; sex; rasă; domeniul de activitate.

Ilustrăm structura şomajului în funcţie de sexul persoanelor şi de nivel de calificare în diferite ţări şi în judeţul Mureş (vezi tabelele 2 şi 3 din anexă).

3. Cauzele şi formele şomajuluiŞomajul e determinat de două categorii de motive:a) subiective - în funcţie de exigenţele, diploma, interesele persoanei – motive care generează

şomaj voluntar;b) obiective - lipsa locurilor de muncă disponibile în zona în care trăieşte persoana şi conduce la

şomajul involuntar.Şomajul voluntar nu este o calamitate socială, ci reflectă un anumit grad de prosperitate a societăţi,

în sensul că nu oricine îşi poate permite să obţină un salariu.

şomajul diplomelor constă în faptul că o persoană nu găseşte un loc de muncă în conformitate cu diploma pe care o posedă;

şomaj negru, atunci când persoana beneficiază de indemnizaţie de şomaj prestând totodată şi o activitate neluată în evidenţă.Şomajul involuntar are formele de :

şomaj ciclic sau conjunctural, determinat de crizele economice şi care este resorbit în perioada de avânt economic;

şomaj structural datorat modificărilor structurii pe ramuri şi subramuri ale economiei, dar re-integrarea forţei de muncă este în acest caz dificilă şi de lungă durată;

şomaj tehnologic datorat înlocuirii vechilor tehnologii s-au reorganizării firmei resorbirea lui presupunând recalificarea forţei de muncă;

şomaj sezonier, specific anumitor ocupaţii precum cele din agricultură, construcţii şi industria alimentară.Toate aceste forme de şomaj sunt cauzate de două pocese majore: I. pierderea locurilor de

muncă; II .o altă cauză majoră a şomajului este creşterea ofertei de muncă pe piaţă.O formă de şomaj des întâlnită este şomajul fricţional, care poate să fie generat atât de motive

personale cât şi de cauze obiective. Acesta reprezintă perioada dintre două angajări (şomaj intermitent) pe care Keynes îl consideră permanent. Persoanele care au fost concediate din motive de dificultăţi conjuncturale, precum şi cele care au părăsit de bunăvoie locurile lor de muncă fiind într-o perioadă tranzitorie de reangajare formează şomajul fricţional. În orice economie există întotdeauna oameni care vor dori, ori sunt nevoiţi, să-şi schimbe temporar locul de muncă şi se află între două angajări.

În toate formele sale, şomajul reprezintă o expresie a dezechilibrului dintre cererea şi oferta forţei de muncă, ştiut fiind că structurile demografice şi socio-profesionale nu corespund întotdeauna cu starea şi evoluţia structurilor economice şi tehnice. Şomajul este totodată şi expresia dezechilibrelor de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, alături de dezechilibrele menţionate de pe piaţa muncii.

4. Măsuri de combatere a şomajului şi implicaţiilor saleŞomajul este un fenomen cu multiple implicaţii negative economice, sociale şi umane. Pe prim-

plan se situează inutilizarea unei părţi însemnate din principala avuţie a unei ţări - resursele de muncă. Timpul neutilizat din cauza şomajului nu mai poate fi recuperat, outputul pierdut fiind

83

Page 64: Fundamentele Macroeconomiei

Şomajul

cunoscut sub denumirea de decalaj de PNB, fiind realizată compararea PNB potenţial, care ar rezulta din utilizarea deplină a forţei de muncă şi PNB real.

Efecte negative are şomajul asupra persoanelor, ale căror venituri se diminuează în lipsa locului de muncă şi pierse statusul social.

Începând cu J. M. Keynes şomajul a constituit o problemă specială, de importanţă teoretică şi de politică economică.

Experienţa economică acumulată până în prezent relevă necesitatea respectării unor corelaţii între creşterea economică, productivitatea muncii, utilizarea forţei de muncă, durata muncii, creşterea salariilor şi dinamica salariilor. Totodată au fost puse în evidenţă capcane în politica de înlăturare a şomajului. Una dintre acestea, ades întâlnită, este impresia că este suficient să se creeze locuri de muncă pentru resorbirea lui în proporţii însemnate; s-a constatat însă că un loc de muncă în plus nu înseamnă neapărat un şomer în minus, deoarece şi alte persoane inactive pot solicita în astfel de ocazii un loc de muncă (de exemplu - pensionarii). Dar în principal, şomajul a căpătat un nou sens, calitativ. Astăzi nu e suficient să se creeze un număr considerabil de locuri de muncă, atâta vreme cât oamenii nu posedă calificarea, cunoştinţele necesare spre a le ocupa. “Orice strategie eficientă de reducere a şomajului într-o economie supra-simbolică trebuie să depindă mai puţin de alocarea avuţiei şi mai mult de alocarea cunoaşterii”, susţine Alvin Toffler1. Tadiţionalele politicii guvernamentale sugerate de J.M. Keynes (politicile fiscale, monetare şi de creştere a veniturilor, destinate sporirii investiţiilor şi implicit – creerii de noi locuri de muncă) au început să fie perimate, începând din anii 1970.

Ceea ce dorim să subliniem este că în prezent, întrucât atribuţiile la locul de muncă nu mai sunt interşanjabile şi nici nu mai pot fi învăţate “în mai puţin de o oră”; aceste politici sunt necesare dar nu şi suficiente. Ele trebuiesc suplimentate printr-o politică în domeniul instruirii constate a forţei de muncă, inclusiv a adulţilor.

Dar şomajul comportă numeroase probleme atât pe termen scurt cât şi pe termen mediu sau lung. Principala problemă pe perioada imediată este garantarea unui venit minim pentru şomeri, respectiv a unei indemnizaţii de şomaj (vezi tabelul 4 din anexă), în vreme ce pe termen mediu sau lung problema constă în asigurarea locurilor de muncă.

Măsurile şi politicile pentru diminuarea şomajului pot fi structurate în trei categorii:

a) Măsuri care îi privesc direct pe şomeriAcestea vizează în primul rând pregătirea, recalificarea şi orientarea şomerilor. În al doilea

rând am situa noile forme de angajare: pe timp scurt, cu orar atipic, provizoriu; faţă de ocuparea normală, aceste forme prevăd angajări pentru obiective precise şi limitate.

b) Măsuri care privesc populaţia ocupatăAceastă categorie de măsuri are ca scop pe de o parte, să prevină creşterea şomajului, pregătind

şi calificând adecvat angajaţii, iar pe de altă parte să diminueze şomajul. În acest sens se crează posibilităţi suplimentare de angajare după cum urmează: pe termen scurt se acţionează pentru reducerea timpului de muncă şi a duratei active (reducerea vârstei de pensionare), precum şi prin repatrierea imigranţilor în ţările de origine. Pentru a fi generatoare de locuri de muncă, fără a fi inflaţionistă reducerea duratei muncii presupune un salariu mai mic, deci un sacrificiu din partea salariaţilor. Pe termen mai lung se urmăreşte sporirea investiţiilor creatoare de noi locuri de muncă. Între domeniile direct creatoare de noi locuri de muncă literatură economică din ultimii ani menţionează: reciclarea materiilor şi materialelor utile, eliminarea şi gestionarea deşeurilor, protecţia resurselor (îndeosebi a apei potabile şi aerului), gestionarea pădurilor, producerea noilor surse de energie, dezvoltarea cercetării ştiinţifice, promovarea acţiunilor depoluante a reziduurilor, apelor uzate.

1 Toffler, Alvin – Puterea în mişcare, p.70.84

Page 65: Fundamentele Macroeconomiei

Şomajul

c) Alte măsuriÎn această categorie menţionăm creşterea indemnizaţiei de şomaj şi prelungirea perioadei de

acordare a acesteia pentru şomeri, în limitele menţinerii cointeresării pentru căutarea unui loc de muncă. Rolul revendicărilor sindicale ale angajaţilor are însemnătate deosebită pentru garantarea locurilor de muncă, asigurarea asistenţei sociale, asigurarea condiţiilor de odihnă.

„Pentru a ieşi din şomaj - afirma Michel Didier2 - nu este suficientă o bună reţetă de politică economică. Trebuie să acceptăm o revizuire a deprinderilor noastre mintale, a instituţiilor noastre economice şi a tradiţiilor noastre sociale. Mai multe semne ale acestor schimbări sunt deja perceptibile. Vom vedea oare într-o zi o altă formă de creştere economică dezvoltându-se deja, in care munca îşi va regăsi adevăratul loc?

2 Michel Didier - Economia: regulile jocului, pagina 22785

Page 66: Fundamentele Macroeconomiei

Fluctuaţiile activităţii economice

InflaţiaConsideraţii introductive

Inflaţia este una dintre cele mai controversate probleme în economia contemporană. Ea se prezintă ca proces macrosocial cu tendinţe de mondializare.

Dintr-o perspectivă istorică, inflaţia s-a manifestat iniţial sub forma devalorizării mascate a monedelor de metale preţioase cunoscută sub denumirea de inflaţie monetaro-bănească. Ca ur-mare a falsificării banilor metalici valoarea lor reală era mai mică decât valoare nominală.

O altă formă de inflaţie a fost cea a banilor de hârtie convertibili în aur a căror cantitate s-a limitat la început la aurul pe care-l reprezentau. Pentru creşterea cantităţii de mărfuri aflate în circulaţie s-au emis însă bani care depăşeau cantitatea monedelor de aur cu aceeaşi denumire ce ar fi trebuit să circule, iar urmarea a fost creşterea preţurilor.

Prăbuşirea etalonului aur a creat inflaţia banilor de hârtie neconvertibili, tip de inflaţie care s-a rezumat la graniţele naţionale. O asemenea formă de inflaţie se extinde până în zilele noastre.

După recunoaşterea unor bani naţionali în bani universale, inflaţia a putut depăşi graniţele naţionale.

1. Conceptul şi indicatorii inflaţieiÎn secolul nostru toate ţările au cunoscut inflaţia ca un dezechilibru economico-financiar care le

afectează în proporţii diferite, unele ajungând la hiperinflaţie. Aceasta a fost numită de Michel Didier „Dezordinea dezordinilor în viaţa economică”. Inflaţia se caracterizează în primul rând prin creşterea generalizată, puternică şi cumulativă a preţurilor şi în al doilea rând prin depreciere mo-netară. Pentru a fi inflaţionistă, creşterea preţurilor trebuie să fie un fenomen de durată, nu fenomen conjunctural, trebuie să fie o creştere generală dar neuniformă, ci inegală şi totodată cumulativă. Fiecare creştere a preţurilor antrenează efecte în lanţ. Cât priveşte puterea de cumpărare a banilor într-o anumită perioadă, rezultă din faptu că volumul bunurilor economice care se cumpără scade sau creşte mai lent în comparaţie cu scăderea sau creşterea masei monetară.

„În cazul inflaţiei, preţul bunurilor creşte. În compensaţie, consumatorii constată că le creşte venitul, de exemplu sub forma unei creşteri de salarii. Dar, pe total, cantitatea cumpărată şi, ca urmare, nivelul activităţii economice nu s-au modificat. Doar preţurile şi veniturile au crescut, oa-recum inutil, întrucât activitatea economică a rămas aceeaşi. Aceasta este corelaţia preţuri- venituri şi venituri-preţuri, cunoscută sub numele de spirală inflaţionistă.”2

Pentru ansamblul economiei constatăm că:1. o creştere a contribuţiilor sociale sau fiscale ale întreprinderilor măreşte costurile, provoacă o

creştere a preţului şi activează spirala inflaţionistă;2. o explozie a preţurilor la materiile prime măreşte costurile, declanşează creşterea preţurilor la

bunuri finale şi activează bucla inflaţionistă;3. emisiunea excesivă de monedă (datorită deficitului bugetar sau unui exces de credit)

acţionează asupra cererii;4. o scădere puternică a preţurilor materiilor prime poate fi determinantă pentru dezactivarea

buclei inflaţioniste;În contextul economiei reale sunt antrenaţi milioane de producători şi consumatori şi nume-

roase verigi intermediare, angrenaje care sunt în permanent dezechilibru şi care contribuie la spo-rirea presiunii inflaţiei. În plus atunci când agenţii economici se aşteaptă la o creştere de preţuri, ei vor integra această creştere în calculele lor, anticipând inflaţia. Băncile fac aceiaşi anticipaţie în calculul dobânzilor.Astfel inflaţia trecută poate marca viitorul.

Măsurarea inflaţiei se poate realiza prin mai multe instrumente dintre care cel mai important este indicele preţurilor.

2 Michel Didier- Economia: regulile jocului, pagina 2341

Computer Science Department, 20.04.07,
alma
Computer Science Department, 20.04.07,
Page 67: Fundamentele Macroeconomiei

Fluctuaţiile activităţii economice

Indicele preţului pentru un bun sau serviciu este raportul procentual între preţul actual şi preţul la un moment de bază.

Ip

p100 p

1

0

Indicele general al preţurilor se determină urmărind mişcarea unui număr mare de preţuri, deci este raportul între două sume:

Ip q

p q100 g p

1 1

0 0

Alt instrument important de măsurare a inflaţiei este puterea de cumpărare a banilor exprimată ca raport între masa monetară şi nivelul preţurilor.

P.c.bM

niv. P

Se vorbeşte în prezent de inflaţie dincolo de o creştere anuală a preţurilor de 3,5%. Putem avea următoarele forme de inflaţie:

inflaţie rampantă sau târâtoare, caracterizată prin creşterea medie a preţurilor cu 3,5-4% anual, până la 6%;

inflaţie deschisă, marcată de o creştere a preţurilor evaluată între 5-10% anual; inflaţie galopantă, în care preţurile cresc cu peste 15% anual; hiperinflaţia care, conform economistului american R. Dornbusch, începe în luna în care

creşterea preţurilor depăşeşte 50%, fiind o formă excesivă de inflaţie. În România, în primele 5 luni ale anului 1997 rata inflaţiei a fost de 88,70%.2. Aspecte contemporane ale inflaţiei

Odată cu apariţia, în 1936, a lucrării lui Keynes „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi banilor”, s-a răspândit ideea că inflaţia ar putea înlătura substanţial şomajul şi ar a-sigura o antrenare a economiei. Ea a fost treptat acceptată de unii economişti ca un „impozit pen-tru civilizaţie”. Totuşi, o inflaţie îndelungată a condus în ţările dezvoltate la stagflaţie, adică o coexistenţă a inflaţiei cu lipsa de creştere economică şi chiar la situaţii de coexistenţă a inflaţiei, recesiunii economice şi şomajului, situaţie exprimată prin termenul slumpflaţie. Vizavi de această situaţie, renumitul economist Paul Samuelson exclama: „Încă o lege pierdută pentru ştiinţa economică!”.

În societatea contemporană, alături de cauzele clasice, inflaţia are explicaţii care rezidă în schim-bările structurale în economia ţărilor dezvoltate respectiv apariţia monopolurilor, a marilor corporaţii şi a centrelor sindicale. În acest sens prezentăm câteva puncte de vedere:

Galbraith scrie în „Ştiinţa economică şi interesul public” că „predispoziţia economiei la recesiune şi inflaţie derivă din dezvoltarea sistemului planificat, respectiv al marilor corporaţii, având co-rolarul său - apariţia sindicatului modern”.

Jean Marie Albertini afirma: „diverşii actori ai vieţii economice sunt acum organizaţi pentru a trăi în inflaţie, sau, cel puţin pentru a încerca să-şi menţină veniturile chiar când economia scade”.

După părerea lui André Page: „pe pieţele oligopoliste concurenţa prin peţuri este înlocuită cu concurenţa prin produse. Aceasta permite marilor firme să evite scăderea preţurilor şi să fixeze preţuri ridicate. De asemenea promovând produse »noi«, evită justificarea creşterii preţurilor”.

Fenomen larg cunoscut în lumea contemporană îl reprezintă preţurile protejate de către stat din raţiuni socio-politice. Chiar organismele suprastatale practică astfel de preţuri. Se ştie, de exemplu, că preţurile administrate la produsele agricole au fost fixate în cadrul Comunităţii Europene totdeauna la un nivel mai ridicat decât în anul precedent, oricare au fost condiţiile de cere-ofertă.

2

Page 68: Fundamentele Macroeconomiei

Fluctuaţiile activităţii economice

În prezent există două tendinţe în interpretarea inflaţiei: economiştii Şcolii structuraliste susţin teza acceptării inflaţiei ca un rău necesar al creşterii

economice; economiştii monetarişti (al căror punct de vedere este împărtăşită şi de cei de la F.M.I.)

combat inflaţia şi recomandă preţuri şi salarii stabile. Ei socotesc inflaţia ca un flagel.În orice caz, inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru monetaro-material care relevă

existenţa în circulaţie a unei mase monetare care depăşeşte nevoile economiei, ceea ce conduce la deprecierea banilor neconvertibili în aur şi la creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor. Procesele inflaţioniste actuale interferează şi cu numeroase aspecte psihologice: cu aducerea unor cereri viitoare de bunuri în prezent (pe calea creditului de consum) din cauza temerilor cumpărătorilor faţă de inflaţia profundă în viitor.

3. Mecanismele inflaţieiFiind un fenomen deosebit de complex, inflaţia nu poate fi explicată printr-o unică relaţie ca-

uză-efect, doar printr-o înlănţuire de fenomene care se influenţează reciproc. Căutând „vinovatul” care declanşează inflaţia, Michel Didier focalizează atenţia asupra următorilor agenţi economici:

În primul rând, statul deşi ar trebui să devină principalul agent de contracarare a fenomenului inflaţionist, în realitate anticipează creşterea preţurilor în calculele privind cheltuielile bugetare şi ca urmare încasează venituri fiscale şi cotizaţii sociale indexate în funcţie de preţuri. Statul apare astfel ca unul dintre declanşatorii inflaţiei relansând ăn mod deliberat creşterea preţurilor.

În al doilea rând, băncile stabilesc rata dobânzii urmărind îndeaproape creşterea preţurilor. Pro-fitând substanţial de orice creştere a ratei dobânzii, băncile sunt şi ele vinovate de inflaţie.

Agenţii economici individuali în ciuda aparenţei de nevinovăţie vizavi de fenomenul inflaţionist, sunt totuşi implicaţi în acesta dacă sunt priviţi în mod colectiv. Fiecare revendicare de creştere a salariilor din partea sindicatelor relansează cursa preţurilor, în condiţiile în care creşterea produc-tivităţii este sub nivelul creşterii salariilor.

Aportul întreprinderilor la amplificarea inflaţiei poate fi analizat din două puncte de vedere: o dată, din punctul de vedere al transferului financiar dinspre cei care au acordat împrumuturi spre întreprinderi, valoarea reală a datoriilor de rambursare reducându-se treptat. Apoi ca producătoare de bunuri şi servicii ele ar trebui să-şi blocheze creşterea preţurilor. Dar pentru a putea realiza aceasta ar trebui ca impozitele şi prelevările pentru stat să fie stabilizate, salariile şi ratele dobănzilor să înceteze să crească.

În consecinţă, inflaţia are cauze multiple. O încercare de sistematizare ar putea grupa următoarele cauze:

1. cauza monetară conform căreia creşterea preţurilor se datorează creşterii excesive a masei monetare ca urmare: a emisunii de monedă propriu-zisă pentru acoperirea deficitului bugetar; a excesului de credite; a creşterii vitezei de rotaţie a întregii mase monetare.

2. inflaţia prin costuri conform căreia creşterea preţurilor se datorează creşterii costurilor tehnice, la materii prime şi materiale, a cheltuielilor publicitare şi a altor cheltuieli salariale etc.

3. inflaţia prin cerere datorată sporirii continue a cererii în raport cu nivelul ofertei. Excesul cererii globale provine din: excesul cererii de consum a populaţiei ale cărei salarii au sporit mai rapid decât

productivitatea muncii; excesul cererii de stat; excesul cererii întreprinderilor.

Excedentul de masă monetară de care dispun agenţii economici reprezintă o cerere de bunuri şi servicii nesatisfăcută. De fapt cauza principală constă în insuficienţa producţiei, a ofertei. Acest tip de inflaţie se numeşte inflaţie reală.

3

Page 69: Fundamentele Macroeconomiei

Fluctuaţiile activităţii economice

Punctele de vedere care accentuează o cauză singulară au fost analizate critic, insistându-se pe determinismul multifactorial al inflaţiei actuale. S-a conturat chiar o nouă optică potrivit căreia intervenţia unor oameni influenţi în activitatea monetaro-financiară poate amplifica spirala inflaţionistă prin factori de ordin psihologic.

Menţionăm că factorii inflaţiei excesive sunt atât de coloratură economică, cât şi politico-socială. Totodată întrepătrunderea factorilor face ca dinamica unuia să nu se reflecte identic în dinamica şi amploarea inflaţiei.

În acest context complex se împletesc factori monetari şi nemonetari, se întrepătrunde inflaţia provocată de dezechilibrele dintre masa monetară şi producţia de bunuri economice cu inflaţia prin cerere şi costuri. De asemenea presiunile inflaţioniste sunt determinate şi de devalorizările monetare atât de frecvente în ultima perioadă şi de importul de inflaţie. Cu cât este mai mare importul, impactul inflaţiei importate asupra creşterilor de preţuri este mai mare.

4. Măsuri antiinflaţionisteImplicaţiile economico-sociale ale inflaţiei

Fenomenul inflaţionist este interpretat în general printr-o aură negativă. În ciuda acestui fapt inflaţia poate avea, pe lângă evidente urmări negative şi o serie de consecinţe pozitive pentru unii agenţi economici. Vom menţiona în primul rând consecinţele sale negative:

creşterea inflaţionistă a preţurilor acţionează negativ asupra cumpărătorilor în general şi cu deosebire asupra cumpărătorilor cu venituri fixe şi mai modeste;

inflaţia conduce la devalorizarea economiilor neinvestiţionale;• inflaţia dezavantajează pe creditori ale căror capitaluri date cu împrumut se devalorizează;

de asemenea, inflaţia accenuează scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute determinând scăderea cursului acesteia.Inflaţia poate avantaja unele categorii de persoane:

ea avantajează pe debitori, care la scadenţă returnează sumele împrumutate mult depreciate; pe persoanele care şi-au convertit disponibilităţiile băneşti în valută mai stabilă.

Inflaţia poate debloca mecanismul economic, poate constxxxxx la resorbxxxxxx şomajului elimina unităţile parazit sau cele uzate moral, slimulând adaptarea celor rămase la exigenţele revoluţiei ştiinţifico-tehnice şi concurenţei pe piaţă. Depăşind însă anumite limite, deci trecând peste o inflaţie moderată folosită ca o pârghie de creştere economică, inflaţia excesivă duce la decăderea societăţii civile în general. Antrenând sărăcia claselor mici şi mijlocii hiperinflaţia subminează sistemul de impunere, generează corupţie şi degradează instituţiile sociale.

Clasificarea măsurilor antiinflaţionistePentru toate implicaţiile sale inflaţia a devenit o preocupare majoră a politicilor economice în

prezent. În ciuda soluţiilor oarecum cristalizate şi a unor strategii aplicate în ţările dezvoltate sunt necesare câteva observaţii.

În primul rând inflaţia trebuie abordată în contextul economico-social al fiecărei ţări şi nu după modelul economiilor dezvoltate.

În al doilea rând măsurile antiinflaţioniste nu se pot rezuma la pârghii monetare ci trebuie să îmbine politica monetară de credit şi fiscală cu încercarea de redresare a echilibrului între cererea şi oferta de pe piaţă.

Măsurile se pot clasifica în două mari categorii:

a) în prima categorie fiind protecţia agenţilor economici pe baza unor măsuri precum indexarea veniturilor, creşterea dobânzilor acordate economiilor păstrate la bancă, subvenţionarea unor preţurilor şi acordarea de compensaţii;

b) în cealaltă categorie sunt măsuri de control a inflaţiei şi încercări de refacere a echilibrului economic prin deflaţie şi revalorizare folosite însă cu prudenţă.

Deflaţia urmăreşte blocarea creşterii preţurilor prin micşorarea masei băneşti aflate în circulaţie.

4

Page 70: Fundamentele Macroeconomiei

Fluctuaţiile activităţii economice

Revalorizarea urmăreşte întărirea cursului oficial al unităţii băneşti, reîntoarcerea la paritatea pier-dută a banilor.

Ca măsuri de ţinere sub control a inflaţiilor se încearcă acţiuni de sens contrar cauzelor care o determină. Dintre toate mijloacele de luptă împotriva acesteia, cel mai tentant este blocarea preţurilor. Astfel se suprimă manifestarea vizibilă a inflaţiei (prin creşterea preţurilor) şi se întrerupe lanţul într-o verigă esenţială (indexarea veniturilor). Aplicarea unei asemenea măsuri, deşi foarte atractivă, este extrem de complexă: controlul tuturor preţurilor şi tranzacţiilor este aproape imposibil într-o economie de piaţă descentralizată. Ea ar trebui să implice o multitudine de funcţionari controlori şi dispoziţii foarte complicate. Totodată, pentru a scăpa de blocajul preţurilor la anumite produse ofertanţii vor fi determinaţi să-şi schimbe modelele fără nici o altă necesitate, depărtându-se de cerere.

Pe termen scurt se folosesc următoarele măsuri: Împotriva cauzei monetare se acţionează prin creşterea dobânzii pentru credite, prin mărirea

rezervelor obligatorii ale băncilor, prin limitarea vânzărilor în rate (a creditelor de consum). Blocajul monedei riscă să provoace însă recesiune economică şi creşterea şomajului.

Împotriva inflaţiei prin costuri politica monetară şi bugetară sunt ineficace. Se recurge la blocajul preţurilor şi veniturilor, cu amendamentul să nu degenereze în conflict social generalizat.

Pentru obţinerea de efecte durabile, permen lung, lupta împotriva inflaţiei trebuie să afecteze cauzele profunde crescând productivitatea şi întărind concurenţa. Împotriva inflaţiei prin cerere se încearcă îngheţarea salariilor, până la creşterea corespunzătoare

de Wm xxxxx; creşterea activităţii productive inclusiv prin producţia de noi bunuri şi servicii, prin măsuri care vizează diminuarea cererii mai ales la produsele deficitare şi măsurii de sporirea ofertei.

În ţara noastră economia este marcată de un grav fenomen inflaţionist. Conform datelor statistice oficiale furnizate de Comisia Naţonală pentru Statistică rata medie lunară a inflaţiei pe primele patru luni ale anului 1996 a fost de 1,7% faţă de 1,5% în aceeaşi perioadă a anului trecut; dar în luna august 1996 preţurile de consum ale populaţiei au crescut cu 3,8% faţă de luna iulie şi cu 44,21% faţă de august 1995. Cât priveşte piaţa ţărănească, deşi vânzările totale de produse agroalimentare au crescut cu 35,7% faţă de luna iulie, preţurile la aceste produse au scăzut cu 25,3% faţă de aceeaşi lună.

Deşi politica guvernamentală din anii precedenţi (1994, 1995) de reducere a inflaţiei a dus la o oarecare temperare a fenomenului, aceasta nu a avut încă rezultatele scontate. Liberalizarea preţurilor înaintea desfiinţării situaţiilor de monopol ale majorităţii întreprinderilor industriale şi al instaurării sistemului concurenţial de piaţă, creşterea mai rapidă a importurilor faţă de exporturi a îngreunat deosebit de mult intenţiile Guvernului de a stopa şi controla procesul inflaţionist. Cele mai dureroase majorări de preţuri s-au produs în intervalul 1993-1996. (vezi anexa 1)

„Singura posibilitate reală de combatere a inflaţiei în ţara noastră - afirmă Alexandru Farkas2 - constă în încercarea de reechilibrare a ofertei globale cu cererea globală prin stimularea producţiei şi implicit a exportului de mărfuri. Pentru aceasta sunt necesare:

a) promovarea largă a privatizării;b) reluarea efectuării investiţiilor în domeniile cele mai importante;c) reducerea fiscalităţii;d) asigurarea unui climat de siguranţă şi de cointeresare pentru agenţii economici străini.”

2

5

Page 71: Fundamentele Macroeconomiei

Fluctuaţiile activităţii economice

Evoluţia numărului salariaţilor şi al pensionarilor de asigurări sociale de stat

6

Page 72: Fundamentele Macroeconomiei

Fluctuaţiile activităţii economice

Fluctuaţiile activităţii economice1. Ciclicitatea, trăsătură a evoluţiei activităţii economice

În perspectivă macrosocială activitatea economică este studiată sub unghiul evoluţiei în timp, rezultând că ea nu este liniară şi uniformă. Evoluţia activităţii economice dovedeşte că ea este fluctuantă, având momente de creştere, stagnare şi reducere.

Clasificarea fluctuaţiilor economice sezoniere - ca urmare a unor factori naturali (anotimpurile) sau sociali; se înregistrează în a-

gricultură, construcţii, activităţi turistice; accidentale, întâmplătoare determinate de factori neaşteptaţi, eventual sociali, cataclisme; ciclice – provocate de interdependenţele economice şi care se reiau periodic.

Caracteristicile ciclicităţiiEa presupune reproducerea cu anumită regularitate a unor fluctuaţii economice care ţin de fac-

torii interni. În cadrul ei se succed perioade de expansiune şi de contracţie economică. Ciclicitatea este vizibilă prin creşteri respectiv descreşteri cumulative a producţiei, veniturilor şi ocupării forţei de muncă.

Clasificarea ciclurilor economicePrimul economist care a operat cu ideea de ciclu economic a fost Clement Juglar. De atunci (1860)

literatura economică a surprins existenţa a trei tipuri de cicluri generale:

• cicluri de tip Kondratieff, după numele economistului rus care l-a studiat, şi care durează 50-60 de ani;

cicluri decenale de zece ani; cicluri mici, de la 6 luni la 3 - 4 ani, care se intercalează celor decenale.

Ciclurile lungiAnaliza activităţii economice demonstrează că aceasta se desfăşoară ondulatoriu pe

perioade de 50 - 60 de ani. În acest interval este dominant un mod tehnic de producţie. Pentru 25 -30 de ani acest mod de producţie dominant funcţionează corespunzător, generând progres. După aceasta apar semne de epuizare a capacităţilor de a asigura raţionalitate economică, fapt ce conduce spre scăderea eficienţei economice şi în primul rând a ratei profitului. În următorii 20 - 30 de ani limitele acestui mod tehnic de producţie ies în evidenţă paralel cu extinderea germenilor noului mod tehnic de producţie. De aici rezultă două mari faze:

una ascendentă (o fază de prosperitate economică); alta descendentă (când încetineşte ritmul de creştere economică, scade rata profitului).

Aceste faze durează 20 - 30 de ani.

Succesiunea celor două faze ale ciclului lung a primit multiple explicaţii axate în general pe factori exogeni (războaie, revoluţii, atragerea în exploatare a noi resurse). În prezent capătă largă recunoaştere teza după care cauza principală o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi a inovaţiei tehnologice în legătură organică cu schimbările structurale în economie. Descoperiri ştiinţifice au loc de fapt, în faza descendentă iar prin generalizarea lor ele conduc spre o nouă creştere economică şi o fază ascendente.

Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată printr-o criză structurală a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente. Criza structurală este marcată de modificări fundamentale în tehnici şi tehnologii de fabricaţie, în poziţia omului în activitatea economică. Are loc declinul unor ramuri. Crizei structurale îi sunt caracteristice modificări mai ales în subramuri şi chiar în structura pe sortimente, tipuri şi dimensiuni ale produselor. De asemenea au loc modificări în calificarea populaţiei şi în structura consumului.

2. Ciclul decenal şi fazele saleCiclul care concentrează cei mai mulţi factori şi surprind în esenţă mişcarea economică sunt

ciclurile decenale. Adeseori el este definit ca perioada de la începutul unei contracţii economice până la începutul contracţiei următoare.

7

Page 73: Fundamentele Macroeconomiei

Fluctuaţiile activităţii economice

Fazele ciclului economic grupează două categorii de concepţii: unele susţin existenţa a patru faze:

A. Faza de Boom economic are la rându-i perioada de creştere şi de expansiune economică. Iniţial creditele fiind ieftine, sporesc investiţiile fapt care implică creşterea producţiei şi a venitului naţional. Afacerile sunt prospere. Creşte ocuparea forţei de muncă, salariile, vânzările şi profitul, şi creşte cursul acţiunilor. După toate aceste aspecte se ajunge la scăderea eficienţei folosirii factorilor de productie sau a combinării lor, se rupe echilibrul între producţie şi consum.

B. Faza de recesiune economică (după alţi economişti) are două subdiviziuni: criza economică - când au loc fluctuaţii ale hârtiilor de valoare, restrângerea creditului şi

a investiţiilor care implică scăderea producţiei. Rezultă şomaj şi inflaţie şi aceasta generează stagnarea vânzării şi afectarea preţurilor;

depresiunea - când fenomenele negative se propagă în întreg sistemul economic, dar trep-tat echilibrul economic se restabileşte.

Ciclul economic se reia periodic fără existenţa unui model general. El trebuie acceptat ca o re-alitate a economiei contemporane.

Criza economică - origine şi punct terminus a ciclului economicÎn acceptiunea cea mai largă, criza desemnează un fenomen violent, sinonim cu o ruptură deregla-

toare a evoluţiei activităţii economice, având grave repercursiuni sociale şi politice precum falimen-tul, şomajul, inflaţia şi o convertire brutală a valorilor tradiţionale.

Fenomenul de criză are o determinare concret istorică. El depinde de particularităţile naţionale precum şi de deosebirile în modul de organizare a producţiei şi muncii, diferenţe în dotarea tehnică, în înzestrarea cu resurse materiale şi cu forţa de muncă şi tradiţii diferite. Depinde de asemenea, de interdependenţele între economiile diferitelor ţări.

După conţinutul lor crizele pot fi:A. de subproducţie, reflectând gradul scăzut de dezvoltare a factorilor de producţie şi

imposibilitatea satisfacerii nevoilor de consum. Ele pot fi exemplificate în orânduirile precapitaliste şi în prezent în statele slab dezvoltate.

B. crizele de supraproducţie în care există un surplus relativ de bunuri nu din punct de vedere al consumului ci din punct de vedere al valorificării.

Până la al II-lea război mondial crizele economice s-au încadrat în analizele economiei clasice, care considerau că disproporţia dintre producţie şi consum se datorează în primul rând cauzelor tehnice. Au fost admişi şi o serie de factori sociali, ca de exemplu: contradicţia dintre caracterul organizat al producţiei în întreprinderi şi anarhia la nivel naţional, între supraacumularea capi-talului şi nivelul investiţiilor sau contradicţia între muncă şi capital. După cel de-al doilea război mondial viaţa economică a fost influenţată de noi factori (urmările războiului, intervenţia statului în economie, revoluţia ştiinţifico-tehnică, creşterea interdependenţelor economice). Prin aceşti factori s-a încălcat mecanismul clasic al derulării ciclului economic. Intrarea în criză nu mai are loc brusc, ci este îmblânzită prin politicile economice. Ciclul nu mai are 4 faze ci doar 2, cea de expansiune şi recesiune, succedându-se la intervale regulate. Se apreciază că durata fazelor de expansiune e de 3 ori mai mare decât a fazelor de recesiune, iar cea mai importantă caracteristică este mondializarea şi multidimensionalitatea crezelor. Aceste aspecte au rezultat şi din următoarele cauze:

preţul petrolului după 1973 şi a materiei prime după 1979 a crescut vertiginos; emisiunea monetară şi creditul ieftin; neadaptabilitatea între cerere – ofertă; înrăutăţirea raportului de schimb între ţările sărace şi bogate; încetinirea ritmului creşterii economice / creşterea permanentă a preţurilor

8

Page 74: Fundamentele Macroeconomiei

Fluctuaţiile activităţii economice

3. Politici anticicliceÎn confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile guvernele adoptă măsuri cu scopul declarat al

asigurării unei mai mari stabilităţi a procesului economic şi reducerii fenomenelor negative. Ase-menea măsuri au fost iniţiate încă din secolul trecut ele fiind întregite şi perfecţionate. Politicile anti-ciclice sunt rezultat al modalităţilor fundamentale de a percepe cauzele fluctuaţilor şi se grupează în două mari categorii.

A). Politici anticiclice de influenţare a cererii agregateAcestea pornesc de la teoria lui Keynes după care cauza fluctuaţiilor economice rezidă în mo-

dificările nedorite ale cererii agregate, în special pentru bunuri de investiţii. Ca mijloace de contra-carare s-au practicat:

politica monetară şi de credit având ca instrumente rata dobânzii şi masa monetară. - politica fiscală - constă în utilizarea sistemului de impozite şi de taxe; în condiţiile de

recesiune se reduce fiscalitatea şi invers;Ele se aplică diferenţiat.

- politica cheltuielilor publice;Politicile băneşti pe stimularea cererii au fost aplicate sistematic prima dată în S.U.A pentru a de-

păşi criza anilor ´30 prin programul administraţiei Roosevelt. După cel de-al II-lea Război Mondial aceste demersuri au devenit jaloane curente în ţările din vestul Europei, Canada şi Japonia. S-au con-turat chiar stabilizatori automaţi ai cererii agregate şi anume:

sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor; generalizarea asistenţei pentru şomaj şi asistenţei sociale; relativa rigidizare a preţurilor, salariilor şi altor venituri sau “îngheţarea”; creşterea rolului firmelor mari, prin programele de investiţii pe termen lung.

Din a doua jumătate a anilor ´70 politicile de origine Keynsistă sunt puse sub semnul întrebării. S-au revigorat politicile anticiclice bazate pe influenţarea ofertei.

B). Politicile anticiclice bazate pe influenţarea oferteiPrin ele este revigorată stimularea producătorilor. Se efectuează reforme de eliminare a centrelor

de forţă economică - monopoluri, oligopoluri - şi încurajare a mecanismului pieţei libere pentru a nu se obţine venituri stabile independente de evoluţia ofertei. O măsură frecventă este reducerea fiscali-tăţii pentru producători spre a-i încuraja să obtină profit şi să crească oferta.

9

Page 75: Fundamentele Macroeconomiei

Piaţa capitalului

58