AJDER ROXANA DANIELA, SECTIA PICTURA

1. Conceptul hermeneutic de fuziune a orizonturilor. Comentarii.

Gadamer Hans-Georg (1900 – 2002) a fost un filosof german, fra indoiala cel mai mare hermeneut al secolului al XX-lea, cunoscut în special pentru opera sa monumentală din 1960, Adevăr și metodă (Wahrheit und Methode).

El îşi întemeiază “hermeneutica filosofică” (aşa intenţiona la început să-şi intituleze cartea Adevăr şi metodă) în raport cu tradiţia romantică (Schleiermacher) şi hermeneutica specifică ştiinţelor spiritului (Dilthey). Chiar titlul lucrării sale confruntă conceptul heideggerian de adevăr cu conceptul diltheyan de metodă. El nu trece cu vederea dezbaterea cu ştiinţele umaniste şi acordă tot creditul istoriei, deşi respinge soluţia romantică a istorismului, inclusiv limitele concepţiei lui Dilthey. Conştiinţa reflexivă a istoriei determină specificul oricărei „experienţe hermenutice”. „Suntem mereu situaţi în istorie”, spune Gadamer. Acest fapt ne constrânge să ne asumăm în totalitate orice experienţă a trecutului odată cu adevărul ei. La baza experienţei hermeneutice stă principiul „fuzionării orizonturilor” (Horizontverschmelzung), făcând posibilă comuniunea la distanţă între două conştiinţe situate diferit, dar ale căror perspective se intersectează, ceea ce Ricoeur va numi „proximitatea departelui“. Fuzionarea orizonturilor implica tensiunea între propriu şi străin, între apropiat şi depărtat: jocul diferenţei este astfel inclus în punerea în comun. Nu actul de gândire individual este re-actualizat, ci acel gând al cărui exterior (expresie) îl (o) reprezintă evenimentul istoric considerat (supus interpretării). Gândul sau gândirea în cauză nu ţine exclusiv de trecut, ci se găseşte încapsulat (ă) în prezent, în urmele pe care trecutul le-a lăsat în prezent. Sensul se constituie, la egală distanţă, din întâlnirea prezentului şi a trecutului.

Eu consider ca fuziunea orizonturilor este un proces absolut necesar oricarui tip de hermeneutica, intrucat, in absenta acestuia, nu este posibila o interpretare corecta si eficienta, deoarece, cel care caută să înţeleagă ceea ce se petrece cu el sau cu lumea, susţine (şi) Gadamer, nu mai este reductibil la competenţa dobândită ca subiect în exerciţiul cunoaşterii. Astfel, devine necesara prezenta alteritatii.

Descoperirea sensului autentic al unui text sau al unei opere de artă este un proces nesfãrşit, de aceea temporalitatea este o dimensiune esenţială a comprehensiunii: înţelegerea este rezultatul unei interacţiuni dintre realitatea istorică şi conştiinţa care o percepe şi încearcă să o înţeleagă.

1

2. Ierarhia artelor in Renastere.

Renasterea este megaperioada istorica si culturala cuprinsă între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea, când în Europa au loc importante modificari. In primul rand, puterea nobilimii si a clerului este diminuata de gândirea liberală a burgheziei. În al doilea rand, in locul atotputernicei forţe divine şi a învăţăturii creştine, artiştii renascentişti vor aşeza omul ca masura a tuturor lucrurilor. Desprinsă de spiritul religios, noua concepţie despre lume a omului renascentist aduce cu sine o nouă atitudine filosofică – umanismul – şi o nouă artă, influentata de spiritualitatea antică păgână. De aici numele dat acestei epoci, caracterizată prin tendinţa de a renaşte cultura antică greco-romana.

Pentru realizarea unei ierarhii a artelor din perioada Renasterii, trebuie precizat ca in istorie există un decalaj între evoluţia muzicii şi celelalte arte. Astfel, in timp ce literatura renascentistă înfloreşte în secolul al XIV-lea, cu Dante, Petrarca şi Boccacio, iar pictura cu Giotto, despre muzica în spirit renascentist se poate vorbi în secolul următor şi, mai ales, în secolul al XVI-lea. Muzica din timpul Renașterii corespunde "vârstei de aur" a polifoniei.

In plan artistic, Renasterea a revolutionat spatiul plastic aplicand metoda perspectivei lineare inventata de Filippo Brunelleschi. Printre cei mai importanti pictori ai Renasterii ii putem aminti, in Renasterea timpurie, pe: Massacio, Paolo Uccello, Fra Angelico, Piero della Francesca, Andrea Mantegna, Giorgione, Sandro Botticelli; in perioada de apogeu a Renasterii: Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rafael Sanzio, Tiziano Vecello, Correggio, iar in perioada tarzie (Manierismul): Pontormo, Tintoretto, Rosso Fiorentino, etc. Si sculptorii, in prima jumatate a secolului al XV-lea, au adoptat noile formule spatiale ale Renasterii in sensul fluidizarii si omogenizarii planurilor si traseelor compozitionale (Filippo Brunelleschi, Lorenzo Ghiberti). Luca della Robbia, Donatello, Verrocchio au realizat lucrari care au insumat calitatile noilor orientari umaniste. In ceea ce priveste arhitectura Renasterii, aceasta se caracterizeaza prin folosirea formelor de expresie ale antichitatii (Donato Bramante) si, uneori, prin imbinarea acestora cu traditiile stilului medieval. Filippo Brunelleschi, cel mai însemnat constructor al Renașterii, realizează cupola Domului din Florența (1436).

In acest sens, artele plastice, arhitectura si literatura se situeaza pe o pozitie de varf in perioada Renasterii, in timp ce elementele esentiale ale acestui mare curent european urmand sa se manifeste in creatia muzicala mai tarziu decat in celelalte arte.

2

3. Paradigma baroca.

Intre sfarsitul secolului al XVI-lea si mijlocul secolului al XVIII-lea se delimiteaza o epoca ale carei trasaturi dominante sunt inglobate sub denumirea de „baroc”. Generat in Italia, acest curent se raspandeste in restul Europei, fiind relativ rapid asiminat. Ceea ce diferenţiază Barocul de Renaştere sunt mai ales mijloacele de expresie. Multă vreme, arta barocă a fost considerată o renaştere degenerată, o anomalie, lucru ilustrat de altfel şi de etimologia termenului baroc.

Arhitectura devine din nou arta dominanta. Monumentele grandioase apar ca un simbol al fortei dominatoare a papilor sau a suveranilor cu o putere absoluta. Sculptura si pictura ajung arte ajutatoare arhitecturii, coborate la nivelul de arte decorative. Subiectele tratate de artisti sunt cele in care apar sentimentele de patos, de credinta suprema. Gesticularea exagerata, dramatismul, posturile si atitudinile violent-excentrice, langoarea, contrasteaza cu linistea nobila din operele Renasterii. In acest sens, sculptorul Lorenzo Bernini este exemplul cel mai convingator.

In pictura, trasaturile care domina sfarsitul sec. al XVI-lea si inceputul sec. al XVII-lea sunt manierismul (exagerarea pana la absurd a anumitor trasaturi) si eclectismul (contopirea calitatilor, uneori greu de imbinat, de la operele fruntasilor artei). Temele sunt variate: mitologie, alegorie, apoteoze de sfinti sau compozitiile cu personaje numeroase. Prezenta accentuata a figurilor umane surprinse în decursul mișcării, puternicele contraste de lumină și întuneric (clarobscur), culorile saturate și echilibrul compozițional mai degrabă dinamic decât static, considerat de multe ori chiar dezechilibru compozițional sunt definitorii pentru pictura baroca.

Arhitectura barocă renunţă la formele perfecte, stabile şi nedeformabile întrebuinţate in Renaştere. Într-o clădire barocă, tensiunile create de forţele interferente deformează până şi cele mai solide componente. Materia este într-o continuă mişcare în care sunt antrenate toate componentele interioare şi exterioare ale clădirii.

Barocul vrea să impresioneze şi mai ales să sensibilizeze, şi în acest scop foloseşte toate mijloacele scenografice posibile. El nu se concretizeaza doar in arta timpului – arhitectura, sculptura, muzica, reprezentatii de teatru -, dar si in modul de viata, de la impodobirea bisericilor si palatelor, a scenelor sau lojelor de teatru, a instrumentelor muzicale, pana la ornamentarea gradinilor si parcurilor, a vesmintelor si pieptanaturilor sau a mobilierului.

3

4. Analiza iconologica (pe straturi de informatie). Exemplificari.

Erwin Panofsky (1892 – 1968), istoric de arta german, este cunoscut pentru studiul sau, Iconografia şi iconologia, prin care oferă o metodologie de analizare a imaginii şi de înţelegere a sensului şi conţinutului ei, prin câteva diferente de natură semantică şi semiotică între nivelurile diferite ale sensului, tematicii şi descrierii operei vizuale.

Astfel, conform lui Panofsky, analiza obiectelor de arta si a imaginilor poate fi sistematizata in trei momente/nivele co-implicate.

Primul nivel (descrierea pre –iconografica) este cel al obiectelor si evenimentelor identificabile si solicita experienta empirica a privitorului. Acesta consta in identificarea formelor pure, cum ar fi: configuratii de linie si culoare, forme aparte de bronz sau piatra ca reprezentand obiecte naturale, fiinte umane, plante sau animale, etc; identificarea relatiilor dintre acestea ca evenimente si perceperea unor calitati de expresie, cum ar fi caracterul indurerat al unei posturi sau al unui gest.

Al doilea nivel presupune analiza iconografica, mai exact descriptia iconografica. Astfel, este necesara crearea unor conexiuni intre motive si teme artistice, concepte si sensuri conventionale, realizandu-se astfel completarea descrierii pre-iconografice cu: o istorie a stilului (manierei); o istorie a tipului (ce diferentiaza imaginile de familia de opere in care se incadreaza); o istorie a simbolurilor ( presupune identificarea modului in care „tendinţele generale şi esenţiale ale intelectului uman au fost exprimate prin teme şi concepte specifice, în condiţii istorice variabile”. Astfel, intelegem ca, de fapt, o figura feminina cu o piersica in mana este personificarea Veridicitatii sau un grup de personaje asezate la masa intr-o anumita ordine, reprezinta Cina cea de taina. Ajungem, asadar, sa conectam motive artistice cu teme si concepte, odata ce realizam ca acestea sunt purtatoare de sensuri secundare si se manifesta prin alegorii.

Al treilea nivel constituie trecerea de la descriptia iconografica la analiza iconologica. Prin depistarea contextului istoric si cultural este dedusa semnificatia intrinseca a operei, se produce revelarea unui plan mai profund al acesteia, al conceptelor si valorilor pe care autorul a intentionat sa le transmita (prin imbinarea tuturor nivelelor implicate, direct şi subtil, în evenimentul creaţiei).

Prin urmare, este evident faptul că iconologia, în modul în care o justifică Panofsky, este o modalitate optimă de pătrundere nu doar în sfera semantica al operei, ci inclusiv în „subsolul” acesteia, în continutul istoric care a produs-o şi care i-a imprimat anumite trasaturi ireductibile şi specifice.

4

5. Muzica baroca. Scoli, personalitati, influente, confluente.

Barocul in muzica se desfăşoară pe un interval de aproximativ o suta cincizeci de ani (1600 – 1750), de la Monteverdi la Bach. In muzică, barocul se face simţit prin anumite trăsături contrastante cu simplitatea şi naturaleţea Renaşterii.

În cadrul Barocului muzical se disting trei perioade, momente: 1.faza de început, caracterizată prin înlocuirea treptată a muzicii corale polifonice cu omofonia cântecului solistic; 2.faza înfloririi muzicii de operă, baletului de curte şi operei-balet; 3.ultima fază a Barocului muzical (1710-1750) marea sinteză creatoare realizată de Haendel şi J.S.Bach.

In prima faza, se acorda o mai mare importanta vocii superioare melodice, care iese in relief, facand mai inteligibil si expresiv textul literar care ii sta la baza. Aceasta duce la aparitia unor genuri vocal-instrumentale noi, cum sunt opera, oratoriul si cantata. Se produce de asemenea o inflorire a muzicii instrumentale si a formelor muzicale specifice acesteia: concertul, canzona da sonar, sonata, suita etc.

Ce poate fi mai reprezentativ, acum, pentru stilul galant, pentru grandoarea şi opulenţa întruchipate de acest stil, decât marile spectacole de operă sau de balet organizate la curtea regilor. O idee a spectacolului sincretic vine din epocile de mult trecute şi reflectă în muzică spiritul renascentist, care a reînviat arta şi gândirea antică greacă într-o nouă formulă.

Epoca de înflorire barocă a muzicii este tocmai epoca de înflorire a acestor grandioase genuri muzicale. Compozitorii francezi: Charpentier, Cambert, Couperin, Lully, englezul Purcell, dar şi italienii Scarlatti, Casella, Vivaldi şi mulţi alţii sunt creatorii renumiţi şi recunoscuţi ai acestor spectacole magnifice. Nu mai puţin importantă pentru evoluţia muzicii se arată a fi cea de a treia fază a barocului muzical, în care genurile şi formele muzicale instrumentale cunosc o impresionantă evoluţie, prin arta componistică a lui Haendel şi Bach. Tot în această perioadă se cristalizează şi se formează gândirea muzicală bazată pe tonalitate, sistemul tonal cu modurile major şi minor. Se sistematizează teoria muzicală polifonică şi armonică pe baza sistemului tonal în lucrările teoretice ale lui Rameau (Tratatul de armonie) şi a lui Fux (Gradus ad Parnassum). Dar cel mai uluitor “tratat” practic, îl realizează Johann Sebastian Bach prin cele două caiete ale Clavecinului bine temperat.

Antonio Vivaldi şi Domenico Scarlatti pot fi consideraţi ca cei mai reprezentativi autori ai Barocului de orientare preclasică. Importanţa creaţiei instrumentale a lui Vivaldi, simbolizată ideal de seria celor patru concerte

5

inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a ştiut să respingă structura de concerto grosso a lui Corelli. Prin creaţia sa instrumentală, Antonio Vivaldi a exercitat o influenţă puternică în dezvoltarea ulterioară a muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă : Haydn, Mozart şi Beethoven. Johann Sebastian Bach a fost profund influentat de concertele si ariile lui Vivaldi (dupa cum putem observa in Johannes Passion, Matthäus Passion si in cantatele sale).

Începând cu perioada Barocului, muzica se eliberează de sub tutela altor arte, devenind capabilă să exprime cu propriile ei mijloace trăirile omului prin imagini generalizate, superioare celorlalte arte. Trăsăturile stilistice ale Barocului, caracterizate prin grandios, festiv, ornamentaţie încărcată şi ostentativă, nu sunt întru totul specifice muzicii din epoca Barocului, întrucât în muzică ele nu sunt generale.

6. Corespondente culturale in perioada 1600-1750.

Unul din elementele specifice ale muzicii barocului, aidoma artelor vizuale baroc, este ornamentaţia bogată, exhausivă, extravagantă. Atunci când barocul a lăsat loc clasicismului în artă, acest element a fost diminuat sensibil sau chiar s-a pierdut. Folosirea termenului baroc pentru perioada muzicală şi compozitorii care au compus în stil baroc este de folosinţă relativ recentă, fiind propus şi folosit pentru prima dată de Curt Sachs în 1919 în limba germană.

Pentru realizarea corespondentelor culturale din perioada baroca trebuie sa luam in considerare atat aspectele generale, cat si particularitatile care fac posibila alaturarea, raportul sau legatura dintre doua personalitati ce apartin de domenii diferite ale artei ( in cazul de fata, muzica si pictura).

Intrucat, cei mai reprezentativi artisti din aceasta megaperioada culturala au fost, in domeniul muzicii, J.S. Bach, iar in domeniul picturii, Rembrandt van Rijn, consider ca acestia doi sunt personalitatile cele mai prolifice ale caror opere au fost si sunt in continuare apreciate pentru profunzimea intelectuală, stăpânirea mijloacelor tehnice și expresive și pentru frumusețea lor artistică.

O alta corespondenta culturala poate fi stabilita intre opera lui Handel si cea a lui Rubens.

6