CREATIVITATEªI PROGRES TEHNIC

GEORGE ªTEFAN COMAN

Editura PIMIaºi, 2008

George-Ş

Descrierea CIP a Bibliotecii NaŃionale a României

COMAN, GEORGE ŞTEFAN Creativitate şi progres tehnic / George Ştefan Coman. -

Iaşi : PIM, 2008

Bibliogr.

ISBN 978-973-716-880-1

159.954.4:62

EDITURA PIM Soseaua Stefan cel Mare nr. 11 Iasi -700498 Tel. / fax: 0232-212740 e-mail:editurapim@pimcopy.ro www.pimcopy.ro EDITURĂ ACREDITATĂ CNCSIS BUCUREŞTI 66/01.05.2006

3

CUPRINS

PagINTRODUCERE …………………………………………………… 5Cap.1. CREAŢIE ŞI CREATIVITATE …………………………….. 13 1.1. Consideraţii preliminare. Definiţii ……………………. 13 1.2. Factori determinanţi ai potenţialului creativ ………… 18 1.3. Probleme conceptuale şi factorii care contribuie la

dezvoltarea creativităţii … …………………………………… 27 1.4. Motivaţia creativităţii ……………. ………. …………….. 35 1.4.1. Motivaţia psihosocială a acţiunii umane ca formă

de motivaţie extrinsecă a creativităţii ……………………… 39 1.4.2. Motivaţia organizaţională a acţiunii umane pentru

dezvoltarea extrinsecă a creativităţii ……………………… Cap.2. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIALĂ, PE BAZA POTENŢIALULUI CREA-TIV AL COMUNITĂŢII UMANE.. …………………………………

51

2.1. Creştere şi dezvoltare economică ……….. …………… 51 2.2. Progres şi evoluţie ………………………………………. 55 2.3. Credinţa în progres ……………. .................................... 59 2.4. Progresul tehnic – forţă a dezvoltării economice …… 61 2.5. Descoperire, invenţie, inovaţie .……… ……………….. 68 2.6. Progres şi effort ..………….. ......................................... 71 2.7. Tehnoştiinţa ........................................ ........................... 73

Cap. 3. STIMULAREA CREATIVITĂŢII ...................................... 75 3.1. Consideraţii preliminare …………………………….. 75 3.2. Stimularea capacităţii creative în perioada adoles-

cenţei şi tinereţii şcolare … ………………………………….. 77 3.3. Stimularea psihologică a creativităţii la maturitate .... 93 3.3.1. Analiza criterială ...……………………. ........................ 97 3.3.2. Metoda Delphi …………….. ........................................ 101 3.3.3. Metoda Brainstorming …………………….. ................ 103 3.3.4. Metoda corelaţiei de rang …………………………….. 105 3.3.5. Metoda balanţei aleatoare …………………………… 109

Cap.4. MANAGEMENTUL CREATIVITĂŢII ÎN SISTEMUL MACROECONOMIC AL CERCETĂRII TEHNICO-ECONOMICE …… .. 119 4.1. Concepte şi noţiuni de bază …………………………….. 119 4.2. Premise epistemologice privind creativitatea în

tehnică şi tehnologie ……….. ………………………………. 120 4.3. Modelarea sistemică a fenomenelor tehnico-

economice pentru procesul de cercetare ….……………… 123 4.3.1. Modelarea sistemică a proceselor de producţie ….. 126 4.3.2. Caracterizarea şi măsurarea ritmurilor de înnoire a

elementelor producţiei ……………………………………….. 130 4.4. Strategia managerială a UE pentru dezvoltarea

progresului tehnico-economic ……………………………… 133

4 4.5. Strategia managerială a României pentru progresul

tehnico-economic ………. …………………………………….

135 4.6. Resurse alocate pentru finanţarea activităţilor de

cercetare-dezvoltare şi inovare în perioada 1998-2003 …

143 4.7. Strategia managerială în vederea atingerii

obiectivelor Agendei Lisabona: ţintele de 1% şi 3% din PIB cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare .........................

144 Cap.5. „DEZVOLTAREA EXPERIMENTALĂ” – FORMĂ SUPERIOA-RĂ DE MANIFESTARE A CREATIVITĂŢII ……..

149

5.1. Consideraţii preliminare …………………. …………….. 149 5.2. Managementul de proces în creaţia tehnică şi

tehnologică …………………….. ………………………………

153 5.3. Studiu de caz. Aplicabilitatea principiilor menţionate la

rezolvarea unei probleme de „dezvoltare experimentală” ………

157 5.3.1. Motivaţie …………………………………………………. 157 5.3.2. Premise epistemologice ………………. .................... 158

5.3.3. Alegerea variabilelor dependente ………................ 166 5.3.4. Alegerea variabilelor independente (ordonarea

apriorică a lor prin metoda corelaţiei de rang) ...................

181 5.3.5. Alegerea variabilelor independente (ordonarea

apriorică a lor prin metoda balanţei aleatoare) ..................

210 Cap.6. CREATIVITATEA ŞI CONCEPTUL DE „NOUA ECONOMIE” ... 215

6.1. Conceptul de „Noua Economie” ………………………. 215 6.2. Legi de bază ale noii economii ………………………. 221 6.3. Impactul social al Noii Economii ………………………. 223 6.4. Consideraţii privind rolul creativităţii pentru

reducerea gradului de sărăcie ……………………………….

229 6.5. Noua Economie şi capitalul uman ……………………. 231 BIBLIOGRAFIE ….. …………... 237

3

CUPRINS

PagINTRODUCERE …………………………………………………… 5Cap.1. CREAŢIE ŞI CREATIVITATE …………………………….. 13 1.1. Consideraţii preliminare. Definiţii ……………………. 13 1.2. Factori determinanţi ai potenţialului creativ ………… 18 1.3. Probleme conceptuale şi factorii care contribuie la

dezvoltarea creativităţii … …………………………………… 27 1.4. Motivaţia creativităţii ……………. ………. …………….. 35 1.4.1. Motivaţia psihosocială a acţiunii umane ca formă

de motivaţie extrinsecă a creativităţii ……………………… 39 1.4.2. Motivaţia organizaţională a acţiunii umane pentru

dezvoltarea extrinsecă a creativităţii ……………………… Cap.2. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIALĂ, PE BAZA POTENŢIALULUI CREA-TIV AL COMUNITĂŢII UMANE.. …………………………………

51

2.1. Creştere şi dezvoltare economică ……….. …………… 51 2.2. Progres şi evoluţie ………………………………………. 55 2.3. Credinţa în progres ……………. .................................... 59 2.4. Progresul tehnic – forţă a dezvoltării economice …… 61 2.5. Descoperire, invenţie, inovaţie .……… ……………….. 68 2.6. Progres şi effort ..………….. ......................................... 71 2.7. Tehnoştiinţa ........................................ ........................... 73

Cap. 3. STIMULAREA CREATIVITĂŢII ...................................... 75 3.1. Consideraţii preliminare …………………………….. 75 3.2. Stimularea capacităţii creative în perioada adoles-

cenţei şi tinereţii şcolare … ………………………………….. 77 3.3. Stimularea psihologică a creativităţii la maturitate .... 93 3.3.1. Analiza criterială ...……………………. ........................ 97 3.3.2. Metoda Delphi …………….. ........................................ 101 3.3.3. Metoda Brainstorming …………………….. ................ 103 3.3.4. Metoda corelaţiei de rang …………………………….. 105 3.3.5. Metoda balanţei aleatoare …………………………… 109

Cap.4. MANAGEMENTUL CREATIVITĂŢII ÎN SISTEMUL MACROECONOMIC AL CERCETĂRII TEHNICO-ECONOMICE …… .. 119 4.1. Concepte şi noţiuni de bază …………………………….. 119 4.2. Premise epistemologice privind creativitatea în

tehnică şi tehnologie ……….. ………………………………. 120 4.3. Modelarea sistemică a fenomenelor tehnico-

economice pentru procesul de cercetare ….……………… 123 4.3.1. Modelarea sistemică a proceselor de producţie ….. 126 4.3.2. Caracterizarea şi măsurarea ritmurilor de înnoire a

elementelor producţiei ……………………………………….. 130 4.4. Strategia managerială a UE pentru dezvoltarea

progresului tehnico-economic ……………………………… 133

4 4.5. Strategia managerială a României pentru progresul

tehnico-economic ………. …………………………………….

135 4.6. Resurse alocate pentru finanţarea activităţilor de

cercetare-dezvoltare şi inovare în perioada 1998-2003 …

143 4.7. Strategia managerială în vederea atingerii

obiectivelor Agendei Lisabona: ţintele de 1% şi 3% din PIB cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare .........................

144 Cap.5. „DEZVOLTAREA EXPERIMENTALĂ” – FORMĂ SUPERIOA-RĂ DE MANIFESTARE A CREATIVITĂŢII ……..

149

5.1. Consideraţii preliminare …………………. …………….. 149 5.2. Managementul de proces în creaţia tehnică şi

tehnologică …………………….. ………………………………

153 5.3. Studiu de caz. Aplicabilitatea principiilor menţionate la

rezolvarea unei probleme de „dezvoltare experimentală” ………

157 5.3.1. Motivaţie …………………………………………………. 157 5.3.2. Premise epistemologice ………………. .................... 158

5.3.3. Alegerea variabilelor dependente ………................ 166 5.3.4. Alegerea variabilelor independente (ordonarea

apriorică a lor prin metoda corelaţiei de rang) ...................

181 5.3.5. Alegerea variabilelor independente (ordonarea

apriorică a lor prin metoda balanţei aleatoare) ..................

210 Cap.6. CREATIVITATEA ŞI CONCEPTUL DE „NOUA ECONOMIE” ... 215

6.1. Conceptul de „Noua Economie” ………………………. 215 6.2. Legi de bază ale noii economii ………………………. 221 6.3. Impactul social al Noii Economii ………………………. 223 6.4. Consideraţii privind rolul creativităţii pentru

reducerea gradului de sărăcie ……………………………….

229 6.5. Noua Economie şi capitalul uman ……………………. 231 BIBLIOGRAFIE ….. …………... 237

George-Ştefan COMAN 5

INTRODUCERE

Viaţa înseamnă mişcare, schimbare, transformare şi este firesc ca aceasta să se producă continuu. Însă, ceea ce deosebeşte o etapă de alta sau conferă specificitate unui anumit “moment” al mişcării, al evoluţiei, este natura, amploarea şi profunzimea unor schimbări. Dacă se simte nevoia incursiunii în planul schimbărilor, aceasta se datorează tocmai specificităţii etapelor pe care le parcurge omenirea. Natura, dimensiunile şi implicaţiile mutaţiilor ce se produc în timpul unei generaţii sunt privite de aceasta cu uimire, alteori cu indiferenţă sau lipsă de înţelegere. De obicei interesează mai puţin inventarierea acestor mutaţii şi mai mult ideea de a vedea ce se poate învăţa de la mecanismele de schimbare şi care sunt semnificaţiile acestor transformări privite, îndeosebi, prin prisma rădăcinilor culturale ale binelui şi răului ce le produc în viaţa umană. Aceasta cu atât mai mult cu cât schimbările rapide şi profunde au creat întotdeauna şi o anumită instabilitate, tensiuni şi uneori chiar pericole ce adesea au dus, în trecut, la confruntări şi conflicte ce au degenerat în conflagraţii catastrofice pentru umanitate.

Noul a creat speranţe dar şi temeri şi opoziţii care nu întotdeauna au fost justificate. Ele au provenit din necunoaştere, însă şi din elementele şi influenţele negative sau chiar ameninţările ivite odată cu avantajele aduse de nou, datorită dualismului noului. Este cazul celor mai multe din schimbările produse de ştiinţă şi tehnologie, sub numele generic de creativitate, care au fost însoţite şi de unele efecte negative sau pericole, fie că este vorba de evidenţierea unor noi mijloace de creştere a calităţii vieţii materiale, fie de creşterea gradului de confort şi satisfacere a unor dorinţe individuale sau colective, indiferent de natura acestora.

Fiecare deschidere creată de nou a adus cu sine noi oportunităţi de progres, dar şi noi probleme. Aşa s-a întâmplat în trecut cu maşinismul, cu era industrială, iar în prezent cu era nucleară, cu cea informaţională, cu era siliciului sau cea a geneticii.

Specific pentru etapa actuală este amploarea şi viteza cu care se produc aceste noi schimbări şi dimensiunile pericolelor pe care le antrenează ele. Omenirea se află astfel în faţa unui paradox; tocmai imensa forţă transformatoare dobândită de ştiinţă şi tehnologie, dimensiunile şi rolul lor, la scară planetară, măresc foarte mult atât posibilităţile de progres, cât şi fascicolul de pericole. Este de fapt în firea lucrurilor ca de cele mai multe ori când se rezolvă o problemă, aceasta să dea naştere la multe alte probleme noi.

Riscurile create de nou nu pot fi eliminate în întregime. Nu numai din cauza ambivalenţei ştiinţei şi tehnologiei şi în genere a acţiunilor umane, ci şi pentru că noul, prin însăşi esenţa sa, creează, într-o măsură mai mică sau mai mare şi un context nou, ce nu poate fi

Creativitate şi progres tehnic 6cunoscut dinainte în absolut toate detaliile sale. Tocmai aceste detalii imprevizibile pot să determine situaţii ce devin intolerabile sau periculoase.

Creativitatea reprezintă factorul esenţial al progresului, al creşterii vitezei de schimbare, şi cheia rezolvării problemelor tot mai complexe cu care se confruntă omenirea, ea fiind în acelaşi timp o necesitate de ordin personal a individului, în vederea autorealizării şi promovării eului, dar şi o nevoie socială, care asigură supravieţuirea unui popor, a speciei umane în ansamblul ei.

Definirea creativităţii este dificilă datorită complexităţii fenomenului creaţiei şi a multitudinii abordărilor întâlnite în literatura de specialitate, constituindu-se în subiect de cercetare pentru psihologi, pedagogi, psihanalişti, filosofi, esteticieni, sociologi, axiologi, antropologi, lingvişti, economişti, fiecare dintre aceştia punând accentul pe dimensiuni diferite ale acesteia. „Asemenea cercetării, descoperirii, invenţiei, formulării şi rezolvării de probleme, inovării etc., creaţie şi proces de creaţie, proces creativ, creativitate, forţă (respectiv activitate sau acţiune) creatoare şi, tot astfel, activitate (respectiv muncă sau situaţie) creativă, situaţie creatoare etc. sunt termeni şi sintagme nu tocmai uşor de definit, ori operaţionalizat”1. De aceea, conceptul de creativitate este destul de vag în mintea omului obişnuit, acesta fiind asociat, de regulă, cu creaţii artistice, invenţii tehnice sau descoperiri ştiinţifice şi presupune un mod de a fi imaginaţie, originalitate, talent, libertate interioară şi distanţare de stereotipuri. Chiar şi pentru cercetătorii acestei însuşiri umane deosebit de valoroase, mult timp, creativitatea a fost limitată la domeniul artistic şi mai apoi ştiinţific, fiind asociată iniţial de psihologi cu revelaţia pură sau chiar cu un proces patologic.

Cercetătorii creativităţii consideră că procesul creativ cuprinde trei etape de bază, fiecare având subetape proprii:

Pregătirea, care cuprinde: − sesizarea problemei; − definirea problemei cu analiza datelor semnificative.

Găsirea ideii (incubaţia + iluminarea), care cuprinde: − producerea de idei noi, de găsire a unor noi piste; − sortarea ideilor şi alegerea acelora cu şanse mai mari de

realizare. Găsirea soluţiei, care cuprinde:

− evaluarea (verificarea) soluţiilor aplicabile; − decizia finală. În cazul temei de cercetare, am insistat pe a treia etapă,

considerând-o mai puţin tratată în lucrările de specialitate, dar foarte importantă pentru Managementul creativităţii în întreprinderile

1 Petru Ioan, Lucian Blaga în orizontul unei logici paradisiace, Iaşi, Editura „Ştefan Lupaşcu”, 2005, p.117.

George-Ştefan COMAN 5

INTRODUCERE

Viaţa înseamnă mişcare, schimbare, transformare şi este firesc ca aceasta să se producă continuu. Însă, ceea ce deosebeşte o etapă de alta sau conferă specificitate unui anumit “moment” al mişcării, al evoluţiei, este natura, amploarea şi profunzimea unor schimbări. Dacă se simte nevoia incursiunii în planul schimbărilor, aceasta se datorează tocmai specificităţii etapelor pe care le parcurge omenirea. Natura, dimensiunile şi implicaţiile mutaţiilor ce se produc în timpul unei generaţii sunt privite de aceasta cu uimire, alteori cu indiferenţă sau lipsă de înţelegere. De obicei interesează mai puţin inventarierea acestor mutaţii şi mai mult ideea de a vedea ce se poate învăţa de la mecanismele de schimbare şi care sunt semnificaţiile acestor transformări privite, îndeosebi, prin prisma rădăcinilor culturale ale binelui şi răului ce le produc în viaţa umană. Aceasta cu atât mai mult cu cât schimbările rapide şi profunde au creat întotdeauna şi o anumită instabilitate, tensiuni şi uneori chiar pericole ce adesea au dus, în trecut, la confruntări şi conflicte ce au degenerat în conflagraţii catastrofice pentru umanitate.

Noul a creat speranţe dar şi temeri şi opoziţii care nu întotdeauna au fost justificate. Ele au provenit din necunoaştere, însă şi din elementele şi influenţele negative sau chiar ameninţările ivite odată cu avantajele aduse de nou, datorită dualismului noului. Este cazul celor mai multe din schimbările produse de ştiinţă şi tehnologie, sub numele generic de creativitate, care au fost însoţite şi de unele efecte negative sau pericole, fie că este vorba de evidenţierea unor noi mijloace de creştere a calităţii vieţii materiale, fie de creşterea gradului de confort şi satisfacere a unor dorinţe individuale sau colective, indiferent de natura acestora.

Fiecare deschidere creată de nou a adus cu sine noi oportunităţi de progres, dar şi noi probleme. Aşa s-a întâmplat în trecut cu maşinismul, cu era industrială, iar în prezent cu era nucleară, cu cea informaţională, cu era siliciului sau cea a geneticii.

Specific pentru etapa actuală este amploarea şi viteza cu care se produc aceste noi schimbări şi dimensiunile pericolelor pe care le antrenează ele. Omenirea se află astfel în faţa unui paradox; tocmai imensa forţă transformatoare dobândită de ştiinţă şi tehnologie, dimensiunile şi rolul lor, la scară planetară, măresc foarte mult atât posibilităţile de progres, cât şi fascicolul de pericole. Este de fapt în firea lucrurilor ca de cele mai multe ori când se rezolvă o problemă, aceasta să dea naştere la multe alte probleme noi.

Riscurile create de nou nu pot fi eliminate în întregime. Nu numai din cauza ambivalenţei ştiinţei şi tehnologiei şi în genere a acţiunilor umane, ci şi pentru că noul, prin însăşi esenţa sa, creează, într-o măsură mai mică sau mai mare şi un context nou, ce nu poate fi

Creativitate şi progres tehnic 6cunoscut dinainte în absolut toate detaliile sale. Tocmai aceste detalii imprevizibile pot să determine situaţii ce devin intolerabile sau periculoase.

Creativitatea reprezintă factorul esenţial al progresului, al creşterii vitezei de schimbare, şi cheia rezolvării problemelor tot mai complexe cu care se confruntă omenirea, ea fiind în acelaşi timp o necesitate de ordin personal a individului, în vederea autorealizării şi promovării eului, dar şi o nevoie socială, care asigură supravieţuirea unui popor, a speciei umane în ansamblul ei.

Definirea creativităţii este dificilă datorită complexităţii fenomenului creaţiei şi a multitudinii abordărilor întâlnite în literatura de specialitate, constituindu-se în subiect de cercetare pentru psihologi, pedagogi, psihanalişti, filosofi, esteticieni, sociologi, axiologi, antropologi, lingvişti, economişti, fiecare dintre aceştia punând accentul pe dimensiuni diferite ale acesteia. „Asemenea cercetării, descoperirii, invenţiei, formulării şi rezolvării de probleme, inovării etc., creaţie şi proces de creaţie, proces creativ, creativitate, forţă (respectiv activitate sau acţiune) creatoare şi, tot astfel, activitate (respectiv muncă sau situaţie) creativă, situaţie creatoare etc. sunt termeni şi sintagme nu tocmai uşor de definit, ori operaţionalizat”1. De aceea, conceptul de creativitate este destul de vag în mintea omului obişnuit, acesta fiind asociat, de regulă, cu creaţii artistice, invenţii tehnice sau descoperiri ştiinţifice şi presupune un mod de a fi imaginaţie, originalitate, talent, libertate interioară şi distanţare de stereotipuri. Chiar şi pentru cercetătorii acestei însuşiri umane deosebit de valoroase, mult timp, creativitatea a fost limitată la domeniul artistic şi mai apoi ştiinţific, fiind asociată iniţial de psihologi cu revelaţia pură sau chiar cu un proces patologic.

Cercetătorii creativităţii consideră că procesul creativ cuprinde trei etape de bază, fiecare având subetape proprii:

Pregătirea, care cuprinde: − sesizarea problemei; − definirea problemei cu analiza datelor semnificative.

Găsirea ideii (incubaţia + iluminarea), care cuprinde: − producerea de idei noi, de găsire a unor noi piste; − sortarea ideilor şi alegerea acelora cu şanse mai mari de

realizare. Găsirea soluţiei, care cuprinde:

− evaluarea (verificarea) soluţiilor aplicabile; − decizia finală. În cazul temei de cercetare, am insistat pe a treia etapă,

considerând-o mai puţin tratată în lucrările de specialitate, dar foarte importantă pentru Managementul creativităţii în întreprinderile

1 Petru Ioan, Lucian Blaga în orizontul unei logici paradisiace, Iaşi, Editura „Ştefan Lupaşcu”, 2005, p.117.

George-Ştefan COMAN 7industriale. Am trecut din zona Managementului administrativ al domeniului creativităţii, în cel al Managementului de proces, în care se realizează propriu zis scopul realizării practice din domeniul creativităţii.

Lucrarea de faţă dezvoltă în mod direct aplicativ (fără a insista excesiv pe latura teoretică şi filozofică), următoarele probleme:

În primul capitol m-am referit la definirea termenilor operanţi în creativitate. Astfel, am menţionat, conform documentării adecvate că, noţiunea „a crea” provine dintr-o rădăcină sanscrită – „kr” -, cu sensul de „a face” în accepţia sa cea mai generală; a îndeplini, a executa, a prepara, a produce, a folosi etc. A trecut apoi prin limba latină sub forma de „creare” care înseamnă "a zămisli", "a făuri", "a crea", "a naşte", însă, în această formă, se referea exclusiv la creaţia divină, adică creaţia din nimic. Abia în secolul XX „expresia de «creator» a început să se aplice la întreaga cultură umană, să se vorbească despre creaţie în ştiinţă, despre o politică creatoare, despre creatorii tehnicii noi”2. În accepţiunea actuală conceptul de creativitate a fost introdus în psihologie şi ştiinţă de psihologul american Gordon Willard Allport (1897-1967)3, în anul 1937, pentru a desemna o formaţiune de personalitate (creativitatea ne putând fi limitată doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalităţii, respectiv la aptitudini, atitudini sau trăsături comportamentale), iar anul 1950 este considerat ca fiind cel care marchează începutul investigaţiilor sistematice asupra creativităţii4. Gordon Willard Allport a simţit nevoia să transforme adjectivul "creative", prin sufixare, în "creativity", lărgind sfera semantică a cuvântului şi impunându-l ca substantiv cu drepturi depline, aşa cum apare mai târziu în literatura şi dicţionarele de specialitate. În anii '70, neologismul preluat din limba engleză s-a impus în majoritatea limbilor de circulaţie internaţională ("créativité" în franceză, "Kreativität" în germană, "creativita" în italiană, etc.), înlocuind eventualii termeni folosiţi până atunci (cf. în germană se folosea termenul "das Schöpferische" = "forţa de creaţie"). La noi, Dumitru Caracostea (1879-1964) folosea termenul încă din 1943, în lucrarea "Creativitatea eminesciană", în sensul de originalitate încorporată în opere de artă.

„Creativitatea reprezintă factorul esenţial al progresului şi cheia rezolvării problemelor tot mai complexe cu care se confruntă omenirea, ea fiind în acelaşi timp o necesitate de ordin

2 Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria celor şase noţiuni, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, p.356-357. 3 Allport, G.W. (1937). Personality: A psychological interpretation. New York: Henry Holt & Company; Allport, G.W. (1960). Personality and social encounter. Boston: Beacon Press. 4 Sternberg Robert J., Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005, p.13.

Creativitate şi progres tehnic 8personal a individului, în vederea autorealizării şi promovării eului, dar şi o nevoie socială, care asigură supravieţuirea unui popor, a speciei umane în ansamblul ei”5.

„Cercetarea creativităţii în proces intens începe cu anii 1950, şi este legată de numele unor psihologi cu renume mondial, precum J.Guilford (1950), J.Getzels (1963), P.Jackson (1963), M.Wallach (1965), N.Kogan (1965), E.Torrance (1966), E.Landau (1979), M.Frayer (1996), T.Amabile (1997), fiind extinsă şi în spaţiul românesc de către P.Constantinescu-Stoleru (1974), Al.Roşca (1981), M.Gârboveanu (1981), Gr.Nicola (1981), A.Stoica (1983), M.Caluschi (1989), A.Munteanu (1996), M.Roco (2001). Psihologia a elucidat o amplă tematică a creaţiei: natura psihologică a procesului de creaţie, modelele personalităţii creatoare, tehnicile de activare a gândirii creative, produsele creative, evaluarea creativităţii, blocajele şi barierele în creativitate, motivaţia creatoare, predarea şi învăţarea creativă, etc.”6. Se accentuează în interpretarea etimologică a cuvântului că termenul de creativitate defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originea cât şi scopul acţiunii umane.

Dezvoltarea ştiinţei moderne, ca rezultat al creativităţii umane, prezintă un efect uniform, prin intermediul tehnologiilor pe care le-a generat, asupra tuturor societăţilor care au parcurs-o şi aceasta din două motive:

În primul rând, tehnologia conferă avantaje militare, decisive, acelor ţări care o posedă şi, datorită posibilităţii existenţei în continuare a războiului în cadrul sistemului internaţional, nici un stat care ţine la independenţa sa nu poate ignora nevoia modernizării sistemului său defensiv;

În al doilea rând, ştiinţa modernă stabileşte un orizont uniform al posibilităţilor producţiei economice. Tehnologia face posibilă acumularea nelimitată a bogăţiei şi satisface, astfel, o serie tot mai mare de dorinţe omeneşti. Acest proces garantează o omogenizare crescândă a societăţilor umane, indiferent de originile lor istorice sau de moştenirile lor culturale.

Acumularea de produse ale creativităţii ştiinţifico-tehnice, în partea doua a secolului al XX-lea, a condus la un salt calitativ major în obţinerea dezvoltării economico-sociale, caracterizată prin denumirea doctrinală de „Noua Economie”.

5 Mitran Daniela, Creativitatea factor dinamizator al performanţei economico-financiare a unei întreprinderi industriale (Teză de doctrorat), Bucureşti, ASE, 2006, p.3. 6 Godoroja Rita, Formarea la liceeni a capacităţilor creative în procesul instruirii problematizate (Teză de doctorat), INSTITUTUL DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI, Chişinău, 2005., p.3-4.

George-Ştefan COMAN 7industriale. Am trecut din zona Managementului administrativ al domeniului creativităţii, în cel al Managementului de proces, în care se realizează propriu zis scopul realizării practice din domeniul creativităţii.

Lucrarea de faţă dezvoltă în mod direct aplicativ (fără a insista excesiv pe latura teoretică şi filozofică), următoarele probleme:

În primul capitol m-am referit la definirea termenilor operanţi în creativitate. Astfel, am menţionat, conform documentării adecvate că, noţiunea „a crea” provine dintr-o rădăcină sanscrită – „kr” -, cu sensul de „a face” în accepţia sa cea mai generală; a îndeplini, a executa, a prepara, a produce, a folosi etc. A trecut apoi prin limba latină sub forma de „creare” care înseamnă "a zămisli", "a făuri", "a crea", "a naşte", însă, în această formă, se referea exclusiv la creaţia divină, adică creaţia din nimic. Abia în secolul XX „expresia de «creator» a început să se aplice la întreaga cultură umană, să se vorbească despre creaţie în ştiinţă, despre o politică creatoare, despre creatorii tehnicii noi”2. În accepţiunea actuală conceptul de creativitate a fost introdus în psihologie şi ştiinţă de psihologul american Gordon Willard Allport (1897-1967)3, în anul 1937, pentru a desemna o formaţiune de personalitate (creativitatea ne putând fi limitată doar la unele dintre categoriile de manifestare a personalităţii, respectiv la aptitudini, atitudini sau trăsături comportamentale), iar anul 1950 este considerat ca fiind cel care marchează începutul investigaţiilor sistematice asupra creativităţii4. Gordon Willard Allport a simţit nevoia să transforme adjectivul "creative", prin sufixare, în "creativity", lărgind sfera semantică a cuvântului şi impunându-l ca substantiv cu drepturi depline, aşa cum apare mai târziu în literatura şi dicţionarele de specialitate. În anii '70, neologismul preluat din limba engleză s-a impus în majoritatea limbilor de circulaţie internaţională ("créativité" în franceză, "Kreativität" în germană, "creativita" în italiană, etc.), înlocuind eventualii termeni folosiţi până atunci (cf. în germană se folosea termenul "das Schöpferische" = "forţa de creaţie"). La noi, Dumitru Caracostea (1879-1964) folosea termenul încă din 1943, în lucrarea "Creativitatea eminesciană", în sensul de originalitate încorporată în opere de artă.

„Creativitatea reprezintă factorul esenţial al progresului şi cheia rezolvării problemelor tot mai complexe cu care se confruntă omenirea, ea fiind în acelaşi timp o necesitate de ordin

2 Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria celor şase noţiuni, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, p.356-357. 3 Allport, G.W. (1937). Personality: A psychological interpretation. New York: Henry Holt & Company; Allport, G.W. (1960). Personality and social encounter. Boston: Beacon Press. 4 Sternberg Robert J., Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005, p.13.

Creativitate şi progres tehnic 8personal a individului, în vederea autorealizării şi promovării eului, dar şi o nevoie socială, care asigură supravieţuirea unui popor, a speciei umane în ansamblul ei”5.

„Cercetarea creativităţii în proces intens începe cu anii 1950, şi este legată de numele unor psihologi cu renume mondial, precum J.Guilford (1950), J.Getzels (1963), P.Jackson (1963), M.Wallach (1965), N.Kogan (1965), E.Torrance (1966), E.Landau (1979), M.Frayer (1996), T.Amabile (1997), fiind extinsă şi în spaţiul românesc de către P.Constantinescu-Stoleru (1974), Al.Roşca (1981), M.Gârboveanu (1981), Gr.Nicola (1981), A.Stoica (1983), M.Caluschi (1989), A.Munteanu (1996), M.Roco (2001). Psihologia a elucidat o amplă tematică a creaţiei: natura psihologică a procesului de creaţie, modelele personalităţii creatoare, tehnicile de activare a gândirii creative, produsele creative, evaluarea creativităţii, blocajele şi barierele în creativitate, motivaţia creatoare, predarea şi învăţarea creativă, etc.”6. Se accentuează în interpretarea etimologică a cuvântului că termenul de creativitate defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originea cât şi scopul acţiunii umane.

Dezvoltarea ştiinţei moderne, ca rezultat al creativităţii umane, prezintă un efect uniform, prin intermediul tehnologiilor pe care le-a generat, asupra tuturor societăţilor care au parcurs-o şi aceasta din două motive:

În primul rând, tehnologia conferă avantaje militare, decisive, acelor ţări care o posedă şi, datorită posibilităţii existenţei în continuare a războiului în cadrul sistemului internaţional, nici un stat care ţine la independenţa sa nu poate ignora nevoia modernizării sistemului său defensiv;

În al doilea rând, ştiinţa modernă stabileşte un orizont uniform al posibilităţilor producţiei economice. Tehnologia face posibilă acumularea nelimitată a bogăţiei şi satisface, astfel, o serie tot mai mare de dorinţe omeneşti. Acest proces garantează o omogenizare crescândă a societăţilor umane, indiferent de originile lor istorice sau de moştenirile lor culturale.

Acumularea de produse ale creativităţii ştiinţifico-tehnice, în partea doua a secolului al XX-lea, a condus la un salt calitativ major în obţinerea dezvoltării economico-sociale, caracterizată prin denumirea doctrinală de „Noua Economie”.

5 Mitran Daniela, Creativitatea factor dinamizator al performanţei economico-financiare a unei întreprinderi industriale (Teză de doctrorat), Bucureşti, ASE, 2006, p.3. 6 Godoroja Rita, Formarea la liceeni a capacităţilor creative în procesul instruirii problematizate (Teză de doctorat), INSTITUTUL DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI, Chişinău, 2005., p.3-4.

George-Ştefan COMAN 9Logica ştiinţei moderne poate explica existenţa diferenţierilor

sociale existente între ţările lumii: de ce locuitorii ţărilor dezvoltate economico-industrial sunt mai degrabă funcţionari şi nu ţărani care abia îşi câştigă existenţa muncind din greu pământul; de ce sunt membri ai sindicatelor sau organizaţiilor profesionale şi nu ai triburilor sau clanurilor; de ce se supun autorităţii birocratice superioare şi nu autorităţii preoţilor; de ce sunt alfabetizaţi şi vorbesc o limbă naţională comună etc.

Dar, apariţia şi dezvoltarea ştiinţei moderne şi, mai ales, încorporarea ei în „mijloacele de utilitate şi consum” ale populaţiei necesită dezvoltarea şi stimularea creativităţii umane.

Istoria culturii şi civilizaţiei umane s-a dezvoltat datorită spiritului creativităţii, fiind cauză şi efect al acesteia. De aceea, consider că tema abordată prezintă o deosebită importanţă teoretică şi practică la acumularea de argumente în favoarea stimulării, pe toate căile, a acţiunilor de dezvoltare a preocupărilor umane în domeniu.

În al doilea capitol am prezentat evoluţia dezvoltării economico-sociale în contextul istoric al societăţii umane, factorii determinanţi ai acesteia şi motivaţia ei pentru individ şi societate. Am menţionat necesitatea şi posibilitatea accentuării dezvoltării economico-sociale pe baza creativităţii. De asemenea, în conţinutul problematicii capitolului m-am referit la conceptele care definesc dezvoltarea economico-socială şi modul de acţiune a acestora.

În al treilea capitol am prezentat factorii de stimulare a dezvoltării creativităţii umane în perioada şcolarităţii şi apoi în perioada de maturizare profesională. Teoria generală a acţiunii social-umane şi culturale evidenţiază factorii stimulativi pentru dezvoltarea creativităţii umane, plecând de la considerentul că întreaga literatură psiho-pedagogică este străbătută de ideea universalităţii potenţialităţilor creatoare. Astfel, în cercetările sale, C. W. Taylor7 afirmă: „În primul rând, psihologii sunt convinşi că toţi oamenii sunt, într-o anumită măsură, creativi în mod potenţial, respectiv persoane de toate vârstele, toate culturile şi toate domeniile activităţii umane. În al doilea rând, indivizii se deosebesc în privinţa potenţialului creativ pentru diferite domenii ale activităţii şi a modului de exprimare a creativităţii lor.”. La rândul lui, J. P. Guilford8 consideră că: „Toţi indivizii posedă în anumite grade toate capacităţile, excepţie făcând cazurile patologice”, iar L. Steinberg9 scrie: „Recunoaştem 7 Taylor W. Calvin, Creativity. Progress and Potential, New York, McGraw Book Company, 1964, p.178. 8 Guilford, J.P. (1982). Cognitive psychology's ambiguities: Some suggested remedies. Psychological Review, 89, 48-59. 9 Steinberg L., Creativity as a Character Trait; An Expanding Concept, în vol. Gowan J. C., Demos G., Torrance E. P., Creativity. Its Educational Implications, New York, John Wiley&Sons, 1967.

Creativitate şi progres tehnic 10 creativitatea ca o potenţialitate umană normal distribuită. Când vorbim de o conduită creativă ne referim la toată lumea, nu la un om unic”.

În al patrulea capitol am prezentat manifestarea creativităţii în sistemul macroeconomic al creativităţii tehnico-economice, domeniu definitoriu pentru formularea subiectului tezei de doctorat. Am definit şi comentat componentele sistemului tehnico-economic prin consideraţii privind contribuţia hotărâtoare a acestor concepte în progresul economico-social. Am prezentat Strategia managerială a UE în domeniile ştiinţei, cercetării, dezvoltării şi inovării la începutul secolului XXI care urmează obiectivele stabilite de Consiliul European la Lisabona în 2000. O prevedere importantă a acestei reuniuni se referă la constituirea unei societăţi a cunoaşterii şi a unei economii bazate pe cunoaştere în Uniunea Europeană, parte a societăţii globale. De asemenea, s-a stabilit constituirea unei Arii Europene de Cercetare10, ca formă superioară de manifestare a creativităţii umane.

Discuţia pe această temă a fost reluată la Consiliul European de la Barcelona (2002), care a cerut statelor membre UE şi industriei europene să crească investiţiile în cercetare şi dezvoltare tehnologică până la 3% din PIB în anul 2010, din care 2% din sectorul privat, iar 1% de la bugetul de stat. De asemenea, se prezintă strategia managerială a României pentru progresul tehnico-economic.

În al cincilea capitol am prezentat conţinutul conceptului de „Dezvoltare experimentală” ca formă superioară de manifestare a creativităţii, stabilită de UE prin însuşirea terminologiei din „Manualul Frascati”. Am prezentat aici şi un amplu studiu de caz în care m-am referit la etapa de după alegerea unui subiect stabilit la etapa stimulării creativităţii elaborării tematici de cercetare experimentală pentru implementarea lui în viaţa practică. În tratarea subiectului studiului de caz am căutat să prezint continuarea prelucrării şi interpretării datelor obţinute prin stimularea creativităţii pe baza metodelor expuse anterior.

Consider că studiul de caz prezentat constituie o contribuţie la finalizarea soluţiilor elaborate în etapele de aplicare a principiilor creativităţii.

În acest scop, am folosit metoda balanţei aleatoare şi metoda corelaţiei de rang pentru alegerea factorilor independenţi în cercetarea experimentală şi ordonarea importanţei acestora. Am ţinut seama astfel de limitele practice de stabilire numerică a factorilor independenţi care pot prelungi la nesfârşit cercetările experimentale. Astfel, după calculele lui Henry Le Chatelier (1850-1936) care a calculat că într-un proces în care s-ar lua în consideraţie zece variabile, determinarea influenţei fiecărei variabile, atribuind două

10 COMMISSION OF THE EUROPEAN COMMUNITIES, Towards a European research area, Brussels, 18 January 2000 COM (2000) 6

George-Ştefan COMAN 9Logica ştiinţei moderne poate explica existenţa diferenţierilor

sociale existente între ţările lumii: de ce locuitorii ţărilor dezvoltate economico-industrial sunt mai degrabă funcţionari şi nu ţărani care abia îşi câştigă existenţa muncind din greu pământul; de ce sunt membri ai sindicatelor sau organizaţiilor profesionale şi nu ai triburilor sau clanurilor; de ce se supun autorităţii birocratice superioare şi nu autorităţii preoţilor; de ce sunt alfabetizaţi şi vorbesc o limbă naţională comună etc.

Dar, apariţia şi dezvoltarea ştiinţei moderne şi, mai ales, încorporarea ei în „mijloacele de utilitate şi consum” ale populaţiei necesită dezvoltarea şi stimularea creativităţii umane.

Istoria culturii şi civilizaţiei umane s-a dezvoltat datorită spiritului creativităţii, fiind cauză şi efect al acesteia. De aceea, consider că tema abordată prezintă o deosebită importanţă teoretică şi practică la acumularea de argumente în favoarea stimulării, pe toate căile, a acţiunilor de dezvoltare a preocupărilor umane în domeniu.

În al doilea capitol am prezentat evoluţia dezvoltării economico-sociale în contextul istoric al societăţii umane, factorii determinanţi ai acesteia şi motivaţia ei pentru individ şi societate. Am menţionat necesitatea şi posibilitatea accentuării dezvoltării economico-sociale pe baza creativităţii. De asemenea, în conţinutul problematicii capitolului m-am referit la conceptele care definesc dezvoltarea economico-socială şi modul de acţiune a acestora.

În al treilea capitol am prezentat factorii de stimulare a dezvoltării creativităţii umane în perioada şcolarităţii şi apoi în perioada de maturizare profesională. Teoria generală a acţiunii social-umane şi culturale evidenţiază factorii stimulativi pentru dezvoltarea creativităţii umane, plecând de la considerentul că întreaga literatură psiho-pedagogică este străbătută de ideea universalităţii potenţialităţilor creatoare. Astfel, în cercetările sale, C. W. Taylor7 afirmă: „În primul rând, psihologii sunt convinşi că toţi oamenii sunt, într-o anumită măsură, creativi în mod potenţial, respectiv persoane de toate vârstele, toate culturile şi toate domeniile activităţii umane. În al doilea rând, indivizii se deosebesc în privinţa potenţialului creativ pentru diferite domenii ale activităţii şi a modului de exprimare a creativităţii lor.”. La rândul lui, J. P. Guilford8 consideră că: „Toţi indivizii posedă în anumite grade toate capacităţile, excepţie făcând cazurile patologice”, iar L. Steinberg9 scrie: „Recunoaştem 7 Taylor W. Calvin, Creativity. Progress and Potential, New York, McGraw Book Company, 1964, p.178. 8 Guilford, J.P. (1982). Cognitive psychology's ambiguities: Some suggested remedies. Psychological Review, 89, 48-59. 9 Steinberg L., Creativity as a Character Trait; An Expanding Concept, în vol. Gowan J. C., Demos G., Torrance E. P., Creativity. Its Educational Implications, New York, John Wiley&Sons, 1967.

Creativitate şi progres tehnic 10 creativitatea ca o potenţialitate umană normal distribuită. Când vorbim de o conduită creativă ne referim la toată lumea, nu la un om unic”.

În al patrulea capitol am prezentat manifestarea creativităţii în sistemul macroeconomic al creativităţii tehnico-economice, domeniu definitoriu pentru formularea subiectului tezei de doctorat. Am definit şi comentat componentele sistemului tehnico-economic prin consideraţii privind contribuţia hotărâtoare a acestor concepte în progresul economico-social. Am prezentat Strategia managerială a UE în domeniile ştiinţei, cercetării, dezvoltării şi inovării la începutul secolului XXI care urmează obiectivele stabilite de Consiliul European la Lisabona în 2000. O prevedere importantă a acestei reuniuni se referă la constituirea unei societăţi a cunoaşterii şi a unei economii bazate pe cunoaştere în Uniunea Europeană, parte a societăţii globale. De asemenea, s-a stabilit constituirea unei Arii Europene de Cercetare10, ca formă superioară de manifestare a creativităţii umane.

Discuţia pe această temă a fost reluată la Consiliul European de la Barcelona (2002), care a cerut statelor membre UE şi industriei europene să crească investiţiile în cercetare şi dezvoltare tehnologică până la 3% din PIB în anul 2010, din care 2% din sectorul privat, iar 1% de la bugetul de stat. De asemenea, se prezintă strategia managerială a României pentru progresul tehnico-economic.

În al cincilea capitol am prezentat conţinutul conceptului de „Dezvoltare experimentală” ca formă superioară de manifestare a creativităţii, stabilită de UE prin însuşirea terminologiei din „Manualul Frascati”. Am prezentat aici şi un amplu studiu de caz în care m-am referit la etapa de după alegerea unui subiect stabilit la etapa stimulării creativităţii elaborării tematici de cercetare experimentală pentru implementarea lui în viaţa practică. În tratarea subiectului studiului de caz am căutat să prezint continuarea prelucrării şi interpretării datelor obţinute prin stimularea creativităţii pe baza metodelor expuse anterior.

Consider că studiul de caz prezentat constituie o contribuţie la finalizarea soluţiilor elaborate în etapele de aplicare a principiilor creativităţii.

În acest scop, am folosit metoda balanţei aleatoare şi metoda corelaţiei de rang pentru alegerea factorilor independenţi în cercetarea experimentală şi ordonarea importanţei acestora. Am ţinut seama astfel de limitele practice de stabilire numerică a factorilor independenţi care pot prelungi la nesfârşit cercetările experimentale. Astfel, după calculele lui Henry Le Chatelier (1850-1936) care a calculat că într-un proces în care s-ar lua în consideraţie zece variabile, determinarea influenţei fiecărei variabile, atribuind două

10 COMMISSION OF THE EUROPEAN COMMUNITIES, Towards a European research area, Brussels, 18 January 2000 COM (2000) 6

George-Ştefan COMAN 11minute unei măsurători, ar trebui să dureze 20.000 de ani11. Aceasta arată deosebita importanţă a „condensării” metodologice a cercetărilor experimentale prin programarea experimentelor şi folosirea instrumentaţiei moderne a prelucrării datelor experimentale. De asemenea, prin selectarea corectă a factorilor cu influenţă mare asupra variabilelor dependente12.

Am prezentat astfel necesitatea utilizării efectelor creativităţii nu numai în etapa de selectare a tematicii cercetării, ci şi pentru continuarea pe mai departe a cercetării experimentale, precum şi în aplicarea în anduranţă a rezultatelor obţinute în fazele anterioare.

În al şaselea capitol am prezentat conceptul de „Nouă Economie” ca o consecinţă a dezvoltării tehnico-economice determinată de creativitatea umană. Promovarea noii economii în România înseamnă o apropiere de standardele economiilor dezvoltate şi ale structurilor Uniunii Europene, atât prin caracteristici generale cât şi prin tendinţele pe termen lung. Dar pentru a reuşi noua economie este necesar ca opţiunile de politică economică să se concretizeze în strategii pe termen mediu şi apoi, neapărat, în strategii pe termene foarte lungi (25-50 ani) pentru a asigura continuitatea şi complementaritatea acţiunilor economice.

De obicei când se prezintă conceptul despre Noua Economie se face o interpretare reducţionistă, în sensul că se accentuează numai anumite laturi ale acesteia, ca Societate Informaţională, Societate a Cunoaşterii şi altele.

Consider că pentru o analiză interpretare corectă a conţinutului conceptului de Nouă Economie trebuie luate în considerare două aspecte fundamentale: infrastructura şi suprastructura economiei.

Infrastructura Noii Economii trebuie apreciată ca o dezvoltare complexă a bazei tehnico-materiale a acesteia, de la prospectarea de noi surse materiale şi energetice la crearea unor noi tehnologii care asigură ca, în multe situaţii, costul de fabricaţie al produselor să fie sub 10% din preţul de vânzare. Însăşi tehnologiile informaţionale sunt rezultatul dezvoltării acestei baze tehnico-materiale complexe, de la obţinerea minereurilor şi purificarea acestora, până la crearea bazei materiale a sistemului informaţional.

Suprastructura Noii Economii este necesar să fie apreciată în corelaţie cu conceptul de globalizare, pe baza următoarelor trei aspecte fundamentale: activităţile economice esenţiale sunt globale; principalele surse ale productivităţii şi competitivităţii sunt invenţia,

11 Henry Le Chatelier, De la Méthode dans les Sciences expérimentales, Dunod, éditeur, 1947. 12 Novik F. S., Arsov Ia. B., Optimizaţia proţessov tehnologhii metallov metodami planirovaniia eksperimentov, Moskva, Maşinostroienie, 1980; Snedecor G. W. ş.a., Metode statistice aplicate în cercetările de agricultură şi biologie, Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 1968.

Creativitate şi progres tehnic 12 inovaţia, generarea şi procesarea informaţiei; deciziile economice sunt generate de anumite structuri care acţionează în concordanţă cu diversele reţele de fluxuri financiare.

Influenţele infrastructurii materiale şi tehnologice asupra suprastructurii social-economice a Noii Economii sunt semnificative. Semnificaţia „tehnologiei” s-a schimbat considerabil de-a lungul secolelor. Termenul grecesc original de technologia, dedus din techne (artă) înseamnă un discurs despre arte. Când termenul a fost utilizat pentru prima dată în limba engleză în secolul al XVII-lea, el se referea la o discuţie sistematică despre „artele aplicate”, sau meşteşuguri, ajungând treptat să desemneze chiar acele meşteşuguri. La începutul secolului al XX-lea, semnificaţia a fost extinsă pentru a include nu doar uneltele şi maşinile, ci şi metode şi tehnici nemateriale, însemnând o aplicare sistematică a oricăror asemenea tehnici. Astfel, se vorbeşte de „tehnologii de management”, sau „tehnologii de simulare”. Tehnologia a devenit o caracteristică definitorie a naturii umane pentru a include în istoria ei întreaga istorie a evoluţiei umane.

George-Ştefan COMAN 11minute unei măsurători, ar trebui să dureze 20.000 de ani11. Aceasta arată deosebita importanţă a „condensării” metodologice a cercetărilor experimentale prin programarea experimentelor şi folosirea instrumentaţiei moderne a prelucrării datelor experimentale. De asemenea, prin selectarea corectă a factorilor cu influenţă mare asupra variabilelor dependente12.

Am prezentat astfel necesitatea utilizării efectelor creativităţii nu numai în etapa de selectare a tematicii cercetării, ci şi pentru continuarea pe mai departe a cercetării experimentale, precum şi în aplicarea în anduranţă a rezultatelor obţinute în fazele anterioare.

În al şaselea capitol am prezentat conceptul de „Nouă Economie” ca o consecinţă a dezvoltării tehnico-economice determinată de creativitatea umană. Promovarea noii economii în România înseamnă o apropiere de standardele economiilor dezvoltate şi ale structurilor Uniunii Europene, atât prin caracteristici generale cât şi prin tendinţele pe termen lung. Dar pentru a reuşi noua economie este necesar ca opţiunile de politică economică să se concretizeze în strategii pe termen mediu şi apoi, neapărat, în strategii pe termene foarte lungi (25-50 ani) pentru a asigura continuitatea şi complementaritatea acţiunilor economice.

De obicei când se prezintă conceptul despre Noua Economie se face o interpretare reducţionistă, în sensul că se accentuează numai anumite laturi ale acesteia, ca Societate Informaţională, Societate a Cunoaşterii şi altele.

Consider că pentru o analiză interpretare corectă a conţinutului conceptului de Nouă Economie trebuie luate în considerare două aspecte fundamentale: infrastructura şi suprastructura economiei.

Infrastructura Noii Economii trebuie apreciată ca o dezvoltare complexă a bazei tehnico-materiale a acesteia, de la prospectarea de noi surse materiale şi energetice la crearea unor noi tehnologii care asigură ca, în multe situaţii, costul de fabricaţie al produselor să fie sub 10% din preţul de vânzare. Însăşi tehnologiile informaţionale sunt rezultatul dezvoltării acestei baze tehnico-materiale complexe, de la obţinerea minereurilor şi purificarea acestora, până la crearea bazei materiale a sistemului informaţional.

Suprastructura Noii Economii este necesar să fie apreciată în corelaţie cu conceptul de globalizare, pe baza următoarelor trei aspecte fundamentale: activităţile economice esenţiale sunt globale; principalele surse ale productivităţii şi competitivităţii sunt invenţia,

11 Henry Le Chatelier, De la Méthode dans les Sciences expérimentales, Dunod, éditeur, 1947. 12 Novik F. S., Arsov Ia. B., Optimizaţia proţessov tehnologhii metallov metodami planirovaniia eksperimentov, Moskva, Maşinostroienie, 1980; Snedecor G. W. ş.a., Metode statistice aplicate în cercetările de agricultură şi biologie, Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 1968.

Creativitate şi progres tehnic 12 inovaţia, generarea şi procesarea informaţiei; deciziile economice sunt generate de anumite structuri care acţionează în concordanţă cu diversele reţele de fluxuri financiare.

Influenţele infrastructurii materiale şi tehnologice asupra suprastructurii social-economice a Noii Economii sunt semnificative. Semnificaţia „tehnologiei” s-a schimbat considerabil de-a lungul secolelor. Termenul grecesc original de technologia, dedus din techne (artă) înseamnă un discurs despre arte. Când termenul a fost utilizat pentru prima dată în limba engleză în secolul al XVII-lea, el se referea la o discuţie sistematică despre „artele aplicate”, sau meşteşuguri, ajungând treptat să desemneze chiar acele meşteşuguri. La începutul secolului al XX-lea, semnificaţia a fost extinsă pentru a include nu doar uneltele şi maşinile, ci şi metode şi tehnici nemateriale, însemnând o aplicare sistematică a oricăror asemenea tehnici. Astfel, se vorbeşte de „tehnologii de management”, sau „tehnologii de simulare”. Tehnologia a devenit o caracteristică definitorie a naturii umane pentru a include în istoria ei întreaga istorie a evoluţiei umane.

George-Ştefan COMAN 13

Cap.1. CREAŢIE ŞI CREATIVITATE

1.1. Consideraţii preliminare. Definiţii Creativitatea este un proces psihic de generare a noilor

idei, concepte sau de asociere intre ideile şi conceptele asimilate deja, iar creaţia este activitatea prin care se produc noi valori culturale şi spirituale, noi bunuri materiale etc. Creativitatea este un potenţial uman nativ şi/sau cultivat, fără de care creaţia nu se produce şi nu se valorifică, nu există pentru că n-ar putea fi nici înţeleasă, nici comparată şi nici depăşită.

„Conceptul de creativitate este destul de vag, în mintea omului obişnuit, acesta fiind asociat, de regulă, cu creaţii artistice, invenţii tehnice sau descoperiri ştiinţifice şi presupune un mod de a fi, imaginaţie, originalitate, talent, libertate interioară şi distanţare de stereotipuri. Chiar şi pentru cercetătorii acestei însuşiri umane deosebit de valoroase, mult timp, creativitatea a fost limitată la domeniul artistic şi mai apoi ştiinţific, fiind asociată iniţial de psihologi cu revelaţia pură sau chiar cu un proces patologic”13. „Din şirul funcţiilor şi ipostazelor creaţiei (de atribut al imaginaţiei şi al altor aptitudini umane, capacitate sau facultate psihică, funcţie a imaginaţiei şi psihicului, în general, premisă, formă a activităţii umane, trăsătură a personalităţii, fenomen general-uman de adaptare la situaţii şi de actualizare a capacităţilor potenţiale, ansamblu unitar de factori subiectivi şi obiectivi, treaptă a inteligenţei, proces de rezolvare a problemelor, activitate generatoare de noi valori şi caracteristică a activităţii umane etc.), se desprind şi punctele de vedere precumpănitoare în cercetarea creativităţii”14.

Conceptul de creativitate a fost introdus în psihologie de Gordon Willard Allport (1897-1967) în 193715. Mai este denumită şi gândire divergentă şi în mod obişnuit este asociată cu acţiunea generatoare de nou. Creativitatea este un subiect cercetat în psihologia comportamentală, psihologia socială, psihometrie, ştiinţele cognitive, filozofie, studii privind inteligenţa artificială, istorie, economie, design, afaceri, management, ş.a. Deşi s-au întreprins studii asupra creativităţii în viaţa de zi cu zi, asupra celei excepţionale şi chiar asupra creativităţii artificiale şi au fost date peste 60 de 13 Mitran Daniela, Creativitatea factor dinamizator al performanţei economico-financiare a unei întreprinderi industriale (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006.,p.3. 14 Petru Ioan, ibidem, p.118. 15Allport, G.W. Personality and social encounter. Boston: Beacon Press, 1960. Allport, G. W. The person in psychology: Selected essays by Gordon Willard Allport. Boston, MA: Beacon Press, 1968.

Creativitate şi progres tehnic 14 definiţii ale creativităţii, nu exista încă o definiţie sau o perspectivă asupra creativităţii care să aibă autoritate deplină şi nici tehnici standardizate de măsurare a acesteia.

Creativitatea a fost atribuită, de-a lungul timpului, intervenţiei divine, proceselor psihice cognitive, mediului social, trăsăturilor de personalitate, şansei şi a fost asociată cu geniul, cu bolile mintale şi simţul umorului.

Creativitatea este o trăsătură de personalitate care e necesar să fie încurajată încă din copilărie prin cultivarea respectului de sine, ea nu este doar un har dăruit de divinitate, ci este însăşi exprimarea de sine a fiinţei umane.

Omul în general, în dezvoltarea sa, în primii trei ani de viaţă achiziţionează primele trei importante caracteristici care îl definesc ca om şi îl deosebesc de celelalte regnuri din natura: în primul an de viaţă dobândeşte verticalitatea, în cel de-al doilea vorbirea, iar în cel de-al treilea se recunoaşte pe sine - dobândirea conştiinţei de sine.

In dezvoltarea sa, după asimilarea Eu-lui în jurul vârstei de trei ani, copilul începe să imite adultul, punând astfel în practică cea mai valoroasa metoda de învăţare, experimentarea. Copilul are tendinţa naturală de a învăţa prin experimentare, tendinţă izvorâtă din însăşi calitatea de a fi om. Copilul îşi creează singur propriile strategii de învăţare, pe care le urmează de-a lungul vieţii, îmbunătăţindu-le pe parcurs. El creează modul propriu în care să înveţe şi propriile experienţe de învăţare. În activitatea creatoare a Eu-lui există mediul creaţiei, procesul de creaţie şi produsul creaţiei.

Existenţa în literatura de specialitate a multor definiţii ale creativităţii se motivează prin faptul că fiecare iau în considerare anumite trăsături specifice ale activităţii creatoare a personalităţii umane.

O definiţie mai amplă, care încearcă să ia în considerare dimensiunea psihologică şi morală a problemei aflate în discuţie, ar putea fi următoarea: creativitatea este capacitatea si voinţa de a te aventura în necunoscut, utilizând imaginaţia cu scopul de a realiza un lucru nou, funcţional şi avantajos. Potrivit acestei definiţii, creativitatea implică o serie de elemente constitutive:

1. Creativitatea este o înzestrare, un atribut exclusiv uman. Animalele nu sunt creative; deprinderile lor nu sunt perfecţionate din generaţie în generaţie, ci ele sunt animate de instinct şi habitudinile lor rămân în mod fundamental aceleaşi pentru multe generaţii.

2. Creativitatea este influenţată în mare măsură de acţiunile noastre voluntare. Cei mai mulţi dintre noi sunt lipsiţi de creativitate pentru că nu şi-au propus niciodată în mod serios să devină creativi. Există în acelaşi timp şi o variaţie a creativităţii pe vârste: ea este maximă în jurul vârstei de 6-9 ani, coborând apoi constant şi atingând un prim punct de minim în jurul vârstei de 30 de ani, pentru a creşte din nou pe la 40 de ani şi a atinge un nou minim

George-Ştefan COMAN 13

Cap.1. CREAŢIE ŞI CREATIVITATE

1.1. Consideraţii preliminare. Definiţii Creativitatea este un proces psihic de generare a noilor

idei, concepte sau de asociere intre ideile şi conceptele asimilate deja, iar creaţia este activitatea prin care se produc noi valori culturale şi spirituale, noi bunuri materiale etc. Creativitatea este un potenţial uman nativ şi/sau cultivat, fără de care creaţia nu se produce şi nu se valorifică, nu există pentru că n-ar putea fi nici înţeleasă, nici comparată şi nici depăşită.

„Conceptul de creativitate este destul de vag, în mintea omului obişnuit, acesta fiind asociat, de regulă, cu creaţii artistice, invenţii tehnice sau descoperiri ştiinţifice şi presupune un mod de a fi, imaginaţie, originalitate, talent, libertate interioară şi distanţare de stereotipuri. Chiar şi pentru cercetătorii acestei însuşiri umane deosebit de valoroase, mult timp, creativitatea a fost limitată la domeniul artistic şi mai apoi ştiinţific, fiind asociată iniţial de psihologi cu revelaţia pură sau chiar cu un proces patologic”13. „Din şirul funcţiilor şi ipostazelor creaţiei (de atribut al imaginaţiei şi al altor aptitudini umane, capacitate sau facultate psihică, funcţie a imaginaţiei şi psihicului, în general, premisă, formă a activităţii umane, trăsătură a personalităţii, fenomen general-uman de adaptare la situaţii şi de actualizare a capacităţilor potenţiale, ansamblu unitar de factori subiectivi şi obiectivi, treaptă a inteligenţei, proces de rezolvare a problemelor, activitate generatoare de noi valori şi caracteristică a activităţii umane etc.), se desprind şi punctele de vedere precumpănitoare în cercetarea creativităţii”14.

Conceptul de creativitate a fost introdus în psihologie de Gordon Willard Allport (1897-1967) în 193715. Mai este denumită şi gândire divergentă şi în mod obişnuit este asociată cu acţiunea generatoare de nou. Creativitatea este un subiect cercetat în psihologia comportamentală, psihologia socială, psihometrie, ştiinţele cognitive, filozofie, studii privind inteligenţa artificială, istorie, economie, design, afaceri, management, ş.a. Deşi s-au întreprins studii asupra creativităţii în viaţa de zi cu zi, asupra celei excepţionale şi chiar asupra creativităţii artificiale şi au fost date peste 60 de 13 Mitran Daniela, Creativitatea factor dinamizator al performanţei economico-financiare a unei întreprinderi industriale (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006.,p.3. 14 Petru Ioan, ibidem, p.118. 15Allport, G.W. Personality and social encounter. Boston: Beacon Press, 1960. Allport, G. W. The person in psychology: Selected essays by Gordon Willard Allport. Boston, MA: Beacon Press, 1968.

Creativitate şi progres tehnic 14 definiţii ale creativităţii, nu exista încă o definiţie sau o perspectivă asupra creativităţii care să aibă autoritate deplină şi nici tehnici standardizate de măsurare a acesteia.

Creativitatea a fost atribuită, de-a lungul timpului, intervenţiei divine, proceselor psihice cognitive, mediului social, trăsăturilor de personalitate, şansei şi a fost asociată cu geniul, cu bolile mintale şi simţul umorului.

Creativitatea este o trăsătură de personalitate care e necesar să fie încurajată încă din copilărie prin cultivarea respectului de sine, ea nu este doar un har dăruit de divinitate, ci este însăşi exprimarea de sine a fiinţei umane.

Omul în general, în dezvoltarea sa, în primii trei ani de viaţă achiziţionează primele trei importante caracteristici care îl definesc ca om şi îl deosebesc de celelalte regnuri din natura: în primul an de viaţă dobândeşte verticalitatea, în cel de-al doilea vorbirea, iar în cel de-al treilea se recunoaşte pe sine - dobândirea conştiinţei de sine.

In dezvoltarea sa, după asimilarea Eu-lui în jurul vârstei de trei ani, copilul începe să imite adultul, punând astfel în practică cea mai valoroasa metoda de învăţare, experimentarea. Copilul are tendinţa naturală de a învăţa prin experimentare, tendinţă izvorâtă din însăşi calitatea de a fi om. Copilul îşi creează singur propriile strategii de învăţare, pe care le urmează de-a lungul vieţii, îmbunătăţindu-le pe parcurs. El creează modul propriu în care să înveţe şi propriile experienţe de învăţare. În activitatea creatoare a Eu-lui există mediul creaţiei, procesul de creaţie şi produsul creaţiei.

Existenţa în literatura de specialitate a multor definiţii ale creativităţii se motivează prin faptul că fiecare iau în considerare anumite trăsături specifice ale activităţii creatoare a personalităţii umane.

O definiţie mai amplă, care încearcă să ia în considerare dimensiunea psihologică şi morală a problemei aflate în discuţie, ar putea fi următoarea: creativitatea este capacitatea si voinţa de a te aventura în necunoscut, utilizând imaginaţia cu scopul de a realiza un lucru nou, funcţional şi avantajos. Potrivit acestei definiţii, creativitatea implică o serie de elemente constitutive:

1. Creativitatea este o înzestrare, un atribut exclusiv uman. Animalele nu sunt creative; deprinderile lor nu sunt perfecţionate din generaţie în generaţie, ci ele sunt animate de instinct şi habitudinile lor rămân în mod fundamental aceleaşi pentru multe generaţii.

2. Creativitatea este influenţată în mare măsură de acţiunile noastre voluntare. Cei mai mulţi dintre noi sunt lipsiţi de creativitate pentru că nu şi-au propus niciodată în mod serios să devină creativi. Există în acelaşi timp şi o variaţie a creativităţii pe vârste: ea este maximă în jurul vârstei de 6-9 ani, coborând apoi constant şi atingând un prim punct de minim în jurul vârstei de 30 de ani, pentru a creşte din nou pe la 40 de ani şi a atinge un nou minim

George-Ştefan COMAN 15în jurul a 50 de ani, după care creşte din nou încetul cu încetul, odată cu apropierea de senectute (poate tocmai de aceea le place nepoţilor să asculte poveştile bunicilor şi tind să se plictisească la povestirile anoste încropite de tinerii lor taţi).

3. Creativitatea este stimulată de contactul cu necunoscutul, cu ceea ce nu ne este familiar. Aceasta nu înseamnă că pentru a fi creativi trebuie neapărat să facem lucruri noi. Este suficient uneori să facem lucrurile familiare într-un mod nou, cu care nu suntem obişnuiţi.

4. Imaginaţia este facultatea umană cea mai importantă din punctul de vedere al creativităţii. Ea poate fi definită ca fiind capacitatea de a sintetiza mental diverse imagini, creând cu ajutorul acestora imagini complet noi.

5. Elementul distinctiv pentru conceptul de creativitate îl reprezintă noutatea. Dacă aceasta nu există, nu se poate vorbi de creativitate.

6. Pentru a fi cu adevărat o creaţie originală, valoroasă, lucrul imaginat trebuie nu numai realizat în practică, dar şi să funcţioneze în mod satisfăcător.

7. În final menţionăm necesitatea existenţei valorii pentru lucrul nou creat.

Termenul de creativitate semnifică capacitatea de a produce noul, sau desemnând prin el dispoziţia generală a personalităţii umane spre nou, precum şi o anumită organizare a proceselor psihice în sistemul personalităţii, datorită înţelegerii faptului că substratul psihic al creaţiei este ireductibil la aptitudini. Creativitatea este procesul prin care se focalizează, într-o sinergie de factori (biologici, psihologici, sociali), întreaga personalitate a individului şi care are drept rezultat o idee sau un produs nou, original, cu sau fără utilitate socială. Creativitatea umană este un continuum şi, în acelaşi timp, un discontinuum.

În general, din aceste definiţii nu lipseşte menţiunea prin care creativitatea este considerată ca fiind capacitatea de a imagina şi a realiza ceva nou, original.

Alexandru Roşca scrie: „Termenul de creativitate are accepţiuni diferite, care nu se contrazic, ci mai degrabă se completează… În definiţiile date, accentul este pus uneori pe produsul creat, alteori pe procesul creator, iar alteori pe persoana creatoare. Mai frecvent, creativitatea este considerată ca fiind un proces, care duce la un anumit produs, caracterizat prin originalitate sau noutate şi prin valoare sau utilitate pentru societate. Întrucât un produs poate să fie original, dar fără valoare, cei doi termeni ai definiţiei nu pot fi separaţi… În cazul când accentul este pus pe persoană, creativitatea este definită fie ca o caracteristică a performanţei persoanei (o performanţă originală şi de valoare), fie ca facultate sau capacitate de a

Creativitate şi progres tehnic 16 inventa (în tehnică), de a descoperi (în ştiinţă) sau a crea (în artă şi literatură), cu alte cuvinte de a realiza un produs nou şi valoros”16.

Jean Grenier scrie: „Cuvântul a crea are mai multe sensuri: vorbim de «creaţie» în modă, în teatru, în roman etc. În consecinţă, acelaşi cuvânt are sensuri extrem de deosebite, semnificaţii ce par să se suprapună”17. De asemenea, menţionează că noţiunea „a crea” provine dintr-o rădăcină sanscrită – kr -, cu sensul de „a face” în accepţia sa cea mai generală; a îndeplini, a executa, a prepara, a produce, a folosi etc. Şi acest sens poate fi lărgit când rădăcina este folosită cu expresii curente.

Wladyslaw Tatarkiewicz scrie că abia în secolul XX „expresia de «creator» a început să se aplice la întreaga cultură umană, să se vorbească despre creaţie în ştiinţă, despre o politică creatoare, despre creatorii tehnicii noi”18. Şi mai departe: „Timp de veacuri, antichitatea n-a făcut uz de noţiunea de creaţie şi aceasta nu apărea sub altă denumire; iar dacă nu exista noţiunea, nu poate fi nici teoria şi deci vreo privire generală asupra ei”19.

„Interesul faţă de studiul creativităţii a început, într-o oarecare măsură, să ia amploare în anii ′50, când au fost înfiinţate câteva institute de cercetare în domeniul creativităţii. Cu toate acestea, numeroşi indicatori ai volumului de studii consacrate creativităţii demonstrează că, până de curând, cel puţin acest domeniu a fost relativ marginalizat în cadrul psihologiei… Rezultatele investigaţiei noastre evidenţiază că aproximativ 0,5% din articolele indexate în Psychological Abstracts între anii 1975 şi 1994 au abordat tema creativităţii. Prin comparaţie, studiile axate pe tehnicile de citit reprezintă aproximativ 1,5% din totalul articolelor cuprinse în Psychological Abstracts în acelaşi interval de 20 de ani”20.

Şi din alte surse de documentare, consultate de noi, rezultă că din a doua jumătate a secolului XX s-a înregistrat o explozie de studii, articole şi cărţi despre creativitate, totuşi până acum nu s-a stabilit un consens între psihologi în definirea creativităţii, din cauza complexităţii acestui fenomen.

Astfel, A. Munteanu afirmă că problema este developabilă din multiple unghiuri de vedere. În decupaj orizontal se reliefează trei aspecte majore: personalitatea creatoare, procesul creator, produsul

16Al. Roşca, Creativitatea, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p.7. 17Jean Grenier, Arta şi problemele ei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974, p.172. 18 Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria celor şase noţiuni, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, p.356-357. 19 Wladyslaw Tatarkiewicz, ibidem, p.357. 20 Sternberg Robert J., Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005, p.13-14.

George-Ştefan COMAN 15în jurul a 50 de ani, după care creşte din nou încetul cu încetul, odată cu apropierea de senectute (poate tocmai de aceea le place nepoţilor să asculte poveştile bunicilor şi tind să se plictisească la povestirile anoste încropite de tinerii lor taţi).

3. Creativitatea este stimulată de contactul cu necunoscutul, cu ceea ce nu ne este familiar. Aceasta nu înseamnă că pentru a fi creativi trebuie neapărat să facem lucruri noi. Este suficient uneori să facem lucrurile familiare într-un mod nou, cu care nu suntem obişnuiţi.

4. Imaginaţia este facultatea umană cea mai importantă din punctul de vedere al creativităţii. Ea poate fi definită ca fiind capacitatea de a sintetiza mental diverse imagini, creând cu ajutorul acestora imagini complet noi.

5. Elementul distinctiv pentru conceptul de creativitate îl reprezintă noutatea. Dacă aceasta nu există, nu se poate vorbi de creativitate.

6. Pentru a fi cu adevărat o creaţie originală, valoroasă, lucrul imaginat trebuie nu numai realizat în practică, dar şi să funcţioneze în mod satisfăcător.

7. În final menţionăm necesitatea existenţei valorii pentru lucrul nou creat.

Termenul de creativitate semnifică capacitatea de a produce noul, sau desemnând prin el dispoziţia generală a personalităţii umane spre nou, precum şi o anumită organizare a proceselor psihice în sistemul personalităţii, datorită înţelegerii faptului că substratul psihic al creaţiei este ireductibil la aptitudini. Creativitatea este procesul prin care se focalizează, într-o sinergie de factori (biologici, psihologici, sociali), întreaga personalitate a individului şi care are drept rezultat o idee sau un produs nou, original, cu sau fără utilitate socială. Creativitatea umană este un continuum şi, în acelaşi timp, un discontinuum.

În general, din aceste definiţii nu lipseşte menţiunea prin care creativitatea este considerată ca fiind capacitatea de a imagina şi a realiza ceva nou, original.

Alexandru Roşca scrie: „Termenul de creativitate are accepţiuni diferite, care nu se contrazic, ci mai degrabă se completează… În definiţiile date, accentul este pus uneori pe produsul creat, alteori pe procesul creator, iar alteori pe persoana creatoare. Mai frecvent, creativitatea este considerată ca fiind un proces, care duce la un anumit produs, caracterizat prin originalitate sau noutate şi prin valoare sau utilitate pentru societate. Întrucât un produs poate să fie original, dar fără valoare, cei doi termeni ai definiţiei nu pot fi separaţi… În cazul când accentul este pus pe persoană, creativitatea este definită fie ca o caracteristică a performanţei persoanei (o performanţă originală şi de valoare), fie ca facultate sau capacitate de a

Creativitate şi progres tehnic 16 inventa (în tehnică), de a descoperi (în ştiinţă) sau a crea (în artă şi literatură), cu alte cuvinte de a realiza un produs nou şi valoros”16.

Jean Grenier scrie: „Cuvântul a crea are mai multe sensuri: vorbim de «creaţie» în modă, în teatru, în roman etc. În consecinţă, acelaşi cuvânt are sensuri extrem de deosebite, semnificaţii ce par să se suprapună”17. De asemenea, menţionează că noţiunea „a crea” provine dintr-o rădăcină sanscrită – kr -, cu sensul de „a face” în accepţia sa cea mai generală; a îndeplini, a executa, a prepara, a produce, a folosi etc. Şi acest sens poate fi lărgit când rădăcina este folosită cu expresii curente.

Wladyslaw Tatarkiewicz scrie că abia în secolul XX „expresia de «creator» a început să se aplice la întreaga cultură umană, să se vorbească despre creaţie în ştiinţă, despre o politică creatoare, despre creatorii tehnicii noi”18. Şi mai departe: „Timp de veacuri, antichitatea n-a făcut uz de noţiunea de creaţie şi aceasta nu apărea sub altă denumire; iar dacă nu exista noţiunea, nu poate fi nici teoria şi deci vreo privire generală asupra ei”19.

„Interesul faţă de studiul creativităţii a început, într-o oarecare măsură, să ia amploare în anii ′50, când au fost înfiinţate câteva institute de cercetare în domeniul creativităţii. Cu toate acestea, numeroşi indicatori ai volumului de studii consacrate creativităţii demonstrează că, până de curând, cel puţin acest domeniu a fost relativ marginalizat în cadrul psihologiei… Rezultatele investigaţiei noastre evidenţiază că aproximativ 0,5% din articolele indexate în Psychological Abstracts între anii 1975 şi 1994 au abordat tema creativităţii. Prin comparaţie, studiile axate pe tehnicile de citit reprezintă aproximativ 1,5% din totalul articolelor cuprinse în Psychological Abstracts în acelaşi interval de 20 de ani”20.

Şi din alte surse de documentare, consultate de noi, rezultă că din a doua jumătate a secolului XX s-a înregistrat o explozie de studii, articole şi cărţi despre creativitate, totuşi până acum nu s-a stabilit un consens între psihologi în definirea creativităţii, din cauza complexităţii acestui fenomen.

Astfel, A. Munteanu afirmă că problema este developabilă din multiple unghiuri de vedere. În decupaj orizontal se reliefează trei aspecte majore: personalitatea creatoare, procesul creator, produsul

16Al. Roşca, Creativitatea, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p.7. 17Jean Grenier, Arta şi problemele ei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974, p.172. 18 Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria celor şase noţiuni, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981, p.356-357. 19 Wladyslaw Tatarkiewicz, ibidem, p.357. 20 Sternberg Robert J., Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005, p.13-14.

George-Ştefan COMAN 17creat, iar planul vertical sugerează prezenţa unor niveluri de structurare a creativităţii21 .

Conceptul psihologic de creativitate desemnează dispoziţia care există în stare potenţială la orice individ şi la orice vârstă de a produce ceva nou şi relevant la scară socială şi individuală, afirmă S. Cristea22. În acest sens, creativitatea este o potenţialitate a persoanei, iar creaţia este manifestarea acestei disponibilităţi în anumite condiţii.

Psihologii apreciază creativitatea ca pe o trăsătură esenţială pentru supravieţuire, definitorie pentru existenţa individuală şi pentru evoluţia societăţii. În condiţiile actuale, capacităţile creative ale fiecărei persoane sunt solicitate tot mai intens, constituind o resursă valoroasă pentru progres. Se menţionează că, datorită ritmurilor în care se schimbă lumea, importanţa creativităţii în viaţa noastă va creşte considerabil, indiferent de tipul profesiei şi funcţiei pe care o avem.

După A. Cosmovici23, creativitatea unei persoane constituie rezultatul procesului creator şi, totodată, o capacitate complexă a omului, o structură caracteristică a psihicului care face posibilă opera creatoare.

Şchiopu U.24 afirmă că actul de creaţie se produce sub forma unei tensiuni interioare, generative, exclusiviste, ca trăire profundă a datelor unei situaţii ori probleme, ce trebuie subiectiv rezolvate şi care angajează toate forţele psihicului.

Diversitatea definiţiilor creativităţii este generată de raportarea acestui concept la o anumită dimensiune sau nivel de creativitate. Constatăm că majoritatea autorilor identifică în fenomenul complex al creativităţii trei elemente principale, interdependente: procesul creator, produsul creator şi persoana creatoare. Totodată observăm că actualizarea dispoziţiei de a crea, de a manifesta capacităţi creative, de a genera noutatea şi originalitatea este determinată de abordarea şi rezolvarea unei probleme. În consens cu autorii citaţi anterior, înţelegem prin creativitate capacitatea persoanelor creative de a elabora produse noi, originale, utile şi de valoare în plan individual şi microsocial prin rezolvarea de probleme.

Roco Mihaela menţionează că S. Gollan a stabilit 4 tipuri de criterii în aprecierea creativităţii: 1) performanţa creatoare caracterizată prin eficienţă, utilitate, noutate, şi originalitate; 2) 21 Munteanu A., Incursiuni în creatologie .- Timişoara, Editura Augusta, 1994, p.35. 22 Cristea S., Dicţionar de pedagogie, Chişinău – Bucureşti, Grupul Editorial Litera, 2000. p.72. 23 Cosmovici A., Cozma T., Creţu C. et al. Psihopedagogie .- Iaşi, Editura Spiru Haret, 1995. p.318. 24 165. Şchiopu U.(coord.), Dicţionar enciclopedic de psihologie, Bucureşti, Editura Babel, 1997, p.182.

Creativitate şi progres tehnic 18 procesul creativ manifestat prin spontaneitate, asociativitate, flexibilitate şi capacitate combinatorică; 3) însuşirile persoanei creative; 4) potenţialul creativ, situaţie în care sunt evaluate fluiditatea, flexibilitatea, originalitatea şi capacitatea de elaborare, persoana fiind doar candidată pentru creativitate25.

Etapele procesului creativ sunt considerate a fi pregătirea, incubaţia (asociată cu premoniţia), inspiraţia (numită şi iluminarea) şi verificarea.

Menţionăm că, până în secolul XX, conceptul strict de creaţie, cu derivatele sale, se folosea exclusiv pentru creaţia divină, „creaţie din nimic”.

1.2. Factori determinanţi ai potenţialului creativ

Creaţia este un proces complex la care participă întreaga

personalitate, pe baza acţiunii unitare a factorilor cognitivi, de personalitate şi sociali. Astfel, se disting:

Factori cognitivi operaţionali (intelectuali): inteligenţa creatoare (care presupune sensibilitate faţă de probleme, fluenţă, flexibilitate, capacitate de redefinire); imaginaţia creatoare (cu variantele efervescenţa imagistică multidirecţională, imaginaţia combinatorie în plan figurativ, imaginaţia probabilistică şi analogică), având ca factor deosebit de important intuiţia şi o formă superioară ingeniozitatea, finalizată în găsirea unor soluţii simple, surprinzătoare şi originale.

Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care înseamnă a relaţiona, a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relaţii între relaţii. Chiar terminologia sugerează că inteligenţa depăşeşte gândirea care se limitează la stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor intre relaţii.

Pentru psihologie inteligenta apare ca fiind atributul esenţial, fundamental care face din om ceea ce el este.

Shopenhauer vedea inteligenţa ca fiind subordonată voinţei, singurul element primar şi fundamental. Dominarea inteligenţei de către voinţă este incontestabilă, inteligenţa fiind absolut secundară, condiţionată. Poziţiile contradictorii asupra rolului inteligenţei asupra vieţii umane s-au repercutat asupra definirii inteligentei si asupra stabilirii componentelor şi funcţiilor ei.

Se pare ca definiţia cea mai apropiată de înţelegerea modernă a inteligenţei a fost dată de Descartes. Filosoful francez definea inteligenţa ca fiind mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri. Găsim în această definiţie

25 Roco Mihaela., Creativitate şi inteligenţă emoţională .- Iaşi, Polirom, 2001,p.248.

George-Ştefan COMAN 17creat, iar planul vertical sugerează prezenţa unor niveluri de structurare a creativităţii21 .

Conceptul psihologic de creativitate desemnează dispoziţia care există în stare potenţială la orice individ şi la orice vârstă de a produce ceva nou şi relevant la scară socială şi individuală, afirmă S. Cristea22. În acest sens, creativitatea este o potenţialitate a persoanei, iar creaţia este manifestarea acestei disponibilităţi în anumite condiţii.

Psihologii apreciază creativitatea ca pe o trăsătură esenţială pentru supravieţuire, definitorie pentru existenţa individuală şi pentru evoluţia societăţii. În condiţiile actuale, capacităţile creative ale fiecărei persoane sunt solicitate tot mai intens, constituind o resursă valoroasă pentru progres. Se menţionează că, datorită ritmurilor în care se schimbă lumea, importanţa creativităţii în viaţa noastă va creşte considerabil, indiferent de tipul profesiei şi funcţiei pe care o avem.

După A. Cosmovici23, creativitatea unei persoane constituie rezultatul procesului creator şi, totodată, o capacitate complexă a omului, o structură caracteristică a psihicului care face posibilă opera creatoare.

Şchiopu U.24 afirmă că actul de creaţie se produce sub forma unei tensiuni interioare, generative, exclusiviste, ca trăire profundă a datelor unei situaţii ori probleme, ce trebuie subiectiv rezolvate şi care angajează toate forţele psihicului.

Diversitatea definiţiilor creativităţii este generată de raportarea acestui concept la o anumită dimensiune sau nivel de creativitate. Constatăm că majoritatea autorilor identifică în fenomenul complex al creativităţii trei elemente principale, interdependente: procesul creator, produsul creator şi persoana creatoare. Totodată observăm că actualizarea dispoziţiei de a crea, de a manifesta capacităţi creative, de a genera noutatea şi originalitatea este determinată de abordarea şi rezolvarea unei probleme. În consens cu autorii citaţi anterior, înţelegem prin creativitate capacitatea persoanelor creative de a elabora produse noi, originale, utile şi de valoare în plan individual şi microsocial prin rezolvarea de probleme.

Roco Mihaela menţionează că S. Gollan a stabilit 4 tipuri de criterii în aprecierea creativităţii: 1) performanţa creatoare caracterizată prin eficienţă, utilitate, noutate, şi originalitate; 2) 21 Munteanu A., Incursiuni în creatologie .- Timişoara, Editura Augusta, 1994, p.35. 22 Cristea S., Dicţionar de pedagogie, Chişinău – Bucureşti, Grupul Editorial Litera, 2000. p.72. 23 Cosmovici A., Cozma T., Creţu C. et al. Psihopedagogie .- Iaşi, Editura Spiru Haret, 1995. p.318. 24 165. Şchiopu U.(coord.), Dicţionar enciclopedic de psihologie, Bucureşti, Editura Babel, 1997, p.182.

Creativitate şi progres tehnic 18 procesul creativ manifestat prin spontaneitate, asociativitate, flexibilitate şi capacitate combinatorică; 3) însuşirile persoanei creative; 4) potenţialul creativ, situaţie în care sunt evaluate fluiditatea, flexibilitatea, originalitatea şi capacitatea de elaborare, persoana fiind doar candidată pentru creativitate25.

Etapele procesului creativ sunt considerate a fi pregătirea, incubaţia (asociată cu premoniţia), inspiraţia (numită şi iluminarea) şi verificarea.

Menţionăm că, până în secolul XX, conceptul strict de creaţie, cu derivatele sale, se folosea exclusiv pentru creaţia divină, „creaţie din nimic”.

1.2. Factori determinanţi ai potenţialului creativ

Creaţia este un proces complex la care participă întreaga

personalitate, pe baza acţiunii unitare a factorilor cognitivi, de personalitate şi sociali. Astfel, se disting:

Factori cognitivi operaţionali (intelectuali): inteligenţa creatoare (care presupune sensibilitate faţă de probleme, fluenţă, flexibilitate, capacitate de redefinire); imaginaţia creatoare (cu variantele efervescenţa imagistică multidirecţională, imaginaţia combinatorie în plan figurativ, imaginaţia probabilistică şi analogică), având ca factor deosebit de important intuiţia şi o formă superioară ingeniozitatea, finalizată în găsirea unor soluţii simple, surprinzătoare şi originale.

Termenul de inteligenţă provine de la latinescul intelligere, care înseamnă a relaţiona, a organiza sau de la interlegere, care presupune stabilirea de relaţii între relaţii. Chiar terminologia sugerează că inteligenţa depăşeşte gândirea care se limitează la stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor intre relaţii.

Pentru psihologie inteligenta apare ca fiind atributul esenţial, fundamental care face din om ceea ce el este.

Shopenhauer vedea inteligenţa ca fiind subordonată voinţei, singurul element primar şi fundamental. Dominarea inteligenţei de către voinţă este incontestabilă, inteligenţa fiind absolut secundară, condiţionată. Poziţiile contradictorii asupra rolului inteligenţei asupra vieţii umane s-au repercutat asupra definirii inteligentei si asupra stabilirii componentelor şi funcţiilor ei.

Se pare ca definiţia cea mai apropiată de înţelegerea modernă a inteligenţei a fost dată de Descartes. Filosoful francez definea inteligenţa ca fiind mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri. Găsim în această definiţie

25 Roco Mihaela., Creativitate şi inteligenţă emoţională .- Iaşi, Polirom, 2001,p.248.

George-Ştefan COMAN 19intuirea celor două poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă: ca sistem complex de operaţii; ca aptitudine generală.

Când vorbim despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse sarcini şi situaţii problematice, avem în vedere operaţii şi abilităţi, cum ar fi: adaptare la situaţii noi, generalizarea şi deducţia, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, anticiparea deznodământului consecinţelor, compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea uşoară şi corectă a unor probleme cu grad crescând de dificultate.

Toate aceste operaţii si abilităţi relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligentei: 1. capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi, cele vechi, familiare, fiind soluţionate cu ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor; 2. rapiditatea, supleţea, mobilitatea, flexibilitatea ei; 3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări.

Inteligenţa apare deci ca o calitate a întregii activităţi mentale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice inclusiv a celor afectiv-motivaţionale si voliţionale. Numai pe măsură ce se formează şi se dezvoltă mecanismele şi operaţiile tuturor celorlalte funcţii psihice vom întâlni o inteligenţă flexibila. Leibniz a intuit cel mai bine acest aspect, el referindu-se la inteligenţă ca expresie a efortului evolutiv al conştiinţei. In psihologie, această caracteristică a fost descrisă magistral de Piaget în epistemologia sa genetică.

Când vorbim de inteligenţă, ca o aptitudine generala, avem în vedere implicarea ei cu succes în foarte multe activităţi. Vizăm nu atât conţinutul şi structura ei psihologică ci finalitatea ei. O asemenea accepţiune este însă limitată deoarece ştim că există nu numai o inteligenţă generală, cu ajutorul căreia rezolvăm cu succes o multitudine de activităţi, ci şi forme specializate de inteligenţă (teoretică, practică, socială, tehnică, ştiinţifică) ce permit finalizarea cu succes doar a unui singur tip de activităţi. In acest caz, se pare că definirea ei ca sistem de operaţii este mai convenabilă. Oricum, cele două accepţiuni sunt strâns legate între ele, neputând fi considerate independente una de alta.

De aceea se recurge la o definiţie compozită: inteligenţa este capacitatea globală de cunoaştere a lumii, gândire raţională, capacitatea de a învinge provocările vieţii.

Comentatorii acestei definiţii arată că importanţa ei constă în faptul că vede în inteligenţă capacitatea de a acumula cunoştinţe, de a funcţiona raţional şi efectiv, şi mai puţin un simplu rezervor de cunoştinţe.

Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive şi a neuropsihologiei, care leagă comportamentul inteligent de eficienţa neurologică, ar putea aduce precizări pretenţioase în acest sens.

Creativitate şi progres tehnic 20 Există însă şi multe definiţii lapidare date inteligenţei, dintre

care spicuim: Inteligenţa înseamnă adaptare (Marin Preda); Inteligenţa este cel mai greu şi cel mai înalt produs al naturii, creaţiunea cea mai rară şi cea mai preţioasă din câte există pe lume (Arthur Schopenhauer); Inteligenţa este arta de a înveşmânta raţiunea (Denis Diderot); Inteligenţa este putinţa de a vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se întâmplă (Mihai Eminescu); Inteligenţa e un mijloc de adaptare la mediu al instinctului de conservare (Camil Petrescu); Inteligenţa este ceea ce foloseşti când nu ştii ce să faci (Jean Piaget).

Secolul XX a fost dominat de conceptul "coeficient de inteligenta" (I.Q.) ca indicator extrem de important în anticiparea performantelor de care ar fi putut fi capabil un individ. Ideea ca un singur număr format din trei cifre desemnează o persoană ca având un anumit de potenţial sigur de succes în viaţă începuse să devină un crez.

Experienţa a demonstrat însă că a fi deosebit de inteligent nu înseamnă neapărat a fi eficient. Cel ce a răsturnat una din cele mai fundamentale ipoteze ce a stat la baza însăşi a educaţiei si psihologiei, şi anume aceea că eficienţa apare datorită unei singure caracteristici numita "inteligenţă"(mentală) este Howard Gardner. Astfel a prins contur conceptul de "inteligenta emoţională26" (I.E.) care îl implica pe cel de I.Q., dar şi îl depăşeşte prin complexitate.

I.Q. reprezintă abilitatea de a învăţa, crea, raţiona, identifica posibilităţi, genera alternative, lua decizii valoroase şi conştiente. I.E. reprezintă un ansamblu de abilităţi, competenţe, şi aptitudini care influenţează capacitatea unei persoane de a face faţă cu succes presiunilor şi cerinţelor mediului.

Ultimul deceniu a profilat mult mai bine termenul de I.E., iar Daniel Goleman şi-a adus foarte mult contribuţia în acest sens. Aşadar pornind de la sesizările făcute de acesta, cum ca "suntem judecaţi nu după inteligenta noastră ori după competenţa profesională, ci după comportamentul nostru faţă de noi şi faţă de ceilalţi" putem defini I.E. şi prin urmare dacă ar fi să dăm o definiţie simplă, am putea spune că omul care prezintă un coeficient ridicat al I.E. este o persoana inteligentă dar şi foarte abilă în relaţionarea în plan social, un om capabil să comunice eficient cu ceilalţi, să-i coordoneze, să rezolve abil şi cu diplomaţie diverse conflicte şi situaţii problematice.

Deci, ca o concluzie de moment, cele mai multe lucrări de specialitate au răspândit în ultima vreme foarte mult ideea că exista clar doua categorii principale în care poate fi împărţită inteligenţa: cea cognitivă (analitică, logică) şi cea emoţională. Cea dintâi este

26 Goleman Daniel, Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Curtea Veche, 2001.

George-Ştefan COMAN 19intuirea celor două poziţii actuale ale noţiunii de inteligenţă: ca sistem complex de operaţii; ca aptitudine generală.

Când vorbim despre inteligenţă ca sistem complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse sarcini şi situaţii problematice, avem în vedere operaţii şi abilităţi, cum ar fi: adaptare la situaţii noi, generalizarea şi deducţia, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, anticiparea deznodământului consecinţelor, compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea celei optime, rezolvarea uşoară şi corectă a unor probleme cu grad crescând de dificultate.

Toate aceste operaţii si abilităţi relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligentei: 1. capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi, cele vechi, familiare, fiind soluţionate cu ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor; 2. rapiditatea, supleţea, mobilitatea, flexibilitatea ei; 3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări.

Inteligenţa apare deci ca o calitate a întregii activităţi mentale, ca expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice inclusiv a celor afectiv-motivaţionale si voliţionale. Numai pe măsură ce se formează şi se dezvoltă mecanismele şi operaţiile tuturor celorlalte funcţii psihice vom întâlni o inteligenţă flexibila. Leibniz a intuit cel mai bine acest aspect, el referindu-se la inteligenţă ca expresie a efortului evolutiv al conştiinţei. In psihologie, această caracteristică a fost descrisă magistral de Piaget în epistemologia sa genetică.

Când vorbim de inteligenţă, ca o aptitudine generala, avem în vedere implicarea ei cu succes în foarte multe activităţi. Vizăm nu atât conţinutul şi structura ei psihologică ci finalitatea ei. O asemenea accepţiune este însă limitată deoarece ştim că există nu numai o inteligenţă generală, cu ajutorul căreia rezolvăm cu succes o multitudine de activităţi, ci şi forme specializate de inteligenţă (teoretică, practică, socială, tehnică, ştiinţifică) ce permit finalizarea cu succes doar a unui singur tip de activităţi. In acest caz, se pare că definirea ei ca sistem de operaţii este mai convenabilă. Oricum, cele două accepţiuni sunt strâns legate între ele, neputând fi considerate independente una de alta.

De aceea se recurge la o definiţie compozită: inteligenţa este capacitatea globală de cunoaştere a lumii, gândire raţională, capacitatea de a învinge provocările vieţii.

Comentatorii acestei definiţii arată că importanţa ei constă în faptul că vede în inteligenţă capacitatea de a acumula cunoştinţe, de a funcţiona raţional şi efectiv, şi mai puţin un simplu rezervor de cunoştinţe.

Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive şi a neuropsihologiei, care leagă comportamentul inteligent de eficienţa neurologică, ar putea aduce precizări pretenţioase în acest sens.

Creativitate şi progres tehnic 20 Există însă şi multe definiţii lapidare date inteligenţei, dintre

care spicuim: Inteligenţa înseamnă adaptare (Marin Preda); Inteligenţa este cel mai greu şi cel mai înalt produs al naturii, creaţiunea cea mai rară şi cea mai preţioasă din câte există pe lume (Arthur Schopenhauer); Inteligenţa este arta de a înveşmânta raţiunea (Denis Diderot); Inteligenţa este putinţa de a vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se întâmplă (Mihai Eminescu); Inteligenţa e un mijloc de adaptare la mediu al instinctului de conservare (Camil Petrescu); Inteligenţa este ceea ce foloseşti când nu ştii ce să faci (Jean Piaget).

Secolul XX a fost dominat de conceptul "coeficient de inteligenta" (I.Q.) ca indicator extrem de important în anticiparea performantelor de care ar fi putut fi capabil un individ. Ideea ca un singur număr format din trei cifre desemnează o persoană ca având un anumit de potenţial sigur de succes în viaţă începuse să devină un crez.

Experienţa a demonstrat însă că a fi deosebit de inteligent nu înseamnă neapărat a fi eficient. Cel ce a răsturnat una din cele mai fundamentale ipoteze ce a stat la baza însăşi a educaţiei si psihologiei, şi anume aceea că eficienţa apare datorită unei singure caracteristici numita "inteligenţă"(mentală) este Howard Gardner. Astfel a prins contur conceptul de "inteligenta emoţională26" (I.E.) care îl implica pe cel de I.Q., dar şi îl depăşeşte prin complexitate.

I.Q. reprezintă abilitatea de a învăţa, crea, raţiona, identifica posibilităţi, genera alternative, lua decizii valoroase şi conştiente. I.E. reprezintă un ansamblu de abilităţi, competenţe, şi aptitudini care influenţează capacitatea unei persoane de a face faţă cu succes presiunilor şi cerinţelor mediului.

Ultimul deceniu a profilat mult mai bine termenul de I.E., iar Daniel Goleman şi-a adus foarte mult contribuţia în acest sens. Aşadar pornind de la sesizările făcute de acesta, cum ca "suntem judecaţi nu după inteligenta noastră ori după competenţa profesională, ci după comportamentul nostru faţă de noi şi faţă de ceilalţi" putem defini I.E. şi prin urmare dacă ar fi să dăm o definiţie simplă, am putea spune că omul care prezintă un coeficient ridicat al I.E. este o persoana inteligentă dar şi foarte abilă în relaţionarea în plan social, un om capabil să comunice eficient cu ceilalţi, să-i coordoneze, să rezolve abil şi cu diplomaţie diverse conflicte şi situaţii problematice.

Deci, ca o concluzie de moment, cele mai multe lucrări de specialitate au răspândit în ultima vreme foarte mult ideea că exista clar doua categorii principale în care poate fi împărţită inteligenţa: cea cognitivă (analitică, logică) şi cea emoţională. Cea dintâi este

26 Goleman Daniel, Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Curtea Veche, 2001.

George-Ştefan COMAN 21strategică şi acţionează pe termen lung, pe când cea de-a doua poate oferi răspunsuri la probleme curente.

Legându-ne mai departe de ideea ca trăim într-o societate dinamica unde totul este în schimbare, unde oamenii de ştiinţă fac noi descoperiri care conduc la revoluţionări ale diferitelor concepte, dar şi domenii de activitate, putem spune că acest fenomen specific psihologiei are influenţe ce se manifestă implicit şi în domeniul creativităţii.

În acest context, al procesului de creaţie, investite cu responsabilitatea de a conduce structuri sociale sau de a gestiona procese cu specializare strictă, aplicarea acestor concepte constituie o prioritate cu semnificaţie majoră.

Cercetări recente menţionează necesitatea rearanjării modelului "multiplelor inteligenţe" al lui Howard Gardner, în alte şase categorii primare:

1. inteligenţa abstractă: raţionamente simbolice; 2. inteligenţa socială: legăturile interumane; 3. inteligenţa practică: organizarea activităţilor; 4. inteligenţa emoţională: conştiinţa de sine şi auto-controlul; 5. inteligenţa estetică: sensul formelor, desenul, muzica, arta

şi literatura; 6. inteligenţa kinestetică: capacităţile fizice cum ar fi cele

sportive, dansul, muzica etc. Modelul practic al competenţei I.E. elaborat de Daniel Goleman

identifică următoarele cinci dimensiuni: 1. Conştiinţa de sine; 2. Auto-cenzurarea; 3. Motivaţia; 4. Empatia; 5. Relaţiile. Steven j. Stein si Howard E. Book se refera la organizarea I.E.

sub forma unor domenii, după cum urmează27: 1. Domeniul intrapersonal: conştiinţa emoţională de sine,

caracterul asertiv, independenţa, respectul de sine, împlinirea de sine; 2. Domeniul interpersonal: empatia, responsabilitatea

socială, relaţiile interpersonale; 3. Domeniul adaptabilităţii: testarea realităţii, flexibilitatea,

soluţionarea problemelor; 4. Domeniul administrării stresului: toleranţa la stres,

controlul impulsurilor; 5. Domeniul stării generale: optimismul, fericirea. Momentul apariţiei ideii de departajare a I.Q. de I.E. s-a

concretizat în urma analizei acestor clasificări şi analiza ideii de

27 Steven, STEIN, Howard E. Book – "Forţa inteligentei emoţionale. Inteligenţa emoţională şi succesul vostru", Bucureşti, Editura Allfa, 2003.

Creativitate şi progres tehnic 22 inteligenţă socială elaborat de către K.Albrecht. De exemplu, în clasificarea lui D. Goleman una din cele cinci dimensiuni – relaţiile – pare sa extindă modelul şi conceptul dincolo de legăturile practice. Primele patru competenţe fac o identificare clară a elementelor peisajului emoţional intern, care influenţează comportamentul unei persoane în moduri fundamentale şi cu siguranţă au o influenţă importantă în capacitatea unei persoane de a interacţiona bine cu ceilalţi. Dar încercând să încadrăm cu forţa competenţele sociale într-un model deja generalizat al competenţei emoţionale, riscăm să facem prea puţin cu prea mult.

Dar, în condiţiile actuale, este necesar ca definiţia cognitivă sau emoţională a inteligenţei, să permită a se defini şi inteligenţa artificială. Astfel, inteligenţa cognitivă se poate defini ca fiind aptitudinea de a sesiza anumite raporturi existente între obiecte si fenomene. Această sesizare poate fi senzorială (la animale) şi în acest caz ea se datorează reflexelor condiţionate, sau intelectuală (la om) şi aici intervin limbajul şi conceptele.

Cercetătorii din domeniul inteligenţei artificiale (IA) au căutat să definească inteligenţa dintr-o perspectivă care să permită apoi definirea IA. De exemplu, se consideră “că un sistem este considerat a avea proprietatea de inteligenţă, dacă se poate adapta singur la noi situaţii, are capacitatea de a raţiona, adică de a înţelege legăturile dintre fapte, de a descoperi înţelesuri şi de a recunoaşte adevărul. De asemenea, un sistem inteligent poate să înveţe, cu alte cuvinte sa-şi îmbunătăţească nivelul performantelor pe baza experienţei”. Astfel s-a cuprins în aceasta definiţie dezideratele pe care le urmăreşte I.A.

Inteligenţa creatoare, care constituie subiectul nostru, reprezintă rezultatul prin excelenţă a unor deprinderi dobândite de a sintetiza din elemente cunoscute, noi ansambluri cu funcţii superioare, de a face disocieri, extrapolări, generalizări, experienţa dobândită nu numai prin activităţi pur intelectuale, ci in special prin acţiunea directă tehnologică, de realizare – experimentare – optimizare a obiectului muncii.

Joy Paul Guilford28 (1897-1987) a identificat şase factori ai creativităţii: fluiditatea gândirii, flexibilitatea acesteia, originalitatea, elaborarea, sensibilitatea faţă de probleme şi redefinirea. Acestui model al aptitudinilor creative i se aduce obiecţia că e lipsit de dinamism, întrucât nu cuprinde şi modul de constituire a raporturilor dintre informaţii, procesul creaţiei fiind determinat de motivaţii sau influente externe. Mai complet este modelul elaborat de Gaugh care cuprinde cinci factori incluzând şi aspecte comportamentale: aptitudini intelectuale, aptitudinea interogativa (de căutare), flexibilitatea cognitivă, sensibilitatea estetică şi

28 Guilford, J.P. (1982). Cognitive psychology's ambiguities: Some suggested remedies. Psychological Review, 89, 48-59.

George-Ştefan COMAN 21strategică şi acţionează pe termen lung, pe când cea de-a doua poate oferi răspunsuri la probleme curente.

Legându-ne mai departe de ideea ca trăim într-o societate dinamica unde totul este în schimbare, unde oamenii de ştiinţă fac noi descoperiri care conduc la revoluţionări ale diferitelor concepte, dar şi domenii de activitate, putem spune că acest fenomen specific psihologiei are influenţe ce se manifestă implicit şi în domeniul creativităţii.

În acest context, al procesului de creaţie, investite cu responsabilitatea de a conduce structuri sociale sau de a gestiona procese cu specializare strictă, aplicarea acestor concepte constituie o prioritate cu semnificaţie majoră.

Cercetări recente menţionează necesitatea rearanjării modelului "multiplelor inteligenţe" al lui Howard Gardner, în alte şase categorii primare:

1. inteligenţa abstractă: raţionamente simbolice; 2. inteligenţa socială: legăturile interumane; 3. inteligenţa practică: organizarea activităţilor; 4. inteligenţa emoţională: conştiinţa de sine şi auto-controlul; 5. inteligenţa estetică: sensul formelor, desenul, muzica, arta

şi literatura; 6. inteligenţa kinestetică: capacităţile fizice cum ar fi cele

sportive, dansul, muzica etc. Modelul practic al competenţei I.E. elaborat de Daniel Goleman

identifică următoarele cinci dimensiuni: 1. Conştiinţa de sine; 2. Auto-cenzurarea; 3. Motivaţia; 4. Empatia; 5. Relaţiile. Steven j. Stein si Howard E. Book se refera la organizarea I.E.

sub forma unor domenii, după cum urmează27: 1. Domeniul intrapersonal: conştiinţa emoţională de sine,

caracterul asertiv, independenţa, respectul de sine, împlinirea de sine; 2. Domeniul interpersonal: empatia, responsabilitatea

socială, relaţiile interpersonale; 3. Domeniul adaptabilităţii: testarea realităţii, flexibilitatea,

soluţionarea problemelor; 4. Domeniul administrării stresului: toleranţa la stres,

controlul impulsurilor; 5. Domeniul stării generale: optimismul, fericirea. Momentul apariţiei ideii de departajare a I.Q. de I.E. s-a

concretizat în urma analizei acestor clasificări şi analiza ideii de

27 Steven, STEIN, Howard E. Book – "Forţa inteligentei emoţionale. Inteligenţa emoţională şi succesul vostru", Bucureşti, Editura Allfa, 2003.

Creativitate şi progres tehnic 22 inteligenţă socială elaborat de către K.Albrecht. De exemplu, în clasificarea lui D. Goleman una din cele cinci dimensiuni – relaţiile – pare sa extindă modelul şi conceptul dincolo de legăturile practice. Primele patru competenţe fac o identificare clară a elementelor peisajului emoţional intern, care influenţează comportamentul unei persoane în moduri fundamentale şi cu siguranţă au o influenţă importantă în capacitatea unei persoane de a interacţiona bine cu ceilalţi. Dar încercând să încadrăm cu forţa competenţele sociale într-un model deja generalizat al competenţei emoţionale, riscăm să facem prea puţin cu prea mult.

Dar, în condiţiile actuale, este necesar ca definiţia cognitivă sau emoţională a inteligenţei, să permită a se defini şi inteligenţa artificială. Astfel, inteligenţa cognitivă se poate defini ca fiind aptitudinea de a sesiza anumite raporturi existente între obiecte si fenomene. Această sesizare poate fi senzorială (la animale) şi în acest caz ea se datorează reflexelor condiţionate, sau intelectuală (la om) şi aici intervin limbajul şi conceptele.

Cercetătorii din domeniul inteligenţei artificiale (IA) au căutat să definească inteligenţa dintr-o perspectivă care să permită apoi definirea IA. De exemplu, se consideră “că un sistem este considerat a avea proprietatea de inteligenţă, dacă se poate adapta singur la noi situaţii, are capacitatea de a raţiona, adică de a înţelege legăturile dintre fapte, de a descoperi înţelesuri şi de a recunoaşte adevărul. De asemenea, un sistem inteligent poate să înveţe, cu alte cuvinte sa-şi îmbunătăţească nivelul performantelor pe baza experienţei”. Astfel s-a cuprins în aceasta definiţie dezideratele pe care le urmăreşte I.A.

Inteligenţa creatoare, care constituie subiectul nostru, reprezintă rezultatul prin excelenţă a unor deprinderi dobândite de a sintetiza din elemente cunoscute, noi ansambluri cu funcţii superioare, de a face disocieri, extrapolări, generalizări, experienţa dobândită nu numai prin activităţi pur intelectuale, ci in special prin acţiunea directă tehnologică, de realizare – experimentare – optimizare a obiectului muncii.

Joy Paul Guilford28 (1897-1987) a identificat şase factori ai creativităţii: fluiditatea gândirii, flexibilitatea acesteia, originalitatea, elaborarea, sensibilitatea faţă de probleme şi redefinirea. Acestui model al aptitudinilor creative i se aduce obiecţia că e lipsit de dinamism, întrucât nu cuprinde şi modul de constituire a raporturilor dintre informaţii, procesul creaţiei fiind determinat de motivaţii sau influente externe. Mai complet este modelul elaborat de Gaugh care cuprinde cinci factori incluzând şi aspecte comportamentale: aptitudini intelectuale, aptitudinea interogativa (de căutare), flexibilitatea cognitivă, sensibilitatea estetică şi

28 Guilford, J.P. (1982). Cognitive psychology's ambiguities: Some suggested remedies. Psychological Review, 89, 48-59.

George-Ştefan COMAN 23posibilitatea de sesizare a destinului, a încrederii creatorului în viitorul său.

Creaţia este însă un proces complex la care participă întreaga personalitate, pe baza acţiunii unitare a factorilor cognitivi, de personalitate şi sociali.

Factorii cognitivi operaţionali (intelectuali). Dintre aceşti factori cei mai importanţi sunt: imaginaţia şi inteligenţa, întrucât ei au funcţia de integrare a celorlalţi factori cognitivi ai creativităţii. Inteligenţa este forma superioara de organizare a comportamentului creativ, care presupune sensibilitatea faţă de probleme apoi fluenţa, flexibilitatea şi capacitatea de redefinire. Imaginaţia e un factor fundamental, întrucât realizează fuziunea informaţiilor în structuri noi prin contopire, transformarea şi unificarea imaginilor, a ideilor, a obiectelor şi fenomenelor într-o noua semnificaţie. Un factor deosebit de important e intuiţia. O formă superioară a imaginaţiei creatoare e ingeniozitatea, finalizată în găsirea unor soluţii simple, surprinzătoare şi originale. Un alt factor al imaginaţiei creatoare e originalitatea, caracterizată prin noutate, inventivitate.

In procesul creaţiei importante sunt reprezentările, cunoştinţele, lărgimea câmpului de idei si aptitudinile specifice.

Factorii de personalitate. Motivaţiile superioare, nivelul de aspiraţie, interesele personale, sentimentele şi atitudinile, corelate cu temperamentul şi aptitudinile speciale orientează creativitatea mărindu-i eficienţa.

Factorii caracteriali şi cei afectiv-motivaţionali suplinesc în creaţie un coeficient de inteligenţă mai scăzut de 120. Atitudinea interogativă, încrederea în forţele proprii, răbdarea, perseverenţa, entuziasmul, autoexigenţa, angajarea socială, spiritul de grup pun în valoare capacităţile creative.

Factorii sociali. Activitatea creatoare este stimulată de exigenţa unui mediu social-economic şi cultural-ştiinţific care asigură formarea unei personalităţi creative, permite libertatea creaţiei, recunoaşte şi aplică valorile create.

Nonconformismul, tenacitatea, inteligenţa şi imaginaţia creatoare, profunzimea câmpului de imagini şi idei sunt factori stimulatori si ideile preconcepute, neîncrederea în sine, conformismul, teama de a nu greşi şi lipsa de motivaţie sunt factori inhibitori.

În funcţie de domeniul în care acţionează creativitatea poate fi: artistică, ştiinţifică, tehnică şi organizatorică. După gradul complexităţii se clasifică în: expresivă (simplă, spontană, specifică), productivă (în care îşi spune cuvântul învăţarea creativă), inventivă (ce aduce realizarea unor invenţii sau descoperiri de corelaţii noi, originale) şi inovatoare (cea mai complexă, presupunând transformări fundamentale în concepţii, principii sau metode de lucru, specifică geniilor).

Creativitate şi progres tehnic 24 Există în fiecare om un potenţial creativ general, anumite

abilităţi creative care ţin mai ales de dimensiunile constructive ale aptitudinilor, dar şi de dimensiunile valorice ale personalităţii. Acest potenţial latent, dacă este exersat şi educat, poate fi valorificat la maximum, concretizat şi obiectivizat în diverse domenii ale activităţii umane, în diverse produse noi, originale. Pentru a dezvolta cu eficienţă acest potenţial creativ al omului trebuie mai întâi înlăturate o serie de bariere, de blocaje, cum ar fi:

a. Blocajele culturale: conformismul (atât la nivelul subiectului cât şi al educatorului; neîncrederea în fantezie şi preţuirea exagerată a gândirii logice. În primul rând, sunt amintite blocajele culturale. Conformismul se manifestă prin dorinţa oamenilor ca toţi cetăţenii să gândească şi să se poarte la fel. Cei cu idei sau comportări neobişnuite sunt priviţi cu suspiciune şi chiar cu dezaprobare, ceea ce constituie o descurajare pentru asemenea persoane. Apoi, există în general o neîncredere în fantezie şi o preţuire exagerată a raţiunii logice, a raţionamentelor. Dar, s-a constatat că gândirea, deducţiile riguroase nu permit un progres real decât dacă fundamentează rezultatele unor construcţii sau ale unor operaţii imaginare. Nici matematica nu poate progresa fără fantezie. Aceasta atitudine sceptică, observată atât la oamenii simpli, cât şi la cei cultivaţi, şi-ar putea avea originea în existenta unor indivizi cu imaginaţie bogată, dar comozi, leneşi, care nici nu-şi fac cum trebuie obligaţiile serviciului, darămite să creeze opere de valoare. Cel mult, ei pot distra un grup, la o petrecere.

b. Blocajele metodologice: rigiditatea tiparelor (algoritmilor) – care închistează gândirea divergentă, creativă; fixitate funcţională (folosirea obiectelor doar în scopul pentru care au fost create deşi ele ar putea oferi lejer şi alte utilizări); critica prematură. Blocajele metodologice rezultă din procedeele de gândire. Aşa e cazul rigidităţii algoritmilor anteriori. Se numeşte algoritm o succesiune determinată de operaţii permiţând rezolvarea unei anumite categorii de probleme. Suntem obişnuiţi să aplicăm într-o situaţie un anume algoritm şi, deşi nu pare a se potrivi, stăruim în a-l aplica, în loc să încercăm altceva. De asemenea, se observă cazuri de fixitate funcţională: folosim obiecte si uneltele potrivit funcţiei lor obişnuite şi nu ne vine în minte să le utilizăm altfel. În această categorie de blocaje găsim, spre exemplu, critica prematură, evidenţiata de Alex F. Obsborn (1888-1966), unul din promotorii cultivării creativităţii. Atunci când ne gândim la soluţionarea unei probleme complexe, spune el, sunt momente când ne vin în minte tot felul de idei. Dacă, îndată ce apare o sugestie, ne apucăm să discutăm critic valoarea ei, acest act blochează venirea altor idei în conştiinţă. Şi cum prima sugestie de obicei nu e cea mai bună, ne aflăm în impas. Când imaginaţia trece printr-un moment de efervescenţă, să lăsăm ideile să curgă – doar să le notăm. Numai după acest izvor de inspiraţie seacă, să trecem la

George-Ştefan COMAN 23posibilitatea de sesizare a destinului, a încrederii creatorului în viitorul său.

Creaţia este însă un proces complex la care participă întreaga personalitate, pe baza acţiunii unitare a factorilor cognitivi, de personalitate şi sociali.

Factorii cognitivi operaţionali (intelectuali). Dintre aceşti factori cei mai importanţi sunt: imaginaţia şi inteligenţa, întrucât ei au funcţia de integrare a celorlalţi factori cognitivi ai creativităţii. Inteligenţa este forma superioara de organizare a comportamentului creativ, care presupune sensibilitatea faţă de probleme apoi fluenţa, flexibilitatea şi capacitatea de redefinire. Imaginaţia e un factor fundamental, întrucât realizează fuziunea informaţiilor în structuri noi prin contopire, transformarea şi unificarea imaginilor, a ideilor, a obiectelor şi fenomenelor într-o noua semnificaţie. Un factor deosebit de important e intuiţia. O formă superioară a imaginaţiei creatoare e ingeniozitatea, finalizată în găsirea unor soluţii simple, surprinzătoare şi originale. Un alt factor al imaginaţiei creatoare e originalitatea, caracterizată prin noutate, inventivitate.

In procesul creaţiei importante sunt reprezentările, cunoştinţele, lărgimea câmpului de idei si aptitudinile specifice.

Factorii de personalitate. Motivaţiile superioare, nivelul de aspiraţie, interesele personale, sentimentele şi atitudinile, corelate cu temperamentul şi aptitudinile speciale orientează creativitatea mărindu-i eficienţa.

Factorii caracteriali şi cei afectiv-motivaţionali suplinesc în creaţie un coeficient de inteligenţă mai scăzut de 120. Atitudinea interogativă, încrederea în forţele proprii, răbdarea, perseverenţa, entuziasmul, autoexigenţa, angajarea socială, spiritul de grup pun în valoare capacităţile creative.

Factorii sociali. Activitatea creatoare este stimulată de exigenţa unui mediu social-economic şi cultural-ştiinţific care asigură formarea unei personalităţi creative, permite libertatea creaţiei, recunoaşte şi aplică valorile create.

Nonconformismul, tenacitatea, inteligenţa şi imaginaţia creatoare, profunzimea câmpului de imagini şi idei sunt factori stimulatori si ideile preconcepute, neîncrederea în sine, conformismul, teama de a nu greşi şi lipsa de motivaţie sunt factori inhibitori.

În funcţie de domeniul în care acţionează creativitatea poate fi: artistică, ştiinţifică, tehnică şi organizatorică. După gradul complexităţii se clasifică în: expresivă (simplă, spontană, specifică), productivă (în care îşi spune cuvântul învăţarea creativă), inventivă (ce aduce realizarea unor invenţii sau descoperiri de corelaţii noi, originale) şi inovatoare (cea mai complexă, presupunând transformări fundamentale în concepţii, principii sau metode de lucru, specifică geniilor).

Creativitate şi progres tehnic 24 Există în fiecare om un potenţial creativ general, anumite

abilităţi creative care ţin mai ales de dimensiunile constructive ale aptitudinilor, dar şi de dimensiunile valorice ale personalităţii. Acest potenţial latent, dacă este exersat şi educat, poate fi valorificat la maximum, concretizat şi obiectivizat în diverse domenii ale activităţii umane, în diverse produse noi, originale. Pentru a dezvolta cu eficienţă acest potenţial creativ al omului trebuie mai întâi înlăturate o serie de bariere, de blocaje, cum ar fi:

a. Blocajele culturale: conformismul (atât la nivelul subiectului cât şi al educatorului; neîncrederea în fantezie şi preţuirea exagerată a gândirii logice. În primul rând, sunt amintite blocajele culturale. Conformismul se manifestă prin dorinţa oamenilor ca toţi cetăţenii să gândească şi să se poarte la fel. Cei cu idei sau comportări neobişnuite sunt priviţi cu suspiciune şi chiar cu dezaprobare, ceea ce constituie o descurajare pentru asemenea persoane. Apoi, există în general o neîncredere în fantezie şi o preţuire exagerată a raţiunii logice, a raţionamentelor. Dar, s-a constatat că gândirea, deducţiile riguroase nu permit un progres real decât dacă fundamentează rezultatele unor construcţii sau ale unor operaţii imaginare. Nici matematica nu poate progresa fără fantezie. Aceasta atitudine sceptică, observată atât la oamenii simpli, cât şi la cei cultivaţi, şi-ar putea avea originea în existenta unor indivizi cu imaginaţie bogată, dar comozi, leneşi, care nici nu-şi fac cum trebuie obligaţiile serviciului, darămite să creeze opere de valoare. Cel mult, ei pot distra un grup, la o petrecere.

b. Blocajele metodologice: rigiditatea tiparelor (algoritmilor) – care închistează gândirea divergentă, creativă; fixitate funcţională (folosirea obiectelor doar în scopul pentru care au fost create deşi ele ar putea oferi lejer şi alte utilizări); critica prematură. Blocajele metodologice rezultă din procedeele de gândire. Aşa e cazul rigidităţii algoritmilor anteriori. Se numeşte algoritm o succesiune determinată de operaţii permiţând rezolvarea unei anumite categorii de probleme. Suntem obişnuiţi să aplicăm într-o situaţie un anume algoritm şi, deşi nu pare a se potrivi, stăruim în a-l aplica, în loc să încercăm altceva. De asemenea, se observă cazuri de fixitate funcţională: folosim obiecte si uneltele potrivit funcţiei lor obişnuite şi nu ne vine în minte să le utilizăm altfel. În această categorie de blocaje găsim, spre exemplu, critica prematură, evidenţiata de Alex F. Obsborn (1888-1966), unul din promotorii cultivării creativităţii. Atunci când ne gândim la soluţionarea unei probleme complexe, spune el, sunt momente când ne vin în minte tot felul de idei. Dacă, îndată ce apare o sugestie, ne apucăm să discutăm critic valoarea ei, acest act blochează venirea altor idei în conştiinţă. Şi cum prima sugestie de obicei nu e cea mai bună, ne aflăm în impas. Când imaginaţia trece printr-un moment de efervescenţă, să lăsăm ideile să curgă – doar să le notăm. Numai după acest izvor de inspiraţie seacă, să trecem la

George-Ştefan COMAN 25examenul analitic al fiecăreia. Osborn a intitulat acest procedeu brainstorming. Brainstormingul poate fi utilizat şi în munca individuală, dar el e cunoscut mai ales printr-o activitate de grup.

c. Blocaje emotive. Aşa cum se ştie, factorii afectivi au o influenţă importantă: teama de a nu greşi, de a nu se face de râs, poate împiedica pe cineva sa exprime şi să dezvolte un punct de vedere neobişnuit. De asemenea, graba de a accepta prima idee este greşită, fiindcă rareori soluţia apare de la început. Unii se descurajează rapid, dat fiind ca munca de creaţie, de inovaţie este dificilă şi solicită eforturi de lungă durată. Şi tendinţa exagerată de a-i întrece pe alţii implică evitarea ideilor prea deosebite şi dăunează procesului de creaţie.

Un educator care va reuşi să elimine din calea subiecţilor săi aceste blocaje, să se deschidă odată cu ei spre creativitate, ieşind din tiparele învăţământului formal va avea cea mai mare satisfacţie sufletească atunci când, peste ani, îşi va vedea „discipolii” mari creatori ai societăţii omeneşti.

Dezvoltarea imaginaţiei. Imaginaţia se defineşte ca fiind capacitatea omenească de a crea noi reprezentări sau idei pe baza percepţiei lor, reprezentării lor sau ideilor acumulate anterior. Imaginaţia intervine nu numai în activitatea artistică, ci şi în activităţi tehnico-economice şi organizatorice. De aceea este necesar a se găsi acele căi care favorizează dezvoltarea ei încă de la cele mai fragede vârste.

Procesul de generare prin imaginaţie a noului implică interacţiuni cu toate componentele sistemului psihic uman, cum ar fi: dorinţele, aspiraţiile, profunzimea înţelegerii, orientările dominante, trăirile profunde ale evenimentelor, experienţa proprie de viaţă, dinamica temperamentală, într-un cuvânt, întreaga personalitate.

Se pot detaşa unele scheme operatorii sau procedee specifice de manifestare a procesului imaginativ:

Aglutinarea constă într-o nouă organizare mentală a unor părţi uşor de identificat şi care au aparţinut unor lucruri, fiinţe, fenomene obişnuite etc. Acest procedeu a fost larg utilizat în mitologie, creându-se imaginea sirenei, centaurului etc. Astăzi este folosit în creaţia tehnică (robotul casnic, radiocasetofonul etc.)

Amplificarea şi diminuarea se referă la modificarea proporţiilor, a dimensiunilor unei structuri iniţiale, obţinându-se un nou efect. A fost folosită în creaţiile literare pentru copii (exemplu: Setilă, Flămânzilă ş.a), în literatura SF (exemplu: extratereştrii) şi în tehnică, mai ales în direcţia miniaturizării aparaturii electronice cu păstrarea calităţilor funcţionale (exemplu: minitelevizor, minicalculator).

Multiplicarea sau omisiunea constau în modificarea numărului de elemente structurale, păstrându-se identitatea acestora. Un asemenea procedeu a stat şi la baza unor creaţii celebre ale lui Brâncuşi (exemplu: „Coloana infinitului”, „Masa tăcerii”). În tehnică un

Creativitate şi progres tehnic 26 asemenea procedeu se identifică în construirea rachetei cosmice cu mai multe trepte. Omisiunea poate fi procedeu în crearea personajelor mitologice (cea a Ciclopului), iar în tehnică, a autovehiculelor pe pernă magnetică.

Diviziunea şi rearanjarea pot fi aplicate independent sau în corelaţie asupra aceloraşi elemente iniţiale. De multe ori se porneşte de la o realitate existentă, se caută criterii noi de grupare şi, pe aceeaşi bază, se pot face diviziuni multiple, unele dintre acestea având corespondent în realitate, altele fiind un proiect nou (exemplu: braţul mecanic, perceptronul etc.). Rearanjarea presupune păstrarea elementelor unei structuri cunoscute dar dispunerea lor în alte corelaţii. Aşa s-a procedat la construcţia unor autoturisme cu motor în faţă sau în spate.

Adaptarea are aplicabilitate şi în artă şi în tehnică. Constă în aplicarea unui obiect, a unui element sau a unui principiu funcţional într-o nouă situaţie.

Substituţia constă în înlocuirea într-o structură existentă a unui element sau a unei funcţii, a unei substanţe etc. În tehnica modernă se fac frecvente înlocuiri ale unor materiale tradiţionale cu altele cu calităţi superioare şi mai puţin costisitoare. De exemplu, o mare extindere o are substituirea, prin ceramică, a unor materiale tradiţionale în fabricarea motoarelor.

Modificarea presupune păstrarea unor elemente ale structurilor cunoscute şi schimbarea altora, obţinându-se efecte noi. În domeniul industriei bunurilor de larg consum se aplică, frecvent, schimbarea formei, volumului, culorii. Botaniştii au creat laleaua neagră prin schimbarea culorii faţă de cele ce erau creaţii ale naturii.

Schematizarea este foarte mult utilizată în proiectare tehnică, în arhitectură, grafică etc. Esenţa acestui procedeu constă în selecţia numai a unor însuşiri şi omiterea, cu bună ştiinţă, a celorlalte. Schiţa-robot a unei persoane are la bază un astfel de procedeu.

Tipizarea este folosită în creaţia literară şi presupune identificarea generalului şi apoi transpunerea lui într-un produs nou care îmbină, în manieră autentică, generalul cu particularul. Un personaj literar tipic, o situaţie tipică sunt produse pe baza unor astfel de procedee fiind menţionate curent în analizele literare. În tehnică se utilizează pentru tipizarea constructivă a produselor industriale, tipizarea proceselor tehnologice etc.

Analogia a stat la baza multor inovaţii şi invenţii în tehnică şi a multor descoperiri în ştiinţă. Ea are la bază identificarea unor elemente comune şi a celor necomune la două serii de obiecte sau fenomene, unele dintre acestea fiind bine cunoscute iar celelalte numai parţial ştiute, dar pe baza elementelor comune putându-se investiga şi ceea ce este încă necunoscut şi mai greu accesibil. Pe baza unui astfel de procedeu a fost elaborat modelul cosmic al

George-Ştefan COMAN 25examenul analitic al fiecăreia. Osborn a intitulat acest procedeu brainstorming. Brainstormingul poate fi utilizat şi în munca individuală, dar el e cunoscut mai ales printr-o activitate de grup.

c. Blocaje emotive. Aşa cum se ştie, factorii afectivi au o influenţă importantă: teama de a nu greşi, de a nu se face de râs, poate împiedica pe cineva sa exprime şi să dezvolte un punct de vedere neobişnuit. De asemenea, graba de a accepta prima idee este greşită, fiindcă rareori soluţia apare de la început. Unii se descurajează rapid, dat fiind ca munca de creaţie, de inovaţie este dificilă şi solicită eforturi de lungă durată. Şi tendinţa exagerată de a-i întrece pe alţii implică evitarea ideilor prea deosebite şi dăunează procesului de creaţie.

Un educator care va reuşi să elimine din calea subiecţilor săi aceste blocaje, să se deschidă odată cu ei spre creativitate, ieşind din tiparele învăţământului formal va avea cea mai mare satisfacţie sufletească atunci când, peste ani, îşi va vedea „discipolii” mari creatori ai societăţii omeneşti.

Dezvoltarea imaginaţiei. Imaginaţia se defineşte ca fiind capacitatea omenească de a crea noi reprezentări sau idei pe baza percepţiei lor, reprezentării lor sau ideilor acumulate anterior. Imaginaţia intervine nu numai în activitatea artistică, ci şi în activităţi tehnico-economice şi organizatorice. De aceea este necesar a se găsi acele căi care favorizează dezvoltarea ei încă de la cele mai fragede vârste.

Procesul de generare prin imaginaţie a noului implică interacţiuni cu toate componentele sistemului psihic uman, cum ar fi: dorinţele, aspiraţiile, profunzimea înţelegerii, orientările dominante, trăirile profunde ale evenimentelor, experienţa proprie de viaţă, dinamica temperamentală, într-un cuvânt, întreaga personalitate.

Se pot detaşa unele scheme operatorii sau procedee specifice de manifestare a procesului imaginativ:

Aglutinarea constă într-o nouă organizare mentală a unor părţi uşor de identificat şi care au aparţinut unor lucruri, fiinţe, fenomene obişnuite etc. Acest procedeu a fost larg utilizat în mitologie, creându-se imaginea sirenei, centaurului etc. Astăzi este folosit în creaţia tehnică (robotul casnic, radiocasetofonul etc.)

Amplificarea şi diminuarea se referă la modificarea proporţiilor, a dimensiunilor unei structuri iniţiale, obţinându-se un nou efect. A fost folosită în creaţiile literare pentru copii (exemplu: Setilă, Flămânzilă ş.a), în literatura SF (exemplu: extratereştrii) şi în tehnică, mai ales în direcţia miniaturizării aparaturii electronice cu păstrarea calităţilor funcţionale (exemplu: minitelevizor, minicalculator).

Multiplicarea sau omisiunea constau în modificarea numărului de elemente structurale, păstrându-se identitatea acestora. Un asemenea procedeu a stat şi la baza unor creaţii celebre ale lui Brâncuşi (exemplu: „Coloana infinitului”, „Masa tăcerii”). În tehnică un

Creativitate şi progres tehnic 26 asemenea procedeu se identifică în construirea rachetei cosmice cu mai multe trepte. Omisiunea poate fi procedeu în crearea personajelor mitologice (cea a Ciclopului), iar în tehnică, a autovehiculelor pe pernă magnetică.

Diviziunea şi rearanjarea pot fi aplicate independent sau în corelaţie asupra aceloraşi elemente iniţiale. De multe ori se porneşte de la o realitate existentă, se caută criterii noi de grupare şi, pe aceeaşi bază, se pot face diviziuni multiple, unele dintre acestea având corespondent în realitate, altele fiind un proiect nou (exemplu: braţul mecanic, perceptronul etc.). Rearanjarea presupune păstrarea elementelor unei structuri cunoscute dar dispunerea lor în alte corelaţii. Aşa s-a procedat la construcţia unor autoturisme cu motor în faţă sau în spate.

Adaptarea are aplicabilitate şi în artă şi în tehnică. Constă în aplicarea unui obiect, a unui element sau a unui principiu funcţional într-o nouă situaţie.

Substituţia constă în înlocuirea într-o structură existentă a unui element sau a unei funcţii, a unei substanţe etc. În tehnica modernă se fac frecvente înlocuiri ale unor materiale tradiţionale cu altele cu calităţi superioare şi mai puţin costisitoare. De exemplu, o mare extindere o are substituirea, prin ceramică, a unor materiale tradiţionale în fabricarea motoarelor.

Modificarea presupune păstrarea unor elemente ale structurilor cunoscute şi schimbarea altora, obţinându-se efecte noi. În domeniul industriei bunurilor de larg consum se aplică, frecvent, schimbarea formei, volumului, culorii. Botaniştii au creat laleaua neagră prin schimbarea culorii faţă de cele ce erau creaţii ale naturii.

Schematizarea este foarte mult utilizată în proiectare tehnică, în arhitectură, grafică etc. Esenţa acestui procedeu constă în selecţia numai a unor însuşiri şi omiterea, cu bună ştiinţă, a celorlalte. Schiţa-robot a unei persoane are la bază un astfel de procedeu.

Tipizarea este folosită în creaţia literară şi presupune identificarea generalului şi apoi transpunerea lui într-un produs nou care îmbină, în manieră autentică, generalul cu particularul. Un personaj literar tipic, o situaţie tipică sunt produse pe baza unor astfel de procedee fiind menţionate curent în analizele literare. În tehnică se utilizează pentru tipizarea constructivă a produselor industriale, tipizarea proceselor tehnologice etc.

Analogia a stat la baza multor inovaţii şi invenţii în tehnică şi a multor descoperiri în ştiinţă. Ea are la bază identificarea unor elemente comune şi a celor necomune la două serii de obiecte sau fenomene, unele dintre acestea fiind bine cunoscute iar celelalte numai parţial ştiute, dar pe baza elementelor comune putându-se investiga şi ceea ce este încă necunoscut şi mai greu accesibil. Pe baza unui astfel de procedeu a fost elaborat modelul cosmic al

George-Ştefan COMAN 27atomului, care a permis cunoaşterea multor aspecte ale relaţiilor dintre particulele sale elementare.

Empatia; este o transpunere imaginară în plan perceptiv, intelectiv, afectiv, în altceva, acest altceva putând fi o altă persoană, dar şi un obiect, un fenomen etc., facilitând descoperirea de noi aspecte şi înţelesuri. Ea se manifestă în creaţia actoricească, dar şi în activitatea educatorului. Manifestând empatia faţă de elevi sau studenţi profesorul reuşeşte să înţeleagă mai bine, să găsească cea mai accesibilă formă de predare a cunoştinţelor, să aleagă cea mai bună formă de ajutor pe care le-o poate da.

Toate acestea pot constitui reale puncte de reper în elaborarea unor strategii de dezvoltare a potenţialului creativ la elevi şi studenţi.

1.3. Probleme conceptuale şi factorii care contribuie

la dezvoltarea creativităţii Formarea şi dezvoltarea potenţialului creativ este determinată

de logica formării relaţiilor fundamentale în societate: individ – familie - colectiv – societate.

Exista trei factori care pot influenţa la reuşita dezvoltării creativităţii:

1. Folosirea unor metode adecvate de învăţare în perioada şcolarizării, de individualizare a personalităţii, bazate pe dezvoltarea Eu-lui personal (individual), social şi total. Eul personal este un concept care se referă la o componentă a personalităţii constituită din trăsături (componente) originale, care îl deosebesc pe individ de ceilalţi membri ai colectivităţii şi exprimă raportul de diferenţiere între individ şi colectivitate. Deşi presupune un ansamblu de premise biologice înnăscute, componentele originale ale individului sunt, de asemenea, dobândite în experienţa sa socială, definit întotdeauna în raport cu o anumită colectivitate, eul personal este multiplu, aspectul original al acţiunii individuale reprezintă o sursă de dezechilibrare a structurilor sociale date şi punctul de plecare al resemnificării lor sociale şi transformării acestora (schimbării sociale). Eul social este un concept care desemnează o componentă a personalităţii constituită din trăsături (componente) articulate într-o unitate relativ coerentă şi relativ stabile, comune majorităţii membrilor unei colectivităţi şi exprimă raportul de identitate între individ şi colectivitate. Cu toate că presupune o serie de premise biologice, nu este înnăscut, ci dobândit în contactul direct cu colectivitatea. Întrucât orice individ intră în astfel de contacte cu o multitudine de colectivităţi, personalitatea sa socială este multiplă. Eul social asigură în primul rând coeziunea, stabilitatea grupului, conservarea ordinii sociale, reproducerea structurii sociale; el are însă şi rolul de a normaliza, de generalizare a unui comportament şi în accepţiunea etnometodologică de familiarizare cu un comportament original şi de

Creativitate şi progres tehnic 28 al fixa, stabiliza, obiectiva în instituţii. Cu alte cuvinte, eul social este esenţial în schimbarea socială, el nu este disociabil de eul personal decât în plan analitic. Orice actor social trebuie înţeles ca unitate şi tensiune a acestor două componente: personal (individual) şi social. Eul total este un concept care desemnează unitatea tensionată a eu-lui social şi eu-lui personal. Întrucât această unitate este produsă şi se actualizează în situaţii interacţionale diferite, eul complet apare în experienţă într-o pluralitate de ipostaze, uneori contradictorii.

2. Accentuarea dezvoltării proceselor psihice individuale ale elevilor şi studenţilor în perioada şcolarizării;

3. Folosirea adecvată a particularităţilor individual-psihologice ale subiecţilor.

Disocierea între faptul social şi faptul individual apar ca evidente la începutul oricărei biografii individuale. Identitatea societate – individ este un produs al experienţei sociale a individului (al biografiei sale sociale), experienţei în cursul căreia are loc interiorizarea elementelor conştiinţei colective în conştiinţa individuală. Prin aceasta, exterioritatea devine interioritate, iar conştiinţa colectivă este simultan transcendentă şi imanentă conştiinţei individuale. De fapt, mişcarea este dublă, dinspre societate către individ, ca proces de interiorizare şi dinspre individ către societate, ca proces de socializare. Vectorul acestei duble mişcări îl constituie educaţia aflată astfel pe poziţie de termen mediatic între faptul social şi faptul individual, între constrângerea exterioară şi constrângerea interiorizată. Educaţia are rolul de a orienta şi stimula evoluţia potenţelor genetice, inclusiv cele de creativitate, permiţând realizarea naturii umane sub toate aspectele acesteia. Omul pe care trebuie să-l realizeze educaţia în noi nu este omul aşa cum l-a creat natura, ci omul pe care îl vrea societatea, iar ea îl vrea aşa cum îi cere structura socială. În consecinţă, fiecărei tip de structură socială îi corespunde un tip normalizat de educaţie. Nu întâmplător schimbările structurale ale societăţii umane au determinat schimbări structurale în sistemul de educaţie.

Educarea creativităţii e un proces continuu ce trebuie realizat pe tot parcursul şcolii, având în vedere toţi factorii cognitivi, caracteriali şi sociali. Dezvoltarea poate fi favorizata de următoarele condiţii: existenţa în şcoală a unor laboratoare bine dotate, a unor cercuri tehnico-ştiinţifice şi literar-artistice conduse de profesori creativi, mediul şcolar creativ, concretizat în folosirea la lecţii şi lucrări practice a metodelor şi procedeelor euristice. Deosebit de importante sunt însuşirea de către elevi a unor procedee de dezvoltare a imaginaţiei creatoare, exerciţii de creativitate, în cadrul cercurilor de elevi, recunoaşterea şi aprecierea valorilor create de elevi, existenţa unor relaţii de cooperare intre profesori si elevi.

Învăţarea creativă presupune existenta unui potenţial creativ al subiectului, manifestat în: receptivitatea faţă de nou, curiozitate

George-Ştefan COMAN 27atomului, care a permis cunoaşterea multor aspecte ale relaţiilor dintre particulele sale elementare.

Empatia; este o transpunere imaginară în plan perceptiv, intelectiv, afectiv, în altceva, acest altceva putând fi o altă persoană, dar şi un obiect, un fenomen etc., facilitând descoperirea de noi aspecte şi înţelesuri. Ea se manifestă în creaţia actoricească, dar şi în activitatea educatorului. Manifestând empatia faţă de elevi sau studenţi profesorul reuşeşte să înţeleagă mai bine, să găsească cea mai accesibilă formă de predare a cunoştinţelor, să aleagă cea mai bună formă de ajutor pe care le-o poate da.

Toate acestea pot constitui reale puncte de reper în elaborarea unor strategii de dezvoltare a potenţialului creativ la elevi şi studenţi.

1.3. Probleme conceptuale şi factorii care contribuie

la dezvoltarea creativităţii Formarea şi dezvoltarea potenţialului creativ este determinată

de logica formării relaţiilor fundamentale în societate: individ – familie - colectiv – societate.

Exista trei factori care pot influenţa la reuşita dezvoltării creativităţii:

1. Folosirea unor metode adecvate de învăţare în perioada şcolarizării, de individualizare a personalităţii, bazate pe dezvoltarea Eu-lui personal (individual), social şi total. Eul personal este un concept care se referă la o componentă a personalităţii constituită din trăsături (componente) originale, care îl deosebesc pe individ de ceilalţi membri ai colectivităţii şi exprimă raportul de diferenţiere între individ şi colectivitate. Deşi presupune un ansamblu de premise biologice înnăscute, componentele originale ale individului sunt, de asemenea, dobândite în experienţa sa socială, definit întotdeauna în raport cu o anumită colectivitate, eul personal este multiplu, aspectul original al acţiunii individuale reprezintă o sursă de dezechilibrare a structurilor sociale date şi punctul de plecare al resemnificării lor sociale şi transformării acestora (schimbării sociale). Eul social este un concept care desemnează o componentă a personalităţii constituită din trăsături (componente) articulate într-o unitate relativ coerentă şi relativ stabile, comune majorităţii membrilor unei colectivităţi şi exprimă raportul de identitate între individ şi colectivitate. Cu toate că presupune o serie de premise biologice, nu este înnăscut, ci dobândit în contactul direct cu colectivitatea. Întrucât orice individ intră în astfel de contacte cu o multitudine de colectivităţi, personalitatea sa socială este multiplă. Eul social asigură în primul rând coeziunea, stabilitatea grupului, conservarea ordinii sociale, reproducerea structurii sociale; el are însă şi rolul de a normaliza, de generalizare a unui comportament şi în accepţiunea etnometodologică de familiarizare cu un comportament original şi de

Creativitate şi progres tehnic 28 al fixa, stabiliza, obiectiva în instituţii. Cu alte cuvinte, eul social este esenţial în schimbarea socială, el nu este disociabil de eul personal decât în plan analitic. Orice actor social trebuie înţeles ca unitate şi tensiune a acestor două componente: personal (individual) şi social. Eul total este un concept care desemnează unitatea tensionată a eu-lui social şi eu-lui personal. Întrucât această unitate este produsă şi se actualizează în situaţii interacţionale diferite, eul complet apare în experienţă într-o pluralitate de ipostaze, uneori contradictorii.

2. Accentuarea dezvoltării proceselor psihice individuale ale elevilor şi studenţilor în perioada şcolarizării;

3. Folosirea adecvată a particularităţilor individual-psihologice ale subiecţilor.

Disocierea între faptul social şi faptul individual apar ca evidente la începutul oricărei biografii individuale. Identitatea societate – individ este un produs al experienţei sociale a individului (al biografiei sale sociale), experienţei în cursul căreia are loc interiorizarea elementelor conştiinţei colective în conştiinţa individuală. Prin aceasta, exterioritatea devine interioritate, iar conştiinţa colectivă este simultan transcendentă şi imanentă conştiinţei individuale. De fapt, mişcarea este dublă, dinspre societate către individ, ca proces de interiorizare şi dinspre individ către societate, ca proces de socializare. Vectorul acestei duble mişcări îl constituie educaţia aflată astfel pe poziţie de termen mediatic între faptul social şi faptul individual, între constrângerea exterioară şi constrângerea interiorizată. Educaţia are rolul de a orienta şi stimula evoluţia potenţelor genetice, inclusiv cele de creativitate, permiţând realizarea naturii umane sub toate aspectele acesteia. Omul pe care trebuie să-l realizeze educaţia în noi nu este omul aşa cum l-a creat natura, ci omul pe care îl vrea societatea, iar ea îl vrea aşa cum îi cere structura socială. În consecinţă, fiecărei tip de structură socială îi corespunde un tip normalizat de educaţie. Nu întâmplător schimbările structurale ale societăţii umane au determinat schimbări structurale în sistemul de educaţie.

Educarea creativităţii e un proces continuu ce trebuie realizat pe tot parcursul şcolii, având în vedere toţi factorii cognitivi, caracteriali şi sociali. Dezvoltarea poate fi favorizata de următoarele condiţii: existenţa în şcoală a unor laboratoare bine dotate, a unor cercuri tehnico-ştiinţifice şi literar-artistice conduse de profesori creativi, mediul şcolar creativ, concretizat în folosirea la lecţii şi lucrări practice a metodelor şi procedeelor euristice. Deosebit de importante sunt însuşirea de către elevi a unor procedee de dezvoltare a imaginaţiei creatoare, exerciţii de creativitate, în cadrul cercurilor de elevi, recunoaşterea şi aprecierea valorilor create de elevi, existenţa unor relaţii de cooperare intre profesori si elevi.

Învăţarea creativă presupune existenta unui potenţial creativ al subiectului, manifestat în: receptivitatea faţă de nou, curiozitate

George-Ştefan COMAN 29ştiinţifică, nonconformism, originalitate, capacitate de elaborare, fluenţa gândirii, gândire divergentă, imaginaţie creatoare, inventivitate. Etapele învăţării creative sunt: punerea problemei, imaginarea ipotezelor de rezolvare, analiza problemei, găsire soluţiei de rezolvare, verificarea ipotezei. Învăţarea creativa se realizează folosind învăţarea euristică prin problematizare, dialog euristic, descoperire, modelare.

Din punct de vedere psiho-pedagogic, interesează creativitatea ca structură psihică, care are mai multe faţete. La construirea potenţialului creativ contribuie numeroşi factori caracterizaţi ca fiind: a. psihologici (subiectivi); b. sociali (obiectivi) c. ereditari ; d. naturali.

Pentru psihologia creaţiei, joacă un rol deosebit de important problema localizării funcţiilor psihice în creier, distingându-se două orientări extreme:

- localizaţionismul îngust, care pleacă de la premisa că toate funcţiile psihice în creier indiferent de complexitatea acestora (gândirea, memoria, voinţa, caracterul etc.) îşi au sedii bine precizate în creier.

- echipotenţialismul, în conformitate cu care procesele psihice, nefiind materiale nu pot avea sedii precizate29.

Elementele potenţiale de creativitate pot fi: expresivitatea, flexibilitatea, fluenţa, sensibilitatea cerebrală, imaginaţia, caracteristicile temperamentale, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor care au un rol important în declanşarea, dezvoltarea şi manifestarea creativităţii.

Funcţiile creativităţii determină structura tridimensională a creativităţii, reflectă cerinţele funcţionale ale creativităţii la nivel de produs, proces, personalitate.

a) Funcţia socială a creativităţii determină modul de realizare a produsului creat, stimulând şi dirijând acele comportamente ale personalităţii semnificative din perspectiva perfecţionării raportului cognitiv, afectiv, motivaţional asumat faţă de realitatea economică, politică, culturală. În această accepţie, produsul creat este cu atât mai relevant cu cât este mai extinsă şi mai profundă structurarea posibilităţilor personalităţii de înţelegere a realităţii sociale. Funcţia socială a creativităţii urmăreşte, însă, nu numai calitatea imediată a produsului creat, ci şi efectele optimizante ale acestuia care au o sferă de acţiune din ce în ce mai largă, la nivel temporal şi spaţial, mergând chiar până la nivelul relaţiilor de macrosistem. Fiecare societate stimulează şi reflectă un tip aparte de creativitate.

b) Funcţia psihologică a creativităţii determină modul de realizare a procesului de creaţie, angajând toate resursele existente la nivelul sistemului psihic uman, cu unele accente evidente care

29 Raţiu Gheorghe, Inventica, www.actrus.ro/biblioteca/cursuri/electro/ratiu4/cuprins.htm

Creativitate şi progres tehnic 30 vizează: inteligenţa în calitate de aptitudine generală, care asigura premiza sesizării, rezolvării, inventării de probleme şi de situaţii-problemă; gândirea, în calitate de produs de cunoaştere logică, proiectată multifazic, pe baza unităţii informaţional – operaţionale, realizabilă în sens convergent, divergent; imaginaţia - în calitate de proces de cunoaştere logică, specializat în (re)producerea noului prin (re)combinarea informaţiilor dobândite anterior, aptitudinile speciale, în calitate de „vectori” ai acţiunii eficiente, regulatori în anumite domenii de activitate; atitudinile (afective, motivaţionale, caracteriale), în calitate de „vectori” ai acţiunii eficiente, autoreglatori în orice domeniu de activitate. Privite din perspectiva funcţionalităţii lor creative, toate elementele sistemului psihic uman pot evolua ca însuşiri generale ale personalităţii creatoare implicate de-a lungul întregului proces de creaţie.

c) Funcţia pedagogică a creativităţii determină modul de comportare a personalităţii creatoare, angajată în proiectarea unor acţiuni educaţionale - didactice realizabile în condiţii de transformare continuă a raporturilor subiect-obiect. Definiţia conceptului de creativitate pedagogică presupune valorificarea deplină a componenţelor structural-funcţionale, analizate anterior, interpretabile şi realizabile în sens prioritar formativ. Structura creativităţii pedagogice evidenţiază anumite caracteristici specifice, dezvoltate la nivelul produsului creat, procesului de creaţie, personalităţii creatoare.

Factorii aptitudinali includ în sine aptitudinile speciale, nivelul gândirii şi inteligenţei. Inteligenţa se explică ca o aptitudine asupra căreia au fost formulate variate puncte de vedere. Există interacţiune între creativitate şi inteligenţă. Una din definiţiile date inteligenţei face trimitere la capacitatea individului de a se adapta la noi situaţii, inteligenţa putând fi astfel considerată unul dintre factorii generatori ai creativităţii. Dacă o definim ca o aptitudine generală care contribuie la formarea capacităţilor şi adaptarea cognitivă a individului în situaţii noi, atunci ne dăm seama că posibilităţile de gândire ocupă locul central în această capacitate complexă, influenţate de alte funcţii psihice.

Factorii motivaţionali, aptitudinali, temperamentali şi caracteriali prezintă, de asemenea, o importanţă deosebită în procesul de creaţie.

Motivaţia (mobilurile şi stimulii) pot fi un imbold de dinamizare a creativităţii. Factorii aptitudinali dinamizează creativitatea prin spiritul de inventivitate, pasiunea pentru noutate şi capacitate combinatorică a ideilor convergente şi chiar divergente conducând la nivele ridicate de performanţă în procesul de creaţie. Factorii temperamentali şi caracteriali au, de asemenea, o influenţă deosebită în dezvoltarea creativităţii. Predispoziţiile şi capacităţile creative nu sunt suficiente pentru ca cineva să devină inventator sau creator de artă. Pentru aceasta este nevoie să existe o motivaţie, o

George-Ştefan COMAN 29ştiinţifică, nonconformism, originalitate, capacitate de elaborare, fluenţa gândirii, gândire divergentă, imaginaţie creatoare, inventivitate. Etapele învăţării creative sunt: punerea problemei, imaginarea ipotezelor de rezolvare, analiza problemei, găsire soluţiei de rezolvare, verificarea ipotezei. Învăţarea creativa se realizează folosind învăţarea euristică prin problematizare, dialog euristic, descoperire, modelare.

Din punct de vedere psiho-pedagogic, interesează creativitatea ca structură psihică, care are mai multe faţete. La construirea potenţialului creativ contribuie numeroşi factori caracterizaţi ca fiind: a. psihologici (subiectivi); b. sociali (obiectivi) c. ereditari ; d. naturali.

Pentru psihologia creaţiei, joacă un rol deosebit de important problema localizării funcţiilor psihice în creier, distingându-se două orientări extreme:

- localizaţionismul îngust, care pleacă de la premisa că toate funcţiile psihice în creier indiferent de complexitatea acestora (gândirea, memoria, voinţa, caracterul etc.) îşi au sedii bine precizate în creier.

- echipotenţialismul, în conformitate cu care procesele psihice, nefiind materiale nu pot avea sedii precizate29.

Elementele potenţiale de creativitate pot fi: expresivitatea, flexibilitatea, fluenţa, sensibilitatea cerebrală, imaginaţia, caracteristicile temperamentale, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor care au un rol important în declanşarea, dezvoltarea şi manifestarea creativităţii.

Funcţiile creativităţii determină structura tridimensională a creativităţii, reflectă cerinţele funcţionale ale creativităţii la nivel de produs, proces, personalitate.

a) Funcţia socială a creativităţii determină modul de realizare a produsului creat, stimulând şi dirijând acele comportamente ale personalităţii semnificative din perspectiva perfecţionării raportului cognitiv, afectiv, motivaţional asumat faţă de realitatea economică, politică, culturală. În această accepţie, produsul creat este cu atât mai relevant cu cât este mai extinsă şi mai profundă structurarea posibilităţilor personalităţii de înţelegere a realităţii sociale. Funcţia socială a creativităţii urmăreşte, însă, nu numai calitatea imediată a produsului creat, ci şi efectele optimizante ale acestuia care au o sferă de acţiune din ce în ce mai largă, la nivel temporal şi spaţial, mergând chiar până la nivelul relaţiilor de macrosistem. Fiecare societate stimulează şi reflectă un tip aparte de creativitate.

b) Funcţia psihologică a creativităţii determină modul de realizare a procesului de creaţie, angajând toate resursele existente la nivelul sistemului psihic uman, cu unele accente evidente care

29 Raţiu Gheorghe, Inventica, www.actrus.ro/biblioteca/cursuri/electro/ratiu4/cuprins.htm

Creativitate şi progres tehnic 30 vizează: inteligenţa în calitate de aptitudine generală, care asigura premiza sesizării, rezolvării, inventării de probleme şi de situaţii-problemă; gândirea, în calitate de produs de cunoaştere logică, proiectată multifazic, pe baza unităţii informaţional – operaţionale, realizabilă în sens convergent, divergent; imaginaţia - în calitate de proces de cunoaştere logică, specializat în (re)producerea noului prin (re)combinarea informaţiilor dobândite anterior, aptitudinile speciale, în calitate de „vectori” ai acţiunii eficiente, regulatori în anumite domenii de activitate; atitudinile (afective, motivaţionale, caracteriale), în calitate de „vectori” ai acţiunii eficiente, autoreglatori în orice domeniu de activitate. Privite din perspectiva funcţionalităţii lor creative, toate elementele sistemului psihic uman pot evolua ca însuşiri generale ale personalităţii creatoare implicate de-a lungul întregului proces de creaţie.

c) Funcţia pedagogică a creativităţii determină modul de comportare a personalităţii creatoare, angajată în proiectarea unor acţiuni educaţionale - didactice realizabile în condiţii de transformare continuă a raporturilor subiect-obiect. Definiţia conceptului de creativitate pedagogică presupune valorificarea deplină a componenţelor structural-funcţionale, analizate anterior, interpretabile şi realizabile în sens prioritar formativ. Structura creativităţii pedagogice evidenţiază anumite caracteristici specifice, dezvoltate la nivelul produsului creat, procesului de creaţie, personalităţii creatoare.

Factorii aptitudinali includ în sine aptitudinile speciale, nivelul gândirii şi inteligenţei. Inteligenţa se explică ca o aptitudine asupra căreia au fost formulate variate puncte de vedere. Există interacţiune între creativitate şi inteligenţă. Una din definiţiile date inteligenţei face trimitere la capacitatea individului de a se adapta la noi situaţii, inteligenţa putând fi astfel considerată unul dintre factorii generatori ai creativităţii. Dacă o definim ca o aptitudine generală care contribuie la formarea capacităţilor şi adaptarea cognitivă a individului în situaţii noi, atunci ne dăm seama că posibilităţile de gândire ocupă locul central în această capacitate complexă, influenţate de alte funcţii psihice.

Factorii motivaţionali, aptitudinali, temperamentali şi caracteriali prezintă, de asemenea, o importanţă deosebită în procesul de creaţie.

Motivaţia (mobilurile şi stimulii) pot fi un imbold de dinamizare a creativităţii. Factorii aptitudinali dinamizează creativitatea prin spiritul de inventivitate, pasiunea pentru noutate şi capacitate combinatorică a ideilor convergente şi chiar divergente conducând la nivele ridicate de performanţă în procesul de creaţie. Factorii temperamentali şi caracteriali au, de asemenea, o influenţă deosebită în dezvoltarea creativităţii. Predispoziţiile şi capacităţile creative nu sunt suficiente pentru ca cineva să devină inventator sau creator de artă. Pentru aceasta este nevoie să existe o motivaţie, o

George-Ştefan COMAN 31dorinţă, o aspiraţie creatoare. Adevăraţii creatori devin animaţi de sentimente trainice, chiar de veritabile pasiuni care le domină preocupările, aspiraţiile de fiecare zi. Succesele le cauzează emoţii puternice intensificând obsesiile lor creatoare. Pentru a crea se cere o voinţă fermă, perseverenţă, depunerea îndelungatelor eforturi. Cine se descurajează uşor şi nu e capabil sa dea piept cu greutăţile nu poate ajunge la realizări notabile. Nici în artă, nimeni, chiar marile talente, n-au creat nimic remarcabil fără o luptă îndârjită pentru îmbogăţirea mijlocului de expresie, armonia culorilor etc.

Creativitatea ca trăsătura general – umană poate să se manifeste în decursul vieţii personalităţii în mod spontan, întâmplător. Se are în vedere că este posibil contactul, „întâlnirea” spontană a personalităţii cu obiectul şi acţiunea social - adecvată ei sau corespunzătoare tipului specific de dispoziţie creativă. Însă acest contact poate sau nu poate avea loc.

Factorii dezvoltării psihice pot fi: externi şi interni. Factorii interni pot fi de natură biologică, ereditară şi

psihosocială: ereditatea, trăsăturile psihosociale ale personalităţii (calităţi ale proceselor psihice, trebuinţe şi motive interne ale acţiunii), apoi experienţa personală nemijlocită şi concretă dobândită de fiinţa umană în cursul evoluţiei sale.

Factorii externi sunt mediul şi educaţie fiind alcătuiţi din ansamblul condiţiilor ale elementelor şi forţelor tuturor influenţelor care se exercită din exterior în scopul formării şi dezvoltării personalităţii.

In procesul dezvoltării psihice, elementele celor două grupe de factori se intercondiţionează, creează o anumită fuziune, o întrepătrundere care sporeşte potenţialul existent al individului şi determină o permanentă restructurare a formelor de reacţie, realizând schimbări continue, imperceptibile, dar care se acumulează în întreaga structură a vieţii psihice. Pe parcursul activităţii, factorii interni şi externi se integrează în sisteme funcţionale unitare, dând naştere unor produse şi structuri operaţionali cu calităţi noi şi cu eficienţă sporită.

Aşa cum s-a specificat, creativitatea - este o capacitate (proprietate, dimensiune) complexă şi fundamentală a personalităţii, care sprijinindu-se pe date sau produse anterioare, în îmbinarea cu investigaţii şi date noi, produce ceva nou, original, de valoare si eficienţă ştiinţifică şi social-utilă, ca rezultat al influenţelor şi relaţiilor factorilor subiectivi si obiectivi – a posibilităţilor (şi calităţilor) persoanei şi a condiţiilor ambientale ale mediului socio-cultural.

Ea poate fi considerată şi ca aptitudine, dispoziţie a intelectului de a elabora idei, teorii, modele noi originale. Gândirea ca fiind facultatea superioară a creierului omenesc care reflectă în mod generalizat realitatea obiectivă prin noţiuni, judecăţi, teorii etc. este o capacitate de prim ordin a personalităţii – există ca gândire

Creativitate şi progres tehnic 32 umană numai prin creativitate. Deci, gândirea este procesul cognitiv cel mai important, fiind apreciat îndeosebi prin creativitate.

Cu toate ca gândirea trebuie înţeleasă ca un proces unitar, exista faze în care predomina gândirea cognitiv-reproductivă, gândirea convergentă şi respectiv gândirea combinativ-creativă, gândirea divergentă. Gândirea convergentă presupune concentrarea spre elaborarea unui răspuns unic, singurul existent şi la care se ajunge prin eliminarea treptată a celorlalte răspunsuri posibile, înaintând printr-un culoar tot mai îngustat de restricţii. Gândirea convergentă generează o informaţie nouă din informaţii date şi ca urmare a numeroaselor restricţii, prin evaluări continue, problema este riguros structurată iar răspunsul – output-ul este unic, determinat riguros şi fără greş.

Dominată de referinţa logică, bazată pe un sistem închegat de cunoştinţe în domeniu, gândirea convergenta, confundată de cele mai multe ori cu însăşi inteligenţa umană, folosind elemente şi legi cunoscute nu poate să ducă decât la rezultate unice, dar tot cunoscute.

Guilford scoate în evidenţă faptul că cel mai important grup de factori creativi este sintetizat în gândirea divergentă, caracterizată prin fluenţă, flexibilitate şi originalitate.

Gândirea divergentă asigură producerea dintr-un grup de informaţii date nu a unui răspuns unic ci a mai multor soluţii iar restricţiile fiind puţine, este posibilă apariţia unor răspunsuri originale, dar nu totdeauna viabile şi sigure.

In general, întregul sistem de învăţământ, solicitând din partea elevului sau studentului, răspunsuri unice, cultivă practic în exclusivitate gândirea convergentă, solicitând dominant emisfera stânga a creierului, care devine deosebit de antrenata si apta de a răspunde la solicitări, în timp ce gândirea divergentă, localizată în emisfera dreaptă, este rar solicitată, capacităţile creatoare fiind ca atare puţin dezvoltate.

Testele asupra capacităţi de gândire convergenta, denumite impropriu - teste de inteligenţă, precum şi cele asupra capacităţii de gândire divergentă, denumite de asemenea, impropriu teste de creativitate au demonstrat ca cei mai capabili elevi sub aspectul gândirii convergente – comprehensiv - reproductive nu se corelează cu cei mai apţi pentru gândirea divergentă – combinativ – creativă dar că rezultatele la învăţătură sunt comparabile, cu toate că elevii convergenţi fiind mai comozi pentru profesori, sunt mai bine apreciaţi.

Creativitatea, în afară de faptul că este o capacitate şi aptitudine (dispoziţie) a personalităţii, a intelectului, este în acelaşi timp, un produs şi un proces. Este un produs pentru că se dobândeşte ca realitate de a realiza ceva nou (idee, teorie, model, metodă, tehnologie etc.) prin activitate, prin experienţă, necesitând foarte multă muncă.

George-Ştefan COMAN 31dorinţă, o aspiraţie creatoare. Adevăraţii creatori devin animaţi de sentimente trainice, chiar de veritabile pasiuni care le domină preocupările, aspiraţiile de fiecare zi. Succesele le cauzează emoţii puternice intensificând obsesiile lor creatoare. Pentru a crea se cere o voinţă fermă, perseverenţă, depunerea îndelungatelor eforturi. Cine se descurajează uşor şi nu e capabil sa dea piept cu greutăţile nu poate ajunge la realizări notabile. Nici în artă, nimeni, chiar marile talente, n-au creat nimic remarcabil fără o luptă îndârjită pentru îmbogăţirea mijlocului de expresie, armonia culorilor etc.

Creativitatea ca trăsătura general – umană poate să se manifeste în decursul vieţii personalităţii în mod spontan, întâmplător. Se are în vedere că este posibil contactul, „întâlnirea” spontană a personalităţii cu obiectul şi acţiunea social - adecvată ei sau corespunzătoare tipului specific de dispoziţie creativă. Însă acest contact poate sau nu poate avea loc.

Factorii dezvoltării psihice pot fi: externi şi interni. Factorii interni pot fi de natură biologică, ereditară şi

psihosocială: ereditatea, trăsăturile psihosociale ale personalităţii (calităţi ale proceselor psihice, trebuinţe şi motive interne ale acţiunii), apoi experienţa personală nemijlocită şi concretă dobândită de fiinţa umană în cursul evoluţiei sale.

Factorii externi sunt mediul şi educaţie fiind alcătuiţi din ansamblul condiţiilor ale elementelor şi forţelor tuturor influenţelor care se exercită din exterior în scopul formării şi dezvoltării personalităţii.

In procesul dezvoltării psihice, elementele celor două grupe de factori se intercondiţionează, creează o anumită fuziune, o întrepătrundere care sporeşte potenţialul existent al individului şi determină o permanentă restructurare a formelor de reacţie, realizând schimbări continue, imperceptibile, dar care se acumulează în întreaga structură a vieţii psihice. Pe parcursul activităţii, factorii interni şi externi se integrează în sisteme funcţionale unitare, dând naştere unor produse şi structuri operaţionali cu calităţi noi şi cu eficienţă sporită.

Aşa cum s-a specificat, creativitatea - este o capacitate (proprietate, dimensiune) complexă şi fundamentală a personalităţii, care sprijinindu-se pe date sau produse anterioare, în îmbinarea cu investigaţii şi date noi, produce ceva nou, original, de valoare si eficienţă ştiinţifică şi social-utilă, ca rezultat al influenţelor şi relaţiilor factorilor subiectivi si obiectivi – a posibilităţilor (şi calităţilor) persoanei şi a condiţiilor ambientale ale mediului socio-cultural.

Ea poate fi considerată şi ca aptitudine, dispoziţie a intelectului de a elabora idei, teorii, modele noi originale. Gândirea ca fiind facultatea superioară a creierului omenesc care reflectă în mod generalizat realitatea obiectivă prin noţiuni, judecăţi, teorii etc. este o capacitate de prim ordin a personalităţii – există ca gândire

Creativitate şi progres tehnic 32 umană numai prin creativitate. Deci, gândirea este procesul cognitiv cel mai important, fiind apreciat îndeosebi prin creativitate.

Cu toate ca gândirea trebuie înţeleasă ca un proces unitar, exista faze în care predomina gândirea cognitiv-reproductivă, gândirea convergentă şi respectiv gândirea combinativ-creativă, gândirea divergentă. Gândirea convergentă presupune concentrarea spre elaborarea unui răspuns unic, singurul existent şi la care se ajunge prin eliminarea treptată a celorlalte răspunsuri posibile, înaintând printr-un culoar tot mai îngustat de restricţii. Gândirea convergentă generează o informaţie nouă din informaţii date şi ca urmare a numeroaselor restricţii, prin evaluări continue, problema este riguros structurată iar răspunsul – output-ul este unic, determinat riguros şi fără greş.

Dominată de referinţa logică, bazată pe un sistem închegat de cunoştinţe în domeniu, gândirea convergenta, confundată de cele mai multe ori cu însăşi inteligenţa umană, folosind elemente şi legi cunoscute nu poate să ducă decât la rezultate unice, dar tot cunoscute.

Guilford scoate în evidenţă faptul că cel mai important grup de factori creativi este sintetizat în gândirea divergentă, caracterizată prin fluenţă, flexibilitate şi originalitate.

Gândirea divergentă asigură producerea dintr-un grup de informaţii date nu a unui răspuns unic ci a mai multor soluţii iar restricţiile fiind puţine, este posibilă apariţia unor răspunsuri originale, dar nu totdeauna viabile şi sigure.

In general, întregul sistem de învăţământ, solicitând din partea elevului sau studentului, răspunsuri unice, cultivă practic în exclusivitate gândirea convergentă, solicitând dominant emisfera stânga a creierului, care devine deosebit de antrenata si apta de a răspunde la solicitări, în timp ce gândirea divergentă, localizată în emisfera dreaptă, este rar solicitată, capacităţile creatoare fiind ca atare puţin dezvoltate.

Testele asupra capacităţi de gândire convergenta, denumite impropriu - teste de inteligenţă, precum şi cele asupra capacităţii de gândire divergentă, denumite de asemenea, impropriu teste de creativitate au demonstrat ca cei mai capabili elevi sub aspectul gândirii convergente – comprehensiv - reproductive nu se corelează cu cei mai apţi pentru gândirea divergentă – combinativ – creativă dar că rezultatele la învăţătură sunt comparabile, cu toate că elevii convergenţi fiind mai comozi pentru profesori, sunt mai bine apreciaţi.

Creativitatea, în afară de faptul că este o capacitate şi aptitudine (dispoziţie) a personalităţii, a intelectului, este în acelaşi timp, un produs şi un proces. Este un produs pentru că se dobândeşte ca realitate de a realiza ceva nou (idee, teorie, model, metodă, tehnologie etc.) prin activitate, prin experienţă, necesitând foarte multă muncă.

George-Ştefan COMAN 33În ce priveşte factorii creativităţii, se poate vorbi, mai întâi, de

aptitudini pentru creaţie. Există anumite structuri cerebrale, pe care nu le cunoaştem, care favorizează imaginaţia, ele creând predispoziţii de diferite grade pentru sinteza unor noi imagini, noi idei. Totuşi e nevoie de intervenţia mediului, a experienţei pentru ca ele să dea naştere la ceea ce numim talent. Elementele esenţiale prin care se poate constata existenţa creativităţii sunt: flexibilitatea, noutatea şi originalitatea, fluenţa, senzitivitatea (sensibilitatea senzorială), ingeniozitatea, expresivitatea.

Viaţa, în toate domeniile ei, necesită faptul ca aproape fiecare individ să realizeze unele operaţii noi, ca urmare a unor combinări şi recombinări, asocieri etc., a datelor elementelor existente, care se obiectivează în anumite soluţii (metode etc.) utile şi mai eficiente – de exemplu o inovaţie care reprezintă unele elemente de creativitate.

Creativitatea se poate manifesta în toate domeniile cunoaşterii şi vieţii sociale: ştiinţifică, tehnică, economică, artistică, organizatorică (management), pedagogică etc.

Fiecare individ posedă o doză de creativitate care poate fi cunoscută, măsurată şi stimulată prin evaluarea produselor procesului de creaţie. Elementele esenţiale prin care se poate constata existenţa creativităţii sunt: flexibilitatea, noutatea şi originalitatea, fluenţa, senzitivitatea (sensibilitatea senzorială), ingeniozitatea, expresivitatea manifestate în procesul de creaţie.

Creativitatea ca rezultat al stimulării şi activităţii înseamnă acumulări de capacităţi, abilităţi şi posibilităţi de realizare a ceva nou, original, în plan ideal – abstract ca şi, după caz, în plan practic, deci inventivitatea ideatică şi practică. Mulţi psihologi afirmă că la naştere copilul posedă doar o anumita potenţialitate creativă. Ulterior, în procesul educaţiei şi activităţii, al rezolvării unor probleme ridicate de viaţă, sporeşte potenţialitatea menţionată, desigur, în funcţie de dezvoltarea şi manifestarea factorilor intelectuali, aptitudinali, caracteriali şi de mediu, dezvoltându-se alte niveluri ale creativităţii – cum sunt originalitatea şi inventivitatea.

Pentru a asigura progresul uman şi bunăstarea materială şi spirituală a oamenilor este nevoie de multă creativitate, de depistarea, stimularea şi de finalizarea ei în inventivitate ideatică şi practică, în toate domeniile. Trebuie cunoscut, stimulat şi valorificat acest potenţial.

Creativitatea se poate manifesta în toate etapele de vârstă, pe tot parcursul vieţii, însă vârsta cea mai productivă în creativitate este între 25-40 ani.

Factorii creativităţii au asemănări cu cei ai învăţării eficiente. Au fost studiaţi de numeroşi psihologi. Pe lângă coeficientul de inteligenţă, un rol important în creativitate îl au factorii: ereditatea, capacităţile intelectuale, aptitudinile, caracterul, mediul socio-cultural, efortul susţinut de pregătire şi investigaţie şi altele.

Creativitate şi progres tehnic 34 Analizând actul creator în evoluţia sa, de la formele cele mai

simple şi până la creaţia superioară, Irving A. Taylor (1914-1983) deosebea patru nivele:

a. Creaţia expresivă e cea mai simplă formă de creativitate identificată în desenele libere şi spontane ale copiilor, constituind premisa de dezvoltare, în procesul educaţiei, a celorlalte forme ale creaţiei. Ea poate fi stimulată din perioada preşcolară prin jocuri de creaţie, desene libere şi povestiri din imaginaţie, apreciindu-i pe copii, însă fără critici, pentru a nu le frâna spontaneitatea.

b. Creaţia productivă se caracterizează prin restrângerea jocului liber al imaginaţiei şi îmbunătăţirea tehnicii de lucru, deşi produsele realizate se deosebesc prea puţin de cele obişnuite. La acest nivel importantă este învăţarea creativă din şcoală, folosind metode de descoperire şi invenţie, apoi lărgirea orizontului de cunoştinţe, îmbogăţirea experienţei şi însuşirea tehnicilor de creativitate.

c. Creaţia inventivă se realizează prin invenţie şi descoperirea unor corelaţii noi, originale.

d. Creaţia inovatoare presupune transformări fundamentale în concepţii, principii sau metode de lucru în domeniul ştiinţei sau artei.

După alte surse30, se consideră cinci niveluri ale creativităţii: a. expresivă - denotă perspicacitate şi este manifestată prin

soluţii mai eficiente de producţie, cu valenţe de perspicacitate şi ca urmare a unor mai multe eficienţe de productivitate etc.;

b. productivă - se manifestă prin soluţii mai eficiente de producţie, ca urmare a unor combinări şi recombinări, asocieri de date şi soluţii existente, cunoscute;

c. inovativă - legată de cea expresivă şi productivă, însă aduce o soluţie nouă care sporeşte simţitor productivitatea;

d. inventivă - constă în depăşirea calităţii şi performanţelor creaţiei productive şi inovatoare în baza unei gândiri noi, produce o idee, soluţie, tehnologii noi, originale ce dinamizează progresul teoretic sau practic într-un anumit domeniu. Invenţiile reprezintă inteligenţa creativă de specialitate valoroasă atât pentru individ cât şi pentru umanitate;

e. emergentă – reprezintă capacitatea de face conexiune de idei, teorii, soluţii, tehnologii, etc. cu caracter de invenţii sau descoperiri excepţionale, care revoluţionează diversele domenii ale cunoaşterii sau practicii - chimie, medicina, biologie, matematica, literatura, economie, artă plastică, tehnică, etc.

Emergenţa este definită ca fiind capacitatea umană de a face conexiuni de idei, teorii, soluţii, tehnologii, etc., pe baza principiului inseparabilităţii din fizica cuantică, cu caracter de

30 Sternberg Robert, Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005.

George-Ştefan COMAN 33În ce priveşte factorii creativităţii, se poate vorbi, mai întâi, de

aptitudini pentru creaţie. Există anumite structuri cerebrale, pe care nu le cunoaştem, care favorizează imaginaţia, ele creând predispoziţii de diferite grade pentru sinteza unor noi imagini, noi idei. Totuşi e nevoie de intervenţia mediului, a experienţei pentru ca ele să dea naştere la ceea ce numim talent. Elementele esenţiale prin care se poate constata existenţa creativităţii sunt: flexibilitatea, noutatea şi originalitatea, fluenţa, senzitivitatea (sensibilitatea senzorială), ingeniozitatea, expresivitatea.

Viaţa, în toate domeniile ei, necesită faptul ca aproape fiecare individ să realizeze unele operaţii noi, ca urmare a unor combinări şi recombinări, asocieri etc., a datelor elementelor existente, care se obiectivează în anumite soluţii (metode etc.) utile şi mai eficiente – de exemplu o inovaţie care reprezintă unele elemente de creativitate.

Creativitatea se poate manifesta în toate domeniile cunoaşterii şi vieţii sociale: ştiinţifică, tehnică, economică, artistică, organizatorică (management), pedagogică etc.

Fiecare individ posedă o doză de creativitate care poate fi cunoscută, măsurată şi stimulată prin evaluarea produselor procesului de creaţie. Elementele esenţiale prin care se poate constata existenţa creativităţii sunt: flexibilitatea, noutatea şi originalitatea, fluenţa, senzitivitatea (sensibilitatea senzorială), ingeniozitatea, expresivitatea manifestate în procesul de creaţie.

Creativitatea ca rezultat al stimulării şi activităţii înseamnă acumulări de capacităţi, abilităţi şi posibilităţi de realizare a ceva nou, original, în plan ideal – abstract ca şi, după caz, în plan practic, deci inventivitatea ideatică şi practică. Mulţi psihologi afirmă că la naştere copilul posedă doar o anumita potenţialitate creativă. Ulterior, în procesul educaţiei şi activităţii, al rezolvării unor probleme ridicate de viaţă, sporeşte potenţialitatea menţionată, desigur, în funcţie de dezvoltarea şi manifestarea factorilor intelectuali, aptitudinali, caracteriali şi de mediu, dezvoltându-se alte niveluri ale creativităţii – cum sunt originalitatea şi inventivitatea.

Pentru a asigura progresul uman şi bunăstarea materială şi spirituală a oamenilor este nevoie de multă creativitate, de depistarea, stimularea şi de finalizarea ei în inventivitate ideatică şi practică, în toate domeniile. Trebuie cunoscut, stimulat şi valorificat acest potenţial.

Creativitatea se poate manifesta în toate etapele de vârstă, pe tot parcursul vieţii, însă vârsta cea mai productivă în creativitate este între 25-40 ani.

Factorii creativităţii au asemănări cu cei ai învăţării eficiente. Au fost studiaţi de numeroşi psihologi. Pe lângă coeficientul de inteligenţă, un rol important în creativitate îl au factorii: ereditatea, capacităţile intelectuale, aptitudinile, caracterul, mediul socio-cultural, efortul susţinut de pregătire şi investigaţie şi altele.

Creativitate şi progres tehnic 34 Analizând actul creator în evoluţia sa, de la formele cele mai

simple şi până la creaţia superioară, Irving A. Taylor (1914-1983) deosebea patru nivele:

a. Creaţia expresivă e cea mai simplă formă de creativitate identificată în desenele libere şi spontane ale copiilor, constituind premisa de dezvoltare, în procesul educaţiei, a celorlalte forme ale creaţiei. Ea poate fi stimulată din perioada preşcolară prin jocuri de creaţie, desene libere şi povestiri din imaginaţie, apreciindu-i pe copii, însă fără critici, pentru a nu le frâna spontaneitatea.

b. Creaţia productivă se caracterizează prin restrângerea jocului liber al imaginaţiei şi îmbunătăţirea tehnicii de lucru, deşi produsele realizate se deosebesc prea puţin de cele obişnuite. La acest nivel importantă este învăţarea creativă din şcoală, folosind metode de descoperire şi invenţie, apoi lărgirea orizontului de cunoştinţe, îmbogăţirea experienţei şi însuşirea tehnicilor de creativitate.

c. Creaţia inventivă se realizează prin invenţie şi descoperirea unor corelaţii noi, originale.

d. Creaţia inovatoare presupune transformări fundamentale în concepţii, principii sau metode de lucru în domeniul ştiinţei sau artei.

După alte surse30, se consideră cinci niveluri ale creativităţii: a. expresivă - denotă perspicacitate şi este manifestată prin

soluţii mai eficiente de producţie, cu valenţe de perspicacitate şi ca urmare a unor mai multe eficienţe de productivitate etc.;

b. productivă - se manifestă prin soluţii mai eficiente de producţie, ca urmare a unor combinări şi recombinări, asocieri de date şi soluţii existente, cunoscute;

c. inovativă - legată de cea expresivă şi productivă, însă aduce o soluţie nouă care sporeşte simţitor productivitatea;

d. inventivă - constă în depăşirea calităţii şi performanţelor creaţiei productive şi inovatoare în baza unei gândiri noi, produce o idee, soluţie, tehnologii noi, originale ce dinamizează progresul teoretic sau practic într-un anumit domeniu. Invenţiile reprezintă inteligenţa creativă de specialitate valoroasă atât pentru individ cât şi pentru umanitate;

e. emergentă – reprezintă capacitatea de face conexiune de idei, teorii, soluţii, tehnologii, etc. cu caracter de invenţii sau descoperiri excepţionale, care revoluţionează diversele domenii ale cunoaşterii sau practicii - chimie, medicina, biologie, matematica, literatura, economie, artă plastică, tehnică, etc.

Emergenţa este definită ca fiind capacitatea umană de a face conexiuni de idei, teorii, soluţii, tehnologii, etc., pe baza principiului inseparabilităţii din fizica cuantică, cu caracter de

30 Sternberg Robert, Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005.

George-Ştefan COMAN 35invenţii sau descoperiri excepţionale, care revoluţionează diversele domenii ştiinţifice dar, mai ales, tehnice. Prin gândire emergentă se obţine “apariţia naturală” a unui fenomen neprevăzut sau neplanificat, dar care trebuie totuşi întâmpinat cu o anume deschidere şi disponibilitate. În abordarea sistemică, este vorba de o strategie care are la bază încrederea în sine şi în mediul ambiant, însoţită de o atitudine „relaxată”, în opoziţiei cu strategiile mai voluntariste. În consecinţă, o abordare „emergentă” este contrară sau opusă unei programări sau unei planificări bazate numai pe o atitudine de control ce ar favoriza o previzibilitate.

În desfăşurarea procesului creativ sunt remarcate anumite etape interdependente, astfel: preparaţia (pregătirea) creativitatea nu porneşte de la un loc gol, de la nimic, ea se bazează pe un fond ideatic şi acţional aperceptiv, ea înseamnă şi învăţare (pregătire) nouă, prin documentare şi experimentare (analize, raţionamente, sinteze, calcule, prelucrări, formulare de ipoteze „modele”, de date noi etc.), care se restructurează cu cele aperceptive; incubaţia (dezvoltarea ,,naturală”) asocieri, disocieri, combinări, recombinări, restructurări de date, structuri, modele etc. În mod inconştient, subconştient, preconştient şi conştient, care creează datele, ideile, structurile, modelele, soluţiile noi, etc., cu asigurarea condiţiilor interne şi externe; inspiraţia (iluminarea): apariţia bruscă a noului, a creaţiei, a noilor idei, modele, sisteme, structuri, teorii, tehnologii etc., în mod inconştient, subconştient, preconştient (în vise) şi conştient; verificarea (controlul) creaţia fiind un rezultat al factorilor subiectivi şi obiectivi are nevoie de controlul veridicităţii, autenticităţii valorii, aplicabilităţii şi eficienţei în plan teoretic şi aplicativ. Acest control, făcut adesea prin experimentări pe staţii pilot (clase, eşantioane etc.), înlătură probabilele erori sau neconcordanţe cu cerinţele reale, evitând cheltuielile neeconomice sau eşecurile în condiţiile generalizării creaţiilor.

Există interacţiune între creativitate, inteligenţă, randament (preşcolar, şcolar), conţinutul învăţământului şi rezultatele învăţării.

Cercetarea şi viaţa au arătat ca atunci când inteligenţa este îmbinată cu eforturile de învăţare, de aflare (căutare), creativitatea are un rol foarte important.

1.4. Motivaţia creativităţii

Motivaţia este un concept fundamental în psihologie şi, în

genere în ştiinţele acţiunii umane, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuinţe, tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri – care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini. Mobilurile enumerate reprezintă condiţii interne, interpuse între stimulii mediului şi reacţiile organismului, mediind, cerând, întreţinând un comportament sau altul.

Creativitate şi progres tehnic 36 Motivaţia se restructurează şi se ajustează continuu, în concordanţă cu funcţia psihică pe care o serveşte, incluzând în componenţa sa o multitudine de variabile fiziologice, psihologice şi socio-culturale.

Având în vedere acestea, motivaţia apare ca factor integrator şi explicativ al celor mai variate fenomene psihosociale: statusuri şi roluri, aspiraţii şi performanţe, relaţii interpersonale, a diverselor fenomene de grup (coeziunea, conformismul, autoritatea, influenţa, prestigiul, etc.).

Motivaţia constituie temeiul comportamentelor şi activităţilor pe care le prestează indivizii în cadrul grupului în funcţie de specificul solicitărilor ce decurg dintr-o categorie sau alta de relaţii funcţionale (relaţii dintre subiect şi sarcinile activităţii). În cazul relaţiilor de muncă, problema motivaţiei se pune în legătură cu sensul şi raţiunea atribuită de individ rolului său profesional. În funcţie de modul în care se realizează valorizarea socială a muncii (felul cum este privită, înţeleasă şi practicată munca) şi de contextul social, se realizează şi motivaţia celui care munceşte.

Motivaţia se bazează pe trebuinţe, acestea fiind substratul cauzal imediat al celor mai diferite activităţi şi comportamente interumane. Motivul nu apare ca derivat al unei trebuinţe singulare, ci ca expresie a modului în care acestea interacţionează în sistem. Forma cea mai înaltă a motivaţiei este motivaţia internă, care apare atunci când rolul profesional cu care interacţionează subiectul devine el însuşi o necesitate. O astfel de motivaţie condensează în sine trebuinţa de activitate a subiectului, valorizarea socială pozitivă a activităţii acestuia şi conştientizarea importanţei sociale a activităţii desfăşurate.

Modificările apărute în cadrul sistemului de trebuinţe al individului influenţează profund gradul de motivare al acestuia; această mişcare e punctată adesea de contradicţii decurgând din dualitatea modului de formare a motivaţiei ca rezultat al sistemului de trebuinţe individuale şi a dependenţei de succesiunea gradelor de angajare în lucru al fiecărui nivel de trebuinţe.

Având în vedere dinamica sistemului trebuinţelor individului, motivaţia ne permite să înţelegem o serie de fenomene psihosociale deosebit de semnificative sub aspect practic, ca de exemplu: alegerea profesiei, integrarea în muncă, evoluţia socio-profesională a individului. Între motivaţie, activitate şi conduită se instituie un ciclu funcţional care, pentru cazurile menţionate, ar avea următoarea componenţă: alegerea profesiunii în funcţie de cea mai puternică trebuinţă nesatisfăcută în contextul respectiv; exercitarea profesiunii alese; satisfacerea trebuinţei iniţiale care, treptat, încetează să-l mai motiveze pe individ; intrarea în funcţiune a noi trebuinţe, care fie se creează în decursul exercitării profesiei, fie existau anterior şi sunt reactualizate. Procesul continuă, soldându-se finalmente cu legarea tot mai strânsă a individului de profesie; există, însă, şi posibilitatea

George-Ştefan COMAN 35invenţii sau descoperiri excepţionale, care revoluţionează diversele domenii ştiinţifice dar, mai ales, tehnice. Prin gândire emergentă se obţine “apariţia naturală” a unui fenomen neprevăzut sau neplanificat, dar care trebuie totuşi întâmpinat cu o anume deschidere şi disponibilitate. În abordarea sistemică, este vorba de o strategie care are la bază încrederea în sine şi în mediul ambiant, însoţită de o atitudine „relaxată”, în opoziţiei cu strategiile mai voluntariste. În consecinţă, o abordare „emergentă” este contrară sau opusă unei programări sau unei planificări bazate numai pe o atitudine de control ce ar favoriza o previzibilitate.

În desfăşurarea procesului creativ sunt remarcate anumite etape interdependente, astfel: preparaţia (pregătirea) creativitatea nu porneşte de la un loc gol, de la nimic, ea se bazează pe un fond ideatic şi acţional aperceptiv, ea înseamnă şi învăţare (pregătire) nouă, prin documentare şi experimentare (analize, raţionamente, sinteze, calcule, prelucrări, formulare de ipoteze „modele”, de date noi etc.), care se restructurează cu cele aperceptive; incubaţia (dezvoltarea ,,naturală”) asocieri, disocieri, combinări, recombinări, restructurări de date, structuri, modele etc. În mod inconştient, subconştient, preconştient şi conştient, care creează datele, ideile, structurile, modelele, soluţiile noi, etc., cu asigurarea condiţiilor interne şi externe; inspiraţia (iluminarea): apariţia bruscă a noului, a creaţiei, a noilor idei, modele, sisteme, structuri, teorii, tehnologii etc., în mod inconştient, subconştient, preconştient (în vise) şi conştient; verificarea (controlul) creaţia fiind un rezultat al factorilor subiectivi şi obiectivi are nevoie de controlul veridicităţii, autenticităţii valorii, aplicabilităţii şi eficienţei în plan teoretic şi aplicativ. Acest control, făcut adesea prin experimentări pe staţii pilot (clase, eşantioane etc.), înlătură probabilele erori sau neconcordanţe cu cerinţele reale, evitând cheltuielile neeconomice sau eşecurile în condiţiile generalizării creaţiilor.

Există interacţiune între creativitate, inteligenţă, randament (preşcolar, şcolar), conţinutul învăţământului şi rezultatele învăţării.

Cercetarea şi viaţa au arătat ca atunci când inteligenţa este îmbinată cu eforturile de învăţare, de aflare (căutare), creativitatea are un rol foarte important.

1.4. Motivaţia creativităţii

Motivaţia este un concept fundamental în psihologie şi, în

genere în ştiinţele acţiunii umane, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuinţe, tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri – care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini. Mobilurile enumerate reprezintă condiţii interne, interpuse între stimulii mediului şi reacţiile organismului, mediind, cerând, întreţinând un comportament sau altul.

Creativitate şi progres tehnic 36 Motivaţia se restructurează şi se ajustează continuu, în concordanţă cu funcţia psihică pe care o serveşte, incluzând în componenţa sa o multitudine de variabile fiziologice, psihologice şi socio-culturale.

Având în vedere acestea, motivaţia apare ca factor integrator şi explicativ al celor mai variate fenomene psihosociale: statusuri şi roluri, aspiraţii şi performanţe, relaţii interpersonale, a diverselor fenomene de grup (coeziunea, conformismul, autoritatea, influenţa, prestigiul, etc.).

Motivaţia constituie temeiul comportamentelor şi activităţilor pe care le prestează indivizii în cadrul grupului în funcţie de specificul solicitărilor ce decurg dintr-o categorie sau alta de relaţii funcţionale (relaţii dintre subiect şi sarcinile activităţii). În cazul relaţiilor de muncă, problema motivaţiei se pune în legătură cu sensul şi raţiunea atribuită de individ rolului său profesional. În funcţie de modul în care se realizează valorizarea socială a muncii (felul cum este privită, înţeleasă şi practicată munca) şi de contextul social, se realizează şi motivaţia celui care munceşte.

Motivaţia se bazează pe trebuinţe, acestea fiind substratul cauzal imediat al celor mai diferite activităţi şi comportamente interumane. Motivul nu apare ca derivat al unei trebuinţe singulare, ci ca expresie a modului în care acestea interacţionează în sistem. Forma cea mai înaltă a motivaţiei este motivaţia internă, care apare atunci când rolul profesional cu care interacţionează subiectul devine el însuşi o necesitate. O astfel de motivaţie condensează în sine trebuinţa de activitate a subiectului, valorizarea socială pozitivă a activităţii acestuia şi conştientizarea importanţei sociale a activităţii desfăşurate.

Modificările apărute în cadrul sistemului de trebuinţe al individului influenţează profund gradul de motivare al acestuia; această mişcare e punctată adesea de contradicţii decurgând din dualitatea modului de formare a motivaţiei ca rezultat al sistemului de trebuinţe individuale şi a dependenţei de succesiunea gradelor de angajare în lucru al fiecărui nivel de trebuinţe.

Având în vedere dinamica sistemului trebuinţelor individului, motivaţia ne permite să înţelegem o serie de fenomene psihosociale deosebit de semnificative sub aspect practic, ca de exemplu: alegerea profesiei, integrarea în muncă, evoluţia socio-profesională a individului. Între motivaţie, activitate şi conduită se instituie un ciclu funcţional care, pentru cazurile menţionate, ar avea următoarea componenţă: alegerea profesiunii în funcţie de cea mai puternică trebuinţă nesatisfăcută în contextul respectiv; exercitarea profesiunii alese; satisfacerea trebuinţei iniţiale care, treptat, încetează să-l mai motiveze pe individ; intrarea în funcţiune a noi trebuinţe, care fie se creează în decursul exercitării profesiei, fie existau anterior şi sunt reactualizate. Procesul continuă, soldându-se finalmente cu legarea tot mai strânsă a individului de profesie; există, însă, şi posibilitatea

George-Ştefan COMAN 37ca datorită stagnării sau regresiunii în plan motivaţional să apară efecte contrare: insatisfacţie, slabă integrare, tendinţa de părăsire a locului de muncă.

Cercetările practice au evidenţiat faptul că la nivelul grupului, trebuinţele şi motivaţiile individuale se subordonează în mai mare sau mai mică măsură trebuinţelor de grup, indivizii tinzând să-şi plaseze aspiraţiile şi performanţele în jurul mediei grupului, care exercită o influenţă normativă, reglatorie.

Pentru subiectul care ne interesează, teoreticienii creativităţii au căutat răspuns la întrebarea: Care este forţa motoare a creativităţii ? şi au ajuns la un răspuns cu formulare complexă cuprinzând diferite aspecte motivaţionale sistematizate apoi pe două categorii: motivaţii intrinsece şi motivaţii extrinsece, bazate ambele pe tradiţia psihodinamică. Multe din aceste teorii prezentau comportamentul creativ ca pe o modalitate de a reduce tensiunea creată de alte dorinţe, care sunt inacceptabile.

„Motivaţia intrinsecă e definită ca motivaţia pentru angajarea într-o activitate în primul rând de dragul acesteia, deoarece persoana respectivă consideră că acea activitate este interesantă, îi aduce satisfacţie sau o stimulează intens; este caracterizată de concentrarea asupra stimulării şi a delectării produse de munca însăşi. În opoziţie cu ea, motivaţia extrinsecă este definită ca motivaţia pentru angajarea într-o activitate mai ales pentru a ajunge la un scop exterior muncii însăşi, cum ar fi obţinerea unei recompense râvnite, câştigarea unei competiţii sau îndeplinirea unei cerinţe; este caracterizată de concentrarea asupra recompensei externe, a recunoaşterii externe şi a orientării externe a muncii”31.

Cu alte cuvinte, motivaţia poate fi definită ca fiind procesul instinctiv şi raţional care apare la un individ atunci când caută să-şi satisfacă anumite nevoi şi dorinţe intrinseci sau extrinseci. Intr-un sens mai larg, motivaţia înglobează nevoi, interese, intenţii, tendinţe, idealuri, care stau la baza condiţiei umane şi care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini.

Motivaţia intrinsecă este o stare interioara, o dorinţă puternică, o forţă ce pune în mişcare un individ în vederea atingerii unui anumit obiectiv. Ea este cauzată de o motivaţie interioară greu de explicat. Unele exemple extreme ne conving, cred, de adevărul acestei afirmaţii. Wolfgang Amadeus Mozart (1756 - 1791) a creat o operă impresionantă şi a avut o activitate interpretativă deosebită fără a face nici un fel de studii organizate. Motivaţia că a studiat cu tatăl său, un compozitor şi interpret bun, nu convinge formarea sa pentru o asemenea creaţie. Thomas Alva Edison (1847- 1931) unul din marii inventatori ai omenirii a absolvit numai două clase primare. George

31 Sternberg Robert, Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005, p.231.

Creativitate şi progres tehnic 38 Boole, (1815 –1864), British mathematician and philosopher, a creat o algebră şi o logică care îi poartă numele; a absolvit numai patru clase primare la o şcoală pentru săraci. Sunt, desigur, şi alte exemple.

Fig.4.1. Piramida preferinţelor umane după Abraham Maslow

Tabelul 4.1 Conţinutul preferinţelor umane după Abraham Maslow

Categoriile nevoilor

umane Elemente caracteristice Acţiuni pentru satisfacerea lor

Nevoi fiziologice Aer, apă, hrană, adăpost, îmbrăcăminte

Salariu adecvat, mese gratuite, prime pentru

îmbrăcăminte, locuinţe ale întreprinderii

Nevoi de siguranţă (securitatea persoanei)

Stabilitate, evitarea situaţiilor stresante,

pace

Salariu garantat, asigurări medicale, asigurări sociale (pensii, şomaj), siguranţa

postului Nevoile de

apartenenţă Prietenie, afecţiune,

relaţii cu alţii, acceptare de către grup

Sponsorizarea echipelor artistice şi sportive, prietenii

profesionale, petreceri, aniversări la serviciu, permiterea activităţii unor grupuri informale

Nevoile de stimă (Ego Status)

Autostimă, recunoaştere, respect

Promovări, preţuire în public, simboluri de statut,

birou separat Nevoia de

autorealizare (A fi ceea ce eşti capabil

să devii)

Realizarea potenţialului personal, independenţă,

creativitate, autoexprimare, curiozitate intelectuală

Oportunităţi de realizare, încurajarea creativităţii,

susţinerea inovării Pentru motivaţia extrinsecă există mai multe teorii dintre care

considerăm că aceea a psihologului american Abraham Maslow32 (1908-1970) merită a fi menţionată şi luată în considerare. Conform lui Abraham Maslow, indivizii sunt motivaţi de nevoile de rang inferior

32 Abraham H. Maslow, Motivation and Personality, 1970, New Port Richey, FL, U.S.A

Aot

Stimă

Apartenenţă

Siguranţă

Fiziologice

Autorealizare

George-Ştefan COMAN 37ca datorită stagnării sau regresiunii în plan motivaţional să apară efecte contrare: insatisfacţie, slabă integrare, tendinţa de părăsire a locului de muncă.

Cercetările practice au evidenţiat faptul că la nivelul grupului, trebuinţele şi motivaţiile individuale se subordonează în mai mare sau mai mică măsură trebuinţelor de grup, indivizii tinzând să-şi plaseze aspiraţiile şi performanţele în jurul mediei grupului, care exercită o influenţă normativă, reglatorie.

Pentru subiectul care ne interesează, teoreticienii creativităţii au căutat răspuns la întrebarea: Care este forţa motoare a creativităţii ? şi au ajuns la un răspuns cu formulare complexă cuprinzând diferite aspecte motivaţionale sistematizate apoi pe două categorii: motivaţii intrinsece şi motivaţii extrinsece, bazate ambele pe tradiţia psihodinamică. Multe din aceste teorii prezentau comportamentul creativ ca pe o modalitate de a reduce tensiunea creată de alte dorinţe, care sunt inacceptabile.

„Motivaţia intrinsecă e definită ca motivaţia pentru angajarea într-o activitate în primul rând de dragul acesteia, deoarece persoana respectivă consideră că acea activitate este interesantă, îi aduce satisfacţie sau o stimulează intens; este caracterizată de concentrarea asupra stimulării şi a delectării produse de munca însăşi. În opoziţie cu ea, motivaţia extrinsecă este definită ca motivaţia pentru angajarea într-o activitate mai ales pentru a ajunge la un scop exterior muncii însăşi, cum ar fi obţinerea unei recompense râvnite, câştigarea unei competiţii sau îndeplinirea unei cerinţe; este caracterizată de concentrarea asupra recompensei externe, a recunoaşterii externe şi a orientării externe a muncii”31.

Cu alte cuvinte, motivaţia poate fi definită ca fiind procesul instinctiv şi raţional care apare la un individ atunci când caută să-şi satisfacă anumite nevoi şi dorinţe intrinseci sau extrinseci. Intr-un sens mai larg, motivaţia înglobează nevoi, interese, intenţii, tendinţe, idealuri, care stau la baza condiţiei umane şi care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini.

Motivaţia intrinsecă este o stare interioara, o dorinţă puternică, o forţă ce pune în mişcare un individ în vederea atingerii unui anumit obiectiv. Ea este cauzată de o motivaţie interioară greu de explicat. Unele exemple extreme ne conving, cred, de adevărul acestei afirmaţii. Wolfgang Amadeus Mozart (1756 - 1791) a creat o operă impresionantă şi a avut o activitate interpretativă deosebită fără a face nici un fel de studii organizate. Motivaţia că a studiat cu tatăl său, un compozitor şi interpret bun, nu convinge formarea sa pentru o asemenea creaţie. Thomas Alva Edison (1847- 1931) unul din marii inventatori ai omenirii a absolvit numai două clase primare. George

31 Sternberg Robert, Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005, p.231.

Creativitate şi progres tehnic 38 Boole, (1815 –1864), British mathematician and philosopher, a creat o algebră şi o logică care îi poartă numele; a absolvit numai patru clase primare la o şcoală pentru săraci. Sunt, desigur, şi alte exemple.

Fig.4.1. Piramida preferinţelor umane după Abraham Maslow

Tabelul 4.1 Conţinutul preferinţelor umane după Abraham Maslow

Categoriile nevoilor

umane Elemente caracteristice Acţiuni pentru satisfacerea lor

Nevoi fiziologice Aer, apă, hrană, adăpost, îmbrăcăminte

Salariu adecvat, mese gratuite, prime pentru

îmbrăcăminte, locuinţe ale întreprinderii

Nevoi de siguranţă (securitatea persoanei)

Stabilitate, evitarea situaţiilor stresante,

pace

Salariu garantat, asigurări medicale, asigurări sociale (pensii, şomaj), siguranţa

postului Nevoile de

apartenenţă Prietenie, afecţiune,

relaţii cu alţii, acceptare de către grup

Sponsorizarea echipelor artistice şi sportive, prietenii

profesionale, petreceri, aniversări la serviciu, permiterea activităţii unor grupuri informale

Nevoile de stimă (Ego Status)

Autostimă, recunoaştere, respect

Promovări, preţuire în public, simboluri de statut,

birou separat Nevoia de

autorealizare (A fi ceea ce eşti capabil

să devii)

Realizarea potenţialului personal, independenţă,

creativitate, autoexprimare, curiozitate intelectuală

Oportunităţi de realizare, încurajarea creativităţii,

susţinerea inovării Pentru motivaţia extrinsecă există mai multe teorii dintre care

considerăm că aceea a psihologului american Abraham Maslow32 (1908-1970) merită a fi menţionată şi luată în considerare. Conform lui Abraham Maslow, indivizii sunt motivaţi de nevoile de rang inferior

32 Abraham H. Maslow, Motivation and Personality, 1970, New Port Richey, FL, U.S.A

Aot

Stimă

Apartenenţă

Siguranţă

Fiziologice

Autorealizare

George-Ştefan COMAN 39pana in momentul în care acestea sunt satisfăcute, după care acestea încetează să mai motiveze şi începe să se manifeste tendinţa spre nevoile de rang superior, conform piramidei preferinţelor, prezentată în figura 4.1. Conţinutul categoriilor preferinţelor se prezintă în tabelul 4.1.

Satisfacerea relativă a unei nevoi, care se întâmplă pentru cei mai mulţi indivizi, transferă o anumita doză de insatisfacţie nivelului superior, următor de nevoi.

Pentru motivaţia extrinsecă sunt suficiente exemple în jurul nostru, argumentate de diversele norme de promovare profesională.

1.4.1. Motivaţia psihosocială a acţiunii umane ca formă

de motivaţie extrinsecă a creativităţii Acţiunile umane sunt determinate de „interese personale”. Prin

interes se înţelege cauza lăuntrică a unei străduinţe în general şi, îndeosebi, al unui act de voinţă influenţat de relaţiile dintre individ şi societate. Se consideră astfel că acţiunea umană, inclusiv cea în domeniul creativităţii, este condiţionată de doi factori: unul interior determinat de capacitatea intelectuală a individului şi unul exterior determinat de relaţiile sociale ale individului cu mediul înconjurător.

Puterea extraordinară a tehnicii a schimbat întreaga viaţă umană. Dominaţia tehnici înseamnă sfârşitul erei telurice. Mediul organic natural al omului; pământul, plantele, animalele etc., poate fi distrus de tehnică.

Din punct de vedere psihosocial, motivaţia acţiunii umane în procesul creaţiei noului se supune dorinţei individualităţilor de „recunoaştere”.

Acţiunea umană spre creativitate poate fi explicată şi ca o îmbinare a dorinţei cu raţiunea: dorinţa îi împinge pe oameni să caute lucruri din afara lor, în timp ce raţiunea sau calculul arată calea optimă de a le obţine. Dar, în plus, fiinţele omeneşti caută recunoaşterea propriilor lor valori sau a celei a oamenilor, lucrurilor sau principiilor pe care ei le investesc cu valoare. Tendinţa de a-şi acorda o anumită valoare şi de a cere recunoaşterea acelei valori se regăseşte în ziua de azi în ceea ce am putea numi, în limbaj obişnuit, «respect de sine». Tendinţa de a nutri respect pentru sine îşi are originea în acea parte a sufletului numită thymus. Ea este un fel de simţ uman înnăscut pentru dreptate. Oamenii consideră că ei au o anumită valoare, iar atunci când alţii îi subestimează, ei au acel sentiment al mâniei. Invers, atunci când ei nu se ridică la nivelul sentimentului pe care îl au asupra propriei valori, ei au sentimentul de ruşine, iar atunci când sunt evaluaţi corect, conform valorii lor, ei au sentimentul de mândrie. Dorinţa de recunoaştere şi sentimentele de mânie, ruşine şi mândrie care o însoţesc sunt părţi ale personalităţii umane care au o importanţă decisivă pentru viaţa socială.

Creativitate şi progres tehnic 40 Cercetătorii cei mai importanţi ai acestor fenomene sociale, cu

tentă psihologică şi sociologică, sunt de acord în a recunoaşte că individul – şi deci conştiinţa de sine – e o apariţie relativ târzie, fiind un produs al societăţilor înaintate. Conştiinţa de sine apare odată cu dezvoltarea şi evoluţia societăţii. Conştiinţa nu este posibilă decât în societăţi mai înaintate, când individul este diferenţiat de restul colectivităţii şi îşi compară, prin contrast, conduita lui cu a celorlalţi membrii ai grupului.

Conform consideraţiilor făcute de Hegel, dorinţa de a fi recunoscut ca o fiinţă omenească demnă l-a împins pe om, la începutul istoriei, într-o bătălie sângeroasă, pe viaţă şi pe moarte, de dragul prestigiului. Rezultatul acestei bătălii a fost o împărţire a societăţii omeneşti într-o clasă a stăpânilor, care erau dispuşi să-şi rişte viaţa, şi o clasă de sclavi, care cedau în faţa spaimei lor fireşti de moarte. Dar relaţia dintre stăpân şi sclav, care a luat o mulţime de forme în toate societăţile aristocratice inegale care au caracterizat cea mai mare parte a istoriei umane, nu a reuşit în final să satisfacă nici dorinţa de recunoaştere a stăpânilor, nici pe cea a sclavilor. Sclavul, desigur, nu era recunoscut sub nici o formă ca o fiinţă omenească. Dar nici recunoaşterea de care se bucura stăpânul nu era satisfăcătoare, pentru că el nu era recunoscut de alţi stăpâni, ci de sclavi, a căror umanitate nu era deplină. Insatisfacţia recunoaşterii incomplete exista în societăţile aristocratice, constituind o «contradicţie» care a dus la generarea în continuare a altor stadii ale istoriei.

Nietzsche Friedrich (1844-1900) consideră că ceea ce l-a motivat pe om să acţioneze a fost voinţa de putere33. Pornind de la ipoteza voinţei de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor şi afectelor, conştiinţa nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forţelor subconştiente. Nietzsche face distincţie între morala slabilor şi cea a celor puternici. În concepţia lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare, sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi morale şi a se convinge de propria sa superioritate. Astfel, conceptul de „voinţă de putere” joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru înţelegerea lumii, afirmând: "esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere". Voinţa de putere este analizată ca relaţie internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, şi nu numai ca dezvoltare a unei forţe. Această concepţie permite depăşirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli şi a speranţei într-o lume de dincolo, acceptarea vieţii în ceea ce comportă ea ca aspiraţie spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om

33Nietzsche Friedrich, Voinţa de putere, Oradea - Bihor, Editura Aion, 1999

George-Ştefan COMAN 39pana in momentul în care acestea sunt satisfăcute, după care acestea încetează să mai motiveze şi începe să se manifeste tendinţa spre nevoile de rang superior, conform piramidei preferinţelor, prezentată în figura 4.1. Conţinutul categoriilor preferinţelor se prezintă în tabelul 4.1.

Satisfacerea relativă a unei nevoi, care se întâmplă pentru cei mai mulţi indivizi, transferă o anumita doză de insatisfacţie nivelului superior, următor de nevoi.

Pentru motivaţia extrinsecă sunt suficiente exemple în jurul nostru, argumentate de diversele norme de promovare profesională.

1.4.1. Motivaţia psihosocială a acţiunii umane ca formă

de motivaţie extrinsecă a creativităţii Acţiunile umane sunt determinate de „interese personale”. Prin

interes se înţelege cauza lăuntrică a unei străduinţe în general şi, îndeosebi, al unui act de voinţă influenţat de relaţiile dintre individ şi societate. Se consideră astfel că acţiunea umană, inclusiv cea în domeniul creativităţii, este condiţionată de doi factori: unul interior determinat de capacitatea intelectuală a individului şi unul exterior determinat de relaţiile sociale ale individului cu mediul înconjurător.

Puterea extraordinară a tehnicii a schimbat întreaga viaţă umană. Dominaţia tehnici înseamnă sfârşitul erei telurice. Mediul organic natural al omului; pământul, plantele, animalele etc., poate fi distrus de tehnică.

Din punct de vedere psihosocial, motivaţia acţiunii umane în procesul creaţiei noului se supune dorinţei individualităţilor de „recunoaştere”.

Acţiunea umană spre creativitate poate fi explicată şi ca o îmbinare a dorinţei cu raţiunea: dorinţa îi împinge pe oameni să caute lucruri din afara lor, în timp ce raţiunea sau calculul arată calea optimă de a le obţine. Dar, în plus, fiinţele omeneşti caută recunoaşterea propriilor lor valori sau a celei a oamenilor, lucrurilor sau principiilor pe care ei le investesc cu valoare. Tendinţa de a-şi acorda o anumită valoare şi de a cere recunoaşterea acelei valori se regăseşte în ziua de azi în ceea ce am putea numi, în limbaj obişnuit, «respect de sine». Tendinţa de a nutri respect pentru sine îşi are originea în acea parte a sufletului numită thymus. Ea este un fel de simţ uman înnăscut pentru dreptate. Oamenii consideră că ei au o anumită valoare, iar atunci când alţii îi subestimează, ei au acel sentiment al mâniei. Invers, atunci când ei nu se ridică la nivelul sentimentului pe care îl au asupra propriei valori, ei au sentimentul de ruşine, iar atunci când sunt evaluaţi corect, conform valorii lor, ei au sentimentul de mândrie. Dorinţa de recunoaştere şi sentimentele de mânie, ruşine şi mândrie care o însoţesc sunt părţi ale personalităţii umane care au o importanţă decisivă pentru viaţa socială.

Creativitate şi progres tehnic 40 Cercetătorii cei mai importanţi ai acestor fenomene sociale, cu

tentă psihologică şi sociologică, sunt de acord în a recunoaşte că individul – şi deci conştiinţa de sine – e o apariţie relativ târzie, fiind un produs al societăţilor înaintate. Conştiinţa de sine apare odată cu dezvoltarea şi evoluţia societăţii. Conştiinţa nu este posibilă decât în societăţi mai înaintate, când individul este diferenţiat de restul colectivităţii şi îşi compară, prin contrast, conduita lui cu a celorlalţi membrii ai grupului.

Conform consideraţiilor făcute de Hegel, dorinţa de a fi recunoscut ca o fiinţă omenească demnă l-a împins pe om, la începutul istoriei, într-o bătălie sângeroasă, pe viaţă şi pe moarte, de dragul prestigiului. Rezultatul acestei bătălii a fost o împărţire a societăţii omeneşti într-o clasă a stăpânilor, care erau dispuşi să-şi rişte viaţa, şi o clasă de sclavi, care cedau în faţa spaimei lor fireşti de moarte. Dar relaţia dintre stăpân şi sclav, care a luat o mulţime de forme în toate societăţile aristocratice inegale care au caracterizat cea mai mare parte a istoriei umane, nu a reuşit în final să satisfacă nici dorinţa de recunoaştere a stăpânilor, nici pe cea a sclavilor. Sclavul, desigur, nu era recunoscut sub nici o formă ca o fiinţă omenească. Dar nici recunoaşterea de care se bucura stăpânul nu era satisfăcătoare, pentru că el nu era recunoscut de alţi stăpâni, ci de sclavi, a căror umanitate nu era deplină. Insatisfacţia recunoaşterii incomplete exista în societăţile aristocratice, constituind o «contradicţie» care a dus la generarea în continuare a altor stadii ale istoriei.

Nietzsche Friedrich (1844-1900) consideră că ceea ce l-a motivat pe om să acţioneze a fost voinţa de putere33. Pornind de la ipoteza voinţei de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor şi afectelor, conştiinţa nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forţelor subconştiente. Nietzsche face distincţie între morala slabilor şi cea a celor puternici. În concepţia lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare, sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparenţa unei frumuseţi morale şi a se convinge de propria sa superioritate. Astfel, conceptul de „voinţă de putere” joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru înţelegerea lumii, afirmând: "esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere". Voinţa de putere este analizată ca relaţie internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, şi nu numai ca dezvoltare a unei forţe. Această concepţie permite depăşirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli şi a speranţei într-o lume de dincolo, acceptarea vieţii în ceea ce comportă ea ca aspiraţie spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om

33Nietzsche Friedrich, Voinţa de putere, Oradea - Bihor, Editura Aion, 1999

George-Ştefan COMAN 41atotputernic fizic şi intelectual, ci reprezintă o tendinţă în evoluţie, aşteptată şi dorită de om. Omul reprezintă un lucru ce trebuie depăşit, este o punte şi nu scop (parabola acrobatului din Aşa grăit-a Zarathustra34).

Spre deosebire de Schopenhauer Arthur (1788-1860) care în Lumea ca voinţă şi reprezentare35 dezvoltă un punct de vedere original asupra fiziologiei percepţiei concretizat prin a sublinia că viaţa este inerentă voinţei şi voim pentru că voim, voinţa ne-având nici scop, nici limite, Nietzsche Friedrich specifică ca scop a voinţei - puterea. După Schopenhauer, lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută şi prezentă în conştiinţa omului, deci ca reprezentare. Schopenhauer susţine că voinţa stă la baza reprezentării lumii şi acţiunii umane, având o puternică forţă lipsită de raţiune şi de scop. Consideră că lumea şi istoria sunt lipsite de sens şi de o ţintă finală şi ca atare, voinţa stă nu numai la baza acţiunilor omului, ci determină întreaga realitate, organică sau anorganică.

Concepţia lui Nietzsche Friedrich despre voinţa de putere, ca specific a umanităţii, este luată în seamă la justificarea acţiunilor umane de mulţi reprezentanţi ai psihologiei şi sociologiei moderne. Menţionăm, spre exemplu, aprecierile reputatului sociolog Bertrand de Jouvenel care scrie: „Progresul tehnic este esenţialmente o manifestare a puterii umane, o ocazie pentru om de a se admira pe el însuşi, de a practica acea autolatrie ce tinde din ce în ce mai mult să devină religia societăţii industriale”36. Şi mai departe spicuim: „Dacă încercăm să îmbrăţişăm într-o singură privire progresul tehnic al popoarelor occidentale de la sfârşitul evului mediu, ceea ce apare cu claritate este creşterea puterii umane”(p.57). „Cei care în secolul al XV-lea au perfecţionat, au mânuit sau au comanditat caravela, nicidecum nu aveau în vedere o mai mare bunăstare a populaţiilor: acelaşi lucru este valabil pentru cei care în zilele noastre perfecţionează, pun la punct sau comanditează vehiculele interplanetare” (p.58) şi „Dacă spiritul progresului tehnic este privit ca o variantă a spiritului de cucerire, multe fenomene se explică”(p.59) etc.

Dar oare nu este clară voinţa de putere atunci când acest cuvânt are cea mai mare frecvenţă de apariţie în discursurile politicienilor: „putere”, „mare putere”, „superputere” etc. ?

Giacomo Leopardi (1798-1837) scrie: „De multe ori, ba chiar cel mai adesea, dorinţa de glorie este luată drept dragoste de patrie. De pildă, pe seama acesteia din urmă este pusă neclintirea grecilor la Termopile[…]. Marele imbold al popoarelor

34Nietzsche Friedrich, Aşa grăit-a Zarathustra, Bucureşti, Edinter, 1991. 35 Schopenhauer Arthur, Lumea ca voinţă şi reprezentare, Iaşi, Editura Moldova, 1995. 36Bertrand de Jouvenel, Progresul în om, Bucureşti, Editura Politică, 1972, p.55.

Creativitate şi progres tehnic 42 antice era pe de o parte gloria promisă celui ce se jertfeşte pentru patrie, pe de altă parte ruşinea aceluia care refuza să se jertfească; de aceea, precum mahomedanii se expun morţii, sau chiar o caută, în speranţa paradisului care, după credinţa lor, îi urmează, tot astfel anticii, în speranţa şi chiar certitudinea gloriei, căutau moartea suferinţa etc. şi este evident că, făcând astfel, ei erau însufleţiţi de iubirea de sine, nu de cea de patrie, de vreme ce îşi căutau moartea uneori chiar atunci când aceasta nu era nici necesară nici utilă”37.

Rezultă că din punct de vedere psihosocial omul acţionează motivat de voinţa de afirmare faţă de semeni şi voinţa de putere. Stimularea managerială a acestor persoane, cu chemare interioară deosebită spre creaţie, se poate face mai ales prin satisfacerea condiţiilor de manifestare creativă a lor.

1.4.2. Motivaţia organizaţională a acţiunii umane pentru dezvoltarea extrinsecă a creativităţii Motivaţia este procesul instinctiv şi raţional care apare la un

individ atunci când caută să-şi satisfacă anumite nevoi şi dorinţe. Într-un sens mai larg, motivaţia înglobează nevoi, interese, intenţii, tendinţe, idealuri, care stau la baza condiţiei umane şi care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini. Motivaţia este o stare interioară, o dorinţă puternică, o forţă ce pune în mişcare un individ în vederea atingerii unui anumit obiectiv. Într-o organizaţie, managerii trebuie să cunoască ce determină comportamentul oamenilor, ţelul şi personalitatea lor. Foarte important este ca managerul sa aibă în vedere felul în care oamenii din organizaţie se comportă realmente şi nu felul în care ar dori el să se comporte.

Motivaţia joacă un rol foarte important în calea atingerii performanţei, deoarece performanţa într-o organizaţie poate fi exprimată astfel:

Performanţa = Abilităţi x Motivaţie x Rolul individului în organizaţie.

Motivarea cu succes a salariaţilor se bazează mai mult pe o filosofie managerială decât pe aplicarea unei tehnici date. Un manager de succes creează un climat în care salariaţii pot aplica ei înşişi voinţa de a creste productivitatea şi performanţele lor.

Legătura dintre teoria motivaţională şi practica managerială este determinantă pentru reuşita în management. Oamenii sunt cea mai importantă categorie de active dintr-o organizaţie şi totodată, singurul activ care poate să acţioneze împotriva scopurilor

37 Giacomo Leopardi, Scrisori, însemnări, cugetări, Bucureşti, Editura Univers, 1974, p.271.

George-Ştefan COMAN 41atotputernic fizic şi intelectual, ci reprezintă o tendinţă în evoluţie, aşteptată şi dorită de om. Omul reprezintă un lucru ce trebuie depăşit, este o punte şi nu scop (parabola acrobatului din Aşa grăit-a Zarathustra34).

Spre deosebire de Schopenhauer Arthur (1788-1860) care în Lumea ca voinţă şi reprezentare35 dezvoltă un punct de vedere original asupra fiziologiei percepţiei concretizat prin a sublinia că viaţa este inerentă voinţei şi voim pentru că voim, voinţa ne-având nici scop, nici limite, Nietzsche Friedrich specifică ca scop a voinţei - puterea. După Schopenhauer, lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută şi prezentă în conştiinţa omului, deci ca reprezentare. Schopenhauer susţine că voinţa stă la baza reprezentării lumii şi acţiunii umane, având o puternică forţă lipsită de raţiune şi de scop. Consideră că lumea şi istoria sunt lipsite de sens şi de o ţintă finală şi ca atare, voinţa stă nu numai la baza acţiunilor omului, ci determină întreaga realitate, organică sau anorganică.

Concepţia lui Nietzsche Friedrich despre voinţa de putere, ca specific a umanităţii, este luată în seamă la justificarea acţiunilor umane de mulţi reprezentanţi ai psihologiei şi sociologiei moderne. Menţionăm, spre exemplu, aprecierile reputatului sociolog Bertrand de Jouvenel care scrie: „Progresul tehnic este esenţialmente o manifestare a puterii umane, o ocazie pentru om de a se admira pe el însuşi, de a practica acea autolatrie ce tinde din ce în ce mai mult să devină religia societăţii industriale”36. Şi mai departe spicuim: „Dacă încercăm să îmbrăţişăm într-o singură privire progresul tehnic al popoarelor occidentale de la sfârşitul evului mediu, ceea ce apare cu claritate este creşterea puterii umane”(p.57). „Cei care în secolul al XV-lea au perfecţionat, au mânuit sau au comanditat caravela, nicidecum nu aveau în vedere o mai mare bunăstare a populaţiilor: acelaşi lucru este valabil pentru cei care în zilele noastre perfecţionează, pun la punct sau comanditează vehiculele interplanetare” (p.58) şi „Dacă spiritul progresului tehnic este privit ca o variantă a spiritului de cucerire, multe fenomene se explică”(p.59) etc.

Dar oare nu este clară voinţa de putere atunci când acest cuvânt are cea mai mare frecvenţă de apariţie în discursurile politicienilor: „putere”, „mare putere”, „superputere” etc. ?

Giacomo Leopardi (1798-1837) scrie: „De multe ori, ba chiar cel mai adesea, dorinţa de glorie este luată drept dragoste de patrie. De pildă, pe seama acesteia din urmă este pusă neclintirea grecilor la Termopile[…]. Marele imbold al popoarelor

34Nietzsche Friedrich, Aşa grăit-a Zarathustra, Bucureşti, Edinter, 1991. 35 Schopenhauer Arthur, Lumea ca voinţă şi reprezentare, Iaşi, Editura Moldova, 1995. 36Bertrand de Jouvenel, Progresul în om, Bucureşti, Editura Politică, 1972, p.55.

Creativitate şi progres tehnic 42 antice era pe de o parte gloria promisă celui ce se jertfeşte pentru patrie, pe de altă parte ruşinea aceluia care refuza să se jertfească; de aceea, precum mahomedanii se expun morţii, sau chiar o caută, în speranţa paradisului care, după credinţa lor, îi urmează, tot astfel anticii, în speranţa şi chiar certitudinea gloriei, căutau moartea suferinţa etc. şi este evident că, făcând astfel, ei erau însufleţiţi de iubirea de sine, nu de cea de patrie, de vreme ce îşi căutau moartea uneori chiar atunci când aceasta nu era nici necesară nici utilă”37.

Rezultă că din punct de vedere psihosocial omul acţionează motivat de voinţa de afirmare faţă de semeni şi voinţa de putere. Stimularea managerială a acestor persoane, cu chemare interioară deosebită spre creaţie, se poate face mai ales prin satisfacerea condiţiilor de manifestare creativă a lor.

1.4.2. Motivaţia organizaţională a acţiunii umane pentru dezvoltarea extrinsecă a creativităţii Motivaţia este procesul instinctiv şi raţional care apare la un

individ atunci când caută să-şi satisfacă anumite nevoi şi dorinţe. Într-un sens mai larg, motivaţia înglobează nevoi, interese, intenţii, tendinţe, idealuri, care stau la baza condiţiei umane şi care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini. Motivaţia este o stare interioară, o dorinţă puternică, o forţă ce pune în mişcare un individ în vederea atingerii unui anumit obiectiv. Într-o organizaţie, managerii trebuie să cunoască ce determină comportamentul oamenilor, ţelul şi personalitatea lor. Foarte important este ca managerul sa aibă în vedere felul în care oamenii din organizaţie se comportă realmente şi nu felul în care ar dori el să se comporte.

Motivaţia joacă un rol foarte important în calea atingerii performanţei, deoarece performanţa într-o organizaţie poate fi exprimată astfel:

Performanţa = Abilităţi x Motivaţie x Rolul individului în organizaţie.

Motivarea cu succes a salariaţilor se bazează mai mult pe o filosofie managerială decât pe aplicarea unei tehnici date. Un manager de succes creează un climat în care salariaţii pot aplica ei înşişi voinţa de a creste productivitatea şi performanţele lor.

Legătura dintre teoria motivaţională şi practica managerială este determinantă pentru reuşita în management. Oamenii sunt cea mai importantă categorie de active dintr-o organizaţie şi totodată, singurul activ care poate să acţioneze împotriva scopurilor

37 Giacomo Leopardi, Scrisori, însemnări, cugetări, Bucureşti, Editura Univers, 1974, p.271.

George-Ştefan COMAN 43organizaţiei. Drept urmare, efortul de a cunoaşte mecanismele care stau la baza comportamentelor salariaţilor nu este greu de înţeles.

Motivarea este metoda prin care un manager îi determină pe angajaţi să-şi stabilească o poziţie cât mai aproape de maxim. Funcţia de motivare are drept scop stimularea angajaţilor în obţinerea de performanţe şi recunoaşterea faptului că indivizii sunt unici şi că tehnicile motivaţionale trebuie să corespundă fiecărui individ. Cuprinde următoarele activităţi: evaluarea performanţelor, recompensa, analiza, proiectarea şi reproiectarea posturilor.

După Larousse „Motivarea este o modificare psihologică şi fiziologică care se produce în fiinţa umană ori de câte ori apare o nevoie; pentru satisfacerea acelei nevoi, individul adoptă un comportament care vizează refacerea echilibrului psihologic şi fiziologic”.

În cadrul organizaţiilor, motivaţia poate fi individuală sau colectivă cu unele particularizări pentru compartimentele de creaţie. Motivaţia individuală este maximă atunci când subordonatul este conştient de propria lui valoare, lucrează în cadrul unei structuri care îl solicită şi îi pune în valoare abilităţile. De aceea, managerul are un rol important în motivarea acestei categorii profesionale care contribuie la creşterea eficienţei activităţii organizaţionale, prin creaţii care determină această eficienţă.

Performanţa este în funcţie de produsul dintre nivelul abilităţilor şi motivaţie. Evaluarea performanţelor urmăreşte crearea unor sisteme motivaţionale de apreciere a angajaţilor. Este necesară din următoarele motive: Permite persoanei sa identifice domeniile în care are deficienţe pe care trebuie să le depăşească, evaluează contribuţia unei persoane în vederea stabilirii unei recompense, a promovării, etc.

Motivaţia angajaţilor constituie o necesitate importantă pentru buna funcţionare a unei unităţi organizaţionale şi constituie o componentă corespunzătoare a procesului de management. Vechea credinţă, care se mai manifestă şi astăzi că dacă plăteşti oamenii în mod corespunzător ei vor fi motivaţi nu mai este unica cerinţă de bun manageriat; oamenii nu se simt satisfăcuţi din toate punctele de vedere numai cu motivaţii băneşti.

Cu certitudine ca orice manager caută salariaţi motivaţi şi implicaţi în activitatea pe care o desfăşoară. În acelaşi timp însă, este destul de dificil de a-i motiva pe angajaţi.

Într-o companie, în procesul de motivare a personalului trebuie să se ţină cont de un ansamblu de factori, unii ce ţin de latura intrinsecă a personalităţii individuale, alţii ce ţin de cea extrinsecă, sensibilă la caracteristicile mediului organizaţional în care indivizii îşi desfăşoară activitatea. Aceşti factori trebuiesc înţeleşi şi folosiţi de către manageri, astfel încât ei să poată crea şi menţine colective performante.

Creativitate şi progres tehnic 44 Problematica motivaţiei în organizaţie s-a născut din nevoia de

a înţelege şi utiliza factorii subiectivi care explică fluctuaţiile de randament ale celor ce muncesc. De exemplu, adeseori se pune întrebarea: de ce un angajat care poseda abilităţi şi competenţe mult mai mari decât ale celorlalţi obţine rezultate mai mici decât un alt angajat, cu abilităţi mai reduse ? Cum poate fi stimulat un astfel de angajat astfel încât să obţină un randament în concordanţă cu potenţialul său ? Acestea sunt întrebări pe care managerii şi le-au pus de-a lungul timpului, şi la care se caută încă răspunsuri plauzibile.

Evident, există o mulţime de abordări pe tema motivaţiei angajaţilor. Majoritatea acestor abordări au în comun sublinierea faptului că motivaţia reprezintă un ansamblu de forţe, energii interne şi externe care iniţiază şi dirijează comportamentul uman spre un anumit scop. Aceste forţe şi energii însumează totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştiente sau inconştiente, simple nevoi fiziologice sau idealuri abstracte.

Aşa cum s-a specificat, motivaţia este generată de doua tipuri de factori motivaţionali, manifestându-se ca motivaţie intrinseca şi motivaţie extrinsecă.

Factorii motivaţionali intrinseci sunt acele forţe interne ce conduc spre acţiune (impulsuri, trebuinţe, tendinţe). Factorii interni sunt reprezentaţi de nevoile sau aspiraţiile care "împing" individul să adopte un comportament precis (curiozitatea, nevoia de cunoaştere, nevoia de autodezvoltare, plăcerea de a face/lucra ceva anume, etc.). Aceşti factori sunt corespunzători motivaţiei intrinseci şi se pot pune în valoare prin mediatizare, participare la concursuri de creaţie, premiere cu diverse ocazii, etc.

Factorii motivaţionali extrinseci apar atunci când individul este constrâns să nu facă ceva sau este stimulat să acţioneze într-o direcţie predeterminată (pentru recunoaştere, acceptare, recompensă, etc.). În aceste situaţii individul acţionează sub presiunea unor factori externi. Aceşti factori sunt corespunzători motivaţiei extrinseci, de exemplu stabilirea unor norme de promovare pentru cadre didactice, de participare la concursuri pentru promovare profesională etc.

Evident, orice individ acţionează atât sub impulsul motivaţiei extrinseci, cât şi sub impulsul motivaţiei intrinseci, însă proporţiile în care aceste două tipuri de motivaţii afectează şi determină comportamentul sunt diferite de la o persoana la alta.

In tot cazul, cel mai important aspect legat de motivaţie, indiferent cum este aceasta abordată şi cercetată, şi indiferent de modul cum este ea evaluata şi stimulată în practică, este randamentul în muncă şi legătura de cauzalitate ce se creează între acesta şi factorii motivaţionali ce determina comportamentul individului.

In acest sens, un rol important în motivarea unui individ în a obţine un randament superior este legat de obiectivele pe care acesta

George-Ştefan COMAN 43organizaţiei. Drept urmare, efortul de a cunoaşte mecanismele care stau la baza comportamentelor salariaţilor nu este greu de înţeles.

Motivarea este metoda prin care un manager îi determină pe angajaţi să-şi stabilească o poziţie cât mai aproape de maxim. Funcţia de motivare are drept scop stimularea angajaţilor în obţinerea de performanţe şi recunoaşterea faptului că indivizii sunt unici şi că tehnicile motivaţionale trebuie să corespundă fiecărui individ. Cuprinde următoarele activităţi: evaluarea performanţelor, recompensa, analiza, proiectarea şi reproiectarea posturilor.

După Larousse „Motivarea este o modificare psihologică şi fiziologică care se produce în fiinţa umană ori de câte ori apare o nevoie; pentru satisfacerea acelei nevoi, individul adoptă un comportament care vizează refacerea echilibrului psihologic şi fiziologic”.

În cadrul organizaţiilor, motivaţia poate fi individuală sau colectivă cu unele particularizări pentru compartimentele de creaţie. Motivaţia individuală este maximă atunci când subordonatul este conştient de propria lui valoare, lucrează în cadrul unei structuri care îl solicită şi îi pune în valoare abilităţile. De aceea, managerul are un rol important în motivarea acestei categorii profesionale care contribuie la creşterea eficienţei activităţii organizaţionale, prin creaţii care determină această eficienţă.

Performanţa este în funcţie de produsul dintre nivelul abilităţilor şi motivaţie. Evaluarea performanţelor urmăreşte crearea unor sisteme motivaţionale de apreciere a angajaţilor. Este necesară din următoarele motive: Permite persoanei sa identifice domeniile în care are deficienţe pe care trebuie să le depăşească, evaluează contribuţia unei persoane în vederea stabilirii unei recompense, a promovării, etc.

Motivaţia angajaţilor constituie o necesitate importantă pentru buna funcţionare a unei unităţi organizaţionale şi constituie o componentă corespunzătoare a procesului de management. Vechea credinţă, care se mai manifestă şi astăzi că dacă plăteşti oamenii în mod corespunzător ei vor fi motivaţi nu mai este unica cerinţă de bun manageriat; oamenii nu se simt satisfăcuţi din toate punctele de vedere numai cu motivaţii băneşti.

Cu certitudine ca orice manager caută salariaţi motivaţi şi implicaţi în activitatea pe care o desfăşoară. În acelaşi timp însă, este destul de dificil de a-i motiva pe angajaţi.

Într-o companie, în procesul de motivare a personalului trebuie să se ţină cont de un ansamblu de factori, unii ce ţin de latura intrinsecă a personalităţii individuale, alţii ce ţin de cea extrinsecă, sensibilă la caracteristicile mediului organizaţional în care indivizii îşi desfăşoară activitatea. Aceşti factori trebuiesc înţeleşi şi folosiţi de către manageri, astfel încât ei să poată crea şi menţine colective performante.

Creativitate şi progres tehnic 44 Problematica motivaţiei în organizaţie s-a născut din nevoia de

a înţelege şi utiliza factorii subiectivi care explică fluctuaţiile de randament ale celor ce muncesc. De exemplu, adeseori se pune întrebarea: de ce un angajat care poseda abilităţi şi competenţe mult mai mari decât ale celorlalţi obţine rezultate mai mici decât un alt angajat, cu abilităţi mai reduse ? Cum poate fi stimulat un astfel de angajat astfel încât să obţină un randament în concordanţă cu potenţialul său ? Acestea sunt întrebări pe care managerii şi le-au pus de-a lungul timpului, şi la care se caută încă răspunsuri plauzibile.

Evident, există o mulţime de abordări pe tema motivaţiei angajaţilor. Majoritatea acestor abordări au în comun sublinierea faptului că motivaţia reprezintă un ansamblu de forţe, energii interne şi externe care iniţiază şi dirijează comportamentul uman spre un anumit scop. Aceste forţe şi energii însumează totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştiente sau inconştiente, simple nevoi fiziologice sau idealuri abstracte.

Aşa cum s-a specificat, motivaţia este generată de doua tipuri de factori motivaţionali, manifestându-se ca motivaţie intrinseca şi motivaţie extrinsecă.

Factorii motivaţionali intrinseci sunt acele forţe interne ce conduc spre acţiune (impulsuri, trebuinţe, tendinţe). Factorii interni sunt reprezentaţi de nevoile sau aspiraţiile care "împing" individul să adopte un comportament precis (curiozitatea, nevoia de cunoaştere, nevoia de autodezvoltare, plăcerea de a face/lucra ceva anume, etc.). Aceşti factori sunt corespunzători motivaţiei intrinseci şi se pot pune în valoare prin mediatizare, participare la concursuri de creaţie, premiere cu diverse ocazii, etc.

Factorii motivaţionali extrinseci apar atunci când individul este constrâns să nu facă ceva sau este stimulat să acţioneze într-o direcţie predeterminată (pentru recunoaştere, acceptare, recompensă, etc.). În aceste situaţii individul acţionează sub presiunea unor factori externi. Aceşti factori sunt corespunzători motivaţiei extrinseci, de exemplu stabilirea unor norme de promovare pentru cadre didactice, de participare la concursuri pentru promovare profesională etc.

Evident, orice individ acţionează atât sub impulsul motivaţiei extrinseci, cât şi sub impulsul motivaţiei intrinseci, însă proporţiile în care aceste două tipuri de motivaţii afectează şi determină comportamentul sunt diferite de la o persoana la alta.

In tot cazul, cel mai important aspect legat de motivaţie, indiferent cum este aceasta abordată şi cercetată, şi indiferent de modul cum este ea evaluata şi stimulată în practică, este randamentul în muncă şi legătura de cauzalitate ce se creează între acesta şi factorii motivaţionali ce determina comportamentul individului.

In acest sens, un rol important în motivarea unui individ în a obţine un randament superior este legat de obiectivele pe care acesta

George-Ştefan COMAN 45şi le fixează, şi care îi influenţează performanţele şi comportamentul. Astfel, s-a demonstrat ca indivizii care îşi fixează obiective dificil de atins au un nivel mai mare al randamentului comparativ cu indivizii care preferă să adopte obiective uşor de atins.

Privita in contextul muncii, motivaţia poate fi apreciată ca fiind gradul de disponibilitate a angajaţilor de a se implica în munca pe care o fac şi de a depune un efort susţinut în vederea atingerii unor obiective profesionale, definite individual sau organizaţional. În acest context, motivaţia poate fi considerată ca fiind mai degrabă un rezultat al interdependenţei dintre individ şi contextul organizaţional în care îşi desfăşoară activitatea decât un rezultat al dominantelor motivaţionale individuale.

In ceea ce priveşte performanţa, este evident faptul ca între motivaţie şi performanţă există o relaţie de condiţionare reciprocă. Se consideră că atunci când există o suprapunere între aşteptările individuale şi solicitările organizaţionale, există şi şansa obţinerii performanţelor profesionale.

După cum am menţionat, este o certitudine că orice manager caută salariaţi implicaţi în activitatea pe care o depun, însă nu este la fel de evident dacă managerii caută şi salariaţi bine motivaţi. Din acest motiv, trebuie subliniată diferenţa între alte doua tipuri de motivaţii: motivaţia prin identificare si motivaţia prin utilizare.

Astfel, motivaţia prin identificare îl conduce pe angajat spre interiorizarea scopurilor sale în concordanţă cu cele ale organizaţiei, în timp ce motivaţia prin utilizare îl determină să utilizeze organizaţia în serviciul propriilor scopuri. Amândouă conduc la comportamente asemănătoare şi la obţinerea performanţei, cu toate că miza lor este diferită atât pentru organizaţie, cât şi pentru individ. In primul caz, ne aşteptăm ca angajatul să fie mult mai loial companiei şi grupului de muncă din care face parte, iar în a doua situaţie, angajatul nu va ezita să părăsească compania dacă primeşte o ofertă mai atractivă de la o firmă concurentă sau de la orice alta companie care îi oferă un „aranjament” mai satisfăcător.

Un alt aspect important este faptul ca nu întotdeauna oamenii sunt motivaţi în muncă, deşi majoritatea oamenilor caută activităţi care să îi stimuleze din punct de vedere al împlinirii profesionale. Există astfel şi persoane motivate de numeroase alte activităţi, dar nu şi de munca pe care o depun în calitate de angajaţi ai unei companii. Locul acordat muncii poate fi secundar în ierarhia motivaţiilor lor individuale, chiar dacă munca este prima în ordinea nevoilor materiale.

Acest fapt este generat mai degrabă de sfera atitudinală a comportamentului uman, care este formată prin educaţie şi influenţată de cultură (mentalitatea faţă de muncă). Acesta este unul dintre motivele pentru utilizarea unor instrumente de evaluare a motivaţiei în context profesional, instrumente care pot surprinde dimensiuni

Creativitate şi progres tehnic 46 motivaţionale aflate mai degrabă la polul atitudinal al personalităţii, şi care influenţează direct performanţa indivizilor.

In ceea ce priveşte factorii motivaţionali, există trei dimensiuni care pot fi considerate ca alcătuind sistemul motivaţional al angajaţilor:

Nevoile existenţiale privesc susţinerea existentei umane, supravieţuirea. Sunt incluse în acest nivel, nevoile materiale, de siguranţă şi fiziologice, satisfăcute prin hrană, aer, apă, salariu, locuinţă, condiţii de muncă. Cu cât o nevoie este mai puternică, cu atât dorinţa de satisfacere a acesteia va fi mai mare. Traduse în termenii cadrului profesional, nevoile existenţiale se referă la necesitatea de a fi plătit, de securitate a locului de munca, de a primi beneficii şi de a beneficia de condiţii de muncă decente.

Nevoile de dezvoltare se referă la amplificarea potenţialului individual şi cuprind autoaprecierea/stima şi autodepăşirea. Aceste nevoi sunt satisfăcute printr-o muncă creativă sau cu contribuţii productive deosebite. Se referă la nevoia de a fi creativ şi de a experimenta creşterea şi dezvoltarea prin activitatea derulata în organizaţie.

Nevoile de relaţionare privesc legăturile cu mediul social, iar în mediul de lucru se referă la nevoia de interacţiune socială.

Este recunoscut faptul ca o bună parte din motivaţia profesională a angajatului se refera la retribuţie. În ţările cu o cultură colectivistă, ponderea angajaţilor care preferă o salarizare pe baza performanţei colective este mai mare decât a celor care preferă o salarizare pornind de la performanţa individuală. Mai mult, în cazul României precum şi al altor ţări foste comuniste, în care nivelul salarial este scăzut, un salariu mare poate fi principala aspiraţie sau sursa de motivaţie în muncă.

O ultima consideraţie, dar nu mai puţin importantă decât celelalte, se refera la legătura dintre obiectivele angajaţilor în munca pe care o depun. Astfel, mult timp s-a considerat ca încurajarea angajaţilor de a participa la luarea deciziilor este mult mai eficientă pentru performanţa organizaţională decât definirea de către manager a obiectivelor performanţei de atins de către fiecare angajat. Aceasta prezumţie s-a dovedit însă falsă, observându-se de fapt că efectele definirii obiectivelor sunt robuste, în timp ce efectul participării este foarte variabil. Mai mult, angajaţii ating un mai mare nivel de performanţă atunci când li se oferă obiective dificil de atins, decât atunci când li se cere a face cât mai mult sau a face cât mai bine.

Motivaţia cognitivă care este legata de nevoia de a şti, de a cunoaşte, de a fi stimulat senzorial. Se manifestă sub forma curiozităţii faţă de nou, de inedit, de complexitate, ca şi prin toleranţă ridicată faţă de risc. Denumirea de cognitivă este dată de preponderenţa proceselor de cunoaştere, înţelegere. Prin mecanismele percepţiei, gândirii, memoriei şi imaginaţiei au loc,

George-Ştefan COMAN 45şi le fixează, şi care îi influenţează performanţele şi comportamentul. Astfel, s-a demonstrat ca indivizii care îşi fixează obiective dificil de atins au un nivel mai mare al randamentului comparativ cu indivizii care preferă să adopte obiective uşor de atins.

Privita in contextul muncii, motivaţia poate fi apreciată ca fiind gradul de disponibilitate a angajaţilor de a se implica în munca pe care o fac şi de a depune un efort susţinut în vederea atingerii unor obiective profesionale, definite individual sau organizaţional. În acest context, motivaţia poate fi considerată ca fiind mai degrabă un rezultat al interdependenţei dintre individ şi contextul organizaţional în care îşi desfăşoară activitatea decât un rezultat al dominantelor motivaţionale individuale.

In ceea ce priveşte performanţa, este evident faptul ca între motivaţie şi performanţă există o relaţie de condiţionare reciprocă. Se consideră că atunci când există o suprapunere între aşteptările individuale şi solicitările organizaţionale, există şi şansa obţinerii performanţelor profesionale.

După cum am menţionat, este o certitudine că orice manager caută salariaţi implicaţi în activitatea pe care o depun, însă nu este la fel de evident dacă managerii caută şi salariaţi bine motivaţi. Din acest motiv, trebuie subliniată diferenţa între alte doua tipuri de motivaţii: motivaţia prin identificare si motivaţia prin utilizare.

Astfel, motivaţia prin identificare îl conduce pe angajat spre interiorizarea scopurilor sale în concordanţă cu cele ale organizaţiei, în timp ce motivaţia prin utilizare îl determină să utilizeze organizaţia în serviciul propriilor scopuri. Amândouă conduc la comportamente asemănătoare şi la obţinerea performanţei, cu toate că miza lor este diferită atât pentru organizaţie, cât şi pentru individ. In primul caz, ne aşteptăm ca angajatul să fie mult mai loial companiei şi grupului de muncă din care face parte, iar în a doua situaţie, angajatul nu va ezita să părăsească compania dacă primeşte o ofertă mai atractivă de la o firmă concurentă sau de la orice alta companie care îi oferă un „aranjament” mai satisfăcător.

Un alt aspect important este faptul ca nu întotdeauna oamenii sunt motivaţi în muncă, deşi majoritatea oamenilor caută activităţi care să îi stimuleze din punct de vedere al împlinirii profesionale. Există astfel şi persoane motivate de numeroase alte activităţi, dar nu şi de munca pe care o depun în calitate de angajaţi ai unei companii. Locul acordat muncii poate fi secundar în ierarhia motivaţiilor lor individuale, chiar dacă munca este prima în ordinea nevoilor materiale.

Acest fapt este generat mai degrabă de sfera atitudinală a comportamentului uman, care este formată prin educaţie şi influenţată de cultură (mentalitatea faţă de muncă). Acesta este unul dintre motivele pentru utilizarea unor instrumente de evaluare a motivaţiei în context profesional, instrumente care pot surprinde dimensiuni

Creativitate şi progres tehnic 46 motivaţionale aflate mai degrabă la polul atitudinal al personalităţii, şi care influenţează direct performanţa indivizilor.

In ceea ce priveşte factorii motivaţionali, există trei dimensiuni care pot fi considerate ca alcătuind sistemul motivaţional al angajaţilor:

Nevoile existenţiale privesc susţinerea existentei umane, supravieţuirea. Sunt incluse în acest nivel, nevoile materiale, de siguranţă şi fiziologice, satisfăcute prin hrană, aer, apă, salariu, locuinţă, condiţii de muncă. Cu cât o nevoie este mai puternică, cu atât dorinţa de satisfacere a acesteia va fi mai mare. Traduse în termenii cadrului profesional, nevoile existenţiale se referă la necesitatea de a fi plătit, de securitate a locului de munca, de a primi beneficii şi de a beneficia de condiţii de muncă decente.

Nevoile de dezvoltare se referă la amplificarea potenţialului individual şi cuprind autoaprecierea/stima şi autodepăşirea. Aceste nevoi sunt satisfăcute printr-o muncă creativă sau cu contribuţii productive deosebite. Se referă la nevoia de a fi creativ şi de a experimenta creşterea şi dezvoltarea prin activitatea derulata în organizaţie.

Nevoile de relaţionare privesc legăturile cu mediul social, iar în mediul de lucru se referă la nevoia de interacţiune socială.

Este recunoscut faptul ca o bună parte din motivaţia profesională a angajatului se refera la retribuţie. În ţările cu o cultură colectivistă, ponderea angajaţilor care preferă o salarizare pe baza performanţei colective este mai mare decât a celor care preferă o salarizare pornind de la performanţa individuală. Mai mult, în cazul României precum şi al altor ţări foste comuniste, în care nivelul salarial este scăzut, un salariu mare poate fi principala aspiraţie sau sursa de motivaţie în muncă.

O ultima consideraţie, dar nu mai puţin importantă decât celelalte, se refera la legătura dintre obiectivele angajaţilor în munca pe care o depun. Astfel, mult timp s-a considerat ca încurajarea angajaţilor de a participa la luarea deciziilor este mult mai eficientă pentru performanţa organizaţională decât definirea de către manager a obiectivelor performanţei de atins de către fiecare angajat. Aceasta prezumţie s-a dovedit însă falsă, observându-se de fapt că efectele definirii obiectivelor sunt robuste, în timp ce efectul participării este foarte variabil. Mai mult, angajaţii ating un mai mare nivel de performanţă atunci când li se oferă obiective dificil de atins, decât atunci când li se cere a face cât mai mult sau a face cât mai bine.

Motivaţia cognitivă care este legata de nevoia de a şti, de a cunoaşte, de a fi stimulat senzorial. Se manifestă sub forma curiozităţii faţă de nou, de inedit, de complexitate, ca şi prin toleranţă ridicată faţă de risc. Denumirea de cognitivă este dată de preponderenţa proceselor de cunoaştere, înţelegere. Prin mecanismele percepţiei, gândirii, memoriei şi imaginaţiei au loc,

George-Ştefan COMAN 47progresiv: explorarea, reproducerea, înţelegerea anumitor fenomene şi dorinţa de a crea ceva nou. Motivaţia cognitivă îşi găseşte satisfacţia în a explica şi a rezolva ca scopuri în sine.

Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine recunoaşterea celorlalţi şi de a se simţi bine în compania lor. Performanţele sportivilor neprofesionişti sunt determinate de motivaţia afectivă; elevii şi studenţii învaţă din dorinţa de a satisface orgoliul părinţilor sau pentru a nu le pierde dragostea sunt antrenaţi prin acest tip de motivaţie. În organizaţie, motivaţia afectivă poate apare, spre exemplu, sub forma acceptării unor sarcini şi posturi din dorinţa de a nu fi considerat incapabil sau rău intenţionat.

Motivaţia pozitivă - consta în relaţionarea directă şi proporţională a rezultatelor obţinute şi a comportamentului promovat (răspunsul la apeluri, valoarea soluţiilor, nivelul iniţiativelor) cu satisfacţiile personale.

Deşi accentul se pune pe latura pozitivă a laudei, recunoaşterii şi recompensei - motivarea pozitivă nu poate fi aplicată ”tale-quale”. Marea diversitate a structurilor psiho-intelectuale umane face ca satisfacţia sa fie perceputa diferit de la individ la individ. Satisfacţia depinde de felul de a fi, de a gândi, a concepe rostul şi valorile vieţii de fiecare în parte. Din aceste motive, managerul trebuie să-şi construiască o adevărată structură a motivaţiei pozitive care să ofere fiecărui individ în parte tipul de satisfacţie la care este sensibil. Indivizii sunt unici, iar normele unui grup diferă de la o organizaţie la alta foarte mult. Ceea ce poate motiva un grup de angajaţi, poate avea efect contrar asupra altui grup. Factorii motivatori pot şi varia.

Banii ca motivator. Aşa cum profitul se manifesta ca măsură a succesului într-o afacere, tot aşa oamenii îşi judecă propriul succes sau eşec în funcţie de nivelul la care sunt menţinuţi de către angajator în termenii financiari, respectiv în funcţie de mărimea salariului cu care sunt recompensaţi pentru munca prestata. Salariul poate fi considerat ca un factor de supravieţuire. Banii pot acţiona ca un stimulent, pentru o munca mai productiva. Cu banii câştigaţi oamenii pot cumpăra bunuri şi servicii care să satisfacă nevoile lor. Cu cât munca este mai plictisitoare şi stârneşte un interes intrinsec redus, cu atât creşte importanţa banilor ca factor motivator al iniţiativei spre efort.

• anumite bonusuri (prime) la salariu. Cea mai simplă formă a bonusurilor este plata unei anumite sume prestabilite pentru o producţie suplimentara stabilită. Bonusurile pot fi plătite pentru încadrarea în timpul stabilit sau pentru realizarea de producţie suplimentara într-o perioada de timp data. Pot fi plătite în mod individual sau in grup. Trebuie sa fie acordate corect, pentru că, în caz contrar, pot determina resentimente sau frustrări.

Creativitate şi progres tehnic 48 • angajaţii participă la planurile proprietarilor. În ultimii ani

s-a dovedit o formă ideală de motivare a personalului prin implicarea lui în stabilirea obiectivelor companiei în care lucrează. Trebuie menţionat ca doar o anumită parte din totalul acţiunilor sunt disponibile angajaţilor şi acestea sunt în general distribuite în funcţie de durata serviciului din firmă. Acest fapt poate determina anumite probleme cu oamenii care sunt excluşi din schemă. Atunci când participarea la conducerea firmei este însoţită şi de o buna comunicare, numai atunci, ea îşi poate atinge obiectivele motivaţionale.

• plata unei părţi din profit. Ea poate varia de la o simplă schemă cu sporuri în care o parte din profiturile firmei sunt distribuite angajaţilor, în funcţie de poziţia şi vechimea în muncă, la un adevărat sistem în care proporţia plătită angajaţilor este legată de mărimea profiturilor firmei.

- dacă se aplică cu succes, angajaţii sunt motivaţi să lucreze mai mult în aşa fel să crească profiturile firmei şi implicit veniturile lor;

- dar pentru a fi aplicat cu succes trebuie să se ţină seama de faptul ca firma acţionează pe piaţă, iar piaţa poate determina un supra profit, sau un nivel foarte mic al profitului.

- de asemenea, poate fi criticată şi conducerea firmei, în cazul unui nivel mic al beneficiilor.

Cu alte cuvinte plata unei părţi din profit poate fi şi un demotivator, adăugând şi nu restrângând sentimentele.

• alte sporuri plătite. Firmele oferă o larga varietate de plăţi în funcţie de munca realizată. Acest lucru include o sumă plătită suplimentar pentru munca unor ore în condiţii grele: schimb de noapte, în condiţii periculoase sau toxice, etc.

• avantaje financiare. Avantajele financiare nu sunt plătite efectiv. Ele au intr-adevăr o valoare bănească pentru angajaţi dar ea depinde de aprovizionarea (cumpărarea) de bunuri şi servicii. Uneori, aceste avantaje financiare au o valoare mai mare pentru angajat decât o creştere a salariului.

În motivarea personalului pe lângă motivatori băneşti există şi anumite tipuri de instrumente non-financiare ce au acelaşi efect. Oamenii tind sa fie mai motivaţi dacă sunt interesaţi de munca respectivă, dacă se simt respectaţi, dacă agreează oamenii cu care lucrează, au un anumit statut şi posibilitatea unor promovări viitoare prin training, lucruri pe care o firma le poate oferi destul de uşor. Dacă aceste condiţii nu există, oamenii tind sa se simtă alienaţi, cu alte cuvinte moralul firmei va fi scăzut.

• îmbunătăţirea postului (job enlargement). Acest lucru priveşte adâncirea varietăţii de responsabilităţi pe care le are job-ul respectiv. Poate fi de asemenea definit ca o redesenare a postului. Dându-i-se o multitudine de atribuţii, muncitorul le va alege pe acelea

George-Ştefan COMAN 47progresiv: explorarea, reproducerea, înţelegerea anumitor fenomene şi dorinţa de a crea ceva nou. Motivaţia cognitivă îşi găseşte satisfacţia în a explica şi a rezolva ca scopuri în sine.

Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine recunoaşterea celorlalţi şi de a se simţi bine în compania lor. Performanţele sportivilor neprofesionişti sunt determinate de motivaţia afectivă; elevii şi studenţii învaţă din dorinţa de a satisface orgoliul părinţilor sau pentru a nu le pierde dragostea sunt antrenaţi prin acest tip de motivaţie. În organizaţie, motivaţia afectivă poate apare, spre exemplu, sub forma acceptării unor sarcini şi posturi din dorinţa de a nu fi considerat incapabil sau rău intenţionat.

Motivaţia pozitivă - consta în relaţionarea directă şi proporţională a rezultatelor obţinute şi a comportamentului promovat (răspunsul la apeluri, valoarea soluţiilor, nivelul iniţiativelor) cu satisfacţiile personale.

Deşi accentul se pune pe latura pozitivă a laudei, recunoaşterii şi recompensei - motivarea pozitivă nu poate fi aplicată ”tale-quale”. Marea diversitate a structurilor psiho-intelectuale umane face ca satisfacţia sa fie perceputa diferit de la individ la individ. Satisfacţia depinde de felul de a fi, de a gândi, a concepe rostul şi valorile vieţii de fiecare în parte. Din aceste motive, managerul trebuie să-şi construiască o adevărată structură a motivaţiei pozitive care să ofere fiecărui individ în parte tipul de satisfacţie la care este sensibil. Indivizii sunt unici, iar normele unui grup diferă de la o organizaţie la alta foarte mult. Ceea ce poate motiva un grup de angajaţi, poate avea efect contrar asupra altui grup. Factorii motivatori pot şi varia.

Banii ca motivator. Aşa cum profitul se manifesta ca măsură a succesului într-o afacere, tot aşa oamenii îşi judecă propriul succes sau eşec în funcţie de nivelul la care sunt menţinuţi de către angajator în termenii financiari, respectiv în funcţie de mărimea salariului cu care sunt recompensaţi pentru munca prestata. Salariul poate fi considerat ca un factor de supravieţuire. Banii pot acţiona ca un stimulent, pentru o munca mai productiva. Cu banii câştigaţi oamenii pot cumpăra bunuri şi servicii care să satisfacă nevoile lor. Cu cât munca este mai plictisitoare şi stârneşte un interes intrinsec redus, cu atât creşte importanţa banilor ca factor motivator al iniţiativei spre efort.

• anumite bonusuri (prime) la salariu. Cea mai simplă formă a bonusurilor este plata unei anumite sume prestabilite pentru o producţie suplimentara stabilită. Bonusurile pot fi plătite pentru încadrarea în timpul stabilit sau pentru realizarea de producţie suplimentara într-o perioada de timp data. Pot fi plătite în mod individual sau in grup. Trebuie sa fie acordate corect, pentru că, în caz contrar, pot determina resentimente sau frustrări.

Creativitate şi progres tehnic 48 • angajaţii participă la planurile proprietarilor. În ultimii ani

s-a dovedit o formă ideală de motivare a personalului prin implicarea lui în stabilirea obiectivelor companiei în care lucrează. Trebuie menţionat ca doar o anumită parte din totalul acţiunilor sunt disponibile angajaţilor şi acestea sunt în general distribuite în funcţie de durata serviciului din firmă. Acest fapt poate determina anumite probleme cu oamenii care sunt excluşi din schemă. Atunci când participarea la conducerea firmei este însoţită şi de o buna comunicare, numai atunci, ea îşi poate atinge obiectivele motivaţionale.

• plata unei părţi din profit. Ea poate varia de la o simplă schemă cu sporuri în care o parte din profiturile firmei sunt distribuite angajaţilor, în funcţie de poziţia şi vechimea în muncă, la un adevărat sistem în care proporţia plătită angajaţilor este legată de mărimea profiturilor firmei.

- dacă se aplică cu succes, angajaţii sunt motivaţi să lucreze mai mult în aşa fel să crească profiturile firmei şi implicit veniturile lor;

- dar pentru a fi aplicat cu succes trebuie să se ţină seama de faptul ca firma acţionează pe piaţă, iar piaţa poate determina un supra profit, sau un nivel foarte mic al profitului.

- de asemenea, poate fi criticată şi conducerea firmei, în cazul unui nivel mic al beneficiilor.

Cu alte cuvinte plata unei părţi din profit poate fi şi un demotivator, adăugând şi nu restrângând sentimentele.

• alte sporuri plătite. Firmele oferă o larga varietate de plăţi în funcţie de munca realizată. Acest lucru include o sumă plătită suplimentar pentru munca unor ore în condiţii grele: schimb de noapte, în condiţii periculoase sau toxice, etc.

• avantaje financiare. Avantajele financiare nu sunt plătite efectiv. Ele au intr-adevăr o valoare bănească pentru angajaţi dar ea depinde de aprovizionarea (cumpărarea) de bunuri şi servicii. Uneori, aceste avantaje financiare au o valoare mai mare pentru angajat decât o creştere a salariului.

În motivarea personalului pe lângă motivatori băneşti există şi anumite tipuri de instrumente non-financiare ce au acelaşi efect. Oamenii tind sa fie mai motivaţi dacă sunt interesaţi de munca respectivă, dacă se simt respectaţi, dacă agreează oamenii cu care lucrează, au un anumit statut şi posibilitatea unor promovări viitoare prin training, lucruri pe care o firma le poate oferi destul de uşor. Dacă aceste condiţii nu există, oamenii tind sa se simtă alienaţi, cu alte cuvinte moralul firmei va fi scăzut.

• îmbunătăţirea postului (job enlargement). Acest lucru priveşte adâncirea varietăţii de responsabilităţi pe care le are job-ul respectiv. Poate fi de asemenea definit ca o redesenare a postului. Dându-i-se o multitudine de atribuţii, muncitorul le va alege pe acelea

George-Ştefan COMAN 49care vor necesita mai puţină concentrare in acea parte a zilei in care nivelurile de concentrare sunt scăzute.

Posturile pot fi „rotate” pentru a avea acelaşi efect. Un muncitor se poate plictisi după mult timp de lucru la un loc de muncă şi necesită să fie mutat la o altă îndatorire de muncă sau poate chiar într-un alt departament. Dar, nu trebuie să uităm şi faptul că aplicarea acestei metode poate naşte resentimente, crezând ca li se cere sa lucreze mai mult pentru acelaşi salariu.

• îmbogăţirea postului (job enrichment). Este un proces de creştere a gradului de responsabilitate a muncitorilor în raport cu activităţile efectuate. Îmbogăţirea postului poate da angajaţilor mai mult control asupra modului în care ei îşi organizează munca, asupra calităţii muncii şi distribuirii atribuţiilor în cadrul unui grup. Pentru a fi o reuşită el trebuie sa fie susţinut de un program de training astfel încât muncitorii să poată atinge aptitudinile de care au nevoie.

• participarea la luarea deciziei (participation). Când oamenii participă activ la luarea unei decizii, ei se simt mai mult îndatoraţi în a o pune şi în practică.

• stimularea activităţii cercurilor profesionale. Poate fi văzută ca o dezvoltare specială a participării muncitorilor la activitatea organizaţională. Grupuri mici de muncitori se întâlnesc în mod regulat pentru a discuta problemele pe care le întâmpină în munca lor. Ei încearcă să găsească soluţii acestor probleme. Aceste grupuri se constituie pe ideea potrivit căreia muncitorii au experienţă în munca pe care o realizează şi care este mai relevantă decât cunoştinţele teoretice ale managementului. Managerii oferă muncitorilor resursele necesare pentru a pune în practică soluţiile găsite.

• Motivaţia negativă - este generata de folosirea unor factori motivaţionali aversivi. Deşi reprezintă un tip primitiv de motivaţie, bazat pe ameninţare, pedeapsă, blam, ea trebuie totuşi inclusă cu anumite precauţiuni în instrumentarul motivaţional al managerului. Precauţiile în utilizarea motivaţiei negative sunt datorate cercetărilor sociometrice care releva următoarele aspecte:

- cunoaşterea de către personal a riscului sancţiunii are un efect motivaţional mai mare decât însăşi sancţiunea.

- sancţiunile foarte aspre au un efect motivaţional scăzut atât asupra celui vinovat cât şi asupra restului personalului, deoarece majoritatea angajaţilor tind să refuze corectitudinea sancţiunii aspre considerând-o mai curând un ghinion demn de compătimit.

- când într-o organizaţie apare concepţia că a fi sancţionat nu este o ruşine este preferabil să nu se mai apeleze la sancţiuni înainte de a reproiecta sistemul de motivaţii.

Indiferent de modul de clasificare sau folosire a motivaţiei, tehnicile motivaţionale au în comun ideea potrivit căreia cu cât este mai mare responsabilitatea, recunoaşterea, respectul sau statutul acordat indivizilor dintr-o firma, cu atât mai mare este sentimentul de

Creativitate şi progres tehnic 50 implicare în acea firmă şi de aici cu atât mai mare va fi motivaţia. Soluţia problemelor apărute va suna mai simplu.

In practica, desigur, succesul sau eşecul unei tactici de îmbunătăţire a motivaţiei poate depinde de o serie de factori:

1. Statutul relaţiilor din firmă. Oamenii judeca noile evenimente în lumina experienţei lor. Într-o organizaţie cu o istorie săraca în relaţii, orice tactică managerială va fi privită cu suspiciune. Chiar dacă a existat o schimbare totala în personalul managerial, noii veniţi vor fi caracterizaţi prin prisma celor vechi.

2. Atitudinea sindicatelor poate fi un factor decisiv de succes sau eşec. Astfel, un sindicat va privi motivarea prin participare ca pe o metodă de distrugere a rolului lui în organizaţie.

3. Claritatea cu care sunt diagnosticate problemele va contribui de asemenea la succes. Motivarea non-financiară este folosită cu predilecţie în cazul forţei de muncă a cărei aparentă lipsă de motivaţie se datorează supra solicitării.

4. Modul în care este aplicată tactica de motivare a personalului. O practica impusă va fi întâmpinată cu mai multă rezistenţă decât cea în care a existat o consultare prealabilă.

5. Stilul de management adoptat este un alt factor important de care depinde succesul motivaţiei. O firmă cu un stil de management autocrat (autoritar) va avea o forţă de muncă mult mai apatică şi lipsită de dorinţa de cooperare, decât o firma cu un stil de management participativ.

George-Ştefan COMAN 49care vor necesita mai puţină concentrare in acea parte a zilei in care nivelurile de concentrare sunt scăzute.

Posturile pot fi „rotate” pentru a avea acelaşi efect. Un muncitor se poate plictisi după mult timp de lucru la un loc de muncă şi necesită să fie mutat la o altă îndatorire de muncă sau poate chiar într-un alt departament. Dar, nu trebuie să uităm şi faptul că aplicarea acestei metode poate naşte resentimente, crezând ca li se cere sa lucreze mai mult pentru acelaşi salariu.

• îmbogăţirea postului (job enrichment). Este un proces de creştere a gradului de responsabilitate a muncitorilor în raport cu activităţile efectuate. Îmbogăţirea postului poate da angajaţilor mai mult control asupra modului în care ei îşi organizează munca, asupra calităţii muncii şi distribuirii atribuţiilor în cadrul unui grup. Pentru a fi o reuşită el trebuie sa fie susţinut de un program de training astfel încât muncitorii să poată atinge aptitudinile de care au nevoie.

• participarea la luarea deciziei (participation). Când oamenii participă activ la luarea unei decizii, ei se simt mai mult îndatoraţi în a o pune şi în practică.

• stimularea activităţii cercurilor profesionale. Poate fi văzută ca o dezvoltare specială a participării muncitorilor la activitatea organizaţională. Grupuri mici de muncitori se întâlnesc în mod regulat pentru a discuta problemele pe care le întâmpină în munca lor. Ei încearcă să găsească soluţii acestor probleme. Aceste grupuri se constituie pe ideea potrivit căreia muncitorii au experienţă în munca pe care o realizează şi care este mai relevantă decât cunoştinţele teoretice ale managementului. Managerii oferă muncitorilor resursele necesare pentru a pune în practică soluţiile găsite.

• Motivaţia negativă - este generata de folosirea unor factori motivaţionali aversivi. Deşi reprezintă un tip primitiv de motivaţie, bazat pe ameninţare, pedeapsă, blam, ea trebuie totuşi inclusă cu anumite precauţiuni în instrumentarul motivaţional al managerului. Precauţiile în utilizarea motivaţiei negative sunt datorate cercetărilor sociometrice care releva următoarele aspecte:

- cunoaşterea de către personal a riscului sancţiunii are un efect motivaţional mai mare decât însăşi sancţiunea.

- sancţiunile foarte aspre au un efect motivaţional scăzut atât asupra celui vinovat cât şi asupra restului personalului, deoarece majoritatea angajaţilor tind să refuze corectitudinea sancţiunii aspre considerând-o mai curând un ghinion demn de compătimit.

- când într-o organizaţie apare concepţia că a fi sancţionat nu este o ruşine este preferabil să nu se mai apeleze la sancţiuni înainte de a reproiecta sistemul de motivaţii.

Indiferent de modul de clasificare sau folosire a motivaţiei, tehnicile motivaţionale au în comun ideea potrivit căreia cu cât este mai mare responsabilitatea, recunoaşterea, respectul sau statutul acordat indivizilor dintr-o firma, cu atât mai mare este sentimentul de

Creativitate şi progres tehnic 50 implicare în acea firmă şi de aici cu atât mai mare va fi motivaţia. Soluţia problemelor apărute va suna mai simplu.

In practica, desigur, succesul sau eşecul unei tactici de îmbunătăţire a motivaţiei poate depinde de o serie de factori:

1. Statutul relaţiilor din firmă. Oamenii judeca noile evenimente în lumina experienţei lor. Într-o organizaţie cu o istorie săraca în relaţii, orice tactică managerială va fi privită cu suspiciune. Chiar dacă a existat o schimbare totala în personalul managerial, noii veniţi vor fi caracterizaţi prin prisma celor vechi.

2. Atitudinea sindicatelor poate fi un factor decisiv de succes sau eşec. Astfel, un sindicat va privi motivarea prin participare ca pe o metodă de distrugere a rolului lui în organizaţie.

3. Claritatea cu care sunt diagnosticate problemele va contribui de asemenea la succes. Motivarea non-financiară este folosită cu predilecţie în cazul forţei de muncă a cărei aparentă lipsă de motivaţie se datorează supra solicitării.

4. Modul în care este aplicată tactica de motivare a personalului. O practica impusă va fi întâmpinată cu mai multă rezistenţă decât cea în care a existat o consultare prealabilă.

5. Stilul de management adoptat este un alt factor important de care depinde succesul motivaţiei. O firmă cu un stil de management autocrat (autoritar) va avea o forţă de muncă mult mai apatică şi lipsită de dorinţa de cooperare, decât o firma cu un stil de management participativ.

George-Ştefan COMAN 51

Cap.2. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIALĂ, PE BAZA POTENŢIALULUI

CREATIV AL COMUNITĂŢII UMANE

2.1. Creştere şi dezvoltare economică

Proiecţia în viitor a dorinţelor comunităţii umane se materializează prin preocuparea creşterii a ceea ce se înţelege prin conceptul de „calitate a vieţii”.

Dar, pentru a asigura creşterea calităţii vieţii, comunitatea umană dă o importanţă corespunzătoare creşterii şi dezvoltării economice. Ori, spre deosebire de politica economică, pentru care s-a realizat unificarea pe diferite componente în UE (uniune vamală, piaţă unică, moneda unică, în politica socială nu există, şi nici nu se prevede prea curând, constituirea unui model unic. Mai degrabă se va avansa în privinţa unificării unor componente ale sistemului politic decât în politica socială. Aceasta din urmă va continua să fie, cel mai probabil, de competenţă naţională şi locală, în acord cu principiul subsidiarităţii acceptat în UE.

Nu este deloc exagerat a menţiona că actualmente, pretutindeni în lume, una din preocupările fundamentale ale factorilor de decizie şi ale celor de cercetare este axată pe dezvoltare. Ţările sunt grupate nu numai în funcţie de zona geografică a localizării sau de sistemul de organizare politică, ci şi în funcţie de nivelul de dezvoltare; dilema creştere economică liniară sau dezvoltare (creştere organică) pare a fi soluţionată în favoarea dezvoltării; dezvoltarea unei ţări luată individual se realizează în contextul interdependenţelor internaţionale tot mai complexe; se caută strategii de dezvoltare care să conducă la mobilizarea extensivă şi intensivă a resurselor interne în condiţii de creştere a densităţii relaţiilor internaţionale şi a apariţiei tendinţelor de organizare a lor pe baza a noi principii, rezultate din condiţiile globalizării.

În timp ce creşterea este un concept predominant cantitativ şi economic, referindu-se la amplificarea progresivă a produsului social şi a venitului naţional reflectată în sporirea veniturilor reale ale populaţiei, dezvoltarea este un concept mai larg, de natură predominant calitativă, implicând creşterea, dar nelimitându-se la ea din moment ce include şi transformările structurale de natură socială, profesională, politică, instituţională ce favorizează perfecţionarea şi permanenta asimilare a noului.

Creşterea este o mărire susţinută în timpul uneia sau mai multor perioade lungi (fiecare din aceste perioade cuprinzând mai multe cicluri aproape decenale) a unui indicator de dimensiune: pentru naţiune – produsul global brut sau net, în termeni reali.

Creativitate şi progres tehnic 52 Creşterea se operează în şi prin schimbări de structură.

Creşterile unor perioade lungi cunosc fluctuaţii. Acestea sunt eliminate printr-o procedură statistică pentru a degaja un trend de creştere. Ele sunt construite analitic, combinând valori diferite ale multiplicatorului şi ale acceleratorului sau utilizând multiplicatori flexibili

38. Astfel a intrat în obicei de a cupla trend-urile şi fluctuaţiile ciclice şi de a readuce creşterea la un trend ascendent.

Dezvoltarea nu se referă doar la schimbările de natură economică, ci le implică în mod necesar şi pe cele de natură socială, culturală, politică, educaţională pentru a reflecta dinamica de ansamblu a întregii societăţi.

Este firesc ca, dintr-o astfel de perspectivă, în menţionarea căilor sau strategiilor de dezvoltare care conduc la mobilizarea tuturor resurselor interne în vederea realizării echilibrului dinamic-progresiv al evoluţiei economice multilaterale să se aibă în vedere managementul predicţiei, bazat pe capacitatea creativă a elitelor intelectuale ale comunităţii umane. Se poate spune că tocmai analiza şi managementul responsabil continuu al capacităţii creative a comunităţii umane, în relaţie cu dezvoltarea social-economică a dobândit o importanţă deosebită, care rezultă atât din obiectivele generale ale dezvoltării, cât şi din contribuţiile reale sau posibile pe care creativitatea le aduce pentru realizarea acestor obiective.

În general, pentru elaborarea unui cadru teoretico-analitic al managementului creaţiei, în relaţie cu dezvoltarea este necesar să considerăm, în mod explicit, relaţiile dintre următoarele trei seturi de variabile:

1. Variabile de natură demografică prin care să se caracterizeze populaţia înainte de intrarea în sistemul calificărilor profesionale şi variabile de natură economică referitoare la ritmul de dezvoltare caracteristic diferiţilor indicatori economici sintetici. Prin considerarea variabilelor demografice se poate identifica dinamica presiunii demografice exercitate asupra indicilor calităţii vieţii şi căile de flexibilizare a capitolelor bugetare a instituţiilor legale pentru a satisface cerinţele economico-sociale în concordanţă cu nevoile comunităţii umane.

2. Variabile caracteristice structurii instituţionale a sistemelor sociale având în vedere dimensiuni cum ar fi: repartiţia fondurilor bugetare pe tipuri şi niveluri de cheltuieli sociale, caracteristicile educaţionale ale populaţiei şcolare (performanţe, relaţii sociale, repartizări instituţionale, menţinerea în fluxul normal al carierei şcolare etc.), flexibilitatea sistemului de învăţământ în concordanţă cu factorii de influenţă asupra capacităţii de creaţie a populaţiei umane.

38 Fossaert Robert, Inventaire du 21e siècle, La dynamique du système mondial, Tome 1 (253p), Tome 2, (132p) versiune electronică, http://classiques.uqac.ca/

George-Ştefan COMAN 51

Cap.2. MANAGEMENTUL PROCESULUI DE DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIALĂ, PE BAZA POTENŢIALULUI

CREATIV AL COMUNITĂŢII UMANE

2.1. Creştere şi dezvoltare economică

Proiecţia în viitor a dorinţelor comunităţii umane se materializează prin preocuparea creşterii a ceea ce se înţelege prin conceptul de „calitate a vieţii”.

Dar, pentru a asigura creşterea calităţii vieţii, comunitatea umană dă o importanţă corespunzătoare creşterii şi dezvoltării economice. Ori, spre deosebire de politica economică, pentru care s-a realizat unificarea pe diferite componente în UE (uniune vamală, piaţă unică, moneda unică, în politica socială nu există, şi nici nu se prevede prea curând, constituirea unui model unic. Mai degrabă se va avansa în privinţa unificării unor componente ale sistemului politic decât în politica socială. Aceasta din urmă va continua să fie, cel mai probabil, de competenţă naţională şi locală, în acord cu principiul subsidiarităţii acceptat în UE.

Nu este deloc exagerat a menţiona că actualmente, pretutindeni în lume, una din preocupările fundamentale ale factorilor de decizie şi ale celor de cercetare este axată pe dezvoltare. Ţările sunt grupate nu numai în funcţie de zona geografică a localizării sau de sistemul de organizare politică, ci şi în funcţie de nivelul de dezvoltare; dilema creştere economică liniară sau dezvoltare (creştere organică) pare a fi soluţionată în favoarea dezvoltării; dezvoltarea unei ţări luată individual se realizează în contextul interdependenţelor internaţionale tot mai complexe; se caută strategii de dezvoltare care să conducă la mobilizarea extensivă şi intensivă a resurselor interne în condiţii de creştere a densităţii relaţiilor internaţionale şi a apariţiei tendinţelor de organizare a lor pe baza a noi principii, rezultate din condiţiile globalizării.

În timp ce creşterea este un concept predominant cantitativ şi economic, referindu-se la amplificarea progresivă a produsului social şi a venitului naţional reflectată în sporirea veniturilor reale ale populaţiei, dezvoltarea este un concept mai larg, de natură predominant calitativă, implicând creşterea, dar nelimitându-se la ea din moment ce include şi transformările structurale de natură socială, profesională, politică, instituţională ce favorizează perfecţionarea şi permanenta asimilare a noului.

Creşterea este o mărire susţinută în timpul uneia sau mai multor perioade lungi (fiecare din aceste perioade cuprinzând mai multe cicluri aproape decenale) a unui indicator de dimensiune: pentru naţiune – produsul global brut sau net, în termeni reali.

Creativitate şi progres tehnic 52 Creşterea se operează în şi prin schimbări de structură.

Creşterile unor perioade lungi cunosc fluctuaţii. Acestea sunt eliminate printr-o procedură statistică pentru a degaja un trend de creştere. Ele sunt construite analitic, combinând valori diferite ale multiplicatorului şi ale acceleratorului sau utilizând multiplicatori flexibili

38. Astfel a intrat în obicei de a cupla trend-urile şi fluctuaţiile ciclice şi de a readuce creşterea la un trend ascendent.

Dezvoltarea nu se referă doar la schimbările de natură economică, ci le implică în mod necesar şi pe cele de natură socială, culturală, politică, educaţională pentru a reflecta dinamica de ansamblu a întregii societăţi.

Este firesc ca, dintr-o astfel de perspectivă, în menţionarea căilor sau strategiilor de dezvoltare care conduc la mobilizarea tuturor resurselor interne în vederea realizării echilibrului dinamic-progresiv al evoluţiei economice multilaterale să se aibă în vedere managementul predicţiei, bazat pe capacitatea creativă a elitelor intelectuale ale comunităţii umane. Se poate spune că tocmai analiza şi managementul responsabil continuu al capacităţii creative a comunităţii umane, în relaţie cu dezvoltarea social-economică a dobândit o importanţă deosebită, care rezultă atât din obiectivele generale ale dezvoltării, cât şi din contribuţiile reale sau posibile pe care creativitatea le aduce pentru realizarea acestor obiective.

În general, pentru elaborarea unui cadru teoretico-analitic al managementului creaţiei, în relaţie cu dezvoltarea este necesar să considerăm, în mod explicit, relaţiile dintre următoarele trei seturi de variabile:

1. Variabile de natură demografică prin care să se caracterizeze populaţia înainte de intrarea în sistemul calificărilor profesionale şi variabile de natură economică referitoare la ritmul de dezvoltare caracteristic diferiţilor indicatori economici sintetici. Prin considerarea variabilelor demografice se poate identifica dinamica presiunii demografice exercitate asupra indicilor calităţii vieţii şi căile de flexibilizare a capitolelor bugetare a instituţiilor legale pentru a satisface cerinţele economico-sociale în concordanţă cu nevoile comunităţii umane.

2. Variabile caracteristice structurii instituţionale a sistemelor sociale având în vedere dimensiuni cum ar fi: repartiţia fondurilor bugetare pe tipuri şi niveluri de cheltuieli sociale, caracteristicile educaţionale ale populaţiei şcolare (performanţe, relaţii sociale, repartizări instituţionale, menţinerea în fluxul normal al carierei şcolare etc.), flexibilitatea sistemului de învăţământ în concordanţă cu factorii de influenţă asupra capacităţii de creaţie a populaţiei umane.

38 Fossaert Robert, Inventaire du 21e siècle, La dynamique du système mondial, Tome 1 (253p), Tome 2, (132p) versiune electronică, http://classiques.uqac.ca/

George-Ştefan COMAN 533. Variabile specifice caracterizării performanţelor creative ale

populaţiei umane (număr de inventatori, număr de invenţii înregistrate în unitatea de timp, gradul de înnoire a mijloacelor fixe etc.).

Interacţiunea dintre aceste seturi de variabile este centrată pe dinamica ascendentă şi din ce în ce mai complexă a inter-relaţiilor dintre abilităţile individuale, oportunităţile sociale şi cariera profesională, pe de o parte, şi dintre sistemul demografic şi cel economico-social, pe de altă parte.

La analiza statistică a creşterii şi dezvoltării este necesar să se facă distincţie între progresele economice şi progresul economic (progresivitatea societăţii)39.

Progresele sunt eficienţele dezvoltării şi ale creşterii pentru părţi sau componenţi ai unei societăţi globale, care sunt în mod hotărât ascunse prin calcule statistice ale mediilor. Productivităţile în industrii şi ramurile economice nu sunt egale şi cresc inegal; acelaşi lucru se petrece şi cu salariile pentru remuneraţiile reale pentru grupurile de producători şi, de asemenea, pentru schimbările în conţinuturile de viaţă, standardele de viaţă, nivelurile de viaţă.

Prin realizarea unor analize statistice detaliate se va determina o distincţie între numeroasele sectoare economice evidenţiind factorii care produc efectele asimetrice şi ireversibile dintr-o perioadă. Pentru sectoare şi pentru clase acestea sunt fie efecte de influenţă fără dominaţie, fie efecte de dominaţie temporare.

Dintre variabilele de natură economică cel puţin două au o influenţă directă asupra calităţii vieţii: ritmul de creştere a productivităţii muncii (considerând influenţa diferiţilor factori asupra ritmului estimat de creştere) şi diviziunea socială şi profesională a muncii. Calitatea vieţii este definită ca fiind ansamblul elementelor care se referă la situaţia fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc., în care trăiesc oamenii, conţinutul şi natura activităţilor pe care le desfăşoară, caracteristicile relaţiilor şi proceselor sociale la care participă, bunurile şi serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul şi stilul de viaţă, evaluarea împrejurărilor şi rezultatelor activităţilor care corespund aşteptărilor populaţiei, precum şi stările subiective de satisfacţie/insatisfacţie, fericire, frustrare etc.

Conceptul de calitate a vieţii a fost introdus în ştiinţă la începutul anilor 1960. A fost formulat de Arthur Schlesinger jr. (1917-2007), fost profesor de istorie la Universitatea Harvard şi fost consilier al fostului preşedinte american John F. Kennedy şi apoi al senatorului Robert Kennedy, într-un discurs-program adresat unei organizaţii politice (Democratic Advisory Council din New York) în care susţinea

39 Peroux François, L′économie du XXe siécle, deuxième édition, Paris, PUF, 1964, p.645-655.

Creativitate şi progres tehnic 54 că trebuie îmbunătăţită acum calitatea bazei cantitative a existenţe oferită comunităţii umane. Aceeaşi idee apare tot în acea perioadă într-o carte a lui John Kenneth Galbraith (1908-2006) fost profesor de economie la Universitatea Harvard, consilier al fostului preşedinte american John F. Kennedy şi Preşedinte al Academiei de Ştiinţe a SUA.

Relaţia dintre creaţiile individuale şi dezvoltare are un dublu sens: a. măsura în care creaţia tehnico-ştiinţifică contribuie la dezvoltarea social-economică; b. gradul în care dezvoltarea social-economică implică schimbări şi adaptări în sistemul instructiv-educativ în vederea creşterii capacităţii creative a populaţiei umane.

Realizările umane, în expansiunea lor continuă atât pe verticală – ca profunzime, cât şi pe orizontală, ca diversificare şi multiplicare a activităţilor creative au generat, la o anumită dimensiune, o preocupare pentru identificarea unor regularităţi, legităţi ale mişcării proceselor economico-sociale şi, în consecinţă, formularea unor principii de ghidare a acestora. S-a născut astfel o teorie a conducerii vieţii economico-sociale şi, îndeosebi, o practică a acesteia. La început, la nivelul familial, apoi, la nivel statal, ajungând actualmente la nivel global. Din această sferă de preocupare a coordonării acţiunilor umane nu putea să lipsească tocmai izvorul cauzal al schimbărilor produse cu intervenţia omului – creativitatea.

Omul este un subiect care doreşte şi care acţionează: el are nevoie de viitor ca domeniu disponibil în care să proiecteze imaginea reprezentativă a dorinţei sale, ce va servi drept scop înspre care voinţă să-şi îndrepte acţiunile40. Dar viitorul nu este numai pentru noi acest recipient de imagini pe care ne propunem să le transformăm în realităţi. Omul este şi un subiect care cunoaşte sau care tinde să cunoască; şi viitorul este pentru el un domeniu populat de realităţi viitoare despre care el încearcă să-şi formeze imagini adecvate.

Se afirmă deseori că viitorul este necunoscut; fapt este că îl considerăm cunoscut sub nenumărate aspecte, fără de care nu ne-am putea stabili nici un proiect, căci şi cel mai simplu, cum ar fi, de exemplu, participarea la un spectacol viitor nu ar putea fi realizat. Cumpărarea unui mers al trenurilor atestă că ne încredem în enunţarea actuală a unor evenimente viitoare. Evenimentele viitoare presară paginile unei agende. Când vorbim de incertitudine, trebuie să fim de acord că deseori este vorba despre un punct de interogaţie înserat în şirul unor afirmaţii; astfel, un candidat la un concurs al cărui proiect este de a-l promova se poate îndoi că el va fi cu siguranţă câştigătorul.

40 Nicolae Valentin, Dumitrache Caracota, Daniela Luminiţa Constantin, Cornelia Pârlog, Ilie Grădinaru, Vasilica Slăvescu, Valerian Tobultoc, Previziune macroeconomică, Bucureşti, ASE, 2005.

George-Ştefan COMAN 533. Variabile specifice caracterizării performanţelor creative ale

populaţiei umane (număr de inventatori, număr de invenţii înregistrate în unitatea de timp, gradul de înnoire a mijloacelor fixe etc.).

Interacţiunea dintre aceste seturi de variabile este centrată pe dinamica ascendentă şi din ce în ce mai complexă a inter-relaţiilor dintre abilităţile individuale, oportunităţile sociale şi cariera profesională, pe de o parte, şi dintre sistemul demografic şi cel economico-social, pe de altă parte.

La analiza statistică a creşterii şi dezvoltării este necesar să se facă distincţie între progresele economice şi progresul economic (progresivitatea societăţii)39.

Progresele sunt eficienţele dezvoltării şi ale creşterii pentru părţi sau componenţi ai unei societăţi globale, care sunt în mod hotărât ascunse prin calcule statistice ale mediilor. Productivităţile în industrii şi ramurile economice nu sunt egale şi cresc inegal; acelaşi lucru se petrece şi cu salariile pentru remuneraţiile reale pentru grupurile de producători şi, de asemenea, pentru schimbările în conţinuturile de viaţă, standardele de viaţă, nivelurile de viaţă.

Prin realizarea unor analize statistice detaliate se va determina o distincţie între numeroasele sectoare economice evidenţiind factorii care produc efectele asimetrice şi ireversibile dintr-o perioadă. Pentru sectoare şi pentru clase acestea sunt fie efecte de influenţă fără dominaţie, fie efecte de dominaţie temporare.

Dintre variabilele de natură economică cel puţin două au o influenţă directă asupra calităţii vieţii: ritmul de creştere a productivităţii muncii (considerând influenţa diferiţilor factori asupra ritmului estimat de creştere) şi diviziunea socială şi profesională a muncii. Calitatea vieţii este definită ca fiind ansamblul elementelor care se referă la situaţia fizică, economică, socială, culturală, politică, de sănătate etc., în care trăiesc oamenii, conţinutul şi natura activităţilor pe care le desfăşoară, caracteristicile relaţiilor şi proceselor sociale la care participă, bunurile şi serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul şi stilul de viaţă, evaluarea împrejurărilor şi rezultatelor activităţilor care corespund aşteptărilor populaţiei, precum şi stările subiective de satisfacţie/insatisfacţie, fericire, frustrare etc.

Conceptul de calitate a vieţii a fost introdus în ştiinţă la începutul anilor 1960. A fost formulat de Arthur Schlesinger jr. (1917-2007), fost profesor de istorie la Universitatea Harvard şi fost consilier al fostului preşedinte american John F. Kennedy şi apoi al senatorului Robert Kennedy, într-un discurs-program adresat unei organizaţii politice (Democratic Advisory Council din New York) în care susţinea

39 Peroux François, L′économie du XXe siécle, deuxième édition, Paris, PUF, 1964, p.645-655.

Creativitate şi progres tehnic 54 că trebuie îmbunătăţită acum calitatea bazei cantitative a existenţe oferită comunităţii umane. Aceeaşi idee apare tot în acea perioadă într-o carte a lui John Kenneth Galbraith (1908-2006) fost profesor de economie la Universitatea Harvard, consilier al fostului preşedinte american John F. Kennedy şi Preşedinte al Academiei de Ştiinţe a SUA.

Relaţia dintre creaţiile individuale şi dezvoltare are un dublu sens: a. măsura în care creaţia tehnico-ştiinţifică contribuie la dezvoltarea social-economică; b. gradul în care dezvoltarea social-economică implică schimbări şi adaptări în sistemul instructiv-educativ în vederea creşterii capacităţii creative a populaţiei umane.

Realizările umane, în expansiunea lor continuă atât pe verticală – ca profunzime, cât şi pe orizontală, ca diversificare şi multiplicare a activităţilor creative au generat, la o anumită dimensiune, o preocupare pentru identificarea unor regularităţi, legităţi ale mişcării proceselor economico-sociale şi, în consecinţă, formularea unor principii de ghidare a acestora. S-a născut astfel o teorie a conducerii vieţii economico-sociale şi, îndeosebi, o practică a acesteia. La început, la nivelul familial, apoi, la nivel statal, ajungând actualmente la nivel global. Din această sferă de preocupare a coordonării acţiunilor umane nu putea să lipsească tocmai izvorul cauzal al schimbărilor produse cu intervenţia omului – creativitatea.

Omul este un subiect care doreşte şi care acţionează: el are nevoie de viitor ca domeniu disponibil în care să proiecteze imaginea reprezentativă a dorinţei sale, ce va servi drept scop înspre care voinţă să-şi îndrepte acţiunile40. Dar viitorul nu este numai pentru noi acest recipient de imagini pe care ne propunem să le transformăm în realităţi. Omul este şi un subiect care cunoaşte sau care tinde să cunoască; şi viitorul este pentru el un domeniu populat de realităţi viitoare despre care el încearcă să-şi formeze imagini adecvate.

Se afirmă deseori că viitorul este necunoscut; fapt este că îl considerăm cunoscut sub nenumărate aspecte, fără de care nu ne-am putea stabili nici un proiect, căci şi cel mai simplu, cum ar fi, de exemplu, participarea la un spectacol viitor nu ar putea fi realizat. Cumpărarea unui mers al trenurilor atestă că ne încredem în enunţarea actuală a unor evenimente viitoare. Evenimentele viitoare presară paginile unei agende. Când vorbim de incertitudine, trebuie să fim de acord că deseori este vorba despre un punct de interogaţie înserat în şirul unor afirmaţii; astfel, un candidat la un concurs al cărui proiect este de a-l promova se poate îndoi că el va fi cu siguranţă câştigătorul.

40 Nicolae Valentin, Dumitrache Caracota, Daniela Luminiţa Constantin, Cornelia Pârlog, Ilie Grădinaru, Vasilica Slăvescu, Valerian Tobultoc, Previziune macroeconomică, Bucureşti, ASE, 2005.

George-Ştefan COMAN 55Orice proiect se situează într-un cadru de certitudini subiective,

care servesc drept repere de orientare. Sunt caractere al viitorului pe care subiectul le tratează ca fiind cunoscute (precunoscute), pe care nu le pune la îndoială, pe care-şi întemeiază calculele în raport cu care îşi ordonează demersul. Totdeauna însă când avem în vedere o „certitudine” viitoare a subiectului luăm în considerare o „certitudine” susceptibilă de a fi contrazisă de unele evenimente accidentale.

Desigur, creşterea intensităţii manifestării creaţiei în acţiunea economico-socială a determinat şi necesitatea de a stabili, teoretic şi practic, coordonatele acţiunii umane41. Aceasta întrucât „economia este un caz particular al acţiunii, iar acţiunea este un caz particular al unui proces de schimbare, al unui proces de transformare a unui întreg”42. Conceptul de economie defineşte ştiinţa despre gospodărirea colectivă raţională care înseamnă a acţiona pentru satisfacerea nevoilor fundamentale sau pentru a înlătura grija pentru existenţă, sănătate şi neexistenţa unor suferinţe fizice (cum este foamea, durerea, frigul, etc.). Gospodărirea raţională poate fi realizată sub forma acţiunii unui singur individ (manager) când acesta manipulează de unul singur bunurile din afara organismului uman, însă, în practică gospodărirea are întotdeauna loc într-un colectiv sau altul astfel încât forma normală a gospodăririi este cea colectivă, adică acţiunea colectivă în vederea satisfacerii nevoilor fundamentale ale acestora. De aceea, obiectul economiei îl constituie ştiinţa conducerii raţionale a acţiunilor colectivelor umane în care problemele esenţiale sunt probleme normative.

2.2. Progres şi evoluţie

Orice existenţă în Univers nu este imobilă, ci dimpotrivă se

preschimbă, se preface, se transformă. Această continuă preschimbare se constată în toate aspectele existenţei, fie fiind vorba de viaţa individuală, fie de Universul în ansamblul său.

Această transformare necontenită se numeşte generic evoluţie. Însă, sunt transformări coordonate de acţiunea umană care, spre a fi deosebite de cele produse în mod natural, se categorisesc drept progres.

Este necesar să facem anumite precizări privind conceptul de progres care poate fi luat în sens pozitiv sau negativ. Etimologic conceptul de progres provine din latinescul progressus, cu sens de acţiune de a înainta sau, în mod curent, înaintare, mişcare într-o anume direcţie, dezvoltare.

41 http://www.misesromania.org/carti/tsc/cuprins.htm. Ludwig von Mises, Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. 42 Kotarbinski Tadeusz, Tratat despre lucrul bine făcut, Bucureşti, Editura Politică, 1976, p.455.

Creativitate şi progres tehnic 56 Astfel, a califica drept progres transformarea graduală, a unei

fiinţe sau stări de realitate nu înseamnă a anticipa o judecată asupra sensului pozitiv al transformării evocate: se vorbeşte de progresul unei boli sau al unui flagel. Aceasta întrucât cuvântul progres face trimitere la mişcarea dintre un mai puţin înspre un mai mult sau, cel puţin, dinspre mai puţin bine spre mai bine.

În domeniul economic-social, se admite că progresul reprezintă o modificare ascendentă, un proces de înnoire continuă, succesiune de schimbări calitative şi cantitative de la inferior la superior a obiectelor manufacturate realizate exclusiv de acţiunea umană.

Ca urmare, orice progres presupune o evoluţie, dar nu orice evoluţie indică progres. Spre deosebire de progres, evoluţia se raportează la coordonate ale naturii, iar progresul la coordonate umane; evoluţia vizează întreaga existenţă cosmică, sub toate formele ei de manifestare materială, organică sau anorganică, pe când progresul nu depăşeşte limitele societăţii omeneşti; evoluţia este un proces mecanic, cumulativ, constând în schimbări produse de forţele fizice ale naturii, fără un scop prestabilit, iar progresul este produs de intervenţia analitică a spiritului uman, având, în final, un scop, tocmai perfecţionarea acestuia. Progresul are deci ca scop tendinţa de a aduce omenirea, în fiecare din momentele dezvoltării necontenite, la “un mai bine” relativ, făcând pe oameni mai mulţumiţi cu viaţa lor sau, cum se mai spune, de obicei, “mai fericiţi”.

Evoluţia acţionează conform principiului că în natură totul tinde spre forme superioare, adică principiul „promovării”, un instinct şi o pornire spre o existenţă superioară. Pentru Herbert Spencer (1820-1903) evoluţia constituie, alături de disoluţie, formula care cuprinde tot ce e comun fenomenelor parţiale ale procesului universal. Orice existenţă devine perceptibilă, pentru noi, prin concentrarea elementelor materiale într-un tot unitar şi prin pierderea mişcării lor independente. Acest fenomen este evoluţia. Aceeaşi existenţă devine apoi imperceptibilă, pentru noi, prin faptul că elementele îşi reiau mişcarea independentă printr-o dezintegrare a materiei şi o absorbţie a mişcării. Acest fenomen este disoluţia.

După Herbert Spencer, evoluţia are trei caracteristici esenţiale: 1. evoluţia este trecerea de la o stare incoherentă, la una

coherentă; flora şi fauna cresc prin concentrarea de elemente din mediul ambiant, familiile prin integrare devin triburi, acestea devin apoi naţiuni;

2. evoluţia este o trecere de la o stare omogenă la una eterogenă caracterizată de o entropie mai redusă: orice germene, orice sămânţă este la început o substanţă omogenă. Prin transformări şi diferenţieri, apare mai târziu planta sau animalul, înzestrate cu o mulţime de organe. Astfel, omenirea, la început omogenă, se diferenţiază în rase, rasele în naţiuni;

George-Ştefan COMAN 55Orice proiect se situează într-un cadru de certitudini subiective,

care servesc drept repere de orientare. Sunt caractere al viitorului pe care subiectul le tratează ca fiind cunoscute (precunoscute), pe care nu le pune la îndoială, pe care-şi întemeiază calculele în raport cu care îşi ordonează demersul. Totdeauna însă când avem în vedere o „certitudine” viitoare a subiectului luăm în considerare o „certitudine” susceptibilă de a fi contrazisă de unele evenimente accidentale.

Desigur, creşterea intensităţii manifestării creaţiei în acţiunea economico-socială a determinat şi necesitatea de a stabili, teoretic şi practic, coordonatele acţiunii umane41. Aceasta întrucât „economia este un caz particular al acţiunii, iar acţiunea este un caz particular al unui proces de schimbare, al unui proces de transformare a unui întreg”42. Conceptul de economie defineşte ştiinţa despre gospodărirea colectivă raţională care înseamnă a acţiona pentru satisfacerea nevoilor fundamentale sau pentru a înlătura grija pentru existenţă, sănătate şi neexistenţa unor suferinţe fizice (cum este foamea, durerea, frigul, etc.). Gospodărirea raţională poate fi realizată sub forma acţiunii unui singur individ (manager) când acesta manipulează de unul singur bunurile din afara organismului uman, însă, în practică gospodărirea are întotdeauna loc într-un colectiv sau altul astfel încât forma normală a gospodăririi este cea colectivă, adică acţiunea colectivă în vederea satisfacerii nevoilor fundamentale ale acestora. De aceea, obiectul economiei îl constituie ştiinţa conducerii raţionale a acţiunilor colectivelor umane în care problemele esenţiale sunt probleme normative.

2.2. Progres şi evoluţie

Orice existenţă în Univers nu este imobilă, ci dimpotrivă se

preschimbă, se preface, se transformă. Această continuă preschimbare se constată în toate aspectele existenţei, fie fiind vorba de viaţa individuală, fie de Universul în ansamblul său.

Această transformare necontenită se numeşte generic evoluţie. Însă, sunt transformări coordonate de acţiunea umană care, spre a fi deosebite de cele produse în mod natural, se categorisesc drept progres.

Este necesar să facem anumite precizări privind conceptul de progres care poate fi luat în sens pozitiv sau negativ. Etimologic conceptul de progres provine din latinescul progressus, cu sens de acţiune de a înainta sau, în mod curent, înaintare, mişcare într-o anume direcţie, dezvoltare.

41 http://www.misesromania.org/carti/tsc/cuprins.htm. Ludwig von Mises, Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. 42 Kotarbinski Tadeusz, Tratat despre lucrul bine făcut, Bucureşti, Editura Politică, 1976, p.455.

Creativitate şi progres tehnic 56 Astfel, a califica drept progres transformarea graduală, a unei

fiinţe sau stări de realitate nu înseamnă a anticipa o judecată asupra sensului pozitiv al transformării evocate: se vorbeşte de progresul unei boli sau al unui flagel. Aceasta întrucât cuvântul progres face trimitere la mişcarea dintre un mai puţin înspre un mai mult sau, cel puţin, dinspre mai puţin bine spre mai bine.

În domeniul economic-social, se admite că progresul reprezintă o modificare ascendentă, un proces de înnoire continuă, succesiune de schimbări calitative şi cantitative de la inferior la superior a obiectelor manufacturate realizate exclusiv de acţiunea umană.

Ca urmare, orice progres presupune o evoluţie, dar nu orice evoluţie indică progres. Spre deosebire de progres, evoluţia se raportează la coordonate ale naturii, iar progresul la coordonate umane; evoluţia vizează întreaga existenţă cosmică, sub toate formele ei de manifestare materială, organică sau anorganică, pe când progresul nu depăşeşte limitele societăţii omeneşti; evoluţia este un proces mecanic, cumulativ, constând în schimbări produse de forţele fizice ale naturii, fără un scop prestabilit, iar progresul este produs de intervenţia analitică a spiritului uman, având, în final, un scop, tocmai perfecţionarea acestuia. Progresul are deci ca scop tendinţa de a aduce omenirea, în fiecare din momentele dezvoltării necontenite, la “un mai bine” relativ, făcând pe oameni mai mulţumiţi cu viaţa lor sau, cum se mai spune, de obicei, “mai fericiţi”.

Evoluţia acţionează conform principiului că în natură totul tinde spre forme superioare, adică principiul „promovării”, un instinct şi o pornire spre o existenţă superioară. Pentru Herbert Spencer (1820-1903) evoluţia constituie, alături de disoluţie, formula care cuprinde tot ce e comun fenomenelor parţiale ale procesului universal. Orice existenţă devine perceptibilă, pentru noi, prin concentrarea elementelor materiale într-un tot unitar şi prin pierderea mişcării lor independente. Acest fenomen este evoluţia. Aceeaşi existenţă devine apoi imperceptibilă, pentru noi, prin faptul că elementele îşi reiau mişcarea independentă printr-o dezintegrare a materiei şi o absorbţie a mişcării. Acest fenomen este disoluţia.

După Herbert Spencer, evoluţia are trei caracteristici esenţiale: 1. evoluţia este trecerea de la o stare incoherentă, la una

coherentă; flora şi fauna cresc prin concentrarea de elemente din mediul ambiant, familiile prin integrare devin triburi, acestea devin apoi naţiuni;

2. evoluţia este o trecere de la o stare omogenă la una eterogenă caracterizată de o entropie mai redusă: orice germene, orice sămânţă este la început o substanţă omogenă. Prin transformări şi diferenţieri, apare mai târziu planta sau animalul, înzestrate cu o mulţime de organe. Astfel, omenirea, la început omogenă, se diferenţiază în rase, rasele în naţiuni;

George-Ştefan COMAN 573. evoluţia este o trecere de la nedeterminat la determinat. Prin

trecerea de la omogen la eterogen se diferenţiază elementele componente; în locul haosului este ordine: organele plantelor sau animalelor sunt bine determinate, bine ordonate.

Evoluţia oriunde se produce înseamnă succesiune, continuitate şi noutate în seria de fenomene care o constituie, încât poate fi definită: producerea de stări sau forme de existenţă, unele din altele, aşa încât se capătă o serie, înăuntrul căreia se pot urmări ca forme speciale momentele, fazele sau treptele unui proces unitar.

Omul a constatat că „poate” grăbi această evoluţia care, altfel, se produce independent de el, fapt ce nu-i convine. În structura omului s-a creat convingerea că el poate să prescrie legi naturii, fizice şi morale, încât trebuie neapărat să-şi formeze credinţa că poate interveni în evoluţia anumitor fenomene, spre a le determina cursul în sensul idealului său.

„Progresul, viitorul ştiinţei, cultul tehnici şi al producţiei sunt mituri burgheze care s-au constituit ca dogmă în secolul al 19-lea… Noţiunea de progres e contemporană cu epoca luminilor şi cu revoluţia burgheză”43. Dar, progresul ştiinţific şi tehnic s-a desfăşurat neîncetat de-a lungul mileniilor, fiind un fenomen istoric. Istoria ştiinţei, ca şi istoria tehnicii, este un lung şir de evenimente cu caracter stohastic, în care continuitatea şi discontinuitatea s-au împletit neîncetat, în care epocile de evoluţie lentă alternează cu epoci de evoluţie rapidă, uneori explozivă.

Karl R. Popper consideră progresul ştiinţei şi tehnicii dintr-un punct de vedere evoluţionist şi biologic44. Însă, Ilya Prigogine apreciază că metamorfoza ştiinţelor contemporane nu reprezintă o ruptură faţă de cuceririle anterioare, pe care le înglobează mereu; el propunea să se treacă de la imaginea biologică la imaginea geologică a dezvoltării ştiinţei, deoarece descrierii progresului ştiinţei şi tehnicii li se potriveşte mai mult termenul de alunecare decât termenul de mutaţie45.

Această mare diversitate de tipuri de dezvoltare este receptată şi reflectată în moduri variate de filozofia ştiinţei şi tehnicii.

Atât ştiinţa cât şi tehnica sunt fenomene sociale, dar ştiinţa este indisolubil legată de fenomenul natural întrucât are drept obiectiv central legile obiective ale naturii, a căror descoperire este obiectul ei fundamental, iar tehnica este legată nemijlocit de fenomenul social întrucât are ca obiectiv punerea în valoare a ştiinţei în slujba calităţii vieţii umane.

43 Albert Camus, Omul revoltat, Bucureşti, Editura Sophia, 1994, p.208-209. 44 Karl R. Popper, Filosofie socială şi filosofia ştiinţei, Bucureşti, Editura Trei, 2000, p.388-395. 45 Ilya Prigogine, Isabele Stengers, Noua alianţă. Metamorfozele ştiinţei, Bucureşti, Editura Politică, 1985, p.403-404.

Creativitate şi progres tehnic 58 Evoluţia şi ruptura în ştiinţă se aseamănă cu evoluţia şi ruptura în

biologie, geologie sau societate. Ea este cumulativă şi necumulativă, în acelaşi timp. Specificul salturilor în ştiinţă, ca şi în tehnică, constă în faptul că revoluţia în aceste domenii, deşi reprezintă o ruptură faţă de vechiul curs, nu răstoarnă întregul edificiu al cunoaşterii umane, cât îl completează; adaugă cunoaşterii şi creaţiei noi valori. Teza caracterului revoluţionar, al saltului calitativ, nu este estompată de teza caracterului cumulativ, deschis mereu spre noi cuceriri, spre noi acumulări cantitative ale ştiinţei. Caracterul revoluţionar este în sensul că nu suportă stagnarea, iar caracterul cumulativ este în sensul că nu înlătură nimic, ci măreşte necontenit tezaurul cunoaşterii umane.

Putem spune că progresul ştiinţific este cumulativ la nivelul descoperirilor care îmbogăţesc necontenit tezaurul de cunoştinţe umane, devine cumulativ-necumulativ la nivelul teoriei şi apare ca necumulativ la nivelul paradigmei, al imaginii generale teoretice asupra ştiinţei respective, întrucât această imagine se schimbă pe măsura acumulării cunoştinţelor umane, fiind evidentă în aplicabilitatea tehnică a noilor descoperiri ştiinţifice.

Conceptul de paradigmă a fost introdus în ştiinţă de Thomas Kuhn46, un filozof al ştiinţei şi un epistemolog, fost profesor de istoria ştiinţei la Universitatea Berkeley din California, Universitatea Princeton şi la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT). Este unul dintre cei mai influenţi filosofi ai ştiinţei. În cartea sa, "Structura revoluţiilor ştiinţifice" Kuhn introduce şi susţine în lumea academică modelul paradigmatic de dezvoltare ştiinţifică. Conform teoriei, o paradigmă reprezintă un set de reguli, norme şi metode de cercetare folosite de către o comunitate ştiinţifică în procesul de cercetare. Kuhn afirmă că folosind aceste paradigme, cercetătorii contribuie la dezvoltarea ştiinţei normale, adică o perioadă de creştere cumulativă a ştiinţei.

Dar, se întâmplă să apară fenomene noi, necunoscute până atunci, care nu mai pot fi cercetate cu metodele paradigmei curente, deoarece aceasta nu poate oferi răspunsuri şi explicaţii mulţumitoare, palpabile, ştiinţifice ale fenomenului nou apărut. Atunci comunitatea academică şi procesul de cercetare intră în criză. În acest moment intervine schimbarea de paradigmă, adică are loc o revoluţie ştiinţifică. Aşadar, revoluţia ştiinţifică înseamnă înlocuirea unei paradigme cu o alta care răstoarnă principiile vechii paradigme. Noua paradigmă cuprinde astfel un nou set de reguli şi metode care vor fi folosite de către cercetători în procesul de cercetare până când şi aceasta la rândul ei va intra în criză şi va fi înlocuită de o alta paradigmă. Kuhn observă de altfel că noile paradigme se întemeiază contra curentului dominant în cercetare la un moment dat, merge în

46Thomas Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.

George-Ştefan COMAN 573. evoluţia este o trecere de la nedeterminat la determinat. Prin

trecerea de la omogen la eterogen se diferenţiază elementele componente; în locul haosului este ordine: organele plantelor sau animalelor sunt bine determinate, bine ordonate.

Evoluţia oriunde se produce înseamnă succesiune, continuitate şi noutate în seria de fenomene care o constituie, încât poate fi definită: producerea de stări sau forme de existenţă, unele din altele, aşa încât se capătă o serie, înăuntrul căreia se pot urmări ca forme speciale momentele, fazele sau treptele unui proces unitar.

Omul a constatat că „poate” grăbi această evoluţia care, altfel, se produce independent de el, fapt ce nu-i convine. În structura omului s-a creat convingerea că el poate să prescrie legi naturii, fizice şi morale, încât trebuie neapărat să-şi formeze credinţa că poate interveni în evoluţia anumitor fenomene, spre a le determina cursul în sensul idealului său.

„Progresul, viitorul ştiinţei, cultul tehnici şi al producţiei sunt mituri burgheze care s-au constituit ca dogmă în secolul al 19-lea… Noţiunea de progres e contemporană cu epoca luminilor şi cu revoluţia burgheză”43. Dar, progresul ştiinţific şi tehnic s-a desfăşurat neîncetat de-a lungul mileniilor, fiind un fenomen istoric. Istoria ştiinţei, ca şi istoria tehnicii, este un lung şir de evenimente cu caracter stohastic, în care continuitatea şi discontinuitatea s-au împletit neîncetat, în care epocile de evoluţie lentă alternează cu epoci de evoluţie rapidă, uneori explozivă.

Karl R. Popper consideră progresul ştiinţei şi tehnicii dintr-un punct de vedere evoluţionist şi biologic44. Însă, Ilya Prigogine apreciază că metamorfoza ştiinţelor contemporane nu reprezintă o ruptură faţă de cuceririle anterioare, pe care le înglobează mereu; el propunea să se treacă de la imaginea biologică la imaginea geologică a dezvoltării ştiinţei, deoarece descrierii progresului ştiinţei şi tehnicii li se potriveşte mai mult termenul de alunecare decât termenul de mutaţie45.

Această mare diversitate de tipuri de dezvoltare este receptată şi reflectată în moduri variate de filozofia ştiinţei şi tehnicii.

Atât ştiinţa cât şi tehnica sunt fenomene sociale, dar ştiinţa este indisolubil legată de fenomenul natural întrucât are drept obiectiv central legile obiective ale naturii, a căror descoperire este obiectul ei fundamental, iar tehnica este legată nemijlocit de fenomenul social întrucât are ca obiectiv punerea în valoare a ştiinţei în slujba calităţii vieţii umane.

43 Albert Camus, Omul revoltat, Bucureşti, Editura Sophia, 1994, p.208-209. 44 Karl R. Popper, Filosofie socială şi filosofia ştiinţei, Bucureşti, Editura Trei, 2000, p.388-395. 45 Ilya Prigogine, Isabele Stengers, Noua alianţă. Metamorfozele ştiinţei, Bucureşti, Editura Politică, 1985, p.403-404.

Creativitate şi progres tehnic 58 Evoluţia şi ruptura în ştiinţă se aseamănă cu evoluţia şi ruptura în

biologie, geologie sau societate. Ea este cumulativă şi necumulativă, în acelaşi timp. Specificul salturilor în ştiinţă, ca şi în tehnică, constă în faptul că revoluţia în aceste domenii, deşi reprezintă o ruptură faţă de vechiul curs, nu răstoarnă întregul edificiu al cunoaşterii umane, cât îl completează; adaugă cunoaşterii şi creaţiei noi valori. Teza caracterului revoluţionar, al saltului calitativ, nu este estompată de teza caracterului cumulativ, deschis mereu spre noi cuceriri, spre noi acumulări cantitative ale ştiinţei. Caracterul revoluţionar este în sensul că nu suportă stagnarea, iar caracterul cumulativ este în sensul că nu înlătură nimic, ci măreşte necontenit tezaurul cunoaşterii umane.

Putem spune că progresul ştiinţific este cumulativ la nivelul descoperirilor care îmbogăţesc necontenit tezaurul de cunoştinţe umane, devine cumulativ-necumulativ la nivelul teoriei şi apare ca necumulativ la nivelul paradigmei, al imaginii generale teoretice asupra ştiinţei respective, întrucât această imagine se schimbă pe măsura acumulării cunoştinţelor umane, fiind evidentă în aplicabilitatea tehnică a noilor descoperiri ştiinţifice.

Conceptul de paradigmă a fost introdus în ştiinţă de Thomas Kuhn46, un filozof al ştiinţei şi un epistemolog, fost profesor de istoria ştiinţei la Universitatea Berkeley din California, Universitatea Princeton şi la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT). Este unul dintre cei mai influenţi filosofi ai ştiinţei. În cartea sa, "Structura revoluţiilor ştiinţifice" Kuhn introduce şi susţine în lumea academică modelul paradigmatic de dezvoltare ştiinţifică. Conform teoriei, o paradigmă reprezintă un set de reguli, norme şi metode de cercetare folosite de către o comunitate ştiinţifică în procesul de cercetare. Kuhn afirmă că folosind aceste paradigme, cercetătorii contribuie la dezvoltarea ştiinţei normale, adică o perioadă de creştere cumulativă a ştiinţei.

Dar, se întâmplă să apară fenomene noi, necunoscute până atunci, care nu mai pot fi cercetate cu metodele paradigmei curente, deoarece aceasta nu poate oferi răspunsuri şi explicaţii mulţumitoare, palpabile, ştiinţifice ale fenomenului nou apărut. Atunci comunitatea academică şi procesul de cercetare intră în criză. În acest moment intervine schimbarea de paradigmă, adică are loc o revoluţie ştiinţifică. Aşadar, revoluţia ştiinţifică înseamnă înlocuirea unei paradigme cu o alta care răstoarnă principiile vechii paradigme. Noua paradigmă cuprinde astfel un nou set de reguli şi metode care vor fi folosite de către cercetători în procesul de cercetare până când şi aceasta la rândul ei va intra în criză şi va fi înlocuită de o alta paradigmă. Kuhn observă de altfel că noile paradigme se întemeiază contra curentului dominant în cercetare la un moment dat, merge în

46Thomas Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.

George-Ştefan COMAN 59contra principiilor paradigmei curente, negându-i chiar principiile, tehnicile, şi metodele de cercetare.

Un alt termen cheie în teoria lui Thomas Kuhn este ceea ce el a numit incomensurabilitatea teoriilor. Conform acestei sintagme, ştiinţa se dezvoltă independent de comunităţile ştiinţifice, fiecare comunitate ştiinţifică îşi dezvoltă o paradigmă proprie de cercetare total diferită de celelalte paradigme dezvoltate de alte comunităţi ştiinţifice.

Comparaţia între paradigme, între modelele de cercetare nu se poate face, nu se poate spune că o paradigmă este mai bună ca alta, deoarece paradigmele se dezvoltă ţinând seama de caracteristicile comunităţii ştiinţifice căreia îi aparţine. Astfel modelul paradigmatic de cercetare dezvoltat de către o comunitate ştiinţifică nu poate fi adoptat sau tradus de către altă comunitate ştiinţifică datorită condiţionărilor impuse de limbă. Unii termeni şi unele metode de cercetare cuprind elemente care nu pot fi traduse de către comunitatea care doreşte să adopte noua paradigmă

Saltul calitativ în ştiinţă şi tehnică are efecte în lanţ şi asupra altor componente ale gândirii şi comportamentului uman, care vizează:

- efectul ideatic, spiritual: modificarea „atmosferei”, a modului de gândire a unei întregi epoci istorice, introducerea unei noi viziuni asupra lumii;

- efectul ştiinţific: noi fundamente teoretice pentru dezvoltarea ştiinţei pure şi aplicative, material vast pentru influenţarea şi îmbogăţirea celorlalte forme ale conştiinţei sociale: filozofia, arta, religia etc.;

- efectul material productiv: motivaţii şi date (informaţii) pentru activitatea în domeniul tehnologiei şi tehnicii;

- efectul inovaţional: stimularea şi acoperirea ştiinţifică a activităţilor de cercetare empirică în domeniul specialităţilor practice, al dezvoltării mijloacelor de producţie, încurajarea invenţiilor şi inovaţiilor tehnice.

2.3. Credinţa în progres

În creaţia filosofică există interpretări contradictorii privind

tendinţa continuă de schimbare a fenomenelor din natură şi societatea umană: schimbare în direcţie retrogradă; a stabilităţii în timp sau repetării fenomenelor; schimbare pozitivă sau a perfectibilităţii47. Pentru fiecare din aceste trei interpretări sunt aduse numeroase argumente convingătoare.

Schimbarea pozitivă din domeniul tehnic şi tehnologiei, cunoscută sub numele de progres tehnic, este evidentă. Dar, şi aici sunt discuţii privind utilizarea produselor tehnice şi în scop distructiv,

47 Perroux François, Les techniques quantitatives de planification, Paris, PUF, 1965.

Creativitate şi progres tehnic 60 nu numai constructiv. Dualismul progresului tehnic prin folosirea rezultatelor sale atât în scop constructiv, cât şi în scop distructiv a fost menţionată de multă vreme. Astfel, în Istoria naturală, Pliniu cel Bătrân (23 – 79), după ce sintetizează cu exactitate cunoştinţele acumulate în domeniul metalurgiei în general şi a fierului în special, scrie: „Cei care extrag fierul procură omului o unealtă admirabilă dar primejdioasă. Căci cu această unealtă brăzdăm pământul, sădim pomi, lucrăm grădinile roditoare şi, tăind lăstarii sălbatici ai viţei de vie, o silim să întinerească în fiecare an. Cu această unealtă construim case, spargem pietre şi întreprindem numeroase lucrări de acest fel. Dar acelaşi fier dă naştere la certuri, lupte şi jafuri şi-l folosim nu numai în jurul nostru, ci-l trimitem înaripat şi în depărtare, de pe metereze, din mâini puternice, sub formă de săgeţi cu pene în coadă. După părerea mea aceasta înseamnă cea mai ticăloasă viclenie a minţii omeneşti. Căci, pentru ca moarte să-l lovească mai repede pe om, acesta i-a dat fierului aripi şi pene. Vina este a omului şi nu a naturii”. Se observă menţiunea lui Pliniu cel Bătrân că „Vina este a omului şi nu a naturii” pentru folosirea tehnicii în scop distructiv.

Desigur, sunt multe consideraţii de acest gen fapt pentru care credinţa în progres nu o are orice om şi n-a avut-o totdeauna genul uman. Ea există numai acolo unde omul şi-a format conştiinţa că el este o fiinţă spirituală autonomă de mecanismul orb al naturii, şi că, din această poziţie, el aşteaptă viitorul să vie în formă idealizată, adică în forma creată de mintea sa, pe baza anticipaţiilor conştiinţei. Datorită acestor anticipaţii, omul îşi reprezintă „devenirea” aşa cum o doreşte să fie, deci mai bună şi mai frumoasă. De aceea, o aşteaptă cu simpatie determinată de ideal.

Dar omul nu se mulţumeşte să-şi privească viitorul cu simpatia idealului, ci pune în joc şi voinţa pentru realizarea devenirii idealizate. De abia atunci evoluţia devine progres, aşa încât progresul în societatea umană este o forţă umană, nu o forţă a naturii, nu o lege a lucrurilor independente de noi. Progresul nu se face automat, deşi aparenţa ar merge în acest sens. Îi trebuie concursul voinţei umane. Progresul este „o evoluţie spre mai bine”. Acest „spre mai bine” nu se găseşte în evoluţia naturală, biologică; aceasta este diferenţa progresului cu evoluţia. În natură, nu există nici libertate, nici progres; aici este regnul inflexibil al cauzalităţii mecanice. Libertatea şi progresul nu se întâlnesc decât în lumea scopurilor şi a valorilor, care se produc sub efortul colectiv al oamenilor. E caracteristic fiinţelor umane de a-şi alege liberi motivele lor de acţiune şi în această alegere se afirmă însăşi personalitatea lor. Unde nu are loc alegerea mijloacelor de realizare a idealului evoluţiei şi unde nu se lucrează conştient la această realizare nu este progres. El este numai acolo unde găsim pe om părtaş la dirijarea evoluţiei, unde găsim scopul de a dirija evoluţia în spre o cât mai completă realizare a ceea ce omul

George-Ştefan COMAN 59contra principiilor paradigmei curente, negându-i chiar principiile, tehnicile, şi metodele de cercetare.

Un alt termen cheie în teoria lui Thomas Kuhn este ceea ce el a numit incomensurabilitatea teoriilor. Conform acestei sintagme, ştiinţa se dezvoltă independent de comunităţile ştiinţifice, fiecare comunitate ştiinţifică îşi dezvoltă o paradigmă proprie de cercetare total diferită de celelalte paradigme dezvoltate de alte comunităţi ştiinţifice.

Comparaţia între paradigme, între modelele de cercetare nu se poate face, nu se poate spune că o paradigmă este mai bună ca alta, deoarece paradigmele se dezvoltă ţinând seama de caracteristicile comunităţii ştiinţifice căreia îi aparţine. Astfel modelul paradigmatic de cercetare dezvoltat de către o comunitate ştiinţifică nu poate fi adoptat sau tradus de către altă comunitate ştiinţifică datorită condiţionărilor impuse de limbă. Unii termeni şi unele metode de cercetare cuprind elemente care nu pot fi traduse de către comunitatea care doreşte să adopte noua paradigmă

Saltul calitativ în ştiinţă şi tehnică are efecte în lanţ şi asupra altor componente ale gândirii şi comportamentului uman, care vizează:

- efectul ideatic, spiritual: modificarea „atmosferei”, a modului de gândire a unei întregi epoci istorice, introducerea unei noi viziuni asupra lumii;

- efectul ştiinţific: noi fundamente teoretice pentru dezvoltarea ştiinţei pure şi aplicative, material vast pentru influenţarea şi îmbogăţirea celorlalte forme ale conştiinţei sociale: filozofia, arta, religia etc.;

- efectul material productiv: motivaţii şi date (informaţii) pentru activitatea în domeniul tehnologiei şi tehnicii;

- efectul inovaţional: stimularea şi acoperirea ştiinţifică a activităţilor de cercetare empirică în domeniul specialităţilor practice, al dezvoltării mijloacelor de producţie, încurajarea invenţiilor şi inovaţiilor tehnice.

2.3. Credinţa în progres

În creaţia filosofică există interpretări contradictorii privind

tendinţa continuă de schimbare a fenomenelor din natură şi societatea umană: schimbare în direcţie retrogradă; a stabilităţii în timp sau repetării fenomenelor; schimbare pozitivă sau a perfectibilităţii47. Pentru fiecare din aceste trei interpretări sunt aduse numeroase argumente convingătoare.

Schimbarea pozitivă din domeniul tehnic şi tehnologiei, cunoscută sub numele de progres tehnic, este evidentă. Dar, şi aici sunt discuţii privind utilizarea produselor tehnice şi în scop distructiv,

47 Perroux François, Les techniques quantitatives de planification, Paris, PUF, 1965.

Creativitate şi progres tehnic 60 nu numai constructiv. Dualismul progresului tehnic prin folosirea rezultatelor sale atât în scop constructiv, cât şi în scop distructiv a fost menţionată de multă vreme. Astfel, în Istoria naturală, Pliniu cel Bătrân (23 – 79), după ce sintetizează cu exactitate cunoştinţele acumulate în domeniul metalurgiei în general şi a fierului în special, scrie: „Cei care extrag fierul procură omului o unealtă admirabilă dar primejdioasă. Căci cu această unealtă brăzdăm pământul, sădim pomi, lucrăm grădinile roditoare şi, tăind lăstarii sălbatici ai viţei de vie, o silim să întinerească în fiecare an. Cu această unealtă construim case, spargem pietre şi întreprindem numeroase lucrări de acest fel. Dar acelaşi fier dă naştere la certuri, lupte şi jafuri şi-l folosim nu numai în jurul nostru, ci-l trimitem înaripat şi în depărtare, de pe metereze, din mâini puternice, sub formă de săgeţi cu pene în coadă. După părerea mea aceasta înseamnă cea mai ticăloasă viclenie a minţii omeneşti. Căci, pentru ca moarte să-l lovească mai repede pe om, acesta i-a dat fierului aripi şi pene. Vina este a omului şi nu a naturii”. Se observă menţiunea lui Pliniu cel Bătrân că „Vina este a omului şi nu a naturii” pentru folosirea tehnicii în scop distructiv.

Desigur, sunt multe consideraţii de acest gen fapt pentru care credinţa în progres nu o are orice om şi n-a avut-o totdeauna genul uman. Ea există numai acolo unde omul şi-a format conştiinţa că el este o fiinţă spirituală autonomă de mecanismul orb al naturii, şi că, din această poziţie, el aşteaptă viitorul să vie în formă idealizată, adică în forma creată de mintea sa, pe baza anticipaţiilor conştiinţei. Datorită acestor anticipaţii, omul îşi reprezintă „devenirea” aşa cum o doreşte să fie, deci mai bună şi mai frumoasă. De aceea, o aşteaptă cu simpatie determinată de ideal.

Dar omul nu se mulţumeşte să-şi privească viitorul cu simpatia idealului, ci pune în joc şi voinţa pentru realizarea devenirii idealizate. De abia atunci evoluţia devine progres, aşa încât progresul în societatea umană este o forţă umană, nu o forţă a naturii, nu o lege a lucrurilor independente de noi. Progresul nu se face automat, deşi aparenţa ar merge în acest sens. Îi trebuie concursul voinţei umane. Progresul este „o evoluţie spre mai bine”. Acest „spre mai bine” nu se găseşte în evoluţia naturală, biologică; aceasta este diferenţa progresului cu evoluţia. În natură, nu există nici libertate, nici progres; aici este regnul inflexibil al cauzalităţii mecanice. Libertatea şi progresul nu se întâlnesc decât în lumea scopurilor şi a valorilor, care se produc sub efortul colectiv al oamenilor. E caracteristic fiinţelor umane de a-şi alege liberi motivele lor de acţiune şi în această alegere se afirmă însăşi personalitatea lor. Unde nu are loc alegerea mijloacelor de realizare a idealului evoluţiei şi unde nu se lucrează conştient la această realizare nu este progres. El este numai acolo unde găsim pe om părtaş la dirijarea evoluţiei, unde găsim scopul de a dirija evoluţia în spre o cât mai completă realizare a ceea ce omul

George-Ştefan COMAN 61consideră că este de valoare. Prin aceasta, se precizează bine deosebirea dintre evoluţie şi progres.

Progresul este o schimbare care presupune noţiunea de valoare; are loc numai unde se lucrează cu fenomene de voinţă, care pot fi raportate la valoare. Şi cum valoarea nu poate exista în afară de o personalitate,care să o susţină, se învederează şi faptul că progresul nu poate avea loc decât în funcţie de tensiunea personalităţii după realizarea de noi valori, sau a plusului de „înălţare sufletească”, caracteristic culturii, încât ceea ce se face în vederea formării personalităţii, va servi, în acelaşi timp, şi la promovarea progresului.

2.4. Progresul tehnic – forţă a dezvoltării economice

Economistul francez Jean Fourastié (1907 - 1990) în

încercarea de reînnoire teoretică a economiei politice universitare a avut meritul că a atras atenţia asupra rolului progresului tehnic, asupra evoluţiei acestui fenomen capital: productivitatea muncii omeneşti ca factor fundamental al dezvoltării economico-sociale a comunităţii umane. Mărirea productivităţii muncii omeneşti constituie factorul esenţial al progresului tehnic, dar pentru Jean Fourastié ea este factorul exclusiv. Toate lucrările lui Jean Fourastié se bazează pe o idee fundamentală: „progresul tehnic este motorul exclusiv al istoriei“48.

Dar, avertizează Jean Fourastié: tehnica promovată la rangul de motor autonom devine sau riscă să devină o putere străină omului pe care ea îl poate aservi sau elibera. Împotriva acestor pericole este necesar să ne protejăm dezvoltând morala, cultura, pe scurt tot ceea ce nu se traduce prin impersonal şi obiectiv, ci prin personal şi subiectiv.

După cum se cunoaşte, pentru realizarea procesului tehnico-economic, tehnica reprezintă un sistem de organe artificiale de activitate a omului social, puterea lui asupra naturii, care se formează şi se dezvoltă prin intermediul procesului istoric de obiectivare în materialul natural al funcţiilor de muncă, al deprinderilor, experienţei şi cunoştinţelor, prin intermediul cunoaşterii şi folosirii în producţie a forţelor şi legităţilor naturii. După Tudor Vianu „Tehnica este[…] ştiinţa activităţii omeneşti puse în slujba anumitor năzuinţe culturale”49. Din punctul său de vedere, tehnica este o valoare culturală parţială, în sensul că nu acoperă cultura, sistemul său de valori în întregul pe

48 Jean Fourastié, La productivité, Paris, PUF, 1968 ; Jean Fourastié, Productivité et richesse des nations, Paris, Gallimard, 2005 ; Jean Fourastié, Les conditions de l'esprit scientifique, Paris, Gallimard, 1966. 49 Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p.263.

Creativitate şi progres tehnic 62 care-l presupune. De asemenea, din perspectiva concepţiei la care ne raportăm, tehnica presupune ca suport sau ca temelie a ei, cultura întrucât tehnica asigură „mijloacele obiective ale culturii, adică acelea care ajută, sprijină, solicită producţia culturală”50.

Concepţii mai apropiate de momentul actual, cum este aceea a lui Fritjof Capra, subliniază această simbioză dintre tehnică, tehnologie şi cultură întrucât „Influenţele infrastructurii materiale asupra comportamentului şi culturii unui popor sunt semnificative, mai ales în cazul tehnologiei, de aceea analiza tehnologiei a devenit un subiect important în teoria socială, atât în cadrul, cât şi în afara tradiţiei marxiste”51.Ca urmare, progresul tehnic înseamnă dezvoltarea sistemului tehnic în direcţia complexităţii şi eficienţei economice a lui. De aici constatarea că progresul tehnic stă la baza creşterii eficienţei economice şi a creşterii economice însăşi.

Într-o prelegere ţinută de Herbert Marcuse în cadrul unui ciclu de conferinţe organizat de Universităţile din Franckfurt şi Heidelberg, cu prilejul comemorării centenarului naşterii lui Sigmund Freud, în toamna anului 1956, acesta spunea: „Ridicarea omenirii din sclavie şi mizerie la o tot mai mare libertate presupune progresul tehnic, adică un grad înalt de dominare a naturii, unicul generator al bogăţiei sociale, care, la rândul ei, permite ca şi trebuinţele umane să îmbrace o formă mai umană şi să fie satisfăcute într-un mod mai uman… Progresul înseamnă că în cursul dezvoltării culturii, în pofida numeroaselor perioade de regresiune, cunoştinţele şi aptitudinile umane luate în ansamblu au sporit şi că, totodată, aplicarea lor în vederea dominării lumii înconjurătoare – socială şi culturală – a devenit tot mai universală. Rezultatul acestui progres este creşterea bogăţiei sociale. Pe măsură ce cultura progresează, ea sporeşte atât trebuinţele oamenilor cât şi mijloacele pentru satisfacerea lor; dacă un astfel de progres contribuie şi la desăvârşirea omului, la o existenţă mai liberă şi mai fericită, aceasta rămâne o chestiune deschisă”52.

Progresul tehnic reprezintă baza hotărâtoare obiectivă a desfăşurării tuturor forţelor motrice ale societăţii. Lumea tehnicizată de astăzi nu presupune însă, implicit, că această raţionalitate umană (mereu în dezvoltare) ar duce neaparat şi liniar la un grad mai mare de libertate, de unde apare cu evidenţă că aceste două valori fundamentale (raţiunea şi libertatea), cât şi corelaţiile lor se cer a fi reevaluate în noile condiţii istorice. De aceea, în legătură cu corelaţia dintre progresul tehnic şi progresul social, Herbert Marcuse menţionează: „Progresul tehnic nu antrenează nicidecum în mod automat progresul umanitar[…].

50 Tudor Vianu, ibidem, p.264. 51 Fritjof Capra, Conexiuni ascunse, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004, p.138. 52 Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, Editura Politică, Bucureşti, 1977, p.219.

George-Ştefan COMAN 61consideră că este de valoare. Prin aceasta, se precizează bine deosebirea dintre evoluţie şi progres.

Progresul este o schimbare care presupune noţiunea de valoare; are loc numai unde se lucrează cu fenomene de voinţă, care pot fi raportate la valoare. Şi cum valoarea nu poate exista în afară de o personalitate,care să o susţină, se învederează şi faptul că progresul nu poate avea loc decât în funcţie de tensiunea personalităţii după realizarea de noi valori, sau a plusului de „înălţare sufletească”, caracteristic culturii, încât ceea ce se face în vederea formării personalităţii, va servi, în acelaşi timp, şi la promovarea progresului.

2.4. Progresul tehnic – forţă a dezvoltării economice

Economistul francez Jean Fourastié (1907 - 1990) în

încercarea de reînnoire teoretică a economiei politice universitare a avut meritul că a atras atenţia asupra rolului progresului tehnic, asupra evoluţiei acestui fenomen capital: productivitatea muncii omeneşti ca factor fundamental al dezvoltării economico-sociale a comunităţii umane. Mărirea productivităţii muncii omeneşti constituie factorul esenţial al progresului tehnic, dar pentru Jean Fourastié ea este factorul exclusiv. Toate lucrările lui Jean Fourastié se bazează pe o idee fundamentală: „progresul tehnic este motorul exclusiv al istoriei“48.

Dar, avertizează Jean Fourastié: tehnica promovată la rangul de motor autonom devine sau riscă să devină o putere străină omului pe care ea îl poate aservi sau elibera. Împotriva acestor pericole este necesar să ne protejăm dezvoltând morala, cultura, pe scurt tot ceea ce nu se traduce prin impersonal şi obiectiv, ci prin personal şi subiectiv.

După cum se cunoaşte, pentru realizarea procesului tehnico-economic, tehnica reprezintă un sistem de organe artificiale de activitate a omului social, puterea lui asupra naturii, care se formează şi se dezvoltă prin intermediul procesului istoric de obiectivare în materialul natural al funcţiilor de muncă, al deprinderilor, experienţei şi cunoştinţelor, prin intermediul cunoaşterii şi folosirii în producţie a forţelor şi legităţilor naturii. După Tudor Vianu „Tehnica este[…] ştiinţa activităţii omeneşti puse în slujba anumitor năzuinţe culturale”49. Din punctul său de vedere, tehnica este o valoare culturală parţială, în sensul că nu acoperă cultura, sistemul său de valori în întregul pe

48 Jean Fourastié, La productivité, Paris, PUF, 1968 ; Jean Fourastié, Productivité et richesse des nations, Paris, Gallimard, 2005 ; Jean Fourastié, Les conditions de l'esprit scientifique, Paris, Gallimard, 1966. 49 Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p.263.

Creativitate şi progres tehnic 62 care-l presupune. De asemenea, din perspectiva concepţiei la care ne raportăm, tehnica presupune ca suport sau ca temelie a ei, cultura întrucât tehnica asigură „mijloacele obiective ale culturii, adică acelea care ajută, sprijină, solicită producţia culturală”50.

Concepţii mai apropiate de momentul actual, cum este aceea a lui Fritjof Capra, subliniază această simbioză dintre tehnică, tehnologie şi cultură întrucât „Influenţele infrastructurii materiale asupra comportamentului şi culturii unui popor sunt semnificative, mai ales în cazul tehnologiei, de aceea analiza tehnologiei a devenit un subiect important în teoria socială, atât în cadrul, cât şi în afara tradiţiei marxiste”51.Ca urmare, progresul tehnic înseamnă dezvoltarea sistemului tehnic în direcţia complexităţii şi eficienţei economice a lui. De aici constatarea că progresul tehnic stă la baza creşterii eficienţei economice şi a creşterii economice însăşi.

Într-o prelegere ţinută de Herbert Marcuse în cadrul unui ciclu de conferinţe organizat de Universităţile din Franckfurt şi Heidelberg, cu prilejul comemorării centenarului naşterii lui Sigmund Freud, în toamna anului 1956, acesta spunea: „Ridicarea omenirii din sclavie şi mizerie la o tot mai mare libertate presupune progresul tehnic, adică un grad înalt de dominare a naturii, unicul generator al bogăţiei sociale, care, la rândul ei, permite ca şi trebuinţele umane să îmbrace o formă mai umană şi să fie satisfăcute într-un mod mai uman… Progresul înseamnă că în cursul dezvoltării culturii, în pofida numeroaselor perioade de regresiune, cunoştinţele şi aptitudinile umane luate în ansamblu au sporit şi că, totodată, aplicarea lor în vederea dominării lumii înconjurătoare – socială şi culturală – a devenit tot mai universală. Rezultatul acestui progres este creşterea bogăţiei sociale. Pe măsură ce cultura progresează, ea sporeşte atât trebuinţele oamenilor cât şi mijloacele pentru satisfacerea lor; dacă un astfel de progres contribuie şi la desăvârşirea omului, la o existenţă mai liberă şi mai fericită, aceasta rămâne o chestiune deschisă”52.

Progresul tehnic reprezintă baza hotărâtoare obiectivă a desfăşurării tuturor forţelor motrice ale societăţii. Lumea tehnicizată de astăzi nu presupune însă, implicit, că această raţionalitate umană (mereu în dezvoltare) ar duce neaparat şi liniar la un grad mai mare de libertate, de unde apare cu evidenţă că aceste două valori fundamentale (raţiunea şi libertatea), cât şi corelaţiile lor se cer a fi reevaluate în noile condiţii istorice. De aceea, în legătură cu corelaţia dintre progresul tehnic şi progresul social, Herbert Marcuse menţionează: „Progresul tehnic nu antrenează nicidecum în mod automat progresul umanitar[…].

50 Tudor Vianu, ibidem, p.264. 51 Fritjof Capra, Conexiuni ascunse, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004, p.138. 52 Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, Editura Politică, Bucureşti, 1977, p.219.

George-Ştefan COMAN 63Progresul tehnic, care, ca atare, constituie, desigur, condiţia prealabilă a libertăţii, nu înseamnă câtuşi de puţin şi realizarea unei libertăţi mai mari”53.

Dar cum acţionează progresul tehnic asupra condiţiei umane ? Prin patru valori negative (adică de descreştere a lor), patru valori pozitive (adică de creştere a lor) şi raporturile dintre ele. Cele patru valori negative sunt: scăderea proporţională a numărului lucrătorilor; micşorarea timpului pentru realizarea obiectelor manufacturate destinate comercializării; micşorarea numărului de tipuri de obiecte realizate; scăderea progresivă a preţurilor relative de vânzare. Cele patru valori pozitive sunt: creşterea numărului de obiecte manufacturate, ca mijloace de producţie, destinate reducerii mâinii de lucru; creşterea indefinită a producţiei zilnice şi anuale de obiecte destinate comercializării; creşterea perfecţiunii funcţionalităţii produselor comercializate; creşterea salariilor.

La o primă observare superficială a acestor opt scopuri ale progresului tehnic ar părea că se contrazic, însă, la o analiză atentă a lor se constată perfecta armonie dintre ele. A mări cantitatea şi randamentul maşinilor ca mijloace de producţie înseamnă a micşora numărul lucrătorilor; a reduce timpul necesar realizării produselor, înseamnă a produce din zi în zi mai mult; a micşora numărul „tipurilor”, obligând pe consumatori să renunţe la gusturile lor individuale, are drept urmare o sporire a producţiei şi o reducere a preţurilor de cost; şi, în sfârşit, scăzând preţurile de vânzare şi mărind salariile, sporesc numărul celor ce au posibilitatea să cumpere şi capacitatea lor de achiziţionare; aşa încât se poate mări producţia fără riscuri de supraproducţie.

La aprecierea progresului tehnic se are în vedere faptul că de-a lungul istoriei modificările tehnologiei s-au produs totdeauna în sensul complexităţii crescânde şi al unei transformări de energie liberă în energie legată din ce în ce mai mare apreciate, în ştiinţa economică modernă, prin conceptul de entropie utilizată ca indicator atât în definirea clasică a lui Rudolf Clausius (1822-1888), cât şi a lui Ludwig Boltzmann (1844-1906).

O contribuţie majoră la analiza entropică a procesului economic a aduso fostul nostru conaţional Nicholas Georgescu-Roegen54 (1906-

53 Herbert Marcuse, ibidem, p.220. 54 Nicholas Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti, Editura Politică, 1979: „Legea entropiei continuă să fie înconjurata de numeroase dificultăţi conceptuale şi de tot atâtea controverse. Dar nu acesta este motivul pentru care majoritatea specialiştilor în ştiinţele naturii sunt de acord că ea ocupă o poziţie unică printre legile materiei. Sir Arthur Eddington a susţinut chiar ca deţine cea mai înalta poziţie. Important este faptul că descoperirea legii entropiei a dus la decăderea dogmei mecaniciste a fizicii clasice, care spunea că tot ce se întâmpla în orice domeniu de fenomene consta exclusiv din locomoţie şi, prin urmare, că în natură nu există schimbare irevocabilă. Tocmai pentru că legea entropiei proclamă existenţa unei

Creativitate şi progres tehnic 64 1994) din care menţionăm că „entropia este un indice al cantităţii relative de energie legată dintr-o structură izolată sau, mai exact, al gradului de uniformitate cu care energie este repartizată într-o astfel de structură […] entropie înaltă înseamnă o structură în care toată energia sau majoritatea ei este legată, iar entropie joasă, în care opusul este valabil […] energia liberă este o structură ordonată, pe când energia legată este o repartizare dezordonată, haotică (sau, cu alte cuvinte, energia liberă este capabilă să producă lucrul mecanic, iar energia legată nu)”55.

Scopul progresului tehnic presupune industrializare, dar industrializarea se bazează pe o transformare intensă a energiei libere în energie legată şi deci printr-o creştere intensă a entropiei mediului înconjurător, apreciată cu ajutorul relaţiei lui Clausius. În acelaşi timp, tot ce “consumă” fiinţa umană se bazează pe entropie joasă. De aici concluzia că procesul de producţie se bazează pe transformarea energiei libere în energie legată pentru obţinerea unor “bunuri de consum” cu entropie joasă, cu o ordine ridicată. În consum, entropia joasă se transformă în entropie înaltă de către societatea umană, prin degradarea, transformarea în deşeuri, a bunurilor de consum. Ca urmare, procesul economic este un proces entropic.

Legea entropiei ne atrage atenţia că progresul tehnic implică o micşorare a energiei disponibile pentru viaţă pe planeta noastră, în timp ce ideea comună despre progres creează, dimpotrivă, impresia că el are ca rezultat reducerea dezordinii. Dar, a venit criza ecologică pentru a ne obliga să regândim această situaţie şi pentru a ne atrage atenţia că, în conformitate cu legea entropiei, progresul marchează crearea unor insule tot mai mari de ordine, însă acestea într-un ocean tot mai mare de dezordine. De aici constatarea că nu are sens ştiinţific formulările „tehnologii nepoluante” sau „dezvoltare durabilă”. Tehnologiile se pot baza pe randamente energetice mai ridicate, însă

asemenea schimbări, unii cercetători au constatat destul de repede legătura ei intimă cu fenomenele caracteristice structurilor vii. În prezent, nimeni nu mai neaga că economia proceselor biologice este guvernata de legea entropiei, nu de legile mecanicii”.

Despre Nicholas Georgescu-Roegen (1906-1994), Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie, spunea ca este "un savant între savanţi şi economist între economişti", în timp ce pentru Al. Haig era "un om în avans faţă de timpul său". Remarcabil rămâne, cum aprecia Ph. Mirowski, "modul în care stăpâneşte literatura economică, ştiinţifică şi filosofică din spaţiul cultural al diverselor limbi europene nu este egalat în istorie decât de Marx si Edgeworth şi, poate, Schumpeter". La noi, prof. Gh. Dolgu îl situează în "acea elită universală de obârşie română pe care o formează Brâncuşi, Eugen Ionescu, Palade, Cioran, Enescu, Eliade şi atâţia alţii". 55 Nicholas Georgescu-Roegen, ibidem, p.54.

George-Ştefan COMAN 63Progresul tehnic, care, ca atare, constituie, desigur, condiţia prealabilă a libertăţii, nu înseamnă câtuşi de puţin şi realizarea unei libertăţi mai mari”53.

Dar cum acţionează progresul tehnic asupra condiţiei umane ? Prin patru valori negative (adică de descreştere a lor), patru valori pozitive (adică de creştere a lor) şi raporturile dintre ele. Cele patru valori negative sunt: scăderea proporţională a numărului lucrătorilor; micşorarea timpului pentru realizarea obiectelor manufacturate destinate comercializării; micşorarea numărului de tipuri de obiecte realizate; scăderea progresivă a preţurilor relative de vânzare. Cele patru valori pozitive sunt: creşterea numărului de obiecte manufacturate, ca mijloace de producţie, destinate reducerii mâinii de lucru; creşterea indefinită a producţiei zilnice şi anuale de obiecte destinate comercializării; creşterea perfecţiunii funcţionalităţii produselor comercializate; creşterea salariilor.

La o primă observare superficială a acestor opt scopuri ale progresului tehnic ar părea că se contrazic, însă, la o analiză atentă a lor se constată perfecta armonie dintre ele. A mări cantitatea şi randamentul maşinilor ca mijloace de producţie înseamnă a micşora numărul lucrătorilor; a reduce timpul necesar realizării produselor, înseamnă a produce din zi în zi mai mult; a micşora numărul „tipurilor”, obligând pe consumatori să renunţe la gusturile lor individuale, are drept urmare o sporire a producţiei şi o reducere a preţurilor de cost; şi, în sfârşit, scăzând preţurile de vânzare şi mărind salariile, sporesc numărul celor ce au posibilitatea să cumpere şi capacitatea lor de achiziţionare; aşa încât se poate mări producţia fără riscuri de supraproducţie.

La aprecierea progresului tehnic se are în vedere faptul că de-a lungul istoriei modificările tehnologiei s-au produs totdeauna în sensul complexităţii crescânde şi al unei transformări de energie liberă în energie legată din ce în ce mai mare apreciate, în ştiinţa economică modernă, prin conceptul de entropie utilizată ca indicator atât în definirea clasică a lui Rudolf Clausius (1822-1888), cât şi a lui Ludwig Boltzmann (1844-1906).

O contribuţie majoră la analiza entropică a procesului economic a aduso fostul nostru conaţional Nicholas Georgescu-Roegen54 (1906-

53 Herbert Marcuse, ibidem, p.220. 54 Nicholas Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti, Editura Politică, 1979: „Legea entropiei continuă să fie înconjurata de numeroase dificultăţi conceptuale şi de tot atâtea controverse. Dar nu acesta este motivul pentru care majoritatea specialiştilor în ştiinţele naturii sunt de acord că ea ocupă o poziţie unică printre legile materiei. Sir Arthur Eddington a susţinut chiar ca deţine cea mai înalta poziţie. Important este faptul că descoperirea legii entropiei a dus la decăderea dogmei mecaniciste a fizicii clasice, care spunea că tot ce se întâmpla în orice domeniu de fenomene consta exclusiv din locomoţie şi, prin urmare, că în natură nu există schimbare irevocabilă. Tocmai pentru că legea entropiei proclamă existenţa unei

Creativitate şi progres tehnic 64 1994) din care menţionăm că „entropia este un indice al cantităţii relative de energie legată dintr-o structură izolată sau, mai exact, al gradului de uniformitate cu care energie este repartizată într-o astfel de structură […] entropie înaltă înseamnă o structură în care toată energia sau majoritatea ei este legată, iar entropie joasă, în care opusul este valabil […] energia liberă este o structură ordonată, pe când energia legată este o repartizare dezordonată, haotică (sau, cu alte cuvinte, energia liberă este capabilă să producă lucrul mecanic, iar energia legată nu)”55.

Scopul progresului tehnic presupune industrializare, dar industrializarea se bazează pe o transformare intensă a energiei libere în energie legată şi deci printr-o creştere intensă a entropiei mediului înconjurător, apreciată cu ajutorul relaţiei lui Clausius. În acelaşi timp, tot ce “consumă” fiinţa umană se bazează pe entropie joasă. De aici concluzia că procesul de producţie se bazează pe transformarea energiei libere în energie legată pentru obţinerea unor “bunuri de consum” cu entropie joasă, cu o ordine ridicată. În consum, entropia joasă se transformă în entropie înaltă de către societatea umană, prin degradarea, transformarea în deşeuri, a bunurilor de consum. Ca urmare, procesul economic este un proces entropic.

Legea entropiei ne atrage atenţia că progresul tehnic implică o micşorare a energiei disponibile pentru viaţă pe planeta noastră, în timp ce ideea comună despre progres creează, dimpotrivă, impresia că el are ca rezultat reducerea dezordinii. Dar, a venit criza ecologică pentru a ne obliga să regândim această situaţie şi pentru a ne atrage atenţia că, în conformitate cu legea entropiei, progresul marchează crearea unor insule tot mai mari de ordine, însă acestea într-un ocean tot mai mare de dezordine. De aici constatarea că nu are sens ştiinţific formulările „tehnologii nepoluante” sau „dezvoltare durabilă”. Tehnologiile se pot baza pe randamente energetice mai ridicate, însă

asemenea schimbări, unii cercetători au constatat destul de repede legătura ei intimă cu fenomenele caracteristice structurilor vii. În prezent, nimeni nu mai neaga că economia proceselor biologice este guvernata de legea entropiei, nu de legile mecanicii”.

Despre Nicholas Georgescu-Roegen (1906-1994), Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie, spunea ca este "un savant între savanţi şi economist între economişti", în timp ce pentru Al. Haig era "un om în avans faţă de timpul său". Remarcabil rămâne, cum aprecia Ph. Mirowski, "modul în care stăpâneşte literatura economică, ştiinţifică şi filosofică din spaţiul cultural al diverselor limbi europene nu este egalat în istorie decât de Marx si Edgeworth şi, poate, Schumpeter". La noi, prof. Gh. Dolgu îl situează în "acea elită universală de obârşie română pe care o formează Brâncuşi, Eugen Ionescu, Palade, Cioran, Enescu, Eliade şi atâţia alţii". 55 Nicholas Georgescu-Roegen, ibidem, p.54.

George-Ştefan COMAN 65„nepoluante” nu. Energia liberă folosită în producţie pentru furnizarea lucrului mecanic – de către oameni sau de către maşini – este ireversibil transformată în energie legată. Sau, cu alte cuvinte, starea de ordine a materiei prime se măreşte pe seama creşterii dezordinii în mediul înconjurător.

Dacă entropia explică „săgeata timpului”, atunci istoria dezvoltării vieţii pe planeta noastră nu se poate sustrage legii entropiei. Istoria este un reflex al legii entropiei. Cu fiecare eveniment, o anumită cantitate de energie se degradează, nemaiputând fi recuperată. Punctele critice ale istoriei sunt atinse atunci când acumulările de creşteri ale entropiei se constituie într-o schimbare calitativă în ceea ce priveşte sursa de energie a mediului ambiant. Entropia mediului devine atât de ridicată încât apare necesitatea trecerii la un nou mediu energetic, implicând o tehnologie nouă, noi instituţii economice, sociale şi politice.

Istoria omenirii este rezultatul articulării unor componente eterogene, unele vii, altele inerte, şi a interacţiunii dintre ele.

Este dificil să se reducă întreaga complexitate a istoriei la aspectul ei entropic, dar ar fi tot atât de imprudent de a eluda acest aspect.

Se poate deci admite drept un fapt elementar că entropia joasă este o condiţie necesară pentru ca un obiect să fie util. În acelaşi timp, transformarea energiei libere în energie legată este un proces ireversibil, de unde a doua constatare că o anumită cantitate de entropie joasă nu poate fi folosită decât o singură dată.

În procesul de consum se produce un proces invers, produsul, cu stare entropică joasă, se transformă într-un obiect nedefinit (deşeu) cu stare entropică ridicată. Însă, nu revine la entropia iniţială ci intermediară, între entropia materiei prime şi entropia produsului finit, fapt ce atestă de ce mulţi agenţi economici economisesc entropie joasă prin refolosirea deşeurilor. Colectarea şi sortarea deşeurilor necesită o cantitate de entropie joasă mai redusă decât consumul de entropie joasă pentru a aduce materia primă naturală la starea de ordine a deşeului.

Dar această reciclare a deşeurilor a condus pe unii economişti la o interpretare greşită din punct de vedere entropic a procesului economic, considerându-l ca un sistem închis sau cu un flux circular. În realitate, procesul economic este un proces liniar care constă dintr-o continuă transformare a entropiei joase în entropie înaltă, sub formă de poluare. El se aseamănă cu un proces natural, intervenţia omului grăbind însă procesul de trecere a entropiei joase în entropie înaltă. Pentru a-şi îndeplini menirea, industria consumă cantităţi tot mai mari de combustibili şi materii prime, răspândind în atmosferă şi deversând în ape mari cantităţi de reziduuri care deteriorează local structura troposferei şi a unor ape continentale.

Creativitate şi progres tehnic 66 Din punct de vedere fizic, procesul economic este un

proces entropic; nici nu creează şi nici nu consumă materie sau energie, ci doar transformă entropia joasă în entropie înaltă. În acelaşi timp, întregul proces fizic al mediului înconjurător în care se desfăşoară procesul economic este entropic. Care este însă deosebirea dintre cele două procese, economic şi fizic ?

Mai întâi, procesul entropic din mediul înconjurător material se desfăşoară din punct de vedere fizic automat, în sensul că se produce de la sine, fără intervenţia omului; procesul economic presupune intervenţia omului, care, la fel ca demonul lui Maxwell, sortează şi dirijează entropia joasă din mediu, în conformitate cu reguli bine stabilite – reguli care însă variază în timp şi spaţiu. Deci, dacă procesul natural constă dintr-o trecere directă a entropiei joase în entropie înaltă, în procesul economic, între cele două etape, iniţială şi finală, se interpune o etapă intermediară, de “sortare” a entropiei joase care urmează a fi transformată în entropie înaltă. Însă şi procesul de sortare este întreţinut, este alimentat cu entropie joasă.

În al doilea rând, procesul natural se desfăşoară conform unei legităţi naturale, independentă de voinţa omului, pe câtă vreme procesul economic se desfăşoară tocmai datorită intervenţiei conştiente a omului. Care este raţiunea de a realiza procesul economic ? Ea este dictată de necesitatea creşterii calităţii vieţii umane.

Etapa intermediară, de reducere a entropiei materiei prime, rezultă din faptul că entropia joasă este o condiţie necesară pentru ca un lucru să posede valoare. Dar această condiţie nu este suficientă. Relaţia dintre valoarea economică şi entropia joasă este de acelaşi fel ca relaţia dintre preţ şi valoare economică. Astfel, ciupercile otrăvitoare deşi au entropie joasă nu au valoare economică, comparativ cu ciupercile comestibile. De asemenea, omleta, la fel ca multe alte mâncăruri, deşi are o entropie mai înaltă decât oul crud, este preferată acestuia. Desigur, fiecare fir al procesului economic este entropic, însă căile pe care este ţesut acest proces sunt trasate de categoria utilităţii pentru om.

Dar, dacă am văzut că procesul economic este un proces entropic, este necesar să legăm, în continuare, aceste noţiuni de conceptul de progres. Cum se face ? Simplu ! Amintind că procesul economic totdeauna este perfecţionat, îmbunătăţit şi ca atare aplicând conceptul de progres la procesul economic, prin intensificarea acestuia, se intensifică însăşi procesul entropic din natură. Rezultă astfel că societatea umană este un “parazit” al mediului înconjurător, dar, spre deosebire de celelalte specii ale viului, societatea umană este un parazit inteligent ce-şi diversifică continuu procedeele de acţiune asupra lui.

George-Ştefan COMAN 65„nepoluante” nu. Energia liberă folosită în producţie pentru furnizarea lucrului mecanic – de către oameni sau de către maşini – este ireversibil transformată în energie legată. Sau, cu alte cuvinte, starea de ordine a materiei prime se măreşte pe seama creşterii dezordinii în mediul înconjurător.

Dacă entropia explică „săgeata timpului”, atunci istoria dezvoltării vieţii pe planeta noastră nu se poate sustrage legii entropiei. Istoria este un reflex al legii entropiei. Cu fiecare eveniment, o anumită cantitate de energie se degradează, nemaiputând fi recuperată. Punctele critice ale istoriei sunt atinse atunci când acumulările de creşteri ale entropiei se constituie într-o schimbare calitativă în ceea ce priveşte sursa de energie a mediului ambiant. Entropia mediului devine atât de ridicată încât apare necesitatea trecerii la un nou mediu energetic, implicând o tehnologie nouă, noi instituţii economice, sociale şi politice.

Istoria omenirii este rezultatul articulării unor componente eterogene, unele vii, altele inerte, şi a interacţiunii dintre ele.

Este dificil să se reducă întreaga complexitate a istoriei la aspectul ei entropic, dar ar fi tot atât de imprudent de a eluda acest aspect.

Se poate deci admite drept un fapt elementar că entropia joasă este o condiţie necesară pentru ca un obiect să fie util. În acelaşi timp, transformarea energiei libere în energie legată este un proces ireversibil, de unde a doua constatare că o anumită cantitate de entropie joasă nu poate fi folosită decât o singură dată.

În procesul de consum se produce un proces invers, produsul, cu stare entropică joasă, se transformă într-un obiect nedefinit (deşeu) cu stare entropică ridicată. Însă, nu revine la entropia iniţială ci intermediară, între entropia materiei prime şi entropia produsului finit, fapt ce atestă de ce mulţi agenţi economici economisesc entropie joasă prin refolosirea deşeurilor. Colectarea şi sortarea deşeurilor necesită o cantitate de entropie joasă mai redusă decât consumul de entropie joasă pentru a aduce materia primă naturală la starea de ordine a deşeului.

Dar această reciclare a deşeurilor a condus pe unii economişti la o interpretare greşită din punct de vedere entropic a procesului economic, considerându-l ca un sistem închis sau cu un flux circular. În realitate, procesul economic este un proces liniar care constă dintr-o continuă transformare a entropiei joase în entropie înaltă, sub formă de poluare. El se aseamănă cu un proces natural, intervenţia omului grăbind însă procesul de trecere a entropiei joase în entropie înaltă. Pentru a-şi îndeplini menirea, industria consumă cantităţi tot mai mari de combustibili şi materii prime, răspândind în atmosferă şi deversând în ape mari cantităţi de reziduuri care deteriorează local structura troposferei şi a unor ape continentale.

Creativitate şi progres tehnic 66 Din punct de vedere fizic, procesul economic este un

proces entropic; nici nu creează şi nici nu consumă materie sau energie, ci doar transformă entropia joasă în entropie înaltă. În acelaşi timp, întregul proces fizic al mediului înconjurător în care se desfăşoară procesul economic este entropic. Care este însă deosebirea dintre cele două procese, economic şi fizic ?

Mai întâi, procesul entropic din mediul înconjurător material se desfăşoară din punct de vedere fizic automat, în sensul că se produce de la sine, fără intervenţia omului; procesul economic presupune intervenţia omului, care, la fel ca demonul lui Maxwell, sortează şi dirijează entropia joasă din mediu, în conformitate cu reguli bine stabilite – reguli care însă variază în timp şi spaţiu. Deci, dacă procesul natural constă dintr-o trecere directă a entropiei joase în entropie înaltă, în procesul economic, între cele două etape, iniţială şi finală, se interpune o etapă intermediară, de “sortare” a entropiei joase care urmează a fi transformată în entropie înaltă. Însă şi procesul de sortare este întreţinut, este alimentat cu entropie joasă.

În al doilea rând, procesul natural se desfăşoară conform unei legităţi naturale, independentă de voinţa omului, pe câtă vreme procesul economic se desfăşoară tocmai datorită intervenţiei conştiente a omului. Care este raţiunea de a realiza procesul economic ? Ea este dictată de necesitatea creşterii calităţii vieţii umane.

Etapa intermediară, de reducere a entropiei materiei prime, rezultă din faptul că entropia joasă este o condiţie necesară pentru ca un lucru să posede valoare. Dar această condiţie nu este suficientă. Relaţia dintre valoarea economică şi entropia joasă este de acelaşi fel ca relaţia dintre preţ şi valoare economică. Astfel, ciupercile otrăvitoare deşi au entropie joasă nu au valoare economică, comparativ cu ciupercile comestibile. De asemenea, omleta, la fel ca multe alte mâncăruri, deşi are o entropie mai înaltă decât oul crud, este preferată acestuia. Desigur, fiecare fir al procesului economic este entropic, însă căile pe care este ţesut acest proces sunt trasate de categoria utilităţii pentru om.

Dar, dacă am văzut că procesul economic este un proces entropic, este necesar să legăm, în continuare, aceste noţiuni de conceptul de progres. Cum se face ? Simplu ! Amintind că procesul economic totdeauna este perfecţionat, îmbunătăţit şi ca atare aplicând conceptul de progres la procesul economic, prin intensificarea acestuia, se intensifică însăşi procesul entropic din natură. Rezultă astfel că societatea umană este un “parazit” al mediului înconjurător, dar, spre deosebire de celelalte specii ale viului, societatea umană este un parazit inteligent ce-şi diversifică continuu procedeele de acţiune asupra lui.

George-Ştefan COMAN 67Ce se urmăreşte prin progres tehnic ? Creşterea vitezei de

desfăşurare a proceselor tehnologice, economia relativă de timp, spaţiu, substanţă, energie şi informaţie.

Creşterea vitezei de desfăşurare a proceselor tehnologice a fost şi este o preocupare continuă a acţiunii umane. Această continuitate este însă fragmentată de epuizarea unor realizări ale creaţiei în aceste variate domenii întrucât mărirea performanţelor unui sistem tehnic este supusă principiului efectului descrescând. Mărirea în continuare a vitezei sistemelor tehnice după epuizarea unui principiu presupune aplicarea unui principiu nou, care urmează un nou ciclu de creştere, sporindu-i-se eficienţa prin perfecţionări parţiale, prin studierea lui mai aprofundată, prin găsirea unor subsisteme mai eficiente, prin elaborarea în profunzime a tuturor detaliilor. În cazul vitezei de deplasare în spaţiu, fenomenul a fost studiat mai amănunţit şi înfăţişat sub forma unei succesiuni de curbe de saturaţie peste care se suprapune o curbă înfăşurătoare, şi ea tinzând către o limită, cunoscut fiind faptul că există o limită absolută a vitezei.

Mărirea vitezei de desfăşurare a proceselor tehnologice echivalează cu producerea unui număr sau a unei cantităţi mai mari de produse sau servicii pe unitatea de timp. Cu alte cuvinte, are loc o creşterea productivităţii fizice a muncii sau/şi a maşinilor.

Economia relativă de timp, înseamnă inversul productivităţii muncii fizice şi deci o creştere a timpului liber al individului. Astfel, se apreciază că la mijlocul secolului al XIX-lea omul folosea circa 70% din ziua calendaristică pentru asigurarea conservării existenţei sale, iar la începutul secolului al XXI-lea consumă numai 30%.

Economia de spaţiu se realizează prin reducerea distanţelor între punctele în care se desfăşoară acţiuni umane directe sau mijlocite, prin intermediul proceselor tehnice a căror viteză a crescut. Într-un sens mai larg, acţiuni umane aflate la distanţe mari devin, graţie mijloacelor de transport, din ce în ce mai apropiate.

Un aspect vizibil cu ochiul liber al economiei de spaţiu este cel al construcţiilor urbane. Dezvoltarea industriei moderne necesită concentrarea unui număr mare de oameni pe un spaţiu restrâns, datorită necesităţii ca aceştia să coopereze la procesele tehnologice industriale sau de altă natură. Urbanizarea merge mână în mână cu industrializarea. Una din caracteristicile oraşelor moderne este tocmai o extraordinară concentrare a populaţiei pe suprafeţe restrânse. O asemenea concentrare a fost posibilă prin realizarea de către creativitatea umană a o serie de invenţii de principiu care au permis construirea de clădiri cu zeci sau sute de etaje, cum ar fi: betonul armat şi ascensorul care a rezolvat problema transportului pe verticală.

Creativitate şi progres tehnic 68 Economia de substanţă se realizează prin optimizarea

constructivă a formei şi dimensiunilor obiectelor manufacturate, îmbunătăţirea continuă a proceselor tehnologice primare prin reducerea adausurilor de prelucrare mecanică.

Economia de energie se realizează pe baza creşterii randamentelor energetice pentru orice produs industrial.

Economia de informaţie. Progresul tehnic foloseşte informaţie pentru a economisi substanţa, spaţiul şi timpul. Dar, odată realizate economiile de timp, spaţiu, substanţă şi energie, prin înlocuirea lor prin informaţia obţinută în procesul de creaţie, se pune, evident, problema de a proceda şi la economia de informaţia întrucât şi aceasta este limitată. Generarea informaţiei este un proces costisitor, iar productivitate creierului uman, în ceea ce priveşte crearea de informaţie nouă, este limitată. De aceea, procedeul de reducere a necesarului de informaţie se bazează pe managementul cercetării de proces a fenomenelor tehnico-economice. Creativitatea este cea care asigură progresul tehnic şi, deci, economia de informaţie.

Dar pentru ca acest proces de înlocuire a substanţei prin informaţie să poată avea loc, trebuie să crească capacitatea substanţei de a absorbi informaţie. Dintre substanţele relativ abundente în natură, printr-un îndelungat proces istoric de selecţie, în perioada de progres tehnic continuu, fierul s-a impus ca fiind materialul care poate absorbi cantitatea cea mai mare de informaţie artificială pe unitatea de masă şi volum.

2.5. Descoperire, invenţie, inovaţie

Aşa cum s-a specificat anterior, progresul este determinat de

inteligenţa umană, care se manifestă prin descoperire, invenţie şi inovaţie.

Marele om de cultură Tudor Vianu (1897/1898-1964) scrie: „Între invenţie şi descoperire se face o deosebire esenţială. Descoperirea este găsirea unei energii naturale, latentă până la un moment dat sau în tot cazul neactualizată pentru spiritul omenesc. Descoperirea mai poate fi găsirea unui raport de forţe care funcţiona în natură, dar pe care spiritul uman nu-l observase mai înainte[…] Descoperirea, oricare fi categoria ei, se deosebeşte însă de invenţie, care înseamnă nu numai găsirea unui lucru care există în natură, ci aducerea unui plus faţă de ceea ce în natură există, introducerea unui element nou în economia ei”56. Şi mai departe: „…invenţia presupune descoperirea, deoarece cea dintâi este înfăţişată ca actul

56 Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p.265.

George-Ştefan COMAN 67Ce se urmăreşte prin progres tehnic ? Creşterea vitezei de

desfăşurare a proceselor tehnologice, economia relativă de timp, spaţiu, substanţă, energie şi informaţie.

Creşterea vitezei de desfăşurare a proceselor tehnologice a fost şi este o preocupare continuă a acţiunii umane. Această continuitate este însă fragmentată de epuizarea unor realizări ale creaţiei în aceste variate domenii întrucât mărirea performanţelor unui sistem tehnic este supusă principiului efectului descrescând. Mărirea în continuare a vitezei sistemelor tehnice după epuizarea unui principiu presupune aplicarea unui principiu nou, care urmează un nou ciclu de creştere, sporindu-i-se eficienţa prin perfecţionări parţiale, prin studierea lui mai aprofundată, prin găsirea unor subsisteme mai eficiente, prin elaborarea în profunzime a tuturor detaliilor. În cazul vitezei de deplasare în spaţiu, fenomenul a fost studiat mai amănunţit şi înfăţişat sub forma unei succesiuni de curbe de saturaţie peste care se suprapune o curbă înfăşurătoare, şi ea tinzând către o limită, cunoscut fiind faptul că există o limită absolută a vitezei.

Mărirea vitezei de desfăşurare a proceselor tehnologice echivalează cu producerea unui număr sau a unei cantităţi mai mari de produse sau servicii pe unitatea de timp. Cu alte cuvinte, are loc o creşterea productivităţii fizice a muncii sau/şi a maşinilor.

Economia relativă de timp, înseamnă inversul productivităţii muncii fizice şi deci o creştere a timpului liber al individului. Astfel, se apreciază că la mijlocul secolului al XIX-lea omul folosea circa 70% din ziua calendaristică pentru asigurarea conservării existenţei sale, iar la începutul secolului al XXI-lea consumă numai 30%.

Economia de spaţiu se realizează prin reducerea distanţelor între punctele în care se desfăşoară acţiuni umane directe sau mijlocite, prin intermediul proceselor tehnice a căror viteză a crescut. Într-un sens mai larg, acţiuni umane aflate la distanţe mari devin, graţie mijloacelor de transport, din ce în ce mai apropiate.

Un aspect vizibil cu ochiul liber al economiei de spaţiu este cel al construcţiilor urbane. Dezvoltarea industriei moderne necesită concentrarea unui număr mare de oameni pe un spaţiu restrâns, datorită necesităţii ca aceştia să coopereze la procesele tehnologice industriale sau de altă natură. Urbanizarea merge mână în mână cu industrializarea. Una din caracteristicile oraşelor moderne este tocmai o extraordinară concentrare a populaţiei pe suprafeţe restrânse. O asemenea concentrare a fost posibilă prin realizarea de către creativitatea umană a o serie de invenţii de principiu care au permis construirea de clădiri cu zeci sau sute de etaje, cum ar fi: betonul armat şi ascensorul care a rezolvat problema transportului pe verticală.

Creativitate şi progres tehnic 68 Economia de substanţă se realizează prin optimizarea

constructivă a formei şi dimensiunilor obiectelor manufacturate, îmbunătăţirea continuă a proceselor tehnologice primare prin reducerea adausurilor de prelucrare mecanică.

Economia de energie se realizează pe baza creşterii randamentelor energetice pentru orice produs industrial.

Economia de informaţie. Progresul tehnic foloseşte informaţie pentru a economisi substanţa, spaţiul şi timpul. Dar, odată realizate economiile de timp, spaţiu, substanţă şi energie, prin înlocuirea lor prin informaţia obţinută în procesul de creaţie, se pune, evident, problema de a proceda şi la economia de informaţia întrucât şi aceasta este limitată. Generarea informaţiei este un proces costisitor, iar productivitate creierului uman, în ceea ce priveşte crearea de informaţie nouă, este limitată. De aceea, procedeul de reducere a necesarului de informaţie se bazează pe managementul cercetării de proces a fenomenelor tehnico-economice. Creativitatea este cea care asigură progresul tehnic şi, deci, economia de informaţie.

Dar pentru ca acest proces de înlocuire a substanţei prin informaţie să poată avea loc, trebuie să crească capacitatea substanţei de a absorbi informaţie. Dintre substanţele relativ abundente în natură, printr-un îndelungat proces istoric de selecţie, în perioada de progres tehnic continuu, fierul s-a impus ca fiind materialul care poate absorbi cantitatea cea mai mare de informaţie artificială pe unitatea de masă şi volum.

2.5. Descoperire, invenţie, inovaţie

Aşa cum s-a specificat anterior, progresul este determinat de

inteligenţa umană, care se manifestă prin descoperire, invenţie şi inovaţie.

Marele om de cultură Tudor Vianu (1897/1898-1964) scrie: „Între invenţie şi descoperire se face o deosebire esenţială. Descoperirea este găsirea unei energii naturale, latentă până la un moment dat sau în tot cazul neactualizată pentru spiritul omenesc. Descoperirea mai poate fi găsirea unui raport de forţe care funcţiona în natură, dar pe care spiritul uman nu-l observase mai înainte[…] Descoperirea, oricare fi categoria ei, se deosebeşte însă de invenţie, care înseamnă nu numai găsirea unui lucru care există în natură, ci aducerea unui plus faţă de ceea ce în natură există, introducerea unui element nou în economia ei”56. Şi mai departe: „…invenţia presupune descoperirea, deoarece cea dintâi este înfăţişată ca actul

56 Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p.265.

George-Ştefan COMAN 69coordonării unei nevoi cu o lege naturală, care urmează mai întâi să fie descoperită. Dar, actul coordonării însăşi presupune descoperirea unui anumit procedeu al naturii, căci coordonarea aceasta se face tot graţie unei legi naturale. Astfel se poate spune că invenţia este, dintr-un îndoit punct de vedere, o descoperire”57.

„A descoperi înseamnă a pune în evidenţă un fapt, un obiect, un fenomen, o relaţie sau o lege care oricum exista, funcţiona, fără însă a se cunoaşte aceasta. A inventa înseamnă a da la iveală ceva care nu a existat anterior[…]. Trebuie să observăm că există în invenţie un factor deosebit faţă de ceea ce gândim în noţiunea de descoperire şi anume tocmai forţarea coincidenţei dintre descoperire şi legea naturală. Coincidenţa aceasta se obţine fără îndoială tot prin intermediul unei legi naturale. Trebuie însă să apară ceva care să potrivească această nevoie umană cu legea respectivă; trebuie să se producă o contribuţie umană care să formeze coincidenţa şi tocmai împrejurarea aceasta ne dă dreptul de a vorbi de invenţie ca de ceva deosebit de descoperire. În sfârşit, în invenţie mai există încă un fapt nou, surprinderea coincidenţei posibile între o nevoie şi legea naturii. Adaptarea aceasta nu se face de către natură însăşi, ci se obţine graţie unui spirit care simte posibilitatea acestei adaptări, creează ipoteze asupra posibilităţii ei, verifică şi realizează în cele din urmă această ipoteză”58.

Descoperirea precede invenţia; invenţia tehnică (pe care o avem în vedere în lucrarea de faţă) se realizează pe baza unei combinaţii a descoperirilor legilor naturii din care să se obţină un produs inexistent anterior, fiind rezultatul unei creaţii umane.

Invenţia este de fapt creaţia noului necesar pentru a se realiza progresul, iar imitaţia (inovaţia) o transformă într-un bun social, în civilizaţie.

În DEX′98: Invenţie, invenţii, s. f. 1. Rezolvare sau realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoaşterii care prezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut până atunci. 2. Afirmaţie care susţine ca adevărate lucruri inexistente, imaginare, mincinoase; 3. Căutarea şi alegerea ideilor şi argumentelor adecvate într-un discurs sau a ideilor şi temelor corespunzătoare într-o creaţie artistică. 4. (Muz.; în forma invenţiune) Mică piesă muzicală în stil contrapunctic, imitativ, specifică barocului.

Invenţia tehnică este realizată uneori de aceeaşi persoană care este descoperitor în ştiinţă, fiind, deci, şi inventator în tehnică. Astfel, Evangelista Toricelli (1608-1647) a inventat barometrul după

57 Tudor Vianu, ibidem, p.265. 58 Solomon Marcus, Invenţie şi descoperire, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989, p.5.

Creativitate şi progres tehnic 70 descoperirea comportamentului coloanei de mercur închis într-un tub, care-i aparţinea; Benjamin Franklin (1706-1790) a realizat invenţia paratrăsnetului după descoperirea, tot de către el, a naturii electrice a tunetului şi a fulgerului. În general, orice invenţie tehnică se bazează pe descoperirile pe care ştiinţa le realizează, după cum orice descoperire se sprijină pe unele invenţii.

Se poate spune că invenţia nu este nici superioară, nici inferioară descoperiri, ele diferă numai prin obiect, nu şi prin procesul psihic asociat. Atât invenţia cât şi descoperirea au în faţă un câmp infinit de alegeri, întrucât atât natura, realitatea înconjurătoare cât şi gândirea umană sunt infinite. Nevoia de imaginaţie şi de iniţiativă este aceeaşi în invenţie şi în descoperire.

Dar, pentru a se realiza progresul tehnic sunt necesari doi factori principali ai vieţii sociale: unul de iniţiativă, invenţia şi altul de difuzare imitaţia (inovaţia). Invenţia este o realizare de noutate absolută (generală), iar inovaţia este o noutate locală prin transplantul invenţiei realizată anterior, în alt loc. De exemplu, Thomas Alva Edison (1847- 1931), în anul 1879 inventează becul cu incandescenţă, este invenţie întrucât a fost o noutate absolută pe glob; un întreprinzător din SUA sau din altă ţară a lumii care a adoptat pentru fabricaţie becul cu incandescenţă este noutate pentru el, pe plan local, dar inovaţie sau imitaţie pe plan mondial întrucât anterior a fost noutate absolută. Becul poate fi perfecţionat, de exemplu, prin schimbarea filamentului din alt material pentru care este o invenţie, dar este cu drepturi de autor limitate, la filament, nu şi asupra principiului de realizare a becului, pentru cei care adoptă, în continuare, noul filament, acesta este o inovaţie sau imitaţie.

Primordial este factorul novator, personal. El reprezintă oarecum cauza fundamentală în desfăşurarea procesului social spre progres. Forţele inventive se nasc totdeauna dintr-un om, dintr-un focar. Un om pasionat, ros de dorinţa de cucerire, de nemurire, de regenerare umană întâlneşte o idee, care-i deschide aspiraţiilor sale o izbândă nebănuită. Factorul novator reprezintă oarecum propagarea în înălţime a vieţii sociale.

Factorul social prin excelenţă este însă imitaţia (inovaţia) căci o invenţie nu are nici o valoare din punct de vedere social, câtă vreme masa cea mare a societăţii n-a fost mişcată în direcţia invenţiei considerate. Mişcarea (deplasarea) masei societăţii în această direcţie se face prin imitaţie, prin inovaţie. Un exemplu edificator în acest sens îl prezintă invenţia de copiere în câmp electrostatic numit „xerografie”. Invenţia este realizată de Chester Carlson (1906-1968) la 22 octombrie 1938, se produce prima imagine xerografică în 1947, Haloid cumpără licenţa lui Chester Carlson în 1948 când cuvântul „Xerox” devine marcă înregistrată, în 1949 se realizează primul copiator xerografic de serie (Model A), în 1968 firma Xerox Corporation (listată NYSE) deschide reprezentanţă în România. Dar,

George-Ştefan COMAN 69coordonării unei nevoi cu o lege naturală, care urmează mai întâi să fie descoperită. Dar, actul coordonării însăşi presupune descoperirea unui anumit procedeu al naturii, căci coordonarea aceasta se face tot graţie unei legi naturale. Astfel se poate spune că invenţia este, dintr-un îndoit punct de vedere, o descoperire”57.

„A descoperi înseamnă a pune în evidenţă un fapt, un obiect, un fenomen, o relaţie sau o lege care oricum exista, funcţiona, fără însă a se cunoaşte aceasta. A inventa înseamnă a da la iveală ceva care nu a existat anterior[…]. Trebuie să observăm că există în invenţie un factor deosebit faţă de ceea ce gândim în noţiunea de descoperire şi anume tocmai forţarea coincidenţei dintre descoperire şi legea naturală. Coincidenţa aceasta se obţine fără îndoială tot prin intermediul unei legi naturale. Trebuie însă să apară ceva care să potrivească această nevoie umană cu legea respectivă; trebuie să se producă o contribuţie umană care să formeze coincidenţa şi tocmai împrejurarea aceasta ne dă dreptul de a vorbi de invenţie ca de ceva deosebit de descoperire. În sfârşit, în invenţie mai există încă un fapt nou, surprinderea coincidenţei posibile între o nevoie şi legea naturii. Adaptarea aceasta nu se face de către natură însăşi, ci se obţine graţie unui spirit care simte posibilitatea acestei adaptări, creează ipoteze asupra posibilităţii ei, verifică şi realizează în cele din urmă această ipoteză”58.

Descoperirea precede invenţia; invenţia tehnică (pe care o avem în vedere în lucrarea de faţă) se realizează pe baza unei combinaţii a descoperirilor legilor naturii din care să se obţină un produs inexistent anterior, fiind rezultatul unei creaţii umane.

Invenţia este de fapt creaţia noului necesar pentru a se realiza progresul, iar imitaţia (inovaţia) o transformă într-un bun social, în civilizaţie.

În DEX′98: Invenţie, invenţii, s. f. 1. Rezolvare sau realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoaşterii care prezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut până atunci. 2. Afirmaţie care susţine ca adevărate lucruri inexistente, imaginare, mincinoase; 3. Căutarea şi alegerea ideilor şi argumentelor adecvate într-un discurs sau a ideilor şi temelor corespunzătoare într-o creaţie artistică. 4. (Muz.; în forma invenţiune) Mică piesă muzicală în stil contrapunctic, imitativ, specifică barocului.

Invenţia tehnică este realizată uneori de aceeaşi persoană care este descoperitor în ştiinţă, fiind, deci, şi inventator în tehnică. Astfel, Evangelista Toricelli (1608-1647) a inventat barometrul după

57 Tudor Vianu, ibidem, p.265. 58 Solomon Marcus, Invenţie şi descoperire, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989, p.5.

Creativitate şi progres tehnic 70 descoperirea comportamentului coloanei de mercur închis într-un tub, care-i aparţinea; Benjamin Franklin (1706-1790) a realizat invenţia paratrăsnetului după descoperirea, tot de către el, a naturii electrice a tunetului şi a fulgerului. În general, orice invenţie tehnică se bazează pe descoperirile pe care ştiinţa le realizează, după cum orice descoperire se sprijină pe unele invenţii.

Se poate spune că invenţia nu este nici superioară, nici inferioară descoperiri, ele diferă numai prin obiect, nu şi prin procesul psihic asociat. Atât invenţia cât şi descoperirea au în faţă un câmp infinit de alegeri, întrucât atât natura, realitatea înconjurătoare cât şi gândirea umană sunt infinite. Nevoia de imaginaţie şi de iniţiativă este aceeaşi în invenţie şi în descoperire.

Dar, pentru a se realiza progresul tehnic sunt necesari doi factori principali ai vieţii sociale: unul de iniţiativă, invenţia şi altul de difuzare imitaţia (inovaţia). Invenţia este o realizare de noutate absolută (generală), iar inovaţia este o noutate locală prin transplantul invenţiei realizată anterior, în alt loc. De exemplu, Thomas Alva Edison (1847- 1931), în anul 1879 inventează becul cu incandescenţă, este invenţie întrucât a fost o noutate absolută pe glob; un întreprinzător din SUA sau din altă ţară a lumii care a adoptat pentru fabricaţie becul cu incandescenţă este noutate pentru el, pe plan local, dar inovaţie sau imitaţie pe plan mondial întrucât anterior a fost noutate absolută. Becul poate fi perfecţionat, de exemplu, prin schimbarea filamentului din alt material pentru care este o invenţie, dar este cu drepturi de autor limitate, la filament, nu şi asupra principiului de realizare a becului, pentru cei care adoptă, în continuare, noul filament, acesta este o inovaţie sau imitaţie.

Primordial este factorul novator, personal. El reprezintă oarecum cauza fundamentală în desfăşurarea procesului social spre progres. Forţele inventive se nasc totdeauna dintr-un om, dintr-un focar. Un om pasionat, ros de dorinţa de cucerire, de nemurire, de regenerare umană întâlneşte o idee, care-i deschide aspiraţiilor sale o izbândă nebănuită. Factorul novator reprezintă oarecum propagarea în înălţime a vieţii sociale.

Factorul social prin excelenţă este însă imitaţia (inovaţia) căci o invenţie nu are nici o valoare din punct de vedere social, câtă vreme masa cea mare a societăţii n-a fost mişcată în direcţia invenţiei considerate. Mişcarea (deplasarea) masei societăţii în această direcţie se face prin imitaţie, prin inovaţie. Un exemplu edificator în acest sens îl prezintă invenţia de copiere în câmp electrostatic numit „xerografie”. Invenţia este realizată de Chester Carlson (1906-1968) la 22 octombrie 1938, se produce prima imagine xerografică în 1947, Haloid cumpără licenţa lui Chester Carlson în 1948 când cuvântul „Xerox” devine marcă înregistrată, în 1949 se realizează primul copiator xerografic de serie (Model A), în 1968 firma Xerox Corporation (listată NYSE) deschide reprezentanţă în România. Dar,

George-Ştefan COMAN 71abia în 1981 este recunoscută ca invenţie de importanţă socială majoră în SUA, când a devenit suficient de răspândită prin inovare. Se observă aşadar rolul inovării în răspândirea şi recunoaşterea invenţiei.

Creatorul invenţiei (inventatorul) are o psihologie specială ce se caracterizează prin capacitatea de a reuni într-un fascicul noţiuni de origine foarte diferită şi de a le face să conveargă spre acelaşi scop. Creaţia intelectuală de orice fel, tehnică, literară, artistică, ştiinţifică etc. rezidă în încolţirea unei idei sintetice, formată prin combinaţie nouă din elemente existând deja în spirit, cel puţin în parte. În spirit are loc o frământare între elementele existente. Pentru a avea loc această ţâşnire a ideii sintezei noi, este necesar să existe o bogăţie de elemente sufleteşti şi să fie trăite în acelaşi timp cu o deosebită intensitate afectivă. Unul din caracterele invenţiunii este de a fi precedată şi însoţită de fenomene afective, mai mult sau mai puţin vii, încât sentimentul e una din condiţiile ordinare ale ideii creatoare.

Prin noul pe care-l aduce inventatorul, el pare un neadaptat la condiţiile sociale existente. Conştient de menirea lui, el vrea totuşi să creeze; masa i se opune pentru ca mai târziu să-i devină cu atât mai ascultătoare, cu cât i-a fost mai refractară la început. Imită „noul” creat de inventator şi astfel masa umană totală e transportată pe o treaptă mai înaltă, unde iarăşi continuă mişcarea de înălţare. Continuitatea vieţii sociale ar fi imposibilă fără această masă compactă de oameni pur imitativi, capabili de a dobândi şi de a conserva orice experienţă nouă. Indivizii din masă nu inventează nimic, nu deranjează nimic, nu sfarmă nimic; în schimb, păstrează cu gelozie armătura devenită bun comun, datorită inventatorilor, aşa încât, dacă prin invenţie se creează noi valori şi se dau noi forme societăţii, prin imitaţie se consolidează, extinzându-se în toată societatea. În mecanismul progresului participă deopotrivă factorii invenţie şi imitaţie.

Oamenii cu spirit creativ s-au convins că realizările lor nu se datorează numai cunoştinţelor sau numai raţionamentului sau unei abile combinări de rutină a acestora, oricât de mare le-ar fi fost rutina. O bună parte din învăţătură este destinată acumulării de cunoştinţe, calificării, obţinerii unei dexterităţi şi deprinderii unui mod de a raţiona. Toate acestea sunt necesare actului creator, dar nu sunt suficiente. Mai mult încă, ele pot fi obţinute în afara şcolii.

2.6. Progres şi efort

Agentul prin excelenţă al progresului este efortul. Progres fără

efort nu se poate concepe. Evoluţia spre mai bine presupune o încordare, datorită căreia se trece de la o stare la alta mai superioară.

La creaţia unei invenţii efortul este evident. Pentru a produce acea sinteză nouă între noţiunile deja existente şi pentru a-i da

Creativitate şi progres tehnic 72 direcţie nouă este nevoie de un mare efort intelectual, care să întreţină atât activitatea imaginaţiei creatoare, cât şi afectivitatea intensă însoţitoare a procesului de invenţie. Toate invenţiile şi descoperirile de seamă au fost realizate prin eforturi îndelungate, după mărturiile autorilor invenţiilor şi a descoperirilor marcante în istoria civilizaţiei.

Dar, efortul este necesar şi la realizarea imitaţiei. Imitaţia presupune introducerea în spirit a unei idei streine; ea este o schiţă de creaţie, o creaţie de leneş sau de neîndemânatec. Ca şi invenţia, ea presupune tendinţe preexistente nesatisfăcute. Imitaţia cere un efort intelectual pentru părăsirea unor idei preconcepute, rod al invidiei sau sentimentelor rezultate din complexul de inferioritate. De aceea, nici imitaţia nu este la îndemâna oricui. Ea presupune o ruptură cu obişnuinţa. Numai obişnuinţa şi rutina sunt o repetare uniformă, o „imitaţie de sine”, care nu cere efort. De aceea, omul realmente inferior este incapabil de a imita. Progresul nu vine, prin urmare, aşteptându-l omul cu mâinile încrucişate şi nici nu-i poate fi dat din afară de altcineva. Orice tendinţe ideale dispar din viaţa socială dacă se dă omului atâta ajutor din afară, încât nu mai are nevoie să-şi ajute singur. Ajutorul exterior este bun pentru a înlătura întrucâtva piedicile din calea progresului social; nu este însă suficient pentru a provoca progresul. Pentru aceasta este nevoie de forţă interioară; de un efort care să ne pună în activitate spre a păşi mai înainte pe calea netezită din exterior.

Pentru ca o invenţie sau inovaţie să devină un succes comercial sunt necesare trei condiţii şi toate trei depind, în parte sau în întregime, de mediul social.

Prima condiţie constă în existenţa, în sânul comunităţii umane, a unor grupuri dispuse să ia în consideraţie invenţiile şi inovaţiile în mod serios şi cu bunăvoinţă.

A doua condiţie este ca invenţia sau inovaţia să răspundă unor nevoi sociale. Asemenea necesităţi dacă sunt presante trebuie să fie constatate şi resimţite ca atare astfel încât să fie luată hotărârea de a fi angajate cheltuieli pentru satisfacerea lor. Presiunea unei populaţii în creştere poate, fără îndoială, să creeze o necesitate socială sub forma unei pieţe mai extinse. Sau, în mod paradoxal, inexistenţa lucrătorilor specializaţi în domeniile specifice economiei locale poate să necesite folosirea maşinilor care să-i înlocuiască. Sau imposibilitatea de a rezolva unele probleme tehnice care impune căutarea unei noi soluţii.

A treia condiţie constă în resursele sociale de absorbţie a produselor care să fie capabile de a înţelege şi răspândi prin utilizare invenţia sau inovaţia respectivă. Numeroase invenţii n-au putut niciodată să fie realizate din lipsă de capital, de material sau de personal calificat.

George-Ştefan COMAN 71abia în 1981 este recunoscută ca invenţie de importanţă socială majoră în SUA, când a devenit suficient de răspândită prin inovare. Se observă aşadar rolul inovării în răspândirea şi recunoaşterea invenţiei.

Creatorul invenţiei (inventatorul) are o psihologie specială ce se caracterizează prin capacitatea de a reuni într-un fascicul noţiuni de origine foarte diferită şi de a le face să conveargă spre acelaşi scop. Creaţia intelectuală de orice fel, tehnică, literară, artistică, ştiinţifică etc. rezidă în încolţirea unei idei sintetice, formată prin combinaţie nouă din elemente existând deja în spirit, cel puţin în parte. În spirit are loc o frământare între elementele existente. Pentru a avea loc această ţâşnire a ideii sintezei noi, este necesar să existe o bogăţie de elemente sufleteşti şi să fie trăite în acelaşi timp cu o deosebită intensitate afectivă. Unul din caracterele invenţiunii este de a fi precedată şi însoţită de fenomene afective, mai mult sau mai puţin vii, încât sentimentul e una din condiţiile ordinare ale ideii creatoare.

Prin noul pe care-l aduce inventatorul, el pare un neadaptat la condiţiile sociale existente. Conştient de menirea lui, el vrea totuşi să creeze; masa i se opune pentru ca mai târziu să-i devină cu atât mai ascultătoare, cu cât i-a fost mai refractară la început. Imită „noul” creat de inventator şi astfel masa umană totală e transportată pe o treaptă mai înaltă, unde iarăşi continuă mişcarea de înălţare. Continuitatea vieţii sociale ar fi imposibilă fără această masă compactă de oameni pur imitativi, capabili de a dobândi şi de a conserva orice experienţă nouă. Indivizii din masă nu inventează nimic, nu deranjează nimic, nu sfarmă nimic; în schimb, păstrează cu gelozie armătura devenită bun comun, datorită inventatorilor, aşa încât, dacă prin invenţie se creează noi valori şi se dau noi forme societăţii, prin imitaţie se consolidează, extinzându-se în toată societatea. În mecanismul progresului participă deopotrivă factorii invenţie şi imitaţie.

Oamenii cu spirit creativ s-au convins că realizările lor nu se datorează numai cunoştinţelor sau numai raţionamentului sau unei abile combinări de rutină a acestora, oricât de mare le-ar fi fost rutina. O bună parte din învăţătură este destinată acumulării de cunoştinţe, calificării, obţinerii unei dexterităţi şi deprinderii unui mod de a raţiona. Toate acestea sunt necesare actului creator, dar nu sunt suficiente. Mai mult încă, ele pot fi obţinute în afara şcolii.

2.6. Progres şi efort

Agentul prin excelenţă al progresului este efortul. Progres fără

efort nu se poate concepe. Evoluţia spre mai bine presupune o încordare, datorită căreia se trece de la o stare la alta mai superioară.

La creaţia unei invenţii efortul este evident. Pentru a produce acea sinteză nouă între noţiunile deja existente şi pentru a-i da

Creativitate şi progres tehnic 72 direcţie nouă este nevoie de un mare efort intelectual, care să întreţină atât activitatea imaginaţiei creatoare, cât şi afectivitatea intensă însoţitoare a procesului de invenţie. Toate invenţiile şi descoperirile de seamă au fost realizate prin eforturi îndelungate, după mărturiile autorilor invenţiilor şi a descoperirilor marcante în istoria civilizaţiei.

Dar, efortul este necesar şi la realizarea imitaţiei. Imitaţia presupune introducerea în spirit a unei idei streine; ea este o schiţă de creaţie, o creaţie de leneş sau de neîndemânatec. Ca şi invenţia, ea presupune tendinţe preexistente nesatisfăcute. Imitaţia cere un efort intelectual pentru părăsirea unor idei preconcepute, rod al invidiei sau sentimentelor rezultate din complexul de inferioritate. De aceea, nici imitaţia nu este la îndemâna oricui. Ea presupune o ruptură cu obişnuinţa. Numai obişnuinţa şi rutina sunt o repetare uniformă, o „imitaţie de sine”, care nu cere efort. De aceea, omul realmente inferior este incapabil de a imita. Progresul nu vine, prin urmare, aşteptându-l omul cu mâinile încrucişate şi nici nu-i poate fi dat din afară de altcineva. Orice tendinţe ideale dispar din viaţa socială dacă se dă omului atâta ajutor din afară, încât nu mai are nevoie să-şi ajute singur. Ajutorul exterior este bun pentru a înlătura întrucâtva piedicile din calea progresului social; nu este însă suficient pentru a provoca progresul. Pentru aceasta este nevoie de forţă interioară; de un efort care să ne pună în activitate spre a păşi mai înainte pe calea netezită din exterior.

Pentru ca o invenţie sau inovaţie să devină un succes comercial sunt necesare trei condiţii şi toate trei depind, în parte sau în întregime, de mediul social.

Prima condiţie constă în existenţa, în sânul comunităţii umane, a unor grupuri dispuse să ia în consideraţie invenţiile şi inovaţiile în mod serios şi cu bunăvoinţă.

A doua condiţie este ca invenţia sau inovaţia să răspundă unor nevoi sociale. Asemenea necesităţi dacă sunt presante trebuie să fie constatate şi resimţite ca atare astfel încât să fie luată hotărârea de a fi angajate cheltuieli pentru satisfacerea lor. Presiunea unei populaţii în creştere poate, fără îndoială, să creeze o necesitate socială sub forma unei pieţe mai extinse. Sau, în mod paradoxal, inexistenţa lucrătorilor specializaţi în domeniile specifice economiei locale poate să necesite folosirea maşinilor care să-i înlocuiască. Sau imposibilitatea de a rezolva unele probleme tehnice care impune căutarea unei noi soluţii.

A treia condiţie constă în resursele sociale de absorbţie a produselor care să fie capabile de a înţelege şi răspândi prin utilizare invenţia sau inovaţia respectivă. Numeroase invenţii n-au putut niciodată să fie realizate din lipsă de capital, de material sau de personal calificat.

George-Ştefan COMAN 73

2.7. Tehnoştiinţa

Într-o conferinţa ţinută de Werner Heisenberg (1901-1976) în cadrul sesiunii Academiei bavareze de arte frumoase la 17.11.1953 spunea: „tehnica a fost în mod permanent condiţie şi consecinţă a ştiinţelor naturii. Ea este o condiţie a ştiinţelor naturii întrucât extinderea şi aprofundarea ştiinţei nu se pot produce decât prin perfecţionarea mijloacelor de observaţie […].Tehnica este, pe de altă parte, consecinţă a ştiinţelor naturii, întrucât exploatarea tehnică a forţelor naturii nu devine, în general, posibilă decât datorită unei cunoaşteri aprofundate a domeniului de experienţă corespunzător”59.

Îngemănarea dintre cele două concepte de „tehnică” şi „ştiinţă” s-a produs în societatea occidentală prin faptul că „Ştiinţa actuală, ştiinţa contemporană, cea a secolului al XX-lea, este mai bine caracterizată prin termenul de «tehnoştiinţă»… deoarece tehnica reprezintă «mijlocul natural» al dezvoltării şi, în acelaşi timp, principalul motor… Termenul «tehnoştiinţă» vrea să pună în evidenţă două caracteristici: indisolubilitatea celor doi poli: teoreticul şi tehnica operatorie, şi primordialitatea tehnici asupra teoriei… Ştiinţa modernă nu poate fi gândită în afara tehnicii, şi reciproc”60.

Dezvoltarea ştiinţei în totalitatea ei nu poate fi înţeleasă dacă este examinată pe domenii izolate: fizică, chimie, biologie etc. sau dacă se analizează ştiinţele naturii separat de ştiinţele tehnice care sunt reflectate în practica economico-socială.

Pentru a analiza ştiinţa în esenţa ei este necesar ca ea să nu fie prezentată pur şi simplu ca un oarecare „sistem de ştiinţe”, ci ca „sistem al ştiinţei”, ca un organism socio-uman a cărui cercetare pe subsisteme oferă tot atât de puţin pentru cunoaşterea întregului ca şi analiza anatomică a organismului viu al omului pentru înţelegerea sociale a individului. Principiul inseparabilităţii din ştiinţa modernă acţionează cu pregnanţă în domeniul cunoaşterii umane. De aceea, prin noţiunea de „ştiinţă” se au în vedere toate domeniile ştiinţifice luate în unitatea lor, inclusiv cele tehnice care acţionează hotărâtor asupra metodologiei cercetării şi implementării acestora în domeniul viţii sociale, făcându-le utile existenţei condiţiei umane.

Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe autentice, necontradictorii din punct de vedere logic, care se dezvoltă istoric, pe fundalul realizărilor trecute şi în dezvoltarea continuă a acestora. Acest proces are loc, mai ales în condiţiile actuale, în întrepătrundere cu tehnica care poate chiar anticipa fundamentele teoretice ale ştiinţei.

59 Werner Heisenberg, Paşi peste graniţe, Bucureşti, Editura Politică, 1977, p.113-114. 60 Alain Boutot, Inventarea formelor, Bucureşti, Editura Nemira, 1997, p.100.

Creativitate şi progres tehnic 74 Dezvoltarea teoretică a termodinamicii s-a realizat pe fundalul empiric al acestui domeniu ştiinţific creat pe baza analizei randamentului maşinilor termice elaborată de către Nicolas Léonard Sadi Carnot (1796 - 1832) şi publicată în 1824. Există în acest sens şi alte exemple rezultate prin însăşi căutarea explicaţiei onor realizări de lumea antică pe care le constatăm în lumea reală. De aceea, conceptul de tehnoştiinţă îşi găseşte justificare prin faptul că tehnica şi ştiinţa sunt două atribute esenţiale ale omului, două laturi ale activităţii lui creatoare. Ştiinţa creează edificiul teoretic, iar tehnica edificiul practic pe baza folosirii aceloraşi legi şi, în esenţă, chiar şi a aceloraşi metode. De aceea şi concluzia că „Ştiinţa nu este un domeniu al gândirii pure, ci al gândirii aplicate permanent în practică şi întărire neîncetat de practică. Iată de ce ştiinţa nu poate fi studiată separat de tehnică”61.

61 John D. Bernal, Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti, Editura politică, 1964, p.17.

George-Ştefan COMAN 73

2.7. Tehnoştiinţa

Într-o conferinţa ţinută de Werner Heisenberg (1901-1976) în cadrul sesiunii Academiei bavareze de arte frumoase la 17.11.1953 spunea: „tehnica a fost în mod permanent condiţie şi consecinţă a ştiinţelor naturii. Ea este o condiţie a ştiinţelor naturii întrucât extinderea şi aprofundarea ştiinţei nu se pot produce decât prin perfecţionarea mijloacelor de observaţie […].Tehnica este, pe de altă parte, consecinţă a ştiinţelor naturii, întrucât exploatarea tehnică a forţelor naturii nu devine, în general, posibilă decât datorită unei cunoaşteri aprofundate a domeniului de experienţă corespunzător”59.

Îngemănarea dintre cele două concepte de „tehnică” şi „ştiinţă” s-a produs în societatea occidentală prin faptul că „Ştiinţa actuală, ştiinţa contemporană, cea a secolului al XX-lea, este mai bine caracterizată prin termenul de «tehnoştiinţă»… deoarece tehnica reprezintă «mijlocul natural» al dezvoltării şi, în acelaşi timp, principalul motor… Termenul «tehnoştiinţă» vrea să pună în evidenţă două caracteristici: indisolubilitatea celor doi poli: teoreticul şi tehnica operatorie, şi primordialitatea tehnici asupra teoriei… Ştiinţa modernă nu poate fi gândită în afara tehnicii, şi reciproc”60.

Dezvoltarea ştiinţei în totalitatea ei nu poate fi înţeleasă dacă este examinată pe domenii izolate: fizică, chimie, biologie etc. sau dacă se analizează ştiinţele naturii separat de ştiinţele tehnice care sunt reflectate în practica economico-socială.

Pentru a analiza ştiinţa în esenţa ei este necesar ca ea să nu fie prezentată pur şi simplu ca un oarecare „sistem de ştiinţe”, ci ca „sistem al ştiinţei”, ca un organism socio-uman a cărui cercetare pe subsisteme oferă tot atât de puţin pentru cunoaşterea întregului ca şi analiza anatomică a organismului viu al omului pentru înţelegerea sociale a individului. Principiul inseparabilităţii din ştiinţa modernă acţionează cu pregnanţă în domeniul cunoaşterii umane. De aceea, prin noţiunea de „ştiinţă” se au în vedere toate domeniile ştiinţifice luate în unitatea lor, inclusiv cele tehnice care acţionează hotărâtor asupra metodologiei cercetării şi implementării acestora în domeniul viţii sociale, făcându-le utile existenţei condiţiei umane.

Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe autentice, necontradictorii din punct de vedere logic, care se dezvoltă istoric, pe fundalul realizărilor trecute şi în dezvoltarea continuă a acestora. Acest proces are loc, mai ales în condiţiile actuale, în întrepătrundere cu tehnica care poate chiar anticipa fundamentele teoretice ale ştiinţei.

59 Werner Heisenberg, Paşi peste graniţe, Bucureşti, Editura Politică, 1977, p.113-114. 60 Alain Boutot, Inventarea formelor, Bucureşti, Editura Nemira, 1997, p.100.

Creativitate şi progres tehnic 74 Dezvoltarea teoretică a termodinamicii s-a realizat pe fundalul empiric al acestui domeniu ştiinţific creat pe baza analizei randamentului maşinilor termice elaborată de către Nicolas Léonard Sadi Carnot (1796 - 1832) şi publicată în 1824. Există în acest sens şi alte exemple rezultate prin însăşi căutarea explicaţiei onor realizări de lumea antică pe care le constatăm în lumea reală. De aceea, conceptul de tehnoştiinţă îşi găseşte justificare prin faptul că tehnica şi ştiinţa sunt două atribute esenţiale ale omului, două laturi ale activităţii lui creatoare. Ştiinţa creează edificiul teoretic, iar tehnica edificiul practic pe baza folosirii aceloraşi legi şi, în esenţă, chiar şi a aceloraşi metode. De aceea şi concluzia că „Ştiinţa nu este un domeniu al gândirii pure, ci al gândirii aplicate permanent în practică şi întărire neîncetat de practică. Iată de ce ştiinţa nu poate fi studiată separat de tehnică”61.

61 John D. Bernal, Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti, Editura politică, 1964, p.17.

George-Ştefan COMAN 75

Cap. 3. STIMULAREA CREATIVITĂŢII

3.1. Consideraţii preliminare

Conduita socială nu este numai un comportament superior, specific uman, ci ea e şi o activitate creatoare de bunuri materiale şi spirituale a individului pe bază de organizare şi planificare colectivă. În această acţiune socială creatoare de valori, conştiinţa joacă rolul principal. Ea este, astfel, suprema activitate de sinteză a fiinţei noastre bio-psiho-sociale şi culturale cu scop de organizare, conducere şi planificare a condiţiei umane, definită prin agentul creator, care este persoana umană, prin cadrul de valorificare a bunurilor create, care este societatea şi, fireşte, prin bunăstarea materială şi spirituală, care este cultura.

Teoria generală a acţiunii social-umane şi culturale nu mai poate fi elaborată numai de biologie şi psihologie, ci de colaborarea lor cu sociologia şi culturologia, definită prin antropologia socială şi istoria civilizaţiei umane. Această teorie generală a acţiunii umane trebuie făcută, de asemenea, atât în termeni de conduită, cât şi de conştiinţă, deoarece aceste două categorii de manifestare interioară şi exterioară a fiinţei umane se întregesc reciproc şi se completează una pe alta.

Creaţia este un proces complex, condiţionat de multe fenomene interne procesului de gândire uman, dar şi caracteristice mediului social. Este condiţionată, în primul rând, de cultura umană axată pe dezvăluirea, prin gândire, a implicaţiilor ascunse. Materialul, noţiunile folosite în procesul de creaţie se pretează la lanţuri de implicaţii ascunse – în principal relaţii cantitative generale, forme spaţiale, structuri logice; ele pot fi luate din domeniul diferitelor ştiinţe şi „simplificate” aşa încât să se preteze la gândirea deductivă – ca în mecanica raţională sau ca în alte numeroase domenii, care se împletesc cu tehnoştiinţa modernă.

Aspectul istoric al evoluţiei creaţiei umane trebuie înţeles într-un sens larg – ceea ce se desfăşoară în timp.

În esenţă, istoria ne furnizează datele apariţiei diverselor creaţii tehnice sau/şi spirituale, preocupările specialiştilor în diverse epoci, conţinutul esenţial al realizărilor, legătura între aceste realizări şi condiţiile de ordin social sau tehnic etc.

Capacitate creativă prezintă fiecare individ, însă, trebuie făcută precizarea că, pe de o parte creativitatea depinde de cultura individuală şi epoca istorică, iar pe de altă parte este totuşi mai puternic dezvoltată la anumiţi oameni (talente, genii) şi constituie chiar justificarea de bază a activităţii (pasionate), a multora dintre ei. Oricât pare de dificil, se poate măsura originalitatea câmpului activ de

Creativitate şi progres tehnic 76 percepere sau conţinutul percepţiei corespunzând mulţimii “aberaţiilor posibile” (alterări voite, căutate) relativ la elementele componente.

Psihologii înţeleg prin creativitate dispoziţia inventivă sau capacitatea de înnoire existentă în stare potenţială la orice individ uman şi la toate vârstele. Copilul, care-şi manifestă permanent mirarea şi surpriza, încercând să surprindă ineditul lumii, neinfluenţat încă de educaţia rutinieră, este considerat prototipul creativităţii. Mai trebuie precizat că, strâns legată de mediul socio-cultural, această tendinţă naturală, firească a omului, de realizare a sinelui, presupune condiţii favorabile spre a se exprima ca ingeniozitate elaborată. Teama faţă de orice deviere de la normă (convenţie, tradiţie) sau conformismul social are ca efect dispariţia oricărei urme de originalitate, fiind capcana în care eşuează creativitatea multor indivizi.

Inteligenţa creatoare se recunoaşte prin atitudinea spiritului faţă de problemă (faţă de dat) sau faţă de realitate. În loc de a se mulţumi să descrie, să contemple, el caută totdeauna să privească mai departe, la conexiuni mai profunde, la urmări mai îndepărtate. Se orientează spre cercetarea “diferitului”, a tot ce este “altfel”, spre a proceda în mod inedit, cu ingeniozitate. Aceasta este perspectiva care favorizează apariţia ideilor novatoare (concepţii, teorii, prototipuri, proiecte). O astfel de perspectivă denotă o gândire divergentă, care nu se limitează la cunoscut sau obişnuinţă (rutină); această gândire fiind contrară celei numită convergentă, al cărei câmp de investigaţie este limitat prin conformism sau pasivitate.

Tocmai pentru că disponibilitatea numită creativitate se remarcă îndeosebi prin atitudine intelectuală novatoare, ea poate fi dezvoltată printr-o pedagogie adecvată, care trezeşte şi încurajează acest mod de a privi lucrurile, stimulându-l printr-o problematizare şi interogaţie permanentă ce pune subiectul în situaţia de a se reanaliza şi redefini continuu

62. Astfel înţeles, antrenamentul dedicat creativităţii reprezintă nu

doar un imperativ utilitarist (economic) în cadrul societăţilor industriale aflate în expansiune, unde invenţia şi inovaţia sunt cheia succesului pentru întreprinderi, grupuri şi indivizi, ci totodată un adevărat exerciţiu spiritual (invitând la conduită etică), exerciţiu care promovează sinele (eul ca vocaţie), capabil să se repună mereu în discuţie, punându-se sub semnul întrebării, autocenzurându-se şi autoprimenindu-se ideatic63.

62 Gorodja Rita, Formarea la liceeni a capacităţilor creative în procesul instruirii problematizate (teză de doctorat), Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Chişinău, 2005. 63 Osborn, Alex F., Créativité. L'imagination créative, Bordas, Paris, 1988.

George-Ştefan COMAN 75

Cap. 3. STIMULAREA CREATIVITĂŢII

3.1. Consideraţii preliminare

Conduita socială nu este numai un comportament superior, specific uman, ci ea e şi o activitate creatoare de bunuri materiale şi spirituale a individului pe bază de organizare şi planificare colectivă. În această acţiune socială creatoare de valori, conştiinţa joacă rolul principal. Ea este, astfel, suprema activitate de sinteză a fiinţei noastre bio-psiho-sociale şi culturale cu scop de organizare, conducere şi planificare a condiţiei umane, definită prin agentul creator, care este persoana umană, prin cadrul de valorificare a bunurilor create, care este societatea şi, fireşte, prin bunăstarea materială şi spirituală, care este cultura.

Teoria generală a acţiunii social-umane şi culturale nu mai poate fi elaborată numai de biologie şi psihologie, ci de colaborarea lor cu sociologia şi culturologia, definită prin antropologia socială şi istoria civilizaţiei umane. Această teorie generală a acţiunii umane trebuie făcută, de asemenea, atât în termeni de conduită, cât şi de conştiinţă, deoarece aceste două categorii de manifestare interioară şi exterioară a fiinţei umane se întregesc reciproc şi se completează una pe alta.

Creaţia este un proces complex, condiţionat de multe fenomene interne procesului de gândire uman, dar şi caracteristice mediului social. Este condiţionată, în primul rând, de cultura umană axată pe dezvăluirea, prin gândire, a implicaţiilor ascunse. Materialul, noţiunile folosite în procesul de creaţie se pretează la lanţuri de implicaţii ascunse – în principal relaţii cantitative generale, forme spaţiale, structuri logice; ele pot fi luate din domeniul diferitelor ştiinţe şi „simplificate” aşa încât să se preteze la gândirea deductivă – ca în mecanica raţională sau ca în alte numeroase domenii, care se împletesc cu tehnoştiinţa modernă.

Aspectul istoric al evoluţiei creaţiei umane trebuie înţeles într-un sens larg – ceea ce se desfăşoară în timp.

În esenţă, istoria ne furnizează datele apariţiei diverselor creaţii tehnice sau/şi spirituale, preocupările specialiştilor în diverse epoci, conţinutul esenţial al realizărilor, legătura între aceste realizări şi condiţiile de ordin social sau tehnic etc.

Capacitate creativă prezintă fiecare individ, însă, trebuie făcută precizarea că, pe de o parte creativitatea depinde de cultura individuală şi epoca istorică, iar pe de altă parte este totuşi mai puternic dezvoltată la anumiţi oameni (talente, genii) şi constituie chiar justificarea de bază a activităţii (pasionate), a multora dintre ei. Oricât pare de dificil, se poate măsura originalitatea câmpului activ de

Creativitate şi progres tehnic 76 percepere sau conţinutul percepţiei corespunzând mulţimii “aberaţiilor posibile” (alterări voite, căutate) relativ la elementele componente.

Psihologii înţeleg prin creativitate dispoziţia inventivă sau capacitatea de înnoire existentă în stare potenţială la orice individ uman şi la toate vârstele. Copilul, care-şi manifestă permanent mirarea şi surpriza, încercând să surprindă ineditul lumii, neinfluenţat încă de educaţia rutinieră, este considerat prototipul creativităţii. Mai trebuie precizat că, strâns legată de mediul socio-cultural, această tendinţă naturală, firească a omului, de realizare a sinelui, presupune condiţii favorabile spre a se exprima ca ingeniozitate elaborată. Teama faţă de orice deviere de la normă (convenţie, tradiţie) sau conformismul social are ca efect dispariţia oricărei urme de originalitate, fiind capcana în care eşuează creativitatea multor indivizi.

Inteligenţa creatoare se recunoaşte prin atitudinea spiritului faţă de problemă (faţă de dat) sau faţă de realitate. În loc de a se mulţumi să descrie, să contemple, el caută totdeauna să privească mai departe, la conexiuni mai profunde, la urmări mai îndepărtate. Se orientează spre cercetarea “diferitului”, a tot ce este “altfel”, spre a proceda în mod inedit, cu ingeniozitate. Aceasta este perspectiva care favorizează apariţia ideilor novatoare (concepţii, teorii, prototipuri, proiecte). O astfel de perspectivă denotă o gândire divergentă, care nu se limitează la cunoscut sau obişnuinţă (rutină); această gândire fiind contrară celei numită convergentă, al cărei câmp de investigaţie este limitat prin conformism sau pasivitate.

Tocmai pentru că disponibilitatea numită creativitate se remarcă îndeosebi prin atitudine intelectuală novatoare, ea poate fi dezvoltată printr-o pedagogie adecvată, care trezeşte şi încurajează acest mod de a privi lucrurile, stimulându-l printr-o problematizare şi interogaţie permanentă ce pune subiectul în situaţia de a se reanaliza şi redefini continuu

62. Astfel înţeles, antrenamentul dedicat creativităţii reprezintă nu

doar un imperativ utilitarist (economic) în cadrul societăţilor industriale aflate în expansiune, unde invenţia şi inovaţia sunt cheia succesului pentru întreprinderi, grupuri şi indivizi, ci totodată un adevărat exerciţiu spiritual (invitând la conduită etică), exerciţiu care promovează sinele (eul ca vocaţie), capabil să se repună mereu în discuţie, punându-se sub semnul întrebării, autocenzurându-se şi autoprimenindu-se ideatic63.

62 Gorodja Rita, Formarea la liceeni a capacităţilor creative în procesul instruirii problematizate (teză de doctorat), Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Chişinău, 2005. 63 Osborn, Alex F., Créativité. L'imagination créative, Bordas, Paris, 1988.

George-Ştefan COMAN 77De multă vreme s-au căutat mijloace pentru descoperirea

timpurie a capacităţilor creative individuale în scopul de a fi cultivate şi stimulate.

La începutul secolului al XX-lea Japonia căuta diverse căi care să o scoată din izolare. Una dintre acestea a constat în trimiterea tinerilor la studii universitare în străinătate, cu precădere în Germania. Unul dintre aceşti studenţi japonezi, care studia la Leipzig, în Germania, avându-l ca profesor pe marele savant Ostwald Wilhelm Friedrich (1853-1932), chimist, fizician şi filozof, Laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1909, într-o pauză i-a spus acestuia că bărbaţii de stat ai patriei sale îl însărcinaseră să afle, de la profesorii săi, în ce chip s-ar putea alege din tot tineretul nipon cei mai de seamă studenţi, spre a li se da o îngrijire deosebită pentru pregătirea lor, de la care s-ar putea aştepta mai târziu lucrări de seamă, spre folosul ţării.

Reflectând în timp la această întrebare, marele savant a scris cartea Grosse Männer (Oameni mari). Ca om de ştiinţe exacte, el a căutat atunci să-şi dea socoteală atât din experienţa sa de profesor, cât şi din citirea biografiei bărbaţilor geniali, care sunt caracterele prin care se manifestă personalităţile distinse. Concluziile asupra cărora s-a oprit au fost: de obicei, copii precoci nu ajung la nimic de seamă în viaţă (rodul care se dezvoltă pe încetul e cu atât mai sănătos şi mai trainic, cu cât a fost pregătit mai multă vreme); tinerii geniali se încearcă îndeosebi la problemele cele mai grele şi pun întrebări care nu sunt în legătură cu faptele spre discutare, iar marile descoperiri se fac în tinereţe etc. Dar, în ultimă analiză, însuşirea cea mai de căpetenie a omului genial, este ceva înnăscut, primordial – prin urmare cu neputinţă de prevăzut. După cum într-un ogor cu multe ierburi răsare pe neaşteptate un exemplar cu însuşiri neobişnuite, producându-se astfel o „mutaţie genetică”, la fel şi în gloata unui neam răsare din cine ştie ce colţ al său un exemplar care lasă în urmă pe toţi cei dimprejur.

3.2. Stimularea capacităţii creative în perioada

adolescenţei şi tinereţii şcolare

Multa vreme creaţia a fost considerată apanajul exclusiv al unei minorităţi restrânse. Distingând însă mai multe trepte calitative în creativitate şi observând cum şi eforturile de gândire obişnuită implică ceva nou, cel puţin pentru persoana aflată într-un impas, actualmente nu se mai face o separare netă între omul obişnuit şi creator. Orice om normal poate realiza o îmbunătăţire în munca sa, o mică inovaţie sau invenţie. Pentru a se ajunge la performanţă, e nevoie de preocupare specială, de condiţii favorabile dezvoltării imaginaţiei. Şi, într-adevăr, asistăm la deschiderea unor ,,cursuri de creativitate’’ şi chiar ,,şcoli de inventică’’. Ce se poate face deci pentru stimularea

Creativitate şi progres tehnic 78 creativităţii? Mai întâi, trebuie să fim conştienţi, şi să combatem anumite piedici în calea manifestării imaginaţiei, creativităţii. Asemenea obstacole exterioare sau inerente individului sunt denumite, de obicei, blocaje.

Creativitatea, ca rezultat al stimulării şi activităţii, înseamnă acumulări de capacităţi, abilităţi şi posibilităţi de realizare a ceva nou, original, în plan ideal – abstract, precum şi, după caz, în plan practic, deci inventivitatea ideatică şi practică.

Imaginaţia creativă se manifestă de mic copil, ea însă scade pe parcursul vieţii. De aceea, creativitatea, în raport cu vârsta, prin metode adecvate, trebuie cultivată şi întreţinută. La naştere copilul poseda doar o anumita potenţialitate creativă, evidenţiată de o anumită flexibilitate, fluenţă şi sensitivitate (sensibilitate) a scoarţei cerebrale (şi a sistemului nervos în general). Ulterior, în procesul educaţiei şi activităţii, al rezolvării unor probleme ridicate de viaţă, sporeşte potenţialitatea menţionată (flexibilitatea, fluenţa, expresivitatea, sensitivitatea) desigur, în funcţie de dezvoltarea şi manifestarea factorilor intelectuali, aptitudinali, caracteriali şi de mediu, dezvoltându-se alte niveluri ale creativităţii – cum sunt originalitatea şi inventivitatea.

Pentru a asigura progresul uman şi bunăstarea materială şi spirituală a oamenilor, este nevoie de multă creativitate, de depistarea, stimularea şi de finalizarea ei în inventivitate ideatică şi practică, în toate domeniile. Trebuie cunoscut, stimulat şi valorificat acest potenţial. Factorii creativităţii au asemănări cu cei ai învăţării eficiente. Au fost studiaţi de numeroşi psihologi. Pe lângă coeficientul de inteligenţă, un rol important în creativitate îl au factorii: ereditatea, capacităţile intelectuale, aptitudinile, caracterul, mediul socio-cultural, efortul susţinut de pregătire si investigaţie şi altele.

Creativitatea se poate manifesta în toate etapele de vârstă, pe tot parcursul vieţii, însă vârsta cea mai productivă în creativitate este între 25-40 ani.

Desigur, prima etapă în cultivarea corectă şi dezvoltarea capacităţii creatoare la vârsta copilăriei o prezintă familia. Mijloacele utilizate sunt răspunsurile corecte la întrebările nesfârşite ale copilului şi alegerea corectă a jocurilor şi jucăriilor.

A doua etapă în dirijarea şi formarea creativităţii, la vârsta adolescenţei, o prezintă şcoala. Din acest punct de vedere: „Atâta preţuieşte şcoala, cât preţuieşte profesorul”64. Rolul profesorului devine hotărâtor în formarea şi dezvoltarea creativităţii şcolarului, pe orice treaptă de şcolarizare, de la grădiniţă până la facultate.

Etimologic, cuvântul şcoală îşi are originea în expresia grecească schole care înseamnă răgaz, repaus, încetarea oboselii fizice şi – prin

64 Simion Mehedinţi, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie, Bucureşti, Editura Academiei Române,1992, p.196.

George-Ştefan COMAN 77De multă vreme s-au căutat mijloace pentru descoperirea

timpurie a capacităţilor creative individuale în scopul de a fi cultivate şi stimulate.

La începutul secolului al XX-lea Japonia căuta diverse căi care să o scoată din izolare. Una dintre acestea a constat în trimiterea tinerilor la studii universitare în străinătate, cu precădere în Germania. Unul dintre aceşti studenţi japonezi, care studia la Leipzig, în Germania, avându-l ca profesor pe marele savant Ostwald Wilhelm Friedrich (1853-1932), chimist, fizician şi filozof, Laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1909, într-o pauză i-a spus acestuia că bărbaţii de stat ai patriei sale îl însărcinaseră să afle, de la profesorii săi, în ce chip s-ar putea alege din tot tineretul nipon cei mai de seamă studenţi, spre a li se da o îngrijire deosebită pentru pregătirea lor, de la care s-ar putea aştepta mai târziu lucrări de seamă, spre folosul ţării.

Reflectând în timp la această întrebare, marele savant a scris cartea Grosse Männer (Oameni mari). Ca om de ştiinţe exacte, el a căutat atunci să-şi dea socoteală atât din experienţa sa de profesor, cât şi din citirea biografiei bărbaţilor geniali, care sunt caracterele prin care se manifestă personalităţile distinse. Concluziile asupra cărora s-a oprit au fost: de obicei, copii precoci nu ajung la nimic de seamă în viaţă (rodul care se dezvoltă pe încetul e cu atât mai sănătos şi mai trainic, cu cât a fost pregătit mai multă vreme); tinerii geniali se încearcă îndeosebi la problemele cele mai grele şi pun întrebări care nu sunt în legătură cu faptele spre discutare, iar marile descoperiri se fac în tinereţe etc. Dar, în ultimă analiză, însuşirea cea mai de căpetenie a omului genial, este ceva înnăscut, primordial – prin urmare cu neputinţă de prevăzut. După cum într-un ogor cu multe ierburi răsare pe neaşteptate un exemplar cu însuşiri neobişnuite, producându-se astfel o „mutaţie genetică”, la fel şi în gloata unui neam răsare din cine ştie ce colţ al său un exemplar care lasă în urmă pe toţi cei dimprejur.

3.2. Stimularea capacităţii creative în perioada

adolescenţei şi tinereţii şcolare

Multa vreme creaţia a fost considerată apanajul exclusiv al unei minorităţi restrânse. Distingând însă mai multe trepte calitative în creativitate şi observând cum şi eforturile de gândire obişnuită implică ceva nou, cel puţin pentru persoana aflată într-un impas, actualmente nu se mai face o separare netă între omul obişnuit şi creator. Orice om normal poate realiza o îmbunătăţire în munca sa, o mică inovaţie sau invenţie. Pentru a se ajunge la performanţă, e nevoie de preocupare specială, de condiţii favorabile dezvoltării imaginaţiei. Şi, într-adevăr, asistăm la deschiderea unor ,,cursuri de creativitate’’ şi chiar ,,şcoli de inventică’’. Ce se poate face deci pentru stimularea

Creativitate şi progres tehnic 78 creativităţii? Mai întâi, trebuie să fim conştienţi, şi să combatem anumite piedici în calea manifestării imaginaţiei, creativităţii. Asemenea obstacole exterioare sau inerente individului sunt denumite, de obicei, blocaje.

Creativitatea, ca rezultat al stimulării şi activităţii, înseamnă acumulări de capacităţi, abilităţi şi posibilităţi de realizare a ceva nou, original, în plan ideal – abstract, precum şi, după caz, în plan practic, deci inventivitatea ideatică şi practică.

Imaginaţia creativă se manifestă de mic copil, ea însă scade pe parcursul vieţii. De aceea, creativitatea, în raport cu vârsta, prin metode adecvate, trebuie cultivată şi întreţinută. La naştere copilul poseda doar o anumita potenţialitate creativă, evidenţiată de o anumită flexibilitate, fluenţă şi sensitivitate (sensibilitate) a scoarţei cerebrale (şi a sistemului nervos în general). Ulterior, în procesul educaţiei şi activităţii, al rezolvării unor probleme ridicate de viaţă, sporeşte potenţialitatea menţionată (flexibilitatea, fluenţa, expresivitatea, sensitivitatea) desigur, în funcţie de dezvoltarea şi manifestarea factorilor intelectuali, aptitudinali, caracteriali şi de mediu, dezvoltându-se alte niveluri ale creativităţii – cum sunt originalitatea şi inventivitatea.

Pentru a asigura progresul uman şi bunăstarea materială şi spirituală a oamenilor, este nevoie de multă creativitate, de depistarea, stimularea şi de finalizarea ei în inventivitate ideatică şi practică, în toate domeniile. Trebuie cunoscut, stimulat şi valorificat acest potenţial. Factorii creativităţii au asemănări cu cei ai învăţării eficiente. Au fost studiaţi de numeroşi psihologi. Pe lângă coeficientul de inteligenţă, un rol important în creativitate îl au factorii: ereditatea, capacităţile intelectuale, aptitudinile, caracterul, mediul socio-cultural, efortul susţinut de pregătire si investigaţie şi altele.

Creativitatea se poate manifesta în toate etapele de vârstă, pe tot parcursul vieţii, însă vârsta cea mai productivă în creativitate este între 25-40 ani.

Desigur, prima etapă în cultivarea corectă şi dezvoltarea capacităţii creatoare la vârsta copilăriei o prezintă familia. Mijloacele utilizate sunt răspunsurile corecte la întrebările nesfârşite ale copilului şi alegerea corectă a jocurilor şi jucăriilor.

A doua etapă în dirijarea şi formarea creativităţii, la vârsta adolescenţei, o prezintă şcoala. Din acest punct de vedere: „Atâta preţuieşte şcoala, cât preţuieşte profesorul”64. Rolul profesorului devine hotărâtor în formarea şi dezvoltarea creativităţii şcolarului, pe orice treaptă de şcolarizare, de la grădiniţă până la facultate.

Etimologic, cuvântul şcoală îşi are originea în expresia grecească schole care înseamnă răgaz, repaus, încetarea oboselii fizice şi – prin

64 Simion Mehedinţi, Scrieri despre educaţie şi învăţământ. Antologie, Bucureşti, Editura Academiei Române,1992, p.196.

George-Ştefan COMAN 79extensie – momentul propice activităţii spiritului, lecturii, artelor, studiului. Din acest sens originar, s-a trecut uşor la acela de loc de exerciţiu intelectual, pentru formare şi informare a personalităţii umane.

Şcoala este o instituţie de ajutorare pentru a face din adolescent un om după tipul civilizaţiei vremii şi societăţii lui. Pentru societate, şcoala este un instrument de asimilare intelectuală şi morală a tineretului, de socializare şi integrare a acestuia în mecanismul vieţii. Şcoala a fost şi este mijlocul cel mai important pentru transferul eredităţii sociale de la o generaţie la următoarea.

În îndeplinirea rolului său instructiv-educativ, şcoala se bazează pe slujitorii instituţiei, personalul didactic. Dacă doctrina socială asigură conţinutul instructiv-educativ al învăţământului, slujitorii asigură căile şi mijloacele de propagare a doctrinei respective în rândul celor supuşi procesului de învăţământ.

Pentru a sublinia importanţa profesorilor considerăm următoarele menţiuni. George Călinescu referindu-se la şcolaritatea lui Eminescu scrie: „Nu-i plăcea să-şi înveţe lecţiile şi de aceea lua note rele […]. În primul rând nu se împăca cu matematica şi de aceea se învoise cu Const. Ştefanovici, care a şi devenit profesor de matematici, ca acesta să-i facă temele iar el să-i spună poveşti”65.

Dar iată ce menţionează Mihai Eminescu în manuscrisul 2258, filele 251 şi 251 verso: „Eu ştiu chinul ce l-am avut însumi cu matematica în copilărie, din cauza modului rău în care mi se propunea, deşi în de altfel eram unul din capetele cele mai deştepte. N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria. Şi deşi aveam şi memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa de loc pe de rost, încât îmi intrase-n cap ideea că matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pământului. În urmă am văzut că-s cele mai uşoare, desigur de-o mie de părţi mai uşoare decât limbile, cari cer memorie multă. Ele sunt un joc cu cele mai simple legi ale judecăţii omeneşti, numai acele legi nu trebuie puse în joc goale şi fără un cuprins…”66.

Organizarea şcolii creatoare a stat de multă vreme în centrul preocupărilor filozofiei pedagogice româneşti. Şcoala creatoare trebuie să fie o şcoală a vieţii, a vieţii în sensul realităţii, dar nu artificializată. În al doilea rând, şcoala creatoare trebuie să fie o comunitate culturală, în sensul că toate valorile din societatea umană să poată fi trăite de elevi aici, pentru ca de la trăirea lor să treacă la dezvoltarea aptitudinilor de creaţie personală. Pentru aceasta este

65 Călinescu George, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, p.60. 66 Mihai Eminescu, manuscrisul 2258, filele 251 şi 251verso.

Creativitate şi progres tehnic 80 necesar ca toţi factorii educaţională să conveargă spre acelaşi scop: formarea personalităţii creatoare la elevi.

Factorii principali de învăţământ care formează şcoala creatoare sunt: curricula şcolară; metodologia transferului de cunoştinţe de la profesori la elevi; calitatea profesorilor; managementul şcolar67. Câteva cuvinte despre fiecare:

Curriculum. Denumirea conţinutului guvernal al unui ansamblu organizat de experienţe de învăţare, care oferă structura conceptuală şi planificarea temporală necesare pentru a obţine un nivel de pregătire cu recunoaştere oficială.

Curriculum-ul reprezintă aspectul teleologic al educaţiei, conform căruia formarea personalităţii umane prin educaţie este esenţial orientată din acest punct de vedere, în sensul că orice activitate umană este teleologic motivată, spre deosebire de activitatea altor fiinţe, a căror activitate este dirijată doar de instincte şi afecţiuni. Într-un sens mai îngust, centrarea educaţiei pe obiectivele de formare a celui educat presupune acordarea de prioritate cultivării şi dezvoltării capacităţilor umane68.

Curricula şcolară trebuie să aibă la bază spiritul obiectiv ca bun cultural, în care s-a obiectivat caracterul special al gândirii, simţirii şi voinţei unui individ sau al unui întreg popor sau al popoarelor înrudite spiritual. El conţine deci energia spirituală în stare latentă a unui individ sau a unui popor. Această energie spirituală obiectivată sub formă de bunuri culturale o utilizează educaţia sub denumirea de materie de învăţământ spre a hrăni cu ea sufletul generaţiilor tinere69.

Curricula şcolară se transpune în practică prin program şcolar şi programe analitice ale disciplinelor.

Program. Ansamblul proceselor de proiectare, implementare şi dezvoltare a unei sarcini de module destinate satisfacerii unui complex predefinit de competenţe şi deprinderi. Programul trebuie să includă documentaţie relevantă cu privire la curriculum (inclusiv programele analitice) şi resursele adecvate.

Programă analitică. Prezentarea detaliată a unui anumit curs, care trebuie să specifice ce şi când trebuie însuşit, textele care trebuie parcurse, domeniile în care se aşteaptă a fi demonstrate capabilităţi şi deprinderi la încheierea cursului, precum şi descrierea metodelor de predare şi de evaluare care sunt utilizate.

67 Ciobanu Olga, Elemente de teoria si metodologia instruirii - prelegeri universitare, Bucureşti, ASE,2004. 68 Ambăruş Valentin, Ciprian Rezuş, Gabriel Ungureanu, Managementul calităţii în învăţământul superior, Iaşi, Editura PIM, 2006, p.39. 69 Popescu Sorin (ş.a.), Ghidul calităţii în învăţământul superior. Proiectul CALISRO, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004.

George-Ştefan COMAN 79extensie – momentul propice activităţii spiritului, lecturii, artelor, studiului. Din acest sens originar, s-a trecut uşor la acela de loc de exerciţiu intelectual, pentru formare şi informare a personalităţii umane.

Şcoala este o instituţie de ajutorare pentru a face din adolescent un om după tipul civilizaţiei vremii şi societăţii lui. Pentru societate, şcoala este un instrument de asimilare intelectuală şi morală a tineretului, de socializare şi integrare a acestuia în mecanismul vieţii. Şcoala a fost şi este mijlocul cel mai important pentru transferul eredităţii sociale de la o generaţie la următoarea.

În îndeplinirea rolului său instructiv-educativ, şcoala se bazează pe slujitorii instituţiei, personalul didactic. Dacă doctrina socială asigură conţinutul instructiv-educativ al învăţământului, slujitorii asigură căile şi mijloacele de propagare a doctrinei respective în rândul celor supuşi procesului de învăţământ.

Pentru a sublinia importanţa profesorilor considerăm următoarele menţiuni. George Călinescu referindu-se la şcolaritatea lui Eminescu scrie: „Nu-i plăcea să-şi înveţe lecţiile şi de aceea lua note rele […]. În primul rând nu se împăca cu matematica şi de aceea se învoise cu Const. Ştefanovici, care a şi devenit profesor de matematici, ca acesta să-i facă temele iar el să-i spună poveşti”65.

Dar iată ce menţionează Mihai Eminescu în manuscrisul 2258, filele 251 şi 251 verso: „Eu ştiu chinul ce l-am avut însumi cu matematica în copilărie, din cauza modului rău în care mi se propunea, deşi în de altfel eram unul din capetele cele mai deştepte. N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria. Şi deşi aveam şi memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa de loc pe de rost, încât îmi intrase-n cap ideea că matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pământului. În urmă am văzut că-s cele mai uşoare, desigur de-o mie de părţi mai uşoare decât limbile, cari cer memorie multă. Ele sunt un joc cu cele mai simple legi ale judecăţii omeneşti, numai acele legi nu trebuie puse în joc goale şi fără un cuprins…”66.

Organizarea şcolii creatoare a stat de multă vreme în centrul preocupărilor filozofiei pedagogice româneşti. Şcoala creatoare trebuie să fie o şcoală a vieţii, a vieţii în sensul realităţii, dar nu artificializată. În al doilea rând, şcoala creatoare trebuie să fie o comunitate culturală, în sensul că toate valorile din societatea umană să poată fi trăite de elevi aici, pentru ca de la trăirea lor să treacă la dezvoltarea aptitudinilor de creaţie personală. Pentru aceasta este

65 Călinescu George, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, p.60. 66 Mihai Eminescu, manuscrisul 2258, filele 251 şi 251verso.

Creativitate şi progres tehnic 80 necesar ca toţi factorii educaţională să conveargă spre acelaşi scop: formarea personalităţii creatoare la elevi.

Factorii principali de învăţământ care formează şcoala creatoare sunt: curricula şcolară; metodologia transferului de cunoştinţe de la profesori la elevi; calitatea profesorilor; managementul şcolar67. Câteva cuvinte despre fiecare:

Curriculum. Denumirea conţinutului guvernal al unui ansamblu organizat de experienţe de învăţare, care oferă structura conceptuală şi planificarea temporală necesare pentru a obţine un nivel de pregătire cu recunoaştere oficială.

Curriculum-ul reprezintă aspectul teleologic al educaţiei, conform căruia formarea personalităţii umane prin educaţie este esenţial orientată din acest punct de vedere, în sensul că orice activitate umană este teleologic motivată, spre deosebire de activitatea altor fiinţe, a căror activitate este dirijată doar de instincte şi afecţiuni. Într-un sens mai îngust, centrarea educaţiei pe obiectivele de formare a celui educat presupune acordarea de prioritate cultivării şi dezvoltării capacităţilor umane68.

Curricula şcolară trebuie să aibă la bază spiritul obiectiv ca bun cultural, în care s-a obiectivat caracterul special al gândirii, simţirii şi voinţei unui individ sau al unui întreg popor sau al popoarelor înrudite spiritual. El conţine deci energia spirituală în stare latentă a unui individ sau a unui popor. Această energie spirituală obiectivată sub formă de bunuri culturale o utilizează educaţia sub denumirea de materie de învăţământ spre a hrăni cu ea sufletul generaţiilor tinere69.

Curricula şcolară se transpune în practică prin program şcolar şi programe analitice ale disciplinelor.

Program. Ansamblul proceselor de proiectare, implementare şi dezvoltare a unei sarcini de module destinate satisfacerii unui complex predefinit de competenţe şi deprinderi. Programul trebuie să includă documentaţie relevantă cu privire la curriculum (inclusiv programele analitice) şi resursele adecvate.

Programă analitică. Prezentarea detaliată a unui anumit curs, care trebuie să specifice ce şi când trebuie însuşit, textele care trebuie parcurse, domeniile în care se aşteaptă a fi demonstrate capabilităţi şi deprinderi la încheierea cursului, precum şi descrierea metodelor de predare şi de evaluare care sunt utilizate.

67 Ciobanu Olga, Elemente de teoria si metodologia instruirii - prelegeri universitare, Bucureşti, ASE,2004. 68 Ambăruş Valentin, Ciprian Rezuş, Gabriel Ungureanu, Managementul calităţii în învăţământul superior, Iaşi, Editura PIM, 2006, p.39. 69 Popescu Sorin (ş.a.), Ghidul calităţii în învăţământul superior. Proiectul CALISRO, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004.

George-Ştefan COMAN 81Curricula şcolară, programul şi programele analitice trebuie să

exprime clar şi concis conţinutul cunoaşterii specialităţii subiecţilor. Cunoaşterea se instituie ca o funcţie vitală, primordială şi

decisivă în structurarea personalităţii, în schimbarea calităţii fiinţei umane. Ea devine axul fundamental al personalităţii, ţelul suprem spre care tinde orice sistem de instruire şi educaţie.

Managementul şcolar are în vedere stabilirea obiectivelor învăţământului la început de nou mileniu70.

Într-un Raport al Comisiei UNESCO71 din 1996, obiectivele procesului instructiv-educativ pentru secolul al XXI-lea pun accentul pe patru stâlpi ai unui nou tip de educaţie:

∗ . a învăţa să ştii (să cunoşti); ∗ . a învăţa să faci; ∗ . a învăţa să fii; ∗ . a învăţa să trăieşti împreună cu alţii. Aceste obiective instructiv-educative se materializează în

procesul didactic, printr-o tehnologie adecvată, în care rolul primordial revine profesorului, principalul izvor de cunoştinţe în domeniul respectiv pentru subiecţii supuşi formării intelectuale.

A învăţa să ştii (cunoşti) semnifică, înainte de toate, învăţarea metodelor care ne ajută să distingem ceea ce este real de ceea ce este iluzoriu şi să avem astfel o cale de acces inteligentă la cunoştinţele epocii noastre.

A învăţa să faci semnifică, desigur, dobândirea unei specializări şi a cunoştinţelor teoretice şi practice asociate acesteia.

A învăţa să fii semnifică edificarea unei adevărate persoane şi asigurarea condiţiilor de realizare maximă a potenţialităţilor sale creatoare.

A învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi semnifică, înainte de toate, respectarea normelor ce reglementează raporturile dintre fiinţele ce formează o colectivitate.

Realizarea acestor obiective strategice are la bază însăşi metodele de transfer a cunoştinţelor de la profesor la elev sau student care trebuie să corespundă conţinutului disciplinei, caracteristicilor individuale ale elevilor sau studenţilor şi personalităţii profesorului.

În faza şcolară, când în procesul instructiv-educativ predomină componenta educaţională, metodele de transfer a cunoştinţelor sunt subordonate obiectivului procesului de învăţământ, pentru care 70 ***Eurydice, Douăzeci de ani de reformă în învăţământul superior din Europa: începând cu 1980, Eurydice Reţeaua de Informare asupra Educaţiei în Europa, Unitatea EURYDICE-România. 71 *** Raport to UNESCO of the International Comission on Education for the Twenty, first Century; chaired by Jacques Delors, Learning: the treasure within, Paris, UNESCO, 1996.

Creativitate şi progres tehnic 82 „Educaţia nouă trebuie să creeze nu specialişti, ci oameni. Oameni de nădejde, adică oameni pe care să te poţi bizui la încercare, adică oameni întregi, în stare să facă faţă nevoilor şi durerii. Aceşti oameni nu trebuiesc însă crescuţi pentru fericirea lor înşişi, ci să fie buni la ceva, să fie pricepuţi să facă faţă într-o anume direcţie a existenţei. Dar nu pentru ca să-şi tragă din pricepere un izvor de autorealizare, ci pentru ca, oameni fiind, să-şi facă, prin ea, datoria de oameni”72.

În ce priveşte metodica de transfer propriu zisă a cunoştinţelor, în completarea metodei clasice, bazată pe predare şi seminarizare, s-au conturat tehnologii didactice noi, de învăţământ interactiv, învăţământ programat şi învăţământ problematizat.

Învăţământul programat73 cuprinde un set de principii care stau la baza organizării şi desfăşurării instruirii programate, cu sau fără utilizarea aparaturii tehnice. Principiile instruirii programate sunt: a. principiul participării active, conştiente şi independente pe toată durata procesului instructiv, potrivit căruia înţelegerea informaţiilor şi efectuarea temelor indicate în fiecare secvenţă se bazează exclusiv pe efort propriu, controlat şi susceptibil de măsurare; b. principiul paşilor mici, după care materia de programat trebuie să fie divizată în unităţi suficient de mici şi simple, secvenţe, paşi, astfel încât studentul să poată înţelege şi răspunde corect, cu o probabilitate cât mai mare la întrebările respective; c. principiul progresului riguros gradat, care cere ca secvenţele să se succeadă în ordinea logică dictată de specificul materiei, ordine crescândă sub aspectul complexităţii, asigurându-se totodată accesibilitatea ansamblului cunoştinţelor chiar şi pentru studenţi mai slab dotaţi; d. principiul răspunsurilor corecte, potrivit căruia nu se trece la secvenţa următoare decât după ce s-a răspuns corect la cea anterioară, fără de care studentul nu poate afla conţinutul informaţional şi tema inclusă în secvenţa următoare; e. principiul întăririi imediate a răspunsurilor, principiu care cere ca studentul să afle imediat calitatea răspunsului său, fiind totodată stimulat şi ajutat să afle răspunsul corect cerut la fiecare secvenţă; f. principiul repetiţiei, care cere reluarea unor informaţii anterioare, însă nu sub formă identică, ci în contexte noi, corespunzătoare unor cazuri particulare sau în corelare cu cunoştinţe asimilate anterior; g. principiul ritmului individual, principiu după care aceeaşi materie prezentată de maşina de învăţat sau de manualul de învăţământ programat trebuie să fie parcursă cu o viteză proprie, în funcţie de capacitatea de înţelegere şi de aptitudinile fiecăruia dintre cei care învaţă.

72 Mircea Vulcănescu, De la Nae Ionescu la „Criterion”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p.346. 73Ambăruş Valentin, Ciprian Rezuş, Gabriel Ungureanu, Managementul calităţii în învăţământul superior, Iaşi, Editura PIM, 2006, p.177-200.

George-Ştefan COMAN 81Curricula şcolară, programul şi programele analitice trebuie să

exprime clar şi concis conţinutul cunoaşterii specialităţii subiecţilor. Cunoaşterea se instituie ca o funcţie vitală, primordială şi

decisivă în structurarea personalităţii, în schimbarea calităţii fiinţei umane. Ea devine axul fundamental al personalităţii, ţelul suprem spre care tinde orice sistem de instruire şi educaţie.

Managementul şcolar are în vedere stabilirea obiectivelor învăţământului la început de nou mileniu70.

Într-un Raport al Comisiei UNESCO71 din 1996, obiectivele procesului instructiv-educativ pentru secolul al XXI-lea pun accentul pe patru stâlpi ai unui nou tip de educaţie:

∗ . a învăţa să ştii (să cunoşti); ∗ . a învăţa să faci; ∗ . a învăţa să fii; ∗ . a învăţa să trăieşti împreună cu alţii. Aceste obiective instructiv-educative se materializează în

procesul didactic, printr-o tehnologie adecvată, în care rolul primordial revine profesorului, principalul izvor de cunoştinţe în domeniul respectiv pentru subiecţii supuşi formării intelectuale.

A învăţa să ştii (cunoşti) semnifică, înainte de toate, învăţarea metodelor care ne ajută să distingem ceea ce este real de ceea ce este iluzoriu şi să avem astfel o cale de acces inteligentă la cunoştinţele epocii noastre.

A învăţa să faci semnifică, desigur, dobândirea unei specializări şi a cunoştinţelor teoretice şi practice asociate acesteia.

A învăţa să fii semnifică edificarea unei adevărate persoane şi asigurarea condiţiilor de realizare maximă a potenţialităţilor sale creatoare.

A învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi semnifică, înainte de toate, respectarea normelor ce reglementează raporturile dintre fiinţele ce formează o colectivitate.

Realizarea acestor obiective strategice are la bază însăşi metodele de transfer a cunoştinţelor de la profesor la elev sau student care trebuie să corespundă conţinutului disciplinei, caracteristicilor individuale ale elevilor sau studenţilor şi personalităţii profesorului.

În faza şcolară, când în procesul instructiv-educativ predomină componenta educaţională, metodele de transfer a cunoştinţelor sunt subordonate obiectivului procesului de învăţământ, pentru care 70 ***Eurydice, Douăzeci de ani de reformă în învăţământul superior din Europa: începând cu 1980, Eurydice Reţeaua de Informare asupra Educaţiei în Europa, Unitatea EURYDICE-România. 71 *** Raport to UNESCO of the International Comission on Education for the Twenty, first Century; chaired by Jacques Delors, Learning: the treasure within, Paris, UNESCO, 1996.

Creativitate şi progres tehnic 82 „Educaţia nouă trebuie să creeze nu specialişti, ci oameni. Oameni de nădejde, adică oameni pe care să te poţi bizui la încercare, adică oameni întregi, în stare să facă faţă nevoilor şi durerii. Aceşti oameni nu trebuiesc însă crescuţi pentru fericirea lor înşişi, ci să fie buni la ceva, să fie pricepuţi să facă faţă într-o anume direcţie a existenţei. Dar nu pentru ca să-şi tragă din pricepere un izvor de autorealizare, ci pentru ca, oameni fiind, să-şi facă, prin ea, datoria de oameni”72.

În ce priveşte metodica de transfer propriu zisă a cunoştinţelor, în completarea metodei clasice, bazată pe predare şi seminarizare, s-au conturat tehnologii didactice noi, de învăţământ interactiv, învăţământ programat şi învăţământ problematizat.

Învăţământul programat73 cuprinde un set de principii care stau la baza organizării şi desfăşurării instruirii programate, cu sau fără utilizarea aparaturii tehnice. Principiile instruirii programate sunt: a. principiul participării active, conştiente şi independente pe toată durata procesului instructiv, potrivit căruia înţelegerea informaţiilor şi efectuarea temelor indicate în fiecare secvenţă se bazează exclusiv pe efort propriu, controlat şi susceptibil de măsurare; b. principiul paşilor mici, după care materia de programat trebuie să fie divizată în unităţi suficient de mici şi simple, secvenţe, paşi, astfel încât studentul să poată înţelege şi răspunde corect, cu o probabilitate cât mai mare la întrebările respective; c. principiul progresului riguros gradat, care cere ca secvenţele să se succeadă în ordinea logică dictată de specificul materiei, ordine crescândă sub aspectul complexităţii, asigurându-se totodată accesibilitatea ansamblului cunoştinţelor chiar şi pentru studenţi mai slab dotaţi; d. principiul răspunsurilor corecte, potrivit căruia nu se trece la secvenţa următoare decât după ce s-a răspuns corect la cea anterioară, fără de care studentul nu poate afla conţinutul informaţional şi tema inclusă în secvenţa următoare; e. principiul întăririi imediate a răspunsurilor, principiu care cere ca studentul să afle imediat calitatea răspunsului său, fiind totodată stimulat şi ajutat să afle răspunsul corect cerut la fiecare secvenţă; f. principiul repetiţiei, care cere reluarea unor informaţii anterioare, însă nu sub formă identică, ci în contexte noi, corespunzătoare unor cazuri particulare sau în corelare cu cunoştinţe asimilate anterior; g. principiul ritmului individual, principiu după care aceeaşi materie prezentată de maşina de învăţat sau de manualul de învăţământ programat trebuie să fie parcursă cu o viteză proprie, în funcţie de capacitatea de înţelegere şi de aptitudinile fiecăruia dintre cei care învaţă.

72 Mircea Vulcănescu, De la Nae Ionescu la „Criterion”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p.346. 73Ambăruş Valentin, Ciprian Rezuş, Gabriel Ungureanu, Managementul calităţii în învăţământul superior, Iaşi, Editura PIM, 2006, p.177-200.

George-Ştefan COMAN 83Învăţământul programat nu se prezintă ca o sumă aritmetică, ci

ca un tot, un sistem coerent, astfel încât modul de funcţionare a aparaturii de învăţat sau de alcătuire a manualului de învăţământ programat să asigure respectarea simultană a tuturor principiilor menţionate.

Problemele pe care le pune o asemenea metodă de instruire depind de o serie de factori aleatori, cum ar fi: natura sarcinii elevului sau studentului, care diferă foarte mult de la o disciplină la alta, cât şi în cadrul aceleiaşi discipline; riscul de conflict şi de interferenţă între secţiuni succesive. Există, în acelaşi timp, problema obişnuită a inhibiţiei preactive şi retroactive – informaţia nouă împiedicând amintirea a ceea ce s-a petrecut imediat înainte sau după – şi problema deosebită care se pune atunci când subiectele tratate succesiv cer diferite scheme sau secvenţe de însuşire a cunoştinţelor. Aceste probleme pot fi atenuate de arta profesorului de a pune la dispoziţia elevului sau studentului puncte de reper sau relee de ghidare care, situate la un nivel mai abstract, să-l ajute să integreze materia în structura sa cognitivă. Este şi mai util pentru elev sau student dacă studiază simultan diferite secţiuni pentru a le compara, confrunta şi plasa într-o perspectivă mai vastă şi că – spre deosebire de ceea ce se întâmplă în mod obişnuit – ar putea fi util uneori, atunci când există conflict, să se expună sau să se studieze în primul rând materia pe care elevul sau studentul o cunoaşte mai puţin bine.

Sunt de amintit alte trei aspecte cu privire la problemele de structurare şi organizare secvenţială. În primul rând, trebuie subliniată marea importanţă pe care o au în disciplinele ierarhizate, priceperile şi cunoştinţele pe care elevul sau studentul le-a dobândit deja, atunci când abordează studierea unei teme. Se semnalează faptul că, cu cât elevul sau studentul înaintează în studierea unui subiect, cu atât mai mult îi sunt necesare cunoştinţele intermediare. În consecinţă, dacă un elev sau student nu cunoaşte temeinic subiectele tratate anterior la disciplina respectivă şi deci nu are o bază pentru abordarea unui subiect specific, riscă să nu-şi poate atinge obiectivul. Al doilea aspect este legat de problema dimensiunii fiecărei etape sau de nivelul de dificultate. Nivelul de dificultate al fiecărei etape trebuie să fie adaptat aptitudinilor elevilor sau studenţilor. Şi în acest caz, trebuie să ne aşteptăm la interacţiuni pe planul personalităţii, deoarece extravertiţii, care suportă mai uşor incertitudinea şi le place să fie solicitaţi să facă mereu mai mult, vor vrea probabil să avanseze mai repede decât introvertiţii. O a treia problemă importantă, la organizarea secvenţială a cursului, este problema adaptării la diferenţele individuale. Rezolvarea acestei probleme îmbracă forme specifice care se sprijină pe capacitatea intelectual-pedagogică a profesorului.

Învăţământul programat reprezintă metoda de transmitere şi recepţie a conţinutului informaţiei instructiv-educative, în procesul de

Creativitate şi progres tehnic 84 învăţământ, după un program bine fundamentat, prin segmentarea raţională a informaţiei după principii ontologice şi gnoseologice, având drept rezultat ridicarea muncii independente a elevilor sau studenţilor, ca şi individualizarea conducerii procesului de învăţare de către personalul didactic.

Pentru ca cei instruiţi să obţină succese în însuşirea cunoştinţelor în timpul muncii lor independente, activitatea de învăţare trebuie să fie condusă într-un mod specific, să corespundă unor condiţii determinate şi unei organizări speciale a învăţării. În instruirea programată, conţinutul mesajului instructiv-educativ de însuşit trebuie, de cele mai multe ori, în aşa fel structurat încât segmentele informaţiilor, ale temelor operaţiilor auxiliare şi întrebărilor de control, să fie prescrise în mod precis celui instruit.

În învăţarea programată, modul de lucru al celui care învaţă este determinat, în principiu, de un algoritm de predare, dinainte elaborat. Printr-un algoritm de instruire elaborat pentru învăţământul programat se înţelege o asemenea prescriere a desfăşurării procesului pedagogic încât obiectivul şi conţinutul învăţământului să fie precis determinate, activităţile celui ce învaţă şi ale celui ce predă să fie structurate pe fiecare componentă şi operaţie în parte şi, totodată, să fie menţionate cu precizie activităţile pentru atingerea unui obiectiv. Se vor indica, totodată, şi activităţile pe care urmează să le îndeplinească cel ce predă, ca răspuns la fiecare activitate posibilă a celui ce învaţă şi când trebuie să se încheie procesul de învăţământ potrivit unui anumit algoritm. Acest algoritm al programului de învăţământ se oferă fiecărei persoane care învaţă, sub forma unui program de predare cu ajutorul manualelor elaborate pe baza algoritmului sau al unor texte şi teste înregistrate adecvat. În aceasta constă deosebita însemnătate a învăţării programate.

Totuşi, nici concepţia algoritmizării nu este atotcuprinzătoare din punctul de vedere al rezolvării întregii sfere de sarcini ale învăţământului. Se ştie că nu pot fi elaboraţi algoritmi pentru toate tipurile de sarcini, întrucât există sarcini ce nu pot fi rezolvate algoritmic, după cum există sarcini euristice, creatoare, unde nu se ştie dinainte cum trebuie să acţionezi pentru a le rezolva.

Folosirea exagerată a algoritmizării poate să ducă la o anumită formalizare, standardizare, şablonizare a acţiunilor cognitive. Formalizarea acţiunilor mintale este un fapt tot atât de nedorit, ca şi formalizarea cunoştinţelor.

Elaborarea algoritmilor de predare este legată, în esenţă, de două condiţii prealabile.

Prima condiţie prealabilă constă în descoperirea algoritmilor de soluţionare corespunzători. Această condiţie se rezolvă relativ uşor pentru problemele de matematică. De asemenea, se rezolvă

George-Ştefan COMAN 83Învăţământul programat nu se prezintă ca o sumă aritmetică, ci

ca un tot, un sistem coerent, astfel încât modul de funcţionare a aparaturii de învăţat sau de alcătuire a manualului de învăţământ programat să asigure respectarea simultană a tuturor principiilor menţionate.

Problemele pe care le pune o asemenea metodă de instruire depind de o serie de factori aleatori, cum ar fi: natura sarcinii elevului sau studentului, care diferă foarte mult de la o disciplină la alta, cât şi în cadrul aceleiaşi discipline; riscul de conflict şi de interferenţă între secţiuni succesive. Există, în acelaşi timp, problema obişnuită a inhibiţiei preactive şi retroactive – informaţia nouă împiedicând amintirea a ceea ce s-a petrecut imediat înainte sau după – şi problema deosebită care se pune atunci când subiectele tratate succesiv cer diferite scheme sau secvenţe de însuşire a cunoştinţelor. Aceste probleme pot fi atenuate de arta profesorului de a pune la dispoziţia elevului sau studentului puncte de reper sau relee de ghidare care, situate la un nivel mai abstract, să-l ajute să integreze materia în structura sa cognitivă. Este şi mai util pentru elev sau student dacă studiază simultan diferite secţiuni pentru a le compara, confrunta şi plasa într-o perspectivă mai vastă şi că – spre deosebire de ceea ce se întâmplă în mod obişnuit – ar putea fi util uneori, atunci când există conflict, să se expună sau să se studieze în primul rând materia pe care elevul sau studentul o cunoaşte mai puţin bine.

Sunt de amintit alte trei aspecte cu privire la problemele de structurare şi organizare secvenţială. În primul rând, trebuie subliniată marea importanţă pe care o au în disciplinele ierarhizate, priceperile şi cunoştinţele pe care elevul sau studentul le-a dobândit deja, atunci când abordează studierea unei teme. Se semnalează faptul că, cu cât elevul sau studentul înaintează în studierea unui subiect, cu atât mai mult îi sunt necesare cunoştinţele intermediare. În consecinţă, dacă un elev sau student nu cunoaşte temeinic subiectele tratate anterior la disciplina respectivă şi deci nu are o bază pentru abordarea unui subiect specific, riscă să nu-şi poate atinge obiectivul. Al doilea aspect este legat de problema dimensiunii fiecărei etape sau de nivelul de dificultate. Nivelul de dificultate al fiecărei etape trebuie să fie adaptat aptitudinilor elevilor sau studenţilor. Şi în acest caz, trebuie să ne aşteptăm la interacţiuni pe planul personalităţii, deoarece extravertiţii, care suportă mai uşor incertitudinea şi le place să fie solicitaţi să facă mereu mai mult, vor vrea probabil să avanseze mai repede decât introvertiţii. O a treia problemă importantă, la organizarea secvenţială a cursului, este problema adaptării la diferenţele individuale. Rezolvarea acestei probleme îmbracă forme specifice care se sprijină pe capacitatea intelectual-pedagogică a profesorului.

Învăţământul programat reprezintă metoda de transmitere şi recepţie a conţinutului informaţiei instructiv-educative, în procesul de

Creativitate şi progres tehnic 84 învăţământ, după un program bine fundamentat, prin segmentarea raţională a informaţiei după principii ontologice şi gnoseologice, având drept rezultat ridicarea muncii independente a elevilor sau studenţilor, ca şi individualizarea conducerii procesului de învăţare de către personalul didactic.

Pentru ca cei instruiţi să obţină succese în însuşirea cunoştinţelor în timpul muncii lor independente, activitatea de învăţare trebuie să fie condusă într-un mod specific, să corespundă unor condiţii determinate şi unei organizări speciale a învăţării. În instruirea programată, conţinutul mesajului instructiv-educativ de însuşit trebuie, de cele mai multe ori, în aşa fel structurat încât segmentele informaţiilor, ale temelor operaţiilor auxiliare şi întrebărilor de control, să fie prescrise în mod precis celui instruit.

În învăţarea programată, modul de lucru al celui care învaţă este determinat, în principiu, de un algoritm de predare, dinainte elaborat. Printr-un algoritm de instruire elaborat pentru învăţământul programat se înţelege o asemenea prescriere a desfăşurării procesului pedagogic încât obiectivul şi conţinutul învăţământului să fie precis determinate, activităţile celui ce învaţă şi ale celui ce predă să fie structurate pe fiecare componentă şi operaţie în parte şi, totodată, să fie menţionate cu precizie activităţile pentru atingerea unui obiectiv. Se vor indica, totodată, şi activităţile pe care urmează să le îndeplinească cel ce predă, ca răspuns la fiecare activitate posibilă a celui ce învaţă şi când trebuie să se încheie procesul de învăţământ potrivit unui anumit algoritm. Acest algoritm al programului de învăţământ se oferă fiecărei persoane care învaţă, sub forma unui program de predare cu ajutorul manualelor elaborate pe baza algoritmului sau al unor texte şi teste înregistrate adecvat. În aceasta constă deosebita însemnătate a învăţării programate.

Totuşi, nici concepţia algoritmizării nu este atotcuprinzătoare din punctul de vedere al rezolvării întregii sfere de sarcini ale învăţământului. Se ştie că nu pot fi elaboraţi algoritmi pentru toate tipurile de sarcini, întrucât există sarcini ce nu pot fi rezolvate algoritmic, după cum există sarcini euristice, creatoare, unde nu se ştie dinainte cum trebuie să acţionezi pentru a le rezolva.

Folosirea exagerată a algoritmizării poate să ducă la o anumită formalizare, standardizare, şablonizare a acţiunilor cognitive. Formalizarea acţiunilor mintale este un fapt tot atât de nedorit, ca şi formalizarea cunoştinţelor.

Elaborarea algoritmilor de predare este legată, în esenţă, de două condiţii prealabile.

Prima condiţie prealabilă constă în descoperirea algoritmilor de soluţionare corespunzători. Această condiţie se rezolvă relativ uşor pentru problemele de matematică. De asemenea, se rezolvă

George-Ştefan COMAN 85uşor pentru discipline cu caracter de ştiinţele naturii, limbi străine, unele discipline tehnice şi economice la care se pot realiza probleme specifice şi chestionare-test specifice. La disciplinele chestionate s-a ajuns la concluzia că repartiţia pe domenii a învăţământului programat se poate concretiza, la o instituţie de învăţământ, astfel: matematică – 44%; ştiinţele naturii – 19%; ştiinţele limbii (gramatică, ortografie) – 25%; ştiinţe sociale – 6%; cursuri cu caracter economic – 3%; alte domenii – 3%.

Fig.3.1. Prezentarea

schematică a unui program liniar pur (a) şi a variantei

liniar în salturi (b)

A doua condiţie prealabilă pentru elaborarea unor algoritmi de predare reclamă cunoaşterea detaliată a structurii şi proprietăţilor desfăşurării proceselor de învăţare umană, deci, a psihologiei învăţării. Aici se au în vedere principiile învăţării programate care se referă la însuşirea cunoştinţelor printr-o muncă preponderent independentă a celui ce învaţă, structurarea pe segmente a materiei de învăţat, controlul şi autocontrolul continuu a învăţării, motivaţia învăţării, individualizarea însuşirii cunoştinţelor, care sunt multiplu legate între ele şi se condiţionează reciproc.

O primă tehnică de programare utilizată în practica pedagogică a constat în tehnica lineară de programare, figura 3.1.

După cum se observă în figura 3.1, conţinutul mesajului informaţional cuprins într-o disciplină este divizat în unităţi relativ independente, unitare din punct de vedere al studiului, înţelegerii şi însuşirii pe o anumită perioadă de timp, caracteristică unor prelegeri, fiind însoţite de posibilitatea verificării şi evaluării cunoştinţelor.

Conform programului liniar, cel ce învaţă va face puţine greşeli de acumulare şi evidenţiere a cunoştinţelor însuşite, deoarece înaintează cu paşi mici şi va primi, după fiecare rezolvare corectă, confirmarea succesului.

După cum se observă, această tehnică de programare are la bază postulatele unei teorii behavioriste a învăţării, rezultată din experimente pe animale şi care ia în considerare numai relaţiile dintre sistemul (S) şi reacţie (R). Nu sunt luate în considerare caracteristicile învăţării specific umane. De aceea, s-a luat în considerare realizarea unor aşa zise programe ramificate, figura 3.2.

Pe baza variantelor din figura 3.2, se oferă elevilor sau studenţilor, în procesul de învăţământ, teme personale care să le solicite gândirea, să-i supună la încercare de soluţionare a temelor, căutare a rezultatelor. Dacă se oferă un program ramificat, în forma unor manuale programate, atunci deseori se poate vorbi de cărţi

1

1

2

2 5

3

3 6

4

4 7

…

…

Start

Start

Pasii învãtãrii

Pasii învãtãriia

b

Creativitate şi progres tehnic 86 eclectice. De cele mai multe ori, forma răspunsului prin alegere multiplă.

Avantajele instruirii după variantele din figura 3.2 sunt mari, în raport cu varianta din figura 3.1. Se poate acorda o mai mare atenţie individualizării pregătirii elevilor sau studenţilor, gradului de formare a gândirii proprii acestora. În acest context nu se mai pune accentul pe rezolvarea fără greşeli a temei. Tehnica programării ia în considerare şi faptul că se poate învăţa şi din greşelile comise. I se comunică elevului sau studentului că soluţia propusă este greşită sau parţial corectă. În continuare, elevului sau studentului i se spune unde a greşit şi ce trebuie să ia în considerare pentru a rezolva corect tema dată. După felul erorii, cel ce învaţă este îndrumat individual. În felul acesta şi ritmul de muncă este diferenţiat.

Învăţământul problematizat74. În practica didactică se foloseşte, pe scară tot mai largă, problematizarea procesului

instructiv, căreia îi corespunde un tip anume de învăţământ, numit învăţământ problematizat.

Fig.3.2. Prezentarea schematică a variantelor programului ramificat

Învăţământul problematizat

presupune prezentarea în faţa subiecţilor, în mod succesiv şi cu un scop bine stabilit, a unor sarcini cognitive, prin rezolvarea cărora, sub conducerea cadrului didactic, subiecţii îşi însuşesc în mod activ cunoştinţe noi.

În procesul de învăţământ tradiţional, în general, numai emiţătorul mesajului este activ, el vorbeşte mult, explică, demonstrează, defineşte noţiunile de conţinut ale mesajului informaţional. Receptorii mesajului (elevi sau studenţi) depun un efort însemnat pentru înţelegerea, reţinerea şi reproducerea conţinutului mesajului informaţional. Aceştia consumă un volum important de timp şi cu efectuarea diferitelor genuri de exerciţii. În asemenea condiţii de instruire, activizarea intelectuală internă a studenţilor sau elevilor este redusă. În ce priveşte elementele de creaţie, de căutare, de investigaţie, ele sunt, în general, reduse la minimum. Activizarea studenţilor este restrânsă în primul rând pentru că instruirea, în ansamblu, are un caracter explicativ - exemplificativ. Chiar şi în cazul efectuării multor exerciţii de lucru independent se

74Angela Solcan, Problematizarea – mijloc de dezvoltare a gândirii critice, în „Didactica Pro”, Nr.6 (16), 2002, p.64-66

1

1

1

2

2

2

3

3

3 4

…

…

…

Varianta 1

Varianta 2

Varianta 3

Predare Solutie corectã

Solutie gresitã Pasi auxiliari

George-Ştefan COMAN 85uşor pentru discipline cu caracter de ştiinţele naturii, limbi străine, unele discipline tehnice şi economice la care se pot realiza probleme specifice şi chestionare-test specifice. La disciplinele chestionate s-a ajuns la concluzia că repartiţia pe domenii a învăţământului programat se poate concretiza, la o instituţie de învăţământ, astfel: matematică – 44%; ştiinţele naturii – 19%; ştiinţele limbii (gramatică, ortografie) – 25%; ştiinţe sociale – 6%; cursuri cu caracter economic – 3%; alte domenii – 3%.

Fig.3.1. Prezentarea

schematică a unui program liniar pur (a) şi a variantei

liniar în salturi (b)

A doua condiţie prealabilă pentru elaborarea unor algoritmi de predare reclamă cunoaşterea detaliată a structurii şi proprietăţilor desfăşurării proceselor de învăţare umană, deci, a psihologiei învăţării. Aici se au în vedere principiile învăţării programate care se referă la însuşirea cunoştinţelor printr-o muncă preponderent independentă a celui ce învaţă, structurarea pe segmente a materiei de învăţat, controlul şi autocontrolul continuu a învăţării, motivaţia învăţării, individualizarea însuşirii cunoştinţelor, care sunt multiplu legate între ele şi se condiţionează reciproc.

O primă tehnică de programare utilizată în practica pedagogică a constat în tehnica lineară de programare, figura 3.1.

După cum se observă în figura 3.1, conţinutul mesajului informaţional cuprins într-o disciplină este divizat în unităţi relativ independente, unitare din punct de vedere al studiului, înţelegerii şi însuşirii pe o anumită perioadă de timp, caracteristică unor prelegeri, fiind însoţite de posibilitatea verificării şi evaluării cunoştinţelor.

Conform programului liniar, cel ce învaţă va face puţine greşeli de acumulare şi evidenţiere a cunoştinţelor însuşite, deoarece înaintează cu paşi mici şi va primi, după fiecare rezolvare corectă, confirmarea succesului.

După cum se observă, această tehnică de programare are la bază postulatele unei teorii behavioriste a învăţării, rezultată din experimente pe animale şi care ia în considerare numai relaţiile dintre sistemul (S) şi reacţie (R). Nu sunt luate în considerare caracteristicile învăţării specific umane. De aceea, s-a luat în considerare realizarea unor aşa zise programe ramificate, figura 3.2.

Pe baza variantelor din figura 3.2, se oferă elevilor sau studenţilor, în procesul de învăţământ, teme personale care să le solicite gândirea, să-i supună la încercare de soluţionare a temelor, căutare a rezultatelor. Dacă se oferă un program ramificat, în forma unor manuale programate, atunci deseori se poate vorbi de cărţi

1

1

2

2 5

3

3 6

4

4 7

…

…

Start

Start

Pasii învãtãrii

Pasii învãtãriia

b

Creativitate şi progres tehnic 86 eclectice. De cele mai multe ori, forma răspunsului prin alegere multiplă.

Avantajele instruirii după variantele din figura 3.2 sunt mari, în raport cu varianta din figura 3.1. Se poate acorda o mai mare atenţie individualizării pregătirii elevilor sau studenţilor, gradului de formare a gândirii proprii acestora. În acest context nu se mai pune accentul pe rezolvarea fără greşeli a temei. Tehnica programării ia în considerare şi faptul că se poate învăţa şi din greşelile comise. I se comunică elevului sau studentului că soluţia propusă este greşită sau parţial corectă. În continuare, elevului sau studentului i se spune unde a greşit şi ce trebuie să ia în considerare pentru a rezolva corect tema dată. După felul erorii, cel ce învaţă este îndrumat individual. În felul acesta şi ritmul de muncă este diferenţiat.

Învăţământul problematizat74. În practica didactică se foloseşte, pe scară tot mai largă, problematizarea procesului

instructiv, căreia îi corespunde un tip anume de învăţământ, numit învăţământ problematizat.

Fig.3.2. Prezentarea schematică a variantelor programului ramificat

Învăţământul problematizat

presupune prezentarea în faţa subiecţilor, în mod succesiv şi cu un scop bine stabilit, a unor sarcini cognitive, prin rezolvarea cărora, sub conducerea cadrului didactic, subiecţii îşi însuşesc în mod activ cunoştinţe noi.

În procesul de învăţământ tradiţional, în general, numai emiţătorul mesajului este activ, el vorbeşte mult, explică, demonstrează, defineşte noţiunile de conţinut ale mesajului informaţional. Receptorii mesajului (elevi sau studenţi) depun un efort însemnat pentru înţelegerea, reţinerea şi reproducerea conţinutului mesajului informaţional. Aceştia consumă un volum important de timp şi cu efectuarea diferitelor genuri de exerciţii. În asemenea condiţii de instruire, activizarea intelectuală internă a studenţilor sau elevilor este redusă. În ce priveşte elementele de creaţie, de căutare, de investigaţie, ele sunt, în general, reduse la minimum. Activizarea studenţilor este restrânsă în primul rând pentru că instruirea, în ansamblu, are un caracter explicativ - exemplificativ. Chiar şi în cazul efectuării multor exerciţii de lucru independent se

74Angela Solcan, Problematizarea – mijloc de dezvoltare a gândirii critice, în „Didactica Pro”, Nr.6 (16), 2002, p.64-66

1

1

1

2

2

2

3

3

3 4

…

…

…

Varianta 1

Varianta 2

Varianta 3

Predare Solutie corectã

Solutie gresitã Pasi auxiliari

George-Ştefan COMAN 87urmăreşte acelaşi scop unic de consolidare cât mai trainică a cunoştinţelor şi priceperilor în condiţiile operării, în principal, cu probleme a căror metode de rezolvare a fost demonstrată anterior în amănunt; consolidarea sistemului de operaţii reglementat cu stricteţe de către profesor.

Instruirea explicativ – exemplificativă, în procesul căreia studentul dobândeşte cunoştinţe date cu precădere sub o formă finită, limitează în mod accentuat posibilităţile de dezvoltare a independenţei gândirii şi acţiunii studenţilor. În acelaşi timp, poate deveni un bun durabil al subiectului numai ceea ce a trecut prin gândirea independentă, prin acţiunea sa independentă.

În măsura în care instruirea tradiţională se caracterizează prin activismul unilateral al profesorului, în aceeaşi măsură devine mai dificilă dirijarea procesului de asimilare a cunoştinţelor şi de formare a priceperilor şi deprinderilor personale la studenţi. Profesorul dispune de prea puţine informaţii despre modul în care se „transformă” în conştiinţa studentului cunoştinţele transmise şi despre dificultăţile pe care le întâmpină studentul. În ultima vreme, în legătură cu introducerea programării în instruire, a crescut posibilitatea de dirijare a procesului de învăţământ. Totuşi, instruirea programată nu poate înlocui tot procesul de învăţământ. Iată de ce, pe ansamblu, instruirea rămâne insuficient dirijată cu competenţă profesională de către profesorul de specialitate.

Dificultăţile ce persistă în dirijarea procesului de instruire contribuie ca nivelul complexităţii conţinutului şi ritmul expunerii mesajului informaţional să se orienteze pe categorii de subiecţi: buni, mijlocii sau slabi.

O altă consecinţă a posibilităţii reduse de a dirija procesul de însuşire a cunoştinţelor transmise prin mesajul informaţional constă în controlul insuficient asupra procesului instructiv şi a rezultatelor acestuia. Astfel, deşi în activitatea instructivă se aplică metoda chestionării orale sau prin lucrări de control, verificarea însuşirii cunoştinţelor de către studenţi se realizează doar parţial şi nu întotdeauna sistematic. Ori, în asemenea condiţii de instruire, urmărirea dezvoltării intelectuale a studenţilor este pusă în condiţii extrem de dificile. Activizarea cognitivă slabă a studenţilor determină, de altfel, un curs prea puţin eficient al dezvoltării intelectuale.

Dar, dacă tipul de instruire explicativ – exemplificativ începe să nu mai satisfacă cerinţele mereu crescânde ale învăţământului, atunci care sunt căile de activizare a învăţării, care să stimuleze dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi să formeze atitudinea cognitivă faţă de procesul de învăţământ şi faţă de muncă al viitoarelor elite ?

Anterior, în paragraful precedent, s-au prezentat principiile învăţământului programat, ca mijloc de ridicare a calităţii procesului instructiv-educativ.

Creativitate şi progres tehnic 88 Desigur, această metodă, a învăţământului programat, nu este

singura, fiind folosite şi alte metode şi mijloace de creştere a calităţii procesului de instrucţie a studenţilor. De aceea, în acest paragraf ne vom referi la învăţământul problematizat.

În esenţă, învăţământul problematizat se caracterizează prin faptul că procesul instructiv-educativ este un proces interactiv între cel care transmite mesajul informaţional şi cei care recepţionează acest mesaj75.

În procesul instructiv-educativ şi procesul de creaţie al cercetării se disting o serie de componente generale şi esenţiale comune pentru aceste activităţi.

În primul rând, asemănătoare sunt scopurile lor, înţelegerea fenomenului sau procesului, să stabilească lanţul dependenţelor cauzale, să-şi îmbogăţească noţiunile şi cunoştinţele despre lumea înconjurătoare.

În al doilea rând, şi într-un caz şi celălalt, omul intră într-un contact activ cu obiectele cunoaşterii sau ale studiului său.

În al treilea rând, şi în procesul cercetării, şi în cel al învăţării, subiectul se foloseşte de posibilităţile vaste ale gândirii sale ca principal mijloc în rezolvarea problemelor cu caracter cognitiv sau cognitiv-didactic, care îi sunt puse76.

Cunoscând diferite fenomene sau procese, însuşindu-şi un anumit material instructiv, omul realizează acest lucru în cursul studierii, al explorării obiectului ce trebuie cunoscut sau însuşit. La fel ca în activitatea de cercetare, în cazul însuşirii unui obiect de învăţământ, nou, la student apare, de regulă, o anumită necesitate şi un anumit interes faţă de studierea acestuia. Apoi urmează formularea unor ipoteze, a unor răspunsuri anticipative, la problema pusă. Ipotezele respective pot fi verificate pe cale experimentală.

Fireşte că rezultatele activităţii nu vor fi asemănătoare într-un caz şi celălalt. Consecinţa studiului aprofundat, ştiinţific, va fi o descoperire. Rezultatul procesului instructiv-educativ va fi, pe cât posibil, o însuşire aprofundată a materialului didactic, respectiv o „descoperire pentru sine”. Aici se poate stabili o analogie între procesele învăţării şi cele ale cercetării.

Atât cercetarea, ca una dintre formele activităţii cognitive a omului, cât şi procesul cognitiv, considerat în ansamblu, se realizează în desfăşurarea activităţii intelectuale. Gândirea este, în esenţă, cunoaşterea care conduce la rezolvarea problemelor sau a sarcinilor 75 Karl R. Popper, Mitul contextului. În apărarea ştiinţei şi a raţionalităţii, Bucureşti, Editura Trei, 1998 (Vezi studiul – Ştiinţa: Probleme, scopuri, raţionalităţi, p.112-148) 76 Postolachi Valentina, Managementul performanţelor prioritare în sistemul de cercetare-dezvoltare al Republicii Moldova (Teză de doctor în ştiinţe economice), ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN REPUBLICA MOLDOVA, Chişinău, 2004.

George-Ştefan COMAN 87urmăreşte acelaşi scop unic de consolidare cât mai trainică a cunoştinţelor şi priceperilor în condiţiile operării, în principal, cu probleme a căror metode de rezolvare a fost demonstrată anterior în amănunt; consolidarea sistemului de operaţii reglementat cu stricteţe de către profesor.

Instruirea explicativ – exemplificativă, în procesul căreia studentul dobândeşte cunoştinţe date cu precădere sub o formă finită, limitează în mod accentuat posibilităţile de dezvoltare a independenţei gândirii şi acţiunii studenţilor. În acelaşi timp, poate deveni un bun durabil al subiectului numai ceea ce a trecut prin gândirea independentă, prin acţiunea sa independentă.

În măsura în care instruirea tradiţională se caracterizează prin activismul unilateral al profesorului, în aceeaşi măsură devine mai dificilă dirijarea procesului de asimilare a cunoştinţelor şi de formare a priceperilor şi deprinderilor personale la studenţi. Profesorul dispune de prea puţine informaţii despre modul în care se „transformă” în conştiinţa studentului cunoştinţele transmise şi despre dificultăţile pe care le întâmpină studentul. În ultima vreme, în legătură cu introducerea programării în instruire, a crescut posibilitatea de dirijare a procesului de învăţământ. Totuşi, instruirea programată nu poate înlocui tot procesul de învăţământ. Iată de ce, pe ansamblu, instruirea rămâne insuficient dirijată cu competenţă profesională de către profesorul de specialitate.

Dificultăţile ce persistă în dirijarea procesului de instruire contribuie ca nivelul complexităţii conţinutului şi ritmul expunerii mesajului informaţional să se orienteze pe categorii de subiecţi: buni, mijlocii sau slabi.

O altă consecinţă a posibilităţii reduse de a dirija procesul de însuşire a cunoştinţelor transmise prin mesajul informaţional constă în controlul insuficient asupra procesului instructiv şi a rezultatelor acestuia. Astfel, deşi în activitatea instructivă se aplică metoda chestionării orale sau prin lucrări de control, verificarea însuşirii cunoştinţelor de către studenţi se realizează doar parţial şi nu întotdeauna sistematic. Ori, în asemenea condiţii de instruire, urmărirea dezvoltării intelectuale a studenţilor este pusă în condiţii extrem de dificile. Activizarea cognitivă slabă a studenţilor determină, de altfel, un curs prea puţin eficient al dezvoltării intelectuale.

Dar, dacă tipul de instruire explicativ – exemplificativ începe să nu mai satisfacă cerinţele mereu crescânde ale învăţământului, atunci care sunt căile de activizare a învăţării, care să stimuleze dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi să formeze atitudinea cognitivă faţă de procesul de învăţământ şi faţă de muncă al viitoarelor elite ?

Anterior, în paragraful precedent, s-au prezentat principiile învăţământului programat, ca mijloc de ridicare a calităţii procesului instructiv-educativ.

Creativitate şi progres tehnic 88 Desigur, această metodă, a învăţământului programat, nu este

singura, fiind folosite şi alte metode şi mijloace de creştere a calităţii procesului de instrucţie a studenţilor. De aceea, în acest paragraf ne vom referi la învăţământul problematizat.

În esenţă, învăţământul problematizat se caracterizează prin faptul că procesul instructiv-educativ este un proces interactiv între cel care transmite mesajul informaţional şi cei care recepţionează acest mesaj75.

În procesul instructiv-educativ şi procesul de creaţie al cercetării se disting o serie de componente generale şi esenţiale comune pentru aceste activităţi.

În primul rând, asemănătoare sunt scopurile lor, înţelegerea fenomenului sau procesului, să stabilească lanţul dependenţelor cauzale, să-şi îmbogăţească noţiunile şi cunoştinţele despre lumea înconjurătoare.

În al doilea rând, şi într-un caz şi celălalt, omul intră într-un contact activ cu obiectele cunoaşterii sau ale studiului său.

În al treilea rând, şi în procesul cercetării, şi în cel al învăţării, subiectul se foloseşte de posibilităţile vaste ale gândirii sale ca principal mijloc în rezolvarea problemelor cu caracter cognitiv sau cognitiv-didactic, care îi sunt puse76.

Cunoscând diferite fenomene sau procese, însuşindu-şi un anumit material instructiv, omul realizează acest lucru în cursul studierii, al explorării obiectului ce trebuie cunoscut sau însuşit. La fel ca în activitatea de cercetare, în cazul însuşirii unui obiect de învăţământ, nou, la student apare, de regulă, o anumită necesitate şi un anumit interes faţă de studierea acestuia. Apoi urmează formularea unor ipoteze, a unor răspunsuri anticipative, la problema pusă. Ipotezele respective pot fi verificate pe cale experimentală.

Fireşte că rezultatele activităţii nu vor fi asemănătoare într-un caz şi celălalt. Consecinţa studiului aprofundat, ştiinţific, va fi o descoperire. Rezultatul procesului instructiv-educativ va fi, pe cât posibil, o însuşire aprofundată a materialului didactic, respectiv o „descoperire pentru sine”. Aici se poate stabili o analogie între procesele învăţării şi cele ale cercetării.

Atât cercetarea, ca una dintre formele activităţii cognitive a omului, cât şi procesul cognitiv, considerat în ansamblu, se realizează în desfăşurarea activităţii intelectuale. Gândirea este, în esenţă, cunoaşterea care conduce la rezolvarea problemelor sau a sarcinilor 75 Karl R. Popper, Mitul contextului. În apărarea ştiinţei şi a raţionalităţii, Bucureşti, Editura Trei, 1998 (Vezi studiul – Ştiinţa: Probleme, scopuri, raţionalităţi, p.112-148) 76 Postolachi Valentina, Managementul performanţelor prioritare în sistemul de cercetare-dezvoltare al Republicii Moldova (Teză de doctor în ştiinţe economice), ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN REPUBLICA MOLDOVA, Chişinău, 2004.

George-Ştefan COMAN 89cu care este confruntat omul. Gândirea începe acolo unde apare o situaţie-problemă. Altfel spus, acolo unde nu există o problemă, nu există nici gândire, în sensul cel mai strict al termenului. Situaţia-problemă conţine totdeauna ceva ce trebuie desăvârşit, definit. Probabil tocmai de aceea rezultatul rezolvării ei va fi o cunoştinţă nouă pentru subiect sau un procedeu de acţiune fie nou, fie modificat.

Aşadar, cunoaşterea ştiinţifică a realităţii şi procesul învăţării sunt într-o oarecare privinţă asemănătoare. De aceea, se poate presupune că procesele învăţării, cunoaşterii, cercetării şi gândirii sunt legate între ele, se întrepătrund şi uneori chiar trec unele în altele. Dar dacă lucrurile se prezintă astfel, nu ar trebui oare ca procesul de învăţare, prin unele dintre trăsăturile sale esenţiale, să modeleze procesul cunoaşterii, procesul investigativ-explorator şi de gândire ? Şi mai cu seamă nu ar trebui ca procesul învăţării să modeleze, într-un anumit grad, procesul gândirii ?

În ultima vreme psihopedagogia se remarcă printr-o tendinţă de apropiere între psihologia gândirii şi psihologia învăţării. Această situaţie nu este întâmplătoare. Exigenţele ştiinţei moderne, ale cunoaşterii şi învăţământului de specialitate în general, determină necesitatea de a conferii procesului instructiv-educativ un caracter „problematizat”. Tocmai de aceea este şi firesc ca psihologia învăţării să apeleze la psihologia gândirii. În apropierea dintre aceste două ramuri ale psihologiei, simptomatic se dovedeşte faptul că principiul problematizării începe să fie transpus din psihologia gândirii în psihologia învăţării. Deseori, elaborarea acestei metodologii noi se identifică cu crearea unei metode noi, specifice, de instruire – a metodei problematizării – sau a metodei creării situaţiilor-problemă, cunoscută şi sub numele studii de caz77.

Instruirea explicativ - exemplificativă, bazată pe principiul comunicării unor cunoştinţe gata elaborate, contribuie la formarea unui stil propriu, specific, de activitate individuală. Acest stil constă, în principal, în dezvoltarea gândirii reproductive şi a memoriei studenţilor. Instruirea prin problematizare îşi propune, ca una dintre sarcinile şi rezultatele sale principale, să fie dezvoltarea gândirii independente, productive. Ea este orientată spre formarea activităţii de explorare, creative78.

Se consideră că problematizarea instruirii poate fi privită ca una dintre cerinţele psihodidactice de primă importanţă. Fireşte că activitatea studenţilor include şi acţiuni pur executive, memorarea

77 Platon Carolina, Teoria şi metodologia evaluării în învăţământul universitar, (Teză de doctor habilitat în pedagogie), UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA, CHIŞINĂU, 2005. 78 DOCUMENT DE LUCRU AL COMISIEI EUROPENE: UN POSIBIL CADRU EUROPEAN AL CALIFICĂRILOR ÎN PERSPECTIVA ÎNVĂŢĂRII PE PARCURSUL ÎNTREGII VIEŢI, COMISIA EUROPEANĂ, Bruxelles, 8.7.2005 SEC (2005) 957.

Creativitate şi progres tehnic 90 cunoştinţelor de-a gata elaborate, operarea după model etc. Totuşi, efectuarea acestor acţiuni şi „sarcini” de execuţie poate fi subordonată scopurilor realizării principiului problematizării, ceea ce înseamnă că momentele de achiziţie a cunoştinţelor gata elaborate, de operare după model etc., se includ în contextul rezolvării unei sarcini cognitiv-problematice mult mai largi.

Dar, deşi învăţământul problematizat se practică de multă vreme, o teorie psihopedagogică a învăţării prin învăţământul problematizat se află încă într-un proces de devenire. Unii autori încearcă să construiască edificiul teoretic al sistemului de învăţare prin problematizarea în ansamblu, iar alţii caută să elaboreze în detaliu unele laturi ale acestui tip de învăţare. Aceasta întrucât problematizarea obiectelor învăţării se pretează, cu precădere, la învăţământul specializat al ştiinţelor exacte: matematică, fizică, chimie, tehnică etc.

Problema este un rezultat al procesului de cunoaştere care conţine indicarea unor lacune în sistemul de cunoştinţe, evidenţiind o contradicţie între cunoaştere şi necunoaştere şi fiind, de aceea, îndreptat mai mult sau mai puţin direct către înlăturarea acestei contradicţii.

Situaţia-problemă este o formă specifică de interacţiune cognitivă dintre subiect şi obiect, caracterizată printr-o asemenea stare psihică a subiectului, în timpul efectuării unei teme, care solicită găsirea (descoperirea sau asimilarea) unor cunoştinţe sau procedee de acţiuni noi, necunoscute anterior de către subiect. Din punct de vedere psihologic, în structura situaţiei-problemă se poate include, în primul rând, o trebuinţă de cunoaştere, în al doilea rând, căutarea cunoştinţelor sau a procedeelor de acţiune necunoscute, compuse din experienţa şi capacităţile acestuia. Clasele principale de situaţii-problemă se diferenţiază în funcţie de componenta acţiunii care se cere însuşită (o legitate a unui obiect, anumite procedee sau condiţii de operare). Una dintre acestea, pentru specializările din domeniul ingineriei şi economiei sunt cele cunoscute sub numele de studii de caz.

Dar, indiferent de clasa din care face parte situaţia-problemă de rezolvat, în etapa când are loc susţinerea soluţiei adoptate, este necesar ca modalitatea de rezolvare aleasă să fie fundamentată din toate punctele de vedere, iar soluţia să fie realizabilă practic.

Aplicarea metodei studiului de caz face posibile trei situaţii de bază, corespunzătoare caracterului problemelor tehnice sau economice de producţie. În prima, studenţii capătă întreaga informaţie necesară, situaţie ce îşi are scăderile ei, pentru că în practica de producţie, de regulă, ea nu se întâlneşte sau se întâlneşte foarte rar. În a doua, studenţii nu primesc întreaga informaţie, astfel încât devine necesară studierea analitică a situaţiei concrete şi culegerea unor informaţii suplimentare (aceasta este o situaţie

George-Ştefan COMAN 89cu care este confruntat omul. Gândirea începe acolo unde apare o situaţie-problemă. Altfel spus, acolo unde nu există o problemă, nu există nici gândire, în sensul cel mai strict al termenului. Situaţia-problemă conţine totdeauna ceva ce trebuie desăvârşit, definit. Probabil tocmai de aceea rezultatul rezolvării ei va fi o cunoştinţă nouă pentru subiect sau un procedeu de acţiune fie nou, fie modificat.

Aşadar, cunoaşterea ştiinţifică a realităţii şi procesul învăţării sunt într-o oarecare privinţă asemănătoare. De aceea, se poate presupune că procesele învăţării, cunoaşterii, cercetării şi gândirii sunt legate între ele, se întrepătrund şi uneori chiar trec unele în altele. Dar dacă lucrurile se prezintă astfel, nu ar trebui oare ca procesul de învăţare, prin unele dintre trăsăturile sale esenţiale, să modeleze procesul cunoaşterii, procesul investigativ-explorator şi de gândire ? Şi mai cu seamă nu ar trebui ca procesul învăţării să modeleze, într-un anumit grad, procesul gândirii ?

În ultima vreme psihopedagogia se remarcă printr-o tendinţă de apropiere între psihologia gândirii şi psihologia învăţării. Această situaţie nu este întâmplătoare. Exigenţele ştiinţei moderne, ale cunoaşterii şi învăţământului de specialitate în general, determină necesitatea de a conferii procesului instructiv-educativ un caracter „problematizat”. Tocmai de aceea este şi firesc ca psihologia învăţării să apeleze la psihologia gândirii. În apropierea dintre aceste două ramuri ale psihologiei, simptomatic se dovedeşte faptul că principiul problematizării începe să fie transpus din psihologia gândirii în psihologia învăţării. Deseori, elaborarea acestei metodologii noi se identifică cu crearea unei metode noi, specifice, de instruire – a metodei problematizării – sau a metodei creării situaţiilor-problemă, cunoscută şi sub numele studii de caz77.

Instruirea explicativ - exemplificativă, bazată pe principiul comunicării unor cunoştinţe gata elaborate, contribuie la formarea unui stil propriu, specific, de activitate individuală. Acest stil constă, în principal, în dezvoltarea gândirii reproductive şi a memoriei studenţilor. Instruirea prin problematizare îşi propune, ca una dintre sarcinile şi rezultatele sale principale, să fie dezvoltarea gândirii independente, productive. Ea este orientată spre formarea activităţii de explorare, creative78.

Se consideră că problematizarea instruirii poate fi privită ca una dintre cerinţele psihodidactice de primă importanţă. Fireşte că activitatea studenţilor include şi acţiuni pur executive, memorarea

77 Platon Carolina, Teoria şi metodologia evaluării în învăţământul universitar, (Teză de doctor habilitat în pedagogie), UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA, CHIŞINĂU, 2005. 78 DOCUMENT DE LUCRU AL COMISIEI EUROPENE: UN POSIBIL CADRU EUROPEAN AL CALIFICĂRILOR ÎN PERSPECTIVA ÎNVĂŢĂRII PE PARCURSUL ÎNTREGII VIEŢI, COMISIA EUROPEANĂ, Bruxelles, 8.7.2005 SEC (2005) 957.

Creativitate şi progres tehnic 90 cunoştinţelor de-a gata elaborate, operarea după model etc. Totuşi, efectuarea acestor acţiuni şi „sarcini” de execuţie poate fi subordonată scopurilor realizării principiului problematizării, ceea ce înseamnă că momentele de achiziţie a cunoştinţelor gata elaborate, de operare după model etc., se includ în contextul rezolvării unei sarcini cognitiv-problematice mult mai largi.

Dar, deşi învăţământul problematizat se practică de multă vreme, o teorie psihopedagogică a învăţării prin învăţământul problematizat se află încă într-un proces de devenire. Unii autori încearcă să construiască edificiul teoretic al sistemului de învăţare prin problematizarea în ansamblu, iar alţii caută să elaboreze în detaliu unele laturi ale acestui tip de învăţare. Aceasta întrucât problematizarea obiectelor învăţării se pretează, cu precădere, la învăţământul specializat al ştiinţelor exacte: matematică, fizică, chimie, tehnică etc.

Problema este un rezultat al procesului de cunoaştere care conţine indicarea unor lacune în sistemul de cunoştinţe, evidenţiind o contradicţie între cunoaştere şi necunoaştere şi fiind, de aceea, îndreptat mai mult sau mai puţin direct către înlăturarea acestei contradicţii.

Situaţia-problemă este o formă specifică de interacţiune cognitivă dintre subiect şi obiect, caracterizată printr-o asemenea stare psihică a subiectului, în timpul efectuării unei teme, care solicită găsirea (descoperirea sau asimilarea) unor cunoştinţe sau procedee de acţiuni noi, necunoscute anterior de către subiect. Din punct de vedere psihologic, în structura situaţiei-problemă se poate include, în primul rând, o trebuinţă de cunoaştere, în al doilea rând, căutarea cunoştinţelor sau a procedeelor de acţiune necunoscute, compuse din experienţa şi capacităţile acestuia. Clasele principale de situaţii-problemă se diferenţiază în funcţie de componenta acţiunii care se cere însuşită (o legitate a unui obiect, anumite procedee sau condiţii de operare). Una dintre acestea, pentru specializările din domeniul ingineriei şi economiei sunt cele cunoscute sub numele de studii de caz.

Dar, indiferent de clasa din care face parte situaţia-problemă de rezolvat, în etapa când are loc susţinerea soluţiei adoptate, este necesar ca modalitatea de rezolvare aleasă să fie fundamentată din toate punctele de vedere, iar soluţia să fie realizabilă practic.

Aplicarea metodei studiului de caz face posibile trei situaţii de bază, corespunzătoare caracterului problemelor tehnice sau economice de producţie. În prima, studenţii capătă întreaga informaţie necesară, situaţie ce îşi are scăderile ei, pentru că în practica de producţie, de regulă, ea nu se întâlneşte sau se întâlneşte foarte rar. În a doua, studenţii nu primesc întreaga informaţie, astfel încât devine necesară studierea analitică a situaţiei concrete şi culegerea unor informaţii suplimentare (aceasta este o situaţie

George-Ştefan COMAN 91apropiată de practica de producţie). În a treia situaţie, studenţilor le este descris succint cazul concret, neoferindu-li-se toată informaţia necesară, fapt care, de asemenea, corespunde condiţiilor de producţie.

Instruirea prin problematizare implică crearea (organizarea) situaţiilor-problemă, conştientizarea, acceptarea şi rezolvarea acestor situaţii în procesul activităţii comune dintre studenţi şi profesor, în condiţiile unei autonomii cât mai mari a celor dintâi şi sub conducerea competentă, ştiinţifică şi didactică, a profesorului.

Instruirea prin problematizare (ca orice alt gen de instruire) poate contribui la realizarea următoarelor două scopuri: 1. formarea unui sistem necesar de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi; 2. atingerea unui nivel înalt de dezvoltare intelectuală, dezvoltarea capacităţii de învăţare independentă, de autoinstruire. Ambele scopuri pot fi îndeplinite cu mai mult succes tocmai în procesul instruirii prin problematizare, deoarece însuşirea mesajului informaţional de către subiecţi se realizează aici în condiţiile intensei activităţi explorative, în condiţiile rezolvării de către aceştia a unui sistem de teme cognitiv-problematice. Cunoştinţele, priceperile şi deprinderile achiziţionate pe această cale sunt active, ele pot fi rapid actualizate şi aplicate în practică. Rezolvarea sistemelor de sarcini cu caracter problematic, generalizarea cunoştinţelor şi a procedeelor de acţiune, transferul priceperilor dobândite la rezolvarea de probleme noi – toată această activitate, însoţită de „satisfacţia intelectuală” decurgând din învingerea dificultăţilor şi din „descoperirile” obţinute prin forţe proprii exercită o influenţă favorabilă asupra sferei cognitive a personalităţii: se constituie interese şi motive cognitive stabile pentru activitatea didactică, se elaborează atitudini cognitive pozitive faţă de materialul instructiv şi, în genere, faţă de realitatea înconjurătoare. De asemenea, un scop important pe care îl realizează instruirea problematizată – formarea unui stil specific al activităţii intelectuale, una dintre caracteristicile esenţiale ale acestuia fiind orientarea activ-exploratorie şi independenţa subiecţilor în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice noi.

Altfel spus, învăţământul prin instruire problematizată satisface aforismul rostit deseori de marele matematician român Grigore Moisil: vrei să vezi cum se descurcă cineva – încurcă-l (adică creează-i probleme).

Situaţia-problemă apare ca o stare psihică a subiectului, confruntat cu o dificultate practică sau cognitivă, ca o contradicţie care apare între subiect şi obiectul cunoaşterii în activitatea individuală, în acest sens, ea reprezentând o formă deosebită de interacţiune intelectuală între subiect şi obiect. Aşadar, primul semn de recunoaştere a unei situaţii-problemă este faptul că ea generează o dificultate care poate fi depăşită de către subiect numai ca urmare a unei activităţi individuale cognitive şi

Creativitate şi progres tehnic 92 rezolvarea oricărei probleme de gândire înseamnă înlăturarea unei neconcordanţe sau a unei contradicţii dintre ceea ce a devenit o achiziţie cognitivă şi ceea ce urmează să devină o astfel de achiziţie.

Situaţia problemă apare şi atunci când există o contradicţie între calea teoretică posibilă de rezolvare a unei probleme şi imposibilitatea sau ineficienţa alegerii acestei căi pentru rezolvări practice; ea apare şi atunci când intervine o contradicţie între un rezultat practic, obţinut prin îndeplinirea unei sarcini, şi absenţa fundamentării teoretice a acestui demers practic.

Calitatea profesorilor. „Omul sfinţeşte locul” spune un vechi proverb românesc. Profesorul trebuie să fie un purtător în sine de valori culturale, pe care le va transmite subiecţilor, având în acelaşi timp grija ca să dezvolte la aceştia spiritul autonom, care îi va conduce la crearea altor bunuri şi valori culturale.

În principiu, pentru aprecierea calităţii profesorilor se recomandă a se avea în vedere următorii factori:

1. Simţul noului în activitate: abordarea raţională a sarcinilor didactice; străduinţa de a găsi noi rezolvări ale sarcinilor pedagogice; cunoaşterea sistematică a noutăţilor din literatura pedagogică şi folosirea noilor idei în propria activitate practică;

2. Tactul pedagogic: faptul de a şti să aleagă atitudinea corespunzătoare faţă de subiecţi; are încredere în ei; este drept în aprecieri; nu admite elemente false, de făţărnicie, conflicte neîntemeiate în relaţii;

3. Cunoştinţele în domeniul propriei specialităţi: posedă cunoştinţe temeinice şi multilaterale în domeniul disciplinei pe care o predă; citeşte în mod regulat literatura de specialitate, metodică şi ştiinţifică, în cadrul propriei discipline; se orientează bine în noutăţile ştiinţei respective; manifestă interes permanent faţă de acestea;

4. Activitatea vizând dezvoltarea gândirii subiecţilor: asigură influenţa formativă eficientă a conţinutului, formelor şi metodelor de învăţământ; învaţă subiecţii să găsească esenţialul în materialul studiat; aplică activ metodologii didactice noi (învăţământ programat, problematizat etc.) pentru dezvoltarea gândirii subiecţilor pe care-i abordează în mod individualizat;

5. Capacitatea de a asigura abordarea individualizată a subiecţilor în procesul instructiv-educativ: studiază, în mod sistematic, comportamentul subiecţilor pentru a găsi forma de abordare corectă a fiecărui subiect în cadrul procesului instructiv-educativ;

6. Capacitate organizatorică vizând activităţile extraşcolare la disciplina a cărei titular este: desfăşoară sistematic, cu subiecţii, activităţi în afara clasei, la disciplina de învăţământ dată (cercuri de specialitate, în formă de masă sau individuale); antrenează, prin aceste activităţi, la învăţătură, subiecţii mai slabi.

George-Ştefan COMAN 91apropiată de practica de producţie). În a treia situaţie, studenţilor le este descris succint cazul concret, neoferindu-li-se toată informaţia necesară, fapt care, de asemenea, corespunde condiţiilor de producţie.

Instruirea prin problematizare implică crearea (organizarea) situaţiilor-problemă, conştientizarea, acceptarea şi rezolvarea acestor situaţii în procesul activităţii comune dintre studenţi şi profesor, în condiţiile unei autonomii cât mai mari a celor dintâi şi sub conducerea competentă, ştiinţifică şi didactică, a profesorului.

Instruirea prin problematizare (ca orice alt gen de instruire) poate contribui la realizarea următoarelor două scopuri: 1. formarea unui sistem necesar de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi; 2. atingerea unui nivel înalt de dezvoltare intelectuală, dezvoltarea capacităţii de învăţare independentă, de autoinstruire. Ambele scopuri pot fi îndeplinite cu mai mult succes tocmai în procesul instruirii prin problematizare, deoarece însuşirea mesajului informaţional de către subiecţi se realizează aici în condiţiile intensei activităţi explorative, în condiţiile rezolvării de către aceştia a unui sistem de teme cognitiv-problematice. Cunoştinţele, priceperile şi deprinderile achiziţionate pe această cale sunt active, ele pot fi rapid actualizate şi aplicate în practică. Rezolvarea sistemelor de sarcini cu caracter problematic, generalizarea cunoştinţelor şi a procedeelor de acţiune, transferul priceperilor dobândite la rezolvarea de probleme noi – toată această activitate, însoţită de „satisfacţia intelectuală” decurgând din învingerea dificultăţilor şi din „descoperirile” obţinute prin forţe proprii exercită o influenţă favorabilă asupra sferei cognitive a personalităţii: se constituie interese şi motive cognitive stabile pentru activitatea didactică, se elaborează atitudini cognitive pozitive faţă de materialul instructiv şi, în genere, faţă de realitatea înconjurătoare. De asemenea, un scop important pe care îl realizează instruirea problematizată – formarea unui stil specific al activităţii intelectuale, una dintre caracteristicile esenţiale ale acestuia fiind orientarea activ-exploratorie şi independenţa subiecţilor în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice noi.

Altfel spus, învăţământul prin instruire problematizată satisface aforismul rostit deseori de marele matematician român Grigore Moisil: vrei să vezi cum se descurcă cineva – încurcă-l (adică creează-i probleme).

Situaţia-problemă apare ca o stare psihică a subiectului, confruntat cu o dificultate practică sau cognitivă, ca o contradicţie care apare între subiect şi obiectul cunoaşterii în activitatea individuală, în acest sens, ea reprezentând o formă deosebită de interacţiune intelectuală între subiect şi obiect. Aşadar, primul semn de recunoaştere a unei situaţii-problemă este faptul că ea generează o dificultate care poate fi depăşită de către subiect numai ca urmare a unei activităţi individuale cognitive şi

Creativitate şi progres tehnic 92 rezolvarea oricărei probleme de gândire înseamnă înlăturarea unei neconcordanţe sau a unei contradicţii dintre ceea ce a devenit o achiziţie cognitivă şi ceea ce urmează să devină o astfel de achiziţie.

Situaţia problemă apare şi atunci când există o contradicţie între calea teoretică posibilă de rezolvare a unei probleme şi imposibilitatea sau ineficienţa alegerii acestei căi pentru rezolvări practice; ea apare şi atunci când intervine o contradicţie între un rezultat practic, obţinut prin îndeplinirea unei sarcini, şi absenţa fundamentării teoretice a acestui demers practic.

Calitatea profesorilor. „Omul sfinţeşte locul” spune un vechi proverb românesc. Profesorul trebuie să fie un purtător în sine de valori culturale, pe care le va transmite subiecţilor, având în acelaşi timp grija ca să dezvolte la aceştia spiritul autonom, care îi va conduce la crearea altor bunuri şi valori culturale.

În principiu, pentru aprecierea calităţii profesorilor se recomandă a se avea în vedere următorii factori:

1. Simţul noului în activitate: abordarea raţională a sarcinilor didactice; străduinţa de a găsi noi rezolvări ale sarcinilor pedagogice; cunoaşterea sistematică a noutăţilor din literatura pedagogică şi folosirea noilor idei în propria activitate practică;

2. Tactul pedagogic: faptul de a şti să aleagă atitudinea corespunzătoare faţă de subiecţi; are încredere în ei; este drept în aprecieri; nu admite elemente false, de făţărnicie, conflicte neîntemeiate în relaţii;

3. Cunoştinţele în domeniul propriei specialităţi: posedă cunoştinţe temeinice şi multilaterale în domeniul disciplinei pe care o predă; citeşte în mod regulat literatura de specialitate, metodică şi ştiinţifică, în cadrul propriei discipline; se orientează bine în noutăţile ştiinţei respective; manifestă interes permanent faţă de acestea;

4. Activitatea vizând dezvoltarea gândirii subiecţilor: asigură influenţa formativă eficientă a conţinutului, formelor şi metodelor de învăţământ; învaţă subiecţii să găsească esenţialul în materialul studiat; aplică activ metodologii didactice noi (învăţământ programat, problematizat etc.) pentru dezvoltarea gândirii subiecţilor pe care-i abordează în mod individualizat;

5. Capacitatea de a asigura abordarea individualizată a subiecţilor în procesul instructiv-educativ: studiază, în mod sistematic, comportamentul subiecţilor pentru a găsi forma de abordare corectă a fiecărui subiect în cadrul procesului instructiv-educativ;

6. Capacitate organizatorică vizând activităţile extraşcolare la disciplina a cărei titular este: desfăşoară sistematic, cu subiecţii, activităţi în afara clasei, la disciplina de învăţământ dată (cercuri de specialitate, în formă de masă sau individuale); antrenează, prin aceste activităţi, la învăţătură, subiecţii mai slabi.

George-Ştefan COMAN 93Managementul şcolii creatoare este, de asemenea, un

obiectiv important care trebuie să stea în atenţia generală a celor din sfera activităţilor instructiv-educative79.

3.3. Stimularea psihologică a creativităţii la maturitate

Desigur, după pregătirea şcolară, urmează activitatea

productivă unde se aplică cunoştinţele însuşite. O componentă importantă a activităţii productive o constituie însă participarea responsabilă şi profesionistă la dezvoltarea şi implementarea progresului tehnic. Pentru aceasta, este necesară menţinerea şi dezvoltarea concretă a spiritului creativ, în concordanţă cu datele practice ale locului de muncă.

Există o gamă variată de metode şi procedee de stimulare a creativităţii în colectiv a angajaţilor din serviciile funcţionale cu caracter tehnico-operativ, pe grupe de specialităţi şi individual bazate pe structura Guilford a intelectului. Guilford scoate în evidenţă faptul că cel mai important grup de factori creativi este sintetizat în gândirea divergentă, caracterizată prin fluenţă, flexibilitate şi originalitate.

Gândirea divergentă asigură producerea dintr-un grup de informaţii date nu a unui răspuns unic ci a mai multor soluţii (outputuri) iar restricţiile fiind puţine, este posibilă apariţia unor răspunsuri originale, dar nu totdeauna viabile şi sigure.

In general, întregul sistem de învăţământ, solicitând din partea elevului sau studentului, răspunsuri unice, cultivă practic în exclusivitate gândirea convergentă, solicitând dominant emisfera stânga a creierului, care devine deosebit de antrenată şi aptă de a răspunde la solicitări, în timp ce gândirea divergentă, localizată în emisfera dreaptă, este rar solicitată, capacităţile creatoare fiind ca atare puţin dezvoltate.

Testele asupra capacităţi de gândire convergentă, denumite impropriu - teste de inteligenţă, precum şi cele asupra capacităţii de gândire divergentă, denumite de asemenea, impropriu teste de creativitate au demonstrat ca cei mai capabili elevi sub aspectul gândirii convergente – comprehensiv - reproductive nu se corelează cu cei mai apţi pentru gândirea divergenta – combinativ – creativă dar că rezultatele la învăţătură sunt comparabile, cu toate că elevii convergenţi fiind mai comozi pentru profesori, sunt mai bine apreciate.

Structura complexa a intelectului l-a determinat pe psihologul american Joy Paul Guilford (1897 – 1987), apelând la un model

79 Criste Lidia, Managementul unităţilor de învăţământ (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004.

Creativitate şi progres tehnic 94 logic si folosind analiza vectorială, să elaboreze matricea spaţială a intelectului80.

Fig.3.3. Matricea morfologica Guilford a intelectului uman

Clasificând conţinutul intelectului după trei criterii principale – operaţie, produs şi conţinut obţine trei ansambluri formative figura 3.3.

I. După operaţie: 1. – cunoaşterea (descoperirea, recunoaşterea sau înţelegerea

informaţiei); 2. – memoria (reţinerea, stocarea şi apelul); 3. – producţia divergentă (generarea unor variante de

informaţie pornind de la o informaţie cunoscută); 4. – producţia convergentă (generarea unor informaţii unice,

logice, pornind de la informaţii date); 5. – evaluarea (stabilirea faptului dacă o informaţie rezultată

este sau nu bună). 80 Guildford, Joy Paul, The Nature of Human Intelligence, New York, Mc Graw-Hill, 1967.

George-Ştefan COMAN 93Managementul şcolii creatoare este, de asemenea, un

obiectiv important care trebuie să stea în atenţia generală a celor din sfera activităţilor instructiv-educative79.

3.3. Stimularea psihologică a creativităţii la maturitate

Desigur, după pregătirea şcolară, urmează activitatea

productivă unde se aplică cunoştinţele însuşite. O componentă importantă a activităţii productive o constituie însă participarea responsabilă şi profesionistă la dezvoltarea şi implementarea progresului tehnic. Pentru aceasta, este necesară menţinerea şi dezvoltarea concretă a spiritului creativ, în concordanţă cu datele practice ale locului de muncă.

Există o gamă variată de metode şi procedee de stimulare a creativităţii în colectiv a angajaţilor din serviciile funcţionale cu caracter tehnico-operativ, pe grupe de specialităţi şi individual bazate pe structura Guilford a intelectului. Guilford scoate în evidenţă faptul că cel mai important grup de factori creativi este sintetizat în gândirea divergentă, caracterizată prin fluenţă, flexibilitate şi originalitate.

Gândirea divergentă asigură producerea dintr-un grup de informaţii date nu a unui răspuns unic ci a mai multor soluţii (outputuri) iar restricţiile fiind puţine, este posibilă apariţia unor răspunsuri originale, dar nu totdeauna viabile şi sigure.

In general, întregul sistem de învăţământ, solicitând din partea elevului sau studentului, răspunsuri unice, cultivă practic în exclusivitate gândirea convergentă, solicitând dominant emisfera stânga a creierului, care devine deosebit de antrenată şi aptă de a răspunde la solicitări, în timp ce gândirea divergentă, localizată în emisfera dreaptă, este rar solicitată, capacităţile creatoare fiind ca atare puţin dezvoltate.

Testele asupra capacităţi de gândire convergentă, denumite impropriu - teste de inteligenţă, precum şi cele asupra capacităţii de gândire divergentă, denumite de asemenea, impropriu teste de creativitate au demonstrat ca cei mai capabili elevi sub aspectul gândirii convergente – comprehensiv - reproductive nu se corelează cu cei mai apţi pentru gândirea divergenta – combinativ – creativă dar că rezultatele la învăţătură sunt comparabile, cu toate că elevii convergenţi fiind mai comozi pentru profesori, sunt mai bine apreciate.

Structura complexa a intelectului l-a determinat pe psihologul american Joy Paul Guilford (1897 – 1987), apelând la un model

79 Criste Lidia, Managementul unităţilor de învăţământ (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004.

Creativitate şi progres tehnic 94 logic si folosind analiza vectorială, să elaboreze matricea spaţială a intelectului80.

Fig.3.3. Matricea morfologica Guilford a intelectului uman

Clasificând conţinutul intelectului după trei criterii principale – operaţie, produs şi conţinut obţine trei ansambluri formative figura 3.3.

I. După operaţie: 1. – cunoaşterea (descoperirea, recunoaşterea sau înţelegerea

informaţiei); 2. – memoria (reţinerea, stocarea şi apelul); 3. – producţia divergentă (generarea unor variante de

informaţie pornind de la o informaţie cunoscută); 4. – producţia convergentă (generarea unor informaţii unice,

logice, pornind de la informaţii date); 5. – evaluarea (stabilirea faptului dacă o informaţie rezultată

este sau nu bună). 80 Guildford, Joy Paul, The Nature of Human Intelligence, New York, Mc Graw-Hill, 1967.

George-Ştefan COMAN 95II. După produs 1. – unităţi (parţi ale informaţiei relativ circumscrise); 2. – clase (ansamble de unităţi cu proprietăţi comune); 3. – relaţii (legături între unităţi); 4. – sisteme (structuri organizate); 5. – transformări (schimbări, modificări, tranziţii); 6. – implicaţii (extrapolări, conectări circumstanţiale). III. După conţinut 1. – figural (concret sau amintite ca imagine percepută); 2. – simbolic (compus din semne); 3. – semantic (semnificativ-verbal); 4. – comportamental. Fiecare dintre cele 5 x 6 x 4 = 120 (combinaţii nerepetabile

din cele trei ansamble formatoare (fiecare cubuşor din paralelipipedul general al intelectului uman, reprezintă o anumita aptitudine intelectuală.

Admiţând că gândirea creatoare în ansamblu este în primul rând gândire divergentă; aptitudinile intelectuale – creatoare reprezentate de câte un cubuşor (triasamblare) vor conţine obligator în structură litera D. În acest sens, cubuşorul D, T (transformări) F (figural) reprezintă aptitudinea intelectuală denumită flexibilitate adaptivă a gândirii.

Pe această bază, din matricea spaţială a intelectului se poate separa matricea plană care cuprinde toate cubuşoarele (aptitudinile intelectuale creative.

Guilford arata că „în mod arbitrar, gândirea creativă este definită ca gândire divergentă, dar ar fi greşit să se spună că toate componentele gândirii creative se reduc la gândire divergentă.

Adevăratele creaţii, cel puţin în tehnică, nu pot rezulta în exclusivitate din gândirea divergentă, fără contribuţia esenţiala a gândirii convergente, logic-deductive, bază a evaluării noilor soluţii, bază a comparării soluţiilor, bază pentru decizii.

Unii autori consideră că, studiind creativitatea ştiinţifică se deduce că subiecţii cu inteligenţa submedie (gândire convergentă) de obicei nu sunt creativi, în timp ce subiecţii cu inteligenţa medie şi superioară pot, sau să fie creativi, distingându-se ca atare doua tipuri de inteligenţe sterilă şi creativă.

Dacă ne referim la domeniul ingineriei, ar trebui introdusă şi o categorie intermediară existând trei tipuri de inteligenţă; sterilă, aplicativ-reproductivă şi creativă.

Studiind independent factorii creativităţii în ştiinţă şi artă, Guilford a constatat că în ambele domenii factorii de baza sunt:

- sensibilitatea (faţă de probleme, de nevoi … ); - fluenţa (fluiditatea sau asociativitatea gândirii); - flexibilitatea (capacitatea de a se adapta rapid la situaţii noi,

de a reacţiona la schimbări);

Creativitate şi progres tehnic 96 - originalitatea (aptitudinea de a redefini, de a restructura, de a

descoperi noi valenţe şi întrebuinţări); - capacitatea analitică şi aptitudinea de abstractizare; - aptitudinea de a sintetiza (de a combina mai multe

componente pentru a le da funcţii noi); - organizarea coerentă. Dar majoritatea specialiştilor în psihologia creaţiei sunt de

acord că principala componentă cognitivă a creativităţii este flexibilitatea gândirii.

În principiu, toate metodele instructive pentru cultivarea creaţiei au la bază o structură comună, cu o cazuistică specifică ce se poate prezenta în schema următoare:

A. Elaborarea cazului. a.1. Finalitatea metodei: utilizarea ei presupune exersarea

capacităţii de a explora, într-o manieră realistă, datele semnificative ale unei activităţi sau a unei situaţii concrete, dintr-un punct de vedere precizat.

a.2. Aria tematică: activităţi sau situaţii concrete legate de procesul de producţie, de domeniul social, economic, managerial, politic etc. Deci, aria tematică abordabilă poate fi extrem de largă.

B. Etape: a. În contextul ariei tematice stabilite se delimitează o

problemă/o situaţie concretă corelată cu un set de întrebări ce se pot naşte.

b. Pentru întrebările formulate în prima etapă se caută o serie de răspunsuri posibile.

c. În baza întrebărilor şi răspunsurilor se redactează cazul (cu mai multe variante dacă răspunsurile sunt multiple şi diversificate). Variantele presupun formularea unor seturi de probleme ce se nasc spre rezolvare.

d.1. Material utilizat: este implicat material faptic rezultat din experienţa practică; se poate lucra şi cu ajutorul unor texte de referinţă (alte cazuri similare sau aflate într-un alt tip de corelaţie). Cazurile create se înregistrează pe hârtie/pe casetă audio/bandă audio.

d.2. Rezultate obţinute: cazurile elaborate sub formă de text, memoriu, scenariu pentru role-play etc.

d.3. Rolul actorilor implicaţi în aplicarea metodei: Moderatorul: ►explică specificul metodei, finalitatea şi cerinţele ei, etapele

de lucru; delimitează aria tematică sau sprijină delimitarea acesteia de către participanţii în grupul de lucru la rezolvarea temei. El este un coordonator indirect la etapele b şi c.

Participanţii din grupul de investigare: ►lucrează efectiv la elaborare contribuind cu întreaga lor

experienţă practică.

George-Ştefan COMAN 95II. După produs 1. – unităţi (parţi ale informaţiei relativ circumscrise); 2. – clase (ansamble de unităţi cu proprietăţi comune); 3. – relaţii (legături între unităţi); 4. – sisteme (structuri organizate); 5. – transformări (schimbări, modificări, tranziţii); 6. – implicaţii (extrapolări, conectări circumstanţiale). III. După conţinut 1. – figural (concret sau amintite ca imagine percepută); 2. – simbolic (compus din semne); 3. – semantic (semnificativ-verbal); 4. – comportamental. Fiecare dintre cele 5 x 6 x 4 = 120 (combinaţii nerepetabile

din cele trei ansamble formatoare (fiecare cubuşor din paralelipipedul general al intelectului uman, reprezintă o anumita aptitudine intelectuală.

Admiţând că gândirea creatoare în ansamblu este în primul rând gândire divergentă; aptitudinile intelectuale – creatoare reprezentate de câte un cubuşor (triasamblare) vor conţine obligator în structură litera D. În acest sens, cubuşorul D, T (transformări) F (figural) reprezintă aptitudinea intelectuală denumită flexibilitate adaptivă a gândirii.

Pe această bază, din matricea spaţială a intelectului se poate separa matricea plană care cuprinde toate cubuşoarele (aptitudinile intelectuale creative.

Guilford arata că „în mod arbitrar, gândirea creativă este definită ca gândire divergentă, dar ar fi greşit să se spună că toate componentele gândirii creative se reduc la gândire divergentă.

Adevăratele creaţii, cel puţin în tehnică, nu pot rezulta în exclusivitate din gândirea divergentă, fără contribuţia esenţiala a gândirii convergente, logic-deductive, bază a evaluării noilor soluţii, bază a comparării soluţiilor, bază pentru decizii.

Unii autori consideră că, studiind creativitatea ştiinţifică se deduce că subiecţii cu inteligenţa submedie (gândire convergentă) de obicei nu sunt creativi, în timp ce subiecţii cu inteligenţa medie şi superioară pot, sau să fie creativi, distingându-se ca atare doua tipuri de inteligenţe sterilă şi creativă.

Dacă ne referim la domeniul ingineriei, ar trebui introdusă şi o categorie intermediară existând trei tipuri de inteligenţă; sterilă, aplicativ-reproductivă şi creativă.

Studiind independent factorii creativităţii în ştiinţă şi artă, Guilford a constatat că în ambele domenii factorii de baza sunt:

- sensibilitatea (faţă de probleme, de nevoi … ); - fluenţa (fluiditatea sau asociativitatea gândirii); - flexibilitatea (capacitatea de a se adapta rapid la situaţii noi,

de a reacţiona la schimbări);

Creativitate şi progres tehnic 96 - originalitatea (aptitudinea de a redefini, de a restructura, de a

descoperi noi valenţe şi întrebuinţări); - capacitatea analitică şi aptitudinea de abstractizare; - aptitudinea de a sintetiza (de a combina mai multe

componente pentru a le da funcţii noi); - organizarea coerentă. Dar majoritatea specialiştilor în psihologia creaţiei sunt de

acord că principala componentă cognitivă a creativităţii este flexibilitatea gândirii.

În principiu, toate metodele instructive pentru cultivarea creaţiei au la bază o structură comună, cu o cazuistică specifică ce se poate prezenta în schema următoare:

A. Elaborarea cazului. a.1. Finalitatea metodei: utilizarea ei presupune exersarea

capacităţii de a explora, într-o manieră realistă, datele semnificative ale unei activităţi sau a unei situaţii concrete, dintr-un punct de vedere precizat.

a.2. Aria tematică: activităţi sau situaţii concrete legate de procesul de producţie, de domeniul social, economic, managerial, politic etc. Deci, aria tematică abordabilă poate fi extrem de largă.

B. Etape: a. În contextul ariei tematice stabilite se delimitează o

problemă/o situaţie concretă corelată cu un set de întrebări ce se pot naşte.

b. Pentru întrebările formulate în prima etapă se caută o serie de răspunsuri posibile.

c. În baza întrebărilor şi răspunsurilor se redactează cazul (cu mai multe variante dacă răspunsurile sunt multiple şi diversificate). Variantele presupun formularea unor seturi de probleme ce se nasc spre rezolvare.

d.1. Material utilizat: este implicat material faptic rezultat din experienţa practică; se poate lucra şi cu ajutorul unor texte de referinţă (alte cazuri similare sau aflate într-un alt tip de corelaţie). Cazurile create se înregistrează pe hârtie/pe casetă audio/bandă audio.

d.2. Rezultate obţinute: cazurile elaborate sub formă de text, memoriu, scenariu pentru role-play etc.

d.3. Rolul actorilor implicaţi în aplicarea metodei: Moderatorul: ►explică specificul metodei, finalitatea şi cerinţele ei, etapele

de lucru; delimitează aria tematică sau sprijină delimitarea acesteia de către participanţii în grupul de lucru la rezolvarea temei. El este un coordonator indirect la etapele b şi c.

Participanţii din grupul de investigare: ►lucrează efectiv la elaborare contribuind cu întreaga lor

experienţă practică.

George-Ştefan COMAN 97a.1. Numărul optim în colectivul de cercetare: se stabileşte

de responsabilul de temă. a.2. Metode de organizare a grupului de lucru: pentru

formularea întrebărilor, căutarea răspunsurilor se poate lucra pe subgrupe constituite pe bază de voluntariat dar se poate recurge şi la grupări cu restructurări progresive.

a.3. Aria tematică: posibilităţi metodice de abordare a conţinutului unui grup de probleme teoretice şi practice înrudite între ele pe orizontală sau verticală, deosebite între ele prin nivel de cunoştinţe anterioare, calitatea deprinderilor intelectuale ale cercetătorilor, motivaţie pentru studiul problemelor respective, comportament în activitatea curentă.

3.3.1. Analiza criterială

Criteriul este un punct de vedere, principiu, normă pe baza

cărora se face o clasificare, o definire, o apreciere a analistului (singur sau în echipă) prin care izolează aspecte ale realităţii, de obicei anumite însuşiri cerute obiectivului analizei.

În general, metodele de analiză criterială sunt cele mai folosite în analiza factorilor semnificativi din mesajele informaţionale, fiind o familie de metode foarte variate aparţinând analizei de sistem. Aceste metode îşi propun: să identifice factorii semnificativi care intervin într-un anumit proces sau fenomen şi să determine importanţa contribuţiei acestora, stabilindu-se ierarhia lor; să stabilească principalele criterii de comparaţie a soluţiilor posibile; să întocmească modele matematice simple şi totodată operative în vederea elaborării, evaluării şi selecţionării variantelor; să realizeze diferite tipuri de clasamente; să asigure evaluarea comparativă a mai multor variante de creaţii şi, dacă se impune, selecţionarea pe baza evaluării, a variantei optime; să asigure punerea în ordine valorică, prin prisma unor criterii, a mai multor variante ale aceleiaşi realizări etc.

În cercetarea tehnico-ştiinţifică, dar şi în alte domenii de creaţie, sunt utilizate numeroase metode de analiză criterială.

Adoptarea unui număr firesc limitat de criterii este impusă de tendinţa intelectului uman de a simplifica realitatea.

Criteriile selectate admit, mai totdeauna, o ordonare după gradul lor de contribuţie la realizarea obiectivului; diferenţa valorică fiind o operaţie comună tuturor metodelor de analiză criterială.

Dacă adoptarea unui număr relativ restrâns de criterii constituie o simplificare a realităţii, ierarhizarea criteriilor reprezintă o siluire a acesteia, o deformare a sistemului studiat.

Analistul este obligat să accepte aprioric aceste consecinţe, de aceea autorii diverselor metode au căutat să găsească mijloacele cele mai potrivite de alegere (componenţa colectivului de specialişti decidenţi rămânând însă cea mai sigură cale) şi de măsurare a

Creativitate şi progres tehnic 98 importanţei lor, adică a ponderii, a greutăţii relative a fiecărui criteriu în complexul criterial.

I II

Fig.3.4. Grafuri elementare folosite în metodele de analiză criterială

Analiza criterială utilizează numeroase metode şi procedee de elaborare a soluţiei – funcţie de scopul propus – de exemplu, analiza combinatorie (condiţionată şi/sau aleatorie) pentru elaborare şi rafinare, grafuri elementare pentru evaluare şi decizie, diagrame şi formule (pe baze statistice, experimentale sau empirice) pentru determinarea unor valori numerice etc.

Ne vom referi, spre exemplu, la grafuri de ordonare şi modalităţile de stabilire a coeficienţilor, comune tuturor metodelor, celelalte procedee mai speciale însuşindu-se odată cu metoda care le foloseşte.

Metodele de analiză criterială (şi nu numai ele) fac apel la nişte grafuri elementare sub forma de: (I) tabele pătrate sau (II) dreptunghiuri, figura 3.4, denumite astfel, după cum în linii şi pe coloane au aceleaşi caractere (respectiv acelaşi elemente) sau caractere diferite (elemente, mulţimi).

Menţionăm că cuvintele “pătrat” şi “dreptunghi” nu au înţelesul obişnuit din geometrie: dacă un tabel “pătrat” (sau “latin”) este întotdeauna şi un pătrat geometric, în schimb un tabel “dreptunghiular” (sau “greco-roman”) nu este neaparat un dreptunghi geometric.

Analiza criterială foloseşte pentru ordonarea criteriilor tabele pătrate care pun în corespondenţă două “mulţimi” identice numite grile, iar pentru scopuri decizionale tabele dreptunghiulare (matricea consecinţelor, de exemplu). Pe grilă se compară N elemente (criterii, funcţii etc.), una câte una, fiecare cu fiecare (inclusiv cu ele însele).

Grilele pot fi de n valori, de exemplu: n = 2 0 şi 1 0 ⇒ mai puţin important decât… 1 ⇒ mai important decât… n = 3 0, x şi 1 x ⇒ la fel de important ca… ………………………………………………………………

A B C D E A B C D E F G A α B β C γ D δ E ε

George-Ştefan COMAN 97a.1. Numărul optim în colectivul de cercetare: se stabileşte

de responsabilul de temă. a.2. Metode de organizare a grupului de lucru: pentru

formularea întrebărilor, căutarea răspunsurilor se poate lucra pe subgrupe constituite pe bază de voluntariat dar se poate recurge şi la grupări cu restructurări progresive.

a.3. Aria tematică: posibilităţi metodice de abordare a conţinutului unui grup de probleme teoretice şi practice înrudite între ele pe orizontală sau verticală, deosebite între ele prin nivel de cunoştinţe anterioare, calitatea deprinderilor intelectuale ale cercetătorilor, motivaţie pentru studiul problemelor respective, comportament în activitatea curentă.

3.3.1. Analiza criterială

Criteriul este un punct de vedere, principiu, normă pe baza

cărora se face o clasificare, o definire, o apreciere a analistului (singur sau în echipă) prin care izolează aspecte ale realităţii, de obicei anumite însuşiri cerute obiectivului analizei.

În general, metodele de analiză criterială sunt cele mai folosite în analiza factorilor semnificativi din mesajele informaţionale, fiind o familie de metode foarte variate aparţinând analizei de sistem. Aceste metode îşi propun: să identifice factorii semnificativi care intervin într-un anumit proces sau fenomen şi să determine importanţa contribuţiei acestora, stabilindu-se ierarhia lor; să stabilească principalele criterii de comparaţie a soluţiilor posibile; să întocmească modele matematice simple şi totodată operative în vederea elaborării, evaluării şi selecţionării variantelor; să realizeze diferite tipuri de clasamente; să asigure evaluarea comparativă a mai multor variante de creaţii şi, dacă se impune, selecţionarea pe baza evaluării, a variantei optime; să asigure punerea în ordine valorică, prin prisma unor criterii, a mai multor variante ale aceleiaşi realizări etc.

În cercetarea tehnico-ştiinţifică, dar şi în alte domenii de creaţie, sunt utilizate numeroase metode de analiză criterială.

Adoptarea unui număr firesc limitat de criterii este impusă de tendinţa intelectului uman de a simplifica realitatea.

Criteriile selectate admit, mai totdeauna, o ordonare după gradul lor de contribuţie la realizarea obiectivului; diferenţa valorică fiind o operaţie comună tuturor metodelor de analiză criterială.

Dacă adoptarea unui număr relativ restrâns de criterii constituie o simplificare a realităţii, ierarhizarea criteriilor reprezintă o siluire a acesteia, o deformare a sistemului studiat.

Analistul este obligat să accepte aprioric aceste consecinţe, de aceea autorii diverselor metode au căutat să găsească mijloacele cele mai potrivite de alegere (componenţa colectivului de specialişti decidenţi rămânând însă cea mai sigură cale) şi de măsurare a

Creativitate şi progres tehnic 98 importanţei lor, adică a ponderii, a greutăţii relative a fiecărui criteriu în complexul criterial.

I II

Fig.3.4. Grafuri elementare folosite în metodele de analiză criterială

Analiza criterială utilizează numeroase metode şi procedee de elaborare a soluţiei – funcţie de scopul propus – de exemplu, analiza combinatorie (condiţionată şi/sau aleatorie) pentru elaborare şi rafinare, grafuri elementare pentru evaluare şi decizie, diagrame şi formule (pe baze statistice, experimentale sau empirice) pentru determinarea unor valori numerice etc.

Ne vom referi, spre exemplu, la grafuri de ordonare şi modalităţile de stabilire a coeficienţilor, comune tuturor metodelor, celelalte procedee mai speciale însuşindu-se odată cu metoda care le foloseşte.

Metodele de analiză criterială (şi nu numai ele) fac apel la nişte grafuri elementare sub forma de: (I) tabele pătrate sau (II) dreptunghiuri, figura 3.4, denumite astfel, după cum în linii şi pe coloane au aceleaşi caractere (respectiv acelaşi elemente) sau caractere diferite (elemente, mulţimi).

Menţionăm că cuvintele “pătrat” şi “dreptunghi” nu au înţelesul obişnuit din geometrie: dacă un tabel “pătrat” (sau “latin”) este întotdeauna şi un pătrat geometric, în schimb un tabel “dreptunghiular” (sau “greco-roman”) nu este neaparat un dreptunghi geometric.

Analiza criterială foloseşte pentru ordonarea criteriilor tabele pătrate care pun în corespondenţă două “mulţimi” identice numite grile, iar pentru scopuri decizionale tabele dreptunghiulare (matricea consecinţelor, de exemplu). Pe grilă se compară N elemente (criterii, funcţii etc.), una câte una, fiecare cu fiecare (inclusiv cu ele însele).

Grilele pot fi de n valori, de exemplu: n = 2 0 şi 1 0 ⇒ mai puţin important decât… 1 ⇒ mai important decât… n = 3 0, x şi 1 x ⇒ la fel de important ca… ………………………………………………………………

A B C D E A B C D E F G A α B β C γ D δ E ε

George-Ştefan COMAN 99n = 10: Se dau note de la 0 la 10 fiecărui element din tabel în

aşa fel încât două elemente comparate între ele au note complementare (de sumă = 10), de exemplu, dacă se compară elementul Ei cu elementul Ej şi dacă lui Ei i s-au acordat, să presupunem, nota 6, lui Ei i se acordă nota 4 (6 + 4 = 10), înţelegându-se astfel că Ei este mai important decât Ej şi anume de 1,5 ori mai important (6/4 = 1,5).

Şi la grilele de 2 sau 3 valori se acordă un punctaj, de obicei 0 puncte pentru valoarea 0, 1/2 punct pentru valoarea x şi 1 punct pentru valoarea 1.

Grila de 3 valori este cea mai frecventă. La această grilă, suma totală a punctelor obţinute de toate elementele N de pe grilă este întotdeauna egală cu:

2

2Np =

(deoarece se lucrează cu tabel pătratic, iar valoarea medie este x = 0,5). Coeficienţii de pondere a factorilor (γi) sau notele de importanţă

(Ni) se pot lua egali cu punctajul obţinut pe grilă, cu procentul punctajului respectiv din punctajul total, prin apreciere (cu notele de la 0 la 10, sau alt interval de sumă fixă – 10, 25, 30, 50, 100 etc. – sau indiferent de sumă, obţinută prin adunarea notelor), sau, se poate calcula prin diferite formule (cele mai multe empirice), dintre care cea cu cele mai bune rezultate în practică s-a dovedit a fi următoarea relaţie cunoscută şi sub numele de formula “Frisco”:

'2

5,0

pNmpp

j

Δ−

++Δ+=γ

unde p este suma punctelor obţinute pe linie de elementul „j”; Δp – diferenţa dintre punctajul elementului „j” şi punctajul elementului clasat pe ultimul loc; m – numărul elementelor depăşite ierarhic de elementul „j”; Δp’ - diferenţa dintre punctajul elementului „j” şi punctul elementului clasat pe ultimul loc (0 sau < 0).

Se consideră următorul exemplu. Plecând de la o grilă cu trei valori, întocmită de patru profesori de specialitate, s-a aplicat metodologia respectivă la analiza variantei de elaborare a unui curs de inventică, în două variante: clasică şi după sistemul învăţământului problematizat. Ei şi-au pus problema stabilirii aşa numitei eigen-value, prin analiza criterială şi tehnica Delphi.

În tabelul 3.1 se prezintă criteriile de evaluare luate în considerare, ierarhizarea şi ponderea acestora stabilită de un colectiv de profesori la analiza variantelor de elaborare a unui curs de statistică.

S-au luat în considerare următoarele criterii de apreciere a cursului:

Creativitate şi progres tehnic 1001. Efectul pedagogic (E) care se referă la influenţa pe care o

poate avea asupra studenţilor sentimentul că au un curs propriu la o importantă disciplină din program şi personalitatea autorului;

2. Originalitatea (O) a manualului elaborat; 3. Imaginaţia (I) a autorului în prezentarea conţinutului

manualului; 4. Mesaj informaţional (M) care are în vedere cantitatea de

informaţie cuprinsă în conţinutul manualului, corelată cu planul de învăţământ;

5. Simplitate (S) adică simplitatea demonstraţiilor din text şi corectitudinea de prezentare;

6. Programa tematică (T) care se referă la corespondenţa conţinutului manualului cu programa analitică a disciplinei;

7. Forma de prezentare (F) are în vedere estetica manualului; 8. Dimensiuni (D), adică corespondenţa dintre paginaţia

manualului şi numărul de ore din planul de învăţământ. Ponderile criteriilor γi s-au calculat cu relaţia Frisco.

Tabelul 3.1 Ierarhizarea şi ponderea criteriilor de evaluare

Criteriul E O I M S T F D Pct. Ord. γi

Efect pedagogic* E x x 1 1 1 1 1 1 7,0 I 5,25

Originalitate O x x x 1 1 1 1 1 6,5 II 4,22 Imaginaţie I 0 x x x 1 1 1 1 5,5 III 2,91 Mesaj informaţional M 0 0 x x 1 1 1 1 5,0 IV 2,33

Simplitate S 0 0 0 0 x 1 1 1 3,5 V 1,33 Programă tematică T 0 0 0 0 0 x 1 1 2,5 VI 0,82 Forma de prezentare F 0 0 0 0 0 0 x 1 1,5 VII 0,42

Dimensiuni* D 0 0 0 0 0 0 0 x 0,5 VIII 0,09 *Noţiunea este similară semnificaţiei induse.

Atribuind ambelor soluţii: a – manual elaborat prin metoda

tradiţională, cu culegere separată de probleme; b – manual elaborat după metoda învăţământului problematizat „note de contribuţie” (Ni) la realizarea criteriilor, s-a obţinut „matricea consecinţelor”, prezentată în tabelul următor:

Tabelul 3.2 Rezultatul consultării

Criteriul γi Nia Naγ Nib Nbγ E 5,25 9 47,25 10 42,5 O 4,22 9 37,98 10 42,2 I 2,91 9 26,19 10 29,1

M 2,33 9 25,47 9 25,47 S 1,33 9 11,97 9 11,97

George-Ştefan COMAN 99n = 10: Se dau note de la 0 la 10 fiecărui element din tabel în

aşa fel încât două elemente comparate între ele au note complementare (de sumă = 10), de exemplu, dacă se compară elementul Ei cu elementul Ej şi dacă lui Ei i s-au acordat, să presupunem, nota 6, lui Ei i se acordă nota 4 (6 + 4 = 10), înţelegându-se astfel că Ei este mai important decât Ej şi anume de 1,5 ori mai important (6/4 = 1,5).

Şi la grilele de 2 sau 3 valori se acordă un punctaj, de obicei 0 puncte pentru valoarea 0, 1/2 punct pentru valoarea x şi 1 punct pentru valoarea 1.

Grila de 3 valori este cea mai frecventă. La această grilă, suma totală a punctelor obţinute de toate elementele N de pe grilă este întotdeauna egală cu:

2

2Np =

(deoarece se lucrează cu tabel pătratic, iar valoarea medie este x = 0,5). Coeficienţii de pondere a factorilor (γi) sau notele de importanţă

(Ni) se pot lua egali cu punctajul obţinut pe grilă, cu procentul punctajului respectiv din punctajul total, prin apreciere (cu notele de la 0 la 10, sau alt interval de sumă fixă – 10, 25, 30, 50, 100 etc. – sau indiferent de sumă, obţinută prin adunarea notelor), sau, se poate calcula prin diferite formule (cele mai multe empirice), dintre care cea cu cele mai bune rezultate în practică s-a dovedit a fi următoarea relaţie cunoscută şi sub numele de formula “Frisco”:

'2

5,0

pNmpp

j

Δ−

++Δ+=γ

unde p este suma punctelor obţinute pe linie de elementul „j”; Δp – diferenţa dintre punctajul elementului „j” şi punctajul elementului clasat pe ultimul loc; m – numărul elementelor depăşite ierarhic de elementul „j”; Δp’ - diferenţa dintre punctajul elementului „j” şi punctul elementului clasat pe ultimul loc (0 sau < 0).

Se consideră următorul exemplu. Plecând de la o grilă cu trei valori, întocmită de patru profesori de specialitate, s-a aplicat metodologia respectivă la analiza variantei de elaborare a unui curs de inventică, în două variante: clasică şi după sistemul învăţământului problematizat. Ei şi-au pus problema stabilirii aşa numitei eigen-value, prin analiza criterială şi tehnica Delphi.

În tabelul 3.1 se prezintă criteriile de evaluare luate în considerare, ierarhizarea şi ponderea acestora stabilită de un colectiv de profesori la analiza variantelor de elaborare a unui curs de statistică.

S-au luat în considerare următoarele criterii de apreciere a cursului:

Creativitate şi progres tehnic 1001. Efectul pedagogic (E) care se referă la influenţa pe care o

poate avea asupra studenţilor sentimentul că au un curs propriu la o importantă disciplină din program şi personalitatea autorului;

2. Originalitatea (O) a manualului elaborat; 3. Imaginaţia (I) a autorului în prezentarea conţinutului

manualului; 4. Mesaj informaţional (M) care are în vedere cantitatea de

informaţie cuprinsă în conţinutul manualului, corelată cu planul de învăţământ;

5. Simplitate (S) adică simplitatea demonstraţiilor din text şi corectitudinea de prezentare;

6. Programa tematică (T) care se referă la corespondenţa conţinutului manualului cu programa analitică a disciplinei;

7. Forma de prezentare (F) are în vedere estetica manualului; 8. Dimensiuni (D), adică corespondenţa dintre paginaţia

manualului şi numărul de ore din planul de învăţământ. Ponderile criteriilor γi s-au calculat cu relaţia Frisco.

Tabelul 3.1 Ierarhizarea şi ponderea criteriilor de evaluare

Criteriul E O I M S T F D Pct. Ord. γi

Efect pedagogic* E x x 1 1 1 1 1 1 7,0 I 5,25

Originalitate O x x x 1 1 1 1 1 6,5 II 4,22 Imaginaţie I 0 x x x 1 1 1 1 5,5 III 2,91 Mesaj informaţional M 0 0 x x 1 1 1 1 5,0 IV 2,33

Simplitate S 0 0 0 0 x 1 1 1 3,5 V 1,33 Programă tematică T 0 0 0 0 0 x 1 1 2,5 VI 0,82 Forma de prezentare F 0 0 0 0 0 0 x 1 1,5 VII 0,42

Dimensiuni* D 0 0 0 0 0 0 0 x 0,5 VIII 0,09 *Noţiunea este similară semnificaţiei induse.

Atribuind ambelor soluţii: a – manual elaborat prin metoda

tradiţională, cu culegere separată de probleme; b – manual elaborat după metoda învăţământului problematizat „note de contribuţie” (Ni) la realizarea criteriilor, s-a obţinut „matricea consecinţelor”, prezentată în tabelul următor:

Tabelul 3.2 Rezultatul consultării

Criteriul γi Nia Naγ Nib Nbγ E 5,25 9 47,25 10 42,5 O 4,22 9 37,98 10 42,2 I 2,91 9 26,19 10 29,1

M 2,33 9 25,47 9 25,47 S 1,33 9 11,97 9 11,97

George-Ştefan COMAN 101T 0,82 10 8,2 10 8,2 F 0,42 9 3,78 10 4,2 D 0,09 9 0,81 9 0,81 Σ 161,65 174,45

Pentru varianta b – manual elaborat după metoda

problematizării a rezultat 174,45 puncte, iar pentru varianta a – manual elaborat după metoda tradiţională a rezultat 161,65 puncte. S-a procedat astfel la elaborarea unui manual după metoda problematizării acestuia.

3.3.2. Metoda Delphi

În anii 1964-1965, Helmer Olaf, de la Trustul Rand Corporation

din Santa Monica, California, SUA, a pus la punct această metodă. Ea a apărut ca o alternativă mai bună la „metoda comitetului”, care presupunea discuţii, în mai multe runde, pentru alegerea unei soluţii, într-un comitet format din specialişti. Scopul metodei Delphi este de a obţine direcţionări, prognoze sau chiar soluţii în probleme de mare anvergură şi deosebită dificultate prin valorificarea competenţei unui grup de experţi, combinând în mod fericit creativitatea individului cu cea de echipă81.

Caracteristica principală a tehnicii Delphi o constituie realizarea „feed-back-ului de opinie” prin consultare inter-reciprocă periodică, de mare efect stimulativ şi corectiv, fără să înlăture „culoarea” contribuţiei personale a participanţilor.

Procedeul de lucru constă din întocmirea unor teme sau chestionare care se trimit unor specialişti neîntruniţi, solicitaţi să răspundă într-un interval oarecare de timp, în funcţie de dificultatea şi amploarea problemelor supuse spre rezolvare.

După primirea tuturor răspunsurilor, consultarea se repetă, trimiţându-se de această dată fiecărui participant răspunsurile – de preferinţă, nenominalizate – ale tuturor celorlalţi; după această a doua consultare, dacă este cazul, se organizează în continuare altele, până când se obţine o „stabilizare” a rezultatelor, în sensul că răspunsurile (în majoritate sau un anumit procent, prestabilit de organizatori) sunt identice cu cele din etapa precedentă.

„Itinerariul” setului de răspunsuri poate începe cu un câmp mare de dispersie a acestora, privind rezolvările propuse; pe măsură ce se repetă traseul, dispersia se reduce. Cunoaşterea răspunsurilor celorlalţi participanţi – deci sporirea cantităţii de informaţie – are ca urmare modificarea răspunsurilor, în special cele mai deviate - prin

81 Helmer Olaf, Analysis of the Future: The Delphi Method, Report No.P3558. Santa Monica, California: Rand Corporation, 1967. http://is.njit.edu/pubs/delphibook/ch4a.pdf

Creativitate şi progres tehnic 102aşa numitul efect „Condorcet”, ceea ce îi determină pe unii autori să considere consultarea de tip Delphi drept o tehnică de tratare a informaţiei.

Tehnica Delphi se aplică cu succes în rezolvarea multor probleme practice: de organizare, obiectivarea unor valori subiective, viitorologie, comerţ, ierarhizarea unor activităţi didactice, căutarea unor soluţii tehnologice de proiectare a activităţilor etc. Prin consultările Delphi se obţin rezultate interesante care răsplătesc din plin eforturile organizatorice şi consumul de timp, uneori relativ mare (de la două-trei săptămâni până la un an şi ai bine).

Exemplu 1 de aplicare: Problematica stimulării creativităţii studenţilor sau elevilor la

diferite discipline poate fi abordată prin două variante ale acestei metode:

Varianta I: Se apelează la un grup de profesori de specialitate care pot

stabili coordonatele generale implicate de stimulare a creativităţii la studenţi. Ei pot formula alternative metodologice aplicabile în diferite contexte. Concluziile lor sunt supuse analizei şi concretizării pe microgrupuri de profesori în funcţie de disciplină şi, în interiorul fiecărei microgrupe, pe categorii de vârste (ani de experienţă la catedră). Sintezele elaborate de către fiecare subgrupă a microgupelor se discută., mai întâi la acest nivel, până la găsirea unor modalităţi convergente de acţiune. Apoi sintezele microgrupelor se schimbă între ele până la găsirea unor idei aflate în concurs.

Varianta II: Materialul elaborat de grupul de specialişti este împărţit pe

microgrupe şi, respectiv pe subgrupe, dar regrupările se fac între subgrupe ale diverselor microgrupe, după categorie de vechime (experienţă), grupul mare ajungând spre final să analizeze problema nu pe specialităţi ci pe categorii de vechime. Se lucrează până se obţine un rezultat unanim acceptat.

Exemplu 2 de aplicare: În contextul unei activităţi de reconversie profesională se pune

în discuţie un subiect legat de domeniul de activitate către care se face reconversia. În grupul aflat în formare continuă se află persoane cu formaţii profesionale anterioare relativ diferite dar care se pot reuni pe microgrupuri bazate pe apropieri sau similitudini. Se dă temă spre analiză acestor subgrupuri. După stabilirea principiului de abordare în cadrul fiecărui subgrup se trece la elaborarea în scris a comentariilor (punctelor de vedere). Se realizează reunirea , se face prezentarea comentariilor (sau se afişează pe un panou spre consultare). Se trece la o nouă grupare, de această dată în microgrupuri eterogene, ca formaţie iniţială. Fiecărui microgrup îi revine un comentariu al unui grup din care nu au făcut parte membrii săi. Se discută în cadrul microgrupului, apoi fiecare membru contribuie la elaborarea unui nou

George-Ştefan COMAN 101T 0,82 10 8,2 10 8,2 F 0,42 9 3,78 10 4,2 D 0,09 9 0,81 9 0,81 Σ 161,65 174,45

Pentru varianta b – manual elaborat după metoda

problematizării a rezultat 174,45 puncte, iar pentru varianta a – manual elaborat după metoda tradiţională a rezultat 161,65 puncte. S-a procedat astfel la elaborarea unui manual după metoda problematizării acestuia.

3.3.2. Metoda Delphi

În anii 1964-1965, Helmer Olaf, de la Trustul Rand Corporation

din Santa Monica, California, SUA, a pus la punct această metodă. Ea a apărut ca o alternativă mai bună la „metoda comitetului”, care presupunea discuţii, în mai multe runde, pentru alegerea unei soluţii, într-un comitet format din specialişti. Scopul metodei Delphi este de a obţine direcţionări, prognoze sau chiar soluţii în probleme de mare anvergură şi deosebită dificultate prin valorificarea competenţei unui grup de experţi, combinând în mod fericit creativitatea individului cu cea de echipă81.

Caracteristica principală a tehnicii Delphi o constituie realizarea „feed-back-ului de opinie” prin consultare inter-reciprocă periodică, de mare efect stimulativ şi corectiv, fără să înlăture „culoarea” contribuţiei personale a participanţilor.

Procedeul de lucru constă din întocmirea unor teme sau chestionare care se trimit unor specialişti neîntruniţi, solicitaţi să răspundă într-un interval oarecare de timp, în funcţie de dificultatea şi amploarea problemelor supuse spre rezolvare.

După primirea tuturor răspunsurilor, consultarea se repetă, trimiţându-se de această dată fiecărui participant răspunsurile – de preferinţă, nenominalizate – ale tuturor celorlalţi; după această a doua consultare, dacă este cazul, se organizează în continuare altele, până când se obţine o „stabilizare” a rezultatelor, în sensul că răspunsurile (în majoritate sau un anumit procent, prestabilit de organizatori) sunt identice cu cele din etapa precedentă.

„Itinerariul” setului de răspunsuri poate începe cu un câmp mare de dispersie a acestora, privind rezolvările propuse; pe măsură ce se repetă traseul, dispersia se reduce. Cunoaşterea răspunsurilor celorlalţi participanţi – deci sporirea cantităţii de informaţie – are ca urmare modificarea răspunsurilor, în special cele mai deviate - prin

81 Helmer Olaf, Analysis of the Future: The Delphi Method, Report No.P3558. Santa Monica, California: Rand Corporation, 1967. http://is.njit.edu/pubs/delphibook/ch4a.pdf

Creativitate şi progres tehnic 102aşa numitul efect „Condorcet”, ceea ce îi determină pe unii autori să considere consultarea de tip Delphi drept o tehnică de tratare a informaţiei.

Tehnica Delphi se aplică cu succes în rezolvarea multor probleme practice: de organizare, obiectivarea unor valori subiective, viitorologie, comerţ, ierarhizarea unor activităţi didactice, căutarea unor soluţii tehnologice de proiectare a activităţilor etc. Prin consultările Delphi se obţin rezultate interesante care răsplătesc din plin eforturile organizatorice şi consumul de timp, uneori relativ mare (de la două-trei săptămâni până la un an şi ai bine).

Exemplu 1 de aplicare: Problematica stimulării creativităţii studenţilor sau elevilor la

diferite discipline poate fi abordată prin două variante ale acestei metode:

Varianta I: Se apelează la un grup de profesori de specialitate care pot

stabili coordonatele generale implicate de stimulare a creativităţii la studenţi. Ei pot formula alternative metodologice aplicabile în diferite contexte. Concluziile lor sunt supuse analizei şi concretizării pe microgrupuri de profesori în funcţie de disciplină şi, în interiorul fiecărei microgrupe, pe categorii de vârste (ani de experienţă la catedră). Sintezele elaborate de către fiecare subgrupă a microgupelor se discută., mai întâi la acest nivel, până la găsirea unor modalităţi convergente de acţiune. Apoi sintezele microgrupelor se schimbă între ele până la găsirea unor idei aflate în concurs.

Varianta II: Materialul elaborat de grupul de specialişti este împărţit pe

microgrupe şi, respectiv pe subgrupe, dar regrupările se fac între subgrupe ale diverselor microgrupe, după categorie de vechime (experienţă), grupul mare ajungând spre final să analizeze problema nu pe specialităţi ci pe categorii de vechime. Se lucrează până se obţine un rezultat unanim acceptat.

Exemplu 2 de aplicare: În contextul unei activităţi de reconversie profesională se pune

în discuţie un subiect legat de domeniul de activitate către care se face reconversia. În grupul aflat în formare continuă se află persoane cu formaţii profesionale anterioare relativ diferite dar care se pot reuni pe microgrupuri bazate pe apropieri sau similitudini. Se dă temă spre analiză acestor subgrupuri. După stabilirea principiului de abordare în cadrul fiecărui subgrup se trece la elaborarea în scris a comentariilor (punctelor de vedere). Se realizează reunirea , se face prezentarea comentariilor (sau se afişează pe un panou spre consultare). Se trece la o nouă grupare, de această dată în microgrupuri eterogene, ca formaţie iniţială. Fiecărui microgrup îi revine un comentariu al unui grup din care nu au făcut parte membrii săi. Se discută în cadrul microgrupului, apoi fiecare membru contribuie la elaborarea unui nou

George-Ştefan COMAN 103punct de vedere. Se realizează o nouă regrupare cu prezentarea succintă a materialelor. Dacă sunt încă diferenţe majore se poate continua. Moderatorul poate interveni cu dirijarea discretă către materiale informative cu rol de elucidare a problemei pentru a sprijini soluţionarea.

3.3.3. Metoda Brainstorming

Poate fi întâlnită şi sub denumirile: Cascada ideilor, asaltul creierelor, Metoda Osborn (1888 – 1966)82. Principiul de bază ale metodei este producţia de idei, indiferent de valoarea lor aparentă (cantitatea naşte calitate), scopul metodei fiind stimularea unui grup restrâns de persoane pentru a găsi repede idei noi.

Metoda a fost propusă de Alex F. Osborn, în 1938, pe atunci prorector al Universităţii din Buffalo SUA, având ca inspiraţie o metodă folosită cu circa 400 de ani în urmă, în India, şi denumită atunci „Prai-Barshana”.

Principalele etape ale procesului creativ bazat pe această metodă sunt:

• Pregătirea, care constă în: - sesizarea problemei; - definirea problemei cu analiza datelor semnificative. • Găsirea ideii (incubaţia+iluminarea), care constă în: - producerea de idei noi, de găsirea unor noi piste; - alegerea ideilor cu şanse de realizare. • Găsirea soluţiei care constă în: - evaluarea (verificarea) soluţiilor apte aplicării; - decizia finală. Tehnica Brainstorming este o tehnică de grup utilizată în

subetapa producerii de idei noi, de găsire a unor noi piste în cercetarea experimentală a fenomenelor tehnico-economice.

Înainte şedinţei se stabileşte un lider şi unul sau doi secretari (şi aceştia participă la emiterea de idei, la fel ca ceilalţi membri ai grupului), aleşi prin opţiunea membrilor grupului. Ideile emise trebuie să fie exprimate destul de concis. Ele sunt numerotate şi notate (de către secretari) imediat după exprimarea lor, fără nominalizarea autorului. Este bine ca înregistrarea ideilor să fie expeditivă, pentru a se face faţă emiterii mai multor idei într-un interval scurt de timp (în acest sens este utilă folosirea unui dictafon). Dacă grupul este constituit din mai mulţi membri, un secretar notează ideile având numere impare, iar celălalt cele cu numere pare.

82 Osborn Alex F., Your creative potencial, New York, Charles Scribner's Sons, 1948.; Osborn Alex F., L'imagination constructive: créativité et brainstorming, Dunod, 1976; Alex F. Osborn L'arte della creativity. Principi e procedure di creative problem-solving , Milano, Angeli, 1992 .

Creativitate şi progres tehnic 104Liderul conduce şedinţa, trebuind să fie o persoană cu multă

experienţă în domeniul creaţiei şi a tehnicilor ei. Activitatea de echipă prezintă următoarele avantaje: - echipa este un rezervor de idei; în afara numărului – evident

– sporit, ideile unor colegi pot genera celorlalţi alte idei similare sau diferite, dar „induse” de ideile grupului;

- complementaritatea de vârstă, specialităţi, temperamente; care conferă colectivului o eficienţă deosebită în elaborarea ideilor;

- echipa, prin aptitudinea ei psihică, superioară individului izolat, împiedică blocajele şi dă încredere membrilor ei prin climatul de entuziasm creator specific colectivelor, mai cu seamă celor tinere. Conţinutul metodei se poate prezenta în felul următor:

1. Finalitate: dezvoltarea gândirii divergente la membrii grupului, a capacităţii de corelare, transfer, extrapolare, a creativităţii; se urmăreşte găsirea unor soluţii creative pentru o problemă dată.

2. Arii tematice: orice domeniu de activitate ce presupune o abordare creatoare.

3. Etape: a. în grupuri de cel puţin 10 persoane se anunţă tema şi

sarcina de lucru; b. se solicită emiterea rapidă, fără cenzură a cât mai multor

idei, chiar fanteziste, legate de rezolvarea unei situaţii problemă conturate. Participanţii pot prelua, completa sau transforma ideile celorlalţi fără a face, însă, referiri critice la ceea ce au spus antevorbitorii. Totul se înregistrează în scris, pe bandă magnetică, pe video etc. Durează aproximativ 20-50 minute;

c. se lasă o pauză destinată „aşezării ideilor” emise şi recepţionate (15 minute sau, dacă este posibil, chiar o zi);

d. se reiau pe rând ideile emise iar grupul încearcă o grupare a lor pe categorii, în baza unor criterii stabilite tot de către membrii grupului, criteriile pot fi exprimate simbolic printr-un cuvânt sau o imagine;

e. se împarte grupul pe subgrupe (atâtea câte categorii de idei s-au conturat); dacă numărul acestora este mic atunci se distribuie aceeaşi categorie la două sau mai multe grupuri de câte 3 participanţi, pentru o dezbatere simultană. În aceeaşi etapă (indiferent de varianta organizatorică) se urmăreşte analiza critică, argumentarea sau contraargumentarea fiecăreia dintre idei (soluţii); sarcina este de a se selecta ideile cele mai originale sau mai aproape de soluţii fezabile dar cu grad mare de originalitate şi cu şanse de eficienţă maximă, pentru problema pusă în discuţie. Se poate recurge şi la combinaţii ale ideilor emise iniţial, dacă se conturează această necesitate pentru a se rezolva cât mai bine sarcina de lucru;

f. se afişează ideile rezultate în fiecare subgrup pentru a fi cunoscute de toţi ceilalţi.

George-Ştefan COMAN 103punct de vedere. Se realizează o nouă regrupare cu prezentarea succintă a materialelor. Dacă sunt încă diferenţe majore se poate continua. Moderatorul poate interveni cu dirijarea discretă către materiale informative cu rol de elucidare a problemei pentru a sprijini soluţionarea.

3.3.3. Metoda Brainstorming

Poate fi întâlnită şi sub denumirile: Cascada ideilor, asaltul creierelor, Metoda Osborn (1888 – 1966)82. Principiul de bază ale metodei este producţia de idei, indiferent de valoarea lor aparentă (cantitatea naşte calitate), scopul metodei fiind stimularea unui grup restrâns de persoane pentru a găsi repede idei noi.

Metoda a fost propusă de Alex F. Osborn, în 1938, pe atunci prorector al Universităţii din Buffalo SUA, având ca inspiraţie o metodă folosită cu circa 400 de ani în urmă, în India, şi denumită atunci „Prai-Barshana”.

Principalele etape ale procesului creativ bazat pe această metodă sunt:

• Pregătirea, care constă în: - sesizarea problemei; - definirea problemei cu analiza datelor semnificative. • Găsirea ideii (incubaţia+iluminarea), care constă în: - producerea de idei noi, de găsirea unor noi piste; - alegerea ideilor cu şanse de realizare. • Găsirea soluţiei care constă în: - evaluarea (verificarea) soluţiilor apte aplicării; - decizia finală. Tehnica Brainstorming este o tehnică de grup utilizată în

subetapa producerii de idei noi, de găsire a unor noi piste în cercetarea experimentală a fenomenelor tehnico-economice.

Înainte şedinţei se stabileşte un lider şi unul sau doi secretari (şi aceştia participă la emiterea de idei, la fel ca ceilalţi membri ai grupului), aleşi prin opţiunea membrilor grupului. Ideile emise trebuie să fie exprimate destul de concis. Ele sunt numerotate şi notate (de către secretari) imediat după exprimarea lor, fără nominalizarea autorului. Este bine ca înregistrarea ideilor să fie expeditivă, pentru a se face faţă emiterii mai multor idei într-un interval scurt de timp (în acest sens este utilă folosirea unui dictafon). Dacă grupul este constituit din mai mulţi membri, un secretar notează ideile având numere impare, iar celălalt cele cu numere pare.

82 Osborn Alex F., Your creative potencial, New York, Charles Scribner's Sons, 1948.; Osborn Alex F., L'imagination constructive: créativité et brainstorming, Dunod, 1976; Alex F. Osborn L'arte della creativity. Principi e procedure di creative problem-solving , Milano, Angeli, 1992 .

Creativitate şi progres tehnic 104Liderul conduce şedinţa, trebuind să fie o persoană cu multă

experienţă în domeniul creaţiei şi a tehnicilor ei. Activitatea de echipă prezintă următoarele avantaje: - echipa este un rezervor de idei; în afara numărului – evident

– sporit, ideile unor colegi pot genera celorlalţi alte idei similare sau diferite, dar „induse” de ideile grupului;

- complementaritatea de vârstă, specialităţi, temperamente; care conferă colectivului o eficienţă deosebită în elaborarea ideilor;

- echipa, prin aptitudinea ei psihică, superioară individului izolat, împiedică blocajele şi dă încredere membrilor ei prin climatul de entuziasm creator specific colectivelor, mai cu seamă celor tinere. Conţinutul metodei se poate prezenta în felul următor:

1. Finalitate: dezvoltarea gândirii divergente la membrii grupului, a capacităţii de corelare, transfer, extrapolare, a creativităţii; se urmăreşte găsirea unor soluţii creative pentru o problemă dată.

2. Arii tematice: orice domeniu de activitate ce presupune o abordare creatoare.

3. Etape: a. în grupuri de cel puţin 10 persoane se anunţă tema şi

sarcina de lucru; b. se solicită emiterea rapidă, fără cenzură a cât mai multor

idei, chiar fanteziste, legate de rezolvarea unei situaţii problemă conturate. Participanţii pot prelua, completa sau transforma ideile celorlalţi fără a face, însă, referiri critice la ceea ce au spus antevorbitorii. Totul se înregistrează în scris, pe bandă magnetică, pe video etc. Durează aproximativ 20-50 minute;

c. se lasă o pauză destinată „aşezării ideilor” emise şi recepţionate (15 minute sau, dacă este posibil, chiar o zi);

d. se reiau pe rând ideile emise iar grupul încearcă o grupare a lor pe categorii, în baza unor criterii stabilite tot de către membrii grupului, criteriile pot fi exprimate simbolic printr-un cuvânt sau o imagine;

e. se împarte grupul pe subgrupe (atâtea câte categorii de idei s-au conturat); dacă numărul acestora este mic atunci se distribuie aceeaşi categorie la două sau mai multe grupuri de câte 3 participanţi, pentru o dezbatere simultană. În aceeaşi etapă (indiferent de varianta organizatorică) se urmăreşte analiza critică, argumentarea sau contraargumentarea fiecăreia dintre idei (soluţii); sarcina este de a se selecta ideile cele mai originale sau mai aproape de soluţii fezabile dar cu grad mare de originalitate şi cu şanse de eficienţă maximă, pentru problema pusă în discuţie. Se poate recurge şi la combinaţii ale ideilor emise iniţial, dacă se conturează această necesitate pentru a se rezolva cât mai bine sarcina de lucru;

f. se afişează ideile rezultate în fiecare subgrup pentru a fi cunoscute de toţi ceilalţi.

George-Ştefan COMAN 1053.3.4. Metoda corelaţiei de rang

Metoda se utilizează îndeosebi la analiza fenomenelor tehnico-

economice care reprezintă sisteme complexe asupra cărora influenţează un mare număr de factori independenţi (de intrare) asupra factorilor dependenţi (de ieşire) luaţi în considerare la optimizarea sistemică a lor. De aceea, într-o etapă preliminară, utilizându-se întreaga informaţie care stă la dispoziţia cercetătorului, se va efectua o clasificare a influenţei factorilor de intrare asupra parametrului de optimizare.

O problemă importantă la analiza acestor date iniţiale, din practică sau literatura de specialitate, constă în selectarea factorilor care prezintă o influenţă esenţială asupra parametrului de optimizare supus cercetării.

La început, selectarea factorilor, a intervalelor şi nivelelor de variaţie ale factorilor de intrare se face intuitiv, neformalizat, bazată pe experienţa cercetătorilor implicaţi în studiul fenomenului tehnico-economic considerat. În această etapă prealabilă este deosebit de eficace utilizarea aşa numitului experiment psihologic care constă în reprezentarea obiectivă a datelor obţinute în urma unei interogări (anchete) a specialiştilor care lucrează în domeniul respectiv.

Sistematizarea părerilor specialiştilor reflectă cel mai obiectiv situaţia care există în domeniul respectiv de cercetare şi reprezintă, de fapt, aceeaşi trecere în revistă a datelor din literatură, reprezentate sub aspect formalizat.

În timpul anchetei trebuie să se ţină cont de cât mai multe puncte de vedere, a unui număr cât mai mare de specialişti, care aparţin a cât mai multor orientări în domeniu.

Este deosebit de utilă efectuarea unui asemenea experiment la examinarea unor fenomene tehnico-economice mai puţin studiate precum şi a fenomenelor asupra cărora nu există, în literatura de specialitate, nici un fel de referinţe sau acestea sunt reduse ori controversate.

Tabelul 3.3 Formular pentru anchetă de rang

Factorul

de influenţă

Definirea operaţională

Simboli-zare

Dimensio- nabilitate

Intervalul de

măsurare Rang

x1 x2 ... xk

De cele mai multe ori experimentul psihologic se face în scopul

unei aprecieri comparative a influenţei diverşilor factori asupra parametrului de optimizare, ceea ce ne dă posibilitatea de a selecta în

Creativitate şi progres tehnic 106mod corect factorii, pentru următorul experiment şi să se elimine în mod argumentat unii factori din examinarea ulterioară.

În timpul anchetei, fiecare specialist va completa un formular asemănător celui din tabelul 3.3.

La întocmirea tabelului 3.3, pentru o tratare univocă de către specialişti, a fiecărui factor, se introduce în mod special determinarea sau definirea operaţională a factorului.

Specialistul trebuie să-şi imagineze în ce fel şi cu ce precizie se măsoară factorul dat, care este valoarea absolută a acestuia şi, ca atare, se introduce coloana dimensiuni. Este de dorit să se anexeze la anchetă o schiţă cu indicarea dimensiunilor şi a unor eventuale explicaţii.

Tabelul 3.4 Prelucrarea prin calcul a rezultatelor anchetei

Factorii Specialistul x1 x2 ... xk

( )∑ −j

jj tt3

1 2 3 . . .

m

Suma rangurilor

∑=

m

iija

1

Abaterea de la suma medie a rangurilor:

Δi

Pătratele abaterilor 2iΔ

Întrucât influenţa factorului poate să difere, în diverse domenii

ale spaţiului factorial, este necesar să se indice, pentru fiecare factor, intervalele de măsurare ale acestuia.

Specialistul trebuie să ordoneze factorii în ordinea scăderii influenţei lor asupra parametrului de optimizare, adică să le ordoneze în raport cu rangul care i-l atribuie. Cifrele din ultima coloană corespund tocmai locului destinat de către cercetător factorului respectiv din şirul ordonat. Dacă specialistul nu poate indica ordinea succesiunii pentru doi sau mai mulţi factori, atunci acestora li se ataşează acelaşi număr de ordine, iar în timpul calculelor se introduce aşa numitele ranguri fracţionare legate.

George-Ştefan COMAN 1053.3.4. Metoda corelaţiei de rang

Metoda se utilizează îndeosebi la analiza fenomenelor tehnico-

economice care reprezintă sisteme complexe asupra cărora influenţează un mare număr de factori independenţi (de intrare) asupra factorilor dependenţi (de ieşire) luaţi în considerare la optimizarea sistemică a lor. De aceea, într-o etapă preliminară, utilizându-se întreaga informaţie care stă la dispoziţia cercetătorului, se va efectua o clasificare a influenţei factorilor de intrare asupra parametrului de optimizare.

O problemă importantă la analiza acestor date iniţiale, din practică sau literatura de specialitate, constă în selectarea factorilor care prezintă o influenţă esenţială asupra parametrului de optimizare supus cercetării.

La început, selectarea factorilor, a intervalelor şi nivelelor de variaţie ale factorilor de intrare se face intuitiv, neformalizat, bazată pe experienţa cercetătorilor implicaţi în studiul fenomenului tehnico-economic considerat. În această etapă prealabilă este deosebit de eficace utilizarea aşa numitului experiment psihologic care constă în reprezentarea obiectivă a datelor obţinute în urma unei interogări (anchete) a specialiştilor care lucrează în domeniul respectiv.

Sistematizarea părerilor specialiştilor reflectă cel mai obiectiv situaţia care există în domeniul respectiv de cercetare şi reprezintă, de fapt, aceeaşi trecere în revistă a datelor din literatură, reprezentate sub aspect formalizat.

În timpul anchetei trebuie să se ţină cont de cât mai multe puncte de vedere, a unui număr cât mai mare de specialişti, care aparţin a cât mai multor orientări în domeniu.

Este deosebit de utilă efectuarea unui asemenea experiment la examinarea unor fenomene tehnico-economice mai puţin studiate precum şi a fenomenelor asupra cărora nu există, în literatura de specialitate, nici un fel de referinţe sau acestea sunt reduse ori controversate.

Tabelul 3.3 Formular pentru anchetă de rang

Factorul

de influenţă

Definirea operaţională

Simboli-zare

Dimensio- nabilitate

Intervalul de

măsurare Rang

x1 x2 ... xk

De cele mai multe ori experimentul psihologic se face în scopul

unei aprecieri comparative a influenţei diverşilor factori asupra parametrului de optimizare, ceea ce ne dă posibilitatea de a selecta în

Creativitate şi progres tehnic 106mod corect factorii, pentru următorul experiment şi să se elimine în mod argumentat unii factori din examinarea ulterioară.

În timpul anchetei, fiecare specialist va completa un formular asemănător celui din tabelul 3.3.

La întocmirea tabelului 3.3, pentru o tratare univocă de către specialişti, a fiecărui factor, se introduce în mod special determinarea sau definirea operaţională a factorului.

Specialistul trebuie să-şi imagineze în ce fel şi cu ce precizie se măsoară factorul dat, care este valoarea absolută a acestuia şi, ca atare, se introduce coloana dimensiuni. Este de dorit să se anexeze la anchetă o schiţă cu indicarea dimensiunilor şi a unor eventuale explicaţii.

Tabelul 3.4 Prelucrarea prin calcul a rezultatelor anchetei

Factorii Specialistul x1 x2 ... xk

( )∑ −j

jj tt3

1 2 3 . . .

m

Suma rangurilor

∑=

m

iija

1

Abaterea de la suma medie a rangurilor:

Δi

Pătratele abaterilor 2iΔ

Întrucât influenţa factorului poate să difere, în diverse domenii

ale spaţiului factorial, este necesar să se indice, pentru fiecare factor, intervalele de măsurare ale acestuia.

Specialistul trebuie să ordoneze factorii în ordinea scăderii influenţei lor asupra parametrului de optimizare, adică să le ordoneze în raport cu rangul care i-l atribuie. Cifrele din ultima coloană corespund tocmai locului destinat de către cercetător factorului respectiv din şirul ordonat. Dacă specialistul nu poate indica ordinea succesiunii pentru doi sau mai mulţi factori, atunci acestora li se ataşează acelaşi număr de ordine, iar în timpul calculelor se introduce aşa numitele ranguri fracţionare legate.

George-Ştefan COMAN 107Dacă nu este clar care din doi factori ocupă locul doi şi trei,

atunci ambilor factori li se ataşează rangul 2,5. Rezultatele anchetei se centralizează într-un formular de gelul celuia din tabelul 3.4. tabelul se completează cu cifre care corespund locului destinat fiecărui factor din şirul ordonat.

Fig.3.4. Forme ale distribuţiei factorilor pe diagrama apriorică a rangurilor (a – neuniformă, descreştere monotonă; b – neuniformă,

descreştere exponenţială; c – uniformă) Pentru prelucrarea rezultatelor se calculează suma pentru

fiecare factor de rang j:

∑=

m

iija

1

ţinându-se seama de cei m specialişti anchetaţi. În continuare se determină diferenţa dintre suma rangurilor

fiecărui factor şi media sumei rangurilor:

∑=

−=Δm

iiji Ta

1

(3.1)

unde:

k

aT

m

i

k

jij∑∑

= == 1 1 (3.2)

unde k reprezintă numărul de factori din anchetă. Rezultatele calculelor se centralizează în tabel. În continuare,

se determină gradul de concordanţă a părerilor tuturor specialiştilor.

Creativitate şi progres tehnic 108În acest scop se determină aşa numitul coeficient de concordanţă cu următoarea expresie:

)(12

32 kkmsW−

= (3.3)

unde s este suma pătratelor abaterilor:

∑=

Δ=m

iis

1

2

În cazul rangurilor fracţionare, coeficientul de concordanţă va fi:

( ) ∑−−=

iiTmkkm

sW32

121

(3.4)

unde:

( )∑ −=j

jji ttT 3

121

în care tj este numărul aceloraşi ranguri j în ordonarea de ordin i. Aprecierea verosimilităţii coeficientului de concordanţă se face

de obicei cu ajutorul criteriului χ2 care se determină cu expresia: Wkm ).1.(2 −=χ (6.5)

pentru un nivel de semnificaţie P = 0,95 şi numărul gradelor de libertate f = k – 1.

După aprecierea punerii de acord a părerilor tuturor specialiştilor se trasează diagrama apriori medie a rangurilor, figurând factorii pe o axă, iar pe cealaltă sumele corespunzătoare ale rangurilor, figura 3.4.

Pentru cazurile cu un număr foarte mare de factori, în afară de punerea de acord a părerilor tuturor specialiştilor se examinează concordanţa dintre fiecare factor, separat. Pentru aceasta se verifică ipoteza de nul asupra dimensionalităţii unei ordonări uniforme faţă de alternativa unei ordonări neuniforme, cu ajutorul criteriului χ2, iar ipoteza de nul este adoptată dacă datorită rolului factorului există cele mai contradictorii opinii şi nu este adoptată, dacă opiniile coincid. Prin aceasta se reuşeşte să se reducă numărul factorilor cuprinşi în următorul experiment.

Într-o serie de cazuri se examinează aprecierea gradului de concordanţă a ordonărilor medii a două şcoli sau păreri a doi cercetători. Pentru aceasta, se calculează corelaţia de rang cu expresia:

kk

dR

k

ii

−−=

∑=

31

261 (3.6)

în care di – diferenţa rangurilor a doi cercetători pentru factorul de ordin i.

George-Ştefan COMAN 107Dacă nu este clar care din doi factori ocupă locul doi şi trei,

atunci ambilor factori li se ataşează rangul 2,5. Rezultatele anchetei se centralizează într-un formular de gelul celuia din tabelul 3.4. tabelul se completează cu cifre care corespund locului destinat fiecărui factor din şirul ordonat.

Fig.3.4. Forme ale distribuţiei factorilor pe diagrama apriorică a rangurilor (a – neuniformă, descreştere monotonă; b – neuniformă,

descreştere exponenţială; c – uniformă) Pentru prelucrarea rezultatelor se calculează suma pentru

fiecare factor de rang j:

∑=

m

iija

1

ţinându-se seama de cei m specialişti anchetaţi. În continuare se determină diferenţa dintre suma rangurilor

fiecărui factor şi media sumei rangurilor:

∑=

−=Δm

iiji Ta

1

(3.1)

unde:

k

aT

m

i

k

jij∑∑

= == 1 1 (3.2)

unde k reprezintă numărul de factori din anchetă. Rezultatele calculelor se centralizează în tabel. În continuare,

se determină gradul de concordanţă a părerilor tuturor specialiştilor.

Creativitate şi progres tehnic 108În acest scop se determină aşa numitul coeficient de concordanţă cu următoarea expresie:

)(12

32 kkmsW−

= (3.3)

unde s este suma pătratelor abaterilor:

∑=

Δ=m

iis

1

2

În cazul rangurilor fracţionare, coeficientul de concordanţă va fi:

( ) ∑−−=

iiTmkkm

sW32

121

(3.4)

unde:

( )∑ −=j

jji ttT 3

121

în care tj este numărul aceloraşi ranguri j în ordonarea de ordin i. Aprecierea verosimilităţii coeficientului de concordanţă se face

de obicei cu ajutorul criteriului χ2 care se determină cu expresia: Wkm ).1.(2 −=χ (6.5)

pentru un nivel de semnificaţie P = 0,95 şi numărul gradelor de libertate f = k – 1.

După aprecierea punerii de acord a părerilor tuturor specialiştilor se trasează diagrama apriori medie a rangurilor, figurând factorii pe o axă, iar pe cealaltă sumele corespunzătoare ale rangurilor, figura 3.4.

Pentru cazurile cu un număr foarte mare de factori, în afară de punerea de acord a părerilor tuturor specialiştilor se examinează concordanţa dintre fiecare factor, separat. Pentru aceasta se verifică ipoteza de nul asupra dimensionalităţii unei ordonări uniforme faţă de alternativa unei ordonări neuniforme, cu ajutorul criteriului χ2, iar ipoteza de nul este adoptată dacă datorită rolului factorului există cele mai contradictorii opinii şi nu este adoptată, dacă opiniile coincid. Prin aceasta se reuşeşte să se reducă numărul factorilor cuprinşi în următorul experiment.

Într-o serie de cazuri se examinează aprecierea gradului de concordanţă a ordonărilor medii a două şcoli sau păreri a doi cercetători. Pentru aceasta, se calculează corelaţia de rang cu expresia:

kk

dR

k

ii

−−=

∑=

31

261 (3.6)

în care di – diferenţa rangurilor a doi cercetători pentru factorul de ordin i.

George-Ştefan COMAN 109Pentru k ≤ 7 valorile critice ale lui R sunt tabelate. Aprecierea

importanţei coeficienţilor corelaţiei de rang se face cu ajutorul criteriului χ2 care se determină cu expresia (3.5).

După prelucrarea rezultatelor anchetei se construiesc diagramele apriorice ale rangurilor, figura 3.4. În cazul unei distribuţii neuniforme a importanţei factorilor (figura 3.4-a), conform diagramei de descreştere monotonă a acestora, în măsura posibilităţilor, se va include în experiment toţi factorii examinaţi. În cazul unei distribuţii neuniforme şi a descreşterii exponenţiale (figura 3.4-b) este posibilă eliminarea apriorică a factorilor care aparţin câmpului perturbator. Dacă distribuţia este uniformă, iar nivelul informaţiei apriorice este foarte redus (figura 3.4-c) toţi factorii trebuie incluşi în experimentul real.

Cercetătorii consideră că la aplicarea metodei corelaţiei de rang, informaţia iniţială asupra obiectului examinat, se formalizează într-o mare măsură, se micşorează grupul factorilor examinaţi şi se simplifică considerabil discutarea rezultatelor cercetării.

3.3.5. Metoda balanţei aleatoare

În teoria matematică a planificării experimentelor se prezintă o

serie de metode care permit să se discearnă câţiva factori esenţiali, pe fondul comun al variabilelor independente, de exemplu la cercetarea prelucrabilităţii unor materiale noi, a vibraţiilor în timpul prelucrării mecanice etc.

Fig.3.5. Şir ordonat de tip exponenţial

Aprecierea importanţei efectelor se poate face cu ajutorul

analizei dispersionale, precum şi a experimentului factorial fracţionar,

Creativitate şi progres tehnic 110la care odată cu creşterea numărului factorilor, creşte brusc numărul de experienţe necesare, ceea ce face practic imposibilă selecţia factorilor semnificativi din totalul lor.

Diminuarea considerabilă a numărului de experienţe se obţine prin utilizarea planificării suprasaturate şi, în particular, a metodei balanţei aleatoare.

Prin metoda balanţei aleatorii se postulează că în cazul în care factorii independenţi ce influenţează parametrul de optimizat, se ordonează în sens descrescător din punctul de vedere al ponderii lor asupra dispersiei parametrului de optimizare, se obţine un şir de valori ordonate de tip exponenţial, figura 3.4. La reprezentarea grafică din figura 3.5, în abscisă sunt dispuşi factorii de influenţă asupra fenomenului cercetat, în ordinea influenţei lor asupra dispersiei totale a parametrului de optimizat, iar în ordonată sunt dispuse sumele cumulat în raport cu dispersia P.

După efectuarea unei serii reduse de experienţe se poate reprezenta grafic şirul ordonat de valori şi se pot separa efectele semnificative, iar celelalte să fie reportate la câmpul perturbator.

Reportarea unei părţi a efectelor la câmpul perturbator permite să se divizeze modelul matematic al evoluţiei fenomenului studiat. Modelul matematic iniţial are forma:

ε++++++++++=

−− kkk

kk

xxbxxbxxbxbxbxbxbby

1131132112

3322110 ... (3.7)

unde b0 – termenul liber; bi – coeficienţii de transfer ai termenilor liniari (i = 1, 2, 3,...,k); bij – coeficienţii de transfer ai interacţiunii factorilor de intrare (i, j = 1, 2, ...,k, i ≠ j); ε - eroarea reziduală a modelului.

Fig.3.6. Diagrama dispersiei pentru efecte liniare

George-Ştefan COMAN 109Pentru k ≤ 7 valorile critice ale lui R sunt tabelate. Aprecierea

importanţei coeficienţilor corelaţiei de rang se face cu ajutorul criteriului χ2 care se determină cu expresia (3.5).

După prelucrarea rezultatelor anchetei se construiesc diagramele apriorice ale rangurilor, figura 3.4. În cazul unei distribuţii neuniforme a importanţei factorilor (figura 3.4-a), conform diagramei de descreştere monotonă a acestora, în măsura posibilităţilor, se va include în experiment toţi factorii examinaţi. În cazul unei distribuţii neuniforme şi a descreşterii exponenţiale (figura 3.4-b) este posibilă eliminarea apriorică a factorilor care aparţin câmpului perturbator. Dacă distribuţia este uniformă, iar nivelul informaţiei apriorice este foarte redus (figura 3.4-c) toţi factorii trebuie incluşi în experimentul real.

Cercetătorii consideră că la aplicarea metodei corelaţiei de rang, informaţia iniţială asupra obiectului examinat, se formalizează într-o mare măsură, se micşorează grupul factorilor examinaţi şi se simplifică considerabil discutarea rezultatelor cercetării.

3.3.5. Metoda balanţei aleatoare

În teoria matematică a planificării experimentelor se prezintă o

serie de metode care permit să se discearnă câţiva factori esenţiali, pe fondul comun al variabilelor independente, de exemplu la cercetarea prelucrabilităţii unor materiale noi, a vibraţiilor în timpul prelucrării mecanice etc.

Fig.3.5. Şir ordonat de tip exponenţial

Aprecierea importanţei efectelor se poate face cu ajutorul

analizei dispersionale, precum şi a experimentului factorial fracţionar,

Creativitate şi progres tehnic 110la care odată cu creşterea numărului factorilor, creşte brusc numărul de experienţe necesare, ceea ce face practic imposibilă selecţia factorilor semnificativi din totalul lor.

Diminuarea considerabilă a numărului de experienţe se obţine prin utilizarea planificării suprasaturate şi, în particular, a metodei balanţei aleatoare.

Prin metoda balanţei aleatorii se postulează că în cazul în care factorii independenţi ce influenţează parametrul de optimizat, se ordonează în sens descrescător din punctul de vedere al ponderii lor asupra dispersiei parametrului de optimizare, se obţine un şir de valori ordonate de tip exponenţial, figura 3.4. La reprezentarea grafică din figura 3.5, în abscisă sunt dispuşi factorii de influenţă asupra fenomenului cercetat, în ordinea influenţei lor asupra dispersiei totale a parametrului de optimizat, iar în ordonată sunt dispuse sumele cumulat în raport cu dispersia P.

După efectuarea unei serii reduse de experienţe se poate reprezenta grafic şirul ordonat de valori şi se pot separa efectele semnificative, iar celelalte să fie reportate la câmpul perturbator.

Reportarea unei părţi a efectelor la câmpul perturbator permite să se divizeze modelul matematic al evoluţiei fenomenului studiat. Modelul matematic iniţial are forma:

ε++++++++++=

−− kkk

kk

xxbxxbxxbxbxbxbxbby

1131132112

3322110 ... (3.7)

unde b0 – termenul liber; bi – coeficienţii de transfer ai termenilor liniari (i = 1, 2, 3,...,k); bij – coeficienţii de transfer ai interacţiunii factorilor de intrare (i, j = 1, 2, ...,k, i ≠ j); ε - eroarea reziduală a modelului.

Fig.3.6. Diagrama dispersiei pentru efecte liniare

Geo

rge-Ş

tefa

n C

OM

AN

11

1

Ta

belu

l 3.5

M

atric

e de

pla

nific

are

a ex

perie

nţel

or c

onfo

rm m

etod

ei

bala

nţei

ale

atoa

re

Fact

orii

cerc

etaţ

i P

aram

etru

de

optim

izar

e N

umăr

ul

expe

rienţ

ei

x 1

x 2

x 3

x 4

x 5

x 6

x 7

x 8

x 9

x 10

x 11

y yI

yII

1 -1

+1

-1

+1

+1

+1

+1

-1

+1

+1

+1

y 1

I y 1

II y 1

2 -1

-1

+1

-1

-1

-1

-1

-1

+1

+1

+1

y 2

I y 2

II y 2

3 -1

+1

+1

-1

+1

-1

-1

-1

-1

-1

+1

y 3

I y 3

II y 3

4 +1

-1

-1

-1

+1

+1

-1

-1

-1

+1

-1

y 4

I y 4

II y 4

5 +1

-1

-1

+1

-1

-1

-1

+1

-1

+1

+1

y 5

I y 5

II y 5

6 -1

+1

-1

-1

+1

-1

-1

-1

+1

-1

-1

y 6

I y 6

II y 6

7 +1

+1

-1

-1

-1

+1

+1

-1

+1

-1

-1

y 7

I y 7

II y 7

8 -1

-1

+1

+1

+1

-1

-1

+1

+1

+1

-1

y 8

I y 8

II y 8

Cre

ativ

itate

şi p

rogr

es te

hnic

11

2

Tabe

lul 3

.5 (c

ontin

uare

)

9 -1

-1

+1

+1

-1

-1

+1

+1

+1

-1

+1

y 9

I y 9

II y 9

10

-1

+1

+1

-1

-1

-1

+1

+1

+1

+1

+1

y 10

I y 10

II y 10

11

+1

+1

-1

+1

+1

+1

-1

-1

-1

+1

-1

y 11

I y 11

II y 11

12

-1

-1

-1

-1

-1

+1

+1

+1

-1

+1

+1

y 12

I y 12

II y 12

13

+1

+1

+1

+1

+1

+1

-1

-1

-1

+1

-1

y 13

I y 13

II y 13

14

-1

-1

-1

+1

-1

+1

+1

-1

-1

-1

-1

y 14

I y 14

II y 14

15

-1

-1

-1

+1

-1

+1

-1

+1

+1

-1

-1

y 15

I y 15

II y 15

16

+1

-1

-1

-1

+1

-1

-1

-1

+1

+1

+1

y 16

I y 16

II y 16

17

+1

+1

+1

+1

-1

+1

-1

+1

+1

+1

-1

y 17

I y 17

II y 17

Geo

rge-Ş

tefa

n C

OM

AN

11

1

Ta

belu

l 3.5

M

atric

e de

pla

nific

are

a ex

perie

nţel

or c

onfo

rm m

etod

ei

bala

nţei

ale

atoa

re

Fact

orii

cerc

etaţ

i P

aram

etru

de

optim

izar

e N

umăr

ul

expe

rienţ

ei

x 1

x 2

x 3

x 4

x 5

x 6

x 7

x 8

x 9

x 10

x 11

y yI

yII

1 -1

+1

-1

+1

+1

+1

+1

-1

+1

+1

+1

y 1

I y 1

II y 1

2 -1

-1

+1

-1

-1

-1

-1

-1

+1

+1

+1

y 2

I y 2

II y 2

3 -1

+1

+1

-1

+1

-1

-1

-1

-1

-1

+1

y 3

I y 3

II y 3

4 +1

-1

-1

-1

+1

+1

-1

-1

-1

+1

-1

y 4

I y 4

II y 4

5 +1

-1

-1

+1

-1

-1

-1

+1

-1

+1

+1

y 5

I y 5

II y 5

6 -1

+1

-1

-1

+1

-1

-1

-1

+1

-1

-1

y 6

I y 6

II y 6

7 +1

+1

-1

-1

-1

+1

+1

-1

+1

-1

-1

y 7

I y 7

II y 7

8 -1

-1

+1

+1

+1

-1

-1

+1

+1

+1

-1

y 8

I y 8

II y 8

Cre

ativ

itate

şi p

rogr

es te

hnic

11

2

Tabe

lul 3

.5 (c

ontin

uare

)

9 -1

-1

+1

+1

-1

-1

+1

+1

+1

-1

+1

y 9

I y 9

II y 9

10

-1

+1

+1

-1

-1

-1

+1

+1

+1

+1

+1

y 10

I y 10

II y 10

11

+1

+1

-1

+1

+1

+1

-1

-1

-1

+1

-1

y 11

I y 11

II y 11

12

-1

-1

-1

-1

-1

+1

+1

+1

-1

+1

+1

y 12

I y 12

II y 12

13

+1

+1

+1

+1

+1

+1

-1

-1

-1

+1

-1

y 13

I y 13

II y 13

14

-1

-1

-1

+1

-1

+1

+1

-1

-1

-1

-1

y 14

I y 14

II y 14

15

-1

-1

-1

+1

-1

+1

-1

+1

+1

-1

-1

y 15

I y 15

II y 15

16

+1

-1

-1

-1

+1

-1

-1

-1

+1

+1

+1

y 16

I y 16

II y 16

17

+1

+1

+1

+1

-1

+1

-1

+1

+1

+1

-1

y 17

I y 17

II y 17

Geo

rge-Ş

tefa

n C

OM

AN

11

3

Ta

belu

l 3.5

(con

tinua

re)

18

+1

-1

+1

-1

+1

-1

+1

+1

-1

-1

-1

y 18

I y 18

II y 18

19

+1

-1

+1

-1

-1

-1

+1

+1

-1

-1

+1

y 19

I y 19

II y 19

20

-1

+1

-1

+1

-1

+1

+1

+1

+1

+1

-1

y 20

I y 20

II y 20

21

-1

+1

+1

-1

+1

+1

+1

-1

-1

-1

+1

y 21

I y 21

II y 21

22

+1

-1

+1

+1

+1

-1

-1

-1

+1

-1

+1

y 22

I y 22

II y 22

23

+1

+1

+1

+1

-1

+1

+1

+1

-1

-1

-1

y 23

I y 23

II y 23

24

+1

+1

-1

-1

+1

-1

+1

+1

-1

-1

+1

y 24

I y 24

II y 24

Creativitate şi progres tehnic 114 În această situaţie, toţi factorii cercetaţi variază pe două nivele (+ 1

şi – 1), în conformitate cu matricea de planificare experimentală. Rangul matricei este egal cu numărul de observaţii şi se alege în aşa fel încât el să fie cu mult mai mic decât numărul efectelor considerate drept dubioase.

O regulă de bază la întocmirea matricei de planificare a experienţelor o constituie utilizarea mecanismului aleator, care permite obţinerea unei distribuţii aleatoare a nivelelor pe coloane, cu ajutorul numerelor aleatoare sau prin randomizarea (aleatorizarea) replicilor fracţionare. Însă, de regulă, în majoritatea cazurilor, se vor utiliza matricele elaborate special pentru întocmirea balanţelor aleatoare.

Pentru exemplificare se va elabora matricea de planificare a experienţelor la cercetarea influenţei a 11 factori independenţi din 24 de experienţe, tabelul 3.5.

Rezultatele experimentale obţinute se introduc în matricea planificării experienţelor şi se reprezintă grafic în diagramele dispersiei, figura 3.6.

Se va examina diagramele dispersiilor rezultatelor observaţiilor experimentale, conform efectelor liniare x1,...,x5, reprezentate în figura 3.6. După cum se observă, fiecare diagramă conţine toate cele 24 de puncte, corespunzătoare rezultatelor celor 24 de experienţe. Toate punctele sunt împărţite în două grupe: una din ele corespunde acelor experienţe în care factorul examinat se găseşte pe nivelul superior, iar cealaltă grupă corespunde experienţelor în care acelaşi factor se găseşte pe nivelul inferior. În acest fel, acţiunea fiecărui factor se examinează în afara influenţei altor factori.

Efectele liniare semnificative se separă vizual prin compararea medianelor, care împart întreaga multitudine a punctelor în două. Cu cât distanţa dintre cele două mediane de la nivelul superior şi cel inferior este mai mare, cu atât influenţa acestui factor asupra parametrului de optimizare va fi mai mare.

În afara medianelor, pentru aprecierea vizuală a semnificaţiei factorului se foloseşte criteriul numărului de puncte distincte (desprinse). Se numesc puncte distincte (desprinse) acele puncte care aparţin unui anumit nivel al factorului şi se găsesc mai sus de punctul superior sau sub cel inferior, al celuilalt nivel. Experienţa utilizării metodei balanţei aleatoare arată că punctele distincte (desprinse) constituie un criteriu mai important de selecţie decât deosebirea dintre mediane.

Construcţia mai multor diagrame de dispersie şi separare vizuală a factorilor semnificativi este foarte laborioasă. De aceea, pentru a uşura aceste operaţiuni se recomandă folosirea unor dispozitive speciale de lucru.

Pentru aprecierea cantitativă a factorilor, separaţi vizual, se pot folosi diverse metode statistice. Cea mai potrivită metodă constă în elaborarea matricei variabilelor independente şi cu ajutorul ei să se efectueze analiza obişnuită a regresiilor , însă, dacă calculele se efectuează manual, această metodă este foarte laborioasă. De aceea la efectuarea manuală a calculelor se folosesc tabele cu mai multe intrări, metoda apropiindu-se de analiza dispersională şi factorială.

George-Ştefan COMAN 115 Se va examina întocmirea unui tabel cu trei intrări pentru aprecierea

efectelor liniare, tabelul 3.6. În fiecare compartiment al tabelului se introduce acea valoare a

parametrului de optimizare, care corespunde combinaţiei semnelor factorilor, în cazul de faţă, din matricea de planificare a experienţelor.

Pentru valorile parametrului de optimizare din fiecare compartiment se calculează valoarea medie şi se obţin opt valori ⎯yi în baza cărora se calculează efectele. În acest scop, se calculează toate mediile mediilor nivelului (+) şi din valoarea obţinută se scade media mediilor nivelului (-).

Tabelul 3.6 Tabel de analiză cu trei intrări

Nivelul de variaţie al factorului x2 (+1) pentru

nivelul de variaţie x1

Nivelul de variaţie al factorului x2 (-1) pentru

nivelul de variaţie x1

Numărul de variaţie al factorilor

(+1) (-1) (+1) (-1) y13 y3 y18 y2 y17 y10 y19 y8 y23 y23 y23 y9

x3(+1)

⎯y1 ⎯y2 ⎯y3 ⎯y4

y7 y1 y4 y12 y11 y6 y5 y14 y24 y20 y16 y15

x3(-1)

⎯y5 ⎯y6 ⎯y7 ⎯y8 Trecerea de la efect la aprecierea coeficienţilor de regresie se face

prin împărţirea efectului corespunzător în două. În cazul folosirii tabelelor cu trei intrări, formulele pentru determinarea efectelor vor fi:

44

44

44

876543213

874365212

864275311

yyyyyyyya

yyyyyyyya

yyyyyyyya

+++−

+++=

+++−

+++=

+++−

+++=

(3.8)

După cum se observă în expresiile (3.8), la aprecierea unuia din efecte

se calculează media celorlalte două şi se nivelează influenţa lor, însă, în acest caz, influenţa restului de factori nu este înlăturată. De aceea, apare tendinţa de a întocmi tabele cu un număr cât mai mare de intrări, fapt ce nu este totdeauna

Creativitate şi progres tehnic 114 În această situaţie, toţi factorii cercetaţi variază pe două nivele (+ 1

şi – 1), în conformitate cu matricea de planificare experimentală. Rangul matricei este egal cu numărul de observaţii şi se alege în aşa fel încât el să fie cu mult mai mic decât numărul efectelor considerate drept dubioase.

O regulă de bază la întocmirea matricei de planificare a experienţelor o constituie utilizarea mecanismului aleator, care permite obţinerea unei distribuţii aleatoare a nivelelor pe coloane, cu ajutorul numerelor aleatoare sau prin randomizarea (aleatorizarea) replicilor fracţionare. Însă, de regulă, în majoritatea cazurilor, se vor utiliza matricele elaborate special pentru întocmirea balanţelor aleatoare.

Pentru exemplificare se va elabora matricea de planificare a experienţelor la cercetarea influenţei a 11 factori independenţi din 24 de experienţe, tabelul 3.5.

Rezultatele experimentale obţinute se introduc în matricea planificării experienţelor şi se reprezintă grafic în diagramele dispersiei, figura 3.6.

Se va examina diagramele dispersiilor rezultatelor observaţiilor experimentale, conform efectelor liniare x1,...,x5, reprezentate în figura 3.6. După cum se observă, fiecare diagramă conţine toate cele 24 de puncte, corespunzătoare rezultatelor celor 24 de experienţe. Toate punctele sunt împărţite în două grupe: una din ele corespunde acelor experienţe în care factorul examinat se găseşte pe nivelul superior, iar cealaltă grupă corespunde experienţelor în care acelaşi factor se găseşte pe nivelul inferior. În acest fel, acţiunea fiecărui factor se examinează în afara influenţei altor factori.

Efectele liniare semnificative se separă vizual prin compararea medianelor, care împart întreaga multitudine a punctelor în două. Cu cât distanţa dintre cele două mediane de la nivelul superior şi cel inferior este mai mare, cu atât influenţa acestui factor asupra parametrului de optimizare va fi mai mare.

În afara medianelor, pentru aprecierea vizuală a semnificaţiei factorului se foloseşte criteriul numărului de puncte distincte (desprinse). Se numesc puncte distincte (desprinse) acele puncte care aparţin unui anumit nivel al factorului şi se găsesc mai sus de punctul superior sau sub cel inferior, al celuilalt nivel. Experienţa utilizării metodei balanţei aleatoare arată că punctele distincte (desprinse) constituie un criteriu mai important de selecţie decât deosebirea dintre mediane.

Construcţia mai multor diagrame de dispersie şi separare vizuală a factorilor semnificativi este foarte laborioasă. De aceea, pentru a uşura aceste operaţiuni se recomandă folosirea unor dispozitive speciale de lucru.

Pentru aprecierea cantitativă a factorilor, separaţi vizual, se pot folosi diverse metode statistice. Cea mai potrivită metodă constă în elaborarea matricei variabilelor independente şi cu ajutorul ei să se efectueze analiza obişnuită a regresiilor , însă, dacă calculele se efectuează manual, această metodă este foarte laborioasă. De aceea la efectuarea manuală a calculelor se folosesc tabele cu mai multe intrări, metoda apropiindu-se de analiza dispersională şi factorială.

George-Ştefan COMAN 115 Se va examina întocmirea unui tabel cu trei intrări pentru aprecierea

efectelor liniare, tabelul 3.6. În fiecare compartiment al tabelului se introduce acea valoare a

parametrului de optimizare, care corespunde combinaţiei semnelor factorilor, în cazul de faţă, din matricea de planificare a experienţelor.

Pentru valorile parametrului de optimizare din fiecare compartiment se calculează valoarea medie şi se obţin opt valori ⎯yi în baza cărora se calculează efectele. În acest scop, se calculează toate mediile mediilor nivelului (+) şi din valoarea obţinută se scade media mediilor nivelului (-).

Tabelul 3.6 Tabel de analiză cu trei intrări

Nivelul de variaţie al factorului x2 (+1) pentru

nivelul de variaţie x1

Nivelul de variaţie al factorului x2 (-1) pentru

nivelul de variaţie x1

Numărul de variaţie al factorilor

(+1) (-1) (+1) (-1) y13 y3 y18 y2 y17 y10 y19 y8 y23 y23 y23 y9

x3(+1)

⎯y1 ⎯y2 ⎯y3 ⎯y4

y7 y1 y4 y12 y11 y6 y5 y14 y24 y20 y16 y15

x3(-1)

⎯y5 ⎯y6 ⎯y7 ⎯y8 Trecerea de la efect la aprecierea coeficienţilor de regresie se face

prin împărţirea efectului corespunzător în două. În cazul folosirii tabelelor cu trei intrări, formulele pentru determinarea efectelor vor fi:

44

44

44

876543213

874365212

864275311

yyyyyyyya

yyyyyyyya

yyyyyyyya

+++−

+++=

+++−

+++=

+++−

+++=

(3.8)

După cum se observă în expresiile (3.8), la aprecierea unuia din efecte

se calculează media celorlalte două şi se nivelează influenţa lor, însă, în acest caz, influenţa restului de factori nu este înlăturată. De aceea, apare tendinţa de a întocmi tabele cu un număr cât mai mare de intrări, fapt ce nu este totdeauna

Creativitate şi progres tehnic 116 posibil. În unele situaţii nu se poate întocmi nici un tabel cu trei intrări, fiind necesară întocmirea unui tabel cu două intrări.

Semnificaţia statistică a efectelor se verifică, de obicei, cu ajutorul criteriului t a lui Student:

sat i

ai

.4= (3.9)

unde:

∑=

=m

j j

rez

nss

1

2 (3.10)

în care m este numărul compartimentelor tabelului cu n intrări; nj – numărul

de observaţii în compartimentul de rang j al tabelului cu n intrări; 2rezs -

dispersia reziduală calculată cu ajutorul observaţiilor, în raport cu valorile medii pe compartimentele tabelului. Pentru a se uşura efectuarea calculelor se va întocmi un tabel de forma tabelului 3.7.

Tabelul 3.7

Calculul dispersiei reziduale

Nr.

com

parti

men

tulu

i din

ta

belu

l cu

n in

trări

nj ∑yj (∑yj)2 ∑ 2jy

( ))1(

2

1

22

−−= ∑∑

− jj

j

j

jrez nn

yny

s

j

rez

ns2

1 2 . . .

m

Valorile calculate pentru criteriul t se compară cu valorile teoretice

ale criteriului t tabelate, de obicei, la un nivel de încredere P=0,95. Numărul gradelor de libertate va fi egal cu diferenţa dintre numărul total de experienţe şi numărul de compartimente ale tabelului auxiliar. Se consideră că este semnificativ acel efect la care valoarea calculată a criteriului t este mai mare decât cea tabelată.

George-Ştefan COMAN 117 Pentru separarea restului de factori semnificativi se face corecţia

rezultatelor. În acest scop, la toate valorile parametrului de optimizare, care corespunde nivelului superior al efectului separat, se adună valoarea lui cu semn invers, ceea ce corespunde cu dispariţia deosebirii medianelor pentru nivelul factorului corespunzător. În consecinţă, se elimină influenţa acestuia din urmă.

După eliminarea efectelor semnificative se obţine o nouă grupare a parametrului de optimizare yI (tabelul 3.7) şi se vor construi din nou diagrame de dispersie pentru separarea următoarelor efecte, luând în considerare şi efectele de interacţiune ale factorilor. Nu se recomandă construirea diagramelor de dispersie pentru toate interacţiunile posibile. În mod obişnuit se foloseşte procedeul care permite reducerea considerabilă a volumului de lucru monoton şi obositor, necesar pentru construcţia diagramelor de dispersie. Acest procedeu se bazează pe examinarea interacţiunii numai a acelor factori care au puncte de dispersie izolate (distincte) pe aceleaşi nivele, precum şi pe nivele diferite. Întrucât coloana de interacţiune se formează prin înmulţirea semnelor a două coloane, punctele izolate apar pe nivelul superior, dacă ambii factori iniţiali au puncte izolate pe nivelele de acelaşi semn, figura 3.6.

Fig.3.6. Efectele semnificative de interacţiune x1x2 a două efecte

liniare nesemnificative x1 şi x2 Dacă punctele izolate (distincte) se găsesc pe nivelele cu semne

diferite, atunci pe nivelul inferior de interacţiune, care cuprinde acest factor, vor exista şi astfel de puncte. Va trebui să se examineze interacţiunile unor asemenea factori, care au un mare număr de puncte izolate (distincte), atât pe acelaşi nivele cât şi pe nivele diferite. Aceasta se face atunci când porţiunile superioare sau inferioare ale diagramelor de dispersie a doi factori,

Creativitate şi progres tehnic 116 posibil. În unele situaţii nu se poate întocmi nici un tabel cu trei intrări, fiind necesară întocmirea unui tabel cu două intrări.

Semnificaţia statistică a efectelor se verifică, de obicei, cu ajutorul criteriului t a lui Student:

sat i

ai

.4= (3.9)

unde:

∑=

=m

j j

rez

nss

1

2 (3.10)

în care m este numărul compartimentelor tabelului cu n intrări; nj – numărul

de observaţii în compartimentul de rang j al tabelului cu n intrări; 2rezs -

dispersia reziduală calculată cu ajutorul observaţiilor, în raport cu valorile medii pe compartimentele tabelului. Pentru a se uşura efectuarea calculelor se va întocmi un tabel de forma tabelului 3.7.

Tabelul 3.7

Calculul dispersiei reziduale

Nr.

com

parti

men

tulu

i din

ta

belu

l cu

n in

trări

nj ∑yj (∑yj)2 ∑ 2jy

( ))1(

2

1

22

−−= ∑∑

− jj

j

j

jrez nn

yny

s

j

rez

ns2

1 2 . . .

m

Valorile calculate pentru criteriul t se compară cu valorile teoretice

ale criteriului t tabelate, de obicei, la un nivel de încredere P=0,95. Numărul gradelor de libertate va fi egal cu diferenţa dintre numărul total de experienţe şi numărul de compartimente ale tabelului auxiliar. Se consideră că este semnificativ acel efect la care valoarea calculată a criteriului t este mai mare decât cea tabelată.

George-Ştefan COMAN 117 Pentru separarea restului de factori semnificativi se face corecţia

rezultatelor. În acest scop, la toate valorile parametrului de optimizare, care corespunde nivelului superior al efectului separat, se adună valoarea lui cu semn invers, ceea ce corespunde cu dispariţia deosebirii medianelor pentru nivelul factorului corespunzător. În consecinţă, se elimină influenţa acestuia din urmă.

După eliminarea efectelor semnificative se obţine o nouă grupare a parametrului de optimizare yI (tabelul 3.7) şi se vor construi din nou diagrame de dispersie pentru separarea următoarelor efecte, luând în considerare şi efectele de interacţiune ale factorilor. Nu se recomandă construirea diagramelor de dispersie pentru toate interacţiunile posibile. În mod obişnuit se foloseşte procedeul care permite reducerea considerabilă a volumului de lucru monoton şi obositor, necesar pentru construcţia diagramelor de dispersie. Acest procedeu se bazează pe examinarea interacţiunii numai a acelor factori care au puncte de dispersie izolate (distincte) pe aceleaşi nivele, precum şi pe nivele diferite. Întrucât coloana de interacţiune se formează prin înmulţirea semnelor a două coloane, punctele izolate apar pe nivelul superior, dacă ambii factori iniţiali au puncte izolate pe nivelele de acelaşi semn, figura 3.6.

Fig.3.6. Efectele semnificative de interacţiune x1x2 a două efecte

liniare nesemnificative x1 şi x2 Dacă punctele izolate (distincte) se găsesc pe nivelele cu semne

diferite, atunci pe nivelul inferior de interacţiune, care cuprinde acest factor, vor exista şi astfel de puncte. Va trebui să se examineze interacţiunile unor asemenea factori, care au un mare număr de puncte izolate (distincte), atât pe acelaşi nivele cât şi pe nivele diferite. Aceasta se face atunci când porţiunile superioare sau inferioare ale diagramelor de dispersie a doi factori,

Creativitate şi progres tehnic 118 a căror interacţiune se examinează, formează o imagine oglindă, figura 6.4. În partea inferioară a diagramei de dispersie se arată imaginea de oglindă a punctelor. Din această cauză, la construirea diagramei de dispersie pentru efectul de interacţiune x1x2 acest grup de puncte se găseşte pe nivelul inferior. În partea superioară a diagramei, punctele se reproduc reciproc şi, din această cauză, pe diagrama efectului de interacţiune ele se găsesc pe nivelul superior. În această situaţie este uşor de înţeles cum poate să apară o interacţiune semnificativă a factorilor, când fiecare din efecte, considerate separat, au fost nesemnificative.

Procesul de separare al factorilor semnificativi continuă până ce eroarea dispersiei rezultatelor cercetate va deveni neglijabilă în comparaţie cu eroarea experienţei. Separarea succesivă a efectelor semnificative încetează dacă valoarea experimentală a criteriului F devine mică sau cel mult egală cu cea teoretică, tabelată.

Valoarea experimentală a criteriului F se determină cu relaţia:

2

2

D

m

ssF = (3.11)

unde 2ms este dispersia erorilor experimentale în raport cu media aritmetică a

rezultatelor respective şi care se determină după fiecare corecţie a rezultatelor; 2Ds - dispersia erorii experimentale calculată în raport cu rezultatele mai multor

experienţe paralele randomizate (aleatorizate). Ultima etapă de triere prevede elaborarea diagramelor efective şi

obţinerea ecuaţiei regresiei dependenţei parametrului de optimizare, în funcţie de factorii semnificativi şi de interacţiune a acestora.

Metoda balanţei aleatoare este foarte eficace, dar ea este destinată numai pentru o apreciere grosieră a factorilor semnificativi, din numărul mare de factori consideraţi drept incerţi. Ea nu este recomandată pentru cercetări de precizie. Pentru lărgirea posibilităţilor folosirii acestei metode s-au propus planuri de efectuare a experienţelor cu mai multe nivele, care măresc, în mod considerabil, eficacitatea metodei.

George-Ştefan COMAN 119

Cap.4. MANAGEMENTUL CREATIVITĂŢII ÎN SISTEMUL MACROECONOMIC AL CERCETĂRII TEHNICO-ECONOMICE

4.1. Concepte şi noţiuni de bază

Tehnica este o noţiune complexă, cu multe definiţii dependente

de domeniul la care ne referim, material sau spiritual. Astfel, menţionăm: Totalitatea procedeelor întrebuinţate în practicarea unei meserii, a unei ştiinţe etc.; Totalitatea uneltelor şi a practicilor producţiei dezvoltate în cursul istoriei, care permit omenirii să cerceteze şi să transforme natura înconjurătoare cu scopul de a obţine bunuri materiale; Totalitate a uneltelor şi a mijloacelor de muncă, perfecţionate în cursul dezvoltării istorice a omenirii, care permit obţinerea de bunuri materiale; Totalitate a maşinilor, mecanismelor şi aparatelor aflate în întrebuinţare; Ansamblu de procedee şi deprinderi folosite într-un anumit domeniu de activitate; O noţiune care se referă la latura de strictă specialitate a unei arte, a unei ştiinţe, a unei meserii etc.

După Tudor Vianu „Tehnica este[…] ştiinţa activităţii omeneşti puse în slujba anumitor năzuinţe culturale”81. Din punctul său de vedere, tehnica este o valoare culturală parţială, în sensul că nu acoperă cultura, sistemul său de valori în întregul pe care-l presupune. De asemenea, din perspectiva concepţiei la care ne raportăm, tehnica presupune ca suport sau ca temelie a ei, cultura întrucât tehnica asigură „mijloacele obiective ale culturii, adică acelea care ajută, sprijină, solicită producţia culturală”82.

Noţiunea de tehnică este originar din techne-le grecesc care se referea la activitatea umană specializată, fiind tradus prin „meşteşug, iscusinţă, artă, ştiinţă aplicată”83. „Cine spune techne spune cunoaştere specializată, ucenicie, procedee secrete de reuşită”84. „Techne era folosit de contemporanii lui Platon pentru a desemna orice iscusinţă în a face ceva, şi, mai specific, un fel de competenţă profesională în opoziţie cu abilitatea instinctivă (phisys) sau cu simplu noroc (tyche)”85.

Techne-le grecesc a fost tradus în limba latină prin noţiunea de ars – artă. În înţelesul nostru contemporan, dacă, aşa cum procedează unii autori, aproximăm gândirea artistică prin actul de invenţie, atunci

81 Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Bucureşti, Editura Nrmira, 1998, p.263. 82 Tudor Vianu, ibidem, p.264. 83Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.267. 84Jean-Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia Antică, Bucureşti, Editura meridiane, 1995, p.352. 85 Francis E. Peters, ibidem, p.267.

Creativitate şi progres tehnic 120tehnica devine artă în partea ei creatoare, rămânând meşteşug în partea ei de rutină.

Din noţiunea de tehnică a derivat noţiunea de tehnologie (ştiinţa tehnicii) definită ca fiind: ansamblul cunoştinţelor despre arte şi meserii în general, despre procedeele şi mijloacele de fabricare şi de prelucrare. „Tehnologia este o caracteristică definitorie a naturii umane: istoria ei include întreaga istorie a evoluţiei umane”86 sau, Tehnologia este arta de a transforma ştiinţa în ceva practic.

4.2. Premise epistemologice privind creativitatea în tehnică şi

tehnologie Fritjof Capra consideră că: „În cultura noastră, creşterea

economică este indestructibil legată de creşterea tehnologică. Oamenii şi instituţiile sunt hipnotizaţi de minunile tehnologiei moderne şi au ajuns să creadă că orice problemă are o soluţie tehnică. Indiferent dacă problema este de natură politică, psihologică sau ecologică, prima reacţie, aproape în mod automat, constă în abordarea problemei prin aplicarea unei tehnologii existente sau dezvoltarea unei tehnologii noi. Consumul risipitor de energie este contrabalansat de energia nucleară, lipsa viziunii politice este compensată de construirea mai multor rachete şi bombe, iar otrăvirea mediului înconjurător este remediată prin dezvoltarea de tehnologii speciale care, la rândul lor, afectează mediul în moduri deocamdată necunoscute. Prin căutarea de soluţii cu caracter tehnologic pentru toate problemele, le plimbăm pur şi simplu în cadrul ecosistemului global şi, de foarte multe ori, efectele colaterale ale soluţiei sunt mai dăunătoare decât problema originală”87.

Istoria omenirii este în fond istoria strădaniilor oamenilor de a crea valori, materiale şi spirituale, în vederea realizării aspiraţiilor, dorinţelor, năzuinţelor şi trebuinţelor lor. Dar, creaţiile umane au fost totdeauna impulsionate de creaţiile tehnice care i-au asigurat condiţii de progres general, de materializare a valorilor ştiinţifice în valori ale civilizaţiei.

Evoluţia creaţiei umane se caracterizează prin creşterea continuă a eficienţei tehnice şi economice a produselor sale. Eficienţa tehnică este condiţionată de îmbunătăţirea permanentă a funcţiilor obiectelor realizate, pentru suplinirea efortului fizic şi intelectual al oamenilor şi crearea însăşi a condiţiilor creşterii valorilor spirituale. Eficienţa economică s-a caracterizat permanent prin reducerea cheltuielilor de muncă vie şi materializată în producerea obiectelor respective astfel ca aria beneficiarilor produselor tehnicii să fie cât mai largă, având la bază faptul că fiind o fiinţă creatoare de valori, omul nu se mulţumeşte niciodată cu ceea ce a creat înainte, ci năzuieşte la îmbunătăţirea continuă a produselor muncii sale. Aceste

86 Fritjof Capra, Momentul adevărului, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004, p.139. 87 Fritjof Capra, Ibidem, p.262.

George-Ştefan COMAN 119

Cap.4. MANAGEMENTUL CREATIVITĂŢII ÎN SISTEMUL MACROECONOMIC AL CERCETĂRII TEHNICO-ECONOMICE

4.1. Concepte şi noţiuni de bază

Tehnica este o noţiune complexă, cu multe definiţii dependente

de domeniul la care ne referim, material sau spiritual. Astfel, menţionăm: Totalitatea procedeelor întrebuinţate în practicarea unei meserii, a unei ştiinţe etc.; Totalitatea uneltelor şi a practicilor producţiei dezvoltate în cursul istoriei, care permit omenirii să cerceteze şi să transforme natura înconjurătoare cu scopul de a obţine bunuri materiale; Totalitate a uneltelor şi a mijloacelor de muncă, perfecţionate în cursul dezvoltării istorice a omenirii, care permit obţinerea de bunuri materiale; Totalitate a maşinilor, mecanismelor şi aparatelor aflate în întrebuinţare; Ansamblu de procedee şi deprinderi folosite într-un anumit domeniu de activitate; O noţiune care se referă la latura de strictă specialitate a unei arte, a unei ştiinţe, a unei meserii etc.

După Tudor Vianu „Tehnica este[…] ştiinţa activităţii omeneşti puse în slujba anumitor năzuinţe culturale”81. Din punctul său de vedere, tehnica este o valoare culturală parţială, în sensul că nu acoperă cultura, sistemul său de valori în întregul pe care-l presupune. De asemenea, din perspectiva concepţiei la care ne raportăm, tehnica presupune ca suport sau ca temelie a ei, cultura întrucât tehnica asigură „mijloacele obiective ale culturii, adică acelea care ajută, sprijină, solicită producţia culturală”82.

Noţiunea de tehnică este originar din techne-le grecesc care se referea la activitatea umană specializată, fiind tradus prin „meşteşug, iscusinţă, artă, ştiinţă aplicată”83. „Cine spune techne spune cunoaştere specializată, ucenicie, procedee secrete de reuşită”84. „Techne era folosit de contemporanii lui Platon pentru a desemna orice iscusinţă în a face ceva, şi, mai specific, un fel de competenţă profesională în opoziţie cu abilitatea instinctivă (phisys) sau cu simplu noroc (tyche)”85.

Techne-le grecesc a fost tradus în limba latină prin noţiunea de ars – artă. În înţelesul nostru contemporan, dacă, aşa cum procedează unii autori, aproximăm gândirea artistică prin actul de invenţie, atunci

81 Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Bucureşti, Editura Nrmira, 1998, p.263. 82 Tudor Vianu, ibidem, p.264. 83Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p.267. 84Jean-Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia Antică, Bucureşti, Editura meridiane, 1995, p.352. 85 Francis E. Peters, ibidem, p.267.

Creativitate şi progres tehnic 120tehnica devine artă în partea ei creatoare, rămânând meşteşug în partea ei de rutină.

Din noţiunea de tehnică a derivat noţiunea de tehnologie (ştiinţa tehnicii) definită ca fiind: ansamblul cunoştinţelor despre arte şi meserii în general, despre procedeele şi mijloacele de fabricare şi de prelucrare. „Tehnologia este o caracteristică definitorie a naturii umane: istoria ei include întreaga istorie a evoluţiei umane”86 sau, Tehnologia este arta de a transforma ştiinţa în ceva practic.

4.2. Premise epistemologice privind creativitatea în tehnică şi

tehnologie Fritjof Capra consideră că: „În cultura noastră, creşterea

economică este indestructibil legată de creşterea tehnologică. Oamenii şi instituţiile sunt hipnotizaţi de minunile tehnologiei moderne şi au ajuns să creadă că orice problemă are o soluţie tehnică. Indiferent dacă problema este de natură politică, psihologică sau ecologică, prima reacţie, aproape în mod automat, constă în abordarea problemei prin aplicarea unei tehnologii existente sau dezvoltarea unei tehnologii noi. Consumul risipitor de energie este contrabalansat de energia nucleară, lipsa viziunii politice este compensată de construirea mai multor rachete şi bombe, iar otrăvirea mediului înconjurător este remediată prin dezvoltarea de tehnologii speciale care, la rândul lor, afectează mediul în moduri deocamdată necunoscute. Prin căutarea de soluţii cu caracter tehnologic pentru toate problemele, le plimbăm pur şi simplu în cadrul ecosistemului global şi, de foarte multe ori, efectele colaterale ale soluţiei sunt mai dăunătoare decât problema originală”87.

Istoria omenirii este în fond istoria strădaniilor oamenilor de a crea valori, materiale şi spirituale, în vederea realizării aspiraţiilor, dorinţelor, năzuinţelor şi trebuinţelor lor. Dar, creaţiile umane au fost totdeauna impulsionate de creaţiile tehnice care i-au asigurat condiţii de progres general, de materializare a valorilor ştiinţifice în valori ale civilizaţiei.

Evoluţia creaţiei umane se caracterizează prin creşterea continuă a eficienţei tehnice şi economice a produselor sale. Eficienţa tehnică este condiţionată de îmbunătăţirea permanentă a funcţiilor obiectelor realizate, pentru suplinirea efortului fizic şi intelectual al oamenilor şi crearea însăşi a condiţiilor creşterii valorilor spirituale. Eficienţa economică s-a caracterizat permanent prin reducerea cheltuielilor de muncă vie şi materializată în producerea obiectelor respective astfel ca aria beneficiarilor produselor tehnicii să fie cât mai largă, având la bază faptul că fiind o fiinţă creatoare de valori, omul nu se mulţumeşte niciodată cu ceea ce a creat înainte, ci năzuieşte la îmbunătăţirea continuă a produselor muncii sale. Aceste

86 Fritjof Capra, Momentul adevărului, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004, p.139. 87 Fritjof Capra, Ibidem, p.262.

George-Ştefan COMAN 121tendinţe s-au concretizat în descoperirea unor legii specifice creaţiei tehnice, dintre care menţionăm.

Legea descreşterii costurilor de producţie. În tehnologie, această lege poate fi studiată pe baza observaţiilor experimentale, nu poate fi dedusă prin „ştiinţă teoretică pură”, ci numai pe baza observaţiilor experimentale, în conformitate cu legile de bază ale progresului tehnic.

Legea creşterii productivităţii. Rezultă, de asemenea, din observaţiile practice ca urmare a progresului tehnic. Astfel, pe baza unor studii economico-sociale se apreciază că la mijlocul secolului al XIX-lea se consuma 70% din cele 24 ore zilnice pentru asigurarea celor necesare menţinerii vieţii, iar la finele secolului al XX-lea doar 30%.

Dezvoltarea tehnicii şi tehnologiei are la bază abordarea sistemică a lor şi creşterea complexităţii sistemelor respective. Ori, în abordarea sistemelor complexe trebuie să se ţină seama de anumite principii: ale coordonabilităţii, incompatibilităţii, optimalităţii şi principiul de incertitudine.

Principiul coordonabilităţii arată că reglarea centralizată a unui sistem complex, chiar dacă este posibilă, nu este avantajoasă, datorită numeroaselor procese care trebuie reglate, contradicţiilor şi neliniarităţilor lor. Pe de altă parte, nici conducerea descentralizată nu este avantajoasă, datorită faptului că fiecare subsistem are tendinţa de a-şi rezolva propriile sale probleme fără a ţine seama sau chiar intrând în competiţie cu celelalte subsisteme. Astfel, este necesar un sistem coordonator care să rezolve, în interesul unităţii şi integrităţii sistemului, contradicţiile şi conflictele care apar între diferitele subsisteme la nivel local.

Principiul incompatibilităţii arată că, cu cât complexitatea sistemului este mai mare, cu atât scade posibilitatea de a-l descrie în mod riguros, până la un nivel dincolo de care precizia şi relevanţa se exclud reciproc. Pentru că, oricât de cuprinzător ar fi modelul matematic, el tot nu va putea surprinde toate interacţiunile dintre elementele sau subsistemele unui sistem complex. Şi, pe măsură ce sistemul devine tot mai complex, relevanţa modelului devine tot mai mică.

Principiul optimalităţii arată că, dacă un subsistem al unui sistem complex nu este optimal în relaţiile sale cu celelalte subsisteme, atunci nici sistemul complex nu mai este optimal. Pentru a putea respecta acest principiu, subsistemele trebuie uneori să-şi sacrifice optimalitatea ideală, pe care ar putea-o atinge în cazul în care ar fi izolate, pentru a asigura optimalitatea sistemului complex din care fac parte.

Principiul de incertitudine relevă că, într-un sistem complex compus din mai multe subsisteme interconectate, starea unui subsistem şi interacţiunea lui cu celelalte subsisteme pot fi simultan determinate numai până la un anumit grad de acurateţe. Acest principiu ar putea fi pus pe acelaşi plan cu teorema de indecidabilitate a lui Gödel sau cu principiul de nedeterminare al lui Heisenberg, din fizica cuantică.

Dificultăţile care intervin în cunoaşterea şi în controlul sistemelor complexe sunt generate nu numai de numărul mare de elemente, ci şi de

Creativitate şi progres tehnic 122calitatea lor, adică de aspectul calitativ. Căutând să descopere regulile şi legile după care se desfăşoară fenomenele, ştiinţa s-a ocupat mai ales de aspectul general şi cantitativ şi a ignorat în mare măsură aspectul individual şi calitativ al fenomenelor.

Tocmai pentru a depăşi această limită a ştiinţei contemporane, matematicianul francez René Frédéric Thom88 a elaborat în anii ’60 o teorie generală a modelării calitative, cunoscută sub denumirea de teoria catastrofelor. Aceasta se referă mai ales la sistemele care tind spre egalizarea gradientelor, adică spre atingerea unor minime locale, sisteme în care modificări extrem de mici ale unor parametri pot duce la schimbări extrem de mari ale evoluţiei lor, subliniindu-se astfel discontinuitatea sau mai bine zis disproporţionalitatea fenomenelor.

Condiţia majoră a teoriei catastrofelor este existenţa unei funcţii V(x,p), care poate fi o funcţie de potenţial, de energie, de entropie, de cost sau de probabilitate, prin a cărei minimalizare sistemul evoluează către anumite stări x0, pentru care f(x0,p) = 0, adică nu apar modificări rapide. Mulţimea punctelor de echilibru x0 se va nota Mf şi va fi o suprafaţă cu k dimensiuni. Atunci când apar modificări ale variabilelor lente p, apare o proiecţie Tf a lui Mf. Precizând că variabilele rapide X se modifică având ecuaţia de dinamică:

),( pxfdtdx

=

care plasează starea sistemului undeva în mulţimea Mf, dată de f(x,p) = 0 şi că există o proiecţie Tj a lui Mf pe spaţiul variabilelor lente, se ajunge la concluzia că orice singularitate este echivalentă cu o catastrofă elementară.

Teoria catastrofelor corespunde mai bine diversităţii, discontinuităţii şi neliniarităţii fenomenelor din ecosisteme. Dar, cu toate progresele pe care le-a realizat, după cum reiese din principiile menţionate mai sus, nici ea nu poate cuprinde realitatea înconjurătoare în toată diversitatea şi complexitatea ei.

Se poate spune că având în vedere discontinuitatea şi neuniformitatea mediului în care trăim, care este rezultatul organizării lui în sisteme distincte, teoria sistemelor a reprezentat un veritabil progres. Ea a atras atenţia asupra rolului pe care îl are agregarea şi organizarea materiei în entităţi de ordin superior, reuşind să depăşească modul de gândire analitic care s-a dovedit neputincios în faţa elementelor complex organizate ale universului.

Dar, cu toate progresele pe care le-a realizat, teoria sistemelor s-a dovedit a avea şi ea limitele sale. Reducând complexitatea fenomenelor la conceptul formal de sistem, a înlocuit, după cum arată sociologul francez

88 René Thom, “Stabilité structurelle et morphogenèse. Essai d’une théorie générale des modèles”,Ed. Ediscience, 1973 et “Modèles mathématiques de la morphogenèse”, Ed. Bourgeois, 1981

George-Ştefan COMAN 121tendinţe s-au concretizat în descoperirea unor legii specifice creaţiei tehnice, dintre care menţionăm.

Legea descreşterii costurilor de producţie. În tehnologie, această lege poate fi studiată pe baza observaţiilor experimentale, nu poate fi dedusă prin „ştiinţă teoretică pură”, ci numai pe baza observaţiilor experimentale, în conformitate cu legile de bază ale progresului tehnic.

Legea creşterii productivităţii. Rezultă, de asemenea, din observaţiile practice ca urmare a progresului tehnic. Astfel, pe baza unor studii economico-sociale se apreciază că la mijlocul secolului al XIX-lea se consuma 70% din cele 24 ore zilnice pentru asigurarea celor necesare menţinerii vieţii, iar la finele secolului al XX-lea doar 30%.

Dezvoltarea tehnicii şi tehnologiei are la bază abordarea sistemică a lor şi creşterea complexităţii sistemelor respective. Ori, în abordarea sistemelor complexe trebuie să se ţină seama de anumite principii: ale coordonabilităţii, incompatibilităţii, optimalităţii şi principiul de incertitudine.

Principiul coordonabilităţii arată că reglarea centralizată a unui sistem complex, chiar dacă este posibilă, nu este avantajoasă, datorită numeroaselor procese care trebuie reglate, contradicţiilor şi neliniarităţilor lor. Pe de altă parte, nici conducerea descentralizată nu este avantajoasă, datorită faptului că fiecare subsistem are tendinţa de a-şi rezolva propriile sale probleme fără a ţine seama sau chiar intrând în competiţie cu celelalte subsisteme. Astfel, este necesar un sistem coordonator care să rezolve, în interesul unităţii şi integrităţii sistemului, contradicţiile şi conflictele care apar între diferitele subsisteme la nivel local.

Principiul incompatibilităţii arată că, cu cât complexitatea sistemului este mai mare, cu atât scade posibilitatea de a-l descrie în mod riguros, până la un nivel dincolo de care precizia şi relevanţa se exclud reciproc. Pentru că, oricât de cuprinzător ar fi modelul matematic, el tot nu va putea surprinde toate interacţiunile dintre elementele sau subsistemele unui sistem complex. Şi, pe măsură ce sistemul devine tot mai complex, relevanţa modelului devine tot mai mică.

Principiul optimalităţii arată că, dacă un subsistem al unui sistem complex nu este optimal în relaţiile sale cu celelalte subsisteme, atunci nici sistemul complex nu mai este optimal. Pentru a putea respecta acest principiu, subsistemele trebuie uneori să-şi sacrifice optimalitatea ideală, pe care ar putea-o atinge în cazul în care ar fi izolate, pentru a asigura optimalitatea sistemului complex din care fac parte.

Principiul de incertitudine relevă că, într-un sistem complex compus din mai multe subsisteme interconectate, starea unui subsistem şi interacţiunea lui cu celelalte subsisteme pot fi simultan determinate numai până la un anumit grad de acurateţe. Acest principiu ar putea fi pus pe acelaşi plan cu teorema de indecidabilitate a lui Gödel sau cu principiul de nedeterminare al lui Heisenberg, din fizica cuantică.

Dificultăţile care intervin în cunoaşterea şi în controlul sistemelor complexe sunt generate nu numai de numărul mare de elemente, ci şi de

Creativitate şi progres tehnic 122calitatea lor, adică de aspectul calitativ. Căutând să descopere regulile şi legile după care se desfăşoară fenomenele, ştiinţa s-a ocupat mai ales de aspectul general şi cantitativ şi a ignorat în mare măsură aspectul individual şi calitativ al fenomenelor.

Tocmai pentru a depăşi această limită a ştiinţei contemporane, matematicianul francez René Frédéric Thom88 a elaborat în anii ’60 o teorie generală a modelării calitative, cunoscută sub denumirea de teoria catastrofelor. Aceasta se referă mai ales la sistemele care tind spre egalizarea gradientelor, adică spre atingerea unor minime locale, sisteme în care modificări extrem de mici ale unor parametri pot duce la schimbări extrem de mari ale evoluţiei lor, subliniindu-se astfel discontinuitatea sau mai bine zis disproporţionalitatea fenomenelor.

Condiţia majoră a teoriei catastrofelor este existenţa unei funcţii V(x,p), care poate fi o funcţie de potenţial, de energie, de entropie, de cost sau de probabilitate, prin a cărei minimalizare sistemul evoluează către anumite stări x0, pentru care f(x0,p) = 0, adică nu apar modificări rapide. Mulţimea punctelor de echilibru x0 se va nota Mf şi va fi o suprafaţă cu k dimensiuni. Atunci când apar modificări ale variabilelor lente p, apare o proiecţie Tf a lui Mf. Precizând că variabilele rapide X se modifică având ecuaţia de dinamică:

),( pxfdtdx

=

care plasează starea sistemului undeva în mulţimea Mf, dată de f(x,p) = 0 şi că există o proiecţie Tj a lui Mf pe spaţiul variabilelor lente, se ajunge la concluzia că orice singularitate este echivalentă cu o catastrofă elementară.

Teoria catastrofelor corespunde mai bine diversităţii, discontinuităţii şi neliniarităţii fenomenelor din ecosisteme. Dar, cu toate progresele pe care le-a realizat, după cum reiese din principiile menţionate mai sus, nici ea nu poate cuprinde realitatea înconjurătoare în toată diversitatea şi complexitatea ei.

Se poate spune că având în vedere discontinuitatea şi neuniformitatea mediului în care trăim, care este rezultatul organizării lui în sisteme distincte, teoria sistemelor a reprezentat un veritabil progres. Ea a atras atenţia asupra rolului pe care îl are agregarea şi organizarea materiei în entităţi de ordin superior, reuşind să depăşească modul de gândire analitic care s-a dovedit neputincios în faţa elementelor complex organizate ale universului.

Dar, cu toate progresele pe care le-a realizat, teoria sistemelor s-a dovedit a avea şi ea limitele sale. Reducând complexitatea fenomenelor la conceptul formal de sistem, a înlocuit, după cum arată sociologul francez

88 René Thom, “Stabilité structurelle et morphogenèse. Essai d’une théorie générale des modèles”,Ed. Ediscience, 1973 et “Modèles mathématiques de la morphogenèse”, Ed. Bourgeois, 1981

George-Ştefan COMAN 123Edgar Morin89, vechile simplificări ale gândirii analitice cu o simplificare nouă. Reţinând ceea ce este general şi esenţial tuturor sistemelor, a pierdut din vedere ceea ce este particular, aceasta fiind, uneori, chiar mai importantă, deoarece tocmai prin ceea ce are particular se detaşează fiecare sistem de restul universului, respectiv de toate celelalte sisteme.

Apoi, teoria sistemelor nu reuşeşte să explice modul în care apar aceste sisteme. Apariţia ca şi existenţa sistemelor este una din proprietăţile fundamentale ale universului şi teoria sistemelor a sesizat acest lucru. Ea le descrie ca entităţi distincte, le studiază legăturile dintre elemente, modul în care ele sunt organizate şi aşa mai departe, dar le descrie ca entităţi gata constituite, fără a reuşi să explice modul în care apar şi se menţin ele, în contrast cu al doilea principiu al termodinamicii90.

Un pas înainte a fost făcut prin analiza sistemelor considerate ca sisteme termodinamice, pe baza schimbului de masă şi energie cu mediul lor înconjurător, respectiv pe baza creşterii sau descreşterii ordinii în domeniul studiat.

4.3. Modelarea sistemică a fenomenelor tehnico-economice

pentru procesul de cercetare Conceptul de „model”, atât de mult folosit în ştiinţa modernă, este

relativ nou, dar metoda modelării este tot atât de veche pe cât sunt preocupările oamenilor pentru cunoaşterea ştiinţifică. Modelul este o reprezentare izomorfă simplificată (materială sau simbolică) a realităţii obiective care se subordonează scopului cercetării, oferind o imagine intuitivă şi totuşi riguroasă, în sensul structurii logice, a fenomenului studiat, facilitând descoperirea unor legături şi legităţi imposibil sau foarte greu de găsit pe alte căi.

Modelul, ca instrument al cunoaşterii ştiinţifice, este folosit în foarte numeroase discipline teoretice şi practice. Fără pretenţia de a face o clasificare riguroasă a tipurilor de modele, subliniem că ele pot fi: modele verbal-descriptive - folosite în toate disciplinele nematematizate, modele matematice, modele fizice analogice (de tipul machetelor statice sau dinamice), modele grafice etc.

În ştiinţele economice, în special în disciplinele organizării şi conducerii, modelele sunt utilizate în toată diversitatea de tipuri care există.

Conceptul de modelare a fost folosit pentru prima oară de matematicianul italian Beltrami Eugenio (1835-1900) în 1868. Noţiunea de model provine din rădăcina latină „modus” care, printre altele, înseamnă şi „mijloc”. Deci, în practica cercetării, noţiunea de model se referă la un mod (mijloc) de cunoaştere a realităţii care constă în reprezentarea fenomenului studiat cu ajutorul unui sistem material sau abstract

89 Edgar Morin, La Méthode, vol.I şi II, Ed. Seuil, 1977, 1980 90 Nicholas Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti, Editura Politică, 1979

Creativitate şi progres tehnic 124construit artificial. Proprietatea cea mai generală a unui model constă în capacitatea de a reflecta, de a reproduce lucruri şi fenomene ale lumii reale, ordinea lor necesară, structura lor. Noţiunea de model reiese din existenţa asemănării (similitudinii) între două obiecte – unul fiind considerat originalul, celălalt modelul său. Se cercetează prin analogie un sistem, iar concluziile se referă la alt sistem. În acest caz sistemul cercetat este o reflectare (un model) al originalului.

Prin modelare, se înţelege o metodă de operare mijlocită, teoretică sau practică asupra unor obiecte, cu ajutorul căreia se cercetează în mod direct nu obiectul care ne interesează, ci un sistem auxiliar, artificial sau natural (cvasiobiect), care, aflându-se într-o anumită corespondenţă obiectivă cu obiectul ce urmează să fie cunoscut, este capabil de a-l înlocui în anumite etape ale cunoaşterii şi care ne furnizează, în timpul cercetării sale şi în ultimă analiză, informaţii privind însuşi obiectul modelat.

Modelarea este o activitate fundamentală în procesul de creaţie întrucât reflectă realitatea înconjurătoare, astfel ca activitatea cognitivă a omului să o potenţeze într-un model, pentru a putea fi studiat teoretic şi practic din punctul de vedere al funcţionalităţii şi utilităţii produsului original. Nu există model în afara cercetării.

Principala exigenţă în procesul de modelare este de a se stabili principiile (condiţiile, criteriile etc.) pe baza cărora se pun în evidenţă şi se cercetează trăsăturile similitudinii dintre obiectul cercetat şi modelul care înlocuieşte pe cel dintâi91.

Conceptul de sistem. Poate fi definită ca sistem orice secţiune a realităţii în care se identifică un ansamblu de fenomene, obiecte, procese, concepte, fiinţe sau grupuri interconectate printr-o mulţime de relaţii reciproce, precum şi cu mediul înconjurător şi care acţionează în comun în vederea realizării unor obiective bine definite. Mulţimea elementelor şi a relaţiilor dintre acestea, precum şi a relaţiilor între componente şi ansamblu formează structura sistemului. Mulţimea caracteristicilor unui sistem, la un moment dat, determină starea sa.

Pentru analiza comportamentului sistemelor, în ansamblul lor, s-a propus conceptul de „cutie neagră” care reprezintă sistemul privit ca un tot, făcând abstracţie de procesele sale interne. Cutia neagră primeşte impulsuri din partea mediului înconjurător („intrările” în sistem) şi, prelucrând aceste impulsuri, le transformă în acţiuni asupra mediului („ieşirile”) din sistem92.

Sistemele se pot clasifica: după natura lor (sisteme naturale - cum sunt organismele vii şi sisteme elaborate - tehnice, economice, conceptuale), după modul de funcţionare (deschise - în care ieşirile nu

91 Scarlat Emil, Nora Chiriţă, Cibernetica sistemelor economice, Bucureşti, ASE, 2004. 92 Teteleanu Cristina, Modele matematice pentru programarea producţiei (Teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004.

George-Ştefan COMAN 123Edgar Morin89, vechile simplificări ale gândirii analitice cu o simplificare nouă. Reţinând ceea ce este general şi esenţial tuturor sistemelor, a pierdut din vedere ceea ce este particular, aceasta fiind, uneori, chiar mai importantă, deoarece tocmai prin ceea ce are particular se detaşează fiecare sistem de restul universului, respectiv de toate celelalte sisteme.

Apoi, teoria sistemelor nu reuşeşte să explice modul în care apar aceste sisteme. Apariţia ca şi existenţa sistemelor este una din proprietăţile fundamentale ale universului şi teoria sistemelor a sesizat acest lucru. Ea le descrie ca entităţi distincte, le studiază legăturile dintre elemente, modul în care ele sunt organizate şi aşa mai departe, dar le descrie ca entităţi gata constituite, fără a reuşi să explice modul în care apar şi se menţin ele, în contrast cu al doilea principiu al termodinamicii90.

Un pas înainte a fost făcut prin analiza sistemelor considerate ca sisteme termodinamice, pe baza schimbului de masă şi energie cu mediul lor înconjurător, respectiv pe baza creşterii sau descreşterii ordinii în domeniul studiat.

4.3. Modelarea sistemică a fenomenelor tehnico-economice

pentru procesul de cercetare Conceptul de „model”, atât de mult folosit în ştiinţa modernă, este

relativ nou, dar metoda modelării este tot atât de veche pe cât sunt preocupările oamenilor pentru cunoaşterea ştiinţifică. Modelul este o reprezentare izomorfă simplificată (materială sau simbolică) a realităţii obiective care se subordonează scopului cercetării, oferind o imagine intuitivă şi totuşi riguroasă, în sensul structurii logice, a fenomenului studiat, facilitând descoperirea unor legături şi legităţi imposibil sau foarte greu de găsit pe alte căi.

Modelul, ca instrument al cunoaşterii ştiinţifice, este folosit în foarte numeroase discipline teoretice şi practice. Fără pretenţia de a face o clasificare riguroasă a tipurilor de modele, subliniem că ele pot fi: modele verbal-descriptive - folosite în toate disciplinele nematematizate, modele matematice, modele fizice analogice (de tipul machetelor statice sau dinamice), modele grafice etc.

În ştiinţele economice, în special în disciplinele organizării şi conducerii, modelele sunt utilizate în toată diversitatea de tipuri care există.

Conceptul de modelare a fost folosit pentru prima oară de matematicianul italian Beltrami Eugenio (1835-1900) în 1868. Noţiunea de model provine din rădăcina latină „modus” care, printre altele, înseamnă şi „mijloc”. Deci, în practica cercetării, noţiunea de model se referă la un mod (mijloc) de cunoaştere a realităţii care constă în reprezentarea fenomenului studiat cu ajutorul unui sistem material sau abstract

89 Edgar Morin, La Méthode, vol.I şi II, Ed. Seuil, 1977, 1980 90 Nicholas Georgescu-Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Bucureşti, Editura Politică, 1979

Creativitate şi progres tehnic 124construit artificial. Proprietatea cea mai generală a unui model constă în capacitatea de a reflecta, de a reproduce lucruri şi fenomene ale lumii reale, ordinea lor necesară, structura lor. Noţiunea de model reiese din existenţa asemănării (similitudinii) între două obiecte – unul fiind considerat originalul, celălalt modelul său. Se cercetează prin analogie un sistem, iar concluziile se referă la alt sistem. În acest caz sistemul cercetat este o reflectare (un model) al originalului.

Prin modelare, se înţelege o metodă de operare mijlocită, teoretică sau practică asupra unor obiecte, cu ajutorul căreia se cercetează în mod direct nu obiectul care ne interesează, ci un sistem auxiliar, artificial sau natural (cvasiobiect), care, aflându-se într-o anumită corespondenţă obiectivă cu obiectul ce urmează să fie cunoscut, este capabil de a-l înlocui în anumite etape ale cunoaşterii şi care ne furnizează, în timpul cercetării sale şi în ultimă analiză, informaţii privind însuşi obiectul modelat.

Modelarea este o activitate fundamentală în procesul de creaţie întrucât reflectă realitatea înconjurătoare, astfel ca activitatea cognitivă a omului să o potenţeze într-un model, pentru a putea fi studiat teoretic şi practic din punctul de vedere al funcţionalităţii şi utilităţii produsului original. Nu există model în afara cercetării.

Principala exigenţă în procesul de modelare este de a se stabili principiile (condiţiile, criteriile etc.) pe baza cărora se pun în evidenţă şi se cercetează trăsăturile similitudinii dintre obiectul cercetat şi modelul care înlocuieşte pe cel dintâi91.

Conceptul de sistem. Poate fi definită ca sistem orice secţiune a realităţii în care se identifică un ansamblu de fenomene, obiecte, procese, concepte, fiinţe sau grupuri interconectate printr-o mulţime de relaţii reciproce, precum şi cu mediul înconjurător şi care acţionează în comun în vederea realizării unor obiective bine definite. Mulţimea elementelor şi a relaţiilor dintre acestea, precum şi a relaţiilor între componente şi ansamblu formează structura sistemului. Mulţimea caracteristicilor unui sistem, la un moment dat, determină starea sa.

Pentru analiza comportamentului sistemelor, în ansamblul lor, s-a propus conceptul de „cutie neagră” care reprezintă sistemul privit ca un tot, făcând abstracţie de procesele sale interne. Cutia neagră primeşte impulsuri din partea mediului înconjurător („intrările” în sistem) şi, prelucrând aceste impulsuri, le transformă în acţiuni asupra mediului („ieşirile”) din sistem92.

Sistemele se pot clasifica: după natura lor (sisteme naturale - cum sunt organismele vii şi sisteme elaborate - tehnice, economice, conceptuale), după modul de funcţionare (deschise - în care ieşirile nu

91 Scarlat Emil, Nora Chiriţă, Cibernetica sistemelor economice, Bucureşti, ASE, 2004. 92 Teteleanu Cristina, Modele matematice pentru programarea producţiei (Teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004.

George-Ştefan COMAN 125influenţează intrările, şi închise, în care are loc influenţa intrărilor de către ieşiri) şi după comportament (deterministe sau probabilistice).

Mecanismul transformării intrărilor în ieşiri poate fi descris cu ajutorul funcţiilor de transfer, care au diverse forme, particulare, după natura sistemului.

Iată câteva din ideile de bază ale teoriei generale a sistemelor: a) orice sistem este alcătuit din elemente (părţi) interdependente,

acţionând în comun în virtutea unui scop; b) ansamblul legăturilor între elementele sistemului, precum şi al

legăturilor cu întregul, formează structura sistemului S; c) complexitatea sistemelor depinde mai mult de structura

sistemului decât de natura părţilor sale; d) două sisteme cu structuri parţial identice se numesc

homomorfe (sistemul mai simplu va constitui un model al sistemului homomorf mai complex);

e) două sisteme homomorfe vor avea un comportament asemănător, de unde rezultă posibilitatea de studiu a proprietăţilor sistemelor reale prin simulare;

f) structura (statică) a unui sistem preexistă comportamentului său (dinamicii sistemului);

g) schimbările într-un sistem se realizează prin fluxuri presupuse discontinue şi continue;

h) într-un sistem economic toate categoriile de schimbări pot fi grupate în următoarele tipuri de fluxuri interconectate; 1) fluxuri de materiale; 2) fluxuri de comenzi; 3) fluxuri băneşti; 4) fluxuri umane; 5) fluxuri de echipamente 6) fluxuri informaţionale;

i) fluxul informaţional are un rol central în funcţionarea sistemelor; j) procesele decizionale sunt considerate şi ele ca având un rol

central în mecanismul sistemelor; ele sunt presupuse a fi discontinue; k) reglarea este un element caracteristic al funcţionării sistemelor; l) procesele care au loc în sistemele economice sunt, de regulă,

neliniare. Pe baza acestor premise, sunt elaborate procedee de descriere a

comportamentului sistemelor economice, care utilizează metode cibernetice, informatice, psihosociologice, precum şi procedee de modelare matematică. De asemenea, sunt folosite analogii fizice şi tehnice iar simularea este utilizată ca un procedeu de bază în descrierea comportamentului sistemelor.

În linii mari teoria sistemelor urmăreşte înţelegerea stării unui sistem cu ajutorul unor ecuaţii care descriu în timp intrările, transformările şi ieşirile din sistem, pentru cele şase tipuri de fluxuri menţionate mai sus. Pe baza acestei descrieri matematice se pot face simulări pe calculator, cu ajutorul cărora se prevede evoluţia sistemului.

Marea majoritate a propoziţiilor enumerate mai sus şi care stau la baza teoriei sistemelor se regăsesc explicit sau implicit şi la baza metodologiilor practice de analiză sistemică.

Creativitate şi progres tehnic 126În practica analizei de sistem, odată cu proiectarea proceselor

informaţionale şi în special a celor decizionale, se urmăreşte îmbunătăţirea lor, deci se au în vedere criterii de optim. În acţiunea aceasta de proiectare eficientă a procesului informaţional-decizional, analiza sistemică face din plin apel la procedeele cercetării operaţionale şi la tehnicile informaticii. În ceea ce priveşte folosirea metodelor psihosociologice, în analiza de sistem există încercări recente în acest sens.

Orice modelare sistemică se face cu un anumit scop. Noţiunea de scop al modelării sistemice este relevantă în perspectiva euristicii la care se recurge pentru a stabili când să se oprească acţiunea umană. Alegerea acţiunii este determinată de necesitatea ca rezultatul aşteptat să poată fi planificat pe baza modelului. Ciclul se repetă până când rezultatul planificat are gradul de precizie cerut de scopurile propuse. Specificarea preciziei dorite este, în general, o noţiune destul de vagă.

Aceste consideraţii teoretico-practice ne conduc la concluzia că nu există adevăr absolut, ci doar adevăruri parţiale şi relative. Însă, Caracterul parţial şi limitat al acestui adevăr se referă la faptul că modelul rezultat din procesul epistemic dă o reprezentare eronată şi distorsionează unele aspecte ale segmentului de realitate modelat. Dar, prin iteraţii adecvate, la trecerea pentru cercetarea în anduranţă a fenomenului urmărit, ne apropiem de atingerea scopului determinat de cercetarea experimentală.

4.3.1. Modelarea sistemică a proceselor de producţie

Un model al procesului de producţie se prezintă în figura 4.1. De

data aceasta modelul este mai complex formulat, luându-se în considerare reacţia inversă (tip model cibernetic) între variabilele de intrare şi variabilele de ieşire.

Producţia industrială este un sistem dinamic complex, care funcţionează în contextul schimbărilor continue ale elementelor sale componente, sub influenţa condiţiilor în permanentă modificare ale mediului înconjurător (natural sau creat).

În prezent, se apreciază că pe plan mondial se asimilează anual circa 100 000 de maşini şi aparate. Timpul cât acestea se află în fabricaţie şi exploatare s-a scurtat, ajungând la 2..3 ani, fapt care face ca durata de creaţie şi asimilare a produselor să se apropie de perioada cât acestea se află în exploatare. Astfel, în construcţia de maşini grele, durata de elaborare şi implementarea a tehnicii noi este de 5..7 ani. Uneori se întâlnesc şi asemenea situaţii paradoxale în care deşi un produs n-a fost asimilat pe deplin în condiţiile fabricaţiei de serie sau de masă trebuie retras din producţie datorită uzurii morale. Fenomenul se accentuează în continuare, fapt ce determină adoptarea unor metodologii noi, mai eficiente, de căutare şi introducere de noi soluţii funcţionale la produsele realizate. Acest proces de accentuare a ritmului de elaborare şi asimilare a tehnicii

George-Ştefan COMAN 125influenţează intrările, şi închise, în care are loc influenţa intrărilor de către ieşiri) şi după comportament (deterministe sau probabilistice).

Mecanismul transformării intrărilor în ieşiri poate fi descris cu ajutorul funcţiilor de transfer, care au diverse forme, particulare, după natura sistemului.

Iată câteva din ideile de bază ale teoriei generale a sistemelor: a) orice sistem este alcătuit din elemente (părţi) interdependente,

acţionând în comun în virtutea unui scop; b) ansamblul legăturilor între elementele sistemului, precum şi al

legăturilor cu întregul, formează structura sistemului S; c) complexitatea sistemelor depinde mai mult de structura

sistemului decât de natura părţilor sale; d) două sisteme cu structuri parţial identice se numesc

homomorfe (sistemul mai simplu va constitui un model al sistemului homomorf mai complex);

e) două sisteme homomorfe vor avea un comportament asemănător, de unde rezultă posibilitatea de studiu a proprietăţilor sistemelor reale prin simulare;

f) structura (statică) a unui sistem preexistă comportamentului său (dinamicii sistemului);

g) schimbările într-un sistem se realizează prin fluxuri presupuse discontinue şi continue;

h) într-un sistem economic toate categoriile de schimbări pot fi grupate în următoarele tipuri de fluxuri interconectate; 1) fluxuri de materiale; 2) fluxuri de comenzi; 3) fluxuri băneşti; 4) fluxuri umane; 5) fluxuri de echipamente 6) fluxuri informaţionale;

i) fluxul informaţional are un rol central în funcţionarea sistemelor; j) procesele decizionale sunt considerate şi ele ca având un rol

central în mecanismul sistemelor; ele sunt presupuse a fi discontinue; k) reglarea este un element caracteristic al funcţionării sistemelor; l) procesele care au loc în sistemele economice sunt, de regulă,

neliniare. Pe baza acestor premise, sunt elaborate procedee de descriere a

comportamentului sistemelor economice, care utilizează metode cibernetice, informatice, psihosociologice, precum şi procedee de modelare matematică. De asemenea, sunt folosite analogii fizice şi tehnice iar simularea este utilizată ca un procedeu de bază în descrierea comportamentului sistemelor.

În linii mari teoria sistemelor urmăreşte înţelegerea stării unui sistem cu ajutorul unor ecuaţii care descriu în timp intrările, transformările şi ieşirile din sistem, pentru cele şase tipuri de fluxuri menţionate mai sus. Pe baza acestei descrieri matematice se pot face simulări pe calculator, cu ajutorul cărora se prevede evoluţia sistemului.

Marea majoritate a propoziţiilor enumerate mai sus şi care stau la baza teoriei sistemelor se regăsesc explicit sau implicit şi la baza metodologiilor practice de analiză sistemică.

Creativitate şi progres tehnic 126În practica analizei de sistem, odată cu proiectarea proceselor

informaţionale şi în special a celor decizionale, se urmăreşte îmbunătăţirea lor, deci se au în vedere criterii de optim. În acţiunea aceasta de proiectare eficientă a procesului informaţional-decizional, analiza sistemică face din plin apel la procedeele cercetării operaţionale şi la tehnicile informaticii. În ceea ce priveşte folosirea metodelor psihosociologice, în analiza de sistem există încercări recente în acest sens.

Orice modelare sistemică se face cu un anumit scop. Noţiunea de scop al modelării sistemice este relevantă în perspectiva euristicii la care se recurge pentru a stabili când să se oprească acţiunea umană. Alegerea acţiunii este determinată de necesitatea ca rezultatul aşteptat să poată fi planificat pe baza modelului. Ciclul se repetă până când rezultatul planificat are gradul de precizie cerut de scopurile propuse. Specificarea preciziei dorite este, în general, o noţiune destul de vagă.

Aceste consideraţii teoretico-practice ne conduc la concluzia că nu există adevăr absolut, ci doar adevăruri parţiale şi relative. Însă, Caracterul parţial şi limitat al acestui adevăr se referă la faptul că modelul rezultat din procesul epistemic dă o reprezentare eronată şi distorsionează unele aspecte ale segmentului de realitate modelat. Dar, prin iteraţii adecvate, la trecerea pentru cercetarea în anduranţă a fenomenului urmărit, ne apropiem de atingerea scopului determinat de cercetarea experimentală.

4.3.1. Modelarea sistemică a proceselor de producţie

Un model al procesului de producţie se prezintă în figura 4.1. De

data aceasta modelul este mai complex formulat, luându-se în considerare reacţia inversă (tip model cibernetic) între variabilele de intrare şi variabilele de ieşire.

Producţia industrială este un sistem dinamic complex, care funcţionează în contextul schimbărilor continue ale elementelor sale componente, sub influenţa condiţiilor în permanentă modificare ale mediului înconjurător (natural sau creat).

În prezent, se apreciază că pe plan mondial se asimilează anual circa 100 000 de maşini şi aparate. Timpul cât acestea se află în fabricaţie şi exploatare s-a scurtat, ajungând la 2..3 ani, fapt care face ca durata de creaţie şi asimilare a produselor să se apropie de perioada cât acestea se află în exploatare. Astfel, în construcţia de maşini grele, durata de elaborare şi implementarea a tehnicii noi este de 5..7 ani. Uneori se întâlnesc şi asemenea situaţii paradoxale în care deşi un produs n-a fost asimilat pe deplin în condiţiile fabricaţiei de serie sau de masă trebuie retras din producţie datorită uzurii morale. Fenomenul se accentuează în continuare, fapt ce determină adoptarea unor metodologii noi, mai eficiente, de căutare şi introducere de noi soluţii funcţionale la produsele realizate. Acest proces de accentuare a ritmului de elaborare şi asimilare a tehnicii

George-Ştefan COMAN 127noi este posibil prin folosirea mai raţională de informaţii şi preocupării de creaţie de informaţie nouă în domeniu93.

Viteza mare de elaborare şi asimilare a inovării conduce evident la caracterizarea producţiei industriale ca un sistem dinamic complex. Elementul primordial al acestui sistem îl constituie munca, ca proces de interacţiune între om şi natură.

Procesul muncii include, în general, două momente: activitatea cognitivă şi cea constructivă.

Se consideră că activitatea utilă a omului în cadrul procesului muncii îmbracă următoarele forme:

- activitatea informativ-cognitivă (cunoaşterea obiectului, studierea lui, cunoaşterea fenomenelor şi legilor naturii);

- activitatea ideal constructivă (crearea modelului ideal al viitorului rezultat real);

- activitatea real-constructivă (realizarea nemijlocită, practică, a scopului).

Pe baza acestei clasificări a activităţii utile umane, se poate aprecia şi clasificarea producţiei ca fiind sistemic compusă din trei componente: 1 – compartimente conexe care produc cunoştinţe noi despre obiectele de producţie; 2 – compartimente conexe care produc modele ale produselor muncii (de exemplu, staţiile pilot, atelierele de prototipuri etc.); 3 – compartimente de producţie nemijlocită a obiectelor finite. Ca urmarea interacţiunii lor şi al contopirii cercetărilor ştiinţifice, lucrărilor experimental-industrial şi procesele de execuţie într-un proces unic, complex, poate fi realizat scopul producţiei de obţinere a unor produse corespunzătoare cerinţelor clienţilor.

Procesul de producţie şi rezultatele acestuia se perfecţionează continuu sub influenţa cerinţelor sociale în permanentă creştere, în condiţiile multiplicării ofertei economiei de piaţă. Acest fapt generează un ciclu deosebit de dinamic al tehnicii şi tehnologiei, menit să soluţioneze în mod complex problemele cu caracter ştiinţific, tehnic şi de producţie.

Dinamismul producţiei industriale se reflectă în lărgirea şi înnoirea continuă a reproducţiei sociale pe baza accelerării progresului tehnico-ştiinţific şi a creşterii productivităţii muncii în concordanţă cu creşterea consecventă a indicatorilor de definiţie ai calităţii vieţii colectivităţii umane. Ciclul realizării reproducţiei sociale, pe baza progresului continuu a mijloacelor de producţie şi a bunurilor de consum, se prezintă în figura 4.1.

În vederea analizei dezvoltării dinamice a producţiei sociale şi creşterea eficienţei sale, se va face o interpretare matematică, folosind drept parametri de bază ai reproducţiei: productivitatea muncii (x) şi volumul specific al produsului finit (venitul naţional sau profitul) pe un muncitor (y):

93Amirov I. D., Naucino-tehniceskaia podgotovka promâşlennogo proizdvostva. Voprosâ teorii i practiki, Moskva, Uzdatelcistvo “Ekonomika”, 1991.

Creativitate şi progres tehnic 128

;LXx =

LYy =

Fig.4.1. Ciclul realizării reproducţiei lărgite luând-se în considerare

progresul continuu a mijloacelor de producţiei şi a bunurilor de consum

Modelul matematic modern al procesului de producţiei (funcţia de producţie) folosit pentru studierea influenţei diferiţilor factorilor ai producţiei asupra rezultatului final are forma:

βα LKbY ..= (4.3) unde α şi β sunt coeficienţi de elasticitate care caracterizează ritmurile de variaţie a funcţiei generate de schimbările factorilor corespunzători.

Dacă α + β = 1, creşterea economică are caracter extensiv, iar funcţia Y = f(K,L) se transformă în cunoscuta funcţie Cobb-Douglas94:

αα −= 1.. LKbY În consecinţă, cantitatea de produs finit pe un muncitor va fi:

α

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛==LKb

LYy . (4.4)

94 Caracota Dumitrache, Constantin Razvan Caracota, Dimensiuni contemporane ale dezvoltării durabile si competitive, Bucureşti, Editura ASE, 2005 (Cap.6).

George-Ştefan COMAN 127noi este posibil prin folosirea mai raţională de informaţii şi preocupării de creaţie de informaţie nouă în domeniu93.

Viteza mare de elaborare şi asimilare a inovării conduce evident la caracterizarea producţiei industriale ca un sistem dinamic complex. Elementul primordial al acestui sistem îl constituie munca, ca proces de interacţiune între om şi natură.

Procesul muncii include, în general, două momente: activitatea cognitivă şi cea constructivă.

Se consideră că activitatea utilă a omului în cadrul procesului muncii îmbracă următoarele forme:

- activitatea informativ-cognitivă (cunoaşterea obiectului, studierea lui, cunoaşterea fenomenelor şi legilor naturii);

- activitatea ideal constructivă (crearea modelului ideal al viitorului rezultat real);

- activitatea real-constructivă (realizarea nemijlocită, practică, a scopului).

Pe baza acestei clasificări a activităţii utile umane, se poate aprecia şi clasificarea producţiei ca fiind sistemic compusă din trei componente: 1 – compartimente conexe care produc cunoştinţe noi despre obiectele de producţie; 2 – compartimente conexe care produc modele ale produselor muncii (de exemplu, staţiile pilot, atelierele de prototipuri etc.); 3 – compartimente de producţie nemijlocită a obiectelor finite. Ca urmarea interacţiunii lor şi al contopirii cercetărilor ştiinţifice, lucrărilor experimental-industrial şi procesele de execuţie într-un proces unic, complex, poate fi realizat scopul producţiei de obţinere a unor produse corespunzătoare cerinţelor clienţilor.

Procesul de producţie şi rezultatele acestuia se perfecţionează continuu sub influenţa cerinţelor sociale în permanentă creştere, în condiţiile multiplicării ofertei economiei de piaţă. Acest fapt generează un ciclu deosebit de dinamic al tehnicii şi tehnologiei, menit să soluţioneze în mod complex problemele cu caracter ştiinţific, tehnic şi de producţie.

Dinamismul producţiei industriale se reflectă în lărgirea şi înnoirea continuă a reproducţiei sociale pe baza accelerării progresului tehnico-ştiinţific şi a creşterii productivităţii muncii în concordanţă cu creşterea consecventă a indicatorilor de definiţie ai calităţii vieţii colectivităţii umane. Ciclul realizării reproducţiei sociale, pe baza progresului continuu a mijloacelor de producţie şi a bunurilor de consum, se prezintă în figura 4.1.

În vederea analizei dezvoltării dinamice a producţiei sociale şi creşterea eficienţei sale, se va face o interpretare matematică, folosind drept parametri de bază ai reproducţiei: productivitatea muncii (x) şi volumul specific al produsului finit (venitul naţional sau profitul) pe un muncitor (y):

93Amirov I. D., Naucino-tehniceskaia podgotovka promâşlennogo proizdvostva. Voprosâ teorii i practiki, Moskva, Uzdatelcistvo “Ekonomika”, 1991.

Creativitate şi progres tehnic 128

;LXx =

LYy =

Fig.4.1. Ciclul realizării reproducţiei lărgite luând-se în considerare

progresul continuu a mijloacelor de producţiei şi a bunurilor de consum

Modelul matematic modern al procesului de producţiei (funcţia de producţie) folosit pentru studierea influenţei diferiţilor factorilor ai producţiei asupra rezultatului final are forma:

βα LKbY ..= (4.3) unde α şi β sunt coeficienţi de elasticitate care caracterizează ritmurile de variaţie a funcţiei generate de schimbările factorilor corespunzători.

Dacă α + β = 1, creşterea economică are caracter extensiv, iar funcţia Y = f(K,L) se transformă în cunoscuta funcţie Cobb-Douglas94:

αα −= 1.. LKbY În consecinţă, cantitatea de produs finit pe un muncitor va fi:

α

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛==LKb

LYy . (4.4)

94 Caracota Dumitrache, Constantin Razvan Caracota, Dimensiuni contemporane ale dezvoltării durabile si competitive, Bucureşti, Editura ASE, 2005 (Cap.6).

George-Ştefan COMAN 129Având în vedere că Y = (1-a).X, relaţia dintre productivitatea

muncii (x) şi înzestrarea cu fonduri (K/L) va fi: αα

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛=⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛

−==

LKb

LK

ab

LXx ''.

1 (4.5)

Pentru asigurarea unei devansări a creşterii producţiei în comparaţie cu cea a factorilor examinaţi este necesar să se aplice metodele intensive de creştere a producţiei. Aceasta înseamnă că trebuie respectată condiţia: α + β > 1.

Creşterea eficienţei factorilor de bază ai producţiei se realizează ca urmare a folosirii în procesul reproducţiei sociale lărgite a potenţialului ştiinţifico-tehnic, adică a ansamblului rezultatelor cercetării ştiinţifice şi realizărilor din domeniile: tehnic, tehnologic şi managementului producţiei. În cazul acesta, în expresia (4.3) poate fi evidenţiat distinct factorul care reflectă influenţa metodelor intensive de creştere a producţiei asupra parametrilor acesteia:

( )φμμ fLKbY ... 1−= unde Φ reprezintă caracteristica numerică a potenţialului ştiinţific şi tehnic al unităţii economice considerate, a ramurii industriale sau chiar a întregii economii naţionale.

Considerând că creşterea acestei influenţe în timp are un caracter exponenţial, relaţiile (4.3), (4.4) şi (4.5) pot fi transformate după cum urmează:

teLKbY .1 ... λμϖ −= (4.6)

teLKbY ... λ

μ

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛= (4.7)

teLKbY ..'. λ

μ

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛= (4.8)

unde λ este ritmul mediu anual de creştere a produsului final obţinut pe baza creşterii eficienţei principalilor factori de producţie:

dtdY

Y1

=λ

Crearea şi dezvoltarea accelerată a potenţialului ştiinţifico-tehnic, care facilitează creşterea ritmului de dezvoltare a indicatorilor analizaţi mai sus, reprezintă principalul scop al conducerii activităţilor de modernizare a producţiei şi asimilare a progresului ştiinţific şi tehnic.

O problemă principală constă în cercetarea relaţiilor dintre ritmurile creşterii principalilor parametri ai procesului de funcţionare a subsistemelor ciclului ştiinţific (S); tehnic (T); producţie (P). Această corelaţie poate fi studiată pe baza principiului asigurării unităţii legăturile

Creativitate şi progres tehnic 130subsistemelor informaţionale (i), economice (e) şi organizatorice (o) care conduce la sistemul de inegalităţi:

oP

oT

oS

eP

eT

eS

iP

iT

iS

λλλλλλλλλ

>>>>>>

(4.9)

în care λS, λT, λP reflectă ritmul de creşterea a parametrilor subsistemelor: ştiinţă – tehnică – producţie.

4.3.2. Caracterizarea şi măsurarea ritmurilor

de înnoire a elementelor producţiei Locul central în modelarea fenomenelor proceselor de producţie îl ocupă sistemul om-tehnică. Caracterul şi conexiunile elementelor acestui sistem determină rolul şi poziţia lor în procesul de producţie dinamic.

Întreaga istorie a dezvoltării producţiei materiale reprezintă în acelaşi timp şi istoria cunoaşterii tuturor laturilor ei, întrucât fără cunoştinţe adecvate ar fi imposibilă dezvoltarea şi perfecţionarea atât a obiectelor muncii şi a mijloacelor de muncă, cât şi a însuşi procesului muncii. Pe măsura dezvoltării producţiei are loc nu numai transformarea radicală a tehnicii, dar şi schimbarea poziţiei şi rolul ştiinţei în producţia socială, aceasta contopindu-se tot mai mult cu tehnica devenind factorul de bază al producţiei.

Cel mai dinamic element al producţiei este potenţialul ştiinţific şi tehnic, care cuprinde nu numai soluţii pentru variantele finite ale noilor maşini, aparate, materiale etc., dar şi forme organizatorice şi metode de lucru avansate, reflectând relaţiile reciproce şi metodele folosite de cei ce-şi desfăşoară activitatea în procesul de producţie.

Experienţa conturează şase condiţii principale care determină asimilarea progresului ştiinţifico-tehnic în sfera producţiei bunurilor materiale.

1. Noutatea cunoştinţelor în domeniu. Însuşirea progresului ştiinţifico-tehnic, în sfera producţiei, înseamnă, în fond, ca industria să înveţe să facă ceva ce n-a mai făcut până atunci. Noutatea poate fi absolută sau relativă. Legat de condiţia noutăţii, trebuie să menţionăm şi dorinţa industriei de a-şi însuşi această noutate. Dorinţa poate fi stimulată prin măsuri materiale şi morale adecvate.

2. Pregătirea iniţială a industriei trebuie să permită asimilarea noului. În ştiinţele exacte, în general, dar mai ales în tehnică, când înveţi pe cineva trebuie să aibă deja un anumit nivel de pregătire.

3. Dozarea corectă a ritmului de însuşire a noutăţii. Orice colectiv uman poate asimila, într-o anumită perioadă de timp, o anumită cantitate de informaţie, chiar dacă are pregătirea corespunzătoare şi dorinţa de perfecţionare. Acest punct vizează mai ales strategia agentului economic.

4. Programarea corectă a ritmului de aplicare a noului în condiţiile de producţie. Noul întotdeauna înlocuieşte treptat vechiul

George-Ştefan COMAN 129Având în vedere că Y = (1-a).X, relaţia dintre productivitatea

muncii (x) şi înzestrarea cu fonduri (K/L) va fi: αα

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛=⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛

−==

LKb

LK

ab

LXx ''.

1 (4.5)

Pentru asigurarea unei devansări a creşterii producţiei în comparaţie cu cea a factorilor examinaţi este necesar să se aplice metodele intensive de creştere a producţiei. Aceasta înseamnă că trebuie respectată condiţia: α + β > 1.

Creşterea eficienţei factorilor de bază ai producţiei se realizează ca urmare a folosirii în procesul reproducţiei sociale lărgite a potenţialului ştiinţifico-tehnic, adică a ansamblului rezultatelor cercetării ştiinţifice şi realizărilor din domeniile: tehnic, tehnologic şi managementului producţiei. În cazul acesta, în expresia (4.3) poate fi evidenţiat distinct factorul care reflectă influenţa metodelor intensive de creştere a producţiei asupra parametrilor acesteia:

( )φμμ fLKbY ... 1−= unde Φ reprezintă caracteristica numerică a potenţialului ştiinţific şi tehnic al unităţii economice considerate, a ramurii industriale sau chiar a întregii economii naţionale.

Considerând că creşterea acestei influenţe în timp are un caracter exponenţial, relaţiile (4.3), (4.4) şi (4.5) pot fi transformate după cum urmează:

teLKbY .1 ... λμϖ −= (4.6)

teLKbY ... λ

μ

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛= (4.7)

teLKbY ..'. λ

μ

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛= (4.8)

unde λ este ritmul mediu anual de creştere a produsului final obţinut pe baza creşterii eficienţei principalilor factori de producţie:

dtdY

Y1

=λ

Crearea şi dezvoltarea accelerată a potenţialului ştiinţifico-tehnic, care facilitează creşterea ritmului de dezvoltare a indicatorilor analizaţi mai sus, reprezintă principalul scop al conducerii activităţilor de modernizare a producţiei şi asimilare a progresului ştiinţific şi tehnic.

O problemă principală constă în cercetarea relaţiilor dintre ritmurile creşterii principalilor parametri ai procesului de funcţionare a subsistemelor ciclului ştiinţific (S); tehnic (T); producţie (P). Această corelaţie poate fi studiată pe baza principiului asigurării unităţii legăturile

Creativitate şi progres tehnic 130subsistemelor informaţionale (i), economice (e) şi organizatorice (o) care conduce la sistemul de inegalităţi:

oP

oT

oS

eP

eT

eS

iP

iT

iS

λλλλλλλλλ

>>>>>>

(4.9)

în care λS, λT, λP reflectă ritmul de creşterea a parametrilor subsistemelor: ştiinţă – tehnică – producţie.

4.3.2. Caracterizarea şi măsurarea ritmurilor

de înnoire a elementelor producţiei Locul central în modelarea fenomenelor proceselor de producţie îl ocupă sistemul om-tehnică. Caracterul şi conexiunile elementelor acestui sistem determină rolul şi poziţia lor în procesul de producţie dinamic.

Întreaga istorie a dezvoltării producţiei materiale reprezintă în acelaşi timp şi istoria cunoaşterii tuturor laturilor ei, întrucât fără cunoştinţe adecvate ar fi imposibilă dezvoltarea şi perfecţionarea atât a obiectelor muncii şi a mijloacelor de muncă, cât şi a însuşi procesului muncii. Pe măsura dezvoltării producţiei are loc nu numai transformarea radicală a tehnicii, dar şi schimbarea poziţiei şi rolul ştiinţei în producţia socială, aceasta contopindu-se tot mai mult cu tehnica devenind factorul de bază al producţiei.

Cel mai dinamic element al producţiei este potenţialul ştiinţific şi tehnic, care cuprinde nu numai soluţii pentru variantele finite ale noilor maşini, aparate, materiale etc., dar şi forme organizatorice şi metode de lucru avansate, reflectând relaţiile reciproce şi metodele folosite de cei ce-şi desfăşoară activitatea în procesul de producţie.

Experienţa conturează şase condiţii principale care determină asimilarea progresului ştiinţifico-tehnic în sfera producţiei bunurilor materiale.

1. Noutatea cunoştinţelor în domeniu. Însuşirea progresului ştiinţifico-tehnic, în sfera producţiei, înseamnă, în fond, ca industria să înveţe să facă ceva ce n-a mai făcut până atunci. Noutatea poate fi absolută sau relativă. Legat de condiţia noutăţii, trebuie să menţionăm şi dorinţa industriei de a-şi însuşi această noutate. Dorinţa poate fi stimulată prin măsuri materiale şi morale adecvate.

2. Pregătirea iniţială a industriei trebuie să permită asimilarea noului. În ştiinţele exacte, în general, dar mai ales în tehnică, când înveţi pe cineva trebuie să aibă deja un anumit nivel de pregătire.

3. Dozarea corectă a ritmului de însuşire a noutăţii. Orice colectiv uman poate asimila, într-o anumită perioadă de timp, o anumită cantitate de informaţie, chiar dacă are pregătirea corespunzătoare şi dorinţa de perfecţionare. Acest punct vizează mai ales strategia agentului economic.

4. Programarea corectă a ritmului de aplicare a noului în condiţiile de producţie. Noul întotdeauna înlocuieşte treptat vechiul

George-Ştefan COMAN 131întrucât astfel se pot produce perturbaţii în continuitatea activităţii agentului economic. Această înlocuire treptată presupune o programare corectă de asimilare a noului, un anumit decalaj în raport cu însuşirea aspectelor teoretice care vizează strategia agentului economic şi cu scoaterea din producţie a obiectelor ce se producea anterior. Acest punct vizează mai ales tactica agentului economic.

5. Crearea condiţiilor materiale necesare introducerii noului. Nu se poate perfecţiona tehnologic un agent economic numai pe baza resurselor interne. Este necesară colaborarea cu alţi agenţi economici, pe baze materiale adecvate.

6. Calitatea noului. Se ştie că pentru o pregătire bună este necesar un corp profesoral adecvat. Tot aşa şi pentru introducerea noului este necesar acesta să reprezinte într-adevăr un progres faţă de situaţie existentă. Aceasta se obţine pe baza calităţii colectivelor de elaborare a noului.

Fig.4.2. Schema dezvoltării şi perfecţionării soluţiilor tehnice (funcţia de

tipul: parametru-timp) Legitatea cea mai răspândită privind determinarea principalilor

parametri ai obiectelor muncii, în asimilarea noului, este cea mai exprimată cu ajutorul curbelor logistice în forma de “S” alungit şi care oglindesc

Creativitate şi progres tehnic 132periodicitatea înnoirii soluţiilor tehnice, tehnologice etc., permiţând şi prognozarea dezvoltărilor, figura 4.2.

Ecuaţia curbei logistice pentru cazul general are forma:

thenmz .−+

= (4.10)

unde h este indicatorul ce caracterizează viteza de schimbare a parametrului z până la limita valorii sale m/n. Creşterea indicatorului h corespunde scurtării duratei ciclului complet de viaţă a soluţiei examinate.

Reprezentarea grafică a funcţiei z = f(t), a variaţiilor soluţiilor (I, II, III) care se schimbă succesiv între ele este prezentată în figura 4.2. Segmentul 1..2, cu caracter exponenţial, reflectă perioada creării şi verificarea exponenţiale a noii idei tehnice. În segmentul 2..3 are loc creşterea parametrului principal P (prin acumulări cantitative de obiecte de consum de acelaşi tip sau prin modificări succesive ale aceluiaşi obiect, caracterizate de variaţia parametrului principal în domeniul P1<P’2<P3. Urmează apoi o perioadă de saturaţie (segmentul 3...4) când parametrul P se apropie de valoarea sa limită PI

max, devenind necesară trecerea la soluţii tehnice principial noi. Ritmurile creşterii parametrului încep să se micşoreze în punctul 2’. În acest în punct în care:

nhP 1ln.1=

se realizează trecerea la o nouă tehnică. În mod analog are loc schimbarea în timp a parametrilor corespunzători curbelor II şi III, până la atingerea zonei valorilor limită PII

max şi PIII max.

În practica cercetărilor de prognoză se foloseşte metoda extrapolării curbelor înfăşurătoare, care permite trasarea curbei generale înfăşurătoare F(P,t) pentru o serie de curbe în formă de “S” şi elaborarea în acest fel a prognozei dezvoltării parametrului de bază al mulţimii de obiecte cu aceeaşi destinaţie funcţională caracterizate prin familia de curbe f(P,t,C) cu valori diferite (C1, C2, C3,…,Cn). În literatura de specialitate se prezintă formularea matematică a acestor probleme.

Una din caracteristicile de bază ale producţiei moderne o constituie intensitatea înnoirii tuturor elementelor sale. Ea caracterizează dinamismul dezvoltării agenţilor economici se propun, de obicei, următorii parametri: 1 – numărul tipurilor noi de produse concepute în decursul unui an calendaristic; 2 – ritmurile de înnoire a nomenclaturii produselor fabricate; 3 – durata medie de fabricare a anumitor tipuri de produse, în ani; 4 – ponderea, în expresia valorică, a noilor produse în volumul total de produse realizate. Ritmurile de dezvoltare a potenţialului tehnico-ştiinţific (λps), în expresie cantitativă, trebuie să depăşească ritmurile de creştere a mijloacelor tehnice de producţie (λmt) şi a produsului muncii (λpm) conform inegalităţilor: λps>λmt>λpm.

Principiile epistemologice menţionate mai sus sunt luate în considerare ca bază ştiinţifică pentru strategia managerială în vederea dezvoltării tehnico-economice a comunităţii umane.

George-Ştefan COMAN 131întrucât astfel se pot produce perturbaţii în continuitatea activităţii agentului economic. Această înlocuire treptată presupune o programare corectă de asimilare a noului, un anumit decalaj în raport cu însuşirea aspectelor teoretice care vizează strategia agentului economic şi cu scoaterea din producţie a obiectelor ce se producea anterior. Acest punct vizează mai ales tactica agentului economic.

5. Crearea condiţiilor materiale necesare introducerii noului. Nu se poate perfecţiona tehnologic un agent economic numai pe baza resurselor interne. Este necesară colaborarea cu alţi agenţi economici, pe baze materiale adecvate.

6. Calitatea noului. Se ştie că pentru o pregătire bună este necesar un corp profesoral adecvat. Tot aşa şi pentru introducerea noului este necesar acesta să reprezinte într-adevăr un progres faţă de situaţie existentă. Aceasta se obţine pe baza calităţii colectivelor de elaborare a noului.

Fig.4.2. Schema dezvoltării şi perfecţionării soluţiilor tehnice (funcţia de

tipul: parametru-timp) Legitatea cea mai răspândită privind determinarea principalilor

parametri ai obiectelor muncii, în asimilarea noului, este cea mai exprimată cu ajutorul curbelor logistice în forma de “S” alungit şi care oglindesc

Creativitate şi progres tehnic 132periodicitatea înnoirii soluţiilor tehnice, tehnologice etc., permiţând şi prognozarea dezvoltărilor, figura 4.2.

Ecuaţia curbei logistice pentru cazul general are forma:

thenmz .−+

= (4.10)

unde h este indicatorul ce caracterizează viteza de schimbare a parametrului z până la limita valorii sale m/n. Creşterea indicatorului h corespunde scurtării duratei ciclului complet de viaţă a soluţiei examinate.

Reprezentarea grafică a funcţiei z = f(t), a variaţiilor soluţiilor (I, II, III) care se schimbă succesiv între ele este prezentată în figura 4.2. Segmentul 1..2, cu caracter exponenţial, reflectă perioada creării şi verificarea exponenţiale a noii idei tehnice. În segmentul 2..3 are loc creşterea parametrului principal P (prin acumulări cantitative de obiecte de consum de acelaşi tip sau prin modificări succesive ale aceluiaşi obiect, caracterizate de variaţia parametrului principal în domeniul P1<P’2<P3. Urmează apoi o perioadă de saturaţie (segmentul 3...4) când parametrul P se apropie de valoarea sa limită PI

max, devenind necesară trecerea la soluţii tehnice principial noi. Ritmurile creşterii parametrului încep să se micşoreze în punctul 2’. În acest în punct în care:

nhP 1ln.1=

se realizează trecerea la o nouă tehnică. În mod analog are loc schimbarea în timp a parametrilor corespunzători curbelor II şi III, până la atingerea zonei valorilor limită PII

max şi PIII max.

În practica cercetărilor de prognoză se foloseşte metoda extrapolării curbelor înfăşurătoare, care permite trasarea curbei generale înfăşurătoare F(P,t) pentru o serie de curbe în formă de “S” şi elaborarea în acest fel a prognozei dezvoltării parametrului de bază al mulţimii de obiecte cu aceeaşi destinaţie funcţională caracterizate prin familia de curbe f(P,t,C) cu valori diferite (C1, C2, C3,…,Cn). În literatura de specialitate se prezintă formularea matematică a acestor probleme.

Una din caracteristicile de bază ale producţiei moderne o constituie intensitatea înnoirii tuturor elementelor sale. Ea caracterizează dinamismul dezvoltării agenţilor economici se propun, de obicei, următorii parametri: 1 – numărul tipurilor noi de produse concepute în decursul unui an calendaristic; 2 – ritmurile de înnoire a nomenclaturii produselor fabricate; 3 – durata medie de fabricare a anumitor tipuri de produse, în ani; 4 – ponderea, în expresia valorică, a noilor produse în volumul total de produse realizate. Ritmurile de dezvoltare a potenţialului tehnico-ştiinţific (λps), în expresie cantitativă, trebuie să depăşească ritmurile de creştere a mijloacelor tehnice de producţie (λmt) şi a produsului muncii (λpm) conform inegalităţilor: λps>λmt>λpm.

Principiile epistemologice menţionate mai sus sunt luate în considerare ca bază ştiinţifică pentru strategia managerială în vederea dezvoltării tehnico-economice a comunităţii umane.

George-Ştefan COMAN 133

4.4. Strategia managerială a UE pentru dezvoltarea progresului tehnico-economic

Strategia managerială a UE în domeniile ştiinţei, cercetării,

dezvoltării şi inovării la începutul secolului XXI urmează obiectivele stabilite de Consiliul European de la Lisabona din 2000. O prevedere importantă a acestei reuniuni se referă la constituirea unei societăţi a cunoaşterii şi a unei economii bazate pe cunoaştere în Uniunea Europeană, parte a societăţii globale. De asemenea, s-a stabilit constituirea unei Arii Europene de Cercetare95.

Discuţia pe această temă a fost reluată la Consiliul European de la Barcelona (2002), care a cerut statelor membre UE şi industriei europene să crească investiţiile în cercetare şi dezvoltare tehnologică până la 3% din PIB în anul 2010, din care 2% din sectorul privat, iar 1% de la bugetul de stat.

Atât Comisia Europeană, cât şi Comitetul European Economic şi Social, într-un recent raport afirmă la unison: “Pentru a creşte semnificaţia politică a cercetării ca fiind crucială pentru dezvoltarea societăţii, trebuie să fie scoasă în mod clar în lumină legătura dintre conţinutul cercetării şi beneficiul net pentru societate. De asemenea, societatea ar trebui să fie într-o mai bună dispoziţie pentru a recunoaşte rolul cercetării, relevanţa actului de a face cercetare şi valoarea carierelor în cercetare şi dezvoltare. Societatea ar trebui să fie conştientă de condiţiile operaţionale necesare pentru cercetarea de excelenţă”96.

De asemenea, în raport, European Science Foudations, subliniind faptul că pentru a sprijini o societate bazată pe cunoaştere în Europa sunt necesari trei piloni - Cercetare, Educaţie, Inovare - totuşi, se arată că în documentele recente ale Uniunii Europene, “În esenţă accentul este pus pe trecerea cunoaşterii în abundenţă, în timp ce precursorul esenţial pentru a crea necesara cunoaştere nouă prin asigurarea de fonduri publice este mult neglijată”.

Privind mecanismele de finanţare, acest raport remarcă situaţia finanţării cercetării de către sectorul privat care vizează mai mult rezultate pe termen scurt, fiind mai puţin interesat în cercetări pentru rezultate pe termen mai lung, nu este interesat în cercetări fundamentale (această finanţare revenind sectorului public); organizaţiile private, fundaţii şi bancare, care oferă credite pentru cercetare sunt mult mai puţin diversificate decât în SUA şi nu oferă multe oportunităţi, cu excepţia domeniului medical, şi mai ales nu finanţează cercetări pe termen lung

95 COMMISSION OF THE EUROPEAN COMMUNITIES, Towards a European research area, Brussels, 18 January 2000 COM (2000) 6 96 European Science Foundation, New structures for the support of high - qualiy research in Europe, European Science Foundations, April 2003.

Creativitate şi progres tehnic 134(contrar situaţiei din SUA). Sistemul de finanţare la nivel european este apreciat ca având mari lacune.

Într-un raport al Comisiei Europene se propun şi se examinează indicatori pentru economia competitivă bazată pe cunoaştere. Aceştia sunt cuprinşi în doi indicatori compoziţi97. Primul se referă la investiţiile în economia bazată pe cunoaştere menţionând: „Pentru a avansa efectiv către economia bazată pe cunoaştere, ţările au nevoie să învestească atât în crearea cât şi în difuzia noii cunoaşteri”.

Indicatorul compozit al investiţiei în economia bazată pe cunoaştere cuprinde aceste două dimensiuni cruciale ale investiţiei. El include indicatori cheie referitori la efortul de cercetare-dezvoltare, investiţia în capitalul uman înalt calificat (cercetători şi doctori - PhDs), capacitatea şi calitatea sistemelor educaţionale (cheltuielile pentru educaţie şi pentru învăţarea pe tot timpul vieţii), cumpărarea de echipamente pentru capital nou care să conţină tehnologie nouă şi modernizarea serviciilor publice (e-guvernare)”.

Sub-indicatorii acestui indicator compozit sunt: Cheltuielile totale pentru cercetare-dezvoltare per capita. Numărul de cercetători per capita. Noi doctori în ştiinţă şi tehnologie per capita. Cheltuieli totale pentru educaţie per capita (difuzia cunoaşterii). Cheltuieli pentru învăţarea pe tot timpul vieţii (difuzia

cunoaşterii şi capitalul uman). E-guvernare. Formarea de capital fix brut (excluzând construcţii, dar

cuprinzând tehnologii noi încorporate). Se poate observa cum volumul cheltuielilor pentru e-guvernare

constituie un indicator important pentru societatea cunoaşterii. Pentru al doilea indicator compozit, studiul menţionat, arată: Al doilea indicator compozit regrupează cele mai importante cinci

elemente ale „performanţei în tranziţia către economia bazată pe cunoaştere”:

productivitatea generală a muncii (PIB per ore lucrate). performanţa ştiinţifică şi tehnologică (patente - europene and

SUA- per capita). performanţa ştiinţifică şi tehnologică (publicaţii ştiinţifice per

capita). utilizarea infrastructurii informaţionale (e-comerţ, outputul

infrastructurii informaţionale). eficienţa sistemului educaţional (rata de succes a şcolarizării)”.

Acest sistem de indicatori de detaliu este util pentru urmărirea constituirii societăţii cunoaşterii, dar pentru România, care se găseşte într-o situaţie critică, de criză, a sistemului de cercetare, dezvoltare şi inovare, pentru un număr de ani va trebui urmărit cu prioritate realizarea valorilor

97 www.cordis.lu/indicators/publications.htm.

George-Ştefan COMAN 133

4.4. Strategia managerială a UE pentru dezvoltarea progresului tehnico-economic

Strategia managerială a UE în domeniile ştiinţei, cercetării,

dezvoltării şi inovării la începutul secolului XXI urmează obiectivele stabilite de Consiliul European de la Lisabona din 2000. O prevedere importantă a acestei reuniuni se referă la constituirea unei societăţi a cunoaşterii şi a unei economii bazate pe cunoaştere în Uniunea Europeană, parte a societăţii globale. De asemenea, s-a stabilit constituirea unei Arii Europene de Cercetare95.

Discuţia pe această temă a fost reluată la Consiliul European de la Barcelona (2002), care a cerut statelor membre UE şi industriei europene să crească investiţiile în cercetare şi dezvoltare tehnologică până la 3% din PIB în anul 2010, din care 2% din sectorul privat, iar 1% de la bugetul de stat.

Atât Comisia Europeană, cât şi Comitetul European Economic şi Social, într-un recent raport afirmă la unison: “Pentru a creşte semnificaţia politică a cercetării ca fiind crucială pentru dezvoltarea societăţii, trebuie să fie scoasă în mod clar în lumină legătura dintre conţinutul cercetării şi beneficiul net pentru societate. De asemenea, societatea ar trebui să fie într-o mai bună dispoziţie pentru a recunoaşte rolul cercetării, relevanţa actului de a face cercetare şi valoarea carierelor în cercetare şi dezvoltare. Societatea ar trebui să fie conştientă de condiţiile operaţionale necesare pentru cercetarea de excelenţă”96.

De asemenea, în raport, European Science Foudations, subliniind faptul că pentru a sprijini o societate bazată pe cunoaştere în Europa sunt necesari trei piloni - Cercetare, Educaţie, Inovare - totuşi, se arată că în documentele recente ale Uniunii Europene, “În esenţă accentul este pus pe trecerea cunoaşterii în abundenţă, în timp ce precursorul esenţial pentru a crea necesara cunoaştere nouă prin asigurarea de fonduri publice este mult neglijată”.

Privind mecanismele de finanţare, acest raport remarcă situaţia finanţării cercetării de către sectorul privat care vizează mai mult rezultate pe termen scurt, fiind mai puţin interesat în cercetări pentru rezultate pe termen mai lung, nu este interesat în cercetări fundamentale (această finanţare revenind sectorului public); organizaţiile private, fundaţii şi bancare, care oferă credite pentru cercetare sunt mult mai puţin diversificate decât în SUA şi nu oferă multe oportunităţi, cu excepţia domeniului medical, şi mai ales nu finanţează cercetări pe termen lung

95 COMMISSION OF THE EUROPEAN COMMUNITIES, Towards a European research area, Brussels, 18 January 2000 COM (2000) 6 96 European Science Foundation, New structures for the support of high - qualiy research in Europe, European Science Foundations, April 2003.

Creativitate şi progres tehnic 134(contrar situaţiei din SUA). Sistemul de finanţare la nivel european este apreciat ca având mari lacune.

Într-un raport al Comisiei Europene se propun şi se examinează indicatori pentru economia competitivă bazată pe cunoaştere. Aceştia sunt cuprinşi în doi indicatori compoziţi97. Primul se referă la investiţiile în economia bazată pe cunoaştere menţionând: „Pentru a avansa efectiv către economia bazată pe cunoaştere, ţările au nevoie să învestească atât în crearea cât şi în difuzia noii cunoaşteri”.

Indicatorul compozit al investiţiei în economia bazată pe cunoaştere cuprinde aceste două dimensiuni cruciale ale investiţiei. El include indicatori cheie referitori la efortul de cercetare-dezvoltare, investiţia în capitalul uman înalt calificat (cercetători şi doctori - PhDs), capacitatea şi calitatea sistemelor educaţionale (cheltuielile pentru educaţie şi pentru învăţarea pe tot timpul vieţii), cumpărarea de echipamente pentru capital nou care să conţină tehnologie nouă şi modernizarea serviciilor publice (e-guvernare)”.

Sub-indicatorii acestui indicator compozit sunt: Cheltuielile totale pentru cercetare-dezvoltare per capita. Numărul de cercetători per capita. Noi doctori în ştiinţă şi tehnologie per capita. Cheltuieli totale pentru educaţie per capita (difuzia cunoaşterii). Cheltuieli pentru învăţarea pe tot timpul vieţii (difuzia

cunoaşterii şi capitalul uman). E-guvernare. Formarea de capital fix brut (excluzând construcţii, dar

cuprinzând tehnologii noi încorporate). Se poate observa cum volumul cheltuielilor pentru e-guvernare

constituie un indicator important pentru societatea cunoaşterii. Pentru al doilea indicator compozit, studiul menţionat, arată: Al doilea indicator compozit regrupează cele mai importante cinci

elemente ale „performanţei în tranziţia către economia bazată pe cunoaştere”:

productivitatea generală a muncii (PIB per ore lucrate). performanţa ştiinţifică şi tehnologică (patente - europene and

SUA- per capita). performanţa ştiinţifică şi tehnologică (publicaţii ştiinţifice per

capita). utilizarea infrastructurii informaţionale (e-comerţ, outputul

infrastructurii informaţionale). eficienţa sistemului educaţional (rata de succes a şcolarizării)”.

Acest sistem de indicatori de detaliu este util pentru urmărirea constituirii societăţii cunoaşterii, dar pentru România, care se găseşte într-o situaţie critică, de criză, a sistemului de cercetare, dezvoltare şi inovare, pentru un număr de ani va trebui urmărit cu prioritate realizarea valorilor

97 www.cordis.lu/indicators/publications.htm.

George-Ştefan COMAN 135procentului din PIB prevăzute de conferinţa de la Barcelona. Acest indicator (procentul din PIB) va trage după sine toţi ceilalţi indicatori ai cercetării-dezvoltării şi inovării98.

Evident, va fi necesar să se urmărească toţi indicatorii, dar pentru conducerea sistemului (modului de inovare) de la cele mai înalte nivele ale societăţii este necesară urmărirea indicatorului cheie în această etapă. Indicatorul pare simplu, dar el stabileşte nu numai procentul din PIB pentru cercetare-dezvoltare, ci şi raportul dintre contribuţia publică (de la buget) şi contribuţia privată. Ultima implică antrenarea sectorului privat la deciziile privind realizarea acestui indicator.

Într-o expunere la Academia Română, Adrian Năstase99 remarca: “E nevoie de un echilibru mai bun, mai eficient, între rolul pieţelor şi rolul guvernelor. […] Societatea cunoaşterii, care cuprinde şi economia bazată pe cunoaştere, deoarece continuă societatea informaţională, va avea, de asemenea, un caracter global, cu posibilitatea de a transforma globalizarea într-un factor, sperăm, binefăcător pentru întreaga societate mondială” […]. “Născută din expansiune tehnologică şi economică, globalizarea nu poate fi domesticită decât politic”. […] “ Nu vor fi soluţii pentru totdeauna, ci vor fi soluţii pe termen scurt, vor fi soluţii pe termen mediu, şi va trebui să punem toate acestea în cadrul unei strategii pe termen lung care să asigure promovarea interesului naţional”.

4.5. Strategia managerială a României pentru progresul

tehnico-economic Atât în perioada de preaderare, cât şi în perioada de tranziţie spre

integrare deplină în Uniunea Europeană, România urmăreşte, în continuare, Aq-uisul Comunitar, pentru a respecta întru-totul condiţiile impuse prin tratatul de aderare.

În primul rând, România a adoptat pachetul de legi corespunzătoare asigurării unei dezvoltări economico-sociale pe baza progresului ştiinţifico-tehnic: LEGEA învăţământului nr.84/1995, republicată; LEGEA nr. 324 din 8 iulie 2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică; LEGEA nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduita în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare; LEGEA nr. 319 din 8 iulie 2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare;LEGEA pentru modificarea Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată; HOTARIREA Nr. 735 din 28 august 1996 privind aprobarea Regulamentului de acordare a

98 Mihai Drăgănescu, De la societatea informaţională la societatea cunoaşterii, Bucureşti, Editura Tehnică, 2003. 99 Adrian Năstase, Domesticirea globalizării şi buna guvernare, expunere la Academia Română, 18 decembrie 2003, publicată în Academica, XIV, 2003, decembrie, p.3 - 8 (p. I-a); Academica XIV, 2004, Ianuarie, p. 7-11 (p. II-a).

Creativitate şi progres tehnic 136granturilor pentru cercetare ştiinţifică; HOTĂRÂREA Nr. 217 din 28 februarie 2007 privind aprobarea Strategiei naţionale în domeniul cercetării-dezvoltării şi inovării pentru perioada 2007 – 2013; Hotărârii Guvernului nr. 223/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei; Hotărârea Guvernului nr. 567/2005 privind organizarea şi desfăşurarea doctoratului; Hotărârea Guvernului nr. 223/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, etc. Toate aceste acte normative corespund Aq-uisului Comunitar.

În al doilea rând, s-a stabilit aria „Aria Românească a Cercetării” care, în esenţă, cuprinde:

a) mulţimea tuturor entităţilor ce desfăşoară activitate de cercetare în spaţiul românesc:

- institute şi centre de cercetare: institute naţionale de cercetare-dezvoltare, reţele de institute şi centre de cercetare ale academiilor, instituţii publice în coordonarea diverselor ministere)

- instituţii de învăţământ superior acreditate sau structuri ale acestora

- societăţi comerciale din sectorul public sau privat, care au chiar profilul de cercetare-dezvoltare sau care desfăşoară inclusiv activităţi de cercetare-dezvoltare

b) politicile şi programele guvernamentale în domeniul CDI. Conform datelor statistice, personalul total angrenat în activităţi de

cercetare-dezvoltare era la sfârşitul anului 2004 de 57725 (Buletinul Activitatea de cercetare-dezvoltare în anul 2004, INS, 2006), dintre care:

32836 în unităţi cu formă de proprietate majoritară de stat 7889 în unităţi cu formă de proprietate majoritară privată

Distribuţia pe categorii a personalului CD indică faptul că cercetătorii reprezintă circa 67% din totalul personalului CD, respectiv:

total salariaţi direct în activitatea CD: 40725 (33361 echivalent normă întreagă)

cercetători: 27253 (21257 echivalent normă întreagă) cercetători atestaţi: 9318 (8870 echivalent normă întreagă)

Prin raportare la personalul ocupat în economie, personalul CD reprezintă o pondere încă redusă faţă de nivelul mediu atins în Uniunea Europeană. Astfel, la nivelul anului 2003 se înregistrau următoarele ponderi:

- Personal CD la 1000 persoane ocupate civile: 4,81 (faţă de media de 13,8 la nivelul UE);

- Cercetători la 1000 persoane ocupate civile: 3,13 (faţă de media de 5,4 la nivelul UE).

Structura pe domenii indică ponderea dominantă a cercetătorilor din domeniul ştiinţelor tehnice şi inginereşti.

George-Ştefan COMAN 135procentului din PIB prevăzute de conferinţa de la Barcelona. Acest indicator (procentul din PIB) va trage după sine toţi ceilalţi indicatori ai cercetării-dezvoltării şi inovării98.

Evident, va fi necesar să se urmărească toţi indicatorii, dar pentru conducerea sistemului (modului de inovare) de la cele mai înalte nivele ale societăţii este necesară urmărirea indicatorului cheie în această etapă. Indicatorul pare simplu, dar el stabileşte nu numai procentul din PIB pentru cercetare-dezvoltare, ci şi raportul dintre contribuţia publică (de la buget) şi contribuţia privată. Ultima implică antrenarea sectorului privat la deciziile privind realizarea acestui indicator.

Într-o expunere la Academia Română, Adrian Năstase99 remarca: “E nevoie de un echilibru mai bun, mai eficient, între rolul pieţelor şi rolul guvernelor. […] Societatea cunoaşterii, care cuprinde şi economia bazată pe cunoaştere, deoarece continuă societatea informaţională, va avea, de asemenea, un caracter global, cu posibilitatea de a transforma globalizarea într-un factor, sperăm, binefăcător pentru întreaga societate mondială” […]. “Născută din expansiune tehnologică şi economică, globalizarea nu poate fi domesticită decât politic”. […] “ Nu vor fi soluţii pentru totdeauna, ci vor fi soluţii pe termen scurt, vor fi soluţii pe termen mediu, şi va trebui să punem toate acestea în cadrul unei strategii pe termen lung care să asigure promovarea interesului naţional”.

4.5. Strategia managerială a României pentru progresul

tehnico-economic Atât în perioada de preaderare, cât şi în perioada de tranziţie spre

integrare deplină în Uniunea Europeană, România urmăreşte, în continuare, Aq-uisul Comunitar, pentru a respecta întru-totul condiţiile impuse prin tratatul de aderare.

În primul rând, România a adoptat pachetul de legi corespunzătoare asigurării unei dezvoltări economico-sociale pe baza progresului ştiinţifico-tehnic: LEGEA învăţământului nr.84/1995, republicată; LEGEA nr. 324 din 8 iulie 2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică; LEGEA nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduita în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare; LEGEA nr. 319 din 8 iulie 2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare;LEGEA pentru modificarea Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată; HOTARIREA Nr. 735 din 28 august 1996 privind aprobarea Regulamentului de acordare a

98 Mihai Drăgănescu, De la societatea informaţională la societatea cunoaşterii, Bucureşti, Editura Tehnică, 2003. 99 Adrian Năstase, Domesticirea globalizării şi buna guvernare, expunere la Academia Română, 18 decembrie 2003, publicată în Academica, XIV, 2003, decembrie, p.3 - 8 (p. I-a); Academica XIV, 2004, Ianuarie, p. 7-11 (p. II-a).

Creativitate şi progres tehnic 136granturilor pentru cercetare ştiinţifică; HOTĂRÂREA Nr. 217 din 28 februarie 2007 privind aprobarea Strategiei naţionale în domeniul cercetării-dezvoltării şi inovării pentru perioada 2007 – 2013; Hotărârii Guvernului nr. 223/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei; Hotărârea Guvernului nr. 567/2005 privind organizarea şi desfăşurarea doctoratului; Hotărârea Guvernului nr. 223/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, etc. Toate aceste acte normative corespund Aq-uisului Comunitar.

În al doilea rând, s-a stabilit aria „Aria Românească a Cercetării” care, în esenţă, cuprinde:

a) mulţimea tuturor entităţilor ce desfăşoară activitate de cercetare în spaţiul românesc:

- institute şi centre de cercetare: institute naţionale de cercetare-dezvoltare, reţele de institute şi centre de cercetare ale academiilor, instituţii publice în coordonarea diverselor ministere)

- instituţii de învăţământ superior acreditate sau structuri ale acestora

- societăţi comerciale din sectorul public sau privat, care au chiar profilul de cercetare-dezvoltare sau care desfăşoară inclusiv activităţi de cercetare-dezvoltare

b) politicile şi programele guvernamentale în domeniul CDI. Conform datelor statistice, personalul total angrenat în activităţi de

cercetare-dezvoltare era la sfârşitul anului 2004 de 57725 (Buletinul Activitatea de cercetare-dezvoltare în anul 2004, INS, 2006), dintre care:

32836 în unităţi cu formă de proprietate majoritară de stat 7889 în unităţi cu formă de proprietate majoritară privată

Distribuţia pe categorii a personalului CD indică faptul că cercetătorii reprezintă circa 67% din totalul personalului CD, respectiv:

total salariaţi direct în activitatea CD: 40725 (33361 echivalent normă întreagă)

cercetători: 27253 (21257 echivalent normă întreagă) cercetători atestaţi: 9318 (8870 echivalent normă întreagă)

Prin raportare la personalul ocupat în economie, personalul CD reprezintă o pondere încă redusă faţă de nivelul mediu atins în Uniunea Europeană. Astfel, la nivelul anului 2003 se înregistrau următoarele ponderi:

- Personal CD la 1000 persoane ocupate civile: 4,81 (faţă de media de 13,8 la nivelul UE);

- Cercetători la 1000 persoane ocupate civile: 3,13 (faţă de media de 5,4 la nivelul UE).

Structura pe domenii indică ponderea dominantă a cercetătorilor din domeniul ştiinţelor tehnice şi inginereşti.

George-Ştefan COMAN 137Distribuţia cercetătorilor pe domenii ştiinţifice*), la 31 XII

2004, %

*) Conform domeniului ştiinţific preponderent al activităţii de cercetare-dezvoltare

Sursa: Buletinul Activitatea de cercetare-dezvoltare în anul 2004, INS 2006

În figura 4.3, figura 4.4 şi figura 4.5 se prezintă grafic potenţialul

fizic de cercetare-dezvoltare şi inovare din România

57125

30723

13159

48113

26492

10341

37241

23179

8926

37696

23597

8507

38433

24636

8513

33077

20965

9219

0

10000

20000

30000

40000

50000

60000

Nr. cercetatori

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Personalul din activitatea de cercetare - dezvoltare

Număr salariaţi Numar cercetătoriNumar cercetători atestaţi

Fig.4.3. Personalul din activitatea de cercetare-dezvoltare

(Anuarul Statistic al României 2004)

Cercetători

TOTAL 100,0Ştiinţe naturale şi exacte 14,8 Ştiinţe inginereşti şi tehnologice 54,8 Ştiinţe medicale 12,1 Ştiinţe agricole 6,6

Ştiinţe sociale 8,1 Ştiinţe umaniste 3,6

Creativitate şi progres tehnic 138

6.48

3.49

5.71

3.15

4.32

2.69

4.4

2.76

4.61

2.96

4.81

3.13

0

1

2

3

4

5

6

7

%

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Ponderea personalului din activitatea de cercetare - dezvoltareîn total personal ocupat

Personal CD la 1000 persoane ocupate civile

Cercetători la 1000 persoane ocupate civile

Fig.4.4. Ponderea personalului din activitatea de cercetare-dezvoltare

în total personal ocupat Anuarul Statistic al României 2004

Structura pe domenii indică ponderea dominantă a cercetătorilor din domeniul ştiinţelor tehnice şi inginereşti.

Ştiinţenaturale şi

exacte

Ştiinţeinginereşti şitehnologice

Ştiinţemedicale Ştiinţe

agricole Ştiinţe sociale Ştiinţeumaniste

Cercetători

Total salariaţi din activitatea CD

5042

18663

30053703

1767

8973141

12117

19761546

1430767

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

14000

16000

18000

20000

Structura salariatilor din activitatea CD si a cercetatorilorpe domenii stiintifice in anul 2003

(echivalent normă întreagă)

Total salariaţi din activitatea CD = 33077

Nr. cercetatori = 20965

Fig.4.5. Structura pe domenii de activitate a personalului de

cercetare-dezvoltare şi inovare Sursa: BULETINUL: CERCETARE-DEZVOLTARE IN ROMANIA

– serii statistice 1998-2003, INS 2005

George-Ştefan COMAN 137Distribuţia cercetătorilor pe domenii ştiinţifice*), la 31 XII

2004, %

*) Conform domeniului ştiinţific preponderent al activităţii de cercetare-dezvoltare

Sursa: Buletinul Activitatea de cercetare-dezvoltare în anul 2004, INS 2006

În figura 4.3, figura 4.4 şi figura 4.5 se prezintă grafic potenţialul

fizic de cercetare-dezvoltare şi inovare din România

57125

30723

13159

48113

26492

10341

37241

23179

8926

37696

23597

8507

38433

24636

8513

33077

20965

9219

0

10000

20000

30000

40000

50000

60000

Nr. cercetatori

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Personalul din activitatea de cercetare - dezvoltare

Număr salariaţi Numar cercetătoriNumar cercetători atestaţi

Fig.4.3. Personalul din activitatea de cercetare-dezvoltare

(Anuarul Statistic al României 2004)

Cercetători

TOTAL 100,0Ştiinţe naturale şi exacte 14,8 Ştiinţe inginereşti şi tehnologice 54,8 Ştiinţe medicale 12,1 Ştiinţe agricole 6,6

Ştiinţe sociale 8,1 Ştiinţe umaniste 3,6

Creativitate şi progres tehnic 138

6.48

3.49

5.71

3.15

4.32

2.69

4.4

2.76

4.61

2.96

4.81

3.13

0

1

2

3

4

5

6

7

%

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Ponderea personalului din activitatea de cercetare - dezvoltareîn total personal ocupat

Personal CD la 1000 persoane ocupate civile

Cercetători la 1000 persoane ocupate civile

Fig.4.4. Ponderea personalului din activitatea de cercetare-dezvoltare

în total personal ocupat Anuarul Statistic al României 2004

Structura pe domenii indică ponderea dominantă a cercetătorilor din domeniul ştiinţelor tehnice şi inginereşti.

Ştiinţenaturale şi

exacte

Ştiinţeinginereşti şitehnologice

Ştiinţemedicale Ştiinţe

agricole Ştiinţe sociale Ştiinţeumaniste

Cercetători

Total salariaţi din activitatea CD

5042

18663

30053703

1767

8973141

12117

19761546

1430767

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

14000

16000

18000

20000

Structura salariatilor din activitatea CD si a cercetatorilorpe domenii stiintifice in anul 2003

(echivalent normă întreagă)

Total salariaţi din activitatea CD = 33077

Nr. cercetatori = 20965

Fig.4.5. Structura pe domenii de activitate a personalului de

cercetare-dezvoltare şi inovare Sursa: BULETINUL: CERCETARE-DEZVOLTARE IN ROMANIA

– serii statistice 1998-2003, INS 2005

George-Ştefan COMAN 139 Personalul angajat în activitatea de cercetare-dezvoltare şi

inovare poate fi diferenţiat în următoarele categorii: a. după ocupaţii: - cercetători – sunt specialişti care lucrează la conceperea sau

crearea de concepte, produse şi procedee, metode şi sisteme noi. În această categorie intră cercetătorii ştiinţifici atestaţi şi alte categorii de personal cu studii superioare care desfăşoară nemijlocit activitate de cercetare-dezvoltare;

- cercetători atestaţi - sunt acei specialişti care au o confirmare de grad dovedită printr-un certificat de atestare:

- doctori - sunt persoanele care posedă titlu ştiinţific înalt dobândit din partea unei instituţii academice sau de învăţământ superior;

- doctoranzi - sunt acele persoane care îşi pregătesc lucrarea de doctorat;

- tehnicieni şi asimilaţi - cuprinde personalul cu un nivel mediu de pregătire sau completat cu o pregătire postliceală de specialitate într-un domeniu tehnic sau de altă natură. Ei participă la activitatea de cercetare-dezvoltare prin aplicarea principiilor şi metodelor operaţionale direct sub controlul cercetătorilor;

- alte categorii de salariaţi - includ muncitorii şi personalul de secretariat şi de birou care participă la execuţia proiectelor de cercetare-dezvoltare sau care sunt direct implicaţi în executarea unor astfel de proiecte.

b. după domeniul ştiinţific: - ştiinţe naturale şi exacte: matematica şi informatica (numai

dezvoltări de software); ştiinţele fizice (astronomia şi ştiinţele spaţiale, fizica); ştiinţele chimice; ştiinţele pământului şi ştiinţele înrudite cu mediul înconjurător (geologia, geofizica, mineralogia, geografia fizică, meteorologia şi alte ştiinţe atmosferice, oceanografia, vulcanologia); ştiinţele biologice (biologia, botanica, bacteriologia, microbiologia, zoologia, entomologia, biochimia, biofizica, genetica);

- ştiinţe inginereşti şi tehnologice: construcţiile civile (tehnici arhitecturale, studii tehnice şi ştiinţifice, construcţii, studii de infrastructură urbană şi alte discipline înrudite); domeniul electric şi electronic (specializări în electricitate şi electronică, sisteme de comunicaţii, de informatică-hardware şi alte discipline înrudite); alte ştiinţe inginereşti (tehnica aeronautică şi aerospaţială, chimie, mecanică, metalurgie, ştiinţa materialelor şi subdiviziunile specializate, produse forestiere, geodezia, ştiinţa şi tehnologia alimentaţiei, tehnologii specializate pentru domenii interdisciplinare, de exemplu: analiza sistemelor, metalurgie, mine, tehnologia textilă etc.);

- ştiinţe medicale: medicina fundamentală (anatomia, citologia, fiziologia, genetica, farmacia, farmacologia, toxicologia, imunologia şi imunohematologia, chimia clinică, microbiologia clinică, patologia); medicina clinică (anestezia, pediatria, obstetrica, medicina internă,

Creativitate şi progres tehnic 140chirurgia, stomatologia, neurologia, radiologia, terapeutica, oftalmologia); ştiinţa sănătăţii (sănătate publică, igiena muncii şi a mediului, epidemiologia);

- ştiinţe agricole: agricultura, silvicultura, pescuitul şi alte ştiinţe conexe (agronomia, zootehnia, horticultura); medicina veterinară;

- ştiinţe sociale: psihologia, economia, ştiinţe ale educaţiei; alte ştiinţe sociale (antropologia şi etnologia, demografia, geografia, amenajarea teritoriului, dreptul, management, marketing, lingvistica, ştiinţele politice, sociologia, diverse ştiinţe sociale şi activităţi ştiinţifice, metodologice interdisciplinare);

- ştiinţe umaniste: ştiinţele istorice (istoria, arheologia, numismatica, paleografia); limbile şi literatura (limbile vechi şi moderne); alte ştiinţe umaniste (filozofia, arta şi istoria artei, critica artei, pictura, sculptura, muzicologia, arta dramatică); religia, teologia;

O analiză a factorilor favorabili, precum şi a punctelor slabe care influenţează dezvoltarea ARC pune în evidenţă următoarele elemente:

i) Factorii care influenţează favorabil evoluţia activităţilor CDI pot fi grupaţi în două categorii, referitoare la:

i1. caracteristici specifice sistemului CDI: - existenţa unei tradiţii valoroase de activitate şi rezultate ale

domeniului cercetării - potenţialul de cercetare existent în ţara noastră şi activităţile

desfăşurate în cadrul programelor naţionale CDI acoperă în prezent peste 50 de domenii ştiinţifice şi tehnologice specifice

- capacitatea ridicată de adaptare a sistemului CDI, care menţine un nivel anual relativ stabil al activităţii şi rezultatelor, în ciuda dificultăţilor cu care se confruntă

- procesul de creştere (treptată) a gradului de vizibilitate şi implicare internaţională a comunităţii ştiinţifice şi tehnice

i2. orientări politico-economice generale: - recunoaşterea importanţei strategice a domeniului CDI

pentru dezvoltarea economică durabilă şi competitivă, prin: • prevederile legislaţiei de bază specifice domeniului (Legea

324/2003 de aprobare a OG 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică),

• includerea domeniului CDI în structura strategiilor de dezvoltare economică şi socială în ansamblu şi la nivel sectorial

• creşterea fondurilor bugetare alocate pentru cercetare - orientarea politicilor guvernamentale specifice domeniului

spre dezvoltarea personalului şi a infrastructurii de cercetare, a legăturii cercetare-industrie, ca şi a integrării internaţionale a domeniului

- creşterea semnificativă a gradului de corelare a politicilor din domeniu cu celelalte politici guvernamentale (industrială, dezvoltare regională, mediu, etc.), în special prin introducerea (din 2003) a planurilor sectoriale de cercetare, ca instrumente complementare faţă de Planul Naţional CDI;

George-Ştefan COMAN 139 Personalul angajat în activitatea de cercetare-dezvoltare şi

inovare poate fi diferenţiat în următoarele categorii: a. după ocupaţii: - cercetători – sunt specialişti care lucrează la conceperea sau

crearea de concepte, produse şi procedee, metode şi sisteme noi. În această categorie intră cercetătorii ştiinţifici atestaţi şi alte categorii de personal cu studii superioare care desfăşoară nemijlocit activitate de cercetare-dezvoltare;

- cercetători atestaţi - sunt acei specialişti care au o confirmare de grad dovedită printr-un certificat de atestare:

- doctori - sunt persoanele care posedă titlu ştiinţific înalt dobândit din partea unei instituţii academice sau de învăţământ superior;

- doctoranzi - sunt acele persoane care îşi pregătesc lucrarea de doctorat;

- tehnicieni şi asimilaţi - cuprinde personalul cu un nivel mediu de pregătire sau completat cu o pregătire postliceală de specialitate într-un domeniu tehnic sau de altă natură. Ei participă la activitatea de cercetare-dezvoltare prin aplicarea principiilor şi metodelor operaţionale direct sub controlul cercetătorilor;

- alte categorii de salariaţi - includ muncitorii şi personalul de secretariat şi de birou care participă la execuţia proiectelor de cercetare-dezvoltare sau care sunt direct implicaţi în executarea unor astfel de proiecte.

b. după domeniul ştiinţific: - ştiinţe naturale şi exacte: matematica şi informatica (numai

dezvoltări de software); ştiinţele fizice (astronomia şi ştiinţele spaţiale, fizica); ştiinţele chimice; ştiinţele pământului şi ştiinţele înrudite cu mediul înconjurător (geologia, geofizica, mineralogia, geografia fizică, meteorologia şi alte ştiinţe atmosferice, oceanografia, vulcanologia); ştiinţele biologice (biologia, botanica, bacteriologia, microbiologia, zoologia, entomologia, biochimia, biofizica, genetica);

- ştiinţe inginereşti şi tehnologice: construcţiile civile (tehnici arhitecturale, studii tehnice şi ştiinţifice, construcţii, studii de infrastructură urbană şi alte discipline înrudite); domeniul electric şi electronic (specializări în electricitate şi electronică, sisteme de comunicaţii, de informatică-hardware şi alte discipline înrudite); alte ştiinţe inginereşti (tehnica aeronautică şi aerospaţială, chimie, mecanică, metalurgie, ştiinţa materialelor şi subdiviziunile specializate, produse forestiere, geodezia, ştiinţa şi tehnologia alimentaţiei, tehnologii specializate pentru domenii interdisciplinare, de exemplu: analiza sistemelor, metalurgie, mine, tehnologia textilă etc.);

- ştiinţe medicale: medicina fundamentală (anatomia, citologia, fiziologia, genetica, farmacia, farmacologia, toxicologia, imunologia şi imunohematologia, chimia clinică, microbiologia clinică, patologia); medicina clinică (anestezia, pediatria, obstetrica, medicina internă,

Creativitate şi progres tehnic 140chirurgia, stomatologia, neurologia, radiologia, terapeutica, oftalmologia); ştiinţa sănătăţii (sănătate publică, igiena muncii şi a mediului, epidemiologia);

- ştiinţe agricole: agricultura, silvicultura, pescuitul şi alte ştiinţe conexe (agronomia, zootehnia, horticultura); medicina veterinară;

- ştiinţe sociale: psihologia, economia, ştiinţe ale educaţiei; alte ştiinţe sociale (antropologia şi etnologia, demografia, geografia, amenajarea teritoriului, dreptul, management, marketing, lingvistica, ştiinţele politice, sociologia, diverse ştiinţe sociale şi activităţi ştiinţifice, metodologice interdisciplinare);

- ştiinţe umaniste: ştiinţele istorice (istoria, arheologia, numismatica, paleografia); limbile şi literatura (limbile vechi şi moderne); alte ştiinţe umaniste (filozofia, arta şi istoria artei, critica artei, pictura, sculptura, muzicologia, arta dramatică); religia, teologia;

O analiză a factorilor favorabili, precum şi a punctelor slabe care influenţează dezvoltarea ARC pune în evidenţă următoarele elemente:

i) Factorii care influenţează favorabil evoluţia activităţilor CDI pot fi grupaţi în două categorii, referitoare la:

i1. caracteristici specifice sistemului CDI: - existenţa unei tradiţii valoroase de activitate şi rezultate ale

domeniului cercetării - potenţialul de cercetare existent în ţara noastră şi activităţile

desfăşurate în cadrul programelor naţionale CDI acoperă în prezent peste 50 de domenii ştiinţifice şi tehnologice specifice

- capacitatea ridicată de adaptare a sistemului CDI, care menţine un nivel anual relativ stabil al activităţii şi rezultatelor, în ciuda dificultăţilor cu care se confruntă

- procesul de creştere (treptată) a gradului de vizibilitate şi implicare internaţională a comunităţii ştiinţifice şi tehnice

i2. orientări politico-economice generale: - recunoaşterea importanţei strategice a domeniului CDI

pentru dezvoltarea economică durabilă şi competitivă, prin: • prevederile legislaţiei de bază specifice domeniului (Legea

324/2003 de aprobare a OG 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică),

• includerea domeniului CDI în structura strategiilor de dezvoltare economică şi socială în ansamblu şi la nivel sectorial

• creşterea fondurilor bugetare alocate pentru cercetare - orientarea politicilor guvernamentale specifice domeniului

spre dezvoltarea personalului şi a infrastructurii de cercetare, a legăturii cercetare-industrie, ca şi a integrării internaţionale a domeniului

- creşterea semnificativă a gradului de corelare a politicilor din domeniu cu celelalte politici guvernamentale (industrială, dezvoltare regională, mediu, etc.), în special prin introducerea (din 2003) a planurilor sectoriale de cercetare, ca instrumente complementare faţă de Planul Naţional CDI;

George-Ştefan COMAN 141- perspectiva de creştere a cererii de cercetare la nivelul

agenţilor economici, datorată presiunii cerinţelor de conformare tehnico-economică (nivel tehnologic, calitate, mediu, cerinţe comerciale, etc.), în vederea accesului pe piaţa europeană, ca şi pe cea internaţională

ii) factori defavorabili, cu care continuă să se confrunte sistemul CDI, reprezentaţi de:

• problema resurselor umane: în ultimii ani, în privinţa personalului din cercetare se înregistrează două tendinţe defavorabile: reducerea numărului şi creşterea mediei de vârstă. Cauza o reprezintă în general plecarea spre alte sectoare, mai bine remunerate, combinată cu dificultatea de a atrage şi menţine tinerii specialişti în acest sector;

• problema decalajului tehnic al infrastructurii de cercetare-dezvoltare: decalajul dotărilor existente în laboratoarele din institute şi universităţi (echipamente, aparatură), faţă de cerinţele conforme standardelor actuale, se situează adesea între 5 şi 10 ani;

• capacitatea redusă a unităţilor şi instituţiilor CD de a face faţă regimului concurenţial şi condiţiilor de piaţă

- lipsa unei pregătiri adecvate a managerilor din activităţile de cercetare,

- dezvoltarea insuficientă a activităţilor promoţionale şi de marketing

• legătura încă slabă dintre cercetare şi economie şi capacitatea relativ redusă de valorificare a rezultatelor cercetării:

- infrastructura şi serviciile de transfer tehnologic şi inovare încă insuficient dezvoltate şi puţin viabile

- capacitatea redusă de absorbţie a rezultatelor de cercetare de către agenţii economici;

• interesul şi implicarea scăzută a agenţilor economici în activităţi de cercetare-dezvoltare şi inovare, datorată mai multor cauze:

- interesul pentru obiective pe termen scurt legate de producţie şi comercializare, cu soluţii rapide, bazate aproape exclusiv pe produse şi tehnologii din import

- absenţa strategiilor proprii privind dezvoltarea pe termen lung a produselor oferite şi a tehnologiilor utilizate, în contextul integrării în Uniunea Europeană

- dificultăţile financiare curente, care determină un grad ridicat de reticenţă faţă de riscurile implicate de activităţi proprii de cercetare-dezvoltare

- lipsa personalului, ca şi a aparaturii şi dotărilor specializate, necesare pentru a desfăşura activităţi proprii de cercetare-dezvoltare

• nivelul insuficient de dezvoltare a activităţilor şi infrastructurii CDI la nivel regional

• repartizarea inegală pe teritoriul ţării a activităţilor de CDI • capacitatea încă redusă de colaborare ştiinţifică şi integrare

tehnologică pe plan european şi internaţional.

Creativitate şi progres tehnic 142În al treilea rând, s-au creat două organisme la nivel naţional,

subordonate MEdC care coordonează activitatea de cercetare-dezvoltare: a. Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS)

care este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, prin care acesta îşi realizează atribuţiile în domeniul cercetării. Autoritatea este instituţie publică, finanţata de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei si Cercetării.

b. Consiliul Naţional pentru Cercetare Ştiinţifică din Învăţământul Superior (CNCSIS) al MEC care are misiunea de a proiecta şi materializa strategii care să asigure un înalt nivel de performanţă a cercetării ştiinţifice din învăţământul superior şi cercetare fundamentală în domenii specifice, în context naţional şi internaţional, răspunzând necesităţii de dezvoltare intelectuală, profesională şi socială a individului şi de progres a societăţii româneşti (www.cncsis.ro). CNCSIS asigură interfaţa între comunitatea ştiinţifică universitară şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării care reprezintă Guvernul, în procesul de alocare a fondurilor pentru cercetare în universităţi şi evaluare a performanţei în domeniul cercetării ştiinţifice.

4.6. Resurse alocate pentru finanţarea activităţilor de cercetare-dezvoltare şi inovare în perioada 1998-2003 Conform datelor înregistrate de Institutul Naţional de Statistică şi

Studii Economice (INSSE), structura cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare indică nivelul comparabil, ca surse de finanţare, al fondurilor publice şi al celor provenite de la agenţii economici.

Astfel, în perioada 1999-2001, fondurile provenite de la agenţii economici au avut o pondere mai mare decât fondurile publice alocate pentru cercetare-dezvoltare. În perioada 2002-2003 tendinţa a fost de scădere, dar, de regulă, au depăşit 40% din nivelul cheltuielilor totale:

0.21%

42.85

0.20%

50.21

0.18%

48.96

0.19%

47.6

0.16%

41.57

0.18%

45.39

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

Cheltuieli C&D ale agenţilor economici

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Ani

Cheltuieli C&D din fondurile agenţilor economici

% din PIB% din cheltuieli totale C&D

Fig.4.6. Cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare şi inovare din fondurile agenţilor economici

Anuarul Statistic al României 2004

George-Ştefan COMAN 141- perspectiva de creştere a cererii de cercetare la nivelul

agenţilor economici, datorată presiunii cerinţelor de conformare tehnico-economică (nivel tehnologic, calitate, mediu, cerinţe comerciale, etc.), în vederea accesului pe piaţa europeană, ca şi pe cea internaţională

ii) factori defavorabili, cu care continuă să se confrunte sistemul CDI, reprezentaţi de:

• problema resurselor umane: în ultimii ani, în privinţa personalului din cercetare se înregistrează două tendinţe defavorabile: reducerea numărului şi creşterea mediei de vârstă. Cauza o reprezintă în general plecarea spre alte sectoare, mai bine remunerate, combinată cu dificultatea de a atrage şi menţine tinerii specialişti în acest sector;

• problema decalajului tehnic al infrastructurii de cercetare-dezvoltare: decalajul dotărilor existente în laboratoarele din institute şi universităţi (echipamente, aparatură), faţă de cerinţele conforme standardelor actuale, se situează adesea între 5 şi 10 ani;

• capacitatea redusă a unităţilor şi instituţiilor CD de a face faţă regimului concurenţial şi condiţiilor de piaţă

- lipsa unei pregătiri adecvate a managerilor din activităţile de cercetare,

- dezvoltarea insuficientă a activităţilor promoţionale şi de marketing

• legătura încă slabă dintre cercetare şi economie şi capacitatea relativ redusă de valorificare a rezultatelor cercetării:

- infrastructura şi serviciile de transfer tehnologic şi inovare încă insuficient dezvoltate şi puţin viabile

- capacitatea redusă de absorbţie a rezultatelor de cercetare de către agenţii economici;

• interesul şi implicarea scăzută a agenţilor economici în activităţi de cercetare-dezvoltare şi inovare, datorată mai multor cauze:

- interesul pentru obiective pe termen scurt legate de producţie şi comercializare, cu soluţii rapide, bazate aproape exclusiv pe produse şi tehnologii din import

- absenţa strategiilor proprii privind dezvoltarea pe termen lung a produselor oferite şi a tehnologiilor utilizate, în contextul integrării în Uniunea Europeană

- dificultăţile financiare curente, care determină un grad ridicat de reticenţă faţă de riscurile implicate de activităţi proprii de cercetare-dezvoltare

- lipsa personalului, ca şi a aparaturii şi dotărilor specializate, necesare pentru a desfăşura activităţi proprii de cercetare-dezvoltare

• nivelul insuficient de dezvoltare a activităţilor şi infrastructurii CDI la nivel regional

• repartizarea inegală pe teritoriul ţării a activităţilor de CDI • capacitatea încă redusă de colaborare ştiinţifică şi integrare

tehnologică pe plan european şi internaţional.

Creativitate şi progres tehnic 142În al treilea rând, s-au creat două organisme la nivel naţional,

subordonate MEdC care coordonează activitatea de cercetare-dezvoltare: a. Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică (ANCS)

care este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării, prin care acesta îşi realizează atribuţiile în domeniul cercetării. Autoritatea este instituţie publică, finanţata de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Educaţiei si Cercetării.

b. Consiliul Naţional pentru Cercetare Ştiinţifică din Învăţământul Superior (CNCSIS) al MEC care are misiunea de a proiecta şi materializa strategii care să asigure un înalt nivel de performanţă a cercetării ştiinţifice din învăţământul superior şi cercetare fundamentală în domenii specifice, în context naţional şi internaţional, răspunzând necesităţii de dezvoltare intelectuală, profesională şi socială a individului şi de progres a societăţii româneşti (www.cncsis.ro). CNCSIS asigură interfaţa între comunitatea ştiinţifică universitară şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării care reprezintă Guvernul, în procesul de alocare a fondurilor pentru cercetare în universităţi şi evaluare a performanţei în domeniul cercetării ştiinţifice.

4.6. Resurse alocate pentru finanţarea activităţilor de cercetare-dezvoltare şi inovare în perioada 1998-2003 Conform datelor înregistrate de Institutul Naţional de Statistică şi

Studii Economice (INSSE), structura cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare indică nivelul comparabil, ca surse de finanţare, al fondurilor publice şi al celor provenite de la agenţii economici.

Astfel, în perioada 1999-2001, fondurile provenite de la agenţii economici au avut o pondere mai mare decât fondurile publice alocate pentru cercetare-dezvoltare. În perioada 2002-2003 tendinţa a fost de scădere, dar, de regulă, au depăşit 40% din nivelul cheltuielilor totale:

0.21%

42.85

0.20%

50.21

0.18%

48.96

0.19%

47.6

0.16%

41.57

0.18%

45.39

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

Cheltuieli C&D ale agenţilor economici

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Ani

Cheltuieli C&D din fondurile agenţilor economici

% din PIB% din cheltuieli totale C&D

Fig.4.6. Cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare şi inovare din fondurile agenţilor economici

Anuarul Statistic al României 2004

George-Ştefan COMAN 143

0.49

0.21

0.26

0.010.01

0.4

0.2 0.19

0.01

0.37

0.180.15

0.020.02

0.39

0.19 0.17

0.03

0.38

0.16

0.18

0.01

0.03

0.4

0.180.19

0.01

0.02

0

0.05

0.1

0.15

0.2

0.25

0.3

0.35

0.4

0.45

0.5

%

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Ani

Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare în PIB, pe surse de finanţare

Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare pesurse de finanţare, în produsul intern brut (PIB) - % -Întreprinderi - % în PIB

Fonduri publice - % în PIB

Unităţi din învăţământul superior - % în PIB

Fonduri din străinătate - % în PIB

Fig.4.7. Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare în PIB, pe

surse de finanţare Sursa: BULETINUL: CERCETARE-DEZVOLTARE IN ROMANIA

– serii statistice 1998-2003, INS 2005 Nivelul cel mai ridicat al cheltuielilor pentru cercetare s-a

înregistrat în permanenţă în sectorul întreprinderilor, care cuprinde societăţile comerciale cu profil de cercetare-dezvoltare.

0.49

0.38

0.09

0.02

0.4

0.3

0.07

0.03

0.37

0.26

0.07

0.04

0.39

0.24

0.11

0.04

0.38

0.23

0.09

0.06

0.4

0.23

0.13

0.04

0

0.05

0.1

0.15

0.2

0.25

0.3

0.35

0.4

0.45

0.5

%

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Ani

Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare în PIB, pe sectoare de execuţie

Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare pesectoare de execuţie, în produsul intern brut (PIB) - % -Sectorul întreprinderi - % în PIB

Sectorul guvernamental - % în PIB

Sectorul învăţământ superior - % în PIB

Fig.4.8. Ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în PIB,

pe sectoare de execuţie Sursa: BULETINUL: CERCETARE-DEZVOLTARE IN ROMANIA

– serii statistice 1998-2003, INS 2005 În ultimii ani (perioada 2001-2005), prin programele de cercetare

finanţate din fonduri publice, coordonate atât de MEdC, cât şi de Academia

Creativitate şi progres tehnic 144Română, s-au înregistrat în medie următoarele ponderi, raportate la totalul cheltuielilor pentru cercetare:

• cheltuieli pentru cercetare fundamentală: circa 25% - 30% • cheltuieli pentru cercetare aplicativă: circa 70% - 75% Structura cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare pe obiective

socio-economice şi pe principalele domenii ştiinţifice indica ponderea majoritara a activităţilor CD din domeniul tehnologiilor industriale, respectiv al ştiinţelor tehnice şi ingineriei.

4.7. Strategia managerială în vederea atingerii obiectivelor Agendei

Lisabona: ţintele de 1% şi 3% din PIB cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare100

Îmbunătăţirea coordonării fondurilor bugetare pentru cercetare-

dezvoltare. MEdC (ANCS) consideră că atingerea obiectivelor Agendei Lisabona, în special a obiectivului privind nivelul de 3% din PIB cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare până în 2010, depinde într-o foarte mare măsură de coordonarea proceselor paralele de planificare şi utilizare a fondurilor bugetare alocate acestui domeniu.

În acest sens, principalele direcţii de acţiune urmărite în permanenţă de MEdC (ANCS) sunt:

a. întărirea capacităţii de corelare a politicilor CDI la nivel naţional, regional, sectorial: dezvoltarea activităţilor CDI specifice la nivel sectorial:

b. asigurarea corelării permanente a programelor naţionale CDI cu cele ale UE, inclusiv din punct de vedere al structurii şi mecanismelor de finanţare.

Finanţarea publică a activităţilor de cercetare-dezvoltare

în perioada 2003-2005

2003 2004 2005 Total

mld. lei

% din PIB

% din

total

Total mld. lei

% din PIB

% din

total

Total mld. lei

% din PIB

% din

total Buget de stat 3676 0,22 100 4610 0,21 100 7.227 0,26 100 MEdC – buget cercetare 2563 0,15 70,0 3352 0,15 73,0 5370 0,19 74,3

Sursa: Legea 511/ 2004 a bugetului de stat pe anul 2005

In cursul anului 2005 România s-a angajat ferm în direcţia creşterii cheltuielilor totale pentru cercetare, pentru a se apropia de obiectivul stabilit prin strategia Lisabona si susţinut prin Planul de acţiune adoptat în acest sens de Uniunea Europeană: atingerea nivelului de 3%

100 www.mct.ro: AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ, RAPORT ANUAL 2005 ASUPRA POLITICILOR GUVERNAMENTALE ÎN DOMENIUL CERCETARE-DEZVOLTARE ŞI INOVARE, Decembrie 2005,

George-Ştefan COMAN 143

0.49

0.21

0.26

0.010.01

0.4

0.2 0.19

0.01

0.37

0.180.15

0.020.02

0.39

0.19 0.17

0.03

0.38

0.16

0.18

0.01

0.03

0.4

0.180.19

0.01

0.02

0

0.05

0.1

0.15

0.2

0.25

0.3

0.35

0.4

0.45

0.5

%

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Ani

Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare în PIB, pe surse de finanţare

Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare pesurse de finanţare, în produsul intern brut (PIB) - % -Întreprinderi - % în PIB

Fonduri publice - % în PIB

Unităţi din învăţământul superior - % în PIB

Fonduri din străinătate - % în PIB

Fig.4.7. Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare în PIB, pe

surse de finanţare Sursa: BULETINUL: CERCETARE-DEZVOLTARE IN ROMANIA

– serii statistice 1998-2003, INS 2005 Nivelul cel mai ridicat al cheltuielilor pentru cercetare s-a

înregistrat în permanenţă în sectorul întreprinderilor, care cuprinde societăţile comerciale cu profil de cercetare-dezvoltare.

0.49

0.38

0.09

0.02

0.4

0.3

0.07

0.03

0.37

0.26

0.07

0.04

0.39

0.24

0.11

0.04

0.38

0.23

0.09

0.06

0.4

0.23

0.13

0.04

0

0.05

0.1

0.15

0.2

0.25

0.3

0.35

0.4

0.45

0.5

%

1998 1999 2000 2001 2002 2003

Ani

Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare în PIB, pe sectoare de execuţie

Ponderea cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare pesectoare de execuţie, în produsul intern brut (PIB) - % -Sectorul întreprinderi - % în PIB

Sectorul guvernamental - % în PIB

Sectorul învăţământ superior - % în PIB

Fig.4.8. Ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în PIB,

pe sectoare de execuţie Sursa: BULETINUL: CERCETARE-DEZVOLTARE IN ROMANIA

– serii statistice 1998-2003, INS 2005 În ultimii ani (perioada 2001-2005), prin programele de cercetare

finanţate din fonduri publice, coordonate atât de MEdC, cât şi de Academia

Creativitate şi progres tehnic 144Română, s-au înregistrat în medie următoarele ponderi, raportate la totalul cheltuielilor pentru cercetare:

• cheltuieli pentru cercetare fundamentală: circa 25% - 30% • cheltuieli pentru cercetare aplicativă: circa 70% - 75% Structura cheltuielilor totale de cercetare-dezvoltare pe obiective

socio-economice şi pe principalele domenii ştiinţifice indica ponderea majoritara a activităţilor CD din domeniul tehnologiilor industriale, respectiv al ştiinţelor tehnice şi ingineriei.

4.7. Strategia managerială în vederea atingerii obiectivelor Agendei

Lisabona: ţintele de 1% şi 3% din PIB cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare100

Îmbunătăţirea coordonării fondurilor bugetare pentru cercetare-

dezvoltare. MEdC (ANCS) consideră că atingerea obiectivelor Agendei Lisabona, în special a obiectivului privind nivelul de 3% din PIB cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare până în 2010, depinde într-o foarte mare măsură de coordonarea proceselor paralele de planificare şi utilizare a fondurilor bugetare alocate acestui domeniu.

În acest sens, principalele direcţii de acţiune urmărite în permanenţă de MEdC (ANCS) sunt:

a. întărirea capacităţii de corelare a politicilor CDI la nivel naţional, regional, sectorial: dezvoltarea activităţilor CDI specifice la nivel sectorial:

b. asigurarea corelării permanente a programelor naţionale CDI cu cele ale UE, inclusiv din punct de vedere al structurii şi mecanismelor de finanţare.

Finanţarea publică a activităţilor de cercetare-dezvoltare

în perioada 2003-2005

2003 2004 2005 Total

mld. lei

% din PIB

% din

total

Total mld. lei

% din PIB

% din

total

Total mld. lei

% din PIB

% din

total Buget de stat 3676 0,22 100 4610 0,21 100 7.227 0,26 100 MEdC – buget cercetare 2563 0,15 70,0 3352 0,15 73,0 5370 0,19 74,3

Sursa: Legea 511/ 2004 a bugetului de stat pe anul 2005

In cursul anului 2005 România s-a angajat ferm în direcţia creşterii cheltuielilor totale pentru cercetare, pentru a se apropia de obiectivul stabilit prin strategia Lisabona si susţinut prin Planul de acţiune adoptat în acest sens de Uniunea Europeană: atingerea nivelului de 3%

100 www.mct.ro: AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ, RAPORT ANUAL 2005 ASUPRA POLITICILOR GUVERNAMENTALE ÎN DOMENIUL CERCETARE-DEZVOLTARE ŞI INOVARE, Decembrie 2005,

George-Ştefan COMAN 145din PIB pentru cheltuieli de cercetare până în 2010, din care 1% din fonduri publice si 2% din fonduri ale agenţilor economici.

În acest sens, ANCS a acţionat în colaborare cu Ministerul Finanţelor Publice pentru susţinerea în continuare, în special în cadrul viitorului buget, a creşterii resurselor bugetare alocate cercetării şi dezvoltării tehnologice, pentru a asigura atingerea ţintei de minim 1% din PIB până în anul 2010.

Conform cu prevederile Legii bugetului de stat pentru anul 2006, fondurile de la bugetul de stat alocate pentru cercetare la nivelul anului 2006 reprezintă:

o creştere de aproape două ori a fondurilor publice alocate prin bugetul din anul 2005:

circa 0,4% din PIB estimat pentru anul 2006 (faţă de 0,26% în 2005).

Legea prevede un ritm susţinut de creştere anuală a fondurilor publice alocate pentru cercetare, cu o dublă consecinţă:

se asigură atingerea unui nivel de circa 0,9% din PIB în anul 2009;

devine posibilă, în perspectiva imediat următoare, atingerea nivelului de 1% din PIB în anul 2010.

Se consideră necesară continuarea acţiunilor comune cu Ministerul Finanţelor Publice, în următoarele direcţii, de importanţă deosebită pentru a susţine atingerea obiectivului 3%:

i) asigurarea urmăririi cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare ale agenţilor economici, prin evidenţierea distinctă şi explicită a acestora:

- în structura evidenţelor contabile privind activităţile curente, - în bilanţul anual de venituri şi cheltuieli; ii) introducerea unui pachet de măsuri fiscale şi financiare care

să susţină stimularea intensivă a activităţilor de cercetare-dezvoltare şi inovare desfăşurate de către sau în sprijinul agenţilor economici, urmărind creşterea cheltuielilor pentru CDI efectuate de aceştia, pentru a atinge ţinta de minim 2% din PIB până în 2010.

Utilizarea fondurilor structurale. Prin HG 1179/2004 a fost desemnat Ministerul Educaţiei şi Cercetării pentru îndeplinirea funcţiei de organism intermediar în cadrul Programului operaţional sectorial privind creşterea competitivităţii economice (POS, CCE). In conformitate cu HG nr. 2200/30.11.2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, modificată ulterior prin HG 525/9.06.2005, a fost aprobată organizarea, la nivel de direcţie, a Organismului Intermediar pentru administrarea instrumentelor structurale pentru domeniul cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi inovare (OICS).

In cursul anului 2005, Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de coordonator naţional pentru Programul Naţional de Dezvoltare (PND), a asigurat finalizarea proiectului „Strategiei PND 2007-2013”, structurat pe şase priorităţi naţionale de dezvoltare, care include prioritatea referitoare la

Creativitate şi progres tehnic 146“creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere”.

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

mil. RON

2005 2006 2007 2008 2009 2010

Buget de stat

0.26% din

PIB

0.93% din PIB

0.75% din

PIB

0.56% din

PIB

0.38%

din PIB

1% din PIB

Fig.4.9. Proiecţia fondurilor publice care se vor aloca pentru cercetare pe

perioada 2005-2010 Sursa: Ministerul Educaţiei si Cercetării – Autoritatea Naţionala

pentru Cercetare Ştiinţifică, 2005 Elaborarea Programului Operaţional Sectorial (POS) privind

Creşterea Competitivităţii Economice (CCE) s-a bazat pe obiectivele priorităţii strategice corespunzătoare prezentate în cadrul Strategiei PND.

In procesul de definitivare a POS-CCE 2007-2013, în domeniul cercetare-dezvoltare au fost consultaţi partenerii specifici, atât din sfera unităţilor cu activitate CD, cât şi din sfera utilizatori – beneficiari - finanţatori.

Respectând principiul parteneriatului, în elaborarea POS – CCE, Autoritatea Naţionala pentru Cercetare Ştiinţifică a organizat diferite întâlniri de consultare a partenerilor relevanţi domeniului CD, publici şi privaţi, existenţi la nivel local, regional şi naţional. Astfel au fost organizate întâlniri cu punctele naţionale, regionale şi instituţionale de contact pentru Programul Cadru de CD al UE.

La aceste întâlniri au fost prezentate reglementările referitoare la fondurile structurale. De asemenea a fost prezentat POS-CCE şi au fost dezbătute obiectivele şi măsurile privind activitatea de cercetare-dezvoltare. Toate propunerile şi observaţiile rezultate din aceste întâlniri de lucru au fost luate în consideraţie în elaborarea POS – CCE şi se referă la:

a. Îmbunătăţirea cooperării între sectorul de cercetare şi industrie;

b. Creşterea gradului de asimilare, aplicare şi dezvoltare a tehnologiilor avansate în mediul economic: stimularea cooperării cercetare-industrie prin programele naţionale CDI;

George-Ştefan COMAN 145din PIB pentru cheltuieli de cercetare până în 2010, din care 1% din fonduri publice si 2% din fonduri ale agenţilor economici.

În acest sens, ANCS a acţionat în colaborare cu Ministerul Finanţelor Publice pentru susţinerea în continuare, în special în cadrul viitorului buget, a creşterii resurselor bugetare alocate cercetării şi dezvoltării tehnologice, pentru a asigura atingerea ţintei de minim 1% din PIB până în anul 2010.

Conform cu prevederile Legii bugetului de stat pentru anul 2006, fondurile de la bugetul de stat alocate pentru cercetare la nivelul anului 2006 reprezintă:

o creştere de aproape două ori a fondurilor publice alocate prin bugetul din anul 2005:

circa 0,4% din PIB estimat pentru anul 2006 (faţă de 0,26% în 2005).

Legea prevede un ritm susţinut de creştere anuală a fondurilor publice alocate pentru cercetare, cu o dublă consecinţă:

se asigură atingerea unui nivel de circa 0,9% din PIB în anul 2009;

devine posibilă, în perspectiva imediat următoare, atingerea nivelului de 1% din PIB în anul 2010.

Se consideră necesară continuarea acţiunilor comune cu Ministerul Finanţelor Publice, în următoarele direcţii, de importanţă deosebită pentru a susţine atingerea obiectivului 3%:

i) asigurarea urmăririi cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare ale agenţilor economici, prin evidenţierea distinctă şi explicită a acestora:

- în structura evidenţelor contabile privind activităţile curente, - în bilanţul anual de venituri şi cheltuieli; ii) introducerea unui pachet de măsuri fiscale şi financiare care

să susţină stimularea intensivă a activităţilor de cercetare-dezvoltare şi inovare desfăşurate de către sau în sprijinul agenţilor economici, urmărind creşterea cheltuielilor pentru CDI efectuate de aceştia, pentru a atinge ţinta de minim 2% din PIB până în 2010.

Utilizarea fondurilor structurale. Prin HG 1179/2004 a fost desemnat Ministerul Educaţiei şi Cercetării pentru îndeplinirea funcţiei de organism intermediar în cadrul Programului operaţional sectorial privind creşterea competitivităţii economice (POS, CCE). In conformitate cu HG nr. 2200/30.11.2004 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, modificată ulterior prin HG 525/9.06.2005, a fost aprobată organizarea, la nivel de direcţie, a Organismului Intermediar pentru administrarea instrumentelor structurale pentru domeniul cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi inovare (OICS).

In cursul anului 2005, Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de coordonator naţional pentru Programul Naţional de Dezvoltare (PND), a asigurat finalizarea proiectului „Strategiei PND 2007-2013”, structurat pe şase priorităţi naţionale de dezvoltare, care include prioritatea referitoare la

Creativitate şi progres tehnic 146“creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere”.

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000

mil. RON

2005 2006 2007 2008 2009 2010

Buget de stat

0.26% din

PIB

0.93% din PIB

0.75% din

PIB

0.56% din

PIB

0.38%

din PIB

1% din PIB

Fig.4.9. Proiecţia fondurilor publice care se vor aloca pentru cercetare pe

perioada 2005-2010 Sursa: Ministerul Educaţiei si Cercetării – Autoritatea Naţionala

pentru Cercetare Ştiinţifică, 2005 Elaborarea Programului Operaţional Sectorial (POS) privind

Creşterea Competitivităţii Economice (CCE) s-a bazat pe obiectivele priorităţii strategice corespunzătoare prezentate în cadrul Strategiei PND.

In procesul de definitivare a POS-CCE 2007-2013, în domeniul cercetare-dezvoltare au fost consultaţi partenerii specifici, atât din sfera unităţilor cu activitate CD, cât şi din sfera utilizatori – beneficiari - finanţatori.

Respectând principiul parteneriatului, în elaborarea POS – CCE, Autoritatea Naţionala pentru Cercetare Ştiinţifică a organizat diferite întâlniri de consultare a partenerilor relevanţi domeniului CD, publici şi privaţi, existenţi la nivel local, regional şi naţional. Astfel au fost organizate întâlniri cu punctele naţionale, regionale şi instituţionale de contact pentru Programul Cadru de CD al UE.

La aceste întâlniri au fost prezentate reglementările referitoare la fondurile structurale. De asemenea a fost prezentat POS-CCE şi au fost dezbătute obiectivele şi măsurile privind activitatea de cercetare-dezvoltare. Toate propunerile şi observaţiile rezultate din aceste întâlniri de lucru au fost luate în consideraţie în elaborarea POS – CCE şi se referă la:

a. Îmbunătăţirea cooperării între sectorul de cercetare şi industrie;

b. Creşterea gradului de asimilare, aplicare şi dezvoltare a tehnologiilor avansate în mediul economic: stimularea cooperării cercetare-industrie prin programele naţionale CDI;

George-Ştefan COMAN 147c. Stimularea cercetării de firmă, realizate în cooperare cu

unităţile CD, în special în domenii de înaltă tehnologie, prin promovarea proiectelor care susţin: alinierea produselor, tehnologiilor şi serviciilor la cerinţele de calitate şi competitivitate specifice pe piaţa europeana şi internaţională; alinierea modului de operare al agenţilor economici la cerinţele conforme cu standardele europene şi internaţionale; modernizarea echipamentelor şi instalaţiilor şi introducerea tehnologiilor noi, inclusiv în sectoare tradiţionale; dezvoltarea şi aplicarea tehnologiilor de vârf, cum sunt: tehnologii informaţionale, biotehnologii, tehnologii de foarte înaltă precizie, micro şi nano-tehnologii, tehnologii bazate pe materiale noi sau cu proprietăţi îmbunătăţite; dezvoltarea instrumentelor şi a mecanismelor care asigură transferul tehnologic şi susţin aplicarea şi dezvoltarea în economie a tehnologiilor avansate.

Principalele instrumente de finanţare în domeniul cercetare-dezvoltare, coordonate de MEdC (ANCS), care promovează şi susţin îmbunătăţirea cooperării între unităţile CD şi sectorul productiv sunt:

• Programul Cercetare de excelenţă (CEEX), lansat în 2005, care, prin modulele referitoare la proiecte complexe şi la dezvoltarea infrastructurii privind evaluarea conformităţii, stimulează în mod direct: formarea consorţiilor cercetare-industrie şi orientarea către domenii de înaltă tehnologie, armonizate cu priorităţile specifice la nivel european; accelerarea procesului de aliniere a agenţilor economici, precum şi a sectoarelor industriale în general, la reglementările tehnice specifice UE;

• Planul naţional pentru cercetare-dezvoltare şi inovare (PNCDI), care sunt specializate pe domenii specifice de dezvoltare tehnologică: agricultură, mediu, sănătate, energie, transporturi, domenii industriale, infrastructura calităţii, tehnologii informaţionale, biotehnologii, micro şi nano-tehnologii, tehnologii din domeniul aeronautic şi spaţial.

Programul Cercetare de excelenţă – CEEX urmăreşte în mod special identificarea şi dezvoltarea instituţiilor şi organismelor care pot deveni surse interne de competenţă ştiinţifică şi tehnică de referinţă în domenii de înaltă tehnologie.

În acest sens programul susţine: dezvoltarea capacităţii şi a resurselor de care instituţiile şi organismele menţionate dispun şi integrarea acestora, pentru a asigura: formarea unei mase critice de resurse de competenţă şi servicii ştiinţifice şi tehnologice de înaltă performanţă disponibile pe plan intern; atingerea nivelului de excelenţă impus pentru recunoaşterea pe plan extern în domeniile vizate; dezvoltarea laboratoarelor şi organismelor specializate, care asigură evaluarea şi certificarea conformităţii cu reglementările tehnice europene şi internaţionale.

În anul 2005 MEdC (ANCS) a lansat o serie de dezbateri comune cercetare-industrie, organizate conform modelului platformelor europene, cu participarea partenerilor din instituţiile publice de cercetare şi a celor din mediul economic de profil, urmărind: stabilirea prin consens a strategiilor comune de cercetare şi dezvoltare tehnologică în domeniile respective, pe

Creativitate şi progres tehnic 148termen mediu şi lung; elaborarea planurilor comune de acţiuni concrete pentru punerea în aplicare a strategiilor formulate şi realizarea obiectivelor prevăzute.

George-Ştefan COMAN 147c. Stimularea cercetării de firmă, realizate în cooperare cu

unităţile CD, în special în domenii de înaltă tehnologie, prin promovarea proiectelor care susţin: alinierea produselor, tehnologiilor şi serviciilor la cerinţele de calitate şi competitivitate specifice pe piaţa europeana şi internaţională; alinierea modului de operare al agenţilor economici la cerinţele conforme cu standardele europene şi internaţionale; modernizarea echipamentelor şi instalaţiilor şi introducerea tehnologiilor noi, inclusiv în sectoare tradiţionale; dezvoltarea şi aplicarea tehnologiilor de vârf, cum sunt: tehnologii informaţionale, biotehnologii, tehnologii de foarte înaltă precizie, micro şi nano-tehnologii, tehnologii bazate pe materiale noi sau cu proprietăţi îmbunătăţite; dezvoltarea instrumentelor şi a mecanismelor care asigură transferul tehnologic şi susţin aplicarea şi dezvoltarea în economie a tehnologiilor avansate.

Principalele instrumente de finanţare în domeniul cercetare-dezvoltare, coordonate de MEdC (ANCS), care promovează şi susţin îmbunătăţirea cooperării între unităţile CD şi sectorul productiv sunt:

• Programul Cercetare de excelenţă (CEEX), lansat în 2005, care, prin modulele referitoare la proiecte complexe şi la dezvoltarea infrastructurii privind evaluarea conformităţii, stimulează în mod direct: formarea consorţiilor cercetare-industrie şi orientarea către domenii de înaltă tehnologie, armonizate cu priorităţile specifice la nivel european; accelerarea procesului de aliniere a agenţilor economici, precum şi a sectoarelor industriale în general, la reglementările tehnice specifice UE;

• Planul naţional pentru cercetare-dezvoltare şi inovare (PNCDI), care sunt specializate pe domenii specifice de dezvoltare tehnologică: agricultură, mediu, sănătate, energie, transporturi, domenii industriale, infrastructura calităţii, tehnologii informaţionale, biotehnologii, micro şi nano-tehnologii, tehnologii din domeniul aeronautic şi spaţial.

Programul Cercetare de excelenţă – CEEX urmăreşte în mod special identificarea şi dezvoltarea instituţiilor şi organismelor care pot deveni surse interne de competenţă ştiinţifică şi tehnică de referinţă în domenii de înaltă tehnologie.

În acest sens programul susţine: dezvoltarea capacităţii şi a resurselor de care instituţiile şi organismele menţionate dispun şi integrarea acestora, pentru a asigura: formarea unei mase critice de resurse de competenţă şi servicii ştiinţifice şi tehnologice de înaltă performanţă disponibile pe plan intern; atingerea nivelului de excelenţă impus pentru recunoaşterea pe plan extern în domeniile vizate; dezvoltarea laboratoarelor şi organismelor specializate, care asigură evaluarea şi certificarea conformităţii cu reglementările tehnice europene şi internaţionale.

În anul 2005 MEdC (ANCS) a lansat o serie de dezbateri comune cercetare-industrie, organizate conform modelului platformelor europene, cu participarea partenerilor din instituţiile publice de cercetare şi a celor din mediul economic de profil, urmărind: stabilirea prin consens a strategiilor comune de cercetare şi dezvoltare tehnologică în domeniile respective, pe

Creativitate şi progres tehnic 148termen mediu şi lung; elaborarea planurilor comune de acţiuni concrete pentru punerea în aplicare a strategiilor formulate şi realizarea obiectivelor prevăzute.

George-Ştefan COMAN 149

Cap.5. „DEZVOLTAREA EXPERIMENTALĂ” – FORMĂ SUPERIOARĂ DE MANIFESTARE A CREATIVITĂŢII

5.1. Consideraţii preliminare

„Ştiinţa este ultimul pas în dezvoltarea intelectuală a

omului şi ea poate fi privită ca realizarea cea mai înaltă şi cea mai caracteristică a culturii umane”101.

Ştiinţa este ansamblul cunoştinţelor umane asupra naturii, a societăţii şi a gândirii şi este constituită din relaţii şi legităţi obiective, verificate experimental, ea fiind produsă de cercetarea ştiinţifică.

Cercetarea ştiinţifică, la rândul ei, este totalitatea faptelor şi acţiunilor planificate ce au drept scop descoperirea unor noi cunoştinţe.

Precizarea conţinutului termenilor utilizaţi curent în activitatea de cercetare-dezvoltare a constituit o preocupare importantă pentru cei angrenaţi în sistemul cercetărilor ştiinţifice. O definiţie uzuală este formulată astfel: „Cercetarea este un proces activ şi sistematic pentru a descoperi, interpreta sau revizui fapte, evenimente, comportamente sau teorii, sau să facă aplicaţiile practice cu ajutorul unor astfel de fapte, legi sau teorii”102.

În iunie 1963, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică a organizat o reuniune a unor experţi naţionali din domeniul statisticii cercetării-dezvoltării (C-D) în vila Falconieri din localitatea Frascati, Italia. Rezultatul acestei reuniuni a fost realizarea primei lucrări intitulate „Metodă tip propusă pentru anchete asupra cercetării şi dezvoltării”, lucrare cunoscută mai ales sub numele de „Manualul Frascati”, disponibil şi sub formă electronică pe site-ul web al O.C.D.E103. În afara acestui manual, au mai fost realizate alte două, denumite după oraşele în care s-au întrunit grupurile de experţi: Manualul Oslo (care are ca obiect de analiză inovarea) şi Manualul Canbera (cu obiect de studiu resursele umane ale sistemului C-D). Aceste manuale prezintă definiţiile unanim acceptate în ţările O.C.D.E, în ţările U.E., cât şi în alte ţări şi, ca atare, de Eorostat, organism specializat al U.E. 101 Cassirer Ernst, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p.286. 102 The Free Dictionary com by Parlex-Encyclopedia, http://encyclopedia.thefreedictionary.com/science 103 O.C.D.E., La mesure des activites scientifiques et technologiques-Methode type pour les enquetes sur la recherche et le developpment experimental. Manuel Frascati, Ed. a 5-a 1993 şi Ed a 6-a,2002.

Creativitate şi progres tehnic 150Manualul Frascati, ediţia 2002, defineşte astfel cercetarea şi

dezvoltarea experimentală, în capitolul 2, intitulat „Definiţii şi convenţii de bază”: Cercetarea şi dezvoltarea experimentală (C-D) înglobează lucrările de creaţie făcute în mod sistematic în vederea îmbogăţirii ansamblului de cunoştinţe, inclusiv cunoaşterea omului, a culturii şi a societăţii, precum şi utilizarea acestor cunoştinţe pentru noi aplicaţii. Termenul C-D acoperă trei activităţi: cercetarea fundamentală, cercetarea aplicativă şi dezvoltarea experimentală.

Cercetarea fundamentală constă în lucrări experimentale şi teoretice realizate în principal în vederea dobândirii de noi cunoştinţe asupra bazelor fenomenelor şi faptelor observabile fără a prevedea o aplicaţie sau o utilizare specială. Cercetarea fundamentală analizează proprietăţi, structuri şi relaţii pe baza cărora se formulează şi se pun la încercare ipoteze, teorii sau legi.

Cercetarea aplicată este îndreptată spre un obiectiv sau scop practic determinat şi cuprinde lucrări originale realizate pentru a obţine cunoştinţe noi. Rezultatele unei cercetări aplicate conduc, în primul rând la un produs unic sau un număr limitat de produse, de operaţii, metode sau sisteme. Acest tip de cercetare permite transpunerea în formă operaţională a ideilor. Cunoştinţele sau informaţiile rezultate din cercetarea aplicată sunt adesea brevetate, dar pot, în acelaşi timp, să fie considerate secrete.

Dezvoltarea experimentală constă în lucrări sistematice bazate pe cunoştinţe existente obţinute prin cercetare şi/sau experienţă practică, cu scopul de a lansa fabricarea de noi materiale, produse sau dispozitive, de a stabili noi procedee, sisteme şi servicii sau de a le ameliora considerabil pe cele deja existente.

Cercetarea-dezvoltarea cuprinde, în acelaşi timp, C-D formală a unităţilor de C-D şi C-D informală sau ocazională a altor unităţi.

Manualul Frascati, defineşte şi un număr important de activităţi conexe care, deşi sunt bazate pe ştiinţă şi tehnologie, trebuie disociate de sistemul C-D.

UNESCO defineşte activităţile ştiinţifice şi tehnice (care, de fapt, includ activităţile de cercetare-dezvoltare), astfel: activităţi sistematice strâns legate de producţie, promovare, difuziune şi aplicare a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice în toate domeniile ştiinţei şi tehnologiei. Ele includ activităţile precum cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea experimentală, învăţământul şi formarea ştiinţifică şi tehnică şi serviciile tehnice şi ştiinţifice.

Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Departamentul pentru afaceri economice şi sociale, emite următoare definiţie pentru cercetare dezvoltare: orice activitate sistematică creativă, întreprinsă cu scopul de îmbogăţi cunoaşterea, inclusiv cunoaşterea omului, culturii şi societăţii şi utilizarea acestor

George-Ştefan COMAN 149

Cap.5. „DEZVOLTAREA EXPERIMENTALĂ” – FORMĂ SUPERIOARĂ DE MANIFESTARE A CREATIVITĂŢII

5.1. Consideraţii preliminare

„Ştiinţa este ultimul pas în dezvoltarea intelectuală a

omului şi ea poate fi privită ca realizarea cea mai înaltă şi cea mai caracteristică a culturii umane”101.

Ştiinţa este ansamblul cunoştinţelor umane asupra naturii, a societăţii şi a gândirii şi este constituită din relaţii şi legităţi obiective, verificate experimental, ea fiind produsă de cercetarea ştiinţifică.

Cercetarea ştiinţifică, la rândul ei, este totalitatea faptelor şi acţiunilor planificate ce au drept scop descoperirea unor noi cunoştinţe.

Precizarea conţinutului termenilor utilizaţi curent în activitatea de cercetare-dezvoltare a constituit o preocupare importantă pentru cei angrenaţi în sistemul cercetărilor ştiinţifice. O definiţie uzuală este formulată astfel: „Cercetarea este un proces activ şi sistematic pentru a descoperi, interpreta sau revizui fapte, evenimente, comportamente sau teorii, sau să facă aplicaţiile practice cu ajutorul unor astfel de fapte, legi sau teorii”102.

În iunie 1963, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică a organizat o reuniune a unor experţi naţionali din domeniul statisticii cercetării-dezvoltării (C-D) în vila Falconieri din localitatea Frascati, Italia. Rezultatul acestei reuniuni a fost realizarea primei lucrări intitulate „Metodă tip propusă pentru anchete asupra cercetării şi dezvoltării”, lucrare cunoscută mai ales sub numele de „Manualul Frascati”, disponibil şi sub formă electronică pe site-ul web al O.C.D.E103. În afara acestui manual, au mai fost realizate alte două, denumite după oraşele în care s-au întrunit grupurile de experţi: Manualul Oslo (care are ca obiect de analiză inovarea) şi Manualul Canbera (cu obiect de studiu resursele umane ale sistemului C-D). Aceste manuale prezintă definiţiile unanim acceptate în ţările O.C.D.E, în ţările U.E., cât şi în alte ţări şi, ca atare, de Eorostat, organism specializat al U.E. 101 Cassirer Ernst, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p.286. 102 The Free Dictionary com by Parlex-Encyclopedia, http://encyclopedia.thefreedictionary.com/science 103 O.C.D.E., La mesure des activites scientifiques et technologiques-Methode type pour les enquetes sur la recherche et le developpment experimental. Manuel Frascati, Ed. a 5-a 1993 şi Ed a 6-a,2002.

Creativitate şi progres tehnic 150Manualul Frascati, ediţia 2002, defineşte astfel cercetarea şi

dezvoltarea experimentală, în capitolul 2, intitulat „Definiţii şi convenţii de bază”: Cercetarea şi dezvoltarea experimentală (C-D) înglobează lucrările de creaţie făcute în mod sistematic în vederea îmbogăţirii ansamblului de cunoştinţe, inclusiv cunoaşterea omului, a culturii şi a societăţii, precum şi utilizarea acestor cunoştinţe pentru noi aplicaţii. Termenul C-D acoperă trei activităţi: cercetarea fundamentală, cercetarea aplicativă şi dezvoltarea experimentală.

Cercetarea fundamentală constă în lucrări experimentale şi teoretice realizate în principal în vederea dobândirii de noi cunoştinţe asupra bazelor fenomenelor şi faptelor observabile fără a prevedea o aplicaţie sau o utilizare specială. Cercetarea fundamentală analizează proprietăţi, structuri şi relaţii pe baza cărora se formulează şi se pun la încercare ipoteze, teorii sau legi.

Cercetarea aplicată este îndreptată spre un obiectiv sau scop practic determinat şi cuprinde lucrări originale realizate pentru a obţine cunoştinţe noi. Rezultatele unei cercetări aplicate conduc, în primul rând la un produs unic sau un număr limitat de produse, de operaţii, metode sau sisteme. Acest tip de cercetare permite transpunerea în formă operaţională a ideilor. Cunoştinţele sau informaţiile rezultate din cercetarea aplicată sunt adesea brevetate, dar pot, în acelaşi timp, să fie considerate secrete.

Dezvoltarea experimentală constă în lucrări sistematice bazate pe cunoştinţe existente obţinute prin cercetare şi/sau experienţă practică, cu scopul de a lansa fabricarea de noi materiale, produse sau dispozitive, de a stabili noi procedee, sisteme şi servicii sau de a le ameliora considerabil pe cele deja existente.

Cercetarea-dezvoltarea cuprinde, în acelaşi timp, C-D formală a unităţilor de C-D şi C-D informală sau ocazională a altor unităţi.

Manualul Frascati, defineşte şi un număr important de activităţi conexe care, deşi sunt bazate pe ştiinţă şi tehnologie, trebuie disociate de sistemul C-D.

UNESCO defineşte activităţile ştiinţifice şi tehnice (care, de fapt, includ activităţile de cercetare-dezvoltare), astfel: activităţi sistematice strâns legate de producţie, promovare, difuziune şi aplicare a cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice în toate domeniile ştiinţei şi tehnologiei. Ele includ activităţile precum cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea experimentală, învăţământul şi formarea ştiinţifică şi tehnică şi serviciile tehnice şi ştiinţifice.

Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Departamentul pentru afaceri economice şi sociale, emite următoare definiţie pentru cercetare dezvoltare: orice activitate sistematică creativă, întreprinsă cu scopul de îmbogăţi cunoaşterea, inclusiv cunoaşterea omului, culturii şi societăţii şi utilizarea acestor

George-Ştefan COMAN 151cunoştinţe pentru a construi noi aplicaţii. Include cercetarea fundamentală, cercetarea aplicativă în domenii cum ar fi agricultura, medicina, industria chimică şi dezvoltarea experimentală conducând la noi produse.

În contextul globalizării, transformările majore impuse economiei vizează în esenţă trecerea la o economie competitivă bazată pe cunoaştere şi inovare. Ca obiectiv fixat de Consiliul de Miniştri din ţările Uniunii Europene, economia europeană trebuie să devină până în anul 2010 cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică sustenabilă, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi coeziune socială crescută.

Realizarea unui asemenea obiectiv presupune o regândire a întregului ansamblu de acţiuni ce vizează noua economie în care inovarea şi creaţia sunt elemente definitorii pentru asigurarea calităţii şi competitivităţii produselor.

Universităţile sunt catalizatorul creaţiei şi joaca un rol cheie, prin poziţia pe care o au în societate, în asigurarea celei mai importante componente a societăţii bazate pe cunoaştere - resursa umană înalt calificată. Prin cele patru misiuni importante pe care le au: crearea de noi cunoştinţe prin cercetare, transmiterea cunoştinţelor prin educaţie, diseminarea prin tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiei şi utilizarea cunoştinţelor prin noi produse şi servicii, universităţile reprezintă actorii principali ai societăţii bazate pe cunoaştere. Progresele societăţii cunoaşterii sunt esenţial determinate de nivelul de pregătire a resurselor umane, de capacitatea creatoare a acestora şi de capacitatea de valorificare prin produse competitive.

Există o recunoaştere largă a faptului că cei trei piloni: EDUCAŢIA, CERCETAREA, INOVAREA, în contextul existenţei unor sisteme avansate de comunicaţie şi de procesare a informaţiilor şi cunoştinţelor reprezintă factori determinanţi pentru asigurarea competitivităţii şi cooperării în procesul global de dezvoltare socio-economică.

Principala resursă a unei naţiuni o constituie creativitatea membrilor săi, resursa umană înalt calificată care reprezintă un element strategic. Accesul la resurse depinde de capacitatea de a produce şi utiliza cunoaştere prin cercetare ştiinţifică pentru creşterea şi dezvoltarea economico-socială.

Învăţământul şi cercetarea ştiinţifică sunt factori determinanţi ai progresului şi dezvoltării, ai modernizării economice, sociale şi culturale, sunt activităţi ce înnobilează sufletele, formează caractere, generează forţe cognitive ce gestionează prezentul şi prefigurează viitorul. Fără un învăţământ performant, fără elite intelectuale, o societate riscă să dispară prin sufocare, riscă să piardă definitiv contactul cu lumea civilizată aflată într-o continuă evoluţie. De aceea,

Creativitate şi progres tehnic 152este unanim recunoscut că nivelul de dezvoltare al unei societăţi este determinat esenţial de performanţa sistemului său de învăţământ, de nivelul de educaţie al cetăţenilor104.

Pe baza multor date certe, din surse oficiale, rezultă faptul că Cercetarea Ştiinţifică în ţara noastră este într-o profundă şi gravă criză datorată scăderii drastice a fondurilor bugetare de la 1.400 mil.$ în 1989 la 150 mil.$ în 2000 ceea ce a condus la plecarea din sistem a 135.000 salariaţi (3/4 din total) din care 40.000 salariaţi cu studii superioare (2/3 din total). Există un mare risc ca numărul cercetătorilor să scadă sub masa critică ceea ce ar fi catastrofal pentru viitorul ţării, căci fără Cercetare Ştiinţifică nu este posibil progresul economic, social şi cultural. Este imperios necesară o decizie politică privind o reformă a Cercetării Ştiinţifice, care să ţină seamă de toate aspectele (legislative, financiare, umane, criteriile de distribuire a fondurilor publice, evaluare exigentă a rezultatelor proiectelor adjudecate, sprijinirea colectivelor valoroase, cota parte pentru cercetarea fundamentală şi aplicativa etc.)105.

Globalizarea sistemului de educaţie şi crearea Ariei Europene a Educaţiei şi Cercetării impun o nouă viziune asupra sistemului de educaţie, compatibilizarea în fond al acestuia cu cerinţele impuse de o piaţă competitivă a forţei de muncă, într-un sistem în care competiţia şi cooperarea sunt esenţiale.

Procesul de la Bologna subliniază sinergia dintre Aria Europeană a Învăţământului Superior şi Aria Europeană a Cercetării şi Inovării, ca fundamente ale Europei 2010 ce trebuie să se impună ca cea mai competitivă societate bazată pe cunoaştere. Cercetarea ştiinţifică în universităţi este parte inseparabilă a unui sistem de învăţământ performant şi este esenţială pentru dezvoltarea însuşi a sistemului de învăţământ superior. În condiţiile în care efectele globalizării se resimt în toate sectoarele socio-economice, cercetarea ştiinţifică, prin rolul şi caracterul internaţional, reprezintă un factor esenţial al realizării obiectivelor globalizării. Cei trei vectori ai schimbării: globalizare, tehnologie şi competiţie au în cercetarea ştiinţifică un real suport, iar trecerea de la paradigma “societate informaţională” la paradigma “societatea bazată pe cunoaştere” presupune susţinerea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice fundamentale, producerea, diseminarea şi utilizarea de noi cunoştinţe.

Rolul Universităţilor, a cercetării ştiinţifice din aceste instituţii în avangarda creaţiei ştiinţifice şi tehnice este pus în evidenţă de faptul că aproape toţi Laureaţii Premiului Nobel în domeniile ştiinţifice

104 Dumitrache Ion, RAPORTUL CNCSIS – 2004, , www.mct.ro (http://www.cncsis.ro) 105 Ţopa Vladimir, Cercetarea ştiinţifică din România, între a fi sau a nu fi, http://www.ad-astra.ro/library/papers/topa.pdf

George-Ştefan COMAN 151cunoştinţe pentru a construi noi aplicaţii. Include cercetarea fundamentală, cercetarea aplicativă în domenii cum ar fi agricultura, medicina, industria chimică şi dezvoltarea experimentală conducând la noi produse.

În contextul globalizării, transformările majore impuse economiei vizează în esenţă trecerea la o economie competitivă bazată pe cunoaştere şi inovare. Ca obiectiv fixat de Consiliul de Miniştri din ţările Uniunii Europene, economia europeană trebuie să devină până în anul 2010 cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică sustenabilă, cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi coeziune socială crescută.

Realizarea unui asemenea obiectiv presupune o regândire a întregului ansamblu de acţiuni ce vizează noua economie în care inovarea şi creaţia sunt elemente definitorii pentru asigurarea calităţii şi competitivităţii produselor.

Universităţile sunt catalizatorul creaţiei şi joaca un rol cheie, prin poziţia pe care o au în societate, în asigurarea celei mai importante componente a societăţii bazate pe cunoaştere - resursa umană înalt calificată. Prin cele patru misiuni importante pe care le au: crearea de noi cunoştinţe prin cercetare, transmiterea cunoştinţelor prin educaţie, diseminarea prin tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiei şi utilizarea cunoştinţelor prin noi produse şi servicii, universităţile reprezintă actorii principali ai societăţii bazate pe cunoaştere. Progresele societăţii cunoaşterii sunt esenţial determinate de nivelul de pregătire a resurselor umane, de capacitatea creatoare a acestora şi de capacitatea de valorificare prin produse competitive.

Există o recunoaştere largă a faptului că cei trei piloni: EDUCAŢIA, CERCETAREA, INOVAREA, în contextul existenţei unor sisteme avansate de comunicaţie şi de procesare a informaţiilor şi cunoştinţelor reprezintă factori determinanţi pentru asigurarea competitivităţii şi cooperării în procesul global de dezvoltare socio-economică.

Principala resursă a unei naţiuni o constituie creativitatea membrilor săi, resursa umană înalt calificată care reprezintă un element strategic. Accesul la resurse depinde de capacitatea de a produce şi utiliza cunoaştere prin cercetare ştiinţifică pentru creşterea şi dezvoltarea economico-socială.

Învăţământul şi cercetarea ştiinţifică sunt factori determinanţi ai progresului şi dezvoltării, ai modernizării economice, sociale şi culturale, sunt activităţi ce înnobilează sufletele, formează caractere, generează forţe cognitive ce gestionează prezentul şi prefigurează viitorul. Fără un învăţământ performant, fără elite intelectuale, o societate riscă să dispară prin sufocare, riscă să piardă definitiv contactul cu lumea civilizată aflată într-o continuă evoluţie. De aceea,

Creativitate şi progres tehnic 152este unanim recunoscut că nivelul de dezvoltare al unei societăţi este determinat esenţial de performanţa sistemului său de învăţământ, de nivelul de educaţie al cetăţenilor104.

Pe baza multor date certe, din surse oficiale, rezultă faptul că Cercetarea Ştiinţifică în ţara noastră este într-o profundă şi gravă criză datorată scăderii drastice a fondurilor bugetare de la 1.400 mil.$ în 1989 la 150 mil.$ în 2000 ceea ce a condus la plecarea din sistem a 135.000 salariaţi (3/4 din total) din care 40.000 salariaţi cu studii superioare (2/3 din total). Există un mare risc ca numărul cercetătorilor să scadă sub masa critică ceea ce ar fi catastrofal pentru viitorul ţării, căci fără Cercetare Ştiinţifică nu este posibil progresul economic, social şi cultural. Este imperios necesară o decizie politică privind o reformă a Cercetării Ştiinţifice, care să ţină seamă de toate aspectele (legislative, financiare, umane, criteriile de distribuire a fondurilor publice, evaluare exigentă a rezultatelor proiectelor adjudecate, sprijinirea colectivelor valoroase, cota parte pentru cercetarea fundamentală şi aplicativa etc.)105.

Globalizarea sistemului de educaţie şi crearea Ariei Europene a Educaţiei şi Cercetării impun o nouă viziune asupra sistemului de educaţie, compatibilizarea în fond al acestuia cu cerinţele impuse de o piaţă competitivă a forţei de muncă, într-un sistem în care competiţia şi cooperarea sunt esenţiale.

Procesul de la Bologna subliniază sinergia dintre Aria Europeană a Învăţământului Superior şi Aria Europeană a Cercetării şi Inovării, ca fundamente ale Europei 2010 ce trebuie să se impună ca cea mai competitivă societate bazată pe cunoaştere. Cercetarea ştiinţifică în universităţi este parte inseparabilă a unui sistem de învăţământ performant şi este esenţială pentru dezvoltarea însuşi a sistemului de învăţământ superior. În condiţiile în care efectele globalizării se resimt în toate sectoarele socio-economice, cercetarea ştiinţifică, prin rolul şi caracterul internaţional, reprezintă un factor esenţial al realizării obiectivelor globalizării. Cei trei vectori ai schimbării: globalizare, tehnologie şi competiţie au în cercetarea ştiinţifică un real suport, iar trecerea de la paradigma “societate informaţională” la paradigma “societatea bazată pe cunoaştere” presupune susţinerea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice fundamentale, producerea, diseminarea şi utilizarea de noi cunoştinţe.

Rolul Universităţilor, a cercetării ştiinţifice din aceste instituţii în avangarda creaţiei ştiinţifice şi tehnice este pus în evidenţă de faptul că aproape toţi Laureaţii Premiului Nobel în domeniile ştiinţifice

104 Dumitrache Ion, RAPORTUL CNCSIS – 2004, , www.mct.ro (http://www.cncsis.ro) 105 Ţopa Vladimir, Cercetarea ştiinţifică din România, între a fi sau a nu fi, http://www.ad-astra.ro/library/papers/topa.pdf

George-Ştefan COMAN 153Fizică, Chimie, Economie şi Medicină au fost sau sunt cadre didactice universitare, creatori nu numai de cunoştinţe, ci şi de şcoli de creaţie ştiinţifică şi personalităţi106.

5.2. Managementul de proces în creaţia tehnică şi tehnologică

Creaţia tehnică şi tehnologica are ca obiect

transformarea descoperirii ştiinţifice în invenţie şi apoi în inovaţie107. Creaţia tehnică şi tehnologică se situează sub aspect creativ în cultură şi prin efect material în civilizaţie.

A descoperi înseamnă a dezvălui, ceea ce explică faptul că obiectul descoperirii există deja, poate fi căutat şi poate fi găsit. A inventa, dimpotrivă, înseamnă a produce ceva ce nu există încă. Descoperirea ştiinţifică este rezultatul unui demers de căutare (cercetare), în timp ce invenţia este rezultatul unui demers de concepţie, de creaţie ! Nu poate exista deci invenţie fără concepţie, iar concepţia permite, în continuare, transformarea unei invenţii într-o inovaţie reuşită108.

Concepţia în cercetarea aplicată (engineering design) este o activitate creativă care, pornind de la necesităţi exprimate şi de la cunoştinţe existente, având ca scop definirea unui obiect material sau imaterial, numit şi artefact, care satisface aceste necesităţi şi care poate fi realizat industrial, pe baza descoperirii ştiinţifice a principiilor teoretice luate în considerare la concepţia produsului.

Activitatea concepţională este factorul cheie al procesului de dezvoltare al unui nou produs. Dacă ne referim la termenul englez design, activitatea de concepţie este cea care permite transformarea unei invenţii în inovaţie.

Descoperirile ştiinţifice pot avea ca rezultat invenţii, dar ceea ce distinge fundamental o invenţie de o descoperire ştiinţifică este aceea că invenţia este în primul rând o rezolvare a unei probleme, prin construirea unui obiect material sau imaterial (software, organizare, serviciu), numit şi artefact.

Se poate defini concepţia unui produs (product design) ca ansamblul activităţilor şi proceselor care permit trecerea la ideea unui nou produs (sau îmbunătăţirea unui produs existent), la informaţiile (desene, programe etc.) care permit lansarea producţiei, asigurarea folosirii şi mentenabilităţii acestuia. Adesea, noţiunea de concepţie a 106 RAPORT ANUAL 2005, ASUPRA POLITICILOR GUVERNAMENTALE ÎN DOMENIUL CERCETARE-DEZVOLTARE ŞI INOVARE, Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică, Decembrie 2005, www.mct.ro. 107 Ekkehard Martens, Herbert Schnädelbach (editori), Filosofie. Curs de bază, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999, p.484-510. 108http://frf.cncsis.ro/documente/51A233.doc.doc. Raport de Cercetare: Concepţia inovantă, colaborativă, integrată a produselor, Autor: Prof. George-Emilian DRĂGHICI Universitatea “Politehnica” din Timişoara

Creativitate şi progres tehnic 154unui produs este sinonimă cu cea de dezvoltare a unui produs, definită ca ansamblul activităţilor de creaţie şi de comunicare de informaţii care transformă datele pieţei şi oportunităţile tehnice în informaţii pentru producţie - modele, specificaţii, prototipuri, desene, programe, maşini-unelte, scule etc.

Conceptul de metodologie poate fi înţeles în sens restrâns ca ansamblul de procedee sau de directive urmate într-un domeniu determinat, în vederea obţinerii unui obiectiv dat. În sens general, metodologia reprezintă ansamblul metodelor de cercetare într-o ştiinţă.

Metodologia de concepţie în tehnică constă din emergenţa soluţiilor, evaluarea soluţiilor şi luarea deciziei, mobilizarea raţionamentelor logice, calculelor, simulărilor, experimentelor. Concepţia în cercetarea aplicată şi dezvoltarea experimentală este un proces incremental, soluţia reţinută fiind rezultatul unor modificări, adaptări, îmbunătăţiri succesive. Concepţia în cercetarea aplicată este un proces iterativ, care necesită adesea întoarceri pentru precizarea sau revederea specificaţiilor sau a soluţiilor deja reţinute. Metodologia de concepţie cuprinde studiul principiilor, practicilor şi procedurilor de concepţie. Obiectul său de studiu este maniera în care trebuie condus demersul de concepţie (Manualul Frascati).

Fig. 5.1. Fazele de concepţie, după Pahl şi Beitz

In raport cu cele două forme canonice de raţionament, analiză şi sinteză, divergenţa face apel la analiză, în timp ce transformarea şi convergenţa mobilizează mai ales capacităţile de sinteză ale conceptorilor.

Definirea problemei, obiective de atins

Concepţia preliminară

Concepţia constructivă

Concepţia detaliată

ARTEFACT

George-Ştefan COMAN 153Fizică, Chimie, Economie şi Medicină au fost sau sunt cadre didactice universitare, creatori nu numai de cunoştinţe, ci şi de şcoli de creaţie ştiinţifică şi personalităţi106.

5.2. Managementul de proces în creaţia tehnică şi tehnologică

Creaţia tehnică şi tehnologica are ca obiect

transformarea descoperirii ştiinţifice în invenţie şi apoi în inovaţie107. Creaţia tehnică şi tehnologică se situează sub aspect creativ în cultură şi prin efect material în civilizaţie.

A descoperi înseamnă a dezvălui, ceea ce explică faptul că obiectul descoperirii există deja, poate fi căutat şi poate fi găsit. A inventa, dimpotrivă, înseamnă a produce ceva ce nu există încă. Descoperirea ştiinţifică este rezultatul unui demers de căutare (cercetare), în timp ce invenţia este rezultatul unui demers de concepţie, de creaţie ! Nu poate exista deci invenţie fără concepţie, iar concepţia permite, în continuare, transformarea unei invenţii într-o inovaţie reuşită108.

Concepţia în cercetarea aplicată (engineering design) este o activitate creativă care, pornind de la necesităţi exprimate şi de la cunoştinţe existente, având ca scop definirea unui obiect material sau imaterial, numit şi artefact, care satisface aceste necesităţi şi care poate fi realizat industrial, pe baza descoperirii ştiinţifice a principiilor teoretice luate în considerare la concepţia produsului.

Activitatea concepţională este factorul cheie al procesului de dezvoltare al unui nou produs. Dacă ne referim la termenul englez design, activitatea de concepţie este cea care permite transformarea unei invenţii în inovaţie.

Descoperirile ştiinţifice pot avea ca rezultat invenţii, dar ceea ce distinge fundamental o invenţie de o descoperire ştiinţifică este aceea că invenţia este în primul rând o rezolvare a unei probleme, prin construirea unui obiect material sau imaterial (software, organizare, serviciu), numit şi artefact.

Se poate defini concepţia unui produs (product design) ca ansamblul activităţilor şi proceselor care permit trecerea la ideea unui nou produs (sau îmbunătăţirea unui produs existent), la informaţiile (desene, programe etc.) care permit lansarea producţiei, asigurarea folosirii şi mentenabilităţii acestuia. Adesea, noţiunea de concepţie a 106 RAPORT ANUAL 2005, ASUPRA POLITICILOR GUVERNAMENTALE ÎN DOMENIUL CERCETARE-DEZVOLTARE ŞI INOVARE, Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică, Decembrie 2005, www.mct.ro. 107 Ekkehard Martens, Herbert Schnädelbach (editori), Filosofie. Curs de bază, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999, p.484-510. 108http://frf.cncsis.ro/documente/51A233.doc.doc. Raport de Cercetare: Concepţia inovantă, colaborativă, integrată a produselor, Autor: Prof. George-Emilian DRĂGHICI Universitatea “Politehnica” din Timişoara

Creativitate şi progres tehnic 154unui produs este sinonimă cu cea de dezvoltare a unui produs, definită ca ansamblul activităţilor de creaţie şi de comunicare de informaţii care transformă datele pieţei şi oportunităţile tehnice în informaţii pentru producţie - modele, specificaţii, prototipuri, desene, programe, maşini-unelte, scule etc.

Conceptul de metodologie poate fi înţeles în sens restrâns ca ansamblul de procedee sau de directive urmate într-un domeniu determinat, în vederea obţinerii unui obiectiv dat. În sens general, metodologia reprezintă ansamblul metodelor de cercetare într-o ştiinţă.

Metodologia de concepţie în tehnică constă din emergenţa soluţiilor, evaluarea soluţiilor şi luarea deciziei, mobilizarea raţionamentelor logice, calculelor, simulărilor, experimentelor. Concepţia în cercetarea aplicată şi dezvoltarea experimentală este un proces incremental, soluţia reţinută fiind rezultatul unor modificări, adaptări, îmbunătăţiri succesive. Concepţia în cercetarea aplicată este un proces iterativ, care necesită adesea întoarceri pentru precizarea sau revederea specificaţiilor sau a soluţiilor deja reţinute. Metodologia de concepţie cuprinde studiul principiilor, practicilor şi procedurilor de concepţie. Obiectul său de studiu este maniera în care trebuie condus demersul de concepţie (Manualul Frascati).

Fig. 5.1. Fazele de concepţie, după Pahl şi Beitz

In raport cu cele două forme canonice de raţionament, analiză şi sinteză, divergenţa face apel la analiză, în timp ce transformarea şi convergenţa mobilizează mai ales capacităţile de sinteză ale conceptorilor.

Definirea problemei, obiective de atins

Concepţia preliminară

Concepţia constructivă

Concepţia detaliată

ARTEFACT

George-Ştefan COMAN 155Unul dintre cele mai cunoscute modele de concepţie este

modelul Pahl şi Beitz109. Acesta se bazează pe concepţia ca succesiune ierarhică de faze (figura 5.1), logica de acţiune dominantă fiind convergenţa.

La originea oricărui nou obiect tehnic se află o problemă specifică de rezolvat şi un obiectiv de atins. Prima fază de concepţie constă în stabilirea caietului de sarcini sau a specificaţiilor tehnice şi economice dorite. Fazele următoare constau din înţelegerea concepţiei ca un proces de concretizare crescător al soluţiei adoptate sau ca o trecere de la o funcţie (formă abstractă) la o soluţie (formă concretă).

În faza de concepţie preliminară (conceptual design) este ales un concept de obiect pornind de la o analiză funcţională şi de la un studiu al alternativelor tehnice disponibile pentru fiecare funcţie şi subfuncţie.

Design-ul este acel domeniu al esteticii - dezvoltat în sinteză completă cu celelalte ştiinţe asociate produsului cu scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii prin satisfacerea tuturor necesităţilor şi dorinţelor utilizatorului - al cărui obiect este produsul de utilitate efectivă, proiectat printr-un proces creativ şi metodic şi realizat industrial prin producţie de serie, ce posedă o semnificaţie proiectată în acord cu conţinutul său şi se adresează tuturor simţurilor110.

Deşi pare exhaustivă, această definiţie este completă şi poate fi considerată ca un ghid general de proiectare a design-ului produsului pentru asigurarea deplină a calităţii. Pentru a verifica valabilitatea definiţiei, se va evalua măsura în care această definiţie permite delimitarea design-ului faţă de celelalte domenii estetice ce se raportează la produs.

Estetica produselor este parte a esteticii şi se referă la forma, culoarea, textura, temperatura percepută, sunetul, mirosul şi semnificaţia produsului, proiectate unitar.

Aspectul produsului se referă doar la modul cum produsul este perceput de simţuri, într-o manieră dirijată sau liberă. Aceasta înseamnă că aspectul produsului include estetica produsului şi kitsch-ul. Evident, aspectul produsului nu este o parte a esteticii.

Obiectivul în faza de concepţie constructivă, de proiectare (embodiment design) este de a determina formele şi dimensiunile artefactului.

În cursul fazei de concepţie detaliată (detail design) se precizează componentele care compun produsul şi se elaborează documentele necesare aprovizionării şi pregătirii fabricaţiei acestora.

109 Pahl, G., Beitz, W, Engineering Design, London, Design Council, 1996. 110 Dumitrescu Andrei, Definirea design-ului şi calitatea produselor, http://www.imst.pub.ro/TCM/dumia/Definitie_ design.pdf

Creativitate şi progres tehnic 156În acest tip de model procesul de concepţie nu este liniar

descendent, numeroase interacţiuni (feed back) apărând între faze şi etape intermediare.

Una dintre criticile formulate la adresa modelului Pahl şi Beitz este că acesta nu ţine cont de multiplele soluţii alternative care sunt generate şi analizate pe parcursul procesului de concepţie.

Asociaţia Inginerilor din Germania VDI a completat modelul prin aplicarea a două din logicele de acţiune: divergenţa (lărgirea spaţiului de cercetare de soluţii la fiecare etapă) şi convergenţa (selectarea soluţiei cele mai satisfăcătoare).

Tabelul 5.1 Metode de concepţie folosite în ciclul de inovare

Etape Metode

Identificarea problemei

Chestionar, Legi de evoluţie

Formularea problemei Enunţarea contradicţiei tehnice, Construcţia modelului câmp-substanţă (Su-Field), Enunţarea contradicţiei fizice

Dezvoltarea de concepte

Cele 40 principii, Matricea de rezolvare a contradicţiilor, Soluţii standard, Principii de separare, Efecte fizice

Evaluare Rezultatul ultim ideal Implementare

Teoria de rezolvare a problemelor inventive (Teorija

Reshenija Izobretateliskih Zadatch – TRIZ sau Theory of Inventive Problem Solving – TIPS) trebuie, de asemenea, să-şi găsească locul în ciclul de concepţie al unui produs, pentru rezolvarea problemelor de inovare, acolo unde metoda este performantă.

Metoda TRIZ combină avantajele a două tipuri de concepţie reducând inerţia psihologică care blochează apariţia de noi idei şi utilizând mijloace analitice bazate pe cunoştinţe, pentru multiplicarea emergenţei conceptelor inovante. De menţionat că TRIZ nu înlocuieşte celelalte metode, ci se plasează complementar acestora, prin aptitudinea sa de a genera idei purtătoare de soluţii. TRIZ se integrează perfect în demersul de dezvoltare al unui produs, iar asocierea sa cu alte mijloace precum QFD şi Robust Design aduce avantaje competitive importante.

Diferitele mijloace dezvoltate în cadrul acestei metode pot acoperi întregul ciclu de concepţie al produsului, tabelul 5.1.

George-Ştefan COMAN 155Unul dintre cele mai cunoscute modele de concepţie este

modelul Pahl şi Beitz109. Acesta se bazează pe concepţia ca succesiune ierarhică de faze (figura 5.1), logica de acţiune dominantă fiind convergenţa.

La originea oricărui nou obiect tehnic se află o problemă specifică de rezolvat şi un obiectiv de atins. Prima fază de concepţie constă în stabilirea caietului de sarcini sau a specificaţiilor tehnice şi economice dorite. Fazele următoare constau din înţelegerea concepţiei ca un proces de concretizare crescător al soluţiei adoptate sau ca o trecere de la o funcţie (formă abstractă) la o soluţie (formă concretă).

În faza de concepţie preliminară (conceptual design) este ales un concept de obiect pornind de la o analiză funcţională şi de la un studiu al alternativelor tehnice disponibile pentru fiecare funcţie şi subfuncţie.

Design-ul este acel domeniu al esteticii - dezvoltat în sinteză completă cu celelalte ştiinţe asociate produsului cu scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii prin satisfacerea tuturor necesităţilor şi dorinţelor utilizatorului - al cărui obiect este produsul de utilitate efectivă, proiectat printr-un proces creativ şi metodic şi realizat industrial prin producţie de serie, ce posedă o semnificaţie proiectată în acord cu conţinutul său şi se adresează tuturor simţurilor110.

Deşi pare exhaustivă, această definiţie este completă şi poate fi considerată ca un ghid general de proiectare a design-ului produsului pentru asigurarea deplină a calităţii. Pentru a verifica valabilitatea definiţiei, se va evalua măsura în care această definiţie permite delimitarea design-ului faţă de celelalte domenii estetice ce se raportează la produs.

Estetica produselor este parte a esteticii şi se referă la forma, culoarea, textura, temperatura percepută, sunetul, mirosul şi semnificaţia produsului, proiectate unitar.

Aspectul produsului se referă doar la modul cum produsul este perceput de simţuri, într-o manieră dirijată sau liberă. Aceasta înseamnă că aspectul produsului include estetica produsului şi kitsch-ul. Evident, aspectul produsului nu este o parte a esteticii.

Obiectivul în faza de concepţie constructivă, de proiectare (embodiment design) este de a determina formele şi dimensiunile artefactului.

În cursul fazei de concepţie detaliată (detail design) se precizează componentele care compun produsul şi se elaborează documentele necesare aprovizionării şi pregătirii fabricaţiei acestora.

109 Pahl, G., Beitz, W, Engineering Design, London, Design Council, 1996. 110 Dumitrescu Andrei, Definirea design-ului şi calitatea produselor, http://www.imst.pub.ro/TCM/dumia/Definitie_ design.pdf

Creativitate şi progres tehnic 156În acest tip de model procesul de concepţie nu este liniar

descendent, numeroase interacţiuni (feed back) apărând între faze şi etape intermediare.

Una dintre criticile formulate la adresa modelului Pahl şi Beitz este că acesta nu ţine cont de multiplele soluţii alternative care sunt generate şi analizate pe parcursul procesului de concepţie.

Asociaţia Inginerilor din Germania VDI a completat modelul prin aplicarea a două din logicele de acţiune: divergenţa (lărgirea spaţiului de cercetare de soluţii la fiecare etapă) şi convergenţa (selectarea soluţiei cele mai satisfăcătoare).

Tabelul 5.1 Metode de concepţie folosite în ciclul de inovare

Etape Metode

Identificarea problemei

Chestionar, Legi de evoluţie

Formularea problemei Enunţarea contradicţiei tehnice, Construcţia modelului câmp-substanţă (Su-Field), Enunţarea contradicţiei fizice

Dezvoltarea de concepte

Cele 40 principii, Matricea de rezolvare a contradicţiilor, Soluţii standard, Principii de separare, Efecte fizice

Evaluare Rezultatul ultim ideal Implementare

Teoria de rezolvare a problemelor inventive (Teorija

Reshenija Izobretateliskih Zadatch – TRIZ sau Theory of Inventive Problem Solving – TIPS) trebuie, de asemenea, să-şi găsească locul în ciclul de concepţie al unui produs, pentru rezolvarea problemelor de inovare, acolo unde metoda este performantă.

Metoda TRIZ combină avantajele a două tipuri de concepţie reducând inerţia psihologică care blochează apariţia de noi idei şi utilizând mijloace analitice bazate pe cunoştinţe, pentru multiplicarea emergenţei conceptelor inovante. De menţionat că TRIZ nu înlocuieşte celelalte metode, ci se plasează complementar acestora, prin aptitudinea sa de a genera idei purtătoare de soluţii. TRIZ se integrează perfect în demersul de dezvoltare al unui produs, iar asocierea sa cu alte mijloace precum QFD şi Robust Design aduce avantaje competitive importante.

Diferitele mijloace dezvoltate în cadrul acestei metode pot acoperi întregul ciclu de concepţie al produsului, tabelul 5.1.

George-Ştefan COMAN 157

5.3. Studiu de caz. Aplicabilitatea principiilor menţionate la rezolvarea unei probleme de „dezvoltare experimentală”

SC SATURN S.A., unitate economică cu profil din industria

constructoare de maşini, a stabilit necesitatea realizării unui program de cercetare pentru elaborarea, în condiţii optime, tehnic şi economic, a aliajelor metalice utilizate în construcţia utilajelor şi aparatelor fabricate. Ca urmare, a formulat tema de cercetare sub forma: Să se stabilească modele adecvate pentru concepţia şi elaborarea materialelor (aliajelor metalice) necesare realizării diverselor repere din componenţa produselor ca obiecte ale industriei construcţiei de maşini. Optimizarea proceselor de elaborare a aliajelor trebuie să vizeze caracteristicile tehnice specifică reperelor realizate prin tehnologii de turnare şi obţinerea acestora cu cheltuieli minime de muncă vie şi materializată, cu alte cuvinte, corespunzătoare din punct de vedere tehnic, la un cost minim.

5.3.1. Motivaţie

Pe baza H.G. Nr. 217 din 28 februarie 2007 prin care s-a

aprobat Strategia naţională în domeniul cercetării-dezvoltării şi inovării pentru perioada 2007 – 2013, ANCS, printr-un sondaj adecvat în rândul agenţilor din Aria Românească a Cercetării, a identificat domeniul de interes şi direcţiile de investigare ştiinţifică pentru perioada următoare. A fost definit domeniul de interes şi s-au stabilit direcţiile de investigare, ca manifestare a creativităţii.

Domeniul de interes: Competitivitate prin inovare

Direcţii de investigare: Direcţii de investigare: 1 Procese, tehnologii, produse şi servicii de un înalt nivel ştiinţific

5 Biotehnologii 6 Ecotehnologii

2 Direcţii de cercetare avansată în matematică şi ştiinţele naturii

7 Nanotehnologii 8 Tehnologii informaţionale

3 Sisteme avansate de producţie

9 Promovarea unei culturi a inovării

4 Ştiinţa şi tehnologia materialelor

10 Mecatronica 11 Tehnologie medicală

În studiul de caz ne referim la direcţia de investigare: 4.

Ştiinţa şi tehnologia materialelor. În sprijinul acestei opţiuni se pot aduce următoarele argumente.

Creativitate şi progres tehnic 158Se apreciază că, până în prezent, pentru fiecare locuitor al

planetei s-au procesat peste două mii tone de tehnomasă, încorporată în: drumuri, case, uzine, maşini etc. Anual se procesează pentru fiecare locuitor al planetei circa 15.000 kg. de materii prime şi pentru o speranţă de viaţă de 75 ani fiecare om utilizează circa 1000 tone de materii prime, aproape de 12.000 de ori greutatea sa. Aproximativ 40%, adică circa 6000 kg. de materie primă pe cap de locuitor al planetei se consumă anual pentru energie. O importantă cantitate de energie se consumă tocmai pentru procesarea materialelor.

Dar, deşi s-a diversificat mult gama de materiale pentru obţinerea tehnomasei, se poate spune că societatea umană se găseşte tot în epoca metalelor şi mai concret, epoca fierului. Pentru producerea oţelului se consumă peste 11% din totalul energiei produse în lume, fiind valabil şi reversul, o mare cantitate de oţel se utilizează pentru realizarea surselor energetice. Printre altele, cu ajutorul oţelului s-a obţinut o creştere a randamentului centralelor termice de la 5% în 1900 la 40% în 1960, ca urmare realizării rezistenţei mecanice la temperaturi aproape de 5500C. Dacă această temperatură s-ar păstra la temperaturi de 6000C, atunci randamentul ar putea atinge chiar 50% în centralele termice mixte cu turbine de gaz şi aburi. Dar oţelul la aceste temperaturi trebuie înalt aliat. De asemenea, şi în alte domenii caracteristicile limită ale oţelului nu mai corespund necesităţilor. De aceea, se fac mari eforturi de modernizare a tehnologiei oţelului la care se referă şi prezentul studiu de caz.

Din documentarea teoretică diversă consultată din manuale de specialitate şi cea practică efectuată la mai mulţi agenţi economici s-a constatat, pe de o parte, dificultatea alegerii optime a aliajelor la realizarea obiectelor din construcţia de maşini, corespunzător îndepliniri rolului funcţional, cu fiabilitatea prescrisă la concepţia acestora, iar, pe de altă parte, ponderea mare a consumului de materiale în formarea costului de fabricaţie. De asemenea, s-a constatat influenţa poluantă deosebită a procesului de elaborare a aliajelor111.

5.3.2. Premise epistemologice

Problemele reale ale obţinerii aliajelor metalice, la anumiţi

parametri prestabiliţi, sunt foarte diverse. În mod suficient de grosier, ele se pot divide în aşa numitele „probleme extremale”, scopul cărora este găsirea, într-un anumit sens, a compoziţiei aliajelor, a regimurilor de tratament termic al acestora, a condiţiilor de turnare, sudare,

111 Girini Orio, Walter R. Stahel, Limitele certitudinii, Bucureşti, EDIMPRESS-CAMRO, 1996.

George-Ştefan COMAN 157

5.3. Studiu de caz. Aplicabilitatea principiilor menţionate la rezolvarea unei probleme de „dezvoltare experimentală”

SC SATURN S.A., unitate economică cu profil din industria

constructoare de maşini, a stabilit necesitatea realizării unui program de cercetare pentru elaborarea, în condiţii optime, tehnic şi economic, a aliajelor metalice utilizate în construcţia utilajelor şi aparatelor fabricate. Ca urmare, a formulat tema de cercetare sub forma: Să se stabilească modele adecvate pentru concepţia şi elaborarea materialelor (aliajelor metalice) necesare realizării diverselor repere din componenţa produselor ca obiecte ale industriei construcţiei de maşini. Optimizarea proceselor de elaborare a aliajelor trebuie să vizeze caracteristicile tehnice specifică reperelor realizate prin tehnologii de turnare şi obţinerea acestora cu cheltuieli minime de muncă vie şi materializată, cu alte cuvinte, corespunzătoare din punct de vedere tehnic, la un cost minim.

5.3.1. Motivaţie

Pe baza H.G. Nr. 217 din 28 februarie 2007 prin care s-a

aprobat Strategia naţională în domeniul cercetării-dezvoltării şi inovării pentru perioada 2007 – 2013, ANCS, printr-un sondaj adecvat în rândul agenţilor din Aria Românească a Cercetării, a identificat domeniul de interes şi direcţiile de investigare ştiinţifică pentru perioada următoare. A fost definit domeniul de interes şi s-au stabilit direcţiile de investigare, ca manifestare a creativităţii.

Domeniul de interes: Competitivitate prin inovare

Direcţii de investigare: Direcţii de investigare: 1 Procese, tehnologii, produse şi servicii de un înalt nivel ştiinţific

5 Biotehnologii 6 Ecotehnologii

2 Direcţii de cercetare avansată în matematică şi ştiinţele naturii

7 Nanotehnologii 8 Tehnologii informaţionale

3 Sisteme avansate de producţie

9 Promovarea unei culturi a inovării

4 Ştiinţa şi tehnologia materialelor

10 Mecatronica 11 Tehnologie medicală

În studiul de caz ne referim la direcţia de investigare: 4.

Ştiinţa şi tehnologia materialelor. În sprijinul acestei opţiuni se pot aduce următoarele argumente.

Creativitate şi progres tehnic 158Se apreciază că, până în prezent, pentru fiecare locuitor al

planetei s-au procesat peste două mii tone de tehnomasă, încorporată în: drumuri, case, uzine, maşini etc. Anual se procesează pentru fiecare locuitor al planetei circa 15.000 kg. de materii prime şi pentru o speranţă de viaţă de 75 ani fiecare om utilizează circa 1000 tone de materii prime, aproape de 12.000 de ori greutatea sa. Aproximativ 40%, adică circa 6000 kg. de materie primă pe cap de locuitor al planetei se consumă anual pentru energie. O importantă cantitate de energie se consumă tocmai pentru procesarea materialelor.

Dar, deşi s-a diversificat mult gama de materiale pentru obţinerea tehnomasei, se poate spune că societatea umană se găseşte tot în epoca metalelor şi mai concret, epoca fierului. Pentru producerea oţelului se consumă peste 11% din totalul energiei produse în lume, fiind valabil şi reversul, o mare cantitate de oţel se utilizează pentru realizarea surselor energetice. Printre altele, cu ajutorul oţelului s-a obţinut o creştere a randamentului centralelor termice de la 5% în 1900 la 40% în 1960, ca urmare realizării rezistenţei mecanice la temperaturi aproape de 5500C. Dacă această temperatură s-ar păstra la temperaturi de 6000C, atunci randamentul ar putea atinge chiar 50% în centralele termice mixte cu turbine de gaz şi aburi. Dar oţelul la aceste temperaturi trebuie înalt aliat. De asemenea, şi în alte domenii caracteristicile limită ale oţelului nu mai corespund necesităţilor. De aceea, se fac mari eforturi de modernizare a tehnologiei oţelului la care se referă şi prezentul studiu de caz.

Din documentarea teoretică diversă consultată din manuale de specialitate şi cea practică efectuată la mai mulţi agenţi economici s-a constatat, pe de o parte, dificultatea alegerii optime a aliajelor la realizarea obiectelor din construcţia de maşini, corespunzător îndepliniri rolului funcţional, cu fiabilitatea prescrisă la concepţia acestora, iar, pe de altă parte, ponderea mare a consumului de materiale în formarea costului de fabricaţie. De asemenea, s-a constatat influenţa poluantă deosebită a procesului de elaborare a aliajelor111.

5.3.2. Premise epistemologice

Problemele reale ale obţinerii aliajelor metalice, la anumiţi

parametri prestabiliţi, sunt foarte diverse. În mod suficient de grosier, ele se pot divide în aşa numitele „probleme extremale”, scopul cărora este găsirea, într-un anumit sens, a compoziţiei aliajelor, a regimurilor de tratament termic al acestora, a condiţiilor de turnare, sudare,

111 Girini Orio, Walter R. Stahel, Limitele certitudinii, Bucureşti, EDIMPRESS-CAMRO, 1996.

George-Ştefan COMAN 159prelucrare prin deformare etc. şi „probleme descriptive”, scopul cărora este studiul legităţilor generale ale fenomenelor care au loc în metale şi aliaje, la modificarea compoziţiei acestora în procesul de elaborare şi în timpul prelucrării ulterioare.

Este de la sine înţeles că problemele descriptive şi cele extremale se rezolvă împreună. În toate cazurile situaţia se simplifică în mod simţitor dacă pentru un anumit fenomen reuşim să întocmim un model matematic, o funcţie scop care trebuie apoi optimizată.

Să presupunem, de exemplu, că trebuie să studiem influenţa compoziţiei, a condiţiilor de turnare, a prelucrării prin deformare şi a tratamentului termic ulterior al aliajelor dintr-un anumit sistem. Scopul acestui studiu este de a elucida legităţile comune de modificare a proprietăţilor aliajelor în funcţie de compoziţia şi de condiţiile de prelucrare, precum şi găsirea aliajului care să posede un anumit complex impus de proprietăţi.

Este de la sine înţeles că am fi putut uşor atinge scopul cercetării dacă ar fi existat modele matematice care să lege proprietăţile mecanice, tehnologice, de exploatare şi alte proprietăţi ale aliajului sistemului studiat, cu compoziţia lor, regimurile de turnare, deformaţii şi tratament termic. În acest caz, rezolvarea problemei descriptive şi a celor extremale s-ar fi redus la o analiză a modelelor existente.

Potrivit scopului urmărit apare, evident, problema: cum putem obţine un asemenea model matematic ? Putem menţiona cel puţin două procedee:

1. Realizarea modelului pe cale teoretică. Se poate încerca realizarea modelelor pe baza cunoaşterii mecanismului fenomenelor care au loc în aliajele respective la modificarea compoziţiei acestora şi în timpul prelucrării, adică pe o cale teoretică. Modelele astfel întocmite prezintă o valoare deosebită, în particular, ele pot fi utilizate nu numai pentru rezolvarea unei probleme concrete, ci şi în multe alte cazuri. Însă, mecanismele majorităţii fenomenelor sau procedeelor care au loc în metale şi aliaje sunt insuficient studiate la ora actuală. În orice caz, nu există, de regulă, teorii cantitative riguroase şi din această cauză putem întocmi foarte rar modele pentru fiecare caz concret, plecând numai de la consideraţii teoretice. Cu toate acestea, problema menţionată este o problemă „standard” în tehnologia metalelor şi desigur asemenea probleme se rezolvă. În consecinţă, ele se rezolvă în cazul unei cunoaşteri incomplete (şi în multe cazuri fără a cunoaşte) mecanismele fenomenelor care au loc în aliaje.

2. Procedeul empirico-experimental. Însăşi din definirea procedeului rezultă modalitatea de a întocmi modelele menţionate pe cale experimentală.

Creativitate şi progres tehnic 160Se poate formula acum problema a cărei rezolvare îi va fi

consacrată acest studiu de caz şi care vizează deci creşterea utilităţii produsului, în cazul de faţă aliajele metalice.

Este necesar, cu ajutorul experimentului care se va desfăşura, fără a cunoaşte deloc sau a cunoaşte numai parţial mecanismele fenomenelor, să învăţăm cum se construieşte şi se analizează modelele matematice care leagă proprietăţile metalelor şi aliajelor cu toate variabilele de care depind aceste proprietăţi.

Trebuie să menţionăm de la bun început că problema este de natură cibernetică. Într-adevăr, dacă considerăm cibernetica ca fiind ştiinţa care studiază sisteme şi subsisteme de orice natură ce sunt capabile să preia, să păstreze şi să prelucreze informaţia pentru scopul unei conduceri optime a procesului de lucru, atunci, un asemenea sistem, în cazul de faţă, va fi metalul sau aliajul şi poate fi prezentat sub forma aşa numitei „cutii negre”, figura 5.2.

Fig.5.2. Modelul cibernetic sub forma „cutiei negre” pentru optimizare

Orice sistem de optimizare poate fi reprezentat printr-un număr de variabile de intrare x1, x2,…,xn, care formează vectorul de comandă; un număr de variabile interne ale sistemului h1, h2,…,hm care caracterizează caracteristicile interne ale sistemului de transformare ce pot influenţa capacitatea şi calitatea de transformare şi evident, un număr de variabile de ieşire η1, η2,…,ηq care caracterizează proprietăţile materialului sau aliajului. În cazul studierii unui material sau aliaj oarecare, intrările (variabilele independente) x1, x2,…,xn pot fi: compoziţia chimică, regimul de turnare, regimul de deformare plastică, regimul de tratament termic, ieşirile (variabilele dependente) η1, η2,…,ηq pot fi rezistenţa la rupere, tenacitatea, structura etc. Variabilele interne h1, h2,…,hm pot fi: caracteristicile

Sistem cibernetiuc(Sistem de trans-formare si sistemde comanda)

George-Ştefan COMAN 159prelucrare prin deformare etc. şi „probleme descriptive”, scopul cărora este studiul legităţilor generale ale fenomenelor care au loc în metale şi aliaje, la modificarea compoziţiei acestora în procesul de elaborare şi în timpul prelucrării ulterioare.

Este de la sine înţeles că problemele descriptive şi cele extremale se rezolvă împreună. În toate cazurile situaţia se simplifică în mod simţitor dacă pentru un anumit fenomen reuşim să întocmim un model matematic, o funcţie scop care trebuie apoi optimizată.

Să presupunem, de exemplu, că trebuie să studiem influenţa compoziţiei, a condiţiilor de turnare, a prelucrării prin deformare şi a tratamentului termic ulterior al aliajelor dintr-un anumit sistem. Scopul acestui studiu este de a elucida legităţile comune de modificare a proprietăţilor aliajelor în funcţie de compoziţia şi de condiţiile de prelucrare, precum şi găsirea aliajului care să posede un anumit complex impus de proprietăţi.

Este de la sine înţeles că am fi putut uşor atinge scopul cercetării dacă ar fi existat modele matematice care să lege proprietăţile mecanice, tehnologice, de exploatare şi alte proprietăţi ale aliajului sistemului studiat, cu compoziţia lor, regimurile de turnare, deformaţii şi tratament termic. În acest caz, rezolvarea problemei descriptive şi a celor extremale s-ar fi redus la o analiză a modelelor existente.

Potrivit scopului urmărit apare, evident, problema: cum putem obţine un asemenea model matematic ? Putem menţiona cel puţin două procedee:

1. Realizarea modelului pe cale teoretică. Se poate încerca realizarea modelelor pe baza cunoaşterii mecanismului fenomenelor care au loc în aliajele respective la modificarea compoziţiei acestora şi în timpul prelucrării, adică pe o cale teoretică. Modelele astfel întocmite prezintă o valoare deosebită, în particular, ele pot fi utilizate nu numai pentru rezolvarea unei probleme concrete, ci şi în multe alte cazuri. Însă, mecanismele majorităţii fenomenelor sau procedeelor care au loc în metale şi aliaje sunt insuficient studiate la ora actuală. În orice caz, nu există, de regulă, teorii cantitative riguroase şi din această cauză putem întocmi foarte rar modele pentru fiecare caz concret, plecând numai de la consideraţii teoretice. Cu toate acestea, problema menţionată este o problemă „standard” în tehnologia metalelor şi desigur asemenea probleme se rezolvă. În consecinţă, ele se rezolvă în cazul unei cunoaşteri incomplete (şi în multe cazuri fără a cunoaşte) mecanismele fenomenelor care au loc în aliaje.

2. Procedeul empirico-experimental. Însăşi din definirea procedeului rezultă modalitatea de a întocmi modelele menţionate pe cale experimentală.

Creativitate şi progres tehnic 160Se poate formula acum problema a cărei rezolvare îi va fi

consacrată acest studiu de caz şi care vizează deci creşterea utilităţii produsului, în cazul de faţă aliajele metalice.

Este necesar, cu ajutorul experimentului care se va desfăşura, fără a cunoaşte deloc sau a cunoaşte numai parţial mecanismele fenomenelor, să învăţăm cum se construieşte şi se analizează modelele matematice care leagă proprietăţile metalelor şi aliajelor cu toate variabilele de care depind aceste proprietăţi.

Trebuie să menţionăm de la bun început că problema este de natură cibernetică. Într-adevăr, dacă considerăm cibernetica ca fiind ştiinţa care studiază sisteme şi subsisteme de orice natură ce sunt capabile să preia, să păstreze şi să prelucreze informaţia pentru scopul unei conduceri optime a procesului de lucru, atunci, un asemenea sistem, în cazul de faţă, va fi metalul sau aliajul şi poate fi prezentat sub forma aşa numitei „cutii negre”, figura 5.2.

Fig.5.2. Modelul cibernetic sub forma „cutiei negre” pentru optimizare

Orice sistem de optimizare poate fi reprezentat printr-un număr de variabile de intrare x1, x2,…,xn, care formează vectorul de comandă; un număr de variabile interne ale sistemului h1, h2,…,hm care caracterizează caracteristicile interne ale sistemului de transformare ce pot influenţa capacitatea şi calitatea de transformare şi evident, un număr de variabile de ieşire η1, η2,…,ηq care caracterizează proprietăţile materialului sau aliajului. În cazul studierii unui material sau aliaj oarecare, intrările (variabilele independente) x1, x2,…,xn pot fi: compoziţia chimică, regimul de turnare, regimul de deformare plastică, regimul de tratament termic, ieşirile (variabilele dependente) η1, η2,…,ηq pot fi rezistenţa la rupere, tenacitatea, structura etc. Variabilele interne h1, h2,…,hm pot fi: caracteristicile

Sistem cibernetiuc(Sistem de trans-formare si sistemde comanda)

George-Ştefan COMAN 161constructiv-funcţionale ale utilajului pentru prelucrarea materialului sau aliajului respectiv.

Esenţial este acea circumstanţă că fiecărui complet al nivelelor de intrare îi corespund anumite valori ale ieşirilor. Cu alte cuvinte, un aliaj cu o compoziţie fixată, obţinut şi prelucrat după o anumită schemă bine determinată şi conform unor regimuri, de asemenea, bine determinate, posedă un anumit complet de proprietăţi. Un aliaj având altă compoziţie, prelucrat după alte regimuri, va avea şi proprietăţi diferite.

Nu se poate răspunde cu precizie la întrebarea: de ce la modificarea compoziţiei şi regimurilor de prelucrare s-au modificat şi proprietăţile aliajului (mecanismul fenomenului) fie că este puţin cunoscut, fie că nu este cunoscut deloc, dar important este faptul că, în sine, se modifică proprietăţile aliajului.

Dacă presupunem că între intrările şi ieşirile sistemului există o anumită legătură (şi ea desigur există), atunci problema se reduce la organizarea unui număr cât mai mic de experimente (alegerea unui anumit număr de seturi de nivele de intrări) la fixarea ieşirilor şi pe urmă la întocmirea şi analiza modelelor matematice care leagă ieşirile cu intrările. Astfel trebuie să obţinem o anumită imagine asupra aşa numitelor „funcţii de răspuns”.

Forma funcţiilor de răspuns nu este cunoscută de cercetător. Din această cauză, obţinând în urma experienţelor anumite aprecieri selective asupra mărimilor de ieşire „y” el este obligat să scrie ecuaţiile aproximative ale funcţiilor de dependenţă dintre mărimile de intrare şi cele de ieşire:

),...,,(...............................),...,,(),...,,(

21

2122

2111

kqq

k

k

xxx

xxxxxx

ϕη

ϕηϕη

=

==

(5.1)

şi respectiv:

),...,,(...............................),...,,(),...,,(

21

2122

2111

kqq

k

k

xxxfy

xxxfyxxxfy

=

==

(5.2)

Aceste ecuaţii, în spaţiul multidimensional al factorilor, care este numit frecvent „spaţiul factorial” au o anumită imagine geometrică numită „suprafaţă de răspuns”. În consecinţă, problema se reduce la obţinerea unei imagini asupra suprafeţei de răspuns.

Creativitate şi progres tehnic 162Dacă problema este extremală, atunci va trebui să aflăm

extremul (minim sau maxim) pe aceste suprafeţe sau să tragem o concluzie asupra existenţei extremului.

Dacă problema este descriptivă, atunci va trebui să încercăm să elucidăm cauzele unui anumit caracter al acestei suprafeţe.

Proprietăţile aliajului, ca şi proprietăţile altor sisteme, pot fi descrise prin diverse modele matematice. Cea mai mare răspândire a căpătat-o modelele de forma unor polinoame algebrice. De obicei se utilizează dezvoltarea în serie Taylor a funcţiei necunoscute în vecinătatea oricărui punct din domeniul de definiţie a acestei funcţii în spaţiul vectorial.

......),...,,( 2

11 1021 ++++== ∑∑ ∑

≤≤≤≤ ≤⟨≤i

kiii

kij

kjiiijiik xxxxxxx ββββϕη (5.3)

unde:

......;;; 2

22

iii

jiij

ii xxxx ∂

∂=

∂∂∂

=∂∂

=ϕβϕβϕβ (5.4)

Această serie de puteri este infinită în cazul general, dar, în practică, ne limităm la un număr finit de termeni ai seriei, aproximând astfel funcţia ),...,,( 21 kxxxϕ printr-un polinom de un anumit grad. O asemenea aproximare are sens dacă funcţia satisface anumite condiţii. Cea mai importantă este condiţia de continuitate „netezime” suficientă. Dar, întrucât nu putem şti prealabil în ce măsură este satisfăcută această condiţie, trebuie sa admitem că este.

Modelul se întocmeşte pe baza rezultatului experimentului, adică se determină evaluările (aprecierile) selective ale coeficienţilor: b0, bi, bij, bii,…

...... 20 ++++= ∑∑∑ iiijiijii xbxxbxbby (5.5)

unde y este aprecierea selectivă pentru η. Experimentul poate fi realizat în diferite moduri. În cazul în

care cercetătorul urmăreşte un fenomen necontrolat (necomandat) fără a se interveni sau alge punctele experimentale, în mod intuitiv, în virtutea unor împrejurări, experimentul se consideră „pasiv”. Actualmente acest caz este cel mai răspândit pentru rezolvarea problemelor de tehnologia metalelor. În particular, o asemenea situaţie apare aproape totdeauna când utilizăm metodele tradiţionale de experimentare studiind, la început, influenţa uneia din variabile, celelalte fiind considerate constante, apoi a unei alte variabile ş.a.m.d.

Întrucât în acest caz nu putem examina toate variabilele posibile, se execută numai o parte din experienţe, fundamentarea alegerii fiind în majoritatea cazurilor insuficient de riguroasă. În acest caz, metodele statistice se aplică, de regulă, după terminarea experimentelor, când datele sunt deja obţinute. Aici se folosesc

George-Ştefan COMAN 161constructiv-funcţionale ale utilajului pentru prelucrarea materialului sau aliajului respectiv.

Esenţial este acea circumstanţă că fiecărui complet al nivelelor de intrare îi corespund anumite valori ale ieşirilor. Cu alte cuvinte, un aliaj cu o compoziţie fixată, obţinut şi prelucrat după o anumită schemă bine determinată şi conform unor regimuri, de asemenea, bine determinate, posedă un anumit complet de proprietăţi. Un aliaj având altă compoziţie, prelucrat după alte regimuri, va avea şi proprietăţi diferite.

Nu se poate răspunde cu precizie la întrebarea: de ce la modificarea compoziţiei şi regimurilor de prelucrare s-au modificat şi proprietăţile aliajului (mecanismul fenomenului) fie că este puţin cunoscut, fie că nu este cunoscut deloc, dar important este faptul că, în sine, se modifică proprietăţile aliajului.

Dacă presupunem că între intrările şi ieşirile sistemului există o anumită legătură (şi ea desigur există), atunci problema se reduce la organizarea unui număr cât mai mic de experimente (alegerea unui anumit număr de seturi de nivele de intrări) la fixarea ieşirilor şi pe urmă la întocmirea şi analiza modelelor matematice care leagă ieşirile cu intrările. Astfel trebuie să obţinem o anumită imagine asupra aşa numitelor „funcţii de răspuns”.

Forma funcţiilor de răspuns nu este cunoscută de cercetător. Din această cauză, obţinând în urma experienţelor anumite aprecieri selective asupra mărimilor de ieşire „y” el este obligat să scrie ecuaţiile aproximative ale funcţiilor de dependenţă dintre mărimile de intrare şi cele de ieşire:

),...,,(...............................),...,,(),...,,(

21

2122

2111

kqq

k

k

xxx

xxxxxx

ϕη

ϕηϕη

=

==

(5.1)

şi respectiv:

),...,,(...............................),...,,(),...,,(

21

2122

2111

kqq

k

k

xxxfy

xxxfyxxxfy

=

==

(5.2)

Aceste ecuaţii, în spaţiul multidimensional al factorilor, care este numit frecvent „spaţiul factorial” au o anumită imagine geometrică numită „suprafaţă de răspuns”. În consecinţă, problema se reduce la obţinerea unei imagini asupra suprafeţei de răspuns.

Creativitate şi progres tehnic 162Dacă problema este extremală, atunci va trebui să aflăm

extremul (minim sau maxim) pe aceste suprafeţe sau să tragem o concluzie asupra existenţei extremului.

Dacă problema este descriptivă, atunci va trebui să încercăm să elucidăm cauzele unui anumit caracter al acestei suprafeţe.

Proprietăţile aliajului, ca şi proprietăţile altor sisteme, pot fi descrise prin diverse modele matematice. Cea mai mare răspândire a căpătat-o modelele de forma unor polinoame algebrice. De obicei se utilizează dezvoltarea în serie Taylor a funcţiei necunoscute în vecinătatea oricărui punct din domeniul de definiţie a acestei funcţii în spaţiul vectorial.

......),...,,( 2

11 1021 ++++== ∑∑ ∑

≤≤≤≤ ≤⟨≤i

kiii

kij

kjiiijiik xxxxxxx ββββϕη (5.3)

unde:

......;;; 2

22

iii

jiij

ii xxxx ∂

∂=

∂∂∂

=∂∂

=ϕβϕβϕβ (5.4)

Această serie de puteri este infinită în cazul general, dar, în practică, ne limităm la un număr finit de termeni ai seriei, aproximând astfel funcţia ),...,,( 21 kxxxϕ printr-un polinom de un anumit grad. O asemenea aproximare are sens dacă funcţia satisface anumite condiţii. Cea mai importantă este condiţia de continuitate „netezime” suficientă. Dar, întrucât nu putem şti prealabil în ce măsură este satisfăcută această condiţie, trebuie sa admitem că este.

Modelul se întocmeşte pe baza rezultatului experimentului, adică se determină evaluările (aprecierile) selective ale coeficienţilor: b0, bi, bij, bii,…

...... 20 ++++= ∑∑∑ iiijiijii xbxxbxbby (5.5)

unde y este aprecierea selectivă pentru η. Experimentul poate fi realizat în diferite moduri. În cazul în

care cercetătorul urmăreşte un fenomen necontrolat (necomandat) fără a se interveni sau alge punctele experimentale, în mod intuitiv, în virtutea unor împrejurări, experimentul se consideră „pasiv”. Actualmente acest caz este cel mai răspândit pentru rezolvarea problemelor de tehnologia metalelor. În particular, o asemenea situaţie apare aproape totdeauna când utilizăm metodele tradiţionale de experimentare studiind, la început, influenţa uneia din variabile, celelalte fiind considerate constante, apoi a unei alte variabile ş.a.m.d.

Întrucât în acest caz nu putem examina toate variabilele posibile, se execută numai o parte din experienţe, fundamentarea alegerii fiind în majoritatea cazurilor insuficient de riguroasă. În acest caz, metodele statistice se aplică, de regulă, după terminarea experimentelor, când datele sunt deja obţinute. Aici se folosesc

George-Ştefan COMAN 163asemenea procedee ca alegerea funcţiilor de distribuţie, determinarea mărimilor medii şi a măsurilor dispersiei, analiza corelaţiilor, a regresiilor etc.

Experienţa îndelungată a demonstrat că această abordare, în special în problemele de optimizare, nu este eficientă.

Fără a intra în detalii asupra tuturor cauzelor acestei situaţii, vom menţiona numai că în urma rezultatului experimentului pasiv putem aprecia, de exemplu, existenţa sau lipsa unei legături statistice între variabile şi să scriem ecuaţiile adecvate de legătură.

Dar, aceste ecuaţii pot fi utilizate numai pentru interpolare. De exemplu, putem aprecia sub forma unei relaţii analitice, cum variază rezistenţa unui anumit aliaj, în funcţie de compoziţia acestuia şi condiţiile de elaborare, dar interpretarea modelului obţinut şi aprecierea coeficienţilor pentru a putea folosi modelul în scopuri de optimizare este, de regulă, imposibilă.

Actualmente, experimentul pasiv se utilizează destul de frecvent în practica economică şi tehnică. Cu toate acestea, după toate probabilităţile, viitorul nu-i aparţine deşi în unele cazuri şi din observaţiile pasive reuşim să obţinem informaţii foarte preţioase.

Cu totul alta este situaţia când cercetătorul începe să aplice metodele statistice pe toate etapele studiului şi, înainte de toate, în perioada premergătoare efectuări experienţelor, elaborând schema experimentului, precum şi în procesul de experimentare la prelucrarea rezultatelor după experiment, adoptând decizii asupra acţiunilor de viitor.

Un asemenea experiment poartă denumirea de „experiment activ” şi el presupune o „planificare a experimentului”112.

Sub denumirea de planificare a experimentului înţelegem, de obicei, procedeul de alegere a numărului şi condiţiilor de realizare a experienţelor necesare şi suficiente pentru rezolvarea problemei puse, cu o precizie prestabilită. Principalele avantaje ale experimentului activ sunt legate de faptul că el permite:

- minimizarea numărului total de experienţe; - alegerea unor procedee de cercetare clare, motivate logic,

care se execută de către experimentatori la realizarea studiului; - folosirea metodelor matematice care formalizează multe

acţiuni ale experimentatorului; - varierea simultană a tuturor variabilelor şi utilizarea optimă

a spaţiului vectorial; - organizarea experimentului de o asemenea manieră încât

să fie satisfăcute mai multe premize iniţiale ale analizei regresiei;

112 Soliani Lamberto, MANUALE DI STATISTICA PER LA RICERCA E LA PROFESSIONE (edizione aprile 2005),Versiunea electronică: http://www.dsa.unipr.it/soliani/soliani.html.

Creativitate şi progres tehnic 164- obţinerea unor modele matematice cu anumite proprietăţi

mai bune, în comparaţie cu modelele întocmite în urma experimentului pasiv;

- aleatorizarea condiţiilor experienţelor, adică transformarea multiplilor factori perturbatori în mărimi aleatoare;

- aprecierea elementului de nedeterminare, legat de experiment, ceea ce permite compararea rezultatelor obţinute de diverşi cercetători.

Pentru a ne imagina mai bine cum se realizează ideile unui experiment activ, vom examina schema uneia din metodele de planificare utilizate frecvent actualmente şi anume: „metoda ascensiunii rapide de cea mai mare pantă „ destinată rezolvării problemelor de extremum.

În cazul acestei metode, la fel ca şi în cazul altor metode de planificare a experimentului, problema se rezolvă în mai multe etape.

În prima etapă, variind în fiecare experienţă simultan toţi factorii, cercetătorul caută doar direcţia de deplasare spre domeniul de extremum.

În acest scop, suprafaţa de răspuns este studiată numai pe o porţiune mică, constituindu-se pentru această porţiune un model liniar:

kk xbxbxbby ...... 22110 ++++= (5.6) Analiza ecuaţiei permite marcarea direcţiei de deplasare de

la punctul iniţial, care duce cel mai rapid la optimizarea parametrului ales.

În continuare, pe fiecare etapă, în conformitate cu rezultatele obţinute în etapele precedente se organizează o serie mică de experienţe, rezultatele cărora, împreună cu soluţiile bazate pe intuiţie, determină pasul următor.

Această procedură se termină în domeniul „extremului”. Aici se organizează o serie ceva mai mare de experienţe şi suprafaţa de răspuns este descrisă prin funcţii neliniare.

Analiza ecuaţiei neliniare ne permite determinarea precisă a coordonatelor extremului sau să tragem concluzia că nu există extrem şi să trasăm calea ulterioară de optimizare.

Vom compara abordarea clasică şi metoda „ascensiunii rapide de cea mai mare pantă” pe un exemplu itinerant.

Vom presupune că trebuie să determinăm compoziţia unui aliaj cu o rezistenţă maximă, pe bază de nichel, variind conţinutul de aluminiu (x1) şi tantal (x2). Vom considera, în continuare, că variaţia rezistenţei (y) în funcţie de compoziţie, pentru aliajele date, are forma din figura 5.3, ceea ce, desigur, nu este cunoscut de cercetător atunci când începe să rezolve problema.

George-Ştefan COMAN 163asemenea procedee ca alegerea funcţiilor de distribuţie, determinarea mărimilor medii şi a măsurilor dispersiei, analiza corelaţiilor, a regresiilor etc.

Experienţa îndelungată a demonstrat că această abordare, în special în problemele de optimizare, nu este eficientă.

Fără a intra în detalii asupra tuturor cauzelor acestei situaţii, vom menţiona numai că în urma rezultatului experimentului pasiv putem aprecia, de exemplu, existenţa sau lipsa unei legături statistice între variabile şi să scriem ecuaţiile adecvate de legătură.

Dar, aceste ecuaţii pot fi utilizate numai pentru interpolare. De exemplu, putem aprecia sub forma unei relaţii analitice, cum variază rezistenţa unui anumit aliaj, în funcţie de compoziţia acestuia şi condiţiile de elaborare, dar interpretarea modelului obţinut şi aprecierea coeficienţilor pentru a putea folosi modelul în scopuri de optimizare este, de regulă, imposibilă.

Actualmente, experimentul pasiv se utilizează destul de frecvent în practica economică şi tehnică. Cu toate acestea, după toate probabilităţile, viitorul nu-i aparţine deşi în unele cazuri şi din observaţiile pasive reuşim să obţinem informaţii foarte preţioase.

Cu totul alta este situaţia când cercetătorul începe să aplice metodele statistice pe toate etapele studiului şi, înainte de toate, în perioada premergătoare efectuări experienţelor, elaborând schema experimentului, precum şi în procesul de experimentare la prelucrarea rezultatelor după experiment, adoptând decizii asupra acţiunilor de viitor.

Un asemenea experiment poartă denumirea de „experiment activ” şi el presupune o „planificare a experimentului”112.

Sub denumirea de planificare a experimentului înţelegem, de obicei, procedeul de alegere a numărului şi condiţiilor de realizare a experienţelor necesare şi suficiente pentru rezolvarea problemei puse, cu o precizie prestabilită. Principalele avantaje ale experimentului activ sunt legate de faptul că el permite:

- minimizarea numărului total de experienţe; - alegerea unor procedee de cercetare clare, motivate logic,

care se execută de către experimentatori la realizarea studiului; - folosirea metodelor matematice care formalizează multe

acţiuni ale experimentatorului; - varierea simultană a tuturor variabilelor şi utilizarea optimă

a spaţiului vectorial; - organizarea experimentului de o asemenea manieră încât

să fie satisfăcute mai multe premize iniţiale ale analizei regresiei;

112 Soliani Lamberto, MANUALE DI STATISTICA PER LA RICERCA E LA PROFESSIONE (edizione aprile 2005),Versiunea electronică: http://www.dsa.unipr.it/soliani/soliani.html.

Creativitate şi progres tehnic 164- obţinerea unor modele matematice cu anumite proprietăţi

mai bune, în comparaţie cu modelele întocmite în urma experimentului pasiv;

- aleatorizarea condiţiilor experienţelor, adică transformarea multiplilor factori perturbatori în mărimi aleatoare;

- aprecierea elementului de nedeterminare, legat de experiment, ceea ce permite compararea rezultatelor obţinute de diverşi cercetători.

Pentru a ne imagina mai bine cum se realizează ideile unui experiment activ, vom examina schema uneia din metodele de planificare utilizate frecvent actualmente şi anume: „metoda ascensiunii rapide de cea mai mare pantă „ destinată rezolvării problemelor de extremum.

În cazul acestei metode, la fel ca şi în cazul altor metode de planificare a experimentului, problema se rezolvă în mai multe etape.

În prima etapă, variind în fiecare experienţă simultan toţi factorii, cercetătorul caută doar direcţia de deplasare spre domeniul de extremum.

În acest scop, suprafaţa de răspuns este studiată numai pe o porţiune mică, constituindu-se pentru această porţiune un model liniar:

kk xbxbxbby ...... 22110 ++++= (5.6) Analiza ecuaţiei permite marcarea direcţiei de deplasare de

la punctul iniţial, care duce cel mai rapid la optimizarea parametrului ales.

În continuare, pe fiecare etapă, în conformitate cu rezultatele obţinute în etapele precedente se organizează o serie mică de experienţe, rezultatele cărora, împreună cu soluţiile bazate pe intuiţie, determină pasul următor.

Această procedură se termină în domeniul „extremului”. Aici se organizează o serie ceva mai mare de experienţe şi suprafaţa de răspuns este descrisă prin funcţii neliniare.

Analiza ecuaţiei neliniare ne permite determinarea precisă a coordonatelor extremului sau să tragem concluzia că nu există extrem şi să trasăm calea ulterioară de optimizare.

Vom compara abordarea clasică şi metoda „ascensiunii rapide de cea mai mare pantă” pe un exemplu itinerant.

Vom presupune că trebuie să determinăm compoziţia unui aliaj cu o rezistenţă maximă, pe bază de nichel, variind conţinutul de aluminiu (x1) şi tantal (x2). Vom considera, în continuare, că variaţia rezistenţei (y) în funcţie de compoziţie, pentru aliajele date, are forma din figura 5.3, ceea ce, desigur, nu este cunoscut de cercetător atunci când începe să rezolve problema.

George-Ştefan COMAN 165În virtutea unor considerente stabilite de cercetător,

experimentul începe de la aliajul care corespunde compoziţiei punctului S1.

În cazul experimentării tradiţionale „dacă x, atunci y” („ceteris paribus” = „celelalte rămân constante”), cercetătorul începe să modifice, în acest aliaj, conţinutul unuia din adausuri, lăsând constantă cantitatea celuilalt, iar apoi conţinutul celui de al doilea – cantitatea primului rămânând constantă.

Fig.5.3. Schema metodei „ascensiunii rapide de cea mai mare pantă” Din figura 5.3 rezultă că în cazul unei asemenea abordări,

începând din punctul S1, se poate întâmpla, în general, să nu găsim compoziţia optimă (punctul S6), întrucât deplasarea pe o dreaptă de la punctul S1, în orice direcţie, nu duce la o creştere substanţială a rezistenţei aliajului.

Dacă în continuare experimentatorul va reuşi să treacă de la un punct iniţial S1 şi modificând succesiv conţinutul de aluminiu şi tantal, el va determina aliajul cel mai rezistent, dar traseul va fi suficient de lung: S2⇒S3⇒S4⇒S5⇒S6.

Astfel, experimentarea tradiţională, care presupune variaţia succesivă a variabilelor, duce la un consum neraţional de timp şi de mijloace, cu atât mai mult, că cea mai mare parte a informaţiei obţinute, în multe cazuri, nu prezintă interes practic, întrucât se referă la un domeniu departe de condiţiile optime.

Aceeaşi problemă se rezolvă prin metoda ascensiunii rapide de cea mai mare pantă astfel; în apropierea punctului S1 (începându-se de la punctul la care, în cazul experimentării obişnuite succesul nu a fost sigur) se organizează o serie compusă de patru experienţe. Dar scopul acestor experienţe nu este încă căutarea compoziţiei celui mai rezistent aliaj.

60

7080

100

Creativitate şi progres tehnic 166Determinarea rezistenţei primelor patru aliaje permite

cercetătorului să studieze suprafaţa necunoscută de răspuns, pe o porţiune mică, în apropierea punctului S1 şi s-o aproximeze printr-un plan, adică să calculeze coeficienţii de regresie ai ecuaţiei:

22110 .. xbxbby ++= (5.7) Coeficienţii b1 şi b2, determinaţi din rezultatele experienţelor,

ne arată direcţia gradientului ce caracterizează modificarea conţinutului structural al aliajului care duce la creşterea cea mai rapidă a rezistenţei acestuia. Realizând câteva experienţe pe această direcţie, adică efectuând o ascensiune cu panta cea mai mare pe suprafaţa de răspuns, în direcţia gradientului de aproximare liniară (de unde şi denumirea metodei), cercetătorul alege un nou punct iniţial (S7), în vecinătatea căruia efectuează o nouă serie de patru experienţe analoage şi calculează coeficienţii noii aproximări liniare, de data aceasta în vecinătatea punctului S7:

22110 .. xbxbby ′+′+′= (5.8) şi execută deplasarea pe gradientul acestei ecuaţii. Deplasarea pe gradient se face până la întoarcerea în domeniul de optim, după care se întocmeşte şi se analizează modelul neliniar al acestui domeniu.

Pentru suprafaţa de răspuns din figura 5.3, în care gradientul coincide cu o dreaptă perpendiculară pe izolinii, au fost suficiente două serii de experienţe pentru ca la o ascensiune cu pantă mare să se determine compoziţia celui mai rezistent aliaj.

Exemplul examinat arată că planificarea experimentului diferă principial de experimentarea tradiţională.

5.3.3. Alegerea variabilelor dependente

Variabilele dependente urmărite în procesul cercetării

(răspuns, ieşire, funcţie obiectiv, parametru de optimizare) trebuie să satisfacă o serie de condiţii. Este de dorit ca fiecare variabilă dependentă luată în considerare la optimizare să fie singulară şi univocă, să determine în mod real valoarea extremului în problemele de extrem, să se caracterizeze printr-un număr (se admit şi aprecieri de rang de tip sortiment, grad, notă, clasă etc.), să aibă un sens fizic clar, să se caracterizeze prin eficienţă tehnică şi să prezinte o interpretare corectă cu caracter economic (în problemele de extremum şi de „compromis”).

Majoritatea acestor cerinţe sunt clare. Trebuie să menţionăm că eficienţa tehnică necesită o alegere a variabilei dependente determinată cu maximum de precizie. De exemplu, drept caracteristică a plasticităţii pentru materiale fragile trebuie să se aleagă alungirea relativă, iar pentru cele plastice gâtuirea relativă. Univocitatea în sens statistic înseamnă că setului dat de valori ale

George-Ştefan COMAN 165În virtutea unor considerente stabilite de cercetător,

experimentul începe de la aliajul care corespunde compoziţiei punctului S1.

În cazul experimentării tradiţionale „dacă x, atunci y” („ceteris paribus” = „celelalte rămân constante”), cercetătorul începe să modifice, în acest aliaj, conţinutul unuia din adausuri, lăsând constantă cantitatea celuilalt, iar apoi conţinutul celui de al doilea – cantitatea primului rămânând constantă.

Fig.5.3. Schema metodei „ascensiunii rapide de cea mai mare pantă” Din figura 5.3 rezultă că în cazul unei asemenea abordări,

începând din punctul S1, se poate întâmpla, în general, să nu găsim compoziţia optimă (punctul S6), întrucât deplasarea pe o dreaptă de la punctul S1, în orice direcţie, nu duce la o creştere substanţială a rezistenţei aliajului.

Dacă în continuare experimentatorul va reuşi să treacă de la un punct iniţial S1 şi modificând succesiv conţinutul de aluminiu şi tantal, el va determina aliajul cel mai rezistent, dar traseul va fi suficient de lung: S2⇒S3⇒S4⇒S5⇒S6.

Astfel, experimentarea tradiţională, care presupune variaţia succesivă a variabilelor, duce la un consum neraţional de timp şi de mijloace, cu atât mai mult, că cea mai mare parte a informaţiei obţinute, în multe cazuri, nu prezintă interes practic, întrucât se referă la un domeniu departe de condiţiile optime.

Aceeaşi problemă se rezolvă prin metoda ascensiunii rapide de cea mai mare pantă astfel; în apropierea punctului S1 (începându-se de la punctul la care, în cazul experimentării obişnuite succesul nu a fost sigur) se organizează o serie compusă de patru experienţe. Dar scopul acestor experienţe nu este încă căutarea compoziţiei celui mai rezistent aliaj.

60

7080

100

Creativitate şi progres tehnic 166Determinarea rezistenţei primelor patru aliaje permite

cercetătorului să studieze suprafaţa necunoscută de răspuns, pe o porţiune mică, în apropierea punctului S1 şi s-o aproximeze printr-un plan, adică să calculeze coeficienţii de regresie ai ecuaţiei:

22110 .. xbxbby ++= (5.7) Coeficienţii b1 şi b2, determinaţi din rezultatele experienţelor,

ne arată direcţia gradientului ce caracterizează modificarea conţinutului structural al aliajului care duce la creşterea cea mai rapidă a rezistenţei acestuia. Realizând câteva experienţe pe această direcţie, adică efectuând o ascensiune cu panta cea mai mare pe suprafaţa de răspuns, în direcţia gradientului de aproximare liniară (de unde şi denumirea metodei), cercetătorul alege un nou punct iniţial (S7), în vecinătatea căruia efectuează o nouă serie de patru experienţe analoage şi calculează coeficienţii noii aproximări liniare, de data aceasta în vecinătatea punctului S7:

22110 .. xbxbby ′+′+′= (5.8) şi execută deplasarea pe gradientul acestei ecuaţii. Deplasarea pe gradient se face până la întoarcerea în domeniul de optim, după care se întocmeşte şi se analizează modelul neliniar al acestui domeniu.

Pentru suprafaţa de răspuns din figura 5.3, în care gradientul coincide cu o dreaptă perpendiculară pe izolinii, au fost suficiente două serii de experienţe pentru ca la o ascensiune cu pantă mare să se determine compoziţia celui mai rezistent aliaj.

Exemplul examinat arată că planificarea experimentului diferă principial de experimentarea tradiţională.

5.3.3. Alegerea variabilelor dependente

Variabilele dependente urmărite în procesul cercetării

(răspuns, ieşire, funcţie obiectiv, parametru de optimizare) trebuie să satisfacă o serie de condiţii. Este de dorit ca fiecare variabilă dependentă luată în considerare la optimizare să fie singulară şi univocă, să determine în mod real valoarea extremului în problemele de extrem, să se caracterizeze printr-un număr (se admit şi aprecieri de rang de tip sortiment, grad, notă, clasă etc.), să aibă un sens fizic clar, să se caracterizeze prin eficienţă tehnică şi să prezinte o interpretare corectă cu caracter economic (în problemele de extremum şi de „compromis”).

Majoritatea acestor cerinţe sunt clare. Trebuie să menţionăm că eficienţa tehnică necesită o alegere a variabilei dependente determinată cu maximum de precizie. De exemplu, drept caracteristică a plasticităţii pentru materiale fragile trebuie să se aleagă alungirea relativă, iar pentru cele plastice gâtuirea relativă. Univocitatea în sens statistic înseamnă că setului dat de valori ale

George-Ştefan COMAN 167variabilelor independente trebuie să-i corespundă o singură valoare a variabilei dependente cu precizia până la eroarea experimentală.

Mulţimea valorilor pe care le poate avea variabila dependentă poartă denumirea de domeniu de definiţie. Aceste domenii pot fi continui sau discrete, mărginite sau nemărginite. Cercetătorul trebuie să ştie să măsoare variabila dependentă pentru orice fel de combinaţii posibile ale nivelelor alese ale variabilelor independente.

În ştiinţa materialelor se rezolvă rar probleme cu o singură variabilă dependentă. Numărul parametrilor de optimizare este, de obicei, mare, în special în cazul problemelor de extrem.

Într-adevăr, de exemplu, la elaborarea aliajelor de turnare nu este suficient ca ele să aibă o fluiditate înaltă. Nu se admite ca ele să fisureze la turnare, să posede anumite proprietăţi de contracţie şi, desigur, să satisfacă condiţiile în ceea ce priveşte proprietăţile mecanice, stabilitate la coroziune etc. În această situaţie trebuie să se încerce să se reducă numărul parametrilor de optimizare, determinaţi experimental, de preferinţă până la unul singur. Dacă nu se reuşeşte este necesar să se rezolve probleme cu mai mulţi parametri.

Se cunosc mai multe încercări de a elabora procedee de micşorare a numărului de parametri.

Mai întâi trebuie evaluat nivelul informaţiei apriorice asupra fenomenului (procesului) studiat.

În continuare, se poate examina posibilitatea reformulării problemei sau de reducere a ei la o succesiune de probleme mai simple. Cu alte cuvinte, în locul rezolvării unei probleme vaste şi complexe, care necesită o optimizare cu mai mulţi parametri, putem încerca să rezolvăm o serie de probleme mai simple cu un singur parametru concret de optimizare.

Să presupunem că trebuie să elaborăm un aliaj cât mai refractar, dar, în acelaşi timp, capabil din punct de vedere tehnologic de a putea fi prelucrat prin deformare şi în mod obligatoriu sudabil.

Rezolvarea problemei o putem imagina în următoarea succesiune. La început alegem compoziţia şi regimul tratamentului termic care să asigure un nivel maxim posibil de refractaritate. În continuare, factorii se precizează în scopul asigurării posibilităţii deformării aliajului. Fiind în posesia aliajului refractar şi deformabil putem căuta condiţiile optime de sudare ale acestuia. Astfel, o singură problemă se reduce la o succesiune de probleme, fiecare având un parametru de optimizare clar conturat la început – refractabilitatea, apoi – deformabilitatea şi, în sfârşit – sudabilitatea.

Aplicaţia 1. Se vor prezenta câteva exemple de aplicare a analizei corelaţionale ale dependenţelor dintre parametrii caracteristici de calitate ai proprietăţilor aliajelor turnabile în scopul reducerii volumului cercetărilor pentru „dezvoltare experimentală”, ca variabile

Creativitate şi progres tehnic 168dependente pentru stabilirea caracteristicilor funcţionale finale în exploatare ale pieselor de maşini obţinute din aliajele respective.

Tabelul 5.2 Stabilirea parametrilor de optimizare pentru turnarea

oţelurilor OT250 şi OT450

Domeniul de interes: Optimizarea parametrilor de turnare a metalelor

1.Fluiditate 2. Volumul retasurii 3. Înălţimea retasurii

Direcţii de investigare

4. Microporozităţi Folosind Metoda Delphi de consultare a unui grup de cinci

specialişti în domeniu s-au stabilit următorii parametri de optimizare la turnarea unor şarje din oţel carbon OT250 şi OT450: fluiditatea (Fl); volumul retasurii (Vr); înălţimea retasurii (Hr); microporizităţile (ψ/x); valorile acestei proprietăţi se obţin prin calcul (ψ/xcalc), tabelul 5.2.

Întrucât este dificil a se urmări separat cei patru parametri de optimizare a turnării oţelurilor menţionate, s-a căutat a se defini un singur parametru complex care să satisfacă cerinţele de optimizare a procesului de turnare. Pentru aceasta s-au efectuat analize ale corelaţiei parametrilor respectivi.

Calculele de corelaţie se efectuează cu expresia:

∑

∑

=

=

−−

−−=

N

uuu

N

uuu

yy

yyyy

yyyyr

1

222

211

12211

/

).()(

)).((

21 (5.9)

unde N este numărul de experienţe, iar u este numărul curent al experienţei.

N

yy

N

yy

N

uu

N

uu ∑∑

== == 12

21

1

1

N

yyyyyyyy

N

uuuN

uuu

N

uuu

∑∑∑ =

==

−=−− 121

121

12211

..)).((

George-Ştefan COMAN 167variabilelor independente trebuie să-i corespundă o singură valoare a variabilei dependente cu precizia până la eroarea experimentală.

Mulţimea valorilor pe care le poate avea variabila dependentă poartă denumirea de domeniu de definiţie. Aceste domenii pot fi continui sau discrete, mărginite sau nemărginite. Cercetătorul trebuie să ştie să măsoare variabila dependentă pentru orice fel de combinaţii posibile ale nivelelor alese ale variabilelor independente.

În ştiinţa materialelor se rezolvă rar probleme cu o singură variabilă dependentă. Numărul parametrilor de optimizare este, de obicei, mare, în special în cazul problemelor de extrem.

Într-adevăr, de exemplu, la elaborarea aliajelor de turnare nu este suficient ca ele să aibă o fluiditate înaltă. Nu se admite ca ele să fisureze la turnare, să posede anumite proprietăţi de contracţie şi, desigur, să satisfacă condiţiile în ceea ce priveşte proprietăţile mecanice, stabilitate la coroziune etc. În această situaţie trebuie să se încerce să se reducă numărul parametrilor de optimizare, determinaţi experimental, de preferinţă până la unul singur. Dacă nu se reuşeşte este necesar să se rezolve probleme cu mai mulţi parametri.

Se cunosc mai multe încercări de a elabora procedee de micşorare a numărului de parametri.

Mai întâi trebuie evaluat nivelul informaţiei apriorice asupra fenomenului (procesului) studiat.

În continuare, se poate examina posibilitatea reformulării problemei sau de reducere a ei la o succesiune de probleme mai simple. Cu alte cuvinte, în locul rezolvării unei probleme vaste şi complexe, care necesită o optimizare cu mai mulţi parametri, putem încerca să rezolvăm o serie de probleme mai simple cu un singur parametru concret de optimizare.

Să presupunem că trebuie să elaborăm un aliaj cât mai refractar, dar, în acelaşi timp, capabil din punct de vedere tehnologic de a putea fi prelucrat prin deformare şi în mod obligatoriu sudabil.

Rezolvarea problemei o putem imagina în următoarea succesiune. La început alegem compoziţia şi regimul tratamentului termic care să asigure un nivel maxim posibil de refractaritate. În continuare, factorii se precizează în scopul asigurării posibilităţii deformării aliajului. Fiind în posesia aliajului refractar şi deformabil putem căuta condiţiile optime de sudare ale acestuia. Astfel, o singură problemă se reduce la o succesiune de probleme, fiecare având un parametru de optimizare clar conturat la început – refractabilitatea, apoi – deformabilitatea şi, în sfârşit – sudabilitatea.

Aplicaţia 1. Se vor prezenta câteva exemple de aplicare a analizei corelaţionale ale dependenţelor dintre parametrii caracteristici de calitate ai proprietăţilor aliajelor turnabile în scopul reducerii volumului cercetărilor pentru „dezvoltare experimentală”, ca variabile

Creativitate şi progres tehnic 168dependente pentru stabilirea caracteristicilor funcţionale finale în exploatare ale pieselor de maşini obţinute din aliajele respective.

Tabelul 5.2 Stabilirea parametrilor de optimizare pentru turnarea

oţelurilor OT250 şi OT450

Domeniul de interes: Optimizarea parametrilor de turnare a metalelor

1.Fluiditate 2. Volumul retasurii 3. Înălţimea retasurii

Direcţii de investigare

4. Microporozităţi Folosind Metoda Delphi de consultare a unui grup de cinci

specialişti în domeniu s-au stabilit următorii parametri de optimizare la turnarea unor şarje din oţel carbon OT250 şi OT450: fluiditatea (Fl); volumul retasurii (Vr); înălţimea retasurii (Hr); microporizităţile (ψ/x); valorile acestei proprietăţi se obţin prin calcul (ψ/xcalc), tabelul 5.2.

Întrucât este dificil a se urmări separat cei patru parametri de optimizare a turnării oţelurilor menţionate, s-a căutat a se defini un singur parametru complex care să satisfacă cerinţele de optimizare a procesului de turnare. Pentru aceasta s-au efectuat analize ale corelaţiei parametrilor respectivi.

Calculele de corelaţie se efectuează cu expresia:

∑

∑

=

=

−−

−−=

N

uuu

N

uuu

yy

yyyy

yyyyr

1

222

211

12211

/

).()(

)).((

21 (5.9)

unde N este numărul de experienţe, iar u este numărul curent al experienţei.

N

yy

N

yy

N

uu

N

uu ∑∑

== == 12

21

1

1

N

yyyyyyyy

N

uuuN

uuu

N

uuu

∑∑∑ =

==

−=−− 121

121

12211

..)).((

George-Ştefan COMAN 169

N

yyyy

N

uuN

uu

N

uu

2

11

1

21

1

211 )(

⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛

−=−∑

∑∑ =

==

N

yyyy

N

uuN

uu

N

uu

2

12

1

22

1

222 )(

⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛

−=−∑

∑∑ =

==

Rezultă că pentru calculul coeficientului de corelaţie, cu relaţia (4.19), trebuie calculate sumele:

∑∑∑∑∑=====

N

uu

N

uu

N

uuu

N

uu

N

uu yyyyyy

1

22

1

21

121

12

11 ;;;;

După calculul coeficienţilor de corelaţie se determină importanţa lor statistică (mai precis, se verifică ipoteza referitoare la diferenţa valorii calculate a coeficientului faţă de zero). În acest scop, cu ajutorul tabelelor de distribuţie a coeficienţilor de corelaţie găsim pentru un nivel ales de semnificaţie α (probabilităţile unor evenimente practic imposibile 0,001; 0,01; 0,05 sau 0,10) şi numărul gradelor de libertate f = N – 2, valoarea critică a coeficientului de corelaţie „rcr”.

Se consideră că legătura liniară prezintă o importanţă statistică dacă ⎜rcr⎜≥rcr.

Există şi procedee mai simple pentru calculul coeficientului de corelaţie. Unul din aceste procedee necesită calcule puţine calcule puţine şi dă rezultate apropiate sau, cel puţin, rezultate care se găsesc în intervalele de încredere ale coeficientului de corelaţie, calculat prin procedeul standard cu ajutorul relaţiei (5.9).

Metodologia se bazează pe calculul prealabil al amplitudinilor datelor experimentale:

min21max21)(

min21max21)(

min2max2min1max1

)()(

)()(

;

21

21

21

yyyyR

yyyyR

yyRyyR

yy

yy

yy

+−+=

−−−=

−=−=

+

− (5.10)

La calculul amplitudinilor trebuie să ţinem seama de semnul mărimilor obţinute. Formulele de calcul ale coeficienţilor de corelaţie, în acest caz, vor avea aspectul:

21

2121

21 ..2

2)(

22

/yy

yyyyyy RR

RRRr −++

= (5.11)

Creativitate şi progres tehnic 170

21

2121

21 ..2

222)(

/yy

yyyyyy RR

RRRr

−−= +

(5.12)

21

2121

21 ..2

2)(

2)(

/yy

yyyyyy RR

RRr −+ −

= (5.13)

Se poate utiliza oricare din aceste relaţii de calcul, fiind preferată însă relaţia (5.13) întrucât ea necesită cunoaşterea atât a amplitudinilor, cât şi a diferenţelor.

După stabilirea legăturilor de corelaţie care prezintă importanţa statistică între perechea parametrilor de optimizare se poate construi ecuaţia de regresie care permite prognozarea unuia din parametri în funcţie de celălalt. Dacă, de exemplu, se presupune că vom prognoza pe y2 în funcţie de y1, atunci se construieşte următoarea ecuaţie de regresie:

1102 .ybby += (5.14) coeficienţii căreia, la calculul coeficientului de corelaţie cu ajutorul expresiei (5.9), se vor determina cu relaţiile:

2

11

1

21

121

11

1

21

12

0

.

⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛−

−=

∑∑

∑∑∑∑

==

====

N

uu

N

uu

N

uuu

N

uu

N

uu

N

uu

yyN

yyyyyb (5.15)

2

11

1

21

12

11

121

1

.

⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛−

−=

∑∑

∑∑∑

==

===

N

uu

N

uu

N

uu

N

uu

N

uuu

yyN

yyyyNb (5.16)

Dacă coeficienţii de corelaţie se vor determina cu procedeele

simplificate, atunci coeficienţii din expresia (5.14) se vor determina cu următoarele relaţii:

2

2)(

22

11

2121

.2 y

yyyy

RRRR

b −−+= (5.17)

N

yb

N

yb

N

uu

N

uu ∑∑

== ×−= 11

11

2

0 (5.18)

George-Ştefan COMAN 169

N

yyyy

N

uuN

uu

N

uu

2

11

1

21

1

211 )(

⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛

−=−∑

∑∑ =

==

N

yyyy

N

uuN

uu

N

uu

2

12

1

22

1

222 )(

⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛

−=−∑

∑∑ =

==

Rezultă că pentru calculul coeficientului de corelaţie, cu relaţia (4.19), trebuie calculate sumele:

∑∑∑∑∑=====

N

uu

N

uu

N

uuu

N

uu

N

uu yyyyyy

1

22

1

21

121

12

11 ;;;;

După calculul coeficienţilor de corelaţie se determină importanţa lor statistică (mai precis, se verifică ipoteza referitoare la diferenţa valorii calculate a coeficientului faţă de zero). În acest scop, cu ajutorul tabelelor de distribuţie a coeficienţilor de corelaţie găsim pentru un nivel ales de semnificaţie α (probabilităţile unor evenimente practic imposibile 0,001; 0,01; 0,05 sau 0,10) şi numărul gradelor de libertate f = N – 2, valoarea critică a coeficientului de corelaţie „rcr”.

Se consideră că legătura liniară prezintă o importanţă statistică dacă ⎜rcr⎜≥rcr.

Există şi procedee mai simple pentru calculul coeficientului de corelaţie. Unul din aceste procedee necesită calcule puţine calcule puţine şi dă rezultate apropiate sau, cel puţin, rezultate care se găsesc în intervalele de încredere ale coeficientului de corelaţie, calculat prin procedeul standard cu ajutorul relaţiei (5.9).

Metodologia se bazează pe calculul prealabil al amplitudinilor datelor experimentale:

min21max21)(

min21max21)(

min2max2min1max1

)()(

)()(

;

21

21

21

yyyyR

yyyyR

yyRyyR

yy

yy

yy

+−+=

−−−=

−=−=

+

− (5.10)

La calculul amplitudinilor trebuie să ţinem seama de semnul mărimilor obţinute. Formulele de calcul ale coeficienţilor de corelaţie, în acest caz, vor avea aspectul:

21

2121

21 ..2

2)(

22

/yy

yyyyyy RR

RRRr −++

= (5.11)

Creativitate şi progres tehnic 170

21

2121

21 ..2

222)(

/yy

yyyyyy RR

RRRr

−−= +

(5.12)

21

2121

21 ..2

2)(

2)(

/yy

yyyyyy RR

RRr −+ −

= (5.13)

Se poate utiliza oricare din aceste relaţii de calcul, fiind preferată însă relaţia (5.13) întrucât ea necesită cunoaşterea atât a amplitudinilor, cât şi a diferenţelor.

După stabilirea legăturilor de corelaţie care prezintă importanţa statistică între perechea parametrilor de optimizare se poate construi ecuaţia de regresie care permite prognozarea unuia din parametri în funcţie de celălalt. Dacă, de exemplu, se presupune că vom prognoza pe y2 în funcţie de y1, atunci se construieşte următoarea ecuaţie de regresie:

1102 .ybby += (5.14) coeficienţii căreia, la calculul coeficientului de corelaţie cu ajutorul expresiei (5.9), se vor determina cu relaţiile:

2

11

1

21

121

11

1

21

12

0

.

⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛−

−=

∑∑

∑∑∑∑

==

====

N

uu

N

uu

N

uuu

N

uu

N

uu

N

uu

yyN

yyyyyb (5.15)

2

11

1

21

12

11

121

1

.

⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛−

−=

∑∑

∑∑∑

==

===

N

uu

N

uu

N

uu

N

uu

N

uuu

yyN

yyyyNb (5.16)

Dacă coeficienţii de corelaţie se vor determina cu procedeele

simplificate, atunci coeficienţii din expresia (5.14) se vor determina cu următoarele relaţii:

2

2)(

22

11

2121

.2 y

yyyy

RRRR

b −−+= (5.17)

N

yb

N

yb

N

uu

N

uu ∑∑

== ×−= 11

11

2

0 (5.18)

George-Ştefan COMAN 171Rezultatele calculelor sunt centralizate în tabelul 5.3 (acest

tabel este simetric întrucât 1221 // yyyy rr = ). Analiza s-a realizat pe 17

şarje (N = 17). În consecinţă f = 17 – 2 = 15 grade de libertate şi pentru α = 0,05, rcr = 0,482, tabelul 5.4.

Toţi coeficienţii care prezintă importanţă statistică (adică sunt mai mari sau cel puţin egali cu 0,482) sunt marcaţi în tabel printr-un asterisc.

Legăturile liniare între proprietăţi, determinate cu ajutorul analizei de corelaţie, pot fi interpretate sub forma unui graf, figura 5.4, care reprezintă o figură compusă din puncte (care poartă denumirea de vârfuri) şi argumente (rectilinii sau curbilinii, care poartă denumirea de arce sau muchii), care leagă între ele anumite vârfuri.

Tabelul 5.3 Coeficienţii de corelaţie între proprietăţile de turnare ale oţelurilor

OT250 şi OT450 Fl Vr Hr ψ/x ψ/xcalc

Fl 1 0,81* 0,82* 0,36 0,70* Vr 1 - 0,82* - 0,46* - 0,94* Hr 1 0,38 0,69* ψ/x 1 0,49*

ψ/xcalc 1

Tabelul 5.4 2)α 1)f

0,10 0,05 0,02 0,01 0,001

1 0,988 0,997 0,999 1,000 1,000

2 0,900 0,950 0,980 0,990 0,999 3 0,805 0,878 0,934 0,959 0,992 4 0,729 0,811 0,882 0,917 0,974 5 0,669 0,754 0,833 0,874 0,951 6 0,621 0,707 0,789 0,834 0,925 7 0,582 0,666 0,750 0,798 0,898 8 0,549 0,632 0,716 0,765 0,872 9 0,521 0,602 0,685 0,735 0,847

10 0,497 0,576 0,658 0,708 0,823 11 0,476 0,553 0,634 0,784 0,801 12 0,457 0,532 0,612 0,661 0,780 13 0,441 0,514 0,592 0,641 0,760 14 0,426 0,497 0,574 0,623 0,742

Creativitate şi progres tehnic 172

15 0,412 0,482 0,558 0,606 0,725 16 0,400 0,468 0,543 0,590 0,708 17 0,389 0,456 0,528 0,575 0,693 18 0,378 0,444 0,516 0,561 0,679 19 0,369 0,433 0,503 0,549 0,665

20 0,360 0,423 0,492 0,537 0,652 25 0,323 0,381 0,445 0,487 0,597 30 0,296 0,349 0,409 0,449 0,554 35 0,276 0,325 0,381 0,418 0,519 40 0,257 0,304 0,358 0,393 0,490 45 0,243 0,287 0,338 0,372 0,465 50 0,231 0,273 0,322 0,354 0,443 60 0,211 0,250 0,295 0,325 0,408 70 0,195 0,232 0,274 0,302 0,380 80 0,183 0,217 0,256 0,283 0,357 90 0,173 0,205 0,242 0,267 0,337

100 0,164 0,195 0,230 0,254 0,321 1)f – numărul gradelor de libertate; 2)α – nivelul de semnificaţie

Vârfurile grafului constituie, în acest caz, proprietăţi, iar

fiecare muchie indică existenţa unei legături liniare între două vârfuri, care prezintă importanţă statistică.

Fig.5.4. Graful legăturilor de corelaţie la probabilităţile de

încredere de 95% ale proprietăţilor de turnare ale oţelurilor OT250 şi OT450

Analiza grafului

obţinut ne arată că toate proprietăţile de turnare ale oţelurilor studiate sunt legate statistic între ele; în unele

cazuri, legăturile sunt directe. În consecinţă, devine posibil să alegem drept parametru de

optimizare valorile de calcul ale microporozităţii şi după aceste valori să apreciem nivelul celorlalte proprietăţi.

Trebuie să menţionăm proprietatea esenţială a legăturilor corelative: în majoritatea situaţiilor de analiză statistică ele nu constituie „cauze”. În legătură cu aceasta, încercarea de a găsi, de exemplu, un răspuns la întrebarea de ce fluiditatea este legată de

Vr

Hr

George-Ştefan COMAN 171Rezultatele calculelor sunt centralizate în tabelul 5.3 (acest

tabel este simetric întrucât 1221 // yyyy rr = ). Analiza s-a realizat pe 17

şarje (N = 17). În consecinţă f = 17 – 2 = 15 grade de libertate şi pentru α = 0,05, rcr = 0,482, tabelul 5.4.

Toţi coeficienţii care prezintă importanţă statistică (adică sunt mai mari sau cel puţin egali cu 0,482) sunt marcaţi în tabel printr-un asterisc.

Legăturile liniare între proprietăţi, determinate cu ajutorul analizei de corelaţie, pot fi interpretate sub forma unui graf, figura 5.4, care reprezintă o figură compusă din puncte (care poartă denumirea de vârfuri) şi argumente (rectilinii sau curbilinii, care poartă denumirea de arce sau muchii), care leagă între ele anumite vârfuri.

Tabelul 5.3 Coeficienţii de corelaţie între proprietăţile de turnare ale oţelurilor

OT250 şi OT450 Fl Vr Hr ψ/x ψ/xcalc

Fl 1 0,81* 0,82* 0,36 0,70* Vr 1 - 0,82* - 0,46* - 0,94* Hr 1 0,38 0,69* ψ/x 1 0,49*

ψ/xcalc 1

Tabelul 5.4 2)α 1)f

0,10 0,05 0,02 0,01 0,001

1 0,988 0,997 0,999 1,000 1,000

2 0,900 0,950 0,980 0,990 0,999 3 0,805 0,878 0,934 0,959 0,992 4 0,729 0,811 0,882 0,917 0,974 5 0,669 0,754 0,833 0,874 0,951 6 0,621 0,707 0,789 0,834 0,925 7 0,582 0,666 0,750 0,798 0,898 8 0,549 0,632 0,716 0,765 0,872 9 0,521 0,602 0,685 0,735 0,847

10 0,497 0,576 0,658 0,708 0,823 11 0,476 0,553 0,634 0,784 0,801 12 0,457 0,532 0,612 0,661 0,780 13 0,441 0,514 0,592 0,641 0,760 14 0,426 0,497 0,574 0,623 0,742

Creativitate şi progres tehnic 172

15 0,412 0,482 0,558 0,606 0,725 16 0,400 0,468 0,543 0,590 0,708 17 0,389 0,456 0,528 0,575 0,693 18 0,378 0,444 0,516 0,561 0,679 19 0,369 0,433 0,503 0,549 0,665

20 0,360 0,423 0,492 0,537 0,652 25 0,323 0,381 0,445 0,487 0,597 30 0,296 0,349 0,409 0,449 0,554 35 0,276 0,325 0,381 0,418 0,519 40 0,257 0,304 0,358 0,393 0,490 45 0,243 0,287 0,338 0,372 0,465 50 0,231 0,273 0,322 0,354 0,443 60 0,211 0,250 0,295 0,325 0,408 70 0,195 0,232 0,274 0,302 0,380 80 0,183 0,217 0,256 0,283 0,357 90 0,173 0,205 0,242 0,267 0,337

100 0,164 0,195 0,230 0,254 0,321 1)f – numărul gradelor de libertate; 2)α – nivelul de semnificaţie

Vârfurile grafului constituie, în acest caz, proprietăţi, iar

fiecare muchie indică existenţa unei legături liniare între două vârfuri, care prezintă importanţă statistică.

Fig.5.4. Graful legăturilor de corelaţie la probabilităţile de

încredere de 95% ale proprietăţilor de turnare ale oţelurilor OT250 şi OT450

Analiza grafului

obţinut ne arată că toate proprietăţile de turnare ale oţelurilor studiate sunt legate statistic între ele; în unele

cazuri, legăturile sunt directe. În consecinţă, devine posibil să alegem drept parametru de

optimizare valorile de calcul ale microporozităţii şi după aceste valori să apreciem nivelul celorlalte proprietăţi.

Trebuie să menţionăm proprietatea esenţială a legăturilor corelative: în majoritatea situaţiilor de analiză statistică ele nu constituie „cauze”. În legătură cu aceasta, încercarea de a găsi, de exemplu, un răspuns la întrebarea de ce fluiditatea este legată de

Vr

Hr

George-Ştefan COMAN 173valorile de calcul ale porozităţii este lipsită de sens ? Mai curând ambele proprietăţi nu depind direct una de cealaltă, ci prin intermediul unor aleşi factori. Este important doar faptul că prin intermediul uneia din aceste proprietăţi putem aprecia nivelul celeilalte.

Cu ajutorul relaţiilor (5.15) şi (5.16) s-au calculat coeficienţii modelului (5.14). S-a constatat că relaţiile de dependenţă ale fluidităţii, volumului şi înălţimii retasurii, precum şi microporozităţii în funcţie de valorile de calcul ale microporozităţii sunt:

)/.(24,108,0]/[)/.(2,325,23][

)/.(4,358,60][)/.(0,5137,197][

calc

calc

calc

calc

xrxHrxVrxFl

ψψψψψ

+−=+=−=+=

(5.19)

Astfel, în acest caz, analiza corelaţiei a permis simplificarea problemei şi alegerea unui singur parametru de optimizare a proprietăţilor de turnare: valorile de calcul ale microporozităţii. Rezultă că optimizarea proprietăţilor de turnare a oţelurilor alese se poate face fără a realiza vre-un experiment, numai în funcţie de valorile de calcul ale microporozităţii.

Aplicaţia 2. Se solicită optimizarea compoziţiilor şi a regimurilor de laminare a unui oţel aliat în vederea satisfacerii de către acesta a anumitor caracteristici funcţionale de fiabilitate. Pentru aceasta, în urma unei consultării după Metoda Delphi s-au stabilit necesitatea evaluării următoarelor caracteristici tehnice de calitate a oţelului: rezistenţa la rupere – σr; limita de curgere – σc; raportul – σc/σr; duritatea HRB; caracteristicile de plasticitate δ şi ψ; temperatura critică a fragilităţii la rece – Tk; rezilienţa la -400C, determinată pe

epruvete cu crestătură circulară 40−Ha şi ascuţită (V) 40

45

−Ha , tabelul

5.5. Tabelul 5.5

Stabilirea parametrilor de optimizare a compoziţiei şi regimului de laminare a unui oţel aliat

Domeniul de interes: Optimizarea compoziţiei şi regimului de prelucrare prin laminare a unui oţel aliat

1. rezistenţa la rupere – σr 2.limita de curgere – σc

3.raportul – σc/σr 4.duritatea HRB 5.caracteristicile de plasticitate δ şi ψ 6.temperatura critică a fragilităţii la rece – Tk

Direcţii de investigare

7.rezilienţa la -400C, determinată pe epruvete cu crestătură

circulară 40−Ha şi ascuţită (V)

4045

−Ha

Creativitate şi progres tehnic 174 După cum rezultă din tabelul 5.5, de data aceasta numărul

parametrilor de optimizare (pentru alegerea variabilelor dependente) a crescut la şapte fapt ce face dificilă urmărirea acestora în definitivarea metodologiei de investigare în vederea simplificării controlului de calitate a variabilelor de optimizare la ieşirea din sistemul tehnologic de prelucrare. Se observă aşadar importanţa simplificării acestei metodologii de apreciere a variabilelor dependente.

TT

T

kk

k

//

/a

b

c Fig.5.5. Grafurile legăturilor de corelaţie la probabilităţile de încredere

de 95%(a); 99%(b) şi 99,9%(c) ale proprietăţilor mecanice ale unui oţel după laminare şi control de calitate

Pentru simplificarea metodologiei, coeficienţii de corelaţie s-

au calculat cu relaţia (5.13). Valorile critice ale coeficientului de corelaţie s-au determinat în funcţie de numărul gradelor de libertate f = 16, fiind:

George-Ştefan COMAN 173valorile de calcul ale porozităţii este lipsită de sens ? Mai curând ambele proprietăţi nu depind direct una de cealaltă, ci prin intermediul unor aleşi factori. Este important doar faptul că prin intermediul uneia din aceste proprietăţi putem aprecia nivelul celeilalte.

Cu ajutorul relaţiilor (5.15) şi (5.16) s-au calculat coeficienţii modelului (5.14). S-a constatat că relaţiile de dependenţă ale fluidităţii, volumului şi înălţimii retasurii, precum şi microporozităţii în funcţie de valorile de calcul ale microporozităţii sunt:

)/.(24,108,0]/[)/.(2,325,23][

)/.(4,358,60][)/.(0,5137,197][

calc

calc

calc

calc

xrxHrxVrxFl

ψψψψψ

+−=+=−=+=

(5.19)

Astfel, în acest caz, analiza corelaţiei a permis simplificarea problemei şi alegerea unui singur parametru de optimizare a proprietăţilor de turnare: valorile de calcul ale microporozităţii. Rezultă că optimizarea proprietăţilor de turnare a oţelurilor alese se poate face fără a realiza vre-un experiment, numai în funcţie de valorile de calcul ale microporozităţii.

Aplicaţia 2. Se solicită optimizarea compoziţiilor şi a regimurilor de laminare a unui oţel aliat în vederea satisfacerii de către acesta a anumitor caracteristici funcţionale de fiabilitate. Pentru aceasta, în urma unei consultării după Metoda Delphi s-au stabilit necesitatea evaluării următoarelor caracteristici tehnice de calitate a oţelului: rezistenţa la rupere – σr; limita de curgere – σc; raportul – σc/σr; duritatea HRB; caracteristicile de plasticitate δ şi ψ; temperatura critică a fragilităţii la rece – Tk; rezilienţa la -400C, determinată pe

epruvete cu crestătură circulară 40−Ha şi ascuţită (V) 40

45

−Ha , tabelul

5.5. Tabelul 5.5

Stabilirea parametrilor de optimizare a compoziţiei şi regimului de laminare a unui oţel aliat

Domeniul de interes: Optimizarea compoziţiei şi regimului de prelucrare prin laminare a unui oţel aliat

1. rezistenţa la rupere – σr 2.limita de curgere – σc

3.raportul – σc/σr 4.duritatea HRB 5.caracteristicile de plasticitate δ şi ψ 6.temperatura critică a fragilităţii la rece – Tk

Direcţii de investigare

7.rezilienţa la -400C, determinată pe epruvete cu crestătură

circulară 40−Ha şi ascuţită (V)

4045

−Ha

Creativitate şi progres tehnic 174 După cum rezultă din tabelul 5.5, de data aceasta numărul

parametrilor de optimizare (pentru alegerea variabilelor dependente) a crescut la şapte fapt ce face dificilă urmărirea acestora în definitivarea metodologiei de investigare în vederea simplificării controlului de calitate a variabilelor de optimizare la ieşirea din sistemul tehnologic de prelucrare. Se observă aşadar importanţa simplificării acestei metodologii de apreciere a variabilelor dependente.

TT

T

kk

k

//

/a

b

c Fig.5.5. Grafurile legăturilor de corelaţie la probabilităţile de încredere

de 95%(a); 99%(b) şi 99,9%(c) ale proprietăţilor mecanice ale unui oţel după laminare şi control de calitate

Pentru simplificarea metodologiei, coeficienţii de corelaţie s-

au calculat cu relaţia (5.13). Valorile critice ale coeficientului de corelaţie s-au determinat în funcţie de numărul gradelor de libertate f = 16, fiind:

George-Ştefan COMAN 175◦ 0,468 pentru probabilitatea de încredere P = 95% (α =

0,05); ◦ 0,590 pentru probabilitatea de încredere P = 99% (α =

0,01); ◦ 0,708 pentru probabilitatea de încredere P = 99,9% (α =

0,001); Legăturile liniare între proprietăţi care prezintă o importanţă

statistică, stabilite cu ajutorul analizei corelaţiilor, se prezintă în figura 5.5 sub formă de grafuri pentru probabilităţile de încredere de 95; 99 şi 99,9% (figurile 5.5-a; 5.5-b şi 5.5-c).

În cazul probabilităţilor de încredere de 95% şi 99%, toate proprietăţile, cu excepţia raportului σc/σr, formează un graf legat. Pentru P = 95%, numărul cel mai mare de legături le are duritatea HRB, iar la P = 99% dispar corelaţiile care leagă duritatea şi caracteristicile rezilienţei şi, pe primul loc, din punctul de vedere al numărului de legături, trece rezistenţa de rupere.

Pentru P = 99,9%, din graf se detaşează afară, împreună cu raportul σc/σr şi Tk. Cu toate acestea, pentru P = 99,9%, restul proprietăţilor rămân într-un graf legat.

Trebuie remarcat faptul că proprietăţile de rezistenţă ale oţelului (σr, σc, HRB) corelează în general bine cu celelalte proprietăţi, în comparaţie cu caracteristicile deformabilităţii plastice ale acestuia (δ, ψ). Pentru P = 95%, un număr mai mare de legături are alungirea relativă, iar pentru P = 99% şi cu atât mai mult pentru P = 99,9%, gâtuirea relativă. Rezilienţa la -400C determinată pe epruvete cu crestătură circulară ( 40−

Ha ) corelează cu gâtuirea relativă până la 99,9%. Aceeaşi proprietate, determinată pe epruvete cu crestătură

ascuţită (4045

−Ha ), începând cu P = 99% nu corelează cu nici una din

proprietăţi, cu excepţia ( 40−Ha ) .

La analiza grafurilor putem calcula numai legăturile existente, dar nu putem ţine seama de mărimile coeficienţilor de corelaţie. În acelaşi timp, etapa următoare analizei corelaţiilor este stabilirea proprietăţilor celor mai generale din grupul examinat şi aceasta necesită, desigur, şi luarea în considerare a valorilor absolute ale coeficienţilor calculaţi.

În teoria grafurilor se cunoaşte soluţia aşa-numitei probleme a liderului. Vom arăta printr-un exemplu cum poate fi utilizat un procedeu pentru separarea proprietăţii celei mai generale într-un caz de stabilire a parametrului de optimizare, la analiza funcţiei principale a unui aliaj.

În conformitate cu teoria grafurilor gradul de influenţă a vârfului (nodului) grafului se determină şi din numărul de muchii ce ies din vârf. Vârful (nodul) se caracterizează prin „putere”, care se

Creativitate şi progres tehnic 176determină prin gradele de influenţă a vârfurilor legate prin muchii de vârful dat. Vom analiza graful pentru P = 95% (figura 4.7-a). Aici vârful cel mai „influent” este HRB, iar pe locul doi se găseşte vârful σr.

Este vârful HRB cel mai puternic ? Vom examina pentru acest graf, în calitate de matrice

asociată, matricea coeficientului de corelaţie, tabelul 5.5. În acest caz, coeficienţii de corelaţie îi vom lua în valoare absolută întrucât semnul coeficientului nu joacă aici nici un rol, el determină numai intensitatea legăturii.

Vom nota cu )(kpij elementul general al matricei asociate,

adică numărul de trasee de lungime „k”, care pleacă din nodul vârfului „i” spre vârful „j” şi vom pune:

)(...)()()( 21 kpkpkpkp i

liii +++= (5.20)

unde l este numărul de vârfuri ale grafului.

Numărul pi(k) îl vom denumi forţa iterată de ordinul „k” al vârfului „i”. Forţa iterată de ordinul „unu” pi(1) se obţine prin adunarea elementelor matricei asociate pe linii:

lllll

l

l

rrrrp

rrrrp

rrrrp

++++=

++++=

++++=

...)1(.......................................

...)1(

...)1(

3211

22322212

11312111

(5.21)

În acest caz, la calculul forţei iterate are sens să ţinem seama numai de coeficienţii de corelaţie care prezintă importanţă statistică. În particular, asemenea coeficienţi pentru P = 95% sunt marcaţi cu asterisc în tabelul 5.5.

De exemplu:

.95,574,068,099,078,081,095,01)1( etcp r =++++++=σ Mărimile pi(1), calculate astfel, se prezintă în tabelul 5.5. Din

punctul de vedere al acestei forţe, graful are doi lideri (σr şi HRB), care sunt la fel de „puternici”.

Este de remarcat că din punct de vedere al gradului de influenţă, pentru P = 95% aceste două proprietăţi diferă între ele: HRB este mai influentă întrucât este legată de 7 caracteristici, în timp ce σr numai de 6.

Forţa de ordinul doi pi(2) se poate determina cu ajutorul expresiilor de mai jos:

George-Ştefan COMAN 175◦ 0,468 pentru probabilitatea de încredere P = 95% (α =

0,05); ◦ 0,590 pentru probabilitatea de încredere P = 99% (α =

0,01); ◦ 0,708 pentru probabilitatea de încredere P = 99,9% (α =

0,001); Legăturile liniare între proprietăţi care prezintă o importanţă

statistică, stabilite cu ajutorul analizei corelaţiilor, se prezintă în figura 5.5 sub formă de grafuri pentru probabilităţile de încredere de 95; 99 şi 99,9% (figurile 5.5-a; 5.5-b şi 5.5-c).

În cazul probabilităţilor de încredere de 95% şi 99%, toate proprietăţile, cu excepţia raportului σc/σr, formează un graf legat. Pentru P = 95%, numărul cel mai mare de legături le are duritatea HRB, iar la P = 99% dispar corelaţiile care leagă duritatea şi caracteristicile rezilienţei şi, pe primul loc, din punctul de vedere al numărului de legături, trece rezistenţa de rupere.

Pentru P = 99,9%, din graf se detaşează afară, împreună cu raportul σc/σr şi Tk. Cu toate acestea, pentru P = 99,9%, restul proprietăţilor rămân într-un graf legat.

Trebuie remarcat faptul că proprietăţile de rezistenţă ale oţelului (σr, σc, HRB) corelează în general bine cu celelalte proprietăţi, în comparaţie cu caracteristicile deformabilităţii plastice ale acestuia (δ, ψ). Pentru P = 95%, un număr mai mare de legături are alungirea relativă, iar pentru P = 99% şi cu atât mai mult pentru P = 99,9%, gâtuirea relativă. Rezilienţa la -400C determinată pe epruvete cu crestătură circulară ( 40−

Ha ) corelează cu gâtuirea relativă până la 99,9%. Aceeaşi proprietate, determinată pe epruvete cu crestătură

ascuţită (4045

−Ha ), începând cu P = 99% nu corelează cu nici una din

proprietăţi, cu excepţia ( 40−Ha ) .

La analiza grafurilor putem calcula numai legăturile existente, dar nu putem ţine seama de mărimile coeficienţilor de corelaţie. În acelaşi timp, etapa următoare analizei corelaţiilor este stabilirea proprietăţilor celor mai generale din grupul examinat şi aceasta necesită, desigur, şi luarea în considerare a valorilor absolute ale coeficienţilor calculaţi.

În teoria grafurilor se cunoaşte soluţia aşa-numitei probleme a liderului. Vom arăta printr-un exemplu cum poate fi utilizat un procedeu pentru separarea proprietăţii celei mai generale într-un caz de stabilire a parametrului de optimizare, la analiza funcţiei principale a unui aliaj.

În conformitate cu teoria grafurilor gradul de influenţă a vârfului (nodului) grafului se determină şi din numărul de muchii ce ies din vârf. Vârful (nodul) se caracterizează prin „putere”, care se

Creativitate şi progres tehnic 176determină prin gradele de influenţă a vârfurilor legate prin muchii de vârful dat. Vom analiza graful pentru P = 95% (figura 4.7-a). Aici vârful cel mai „influent” este HRB, iar pe locul doi se găseşte vârful σr.

Este vârful HRB cel mai puternic ? Vom examina pentru acest graf, în calitate de matrice

asociată, matricea coeficientului de corelaţie, tabelul 5.5. În acest caz, coeficienţii de corelaţie îi vom lua în valoare absolută întrucât semnul coeficientului nu joacă aici nici un rol, el determină numai intensitatea legăturii.

Vom nota cu )(kpij elementul general al matricei asociate,

adică numărul de trasee de lungime „k”, care pleacă din nodul vârfului „i” spre vârful „j” şi vom pune:

)(...)()()( 21 kpkpkpkp i

liii +++= (5.20)

unde l este numărul de vârfuri ale grafului.

Numărul pi(k) îl vom denumi forţa iterată de ordinul „k” al vârfului „i”. Forţa iterată de ordinul „unu” pi(1) se obţine prin adunarea elementelor matricei asociate pe linii:

lllll

l

l

rrrrp

rrrrp

rrrrp

++++=

++++=

++++=

...)1(.......................................

...)1(

...)1(

3211

22322212

11312111

(5.21)

În acest caz, la calculul forţei iterate are sens să ţinem seama numai de coeficienţii de corelaţie care prezintă importanţă statistică. În particular, asemenea coeficienţi pentru P = 95% sunt marcaţi cu asterisc în tabelul 5.5.

De exemplu:

.95,574,068,099,078,081,095,01)1( etcp r =++++++=σ Mărimile pi(1), calculate astfel, se prezintă în tabelul 5.5. Din

punctul de vedere al acestei forţe, graful are doi lideri (σr şi HRB), care sunt la fel de „puternici”.

Este de remarcat că din punct de vedere al gradului de influenţă, pentru P = 95% aceste două proprietăţi diferă între ele: HRB este mai influentă întrucât este legată de 7 caracteristici, în timp ce σr numai de 6.

Forţa de ordinul doi pi(2) se poate determina cu ajutorul expresiilor de mai jos:

Geo

rge-Ş

tefa

n C

OM

AN

17

7

Tabe

lul 5

.5.

Coe

ficie

nţii

de c

orel

aţie

între

pro

prie

tăţil

e oţ

elul

ui a

liat

C

arac

teris

tici m

ecan

ice

prim

ite

raţie

ite

raţia

do

ua

iteraţia

trei

a ite

raţia

pat

ra

r

σ

cσ

r

cσ

σ/

δ

ψ

HR

BT k

40− H

σ40 45

−−

Hσ

p1 (1)

locu

lp1 (2

)lo

cul

p1 (3)

locu

lp1 (4

) lo

cul

rσ

1

0,95

3 0,

22

0,81

3 0,

783

0,99

30,

682

0,30

0,

743

5,95

1-2

24,2

42

104,

84

1 44

5,66

1

cσ

0,

953

1 0,

31

0,46

0,

42

0,91

30,

130,

14

0,41

2,

867

13,9

35

59,1

3 5

253,

895

rcσ

σ/

0,

22

0,31

1

0 0

0,40

0,13

0,20

0,

06

1 9

1 9

1 9

1 9

δ 0,

813

0,46

0

1 0,

723

0,65

20,

430,

37

0,46

3,

185-

614

,90

4 63

,58

4 27

7,18

4 ψ

0,

783

0,42

0

0,72

3 1

0,78

30,

150,

823

0,25

4,

103

18,3

53

77,3

7 3

329,

803

HR

B

0,99

3 0,

913

0,40

0,

652

0,78

3 1

0,61

20,

511

0,50

1 5,

951-

224

,36

1 10

4,57

2

443,

872

T k

0,68

2 0,

13

0,13

0,

43

0,15

0,

612

1 0,

03

0,27

2,

298

9,97

8 41

,31

8 17

6,39

8 40− H

σ

0,30

0,

14

0,20

0,

37

0,82

3 0,

510,

031

0,94

3 3,

274

12,6

67

52,9

4 7

222,

037

40 45

−−

Hσ

0,

743

0,41

0,

06

0,46

0,

25

0,50

10,

270,

943

1 3,

185-

613

,63

6 55

,65

6 23

5,28

6 1)pr

ezin

tă im

porta

nţă

până

la 9

5%;

2)pr

ezin

tă im

porta

nţă

până

la 9

9%;

3)pr

ezin

tă im

porta

nţă

până

la 9

9,9%

Creativitate şi progres tehnic 178

)1(...)1()1()1()2(.......................................

)1(...)1()1()1()2(

)1(...)1()1()1()2(

33

22

11

23

232

221

212

13

132

121

111

llllll

l

ll

ll

prprprprp

prprprprp

prprprprp

++++=

++++=

++++=

(5.22)

De exemplu:

.24,2418,3.74,029,2.68,095,5.99,010,4.78,018,3.81,086,2.95,095,5)2(

etcp r

=+++++++=σ

De această dată, după cea de a doua iteraţie, primul loc a fost ocupat de HRB, iar cel de al doilea loc a fost ocupat de σr (tabelul 5.5). S-a modificat în mod vizibil şi poziţia celorlalte proprietăţi. De exemplu, dacă la început δ a ocupat locul 5-6, acum ocupă locul 4, iar σc a trecut de pe locul 7 pe locul 5.

Vom continua iteraţia. Forţa de ordinul trei pi(3) o calculăm cu ajutorul expresiilor:

)2(...)2()2()2()3(.......................................

)2(...)2()2()2()3(

)2(...)2()2()2()3(

33

22

11

23

232

221

212

13

132

121

111

llllll

l

ll

ll

prprprprp

prprprprp

prprprprp

++++=

++++=

++++=

(5.23)

După această iteraţie HRB şi σr şi-au schimbat locurile. Primul loc a fost ocupat de σr, iar cel de al doilea de HRB. Locurile celorlalte caracteristici nu s-au schimbat, tabelul 5.5.

Cea de a patra iteraţie, realizată în mod analog cu cele precedente, a confirmat distribuţia locurilor, după cea de a treia iteraţie, tabelul 5.5. Din această cauză, putem considera că repartizarea locurilor s-a stabilizat. Astfel, analiza efectuată a demonstrat că din punctul de vedere al „puterii” proprietăţile se pot ordona în următorul şir:

rckHHcr TaaHRB σσσδψσ /;;;;;;;; 404045

−−

Deşi σr ocupă primul loc, are sens să alegem drept „lider” caracteristica cu cel mai mare grad de influenţă – HRB, a cărei „putere” este ceva mai mică decât a rezistenţei la rupere.

S-a propus o schemă de previziune a tuturor proprietăţilor studiate ale oţelurilor cu compoziţia dată, în funcţie de valorile durităţii, figura 5.6. În continuare, se prezintă ecuaţiile de regresie care permit previziunea proprietăţilor oţelurilor aliate în funcţie de duritate:

]/[19022,103 2mmdaNHRBr ×+−=σ (5.24)

George-Ştefan COMAN 179

]/[16,169,56 2mmdaNHRBc ×+−=σ (5.25)

[%]452,041,45 HRB×−=δ (5.26)

[%]17,122,165 HRB×−=ψ (5.27)

][16,426,393 0CHRBTk ×+−= (5.28)

]/.[44,098,7 240 cmmdaNaH ψ×−=− (5.29)

]/.[149,069,12 24045

cmmdaNa rH σ×−=− (5.30)

]/.[41,191,0 2404045

cmmdaNaa HH−− ×+= (5.31)

]/.[55,022,0 2404045

cmmdaNaa HH−− ×+= (5.32)

În conformitate cu schema menţionată, la început, în funcţie de valorile HRB, cu ajutorul relaţiilor (5.24)…(5.32) se face previziunea, respectiv mărimile: σr, σc, δ, ψ şi Tk.

Fig.5.6. Schema de previziune a proprietăţilor oţelurilor

aliate după laminare şi control, în funcţie de valorile durităţii În continuare, cu ajutorul relaţiei (5.29), în funcţie de

valoarea calculată ψ se face previziunile valorii ( 40−Ha ), iar cu

ajutorul relaţiei (5.30), în funcţie de σr a valorii ( 4045

−Ha ). Relaţiile

(5.31) şi (5.32) servesc la verificarea calculelor. Determinarea dispersiilor remanente a demonstrat că eroarea, în ce priveşte previziunea proprietăţilor, nu depăşeşte 10%. Este de la sine

HRB

Creativitate şi progres tehnic 178

)1(...)1()1()1()2(.......................................

)1(...)1()1()1()2(

)1(...)1()1()1()2(

33

22

11

23

232

221

212

13

132

121

111

llllll

l

ll

ll

prprprprp

prprprprp

prprprprp

++++=

++++=

++++=

(5.22)

De exemplu:

.24,2418,3.74,029,2.68,095,5.99,010,4.78,018,3.81,086,2.95,095,5)2(

etcp r

=+++++++=σ

De această dată, după cea de a doua iteraţie, primul loc a fost ocupat de HRB, iar cel de al doilea loc a fost ocupat de σr (tabelul 5.5). S-a modificat în mod vizibil şi poziţia celorlalte proprietăţi. De exemplu, dacă la început δ a ocupat locul 5-6, acum ocupă locul 4, iar σc a trecut de pe locul 7 pe locul 5.

Vom continua iteraţia. Forţa de ordinul trei pi(3) o calculăm cu ajutorul expresiilor:

)2(...)2()2()2()3(.......................................

)2(...)2()2()2()3(

)2(...)2()2()2()3(

33

22

11

23

232

221

212

13

132

121

111

llllll

l

ll

ll

prprprprp

prprprprp

prprprprp

++++=

++++=

++++=

(5.23)

După această iteraţie HRB şi σr şi-au schimbat locurile. Primul loc a fost ocupat de σr, iar cel de al doilea de HRB. Locurile celorlalte caracteristici nu s-au schimbat, tabelul 5.5.

Cea de a patra iteraţie, realizată în mod analog cu cele precedente, a confirmat distribuţia locurilor, după cea de a treia iteraţie, tabelul 5.5. Din această cauză, putem considera că repartizarea locurilor s-a stabilizat. Astfel, analiza efectuată a demonstrat că din punctul de vedere al „puterii” proprietăţile se pot ordona în următorul şir:

rckHHcr TaaHRB σσσδψσ /;;;;;;;; 404045

−−

Deşi σr ocupă primul loc, are sens să alegem drept „lider” caracteristica cu cel mai mare grad de influenţă – HRB, a cărei „putere” este ceva mai mică decât a rezistenţei la rupere.

S-a propus o schemă de previziune a tuturor proprietăţilor studiate ale oţelurilor cu compoziţia dată, în funcţie de valorile durităţii, figura 5.6. În continuare, se prezintă ecuaţiile de regresie care permit previziunea proprietăţilor oţelurilor aliate în funcţie de duritate:

]/[19022,103 2mmdaNHRBr ×+−=σ (5.24)

George-Ştefan COMAN 179

]/[16,169,56 2mmdaNHRBc ×+−=σ (5.25)

[%]452,041,45 HRB×−=δ (5.26)

[%]17,122,165 HRB×−=ψ (5.27)

][16,426,393 0CHRBTk ×+−= (5.28)

]/.[44,098,7 240 cmmdaNaH ψ×−=− (5.29)

]/.[149,069,12 24045

cmmdaNa rH σ×−=− (5.30)

]/.[41,191,0 2404045

cmmdaNaa HH−− ×+= (5.31)

]/.[55,022,0 2404045

cmmdaNaa HH−− ×+= (5.32)

În conformitate cu schema menţionată, la început, în funcţie de valorile HRB, cu ajutorul relaţiilor (5.24)…(5.32) se face previziunea, respectiv mărimile: σr, σc, δ, ψ şi Tk.

Fig.5.6. Schema de previziune a proprietăţilor oţelurilor

aliate după laminare şi control, în funcţie de valorile durităţii În continuare, cu ajutorul relaţiei (5.29), în funcţie de

valoarea calculată ψ se face previziunile valorii ( 40−Ha ), iar cu

ajutorul relaţiei (5.30), în funcţie de σr a valorii ( 4045

−Ha ). Relaţiile

(5.31) şi (5.32) servesc la verificarea calculelor. Determinarea dispersiilor remanente a demonstrat că eroarea, în ce priveşte previziunea proprietăţilor, nu depăşeşte 10%. Este de la sine

HRB

Creativitate şi progres tehnic 180 înţeles că coeficienţii determinaţi ai relaţiilor de corelaţie se referă la anumite compoziţii studiate şi la anumite condiţii de laminare a oţelurilor luate în considerare. Metodologia prezentată, cu folosirea legăturilor de corelaţie între proprietăţile oţelurilor laminate în regim controlat va permite creşterea eficienţei activităţii de cercetare în căutarea condiţiilor optime ale unei asemenea prelucrări a oţelurilor. Metodologia prezentată a fost elaborată pe baza unor determinări experimentale şi a fost verificată practic.

P=95%

a

P=99,9%

b

c Fig.5.7. Grafurile legăturilor de corelaţie (a şi b) şi schema de

previziune a diferitelor proprietăţi (c) pentru unele oţeluri aliate cu nichel

Pe baza metodologiei de mai sus, în figura 5.7 se

prezintă încă un exemplu care ne arată cât de strâns sunt corelate, între ele, diversele caracteristici mecanice, printre care şi refractabilitatea unei serii de oţeluri şi aliaje refractare. Tot aici se prezintă şi schema de previziune a majorităţii proprietăţilor, în funcţie de un anumit indice al acestora, care se determină uşor experimental.

Căutarea condiţiilor optime de desfăşurare a unui anumit fenomen (proces) poate fi lipsită de orice sens dacă la enunţarea problemei s-a omis chiar un singur factor important. Pentru a se evita această situaţie se recomandă ca în primele etape să se

George-Ştefan COMAN 181 includă în programul de investigare toţi factorii, chiar şi aceea care credem că nu sunt importanţi. Dar, în acest caz, numărul factorilor aleşi va fi prea mare şi înainte de a începe optimizarea se impune problema eliminării factorilor mai puţin importanţi, alegerea celor mai importanţi precum şi problema interacţiunii dintre aceşti factori mai importanţi.

În legătură cu problema alegerii factorilor, după importanţă, au fost elaborate metodologii de „cernere” a lor. Toate aceste metodologii se bazează pe aceea că factorii pot fi ordonaţi (aprioric sau experimental) într-un şir în ordinea descreşterii aportului lor asupra mărimii parametrului de optimizare. O dispunere grafică a rangurilor acestor factori ne va permite să răspundem la întrebări, dacă toţi factorii trebuie să fie incluşi în programul de investigare sau numai o parte dintre ei. În multe cazuri o asemenea problemă poate avea şi un caracter independent.

La stabilirea numărului de factori independenţi trebuie să avem în vedere faptul că s-a calculat că într-un experiment clasic, în care se consideră succesiv influenţa acestora, pentru zece factori independenţi, atribuind două minute unei măsurători, ar trebui să dureze investigarea 20.000 de ani. Aceasta arată uriaşa importanţă a „condensării” factorilor respectivi sau a muncii de cercetare, prin metodologii noi113.

5.3.4. Alegerea variabilelor independente

(ordonarea apriorică a lor prin metoda corelaţiei de rang) Este normal ca înainte de abordarea de fond a aprecierii

corecte a fenomenelor luate în studiu să încercăm să ne formăm o idee asupra cunoaşterii apriorice a problemelor care urmează să fie evaluate.

Cel mai potrivit procedeu este realizarea unui experiment psihologic, de tipul metodei Delphi, propunând unui cerc cât mai larg de specialişti, care lucrează în domeniu, să ordoneze factorii, în ordinea descreşterii influenţei lor asupra parametrului de optimizare. Astfel, în esenţă, prin consultarea specialiştilor se obţin informaţii asupra problemei studiate, în termenul cel mai scurt şi sub o formă succintă. Pentru efectuarea unei analize a factorilor de influenţă asupra calităţii oţelurilor refractare într-o problemă de dezvoltare experimentală, în urma unei consultări de tipul metodei Delphi a 14 specialişti s-au obţinut datele din

113 Soliani Lamberto, MANUALE DI STATISTICA PER LA RICERCA E LA PROFESSIONE (edizione aprile 2005),Versiunea electronică: http://www.dsa.unipr.it/soliani/soliani.html.

Creativitate şi progres tehnic 180 înţeles că coeficienţii determinaţi ai relaţiilor de corelaţie se referă la anumite compoziţii studiate şi la anumite condiţii de laminare a oţelurilor luate în considerare. Metodologia prezentată, cu folosirea legăturilor de corelaţie între proprietăţile oţelurilor laminate în regim controlat va permite creşterea eficienţei activităţii de cercetare în căutarea condiţiilor optime ale unei asemenea prelucrări a oţelurilor. Metodologia prezentată a fost elaborată pe baza unor determinări experimentale şi a fost verificată practic.

P=95%

a

P=99,9%

b

c Fig.5.7. Grafurile legăturilor de corelaţie (a şi b) şi schema de

previziune a diferitelor proprietăţi (c) pentru unele oţeluri aliate cu nichel

Pe baza metodologiei de mai sus, în figura 5.7 se

prezintă încă un exemplu care ne arată cât de strâns sunt corelate, între ele, diversele caracteristici mecanice, printre care şi refractabilitatea unei serii de oţeluri şi aliaje refractare. Tot aici se prezintă şi schema de previziune a majorităţii proprietăţilor, în funcţie de un anumit indice al acestora, care se determină uşor experimental.

Căutarea condiţiilor optime de desfăşurare a unui anumit fenomen (proces) poate fi lipsită de orice sens dacă la enunţarea problemei s-a omis chiar un singur factor important. Pentru a se evita această situaţie se recomandă ca în primele etape să se

George-Ştefan COMAN 181 includă în programul de investigare toţi factorii, chiar şi aceea care credem că nu sunt importanţi. Dar, în acest caz, numărul factorilor aleşi va fi prea mare şi înainte de a începe optimizarea se impune problema eliminării factorilor mai puţin importanţi, alegerea celor mai importanţi precum şi problema interacţiunii dintre aceşti factori mai importanţi.

În legătură cu problema alegerii factorilor, după importanţă, au fost elaborate metodologii de „cernere” a lor. Toate aceste metodologii se bazează pe aceea că factorii pot fi ordonaţi (aprioric sau experimental) într-un şir în ordinea descreşterii aportului lor asupra mărimii parametrului de optimizare. O dispunere grafică a rangurilor acestor factori ne va permite să răspundem la întrebări, dacă toţi factorii trebuie să fie incluşi în programul de investigare sau numai o parte dintre ei. În multe cazuri o asemenea problemă poate avea şi un caracter independent.

La stabilirea numărului de factori independenţi trebuie să avem în vedere faptul că s-a calculat că într-un experiment clasic, în care se consideră succesiv influenţa acestora, pentru zece factori independenţi, atribuind două minute unei măsurători, ar trebui să dureze investigarea 20.000 de ani. Aceasta arată uriaşa importanţă a „condensării” factorilor respectivi sau a muncii de cercetare, prin metodologii noi113.

5.3.4. Alegerea variabilelor independente

(ordonarea apriorică a lor prin metoda corelaţiei de rang) Este normal ca înainte de abordarea de fond a aprecierii

corecte a fenomenelor luate în studiu să încercăm să ne formăm o idee asupra cunoaşterii apriorice a problemelor care urmează să fie evaluate.

Cel mai potrivit procedeu este realizarea unui experiment psihologic, de tipul metodei Delphi, propunând unui cerc cât mai larg de specialişti, care lucrează în domeniu, să ordoneze factorii, în ordinea descreşterii influenţei lor asupra parametrului de optimizare. Astfel, în esenţă, prin consultarea specialiştilor se obţin informaţii asupra problemei studiate, în termenul cel mai scurt şi sub o formă succintă. Pentru efectuarea unei analize a factorilor de influenţă asupra calităţii oţelurilor refractare într-o problemă de dezvoltare experimentală, în urma unei consultări de tipul metodei Delphi a 14 specialişti s-au obţinut datele din

113 Soliani Lamberto, MANUALE DI STATISTICA PER LA RICERCA E LA PROFESSIONE (edizione aprile 2005),Versiunea electronică: http://www.dsa.unipr.it/soliani/soliani.html.

Creativitate şi progres tehnic 182 tabelul 5.6 în care se specifică atât factorii de influenţă, cât şi ordinea ponderii acestora.

Pe baza documentării în domeniu se poate evidenţia faptul că în literatura de specialitate pot exista mai multe sau, din contră, foarte puţine date asupra problemei respective. Dar chiar când există foarte multe date se poate întâmpla să fie omise datele esenţiale care ne interesează. De aceea, consultarea printr-o metodă adecvată a specialiştilor care se ocupă, fie direct sau indirect, de această problemă, ne poate furniza informaţii foarte preţioase (în multe cazuri chiar mai multe decât studierea lucrărilor acestora).

Ordonarea apriorică se realizează, de obicei, în mai multe etape. Le vom examina pe exemplul rezolvării unei probleme concrete.

Etapa 1. Enunţarea problemei, organizarea şi realizarea anchetei (consultaţiei). S-a cerut să se ordoneze influenţa factorilor legaţi de compoziţia unui aliaj refractar şi regimul termic de elaborare asupra durabilităţii unor piese realizate din aliajul respectiv şi solicitate în exploatare la temperatura de 8000C şi la un efort de 0,294 Gpa (30 daN/mm2).

Tabelul 5.6 Chestionar pentru menţionarea factorilor ce influenţează

calitatea oţelurilor refractare

Nr. crt Denumirea factorului şi simbolul acestuia (xi)

1 Element de aliere: Aluminiu, Al(x1). 2 Element de aliere: Molibden, Mo(x2) 3 Element de aliere: Niobiu, Nb(x3) 4 Element de aliere: Crom, Cr(x4) 5 Element de aliere: Zirconiu, Zr(x5) 6 Element de aliere: Titan, Ti(x6) 7 Element de aliere: Cobalt, Co(x7) 8 Element de aliere: Fier, (x8) 9 Temperatura de supraîncălzire a topiturii, (x9)

10 Temperatura de turnare, (x10) 11 Viteza de răcire la recristalizarea primară, (x11) 12 Temperatura de recoacere pentru omogenizare, (x12)

Se iau în considerare factorii: conţinutul de: Al(x1),

Mo(x2), Nb(x3), Cr(x4), Zr(x5), Ti(x6), Co(x7), Fe(x8), a temperaturii de supraîncălzire a topiturii (x9), a temperaturii de turnare (x10), a

George-Ştefan COMAN 183 vitezei de răcire la cristalizare primară (x11), precum şi a temperaturii de recoacere pentru omogenizare (x12).

Specialiştii sunt solicitaţi (pe baza unui formular de anchetă) să ordoneze factorii cuprinşi în anchetă în ordinea gradului de importanţă, în aşa fel încât factorului celui mai important după părerea specialistului să i se asocieze rangul „1”, urmat de rangul „2” etc. În cazul în care specialistul consideră că doi sau mai mulţi factori sunt echivalenţi, el le va asocia acelaşi ranguri, de exemplu: 1; 1; 2; 2; 3; 4 etc. Se admite includerea în anchetă a unor factori suplimentari, dacă lista lor este considerată incompletă sau să se modifice intervalele lor de variaţie, procedeele de determinare etc.

Tabelul 5.7 Rezultatele iniţiale ale anchetării specialiştilor

Factorii (j) Specia-liştii (i) x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12

1 3 4 1 2 8 7 5 11 12 6 9 10 2 4 3 2 1 8 5 12 10 11 7 6 9 3 2 2 1 1 5 6 7 8 3 3 3 4 4 2 1 1 1 3 5 6 9 4 4 7 8 5 3 4 2 1 9 10 5 11 12 6 7 8 6 1 2 4 3 6 5 7 9 8 8 8 10 7 1 3 4 2 9 10 8 11 7 6 5 12 8 1 1 1 1 3 5 4 6 2 2 2 7 9 1 1 2 2 6 7 5 8 3 3 4 9

10 2 1 3 4 7 8 9 10 5 5 5 6 11 2 3 4 1 11 9 10 12 5 6 7 8 12 2 3 4 1 10 5 9 11 12 6 8 7 13 1 4 3 2 5 5 6 8 7 7 7 9 14 1 4 3 2 6 6 5 5 7 7 7 7 ∑aij 26 36 35 24 96 93 98 129 98 76 85 114

)(ijΘ 2 4 3 1 8 7 9,5 12 9,5 5 6 11

În psihologia experimentală s-a stabilit că ordonarea

factorilor poate depinde de ordinea în care aceşti factori au fost prezentaţi specialistului. Poate să apară în subconştientul specialistului părerea că factorii situaţi în fruntea listei sunt cei mai importanţi. Din această cauză, ordinea şi prezentarea factorilor trebuie să fie întâmplătoare, ceea ce i se comunică specialistului înainte de începerea anchetei.

Etapa 2. Prelucrarea primară a rezultatelor. Reordonarea rangurilor. Vom menţiona unele particularităţi ale anchetei realizate. Unii specialişti au ordonat factorii cu multă siguranţă. De exemplu, primul specialist a asociat factorului x3

Creativitate şi progres tehnic 182 tabelul 5.6 în care se specifică atât factorii de influenţă, cât şi ordinea ponderii acestora.

Pe baza documentării în domeniu se poate evidenţia faptul că în literatura de specialitate pot exista mai multe sau, din contră, foarte puţine date asupra problemei respective. Dar chiar când există foarte multe date se poate întâmpla să fie omise datele esenţiale care ne interesează. De aceea, consultarea printr-o metodă adecvată a specialiştilor care se ocupă, fie direct sau indirect, de această problemă, ne poate furniza informaţii foarte preţioase (în multe cazuri chiar mai multe decât studierea lucrărilor acestora).

Ordonarea apriorică se realizează, de obicei, în mai multe etape. Le vom examina pe exemplul rezolvării unei probleme concrete.

Etapa 1. Enunţarea problemei, organizarea şi realizarea anchetei (consultaţiei). S-a cerut să se ordoneze influenţa factorilor legaţi de compoziţia unui aliaj refractar şi regimul termic de elaborare asupra durabilităţii unor piese realizate din aliajul respectiv şi solicitate în exploatare la temperatura de 8000C şi la un efort de 0,294 Gpa (30 daN/mm2).

Tabelul 5.6 Chestionar pentru menţionarea factorilor ce influenţează

calitatea oţelurilor refractare

Nr. crt Denumirea factorului şi simbolul acestuia (xi)

1 Element de aliere: Aluminiu, Al(x1). 2 Element de aliere: Molibden, Mo(x2) 3 Element de aliere: Niobiu, Nb(x3) 4 Element de aliere: Crom, Cr(x4) 5 Element de aliere: Zirconiu, Zr(x5) 6 Element de aliere: Titan, Ti(x6) 7 Element de aliere: Cobalt, Co(x7) 8 Element de aliere: Fier, (x8) 9 Temperatura de supraîncălzire a topiturii, (x9)

10 Temperatura de turnare, (x10) 11 Viteza de răcire la recristalizarea primară, (x11) 12 Temperatura de recoacere pentru omogenizare, (x12)

Se iau în considerare factorii: conţinutul de: Al(x1),

Mo(x2), Nb(x3), Cr(x4), Zr(x5), Ti(x6), Co(x7), Fe(x8), a temperaturii de supraîncălzire a topiturii (x9), a temperaturii de turnare (x10), a

George-Ştefan COMAN 183 vitezei de răcire la cristalizare primară (x11), precum şi a temperaturii de recoacere pentru omogenizare (x12).

Specialiştii sunt solicitaţi (pe baza unui formular de anchetă) să ordoneze factorii cuprinşi în anchetă în ordinea gradului de importanţă, în aşa fel încât factorului celui mai important după părerea specialistului să i se asocieze rangul „1”, urmat de rangul „2” etc. În cazul în care specialistul consideră că doi sau mai mulţi factori sunt echivalenţi, el le va asocia acelaşi ranguri, de exemplu: 1; 1; 2; 2; 3; 4 etc. Se admite includerea în anchetă a unor factori suplimentari, dacă lista lor este considerată incompletă sau să se modifice intervalele lor de variaţie, procedeele de determinare etc.

Tabelul 5.7 Rezultatele iniţiale ale anchetării specialiştilor

Factorii (j) Specia-liştii (i) x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12

1 3 4 1 2 8 7 5 11 12 6 9 10 2 4 3 2 1 8 5 12 10 11 7 6 9 3 2 2 1 1 5 6 7 8 3 3 3 4 4 2 1 1 1 3 5 6 9 4 4 7 8 5 3 4 2 1 9 10 5 11 12 6 7 8 6 1 2 4 3 6 5 7 9 8 8 8 10 7 1 3 4 2 9 10 8 11 7 6 5 12 8 1 1 1 1 3 5 4 6 2 2 2 7 9 1 1 2 2 6 7 5 8 3 3 4 9

10 2 1 3 4 7 8 9 10 5 5 5 6 11 2 3 4 1 11 9 10 12 5 6 7 8 12 2 3 4 1 10 5 9 11 12 6 8 7 13 1 4 3 2 5 5 6 8 7 7 7 9 14 1 4 3 2 6 6 5 5 7 7 7 7 ∑aij 26 36 35 24 96 93 98 129 98 76 85 114

)(ijΘ 2 4 3 1 8 7 9,5 12 9,5 5 6 11

În psihologia experimentală s-a stabilit că ordonarea

factorilor poate depinde de ordinea în care aceşti factori au fost prezentaţi specialistului. Poate să apară în subconştientul specialistului părerea că factorii situaţi în fruntea listei sunt cei mai importanţi. Din această cauză, ordinea şi prezentarea factorilor trebuie să fie întâmplătoare, ceea ce i se comunică specialistului înainte de începerea anchetei.

Etapa 2. Prelucrarea primară a rezultatelor. Reordonarea rangurilor. Vom menţiona unele particularităţi ale anchetei realizate. Unii specialişti au ordonat factorii cu multă siguranţă. De exemplu, primul specialist a asociat factorului x3

Creativitate şi progres tehnic 184 rangul 1, ca fiind cel mai influent, rangul 2 factorului x4, rangul 3 factorului x1 etc. Alţi specialişti, deşi fac deosebiri între factori, o fac cu mai puţină siguranţă. De exemplu, cel de al treilea specialist a asociat rangul 1 la doi factori – x3 şi x4, rangul 2 – factorilor x1 şi x2, iar rangul 3 – factorilor x9, x10 şi x11 etc. În acest caz, se introduc aşa numitele „ranguri legate” şi se execută reordonarea rangurilor. De exemplu, în ordonarea celui de al treilea specialist, factorului x3 şi x4 li s-a asociat rangul 1, adică între ei s-au împărţit locurile 1 şi 2 şi din această cauză rangurile legate pentru x3 şi x4 vor fi 1,5 [(1+2)/2=1,5]. Factorilor x1 şi x2 li s-au asociat rangul 2, între ei s-au împărţit locurile 3 şi 4 şi deci rangurile legate pentru x1 şi x2 vor fi egale cu 3,5; factorilor x9, x10 şi x11 li s-a asociat rangul 3, adică între ei s-au împărţit locurile 5, 6 şi 7. Rangurile lor de legătură vor fi egale cu 6: (5+6+7)/3 = 6. Rangul 4, adică locul 8 va fi asociat factorului x12 etc. reordonarea şirului de ordonare pentru cel de al treilea specialist se prezintă în tabelul 5.8.

Tabelul 5.8 Reordonarea pentru cel de al treilea specialist

Factorii x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12 Rangul iniţial 2 2 1 1 5 6 7 8 3 3 3 4

Locul din anchetă 3-4 3-4 1-2 1-2 9 10 11 12 5-7 5-7 5-7 8 Rangul

final 3,5 3,5 1,5 1,5 9 10 11 12 6 6 6 8

Vom calcula în tabelele 5.7 şi 5.8 sumele:

∑=

m

ijia

1

asociate de specialistul „i” (m – numărul de specialişti), factorului „j” (k – numărul de factori). Aceste sume vor constitui indicatorii principali ai puterii de influenţă a factorilor asupra proprietăţii studiate.

Rezultatele reordonării în urma anchetării tuturor specialiştilor se prezintă în tabelul 5.9.

Etapa 3. Verificarea dacă tabelele iniţiale şi reordonate ale rezultatelor anchetei sunt adecuate. Aceste tabele trebuie să fie adecuate şi în cazul orientativ putem utiliza oricare dintre ele.

Tabelul 5.9 Rezultatele reordonate ale anchetării specialiştilor

Factorii (j) Specia-liştii (i) x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12

Ti δi rS

1 3 4 1 2 8 7 5 11 12 6 9 10 0 1,88 0,92

George-Ştefan COMAN 185 2 4 3 2 1 8 5 12 10 11 7 6 9 0 1,68 0,93 3 2 2 1 1 5 6 7 8 3 3 3 4 36 1,77 0,90 4 2 1 1 1 3 5 6 9 4 4 7 8 30 1,24 0,89

5 3 4 2 1 9 10 5 11 12 6 7 8 0 2,00 0,90

6 1 2 4 3 6 5 7 9 8 8 8 10 24 1,03 0,90

7 1 3 4 2 9 10 8 11 7 6 5 12 0 1,70 0,94

8 1 1 1 1 3 5 4 6 2 2 2 7 18 1,12 0,93

9 1 1 2 2 6 7 5 8 3 3 4 9 18 1,00 0,90

10 2 1 3 4 7 8 9 10 5 5 5 6 24 1,98 0,87

11 2 3 4 1 11 9 10 12 5 6 7 8 0 1,49 0,88

12 2 3 4 1 10 5 9 11 12 6 8 7 0 1,26 0,92

13 1 4 3 2 5 5 6 8 7 7 7 9 30 1,37 0,91

14 1 4 3 2 6 6 5 5 7 7 7 7 72 1,48 0,76 Vom verifica ipoteza în virtutea unei afirmaţii că ele sunt

adecuate prin compararea ordonărilor finale ale factorilor obţinută în ambele tabele.

Vom nota în tabelul iniţial şi cel reordonat (tabelul 5.7 şi tabelul 5.9) rangurile ordonărilor finale. Pentru fiecare factor „j” acest rang se determină prin suma rangurilor:

∑=

m

ijia

1

Rangul θj = 1 este atribuit factorului cu cea mai mică sumă a rangurilor.

Din examinarea ordonărilor )1(jΘ (tabelul 5.7) şi

)2(jΘ (tabelul 5.12) se vede că ele coincid în mod practic şi în

consecinţă tabelele sunt adecuate. În cazul general, ipoteza asupra adecualităţii poate fi

verificată cu ajutorul coeficientului corelaţiei de rang „rS” al lui Spearman:

kkr

k

jjj

S −

Θ−Θ−=∑=

31

2)2()1( )(61 (5.33)

unde k reprezintă numărul factorilor. Valoarea rS = 1 atestă coincidenţa completă a

ordonărilor; în cazul rS = -1 ordonările sunt opuse, iar în cazul rS = 0 între ordonări nu există o corespondenţă.

Creativitate şi progres tehnic 184 rangul 1, ca fiind cel mai influent, rangul 2 factorului x4, rangul 3 factorului x1 etc. Alţi specialişti, deşi fac deosebiri între factori, o fac cu mai puţină siguranţă. De exemplu, cel de al treilea specialist a asociat rangul 1 la doi factori – x3 şi x4, rangul 2 – factorilor x1 şi x2, iar rangul 3 – factorilor x9, x10 şi x11 etc. În acest caz, se introduc aşa numitele „ranguri legate” şi se execută reordonarea rangurilor. De exemplu, în ordonarea celui de al treilea specialist, factorului x3 şi x4 li s-a asociat rangul 1, adică între ei s-au împărţit locurile 1 şi 2 şi din această cauză rangurile legate pentru x3 şi x4 vor fi 1,5 [(1+2)/2=1,5]. Factorilor x1 şi x2 li s-au asociat rangul 2, între ei s-au împărţit locurile 3 şi 4 şi deci rangurile legate pentru x1 şi x2 vor fi egale cu 3,5; factorilor x9, x10 şi x11 li s-a asociat rangul 3, adică între ei s-au împărţit locurile 5, 6 şi 7. Rangurile lor de legătură vor fi egale cu 6: (5+6+7)/3 = 6. Rangul 4, adică locul 8 va fi asociat factorului x12 etc. reordonarea şirului de ordonare pentru cel de al treilea specialist se prezintă în tabelul 5.8.

Tabelul 5.8 Reordonarea pentru cel de al treilea specialist

Factorii x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12 Rangul iniţial 2 2 1 1 5 6 7 8 3 3 3 4

Locul din anchetă 3-4 3-4 1-2 1-2 9 10 11 12 5-7 5-7 5-7 8 Rangul

final 3,5 3,5 1,5 1,5 9 10 11 12 6 6 6 8

Vom calcula în tabelele 5.7 şi 5.8 sumele:

∑=

m

ijia

1

asociate de specialistul „i” (m – numărul de specialişti), factorului „j” (k – numărul de factori). Aceste sume vor constitui indicatorii principali ai puterii de influenţă a factorilor asupra proprietăţii studiate.

Rezultatele reordonării în urma anchetării tuturor specialiştilor se prezintă în tabelul 5.9.

Etapa 3. Verificarea dacă tabelele iniţiale şi reordonate ale rezultatelor anchetei sunt adecuate. Aceste tabele trebuie să fie adecuate şi în cazul orientativ putem utiliza oricare dintre ele.

Tabelul 5.9 Rezultatele reordonate ale anchetării specialiştilor

Factorii (j) Specia-liştii (i) x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12

Ti δi rS

1 3 4 1 2 8 7 5 11 12 6 9 10 0 1,88 0,92

George-Ştefan COMAN 185 2 4 3 2 1 8 5 12 10 11 7 6 9 0 1,68 0,93 3 2 2 1 1 5 6 7 8 3 3 3 4 36 1,77 0,90 4 2 1 1 1 3 5 6 9 4 4 7 8 30 1,24 0,89

5 3 4 2 1 9 10 5 11 12 6 7 8 0 2,00 0,90

6 1 2 4 3 6 5 7 9 8 8 8 10 24 1,03 0,90

7 1 3 4 2 9 10 8 11 7 6 5 12 0 1,70 0,94

8 1 1 1 1 3 5 4 6 2 2 2 7 18 1,12 0,93

9 1 1 2 2 6 7 5 8 3 3 4 9 18 1,00 0,90

10 2 1 3 4 7 8 9 10 5 5 5 6 24 1,98 0,87

11 2 3 4 1 11 9 10 12 5 6 7 8 0 1,49 0,88

12 2 3 4 1 10 5 9 11 12 6 8 7 0 1,26 0,92

13 1 4 3 2 5 5 6 8 7 7 7 9 30 1,37 0,91

14 1 4 3 2 6 6 5 5 7 7 7 7 72 1,48 0,76 Vom verifica ipoteza în virtutea unei afirmaţii că ele sunt

adecuate prin compararea ordonărilor finale ale factorilor obţinută în ambele tabele.

Vom nota în tabelul iniţial şi cel reordonat (tabelul 5.7 şi tabelul 5.9) rangurile ordonărilor finale. Pentru fiecare factor „j” acest rang se determină prin suma rangurilor:

∑=

m

ijia

1

Rangul θj = 1 este atribuit factorului cu cea mai mică sumă a rangurilor.

Din examinarea ordonărilor )1(jΘ (tabelul 5.7) şi

)2(jΘ (tabelul 5.12) se vede că ele coincid în mod practic şi în

consecinţă tabelele sunt adecuate. În cazul general, ipoteza asupra adecualităţii poate fi

verificată cu ajutorul coeficientului corelaţiei de rang „rS” al lui Spearman:

kkr

k

jjj

S −

Θ−Θ−=∑=

31

2)2()1( )(61 (5.33)

unde k reprezintă numărul factorilor. Valoarea rS = 1 atestă coincidenţa completă a

ordonărilor; în cazul rS = -1 ordonările sunt opuse, iar în cazul rS = 0 între ordonări nu există o corespondenţă.

Creativitate şi progres tehnic 186 Importanţa statistică a lui rS (pentru k > 10) se poate

verifica cu ajutorul criteriului t a lui Student, valoarea căruia se calculează cu relaţia:

21 2

−−

=

kr

rtS

Scalc (5.34)

Coeficientul rS se consideră că diferă esenţial de 0, din punct de vedere statistic, dacă tcalc < ttab (tabelul 5.11). Numărul gradelor de libertate fiind k = 2, iar nivelul de semnificaţie fiind α.

Tabelul 5.11 Valoarea critică pentru criteriul t - Student

2)α 2)α 1)f 0,1 0,05 0,01

1)f 0,1 0,05 0,01

1 6,31 12,7 63,66 16 1,75 2,12 2,92 2 2,92 4,30 9,93 17 1,74 2,11 2,90 3 2,35 3,18 5,84 18 1,73 2,10 2,88 4 2,13 2,78 4,60 19 1,73 2,09 2,86 5 2,02 2,57 4,03 20 1,73 2,08 2,85 6 1,94 2,45 3,71 21 1,72 2,08 2,83 7 1,90 2,37 3,50 22 1,72 2,07 2,82 8 1,86 2,31 3,36 23 1,71 2,07 2,81 9 1,83 2,26 3,25 24 1,71 2,06 2,80

10 1,81 2,23 3,17 25 1,71 2,06 2,79 11 1,80 2,20 3,11 26 1,71 2,06 2,78 12 1,78 2,18 3,06 27 1,70 2,05 2,77 13 1,77 2,16 3,01 28 1,70 2,05 2,76 14 1,76 2,15 2,98 29 1,70 2,04 2,75 15 1,75 2,13 2,95 30 1,70 2,04 2,75

∞ 1,64 1,96 2,58 1)f – numărul gradelor de libertate; 2)α – nivelul de semnificaţie

Pentru exemplul considerat:

5,0)(12

1

2)2()1( =Θ−Θ∑=i

jj

George-Ştefan COMAN 187 şi, în consecinţă, valoarea calculată cu ajutorul relaţiei (4.53) este rS = 0,9998. Această valoare este atât de apropiată de 1 încât verificarea importanţei statistice a lui rS nu are nici un sens.

Întrucât în acest caz rS practic nu diferă de 1, tabelul reordonat poate fi considerat adecvat faţă de tabelul iniţial şi mai departe va fi folosit astfel. În cazul în care tabelele nu sunt adecuate, ancheta se va repeta. Această ultimă situaţie se poate datora faptului că specialiştii n-au înţeles în mod univoc sensul fiecărui factor, fie calificării insuficiente a specialiştilor.

Etapa 4. Verificarea existenţei concordanţei între părerile specialiştilor. Mai întâi precizăm că are sens verificarea ipotezei uniformităţii distribuţiei părerilor specialiştilor, adică să apreciem riscul posibil în virtutea căruia specialiştii (sau o parte dintre ei) nu au tratat cu seriozitate acordarea rangurilor şi au realizat această operaţiune la întâmplare.

Vom împărţi întreg ansamblu al rangurilor în câteva intervale. În exemplul examinat, rangurile 1; 1,5; 2;…;12 le vom împărţi în 4 intervale: 1 – 3,5; 4 – 6,5; 7 – 9,5; 10 – 12.

Dacă distribuţia părerilor specialiştilor este uniformă, atunci în fiecare interval frecvenţa părerilor va fi aceeaşi, adică

5,34/14~~ ==jf ( j~ reprezintă numărul de intervale). Vom

compara pentru fiecare factor această frecvenţă jf~~

, conform

criteriului χ2:

∑=

−=

j

j j

jjcalc f

ff

1~ ~

2~2 ~

)~(χ (5.35)

unde j reprezintă numărul intervalelor. Ipoteza asupra distribuţiei uniforme, adică aleatorii a

părerilor experţilor, se respinge în cazul în care χ2calc > χ2

tab la un nivel de semnificaţie ales α şi numărul gradelor de libertate f = j – 1.

Pentru exemplul considerat ipoteza dată este verificată în tabelul 5.12. Valoarea lui χ2

tab (tabelul 5.14) pentru f = 4 – 1 = 3 grade de libertate şi α = 0,10 este egală cu 6,25. Astfel, numai pentru 2 factori distribuţia părerilor poate fi considerată uniformă. În celelalte cazuri, pentru un nivel de semnificaţie de 10%, ipoteza asupra distribuţiei uniforme este respinsă.

Creativitate şi progres tehnic 186 Importanţa statistică a lui rS (pentru k > 10) se poate

verifica cu ajutorul criteriului t a lui Student, valoarea căruia se calculează cu relaţia:

21 2

−−

=

kr

rtS

Scalc (5.34)

Coeficientul rS se consideră că diferă esenţial de 0, din punct de vedere statistic, dacă tcalc < ttab (tabelul 5.11). Numărul gradelor de libertate fiind k = 2, iar nivelul de semnificaţie fiind α.

Tabelul 5.11 Valoarea critică pentru criteriul t - Student

2)α 2)α 1)f 0,1 0,05 0,01

1)f 0,1 0,05 0,01

1 6,31 12,7 63,66 16 1,75 2,12 2,92 2 2,92 4,30 9,93 17 1,74 2,11 2,90 3 2,35 3,18 5,84 18 1,73 2,10 2,88 4 2,13 2,78 4,60 19 1,73 2,09 2,86 5 2,02 2,57 4,03 20 1,73 2,08 2,85 6 1,94 2,45 3,71 21 1,72 2,08 2,83 7 1,90 2,37 3,50 22 1,72 2,07 2,82 8 1,86 2,31 3,36 23 1,71 2,07 2,81 9 1,83 2,26 3,25 24 1,71 2,06 2,80

10 1,81 2,23 3,17 25 1,71 2,06 2,79 11 1,80 2,20 3,11 26 1,71 2,06 2,78 12 1,78 2,18 3,06 27 1,70 2,05 2,77 13 1,77 2,16 3,01 28 1,70 2,05 2,76 14 1,76 2,15 2,98 29 1,70 2,04 2,75 15 1,75 2,13 2,95 30 1,70 2,04 2,75

∞ 1,64 1,96 2,58 1)f – numărul gradelor de libertate; 2)α – nivelul de semnificaţie

Pentru exemplul considerat:

5,0)(12

1

2)2()1( =Θ−Θ∑=i

jj

George-Ştefan COMAN 187 şi, în consecinţă, valoarea calculată cu ajutorul relaţiei (4.53) este rS = 0,9998. Această valoare este atât de apropiată de 1 încât verificarea importanţei statistice a lui rS nu are nici un sens.

Întrucât în acest caz rS practic nu diferă de 1, tabelul reordonat poate fi considerat adecvat faţă de tabelul iniţial şi mai departe va fi folosit astfel. În cazul în care tabelele nu sunt adecuate, ancheta se va repeta. Această ultimă situaţie se poate datora faptului că specialiştii n-au înţeles în mod univoc sensul fiecărui factor, fie calificării insuficiente a specialiştilor.

Etapa 4. Verificarea existenţei concordanţei între părerile specialiştilor. Mai întâi precizăm că are sens verificarea ipotezei uniformităţii distribuţiei părerilor specialiştilor, adică să apreciem riscul posibil în virtutea căruia specialiştii (sau o parte dintre ei) nu au tratat cu seriozitate acordarea rangurilor şi au realizat această operaţiune la întâmplare.

Vom împărţi întreg ansamblu al rangurilor în câteva intervale. În exemplul examinat, rangurile 1; 1,5; 2;…;12 le vom împărţi în 4 intervale: 1 – 3,5; 4 – 6,5; 7 – 9,5; 10 – 12.

Dacă distribuţia părerilor specialiştilor este uniformă, atunci în fiecare interval frecvenţa părerilor va fi aceeaşi, adică

5,34/14~~ ==jf ( j~ reprezintă numărul de intervale). Vom

compara pentru fiecare factor această frecvenţă jf~~

, conform

criteriului χ2:

∑=

−=

j

j j

jjcalc f

ff

1~ ~

2~2 ~

)~(χ (5.35)

unde j reprezintă numărul intervalelor. Ipoteza asupra distribuţiei uniforme, adică aleatorii a

părerilor experţilor, se respinge în cazul în care χ2calc > χ2

tab la un nivel de semnificaţie ales α şi numărul gradelor de libertate f = j – 1.

Pentru exemplul considerat ipoteza dată este verificată în tabelul 5.12. Valoarea lui χ2

tab (tabelul 5.14) pentru f = 4 – 1 = 3 grade de libertate şi α = 0,10 este egală cu 6,25. Astfel, numai pentru 2 factori distribuţia părerilor poate fi considerată uniformă. În celelalte cazuri, pentru un nivel de semnificaţie de 10%, ipoteza asupra distribuţiei uniforme este respinsă.

Cre

ativ

itate

şi p

rogr

es te

hnic

18

8

Ta

belu

l 5.1

2 R

eord

onar

ea re

zulta

telo

r anc

hete

i spe

cial

iştil

or

Fa

corii

(j)

Indi

cato

ri st

atis

tici

x 1

x 2

x 3

x 4

x 5

x 6

x 7

x 8

x 9

x 10

x 11

x 12

∑T i

=318

∑a i

j 31

,5

40,5

39

,5

28,5

11

4 11

2 11

6,5

151,

5 11

7,5

95,5

10

5,5

139,

5 ∑δ i

=21

)2( jΘ

2

4 3

1 8

7 9

12

10

5 6

11

∑∑ −

−=

Δ

jijij

aa

59,5

50

,5

51,5

62

,5

23

21

25,5

60

,5

26,5

4,

5 14

,5

48,5

91

=Σ

ija

2 jΔ

35

40,2

525

50,2

5 26

52,2

539

06,2

652

9 44

1 65

0,25

3660

,25

702,

25 2

0,25

210

,25

2352

,25

∑ =

=m i

ijj

ma

a1

/

2,25

2,

89

2,82

2,

04

8,14

8,

0 8,

32

10,8

2 8,

39

6,82

7,

54

9,96

57,

136.

=

=Σ

iijaδ

Fără a considera competenţa specialiştilor

Mj

0,02

8 0,

037

0,03

6 0,

026

0,10

40,

103

0,10

7 0,

139

0,10

8 0,

087

0,09

7 0,

128

Geo

rge-Ş

tefa

n C

OM

AN

18

9

Ta

belu

l 5.1

2 (c

ontin

uare

)

∑a i

j.δi

48,8

8 62

,34

57,1

2 41

,78

173,

5917

0,78

174,

9422

7,78

179,

4914

1,72

155

,83

204,

56)3( j

Θ

2 4

3 1

8 7

9 12

10

5

6 11

iij

iij

j

a

a δ

δ

.

.

Σ−

−Σ

=Δ′

87

,69

72,4

3 79

,45

94,7

9 37

,02

34,2

1 38

,37

91,2

1 42

,92

5,15

19

,26

67,9

9

2 jΔ′

76

89,5

4 55

10,1

63

12,3

89

85,1

413

79,4

811

70,3

214

72,2

683

19,2

618

42,1

326

,52

370,

95

4622

,64

∑∑

==

=′

m i

m ii

iij

ja

a1

1/

δδ

2,

32

2,97

2,

72

1,99

8,

27

8,13

8,

33

10,8

5 8,

55

6,75

7,

42

9,74

M′ j

0,03

0 0,

038

0,03

5 0,

025

0,10

6 0,

104

0,10

7 0,

139

0,11

0 0,

086

0,09

5 0,

125

Considerând competenţa specialiştilor

Rj

3 3

3 3

6 5

7 6,

5 7

5 5,

5 5

∑δ=

21

64,47

691

2

=

=Δ′

Σj

Cre

ativ

itate

şi p

rogr

es te

hnic

18

8

Ta

belu

l 5.1

2 R

eord

onar

ea re

zulta

telo

r anc

hete

i spe

cial

iştil

or

Fa

corii

(j)

Indi

cato

ri st

atis

tici

x 1

x 2

x 3

x 4

x 5

x 6

x 7

x 8

x 9

x 10

x 11

x 12

∑T i

=318

∑a i

j 31

,5

40,5

39

,5

28,5

11

4 11

2 11

6,5

151,

5 11

7,5

95,5

10

5,5

139,

5 ∑δ i

=21

)2( jΘ

2

4 3

1 8

7 9

12

10

5 6

11

∑∑ −

−=

Δ

jijij

aa

59,5

50

,5

51,5

62

,5

23

21

25,5

60

,5

26,5

4,

5 14

,5

48,5

91

=Σ

ija

2 jΔ

35

40,2

525

50,2

5 26

52,2

539

06,2

652

9 44

1 65

0,25

3660

,25

702,

25 2

0,25

210

,25

2352

,25

∑ =

=m i

ijj

ma

a1

/

2,25

2,

89

2,82

2,

04

8,14

8,

0 8,

32

10,8

2 8,

39

6,82

7,

54

9,96

57,

136.

=

=Σ

iijaδ

Fără a considera competenţa specialiştilor

Mj

0,02

8 0,

037

0,03

6 0,

026

0,10

40,

103

0,10

7 0,

139

0,10

8 0,

087

0,09

7 0,

128

Geo

rge-Ş

tefa

n C

OM

AN

18

9

Ta

belu

l 5.1

2 (c

ontin

uare

)

∑a i

j.δi

48,8

8 62

,34

57,1

2 41

,78

173,

5917

0,78

174,

9422

7,78

179,

4914

1,72

155

,83

204,

56)3( j

Θ

2 4

3 1

8 7

9 12

10

5

6 11

iij

iij

j

a

a δ

δ

.

.

Σ−

−Σ

=Δ′

87

,69

72,4

3 79

,45

94,7

9 37

,02

34,2

1 38

,37

91,2

1 42

,92

5,15

19

,26

67,9

9

2 jΔ′

76

89,5

4 55

10,1

63

12,3

89

85,1

413

79,4

811

70,3

214

72,2

683

19,2

618

42,1

326

,52

370,

95

4622

,64

∑∑

==

=′

m i

m ii

iij

ja

a1

1/

δδ

2,

32

2,97

2,

72

1,99

8,

27

8,13

8,

33

10,8

5 8,

55

6,75

7,

42

9,74

M′ j

0,03

0 0,

038

0,03

5 0,

025

0,10

6 0,

104

0,10

7 0,

139

0,11

0 0,

086

0,09

5 0,

125

Considerând competenţa specialiştilor

Rj

3 3

3 3

6 5

7 6,

5 7

5 5,

5 5

∑δ=

21

64,47

691

2

=

=Δ′

Σj

Cre

ativ

itate

şi p

rogr

es te

hnic

19

0

Ta

belu

l 5.1

3 R

ezul

tate

le c

lasi

ficăr

ii sp

ecia

liştil

or

S

peci

aliş

ti cl

asifi

caţi

(i)

Spe

cial

işti

care

re

aliz

ează

cl

asifi

care

a (h

) x 1

x 2

x 3

x 4

x 5

x 6

x 7

x 8

x 9

x 1

0 x 1

1 x 1

2 x 1

3 x 1

4

1 3

5 7

8 1

14

4 13

12

2

9 10

11

6

2 4

6 3

10

1 14

5

12

13

2 7

11

9 8

3 3

5 4

11

2 12

6

13

14

1 7

10

8 9

4 2

6 4

11

1 13

5

12

14

3 8

10

9 7

5 3

5 4

13

2 12

6

10

14

1 7

11

8 9

∑a i

h 15

27

22

53

7

65

26

60

67

9 38

52

45

39

ihih

ia

aΣ

−Σ

=Δ

22

,5

10,5

15

,5

15,5

30

,5

27,5

11

,5

22,5

29

,5

28,5

0,

5 14

,5

7,5

1,5

2 iΔ

50

6,25

110

,25

240,

25 2

40,2

593

0,25

756,

2513

2,25

506,

2587

0,25

812,

25

0,25

21

0,25

56,2

52,

25

iδ

1,88

1,

68

1,77

1,

24

2 1,

03

7,5

1,12

1

1,99

1,

49

1,26

1,

371,

48

25,53

735,

372=

ΣΔ=

Σi

iha

George-Ştefan COMAN 191Ipoteza asupra existenţei concordanţei de păreri ale

specialiştilor se verifică cu ajutorul coeficienţilor de concordanţă „W”:

- pentru ranguri nelegate:

).(

12

321

2

kkmW

k

jj

−

Δ=

∑=

(5.36)

- pentru ranguri legate:

∑

∑

=

=

−−

Δ= m

ii

k

jj

TmkkmW

1

32

1

2

).(

12 (5.37)

unde 2jΣΔ este suma pătratelor abaterilor sumei rangurilor

fiecărui specialist faţă de suma medie a rangurilor:

∑∑∑

∑∑=

= =

==⎟⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

−=Δk

j

k

j

m

iijm

iij

k

jj k

aa

1

2

1 1

11

2 (5.38)

∑=

−=k

jjji ttT

1

3 )( (5.39)

unde tj este numărul aceloraşi ranguri j în ordonarea de ordin i. Tabelul 5.14

Valoarea critică pentru criteriul χ2.

2)α 2)α 1)f

0,50 0,10 0,05 0,01 1)f

0,50 0,10 0,05 0,01

1 0,45 2,71 3,84 6,64 14 13,3 21,1 23,7 29,1

2 1,39 4,61 5,99 9,21 15 14,3 22,3 25,0 30,6

3 2,37 6,25 7,81 11,3 16 15,3 23,5 26,3 32,0

4 3,36 7,78 9,49 13,3 17 16,3 24,8 27,6 33,4

5 4,35 9,24 11,1 15,1 18 17,3 26,0 28,9 34,8

6 5,35 10,6 12,6 16,8 19 18,3 27,2 30,1 36,2

Creativitate şi progres tehnic 192

7 6,35 12,0 14,1 18,5 20 19,3 28,4 31,4 37,6

8 7,34 13,4 15,5 20,1 21 20,3 29,6 32,7 38,9

9 8,34 14,7 16,9 21,7 22 21,3 30,8 33,9 40,3

10 9,34 16,0 18,3 23,2 23 22,3 32,0 35,2 41,6

11 10,3 17,3 19,7 24,7 24 23,3 33,2 26,4 43,0

12 11,3 18,5 21,0 26,2 25 24,3 34,4 37,7 44,3

13 12,3 19,8 22,4 27,7 1)f – numărul gradelor de libertate; 2)α – nivelul de semnificaţie

Coeficientul de concordanţă variază de la „0” (lipsa unei

concordanţe în ceea ce priveşte părerile specialiştilor) până la „1” (concordanţă totală).

Tabelul 5.15 Verificarea ipotezei asupra distribuţiei uniforme a

părerilor specialiştilor Intervalul rangurilor 1 – 3,5 4 – 6,5 7 – 9,5 10 - 12

jf ~~

3,5 3,5 3,5 3,5

2calcχ

x1 12 2 0 0 28,29 x2 10 4 0 0 19,14 x3 10 4 0 0 19,14 x4 13 1 0 0 34,57 x5 0 3 9 2 12,86 x6 0 4 4 6 5,43 x7 0 3 7 4 7,14 x8 0 1 0 13 34,57 x9 0 6 3 5 6,00 x10 0 10 3 1 17,43 x11 0 5 7 2 8,29

jf ~~

pentru factori

x12 0 0 6 8 14,57

Importanţa statistică a coeficientului „W” se poate aprecia cu ajutorul criteriului χ2. Valoarea χ2, pentru orice fel de ranguri, legate sau nelegate, se calculează cu ajutorul relaţiei:

Wkmcalc ).1.(2 −=χ (5.40)

George-Ştefan COMAN 191Ipoteza asupra existenţei concordanţei de păreri ale

specialiştilor se verifică cu ajutorul coeficienţilor de concordanţă „W”:

- pentru ranguri nelegate:

).(

12

321

2

kkmW

k

jj

−

Δ=

∑=

(5.36)

- pentru ranguri legate:

∑

∑

=

=

−−

Δ= m

ii

k

jj

TmkkmW

1

32

1

2

).(

12 (5.37)

unde 2jΣΔ este suma pătratelor abaterilor sumei rangurilor

fiecărui specialist faţă de suma medie a rangurilor:

∑∑∑

∑∑=

= =

==⎟⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

−=Δk

j

k

j

m

iijm

iij

k

jj k

aa

1

2

1 1

11

2 (5.38)

∑=

−=k

jjji ttT

1

3 )( (5.39)

unde tj este numărul aceloraşi ranguri j în ordonarea de ordin i. Tabelul 5.14

Valoarea critică pentru criteriul χ2.

2)α 2)α 1)f

0,50 0,10 0,05 0,01 1)f

0,50 0,10 0,05 0,01

1 0,45 2,71 3,84 6,64 14 13,3 21,1 23,7 29,1

2 1,39 4,61 5,99 9,21 15 14,3 22,3 25,0 30,6

3 2,37 6,25 7,81 11,3 16 15,3 23,5 26,3 32,0

4 3,36 7,78 9,49 13,3 17 16,3 24,8 27,6 33,4

5 4,35 9,24 11,1 15,1 18 17,3 26,0 28,9 34,8

6 5,35 10,6 12,6 16,8 19 18,3 27,2 30,1 36,2

Creativitate şi progres tehnic 192

7 6,35 12,0 14,1 18,5 20 19,3 28,4 31,4 37,6

8 7,34 13,4 15,5 20,1 21 20,3 29,6 32,7 38,9

9 8,34 14,7 16,9 21,7 22 21,3 30,8 33,9 40,3

10 9,34 16,0 18,3 23,2 23 22,3 32,0 35,2 41,6

11 10,3 17,3 19,7 24,7 24 23,3 33,2 26,4 43,0

12 11,3 18,5 21,0 26,2 25 24,3 34,4 37,7 44,3

13 12,3 19,8 22,4 27,7 1)f – numărul gradelor de libertate; 2)α – nivelul de semnificaţie

Coeficientul de concordanţă variază de la „0” (lipsa unei

concordanţe în ceea ce priveşte părerile specialiştilor) până la „1” (concordanţă totală).

Tabelul 5.15 Verificarea ipotezei asupra distribuţiei uniforme a

părerilor specialiştilor Intervalul rangurilor 1 – 3,5 4 – 6,5 7 – 9,5 10 - 12

jf ~~

3,5 3,5 3,5 3,5

2calcχ

x1 12 2 0 0 28,29 x2 10 4 0 0 19,14 x3 10 4 0 0 19,14 x4 13 1 0 0 34,57 x5 0 3 9 2 12,86 x6 0 4 4 6 5,43 x7 0 3 7 4 7,14 x8 0 1 0 13 34,57 x9 0 6 3 5 6,00 x10 0 10 3 1 17,43 x11 0 5 7 2 8,29

jf ~~

pentru factori

x12 0 0 6 8 14,57

Importanţa statistică a coeficientului „W” se poate aprecia cu ajutorul criteriului χ2. Valoarea χ2, pentru orice fel de ranguri, legate sau nelegate, se calculează cu ajutorul relaţiei:

Wkmcalc ).1.(2 −=χ (5.40)

George-Ştefan COMAN 193

Valoarea calculată 2calcχ (tabelul 5.15) se compară cu

cea tabelară (tabelul 5.14), pentru un nivel de semnificaţie α prestabilit şi numărul gradelor de libertate f=k-1.

Ipoteza asupra existenţei concordanţei între părerile

specialiştilor se adopta dacă 2calcχ ≥

2tabχ . Vom verifica această

ipoteză pentru exemplul considerat. Întrucât în acest caz sunt ranguri legate, coeficientul de concordanţă se va determina cu expresia (5.36) şi criteriul χ2 cu ajutorul expresiei (5.40), toate calculele prealabile se prezintă în tabelul 5.10. Vom explica numai calculul pentru Ti cu ajutorul relaţiei (5.39). De exemplu, cel de al treilea specialist a atribuit rangurile legate de două ori la câte doi factori (x1, x2 şi x3, x4) şi odată la trei factori (x9, x10 şi x11); din această cauză:

T3 = (23 – 2) + (23 – 2) + (33 – 3) = 36 Coeficientul de concordanţă va fi:

76,031814)1212(14

5,2121412

).(

12

32

1

32

1

2

=×−−×

×=

−−

Δ=

∑

∑

=

=m

ii

k

jj

TmkkmW

Întrucât valoarea calculată 2calcχ =14.(12-1).0,76 =

117,04, pentru f = k-1 = 12-1 = 11 şi α = 0,05 şi 2tabχ = 24,7

(tabelul 4.14) pentru α = 0,01, putem afirma existenţa unei concordanţe în ceea ce priveşte părerea specialiştilor. Dacă această situaţie nu ar fi avut loc, cauza ar fi putut să fie calificarea insuficientă a specialiştilor sau complexitatea procesului de studiat, neconcordanţa ar fi determinat necesitatea unei noi anchete în rândul altor specialişti, până la constatarea unei concordanţe de păreri ale acestora.

Etapa 5. Luarea în considerare a competenţei specialiştilor. Împărţirea specialiştilor pe grupe. Întrucât la anchetă participă, de regulă, specialişti cu calificare diferită, are sens să luăm în considerare competenţa lor. Există mai multe procedee de clasificare a specialiştilor care iau parte la anchetă. În cazul unei clasificări a lor se iau în considerare clasificarea, stagiul şi experienţa în producţie, studiile şi alte informaţii referitoare la specialişti.

Proporţional cu suma rangurilor, pe care o obţine un specialist, se stabileşte „ponderea” δ a acestuia.

Cre

ativ

itate

şi p

rogr

es te

hnic

19

4

Ta

belu

l 5.1

6 R

ezul

tate

le c

lasi

ficăr

ii sp

ecia

liştil

or

Spe

cial

iştii

cla

sific

aţi (

i) S

peci

aliş

tii

care

re

aliz

ează

cl

asifi

care

a (h

) x 1

x 2

x 3

x 4

x 5

x 6

x 7

x 8

x 9

x 1

0 x 1

1 x 1

2 x 1

3 x 1

4

1 3

5 7

8 1

14

4 13

12

2

9 10

11

6

2 4

6 13

10

1

14

5 12

13

2

7 11

9

8 3

3 5

4 11

2

12

6 13

14

1

7 10

8

9 4

2 6

4 11

1

13

5 12

14

3

8 10

9

7 5

3 5

4 13

2

12

6 10

14

1

7 11

8

9 ∑

a ih

15

27

22

53

7 65

26

60

67

9

38

52

45

39

||

ihih

ia

aΣ

−Σ

=Δ

22

,5

10,5

15

,5

15,5

30

,5

27,5

11

,5

22,5

29

,5

28,5

0,

5 14

,5

7,5

1,5

2 iΔ

50

6.25

11

0,25

24

0,25

24

0,25

930,

2575

6,25

132,

2550

6,25

870,

2581

2,25

0,

25

210,

2556

,25

2,25

iδ

1,88

1,

68

1,77

1,

24

2,00

1,

03

7,50

1,

12

1,00

1,

99

1,49

1,

26

1,37

1,

48

25,53

735,

372=

ΣΔ=

Σi

iha

George-Ştefan COMAN 195Vom arăta cum se procedează pe un exemplu.

Specialiştii care au fost anchetaţi asupra alegerii factorilor ce influenţează asupra rezistenţei la temperaturi înalte a aliajelor de turnare pe bază de nichel au fost clasificaţi de către 5 participanţi ai organizării anchetei. Rezultatele se prezintă în tabelul 5.16.

Vom calcula suma rangurilor ∑aih (h reprezintă numărul de ordine atribuit specialistului clasificat); pentru fiecare specialist

clasificat, suma medie a rangurilor ihaΣ şi suma pătratelor abaterilor sumelor rangurilor faţă de suma medie.

Întrucât în acest caz nu sunt ranguri legate, coeficientul de concordanţă se determină cu expresia (5.36):

94,0)1414(5

25,537312).(

12

32321

2

=−×

×=

−

Δ=

∑=

kkmW

k

jj

iar criteriul χ2 cu relaţia (5.40):

1,6194,0)114(5).1.(2 =×−×=−= Wkmcalcχ

Valoarea de calcul a criteriului 2calcχ = 61,1 este mai

mare decât 2tabχ = 27,7 (pentru f =14-1=13 grade de libertate şi

nivel de semnificaţie α = 0,01 (tabelul 5.14). În consecinţă, putem afirma că părerile specialiştilor

consultaţi şi clasificaţi concordă între ele. Ponderea δi a specialistului i se stabileşte astfel: se

consideră specialistul cel mai experimentat, acela care are cea mai mică sumă a rangurilor, în exemplu considerat, specialistul nr. 5 are:

71

min

=⎭⎬⎫

⎩⎨⎧∑

=hihah

şi-i atribuim ponderea δ5 = 2, iar cel mai puţin experimentat – în exemplul considerat – specialistul nr. 9 are:

671

max

=⎭⎬⎫

⎩⎨⎧∑

=hihah

ponderea δ9 = 1. Pentru stabilirea ponderii restului de specialişti vom scrie

ecuaţia liniară:

∑=

+=1h

ihi abaδ

Creativitate şi progres tehnic 196În exemplul considerat:

2.17.2

baba

+=+=

de unde rezultă:

∑=

−=1

.017,0139,2h

ihi aδ

Ponderile calculate, cu ajutorul expresiei de mai sus, pentru exemplul considerat se prezintă în tabelul 5.11.

Acum, indicatorii principali ai puterii de influenţă a factorilor asupra proprietăţilor studiate pot fi considerate sumele ponderate ale rangurilor calculate în tabelul 5.11. În acelaşi tabel

se dau şi rangurile clasificării finale. În cazul de faţă: )3(jΘ Cu

luarea în considerare a ponderilor specialiştilor, coeficientul de concordanţă se determină cu relaţia:

2

1

3

1

2

).(

12

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−

Δ=

∑

∑

=

=

m

ji

k

jj

kk

W

δ

(5.41)

pentru ranguri nelegate şi cu relaţia:

2

11

3

1

2

.).(

12

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡−−

Δ=

∑∑

∑

==

=

m

ji

m

ii

k

jj

Tkkm

W

δ

(5.42)

pentru ranguri legate, de unde: 2

1

1 1

11

2

.

∑∑∑

∑∑=

= =

==⎟⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

−=Δk

j

k

j

m

iiijm

iiij

k

jj k

aa

δδ

(5.45)

Restul notaţiilor sunt analoage acelora din expresiile

(5.46) şi (5.47). Valoarea pentru 2calcχ se determină cu expresia

(5.40). Folosind datele din tabelul 5.11 calculăm coeficientul de

concordanţă pentru exemplul citat cu ajutorul relaţiei (5.42), iar 2calcχ cu relaţia (5.40).

George-Ştefan COMAN 195Vom arăta cum se procedează pe un exemplu.

Specialiştii care au fost anchetaţi asupra alegerii factorilor ce influenţează asupra rezistenţei la temperaturi înalte a aliajelor de turnare pe bază de nichel au fost clasificaţi de către 5 participanţi ai organizării anchetei. Rezultatele se prezintă în tabelul 5.16.

Vom calcula suma rangurilor ∑aih (h reprezintă numărul de ordine atribuit specialistului clasificat); pentru fiecare specialist

clasificat, suma medie a rangurilor ihaΣ şi suma pătratelor abaterilor sumelor rangurilor faţă de suma medie.

Întrucât în acest caz nu sunt ranguri legate, coeficientul de concordanţă se determină cu expresia (5.36):

94,0)1414(5

25,537312).(

12

32321

2

=−×

×=

−

Δ=

∑=

kkmW

k

jj

iar criteriul χ2 cu relaţia (5.40):

1,6194,0)114(5).1.(2 =×−×=−= Wkmcalcχ

Valoarea de calcul a criteriului 2calcχ = 61,1 este mai

mare decât 2tabχ = 27,7 (pentru f =14-1=13 grade de libertate şi

nivel de semnificaţie α = 0,01 (tabelul 5.14). În consecinţă, putem afirma că părerile specialiştilor

consultaţi şi clasificaţi concordă între ele. Ponderea δi a specialistului i se stabileşte astfel: se

consideră specialistul cel mai experimentat, acela care are cea mai mică sumă a rangurilor, în exemplu considerat, specialistul nr. 5 are:

71

min

=⎭⎬⎫

⎩⎨⎧∑

=hihah

şi-i atribuim ponderea δ5 = 2, iar cel mai puţin experimentat – în exemplul considerat – specialistul nr. 9 are:

671

max

=⎭⎬⎫

⎩⎨⎧∑

=hihah

ponderea δ9 = 1. Pentru stabilirea ponderii restului de specialişti vom scrie

ecuaţia liniară:

∑=

+=1h

ihi abaδ

Creativitate şi progres tehnic 196În exemplul considerat:

2.17.2

baba

+=+=

de unde rezultă:

∑=

−=1

.017,0139,2h

ihi aδ

Ponderile calculate, cu ajutorul expresiei de mai sus, pentru exemplul considerat se prezintă în tabelul 5.11.

Acum, indicatorii principali ai puterii de influenţă a factorilor asupra proprietăţilor studiate pot fi considerate sumele ponderate ale rangurilor calculate în tabelul 5.11. În acelaşi tabel

se dau şi rangurile clasificării finale. În cazul de faţă: )3(jΘ Cu

luarea în considerare a ponderilor specialiştilor, coeficientul de concordanţă se determină cu relaţia:

2

1

3

1

2

).(

12

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−

Δ=

∑

∑

=

=

m

ji

k

jj

kk

W

δ

(5.41)

pentru ranguri nelegate şi cu relaţia:

2

11

3

1

2

.).(

12

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡−−

Δ=

∑∑

∑

==

=

m

ji

m

ii

k

jj

Tkkm

W

δ

(5.42)

pentru ranguri legate, de unde: 2

1

1 1

11

2

.

∑∑∑

∑∑=

= =

==⎟⎟⎟⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜⎜⎜⎜

⎝

⎛

−=Δk

j

k

j

m

iiijm

iiij

k

jj k

aa

δδ

(5.45)

Restul notaţiilor sunt analoage acelora din expresiile

(5.46) şi (5.47). Valoarea pentru 2calcχ se determină cu expresia

(5.40). Folosind datele din tabelul 5.11 calculăm coeficientul de

concordanţă pentru exemplul citat cu ajutorul relaţiei (5.42), iar 2calcχ cu relaţia (5.40).

George-Ştefan COMAN 197

76,0441]318)1212(14[

64,476911412

.).(

12

32

11

3

1

2

=×−−×

××=

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡−−

Δ=

∑∑

∑

==

=

m

ji

m

ii

k

jj

Tkkm

W

δ

04,11776,0)112(14).1.(2 =×−×=−= Wkmcalcχ

Întrucât 2calcχ =117,04> 2

tabχ = 22,4 (pentru f = 14-1 = 13 grade de libertate şi nivelul de semnificaţie α = 0,05) putem afirma că există o concordanţă între părerile specialiştilor.

Comparaţia rangurilor ordonărilor definitive din tabelul 5.12, cu luarea în consideraţie a componenţei specialiştilor prin

)3(jΘ şi fără luarea în consideraţie a competenţei specialiştilor

prin )2(jΘ ne arată că rezultatele anchetei au fost identice. În

cazul general, corespondenţa între ordonări poate fi verificată cu ajutorul coeficientului de concordanţă Spearman.

De regulă, prezintă interes compararea diverselor clasificări ale specialiştilor cu clasificarea (ordonarea) finală. Aceasta se poate realiza, de exemplu, cu ajutorul coeficientului de de corelaţie a rangurilor a lui Spearman. Astfel, coeficienţii rS calculaţi pentru fiecare specialist cu ajutorul relaţiei (5.33) se prezintă în tabelul 5.9. Se observă clar că toţi coeficienţii rS sunt apropiaţi de 1 şi în consecinţă toţi specialiştii ordonează aproape la fel factorii propuşi în anchetă. Cu toate acestea, se poate vedea că ordonările specialiştilor 7, 8 şi 2 sunt mai apropiate de părerea generală. Cel mai mult diferă de această părere generală ordonarea specialistului 14. O asemenea analiză poate detaşa din numărul celor anchetaţi un grup de specialişti pentru care concordanţa de păreri asupra influenţei factorilor este maximă; în acelaşi timp, la eliminarea unor anchete anormale.

Dacă se detaşează câteva grupuri de specialişti, atunci vom verifica, pentru fiecare grup, gradul de concordanţă cu ajutorul coeficientului de concordanţă şi să alegem grupul cu părerile cele mai „omogene”, aşa numitul „Leader de opinie”. Există şi alte procedee de detaşare a grupului de specialişti, printre care şi a celor care au acelaşi punct de vedere, dar care diferă de părerea majorităţii.

Etapa 6. Analiza şi interpretarea rezultatelor prelucrării (clasificării). Gradul de influenţă al fiecărui factor asupra parametrului de optimizare studiat poate fi caracterizat prin:

1. suma rangurilor atribuite factorului respectiv: - fără a lua în considerare competenţa specialiştilor:

Creativitate şi progres tehnic 198

∑=

m

iija

1

- cu luarea în considerare a competenţei specialiştilor:

∑=

×m

iiija

1δ

2. rangul mediu obţinut de factor:

∑

∑∑

=

==

×== m

ii

m

iiij

j

m

iij

j

aa

m

aa

1

11 ;δ

δ

3. aşa numitul coeficient de „ponderare” al factorului:

∑∑

∑

∑∑

∑

= =

=

= =

=

×

×== m

i

k

jiij

m

iiij

jm

i

k

jij

m

iij

j

a

aM

a

aM

1 1

1

1 1

1 ;δ

δ

Se pot forma şi alţi indicatori. Caracteristicile formate se prezintă în tabelul 5.11. Cu cât

fiecare din ei este mai mic, cu atât mai intensă este influenţa factorului. Pentru analiza rezultatelor ordonării se construiesc diagrame apriorice ale rangurilor. O astfel de diagramă, pentru problema examinată, se prezintă în figura 5.8.

0

50

100

150

200

x8 x12 x9 x7 x5 x6 x1

1x1

0 x2 x3 x1 x4

Specialistul

Σaij

Fig.5.8. Diagrama apriorică a rangurilor care caracterizează

gradul de influenţă al factorilor asupra rezistenţei la temperaturi înalte a unei grupe de aliaje de turnare pe bază de nichel

Diagramele rangurilor pot avea diverse forme şi anume: a. descreşterea este aproape exponenţială. Acest caz,

cu descreşteri mari, este foarte potrivită la început. Astfel, putem

George-Ştefan COMAN 197

76,0441]318)1212(14[

64,476911412

.).(

12

32

11

3

1

2

=×−−×

××=

⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡−−

Δ=

∑∑

∑

==

=

m

ji

m

ii

k

jj

Tkkm

W

δ

04,11776,0)112(14).1.(2 =×−×=−= Wkmcalcχ

Întrucât 2calcχ =117,04> 2

tabχ = 22,4 (pentru f = 14-1 = 13 grade de libertate şi nivelul de semnificaţie α = 0,05) putem afirma că există o concordanţă între părerile specialiştilor.

Comparaţia rangurilor ordonărilor definitive din tabelul 5.12, cu luarea în consideraţie a componenţei specialiştilor prin

)3(jΘ şi fără luarea în consideraţie a competenţei specialiştilor

prin )2(jΘ ne arată că rezultatele anchetei au fost identice. În

cazul general, corespondenţa între ordonări poate fi verificată cu ajutorul coeficientului de concordanţă Spearman.

De regulă, prezintă interes compararea diverselor clasificări ale specialiştilor cu clasificarea (ordonarea) finală. Aceasta se poate realiza, de exemplu, cu ajutorul coeficientului de de corelaţie a rangurilor a lui Spearman. Astfel, coeficienţii rS calculaţi pentru fiecare specialist cu ajutorul relaţiei (5.33) se prezintă în tabelul 5.9. Se observă clar că toţi coeficienţii rS sunt apropiaţi de 1 şi în consecinţă toţi specialiştii ordonează aproape la fel factorii propuşi în anchetă. Cu toate acestea, se poate vedea că ordonările specialiştilor 7, 8 şi 2 sunt mai apropiate de părerea generală. Cel mai mult diferă de această părere generală ordonarea specialistului 14. O asemenea analiză poate detaşa din numărul celor anchetaţi un grup de specialişti pentru care concordanţa de păreri asupra influenţei factorilor este maximă; în acelaşi timp, la eliminarea unor anchete anormale.

Dacă se detaşează câteva grupuri de specialişti, atunci vom verifica, pentru fiecare grup, gradul de concordanţă cu ajutorul coeficientului de concordanţă şi să alegem grupul cu părerile cele mai „omogene”, aşa numitul „Leader de opinie”. Există şi alte procedee de detaşare a grupului de specialişti, printre care şi a celor care au acelaşi punct de vedere, dar care diferă de părerea majorităţii.

Etapa 6. Analiza şi interpretarea rezultatelor prelucrării (clasificării). Gradul de influenţă al fiecărui factor asupra parametrului de optimizare studiat poate fi caracterizat prin:

1. suma rangurilor atribuite factorului respectiv: - fără a lua în considerare competenţa specialiştilor:

Creativitate şi progres tehnic 198

∑=

m

iija

1

- cu luarea în considerare a competenţei specialiştilor:

∑=

×m

iiija

1δ

2. rangul mediu obţinut de factor:

∑

∑∑

=

==

×== m

ii

m

iiij

j

m

iij

j

aa

m

aa

1

11 ;δ

δ

3. aşa numitul coeficient de „ponderare” al factorului:

∑∑

∑

∑∑

∑

= =

=

= =

=

×

×== m

i

k

jiij

m

iiij

jm

i

k

jij

m

iij

j

a

aM

a

aM

1 1

1

1 1

1 ;δ

δ

Se pot forma şi alţi indicatori. Caracteristicile formate se prezintă în tabelul 5.11. Cu cât

fiecare din ei este mai mic, cu atât mai intensă este influenţa factorului. Pentru analiza rezultatelor ordonării se construiesc diagrame apriorice ale rangurilor. O astfel de diagramă, pentru problema examinată, se prezintă în figura 5.8.

0

50

100

150

200

x8 x12 x9 x7 x5 x6 x1

1x1

0 x2 x3 x1 x4

Specialistul

Σaij

Fig.5.8. Diagrama apriorică a rangurilor care caracterizează

gradul de influenţă al factorilor asupra rezistenţei la temperaturi înalte a unei grupe de aliaje de turnare pe bază de nichel

Diagramele rangurilor pot avea diverse forme şi anume: a. descreşterea este aproape exponenţială. Acest caz,

cu descreşteri mari, este foarte potrivită la început. Astfel, putem

George-Ştefan COMAN 199împărţi factorii în grupe şi, în raport cu anumite criterii, să „cernem” factorii neesenţiali;

b. descreşterea se produce respectând legea parabolică. Şi în acest caz putem grupa factorii şi „cernem” pe cei cu o influenţă redusă;

c. descreşterea este aproape liniară. Acest caz este „nefavorabil” întrucât specialiştii deşi au păreri cu grad înalt de convergenţă, fac deosebire între factori, dar fără prea multă siguranţă. În acest caz se recomandă să se includă în experiment toţi factorii;

d. distribuţia factorilor pe sumele rangurilor este aproape uniformă. Şi acest caz este nefavorabil. Întrucât aici specialiştii fie că nu pot alege factorii propuşi pe cei mai influenţi, fie că aceşti factori acţionează în realitate intens, fie că nivelul informaţiei apriorice este redus. Şi în acest caz se includ în program toţi factorii.

Astfel, în etapa de interpretare a rezultatelor obţinute, problema constă în împărţirea factorilor pe câteva grupe, compararea acestor grupe între ele şi în cernerea factorilor influenţi.

Analiza diagramei rangurilor în exemplul examinat în figura 5.8 ne arată că putem încerca să împărţim factorii studiaţi în trei grupe.

I. x4, x1, x3 şi x2; II. x10, x11, x6, x5, x7 şi x9; III. x12 şi x8. Un alt procedeu de împărţire (separare) constă în

întocmirea unor tabele în ace, pentru fiecare factor, se indică numărul de specialişti care au atribuit factorului respectiv un anumit rang. Pentru exemplul prezentat, un asemenea tabel este tabelul 5.17. Tabelul ilustrează destul de clar părerile specialiştilor în ce priveşte influenţa factorilor asupra proprietăţii studiate.

În conformitate cu acest tabel, specialiştii pot fi împărţiţi în două grupe:

I. x1, x2, x3 şi x4; II. x5, x6, x7, x8, x9, x10, x11 şi x12. Concluzia finală asupra grupelor în care se împart factorii

se face în felul următor. Se consideră că rangurile pentru fiecare din factori reprezintă o selecţie aleatoare, cu rang mediu ja .

Aceste ranguri medii pot fi comparate între ele şi putem forma grupe de factori pentru care rangurile medii nu diferă în mod semnificativ din punct de vedere statistic.

Creativitate şi progres tehnic 200Tabelul 5.17

Distribuţia răspunsurilor specialiştilor privind gradul de influenţă al factorilor asupra rezistenţei la temperaturi înalte a aliajelor de

turnare pe bază de nichel

Factorii Rangx1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12

1 4 1 1 4 1,5 1 1 1 1 2 3 2 3 5

2,5 1 1 1 1 3 2 4 3 1

3,5 1 1 1 1 4 2 4 4 1 5 1 3 2 1 1

5,5 1 1 1 1 1 1 6 1 3 8 4

6,5 1 1 7 1 1 2 1 1 3 1

7,5 1 1 8 3 1 2 1 4 9 5 1 3 2 2 3 1 10 1 6 1 1 1 1

10,5 1 1 1 1 11 1 2 8 1

12 1 4 3 5 Există diferite procedee de comparare a mediilor mai

multor selecţii. Unul dintre acestea propune compararea rangurilor medii în perechi, conform criteriului t al lui Student. Această recomandare însă este incorectă deoarece, în general, sunt comparate mai mult de două medii şi, în acelaşi timp, criteriul t se recomandă pentru determinarea importanţei diferenţei valorilor medii minime şi maxime în ansamblul mediilor. Întrucât, în acest caz, volumele selecţiilor sunt aceleaşi, se recomandă folosirea criteriului k al lui Link şi Wallace, care utilizează amplitudinile unor selecţii izolate Rj, valorile medii ale cărora se compară şi amplitudinile mediilor R(aj):

George-Ştefan COMAN 199împărţi factorii în grupe şi, în raport cu anumite criterii, să „cernem” factorii neesenţiali;

b. descreşterea se produce respectând legea parabolică. Şi în acest caz putem grupa factorii şi „cernem” pe cei cu o influenţă redusă;

c. descreşterea este aproape liniară. Acest caz este „nefavorabil” întrucât specialiştii deşi au păreri cu grad înalt de convergenţă, fac deosebire între factori, dar fără prea multă siguranţă. În acest caz se recomandă să se includă în experiment toţi factorii;

d. distribuţia factorilor pe sumele rangurilor este aproape uniformă. Şi acest caz este nefavorabil. Întrucât aici specialiştii fie că nu pot alege factorii propuşi pe cei mai influenţi, fie că aceşti factori acţionează în realitate intens, fie că nivelul informaţiei apriorice este redus. Şi în acest caz se includ în program toţi factorii.

Astfel, în etapa de interpretare a rezultatelor obţinute, problema constă în împărţirea factorilor pe câteva grupe, compararea acestor grupe între ele şi în cernerea factorilor influenţi.

Analiza diagramei rangurilor în exemplul examinat în figura 5.8 ne arată că putem încerca să împărţim factorii studiaţi în trei grupe.

I. x4, x1, x3 şi x2; II. x10, x11, x6, x5, x7 şi x9; III. x12 şi x8. Un alt procedeu de împărţire (separare) constă în

întocmirea unor tabele în ace, pentru fiecare factor, se indică numărul de specialişti care au atribuit factorului respectiv un anumit rang. Pentru exemplul prezentat, un asemenea tabel este tabelul 5.17. Tabelul ilustrează destul de clar părerile specialiştilor în ce priveşte influenţa factorilor asupra proprietăţii studiate.

În conformitate cu acest tabel, specialiştii pot fi împărţiţi în două grupe:

I. x1, x2, x3 şi x4; II. x5, x6, x7, x8, x9, x10, x11 şi x12. Concluzia finală asupra grupelor în care se împart factorii

se face în felul următor. Se consideră că rangurile pentru fiecare din factori reprezintă o selecţie aleatoare, cu rang mediu ja .

Aceste ranguri medii pot fi comparate între ele şi putem forma grupe de factori pentru care rangurile medii nu diferă în mod semnificativ din punct de vedere statistic.

Creativitate şi progres tehnic 200Tabelul 5.17

Distribuţia răspunsurilor specialiştilor privind gradul de influenţă al factorilor asupra rezistenţei la temperaturi înalte a aliajelor de

turnare pe bază de nichel

Factorii Rangx1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x8 x9 x10 x11 x12

1 4 1 1 4 1,5 1 1 1 1 2 3 2 3 5

2,5 1 1 1 1 3 2 4 3 1

3,5 1 1 1 1 4 2 4 4 1 5 1 3 2 1 1

5,5 1 1 1 1 1 1 6 1 3 8 4

6,5 1 1 7 1 1 2 1 1 3 1

7,5 1 1 8 3 1 2 1 4 9 5 1 3 2 2 3 1 10 1 6 1 1 1 1

10,5 1 1 1 1 11 1 2 8 1

12 1 4 3 5 Există diferite procedee de comparare a mediilor mai

multor selecţii. Unul dintre acestea propune compararea rangurilor medii în perechi, conform criteriului t al lui Student. Această recomandare însă este incorectă deoarece, în general, sunt comparate mai mult de două medii şi, în acelaşi timp, criteriul t se recomandă pentru determinarea importanţei diferenţei valorilor medii minime şi maxime în ansamblul mediilor. Întrucât, în acest caz, volumele selecţiilor sunt aceleaşi, se recomandă folosirea criteriului k al lui Link şi Wallace, care utilizează amplitudinile unor selecţii izolate Rj, valorile medii ale cărora se compară şi amplitudinile mediilor R(aj):

Geo

rge-Ş

tefa

n C

OM

AN

20

1

Tabe

lul 5

.18

Val

orile

crit

ice

ale

crite

riulu

i k (L

inec

k-W

alla

ce) p

entru

un

nive

l de

sem

nific

aţie

α =

0,0

5

Num

ărul

gru

pelo

r de

sele

cţie

(υ)

Vol

umul

gr

upei

de

sele

cţie

(m)

2 3

4 5

6 7

8 9

10

11

12

13

14

15

20

50

2 3,

43

2,35

1,

74

1,39

1,

15

0,99

0,

87

0,77

0,

70

0,63

0,

58

0,54

0,

50

0,47

0,

358

0,15

1 3

1,90

1,

44

1,14

0,

94

0,80

0,

70

0,62

0,

56

0,51

0,

47

0,43

0,

40

0,38

0,

35

0,27

4 0,

119

4 1,

62

1,25

1,

01

0,84

0,

72

0,63

0,

57

0,51

0,

47

0,43

0,

40

0,37

0,

35

0,33

0,

254

0,11

2 5

1,53

1,

19

0,96

0,

81

0,70

0,

61

0,55

0,

50

0,45

0,

42

0,39

0,

36

0,34

0,

32

0,24

9 0,

110

6 1,

50

1,17

0,

95

0,80

0,

69

0,61

0,

55

0,49

0,

45

0,42

0,

39

0,36

0,

34

0,32

0,

249

0,11

0 7

1,49

1,

17

0,95

0,

80

0,69

0,

61

0,55

0,

50

0,45

0,

42

0,39

0,

36

0,34

0,

32

0,25

1 0,

111

8 1,

49

1,18

0,

96

0,81

0,

70

0,62

0,

55

0,50

0,

46

0,42

0,

39

0,37

0,

35

0,33

0,

254

0,11

3 9

1,50

1,

19

0,97

0,

82

0,71

0,

62

0,56

0,

51

0,47

0,

43

0,40

0,

37

0,35

0,

33

0,25

8 0,

115

10

1,52

1,

20

0,98

0,

83

0,72

0,

63

0,57

0,

52

0,47

0,

44

0,41

0,

38

0,36

0,

34

0,26

2 0,

117

11

1,54

1,

22

0,99

0,

84

0,73

0,

64

0,58

0,

52

0,48

0,

44

0,41

0,

38

0,36

0,

34

0,26

6 0,

119

12

1,56

1,

23

1,01

0,

85

0,74

0,

65

0,58

0,

53

0,49

0,

45

0,42

0,

39

0,37

0,

35

0,27

0 0,

121

13

1,58

1,

25

1,02

0,

86

0,75

0,

66

0,59

0,

54

0,49

0,

46

0,42

0,

40

0,37

0,

37

0,27

4 0,

122

14

1,60

1,

26

1,03

0,

87

0,76

0,

67

0,60

0,

55

0,50

0,

46

0,43

0,

40

0,38

0,

36

0,27

9 0,

124

15

1,62

1,

28

1,05

0,

89

0,77

0,

68

0,61

0,

55

0,51

0,

47

0,44

0,

41

0,38

0,

36

0,28

3 0,

126

20

1,72

1,

36

1,12

0,

95

0,82

0,

73

0,65

0,

59

0,54

0,

50

0,47

0,

44

41

0,39

0,

303

0,13

5 50

2,

23

1,77

1,

45

1,22

1,

06

0,94

0,

85

0,77

0,

71

0,65

0,

61

0,57

0,

53

0,50

0,

394

0,17

7

Creativitate şi progres tehnic 202

∑=

= ν

ν

1

)(.

jj

acalc

R

Rk j (5.46)

unde υ reprezintă numărul mediilor comparate, iar j numărul de ordine ale mediei comparate.

Amplitudinile ordonărilor factorului j, Rj = aij max – aij min şi a rangurilor medii aj se prezintă în tabelul 5.12.

Se consideră că mediile comparate nu diferă între ele dacă valoarea kcalc este mai mică decât ktab, la un nivel ales de semnificaţie α, numărul de membri ai selecţiei (în cazul de faţă numărul specialiştilor m = 14) şi numărul de medii comparate υ. Valorile tabelate pentru ktab sun prezentate în tabelul 5.18.

Vom verifica dacă rangurile medii pentru factorii x4, x3, x2 şi x1, incluşi în prima grupă, diferă între ele:

28,012

)04,289,2.(4.

1

)(=

−==

∑=

ν

ν

jj

acalc

R

Rk j

Din tabelul 5.18, pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 4, ktab = 1,03 > ktab = 0,28 şi deci se poate considera că rangurile medii ale celor patru factori nu diferă între ele formând un grup unic.

Vom reuni acum factorii din grupele I şi II. În acest caz vom avea:

34,15,47

)04,239,8.(10.

1

)(=

−==

∑=

ν

ν

jj

acalc

R

Rk j

Din tabelul 5.18, pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 10, ktab = 0,50 < kcalc = 1,41, în consecinţă putem afirma că grupele I şi II ale factorilor diferă între ele. În acest caz, vom încerca să includem în grupa I-a numai un factor din grupa II-a şi anume x10. În noua situaţie:

41,117

)04,282,6.(5=

−=calck

care, de asemenea, este mai mare decât ktab = 0,87 (pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 5). În consecinţă, nici factorul x10 şi cu atât mai mult alţi factori din grupa II-a nu pot fi incluşi în grupa I-a.

Vom verifica acum dacă rangurile medii ale factorilor din grupa II-a diferă între ele. În acest caz:

George-Ştefan COMAN 203

27,065,3

)82,639,8.(6=

−=calck

deci mai mic decât ktab = 0,76 (pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 6). Astfel, rangurile medii ale factorilor x10, x11, x6, x5, x7, x9 nu diferă între ele şi, ca urmare, ele formează o grupă unică.

Vom reuni acum factorii din grupele a II-a şi a III-a. Vom avea:

69,047

)82,685,10.(8=

−=calck

deci mai mare decât ktab = 0,60 (pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 3). Ca urmare, aceste grupe nu se pot unifica.

Vom încerca să includem în grupa II-a numai factorul x12. În acest caz:

54,05,40

)82,696,9.(7=

−=calck

deci mai mic decât ktab = 0,67 (pentru α = 0,05, m=14 şi υ = 7) şi, ca urmare, factorul x12 poate fi inclus în grupa II-a, iar în grupa III-a va rămâne numai factorul x8.

Acum putem trage concluziile ordonării apriorice în exemplul examinat. Specialiştii au separat trei grupe de factori care influenţează asupra rezistenţei la temperaturi înalte ale aliajelor de turnare pe bază de nichel.

I. Cr(x4); Al(x1); Nb(x3); Mo(x2). II. tturnare(x10); Vrăcire(x11); Ti(x6); Zr(x5); Co(x7);

tsupraîncălzire(x9). III. Fe(x8). După părerea

specialiştilor, factorii din grupa I-a sunt cei mai importanţi şi, ca urmare, trebuie să fie incluşi, în primul rând, în programul de cercetare.

Etapa 7. Precizarea ordonării (clasificării) factorilor care influenţează cel mai puternic, aleşi în etapele precedente. Dacă în urma prelucrării rezultatelor ordonării apriorice nu se alege un factor ci o grupă de factori cu influenţă maximă, are sens să încercăm o ordonare mai precisă a influenţei factorilor ce formează această grupă. În acest caz se recomandă utilizarea comparaţiilor pare (perechi). Astfel,

Tabelul 5.19 Tabelul comparaţiilor pare ale factorilor de către specialişti

x1 x2 x3 x4

x1 - 1 1 0 x2 0 - 1 0 x3 0 0 - 0 x4 1 1 1 -

Creativitate şi progres tehnic 202

∑=

= ν

ν

1

)(.

jj

acalc

R

Rk j (5.46)

unde υ reprezintă numărul mediilor comparate, iar j numărul de ordine ale mediei comparate.

Amplitudinile ordonărilor factorului j, Rj = aij max – aij min şi a rangurilor medii aj se prezintă în tabelul 5.12.

Se consideră că mediile comparate nu diferă între ele dacă valoarea kcalc este mai mică decât ktab, la un nivel ales de semnificaţie α, numărul de membri ai selecţiei (în cazul de faţă numărul specialiştilor m = 14) şi numărul de medii comparate υ. Valorile tabelate pentru ktab sun prezentate în tabelul 5.18.

Vom verifica dacă rangurile medii pentru factorii x4, x3, x2 şi x1, incluşi în prima grupă, diferă între ele:

28,012

)04,289,2.(4.

1

)(=

−==

∑=

ν

ν

jj

acalc

R

Rk j

Din tabelul 5.18, pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 4, ktab = 1,03 > ktab = 0,28 şi deci se poate considera că rangurile medii ale celor patru factori nu diferă între ele formând un grup unic.

Vom reuni acum factorii din grupele I şi II. În acest caz vom avea:

34,15,47

)04,239,8.(10.

1

)(=

−==

∑=

ν

ν

jj

acalc

R

Rk j

Din tabelul 5.18, pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 10, ktab = 0,50 < kcalc = 1,41, în consecinţă putem afirma că grupele I şi II ale factorilor diferă între ele. În acest caz, vom încerca să includem în grupa I-a numai un factor din grupa II-a şi anume x10. În noua situaţie:

41,117

)04,282,6.(5=

−=calck

care, de asemenea, este mai mare decât ktab = 0,87 (pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 5). În consecinţă, nici factorul x10 şi cu atât mai mult alţi factori din grupa II-a nu pot fi incluşi în grupa I-a.

Vom verifica acum dacă rangurile medii ale factorilor din grupa II-a diferă între ele. În acest caz:

George-Ştefan COMAN 203

27,065,3

)82,639,8.(6=

−=calck

deci mai mic decât ktab = 0,76 (pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 6). Astfel, rangurile medii ale factorilor x10, x11, x6, x5, x7, x9 nu diferă între ele şi, ca urmare, ele formează o grupă unică.

Vom reuni acum factorii din grupele a II-a şi a III-a. Vom avea:

69,047

)82,685,10.(8=

−=calck

deci mai mare decât ktab = 0,60 (pentru α = 0,05, m = 14 şi υ = 3). Ca urmare, aceste grupe nu se pot unifica.

Vom încerca să includem în grupa II-a numai factorul x12. În acest caz:

54,05,40

)82,696,9.(7=

−=calck

deci mai mic decât ktab = 0,67 (pentru α = 0,05, m=14 şi υ = 7) şi, ca urmare, factorul x12 poate fi inclus în grupa II-a, iar în grupa III-a va rămâne numai factorul x8.

Acum putem trage concluziile ordonării apriorice în exemplul examinat. Specialiştii au separat trei grupe de factori care influenţează asupra rezistenţei la temperaturi înalte ale aliajelor de turnare pe bază de nichel.

I. Cr(x4); Al(x1); Nb(x3); Mo(x2). II. tturnare(x10); Vrăcire(x11); Ti(x6); Zr(x5); Co(x7);

tsupraîncălzire(x9). III. Fe(x8). După părerea

specialiştilor, factorii din grupa I-a sunt cei mai importanţi şi, ca urmare, trebuie să fie incluşi, în primul rând, în programul de cercetare.

Etapa 7. Precizarea ordonării (clasificării) factorilor care influenţează cel mai puternic, aleşi în etapele precedente. Dacă în urma prelucrării rezultatelor ordonării apriorice nu se alege un factor ci o grupă de factori cu influenţă maximă, are sens să încercăm o ordonare mai precisă a influenţei factorilor ce formează această grupă. În acest caz se recomandă utilizarea comparaţiilor pare (perechi). Astfel,

Tabelul 5.19 Tabelul comparaţiilor pare ale factorilor de către specialişti

x1 x2 x3 x4

x1 - 1 1 0 x2 0 - 1 0 x3 0 0 - 0 x4 1 1 1 -

Creativitate şi progres tehnic 204 specialiştilor li se propune să compare factorii în perechi, pentru a stabili, în fiecare pereche, care factor este cel mai important.

În exemplul examinat, s-a propus la zece specialişti, din numărul celor anchetaţi special, să compare între ei patru factori: x1, x2, x3 şi x4, selectaţi în primele etape, care au o influenţă maximă. Fiecare specialist a fost solicitat să completeze un tabel de comparaţii perechi, tabelul 5.19, astfel:

- dacă factorul i este preferabil faşă de factorul j, atunci în celula ij se introduce cifra 1, iar în celula li cifra 0;

- în celulele diagonalei principale a tabelului se trece semnul (-).

Drept exemplu, în tabelul 5.19 se prezintă rezultatele comparaţiei „pe perechi” a factorilor, efectuate de către primul specialist.

În continuare, datele din tabelul 5.19 se centralizează într-un tabel centralizator. În fiecare celulă ij al acestuia se introduce numărul de preferinţă pentru factorul i în raport cu factorul j (vom denumi rang aij) obţinut de la toţi specialiştii.

Rezultatele finale ale comparaţiilor, pe perechi de factori, în exemplul considerat, se prezintă în tabelul 5.20.

Ca şi în cazurile precedente, înainte de a trage concluziile asupra rezultatelor ordonării este necesară verificarea concordanţei între părerile specialiştilor. În cazul comparaţiilor pe perechi se propune să se calculeze următorul coeficient de concordanţă.

)1).(1.(.)1).(1.(...4.4

−−

−−+Σ−Σ=

kmkmkmkmama

V ijij (5.47)

unde însumarea se face numai pe acele celule ale tabelului care se găsesc mai sus (sau mai jos) de diagonala principală.

Tabelul 5.20 Tabelul centralizator al comparaţiilor pe perechi

x1 x2 x3 x4 ∑aij Ordonare

finală x1 - 7 6 5 18 2 x2 3 - 7 2 12 3 x3 4 3 - 0 7 4 x4 5 8 10 - 23 1 ∑aij 12 18 23 7

Ordonare finală 2 3 4 1

George-Ştefan COMAN 205 În cazul concordanţei totale a specialiştilor V = 1, pentru

mărimea V = (m-2)/2.(m-1) - dacă „m” este par şi V = m-1)/2.(m-1) – dacă „m” este impar.

Importanţa statistică a coeficientului de concordanţă V poate fi realizată cu ajutorul criteriului χ2. Pentru aceasta se calculează mărimea:

⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡−

−−−−

−−+Σ−Σ

−=

)2.(8)3).(1).(1.(.

4)1).(1.(.

24 22

mmkmkmkmkmama

m ijijcalcχ (5.48)

(însumarea se face la fel ca şi pentru V) şi se compară cu 2tabχ la

un nivel de semnificaţie α ales şi un număr de grade de libertate:

2)2.(2)1).(1.(.

−−−

=m

kmkmf (5.49)

Coeficientul de concordanţă V se consideră că prezintă importanţă statistică dacă 2

calcχ > 2tabχ .

În exemplul considerat vom realiza măsurarea prin celulele din tabelul 5.20 ce se găsesc deasupra diagonalei principale:

16327567 222222 =++++=Σ ija

2727567 =++++=Σ ija

604,0)14).(110.(4.10

)14).(110(4.1027.10.4163.4=

−−−−+−

=V

44,22)210.(8

)310).(14).(110.(4.104

)14).(110.(4.1027.10163210

42 =⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡−

−−−−

−−+−

−=calcχ

844,8)210.(2

)14).(110.(4.102 ≈=

−−−

=f

Întrucât 2calcχ =22,44> 2

tabχ =15,51 (pentru f = 8 şi α =

0,05 sau 2tabχ = 20,09 (pentru f = 8 şi α = 0,01) se poate afirma că

există o concordanţă între părerile specialiştilor. Vom însuma acum rangurile din tabelul comparaţiilor „pe

perechi” şi linii pe coloane, tabelul 5.20. Sumele obţinute pentru ranguri determină ordonarea

finală. Dacă comparăm sumele pe linii, locul 1 îl ocupă factorul cu număr maxim, iar dacă comparăm sumele pe coloane – cu suma minimă, tabelul 5.20.

Analiza datelor obţinute ne arată că micşorarea numărului de factori propuşi pentru ordonare şi indicarea că ele

Creativitate şi progres tehnic 204 specialiştilor li se propune să compare factorii în perechi, pentru a stabili, în fiecare pereche, care factor este cel mai important.

În exemplul examinat, s-a propus la zece specialişti, din numărul celor anchetaţi special, să compare între ei patru factori: x1, x2, x3 şi x4, selectaţi în primele etape, care au o influenţă maximă. Fiecare specialist a fost solicitat să completeze un tabel de comparaţii perechi, tabelul 5.19, astfel:

- dacă factorul i este preferabil faşă de factorul j, atunci în celula ij se introduce cifra 1, iar în celula li cifra 0;

- în celulele diagonalei principale a tabelului se trece semnul (-).

Drept exemplu, în tabelul 5.19 se prezintă rezultatele comparaţiei „pe perechi” a factorilor, efectuate de către primul specialist.

În continuare, datele din tabelul 5.19 se centralizează într-un tabel centralizator. În fiecare celulă ij al acestuia se introduce numărul de preferinţă pentru factorul i în raport cu factorul j (vom denumi rang aij) obţinut de la toţi specialiştii.

Rezultatele finale ale comparaţiilor, pe perechi de factori, în exemplul considerat, se prezintă în tabelul 5.20.

Ca şi în cazurile precedente, înainte de a trage concluziile asupra rezultatelor ordonării este necesară verificarea concordanţei între părerile specialiştilor. În cazul comparaţiilor pe perechi se propune să se calculeze următorul coeficient de concordanţă.

)1).(1.(.)1).(1.(...4.4

−−

−−+Σ−Σ=

kmkmkmkmama

V ijij (5.47)

unde însumarea se face numai pe acele celule ale tabelului care se găsesc mai sus (sau mai jos) de diagonala principală.

Tabelul 5.20 Tabelul centralizator al comparaţiilor pe perechi

x1 x2 x3 x4 ∑aij Ordonare

finală x1 - 7 6 5 18 2 x2 3 - 7 2 12 3 x3 4 3 - 0 7 4 x4 5 8 10 - 23 1 ∑aij 12 18 23 7

Ordonare finală 2 3 4 1

George-Ştefan COMAN 205 În cazul concordanţei totale a specialiştilor V = 1, pentru

mărimea V = (m-2)/2.(m-1) - dacă „m” este par şi V = m-1)/2.(m-1) – dacă „m” este impar.

Importanţa statistică a coeficientului de concordanţă V poate fi realizată cu ajutorul criteriului χ2. Pentru aceasta se calculează mărimea:

⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡−

−−−−

−−+Σ−Σ

−=

)2.(8)3).(1).(1.(.

4)1).(1.(.

24 22

mmkmkmkmkmama

m ijijcalcχ (5.48)

(însumarea se face la fel ca şi pentru V) şi se compară cu 2tabχ la

un nivel de semnificaţie α ales şi un număr de grade de libertate:

2)2.(2)1).(1.(.

−−−

=m

kmkmf (5.49)

Coeficientul de concordanţă V se consideră că prezintă importanţă statistică dacă 2

calcχ > 2tabχ .

În exemplul considerat vom realiza măsurarea prin celulele din tabelul 5.20 ce se găsesc deasupra diagonalei principale:

16327567 222222 =++++=Σ ija

2727567 =++++=Σ ija

604,0)14).(110.(4.10

)14).(110(4.1027.10.4163.4=

−−−−+−

=V

44,22)210.(8

)310).(14).(110.(4.104

)14).(110.(4.1027.10163210

42 =⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡−

−−−−

−−+−

−=calcχ

844,8)210.(2

)14).(110.(4.102 ≈=

−−−

=f

Întrucât 2calcχ =22,44> 2

tabχ =15,51 (pentru f = 8 şi α =

0,05 sau 2tabχ = 20,09 (pentru f = 8 şi α = 0,01) se poate afirma că

există o concordanţă între părerile specialiştilor. Vom însuma acum rangurile din tabelul comparaţiilor „pe

perechi” şi linii pe coloane, tabelul 5.20. Sumele obţinute pentru ranguri determină ordonarea

finală. Dacă comparăm sumele pe linii, locul 1 îl ocupă factorul cu număr maxim, iar dacă comparăm sumele pe coloane – cu suma minimă, tabelul 5.20.

Analiza datelor obţinute ne arată că micşorarea numărului de factori propuşi pentru ordonare şi indicarea că ele

Creativitate şi progres tehnic 206 sunt cele mai importante, a permis specialiştilor să împartă destul de clar factorii, în ceea ce priveşte influenţa lor asupra rezistenţei grupei de aliaje de turnare pe bază de nichel, la temperaturi înalte.

În conformitate cu părerea colectivă a specialiştilor, factorii grupei 1 se ordonează după gradul lor de importanţă, în următorul şir:

Cr(x4); Al(x1); Mo(x2); Nb(x3) Astfel, spre deosebire de ordonarea după etapele

precedente, în această ultimă ordonare, putem deja spune, în primul rând, care din factori influenţează mai mult (anterior factorii erau grupaţi într-o grupă şi nu se deosebeau între ei prin ranguri medii), iar în al doilea rând molibdenul şi niobiul şi-au schimbat locurile. Cu aceasta procedeul de ordonare apriorică a factorilor se termină.

Succesiunea examinată de prelucrare a datelor ordonării apriorice nu este singura posibilă. Ne vom opri asupra unui procedeu, destul de frecvent întâlnit în practică, când unii specialişti dacă nu pot atribui rangul unuia sau unor factori şi-i omit din ordonare.

Un exemplu tipic în acest sens se prezintă în tabelul 5.21, unde se reproduce un fragment de ordonare realizat de şapte specialişti privitor la zece factori ce influenţează cel mai puternic asupra sudabilităţii unui aliaj pe bază de cupru. Vom arăta pe acest exemplu cum se face aprecierea ordonării.

La început vom examina sumele iniţiale ale rangurilor:

∑=

m

iija

1

pentru fiecare factor (vezi tabelul 5.20). Apoi vom nota

numărul specialiştilor mj, care au ordonat factorul respectiv şi calculăm rangul mediu iniţial pentru factori:

j

m

iij

ij m

aa

∑== 1 (5.50)

În continuare se calculează rangul mediu comun:

∑

∑∑

=

= == k

jj

m

i

k

jij

ij

m

aa

1

1 1 (5.51)

Geo

rge-Ş

tefa

n C

OM

AN

20

7

Ta

belu

l 5.2

1 R

ezul

tate

le a

nche

tării

spe

cial

iştil

or p

entru

ale

gere

a fa

ctor

ilor c

e in

fluenţe

ază

A

supr

a su

dabi

lităţ

ii un

ui a

liaj p

e ba

ză d

e cu

pru

Fact

orii

(j)

S

peci

aliş

tii

(i)

x 1

x 2

x 3

x 4

x 5

x 6

x 7

x 8

x 9

x 10

1

4 10

5

8 1

9 3

6 2

7

2 6

- 4

7 2

8 3

5 1

-

3 3

7 6

- 1

8 2

9 4

5

4 3

9 4

8 2

7 -

1 5

6

5 4

9 6

7 1

- 3

5 2

8

6 4

9 5

8 1

10

2 6

3 7

7

5 -

4 -

3 -

1 -

2 6

∑

a ij (

i=1,

2,…

,m)

29

44

84

38

11

42

14

36

15

39

∑∑

a ij =

302

m

i 7

5 7

5 7

5 6

6 7

6 ∑

mi =

61

a i

4,1

8,8

4,9

7,6

1,6

8,4

2,3

6 2,

1 6,

5

Cre

ativ

itate

şi p

rogr

es te

hnic

20

8

Tabe

lul 5

.21

(Con

tinua

re)

),..

.,2,1

(2

mi

a ij

=ΣΣ

12

7 39

2 17

0 29

0 21

35

8 36

36

49

36

2 ija

ΣΣ=

1920

),..

.,2,1

(m

ia

aij

j=

Σ

118,

8 38

7,2

166,

6 28

8,8

17,6

35

2,8

32,2

21

6 31

,5

253,

6 =

ΣΣ

)(

ijja

a18

55,1

2 jm

49

25

49

25

49

25

36

36

49

36

∑

2 jm

=379

r i 0,

12

0,09

0,

12

0,09

0,

12

0,09

0,

10

0,10

0,

12

0,10

ia -

prec

izat

4,

85

5,30

4,

94

5,19

4,

55

5,26

4,

69

5,06

4,

61

5,10

iniţi

ală

4 10

5

8 1

9 3

6 2

7

Ord

onăr

i fin

ale

după

pr

eciz

are

4 10

5

8 1

9 3

6 2

7

Geo

rge-Ş

tefa

n C

OM

AN

20

7

Ta

belu

l 5.2

1 R

ezul

tate

le a

nche

tării

spe

cial

iştil

or p

entru

ale

gere

a fa

ctor

ilor c

e in

fluenţe

ază

A

supr

a su

dabi

lităţ

ii un

ui a

liaj p

e ba

ză d

e cu

pru

Fact

orii

(j)

S

peci

aliş

tii

(i)

x 1

x 2

x 3

x 4

x 5

x 6

x 7

x 8

x 9

x 10

1

4 10

5

8 1

9 3

6 2

7

2 6

- 4

7 2

8 3

5 1

-

3 3

7 6

- 1

8 2

9 4

5

4 3

9 4

8 2

7 -

1 5

6

5 4

9 6

7 1

- 3

5 2

8

6 4

9 5

8 1

10

2 6

3 7

7

5 -

4 -

3 -

1 -

2 6

∑

a ij (

i=1,

2,…

,m)

29

44

84

38

11

42

14

36

15

39

∑∑

a ij =

302

m

i 7

5 7

5 7

5 6

6 7

6 ∑

mi =

61

a i

4,1

8,8

4,9

7,6

1,6

8,4

2,3

6 2,

1 6,

5

Cre

ativ

itate

şi p

rogr

es te

hnic

20

8

Tabe

lul 5

.21

(Con

tinua

re)

),..

.,2,1

(2

mi

a ij

=ΣΣ

12

7 39

2 17

0 29

0 21

35

8 36

36

49

36

2 ija

ΣΣ=

1920

),..

.,2,1

(m

ia

aij

j=

Σ

118,

8 38

7,2

166,

6 28

8,8

17,6

35

2,8

32,2

21

6 31

,5

253,

6 =

ΣΣ

)(

ijja

a18

55,1

2 jm

49

25

49

25

49

25

36

36

49

36

∑

2 jm

=379

r i 0,

12

0,09

0,

12

0,09

0,

12

0,09

0,

10

0,10

0,

12

0,10

ia -

prec

izat

4,

85

5,30

4,

94

5,19

4,

55

5,26

4,

69

5,06

4,

61

5,10

iniţi

ală

4 10

5

8 1

9 3

6 2

7

Ord

onăr

i fin

ale

după

pr

eciz

are

4 10

5

8 1

9 3

6 2

7

George-Ştefan COMAN 209Apoi se calculează: 1. dispersia medie în intervalul ordonărilor fiecărui

factor:

km

aaas k

jj

m

i

k

jijij

m

i

k

jij

l

−

−=

∑

∑∑∑∑

=

= == =

1

1 11 1

2

2 (5.52)

2. dispersia pentru rangurile medii ale tuturor factorilor:

11 11 12

−

−⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

=∑∑∑ ∑= == =

k

aaaas

m

i

k

jijij

k

j

k

jijj

rang (5.53)

3. o anumită medie specială:

∑

∑∑

=

==

−

−⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

= k

jj

k

jj

k

jj

mk

mmM

1

1

2

2

1

).1(

(5.54)

4. fiabilitatea medie a ordonării unice:

22

22

.).1( rangl

lrangl ssM

ssr

−−

= (5.55)

5. fiabilitatea aprecierii fiecărui factor:

lj

ljj rm

rmr

).1(1.−+

= (5.56)

6. aprecierea rangului mediu precizat:

jjjijprecizatj armaa .)1.( +−= (5.57)

Pentru exemplul considerat toate mărimile specificate se

prezintă în tabelul 5.21. Calculul lor s-a făcut cu relaţiile de mai

sus: ija =302/61=4,95; 2ls = (1920-4,95×302)/(61-10) = 8,34;

2rangs = (1855,1-4,95×302)/(10-1) = 40,02; M = (612-379)/10-1)×61

= 6,09; lr = (40,02-8,34)/40,02×8,34×(6,09-1) = 0,019. În ultimele două rânduri din tabelul 5.21 se prezintă

ordonările pentru rangurile medii iniţiale ja şi precizate

precizatja . În cazul prezentat se constată că ordonările coincid.

Astfel, omiterea de către specialişti a rangurilor pentru unii factori n-a influenţat asupra rezultatelor definitive ale ordonării.

Creativitate şi progres tehnic 2105.3.5. Alegerea variabilelor independente

(ordonarea apriorică a lor prin metoda balanţei aleatoare) Problema alegerii factorilor cu influenţă puternică,

precede, de regulă, rezolvarea altor probleme, de exemplu – optimizarea. Din această cauză, condiţia principală faţă de orice planuri de experimente la alegerea (ceea ce este echivalent cu „cernerea”) factorilor independenţi – este numărul minim de experienţe. Pentru realizarea unui asemenea experiment de cernere se utilizează planuri nesaturate, saturate şi suprasaturate. Gradul de saturaţie al planurilor de experimentare este determinat de raportul dintre numărul de experienţe şi numărul de efecte precizate ale factorilor.

În cazul în care diagrama căutată a rangurilor are un caracter exponenţial, adică din mulţimea de factori luaţi sub observaţie şi interacţiunea lor influenţează puternic doar o mică parte şi, ca atare, se pot utiliza planurile suprasaturate – când numărul de experienţe N este mult mai mic decât numărul total de efecte apreciate K. Din punct de vedere formal, aceasta înseamnă că numărul gradelor de libertate (N – K) devine negativ şi din această cauză nu putem face o apreciere cantitativă riguroasă a tuturor factorilor şi interacţiunii acestora. Dar, la realizarea experimentului acesta nici nu este necesar. În acest caz este suficientă numai o „dezintegrare” prealabilă a modelului matematic, raportând cea mai mare parte a efectelor la câmpul de „bruiaj” (în sensul existenţei unui ansamblu de efecte de mică importanţă şi componenta aleatoare). În acest caz, efectele care au rămas pot fi alese pentru studiul ulterior şi apreciate cantitativ. Cu alte cuvinte, se face următoarea dezintegrare a modelului matematic:

ε+++= ∑ ∑−

= =

lK

i

l

jjjii zcxbby

1 10 .. (5.58)

în efecte care prezintă importanţă (K – l) şi care nu prezintă importanţă l, precum şi componenta aleatoare ε.

Este normal ca dispersia remanentă în aprecierea căreia vor intra efectele ce prezintă importanţă dar care nu au fost încă separate este la început mare:

∑=

+=l

jzfjrem sscs

1

2222 . ε (5.59)

Însă, la îndepărtarea pas cu pas a efectelor ce prezintă importanţă, această dispersie remanentă scade în mod continuu, până ce nu devine comensurabilă cu dispersia experienţei.

Ca urmare acestei cerneri se obţine aprecierea cantitativă a contribuţiei şi modelul matematic al procesului, care

George-Ştefan COMAN 209Apoi se calculează: 1. dispersia medie în intervalul ordonărilor fiecărui

factor:

km

aaas k

jj

m

i

k

jijij

m

i

k

jij

l

−

−=

∑

∑∑∑∑

=

= == =

1

1 11 1

2

2 (5.52)

2. dispersia pentru rangurile medii ale tuturor factorilor:

11 11 12

−

−⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

=∑∑∑ ∑= == =

k

aaaas

m

i

k

jijij

k

j

k

jijj

rang (5.53)

3. o anumită medie specială:

∑

∑∑

=

==

−

−⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

= k

jj

k

jj

k

jj

mk

mmM

1

1

2

2

1

).1(

(5.54)

4. fiabilitatea medie a ordonării unice:

22

22

.).1( rangl

lrangl ssM

ssr

−−

= (5.55)

5. fiabilitatea aprecierii fiecărui factor:

lj

ljj rm

rmr

).1(1.−+

= (5.56)

6. aprecierea rangului mediu precizat:

jjjijprecizatj armaa .)1.( +−= (5.57)

Pentru exemplul considerat toate mărimile specificate se

prezintă în tabelul 5.21. Calculul lor s-a făcut cu relaţiile de mai

sus: ija =302/61=4,95; 2ls = (1920-4,95×302)/(61-10) = 8,34;

2rangs = (1855,1-4,95×302)/(10-1) = 40,02; M = (612-379)/10-1)×61

= 6,09; lr = (40,02-8,34)/40,02×8,34×(6,09-1) = 0,019. În ultimele două rânduri din tabelul 5.21 se prezintă

ordonările pentru rangurile medii iniţiale ja şi precizate

precizatja . În cazul prezentat se constată că ordonările coincid.

Astfel, omiterea de către specialişti a rangurilor pentru unii factori n-a influenţat asupra rezultatelor definitive ale ordonării.

Creativitate şi progres tehnic 2105.3.5. Alegerea variabilelor independente

(ordonarea apriorică a lor prin metoda balanţei aleatoare) Problema alegerii factorilor cu influenţă puternică,

precede, de regulă, rezolvarea altor probleme, de exemplu – optimizarea. Din această cauză, condiţia principală faţă de orice planuri de experimente la alegerea (ceea ce este echivalent cu „cernerea”) factorilor independenţi – este numărul minim de experienţe. Pentru realizarea unui asemenea experiment de cernere se utilizează planuri nesaturate, saturate şi suprasaturate. Gradul de saturaţie al planurilor de experimentare este determinat de raportul dintre numărul de experienţe şi numărul de efecte precizate ale factorilor.

În cazul în care diagrama căutată a rangurilor are un caracter exponenţial, adică din mulţimea de factori luaţi sub observaţie şi interacţiunea lor influenţează puternic doar o mică parte şi, ca atare, se pot utiliza planurile suprasaturate – când numărul de experienţe N este mult mai mic decât numărul total de efecte apreciate K. Din punct de vedere formal, aceasta înseamnă că numărul gradelor de libertate (N – K) devine negativ şi din această cauză nu putem face o apreciere cantitativă riguroasă a tuturor factorilor şi interacţiunii acestora. Dar, la realizarea experimentului acesta nici nu este necesar. În acest caz este suficientă numai o „dezintegrare” prealabilă a modelului matematic, raportând cea mai mare parte a efectelor la câmpul de „bruiaj” (în sensul existenţei unui ansamblu de efecte de mică importanţă şi componenta aleatoare). În acest caz, efectele care au rămas pot fi alese pentru studiul ulterior şi apreciate cantitativ. Cu alte cuvinte, se face următoarea dezintegrare a modelului matematic:

ε+++= ∑ ∑−

= =

lK

i

l

jjjii zcxbby

1 10 .. (5.58)

în efecte care prezintă importanţă (K – l) şi care nu prezintă importanţă l, precum şi componenta aleatoare ε.

Este normal ca dispersia remanentă în aprecierea căreia vor intra efectele ce prezintă importanţă dar care nu au fost încă separate este la început mare:

∑=

+=l

jzfjrem sscs

1

2222 . ε (5.59)

Însă, la îndepărtarea pas cu pas a efectelor ce prezintă importanţă, această dispersie remanentă scade în mod continuu, până ce nu devine comensurabilă cu dispersia experienţei.

Ca urmare acestei cerneri se obţine aprecierea cantitativă a contribuţiei şi modelul matematic al procesului, care

George-Ştefan COMAN 211leagă parametrul de optimizare cu efectele ce prezintă importanţă. În această situaţie, pentru cernerea unui număr mic de efecte ce prezintă importanţă s-a propus aşa numita „metodă a balanţei aleatoare”. Scopul metodei este ca în urma unui număr mic de experienţe să construim diagrama rangurilor şi să separăm factorii cei mai influenţi şi interacţiunilor acestora. Ideea metodei este foarte simplă. Variind factorii, pe mai multe nivele, în locul unor planuri fracţionare regulate se propun planuri la care nivelele factorilor sunt distribuite aleatoriu. În acest caz, aprecierile comune ale efectelor sunt amestecate în mod aleatoriu ceea ce permite separarea unui număr de factori cu maximum de influenţă şi interacţiunea acestora. Întrucât o parte din efecte a fost raportată la câmpul de „bruiaj”, dispersia care caracterizează eroarea experienţei este normal să scadă. În consecinţă, aprecierea cantitativă a efectelor separate se va face cu oeroare mare. Prin urmare, metoda balanţei aleatoare are o sensibilitate redusă (adică capacitate de a separa coeficienţii regresiei care diferă în mod net de zero), dar o capacitate de rezoluţie mare (adică capacitate de a separa efecte foarte influente din numărul mare de efecte, luate sub observaţie).

Vom ilustra metoda balanţei aleatoare prin următoarele raţionamente. Să presupunem că la elaborarea unui aliaj refractar se studiază influenţa a zece elemente de aliere.

Putem încerca, printr-un procedeu sistematic, să elucidăm, în succesiune, la început, un component de aliere, pe un al doilea şi interacţiunile lor. Dar, în unele aliaje, putem introduce, în mod simultan, toţi componenţii de aliere. Este evident că, în acest caz, unele elemente şi interacţiunile lor vor mări rezistenţa la temperaturi înalte, altele o vor micşora, iar altele vor fi neutre.

S-a constatat că în cazul introducerii la întâmplare a lianţilor (caracterul aleatoriu fiind garantat) este posibil ca în urma unei prelucrări ulterioare a datelor obţinute să separăm componenţii de aliere (sau interacţiunile lor) care influenţează cât mai mult asupra rezistenţei la temperaturi înalte (care o măresc sau micşorează) şi apoi, prin metode obişnuite de planificare a experimentelor extremale, să determinăm compoziţia aliajului care are cel mai înalt nivel al proprietăţilor.

Metoda balanţei aleatoare, deşi nu are o fundamentare teoretică (în prezent se fac încercări în acest sens), este folosită destul de frecvent la rezolvarea diverselor probleme tehnico-economice. Astfel, se prezintă în literatura de specialitate metodologii de aplicare a ei pentru determinarea factorilor care influenţează cel mai mult asupra rebutării unei anumite categorii de piese turnate, analiza defectelor pieselor turnate etc.

Creativitate şi progres tehnic 212Metoda balanţei aleatoare reprezintă o încercare de a

formaliza acele procedee psihofiziologice de separare a factorilor esenţiali pe care le realizează experimentatorii bazându-se pe cunoştinţe, experienţă şi intuiţie.

Tabelul 5.22 Variaţia rezilienţei la -600C a unui oţel aliat cu factorii de

compoziţie Nr.crt. al experi-enţei

%C (x1)

%Mn (x2)

%Si (x3)

%Cr (x4)

%Ni (x5)

%Ti (x6)

%Mo (x7)

60−Ha ,

daN.s.m/cm2. 1 0,21 0,79 0,20 0,65 1,65 0,07 0,41 9,7 2 0,28 1,10 0,80 0,74 1,51 0,12 0,24 9,1 3 0,19 0,65 1,05 0,87 1,39 0,06 0,32 8,3 4 0,26 0,55 0,39 0,68 1,48 0,15 0,21 7,9 5 0,30 0,59 0,45 0,82 1,18 0,03 0,49 7,4 6 0,18 0,64 0,51 0,91 1,20 0,09 0,47 8,1 7 0,20 0,60 0,63 1,05 1,13 0.00 0,33 6,6 8 0,21 0,58 0,81 0,73 1,54 0,04 0,50 9,0 9 0,25 0,55 0,76 0,92 1,36 0,14 0,20 5,5 10 0,19 1,05 0,44 1,22 1,00 0,00 0,50 6,3 11 0,18 0,92 0,32 0,59 1,25 0,07 0,43 8,4 12 0,23 0,64 0,28 0,63 1,32 0,06 0,39 7,5 13 0,26 0,78 0,41 0,74 1,10 0,11 0,25 8,8 14 0,19 0,82 0,54 0,81 1,05 0,03 0,26 6,2 15 0,29 0,90 1,10 0,57 1,48 0,00 0,20 5,8 16 0,30 0,69 0,79 0,61 1,54 0,02 0,20 10,1 17 0,24 0,76 0,36 1,25 1,63 0,01 0,41 7,7 18 0,17 0,67 0,43 0,74 1,63 0,12 0,46 6,4 19 0,19 0,99 0,34 0,87 1,41 0,00 0,32 8,1 20 0,25 0,81 0,87 0,78 1,05 0,14 0,29 9,0

maxix 0,30 1,10 1,10 1,25 1,65 0,15 0,50

minix 0,17 0,55 0,20 0,65 1,00 0,00 0,20

ix 0,229 0,754 0,574 0,809 1,345 0,063 0,346

O aplicaţie utilă a metodei balanţei aleatoare constă în aplicarea ei la prelucrarea datelor într-un experiment pasiv. După cum se ştie, experimentul pasiv poate fi realizat în orice condiţii de producţie, în unele cazuri chiar utilizând numai documentaţia tehnică. Dar, pentru prelucrarea acestor date este necesară, de regulă, utilizarea tehnicii de calcul. De asemenea, trebuie avut în vedere că experimentul activ nu se poate realiza în orice fel de condiţii de producţie (el poate prezenta, uneori, un grad înalt de periculozitate) şi de aceea metoda balanţei aleatoare aplicată experimentului pasiv prezintă interes.

George-Ştefan COMAN 211leagă parametrul de optimizare cu efectele ce prezintă importanţă. În această situaţie, pentru cernerea unui număr mic de efecte ce prezintă importanţă s-a propus aşa numita „metodă a balanţei aleatoare”. Scopul metodei este ca în urma unui număr mic de experienţe să construim diagrama rangurilor şi să separăm factorii cei mai influenţi şi interacţiunilor acestora. Ideea metodei este foarte simplă. Variind factorii, pe mai multe nivele, în locul unor planuri fracţionare regulate se propun planuri la care nivelele factorilor sunt distribuite aleatoriu. În acest caz, aprecierile comune ale efectelor sunt amestecate în mod aleatoriu ceea ce permite separarea unui număr de factori cu maximum de influenţă şi interacţiunea acestora. Întrucât o parte din efecte a fost raportată la câmpul de „bruiaj”, dispersia care caracterizează eroarea experienţei este normal să scadă. În consecinţă, aprecierea cantitativă a efectelor separate se va face cu oeroare mare. Prin urmare, metoda balanţei aleatoare are o sensibilitate redusă (adică capacitate de a separa coeficienţii regresiei care diferă în mod net de zero), dar o capacitate de rezoluţie mare (adică capacitate de a separa efecte foarte influente din numărul mare de efecte, luate sub observaţie).

Vom ilustra metoda balanţei aleatoare prin următoarele raţionamente. Să presupunem că la elaborarea unui aliaj refractar se studiază influenţa a zece elemente de aliere.

Putem încerca, printr-un procedeu sistematic, să elucidăm, în succesiune, la început, un component de aliere, pe un al doilea şi interacţiunile lor. Dar, în unele aliaje, putem introduce, în mod simultan, toţi componenţii de aliere. Este evident că, în acest caz, unele elemente şi interacţiunile lor vor mări rezistenţa la temperaturi înalte, altele o vor micşora, iar altele vor fi neutre.

S-a constatat că în cazul introducerii la întâmplare a lianţilor (caracterul aleatoriu fiind garantat) este posibil ca în urma unei prelucrări ulterioare a datelor obţinute să separăm componenţii de aliere (sau interacţiunile lor) care influenţează cât mai mult asupra rezistenţei la temperaturi înalte (care o măresc sau micşorează) şi apoi, prin metode obişnuite de planificare a experimentelor extremale, să determinăm compoziţia aliajului care are cel mai înalt nivel al proprietăţilor.

Metoda balanţei aleatoare, deşi nu are o fundamentare teoretică (în prezent se fac încercări în acest sens), este folosită destul de frecvent la rezolvarea diverselor probleme tehnico-economice. Astfel, se prezintă în literatura de specialitate metodologii de aplicare a ei pentru determinarea factorilor care influenţează cel mai mult asupra rebutării unei anumite categorii de piese turnate, analiza defectelor pieselor turnate etc.

Creativitate şi progres tehnic 212Metoda balanţei aleatoare reprezintă o încercare de a

formaliza acele procedee psihofiziologice de separare a factorilor esenţiali pe care le realizează experimentatorii bazându-se pe cunoştinţe, experienţă şi intuiţie.

Tabelul 5.22 Variaţia rezilienţei la -600C a unui oţel aliat cu factorii de

compoziţie Nr.crt. al experi-enţei

%C (x1)

%Mn (x2)

%Si (x3)

%Cr (x4)

%Ni (x5)

%Ti (x6)

%Mo (x7)

60−Ha ,

daN.s.m/cm2. 1 0,21 0,79 0,20 0,65 1,65 0,07 0,41 9,7 2 0,28 1,10 0,80 0,74 1,51 0,12 0,24 9,1 3 0,19 0,65 1,05 0,87 1,39 0,06 0,32 8,3 4 0,26 0,55 0,39 0,68 1,48 0,15 0,21 7,9 5 0,30 0,59 0,45 0,82 1,18 0,03 0,49 7,4 6 0,18 0,64 0,51 0,91 1,20 0,09 0,47 8,1 7 0,20 0,60 0,63 1,05 1,13 0.00 0,33 6,6 8 0,21 0,58 0,81 0,73 1,54 0,04 0,50 9,0 9 0,25 0,55 0,76 0,92 1,36 0,14 0,20 5,5 10 0,19 1,05 0,44 1,22 1,00 0,00 0,50 6,3 11 0,18 0,92 0,32 0,59 1,25 0,07 0,43 8,4 12 0,23 0,64 0,28 0,63 1,32 0,06 0,39 7,5 13 0,26 0,78 0,41 0,74 1,10 0,11 0,25 8,8 14 0,19 0,82 0,54 0,81 1,05 0,03 0,26 6,2 15 0,29 0,90 1,10 0,57 1,48 0,00 0,20 5,8 16 0,30 0,69 0,79 0,61 1,54 0,02 0,20 10,1 17 0,24 0,76 0,36 1,25 1,63 0,01 0,41 7,7 18 0,17 0,67 0,43 0,74 1,63 0,12 0,46 6,4 19 0,19 0,99 0,34 0,87 1,41 0,00 0,32 8,1 20 0,25 0,81 0,87 0,78 1,05 0,14 0,29 9,0

maxix 0,30 1,10 1,10 1,25 1,65 0,15 0,50

minix 0,17 0,55 0,20 0,65 1,00 0,00 0,20

ix 0,229 0,754 0,574 0,809 1,345 0,063 0,346

O aplicaţie utilă a metodei balanţei aleatoare constă în aplicarea ei la prelucrarea datelor într-un experiment pasiv. După cum se ştie, experimentul pasiv poate fi realizat în orice condiţii de producţie, în unele cazuri chiar utilizând numai documentaţia tehnică. Dar, pentru prelucrarea acestor date este necesară, de regulă, utilizarea tehnicii de calcul. De asemenea, trebuie avut în vedere că experimentul activ nu se poate realiza în orice fel de condiţii de producţie (el poate prezenta, uneori, un grad înalt de periculozitate) şi de aceea metoda balanţei aleatoare aplicată experimentului pasiv prezintă interes.

George-Ştefan COMAN 213Tabelul 5.23

Matricea balanţei aleatoare pentru studiul rezilienţei la -600C a unui oţel aliat

y Nr. crt. al experienţei x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7

9,7 1 - + - - + + +

9,1 2 + + + - + + -

8,3 3 - - + + + - - 7,9 4 + - - - + + - 7,4 5 + - - + - - +

8,1 6 - - - + - + +

6,6 7 - - + + - - -

9,0 8 - - + - + - +

5,5 9 + - + + + + -

6,3 10 - + - + - - +

8,4 11 - + + - - + +

7,5 12 + - - - - - +

8,8 13 + + - - - + -

6,2 14 - + - + - - -

5,8 15 + + + - + - -

10,1 16 + - + - + - -

7,7 17 + + - + + - +

6,4 18 - - - - + + +

8,1 19 - + - + + - -

9,0 20 + + + - - + -

Metoda pasiv-activă a balanţei aleatoare foloseşte datele experimentului pasiv care se prelucrează după metoda balanţei aleatoare. Vom prezenta în acest sens un exemplu. La una din probleme s-a studiat variaţia rezilienţei la -600C în funcţie de compoziţia unui oţel aliat de construcţie de cementare. Rezultatele experienţei efectuate se prezintă în tabelul 5.22. S-au studiat, în total, şapte elemente de aliere (factori). La început s-au calculat valorile medii aritmetice pentru fiecare factor. Valorile medii s-au calculat cu un ordin mai mare de precizie, după virgulă, decât precizia în care s-a dat factorul în tabelul iniţial.

În continuare, fiecare valoare concretă a factorului s-a comparat cu valoarea medie şi s-a introdus în celula respectivă a tabelului semnul (+) dacă valoarea factorului a fost mai mare decât valoarea medie şi semnul (-) dacă valoarea concretă a factorului a fost mai mică decât valoarea medie. De exemplu, pentru factorul x1 media aritmetică este 229,01 =x , în prima

Creativitate şi progres tehnic 214

experienţă (tabelul 4.23), x11 = 0,21 < 229,01 =x şi ca atare, în loc de 0,21 se trece semnul (-), în cea de a doua experienţă x12 = 0,28> 229,01 =x şi ca atare, în loc de 0,28 se trece semnul (+) etc. Se obţine în felul acesta tabelul 4.23, transformat din tabelul 4.22. Noul tabel transformat se aseamănă la aspect exterior cu matricea balanţei aleatoare cu varierea factorilor pe două nivele (+1) şi (-1).

Trebuie să menţionăm că putem obţine un tabel asemănător cu matricea de planificare a experimentului când factorii variază pe trei nivele. În acest caz se separă valori concrete ale factorilor care diferă de valorile medii cu eroarea medie pătratică a experienţei şi se notează aceste valori prin nivel nul.

Tabelele obţinute, de exemplu tabelul 4.23, permite utilizarea tehnică obişnuită a metodei balanţei aleatoare. Practica a demonstrat că deşi s-au folosit datele experimentului pasiv, alegerea factorilor, cu cea mai puternică influenţă şi a interacţiunii acestora, se realizează suficient de sigur.

Vom menţiona, de asemenea, un procedeu operativ şi anume experimentul de cernere succesivă, recomandabil pentru probleme de mari dimensiuni. Ideea acestui experiment constă în aceea că întreaga mulţime a factorilor studiaţi variază pe două nivele se împart în submulţimi şi fiecare din acestea se studiază drept factor complex izolat. În prima serie de experienţe toţi factorii se găsesc la nivel superior. Factorii complecşi, care nu dau un efect esenţial, se consideră lipsiţi de importanţă şi se elimină din examinarea ulterioară. Factorii care au rămas se împart din nou în submulţimi, apar noi factori complecşi şi ciclu de experienţe se repetă. Rezultatele obţinute după fiecare ciclu ne permite să alegem planurile optime pentru realizarea ciclului următor. Procedura descrisă se repetă până la stabilirea tuturor factorilor esenţiali.

Desigur, selectarea tuturor factorilor esenţiali, care influenţează parametrii de calitate , inclusiv costurile nejustificate, permite direcţionarea corectă a activităţii de cercetare tehnico-economică a compoziţiei şi proceselor de prelucrare a materialelor metalice. După această etapă însă urmează o alta, cel puţin tot atât de importantă şi anume etapa de cercetare propriu zisă a obiectului de studiu bazată pe metodologia de stabilire a programării experienţelor.

George-Ştefan COMAN 213Tabelul 5.23

Matricea balanţei aleatoare pentru studiul rezilienţei la -600C a unui oţel aliat

y Nr. crt. al experienţei x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7

9,7 1 - + - - + + +

9,1 2 + + + - + + -

8,3 3 - - + + + - - 7,9 4 + - - - + + - 7,4 5 + - - + - - +

8,1 6 - - - + - + +

6,6 7 - - + + - - -

9,0 8 - - + - + - +

5,5 9 + - + + + + -

6,3 10 - + - + - - +

8,4 11 - + + - - + +

7,5 12 + - - - - - +

8,8 13 + + - - - + -

6,2 14 - + - + - - -

5,8 15 + + + - + - -

10,1 16 + - + - + - -

7,7 17 + + - + + - +

6,4 18 - - - - + + +

8,1 19 - + - + + - -

9,0 20 + + + - - + -

Metoda pasiv-activă a balanţei aleatoare foloseşte datele experimentului pasiv care se prelucrează după metoda balanţei aleatoare. Vom prezenta în acest sens un exemplu. La una din probleme s-a studiat variaţia rezilienţei la -600C în funcţie de compoziţia unui oţel aliat de construcţie de cementare. Rezultatele experienţei efectuate se prezintă în tabelul 5.22. S-au studiat, în total, şapte elemente de aliere (factori). La început s-au calculat valorile medii aritmetice pentru fiecare factor. Valorile medii s-au calculat cu un ordin mai mare de precizie, după virgulă, decât precizia în care s-a dat factorul în tabelul iniţial.

În continuare, fiecare valoare concretă a factorului s-a comparat cu valoarea medie şi s-a introdus în celula respectivă a tabelului semnul (+) dacă valoarea factorului a fost mai mare decât valoarea medie şi semnul (-) dacă valoarea concretă a factorului a fost mai mică decât valoarea medie. De exemplu, pentru factorul x1 media aritmetică este 229,01 =x , în prima

Creativitate şi progres tehnic 214

experienţă (tabelul 4.23), x11 = 0,21 < 229,01 =x şi ca atare, în loc de 0,21 se trece semnul (-), în cea de a doua experienţă x12 = 0,28> 229,01 =x şi ca atare, în loc de 0,28 se trece semnul (+) etc. Se obţine în felul acesta tabelul 4.23, transformat din tabelul 4.22. Noul tabel transformat se aseamănă la aspect exterior cu matricea balanţei aleatoare cu varierea factorilor pe două nivele (+1) şi (-1).

Trebuie să menţionăm că putem obţine un tabel asemănător cu matricea de planificare a experimentului când factorii variază pe trei nivele. În acest caz se separă valori concrete ale factorilor care diferă de valorile medii cu eroarea medie pătratică a experienţei şi se notează aceste valori prin nivel nul.

Tabelele obţinute, de exemplu tabelul 4.23, permite utilizarea tehnică obişnuită a metodei balanţei aleatoare. Practica a demonstrat că deşi s-au folosit datele experimentului pasiv, alegerea factorilor, cu cea mai puternică influenţă şi a interacţiunii acestora, se realizează suficient de sigur.

Vom menţiona, de asemenea, un procedeu operativ şi anume experimentul de cernere succesivă, recomandabil pentru probleme de mari dimensiuni. Ideea acestui experiment constă în aceea că întreaga mulţime a factorilor studiaţi variază pe două nivele se împart în submulţimi şi fiecare din acestea se studiază drept factor complex izolat. În prima serie de experienţe toţi factorii se găsesc la nivel superior. Factorii complecşi, care nu dau un efect esenţial, se consideră lipsiţi de importanţă şi se elimină din examinarea ulterioară. Factorii care au rămas se împart din nou în submulţimi, apar noi factori complecşi şi ciclu de experienţe se repetă. Rezultatele obţinute după fiecare ciclu ne permite să alegem planurile optime pentru realizarea ciclului următor. Procedura descrisă se repetă până la stabilirea tuturor factorilor esenţiali.

Desigur, selectarea tuturor factorilor esenţiali, care influenţează parametrii de calitate , inclusiv costurile nejustificate, permite direcţionarea corectă a activităţii de cercetare tehnico-economică a compoziţiei şi proceselor de prelucrare a materialelor metalice. După această etapă însă urmează o alta, cel puţin tot atât de importantă şi anume etapa de cercetare propriu zisă a obiectului de studiu bazată pe metodologia de stabilire a programării experienţelor.

George-Ştefan COMAN 215

Cap.6. CREATIVITATEA ŞI CONCEPTUL DE „NOUA ECONOMIE”

6.1. Conceptul de „Noua Economie”114

Produsul creaţiei este criteriul cel mai cunoscut şi palpabil de

apreciere a creativităţii. El se exprimă fie în ceva material (un proiect, o invenţie, un obiect de artă), fie ceva spiritual (o formulă, un principiu, o teorie). Dacă produsul îndeplineşte anumite condiţii pentru a putea fi socotit „creativ”, atunci se merge pe drumul invers, de la produs la proces şi de la acesta la autor, etichetându-se toate ca fiind rezultate ale creativităţii.

Două sunt însuşirile definitorii pentru produsul creativ: originalitatea şi utilitatea socială (sau relevanţa). În funcţie de unghiul de considerare a originalităţii – filozofie, ştiinţă, psihologie, artă – i se pot atribui acesteia, în aceeaşi ordine, dimensiunile de noutate, imprevizibilitate, surpriză şi unicitate. Atributul de noutate, (atunci când se referă pur şi simplu la un „nou” exemplar dintr-o serie standard), se defineşte prin criteriul cronologic; „nou” este un lucru sau o idee care apar pentru prima dată în universul material sau spiritual. Caracterul de imprevizibilitate (implicit de originalitate, evident) pretinde ca produsul creativ să nu fie rezultatul unor procese logice obişnuite; surpriza este o reacţie psihică produsă de ceva neaşteptat, la care nu te-ai gândit. În fine, unicitatea unui produs este o garanţie a originalităţii acestuia, mai ales în artă.

Originalitatea valorii nou create poate fi apreciată în două moduri: subiectiv, când anumite persoane (numite „judecători”) evaluează produsul respectiv sub aspectele enumerate mai sus (surpriză, „eleganţă” a soluţiei) şi oarecum obiectiv, de fapt statistic, atunci când se caută unicitatea unui răspuns în cadrul unei multitudini de răspunsuri sau slaba frecvenţă la nivelul unei populaţii statistice. În funcţie de dimensiunile sferei sociale sau a grupului de persoane faţă de care produsul creaţiei este original în mod real, obiectiv, există trei niveluri de creativitate: individuală (sau psihologică), colectivă (de grup) şi socială (la nivelul întregii societăţi). Utilitate sau eficienţa produsului se constată prin faptul că un produs util răspunde unei nevoi practice, este adecvat realităţii, este, cum i se mai spune, relevant.

Aceste trăsături definitorii le îndeplineşte ceea ce numim „Nouă Economie” ca fiind rezultatul creativităţii sociale (la nivelul întregii societăţi).

114 Terminologia utilizată este preluată din lucrările OECD “Knowledge Based Economy”, 1996; OECD, “The Oslo Manual”, 1995, (www.oecd.org).

Creativitate şi progres tehnic 216„Noua Economie” este un produs al creativităţii sociale

corespunzător stadiului de civilizaţie la care a ajuns societatea contemporană, în care – spre deosebire de vremurile trecute – creativitatea a devenit obiectul unor acţiuni planificate, prin care este dezvoltată în mod deliberat. Nu întâmplător însăşi dezvoltarea conceptului de creativitate se produce în secolul XX, când problema creativităţii a devenit o chestiune de politică economică şi de politică a educaţiei.

Secolul XX se caracterizează, printre altele, prin pătrunderea masivă a ştiinţei, modalitatea cea mai înaltă de manifestare a creativităţii umane, în sfera producţiei materiale, conducând la îngemănarea noţiunilor de ştiinţă şi tehnică în termenul generic de tehnoştiinţă.

Un rol important în acest context l-a avut iniţial Friederik Winslow Taylor (1856-1915) care, inventând oţelul rapid pentru scule aşchietoare în 1905 şi utilizându-l în producţie nu a condus la obţinerea rezultatelor scontate. Din analiza cauzelor eşecului s-a constatat că motivul provine din proasta organizare a acţiunilor umane de la locul de muncă până la nivelul conducerii întreprinderii. A „inventat” atunci un nou mod de organizare a activităţilor umane din sfera producţiei materiale sub denumirea generică de „management”, concretizat prin setul de publicaţii: Shop management – 1903; Principles of Scientific management - 1911; Scientific Management – 1911.

Principiile precizate de Taylor pentru managementul ştiinţific au constat în: delimitarea funcţiilor de conducere de cele de execuţie; dezvoltarea unei adevărate ştiinţe a muncii; aplicarea ştiinţei muncii şi selecţia ştiinţifică a personalului tehnic să aibă loc concomitent; înlocuirea metodelor tradiţionale, bazate pe experienţă prin metode ştiinţifice; selectarea salariaţilor în mod ştiinţific, antrenarea şi instruirea lor; colaborarea între salariaţi şi administraţie; diviziunea muncii intelectuale şi fizice; amplificarea conţinutului economic al activităţii cadrelor tehnice; analiza proceselor de muncă prin descompunerea în elemente componente; evidenţa strictă a timpului de muncă şi normarea muncii; unificarea şi standardizarea componentelor, proceselor; control tehnic al operaţiilor tehnologice; aplicarea salarizării în acord; cooperarea continuă între conducere şi angajaţi pentru evitarea interferenţei prescripţiilor de status-rol dintre vechile şi noile posturi de lucru generate de diviziunea socială a muncii.

Pe baza acestor principii, în practica decizională au fost promovate două modalităţi de gestionare în timp real a structurilor organizaţionale:

a) managementul funcţional, prin care complexitatea activităţii este descompusă în componente ireductibile praxiologic,

George-Ştefan COMAN 215

Cap.6. CREATIVITATEA ŞI CONCEPTUL DE „NOUA ECONOMIE”

6.1. Conceptul de „Noua Economie”114

Produsul creaţiei este criteriul cel mai cunoscut şi palpabil de

apreciere a creativităţii. El se exprimă fie în ceva material (un proiect, o invenţie, un obiect de artă), fie ceva spiritual (o formulă, un principiu, o teorie). Dacă produsul îndeplineşte anumite condiţii pentru a putea fi socotit „creativ”, atunci se merge pe drumul invers, de la produs la proces şi de la acesta la autor, etichetându-se toate ca fiind rezultate ale creativităţii.

Două sunt însuşirile definitorii pentru produsul creativ: originalitatea şi utilitatea socială (sau relevanţa). În funcţie de unghiul de considerare a originalităţii – filozofie, ştiinţă, psihologie, artă – i se pot atribui acesteia, în aceeaşi ordine, dimensiunile de noutate, imprevizibilitate, surpriză şi unicitate. Atributul de noutate, (atunci când se referă pur şi simplu la un „nou” exemplar dintr-o serie standard), se defineşte prin criteriul cronologic; „nou” este un lucru sau o idee care apar pentru prima dată în universul material sau spiritual. Caracterul de imprevizibilitate (implicit de originalitate, evident) pretinde ca produsul creativ să nu fie rezultatul unor procese logice obişnuite; surpriza este o reacţie psihică produsă de ceva neaşteptat, la care nu te-ai gândit. În fine, unicitatea unui produs este o garanţie a originalităţii acestuia, mai ales în artă.

Originalitatea valorii nou create poate fi apreciată în două moduri: subiectiv, când anumite persoane (numite „judecători”) evaluează produsul respectiv sub aspectele enumerate mai sus (surpriză, „eleganţă” a soluţiei) şi oarecum obiectiv, de fapt statistic, atunci când se caută unicitatea unui răspuns în cadrul unei multitudini de răspunsuri sau slaba frecvenţă la nivelul unei populaţii statistice. În funcţie de dimensiunile sferei sociale sau a grupului de persoane faţă de care produsul creaţiei este original în mod real, obiectiv, există trei niveluri de creativitate: individuală (sau psihologică), colectivă (de grup) şi socială (la nivelul întregii societăţi). Utilitate sau eficienţa produsului se constată prin faptul că un produs util răspunde unei nevoi practice, este adecvat realităţii, este, cum i se mai spune, relevant.

Aceste trăsături definitorii le îndeplineşte ceea ce numim „Nouă Economie” ca fiind rezultatul creativităţii sociale (la nivelul întregii societăţi).

114 Terminologia utilizată este preluată din lucrările OECD “Knowledge Based Economy”, 1996; OECD, “The Oslo Manual”, 1995, (www.oecd.org).

Creativitate şi progres tehnic 216„Noua Economie” este un produs al creativităţii sociale

corespunzător stadiului de civilizaţie la care a ajuns societatea contemporană, în care – spre deosebire de vremurile trecute – creativitatea a devenit obiectul unor acţiuni planificate, prin care este dezvoltată în mod deliberat. Nu întâmplător însăşi dezvoltarea conceptului de creativitate se produce în secolul XX, când problema creativităţii a devenit o chestiune de politică economică şi de politică a educaţiei.

Secolul XX se caracterizează, printre altele, prin pătrunderea masivă a ştiinţei, modalitatea cea mai înaltă de manifestare a creativităţii umane, în sfera producţiei materiale, conducând la îngemănarea noţiunilor de ştiinţă şi tehnică în termenul generic de tehnoştiinţă.

Un rol important în acest context l-a avut iniţial Friederik Winslow Taylor (1856-1915) care, inventând oţelul rapid pentru scule aşchietoare în 1905 şi utilizându-l în producţie nu a condus la obţinerea rezultatelor scontate. Din analiza cauzelor eşecului s-a constatat că motivul provine din proasta organizare a acţiunilor umane de la locul de muncă până la nivelul conducerii întreprinderii. A „inventat” atunci un nou mod de organizare a activităţilor umane din sfera producţiei materiale sub denumirea generică de „management”, concretizat prin setul de publicaţii: Shop management – 1903; Principles of Scientific management - 1911; Scientific Management – 1911.

Principiile precizate de Taylor pentru managementul ştiinţific au constat în: delimitarea funcţiilor de conducere de cele de execuţie; dezvoltarea unei adevărate ştiinţe a muncii; aplicarea ştiinţei muncii şi selecţia ştiinţifică a personalului tehnic să aibă loc concomitent; înlocuirea metodelor tradiţionale, bazate pe experienţă prin metode ştiinţifice; selectarea salariaţilor în mod ştiinţific, antrenarea şi instruirea lor; colaborarea între salariaţi şi administraţie; diviziunea muncii intelectuale şi fizice; amplificarea conţinutului economic al activităţii cadrelor tehnice; analiza proceselor de muncă prin descompunerea în elemente componente; evidenţa strictă a timpului de muncă şi normarea muncii; unificarea şi standardizarea componentelor, proceselor; control tehnic al operaţiilor tehnologice; aplicarea salarizării în acord; cooperarea continuă între conducere şi angajaţi pentru evitarea interferenţei prescripţiilor de status-rol dintre vechile şi noile posturi de lucru generate de diviziunea socială a muncii.

Pe baza acestor principii, în practica decizională au fost promovate două modalităţi de gestionare în timp real a structurilor organizaţionale:

a) managementul funcţional, prin care complexitatea activităţii este descompusă în componente ireductibile praxiologic,

George-Ştefan COMAN 217respectiv în acţiuni simple pe care indivizii specializaţi le pot îndeplini la nivel de expertiză;

b) managementul prin excepţie, centrat pe practica reţinerii în rapoartele managerilor numai a efectelor agregate ale abaterilor de la normele şi standardele care individualizează instituţia sub aspect organizatoric.

Taylorismul, aplicat iniţial numai în mediul industrial, a generat un tip specific de cultură organizaţională, cunoscută în literatura de profil sub numele de cultură a puterii (pânză de păianjen). Tipul de manager specific acestor organizaţii este cel orientat spre putere, capabil şi pregătit să-şi asume riscuri, încrezător, interesat de rezultate.

Simbioza dintre tehnoştiinţă şi management au influenţat hotărâtor dezvoltarea în ritm deosebit de înalt a condiţiei tehnico-economice şi culturale a societăţii umane115. S-a ajuns astfel, în ultimele decenii ale secolului XX, ca problema să nu mai fie condiţionată de producţie, ci de desfacerea produselor. Capacităţile de producţie din ultimul deceniu al secolului XX puteau asigura o producţie de circa patru ori mai mare decât capacitatea de absorbţie a produselor. Evident, în aceste condiţii, pentru a se asigura desfacerea produselor se impunea ca acestea să prezinte continuu funcţii noi care să suscite interesul beneficiarilor, să fie realizate la costuri competitive şi să fie însoţite de o publicitate agresivă şi eficientă în ce priveşte schimbarea esteticii acestora.

Noile principii care au început să guverneze dezvoltarea tehnico-economică au fost gratulate în ştiinţa economică cu termenul de „Nouă Economie” (”new economy”). Acest concept de “Noua Economie” a fost utilizat pentru prima oara de publicaţia „Business WeeK” (SUA) în 1996 corespunzător unei realităţi complexe manifestate de câţiva ani deja în economiile cele mai avansate. Odată cu emiterea termenului de nouă economie au apărut şi primele încercări de definire a sa. Astfel, întâlnim denumiri precum ”economie digitală sau computerizată”, ”economie informaţională”, ”economie electronică”, ”economie globalizată”, ”economie a reţelelor sau a comunicaţiilor” etc. Totuşi încă nu are o definiţie unanim acceptată. Odată cu efervescenţa literaturii care a urmat a devenit acceptat pe scară largă faptul ca Noua Economie se referă la produse permanent îmbunătăţite, comercializate de agenţi inovativi care exploatează primii nişele nou deschise sau chiar create de ei înşişi pe pieţele aflate în proces de globalizare. Aceasta sugerează intrarea într-o nouă paradigmă a economiei ca activitate socială. Dacă nu este încă clar în ce măsură este nevoie şi de o nouă ştiinţă economică pentru un exemplu de aplicare a ştiinţei economice

115 Timoianu Silvia, Noua economie şi implicaţii8le sale asupra sectorului bancar (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006.

Creativitate şi progres tehnic 218clasice la o situaţie specifică Noii Economii, nu pare să existe nici o îndoială în ceea ce priveşte nevoia unei noi paradigme în procesul de luare a deciziilor de politică economică116.

Diverşii autori, denumind în mod diferit noul tip de economie, de cele mai multe ori prezintă în studiile lor caracteristicile acesteia, caz în care, de regulă, există o convergenţă semnificativă. Astfel, atunci când se vorbeşte de noua economie, se referă la o lume în care tehnologia comunicaţiilor creează o competiţie globală, nu doar pentru pantofi sau computere portabile, de exemplu, ci şi pentru împrumuturi bancare şi multe alte asemenea servicii care nu pot fi împachetate, puse într-o ladă şi transportate. O lume în care invenţia şi inovaţia sunt mai importante decât producţia de masă. O lume în care investitorul cumpără mai degrabă noi concepte decât noi maşini sau noi mijloace de a le crea. O lume în care schimbarea rapidă reprezintă o constantă. În fine, o lume cel puţin la fel de diferită de aceea de până acum precum a fost epoca industrială faţă de aceea agrară precedentă. O lume atât de diferită încât apariţia sa poate fi descrisă ca o revoluţie tehnico-economică şi social-spirituală globală.

Noua economie nu reprezintă un concept care poate fi definit în termeni exacţi. Aşa cum o recomandă însăşi sintagma sa, nouă economie exprimă schimbările fundamentale care au avut loc în natura producţiei şi a distribuţiei de bunuri şi servicii în economia mondială tot mai globalizată, sub influenţa tehnologiilor informaţionale şi a reţelei Internet, a căror dezvoltare tot mai extinsă creează convingerea că procesul este departe de a se fi sfârşit.

„Noua economie conţine în esenţă un nou tip de creştere economică, a cărui durabilitate va trebui verificată în deceniile următoare, dar care nu mai poate fi în nici un caz ignorat şi care este datorat în principal pătrunderii tot mai accentuate a tehnologiilor informaţionale în toate domeniile de activitate”117.

Politicile active ale Noii Economii sunt centrate pe stimulente oferite creării şi transmiterii de cunoştinţe, ca şi unui management creativ al proprietăţii intelectuale, cu intangibilele văzute ca bunuri economice, deşi cu anumite caracteristicii distinctive. Rolul statului se ajustează, iar acesta este o adevărată provocare, deşi procesul este mai puţin studiat de literatura de specialitate decât alte caracteristici ale Noii Economii.

Noua economie este caracterizată prin: „producerea de cunoaştere şi inovare continuă, diseminarea cunoaşterii către toţi membrii societăţii, utilizarea intensivă a cunoaşterii în toate domeniile şi în particular în tehnologie şi organizarea activităţilor

116 Dobrea Răzvan Cătălin, Eficienţa modernizării sistemelor tehnico-economice, (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006. 117 Timoianu Silvia, Noua economie şi implicaţii8le sale asupra sectorului bancar (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006, p.37.

George-Ştefan COMAN 217respectiv în acţiuni simple pe care indivizii specializaţi le pot îndeplini la nivel de expertiză;

b) managementul prin excepţie, centrat pe practica reţinerii în rapoartele managerilor numai a efectelor agregate ale abaterilor de la normele şi standardele care individualizează instituţia sub aspect organizatoric.

Taylorismul, aplicat iniţial numai în mediul industrial, a generat un tip specific de cultură organizaţională, cunoscută în literatura de profil sub numele de cultură a puterii (pânză de păianjen). Tipul de manager specific acestor organizaţii este cel orientat spre putere, capabil şi pregătit să-şi asume riscuri, încrezător, interesat de rezultate.

Simbioza dintre tehnoştiinţă şi management au influenţat hotărâtor dezvoltarea în ritm deosebit de înalt a condiţiei tehnico-economice şi culturale a societăţii umane115. S-a ajuns astfel, în ultimele decenii ale secolului XX, ca problema să nu mai fie condiţionată de producţie, ci de desfacerea produselor. Capacităţile de producţie din ultimul deceniu al secolului XX puteau asigura o producţie de circa patru ori mai mare decât capacitatea de absorbţie a produselor. Evident, în aceste condiţii, pentru a se asigura desfacerea produselor se impunea ca acestea să prezinte continuu funcţii noi care să suscite interesul beneficiarilor, să fie realizate la costuri competitive şi să fie însoţite de o publicitate agresivă şi eficientă în ce priveşte schimbarea esteticii acestora.

Noile principii care au început să guverneze dezvoltarea tehnico-economică au fost gratulate în ştiinţa economică cu termenul de „Nouă Economie” (”new economy”). Acest concept de “Noua Economie” a fost utilizat pentru prima oara de publicaţia „Business WeeK” (SUA) în 1996 corespunzător unei realităţi complexe manifestate de câţiva ani deja în economiile cele mai avansate. Odată cu emiterea termenului de nouă economie au apărut şi primele încercări de definire a sa. Astfel, întâlnim denumiri precum ”economie digitală sau computerizată”, ”economie informaţională”, ”economie electronică”, ”economie globalizată”, ”economie a reţelelor sau a comunicaţiilor” etc. Totuşi încă nu are o definiţie unanim acceptată. Odată cu efervescenţa literaturii care a urmat a devenit acceptat pe scară largă faptul ca Noua Economie se referă la produse permanent îmbunătăţite, comercializate de agenţi inovativi care exploatează primii nişele nou deschise sau chiar create de ei înşişi pe pieţele aflate în proces de globalizare. Aceasta sugerează intrarea într-o nouă paradigmă a economiei ca activitate socială. Dacă nu este încă clar în ce măsură este nevoie şi de o nouă ştiinţă economică pentru un exemplu de aplicare a ştiinţei economice

115 Timoianu Silvia, Noua economie şi implicaţii8le sale asupra sectorului bancar (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006.

Creativitate şi progres tehnic 218clasice la o situaţie specifică Noii Economii, nu pare să existe nici o îndoială în ceea ce priveşte nevoia unei noi paradigme în procesul de luare a deciziilor de politică economică116.

Diverşii autori, denumind în mod diferit noul tip de economie, de cele mai multe ori prezintă în studiile lor caracteristicile acesteia, caz în care, de regulă, există o convergenţă semnificativă. Astfel, atunci când se vorbeşte de noua economie, se referă la o lume în care tehnologia comunicaţiilor creează o competiţie globală, nu doar pentru pantofi sau computere portabile, de exemplu, ci şi pentru împrumuturi bancare şi multe alte asemenea servicii care nu pot fi împachetate, puse într-o ladă şi transportate. O lume în care invenţia şi inovaţia sunt mai importante decât producţia de masă. O lume în care investitorul cumpără mai degrabă noi concepte decât noi maşini sau noi mijloace de a le crea. O lume în care schimbarea rapidă reprezintă o constantă. În fine, o lume cel puţin la fel de diferită de aceea de până acum precum a fost epoca industrială faţă de aceea agrară precedentă. O lume atât de diferită încât apariţia sa poate fi descrisă ca o revoluţie tehnico-economică şi social-spirituală globală.

Noua economie nu reprezintă un concept care poate fi definit în termeni exacţi. Aşa cum o recomandă însăşi sintagma sa, nouă economie exprimă schimbările fundamentale care au avut loc în natura producţiei şi a distribuţiei de bunuri şi servicii în economia mondială tot mai globalizată, sub influenţa tehnologiilor informaţionale şi a reţelei Internet, a căror dezvoltare tot mai extinsă creează convingerea că procesul este departe de a se fi sfârşit.

„Noua economie conţine în esenţă un nou tip de creştere economică, a cărui durabilitate va trebui verificată în deceniile următoare, dar care nu mai poate fi în nici un caz ignorat şi care este datorat în principal pătrunderii tot mai accentuate a tehnologiilor informaţionale în toate domeniile de activitate”117.

Politicile active ale Noii Economii sunt centrate pe stimulente oferite creării şi transmiterii de cunoştinţe, ca şi unui management creativ al proprietăţii intelectuale, cu intangibilele văzute ca bunuri economice, deşi cu anumite caracteristicii distinctive. Rolul statului se ajustează, iar acesta este o adevărată provocare, deşi procesul este mai puţin studiat de literatura de specialitate decât alte caracteristici ale Noii Economii.

Noua economie este caracterizată prin: „producerea de cunoaştere şi inovare continuă, diseminarea cunoaşterii către toţi membrii societăţii, utilizarea intensivă a cunoaşterii în toate domeniile şi în particular în tehnologie şi organizarea activităţilor

116 Dobrea Răzvan Cătălin, Eficienţa modernizării sistemelor tehnico-economice, (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006. 117 Timoianu Silvia, Noua economie şi implicaţii8le sale asupra sectorului bancar (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006, p.37.

George-Ştefan COMAN 219umane, educaţie în favoarea acestui tip de economie prin intermediul unui sistem de educaţie şi training bazat pe inovare şi cercetare, apariţia de pieţe internaţionalizate, dinamice”118.

Noile legi care guvernează această restructurare globală se caracterizează prin unele particularităţi.

În primul rând, prosperitatea în acest nou regim, al noii economii, se obţine direct din tehnoştiinţă (invenţie şi inovaţie) şi nu din optimizare. Succesul şi bogăţia nu se câştigă prin perfecţionarea a ceea ce deja se cunoaşte, ci prin imperfecta stăpânire a necunoscutului.

În al doilea rând, mediul ideal pentru cultivarea necunoscutului este de a fructifica agilitatea supremă şi sprinteneala creierelor.

În al treilea rând, descifrarea necunoscutului este prioritară tendinţei de optimizare a ceea ce este cunoscut.

În fine, în al patrulea rând, procesul de schimbare „a găsi sau a descoperi - a învăţa sau a educa - a distruge sau a abandona” se produce mai rapid şi mai intens decât oricând în trecut119.

Fritjof Capra consideră că „Noua economie constă dintr-o metareţea globală de interacţiuni tehnologice şi umane complexe, implicând multiple bucle de feed-back care operează departe de echilibru şi produc o diversitate nesfârşită de fenomene emergente. Creativitatea, adaptabilitatea şi capacităţile sale cognitive amintesc fără îndoială de reţelele vii, dar ea nu prezintă stabilitatea care este una dintre proprietăţile cheie ale vieţii. Circuitele de informaţie ale economiei globale operează la o asemenea viteză şi folosesc o asemenea multitudine de surse încât trebuie să reacţioneze constant la un torent de informaţii, iar sistemul ca întreg ajunge să scape de sub control.

Organismele vii şi ecosistemele pot deveni şi ele instabile dar, dacă se întâmplă acest lucru, ele vor dispărea în cele din urmă datorită selecţiei naturale, supravieţuind numai acele sisteme care au încorporate procese de stabilizare. Pe tărâm uman, aceste procese vor trebui introduse în economia globală prin intermediu conştiinţei umane, a culturii şi a politicii. Cu alte cuvinte, trebuie să proiectăm şi să implementăm mecanisme de regularizare care să stabilizeze noua economie”120.

Noua Economie este caracterizată „de trei aspecte fundamentale: activităţile sale economice esenţiale sunt globale; principalele surse ale productivităţii sunt inovaţia, generarea de

118Caragea Alexandru, Radu Gheorghiu, Geomina Ţurlea, Economia Bazată pe Cunoaştere în România, http://www.acad.ro/rpcie/jul/doc/raport_ke.doc 119 Sinteze. Studii de impact (2001-2002), Bucureşti, 2003. http://www.ier.ro/sinteze_final%20.pdf 120 Fritjof Capra, Conexiuni ascunse, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004, p.203.

Creativitate şi progres tehnic 220cunoaştere şi procesarea informaţiei; şi este structurată în mare parte în jurul unor reţele de fluxuri financiare”121.

Noua Economie bazată pe cunoaştere, transformată în invenţii şi inovări, constituie un obiectiv complex şi dificil dacă ţinem cont de varietatea mare de implementări de succes ale conceptului şi de specificul ţărilor care au înregistrat progrese semnificative şi recunoscute.

În România, prin HG nr.1440 din 12 decembrie 2002, „privind aprobarea Strategiei naţionale pentru promovarea noii economii şi implementarea societăţii informaţionale”, se menţionează rolul cunoaşterii, ca premiză predominantă în crearea valorii adăugate în cadrul Noii Economii Bazate pe Invenţie şi Inovare; sunt explicitate o serie de practici şi elemente recunoscute ca definitorii în acest sens. Dintre acestea, cele mai importante se referă la modificările aduse de:

• orientarea către capitalul intelectual a afacerilor, ca sursă principală de avantaj competitiv, capital care adesea depăşeşte cu mult ca valoare activele fixe clasice;

• creşterea ponderii “lucrătorilor cu informaţia” şi a “lucrătorilor cu cunoştinţele” în structura forţei de muncă şi, implicit, a inovării între sursele de creare a avuţiei naţionale;

• accentuarea procesului de diseminare activă a informaţiei şi cunoştinţelor, care devin din ce în ce mai mult un bun public, către toate păturile sociale. Acest fenomen se reflectă în mutaţii de comportament al agregatelor sociale, inclusiv în redefinirea raporturilor dintre cetăţean şi administraţie;

• creşterea rolului tehnologiei informaţiei şi comunicării (TIC) ca drept catalizator al Economiei Bazate pe Tehnoştiinţă, prin capacitatea acesteia de a facilita diseminarea activă a cunoaşterii şi acumularea de cunoaştere în produsele şi serviciile oferite pe piaţă.

Stimularea emergenţei economiei bazate pe cunoaştere în ţara noastră este principalul mijloc pentru a asigura o ajustare a modului în care economia naţională va concura pe pieţele globale, în condiţiile în care preţurile mondiale ale produselor industriale şi agricole clasice vor continua să scadă. Aceasta implică necesitatea adoptării unui echilibru dinamic între competiţia internaţională bazată pe costuri (salarii reduse, stimulente economice, produse şi servicii de valoare adăugată redusă, bazată pe resurse naturale existente) şi cea bazată pe cunoaştere (calificare înaltă a forţei de muncă, cercetare-inovare, proiectare, produse şi servicii cu valoare adăugată mare).

Analiza emergenţei economiei bazate pe cunoaştere în România, conform taxonomiei utilizate la nivel internaţional, conduce la delimitarea a patru arii majore de interes:

• producţia de cunoaştere (cercetare-inovare);

121 Fritjof Capra, Ibidem, p.198.

George-Ştefan COMAN 219umane, educaţie în favoarea acestui tip de economie prin intermediul unui sistem de educaţie şi training bazat pe inovare şi cercetare, apariţia de pieţe internaţionalizate, dinamice”118.

Noile legi care guvernează această restructurare globală se caracterizează prin unele particularităţi.

În primul rând, prosperitatea în acest nou regim, al noii economii, se obţine direct din tehnoştiinţă (invenţie şi inovaţie) şi nu din optimizare. Succesul şi bogăţia nu se câştigă prin perfecţionarea a ceea ce deja se cunoaşte, ci prin imperfecta stăpânire a necunoscutului.

În al doilea rând, mediul ideal pentru cultivarea necunoscutului este de a fructifica agilitatea supremă şi sprinteneala creierelor.

În al treilea rând, descifrarea necunoscutului este prioritară tendinţei de optimizare a ceea ce este cunoscut.

În fine, în al patrulea rând, procesul de schimbare „a găsi sau a descoperi - a învăţa sau a educa - a distruge sau a abandona” se produce mai rapid şi mai intens decât oricând în trecut119.

Fritjof Capra consideră că „Noua economie constă dintr-o metareţea globală de interacţiuni tehnologice şi umane complexe, implicând multiple bucle de feed-back care operează departe de echilibru şi produc o diversitate nesfârşită de fenomene emergente. Creativitatea, adaptabilitatea şi capacităţile sale cognitive amintesc fără îndoială de reţelele vii, dar ea nu prezintă stabilitatea care este una dintre proprietăţile cheie ale vieţii. Circuitele de informaţie ale economiei globale operează la o asemenea viteză şi folosesc o asemenea multitudine de surse încât trebuie să reacţioneze constant la un torent de informaţii, iar sistemul ca întreg ajunge să scape de sub control.

Organismele vii şi ecosistemele pot deveni şi ele instabile dar, dacă se întâmplă acest lucru, ele vor dispărea în cele din urmă datorită selecţiei naturale, supravieţuind numai acele sisteme care au încorporate procese de stabilizare. Pe tărâm uman, aceste procese vor trebui introduse în economia globală prin intermediu conştiinţei umane, a culturii şi a politicii. Cu alte cuvinte, trebuie să proiectăm şi să implementăm mecanisme de regularizare care să stabilizeze noua economie”120.

Noua Economie este caracterizată „de trei aspecte fundamentale: activităţile sale economice esenţiale sunt globale; principalele surse ale productivităţii sunt inovaţia, generarea de

118Caragea Alexandru, Radu Gheorghiu, Geomina Ţurlea, Economia Bazată pe Cunoaştere în România, http://www.acad.ro/rpcie/jul/doc/raport_ke.doc 119 Sinteze. Studii de impact (2001-2002), Bucureşti, 2003. http://www.ier.ro/sinteze_final%20.pdf 120 Fritjof Capra, Conexiuni ascunse, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004, p.203.

Creativitate şi progres tehnic 220cunoaştere şi procesarea informaţiei; şi este structurată în mare parte în jurul unor reţele de fluxuri financiare”121.

Noua Economie bazată pe cunoaştere, transformată în invenţii şi inovări, constituie un obiectiv complex şi dificil dacă ţinem cont de varietatea mare de implementări de succes ale conceptului şi de specificul ţărilor care au înregistrat progrese semnificative şi recunoscute.

În România, prin HG nr.1440 din 12 decembrie 2002, „privind aprobarea Strategiei naţionale pentru promovarea noii economii şi implementarea societăţii informaţionale”, se menţionează rolul cunoaşterii, ca premiză predominantă în crearea valorii adăugate în cadrul Noii Economii Bazate pe Invenţie şi Inovare; sunt explicitate o serie de practici şi elemente recunoscute ca definitorii în acest sens. Dintre acestea, cele mai importante se referă la modificările aduse de:

• orientarea către capitalul intelectual a afacerilor, ca sursă principală de avantaj competitiv, capital care adesea depăşeşte cu mult ca valoare activele fixe clasice;

• creşterea ponderii “lucrătorilor cu informaţia” şi a “lucrătorilor cu cunoştinţele” în structura forţei de muncă şi, implicit, a inovării între sursele de creare a avuţiei naţionale;

• accentuarea procesului de diseminare activă a informaţiei şi cunoştinţelor, care devin din ce în ce mai mult un bun public, către toate păturile sociale. Acest fenomen se reflectă în mutaţii de comportament al agregatelor sociale, inclusiv în redefinirea raporturilor dintre cetăţean şi administraţie;

• creşterea rolului tehnologiei informaţiei şi comunicării (TIC) ca drept catalizator al Economiei Bazate pe Tehnoştiinţă, prin capacitatea acesteia de a facilita diseminarea activă a cunoaşterii şi acumularea de cunoaştere în produsele şi serviciile oferite pe piaţă.

Stimularea emergenţei economiei bazate pe cunoaştere în ţara noastră este principalul mijloc pentru a asigura o ajustare a modului în care economia naţională va concura pe pieţele globale, în condiţiile în care preţurile mondiale ale produselor industriale şi agricole clasice vor continua să scadă. Aceasta implică necesitatea adoptării unui echilibru dinamic între competiţia internaţională bazată pe costuri (salarii reduse, stimulente economice, produse şi servicii de valoare adăugată redusă, bazată pe resurse naturale existente) şi cea bazată pe cunoaştere (calificare înaltă a forţei de muncă, cercetare-inovare, proiectare, produse şi servicii cu valoare adăugată mare).

Analiza emergenţei economiei bazate pe cunoaştere în România, conform taxonomiei utilizate la nivel internaţional, conduce la delimitarea a patru arii majore de interes:

• producţia de cunoaştere (cercetare-inovare);

121 Fritjof Capra, Ibidem, p.198.

George-Ştefan COMAN 221• diseminarea de cunoaştere (corelată cu dezvoltarea şi

răspândirea tehnologiilor informaţiei şi comunicării); • factorul uman (ca producător şi consumator de

cunoaştere); • contextul emergenţei economiei bazate pe cunoaştere

(cadrul legal şi instituţional, evoluţiile macroeconomice). Evaluarea situaţiei curente şi a tendinţelor de dezvoltare

conduce la identificarea unor blocaje majore, grupate pe aceiaşi patru piloni fundamentali amintiţi. Din punct de vedere funcţional, se pot identifica:

• blocaje de agregare (mai ales a intereselor şi informaţiilor, reflectate în insuficienţa datelor şi a iniţiativelor conjugate);

• blocaje de diseminare (mai ales a politicilor, reflectate de exemplu în coexistenţa unor performanţe macroeconomice în paralel cu creşterea sărăciei, a creşterii calificării factorului uman în paralel cu reducerea posibilităţilor de utilizare a acestuia).

6.2. Legi de bază ale noii economii

O ştiinţă pentru a rezista timpului trebuie să aibă legi proprii

care să-i precizeze domeniul de acţiune. Literatura menţionează existenţa următoarelor principii sau legi de bază care guvernează conceptul noii economii:

a. Legea conexiunii. Noua economie este alimentată de două evenimente tehnice de vârf: extinderea utilizării chip-urilor şi explozia tehnologiilor informaţionale şi ale comunicării care au determinat modificări ale vechilor reguli ale convieţuirii umane şi pregătesc teritoriul pentru economia nouă în curs de formare.

b. Legea plenitudinii. Se produc unele lucruri curioase când există o conectare a tuturor cu toţi. Matematicienii au demonstrat că suma unei reţele creşte proporţional cu pătratul numărului de membri ai reţelei. Cu alte cuvinte, dacă numărul de noduri într-o reţea creşte aritmetic, atunci valoarea reţelei creşte exponenţial.

c. Legea valorii exponenţiale. Harta abundenţei şi extinderii profitului firmei Microsoft este un exemplu edificator, deoarece oglindeşte alte subiecte ale ridicării stelelor în economia de reţea. În perioada primilor 10 ani, profiturile firmei Microsoft au fost neglijabile. Profiturile sale au crescut peste zgomotul de fond, adică peste o expansiune lină, normală, doar în jurul anului 1985. Dar odată ce ele au început să crească, ele au explodat practic.

d. Legea punctelor basculante (de inflexiune). Există încă o lecţie suplimentară care provine din aceste cazuri elementare ale economiei reţelelor. În retrospectivă, se poate remarca, pe curba pe termen lung, că există un punct, atunci când momentul a fost distrugător (copleşitor), de la care succesul devine un eveniment facil. Succesul devine apoi ”infecţios” şi de anvergură, împrăştiindu-se

Creativitate şi progres tehnic 222peste tot până la extinderea la care el devine dificil de evitat pentru cei încă ”neinfectaţi”.

e. Legea creşterii profiturilor. Valoarea explodează odată cu creşterea numărului de membri, iar explozia valorii, la rândul său, absoarbe tot mai mulţi membri, în final compunându-se rezultatul.

f. Legea evoluţiei inverse a preţurilor. Cel mai bine o duc cei care vând mai ieftin în fiecare an. Această lege a direcţiei este aşa de adânc înrădăcinată în modul nostru contemporan de viaţă că noi îl folosim fără să ne minunăm de ea.

g. Legea generozităţii. Dacă serviciile devin mai valoroase, ele au mai multă plenitudine şi, dacă ele costă mai puţin, atunci ele vor deveni de fapt cele mai bune şi cele mai valoroase, iar extensia logică spune că cele mai valoroase lucruri dintre toate vor fi acelea care sunt date, ”dăruite” pe larg şi la distanţă.

h. Legea supunerii (credinţei, loialităţii). Distincţia caracteristică a reţelelor este că ele nu au nici un centru clar şi nici o graniţă (limită) clară obiectivă. Distincţia vitală între eu (noi) şi altul (ei) – în trecut explicată prin supunerea omului din organizaţia erei industriale – devine mai puţin semnificativă în noua economie. Singurul ”interior”, singurul reper, acum, este dacă noi ne aflăm într-o reţea ori în afara ei. Loialitatea individuală se mută departe de organizaţii şi se îndreaptă spre reţele şi platforme de reţele.

i. Legea cedării (degenerării). Natura strâns legată a oricărei economii, dar în special a constituţiei ultraconectată a economiei reţelelor, o face să funcţioneze ecologic. Destinul organizaţiilor individuale nu mai este dependent în întregime de propriile lor merite, ci el este legat şi de destinul vecinilor lor, al aliaţilor, al competitorilor şi desigur de acela al mediului lor imediat înconjurător.

j. Legea împrietenirii (prieteniei). Într-o perspectivă industrială, economia a fost o maşină care a fost destinată să încerce sau mai degrabă să ”mimeze” eficienţa optimală şi, în fine, odată acordată cu această intenţie sau deziderat, menţinută într-o cvasi-armonie productivă. Companiile sau industriile, în special cele producătoare de job-uri sau bunuri au trebuit să fie protejate şi ”îndrăgite” la orice cost, ca şi cum aceste firme ar fi fost ceasuri rare într-o cutie de sticlă.

k. Legea ineficienţei. Economiştii au gândit că noua epocă care vine ar aduce suprema productivitate. Dar, ca un paradox, perfecţionarea tehnologiei nu a condus la o creştere explozibilă şi măsurabilă totodată în productivitate.

La rândul ei, eficienţa noii economii se face pe baza unor indici statistici specifici care caracterizează cantitativ noua economie.

În SUA se calculează un număr de 17 indicatori statistico-economici ai noii economii, care sunt grupaţi în cinci mari categorii şi care, în opinia specialiştilor, captează ceea ce este esenţial nou în

George-Ştefan COMAN 221• diseminarea de cunoaştere (corelată cu dezvoltarea şi

răspândirea tehnologiilor informaţiei şi comunicării); • factorul uman (ca producător şi consumator de

cunoaştere); • contextul emergenţei economiei bazate pe cunoaştere

(cadrul legal şi instituţional, evoluţiile macroeconomice). Evaluarea situaţiei curente şi a tendinţelor de dezvoltare

conduce la identificarea unor blocaje majore, grupate pe aceiaşi patru piloni fundamentali amintiţi. Din punct de vedere funcţional, se pot identifica:

• blocaje de agregare (mai ales a intereselor şi informaţiilor, reflectate în insuficienţa datelor şi a iniţiativelor conjugate);

• blocaje de diseminare (mai ales a politicilor, reflectate de exemplu în coexistenţa unor performanţe macroeconomice în paralel cu creşterea sărăciei, a creşterii calificării factorului uman în paralel cu reducerea posibilităţilor de utilizare a acestuia).

6.2. Legi de bază ale noii economii

O ştiinţă pentru a rezista timpului trebuie să aibă legi proprii

care să-i precizeze domeniul de acţiune. Literatura menţionează existenţa următoarelor principii sau legi de bază care guvernează conceptul noii economii:

a. Legea conexiunii. Noua economie este alimentată de două evenimente tehnice de vârf: extinderea utilizării chip-urilor şi explozia tehnologiilor informaţionale şi ale comunicării care au determinat modificări ale vechilor reguli ale convieţuirii umane şi pregătesc teritoriul pentru economia nouă în curs de formare.

b. Legea plenitudinii. Se produc unele lucruri curioase când există o conectare a tuturor cu toţi. Matematicienii au demonstrat că suma unei reţele creşte proporţional cu pătratul numărului de membri ai reţelei. Cu alte cuvinte, dacă numărul de noduri într-o reţea creşte aritmetic, atunci valoarea reţelei creşte exponenţial.

c. Legea valorii exponenţiale. Harta abundenţei şi extinderii profitului firmei Microsoft este un exemplu edificator, deoarece oglindeşte alte subiecte ale ridicării stelelor în economia de reţea. În perioada primilor 10 ani, profiturile firmei Microsoft au fost neglijabile. Profiturile sale au crescut peste zgomotul de fond, adică peste o expansiune lină, normală, doar în jurul anului 1985. Dar odată ce ele au început să crească, ele au explodat practic.

d. Legea punctelor basculante (de inflexiune). Există încă o lecţie suplimentară care provine din aceste cazuri elementare ale economiei reţelelor. În retrospectivă, se poate remarca, pe curba pe termen lung, că există un punct, atunci când momentul a fost distrugător (copleşitor), de la care succesul devine un eveniment facil. Succesul devine apoi ”infecţios” şi de anvergură, împrăştiindu-se

Creativitate şi progres tehnic 222peste tot până la extinderea la care el devine dificil de evitat pentru cei încă ”neinfectaţi”.

e. Legea creşterii profiturilor. Valoarea explodează odată cu creşterea numărului de membri, iar explozia valorii, la rândul său, absoarbe tot mai mulţi membri, în final compunându-se rezultatul.

f. Legea evoluţiei inverse a preţurilor. Cel mai bine o duc cei care vând mai ieftin în fiecare an. Această lege a direcţiei este aşa de adânc înrădăcinată în modul nostru contemporan de viaţă că noi îl folosim fără să ne minunăm de ea.

g. Legea generozităţii. Dacă serviciile devin mai valoroase, ele au mai multă plenitudine şi, dacă ele costă mai puţin, atunci ele vor deveni de fapt cele mai bune şi cele mai valoroase, iar extensia logică spune că cele mai valoroase lucruri dintre toate vor fi acelea care sunt date, ”dăruite” pe larg şi la distanţă.

h. Legea supunerii (credinţei, loialităţii). Distincţia caracteristică a reţelelor este că ele nu au nici un centru clar şi nici o graniţă (limită) clară obiectivă. Distincţia vitală între eu (noi) şi altul (ei) – în trecut explicată prin supunerea omului din organizaţia erei industriale – devine mai puţin semnificativă în noua economie. Singurul ”interior”, singurul reper, acum, este dacă noi ne aflăm într-o reţea ori în afara ei. Loialitatea individuală se mută departe de organizaţii şi se îndreaptă spre reţele şi platforme de reţele.

i. Legea cedării (degenerării). Natura strâns legată a oricărei economii, dar în special a constituţiei ultraconectată a economiei reţelelor, o face să funcţioneze ecologic. Destinul organizaţiilor individuale nu mai este dependent în întregime de propriile lor merite, ci el este legat şi de destinul vecinilor lor, al aliaţilor, al competitorilor şi desigur de acela al mediului lor imediat înconjurător.

j. Legea împrietenirii (prieteniei). Într-o perspectivă industrială, economia a fost o maşină care a fost destinată să încerce sau mai degrabă să ”mimeze” eficienţa optimală şi, în fine, odată acordată cu această intenţie sau deziderat, menţinută într-o cvasi-armonie productivă. Companiile sau industriile, în special cele producătoare de job-uri sau bunuri au trebuit să fie protejate şi ”îndrăgite” la orice cost, ca şi cum aceste firme ar fi fost ceasuri rare într-o cutie de sticlă.

k. Legea ineficienţei. Economiştii au gândit că noua epocă care vine ar aduce suprema productivitate. Dar, ca un paradox, perfecţionarea tehnologiei nu a condus la o creştere explozibilă şi măsurabilă totodată în productivitate.

La rândul ei, eficienţa noii economii se face pe baza unor indici statistici specifici care caracterizează cantitativ noua economie.

În SUA se calculează un număr de 17 indicatori statistico-economici ai noii economii, care sunt grupaţi în cinci mari categorii şi care, în opinia specialiştilor, captează ceea ce este esenţial nou în

George-Ştefan COMAN 223legătură cu avansarea noii economii în interiorul statelor, regiunilor sau subdiviziunilor administrative.

1. Ocupaţii în domeniul informaţiei şi cunoaşterii. Indicatorii măsoară ocupaţiile în oficii şi birouri deţinute de manageri, specialişti şi tehnicieni, pe de-o parte, şi dobândirea de educaţie pentru forţa de muncă pe de altă parte.

2.Globalizare. Indicatorii măsoară orientarea spre export a producţiei şi investiţiile străine directe.

3. Dinamism economic şi competiţie. Indicatorii măsoară numărul de locuri de muncă în companiile cele mai dinamice, aşa-numitele firme-gazelă (firme cu creştere a vânzărilor de 20% şi peste în ultimii patru ani), rata ”agitaţiei” economice, ca rezultat al apariţiei de noi afaceri înfloritoare şi falimentul unora dintre afacerile tradiţionale, şi valoarea stocului de ofertă publică al companiilor.

4.Tranziţia spre o economie digitală. Indicatorii măsoară procentul de adulţi conectaţi la reţelele Internet, numărul de nume de domenii înregistrate, tehnologii ale comunicaţiei existente în şcoli şi gradul în care guvernul şi autorităţile locale utilizează tehnologiile informaţiei pentru livrarea serviciilor lor.

5.Capacitatea de inovare tehnologică. Indicatorii măsoară numărul de locuri de muncă în tehnologia avansată (”high-tech jobs”), numărul oamenilor de ştiinţă şi al inginerilor în cadrul forţei de muncă, numărul de patente puse în circulaţie, investiţiile în cercetare-dezvoltare şi activitatea în domeniul capitalului de risc (”venture capital”).

6.3. Impactul social al Noii Economii

Noua Economie are un impact social deosebit de pronunţat asupra profesionalizării specialiştilor, a structurii ocupaţionale a comunităţii umane, a polarizării sociale etc.

În primul rând, simplist, forţa de muncă este structurată în două categorii esenţiale: de înaltă calificare şi necalificată.

În ce priveşte categoria socială a muncitorilor necalificaţi, „În noua economie, masele de muncitori necalificaţi se perindă printr-o diversitate de slujbe. Ei pot fi înlocuiţi în orice moment, fie de maşini, fie de muncitori necalificaţi din alte părţi ale lumii, depinzând de fluctuaţiile din reţelele financiare globale”.

Categoria socială, caracterizată prin capacitate profesională de înaltă calificare „…are capacitatea să acceadă la niveluri superioare de educaţie, să proceseze informaţie şi să creeze cunoaştere. Într-o economie în care procesarea informaţiei, inovaţia şi crearea cunoaşterii sunt principalele surse de productivitate, aceşti muncitori autodidacţi sunt foarte apreciaţi. Companiile vor dori să menţină relaţii sigure pe termen lung cu muncitorii lor de bază, pentru a le păstra fidelitatea şi a se

Creativitate şi progres tehnic 224asigura că cunoştinţele lor tacite sunt transmise în interiorul organizaţiei.

Ca un stimulent de a rămâne, acestor muncitori li se oferă acţiuni în plus faţă de salariile lor de bază, ceea ce îi cointeresează în valoarea creată de companie. Aceasta a subminat şi mai mult solidaritatea de clasă tradiţională a muncitorilor”122.

Se poate constata că „…în noua economie comunităţile muncitoreşti tradiţionale au dispărut cu desăvârşire”123.

În al doilea rând, structura ocupaţională a populaţiei active în ţările dezvoltate s-a modificat în mod hotărâtor. Datorită progresului tehnic înregistrat în componenta de producţie a procesului economic a scăzut ponderea muncitorilor direct productivi şi a crescut în mod pronunţat lucrătorii angajaţi în servicii. „Pentru a înţelege şi evalua în mod corespunzător economia modernă a serviciilor, este esenţial de avut în vedere faptul că expansiunea serviciilor este rezultatul evoluţiei specifice şi succesive a însuşi procesului de producţie. Dezvoltarea tehnologiei care a schimbat procesele de producţie pentru a spori eficienţa a condus la o dezvoltare însemnată a funcţiilor de servicii în toate fazele proceselor de transformare”124.

În al treilea rând, s-a modificat structura preţului de vânzare al produselor. Costurile de producţie fiind, în multe situaţii, sub 10% din preţul de vânzare fapt ce a stimulat ca mulţi producători să realizeze reţele proprii de desfacere a produselor.

În al patrulea rând, „Noua economie a îmbogăţit cu siguranţă o elită globală de speculatori financiari, antreprenori şi specialişti în înalta tehnologie. La vârf, s-a produs o acumulare fără precedent de bogăţie, iar de capitalismul global au profitat şi unele economii naţionale, în special din ţările asiatice. Pe ansamblu, însă, impacturile sale sociale şi economice au fost dezastruoase.

Fragmentarea şi individualizarea forţei de muncă şi degradarea treptată a bunăstării sub presiunile globalizării economice înseamnă că ascensiunea capitalismului global a fost însoţită de o creştere a inegalităţii şi a polarizării sociale. Decalajul dintre bogaţi şi săraci a crescut semnificativ, atât pe plan internaţional, cât şi în interiorul ţărilor. Potrivit Raportului pentru Dezvoltare Umană al Naţiunilor Unite, diferenţa în ceea ce priveşte venitul per capita dintre Nord şi Sud s-a triplat, de la 5,7$ în 1960, la 15,0$ în 1993. Cei mai bogaţi 20% locuitori ai

122 Fritjof Capra, Conexiuni ascunse, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004, p.207. 123 Fritjof Capra, Ibidem, p.206. 124 Orio Giarini, Walter R. Stahel, Limitele certitudinii, Bucureşti, EDIMPRESS-CAMRO, 1996, p.89.

George-Ştefan COMAN 223legătură cu avansarea noii economii în interiorul statelor, regiunilor sau subdiviziunilor administrative.

1. Ocupaţii în domeniul informaţiei şi cunoaşterii. Indicatorii măsoară ocupaţiile în oficii şi birouri deţinute de manageri, specialişti şi tehnicieni, pe de-o parte, şi dobândirea de educaţie pentru forţa de muncă pe de altă parte.

2.Globalizare. Indicatorii măsoară orientarea spre export a producţiei şi investiţiile străine directe.

3. Dinamism economic şi competiţie. Indicatorii măsoară numărul de locuri de muncă în companiile cele mai dinamice, aşa-numitele firme-gazelă (firme cu creştere a vânzărilor de 20% şi peste în ultimii patru ani), rata ”agitaţiei” economice, ca rezultat al apariţiei de noi afaceri înfloritoare şi falimentul unora dintre afacerile tradiţionale, şi valoarea stocului de ofertă publică al companiilor.

4.Tranziţia spre o economie digitală. Indicatorii măsoară procentul de adulţi conectaţi la reţelele Internet, numărul de nume de domenii înregistrate, tehnologii ale comunicaţiei existente în şcoli şi gradul în care guvernul şi autorităţile locale utilizează tehnologiile informaţiei pentru livrarea serviciilor lor.

5.Capacitatea de inovare tehnologică. Indicatorii măsoară numărul de locuri de muncă în tehnologia avansată (”high-tech jobs”), numărul oamenilor de ştiinţă şi al inginerilor în cadrul forţei de muncă, numărul de patente puse în circulaţie, investiţiile în cercetare-dezvoltare şi activitatea în domeniul capitalului de risc (”venture capital”).

6.3. Impactul social al Noii Economii

Noua Economie are un impact social deosebit de pronunţat asupra profesionalizării specialiştilor, a structurii ocupaţionale a comunităţii umane, a polarizării sociale etc.

În primul rând, simplist, forţa de muncă este structurată în două categorii esenţiale: de înaltă calificare şi necalificată.

În ce priveşte categoria socială a muncitorilor necalificaţi, „În noua economie, masele de muncitori necalificaţi se perindă printr-o diversitate de slujbe. Ei pot fi înlocuiţi în orice moment, fie de maşini, fie de muncitori necalificaţi din alte părţi ale lumii, depinzând de fluctuaţiile din reţelele financiare globale”.

Categoria socială, caracterizată prin capacitate profesională de înaltă calificare „…are capacitatea să acceadă la niveluri superioare de educaţie, să proceseze informaţie şi să creeze cunoaştere. Într-o economie în care procesarea informaţiei, inovaţia şi crearea cunoaşterii sunt principalele surse de productivitate, aceşti muncitori autodidacţi sunt foarte apreciaţi. Companiile vor dori să menţină relaţii sigure pe termen lung cu muncitorii lor de bază, pentru a le păstra fidelitatea şi a se

Creativitate şi progres tehnic 224asigura că cunoştinţele lor tacite sunt transmise în interiorul organizaţiei.

Ca un stimulent de a rămâne, acestor muncitori li se oferă acţiuni în plus faţă de salariile lor de bază, ceea ce îi cointeresează în valoarea creată de companie. Aceasta a subminat şi mai mult solidaritatea de clasă tradiţională a muncitorilor”122.

Se poate constata că „…în noua economie comunităţile muncitoreşti tradiţionale au dispărut cu desăvârşire”123.

În al doilea rând, structura ocupaţională a populaţiei active în ţările dezvoltate s-a modificat în mod hotărâtor. Datorită progresului tehnic înregistrat în componenta de producţie a procesului economic a scăzut ponderea muncitorilor direct productivi şi a crescut în mod pronunţat lucrătorii angajaţi în servicii. „Pentru a înţelege şi evalua în mod corespunzător economia modernă a serviciilor, este esenţial de avut în vedere faptul că expansiunea serviciilor este rezultatul evoluţiei specifice şi succesive a însuşi procesului de producţie. Dezvoltarea tehnologiei care a schimbat procesele de producţie pentru a spori eficienţa a condus la o dezvoltare însemnată a funcţiilor de servicii în toate fazele proceselor de transformare”124.

În al treilea rând, s-a modificat structura preţului de vânzare al produselor. Costurile de producţie fiind, în multe situaţii, sub 10% din preţul de vânzare fapt ce a stimulat ca mulţi producători să realizeze reţele proprii de desfacere a produselor.

În al patrulea rând, „Noua economie a îmbogăţit cu siguranţă o elită globală de speculatori financiari, antreprenori şi specialişti în înalta tehnologie. La vârf, s-a produs o acumulare fără precedent de bogăţie, iar de capitalismul global au profitat şi unele economii naţionale, în special din ţările asiatice. Pe ansamblu, însă, impacturile sale sociale şi economice au fost dezastruoase.

Fragmentarea şi individualizarea forţei de muncă şi degradarea treptată a bunăstării sub presiunile globalizării economice înseamnă că ascensiunea capitalismului global a fost însoţită de o creştere a inegalităţii şi a polarizării sociale. Decalajul dintre bogaţi şi săraci a crescut semnificativ, atât pe plan internaţional, cât şi în interiorul ţărilor. Potrivit Raportului pentru Dezvoltare Umană al Naţiunilor Unite, diferenţa în ceea ce priveşte venitul per capita dintre Nord şi Sud s-a triplat, de la 5,7$ în 1960, la 15,0$ în 1993. Cei mai bogaţi 20% locuitori ai

122 Fritjof Capra, Conexiuni ascunse, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004, p.207. 123 Fritjof Capra, Ibidem, p.206. 124 Orio Giarini, Walter R. Stahel, Limitele certitudinii, Bucureşti, EDIMPRESS-CAMRO, 1996, p.89.

George-Ştefan COMAN 225globului deţin acum 85% din bogăţia sa, în timp ce, cei mai săraci 20% deţin numai 1,4%. Averea celor mai bogaţi trei oameni din lume depăşeşte PIB-ul tuturor ţările cele mai slab dezvoltate, cu cei 600 de milioane de locuitori ai lor”125.

Aceste decalaje sunt produse de fenomene care deşi sunt cunoscute sunt considerate insolubile. Iată ce scrie omul de ştiinţă american David C. Korten126: „Am suportat prea multe dezbateri în care reprezentanţii ţărilor bogate condamnă rata de creştere a populaţiei în ţările sărace, refuzând să discute despre supraconsum şi inegalitate, iar reprezentanţii ţărilor sărace condamnă supraconsumul şi inegalitatea refuzând să discute despre rata ridicată de creştere a populaţiei”.

Prăpastia care-i desparte pe bogaţii şi săracii lumii, atât în interiorul unei ţări, cât şi între state este ireconciliabilă şi crescândă. În 1992, Programul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP), în raportul anual, a ilustrat inechitatea reprezentând repartiţia mondială a veniturilor printr-un grafic sub forma unei cupe de şampanie. După cum se observă din figura alăturată, unui procent de 20% din populaţia mondială, care trăieşte în cele mai bogate ţări ale lumii, îi revin 82,7% din veniturile mondiale. Numai 1,4% din aceste venituri revine celor 20% din populaţia lumii care trăiesc în cele mai sărace ţări de pe mapamond127. Este, desigur, un act de imoralitate din partea comunităţii umane existenţa acestor decalaje între bogaţi şi săraci, fiind cauză a multor frământări sociale.

În interiorul ţărilor, aceste discrepanţe sunt reduse prin anumite politici sociale de corelare între veniturile salariale mari şi mici. În România se stabileşte simplu salariul minim pe economie care permite o discrepanţă oricât de mare cu veniturile salariale mari; în unele ţări se stabileşte un raport fix între media a 20% venituri salariale cele mai mari şi ultimele 20% venituri salariale cele mai mici: în Japonia acest raport este 4,0, în China 7 etc. În ţările dezvoltate din Comunitatea Europeană (de exemplu Germania) salariul minim se stabileşte între 0,60÷0,65 din salariul mediu. Rapoartele statistice anuale permit reglarea eventualelor abateri de la regulă.

125 Fritjof Capra, Ibidem, p.207-208. 126 David C. Korten, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Bucureşti, 1997, p.42. 127 David C. Korten, Ibidem, p.127-128.

20%

20%

20%

20%

20%

82,7%

11,7%

2,3%

1,9%

1,4%Pro

cent

din

pop

ulat

ia g

lobu

lui

Veni

tul t

otal

mon

dial

anu

al

Creativitate şi progres tehnic 226În al cincilea rând, odată cu noua economie au apărut noi

elemente de vulnerabilitate, vulnerabilitatea indusă de Internet şi reţelele intranet şi interacţiunea umană în Internet ca factor nou de vulnerabilitate. Toate acestea ne conduc spre un prim risc major în contextul Noii Economii, vulnerabilitatea digitală. Riscul este comun tuturor ţărilor, dar pentru ţări emergente cu infrastructură în formare poate fi considerat mai mare în prezenţa problemelor de lipsă de educare a utilizatorilor în folosirea tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor.

În al şaselea rând, lipsa sau întârzierea constituirii conţinutului digital în condiţiile creşterii continue a volumului de informaţie încorporat de Internet constituie un risc major în creşterea decalajelor între categoriile sociale.

În al şaptelea rând, existenţa unui risc major generat de folosirea adversă a informaţiei şi violarea intimităţii, adică utilizarea potenţială a informaţiei stocate în sistemele informatice împotriva persoanelor, colectivităţilor sau organizaţiilor. Pe un plan mai general, acumularea de informaţie în Internet şi alte reţele informatice generează teama de ameninţare la adresa democraţiei.

În al optulea rând, lărgirea prăpăstiei digitale. Societatea informaţiei şi în perspectivă societatea cunoaşterii propulsează societatea pe o nouă treaptă de dezvoltare în care informaţia şi cunoştinţele devin resurse primare care adaugă valoare activităţilor economice, creează un nou standard de viaţă şi democratizează societatea. România, ca şi alte ţări emergente, este confruntată cu fenomenul cunoscut sub numele de prăpastie digitală sau Digital Divide, adică decalajul care există în folosirea TIC în organizaţii, între straturi diferite ale societăţii, la nivelul ţării faţă de alte ţări.

Un sistem de tip Internet este vulnerabil prin natura sa întrucât ansamblul Internet este un sistem de sisteme care creşte rapid şi cu o infrastructură destul de puţin fiabilă există numeroase elemente de vulnerabilitate care au generat preocupări pentru studierea acestora.

Vulnerabilitatea sistemelor Internet este mai mare decât cea a sistemelor care le-au precedat. Afirmaţia se justifică în primul rând prin faptul că volumul informaţiei este mult mai mare decât la celelalte sisteme. În al doilea rând creşterea sistemului Internet a fost rapidă şi fără a fi însoţită de preocupări deosebite pentru asigurarea unei limitări a vulnerabilităţii. Important părea la un moment dat să fii prezent în Internet şi mai puţin să te asiguri.

În afara vulnerabilităţii clasice în Internet a apărut atacul informatic ca element provocat sau declanşat întâmplător. Este cunoscut că informaţia poate fi pierdută, furată, modificată, folosită necorespunzător şi decriptată ilegal. Este posibilă pierderea integrităţii, confidenţialităţii şi disponibilităţii datelor. Vulnerabilitatea Internet este de 100%, nefiind posibil să se conceapă un sistem total

George-Ştefan COMAN 225globului deţin acum 85% din bogăţia sa, în timp ce, cei mai săraci 20% deţin numai 1,4%. Averea celor mai bogaţi trei oameni din lume depăşeşte PIB-ul tuturor ţările cele mai slab dezvoltate, cu cei 600 de milioane de locuitori ai lor”125.

Aceste decalaje sunt produse de fenomene care deşi sunt cunoscute sunt considerate insolubile. Iată ce scrie omul de ştiinţă american David C. Korten126: „Am suportat prea multe dezbateri în care reprezentanţii ţărilor bogate condamnă rata de creştere a populaţiei în ţările sărace, refuzând să discute despre supraconsum şi inegalitate, iar reprezentanţii ţărilor sărace condamnă supraconsumul şi inegalitatea refuzând să discute despre rata ridicată de creştere a populaţiei”.

Prăpastia care-i desparte pe bogaţii şi săracii lumii, atât în interiorul unei ţări, cât şi între state este ireconciliabilă şi crescândă. În 1992, Programul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP), în raportul anual, a ilustrat inechitatea reprezentând repartiţia mondială a veniturilor printr-un grafic sub forma unei cupe de şampanie. După cum se observă din figura alăturată, unui procent de 20% din populaţia mondială, care trăieşte în cele mai bogate ţări ale lumii, îi revin 82,7% din veniturile mondiale. Numai 1,4% din aceste venituri revine celor 20% din populaţia lumii care trăiesc în cele mai sărace ţări de pe mapamond127. Este, desigur, un act de imoralitate din partea comunităţii umane existenţa acestor decalaje între bogaţi şi săraci, fiind cauză a multor frământări sociale.

În interiorul ţărilor, aceste discrepanţe sunt reduse prin anumite politici sociale de corelare între veniturile salariale mari şi mici. În România se stabileşte simplu salariul minim pe economie care permite o discrepanţă oricât de mare cu veniturile salariale mari; în unele ţări se stabileşte un raport fix între media a 20% venituri salariale cele mai mari şi ultimele 20% venituri salariale cele mai mici: în Japonia acest raport este 4,0, în China 7 etc. În ţările dezvoltate din Comunitatea Europeană (de exemplu Germania) salariul minim se stabileşte între 0,60÷0,65 din salariul mediu. Rapoartele statistice anuale permit reglarea eventualelor abateri de la regulă.

125 Fritjof Capra, Ibidem, p.207-208. 126 David C. Korten, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Bucureşti, 1997, p.42. 127 David C. Korten, Ibidem, p.127-128.

20%

20%

20%

20%

20%

82,7%

11,7%

2,3%

1,9%

1,4%Pro

cent

din

pop

ulat

ia g

lobu

lui

Veni

tul t

otal

mon

dial

anu

al

Creativitate şi progres tehnic 226În al cincilea rând, odată cu noua economie au apărut noi

elemente de vulnerabilitate, vulnerabilitatea indusă de Internet şi reţelele intranet şi interacţiunea umană în Internet ca factor nou de vulnerabilitate. Toate acestea ne conduc spre un prim risc major în contextul Noii Economii, vulnerabilitatea digitală. Riscul este comun tuturor ţărilor, dar pentru ţări emergente cu infrastructură în formare poate fi considerat mai mare în prezenţa problemelor de lipsă de educare a utilizatorilor în folosirea tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor.

În al şaselea rând, lipsa sau întârzierea constituirii conţinutului digital în condiţiile creşterii continue a volumului de informaţie încorporat de Internet constituie un risc major în creşterea decalajelor între categoriile sociale.

În al şaptelea rând, existenţa unui risc major generat de folosirea adversă a informaţiei şi violarea intimităţii, adică utilizarea potenţială a informaţiei stocate în sistemele informatice împotriva persoanelor, colectivităţilor sau organizaţiilor. Pe un plan mai general, acumularea de informaţie în Internet şi alte reţele informatice generează teama de ameninţare la adresa democraţiei.

În al optulea rând, lărgirea prăpăstiei digitale. Societatea informaţiei şi în perspectivă societatea cunoaşterii propulsează societatea pe o nouă treaptă de dezvoltare în care informaţia şi cunoştinţele devin resurse primare care adaugă valoare activităţilor economice, creează un nou standard de viaţă şi democratizează societatea. România, ca şi alte ţări emergente, este confruntată cu fenomenul cunoscut sub numele de prăpastie digitală sau Digital Divide, adică decalajul care există în folosirea TIC în organizaţii, între straturi diferite ale societăţii, la nivelul ţării faţă de alte ţări.

Un sistem de tip Internet este vulnerabil prin natura sa întrucât ansamblul Internet este un sistem de sisteme care creşte rapid şi cu o infrastructură destul de puţin fiabilă există numeroase elemente de vulnerabilitate care au generat preocupări pentru studierea acestora.

Vulnerabilitatea sistemelor Internet este mai mare decât cea a sistemelor care le-au precedat. Afirmaţia se justifică în primul rând prin faptul că volumul informaţiei este mult mai mare decât la celelalte sisteme. În al doilea rând creşterea sistemului Internet a fost rapidă şi fără a fi însoţită de preocupări deosebite pentru asigurarea unei limitări a vulnerabilităţii. Important părea la un moment dat să fii prezent în Internet şi mai puţin să te asiguri.

În afara vulnerabilităţii clasice în Internet a apărut atacul informatic ca element provocat sau declanşat întâmplător. Este cunoscut că informaţia poate fi pierdută, furată, modificată, folosită necorespunzător şi decriptată ilegal. Este posibilă pierderea integrităţii, confidenţialităţii şi disponibilităţii datelor. Vulnerabilitatea Internet este de 100%, nefiind posibil să se conceapă un sistem total

George-Ştefan COMAN 227nevulnerabil. Elementele de vulnerabilitate pot fi evidenţiate la nivel de micro- şi macrosistem.

Complexitatea fiind suficient de mică, vulnerabilitatea este controlabilă la nivel de microsistem. Sursele de risc sunt echipamentele, software-ul şi bazele de date. În cazul echipamentelor principalii factori de vulnerabilitate, în afara problemelor normale generate de fiabilitatea intrinsecă a componentelor sistemului, sunt dezastrele naturale (furtuni, inundaţii, cutremure, etc.), căderile sau întreruperile de alimentare cu energie şi actele de vandalism. În software, aplicaţii şi date putem evidenţia factorii furt, alterare/distrugere de date, viruşii informatici şi accidentele neintenţionate.

Diminuarea vulnerabilităţii la nivel de microsistem se poate face prin măsuri de control al accesului şi creşterea robusteţii programelor. Toate acestea se fac cu un anumit cost care este cu atât mai mic cu cât măsurile sunt luate mai din timp în fazele de proiectare şi realizare a sistemului. Există numeroase metode de reducere a vulnerabilităţii microsistemelor prin proiectare cu elemente de securitate, separarea funcţiilor, controale de reţea, criptare şi creare de firewall-uri. În bună măsură folosirea acestor metode contribuie la creşterea rezistenţei la perturbaţii şi atacuri a sistemelor. Problemele de vulnerabilitate fiind imposibil de eliminat, apare ca necesară adoptarea de planuri de recuperare a daunelor. Aceste planuri se pot dovedi extrem de eficace atunci când din motive diverse au loc căderi sau atacuri asupra sistemelor. Din păcate, asemenea planuri se întocmesc foarte rar.

Costul măsurilor de securitate apare, de regulă, mare pentru beneficiarii sistemelor şi chiar este mare în funcţie de nivelul de securitate dorit. Costul daunelor potenţiale descreşte însă funcţie de nivelul de securitate. Un optim economic poate fi găsit prin calcularea costului combinat al asigurării securităţii microsistemului.

Vulnerabilitatea Internet la nivel macro este o consecinţă a arhitecturii sale ca reţea de elemente vulnerabile la nivel microsistem şi a perturbărilor prin incidente. Sursele de incidente sunt atacuri involuntare sau provocate. Sunt cunoscute tipurile clasice de incidente: încercări, scanare, compromitere cont utilizator, compromitere rădăcină, captura de date din pachete, blocarea serviciului, înşelăciune, folosirea de coduri maligne, atacuri asupra infrastructurii.

Creşterea incidentelor este exponenţială. Este adevărat că sistemele se caracterizează intrinsec prin robusteţe. În multe situaţii funcţionarea parţială reduce vulnerabilitatea.

Principalul element actual de vulnerabilitate îl constituie atacurile. Anual sunt cheltuite sute de milioane de dolari pentru repararea daunelor produse de atacuri.

Creativitate şi progres tehnic 228Factorii favorizanţi ai acestui tip de vulnerabilitate sunt nodurile

nesigure şi folosirea comunicaţiei necriptate. Este adevărat că în fazele primare ale dezvoltării Internet nu au existat aplicaţii majore care să ceară măsuri de securitate deosebite. Creşterea a fost rapidă, fără măsuri de securitate deosebite. Personalul de exploatare era şi el insuficient instruit. Dezvoltarea afacerilor electronice de tip eBusiness a condus la un nou nivel necesar de securitate, mult maximizat. Internet a devenit instrumentul folosit de sute de milioane de utilizatori faţă de un număr restrâns în era pre-Internet.

Din punct de vedere tehnic viteza de creştere şi mai ales timpul scurt nu au permis contracararea eficientă a influenţei factorului uman în sporirea vulnerabilităţii Internet.

Interacţiunea umană în Internet este el însuşi factor de vulnerabilitate. Sistemele fără oameni se comportă diferit faţă de sistemele cu interacţiune umană puternică. În Internet sunt zeci de milioane de servere şi aproape un miliard de oameni. Acţiunea umană devine astfel factorul principal de vulnerabilitate. Dimensiunea Internet devine comparabilă din punct de vedere al complexităţii interacţiunilor cu colectivităţile umane.

Vulnerabilitatea societăţii umane este şi ea foarte mare. Societatea reprezentată ca sistem are în noduri oamenii care sunt extrem de nefiabili. Sistemele din Internet şi societatea umană au multe asemănări şi anume multă redundanţă, comunicare, vulnerabilitate a informaţiei stocate în creştere în timp. Globalizarea intensifică forţa atacurilor şi asupra societăţii, la fel cum în mod pregnant se manifestă şi în Internet.

Este un fenomen necontestat că vulnerabilitatea sistemelor în contextul Internet este mare şi în creştere. Soluţii tehnice există, sunt însă scumpe, greu de generalizat şi vor avea succes limitat. Soluţii pot fi însă găsite prin analogia cu societatea umană.

Societatea a fost confruntată încă din fazele incipiente cu problema vulnerabilităţii ei. Soluţiile găsite au fost diverse, de la construcţii şi comunităţi fortificate la folosirea de sisteme de alarmare eficiente.

Nu este o dilemă să decizi dacă se pun uşi blindate la toate casele dintr-o comunitate sau se folosesc forţe de ordine eficiente.

Societatea umană a optat de timpuriu pentru o organizare prin legi şi reguli şi instituţii de aplicarea acestora. Lumea Internet va trebui să evolueze de la absenţa reglementării la reglementări naţionale şi globale.

Reglementările pot reduce vulnerabilitatea cu costuri mai mici decât măsurile tehnice. Lumea Internet poate deveni globală, democratică şi sigură şi prin măsuri tehnice şi prin reglementări internaţionale.

Opozanţii unei asemenea abordări pot invoca spiritul de liberă iniţiativă (free enterprise) care a contribuit mult la creşterea Internet şi

George-Ştefan COMAN 227nevulnerabil. Elementele de vulnerabilitate pot fi evidenţiate la nivel de micro- şi macrosistem.

Complexitatea fiind suficient de mică, vulnerabilitatea este controlabilă la nivel de microsistem. Sursele de risc sunt echipamentele, software-ul şi bazele de date. În cazul echipamentelor principalii factori de vulnerabilitate, în afara problemelor normale generate de fiabilitatea intrinsecă a componentelor sistemului, sunt dezastrele naturale (furtuni, inundaţii, cutremure, etc.), căderile sau întreruperile de alimentare cu energie şi actele de vandalism. În software, aplicaţii şi date putem evidenţia factorii furt, alterare/distrugere de date, viruşii informatici şi accidentele neintenţionate.

Diminuarea vulnerabilităţii la nivel de microsistem se poate face prin măsuri de control al accesului şi creşterea robusteţii programelor. Toate acestea se fac cu un anumit cost care este cu atât mai mic cu cât măsurile sunt luate mai din timp în fazele de proiectare şi realizare a sistemului. Există numeroase metode de reducere a vulnerabilităţii microsistemelor prin proiectare cu elemente de securitate, separarea funcţiilor, controale de reţea, criptare şi creare de firewall-uri. În bună măsură folosirea acestor metode contribuie la creşterea rezistenţei la perturbaţii şi atacuri a sistemelor. Problemele de vulnerabilitate fiind imposibil de eliminat, apare ca necesară adoptarea de planuri de recuperare a daunelor. Aceste planuri se pot dovedi extrem de eficace atunci când din motive diverse au loc căderi sau atacuri asupra sistemelor. Din păcate, asemenea planuri se întocmesc foarte rar.

Costul măsurilor de securitate apare, de regulă, mare pentru beneficiarii sistemelor şi chiar este mare în funcţie de nivelul de securitate dorit. Costul daunelor potenţiale descreşte însă funcţie de nivelul de securitate. Un optim economic poate fi găsit prin calcularea costului combinat al asigurării securităţii microsistemului.

Vulnerabilitatea Internet la nivel macro este o consecinţă a arhitecturii sale ca reţea de elemente vulnerabile la nivel microsistem şi a perturbărilor prin incidente. Sursele de incidente sunt atacuri involuntare sau provocate. Sunt cunoscute tipurile clasice de incidente: încercări, scanare, compromitere cont utilizator, compromitere rădăcină, captura de date din pachete, blocarea serviciului, înşelăciune, folosirea de coduri maligne, atacuri asupra infrastructurii.

Creşterea incidentelor este exponenţială. Este adevărat că sistemele se caracterizează intrinsec prin robusteţe. În multe situaţii funcţionarea parţială reduce vulnerabilitatea.

Principalul element actual de vulnerabilitate îl constituie atacurile. Anual sunt cheltuite sute de milioane de dolari pentru repararea daunelor produse de atacuri.

Creativitate şi progres tehnic 228Factorii favorizanţi ai acestui tip de vulnerabilitate sunt nodurile

nesigure şi folosirea comunicaţiei necriptate. Este adevărat că în fazele primare ale dezvoltării Internet nu au existat aplicaţii majore care să ceară măsuri de securitate deosebite. Creşterea a fost rapidă, fără măsuri de securitate deosebite. Personalul de exploatare era şi el insuficient instruit. Dezvoltarea afacerilor electronice de tip eBusiness a condus la un nou nivel necesar de securitate, mult maximizat. Internet a devenit instrumentul folosit de sute de milioane de utilizatori faţă de un număr restrâns în era pre-Internet.

Din punct de vedere tehnic viteza de creştere şi mai ales timpul scurt nu au permis contracararea eficientă a influenţei factorului uman în sporirea vulnerabilităţii Internet.

Interacţiunea umană în Internet este el însuşi factor de vulnerabilitate. Sistemele fără oameni se comportă diferit faţă de sistemele cu interacţiune umană puternică. În Internet sunt zeci de milioane de servere şi aproape un miliard de oameni. Acţiunea umană devine astfel factorul principal de vulnerabilitate. Dimensiunea Internet devine comparabilă din punct de vedere al complexităţii interacţiunilor cu colectivităţile umane.

Vulnerabilitatea societăţii umane este şi ea foarte mare. Societatea reprezentată ca sistem are în noduri oamenii care sunt extrem de nefiabili. Sistemele din Internet şi societatea umană au multe asemănări şi anume multă redundanţă, comunicare, vulnerabilitate a informaţiei stocate în creştere în timp. Globalizarea intensifică forţa atacurilor şi asupra societăţii, la fel cum în mod pregnant se manifestă şi în Internet.

Este un fenomen necontestat că vulnerabilitatea sistemelor în contextul Internet este mare şi în creştere. Soluţii tehnice există, sunt însă scumpe, greu de generalizat şi vor avea succes limitat. Soluţii pot fi însă găsite prin analogia cu societatea umană.

Societatea a fost confruntată încă din fazele incipiente cu problema vulnerabilităţii ei. Soluţiile găsite au fost diverse, de la construcţii şi comunităţi fortificate la folosirea de sisteme de alarmare eficiente.

Nu este o dilemă să decizi dacă se pun uşi blindate la toate casele dintr-o comunitate sau se folosesc forţe de ordine eficiente.

Societatea umană a optat de timpuriu pentru o organizare prin legi şi reguli şi instituţii de aplicarea acestora. Lumea Internet va trebui să evolueze de la absenţa reglementării la reglementări naţionale şi globale.

Reglementările pot reduce vulnerabilitatea cu costuri mai mici decât măsurile tehnice. Lumea Internet poate deveni globală, democratică şi sigură şi prin măsuri tehnice şi prin reglementări internaţionale.

Opozanţii unei asemenea abordări pot invoca spiritul de liberă iniţiativă (free enterprise) care a contribuit mult la creşterea Internet şi

George-Ştefan COMAN 229piedicile pe care reglementările le-ar putea pune dezvoltării în continuare.

Trecerea la utilizarea Internet în ample aplicaţii economice, de învăţământ, culturale, de administraţie publică face ca ignorarea problematicii vulnerabilităţii să devină un factor de frânare chiar mai mare decât acela al unor reglementări insuficient fundamentate. Prin caracterul său global fenomenul Internet cere reglementări globale transfrontaliere.

6.4. Consideraţii privind rolul creativităţii pentru

reducerea gradului de sărăcie

Aşa cum este cunoscut, procesul instructiv-educativ determină cunoaşterea, iar cunoaşterea, actualmente, este principala forţă motrice de dezvoltare economico-socială a comunităţii umane128.

De asemenea, plecând de la menţiunile anterioare că prin instrucţie şi educaţie se reuşeşte dezvoltarea şi întreţinerea spiritului creativ al populaţiei umane, prezentăm unele consideraţii privind metodele şi procedeele ce pot fi folosite în acest scop129.

Desigur, în primul rând se impune necesitatea de organizare a unui sistem instructiv-educativ în conformitate cu noile condiţii create de tehnoştiinţă, ca rezultat al progresului tehnico-economic general. Se impune astfel o restructurare pe orizontală şi verticală a sistemului instructiv-educativ, în conformitate structurile existente în Comunitatea Europeană, pentru învăţământul superior130, respectiv pentru învăţământul preuniversitar131.

În al doilea rând este necesar să se adapteze curriculum-ul la starea actuală de societate informaţională sau societate a cunoaşterii.

Printre cele mai importante cuceriri ale tehnoştiinţei se poate menţiona domeniul informaticii. Rezultatele obţinute ca urmare a progresului tehnic au condus, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, la conturarea unei lumi noi, modelată de noi tehnologii, având noi structuri sociale şi politice, o nouă economie şi o nouă cultură. „Globalizarea” este termenul generic care rezumă schimbările profunde şi impulsul aparent irezistibil resimţit de miliarde de oameni de pe Terra.

128 Bratu Anca, Diminuarea sărăciei prin educaţie (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004. 129 Iovan Daniela, Educaţia – factor de schimbare şi de progres economico-social (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004. 130Raport: Studiile Eurydice, Douăzeci de ani de reformă în învăţământul superior din Europa: începând cu 1980, Bucureşti, MEC-2000, ISBN 973-649-026-2. 131 OCDE (OECD), ANALIZA POLITICII NAŢIONALE ÎN DOMENIUL EDUCAŢIEI: ROMÂNIA, Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale, 2000.

Creativitate şi progres tehnic 230Trăsătura comună a multiplelor aspecte ale globalizării este o

reţea globală de informaţii şi comunicare bazată pe tehnologii noi şi revoluţionare care au făcut posibil să se transfere aproape instantaneu fonduri între diverse segmente ale economiei şi între diferite ţări şi să se administreze enorma complexitate generată de rapida dereglementare şi noua inventivitate financiară.

Globalizarea este caracterizată de trei aspecte fundamentale: 1. activităţile economice esenţiale ale comunităţii umane sunt globale; 2. principalele surse ale productivităţii şi competitivităţii sunt invenţia şi inovaţia; 3. activitatea economico-socială este structurată în mare parte în jurul unor reţele de fluxuri financiare.

O componentă importantă a informaticii, în plină expansiune, o constituie ceea ce numim „inteligenţă artificială”.

Dacă omul şi-a amplificat puterea şi viteza s-a trecut şi la amplificarea capacităţii intelectuale. De ce ? Răspunsul este dat de bioinginerie. Astfel, bioingineria a stabilit că omul posedă genetic o capacitate de înmagazinare a informaţiei evaluată la 109 biţi, gravaţi în diferite gene. Pe de altă parte, spiritul uman produce anual 1018 biţi cantitate de informaţie care este încorporată în discursuri, reviste, cărţi, benzi magnetice etcetera. Rezultă că într-un an se produce o cantitate de informaţie de un miliard de ori mai mare decât poate omul înmagazina în propriul dispozitiv ereditar şi care trebuie transmisă generaţiilor următoare. Şi chiar în condiţiile în care numai un procent din această cantitate de informaţie produsă anual de spiritualitatea umană ar fi noutate absolută ea ar fi de zece milioane de ori mai mare decât capacitatea genetică individuală de încorporare a ei. Simplu spus, aceasta înseamnă că evoluţia spirituală i-a luat-o înainte celei biologice, cea din urmă fiind desăvârşită pentru noi. Ea a devenit neimportantă şi e absolut neglijabilă în comparaţie cu dezvoltarea spiritului uman. Ca atare, nu are sens să se manipuleze partea biologică a existenţei umane, genele, pentru dezvoltarea unor posibilităţi de încorporare a informaţiei când avem la dispoziţie fenomenul tehnic ca sursă mai simplă de rezolvare a acestei probleme.

De aceea, în noua economie cunoaşterea a devenit componenta esenţiala a sistemului de dezvoltare economică şi socială a comunităţii umane. Difuzarea inovaţiilor şi convergenţa tehnologiilor de vârf joacă un rol cheie în accelerarea importanţei cunoaşterii în contextul procesului de globalizare132.

Conceptele moderne de „e-economics” şi comerţ electronic reclamă apelarea la un nucleu al competenţelor unde cunoaşterea va fi principala forţă motrice. Noua economie presupune acordarea unui interes sporit aşa-numitei societăţi a cunoaşterii,

132Bratu Anca, Diminuarea sărăciei prin educaţie, Teză de doctorat, Bucureşti, ASE, 2004.

George-Ştefan COMAN 229piedicile pe care reglementările le-ar putea pune dezvoltării în continuare.

Trecerea la utilizarea Internet în ample aplicaţii economice, de învăţământ, culturale, de administraţie publică face ca ignorarea problematicii vulnerabilităţii să devină un factor de frânare chiar mai mare decât acela al unor reglementări insuficient fundamentate. Prin caracterul său global fenomenul Internet cere reglementări globale transfrontaliere.

6.4. Consideraţii privind rolul creativităţii pentru

reducerea gradului de sărăcie

Aşa cum este cunoscut, procesul instructiv-educativ determină cunoaşterea, iar cunoaşterea, actualmente, este principala forţă motrice de dezvoltare economico-socială a comunităţii umane128.

De asemenea, plecând de la menţiunile anterioare că prin instrucţie şi educaţie se reuşeşte dezvoltarea şi întreţinerea spiritului creativ al populaţiei umane, prezentăm unele consideraţii privind metodele şi procedeele ce pot fi folosite în acest scop129.

Desigur, în primul rând se impune necesitatea de organizare a unui sistem instructiv-educativ în conformitate cu noile condiţii create de tehnoştiinţă, ca rezultat al progresului tehnico-economic general. Se impune astfel o restructurare pe orizontală şi verticală a sistemului instructiv-educativ, în conformitate structurile existente în Comunitatea Europeană, pentru învăţământul superior130, respectiv pentru învăţământul preuniversitar131.

În al doilea rând este necesar să se adapteze curriculum-ul la starea actuală de societate informaţională sau societate a cunoaşterii.

Printre cele mai importante cuceriri ale tehnoştiinţei se poate menţiona domeniul informaticii. Rezultatele obţinute ca urmare a progresului tehnic au condus, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, la conturarea unei lumi noi, modelată de noi tehnologii, având noi structuri sociale şi politice, o nouă economie şi o nouă cultură. „Globalizarea” este termenul generic care rezumă schimbările profunde şi impulsul aparent irezistibil resimţit de miliarde de oameni de pe Terra.

128 Bratu Anca, Diminuarea sărăciei prin educaţie (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004. 129 Iovan Daniela, Educaţia – factor de schimbare şi de progres economico-social (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004. 130Raport: Studiile Eurydice, Douăzeci de ani de reformă în învăţământul superior din Europa: începând cu 1980, Bucureşti, MEC-2000, ISBN 973-649-026-2. 131 OCDE (OECD), ANALIZA POLITICII NAŢIONALE ÎN DOMENIUL EDUCAŢIEI: ROMÂNIA, Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale, 2000.

Creativitate şi progres tehnic 230Trăsătura comună a multiplelor aspecte ale globalizării este o

reţea globală de informaţii şi comunicare bazată pe tehnologii noi şi revoluţionare care au făcut posibil să se transfere aproape instantaneu fonduri între diverse segmente ale economiei şi între diferite ţări şi să se administreze enorma complexitate generată de rapida dereglementare şi noua inventivitate financiară.

Globalizarea este caracterizată de trei aspecte fundamentale: 1. activităţile economice esenţiale ale comunităţii umane sunt globale; 2. principalele surse ale productivităţii şi competitivităţii sunt invenţia şi inovaţia; 3. activitatea economico-socială este structurată în mare parte în jurul unor reţele de fluxuri financiare.

O componentă importantă a informaticii, în plină expansiune, o constituie ceea ce numim „inteligenţă artificială”.

Dacă omul şi-a amplificat puterea şi viteza s-a trecut şi la amplificarea capacităţii intelectuale. De ce ? Răspunsul este dat de bioinginerie. Astfel, bioingineria a stabilit că omul posedă genetic o capacitate de înmagazinare a informaţiei evaluată la 109 biţi, gravaţi în diferite gene. Pe de altă parte, spiritul uman produce anual 1018 biţi cantitate de informaţie care este încorporată în discursuri, reviste, cărţi, benzi magnetice etcetera. Rezultă că într-un an se produce o cantitate de informaţie de un miliard de ori mai mare decât poate omul înmagazina în propriul dispozitiv ereditar şi care trebuie transmisă generaţiilor următoare. Şi chiar în condiţiile în care numai un procent din această cantitate de informaţie produsă anual de spiritualitatea umană ar fi noutate absolută ea ar fi de zece milioane de ori mai mare decât capacitatea genetică individuală de încorporare a ei. Simplu spus, aceasta înseamnă că evoluţia spirituală i-a luat-o înainte celei biologice, cea din urmă fiind desăvârşită pentru noi. Ea a devenit neimportantă şi e absolut neglijabilă în comparaţie cu dezvoltarea spiritului uman. Ca atare, nu are sens să se manipuleze partea biologică a existenţei umane, genele, pentru dezvoltarea unor posibilităţi de încorporare a informaţiei când avem la dispoziţie fenomenul tehnic ca sursă mai simplă de rezolvare a acestei probleme.

De aceea, în noua economie cunoaşterea a devenit componenta esenţiala a sistemului de dezvoltare economică şi socială a comunităţii umane. Difuzarea inovaţiilor şi convergenţa tehnologiilor de vârf joacă un rol cheie în accelerarea importanţei cunoaşterii în contextul procesului de globalizare132.

Conceptele moderne de „e-economics” şi comerţ electronic reclamă apelarea la un nucleu al competenţelor unde cunoaşterea va fi principala forţă motrice. Noua economie presupune acordarea unui interes sporit aşa-numitei societăţi a cunoaşterii,

132Bratu Anca, Diminuarea sărăciei prin educaţie, Teză de doctorat, Bucureşti, ASE, 2004.

George-Ştefan COMAN 231angajatului/salariatului care are cunoaştere, capitalului intelectual, precum şi organizaţiilor care învaţă.

Cunoaşterea, spre deosebire de muncă, pământ şi capital, este un activ care se apreciază pe măsura utilizării. Cu cât sunt utilizate mai mult, cu atât cunoştinţele devin mai efective şi eficiente. În noua economie, cunoaşterea are patru caracteristici: este tacită; este orientată spre acţiune; se bazează pe reguli; se modifică în mod constant.

O organizaţie bazată pe cunoaştere poate insufla un nou spirit antreprenorial într-o organizaţie şi îi poate motiva pe manageri sa fie preocupaţi să transforme organizaţia astfel încât aceasta să devină capabilă să capteze, să aplice şi să dezvolte valoarea ca urmare a implementării unor tehnologii performante. Cunoştinţele şi tehnologiile avansate pot transforma semnificativ economia unei naţiuni. Cunoaşterea este mai puternică şi mai valoroasa decât resursele naturale şi marile fabrici, este forţa motrice de dezvoltare economico-socială a comunităţii umane în noul mileniu.

6.5. Noua Economie şi capitalul uman

Capitalul uman constă în acele abilităţi ale indivizilor, care sunt

caracteristice acestora şi rămân aceleaşi în orice mediu social, putând fi valorificate pe piaţa muncii în schimbul unor resurse economice de orice tip. Practic, capitalul uman este format din capital educaţional (abilităţi dobândite de indivizi în procesul de instruire şcolară, dar şi în afara acestuia) şi capital biologic (abilităţi fizice ale indivizilor, sintetizate cel mai adesea prin starea de sănătate.). Educaţia reprezintă în fapt esenţa capitalului intelectual, importanţa ei fiind superioară componentelor asociate stării de sănătate. Capitalul educaţional este atestat prin diplome şi problema măsurării lui la nivel individual nu este foarte spinoasă, chiar dacă pot fi discutate diferitele metode utilizate: măsurarea prin ani de şcoală, prin grade de instrucţie etc. Atât teoretic, cât şi practic, s-a constatat că veniturile indivizilor cresc substanţial cu creşterea gradului de educaţie al acestora întrucât capitalul educaţional ridicat presupune o valoare mai ridicată a forţei de muncă determinând productivitate mai ridicată. De asemenea, un nivel de instrucţie mai ridicat presupune şi o mai mare flexibilitate în adaptarea la condiţiile specifice de pe piaţa muncii, contribuind la evitarea riscului şomajului.

Componentele capitalului uman sunt: • Activele de piaţă - sunt cele care deriva dintr-o relaţie

benefică a organizaţiei cu piaţa şi cu clienţii. Activele de piaţă reflectă potenţialul unei organizaţii datorat unor active intangibile legate de piaţă. Exemplele pot include: clienţii şi gradul lor de loialitate, canalele de distribuţie, diferite contracte şi acorduri etc.

Creativitate şi progres tehnic 232• Activele bazate pe proprietatea intelectuala - includ

know-how-ul, secretele de comercializare, copyright-ul, brevetele şi alte drepturi. Proprietatea intelectuală reprezintă mecanismul legal de protecţie a mai multor active ale organizaţiilor.

• Activele centrate pe resursele umane - se referă la abilitatea şi creativitatea manifestate în rezolvarea problemelor, precum şi la calităţile de lider, antreprenor şi manager pe care le deţin angajaţii unei organizaţii. Individul nu este abilitat să desfăşoare doar o anumita activitate, ci dimpotrivă el trebuie să se dovedească o persoana dinamică care poate desfăşura o varietate de activităţi de-a lungul timpului. Pe măsură ce devin mai competenţi în activitatea pe care o desfăşoară oamenii învaţă tot mai mult şi ca atare devin tot mai valoroşi.

• Activele specifice infrastructurii - au în vedere acele tehnologii, metode şi procese care îi permit unei organizaţii să funcţioneze eficient pe termen lung. Exemplele includ: cultura organizaţională, metodele de management, structura financiară, bazele de date şi informaţiile despre piaţă sau despre clienţi, sistemele de comunicare precum e-mail-ul şi sistemele moderne de teleconferinţă.

Creşterea importanţei capitalului uman în Noua economie reflectă sporirea dependenţei unei organizaţii de activele intangibile. În fiecare zi apar noi tipuri de companii care au active intangibile. Produsele lor sunt intangibile şi pot fi distribuite electronic în “spaţiul virtual de piaţă ” via Internet. Extinderea continuă a utilităţii capitalului intelectual poate fi atinsa în întreprinderea mileniului trei dacă creativitatea, reflectată în invenţii şi inovaţii, sunt omniprezente într-o organizaţie. Se manifesta chiar sentimentul de succes şi se resimte nevoia unor permanente mutaţii si schimbări.

Fiecare ţară, companie şi individ depinde din ce în ce mai mult de cunoaştere: brevete, abilităţi, tehnologii, informaţii despre clienţi133.

Începând cu anul 1998, OECD (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare) si Banca Mondiala au cooperat în activităţile lor de a crea economii bazate pe cunoaştere. Dar, pentru a putea beneficia de pe urma revoluţiei cunoaşterii, sunt necesare strategii concrete care pot satisface cei patru piloni ai economiei cunoaşterii134:

1. Un cadru instituţional si economic care promovează utilizarea eficientă a cunoaşterii;

133Iovan Daniela, Educaţia – Factor de schimbare şi de progres economico-social (Teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004. 134 Igor MUNTEANU, Veaceslav IONITA, THE MANAGEMENT OF KNOWLEDGE (A guidebook for the community of practitioners) http://www.iln-best.org/upload/File/km_handbook_eng.pdf; Igor MUNTEANU Veaceslav IONIŢĂ, MANAGEMENTUL CUNO�TINŢELOR (Un ghid pentru comunităţile de practicieni), http://www.iln-best.org/upload/File/km_handbook_ro.pdf.

George-Ştefan COMAN 231angajatului/salariatului care are cunoaştere, capitalului intelectual, precum şi organizaţiilor care învaţă.

Cunoaşterea, spre deosebire de muncă, pământ şi capital, este un activ care se apreciază pe măsura utilizării. Cu cât sunt utilizate mai mult, cu atât cunoştinţele devin mai efective şi eficiente. În noua economie, cunoaşterea are patru caracteristici: este tacită; este orientată spre acţiune; se bazează pe reguli; se modifică în mod constant.

O organizaţie bazată pe cunoaştere poate insufla un nou spirit antreprenorial într-o organizaţie şi îi poate motiva pe manageri sa fie preocupaţi să transforme organizaţia astfel încât aceasta să devină capabilă să capteze, să aplice şi să dezvolte valoarea ca urmare a implementării unor tehnologii performante. Cunoştinţele şi tehnologiile avansate pot transforma semnificativ economia unei naţiuni. Cunoaşterea este mai puternică şi mai valoroasa decât resursele naturale şi marile fabrici, este forţa motrice de dezvoltare economico-socială a comunităţii umane în noul mileniu.

6.5. Noua Economie şi capitalul uman

Capitalul uman constă în acele abilităţi ale indivizilor, care sunt

caracteristice acestora şi rămân aceleaşi în orice mediu social, putând fi valorificate pe piaţa muncii în schimbul unor resurse economice de orice tip. Practic, capitalul uman este format din capital educaţional (abilităţi dobândite de indivizi în procesul de instruire şcolară, dar şi în afara acestuia) şi capital biologic (abilităţi fizice ale indivizilor, sintetizate cel mai adesea prin starea de sănătate.). Educaţia reprezintă în fapt esenţa capitalului intelectual, importanţa ei fiind superioară componentelor asociate stării de sănătate. Capitalul educaţional este atestat prin diplome şi problema măsurării lui la nivel individual nu este foarte spinoasă, chiar dacă pot fi discutate diferitele metode utilizate: măsurarea prin ani de şcoală, prin grade de instrucţie etc. Atât teoretic, cât şi practic, s-a constatat că veniturile indivizilor cresc substanţial cu creşterea gradului de educaţie al acestora întrucât capitalul educaţional ridicat presupune o valoare mai ridicată a forţei de muncă determinând productivitate mai ridicată. De asemenea, un nivel de instrucţie mai ridicat presupune şi o mai mare flexibilitate în adaptarea la condiţiile specifice de pe piaţa muncii, contribuind la evitarea riscului şomajului.

Componentele capitalului uman sunt: • Activele de piaţă - sunt cele care deriva dintr-o relaţie

benefică a organizaţiei cu piaţa şi cu clienţii. Activele de piaţă reflectă potenţialul unei organizaţii datorat unor active intangibile legate de piaţă. Exemplele pot include: clienţii şi gradul lor de loialitate, canalele de distribuţie, diferite contracte şi acorduri etc.

Creativitate şi progres tehnic 232• Activele bazate pe proprietatea intelectuala - includ

know-how-ul, secretele de comercializare, copyright-ul, brevetele şi alte drepturi. Proprietatea intelectuală reprezintă mecanismul legal de protecţie a mai multor active ale organizaţiilor.

• Activele centrate pe resursele umane - se referă la abilitatea şi creativitatea manifestate în rezolvarea problemelor, precum şi la calităţile de lider, antreprenor şi manager pe care le deţin angajaţii unei organizaţii. Individul nu este abilitat să desfăşoare doar o anumita activitate, ci dimpotrivă el trebuie să se dovedească o persoana dinamică care poate desfăşura o varietate de activităţi de-a lungul timpului. Pe măsură ce devin mai competenţi în activitatea pe care o desfăşoară oamenii învaţă tot mai mult şi ca atare devin tot mai valoroşi.

• Activele specifice infrastructurii - au în vedere acele tehnologii, metode şi procese care îi permit unei organizaţii să funcţioneze eficient pe termen lung. Exemplele includ: cultura organizaţională, metodele de management, structura financiară, bazele de date şi informaţiile despre piaţă sau despre clienţi, sistemele de comunicare precum e-mail-ul şi sistemele moderne de teleconferinţă.

Creşterea importanţei capitalului uman în Noua economie reflectă sporirea dependenţei unei organizaţii de activele intangibile. În fiecare zi apar noi tipuri de companii care au active intangibile. Produsele lor sunt intangibile şi pot fi distribuite electronic în “spaţiul virtual de piaţă ” via Internet. Extinderea continuă a utilităţii capitalului intelectual poate fi atinsa în întreprinderea mileniului trei dacă creativitatea, reflectată în invenţii şi inovaţii, sunt omniprezente într-o organizaţie. Se manifesta chiar sentimentul de succes şi se resimte nevoia unor permanente mutaţii si schimbări.

Fiecare ţară, companie şi individ depinde din ce în ce mai mult de cunoaştere: brevete, abilităţi, tehnologii, informaţii despre clienţi133.

Începând cu anul 1998, OECD (Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare) si Banca Mondiala au cooperat în activităţile lor de a crea economii bazate pe cunoaştere. Dar, pentru a putea beneficia de pe urma revoluţiei cunoaşterii, sunt necesare strategii concrete care pot satisface cei patru piloni ai economiei cunoaşterii134:

1. Un cadru instituţional si economic care promovează utilizarea eficientă a cunoaşterii;

133Iovan Daniela, Educaţia – Factor de schimbare şi de progres economico-social (Teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004. 134 Igor MUNTEANU, Veaceslav IONITA, THE MANAGEMENT OF KNOWLEDGE (A guidebook for the community of practitioners) http://www.iln-best.org/upload/File/km_handbook_eng.pdf; Igor MUNTEANU Veaceslav IONIŢĂ, MANAGEMENTUL CUNO�TINŢELOR (Un ghid pentru comunităţile de practicieni), http://www.iln-best.org/upload/File/km_handbook_ro.pdf.

George-Ştefan COMAN 2332. O populaţie educata şi înzestrată pentru a crea şi folosi

cunoaşterea; 3. O infrastructură a informaţiei dinamică;

4. Un sistem eficient de inovare în cadrul firmelor şi centrelor de cercetare care să poată satisface noile nevoi ale oamenilor.

Manageri din toata lumea iau decizii de investire a capitalului. Ei cântăresc foarte mult înainte de a lua o hotărâre şi analizează toate alternativele si oportunităţile de achiziţionare a activelor135.

Însă, apar trei observaţii de fond privind investiţiile în managementul resurselor umane, corelat cu conceptul de noua economie manifestat prin creşterea volumului de cunoştinţe materializate în noi invenţii şi inovaţii:

1. Există o preocupare redusă din partea decidenţilor activităţii agenţilor economici din România pentru implementarea unor principii pertinente privind crearea unor colective profesioniste în vederea realizării şi dirijării continue a noului în activitatea agenţilor economici. Motivarea acestei constatări se găseşte în faptul că Anuarul statistic pe 2005 menţionează că numai 15% din agenţii economici sunt receptivi la implementarea noului în activitatea lor136.

2. Perioada scurtă de la adoptarea principiilor economiei de piaţă în activitatea agenţilor economici nu a permis realizarea unei culturi organizaţionale solide în activitatea acestora.

3. Există o redusă preocupare din partea instituţiilor de formare profesională superioară pentru colaborarea cu agenţii economici din sfera productivă. Planurile Operaţionale ale unităţilor de învăţământ superior menţionează aproape exclusiv că finanţarea activităţilor acestora se face de la buget, inclusiv cercetarea ştiinţifică.

În civilizaţia globală noua economie, care se bazează pe invenţii şi inovaţii, are drept componentă prioritară dezvoltarea tehnologică care conduce la un nivel înalt de competitivitate si la dezvoltarea umană. Progresul tehnologic este esenţial pentru progresul uman. Dezvoltarea umana si progresul tehnologic se susţin, se potenţează şi se propulsează reciproc.

Convergenţa economică şi tehnologică generată de globalizare schimbă şi va continua să schimbe maniera în care se creează avuţia atât la nivel naţional, cât şi la nivel transnaţional. Pentru a facilita difuzarea efectivă a cunoştinţelor şi inovării se dezvoltă tot mai mult o importantă structură informatică. Amplificarea convergenţei va avea un semnificativ impact asupra bazelor economice ale tuturor ţărilor implicate în şi/sau afectate de procesul globalizării. Globalizarea

135 Radu R. Şerban, Optimizarea deciziei firmei (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2005. 136 http://www.insse.ro/Anuar%202005/CAPITOLE/cap13.pdf

Creativitate şi progres tehnic 234modifică sensibil maniera în care se derulează afacerile şi accelerează difuzarea “know-how”-ului şi a inovaţiei.

Din această perspectivă organizaţiile trebuie să devină tot mai competitive. Acest fapt face imperios necesară reformularea principiului avantajului comparativ prin apelarea la conceptul mult mai sugestiv în contextul noii economii şi al societăţii cunoaşterii, acela al avantajului competitiv.

Principalii factori care permit dezvoltarea pe mai departe a agenţilor economicii, în competiţia globalizării o constituie:

1. Investiţiile consistente ca ordin de mărime în stimularea creativităţii prin instrucţie şi educaţie organizaţională a salariaţilor pentru a reuşi să se impună competiţional.

2. Realizarea unei baze informaţională si tehnologică de calitate, care să asigure o documentare adecvată privind progresul tehnico-economic în domeniul propriu de activitate.

3. O colaborare mai strânsă a unităţilor de învăţământ superior cu organizaţiile economice în vederea stimulării reciproce a activităţii lor. Trebuie având în vedere faptul că plăteşte beneficiarul cercetării care, în contextul economiei de piaţă, sunt unităţile economice, nu statul. Investiţiile publice vor viza numai acele cercetări care sunt de interes public şi unele cercetări fundamentale sectoriale, în care sunt manifestări competiţionale ale cercetătorilor români.

Cheltuielile bugetare pot fi utilizate pentru direcţionarea unor activităţii creative şi economico-sociale în vederea realizării unor strategii de tip ofensiv pentru economia naţională. Ţinta principală a unei strategii de tip ofensiv constă în pătrunderea pe piaţa internaţională, prin sporirea exportului cu o rată net superioară creşterii producţiei. Principalul factor strategic îl constituie concentrarea mijloacelor materiale, financiare şi umane, din creativitate şi producţie, asupra unor obiective prioritare. Aceste obiective corespund de fapt unor segmente de piaţă relativ înguste. Evident că pentru atingerea unor astfel de obiective este necesar să se realizeze – în domeniile respective – un nivel înalt de competitivitate internaţională, aceasta prin: aport superior al creativităţii pentru realizarea unor tehnologii de nivel internaţional; calitate sigură; performanţe conform cerinţelor pieţii; eficienţă economică reală, în condiţiile practicării preţurilor de piaţă; serii de fabricaţie apropiate nivelului internaţional; fabricaţie transparentă şi flexibilă; organizare comercială eficientă şi servicii post vânzare asigurate.

O astfel de strategie se poate stabili la nivelul industriei naţionale, precum şi la cel al unui grup de fabrici sau al unei întreprinderi. Sunt cunoscute multe modele de astfel de strategii, dirijate de guvernele unor ţări. Un exemplu interesant este cel al Finlandei, a cărei piaţă internă, de numai cinci milioane de locuitori, a

George-Ştefan COMAN 2332. O populaţie educata şi înzestrată pentru a crea şi folosi

cunoaşterea; 3. O infrastructură a informaţiei dinamică;

4. Un sistem eficient de inovare în cadrul firmelor şi centrelor de cercetare care să poată satisface noile nevoi ale oamenilor.

Manageri din toata lumea iau decizii de investire a capitalului. Ei cântăresc foarte mult înainte de a lua o hotărâre şi analizează toate alternativele si oportunităţile de achiziţionare a activelor135.

Însă, apar trei observaţii de fond privind investiţiile în managementul resurselor umane, corelat cu conceptul de noua economie manifestat prin creşterea volumului de cunoştinţe materializate în noi invenţii şi inovaţii:

1. Există o preocupare redusă din partea decidenţilor activităţii agenţilor economici din România pentru implementarea unor principii pertinente privind crearea unor colective profesioniste în vederea realizării şi dirijării continue a noului în activitatea agenţilor economici. Motivarea acestei constatări se găseşte în faptul că Anuarul statistic pe 2005 menţionează că numai 15% din agenţii economici sunt receptivi la implementarea noului în activitatea lor136.

2. Perioada scurtă de la adoptarea principiilor economiei de piaţă în activitatea agenţilor economici nu a permis realizarea unei culturi organizaţionale solide în activitatea acestora.

3. Există o redusă preocupare din partea instituţiilor de formare profesională superioară pentru colaborarea cu agenţii economici din sfera productivă. Planurile Operaţionale ale unităţilor de învăţământ superior menţionează aproape exclusiv că finanţarea activităţilor acestora se face de la buget, inclusiv cercetarea ştiinţifică.

În civilizaţia globală noua economie, care se bazează pe invenţii şi inovaţii, are drept componentă prioritară dezvoltarea tehnologică care conduce la un nivel înalt de competitivitate si la dezvoltarea umană. Progresul tehnologic este esenţial pentru progresul uman. Dezvoltarea umana si progresul tehnologic se susţin, se potenţează şi se propulsează reciproc.

Convergenţa economică şi tehnologică generată de globalizare schimbă şi va continua să schimbe maniera în care se creează avuţia atât la nivel naţional, cât şi la nivel transnaţional. Pentru a facilita difuzarea efectivă a cunoştinţelor şi inovării se dezvoltă tot mai mult o importantă structură informatică. Amplificarea convergenţei va avea un semnificativ impact asupra bazelor economice ale tuturor ţărilor implicate în şi/sau afectate de procesul globalizării. Globalizarea

135 Radu R. Şerban, Optimizarea deciziei firmei (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2005. 136 http://www.insse.ro/Anuar%202005/CAPITOLE/cap13.pdf

Creativitate şi progres tehnic 234modifică sensibil maniera în care se derulează afacerile şi accelerează difuzarea “know-how”-ului şi a inovaţiei.

Din această perspectivă organizaţiile trebuie să devină tot mai competitive. Acest fapt face imperios necesară reformularea principiului avantajului comparativ prin apelarea la conceptul mult mai sugestiv în contextul noii economii şi al societăţii cunoaşterii, acela al avantajului competitiv.

Principalii factori care permit dezvoltarea pe mai departe a agenţilor economicii, în competiţia globalizării o constituie:

1. Investiţiile consistente ca ordin de mărime în stimularea creativităţii prin instrucţie şi educaţie organizaţională a salariaţilor pentru a reuşi să se impună competiţional.

2. Realizarea unei baze informaţională si tehnologică de calitate, care să asigure o documentare adecvată privind progresul tehnico-economic în domeniul propriu de activitate.

3. O colaborare mai strânsă a unităţilor de învăţământ superior cu organizaţiile economice în vederea stimulării reciproce a activităţii lor. Trebuie având în vedere faptul că plăteşte beneficiarul cercetării care, în contextul economiei de piaţă, sunt unităţile economice, nu statul. Investiţiile publice vor viza numai acele cercetări care sunt de interes public şi unele cercetări fundamentale sectoriale, în care sunt manifestări competiţionale ale cercetătorilor români.

Cheltuielile bugetare pot fi utilizate pentru direcţionarea unor activităţii creative şi economico-sociale în vederea realizării unor strategii de tip ofensiv pentru economia naţională. Ţinta principală a unei strategii de tip ofensiv constă în pătrunderea pe piaţa internaţională, prin sporirea exportului cu o rată net superioară creşterii producţiei. Principalul factor strategic îl constituie concentrarea mijloacelor materiale, financiare şi umane, din creativitate şi producţie, asupra unor obiective prioritare. Aceste obiective corespund de fapt unor segmente de piaţă relativ înguste. Evident că pentru atingerea unor astfel de obiective este necesar să se realizeze – în domeniile respective – un nivel înalt de competitivitate internaţională, aceasta prin: aport superior al creativităţii pentru realizarea unor tehnologii de nivel internaţional; calitate sigură; performanţe conform cerinţelor pieţii; eficienţă economică reală, în condiţiile practicării preţurilor de piaţă; serii de fabricaţie apropiate nivelului internaţional; fabricaţie transparentă şi flexibilă; organizare comercială eficientă şi servicii post vânzare asigurate.

O astfel de strategie se poate stabili la nivelul industriei naţionale, precum şi la cel al unui grup de fabrici sau al unei întreprinderi. Sunt cunoscute multe modele de astfel de strategii, dirijate de guvernele unor ţări. Un exemplu interesant este cel al Finlandei, a cărei piaţă internă, de numai cinci milioane de locuitori, a

George-Ştefan COMAN 235condus la o strategie de dezvoltare de produse presupunând activitate inovatoare intensivă, cu concentrare pe segmente de piaţă foarte înguste, cu tendinţă de a realiza în aceste domenii proporţii ridicate de acoperire a pieţei mondiale.

Pentru „Noua Economie”, cunoaşterea pare a fi singura putere ce garantează progresul social, economic şi democratic care nu se erodează în timp. Orientarea spre captarea şi asimilarea de cunoaştere este pentru cele mai multe dintre organizaţii economico-sociale confirmarea unei anumite maturităţi funcţionale, concordante cu esenţa societăţii informaţionale de care este legată. De aceea, nevoia de a gestiona cunoaşterea pare să reprezinte actualmente un fenomen natural, ca urmare a unor intense discuţii privitor la rolul şi intensitatea procesului de valorificare a capitalului intelectual în societăţile post-capitaliste. În acest context, Managementul cunoştinţelor cuprinde identificarea şi localizarea valorilor intelectuale într-o anumită organizaţie, generarea de cunoştinţe noi cu scopul reliefării avantajelor competitive, accesarea integrală a informaţiei corporative, diseminarea de practici pozitive şi accesul la tehnologii de codificare şi utilizare a informaţiei.

Cunoaşterea (Knowledge) este definită, de regulă, drept puterea de a înţelege şi de a surprinde esenţa faptelor, valorificarea certitudinilor şi a informaţiei, obţinută sub forma unor experienţe sau învăţăminte. În funcţionarea unor asemenea organizaţii, determinante sunt procesele desemnate generic prin sintagma celor “3 i”, respectiv inovare (crearea de cunoştinţe noi), învăţare (asimilarea de cunoştinţe noi) şi interactivitate partenerială referitoare la cunoaştere.

Cunoaşterea reprezintă un concept care atrage, de regulă, numeroase discuţii şi controverse. Informaţia este formată din date organizate, în timp ce cunoaşterea este abilitatea de a utiliza informaţia în mod efectiv, acordându-i sensul de structuri cognitive care ghidează acţiunea. A şti înseamnă a putea, cunoaşterea reprezintă astfel o experienţă trăită şi simţită, utilizarea căreia poate conduce spre rezultate repetate.

Pentru a le putea înţelege, cunoaşterea este clasificată în două tipuri distincte: (1) tacită sau explicită; (2) factuală sau inferentă.

Cunoaşterea tacită sau codificată înseamnă cunoştinţe greu de formalizat; cunoştinţe intuitive, percepţii, opinii, acestea constituind circa 80% din toate cunoştinţele unei anumite societăţii, fiind formalizată în texte – codificată prin interpretări asupra realităţii. Aceste cunoştinţe rămân depozitate la nivelul membrilor individuali ai companiilor, chiar şi în cazul în care colaboratorii companiei decid să plece din firmă sau organizaţie. Cunoaşterea explicită reprezintă cunoştinţe conţinute în rapoarte, scrisori, comunicări, adică cunoştinţe

Creativitate şi progres tehnic 236care pot fi documentate, ilustrate sub forma unor diverse documente. Circa 20% din cunoştinţele unei anumite firme pot fi formalizate.

Cunoaşterea factuală îşi trage denumirea de la faptul că rezultă în urma unei observări directe, contemplative. Ea nu este eliberată cu totul de anumite incertitudini ori contradicţii, erori de observare sau interpretări care pot surveni ca urmare a unor iluzii optice sau ale imaginaţiei celui care observă. Cunoaşterea inferentă este bazată pe raţionalizarea faptelor sau pe studierea altor cunoştinţe asimilate anterior, un exemplu în acest sens fiind teoriile. Asemenea cunoaştere poate fi sau nu verificată prin observare ori testare. De exemplu, toate cunoştinţele noastre cu privire la atomi sunt de natură inferenţială. De altfel, distincţia existentă între cunoaşterea factuală şi inferenţială a fost pe larg dezbătotă de semantică.

Mult timp s-a crezut că dezvoltarea cunoaşterii ţine exclusiv de domeniul materiilor teoretice, deţinerea de informaţie fiind confundată adeseori cu stocarea de date sau de resurse bibliografice. În realitate, informaţia reprezintă doar un element al cunoştinţelor şi nicidecum un sinonim al cunoaşterii veritabile. Cu scopul de a întări această distincţie am dori să menţionăm că:

• informaţia se referă la descriere, definire, la plasarea în spaţiu a unui subiect (ce?, cine?, când?, unde?);

• cunoaşterea reprezintă strategia, practica, metoda sau abordarea (cum?);

• înţelegerea include principiul, perspicacitatea sau intuiţia, morala, sau arhetipul de acţiune (de ce?).

Este necesar, în acest context, să aducem câteva precizări importante. Practica organizaţională afirmă că există o relaţie asimetrică între date, informaţie şi cunoaştere. Datele reprezintă fapte formative ale realităţii sau valori ale unor rezultate posibile. În sistemul lor corporativ, datele reprezintă unităţi de informaţie cu valabilitate limitată. Informaţia conţine date agregate sau, altfel spus, semi-structurate, care servesc, de exemplu, drept temei pentru luarea unor decizii. În sfârşit, cunoştinţele reprezintă informaţii prelucrate, care pot avea o existenţă îndelungată, transmit idei şi apar într-un anumit context, care determină domeniul utilizării lor efective.

George-Ştefan COMAN 235condus la o strategie de dezvoltare de produse presupunând activitate inovatoare intensivă, cu concentrare pe segmente de piaţă foarte înguste, cu tendinţă de a realiza în aceste domenii proporţii ridicate de acoperire a pieţei mondiale.

Pentru „Noua Economie”, cunoaşterea pare a fi singura putere ce garantează progresul social, economic şi democratic care nu se erodează în timp. Orientarea spre captarea şi asimilarea de cunoaştere este pentru cele mai multe dintre organizaţii economico-sociale confirmarea unei anumite maturităţi funcţionale, concordante cu esenţa societăţii informaţionale de care este legată. De aceea, nevoia de a gestiona cunoaşterea pare să reprezinte actualmente un fenomen natural, ca urmare a unor intense discuţii privitor la rolul şi intensitatea procesului de valorificare a capitalului intelectual în societăţile post-capitaliste. În acest context, Managementul cunoştinţelor cuprinde identificarea şi localizarea valorilor intelectuale într-o anumită organizaţie, generarea de cunoştinţe noi cu scopul reliefării avantajelor competitive, accesarea integrală a informaţiei corporative, diseminarea de practici pozitive şi accesul la tehnologii de codificare şi utilizare a informaţiei.

Cunoaşterea (Knowledge) este definită, de regulă, drept puterea de a înţelege şi de a surprinde esenţa faptelor, valorificarea certitudinilor şi a informaţiei, obţinută sub forma unor experienţe sau învăţăminte. În funcţionarea unor asemenea organizaţii, determinante sunt procesele desemnate generic prin sintagma celor “3 i”, respectiv inovare (crearea de cunoştinţe noi), învăţare (asimilarea de cunoştinţe noi) şi interactivitate partenerială referitoare la cunoaştere.

Cunoaşterea reprezintă un concept care atrage, de regulă, numeroase discuţii şi controverse. Informaţia este formată din date organizate, în timp ce cunoaşterea este abilitatea de a utiliza informaţia în mod efectiv, acordându-i sensul de structuri cognitive care ghidează acţiunea. A şti înseamnă a putea, cunoaşterea reprezintă astfel o experienţă trăită şi simţită, utilizarea căreia poate conduce spre rezultate repetate.

Pentru a le putea înţelege, cunoaşterea este clasificată în două tipuri distincte: (1) tacită sau explicită; (2) factuală sau inferentă.

Cunoaşterea tacită sau codificată înseamnă cunoştinţe greu de formalizat; cunoştinţe intuitive, percepţii, opinii, acestea constituind circa 80% din toate cunoştinţele unei anumite societăţii, fiind formalizată în texte – codificată prin interpretări asupra realităţii. Aceste cunoştinţe rămân depozitate la nivelul membrilor individuali ai companiilor, chiar şi în cazul în care colaboratorii companiei decid să plece din firmă sau organizaţie. Cunoaşterea explicită reprezintă cunoştinţe conţinute în rapoarte, scrisori, comunicări, adică cunoştinţe

Creativitate şi progres tehnic 236care pot fi documentate, ilustrate sub forma unor diverse documente. Circa 20% din cunoştinţele unei anumite firme pot fi formalizate.

Cunoaşterea factuală îşi trage denumirea de la faptul că rezultă în urma unei observări directe, contemplative. Ea nu este eliberată cu totul de anumite incertitudini ori contradicţii, erori de observare sau interpretări care pot surveni ca urmare a unor iluzii optice sau ale imaginaţiei celui care observă. Cunoaşterea inferentă este bazată pe raţionalizarea faptelor sau pe studierea altor cunoştinţe asimilate anterior, un exemplu în acest sens fiind teoriile. Asemenea cunoaştere poate fi sau nu verificată prin observare ori testare. De exemplu, toate cunoştinţele noastre cu privire la atomi sunt de natură inferenţială. De altfel, distincţia existentă între cunoaşterea factuală şi inferenţială a fost pe larg dezbătotă de semantică.

Mult timp s-a crezut că dezvoltarea cunoaşterii ţine exclusiv de domeniul materiilor teoretice, deţinerea de informaţie fiind confundată adeseori cu stocarea de date sau de resurse bibliografice. În realitate, informaţia reprezintă doar un element al cunoştinţelor şi nicidecum un sinonim al cunoaşterii veritabile. Cu scopul de a întări această distincţie am dori să menţionăm că:

• informaţia se referă la descriere, definire, la plasarea în spaţiu a unui subiect (ce?, cine?, când?, unde?);

• cunoaşterea reprezintă strategia, practica, metoda sau abordarea (cum?);

• înţelegerea include principiul, perspicacitatea sau intuiţia, morala, sau arhetipul de acţiune (de ce?).

Este necesar, în acest context, să aducem câteva precizări importante. Practica organizaţională afirmă că există o relaţie asimetrică între date, informaţie şi cunoaştere. Datele reprezintă fapte formative ale realităţii sau valori ale unor rezultate posibile. În sistemul lor corporativ, datele reprezintă unităţi de informaţie cu valabilitate limitată. Informaţia conţine date agregate sau, altfel spus, semi-structurate, care servesc, de exemplu, drept temei pentru luarea unor decizii. În sfârşit, cunoştinţele reprezintă informaţii prelucrate, care pot avea o existenţă îndelungată, transmit idei şi apar într-un anumit context, care determină domeniul utilizării lor efective.

George-Ştefan COMAN 237

BIBLIOGRAFIE

1. Acs, Z.J., Audretsch, D.B. Innovation and Small Firms, Mass: MIT Press, Cambridge, 1990. 2. Ambăruş Valentin, Ciprian Rezuş, Gabriel Ungureanu, Managementul calităţii în învăţământul superior, Iaşi, Editura PIM, 2006. 3. Angelescu A., Socolescu A., M., Bazele tehnologiei, Bucureşti, ASE, 2001. 4. Anison, G. Les méthodes des prevision en économie, Paris, Armand Collections, 1979. 5. Ansoff, I. Implanting Strategic Management, Englewood Cliffs, N.J., Prentice Hall, 1984. 6. Aznar I., La Creativitė dans ĽEntreprise, les Editions d'Organisation, Paris, 1983. 7. Băloiu L.M., Călin C.G. Tehnologie şi inovare, Bucureşti, Editura ASE, 1999. 8. Băloiu, L.M., Frăsineanu, I. Gestiunea inovaţiei, Bucureşti, Editura Economică, 2001. 9. Băloiu, L.M., Managementul inovaţiei, Bucureşti, Editura Eficient, 1995. 10. Baltagi, B. H. Econometrics, Berlin, Springer, 1999. 11. Baron Tudor (coordonator), Calitate şi fiabilitate. Manual practic, vol.1, Bucureşti, Editura Tehnică, 1988. 12. Belous Vitalie, Creaţia tehnică în construcţia de maşini – inventica, Editura Junimea, Iaşi, 1986. 13. Bennett-Goleman Tara, Alchimia emoţională, Bucureşti, Curtea veche, 2002. 14. Berdiaev Nikolai, Sensul creaţiei, Bucureşti, Humanitas, 1992. 15. Bertrand de Jouvenel, Progresul în om, Bucureşti, Editura Politică, 1972. 16. Blaga Lucian, Opere, vol.10, Bucureşti, Editura Minerva, 1987. 17. Blaga Lucian, Opere, Vol.9 (Trilogia culturii), Bucureşti, Editura Minerva, 1985. 18. Botez L., Călin C., Dimonu V., Tehnologie şi inovare, Bucureşti, ASE, 2002. 19. Boutot Alain, Inventarea formelor, Bucureşti, Editura Nemira, 2002. 20. Bran, P. Economica valorii, Bucureşti, Editura Economică, 1995. 21. Bratu Anca, Diminuarea sărăciei prin educaţie (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004. 22. Bromley, D. B. The Case-Study, Method in Psychology and Related Disciplines, U.K., Chicester, 1986. 23. Brown, L. P. Eco- Economie, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001. 24. Brundtland, R. World Commission on Environment and Development, Our Common Future, New York, Oxford University Press, 1987. 25. Buckminster F. Synergetics, Editura Mc. Graw Hill, 1999. 26. Budworth, D., Finance and Innovation, International Thomson Business Press, London, 1996. 27. Călin G.C., Botez L.F., Creativitate şi inovare, Bucureşti, ASE, 2000. 28. Călin G.C., Botez L.F., Tehnologie şi inovare, Bucureşti, ASE, 2001. 29. Capra Fritjof, Conexiuni ascunse, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004. 30. Capra Fritjof, Momentul adevărului, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004.

Creativitate şi progres tehnic 23831. Caracota D. - Previziune economică. Elemente de macroeconomie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică S.A., 1996. 32. Caracota Dumitrache, Constantin Razvan Caracota, Dimensiuni contemporane ale dezvoltării durabile si competitive, Bucureşti, Editura ASE, 2005. 33. Ceserani,J., Greatwood, P. Innovation and Creativity, London, Kogan Page, 1995. 34. Ciobotaru V., Angelescu A., Vişan S., Progres tehnic, calitate, standardizare, Bucureşti, ASE, 2001. 35. Cosnier Jacques, Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Iaşi, Polirom, 2002. 36. Costake, N, Vintilă, C. Managementul sistemelor economice, Editura Transdata, 1999. 37. Cramer Friedrich, Haos şi ordine, Bucureşti (structura complexă a viului), ALL, 2001. 38. Crum L.W., Ingineria valorii, Bucureşti, Editura Tehnică, 1976. 39. Dasgupta, S., Tehnology and Creativity, Oxford University Press, New York, 1996. 40. Demetrescu,M.C. Metode de analiză în marketing, Bucureşti, Editura Teora, 2001. 41. Dobrea Răzvan Cătălin, Eficienţa modernizării sistemelor tehnico-economice, (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006. 42. Drăgănescu Mihai, Rolul cultural al tehnologiei, în Spiritualitate, Informaţie, Materie, Editura Academiei Române, 1988. 43. Drăgănescu Mihai, Sistem şi civilizaţie, Bucureşti, Editura Politică, 1976. 44. Drăgănescu Mihai, Ştiinţă, tehnologie şi civilizaţie, în Ştiinţă şi civilizaţie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. 45. Drucker, P. Inovarea şi spiritul antreprenorial, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993. 46. Druţă, F. Motivaţia Economică, Bucureşti, Editura Economică, 1999. 47. Dumitrescu, D., Dragotă, V., Ciobanu, A. Evaluarea întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002. 48. Edgar Morin, La Méthode, vol.I şi II, Ed. Seuil, 1977, 1980. 49. Edvinsson, L., Malone, M.S. Intellectual Capital: Realizing Your Company’s True Value by Finding Its Hidden Brainpower, Harper Business, New York, 1997. 50. Ekkehard Martens, Herbert Schnädelbach (editori), Filosofie. Curs de bază, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999. 51. Fagerberg, J., Mowery, D., Nelson, R. The Oxford Handbook of Innovation. Oxford University Press, Oxford, 2005. 52. Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti, PAIDEIA, 1992. 53. Frank, S.A., Foundations of Social Evolution, Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 1988. 54. Freeman, C., The economics of industrial innovation, Penguin, Harmondsworth, 1974. 55. Fustier Michel et Bernadett, Pratique de la créativité, Librairies Techniques, Entreprise Moderne, d’Édition et les Éditions, ESF, 1976. 56. Fustier, M., Fustier, B. Pratique de la créativité, E.M.E., Paris, 1986. 57. Gardner Howard, Les formes de la créativité, Edition Odile Jacob, Paris, 2001. 58. Gardner Howard, Les intelligences multiples, Editions Retz, Paris, 1996.

George-Ştefan COMAN 237

BIBLIOGRAFIE

1. Acs, Z.J., Audretsch, D.B. Innovation and Small Firms, Mass: MIT Press, Cambridge, 1990. 2. Ambăruş Valentin, Ciprian Rezuş, Gabriel Ungureanu, Managementul calităţii în învăţământul superior, Iaşi, Editura PIM, 2006. 3. Angelescu A., Socolescu A., M., Bazele tehnologiei, Bucureşti, ASE, 2001. 4. Anison, G. Les méthodes des prevision en économie, Paris, Armand Collections, 1979. 5. Ansoff, I. Implanting Strategic Management, Englewood Cliffs, N.J., Prentice Hall, 1984. 6. Aznar I., La Creativitė dans ĽEntreprise, les Editions d'Organisation, Paris, 1983. 7. Băloiu L.M., Călin C.G. Tehnologie şi inovare, Bucureşti, Editura ASE, 1999. 8. Băloiu, L.M., Frăsineanu, I. Gestiunea inovaţiei, Bucureşti, Editura Economică, 2001. 9. Băloiu, L.M., Managementul inovaţiei, Bucureşti, Editura Eficient, 1995. 10. Baltagi, B. H. Econometrics, Berlin, Springer, 1999. 11. Baron Tudor (coordonator), Calitate şi fiabilitate. Manual practic, vol.1, Bucureşti, Editura Tehnică, 1988. 12. Belous Vitalie, Creaţia tehnică în construcţia de maşini – inventica, Editura Junimea, Iaşi, 1986. 13. Bennett-Goleman Tara, Alchimia emoţională, Bucureşti, Curtea veche, 2002. 14. Berdiaev Nikolai, Sensul creaţiei, Bucureşti, Humanitas, 1992. 15. Bertrand de Jouvenel, Progresul în om, Bucureşti, Editura Politică, 1972. 16. Blaga Lucian, Opere, vol.10, Bucureşti, Editura Minerva, 1987. 17. Blaga Lucian, Opere, Vol.9 (Trilogia culturii), Bucureşti, Editura Minerva, 1985. 18. Botez L., Călin C., Dimonu V., Tehnologie şi inovare, Bucureşti, ASE, 2002. 19. Boutot Alain, Inventarea formelor, Bucureşti, Editura Nemira, 2002. 20. Bran, P. Economica valorii, Bucureşti, Editura Economică, 1995. 21. Bratu Anca, Diminuarea sărăciei prin educaţie (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004. 22. Bromley, D. B. The Case-Study, Method in Psychology and Related Disciplines, U.K., Chicester, 1986. 23. Brown, L. P. Eco- Economie, Bucureşti, Editura Tehnică, 2001. 24. Brundtland, R. World Commission on Environment and Development, Our Common Future, New York, Oxford University Press, 1987. 25. Buckminster F. Synergetics, Editura Mc. Graw Hill, 1999. 26. Budworth, D., Finance and Innovation, International Thomson Business Press, London, 1996. 27. Călin G.C., Botez L.F., Creativitate şi inovare, Bucureşti, ASE, 2000. 28. Călin G.C., Botez L.F., Tehnologie şi inovare, Bucureşti, ASE, 2001. 29. Capra Fritjof, Conexiuni ascunse, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004. 30. Capra Fritjof, Momentul adevărului, Bucureşti, Editura Tehnică, 2004.

Creativitate şi progres tehnic 23831. Caracota D. - Previziune economică. Elemente de macroeconomie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică S.A., 1996. 32. Caracota Dumitrache, Constantin Razvan Caracota, Dimensiuni contemporane ale dezvoltării durabile si competitive, Bucureşti, Editura ASE, 2005. 33. Ceserani,J., Greatwood, P. Innovation and Creativity, London, Kogan Page, 1995. 34. Ciobotaru V., Angelescu A., Vişan S., Progres tehnic, calitate, standardizare, Bucureşti, ASE, 2001. 35. Cosnier Jacques, Introducere în psihologia emoţiilor şi a sentimentelor, Iaşi, Polirom, 2002. 36. Costake, N, Vintilă, C. Managementul sistemelor economice, Editura Transdata, 1999. 37. Cramer Friedrich, Haos şi ordine, Bucureşti (structura complexă a viului), ALL, 2001. 38. Crum L.W., Ingineria valorii, Bucureşti, Editura Tehnică, 1976. 39. Dasgupta, S., Tehnology and Creativity, Oxford University Press, New York, 1996. 40. Demetrescu,M.C. Metode de analiză în marketing, Bucureşti, Editura Teora, 2001. 41. Dobrea Răzvan Cătălin, Eficienţa modernizării sistemelor tehnico-economice, (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006. 42. Drăgănescu Mihai, Rolul cultural al tehnologiei, în Spiritualitate, Informaţie, Materie, Editura Academiei Române, 1988. 43. Drăgănescu Mihai, Sistem şi civilizaţie, Bucureşti, Editura Politică, 1976. 44. Drăgănescu Mihai, Ştiinţă, tehnologie şi civilizaţie, în Ştiinţă şi civilizaţie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. 45. Drucker, P. Inovarea şi spiritul antreprenorial, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993. 46. Druţă, F. Motivaţia Economică, Bucureşti, Editura Economică, 1999. 47. Dumitrescu, D., Dragotă, V., Ciobanu, A. Evaluarea întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002. 48. Edgar Morin, La Méthode, vol.I şi II, Ed. Seuil, 1977, 1980. 49. Edvinsson, L., Malone, M.S. Intellectual Capital: Realizing Your Company’s True Value by Finding Its Hidden Brainpower, Harper Business, New York, 1997. 50. Ekkehard Martens, Herbert Schnädelbach (editori), Filosofie. Curs de bază, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999. 51. Fagerberg, J., Mowery, D., Nelson, R. The Oxford Handbook of Innovation. Oxford University Press, Oxford, 2005. 52. Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti, PAIDEIA, 1992. 53. Frank, S.A., Foundations of Social Evolution, Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 1988. 54. Freeman, C., The economics of industrial innovation, Penguin, Harmondsworth, 1974. 55. Fustier Michel et Bernadett, Pratique de la créativité, Librairies Techniques, Entreprise Moderne, d’Édition et les Éditions, ESF, 1976. 56. Fustier, M., Fustier, B. Pratique de la créativité, E.M.E., Paris, 1986. 57. Gardner Howard, Les formes de la créativité, Edition Odile Jacob, Paris, 2001. 58. Gardner Howard, Les intelligences multiples, Editions Retz, Paris, 1996.

George-Ştefan COMAN 23959. Gheorghiţă Cezara, Fundamente etnopedagogice şi etnografice ale dezvoltării capacităţilor creative la studenţi (Teză de doctor în pedagogie), Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Chişinău, 2006. 60. Gimpel Jean, Revoluţia industrială în evul mediu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983. 61. Gimple Jean, Revoluţia industrială în evul mediu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983. 62. Girini Orio, Walter R. Stahel, Limitele certitudinii, Bucureşti, EDIMPRES-CAMRO, 1996. 63. Goleman Daniel, Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Curtea Veche, 2001. 64. Grenier Jean, Arta şi problemele ei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974. 65. Heisenberg Werner, Paşi peste graniţe, Bucureşti, Editura Politică, 1977. 66. Helmer Olaf, Analysis of the Future: The Delphi Method, Report No.P3558. Santa Monica, California: Rand Corporation, 1967. http://is.njit.edu/pubs/delphibook/ ch4a.pdf. 67. Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, Editura Politică, Bucureşti, 1977. 68. Higgins, J.M. 101 Creative problem solving techniques, Paperback,1994. 69. Ioan Petru, Lucian Blaga în orizontul unei logici paradisiace, Iaşi, Editura „Ştefan Lupalcu”, 2005. 70. Ioniţă, I. Bănacu, C. S, Stoica, M. Evaluarea Organizaţiilor, Bucureşti, Editura Economică, 2004. 71. Iovan Daniela, Educaţia – factor de schimbare şi de progres economico-social (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004. 72. Jin, Chen, Zhaohui, Zhu, Hong Yuan, Xie Measuring Intellectual Capital, Journal of Intellectual Capital, Vol. 5, Nr. 1, 2004, pag. 195-212. 73. Kapiţa P.L., Experiment, teorie, practică, Bucureşti, Editura Politică, 1981. 74. Kaplan, R.S. Norton, D.P. The Balanced Scorecard, Harvard Business School Press, 1996. 75. Kastler Alfred, Această stranie materie, Ed. Politică, Bucureşti, 1982. 76. Korten David C., Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Bucureşti, 1997. 77. Kotarbinski Tadeusz, Tratat despre lucrul bine făcut, Bucureşti, Editura Politică, 1976. 78. Maliţa Mircea – Zece mii de culturi o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI, Ed. Nemira, 1998. 79. Manoilescu Mihail – Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 80. Manoilescu Mihail – Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Ed. Athena, 1997. 81. Marcus Solomon, Invenţie şi descoperire, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989. 82. Marcus Solomon, Provocarea ştiinţei, Bucureşti, Editura Politică, 1988. 83. Mărgineanu Nicolae, Psihologie şi literatură, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002. 84. Mărgulescu, D., Şerban, C. Vasile, E. Analiza economico-financiară, Editura Bren, Bucureşti,2001. 85. Maslow Abraham H., Motivation and Personality, 1970, New Port Richey, FL, U.S.A. 86. Mehedinţi Simion, Scrieri despre educaţie şi învăţământ, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992. 87. Mihuţ, I. Autoconducere şi Creativitate, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989.

Creativitate şi progres tehnic 24088. Mircescu Mihai, Antrenamentul creativităţii. Ghid practic de metode, procedee şi exerciţii, Editura Eurobit S.R.L., Timişoara, 1997. 89. Moore A.D., Invenţie, descoperire, creativitate, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1975. 90. Moraru Ion, Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980. 91. Munteanu Igor, Veaceslav Ioniţă, THE MANAGEMENT OF KNOWLEDGE (A guidebook for the community of practitioners) http://www.iln-best.org/upload/File/km_handbook_eng.pdf; Igor Munteanu Veaceslav Ioniţă, Managementul Cunoştinţelor (Un ghid pentru comunităţile de practicieni), http://www.iln-best.org/upload/ File/km_handbook_ro.pdf. 92. Munteanu, A. Incursiune în creatologie, Editura Augusta, Timişoara, 1994. 93. Nica Panaite - Managementul calităţii şi ierarhizarea universităţilor româneşti, Bucureşti, Editura Paideia, 2000. 94. Nica Panaite - Managementul şi strategia ştiinţei în întreprinderea competitivă, Iaşi, Editura Moldova, 1990. 95. Nica Panaite, Maxim Emil - Conducerea unităţilor economice. Studii de caz, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1998. 96. Nica Panaite, Zaiţ Adriana - Introducere în modelarea econometrică, Iaşi, Editura Universităţii "Al. I. Cuza" , 1995. 97. Nica Panaite, Zaiţ Dumitru - Introducere în econometrie, Iaşi, Editura Universităţii "Al. I. Cuza", 1994. 98. Nicolae V. (coordonator) - Curs de previziune macroeconomică, Bucureşti, A.S.E., 1992. 99. Nicolae V., D. L. Constantin, I. Grădinaru - Previziune şi orientare economică, Bucureşti, Editura Economică, 1998. 100. Nicolae Valentin, Dumitrache Caracota, Daniela Luminiţa Constantin, Cornelia Pârlog, Ilie Grădinaru, Vasilica Slăvescu, Valerian Tobultoc, Previziune macroeconomică, Bucureşti, ASE, 2005. 101. Nietzsche Friedrich, Aşa grăit-a Zarathustra, Bucureşti, Edinter, 1991. 102. Nietzsche Friedrich, Voinţa de putere, Oradea - Bihor, Editura Aion, 1999. 103. Osborn, Alex F., Créativité. L'imagination créative, Bordas, Paris, 1988. 104. Pahl, G., Beitz, W, Engineering Design, London, Design Council, 1996. 105. Pârlog C. - Elemente de previziune macroeconomică, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998. 106. Pierre,L., La Creativite en entreprise, Les Edition ď Organisation, Paris, 1990. 107. Poincaré Henri, Ştiinţă şi ipoteză, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986. 108. Ponoran I., Angelescu A., Vişan S., Tehnologie şi dezvoltare tehnologică, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de mâine”, 1998. 109. Pop E., Călin C. G., Botez F.L., Dimonu V., Frăsineanu I., Bazele tehnologiei industriale, Bucureşti, ASE, 1994. 110. Popescu-Neveanu, P. Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978. 111. Popper Karl R., Filosofie socială şi filosofia ştiinţei, Bucureşti, Editura Trei, 2000. 112. Porter, M.E., Competitive Advantage, New York, Free Press, 1990. 113. Prigogine Ilya, Isabele Stengers, Noua alianţă. Metamorfozele ştiinţei, Bucureşti, Editura Politică, 1985. 114. Raţiu Gheorghe, Inventica, adresa electronică, www.actrus.ro/biblioteca/cursuri/electro/ratiu4/cuprins.htm 115. Roco Mihaela, Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

George-Ştefan COMAN 23959. Gheorghiţă Cezara, Fundamente etnopedagogice şi etnografice ale dezvoltării capacităţilor creative la studenţi (Teză de doctor în pedagogie), Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Chişinău, 2006. 60. Gimpel Jean, Revoluţia industrială în evul mediu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983. 61. Gimple Jean, Revoluţia industrială în evul mediu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983. 62. Girini Orio, Walter R. Stahel, Limitele certitudinii, Bucureşti, EDIMPRES-CAMRO, 1996. 63. Goleman Daniel, Inteligenţa emoţională, Bucureşti, Curtea Veche, 2001. 64. Grenier Jean, Arta şi problemele ei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974. 65. Heisenberg Werner, Paşi peste graniţe, Bucureşti, Editura Politică, 1977. 66. Helmer Olaf, Analysis of the Future: The Delphi Method, Report No.P3558. Santa Monica, California: Rand Corporation, 1967. http://is.njit.edu/pubs/delphibook/ ch4a.pdf. 67. Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, Editura Politică, Bucureşti, 1977. 68. Higgins, J.M. 101 Creative problem solving techniques, Paperback,1994. 69. Ioan Petru, Lucian Blaga în orizontul unei logici paradisiace, Iaşi, Editura „Ştefan Lupalcu”, 2005. 70. Ioniţă, I. Bănacu, C. S, Stoica, M. Evaluarea Organizaţiilor, Bucureşti, Editura Economică, 2004. 71. Iovan Daniela, Educaţia – factor de schimbare şi de progres economico-social (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2004. 72. Jin, Chen, Zhaohui, Zhu, Hong Yuan, Xie Measuring Intellectual Capital, Journal of Intellectual Capital, Vol. 5, Nr. 1, 2004, pag. 195-212. 73. Kapiţa P.L., Experiment, teorie, practică, Bucureşti, Editura Politică, 1981. 74. Kaplan, R.S. Norton, D.P. The Balanced Scorecard, Harvard Business School Press, 1996. 75. Kastler Alfred, Această stranie materie, Ed. Politică, Bucureşti, 1982. 76. Korten David C., Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Bucureşti, 1997. 77. Kotarbinski Tadeusz, Tratat despre lucrul bine făcut, Bucureşti, Editura Politică, 1976. 78. Maliţa Mircea – Zece mii de culturi o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI, Ed. Nemira, 1998. 79. Manoilescu Mihail – Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. 80. Manoilescu Mihail – Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Ed. Athena, 1997. 81. Marcus Solomon, Invenţie şi descoperire, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989. 82. Marcus Solomon, Provocarea ştiinţei, Bucureşti, Editura Politică, 1988. 83. Mărgineanu Nicolae, Psihologie şi literatură, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002. 84. Mărgulescu, D., Şerban, C. Vasile, E. Analiza economico-financiară, Editura Bren, Bucureşti,2001. 85. Maslow Abraham H., Motivation and Personality, 1970, New Port Richey, FL, U.S.A. 86. Mehedinţi Simion, Scrieri despre educaţie şi învăţământ, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992. 87. Mihuţ, I. Autoconducere şi Creativitate, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1989.

Creativitate şi progres tehnic 24088. Mircescu Mihai, Antrenamentul creativităţii. Ghid practic de metode, procedee şi exerciţii, Editura Eurobit S.R.L., Timişoara, 1997. 89. Moore A.D., Invenţie, descoperire, creativitate, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1975. 90. Moraru Ion, Un model epistemologic-psihologic al creativităţii tehnice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980. 91. Munteanu Igor, Veaceslav Ioniţă, THE MANAGEMENT OF KNOWLEDGE (A guidebook for the community of practitioners) http://www.iln-best.org/upload/File/km_handbook_eng.pdf; Igor Munteanu Veaceslav Ioniţă, Managementul Cunoştinţelor (Un ghid pentru comunităţile de practicieni), http://www.iln-best.org/upload/ File/km_handbook_ro.pdf. 92. Munteanu, A. Incursiune în creatologie, Editura Augusta, Timişoara, 1994. 93. Nica Panaite - Managementul calităţii şi ierarhizarea universităţilor româneşti, Bucureşti, Editura Paideia, 2000. 94. Nica Panaite - Managementul şi strategia ştiinţei în întreprinderea competitivă, Iaşi, Editura Moldova, 1990. 95. Nica Panaite, Maxim Emil - Conducerea unităţilor economice. Studii de caz, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1998. 96. Nica Panaite, Zaiţ Adriana - Introducere în modelarea econometrică, Iaşi, Editura Universităţii "Al. I. Cuza" , 1995. 97. Nica Panaite, Zaiţ Dumitru - Introducere în econometrie, Iaşi, Editura Universităţii "Al. I. Cuza", 1994. 98. Nicolae V. (coordonator) - Curs de previziune macroeconomică, Bucureşti, A.S.E., 1992. 99. Nicolae V., D. L. Constantin, I. Grădinaru - Previziune şi orientare economică, Bucureşti, Editura Economică, 1998. 100. Nicolae Valentin, Dumitrache Caracota, Daniela Luminiţa Constantin, Cornelia Pârlog, Ilie Grădinaru, Vasilica Slăvescu, Valerian Tobultoc, Previziune macroeconomică, Bucureşti, ASE, 2005. 101. Nietzsche Friedrich, Aşa grăit-a Zarathustra, Bucureşti, Edinter, 1991. 102. Nietzsche Friedrich, Voinţa de putere, Oradea - Bihor, Editura Aion, 1999. 103. Osborn, Alex F., Créativité. L'imagination créative, Bordas, Paris, 1988. 104. Pahl, G., Beitz, W, Engineering Design, London, Design Council, 1996. 105. Pârlog C. - Elemente de previziune macroeconomică, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998. 106. Pierre,L., La Creativite en entreprise, Les Edition ď Organisation, Paris, 1990. 107. Poincaré Henri, Ştiinţă şi ipoteză, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986. 108. Ponoran I., Angelescu A., Vişan S., Tehnologie şi dezvoltare tehnologică, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de mâine”, 1998. 109. Pop E., Călin C. G., Botez F.L., Dimonu V., Frăsineanu I., Bazele tehnologiei industriale, Bucureşti, ASE, 1994. 110. Popescu-Neveanu, P. Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978. 111. Popper Karl R., Filosofie socială şi filosofia ştiinţei, Bucureşti, Editura Trei, 2000. 112. Porter, M.E., Competitive Advantage, New York, Free Press, 1990. 113. Prigogine Ilya, Isabele Stengers, Noua alianţă. Metamorfozele ştiinţei, Bucureşti, Editura Politică, 1985. 114. Raţiu Gheorghe, Inventica, adresa electronică, www.actrus.ro/biblioteca/cursuri/electro/ratiu4/cuprins.htm 115. Roco Mihaela, Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

George-Ştefan COMAN 241116. Roco, M., Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom, Bucureşti, 2001. 117. Roco, M., Stimularea creativităţii tehnico-ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. 118. Roşca Al., Creativitatea, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972. 119. Roşca, Al. Creativitatea generală şi specifică, Editura Academiei, Bucureşti, 1981. 120. Sandu S., Inovare, competenţă tehnologică şi creştere economică, Editura Expert, Bucureşti, 2002. 121. Serban Radu R., Optimizarea deciziei firmei (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2005. 122. Solcan Angela, Problematizarea – mijloc de dezvoltare a gândirii critice, în „Didactica Pro”, Nr.6 (16), 2002, p.64-66. 123. Soliani Lamberto, MANUALE DI STATISTICA PER LA RICERCA E LA PROFESSIONE (edizione aprile 2005),Versiunea electronică: http://www.dsa.unipr.it/soliani/soliani.html. 124. Sternberg Robert J., Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005. 125. Tatarkiewicz Wladyslaw, Istoria celor şase noţiuni, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981. 126. Taylor W. Calvin, Creativity: Progress and Potential, London, 1964, p. 72. 127. Thom René, “Stabilité structurelle et morphogenèse. Essai d’une théorie générale des modèles”,Ed. Ediscience, 1973 et “Modèles mathématiques de la morphogenèse”, Ed. Bourgeois, 1981. 128. Timoianu Silvia, Noua economie şi implicaţiile sale asupra sectorului bancar (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006. 129. Ţugui Tatiana, Analiza şi evaluarea gazelor cu efect de seră,provenite din depozitele de deşeuri menajere (Teză de doctor în chimie), Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2007. 130. Vernant Jean-Pierre, Mit şi gândire în Grecia Antică, Bucureşti, Editura meridiane, 1995. 131. Verone Pierre, Inventica, Bucureşti, Editura Albatros, 1983. 132. Vianu Tudor, Filosofia culturii, Bucureşti, Editura Publico, 1945. 133. Vianu Tudor,Tezele unei filosofii a operei, Bucureşti, Editura Univers, 1999. 134. Zaharia Rodica Milena – Caracteristici şi tendinţe ale dezvoltării industriale, Ed. Era, Bucureşti, 1999. 135. Zeletin Ştefan – Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991.

George-Ştefan COMAN 241116. Roco, M., Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom, Bucureşti, 2001. 117. Roco, M., Stimularea creativităţii tehnico-ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985. 118. Roşca Al., Creativitatea, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972. 119. Roşca, Al. Creativitatea generală şi specifică, Editura Academiei, Bucureşti, 1981. 120. Sandu S., Inovare, competenţă tehnologică şi creştere economică, Editura Expert, Bucureşti, 2002. 121. Serban Radu R., Optimizarea deciziei firmei (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2005. 122. Solcan Angela, Problematizarea – mijloc de dezvoltare a gândirii critice, în „Didactica Pro”, Nr.6 (16), 2002, p.64-66. 123. Soliani Lamberto, MANUALE DI STATISTICA PER LA RICERCA E LA PROFESSIONE (edizione aprile 2005),Versiunea electronică: http://www.dsa.unipr.it/soliani/soliani.html. 124. Sternberg Robert J., Manual de creativitate, Iaşi, Polirom, 2005. 125. Tatarkiewicz Wladyslaw, Istoria celor şase noţiuni, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981. 126. Taylor W. Calvin, Creativity: Progress and Potential, London, 1964, p. 72. 127. Thom René, “Stabilité structurelle et morphogenèse. Essai d’une théorie générale des modèles”,Ed. Ediscience, 1973 et “Modèles mathématiques de la morphogenèse”, Ed. Bourgeois, 1981. 128. Timoianu Silvia, Noua economie şi implicaţiile sale asupra sectorului bancar (teză de doctorat), Bucureşti, ASE, 2006. 129. Ţugui Tatiana, Analiza şi evaluarea gazelor cu efect de seră,provenite din depozitele de deşeuri menajere (Teză de doctor în chimie), Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2007. 130. Vernant Jean-Pierre, Mit şi gândire în Grecia Antică, Bucureşti, Editura meridiane, 1995. 131. Verone Pierre, Inventica, Bucureşti, Editura Albatros, 1983. 132. Vianu Tudor, Filosofia culturii, Bucureşti, Editura Publico, 1945. 133. Vianu Tudor,Tezele unei filosofii a operei, Bucureşti, Editura Univers, 1999. 134. Zaharia Rodica Milena – Caracteristici şi tendinţe ale dezvoltării industriale, Ed. Era, Bucureşti, 1999. 135. Zeletin Ştefan – Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991.