GESTUL SUICIDAR DIN PERSPECTIVA PATOLOGIEI CRIMINOGENE

GESTUL SUICIDAR DIN PERSPECTIVA PATOLOGIEI CRIMINOGENE

Psiholog Zoie GHIORGHIU, Jurist Cosmin ŞERBAN,

Prof. Dr. Radu MACOVEI, PhD. Mircea ŞTEFAN

Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti – Secţia ATI Toxicologie Catedra de Farmacologie, Toxicologie şi Psihofarmacologie Clinică

REZUMAT De-a lungul istoriei, actele suicidale au şocat fie prin brutalitatea cu care au fost comise, fie prin cauzele

determinante, de cele mai multe ori absurde. Încercările de a explica decizia de a recurge la acest gest - suprimarea propriei vieţi ca formă extremă

de autoagresiune - a preocupat specialişti din diferite domenii. Suicidul în lume înregistrează aproape un milion de oameni. Aproape 10 - 20 de milioane au tentative

suicidale anual. Adevăratul număr de sinucideri este probabil mult mai mare, deoarece unele decese au fost considerate şi înregistrate ca accidente, fie de maşină, fie supradoze şi nu sunt recunoscute ca fiind sinucideri.

În lume sinuciderea este cea de-a opta cauză de deces la bărbaţi şi a 16-a cauză de deces la femei. Este cea de-a treia cauză de deces pentru persoane cu vârste între 10 - 24 de ani.

Bazându-ne pe datele statistice ale Institutului de Medicină Legală Mina Minovici, precum şi pe o statistică a persoanelor internate în Secţia Toxicologie Clinică a Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti, privind tentativele de suicid, am încercat să determinăm caracteristicile şi dinamica fenomenului suicidal din ultimii ani, din România.

Sinuciderile reprezintă 22,7% din totalul morţilor violente, cu 2.705 cazuri, adică de aproape cinci ori mai multe decât omuciderile. Media naţională a sinuciderilor a fost, în 2007, de 11,93 cazuri la suta de mii de locuitori.

"Din punct de vedere psihologic şi psihopatologic, suicidul reprezintă o autodistrucţie specifică, o reacţie comportamentală de tip antisocial ce implică factorul individual, instinctiv, dar şi cauzele psihopatologice specifice: delirul, halucinaţiile, ideile ipohondriace, stările obsesive-fobice, melancolia" (Prof. univ. dr. Tudorel Butoi)

CUVINTE CHEIE: acte suicidale Abstract In the course of history, suicidal acts have shocked either with the brutality they have been committed

or with the causes, mostly absurd, that determined them. The attempts to explain the decision to resort to such a gesture – to take your own life as a supreme

form of aggression – have been the concern of specialists from different areas of expertise. Suicide in the world registers nearly one million people. About 10-20 million have suicidal attempts

once a year. The real number of people committing suicide is probably much higher, because some of the deaths have been considered and recorded as accidents, either car accidents, or overdoses and they are not registered to be suicide acts.

In the world, suicide is the eight cause for decease to man and the sixteen to women. It is the third cause for decease to people between 10-24 years.

Based on the statistic data from the Forensic Medicine Institute Mina Minovici, as well as a statistic of the persons hospitalized in the Clinical Toxicology Department from the Emergency Hospital in Bucharest, registered with suicide attempts, we tried to determine the characteristics and the progress of the suicidal facts from the last years in Romania.

Suicide facts represent 22.7 per cent from the total violent deaths, about five times more than homicide cases. National average of suicidal was, in 2007, 11.93 cases for one hundred thousand inhabitants.

“On a psychological and psychopathological point of view, suicide represents a specific autodistruction, a antisocial behaviour which involves the individual factor, instinctive, but also the specific psychopathological causes: delirium, hallucination, hypochondrical ideas, an obsesiv-fobic state, melancholy” (Prof. univ. dr. Tudorel Butoi)

Key words: suicidal attempt

43

Termenul “sinucidere”, a fost menţionat pentru prima dată, într-o lucrare, Religio medici – 1642, a medicului şi filosofului Thomas Browne. El a creat termenul de la cuvintele latineşti “sui” (de sine) şi “caedere” (omorâre), prin urmare “omorâre de sine”. După 1650 neologismul se răspândeşte în limba engleză prin lucrările lexicografului Thomas Blount şi ale editorului lui Epicur, Walter Charleton. În 1658, Edward Phillips îl include în Dicţionarul General, invocând ca motiv al sinuciderii, latura animalică a omului.

Conform Dicţionarului Sănătăţii: "Suicidul este tulburarea instinctului de conservare, prin care o persoană se distruge singură, alegând o metodă fizico-chimică (spânzurare, înec, electrocutare)", iar după Organizaţia Mondială a Sănătăţii,"suicidul este actul prin care un individ caută să se autodistrugă, cu intenţia mai mult sau mai puţin de a-şi pierde viaţa, fiind mai mult sau mai puţin conştient de motivele sale..."

În 1980, E. S. Schneidman formulează o definiţie operaţional psihologică de mare claritate: ”suicidul este un act uman de încetare din viaţă cu intenţie proprie”.

De-a lungul istoriei, actele suicidale au şocat fie prin brutalitatea cu care au fost comise, fie prin cauzele determinante, de cele mai multe ori absurde.

Încercările de a explica decizia de a recurge la acest gest - suprimarea propriei vieţi ca formă extremă de autoagresiune - a preocupat specialiştii din diferite domenii, astfel că, în prezent, constituie un domeniu de studiu interdisciplinar. Sociologia, antropologia, psihiatria, psihologia, medicina legală abordează problematica sinuciderii din perspective diferite şi totodată complementare.

În general, agresivitatea se manifestă ca urmare a interacţiunii dintre două categorii de factori: impulsurile latente sau manifeste din interiorul nostru şi reacţiile stimulative din exterior. Când forţa agresivă cumulată în interior se orientează spre persoana care a produs-o, aceasta devine autoagresiune. Autoagresiunea cuprinde atitudini, acte, fapte, manifestări de agresivitate şi violentă faţă de propria persoană.

Autoagresiunea cunoaşte o gamă variată de comportamente care culminează cu sinuciderea. Această reacţie comportamentală extremă, suicidul, are la bază dezechilibrul între forţa şi semnificaţia stimulilor interni, respectiv externi şi modalitatea de răspuns a persoanei.

Cercetările din domeniul psihologiei şi psihiatriei arată că cel care se sinucide o face din cauza cuiva sau a ceva, cu care nu a reuşit să comunice şi acest fapt i-a blocat în mod tragic fluxul existenţial. Când exprimarea acestui conflict se face în interior, are loc suprimarea eului, respectiv sinuciderea.

Publicând în 1897 studiul “Le suicide”, Émile Durkheim conturează o nouă viziune asupra morţii voluntare, care era considerată până la el un act exclusiv personal, fundamentat pe o serie de motivaţii individuale. Sociologul francez nu neagă rolul unor cauze psihopatologice care ar putea explica rata sinuciderilor, dar demonstrează că tendinţa specifică spre sinucidere are cauze sociale.

Demonstrarea specificului social al unui fenomen căruia i se atribuiau exclusiv cauze individuale dovedeşte că “moartea voluntară e un tip de deces a cărui semnificaţie nu e de ordin demografic, ci filosofic, religios, moral, cultural” (Georges Minois – Istoria sinuciderii, p. 7). Adevărata cauză a sinuciderii este de natură socială, întrucât semnificaţiile acestui act se înscriu în contexte definite de raporturi sociale, de norme, valori, prescripţii morale sau religioase (Sorin M. Rădulescu – Sociologia devianţei, p. 40).

Cu toată diversitatea formelor de sinucidere există o caracteristică comună a acestora: ele sunt săvârşite în cunoştinţă de cauză, victima fiind conştientă de gestul său (Émile Durkheim – Despre sinucidere, p. 10). Caracterul raţional şi conştient al sinuciderii face din acest fenomen o problemă socială. Sinucigaşul comite un act prin care se autoanulează ca element al societăţii, prin care renunţă la orice implicare în viaţa comunitară (Albert Ogien – Sociologia devianţei, p. 26).

Sinuciderea, ca fenomen patologic, îşi are sursa nu numai în slaba integrare socială, ci şi în negarea valorilor şi normelor morale.

Cercetând fenomenul suicidar, vom constata ca el se manifestă sub diferite variante: suicidul ameninţare, suicidul tentativă, veleitatea suicidară, echivalentele suicidare şi suicidul reuşit. Unii oameni îi ameninţă doar pe cei din jur că se vor sinucide, alţii încearcă să se sinucidă, iar alţii chiar reuşesc.

În cazul suicidului ameninţare, scopul lor nu este moartea, ci individul, prin şantaj, urmăreşte atingerea unor scopuri în viaţă. Suicidul ameninţare are un caracter teatral.

Suicidul tentativă se manifestă prin ambiguitatea intenţiei subiectului. Este propriu femeilor, în timp ce suicidul reuşit este propriu bărbaţilor.

Veleitatea suicidară este o dorinţă trecătoare de autosuprimare, în care actul este proiectat teoretic, însă nu este pus în practică.

Echivalentele suicidare caracterizează modurile de comportament care implică un risc, de care însă subiectul este perfect conştient.

În urma cercetărilor a rezultat că aproximativ 2/3 din cei care s-au sinucis, anterior avuseseră cel puţin o tentativă.

Conform prof. dr. V. T. Dragomirescu, suicidopatia, care este considerată o entitate aparte, evoluează în trei faze: suicidaţie->suicidacţie->traumatizare. Suicidaţia, prima fază a actului suicidar, este etapa mentală în care subiectului îi apare motivaţia şi îşi pune problema morţii. Hotărârea a fost luată, aşa că, faza a doua,

44

suicidacţia, presupune procurarea substanţei toxice, fixarea laţului spânzurătorii, alegerea locului pentru sinucidere. Ultima fază, traumatizarea reprezintă punerea în practică a sinuciderii.

Emile Durkheim, clasifică actele suicidare în: A. Sinuciderea egoistă - specifică indivizilor slab integraţi în grupul familial, religios, politic.

Émile Durkheim exemplifică acest tip comparând ratele sinuciderilor la celibatari şi la căsătoriţi. Explicaţia pe care o dă acesta, este legată de forţa puternică de coeziune a familiei, care asigură individului un anumit grad de integrare. Pe de altă parte, constată Durkheim, influenţa benefică a familiei este mai scăzută în cazul femeilor comparativ cu bărbaţii. Societatea conjugală - alcătuită din cupluri maritale, fără copii – agravează de fapt tendinţa femeii spre sinucidere. Conform statisticilor vremii rata sinuciderii la femeile măritate, fără copii este cu 50 % mai mare decât în cazul celibatarelor.

Concluzia este că familia şi căsătoria par să nu aibă acelaşi efect asupra bărbaţilor şi femeilor. B. Sinuciderea altruistă Acest tip este caracteristic indivizilor excesiv integraţi în grupul de apartenenţă, care pun mai presus

interesele colectivităţii faţă de propriile interese, ca în cazul militarilor de exemplu. Astfel de sinucideri nu sunt prea răspândite în societăţile contemporane tocmai pentru că “personalitatea individuală este mult mai eliberată de personalitatea colectivă” (Émile Durkheim – Despre sinucidere , p. 180).

C. Sinuciderea anomică este rezultatul dereglării mecanismelor sociale care se repercutează direct asupra numărului de morţi voluntare. Ca şi în cazul sinuciderii egoiste, gradul de integrare este scăzut, numai că, în acest caz, influenţa societăţii lipseşte la nivelul pasiunilor individuale “lăsându-le fără frâna necesară”( Émile Durkheim – Despre sinucidere, p. 204). . D. Sinuciderea fatalistă este opusul celei anomice şi rezultă dintr-un control excesiv, dintr-o disciplină mult prea strictă, care suprimă individualul. Durkheim dă ca exemple sinuciderea sclavilor, sinuciderea soţilor prea tineri, a soţiilor fără copii care recurg la acest gest pentru a scăpa de un viitor prea restrictiv. Acest tip este considerat nesemnificativ pentru societatea contemporană, dar poate avea însă o însemnătate istorică dacă ne referim la sinuciderile sclavilor (Émile Durkheim – Despre sinucidere, p.225).

Factorii de risc în sinucidere Factorii care expun o persoană la riscul de a se sinucide sunt deosebit de complecşi şi mai ales strâns

legaţi unii de alţii. În afara factorilor de esenţă demografică, precum vârstă, sex, trebuie luaţi în calcul factorii psihiatrici, biologici şi de mediu, dar şi cei legaţi de viaţa personală.

1. Factorii psihiatrici. Ceea ce se ştie, în general, despre riscul suicidar provine din cercetările în cadrul cărora au fost

intervievate rudele sau un prietenii. Este vorba despre ceea ce specialiştii numesc “autopsie psihologică”. Această abordare permite demonstrarea faptului că un număr însemnat de adulţi care se sinucid prezintă în lunile, respective anii, care precedă decesul lor semne sau simptome de tulburări psihiatrice (Primary prevention of mental, neurological and psychosocial disorders. Genève, Organisation Mondiale de la Santé, 1998). Acestea sunt:

- depresii majore; - alte tulburări de ordin afectiv, cum ar fi tulburarea bipolară (perioade de depresie care alternează cu

stări euforice, cu stări maniacale şi care pot dura zile sau zile); - schizofrenie; - anxietate şi tulburări de comportament; - impulsivitate; - sentimental de neputinţă. Alcoolismul şi toxicomania sunt considerate şi ele ca având un rol important în sinucidere. Dar trebuie

spus că există legături strânse între consumul excesiv de alcool şi depresie, aşa că este destul de dificil să se stabilească care dintre ele prezintă un predictor mai important pentru sinucidere.

2. Factori biologici şi medicali: O istorie familială cu antecedente de sinucidere este un marker puternic al riscului crescut de

sinucidere. Unii cercetători cred că o caracteristică genetică predispune unele persoane la un comportament sinucigaş. Date din studii făcute pe gemeni şi pe copii adoptaţi confirmă posibilitatea ca factorii biologici să joace un rol major în unele comportamente suicidare. Există o concordanţă mult mai netă în ceea ce priveşte sinuciderea şi tentativele de sinucidere între gemenii monozigoţi decât între cei dizigoţi (Schulsinger, F. şi alţii. A family study of suicide. În Schou, M., Stromgren, E. “Origin, prevention and treatment of affective disorders”, Londra, Academic Press, 1979 : 227-287)

3. Evenimente cu rol de factori precipitanţi Unele evenimente din viaţa unui individ pot avea un efect precipitator în ceea ce priveşte sinuciderea.

Printre acestea, cele mai studiate sub raportul corelaţiei cu sinuciderea au fost: pierderea unei persoane apropiate, conflicte interpersonale, ruperea unei relaţii sau o relaţie tensionată, precum şi probleme cu autorităţile sau de ordin profesional.

45

mailto:compar@nd

mailto:fr@na

4. Factori sociali şi de mediu În general, cercetarea în domeniu a permis relevarea mai multor factori de mediu şi sociali importanţi

legaţi de sinucidere. Aceştia privesc modalitatea de sinucidere, locul de rezidenţă al persoanei sinucigaşe, statutul ocupaţional, situaţia economică, statutul de imigrant, religia.

Sinuciderea în România Şi acum 100 de ani rata sinuciderilor în rândul bucureştenilor era destul de ridicată, iar motivele pentru

care oamenii îşi luau viaţa semănau izbitor de mult cu cele din timpurile noastre (Majuru, A., cf. Luminiţa Vâlcea, De ce se sinucideau bucureştenii acum un secol? Evenimentul Zilei,11 iulie 2004).

Bazându-ne pe datele statistice ale Institutului de Medicină Legală Mina Minovici, precum şi pe o statistică a persoanelor internate în Secţia Toxicologie Clinică a Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti cu tentative de suicid, am încercat să determinăm caracteristicile şi dinamica fenomenului suicidal din ultimii ani, din România.

În Bucureşti, numărul deceselor prin sinucidere este în uşoară creştere, depăşind în 2007 media naţională de 11,93 cazuri la suta de mii de locuitori, respectiv de la 233 în 2005, la 263 în 2007. Cele mai frecvente modalităţi de sinucidere au fost spânzurarea (80% din cazuri), intoxicaţia voluntară (9%), precipitarea şi submersia (câte 3%) – fig. nr. 1.

80%

1.18%

8.94%

3%

29.58% 16.51%18.97% 5.8%5.76%11.24%

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

Fig. nr. 1 Modalitati de suicid

Spanzurare

Into xicat ii vo luntare

P recipitari

Submersii

Sinuciderile reprezintă 22,7 la sută din totalul morţilor violente, cu 2.705 cazuri, adică de aproape cinci

ori mai multe decât omuciderile. Media naţională a sinuciderilor a fost, în 2007, de 11,93 cazuri la suta de mii de locuitori. Cele mai multe cazuri de sinucidere au fost înregistrate în judeţul Harghita, cu 33,03 la suta de mii de locuitori, Covasna (23,56 la suta de mii de locuitori), Târgu Mureş (19,90 la suta de mii de locuitori), Craiova (17,40), Satu Mare (17,65), Bihor (16,75), Iaşi (15,16), Tulcea (15,29), Sibiu (15,84), Hunedoara, (15,82), Arad (14,72), Botoşani (14,25), Constanţa (14,59) – fig. nr. 2

Har

gh

ita

Co

vasn

aT

g. M

ure

sC

raio

va

Sat

u M

are

Bih

or

Iasi

Tu

lcea

Sib

iu

Hu

ned

oar

aA

rad

Bo

tosa

ni

Co

nst

anta

0%

20%

40%

60%

80%

100%

Fig. nr. 2 Ponderea suicidului in diferite judete / 100.000 locuitori

46

Cei mai mulţi dintre cei care s-au sinucis au fost bărbaţi, 77 la sută dintre cazuri. Din statisticile naţionale rezultă că cei mai mulţi bărbaţii care şi-au pus capăt zilelor în 2007 au fost în judeţul Vâlcea (21 de cazuri la suta de mii de locuitori), Călăraşi (21 la suta de mii de locuitori), Ilfov (11,33 la suta de mii de locuitori), restul judeţelor având sub 10 cazuri la suta de mii de locuitori.

Din cazuistica Secţiei de Toxicologie Clinică a Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti, am încercat să stabilim câteva dintre caracteristicile suicidale ale ultimilor ani. Cele mai expuse grupe de vârsta sunt 21 – 30 ani şi 31 – 50 ani la bărbaţi şi 21 – 30 ani şi 15 – 20 ani la femei (figura nr. 3)

1.18%8.94%

29.58%

16.51%18.97%

5.8% 5.76%

11.24%

0

5

10

15

20

25

30

15-20 21-30 31-50 50-80

Fig. nr.3 Repartitia suicidului pe grupe de varsta

BARBATI

FEMEI

Potrivit datelor statistice pentru 2007, cel mai mare număr de sinucideri a fost înregistrat în grupa de

vârstă 21-30 de ani (46.09%), urmat cel înregistrat la grupa de vârsta 31- 50 de ani (24.77%). La celelalte grupe de vârstă incidenţa variază între 10 şi 17%.

De asemenea, se poate observa, faptul că marea majoritate a sinuciderilor s-a înregistrat în rândul bărbaţilor (72.43%) – fig. nr. 4

Fig. nr. 4 Ponderea suicidara

FEMEI, 27.57%

BARBATI, 72.43%,

Ca metodă de sinucidere, pacienţii secţiei au fost aduşi cu intoxicaţii diverse (ingestii de substanţe letale sau medicamente, intoxicaţi cu monoxid de carbon sau cu gaz metan – fig. nr. 5)

Fig. nr. 5 Suicidul prin intoxicatii

MEDICAMENTE;

56,45%

SUBSTANTE DE

ABUZ; 13,03%ALTE SUBSTANTE;

30,52%

După cum se poate observa, procentul sinuciderilor prin ingestie polimedicamentoasă este majoritar. Îngrijorător este faptul că, în ciuda măsurilor de limitare a accesului la medicamente prin obligativitatea existentei unei reţete, numărul ingestiilor polimedicamentoase este în creştere.

47

Studiind prevalenţa tentativelor suicidale din Secţia de Toxicologie Clinică, observăm că repartiţia numărului de cazuri raportat la nivelul de pregătire, este aproximativ acelaşi – fig. nr. 6.

Fig. nr. 6 Repartitia in functie de nivelul gradului de pregatire

STUDII SUPERIOARE;

25%FARA STUDII; 32%

STUDII MEDII; 43%

"Singura problemă filozofică într-adevăr serioasă" (Albert Camus), sinuciderea este, de asemenea, cea

mai impresionantă enigmă a psihologiei. Ea domină, prin totalitatea implicaţiilor sale (medicale, sociale, juridice, religioase) ansamblul ştiinţelor antropologice.

"Din punct de vedere psihologic şi psihopatologic, suicidul reprezintă o autodistrucţie specifică, o reacţie comportamentală de tip antisocial, ce implică factorul individual, instinctiv, dar şi cauzele psihopatologice specifice: delirul, halucinaţiile, ideile ipohondriace, stările obsesive-fobice, melancolia" (Prof. univ. dr. Tudorel Butoi ) Concluzii

♦ Suicidul apare ca o reacţie comportamentală extremă, având la bază dezechilibrul dintre forţa şi semnificaţia stimulilor interni şi externi şi modalitatea de răspuns a persoanei.

♦ Cu toată diversitatea formelor de sinucidere există o caracteristică comună a acestora: ele sunt săvârşite în cunoştinţă de cauză, victima fiind conştientă de gestul său.

♦ Caracterul raţional şi conştient al sinuciderii face din acest fenomen o problemă socială. ♦ Suicidul egoist este specific indivizilor slab integraţi în grupul familial, religios, sau politic, dovedind

lipsa coeziunii în cadrul grupului de apartenenţă. ♦ Suicidul altruist este caracteristic indivizilor excesiv integraţi în grupul de apartenenţă, care pun mai

presus interesele colectivităţii faţă de propriile interese. ♦ Suicidul anomic este rezultatul dereglării mecanismelor sociale care se repercutează direct asupra

numărului de morţi voluntare. ♦ Suicidul fatalist rezultă dintr-un control excesiv, dintr-o disciplină mult prea strictă, care suprimă

individualul. ♦ Factorii ce pot influenta suicidul sunt multipli: psihiatrici, biologici, medicali, sociali, de mediu. ♦ În România numărul deceselor prin sinucidere este în creştere. Cele mai frecvente modalităţi de

sinucidere au fost spânzurarea, intoxicaţia voluntară, precipitarea şi submersia. ♦ Cele mai multe cazuri de sinucidere au fost înregistrate în toate judeţele, cu preponderenţa celor din

centrul ţării. ♦ Cel mai mare număr de sinucideri a fost înregistrat la grupele de vârstă 21-30 de ani şi 31- 50 de ani. ♦ Marea majoritate a sinuciderilor s-a înregistrat în rândul bărbaţilor. ♦ Procentul sinuciderilor prin ingestie medicamentoase este majoritar. În pofida măsurilor de limitare a

accesului la medicamente prin obligativitatea existenţei unei reţete, numărul ingestiilor polimedicamentoase este în creştere.

♦ Suicidul în lume înregistrează aproape un milion de oameni. Aproape 10 - 20 de milioane au tentative suicidale anual. Adevăratul număr de sinucideri este probabil mult mai mare, deoarece unele decese au fost considerate şi înregistrate ca accidente, fie de maşină, fie supradoze şi nu sunt recunoscute ca fiind sinucideri. În lume sinuciderea este cea de-a opta cauză de deces la bărbaţi şi a 16-a cauză de deces la femei. Este cea de-a treia cauză de deces pentru persoane 10 - 24 de ani.

BIBLOGRAFIE SELECTIVĂ: 1. Durkheim, Émile – Despre sinucidere, Institutul European, Iaşi, 1993 2. Durkheim, Émile – Regulile metodei sociologice, Polirom, Iaşi, 2002 3. Dubar, Claude – Criza identităţilor, Ştiinţa, Bucureşti, 2003 4. Fulcher, James şi John Scott – Sociology, Oxford University Press, 1999

48

49

5. Miftode, Vasile – Metodologia sociologică: metode şi tehnici de cercetare sociologică, Porto-Franco, Galaţi, 1995 6. Conf. Dr. Tudorel Butoi, Dr. Valentin Iftenie, prof. dr. Alex. Biroi, Alex Butoi - "Sinuciderea - un paradox" Ed. Ştiinţele Medicale, 2002 7. Minois, Georges – Istoria sinuciderii: societatea occidentală în faţa morţii voluntare, Humanitas, Bucureşti, 2002 8. Ogien, Albert – Sociologia devianţei, Polirom, Iaşi, 2002 9. Rădulescu, Sorin M. – Sociologia devianţei, Ed. Victor, Bucureşti, 1998 10. Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” (2008): Raport asupra activităţii reţelei de medicină legală în anul 2007. www.legmed.ro. 11. Institutul Naţional de Statistică (2007): Anuarul Statistic al Romaniei - 2006. www.insse.ro/cms/rw/pages/index. ro.do. 12. Institutul Naţional de Criminologie - Abordare psihosocială a sinuciderii ca formă particulară a violenţei - Analiză documentară, 2005

PREVALENŢA CONSUMULUI DE ALCOOL ÎN ROMÂNIA

Jurist Cosmin ŞERBAN, Psiholog Zoie GHIORGHIU,

Prof. Dr. Radu MACOVEI, PhD. Mircea ŞTEFAN

Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti – Secţia ATI Toxicologie Catedra de Farmacologie, Toxicologie şi Psihofarmacologie Clinică

Rezumat Acum mai bine de trei decenii, consumul de alcool constituia, alături de tutun şi sporadic alături

droguri, o problemă gravă de sănătate, iar forurile cele mai competente în materie o situau pe locul patru în lume, după morbiditatea şi mortalitatea cauzate de bolile cardiovasculare, cancer şi accidentele de circulaţie.

Este uşor de observat cum în lume se constată o ascendenţă a consumului abuziv de alcool, fenomen ce produce numeroase disfuncţionalităţi în viaţa individuală, dar şi în cea comunitară.

Deoarece această dinamică gravă a consumului abuziv de alcool a crescut constant în ultimii ani, putem spune că alcoolismul este una dintre cele mai extinse suferinţe, constituind o problemă de sănătate publică.

Cuvinte cheie: consum abuziv de alcool, alcoolism, dependenta de alcool, comportament autodistructiv Abstract

More than three decades, alcohol consumption was, along with tobacco and, occasionally, drugs a serious health problem and the most competent fora in this area located it on the fourth place in the world, after morbidity and mortality caused by cardiovascular diseases, cancer and road accidents.

It's easy to notice a descent of the abusive consumption of alcohol in the world, a phenomenon that produces many failures in the individual life, but also in the Community.

Because this serious dynamic of abusive consumption of alcohol has increased steadily in recent years, we can say that alcoholism is one of the most widespread suffering, as a public health problem.

Key words: abusive alcohol consumption, alcoholism, addiction, self distructiv behavior.

Consumul de alcool face parte integrantă din viaţa societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri, substanţa fiind apreciată pentru efectele sale euforizante şi anxiolitice. Consecinţele negative ale abuzului de alcool episodic sau cronic, atât pe plan individual, psiho-biologic, cât şi pe plan colectiv, socio-familial şi profesional sunt cunoscute de mult timp, constituind obiectul a numeroase studii.

Alcoolul, substanţă lăudată sau blamată a însoţit istoria omenirii încă din cele mai vechi timpuri, fiind dacă nu cauza, cel puţin factor favorizant al multor evenimente istorice.

Seneca (4 î.Hr. – 65 după Hr.) descria alcoolismul ca fiind “nebunie liber consimţită care permite să iasă la iveală orice slăbiciune. Beţia se transformă în cruzime aproape nemijlocit, căci sănătatea minţii se degradează iar cel atins de beţie devine dezinteresat, indiferent şi superficial”.

Unul dintre istoricii de seamă ai antichităţii, Plutarh, menţionează că Alexandru cel mare, care a cucerit o întreagă lume, a căzut răpus de o patimă necruţătoare, pentru că nu a fost în stare să se cucerească pe sine. Un alt istoric, Aristobul, descrie moartea acestuia „a băut mult vin” şi a fost sclav al acestui viciu, murind la 33 de ani.

Cunoscută din cele mai vechi timpuri (6000-4000 î.H.), cultivarea selectivă a viţei-de-vie pentru producerea vinului este originară, se pare, din regiunea muntoasă dintre Marea Neagră şi Marea Caspică (Armenia), iar distilarea alcoolului este documentată de şcoala medicală din Salerno, Italia (anul 1100). Produsul este denumit “spirits” prin aluzie la faptul că reprezintă “esenţa”, “spiritul” vinului

Prima menţiune legislativă, cu referire la alcool, se regăseşte în 1516, în Rheinheitsgebot, (Legea Germană a Purităţii Berii,) ce stipulează că este ilegală fabricarea berii din altceva decât orz, hamei şi apă pură.

Alte scrieri ce menţionează consumul abuziv de bere şi vin, sunt datate din timpul domniei lui James I (1600 – 1625) în Anglia şi ca urmare, în 1606, Parlamentul votează "The Act to Repress the Odious and Loathsome Sin of Drunkenness“ (Decretul de reprimare a odiosului şi dezgustătorului păcat al beţiei).

Tot ca urmare a abuzului alcoolic, ambele Camere ale Congresului SUA, votează în decembrie 1917, al 18-lea Amendament la Constituţiei (prohibition amendment) care intră în vigoare la 16 ianuarie 1920. El interzice manufacturarea, vânzarea şi transportul, importul şi exportul de alcool pentru consumul alimentar. De aceea, între 1920-1933, traficul ilicit cu alcool cunoaşte o dezvoltare explozivă în SUA.

Creşterea speculei şi implicit a infracţionalităţii în ansamblul ei, l-au determinat pe Preşedintele SUA, Franklin Delano Roosevelt, să semneze, în 1933, actul care reglementează fabricarea casnică a berii (Beer and Wine Revenue Act), iar pe membrii Congresului, să adopte cel de-al 21-lea Amendament, prin care era abrogată prohibiţia împotriva alcoolului.

50

Se constată că statele lumii au încercat diverse metode de a pune capăt acestui flagel, dar nici una dintre acestea încă nu au dat rezultate.

Conceptul de boală a alcoolismului, apare în secolul XIX, când unele boli, printre care şi aceasta, erau considerate defecte de caracter sau degenerări morale.

În anii 30, studiind fenomenul, în Spitalul Orăşenesc din New York, dr. William Silkworth a ajuns la convingerea că alcoolismul este o alergie fizică la alcool, prezentă doar la cei care erau predestinaţi să ajungă alcoolici, dar nu şi la băutorii temperaţi

În 1960, Jellinek a publicat o carte intitulată Conceptul de Boală al Alcoolismului. El vedea alcoolismul ca o addicţie similară altei dependenţe de droguri.

Dr. Harry Tiebout, un psihiatru, a folosit teoria psihodinamică a lui Freud, în descrierile sale despre alcoolism. În special a accentuat semnificaţia mecanismelor defensive ale negării, raţionalizării şi minimalizării în alcoolism.

Mayer Gross şi colaboratorii săi (1970) propun o clasificare a tipurilor de alcoolism superpozabilă în mare măsură cu cea a lui Jellinek. Ei descriu ca formă separată alcoolismul simptomatic în care consumul de alcool este secundar unei tulburări nevrotice, psihotice sau organice, primele semne de impregnare etanolică evoluând cu simptomatologia psihică subiacentă. În aceste cazuri, tratamentul trebuie să se adreseze în primul rând tulburărilor psihice, dar instituirea lui este condiţionată de rezolvarea problemei alcoolului.

Acest punct de vedere redevine actual în demersurile teoretice (dar cu implicaţii clinico-terapeutice) ale unor autori contemporani (Cavenar şi Brodie, 1983), care propun diferenţierea conceptuală a alcoolismului primar de cel secundar, cu sublinierea că nu este vorba de forme care se exclud mutual, ci dimpotrivă, de obicei coexistă la acelaşi pacient. În cazul alcoolismului primar, accentul se pune pe patternul de comportament în sine faţă de alcool, care nu este rezultatul unei tulburări afectiv-cognitive sau de personalitate, ci semnifică mai curând o paradigmă comportamentală bazată probabil pe comportamente transmise genetic şi relativ independentă de ambianţă.

Alcoolismul secundar semnifică acelaşi comportament autodistructiv de utilizare a alcoolului, dar care este rezultatul unui sindrom psihopatologic major (boală afectivă, schizofrenie), al unei tulburări de personalitate sau al unui conflict nevrotic.

Au existat încercări de clasificare în sfera alcoolismului, pe baza trăsăturilor de personalitate ale alcoolicilor, pentru studiul cărora au fost folosite inventare şi chestionare de personalitate, precum şi teste obiective şi măsuri comportamentale.

Emery (1960) delimita băutori „sociali”, „reaparativi” şi „indulgenţi”. Blum (1966) a sugerat o tipologie bazată pe stadiile de dezvoltare psiho-sexuală, Sanford (1967) propune o tipologie funcţională, ingestia de alcool fiind „evitantă”, „facilitativă” sau „integrativă”.

O formă clinică particulară, acceptată de mulţi autori o constituie alcoolismul feminin, cel mai des solitar şi secret, controlat cu pudoare, în virtutea unor norme sociale şi antrenând un sentiment de culpabilitate. Se consideră că abuzul cronic de alcool la femeie apare de obicei pe fondul unei organizări nevrotice, reprezentând compensarea unui dezechilibru, a unei conduite de eşec.

Deshaies (1963) descrie o formă impulsivă (în care pulsiunea antrenează satisfacerea imediată, fără luptă), o formă compulsivă (caracterizată prin luptă, anxietate, culpabilitate) şi forme mixte (în care alternează fazele impulsive cu cele compulsive).

Datele unor studii mai recente (Allan şi Cooke, 1986) atestă extinderea consumului abuziv de alcool la femei, relaţia dintre alcoolismul feminin şi circumstanţele existenţiale părând a fi de interdependenţă şi influenţare reciprocă, în sensul că, de multe ori, ambele apar drept consecinţe ale unei tulburări de personalitate cu comportament impulsiv şi agresiv. Trebuie menţionată frecvenţa relativ scurtă a politoxicomaniei la femeile alcoolice, abuzul de alcool complicându-se în aproximativ o treime din cazuri cu alte toxicomanii medicamentoase (Schuckit şi Morrisey, 1979).

Ca particularitate evolutivă, trebuie subliniat că alcoolismul degradează mai repede şi mai profund femeia, atât biologic, cât şi ca statut social şi familial.

Alcoolismul, noţiune introdusă în literatura medicală de către Magnus Huss în 1849, este considerat o boală cu evoluţie cronică, consecinţă a ingestiei de alcool etilic, caracterizată prin toleranţă şi dependenţă fizică, precum şi prin modificări patologice ale diferitelor organe, cu tendinţa la progresivitate în condiţiile continuării consumului de etanol. Spre deosebire de alcoolismul acut care poate evolua de la simpla impregnaţie alcoolică până la beţie, cu remiterea fără urmări a manifestărilor odată cu eliminarea toxicului, alcoolismul cronic este consecinţa unor tulburări metabolice complexe după o perioadă îndelungată de consum etanolic.

Metabolismul etanolului. În organism alcoolul exercită două acţiuni diferite: afectează funcţiile sistemului nervos central şi este metabolizat pentru a furniza calorii, ce sunt utilizate de către organism, influenţând procesele metabolice, în special la nivelul ficatului.

Absorbţia etanolului începe imediat după ingestie şi se face în stomac (20%) şi în intestinul subţire (80%), din care 8% în duoden, 52% în jejun, şi 17-20% în ileon. Marea sa capacitate de difuziune transmembranară şi completa solubilitate în apă, îi permit repartizarea în întregul organism, cu realizarea unor

51

concentraţii locale proporţionale cu gradul de hidratare şi vascularizaţie al diferitelor ţesuturi. Din întreaga cantitate absorbită, numai 2-10% se elimină ca atare prin respiraţie şi urină, restul suferă un proces de oxidare la nivel hepatic. Etanolul este eliminat din organism aproape exclusiv prin oxidare. (Ciurea T, Pascu O, Stanciu C.: Gastroenterologie şi Hepatologie. Actualităţi 2003. Editura Medicală Bucureşti 2003)

Din punct de vedere farmacocinetic, alcoolul se absoarbe aproape în întregime şi se metabolizează în ficat în proporţie de 90%; rata de metabolizare este de 7-10 g pe oră, iar aceasta scade în cazul afecţiunilor hepatice. Instalarea efectelor psihosomatice secundare consumului cronic de etanol (toleranţa şi dependenţa) este direct proporţională cu durata consumului şi cantităţile consumate.

În ceea ce priveşte complicaţiile somatice şi fiziologice datorate consumului de alcool, în practică se remarcă următoarele:

la nivel SNC pot apărea convulsii, stări confuzionale, psihoze toxice, sindrom Korsakoff, encefalopatia Wernike-Kosakoff, polinevrita periferică, nevrita optică;

la nivelul aparatului digestiv apar gastrite toxice, ulcere, pancreatită, hepatită cronică, ciroză hepatică, deficienţe vitaminice complexe, hipoproteinemii, absenţa vitaminei B1 responsabilă de encefalopatie, crize hipoglicemice, anemie secundară, deficit proteic;

efecte cardiovasculare-cardiomiopatie; alterarea funcţiilor imunitare, risc crescut de cancer, accidente vasculare, TBC; susceptibilitate la infecţii mult mai mare;

Semnele somatice au în vedere un facies hiperemic, transpiraţii, tremurături ale extremităţilor, tahicardie, hipo sau hipertensiune arterială, febră, greţuri, vărsături, diaree, tegumente şi mucoase deshidratate.

Fazele dependentei de alcool Cercetătorul E. M. Jellinek schematizează evoluţia alcoolismului în patru faze: 1. Faza prealcoolică - în care alcoolul se consumă ocazional, nu există dependenţă fizică şi psihică. 2. Faza de debut - faza în care sunt îndeplinite toate condiţiile pentru instalarea, cultivarea şi dezvoltarea

dependenţei. Consumatorul va manifesta următoarele simptome: amnezie, plăcerea consumului, preocupare faţă de alcool, sentiment de vinovăţie privind alcoolul, amneziile apar după aproape fiecare consum.

3. Faza critică - este faza în care dependenta de alcool este deja instalată. Alcoolicul manifestă următoarele: pierderea controlului consumând până la beţie, ebrietate, comportament agresiv, comportament de grandoare, întreruperea relaţiilor sociale, pierderea serviciului; consumul de alcool devine de importanţă centrală în comportament.

4. Faza cronică - este ultima fază a dependenţei. În acest punct, nu există cale de întoarcere, dependenţa se manifestă prin: consum permanent de alcool, deteriorare etică, psihoze alcoolice, colaps al sistemului de raţionalizare, deteriorare fizică şi psihică, risc crescut de deces.

În ultimul timp s-a înregistrat o creştere îngrijorătoare a consumului de alcool la nivel global, cu importante consecinţe nefavorabile, medico-psihologice, precum şi socio-economice. Încă din 1967 Organizaţia Mondială a Sănătăţii a iniţiat programe speciale de combatere a abuzului de alcool, obiectivul devenind prioritar în ultimii ani, întrucât se consideră că alcoolismul reprezintă a patra problemă de sănătate publică în lume şi o cauză importantă a creşterii numărului accidentelor de maşină, infracţiunilor cu violenţă, violenţei domestice.

Divergenţele privind definiţia alcoolismului şi criteriile de încadrare diagnostică, precum şi dificultăţile legate de depistarea şi înregistrarea cazurilor, fac aproximative estimările epidemiologice în întreaga lume.

Cu toate acestea, din datele furnizate de O.M.S. se poate aprecia că un sfert din populaţia globului, este dependentă de alcool sau alte droguri, 10% fiind consumatori abuzivi de alcool.

În Uniunea Europeană, circa 23 de milioane de persoane sunt dependente de alcool, iar peste 115.000 de persoane mor anual din cauza alcoolului.

Considerând toate formele de consum (înregistrat şi neînregistrat), un adult în ţările UE bea în medie 13 litri de alcool pe an. La nivel european, 44% reprezintă consum de bere, 34% consum de vin şi 23% băuturi alcoolice distilate.

În România se poate constată o creştere constantă în ultimii ani, a consumului băuturilor alcoolice, astfel: Consumul mediu anual pe locuitor, la:

52

1. Vin şi produse din vin

16.4%

21,1

23,4

0

5

10

15

20

25

2005 2006 2007

2. Băuturi alcoolice distilate (alcool 100%)

2,70%

1,90%1,60%

0,00%

0,50%

1,00%

1,50%

2,00%

2,50%

3,00%

2005 2006 2007

3. Bere

68,60%

78,20%

92%

0,00%

10,00%

20,00%

30,00%

40,00%

50,00%

60,00%

70,00%

80,00%

90,00%

100,00%

2005 2006 2007

4. Consum total de alcool (alcool 100%)

8.10%

8.30%

9.00%

7,60%

7,80%

8,00%

8,20%

8,40%

8,60%

8,80%

9,00%

2005 2006 2007

53

Din datele oferite de Institutul Naţional de Statistică, se poate constata clar că, deşi se observă o uşoară scădere a consumului de băuturi alcoolice distilate, per ansamblu, consumul băuturilor alcoolice în România, a crescut constant.

Ca dinamică a intoxicaţiilor etanolice, analizând numărul pacienţilor internaţi în secţia ATI II Toxicologie Clinică, din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti, putem constata o creştere a numărului de persoane internate în situaţii medicale limită.

Pentru o analiză cât mai precisă vom studia statistica ultimilor 5 ani. Astfel:

Tabel cu repartitia pe grupe de vârstã şi sex Secţia ATI II Toxicologie

2004

prezentări la camera de garda = 2987 pacienţi total general intoxicaţii acute bărbaţi şi femei: 1125 pacienţi total general intoxicaţii acute cu alcool bărbaţi şi femei: 54 pacienţi total general intoxicaţii acute cu alcool + medicamente bărbaţi şi femei: 67 pacienţi intoxicaţii acute cu alcool: (4.8%) intoxicaţii acute cu alcool şi medicamente: (5.9%) decese: 9 pacienţi (0.8%)

INTOXICAŢII FEMEI 15-20 21-30 31-50 50-80 TOTAL Alcool etilic 3 4 6 3 16 Alcool şi medicamente 3 9 16 5 33 Total 6 13 22 8 49 INTOXICAŢII BĂRBAŢI Alcool etilic 3 6 17 12 38 Alcool şi medicamente 3 11 17 3 34 Total 6 17 34 15 72 Decese 1 3 5 9 Total pacienţi 13 30 59 28 130

Din totalul prezentărilor la camera de gardă, 37.66% s-au internat în secţia de Terapie Intensivă. Dintre aceştia, 4.8%, au prezentat intoxicaţie acută cu alcool, 5.9%, cu alcool asociat cu medicamente, dintre care, 53.6% sunt femei şi un procent de 0.8%, dintre pacienţi, au decedat în timpul spitalizării. Se poate constata, din datele prezentate, că numărul de intoxicaţii etanolice este crescut, la grupele de vârsta cuprinse între 21 – 30 şi 31 – 40 de ani.

Tabel cu repartiţia pe grupe de vârstă şi sex

Secţia ATI II Toxicologie 2005

prezentări la camera de gardă = 3719 pacienţi total general intoxicaţii acute bărbaţi şi femei: 1237 pacienţi total general intoxicaţii acute cu alcool bărbaţi şi femei: 64 pacienţi total general intoxicaţii acute cu alcool + medicamente bărbaţi şi femei: 76 pacienţi intoxicaţii acute cu alcool: (5.17%) intoxicaţii acute cu alcool şi medicamente: (6.14%) decese: 18 pacienţi (1.46%)

INTOXICAŢII FEMEI 15-20 21-30 31-50 50-80 TOTAL Alcool etilic 3 2 2 1 8

Alcool şi medicamente 6 4 16 4 30 Total 9 6 18 5 38

INTOXICAŢII BĂRBAŢI Alcool etilic 14 10 17 15 56


Decese - 1 5 12 18 Total pacienţi 27 29 63 39 158

54

Pacienţii internaţi, faţă de prezentările la camera de gardă, reprezintă 30.57%. Se poate constata o creştere uşoară a procentelor faţă de anul 2004, dar semnificativ este numărul deceselor înregistrate, în procent aproximativ dublu.

Tabel cu repartiţia pe grupe de vârstă şi sex Secţia ATI II Toxicologie

2006






Decese - 2 7 2 11 Total pacienţi 6 99 96 19 220

Se constată dublarea aproximativă a patologiei etanolice, comparativ cu anii precedenţi, cu o creştere

semnificativă pe segmentele de vârstă 21-30 şi 31-50 ani pentru femei şi segmentele 21-30 şi 31-50 ani, pentru bărbaţi, dar cu o reducere a numărului deceselor.


2007






Decese 3 1 4 3 11 Total pacienţi 27 76 100 26 229

55


2008

prezentări la camera de gardă = 4897 pacienţi total general intoxicaţii acute bărbaţi şi femei: 1406 pacienţi total general intoxicaţii acute cu alcool bărbaţi şi femei: 192 pacienţi total general intoxicaţii acute cu alcool + medicamente bărbaţi şi femei: 148 pacienţi intoxicaţii acute cu alcool: (13.66%) intoxicaţii cu alcool şi medicamente: (10.52%) decese: 33 pacienţi (2.34%)





Decese 1 7 6 19 33 Total pacienţi 18 79 173 103 373

Deşi a existat la nivelul anului 2007 o tendinţă uşoară de regres, statistica anului 2008 arată creşterea alarmantă a prevalenţei abuzului de alcool în rândul populaţiei, cu o rată a mortalităţii triplă faţă de anul 2004.

Se mai poate observa, că dacă între 2004 şi 2007, putem spune că vârsta la care consumul de alcool este în procent crescut, între 21 şi 50 de ani, în anul 2008 sesizăm o modificare şi pe segmentul 50-80 ani.

Concluzii

♦ Alcoolismul este considerat o boală cu evoluţie cronică, consecinţă a ingestiei de alcool etilic, caracterizată prin toleranţă şi dependenţă fizică, precum şi prin modificări patologice ale diferitelor organe, cu tendinţa la progresivitate în condiţiile continuării consumului de etanol.

♦ Ca particularitate evolutivă, trebuie subliniat că alcoolismul degradează mai repede şi mai profund femeia, atât biologic, cât şi ca statut social şi familial.

♦ În ultimul timp s-a înregistrat o creştere îngrijorătoare a consumului de alcool la nivel global, cu importante consecinţe nefavorabile, medicale, psihologice, precum şi socio-economice.

♦ Din rapoartele Ministerului de Interne rezultă clar creşterea numărului infracţiunilor cu violenţă şi al accidentelor rutiere, pe fondul consumului excesiv de alcool, astfel că această maladie nu reprezintă o ameninţare numai la adresa individului, ci şi a societăţii în ansamblul ei. De aceea, se impune urgent adoptarea unui plan de măsuri pertinente şi concrete, care să implice toţi factorii responsabili, pe diferite paliere.

♦ Dintre acestea, amintim dezvoltarea reţelei terapeutice, sporirea pedepselor pentru infracţiunile comise sub influenta băuturilor alcoolice şi campanii de educare şi prevenire.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Chiriţă, R. şi V.; Papari, A. – Manual de psihiatrie clinică şi psihologie medicală, Ed. Fundaţiei Andrei

Şaguna; Constanţa, 1992; 2. Răşcanu, R. – Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universitară, Bucureşti, 1994; 3. Predescu, V. – Psihiatrie, Ed. Medicală, volumul I şi II, Bucureşti, 1989-1997; 4. Ciurea T, Pascu O, Stanciu C : Gastroenterologie şi Hepatologie. Actualităţi 2003. Editura Medicală

Bucureşti 2003 5. Buletin Statistic – Institutul Naţional de Statistică, 2005, 2006, 2007 6. Rezoluţia Parlamentului European din 5 septembrie 2007 privind strategia Uniunii Europene de

sprijinire a statelor membre în vederea reducerii efectelor nocive ale consumului de alcool

56

PROFILUL PERSONALITĂŢII CRIMINALE ÎN DOMENIUL PATRIMONIULUI CULTURAL NAŢIONAL

Conf. Univ. Dr. Augustin LAZĂR Cms. Şef Tudor GRINDEAN

Procuror General Adjunct – PCA Alba Iulia Şeful I.P.J. Alba Domeniul Patrimoniului Cultural Naţional

1.1. Protecţia bunurilor arheologice mobile, indiferent de modul de descoperire, au fost preluate în Legea nr. 182/2000 privind protecţia patrimoniului cultural naţional mobil, astfel că „bunurile arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice, descoperite în cadrul unor cercetări sistematice cu scop arheologic ori geologic sau în cadrul unor cercetări arheologice de salvare ori având caracter preventiv, precum şi cele descoperite întâmplător prin lucrări de orice natură, efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, conform Constituţiei României, intră în proprietate publică, potrivit dispoziţiilor legale”. Din momentul descoperirii, aceste bunuri sunt supuse procedurii de clasare, iar Serviciile desconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor decid asupra instituţiei căreia i se vor transmite în administrare bunurile arheologice respective1.

Persoanele fizice care au descoperit în mod întâmplător bunuri din categoria celor prevăzute de legea specială sunt obligate să le predea, în termen de 72 de ore de la descoperire, primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost făcută descoperirea, iar în acest caz procedura de clasare se declanşează din oficiu.

Prin Legea nr. 182/2000, faptele de efectuare a unor detecţii şi săpături neautorizate, precum şi exportul ilegal de bunuri culturale au fost prevăzute infracţiuni, alături de furtul calificat de bunuri culturale şi nerespectarea regimului de protecţie a unor bunuri, care erau deja incriminate în Codul Penal.

Siturile arheologice de importanţă excepţională pentru istoria şi cultura naţională, rezultate din mărturiile materiale, bunurile mobile ce fac parte din categoria „tezaur al patrimoniului cultural naţional mobil”, precum şi bunurile imobile de valoare, sunt protejate prin clasarea în categoria monumentelor istorice, precum şi în Lista patrimoniului cultural mondial. Totodată, asupra unităţilor teritorial administrative, în care se află aceste situri, s-a instituit o măsură specială de protecţie, acestea fiind declarate zone de interes arheologic prioritar.

1.2. Situaţia de fapt. Lista monumentelor istorice de pe teritoriul României cuprinde, din anul 1957, „Cetăţile dacice din M-ţii Orăştiei, comuna Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara”. De asemenea, siturile arheologice din Munţii Orăştiei au fost incluse începând cu anul 1999 şi pe lista monumentelor patrimoniului mondial UNESCO. Monumentele susmenţionate se află în paza şi administrarea Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, judeţul Hunedoara, încă de la înfiinţarea acestuia în anul 1920, iar principalele căi de acces spre „Sarmizegetusa Regia” şi celelalte cetăţi dacice au fost marcate cu panouri care informează şi avertizează publicul cu privire la regimul special de protecţie a zonei.

După descoperirea în anul 1996, în acest sit, a unui tezaur de monede „Koson”, mai mulţi lideri ai lumii interlope din municipiul Deva, judeţul Hunedoara, foşti practicanţi de schimb valutar ilegal, cămătari etc. au început să exploateze noua oportunitate de îmbogăţire rapidă, apărută pe plan local, naţional şi internaţional. Începând din anul 1999, s-au conturat mai multe asociaţii infracţionale în vederea exploatării în mod organizat şi maximizării profitului infracţional obţinut din efectuarea unor detecţii şi săpături neautorizate în siturile arheologice clasate monument istoric, ale rezervaţiei arheologice din Munţii Orăştiei, pentru localizarea şi însuşirea unor bunuri arheologice aparţinând patrimoniului cultural naţional, organizarea unor filiere internaţionale pentru traficarea şi valorificarea acestor bunuri; efectuarea de recuperări, încasarea de taxe de protecţie prin şantajarea unor oameni de afaceri, exploatarea prostituatelor etc. Aceste grupuri infracţionale specializate s-au dotat cu echipamente de detecţie performante, autoturisme de teren, mijloace radio de comunicaţii, câini de pază şi chiar arme. Membrii lor au început să îşi plaseze piesele arheologice, sustrase din situri, unor colecţionari şi „investitori” din ţară, adeseori persoane publice, la care apelează solicitându-le protecţia faţă de organele judiciare, prin campanii de presă, consiliere şi intervenţii publice, denunţuri penale împotriva magistraţilor etc. Grupările sunt, de asemenea, în contact cu reţelele internaţionale de traficanţi români, sârbi, germani, italieni etc., care scot ilegal din ţară bunurile culturale sustrase din situri şi le plasează pe piaţa neagră, apoi prin casele de licitaţii, unor colecţionari din statele UE sau SUA2.

1 Despre reglementarea instrumentelor juridice de protecţie a Patrimoniului Cultural Naţional în România, a se vedea Aug. Lazăr, A. Condruz, Corpus Juris Patrimonii, Patrimoniul Cultural Naţional, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007; pentru examinarea comparativă a instrumentelor juridice franceze în domeniu, a se vedea D. Lambert, Crime against Cultural Heritage from the point of view of the Police, in International Cooperation between Police, Border and Custom Services in fighting crime against Cultural Heritage, Szczytno, Poland, 2005. 2 Fapte similare au fost semnalate, de asemenea, în alte state central şi est europene, ca Polonia şi Serbia. A se vedea M. Trzciński, The problem of crime against Cultural Heritage in Poland şi S. Paskvali, Overview of

57

Ca urmare a declanşării mai multor operaţiuni judiciare de amploare naţională, s-a reuşit urmărirea şi trimiterea în judecată a principalelor grupuri profilate pe aceste activităţi infracţionale, localizarea şi recuperarea unor importante tezaure arheologice aparţinând Patrimoniului Cultural al României.

1.3. Actorii traficului. Persoanele implicate în braconarea siturilor arheologice şi traficarea obiectelor de patrimoniu, aveau, în cadrul grupării infracţionale, responsabilităţi şi chiar specializări distincte. Astfel, cu ocazia anchetei, au fost identificaţi şi investigaţi săpătorii angajaţi, braconierii (pălmaşii), liderii – coordonatori, şefi ai grupărilor de braconieri, consilierii, evaluatorii, spălătorii de antichităţi, dealerii - investitori – finanţatori, intermediarii şi nu în ultimul rând colecţionarii sau pasionaţii de antichităţi.

Săpătorii angajaţi sunt localnici din zona siturilor arheologice, cu o educaţie simplă, şi stare materială modestă, care s-au lăsat angrenaţi în acţiunile de braconaj pentru sumele de bani plătite şi promisiunile primirii unui procent din descoperirea ilegală. Adeseori ei au rolul de călăuze spre zonele vizate de braconieri din studiul bibliografiei ştiinţifice sau zonele cunoscute pentru descoperirile anterioare. Nesinceri, la început, de teama represaliilor braconierilor, care formau o mare parte a lumii interlope, pe parcursul anchetei s-au dovedit a fi cooperanţi, ajutând la lămurirea multor aspecte legate de contextul arheologic în care au fost descoperite artefactele, dar şi cu privire la celelalte persoane implicate în actele de braconaj arheologic.

Săpătorii sunt categoria de actori ai traficului care se pretează cel mai bine pentru a fi atraşi la cooperarea cu organele judiciare, aceştia fiind o excelentă sursă de informaţii şi un punct de plecare pentru aplicarea altor procedee probatorii: conducere în teren şi reconstituire, cercetarea scenei infracţiunii, dispunerea expertizelor de specialitate etc.

Braconierii (pălmaşii), autointitulaţi „căutători de comori” sunt, de cele mai multe ori, persoane cu antecedente penale, foşti practicanţi de schimb valutar ilegal, sportivi convertiţi în recuperatori de debite, oameni de afaceri, asociaţi la societăţi comerciale, dar şi muncitori forestieri şi chiar bijutieri. În zona siturilor arheologice, aceştia acţionează în mod profesional, consecvent şi organizat, cunoscând foarte bine mediul şi regulile de secretizare a activităţii lor ilegale. Cunosc, de asemenea, maniera de abordare a locuitorilor zonei, de culegere a informaţiilor cu privire la locurile în care au avut loc descoperiri ocazionale, bogate în vestigii arheologice, precum şi canalele de valorificare ilegală a artefactelor.

Deseori implicaţi în acte de violenţă, intimidare şi şantaj, recuperări de bani, cămătărie ş.a., „pălmaşii” au, pe parcursul anchetei, o atitudinea obstrucţionistă în elucidarea cauzei, prin îndemnarea repetată a celorlalţi inculpaţi să nu recunoască săvârşirea faptelor, respectiv să revină asupra declaraţiilor iniţiale de recunoaştere a faptelor.

Braconierii reprezintă o categorie de actori dificil de atras la cooperare, însă în cazul reuşitei atragerii, informaţiile care se obţin sunt foarte importante pentru clarificarea situaţiei de fapt, cunoaşterea identităţii participanţilor şi localizarea contextului arheologic braconat.

Liderii – coordonatori, şefi ai grupărilor de braconieri, sunt membri ai lumii interlope, foşti practicanţi de jocuri frauduloase („alba–neagra”), practicanţi de schimb valutar ilegal, traficanţi de autoturisme şi chiar poliţişti convertiţi la activităţi de „braconaj” arheologic în siturile din munţii Orăştiei, activităţi în care au investit sume însemnate pentru achiziţionarea unor detectoare de metale performante şi susţinerea logistică a echipelor de „braconaj arheologic” trimise în zona protejată a siturilor. După valorificarea artefactelor antice şi-au înfiinţat societăţi comerciale, chiar firme de pază pe care urmăreau să le angajeze în supravegherea siturilor, iar în jurul lor au constituit grupuri de presiune şi violenţă care le asigurau poziţia de lideri ai lumii interlope. De regulă, nu au recunoscut săvârşirea faptelor, iar pe timpul cercetărilor efectuate au folosit toate metodele specifice crimei organizate pentru obstrucţionarea anchetei. Au intimidat martorii asupra cărora deseori au avut manifestări de mare violenţă, încercarea de influenţare a autorităţilor şi nu în ultimul rând prin declanşarea unui val de campanii de presă împotriva celor ce instrumentau dosarul în care erau implicaţi.

În situaţiile în care au acceptat cooperarea, asigurându-li-se protecţia fizică şi a datelor de identitate, liderii coordonatori au avut un rol esenţial în recuperarea bunurilor de patrimoniu şi cunoaşterea amănunţită a activităţii infracţionale.

Consilierii sunt reprezentaţi de persoane cu educaţie de specialitate, funcţionari sau foşti funcţionari ai muzeelor, care au fost recrutaţi ca membri ai „asociaţiei căutătorilor de comori”, organizaţie pentru care prestează servicii de specialitate. Cu privire la unii dintre aceştia există chiar suspiciunea implicării în săvârşirea, la comandă, a unor furturi de bunuri culturale, din anumite instituţii muzeale. În situaţii critice, când implicarea lor este vizibilă, pot oferi informaţii hotărâtoare privind identitatea membrilor filierei, modul de operare etc.

Evaluatorii sunt, în general, indivizi cu studii superioare de specialitate, cunoscători ai pieţei naţionale şi internaţionale de antichităţi, specialişti sau simpli amatori, care stabilesc o valoare de început pentru piesa examinată, având la îndemână cataloagele de specialitate şi informaţiile care circulă pe piaţa bunurilor

current situation in the area of fight against the illicit trafficking of cultural goods in Serbia, în Combaterea criminalităţii contra patrimoniului arheologic European/Combating the criminality against the European Archaeological Heritage, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008.

58

arheologice. Pentru a efectua evaluarea în condiţii de risc minim, se deplasează invocând motive turistice, în ţara şi locul unde sunt ascunse artefactele în vederea examinării acestora şi stabilirii valorii lor.

Spălătorii de antichităţi sunt persoane care ştiu sau bănuiesc din ce ţară provine piesa însă preferă să nu fie informat despre traseul pe care aceasta l-a străbătut de la locul descoperirii şi până la galeria de artă. În prezenţa unor atari circumstanţe, cumpărătorul percepe riscul pe care şi-l asumă şi poate pretinde ca preţul artefactului să scadă în mod corespunzător. Riscul unei cereri de repatriere creşte proporţional cu preţul artefactelor, întrucât acesta cuprinde atât calitatea artistică, raritatea unui obiect cât şi importanţa sa culturală. Pentru reducerea acestui risc, „spălătorii”au adoptat câteva procedee tehnice de „albire” cum sunt: luarea bunului cultural pentru vânzare în regim de consignaţie, cu plata unui comision reprezentând un procent din preţul de vânzare; împrumutarea bunului unui muzeu pentru a fi expus o perioadă de timp, după care acesta este considerat „spălat”, cu motivarea că fiind expus public nu s-au formulat revendicări, „congelarea” într-o casetă bancară etc.

„Spălarea antichităţilor” este o manevră frauduloasă destinată să disimuleze originea şi natura ilicită a pieselor arheologice rezultate din activitatea infracţională, să creeze o aparenţă de legalitate şi să le insereze în fluxul afacerilor legitime cu antichităţi. Aparenţa de legalitate creată artificial pentru artefactele care traversează „zona gri” şi ajung în ţara cu piaţă de artă se întemeiază pe părerea că modul de ieşire a unui obiect, legal sau ilegal, din ţara de provenienţă „nu se poate vedea pe el”. Analizând problema „spălării antichităţilor” în vederea creării unei aparenţe de legalitate, constatăm o similitudine cu practica judiciară creată în materia combaterii spălării banilor.

Dealerii - investitori sunt persoane dornice de câştig dintr-o afacere în care se poate specula diferenţa de preţ, neconcordanţa legislaţiei la nivel european şi nepregătirea ori lipsa de reacţie a autorităţilor, în ce priveşte protejarea patrimoniului cultural. Cetăţeni români sau cu dublă cetăţenie, în cele mai multe cazuri fără o sursă legală de venituri, după contactarea grupurilor de braconaj arheologic, le-au asigurat finanţarea logisticii necesare, iar în unele situaţii chiar au participat la activităţile de braconaj în siturile arheologice. Astfel, au achiziţionat maşini de teren, echipamente performante pentru detectat metale, staţii de emisie recepţie, unelte de săpat, acumulatori de schimb etc. Nesinceri pe parcursul anchetei, s-au sustras cercetărilor şi şi-au înstrăinat bunurile părăsind România, în încercarea de a li se pierde urma.

Intermediarii – colectori sunt persoane aflate în ierarhia asociaţiei infracţionale a braconierilor siturilor arheologice, având conexiuni la nivelul filierelor româneşti şi internaţionale de trafic (sârbo–central-europeană, româno-anglo–americană şi româno-franceză). Colecţionari amatori de monede sau alte obiecte antice, în perioada anilor ’90 au început să practice braconajul arheologic implicându-se în activitatea grupărilor de profil din zona Munţilor Orăştiei şi din alte locuri în care se cunoştea despre existenţa unor situri arheologice. Treptat, unii au devenit lideri de reţea şi colectori regionali de antichităţi în Europa Centrală şi de Sud-Est, cu numeroase contacte internaţionale, în sfera traficului cu bunuri arheologice aparţinând Patrimoniului Cultural al României. Pentru exploatarea organizată a siturilor arheologice intermediarii s-au preocupat şi ei de dotarea grupurilor de braconaj cu echipamente performante de detecţii, şi autoturisme de teren. În unele cazuri chiar au cumpărat terenuri în zona siturilor arheologice pe care apoi şi-au construit cabane, de unde monitorizau sau dirijau operaţiunile ilegale desfăşurate de grupul infracţional la care au aderat.

Practica de urmărire penală din ultimii ani a confirmat remarcile formulate în literatura de specialitate3, privind regula impunerii unor intermediari locali între grupurile de „braconieri pălmaşi” şi intermediarii sau comercianţii de antichităţi cu contacte naţionale sau internaţionale. Aceşti intermediari cunosc bine situaţia de fapt de la faţa locului, ştiu să evalueze potenţialul comercial al descoperirilor şi cultivă relaţii apropiate cu unii reprezentanţi ai autorităţilor locale pentru a-i pune în dependenţa lor şi a-şi promova interesele prin şantaj.

În România, unii intermediari locali ai traficului cu bunuri arheologice, sub protecţia unor persoane publice cu preocupări specifice colecţionarilor mercantili, au acumulat averi care le-au permis să devină membri importanţi ai lumii interlope, cu „intrare” la cele mai înalte instituţii ale statului şi susţinere agresivă în mass-media pusă la dispoziţie. În acest mod, intermediarii locali au evoluat în poziţia de lideri ai lumii interlope şi au desfăşurat o activitate sistematică de braconaj arheologic. La rândul lor, au investit produsul activităţii infracţionale în echipamente de detecţie ultraperfecţionate şi au organizat „echipaje de braconaj”, cu logistica necesară, care au fost desantate în siturile din Munţii Orăştiei.

Intermediarii regionali ai „zonei gri”, îndeosebi cei din spaţiul ex-iugoslav care aveau deja conexiunile comerciale realizate cu casele de licitaţii central-europene au prospectat piaţa neagră a regiunilor cu situri arheologice, unde au contactat grupurile de braconieri preocupate de valorificarea „mărfii”. Operaţiunea de evaluare la faţa locului este realizată de specialişti, deplasarea efectuându-se cu precauţie, doar după primirea confirmării existenţei artefactului. După examinare şi consultarea cataloagelor caselor de licitaţii intermediarul decide, raportat la valoarea pieselor, contactarea reprezentantului treptei superioare a reţelei, intermediarul

3 A se vedea Dr. B. Deppert-Lippitz, Die strukturen des legalen und ilegalen Handels mit Antiken, lucrare prezentată la Conferinţa internaţională privind combaterea traficului ilegal cu bunuri culturale sustrase din siturile Europei Centrale şi de Sud-Est, Alba Iulia, 29-31 mai 2007.

59

supraregional sau internaţional. Contactarea intermediarului „zonei gri” se realizează uneori la faţa locului, în funcţie de valoarea şi volumul pieselor. De regulă, întâlnirea este organizată într-un punct deja verificat: pensiune, motel etc., situat la jumătatea distanţei pe care trebuie să o parcurgă persoanele interesate. Astfel, întâlnirile intermediarilor români din judeţul Hunedoara, care aveau asupra lor mostrele „mărfii”, cu dealerii din Belgrad şi Viena se desfăşurau iniţial la Deva, apoi într-unul din oraşele româneşti situate în apropierea frontierei de vest: Reşiţa, Timişoara, Arad etc. Securitatea transportului se asigură prin stabilirea de către intermediari a unor însoţitori dintre braconierii interesaţi, împărţirea tezaurului în tranşe pentru a nu risca pierderea integrală a acestuia sau apelarea la unii reprezentanţi ai autorităţilor aflaţi în dependenţa reţelei, pentru a-i însoţi la întâlniri.

Artefactele apar, de regulă, la agenţi sau comercianţi intermediari care sunt originari din ţara de provenienţă a „mărfii” ori din regiunea respectivă, cunoscând bine limba şi mentalitatea din acea ţară. Fie că cumpără piesele, fie că le ia în consignaţie, agentul sau comerciantul intermediar este considerat ultima etapă a pieţei ilegale de furnizare şi prima de pe piaţa de desfacere legală. Deşi locaţiile prin care a trecut traseul bunurilor culturale, până la accesul oficial în ţara cu piaţă de artă, intră imediat în uitare, aceşti intermediari cunosc circumstanţele ilicite ale descoperirii pieselor în ţara de provenienţă, precum şi „actorii” traficului. Ei reprezintă, totodată, elementul de legătură cu proprietarii de galerii de artă sau comercianţii cunoscuţi de pe piaţa de desfacere.

Comerciantul stabilit în ţările cu piaţă de artă nu riscă, de regulă, să participe la exportul ilegal din ţara de origine. În situaţiile în care îşi asumă acest risc, deoarece are contacte personale, şi cunoaşte mentalitatea, limba ţării respective, descoperirea primei fapte în care este implicat atrage rapid încheierea activităţii sale de comerciant. Este şi cazul făptuitorului, mic comerciant român stabilit în Marea Britanie, cu firme în Londra şi în Florida, SUA, care a vândut unor case de licitaţii din New York două dintre brăţările dacice excavate şi sustrase ilegal din siturile româneşti ale Munţilor Orăştiei, ulterior recuperate de autorităţile judiciare române.

Colecţionarii sau pasionaţii de antichităţi sunt oameni de afaceri sau proprietari ai unor galerii de artă sau case de licitaţii din Europa şi America. În lipsa dealerilor străini, o parte dintre bunurile arheologice au fost plasate colecţionarilor din ţară, dintre care unii au înţeles, pe parcursul anchetei, să le predea organelor judiciare după ce le-au aflat provenienţa ilegală. Astfel, colecţiile de monede şi alte bunuri arheologice însuşite ilegal din siturile arheologice Sarmizegetusa Regia, Apulum (Colonia Aurelia Apulensis – Alba Iulia) au fost ridicate şi depuse la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, iar o altă parte, care nu au putut fi ridicate, au fost lăsate în custodia colecţionarilor, care au devenit martori importanţi în procesul penal. Au fost situaţii în care colecţionarul a lansat comenzi de cumpărare atât spre gruparea învinuiţilor din judeţul Hunedoara cât şi spre gruparea de braconaj arheologic de la Constanţa, folosindu-se de serviciile angajaţilor unor magazine specializate în comerţul cu antichităţi. Astfel, o parte din artefactele sustrase din siturile arheologice au fost recuperate de la domiciliile sau magazinele de antichităţi ale acestor persoane.

În cazul artefactelor care au ajuns în proprietatea unor colecţionari străini, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Convenţia de la Roma, din 1970, privind recuperarea bunurilor culturale furate, ratificată de România prin Legea nr. 149/1997, Ministerul Culturii şi Cultelor, ca reprezentant al Statului Român a achitat acestora, compensaţia echitabilă prevăzută de Convenţie, ceea ce a permis recuperarea mai multor tezaure dacice de o valoare culturală inestimabilă. Drept urmare, alţi colecţionari din această categorie, de îndată ce au aflat despre provenienţa ilegală a bunurilor şi importanţa acestora pentru cultura noastră naţională, au sesizat organele judiciare române, arătându-şi disponibilitatea de a restitui piesele pe care le-au cumpărat cu bună-credinţă, în condiţiile prevăzute de Convenţia de la Roma.

2. Actorii în fazele infracţionale (modus operandi) 2.1. Faza pre-infracţională (ante delictum). Braconierii siturilor arheologice au fost, în majoritatea lor,

persoane aflate în coliziune cu legea: foşti sportivi reciclaţi recuperatori, practicanţi de schimb valutar ilegal şi de jocuri frauduloase gen „alba-neagra”, cămătari, traficanţi de persoane ş.a. Aceştia s-au convertit folosind oportunitatea ivită odată cu intrarea în afacere a traficanţilor de antichităţi, în special sârbi şi austrieci sau cetăţeni români stabiliţi în străinătate, unde au dobândit şi o altă cetăţenie. Colecţionari şi pasionaţi de astfel de obiecte au intrat în jocul acestor grupuri infracţionale, unii cu bună ştiinţă, alţii fără să cunoască prea multe amănunte, însă cu toţii au urmărit aceleaşi obiective: câştigul imediat şi relativ uşor a unor mari sume de bani, respectiv tezaurizarea unor sume substanţiale prin achiziţionarea de artefacte importante a căror valoare urma să crească în timp.

2.2. Faza infracţională (delictum). Având în anturajul lor membri ai grupurilor infracţionale care au acţionat şi în alte afaceri ilegale, braconierii siturilor arheologice s-au specializat în domeniul de interes, apoi şi-au realizat contacte care să le asigure consilierea şi conexiunea cu marile reţele internaţionale de trafic cu artefacte. După dezvoltarea noii activităţi infracţionale, au obţinut un profit care le-au asigurat un nou statut social, înfiinţarea de societăţi comerciale sub paravanul cărora au intrat în afaceri cu persoane la fel de dubioase din zona privată dar şi cu statul. Creşterea financiară consecutivă, prin acumularea banilor murdari, a permis acestor persoane, în scurt timp, să domine localităţile vizate şi să-şi instaureze o autoritate de fapt în zonele de interes. În curând au fost înregistrate manifestări stradale violente, reglări de conturi şi împărţiri ale teritoriului

60

între grupările rivale, în urma cărora au fost împuşcate persoane în plină stradă, au fost incendiate staţii de carburanţi şi autoturisme, lăsând să se înţeleagă că ar exista şi puternice influenţe în zona înaltă a administraţiei; totul părea posibil, iar strada era din ce în ce mai nesigură.

Apariţia comerţului electronic a oferit un modus operandi evoluat pentru reţelele de traficanţi ce comercializează bunuri culturale a căror provenienţă licită nu o pot demonstra cu documente legale. În circumstanţele în care site-urile internet le oferă posibilitatea de a efectua operaţiunile fără a da amănunte clienţilor privind provenienţa bunurilor, acest tip de tranzacţii rapide, cu un control al administratorilor site-ului foarte redus, le conferă celor implicaţi o siguranţă sporită privind păstrarea anonimatului.

Investigaţiile efectuate în spaţiul virtual au pus în evidenţă împrejurarea că prin eBay se vând un număr mare de bunuri de patrimoniu, obiecte de artă autentice, artefacte arheologice, reproduceri ale acestora. Modul de vânzare frecvent utilizat este licitaţia, vânzătorul având posibilitatea de a-şi ascunde identitatea, participanţii în aceste circumstanţe, necunoscându-şi partenerii de tranzacţie. Alt mod de vânzare este cel în care vânzătorul care îşi prezintă artefactul stabileşte un preţ fix, mod cunoscut în domeniul eBay sub denumirea de “cumpără acum, la acest preţ” (“buy it now”). Plăţile se efectuează prin modalităţile indicate de vânzător, fie prin sistemul pay pal, de transfer electronic al banilor, din contul cumpărătorului, în cel al vânzătorului, care poate fi controlat, fie prin sistemul money order, care permite încasarea banilor de la orice bancă, similar unui cec la purtător.

Tranzacţiile electronice rapide oferă posibilitatea rulării unui volum imens de piese arheologice în cadrul licitaţiilor şi obţinerii unor sume de bani importante, rezultate din vânzarea acestor bunuri. Este de remarcat că preţurile moderate şi subevaluate ale pieselor arheologice tranzacţionate pe eBay nu atrag atenţia, iar vânzările individuale nu depăşesc baremurile legale pentru a fi raportate ca sume susceptibile de a constitui operaţiuni de spălare a banilor. Administratorii site-ului îşi declină orice responsabilitate privind bonitatea tranzacţiilor efectuate. Utilizatorii sistemului eBay răspund personal de toate aspectele privind descrierea cu acurateţe a obiectului, transmiterea către cumpărător, fără a avea obligaţia de a da relaţii vreunei autorităţi cu privire la provenienţă sau dreptul de proprietate asupra bunului vândut, artefactul putând aparţine vânzătorului sau altei persoane.

Practica de urmărire penală în mediul tranzacţiilor cu bunuri rezultând din braconajul arheologic a relevat ca modalitate de operare precaută a vânzătorilor indicarea ca loc de provenienţă a artefactelor zone vaste aparţinând aceleiaşi culturi, evitând să le localizeze provenienţa în situl arheologic de origine. Spre exemplu, făptuitorul cetăţean român, administrator de societăţi comerciale cu sediul social în Marea Britanie şi SUA, oferind spre vânzare brăţări dacice din aur şi tezaure monetare antice, provenind din siturile arheologice clasate monument istoric, din Munţii Orăştiei, Dobrogea şi alte regiuni ale României, le-a prezentat pe site-ul firmelor sale ca fiind artefacte de origine tracică, provenind din arealul cultural al Peninsulei Balcanice. Conform aceluiaşi mod de operare precaut, vânzătorii scot pe piaţă tezaurele mari, divizate în tranşe de zeci sau sute de piese la fiecare sesiune de licitaţie. În acest mod, la efectuarea ofertei nu este riscat întregul tezaur. Pe de altă parte, după vânzarea unui lot de piese, cum ar fi brăţări dacice, la vânzarea următoarelor piese este invocată buna-credinţă rezultând din vânzarea publică a pieselor anterioare. Astfel, făptuitorii, membri ai unei echipe de braconaj arheologic din Munţii Orăştiei, după ce au localizat şi sustras prin detecţii şi săpături neautorizate efectuate în situl arheologic Sarmizegetusa Regia, un tezaur compus din 3.000 monede din aur, tip Koson, au oferit spre vânzare Muzeului Naţional de Istorie a României şi Băncii Naţionale a României, loturi de câte 200 de monede, prezentate ca fiind moştenite de la antecesori. Ulterior, nemulţumiţi de sumele primite, au valorificat restul tezaurului pe piaţa neagră a antichităţilor, internă şi internaţională. Acelaşi mod de operare presupune şi alte precauţii, cum ar fi stabilirea unor preţuri de referinţă care sunt ascunse licitatorilor, denumite “preţuri de rezervă”, care, în momentul atingerii lor de către licitator, îi oferă acestuia posibilitatea să achiziţioneze piesa. Artefactul este adjudecat astfel, de către licitator, numai în cazul oferirii acestui preţ. În caz contrar, aceasta este repusă în procedura licitaţiei la o sesiune viitoare.

2.3. Faza post-infracţională (post delictum). După declanşarea anchetei s-a pus în mişcare un atac mass-media concertat la adresa anchetatorilor şi experţilor, fiind folosite multe dintre metodele specifice crimei organizate: intimidarea martorilor, minimalizarea obiectului cercetării, aruncarea suspiciunii de fals asupra artefactelor, filarea echipei de anchetă, demararea unor seriale denigratoare în presa scrisă şi vizuală, implicarea unor specialişti şi oameni politici în acţiuni critice, chiar denigratoare, la adresa anchetatorilor ş.a.

3. Problematica psihologică a anchetei judiciare Documentarea activităţii infracţionale a grupurilor de braconaj arheologic s-a derulat pe parcursul mai

multor ani, timp în care, pe lângă administrarea probaţiunii, s-au efectuat o serie de investigaţii pentru stabilirea a cât mai multor date despre persoanele implicate: şcolarizare, ocupaţie, mod de viaţă, anturaj, zone şi locuri frecventate, trasee de deplasare, mijloace de transport folosite4 etc.

4 Realizarea profilului personalităţii criminale nu înseamnă doar o simplă conturare a unui profil general, ci mai ales un proces care vizează reconstruirea unui comportament individual.

61

Ca urmare a investigaţiilor efectuate, s-a stabilit că activitatea de braconare a siturilor arheologice şi traficul ilegal cu artefacte a atras numeroase persoane care, în marea lor majoritate, erau deja afiliate la grupuri infracţionale specializate în jocuri de noroc “alba-neagra”, cămătărie, şantaj, taxe de protecţie, trafic de armament, autovehicule şi persoane, infracţiuni din sfera economico-financiară ş.a. Mobilul dorinţei de îmbogăţire rapidă a făcut ca alături de aceşti făptuitori deja orientaţi spre manifestări criminale să fie captaţi oameni simpli, dar şi cu studii superioare, specialişti în antichităţi, funcţionari ai unor muzee şi chiar cadre didactice universitare, pasionaţi sau mai puţin pasionaţi de cultură, însă - cu siguranţă - cu toţii avizi după bani. Pentru realizarea profilului personalităţii criminale s-au avut în vedere metodele inductivă5 şi deductivă6.

După finalizarea activităţii de documentare, care a constat în redeschiderea unor dosare mai vechi, unde s-au emis soluţii de neîncepere a urmăririi penale, dar şi în studiul tuturor cazurilor în care persoanele implicate în activităţile de braconaj arheologic mai erau cercetate pentru comiterea altor fapte, organele judiciare au reuşit completarea întregului tablou puzzle, având bine conturat şi profilul psihologic comportamental al persoanelor suspecte. S-a declanşat apoi acţiunea propriu-zisă, prin percheziţionarea câtorva zeci de locaţii, reţinerea şi cercetarea principalilor suspecţi.

Sunt ilustrative, pentru portretul psihic infracţional al liderului unei grupări de braconaj arheologic următoarele trăsături: fost sportiv (boxer), practicant de schimb valutar ilegal, nivel de educaţie şi inteligenţă nativă peste alţi membri ai grupării infracţionale; impertinenţă şi asumarea riscului, rezultate din antrenamentul dobândit prin practicarea îndelungată a jocurilor de noroc, pe sume mari de bani; fizic agreabil, care i-a oferit abilităţi empatice şi capacitatea de a penetra în mediile elitei intelectuale a judeţului; lipsit de scrupule morale, apelează la orice mijloace pentru a-şi atinge scopul: mituieşte spre a-şi asigura accesul spre situl arheologic şi pentru a scăpa de arestare; şantajează pe oricine pentru a obţine un profit; denunţă adversarii şi oferă informaţii despre aceştia pentru a elimina concurenţa şi a obţine statutul de persoană care cooperează cu organele judiciare; lansează intrigi şi organizează „combinaţii” ilegale pentru a obţine profit şi a-i domina pe alţii; realizează căsătorii pentru a obţine cetăţenie străină etc.

Comparativ cu portretul liderului inteligent, poate fi prezentat cel al liderului violent, cu inteligenţă mai redusă, trăsătură compensată prin recurgerea la soluţii violente: fost sportiv animat de „spirit de gaşcă”, având relaţii în mediul foştilor sportivi din Capitală şi din Serbia cu înclinaţii violente (judo, box, rugby, lupte). Pentru a câştiga bani şi a se impune în grupul din care face parte, nu ezită să organizeze acţiuni de recuperare, să şantajeze persoane cu stare materială bună, cărora, anterior, s-a oferit să le facă servicii aparent dezinteresate, inclusiv membri ai grupului său. Adept al soluţiilor violenţei excesive şi al acţiunilor perverse, trece cu uşurinţă de la o stare la alta. Pentru a-şi asigura protecţia, se pune uneori la dispoziţia autorităţilor spre a furniza informaţii despre adversari (inclusiv despre poliţiştii care îl cercetează), dar şi la dispoziţia unor persoane din mediul politic, cărora le procură artefacte, apoi le şantajează cu declaraţii în presă. Îşi pregăteşte meticulos faptele ilegale, fiind preocupat de organizarea unor „scenarii” şi „diversiuni”, lansate prin zvonuri sau prin „pălmaşii” din presă. Pentru executarea faptelor ilegale acţionează „din umbră”, folosind anumiţi membrii ai grupului pe post de „fraieri” expuşi, iar pentru finanţare apelează la fondurile unor persoane din elita lumii interlope, cărora le-a prestat anterior servicii de recuperare. Beneficiind de consilierea şi sprijinul unor persoane cu poziţii sociale înalte, cărora le-a prestat servicii ilegale, are acces la media, şi se simte îndreptăţit a se prezenta ca victimă a unor pretinse abuzuri ale organelor judiciare îndreptate împotriva sa.

Cercetarea a pus în evidenţă şi alte trăsături caracteristice unor lideri de grupări din traficul cu artefacte: educaţie superioară, preocupări pentru procurarea materialului documentar (bibliografie, hărţi), aprofundarea studiilor în numismatică şi arheologie, ca autodidact; abilităţi de atragere a „pălmaşilor” pătrundere în elita socială, de a face cadouri şi a mitui, de a descoperi şi valorifica rapid tezaurele ca urmare a contactelor internaţionale şi cunoaşterii unor limbi de circulaţie internaţională (engleza, germana); închirierea de detectoare unor „pălmaşi” cu promisiunea că le va asigura desfacere pentru artefactele sustrase. Sunt de remarcat, de asemenea, abilităţile de „spălare” a produsului infracţiunii prin deschiderea unor societăţi comerciale paravan, spălătorii auto, unde se efectuau şi servicii unor funcţionari publici, în scopul asigurării protecţiei, precum şi preluarea rapidă a dominaţiei asupra afacerilor ilegale din zona de interes, imediat după trimiterea în judecată a liderului anterior.

5 Metoda inductivă este utilizată de F.B.I. din 1984, precum şi de criminologii, profiler-ii sau detectivii formaţi după această metodă. Un profil criminal realizat după metoda inductivă este o generalizare la un individ criminal a caracteristicilor infracţionale constatate şi studiate anterior la alţi criminali. Produsul analizei induce generalizări, predicţii, estimări, statistici care îşi au originea în datele iniţiale. 6 Metoda deductivă este un instrument mai puternic, utilizat de Criminal Profiling Unit, noua generaţie de profiler-i şi de majoritatea profiler-ilor europeni. Această metodă se întemeiază pe interpretarea probelor legale, incluzând fotografiile scenei crimei, rapoartele de autopsie, fotografiile de autopsie şi studiul aprofundat al interacţiunii agresor/victimă, în scopul de a reconstitui cât mai exact posibil caracteristicile scenei crimei. Plecând de la aceste caracteristici sunt stabilite trăsăturile de comportament ale agresorului, caracteristicile sale emoţionale, demografice şi motivaţionale.

62

Dat fiind faptul că pentru mulţi dintre suspecţi instanţa a dispus cercetarea în stare de libertate, aceştia au obstrucţionat continuu procesul penal, prin presiuni şi acţiuni violente îndreptate împotriva martorilor dar şi prin diferite metode de tergiversare a derulării procedurilor judiciare (neprezentarea persoanelor implicate şi a avocaţilor acestora la termenele instanţei, solicitarea citării la reşedinţa declarată în străinătate, cereri de strămutare a cauzei la alte instanţe ş.a.) şi chiar prin campanii de presă îndreptate împotriva organelor judiciare.

Odată cu declanşarea anchetei propriu-zise, s-a adoptat, încă de la început, o atitudine ofensivă, atrăgând atenţia persoanelor care oscilau în declaraţii că nu este cazul să ascundă adevărul pentru că fac obiectul urmăririi de mai mult timp şi se cunosc foarte multe cu privire la faptele comise, în general, dar şi cu privire la propria persoană. Pentru a dovedi că aşa stau lucrurile, au fost prezentate acestora câteva probe de vinovăţie, fără a intra însă în profunzimea faptelor comise. O parte dintre subiecţii acestor proceduri, studiaţi sub aspectul profilului personalităţii, puşi în faţa realităţii faptelor comise şi a consecinţelor acestora, într-un context european caracterizat prin preocupări privind protecţia patrimoniului şi identităţii naţionale, respectiv prin efortul autorităţilor pentru recuperarea şi redarea bunurilor pierdute patrimoniului şi istoriei naţionale, s-au arătat dispuşi să coopereze, rezultatele obţinute fiind considerabile.

Cea mai mare parte a persoanelor implicate în acţiunile de braconaj arheologic au avut o atitudine nesinceră pe tot timpul anchetei, iar o parte dintre acestea şi-au continuat activitatea ilicită încurajate şi de starea de libertate în care a hotărât instanţa să fie continuată urmărirea penală. Cu ocazia ascultării libere, o parte din faptele comise au fost detaliate, însă era evident că subiecţii, sub efectul consilierii sistematice interne, evită să declare cu privire la legăturile infracţionale care ar putea fi astfel identificate, circuitul artefactelor şi sumele încasate.

4. Efectele măsurilor întreprinse Activităţile investigative desfăşurate prin cunoaşterea profilului de personalitate criminală au permis

stabilirea ierarhiilor, responsabilităţilor şi competenţelor la nivelul fiecărui grup infracţional identificat, iar ancheta a lămurit apoi mecanismele de funcţionare a acestui sistem infracţional deosebit de complex. Coeziunea echipei formate din procurori şi poliţişti specializaţi în acţiuni pe linia protejării patrimoniului cultural naţional, cooperarea unora dintre martorii cheie şi în mod special colaborarea foarte bună cu experţii români şi străini în antichităţi, au făcut posibilă soluţionarea cauzei, recuperarea mai multor tezaure de valoare culturală inestimabilă şi sesizarea instanţei de judecată cu două loturi de suspecţi.

5. Concluzii După evaluarea datelor ce caracterizează fenomenul infracţional, persoanele implicate precum şi a

capacitatea de reacţie a organelor judiciare, demersul cercetării s-a materializat, ca soluţie practică de ripostă, într-o metodologie de investigare a infracţiunilor specifice acestui mediu, ce implică recurgerea la unităţi operative specializate caracterizate prin metoda de acţiune în echipă condusă de procuror (task-force), consilierea de către specialişti în domeniul de interes, cunoaşterea profilului de personalitate criminală şi orientarea cercetării după următoarele direcţii metodologice de investigare a infracţiunilor contra patrimoniului cultural:

1. Cunoaşterea modului de operare (modus operandi) ca element al profilului personalităţii criminale, care presupune examinarea tipurilor de conduită ilegală utilizate de făptuitori în domeniul traficului cu bunuri culturale şi stabilirea situaţiei de fapt, concrete;

2. Cunoaşterea cadrului normativ în domeniul protejării patrimoniului cultural, respectiv cunoaşterea specificului activităţii din sfera de interes (patrimoniul cultural mobil, imobil, imaterial, subacvatic) şi a dispoziţiilor legale care incriminează manevrele ilicite;

3. Efectuarea actelor premergătoare urmăririi penale prin cunoaşterea profilului personalităţii criminale, organizarea fluxului informaţional, a activităţilor investigative destinate verificării informaţiilor şi asigurării mijloacelor de probă;

4. Utilizarea colaboratorilor organelor judiciare pe baza analizei profilului criminal; a procedeelor de descoperire şi ridicare a înscrisurilor şi mijloacelor materiale de probă (cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţia), în conformitate cu ghidul operativ de investigare conturat pe parcursul cercetării, cu sistemul de referinţă privind posibilităţile de documentare oferite de fiecare din sursele indicate şi datele rezultate din consultarea specialiştilor în domeniu;

5. Utilizarea procedeelor tehnice de investigare (constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele) în vederea examinării circuitului pieselor, actelor, mijloacelor de plată şi stabilirii prejudiciului; a autenticităţii, regiunii geografice şi sitului din care provine artefactul, perioadei istorice căreia îi aparţine, dacă acesta a făcut parte dintr-o colecţie, dacă a fost extras recent dintr-un sit arheologic (descoperire izolată sau tezaur);

6. Dispunerea efectuării interceptărilor, înregistrărilor audio-video, valorificarea listing-urilor convorbirilor telefonice, a imaginilor prezentate de părţi în vederea descoperirii infracţiunilor, a identificării făptuitorilor şi a conexiunilor infracţionale ale acestora în diverse medii, a punerii în evidenţă a conduitelor neprecaute care să dovedească o conştiinţă vinovată;

63

64

7. Ascultarea persoanelor (părţi vătămate, martori, învinuiţi sau inculpaţi), utilizând tactici speciale, adecvate profilului de personalitate, pentru stabilirea împrejurărilor comiterii faptei, a modalităţilor de operare, a identităţii şi contribuţiei făptuitorilor la realizarea manevrelor ilicite, a locului unde au fost ascunse bunurile etc.;

8. Luarea măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile, în vederea protejării drepturilor părţii civile şi garantării realizării eficiente a acţiunii civile;

9. Luarea măsurilor preventive în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, în scopul înlăturării riscului ascunderii învinuiţilor sau inculpaţilor, distrugerii ori alterării urmelor infracţiunii, sustragerii de la urmărire penală sau pedeapsă, zădărnicirii aflării adevărului;

10. Prezentarea materialului de urmărire penală în vederea verificării valorii probelor administrate, creării condiţiilor necesare pentru ca învinuitul (inculpatul) să le poată examina şi să contribuie la clarificarea cauzei sub toate aspectele în vederea justei soluţionări a acesteia.

În condiţiile globalizării criminalităţii contra patrimoniului cultural, când infractorii ce locuiesc într-o ţară se întâlnesc adeseori într-o altă ţară şi organizează săvârşirea faptelor într-o a treia ţară, iar produsul acestora îl ascund sau îl investesc într-o a patra ţară, structurile investigative europene trebuie să fie cel puţin la fel de mobile, să-şi comunice în timp real informaţiile, să fie capabile de a găsi în mod operativ, în alte ţări, probe admisibile în ţara în care se va desfăşura judecata. Dinamica organizării şi specializării reţelelor infracţionale, adoptarea unui modus operandi evoluat, impun cunoaşterea profilului de personalitate, o dinamică similară a organizării şi specializării structurilor investigative, utilizarea tehnicilor speciale de supraveghere operativă şi cercetare, adecvate noilor moduri de operare, aplicabile întregului spaţiu judiciar european.

STRATEGII DE SECURITATE ANALIZĂ COMPARATIVĂ SUA, RUSIA, CHINA, EUROPA ŞI ROMÂNIA.

Lidia Daniela GHINDAR

Procuror - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Secţia de urmărire penală şi criminalistică Introducere

Pentru o perioadă lungă de timp, securitatea unei naţiuni a fost confundată cu puterea militară a

acesteia, forţa armată reprezentând mijlocul cel mai uzitat de rezolvare a conflictelor sau de determinare a unor subiecţi să accepte punctul de vedere al celui mai puternic.

În prezent s-a ajuns la concluzia că securitatea unui stat reprezintă o chestiune multidimensională, fiind suma atributelor care permite statului să-şi îndeplinească obiectivele chiar şi atunci când acestea sunt în contradicţie cu obiectivele şi voinţa altor naţiuni.

Securitatea naţională reprezintă ansamblul măsurilor politico-diplomatice, economice, militare, ecologice şi de altă natură care asigură statului independenţa şi suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea internă constituţională şi propriul sistem de valori.

Strategia de securitate a SUA

În luna septembrie 2002, preşedintele G.W. Bush a promulgat o nouă “strategie naţională de securitate a SUA”, strategie care a fost apreciată chiar de către analiştii americani drept “cea mai agresivă şi mai expansionistă din anul 1947 încoace”. Noua doctrină de securitatea americană este construită în jurul “dreptului SUA de a purta războaie preventive” în orice parte a planetei, atunci când constată că îi este ameninţată securitatea. Deşi primul război preventiv în baza noilor strategii a fost deja declanşat împotriva Irakului pe data de 20 Martie 2003, este de presupus că asemenea “războaie preventive” să poată fi îndreptate în viitor şi împotriva Libiei, Siriei, Iranului, şi Coreei de Nord. Noua doctrină a războiului preventiv constituie din punct de vedere militar un produs de real succes, el fiind folosit cu mult înaintea de către Israel în 1981 (distrugerea reactorului nuclear irakian de la Talmuz) şi 1982 (atacarea şi distrugerea unor facilităţi militare palestiniene pe teritoriul Libanului).

Privind la actualele dezbateri pe tema creării unor noi forme de securitate, putem afirma că lupta pentru o nouă ordine mondială, constând în trecerea de la unipolaritate şi globalizare la multipolaritate şi regionalizare se va regăsi şi în viitor în structurarea strategiilor de securitate ale principalelor state ale lumii.

Strategii de Securitate Americane • Doctrina MONROE: (- Strategia Sferelor de Influenţă); • Doctrina WILSON: (- intervenţia democratică); • Doctrina TRUMAN (- Strategia Conteinmentului); • Doctrina KENNEDY: Destindere (- Deschidere Democratică); • Doctrina ripostei flexibile:( - strategia escaladării); • Doctrina WEINBERGER: (- criteriile intervenţiilor); • Doctrina REAGAN:( - războiul stelelor); • Doctrina BUSH I: (- noua ordine internaţionala); • Doctrina CLINTON: (- engagement & enlargement); • Doctrina CLINTON 2:(- intervenţia umanitară); • Doctrina BUSH 2002: ( -gwot; pre-emptive strategy).

Politica de securitate încearcă, în general, să menţină un echilibru între capacitaţi de apărare şi angajamente, dar azi, nevoia americanilor nu mai este de a găsi putere pentru realizarea apărării ci de a găsi angajamente pentru folosirea puterii americane;

– SUA este o ţară puternică, dar politica externă este tot mai mult influenţată de interesele economice şi de lobby-urile grupurilor etnice;

– SUA sunt o putere "soft", se ocupă de exportul de tehnologie, hrană, idei, cultură şi putere şi cu importul de "inteligenţe", capital şi bunuri.

Într-un raport al Comisiei pentru Interesele Naţionale Americane, publicat în 1996, sunt identificate cinci interese fundamentale:

1. Prevenirea unor atacuri cu arme de distrugere în masă; 2. Prevenirea apariţiei unor puteri hegemonice în Asia şi Europa, ostile SUA; 3. Prevenirea apariţiei unor puteri ostile la graniţele terestre sau maritime ale SUA;

65

4. Prevenirea unui colaps al sistemului economic global, a pieţelor internaţionale sau a asigurării cu resurse energetice;

5. Asigurarea securităţii aliaţilor SUA. Documentul-cadru ce reglementează politica de securitate a SUA este intitulat "O strategie de securitate

naţională pentru secolul următor" şi a fost elaborat de către Casa Albă în 1997. În acest document, sunt identificate ameninţările la adresa SUA, grupate în trei mari direcţii: ameninţări la nivel regional şi de stat, ameninţări transnaţionale şi ameninţări provenind din posesia armelor de distrugere în masă.

Recunoscând că nici o ţară nu poate să se apere singură, SUA, ca lider, promovează o politică de securitate internaţională în următoarele direcţii:

– susţinerea unei Europe democratice, paşnice şi nedivizate; – întărirea unei comunităţi puternice în Asia şi Pacific; – clădirea unui nou sistem de comerţ liber; – menţinerea Statelor Unite ca lider al politicii de securitate internaţională; – dezvoltarea cooperării în problema ameninţării graniţelor naţionale; – întărirea mijloacelor militare şi diplomatice cerute de aceste provocări. Din cele prezentate, putem deduce că SUA şi-a definit interesele naţionale ce îşi asuma poziţia de lider

mondial în politica de securitate internaţională.

Direcţii de promovare a intereselor SUA Strategia de promovare a intereselor SUA se desfăşoară în următoarele direcţii: 1. întărirea rolului SUA în problematica securităţii europene, printr-o implicare sporită în stabilizarea şi

controlul Balcanilor; 2. slăbirea şi eliminarea influenţei Federaţiei Ruse; 3. ocuparea pieţelor din Balcani; 4. crearea condiţiilor pentru continuarea extinderii NATO în zona flancului sudic. Asistăm în Balcani la

o competiţie în promovarea intereselor SUA, UE şi Rusiei, urmărindu-se cel puţin două mize: una economică şi una politică. Miza economică o reprezintă piaţa de desfacere şi utilizarea Balcanilor ca un culoar de tranzit al materiilor prime din Asia, iar miza politică se concentrează asupra stabilităţii politice în zonă, stabilitate ce ar aduce beneficii tuturor actorilor politici majori.

Noua strategie de securitate americană desemnează Iranul ca principală ameninţare la adresa securităţii SUA. Iar în conformitate cu situaţia creată de atentatele teroriste ale Al-Qaedei de la 11 septembrie 2001, SUA îşi rezervă în continuare, în mod expres, dreptul de a recurge preventiv la aplicarea de lovituri militare, menite să dejoace eventuale noi atacuri asupra Americii. Deşi, pe lângă Al-Qaeda, în fruntea listei marilor ameninţări planând asupra SUA figurează Iranul, documentul expunând noua strategie de securitate critică şi ţări precum Rusia şi China.

Pe lângă Iran, la capitolul riscuri de securitate figurează şi Coreea de Nord. Pericolul prezentat de regimul de la Phenian constă în special în eventualitatea proliferării tehnologiei nucleare de care dispune Coreea comunistă.

Strategia de securitate a Rusiei

După eliberarea Ţărilor Baltice şi integrarea lor în Alianţa Nord Atlantică, crearea alianţei speciale dintre SUA şi Polonia, urmată de plasarea bazelor SUA în România, la Marea Neagră şi perspectivele instalării scutului anti-rachetă, corelate cu încercarea de a democratiza Ucraina şi proiectele americane din Georgia, zona Caspică şi Asia Centrală, inclusiv Mongolia, Rusia trece la contraofensivă. Dur, conform stilului moştenit de la URSS. "Cea mai bună alegere pentru Rusia sunt forţele mobile, unde componenta militaro-aeriană, poate chiar cea cosmică, constituie factorul determinant de succes", afirmă Serghei Ivanov în articolul său, care face trimitere la posibilitatea renunţării la toate acordurile ruso-americane privind militarizarea spaţiului.

Cooperarea politico-militară în cadrul CSI

După dezmembrarea URSS, Rusia a reuşit, cu ajutorul SUA, să controleze forţele nucleare care rămăseseră în Belarus, Ucraina şi Kazakhstan. Următoarea mutare a Rusiei a fost crearea unei structuri de securitate regională în cadrul CSI.

În mai 1992 a fost semnat un Tratat de Securitate Colectivă, cunoscut şi ca Tratatul de la Taşkent. Statele semnatare erau Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazakhstan, Kirghizstan, Tajikistan şi Uzbekistan. Moldova, Turkmenistanul şi Ucraina au refuzat să semneze acordul. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie între alianţele militare clasice (justifică intervenţiile militare în cazul agresării unuia dintre membri) şi sistemele de securitate colective (permitea părţilor să soluţioneze conflicte în statele ex-sovietice).

66

Noua strategie de apărare Crearea Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) în octombrie 2002 a reprezentat prima

iniţiativă rusească de a modifica sistemul de securitate în spaţiul ex-sovietic. Membrii acesteia au fost statele care au rămas în continuare semnatare ale Tratatului de la Taşkent: Armenia, Belarus, Kazakhstan, Kirghisztan, Rusia şi Tajikistan. Noua organizaţie reunea aliaţii cei mai fideli ai Rusiei. Scopul său era îndeplinirea principalului obiectiv pentru transformarea forţelor militare ruseşti şi, prin aceasta, consolidarea influenţei ruseşti în spaţiul fostei URSS. Se punea accent pe modernizarea trupelor militare ruseşti astfel încât să poată fi capabile să participe la războaiele din perioada modernă. Prioritare erau lupta împotriva terorismului şi recuperarea capacităţii de a exercita influenţă la nivel mondial.

În 2005, Moscova şi-a intensificat eforturile în vederea transferării cooperării militare de la nivelul CSI la nivelul OTSC. Rusia a început să promoveze OTSC la nivel internaţional: i-a fost conferit statutul de observator în cadrul Adunării Generale a ONU, a fost recunoscută de OSCE şi de Organizaţia de Cooperare de la Shanghai. Mai mult, eforturile au fost direcţionate în vederea iniţierii cooperării cu NATO, în special în Afganistan.

Noua Doctrină Militară a Federaţiei Ruse

Proiectul noii doctrine militare are la bază premisa faptului că sistemul internaţional nu mai este unul unipolar, ci unul multipolar – sau cel puţin unul care tinde în mod avansat către multipolarism – o dată cu ridicarea unor noi mari puteri cum ar fi China, Uniunea Europeană, India, precum şi prin revenirea unor vechi mari puteri, precum Rusia.

Rusia somează Statele Unite să înceteze promovarea unilateralismului în relaţiile internaţionale care nu mai este nici eficient şi nici potrivit noii configuraţii a structurii de putere la nivel sistemic. Într-un cuvânt, noua doctrină militară a Federaţiei Ruse este una revizionistă, moderată însă atât de capabilităţile limitate ale Rusiei, cât şi de interesele ce stau la baza acesteia: prioritatea maximizării securităţii naţionale (nu cea a puterii la nivel sistemic).

Potrivit noii doctrine militare ruseşti, este evidentă o modificare în ceea ce priveşte ordinea priorităţilor ameninţărilor la adresa securităţii naţionale dinspre cele de ordin militar spre cele de ordin economic şi politic.

Strategia de securitate a Chinei

Datorită dezvoltării economice impetuoase a Chinei, optimismului care însoţeşte strategia politică şi strategia economică din această ţară de 1,3 miliarde locuitori, poziţiei pe care o ocupă în ierarhia mondială şi în organismele internaţionale, a reapărut, şi în 2004, ceea ce, între cele două războaie mondiale, un geopolitician numea, teama de pericolul galben. Acum i se spune ameninţarea chineză. Strategia de securitate a Chinei aproape că nu se abate de la principiile enunţate de Sun Tzî, cu mai bine de două milenii şi jumătate în urmă, în Arta războiului. China a aplicat aceste principii – care sunt în general principii ale strategiei indirecte – în toate războaiele la care a participat.

Cultura strategică chineză este veche de mii de ani şi, de-a lungul mileniilor, ea nu s-a schimbat, ci doar s-a modernizat. De aceea, în China, tot ceea ce „se vede“ poate fi înşelător. Carta albă a apărării Chinei nu are aproape nici o legătură cu realitatea. China este ţara cu cea mai numeroasă populaţie şi cu cea mai veche cultură, iar sistemele ei de valori au un loc distinct şi discret în cultura universală. Aportul chinez la civilizaţia planetei, în pofida specificităţii filosofiei chineze (care se prezintă ca o filozofie a sinelui), este imens. De aceea, ameninţarea chineză – dacă există aşa-ceva – nu este una de tip militar expansionist. Chinezii nu s-au dotat cu rachete nucleare pentru a înspăimânta lumea, iar atitudinea lor faţă de sistemele antirachetă americane şi ruseşti a fost ponderată. Ameninţarea chineză este una a apelor lente, care se strecoară peste tot, fără să facă valuri.

În concepţia chineză asupra războiului, se menţine preceptul lui Sun Tzî şi anume acela de a obţine victoria fără luptă. Este vorba de o victorie politică. Chinezii inversează conceptul clausewitzian asupra războiului. Pentru ei nu războiul este continuarea prin mijloace militare a politicii, ci, invers, politica este o continuare a războiului, mai exact, modul cel mai eficient de ducere a războiului prin mijloace non-violente, deci politice.

Potrivit acestei concepţii, războiul este permanent, pentru că permanentă este şi confruntarea (economică, politică etc.), iar bătălia armată trebuie evitată, pentru că ea nu construieşte, ci distruge.

Chinezii au promovat şi în 2004 o doctrină strict defensivă, sau autodefensivă. China nu se teme de război, deşi este afectată de unele realităţi în ceea ce priveşte resurecţia militară a Japoniei. Această temere este însă mai mult sentimentală, întrucât între China şi Japonia există relaţii foarte bune (cele mai mari investiţii străine în China sunt făcute de japonezi). Prioritatea strategică chineză vizează dezvoltarea economiei. Chinezii folosesc şi aici preceptele strategiei indirecte configurate de Sun Tzî. Dezvoltarea economică, progresul tehnologic şi tehnologia informaţiei sunt singurele în măsură să asigure o capacitate defensivă credibilă acestui colos. Obiectivul strategic al Chinei este, deci, dezvoltarea economică impetuoasă, accesul la resurse şi la pieţe. Războiul popular, care presupune atragerea inamicului în vastul teritoriu chinez şi nimicirea lui printr-un sistem

67

de capcane, ambuscade şi tot felul de stratageme nu mai este de actualitate. China îşi propune să prevină sau să limiteze un conflict frontalier.

China are interese economice reciproce cu SUA. Astfel, SUA este cea mai mare piaţă pentru exporturile chinezeşti, în vreme ce China cu cei 1,3 miliarde de locuitori ai săi reprezintă, la rândul ei, o uriaşă piaţă pentru America.

Strategia de Securitate a Europei,

Cauze care ameninţă securitatea statelor

Strategia de Securitate adoptată de Consiliul European în decembrie 2004, identifică terorismul ca una dintre cele mai importante ameninţări la adresa intereselor UE şi subliniază necesitatea creării unor propuneri concrete pentru combaterea sa. În acest sens, Declaraţia pentru Combaterea Terorismului stabileşte principalele direcţii pentru:

- ajutorarea şi asistarea victimelor acţiunilor teroriste; - elaborarea cadrului de cooperare în lupta împotriva terorismului; - întărirea controlului vamal şi a securităţii documentelor; - implementarea a şapte obiective strategice (adâncirea consensului internaţional şi îmbunătăţirea

eforturilor internaţionale pentru combaterea terorismului); - reducerea accesului teroriştilor la resursele financiare sau economice; - maximizarea capacităţii organismelor UE de a detecta, investiga şi acuza teroriştii şi de a preveni

atacurile teroriste; - securizarea transporturilor internaţionale şi asigurarea eficienţei sistemului de control vamal; - îmbunătăţirea capacităţii statelor membre de a face faţă consecinţelor unui atac terorist; - contracararea factorilor ce contribuie la sprijinul şi recrutarea teroriştilor; - sprijinirea ţărilor partenere UE pentru îmbunătăţirea capacităţii de combatere a terorismului); - cooperarea în domeniul informaţiilor; - prevenirea finanţării terorismului, măsuri pentru protecţia transportului şi a populaţiei, cooperarea

internaţională. Tot în anul 2004, UE a dezvoltat direcţiile stabilite de Declaraţie prin câteva documente specifice

elaborate de Comisia pentru Comunităţile Europene (20 octombrie 2004): „Protecţia infrastructurii critice în lupta împotriva terorismului”, „Pregătirea şi gestionarea consecinţelor în lupta împotriva terorismului”, „Prevenirea, pregătirea şi răspunsul la atacurile teroriste” şi „Prevenirea şi lupta împotriva finanţării terorismului”.

Alte cauze care ameninţă securitatea statelor sunt: Proliferarea armelor de distrugere în masă (Progresele din domeniul ştiinţelor biologice pot

determina în viitor creşterea puterii armelor biologice; atacurile cu materiale chimice şi radiologice pot constitui, de asemenea, o problemă serioasă.)

Conflictele regionale (Insecuritatea regională poate spori cererea pentru arme de distrugere în masă. Cel mai practic mod de a aborda noile ameninţări îl reprezintă rezolvarea vechilor probleme ale conflictelor regionale.)

Criminalitatea organizată (Europa este o ţintă principală pentru criminalitatea organizată, traficul transfrontalier cu droguri, femei, imigranţi ilegali şi arme reprezintă o mare parte din activităţile grupărilor criminale. Poate avea legături şi cu terorismul).

Extinderea ajută UE să promoveze standarde de siguranţă şi securitate superioare

Astfel, statele membre, atât cele vechi, cât şi cele noi, vor avea o serie de avantaje ce decurg din lărgirea Uniunii, dintre care cele mai importante sunt: - consolidarea poziţiei UE în faţa globalizării şi a rolului şi statutului ei în lume; - atingerea unui grad mai mare de prosperitate, prin lărgirea pieţei; - eficacitatea sporită în combaterea criminalităţii internaţionale, în special a terorismului; - controlul mai eficient al imigrării; - protecţia extinsă a mediului înconjurător; - implementarea pe scară largă a unor standarde superioare de securitate nucleară; - dezvoltarea unei politici de vecinătate care să promoveze prosperitatea şi democraţia.

Politica Europeană de Securitate şi Apărare strategică necesită existenţa unei forţe militare gata de a fi desfăşurată oriunde şi oricând, însă, evoluţiile de până acum nu indică disponibilitatea membrilor UE de a-şi

68

implica întreaga capacitate militară într-o asemenea entitate, deşi noii admişi ar putea fi atraşi mult mai uşor într-un astfel de proiect, care reprezintă contribuţia lor efectivă la securitatea şi apărarea europeană.

În ceea ce priveşte Politica Externă şi de Securitate Comună (CFSP), aceasta a fost centrată pe patru domenii prioritare stabilite de Consiliul European: multilateralism eficient, în care ONU deţine principalul rol; lupta împotriva terorismului; elaborarea unei strategii vis-à-vis de Orientul Mijlociu (UE este interesată ca această regiune să constituie o vecinătate stabilă şi prosperă) şi o politică referitoare la Bosnia-Herţegovina, adaptată la realităţile din zonă.

Un alt punct de pe agenda de lucru a UE este constituit de crearea Zonei de libertate, securitate şi justiţie, ce reprezintă o urgenţă izvorâtă din nevoia de securitate a Uniunii şi a statelor membre. În 2004, a fost realizat consensul asupra Programului de la Haga, ce cuprinde strategia pentru crearea acestei zone, şi au fost stabilite priorităţile: lupta împotriva terorismului, schimbul de informaţii, cooperare strânsă în domeniul justiţiei, crearea unui sistem comun de azil pentru imigranţii ilegali, elaborarea unei strategii de luptă împotriva drogurilor pentru 2005-2012 etc. Zona de libertate, securitate şi justiţie ia în calcul nu numai statele membre, ci şi vecinătatea Uniunii, ca element esenţial al realizării păcii şi securităţii internaţionale. În ansamblu, toate transformările prin care trece UE se înscriu în aşa-numita strategie „o Europă extinsă”, ce relevă multe dintre elementele hegemoniei prin cooperare, enunţate mai sus. Subliniind importanţa valorilor comune, UE accentuează parteneriatul şi cooperarea, ceea ce reprezintă un pas complet diferit de aranjamentele cooperative şi de parteneriatele anterioare cu Federaţia Rusă, statele Asiei sau cele ale Europei de Est. Vecinilor li se sugerează să adopte o mare parte din acquis-ul comunitar, să adopte valori şi norme ale Uniunii, creând o imagine în oglindă a UE. Ideea pe care se bazează această strategie pare a fi următoarea: cu cât cooperarea cu ONU, NATO, OSCE şi ceilalţi parteneri este mai strânsă, cu atât mai eficientă este contribuţia Uniunii la realizarea securităţii internaţionale.

Strategia de securitate a României

„Siguranţa naţională” este definită în art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, ca fiind „starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie”.

Pe plan intern starea de securitate a României de azi este caracterizată încă de suficiente vulnerabilităţi, în mai toate domeniile de manifestare ale mediului economic şi social, precum şi ale mediului natural de existentă a societăţii româneşti. Aceasta situaţie s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, a unor factori multipli - politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioşi, demografici, militari şi de altă natură - care au influenţat climatul de siguranţă a statului şi cetăţenilor, conducând la fragilizarea suportului moral, material, precum şi a celui de valori spirituale, pe care se întemeiază civilizaţia identităţii noastre naţionale.

Pe plan internaţional lumea traversează o situaţie fără precedent, fiind profund marcată de acţiunile iraţionale ale unor forţe ce promovează terorismul ca mijloc de divizare a comunităţii internaţionale şi de slăbire a stabilităţii mondiale în general. Caracterul global al luptei împotriva terorismului a devenit componenta necesară, dar neaşteptată şi cel mai puţin dorită, a fenomenului globalizării, constituind deja un imperativ de luptă şi atitudine al tuturor democraţiilor.

Pe lângă elementele de continuitate şi cele oarecum tradiţionale ale domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate naţională a României constă în faptul că România nu mai abordează modelul propriu de securitate printr-o viziune strict tehnicistă a problematicii securităţii, cu un conţinut schematizat, care să includă o organizare rigidă şi o atitudine ermetică a instituţiilor şi competenţelor în acest domeniu. Răspunderea fundamentală pentru securitatea ţării o poartă, desigur, Preşedintele ţării, Parlamentul, Guvernul, celelalte instituţii ale statului - potrivit prerogativelor constituţionale ale fiecăreia. Dar complexitatea aspectelor ce influenţează acest domeniu impune ca, în sistemul securităţii naţionale - care reprezintă instrumentul prin care se operaţionalizează Strategia de securitate naţională a României - să fie atrase structuri civice, neguvernamentale, academice şi comerciale, care deţin tehnologii şi informaţii conexe cu securitatea naţională şi care pot contribui la formarea şi echilibrul mediului intern - economic, social, civil şi militar.

Strategia de securitate în domeniul sigurantei nationale şi ordinii publice

Prin situarea sa la confluenţa apărării intereselor statului şi ale cetăţeanului acest domeniu reprezintă o componentă importantă a politicii de securitate a României. Acţiunile specifice în domeniul menţinerii ordinii publice şi siguranţei naţionale vor viza prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, protejarea cetăţenilor, a proprietăţii private şi publice şi a infrastructurii de interes strategic.

Direcţiile de acţiune în acest domeniu sunt:

69

armonizarea legislaţiei şi a procedurilor specifice cu reglementările internaţionale şi cu standardele UE privind forţele şi serviciile de ordine publică;

consolidarea relaţiilor de parteneriat cu structuri similare din statele membre NATO şi UE, precum şi dezvoltarea legăturilor cu cele aparţinand altor state;

continuarea participării forţelor de ordine publică, civile şi militare la misiuni internaţionale; reglementarea răspunderii Ministerului de Interne şi a Ministerului Justiţiei - a structurilor acestora - în

eradicarea abuzurilor şi ilegalităţilor; consolidarea sistemului instituţional de acţiune - servicii de informaţii, poliţie, minister public, justiţie -

care să facă posibilă aplicarea ferma a legii; întărirea acţiunilor de prevenire şi control pentru limitarea şi stoparea criminalităţii; dezvoltarea permanentă a controlului civil asupra instituţiilor din domeniul siguranţei naţionale şi

implicarea societăţii civile în apărarea ordinii publice; restructurarea sistemului instituţional al ordinii publice prin descentralizarea serviciilor din domeniul

ordinii publice şi demilitarizarea în mare măsură a acestora; constituirea sistemului naţional de gestionare a crizelor pe principiul managementului integrat al

riscurilor şi conectarea acestuia la organismele existente în NATO şi UE; combaterea eficace a terorismului, corupţiei şi crimei organizate, inclusiv prin diverse forme de

cooperare regională şi subregională; îmbunătăţirea colaborării dintre autorităţile din sistemul de apărare şi justiţie şi a acestora cu societatea

civilă; securizarea frontierei de stat în concordanţă cu interesele naţionale şi exigenţele aderării la Uniunea

Europeană, concomitent cu modernizarea procedurilor de control la frontieră; construirea parteneriatului cu societatea civilă, inclusiv prin asigurarea unui echilibru între dreptul la

liberă informare şi necesitatea protejării informaţiilor clasificate; protecţia dreptului la intimitate, la propria imagine şi la corecta informare a cetăţeanului; asigurarea funcţionării la standarde comunitare a instituţiilor care au atribuţii pe linia migraţiei şi

azilului.

Strategia de securitate în domeniul apărării naţionale România va acţiona pentru integrarea în structurile militare euroatlantice, pentru continuarea reformei

armatei, în conformitate cu standardele statelor membre NATO şi UE, pentru dezvoltarea unei capacitati de aparare credibile, moderne şi eficiente; se au în vedere întărirea controlului civil asupra forţelor armate, în concordantă cu principiile şi valorile democraţiei, precum şi consolidarea statutului României de generator de securitate, prin continuarea şi îmbunătăţirea contribuţiei la stabilitatea regională.

Principalele direcţii de acţiune sunt: îndeplinirea obiectivelor asumate prin Programul naţional anual pentru integrare în NATO şi asigurarea

interoperabilităţii cu forţele Alianţei Nord-Atlantice; participarea intensificată la Parteneriatul pentru Pace şi dezvoltarea cooperarii militare bi şi

multilaterale, în vederea realizării obiectivelor de parteneriat asumate de România; constituirea şi consolidarea capabilitaţilor necesare pentru îndeplinirea performantă a obligaţiilor

asumate de România, de a participa în cadrul unor operaţiuni de menţinere a păcii, de salvare, de răspuns la crize, de combatere a terorismului şi de asistenţă umanitară la nivel subregional şi regional;

restructurarea şi modernizarea Armatei României, îndeosebi modernizarea structurală a forţelor şi a sistemelor de instruire şi continuarea armonizării cadrului legislativ naţional din domeniul apărării cu cel existent în ţările membre NATO şi UE;

adaptarea la condiţiile contemporane a sistemului de mobilizare şi planificare integrată a apărării şi asigurarea concordanţei dintre obiectivele propuse şi resursele alocate;

operaţionalizarea forţelor destinate participării la misiuni ale Uniunii Europene, în cadrul politicii europene de securitate şi apărare, precum şi ale NATO, ONU şi ale forumurilor/iniţiativelor subregionale;

managementul eficient al resurselor umane şi restructurarea forţelor, concomitent cu creşterea gradului de profesionalizare a personalului armatei şi modernizarea învăţământului militar;

asigurarea stocurilor de echipamente, tehnică de luptă, muniţii şi materiale; îmbunătăţirea colaborării dintre serviciile de specialitate pe linia schimbului operativ de informaţii

vizând potenţialii factori de risc la adresa securităţii şi stabilităţii interne; redimensionarea corpului de comandă la nivelul forţelor în proces de reducere, restructurare şi

modernizare; reglementarea pensionării cadrelor militare;

70

71

aplicarea programelor de reconversie profesională a personalului disponibilizat din armată şi industria de apărare;

planificarea coerentă a activităţii de înzestrare şi achiziţii, prin coordonare cu politicile în domeniul economic, de privatizare şi restructurare a industriei naţionale de apărare;

dezvoltarea şi achiziţionarea de echipamente noi, interoperabile cu cele utilizate de NATO; întărirea controlului parlamentar asupra organismului militar; sprijinirea autorităţilor publice în caz de urgenţe civile, dezastre sau calamităţi naturale. Consiliul Suprem de Apărare a ţării îşi va perfecţiona activităţile de coordonare, prevăzute de Constituţie şi

de legile speciale, în domeniile apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale.

Strategia de securitate în domeniul politicii externe Politica externă a României reprezintă principalul mijloc de promovare a valorilor şi intereselor naţionale în

plan internaţional. Politica externă va fi susţinută printr-un efort intern de asigurare a coerenţei interinstituţionale şi a sprijinului opiniei publice şi va continua să fie orientată, în mod prioritar, pe următoarele direcţii:

promovarea candidaturii României pentru aderarea la Alianţa Nord-Atlantică şi crearea condiţiilor necesare pentru aceasta;

intensificarea negocierilor şi accelerarea pregătirii pentru integrarea în Uniunea Europeană, inclusiv implicarea în procesul de realizare a politicii europene de securitate şi apărare;

aprofundarea Parteneriatului strategic intensificat cu S.U.A., dezvoltarea relaţiilor bilaterale privilegiate cu ţările NATO şi UE;

consolidarea relaţiilor cu statele membre ale Uniunii Europene - în plan bi- şi multilateral, cu ţările vecine şi cu statele cu care România are relaţii tradiţionale;

dezvoltarea cooperării cu statele din regiune, inclusiv prin participarea la proiecte de cooperare regională, subregională, transfrontalieră şi în cadrul euroregiunilor;

dezvoltarea, pe baze pragmatice, a relaţiilor privilegiate cu Republica Moldova; consolidarea rolului OSCE, ca forum de dialog în domeniul securităţii, şi dezvoltarea capacităţii de

acţiune pentru prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia postconflict; susţinerea diplomatică a participării la operaţiunile de pace ale ONU şi la alte acţiuni vizând asigurarea

stabilităţii şi întărirea încrederii la nivel regional şi global; respectarea strictă a angajamentelor internaţionale în domeniul neproliferării şi controlului

armamentelor, exporturilor de produse strategice şi de tehnologie cu dublă utilizare, precum şi participarea activă la dezbaterile, din diverse foruri, pe această temă;

promovarea unei politici active în plan bilateral sau într-un cadru internaţional pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa de Sud-Est, ca şi în Caucazul de Sud şi în întreaga regiune a Dunării şi Mării Negre;

sprijinirea comunităţilor româneşti din afara graniţelor pentru păstrarea identităţii naţionale, culturale şi spirituale şi identificarea potentialului de suport al acestora pentru realizarea obiectivelor diplomaţiei româneşti; Preocuparea constantă pentru îmbunătăţirea statutului juridic şi a tratamentului minorităţilor româneşti

din alte state, conform normelor internaţionale privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor şi angajamentelor asumate prin înţelegeri şi tratate bilaterale.

Bibliografie:

- Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie Master: STUDII DE SECURITATE DOCTRINE ŞI STRATEGII DE SECURITATE Sinteze - 1 - Dr. Constantin DEGERATU

- Daniel Scheschkewitz/Petre Iancu - Noua strategie de securitate a SUA - Începutul unei noi ere de securitate? Revista NATO - Flavius Deheleanu - Secolul XXI şi strategiile de securitate ale principalelor state ale lumii

securitatea naţională.

ROLUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE ÎN DINAMICA DE SECURITATE GLOBALĂ

Lidia Daniela GHINDAR Procuror - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Secţia de urmărire penală şi criminalistică Introducere

Organizaţiile internaţionale reprezintă elemente relativ noi ale sistemului mondial, fiind înfiinţate în

secolul al XIX-lea şi abia după 1945 au devenit mai numeroase. Ele permit statelor să abordeze împreună probleme comune, în cadrul unui proces decizional colectiv,

chiar dacă unele dintre ele, de fapt divid în loc să unifice. În prezent în domeniul securităţii este resimţită o nevoie acută de cooperare, dat fiind faptul că natura

complexă a ameninţărilor cu care ne confruntăm necesită o abordare coordonată precum şi utilizarea unor resurse ce nu pot fi puse la dispoziţie de un singur guvern.

Astfel că, problematica organizaţiilor internaţionale de securitate trebuie să reprezinte unul dintre punctele centrale ale dezbaterilor din comunitatea internaţională. De la primele apariţii ale organizaţiilor internaţionale, modificările mediului de securitate au determinat transformarea acestora, în special a celor care activează în domeniul securităţii. Perioada sfârşitului de secol XX şi începutul de secol XXI a influenţat şi modificat considerabil profilul organizaţiilor internaţionale de securitate, atât din punct de vedere al adaptării strategiilor la provocările mediului de securitate (NATO, ONU, OSCE, UE, etc.) Uniunea Europeană, Organizaţia Naţiunilor Unite sau Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, în lupta împotriva terorismului nu au elaborat doar documente ci au implementat modalităţi de cooperare în lupta împotriva terorismului internaţional, în timp ce altele precum (CSI, GUAM, CENCOOP, SEECP, etc.) nu mai aveau aceeaşi forţă ca în anii precedenţi.

Principalele instituţii şi organizaţii internaţionale de securitate trec printr-o perioadă caracterizată de nevoia de restructurare, dar chiar şi în acest fel importanţa existenţei şi activităţii lor pentru stabilirea şi securitatea lumii nu a scăzut.

Dacă va fi îndeplinită condiţia adaptării eficiente la caracteristicile mediului de securitate – ceea ce presupune crearea unei noi doctrine, metode şi instrumente de luptă împotriva pericolelor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, zonale, regionale şi globale -, statului şi rolul instituţiilor şi organizaţii internaţionale se va consolida.

Organizaţiile internaţionale reprezintă cele mai importante forţe în coordonarea acţiunilor şi cooperare

în domenii precum politic, economic, social, militar sau cultural. Creşterea numărului organizaţilor internaţionale a fost favorizată de sporirea reţelelor politice, economice şi financiare de state-naţiune, în special în perioada de început a Europei moderne. Distrugerile cauzate de cele două războaie mondiale au convins comunitatea internaţională de necesitatea stabilirii unei noi ordini universale bazate pe cooperare.

Pilonii acesteia au fost construiţi prin Carta Atlantică din anul 1941, conferinţele de la Dumbarton Oaks şi Bretton Woods ( 1944) şi cel mai important prin crearea Naţiunilor Unite ( 1945).

Ordinea mondială de cooperare a fost întreruptă în timpul Războiului Rece, urmând patru decenii de

diviziune bipolară. Începând cu anii 70 s-a înregistrat o revigorare a multilateralismului, sub forma procesului de la Helsinki( 1975), despre care se afirmă că, a contribuit la dezintegrarea Cortinei de Fier. Ulterior organizaţiile internaţionale şi-au recăpătat rolul de forumuri de consultare, mediere şi arbitrare simultan cu dezvoltarea unei lumi mult mai fragmentate din punct de vedere politic şi cultural caracterizate atât de cursa pentru înarmare cât şi de accentuarea globalizării.

Apariţia organizaţiilor internaţionale Termenul de organizaţii internaţionale a fost folosit se pare în jurul anului 1867 în discursul ştiinţific al

juristului scoţian James Lorimer şi mai târziu de publicistul german Constantin Frantz. În secolul al XIX-lea în literatura de specialitate erau folosite adesea concepte precum „sindicatul public

internaţional”, „biroul internaţional” sau „comisia internaţională”. Convenţia Ligii Naţiunilor( The Covenant of the League of Nations) din anul 1924 recunoaşte indirect

existenţa organizaţiilor internaţionale în articolul 23 care sugerează crearea unor organizaţii internaţionale specializate pentru promovarea cooperării internaţionale.

După ce-al de-al doilea război mondial, în Preambulul Cartei Naţiunilor Unite, este recunoscută existenţa organizaţii internaţionale semnatarii „stabilesc în acest fel o organizaţie internaţională numită Naţiunile Unite”.

72

Clasificarea organizaţiilor internaţionale Organizaţii internaţionale pot fi clasificate în funcţie de forma de organizare: 1. federaţii de organizaţii internaţionale – organizaţii internaţionale, interguvernamentale sau

nonguvernamentale care grupează cel puţin alte trei organisme nonregionale ca membri deplini; 2. organizaţii cu participare universală - organizaţii internaţionale nonprofit, interguvernamentale sau

nonguvernamentale, cu membri din toate zonele geografice, cu management şi control politic; 3. organizaţii cu participare intercontinentală - toate organizaţii internaţionale nonprofit,

interguvernamentale sau nonguvernamentale ai căror membri şi ale căror preocupări depăşesc o regiune anume, deşi nu oferă motive suficiente pentru a fi incluse în categoria anterioară;

4. organizaţii cu participare regională - toate organizaţiile internaţionale nonprofit, interguvernamentale sau nonguvernamentale, ai căror membri şi ale căror preocupări sunt restrânse la o anumită regiune;

5. organizaţii ce emană din persoane, locuri, obiecte de proprietate sau alte organisme – orice organism internaţional nonprofit interguvernamentale sau nonguvernamental, ce poate fi considerat o emanaţie a unei organizaţii, loc, persoană sau obiect de proprietate;

6. organizaţii ce au o formă specială, inclusiv fundaţiile şi fondurile de încredere; 7. organizaţii naţionale cu orientare internaţională - organizaţii naţionale cu forme variate de activitate

internaţională sau cu preocupări precum: cercetare, pace, dezvoltare sau ajutor; 8. organizaţii internaţionale inactive sau desfiinţate; 9.organisme recent apărute, dar neconfirmate încă; 10. organisme subsidiare şi interne aparţinând altor organisme interne – unităţi independente în cadrul

unor organizaţii internaţionale complexe; 11. ordine religioase, fraternităţi şi instincte seculare – ordine sau congregaţii religioase , militare şi

fraternale; 12. serii de conferinţe autonome (fără secretariat) - serii de conferinţe internaţionale, cu nume distinct şi

periodicitate care nu constituie responsabilitatea nici unei organizaţii permanente; 13. tratate şi acorduri multilaterale – tratate, convenţii, pacte, protocoale; Clasificarea organizaţilor internaţionale poate fi făcută şi în funcţie de obiectul de interes, putând

avea astfel următoarele domenii - ajutor umanitar, schimb cultural, pace, dezarmare, sprijin pentru dezvoltare, drepturile omului, mediu, - securitate şi pace, comerţ şi alte activităţi economice, bunăstare socială şi drepturile omului, - cultură şi recreere, educaţie şi cercetare, sănătate, servicii sociale, mediu, dezvoltare şi condiţii de locuire, legislaţii şi politici etc. Un alt tip de clasificare este cel corelat între tip membrii cu cel al competenţelor. În ce priveşte

membrii, participarea poate fi universală sau caracterizată pe criterii geografice, economice sau culturale. După criteriul competenţelor este vorba despre organizaţii comprehensive sau cu sarcini specifice şi precise.

Dintre organizaţiile internaţionale cele de securitate se înscriu în special în sfera guvernamentală mai precis în primele tipuri convenţionale identificate :

- federaţii de organizaţii şi organizaţii cu participare universală: ONU; - organizaţii cu participare intercontinentală: NATO, OSCE,etc. - organizaţii cu participare regională : UE, GUAM, CSI, etc.

Statutul şi rolul organizaţii internaţionale în sistemul mondial Organizaţii internaţionale de securitate se disting de celelalte organizaţii prin aceea că îşi au originile în

consensul statelor de a coopera în probleme de reducere a violenţei şi realizare a păcii şi securităţii, prin folosirea unei largi game de acorduri şi mecanisme.

Pot îndeplini următoarele seturi de sarcini: 1. promovarea dialogului de securitate şi gestionarea crizelor ca sarcini de baza destinării stabilirii şi

/sau menţinerii păcii; 2. crearea de sisteme de cooperare militare bazate pe constrângeri reciproce, destinate reducerii

pericolelor ce decurg din activităţi militare, sau pe capacităţi comune pentru misiuni de pace; 3. promovarea standardelor democratice şi respectarea drepturilor omului ca scopuri în sine; 4. promovarea securităţii prin mecanisme economice, întărind atât în prosperitatea, cât şi independenţa

actorilor, prin abordări cooperative ale riscurilor şi provocărilor, inclusiv terorismul şi proliferarea armelor de distrugere în masă.

73

În cadrul sistemului mondial, organizaţii internaţionale de securitate sunt cele mai complexe forme de cooperare guvernamentală internaţională, deoarece domeniul cărora acestea se adresează este unul polivalent. Securitatea nu înseamnă doar securitate militară, ci, dimpotrivă, planurile sale de manifestare includ atât sfera militară cât şi pe cea non militară( politică, economică, socială, culturală, ecologică etc.).

La nivel global numărul total, al organizaţii internaţionale poate atinge 60.000, cele de tip special fiind mai numeroase decât cele convenţionale .

Principalele organizaţii internaţionale

1.Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU).

A fost înfiinţată la 26 iunie 1945 şi devenită efectivă la 24 octombrie 1945 având ca drept scop menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi promovarea cooperării economice, sociale, culturale şi umanitare.

În ceea ce priveşte pacea şi securitatea internaţională, de la crearea sa ONU a fost adesea chemată să prevină disputele ce s-ar fi putut transforma în conflicte armate, să convingă părţile să folosească masa de discuţii şi nu forţa armată.

Confruntat cu conflicte caracterizate de violenţă etnică ( Somalia, Ruanda, şi fosta Iugoslavie) consiliul de securitate ONU a renunţat la desfăşurarea operaţiunilor între anii 1995 -1997, însă crizele profunde din Congo, Africa Centrală, Timorul de Est, Siera Leone şi Etiopia Eritreea au determinat, în ultimii ani, reluarea misiunilor de menţinerea păcii.

O altă coordonată importantă a ONU este susţinerea dezvoltării economice şi sociale a statelor lumii. Pacea şi securitatea durabile sunt posibile numai dacă este asigurată bunăstarea economică şi socială a oamenilor din toată lumea.

Multe din transformările economice şi sociale globale din ultimele cinci decenii au fost influenţate de activitatea ONU, ce şi-a asumat rolul de centru mondial pentru construirea încrederii şi a stabilit priorităţile şi scopurile cooperării internaţionale.

ONU are un rol important şi în protecţia drepturilor omului, promovând campanii de sprijinire a drepturilor şi de înlăturare a discriminării (drepturile femeilor, copiilor, persoanelor cu handicap, minorităţilor, muncitorilor emigranţi etc.).

Datorită războaielor civile şi a situaţiilor de criză din Europa, ONU a coordonat pentru prima dată operaţiunile de asistenţă umanitară fiind desemnată să răspundă la dezastrele naturale sau cele produse de om ce depăşesc capacităţile autorităţilor naţionale.

2.Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

În anului 1949 este creată o asociere de state suverane construită pe baza Tratatului Atlanticului de Nord fiind o organizaţie interguvernamentală ai cărei membrii îşi păstrează integral suveranitatea şi independenţa şi care oferă un forum de consultarea asupra problemelor politice şi militare dar şi non militare ce pot afecta securitatea statelor membre.

NATO este o alianţă politică şi de apărare, având drept scop descurajarea agresiunii sau oricărei alte forme de presiune, iar dispozitivul său militar se bazează pe principiul că ţările membre trebuie să menţină colectiv o apărare adecvată pentru descurajarea agresiunii şi pentru a-şi păstra integritatea teritorială şi a restabili pacea.

Pentru realizarea politicii de securitate şi de păstrare a ordinii la nivel internaţional, au fost stabilite următoarele mijloace principale: - menţinerea unui potenţial militar suficient pentru a preveni războiul şi pentru a sigura o apărare

eficientă; - o capacitate globală de a gestiona crize ce pun în pericol securitatea membrilor alianţei; - promovarea activă a dialogului cu alte ţări; - o înţelegere a securităţii europene în temeiul cooperării, mai ales pentru a face să avanseze tratativele

legate de controlul armamentelor şi dezarmarea. Într-o anumită măsură NATO a început să se axeze pe problematica cooperării, managementul crizelor

şi a prevenirii conflictelor. În anul 1994 NATO a folosit pentru prima dată forţa militară, nu pentru realizarea apărării colective ci

în sprijinul forţelor ONU în Bosnia Herţegovina.

3.Uniunea Europeană (UE). Momentul de pornire a unificării Europei îl marchează semnarea tratatului de constituire a comunităţii

europene a cărbunelui şi oţelului din anul 1951 al cărui scop era acela de dezvoltare a zonelor de liber schimb şi a pieţelor comune ale ţărilor semnatare: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda.

74

75

Urmează constituirea unei comunităţi europene, economică şi de apărare, iar procesul culminează cu semnarea Tratatului de la Maastricht din 1992, care marchează trecerea de la cooperare economică, în contextul unei pieţe unice, la realizarea unei integrări instituţionale pluridimensionale.

Încă din anul 1950, comunitatea europeană a dezvoltat legături economice puternice între statele membre şi restul lumii.

Comunitatea europeană şi ţările membre furnizează mai mult de jumătate din fondurile de ajutor internaţional umanitar şi pentru dezvoltare, o treime din ajutorul global pentru Orientul Mijlociu, aproximativ 60% din fondurile pentru Rusia şi fostele ţări URSS şi 40% din efortul de reconstrucţie al Bosniei-Herţegovina.

Este foarte important şi ajutorul politic concretizat în contribuţii în menţinerea păcii folosind forţa militară acolo unde este nevoie, şi promovarea cooperării internaţionale, a democraţiei şi a drepturilor omului. Uniunea trebuie să prevină şi să preîntâmpine ameninţări variate, precum proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de arme, contrabanda cu materiale nucleare, fundamentalismul şi extremismul.

Încă din octombrie 1970 statele membre au decis că este nevoie să coopereze între ele în ceea ce priveşte principalele politici internaţionale. În anul 1986 Actul unic european a instituţionalizat această cooperare interguvernamentală, fără a-i schimba natura sau metodologia. Prevederile politicii externe şi de securitate comune, au fost revizuite prin tratatul de la Amsterdam 1 mai 1999, în sensul îmbunătăţirii eficienţei şi profilului politicii externe a uniunii.

4.Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa(OSCE). A apărut în anii ’70, iniţial sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, ce a

funcţionat ca un proces de conferinţe şi reuniuni periodice. Evoluţiile pe planul securităţii europene apărute în anii 90 au impus schimbări fundamentale atât în ceea ce priveşte structura şi caracterul instituţional al procesului început odată cu semnarea actului final de la Helsinki 1975, cât şi în rolul acestuia.

În prezent OSCE cuprinde 55 de state din zona ce se întinde de la Vancouver până la Vladivostok, incluzând statele europene, SUA, Canada şi toate republicile din fosta URSS.

OSCE a cunoscut transformări substanţiale, încă aflându-se în faza de definire a instituţiei identităţii de securitate europeană, bazată pe patru elemente: geopolitic, funcţional, normativ şi operaţional.

Avantajele OSCE sunt următoarele : - abordare atotcuprinzătoare a securităţii (militară, politică, economică şi umană); - participarea pe bază de egalitate a tuturor ţărilor membre; - principii, norme şi valori comune; - instrumente, mecanisme şi experienţă unică în domeniul diplomaţiei preventive.

Bibliografie: 1. Perspective în evoluţia organizaţii internaţionale de securitate - Vasile Popa şi Alexandra

Sarcinschi, Editura Universităţii Naţionale de Apărare Carol I Bucureşti 2007; 2. Implicaţiile globalizării asupra securităţii naţionale – Vasile Popa, Editura Universităţii Naţionale

de Apărare Carol I Bucureşti 2005; 3. Transformări globale. Politică, economie şi cultură. David Held, Anthony McGREW, David

Goldblatt Editura polirom 2004 4. Implicaţiile globalizării asupra securităţii naţionale - Vasile Popa, Editura Universităţii Naţionale

de Apărare Carol I Bucureşti 2005,

Documents

GESTUL SUICIDAR DIN PERSPECTIVA PATOLOGIEI CRIMINOGENE