Alexandrescu TeodoraNeagoe Denisa

Urloi AndreeaZidaru Carina

Hazarde climatice

Caracterul aleatoriu al acestor fenomene de mare anvergură, imprevizibile, constituind de multe ori adevărate salturi calitative, praguri în evoluţia unui sistem, care eliberează energii imense şi determină dezordine, dezechilibre pe scara de evoluţie normală a mediului înconjurător, este cel mai bine exprimat prin sintagma “hazard”.

Hazardul reprezintă un fenomen extrem, natural sau antropic, cu probabilitate mare de manifestare într-un anumit teritoriu şi într-o perioadă dată, cu grave consecinţe pentru mediul înconjurător şi societatea umană, depăşind măsurile de siguranţă pe care aceasta şi le impune.

Prezentare generală

Mai mult sau mai puţin violente, hazardele climatice constituie o categorie de hazarde în faţa cărora omul se supune adesea de manieră conştientă (nu are altă alternativă). Ele includ o paletă largă de fenomene - ciclonii tropicali, tornadele, furtunile, căderile de zăpadă şi viscolele, secetele prelungite, valurile de frig şi de căldură, ploile torenţiale, orajele, grindina, îngheţurile ş.a. - care pot declanşa la rândul lor alte riscuri.

Riscurile climatice cele mai importante constau, în mod logic, în accentuarea structurilor climatice. Astfel, deşi în climatul temperat rece domină asprimea şi lungimea iernii, uneori se produc ierni şi mai aspre decât de obicei de polei.

În aceeaşi categorie de riscuri pot fi asociate şi cele care provin din dereglarea structurilor climatice, manifestarea unor fenomene marcante cu caracter insolit, având loc în contra sezon, dar care sunt dificil de pus în evidenţă: fenomenul El Niño, ciclonii tropicali, puternicele averse mediteraneene.

Ciclonii tropicali sunt sisteme meteorologice circulare, cu diametre cuprinse între 500 şi 1000 km, formate pe oceane, în zona tropicală, caracterizate prin vânturi giratorii a căror forţă depăşeşte nivelul 12 pe scara Beaufort (peste 115 km/h), în general devastatoare, la care se asociază ploi torenţiale însoţite de oraje şi valuri marine uriaşe. Ei se deplasează cu viteze ce pot depăşi 30 km/h, căpătând deseori traiectorii neaşteptate şi intensificări locale greu de anticipat.

Ciclonii tropicali poartă denumiri locale: “taifun” sau “typhoon” în Asia de est, “willy-willy” în Oceania, “hurricane” sau “uragan” în zona Golfului Mexic.

Ciclonii tropicali

Ciclonii tropicali se formează cu precădere spre sfârşitul verii (din august până în octombrie, cu un vârf foarte bine marcat către 10 septembrie), când în zonele respective temperatura apei oceanului la suprafaţă depăşeşte 26ºC. Foarte rar aceştia se pot produce în contra sezon

În medie, anual, pe Terra se formează în jur de 80 de cicloni tropicali, circa 10% din numărul total al acestora înregistrându-se în Golful Bengal. Ţara cel mai puternic afectată de asemenea fenomene este Bangladesh, unde numai ciclonul din noiembrie 1970 a produs 225.000 de victime şi peste 100 milioane de dolari pagube materiale. În 2005, sezonul uraganelor a produs pagube de 80 miliarde dolari. In SUA, s-au produs 21 uragane, fiind astfel egalat recordul înregistrat în 1923. Uraganul Katrina, din luna august, a afectat grav 5 state din sud-estul SUA.

Tornadele sunt perturbaţii atmosferice violente cu caracter turbionar, de dimensiuni mult mai reduse decât ciclonii, care se produc în interiorul continentelor între 20 şi 60º latitudine nordică şi sudică. Fenomene asemănătoare se produc şi deasupra mării, purtând denumirea de “trombe”.

Cauza esenţială a formării tornadelor o constituie supraîncălzirea aerului şi ascensiunea forţată a acestuia în stratele mai înalte şi reci ale atmosferei.

Tornadele

În gestionarea ciclonilor tropicali şi a tornadelor se au în vedere atât operaţiunile de previziune, cât şi cele de prevenire şi alarmare.

Previziunea. Deşi riscul ciclonic este un risc episodic, cu un anumit timp de repetare, legat de un pericol brutal, există o doză de necunoscut în prevederea traiectoriilor şi în natura riscurilor induse de perturbaţiile puternice.

Prevenirea. Actul iniţial al prevenirii constă în cunoaşterea fenomenelor legate de riscul ciclonic, în calitatea informaţiei livrate celor puşi în situaţia de a-l suporta. Un rol esenţial revine în acest sens învţământului, dar şi mijloacelor mass-media.

Alarmarea. Măsurile de alarmare şi pregătire a populaţiei cuprind instrucţiuni difuzate în arealele posibil a fi afectate, fiind diferenţiate în funcţie de fiecare situaţie concretă.

În prezent, utilizarea sateliţilor meteorologici, a unor radare performante (radare Doppler) şi realizarea unor modele tot mai precise, permit stabilirea traseelor urmate de ciclonii tropicali cu o precizie de 30-50 km (faţă de 200 km în 1950), concomitent cu o îmbunătăţire simţitoare a alarmării populaţiei. În cazul tornadelor, alarma se dă cu câteva ore înainte de producerea fenomenului.

Furtunile sunt asociate adesea cu fulgere şi tunete, cunoscute împreună sub denumirea „ora-je”. Acestea repre-zintă manifestări lu-minoase şi sonore ale unor descărcări electrice în atmos-feră. Descărcarea e-lectrică dintre nor şi suprafaţa terestră, încărcată pozitiv, poartă numele de trăsnet şi reprezintă un pericol extrem pentru om.

Furtunile extratropicale reprezintă hazarde cu potenţialitate majoră de risc pentru zona temperată, întrucât pot afecta areale cu mari densităţi de populaţie şi numeroase obiective economice.

Furtunile

Furtuna Kyril, care s-a abătut în luna ianuarie 2007 asupra părţilor nordică şi centrală ale Europei, din Insulele britanice şi până în Ungaria, a provocat moartea mai multor zeci de persoane şi pagube considerabile.

În ţara noastră, în august 2001, sudul şi sud-estul ţării au fost afectate de o furtună cu vânt, grindină şi trăsnete, care a distrus linii electrice aeriene, a avariat peste 900 de gospodării şi câteva mii de hectare de teren agricol.

În noaptea de 3-4 august 2006, la Topliţa, o vijelie extrem de violentă, cu durata de 15 minute şi viteze ale vântului de peste 140 km/h, a dus, printre altele, la doborârea a 150 ha de pădure.

Ploile şi ninsorile abundente fac parte din categoria fenomelor meteorologice periculoase, cu efecte directe asupra mediului şi activităţilor umane, făcând obiectul unor mesaje de avertizare din partea instituţiilor de profil.

Ploile se pot caracteriza prin cantitate (măsurată în litri pe m²), prin intensitate (mm/minut) şi prin durată (minute sau ore). Ploile torenţiale sunt caracterizate printr-o mare intensitate, adică prin cantităţi mari de apă căzute într-un timp foarte scurt.

Zona mediteraneeană înregistrează adesea averse extrem de violente. Astfel, la Cairo (Egipt), deşi cantitatea medie anuală de precipitaţii este de 32 mm/an, din care 4 mm în luna noiembrie, în data de 2 noiembrie 1994 au căzut circa 250 mm de apă doar în 2 ore.

În România, intensitatea medie cea mai mare înregistrată la o ploaie a fost de 6,63 mm/min, în Bărăgan, la data de 27 mai 1939. Cea mai mare cantitate de precipitaţii căzute în 24 de ore s-a înregistrat la C. A. Rosetti, în Delta Dunării, la 30 august 1924 şi a fost de 530,6 mm.

Alte hazarde climatice

Viscolul reprezintă fenomenul de spulberare a zăpezii deasupra suprafeţei pământului şi troienirea ei din cauza unor vânturi puternice şi turbulente.

Teritoriile expuse viscolelor sunt cele din zonele temperate, subpolare şi polare, unde, în fiecare iarnă, acestea produc perturbări majore ale activităţilor umane.

În România, producerea viscolelor este favorizată de interferenţa a două tipuri de mase de aer cu caracteristici fizice diferite, mai exact, de advecţia (mișcare a aerului dintr-o zonă în direcție orizontală sau aproape orizontală) maselor de aer polar sau arctic cu direcţie de deplasare dinspre nord-est şi nord, care se interferează cu aerul mai cald, mediteranean. Măsurile cele mai eficiente în asemenea situații constau în pregătirea și dotarea prealabilă a echipelor de intervenție, instalarea para-zăpezilor pentru protejarea sectoarelor vulnerabile din lungul arterelor de circulație și a obiectivelor economice importante, asigurarea unor stocuri corespunzătoare de rezerve de combustibil și hrană.

Grindina reprezintă o formă de precipitaţii în stare solidă constituite din granule de gheaţă sferice sau colţuroase, cu diametre între 0,5–50 mm. Ea reprezintă un hazard climatic pentru majoritatea regiunilor temperate, cu o frecvenţă mai mare de producere în interiorul continentelor şi la contactul regiunilor de dealuri şi câmpie cu munţii.

Regiunile cele mai afectate sunt Podişul Moldovei, estul Câmpiei Române şi Dobrogea, unde se înregistrează în medie, anual, 1-2 furtuni însoţite de grindină. În 1975, la Strunga, s-au înregistrat 6 zile cu grindină, concentrate în lunile mai şi iunie.

Îngheţul şi bruma pot deveni fenomene de risc atunci când se produc întâmplător în afara sezonului obişnuit: primăvara târziu, când afectează plantele după începerea ciclului vegetativ (în perioada de înmugurire sau de înflorire), şi toamna devreme, când afectează recoltele care nu au fost culese încă (în special fructele şi legumele).

Depunerile de gheaţă (chiciura şi poleiul) constituie fenomene de risc specifice sezonului rece, putând provoca ruperea crengilor copacilor şi cablurilor electrice, respectiv perturbarea circulaţiei rutiere, a pietonilor, a activităţii aeroporturilor.

De asemenea, ceaţa (indiferent de tip şi de modul de formare) reprezintă un fenomen de risc pentru toate tipurile de transport, favorizând producerea accidentelor datorită scăderii vizibilităţii, agravarea afecţiunilor respiratorii (cum sunt bronşitele şi astmul bronşic) ş.a.

Doborâturile de vânt, caracterizate în general prin absenţa precipitaţiilor şi localizare doar pe versanţii munţilor, se manifestă la început prin vânt de intensitate mică, dar a cărui viteză creşte apoi în scurt timp, distrugând întinse zone împădurite (aprilie 2001, Sadova, în Obcinele Bucovinei, 65 000 ha pădure distruse). Cauza: exploatarea iraţională a pădurii pe suprafeţe imense, formarea unor goluri, culoare în interiorul pădurii, făcând-o astfel vulnerabilă la acţiunea unui vânt de intensitate mare. Se adaugă şi dezgheţul specific primăverii, cu sol afânat şi îmbibat cu multă apă, sistemul radicular al copacilor, cu rădăcini extinse pe orizontală, ondulaţii sau perturbări ale traseelor curenţilor-jet din atmosfera înaltă ş.a.

Seceta şi deşertificarea sunt două hazarde cu perioade lungi de instalare, care produc mari pagube, foamete şi boli pe teritorii întinse, în special, în ţările slab dezvoltate. Tendinţa de extindere a acestor fenomene este în strânsă legătură cu modificările climatice globale şi cu presiunea tot mai accentuată a societăţii omeneşti asupra mediului.

Pe plan internaţional, s-au desfăşurat mai multe programe de cercetare şi de ajutorare a ţărilor puternic afectate. Sub egida ONU a fiost elaborată “Convenţia privind Combaterea Deşertificării”, adoptată în 1994, la care a aderat şi România.

Seceta și deșertificarea

Seceta este fenomenul natural caracterizat prin apariţia unui deficit de umezeală în aer şi în sol, ca urmare a scăderii surselor naturale de apă (precipitaţiilor, debitelor râurilor şi rezervelor subterane de apă) sub nivelul mediu, cu consecinţe directe asupra plantelor.

Pentru România, conform criteriului Hellman de caracterizare a secetei, o perioadă secetoasă este aceea în care nu au căzut cel puţin 0,1 mm precipitaţii timp de 14 zile consecutive în intervalul octombrie-martie şi 10 zile consecutive în intervalul aprilie-septembrie. În Bărăgan şi Dobrogea, durata medie a intervalelor secetoase este de peste 20 de zile, în Câmpia Română şi Podişul Moldovei de 15-19 zile, iar în restul ţării în jur de 17 zile. Deşi secetele se pot înregistra pe întreg parcursul anului, cele mai numeroase se produc la sfârşitul verii şi începutul toamnei.

Teritoriile cele mai expuse secetei sunt situate în partea de sud-est a ţării (Bărăganul, Dobrogea, sudul Podişului Moldovei.

Deşertificarea reprezintă fenomenul complex de degradare a terenurilor în zonele aride, semiaride şi subumed-uscate datorită schimbărilor climatice şi activităţilor umane.

Acest hazard este evident pe aproape 25% din suprafaţa uscatului terestru şi afectează peste 110 ţări cu aproape un miliard de locuitori, pe toate continentele, producând pagube anuale evaluate la peste 40 miliarde de dolari (Bălteanu, Alexe, 2000).

Deşertificarea este pusă în evidenţă printr-o întreagă serie de fenomene, cum sunt:

- modificarea treptată a covorului vegetal prin înlocuirea asociaţiilor de plante perene cu plante anuale mai puţin valoroase şi restrângerea treptată a arealului acestora; distrugerea covorului vegetal şi reducerea drastică a gradului de acoperire a solului;

- reducerea rezervelor de apă în sol, în pânza freatică şi în reţeaua hidrografică din cauza, în primul rând, reducerii cantităţii de precipitaţii;

- distrugerea solului prin eroziune în suprafaţă, deflaţie, aridizare, salinizare, alcalinizare, formarea unor cruste;

- migrarea dunelor de nisip.

Cauzele care determină deşertificarea sunt de ordin climatic şi antropogen, în cele mai multe situaţii existând o strânsă interacţiune între ele.

Cauzele climatice cuprind reducerea cantităţilor de precipitaţii, modificarea regimului acestora, încălzirea climei şi intensificarea vântului, acestea din urmă mărind evaporaţia şi uscarea plantelor. Vânturile puternice care bat din aceeaşi direcţie determină înaintarea dunelor mobile de nisip şi invadarea terenurilor utilizate de om.

Cauzele antropogene cuprind suprapopularea şi utilizarea necorespunzătoare a unor terenuri, mai ales atunci când se înregistrează perioade secetoase prelungite..

Combaterea deşertificării include diferite măsuri legate de utilizarea durabilă a terenurilor:

- utilizarea echilibrată a terenurilor agricole prin rotirea culturilor şi adoptarea unor măsuri de protejare a solurilor;

- reducerea suprapăşunatului şi dezvoltarea unor surse alternative de venituri pentru populaţie;

- introducerea unor metode biologice de fertilizare a solurilor şi utilizarea echilibrată a surselor de apă;

Inundaţiile reprezintă acoperirea temporară cu apă a unor teritorii ca urmare a creşterii de nivel a unei mase de apă (râu, lac etc.), depăşind cota terenului din teritoriile respective. Ele pot fi provocate şi prin creşterea nivelului apei subterane peste cota terenului sub efectul unui gradient hidraulic prin infiltraţii.

La originea inundaţiilor stau, în marea majoritate a cazurilor, cauze naturale:

- particularităţile climatice (posibilitatea producerii de precipitaţii abundente, topirea brutală a zăpezilor şi a gheţii sau combinaţii ale acestora, rata de evaporaţie a apei meteorice etc.);

- particularităţile morfohidrografice reale ale cursurilor de apă.

 

Inundațiile

O a doua categorie de condiţii este determinată de acţiunea factorului antropic (utilizarea terenurilor, gradul de antropizare, lucrările de inginerie hidrologică etc.). - modificarea particularităţilor morfohidrografice naturale ale râurilor prin regularizări, îndiguiri şi taluzări, care, deşi produc o îmbunătăţire a condiţilor de scurgere, pot produce ştrangulări ale secţiunii de curgere sau pot avea efecte grave în anumite cazuri de compunere nefavorabilă a hidrografelor;- despăduriri excesive în cuprinsul bazinelor hidrografice;- expolatarea defectuoasă a descărcărilor de ape mari la unele acumulări, fără corelare cu amenajările din aval;- accidente şi avarii survenite la lucrările hidrografice (ruperea barajelor, degradări ale sistemelor de etanşare a marilor canale ş.a.), - o serie de procese precum tasarea solurilor (prin utilizarea maşinilor agricole şi prin păşunat excesiv), extinderea suprafeţelor betonate şi asfaltate din localităţi (cu efect în scăderea permeabilităţii terenurilor), prelevarea de pietrişuri şi nisipuri din albii (având ca efect adâncirea cursurilor de apă).

Sfârșit