Ideologii și practici politice în România și în Europa în secolul al XX-lea

Elaborați, în aproximativ, două pagini un eseu despre ideologii și practici politice în România și în Europa în secolul al XX-lea, având în vedere:

- precizarea a două ideologii din secolul al XX-lea;- menționarea a două caracteristici ale democrației din România în prima jumătate a

secolului al XX-lea și precizarea unui fapt istoric care a consolidat regimul democratic din România în această perioadă;

- prezentarea unei practici totalitare din România din a doua jumătate a secolului al XX-lea;

- formularea unui punct de vedere referitor la democrația postdecembristă din România și susținerea acestuia printr-un punct de vedere.

Ideologii și practici politice în România și în Europa în secolul al XX-lea

Secolul al XX-lea este cunoscut în istorie și sub denumirea de „secolul extremelor”, deoarece a fost marcat deopotrivă de democrație, dar și de totalitarism. În secolul al XX-lea au existat atât ideologii democratice, precum liberalismul, conservatorismul, socialismul, cât și totalitare: fascismul, național-socialismul, marxism-leninismul.

În lucrarea Ideologii politice și idealul democratic, Terence Ball și Richard Dagger definesc ideologia ca fiind un „set coerent de idei care explică și evaluează condițiile sociale, ajută oamenii să își înțeleagă locul în societate și oferă un program pentru acțiune politică și socială”.

În secolul al XX-lea, în plan european s-au afirmat atât ideologii democratice, cât și totalitare. Între ideologiile democratice, se înscrie liberalismul, ce are la bază: promovarea libertății individuale; egalitatea, ca egalitate a șanselor; interesul individual promovează binele public; binele public reprezintă binele fiecărui individ; stat minimal. Ideologiile totalitare sunt de regulă ideologii unice și universaliste, care pretind că dețin monopolul cunoașterii absolute, afirmând că reprezintă ultimul stadiu al evoluției umanității; resping societatea actuală ca fiind coruptă și imorală; propun un alt tip de societate (o altă „ordine socială”); visează realizarea unui „om nou”. Între ideologiile totalitare desfășurate pe parcursul secolului al XX-lea, menționăm fascismul. Ideologia fascistă își găsește originile în unele teorii de sfârșit de secol XIX, apărute ca reacție la democrație. Fasciștii cred că, o națiune presupune o conducere puternică, o singură identitate colectivă și capacitatea de a comite violențe și război, cu scopul de a menține națiunea puternică. Baza doctrinei fasciste era națiunea, pe care o considerau nu doar o sumă de indivizi, ci un organism viu, o Ființă. Fascismul este anticomunist, antidemocratic, antiparlamentar, anticonservator, antiburghez și antiproletar.

În ceea ce privește România, în prima jumătate a secolului al XX-lea, democrația este consolidată după Marea Unire din 1918, prin Constituția din 1923, care includea votul universal. Constituția din 1923, a avut un rol important în consolidarea statului român unitar, a independenței și suveranității sale, definind mai precis trăsăturile și conținutul regimului politic din România, formulând cu claritate principiul suveranității naționale, comparativ cu cea din 1866.

Constituția din 1923 a consfințit monarhia și continuitatea ei, apreciată în epocă ca factor al stabilității statului, al păstrării intereselor tuturor categoriilor sociale, al menținerii unității statale depline. Regimul democratic a început să se degradeze, în timpul domniei lui Carol al II-lea, începând din 1934, ajungându-se în 1938 la regim politic autoritar. În perioada 1866-1938 au fost folosite practicile politice democratice. După 1944, când puterea revine în mâinile monarhiei și partidelor istorice, democrația românească reapare, dar este încetul cu încetul înlocuită cu totalitarismul comunist. În anul 1948 este elaborată o nouă Constituție, ce organizează România în conformitate cu noua formă de guvernământ, republica, și noul regim politic totalitar, comunist. În perioada stalinistă, organizarea instituțiilor statului s-a realizat după modelul impus de URSS: partid unic; eliminarea opoziției; represiunea, ca politică de stat; limitarea drepturilor cetățenești. Instituțiile statului au aplicat practici politice după modelul stalinist: naționalizarea mijloacelor de producție (1948), centralizarea economiei, planificarea economică (primul plan cincinal: 1951-1955), industrializarea, colectivizarea agriculturii (1942-1962). Perioada național-comunistă a început cu modificări legislative pentru a sublinia că evoluția comunistă a României este ireversibilă și că procesul de destalinizare s-a încheiat. Constituția din 1965 a legiferat rolul conducător al partidului unic pentru întreaga societate și scopul acestuia de a construi societatea socialistă și de a sigura condițiile pentru trecerea la comunism.

Regimul comunist va dura până în decembrie 1989, răsturnat ca urmare a concentrării întregii puteri în mâinile lui Nicolae Ceaușescu și refuzului acestuia de a tolera apariția unor poli de putere alternativi care să poată negocia o tranziție pașnică spre democrație, cum s-a întâmplat în alte state din blocul comunist.

În opinia mea, drumul României spre construcția unei democrații veritabile a fost unul extrem de sinuos, marcat de o serie de evenimente care aminteau de perioada comunismului de dinainte de 1989.

Pentru a susține acest punct de vedere mă bazez pe următoarele argumente: primele alegeri de după revoluție au fost conrtestate de opoziție, care a subliniat abuzurile guvernelor FSN, însăși transformarea acestei structuri în partid politic a fost puternic criticată de societatea civilă.; „Mineriadele” și reprimarea fenomenului „Piața Universității”, au pus în mod deosebit sub semnul întrebării democratizarea statului român.

Cu toate acestea, în România s-a asigurat o alternanță la guvernare, între partide sau coaliții politice de stânga și de dreapta, sistemul democratic cunoscând o evoluție progresivă. În ciuda

parcursului dificil, în special în anii `90, democratizarea României nu poate fi pusă sub semnul întrebării, fiind recunoscută și de organizații internaționale, precum NATO, sau Uniunea Europeană.