Ierarhia bisericească îm epoca postapostolică

În perioada postapostolică, ierarhia bisericească ocupa un loc de frunte în viața comunităților

creștine, diaconii, preoții și episcopii fiind cei care păstoreau cu smerenie turma cuvîntătoare

încredințată lor. Totodată, ei erau cei care îi sprijineau și întăreau pe creștini în timpul

grelelor persecuții declanșate de împărații romani și arătau adevărata credință atunci cînd se

iveau ereziile. Ierarhia era cea care, atunci când moravurile slăbeau, intervenea cu sfatul și cu

fapta pentru a reînvia avântul în sufletele credincioșilor. În epoca postapostolică, ierarhia

bisericească juca rolul de părinte al credincioșilor.

În Scrierile Părinților Apostolici,cu privire la ierarhie, avem următoarele mențiuni:

1.Didahia-Ierarhia stabilă și ierarhia itinerantă

2.Sf. Clement Romanul, în Ep. către Corinteni-succesiunea apostolică a ierarhiei

3. Sf. Ignatie Teoforul-ierarhia asigură unitatea Bisericii

Astfel, în Didahie, considerată ca fiind cea mai veche scriere creștină, avem mențiuni privind

două feluri de ierarhie: ierarhia stabilă și ierarhia itinerantă. Ierarhia stabilă era formată din

episcopi (prin care se înțelegeau și preoții) și diaconi. Aceștia erau aleși de către comunitate

„hirotoniți-vă vouă episcopi și diaconi, vrednici de Domnul” și trebuiau să fie exemple de

virtute și de trăire creștină: „bărbați blânzi, neiubitori de argint, adevărați și încercați”.

Episcopii și diaconii îndeplineau slujirea profeților și dascălilor și de aceea creștinii sunt

sfătuiți să nu-i disprețuiască.

Ierarhia itinerantă era compusă din apostoli, profeți și învățători. Aceștia trebuiau primiți ca

pe Domnul și nu aveau să rămână într-un loc mai mult de două zile, iar dacă rămâneau și a

treia zi erau profeți falși. „Apostolul, când pleacă, să nu ia nimic decât pâine, până ce găsește

alt sălaș”, iar profetul care „învață adevărul, dacă nu face ce învață, este profet fals”. Profeții

pot face câte rugăciuni vor la Euharistie întrucât sunt arhiereii credincioșilor, iar ei, împreună

cu învățătorii, au drept la pârgă din partea credincioșilor.Aceste două feluri de ierarhie au

existat în perioada apostolică. Începând cu secolul III, datorită faptului că creștinismul s-a

răspândit și la sate, a apărut o ierahie itinerantă formată din horepiscopi și periodeuți care

erau trimișși de un ierarh spre a propovădui și hirotoni preoți și diaconi.

După anul 50, s-a început a se face distincția între treptele ierarhice, astfel încât în epistolele

sfinților Clement al Romei, Ignatie al Antiohiei și Policarp al Smirnei, acestea sunt foarte

bine delimitate.

În perioada postapostolică, reprezentanții ierarhiei erau văzuți și primiți ca Însuși Hristos.

Mântuirea credincioșilor era strâns legată de rămțnerea în comuniune cu ierarhul. Acesta

participa la toate evenimentele din viața păstoriților săi, îi întărea în credință și era el însuși

exemplu viu de comportament, căci nu de puține ori episcopii au fost cei încununați cu

cununa martiriului. Așa s-a întâmplat cu sfântul Ignatie Teoforul care, în timp ce mergea spre

moarte, nu contenea să întărească toate comunitățile prin care a trecut. O caracterizare a

ierarhiei acestei perioade se poate desprinde din cuvintele „mie cereți-mi numai atât, putere

pentru cele dinlăuntrul meu și din afara mea, ca nu numai să grăiesc, ci să și voiesc, nu numai

să-mi spun creștin, ci să și fiu creștin. Dacă voi fi găsit, pot să-mi spun și creștin, atunci sunt

credincios, când nu mă arăt lumii”(Sf. Ignatie. Către Romani).Mîntuitorul Iisus Hristos și

Evanghelia Sa, măreție și smerenie, noblețe și demnitate, moarte și viață veșnică, acestea erau

coordonatele reprezentanților Bisericii și ale păstoriților lor.

Episcopii, preoții și diaconii trebuie să vegheze asupra credincioșilor și să-i ajute la tot lucrul

bun: „vă rog pe voi, care sunteți în fruntea celorlalți...nu-i lipsiți de ajutorul vostru...fiți vouă

înșivă buni legiuitori, rămâneți vouă înșivă credincioși sfătuitori, scoateți din voi orice

fățărnicie”(Epistola lui Barnaba).

De asemenea, credincioșii trebuie să asculte de episcopi,să-i respecte și să-i sprijine în

acțiunile lor căci aceștia sunt puși de Domnul, iar „ cei care fac ceva împotriva voinței lui

Dumnezeu au ca pedeapsă moartea”(Sf. Clement Romanul, Ep. către Corinteni). Episcopii

sunt urmași ai Apostolilor (succesiunea apostolică a ierarhiei)care, „primind poruncă...au ieșit

cu adeverirea Duhului lui Dumnezeu...predicând, dar, în țări și în cetăți, au pus episcopi și

diaconi, pentru cei ce aveau să creadă” și de aceea „nu e drept să fie izgoniți din slujirea lor

cei care au fost puși episcopi de Apostoli sau, între timp, de alți bărbați vrednici, cu aprobarea

întregii Biserici...că nu mic ne va fi păcatul dacă îndepărtăm din dregătoria de episcop pe cei

care au adus lui Dumnezeu fără prihană și cu cuvioșie darurile”.

Sfântul Ignatie Teoforul, în epistolele scrise pe drumul de la Antiohia la Roma, unde mergea

spre a primi cununa muceniciei, închină un adevărat imn ierarhiei, arătând importanța

acesteia în viața Bisericii și a creștinilor ca mădulare ale ei. Astfel, în Epistola către Efeseni,

sfântul Ignatie îi îndeamnă pe creștinii din Efes să rămână uniți cu episcopul„ cum e unită

Biserica cu Iisus Hristos și cum e unit Iisus Hristos cu Tatăl, pentru ca toate să fie de acord în

unire.” Creșterea duhovnicească se realizează atunci când oamenii sunt uniți între ei, când

aceștia nu fac voia lor, ci voia întâistătătorului lor, episcopul, „care este în locul lui

Dumnezeu...preoții,care sunt în locul soborului Apostolilor și diaconii...cărora li s-a

încredințat slujirea lui Iisus Hristos”. Sfântul Ignatie spune magnezienilor că „după cum

Domnul n-a făcut nimic, nici prin El Însuși, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu care era unit, tot

așa și voi să nu faceți nimic fără episcopi și fără preoți, nici să nu încercați să vi se pară că

este binecuvântat a face ceva de unul singur, ci în comun o singură rugăciune, o singură

cerere, o singură minte, o singură nădejde în dragoste, în bucuria cea neprihănită, care este

Iisus Hristos”.Unitatea Bisericii este dată de această comuniune dintre mădularele ei,

episcopii, preoții și diaconii fiind uniți între ei precum sunt coardele cu chitara, iar creștinii

trebuie să fie asemenea acestora.

Astfel, în perioada postapostolică, ierarhia era cea care