Impactul riscurilor şi hazardelor naturale asupra activităţii turistice

Aspecte generale

Riscul natural a fost definit de unii geologi şi geografi ca pericol potenţial de producere a unui eveniment natural cu efecte nefavorabile, în acest sens fiind aproape sinonim cu termenul de hazard natural. Însă termenul de risc natural pentru activitatea turistică are o accepţiune mai largă decât în cadrul geografiei fizice. Se referă atât la unele elemente naturale existente în mod obişnuit într-o regiune, dar care pot afecta pe cei care intră în contact cu acestea în decursul activităţilor turistice, cît şi la evenimentele naturale aleatorii, întâmplătoare, care perturbă desfăşurarea activităţilor turistice sau care produc disconfort, vătămări corporale, afectează sănătatea şi în cazuri extreme pun în pericol viaţa turiştilor. Managementul riscului, conform definiţiei date de Oficiul Naţiunilor Unite pentru recuperarea după dezastre este procesul public de evaluare-recunoaştere şi acceptare a existenţei unui risc, de luare a deciziilor şi de aplicare a măsurilor necesare pentru a-l evita sau pentru a-l reduce la nivele acceptabile prin reglementări şi prin întreprindere de acţiuni adecvate.

Hazardele naturale sunt fenomene potenţial dăunătoare societăţii, declanşate de manifestări extreme ale unor procese naturale (Bălteanu, Şerban, 2005). Apariţia lor este probabilă într-un areal şi într-un interval larg de timp, dar aleatorie (alea=lat. zaruri), imprevizibilă ca dată exactă. Influenţează activitatea turistică direct, uneori cu efecte foarte grave dar şi indirect, prin reducerea drastică a numărului de turişti în zonele de risc, mai ales în intervalul imediat următor producerii unui eveniment cu caracter catastrofal. Pot fi simple sau se pot combina, rezultând lanţuri de hazarde, în cascadă, cu efecte multiple. În linii mari se disting următoarele categorii principale de hazarde naturale:1. Climaticevaluri de frigviscole şi căderi abundente de zăpadăpoleiceaţăsecetegrindinădescărcări electricevaluri de căldurăfurtuni, uragane, tornade2. Geologice- geomorfologiceavalanşeprăbuşirialunecări de teren şi curgeri noroioasehazarde endogene: cutremure şi erupţii vulcanice astrofizice (căderea meteoriţilor)3.Hidrologiceinundaţii de mare amploare

vârtejuri sau trombe de apăiceberguritsunami4. Incendii de vegetaţie5. Biologice (epidemii, invazii de insecte sau rozătoare, etc)

Adesea mai mulţi factori acţionează concomitent, turiştii resimţind acţiunea combinată a acestora. De exemplu o răcire bruscă a vremii la munte poate fi însoţită de ceaţă sau de vânturi puternice; furtunile măresc riscul de inundaţii, erupţiile vulcanice pot fi însoţite de mişcări seismice, cutremurele pot declanşa alunecări de teren sau ruperi de baraje urmate de inundaţii, valurile de căldură pot fi corelate cu ample incendii de pădure.

După efecte se disting:- hazarde cu efecte reduse, care produc pagube minore, putând fi gestionate de

autorităţile locale;- hazarde cu efecte severe, care produc perturbări ale activităţilor curente,

pagube importante, se pot solda cu răniri de persoane şi necesită intervenţia formaţiunilor de protecţie civilă şi a altor organisme specializate;

- dezastre (catastrofe) care produc perturbarea serioasă sau întreruperea activităţilor curente şi generează pierderi de vieţi omeneşti, mari pagube materiale şi afectează calitatea mediului. Depăşesc capacitatea societăţii respective de a rezolva situaţia cu mijloace proprii, fiind necesare intervenţii şi ajutoare la nivel naţional şi chiar internaţional. După Bălteanu şi Şerban (2005), un hazard este calificat drept dezastru dacă se înregistrează cel puţin zece decese sau 50 de persoane rănite şi pierderi materiale de peste un milion de dolari.

În activitatea turistică hazardele naturale sunt cele care afectează masiv infrastructura, bunurile turiştilor sau produc efecte directe asupra turiştilor (panică, evacuare în condiţii precare, vătămări corporale, pierderi de vieţi omeneşti). Caracterul de dezastru al unui hazard natural este legat şi de caracteristicile elementelor expuse riscului (regiune şi perioadă cu activitate turistică intensă, activităţi recreative care se desfăşoară în zone de risc, tabere de corturi sau alte adăposturi improvizate care nu oferă un grad de protecţie ridicat contra intemperiilor) şi de gradul de vulnerabilitate al unei regiuni. Depinde de totalitatea relaţiilor dintr-un anumit context social care, în combinaţie cu forţele mediului, produc un dezastru: infrastructură deficitară sau prost realizată, cu grad scăzut de rezistenţă (de exemplu baraje care cedează la suprasolicitare), lipsa unor sisteme eficiente de avertizare şi a mijloacelor de evacuare rapidă, lipsa de personal calificat pentru acordarea primului ajutor, clădiri, campinguri sau tabere de corturi amplasate în locuri neadecvate (terenuri inundabile, locuri expuse la avalanşe etc), construcţii care nu respectă normele de protecţie antiseismică.

Pentru reducerea efectelor hazardelor naturale asupra turiştilor, înainte de iniţierea unei activităţi turistice se apelează la datele serviciilor de prognoză.

În cadrul lor se utilizează următoarele coduri: verde – nu se prevăd fenomene periculoase galben – se prevăd fenomene meteorologice obişnuite, dar care temporar

pot deveni periculoase (averse, descărcări electrice, grindină, intensificări ale vântului, valuri de căldură, creşteri de debit pe cursurile mici de apă).

portocaliu - se prevăd unele fenomene meteorologice periculoase, de intensitate mare, inundaţii pe cursurile mici

roşu – se prevăd fenomene meteorologice periculoase de intensitate foarte mare, risc de viituri şi inundaţii majore

Deceniul 1990 – 2000 a fost desemnat de Adunarea generală ONU ca Deceniu Internaţional pentru Reducerea Efectelor Dezastrelor Naturale. Cercetările iniţiate în deceniul respectiv au adus o contribuţie importantă la instituirea unor măsuri de prevenire şi limitare a efectelor dezastrelor. Forumul internaţional de la Geneva din 1999 a pus în evidenţă necesitatea continuării, sub egida ONU, a eforturilor de reducere a impactului dezastrelor asupra societăţii în cadrul programului internaţional „Strategia internaţională pentru reducerea efectelor dezastrelor”. Se consideră necesară integrarea strategiilor de prevenire a riscurilor în planurile de dezvoltare durabilă. Conferinţa Mondială pentru reducerea dezastrelor de la Kobe (Japonia) din 2005 a pus accentul pe necesitatea instituirii unor sisteme eficiente de avertizare din timp asupra dezastrelor, prin instituirea programului internaţional de avertizare rapidă (International Early Warning Programme) al ONU.

În România, Hotărârea de Guvern 77/2003, completată ulterior cu alte prevederi, instituie măsuri pentru prevenirea accidentelor montane şi organizarea activităţii de salvare în munţi. Conform acestei hotărâri, activitatea de salvare în munţi cuprinde patrularea preventivă, asigurarea permanenţei la punctele şi refugiile Salvamont, căutarea persoanelor dispărute, acordarea primului ajutor medical în caz de accidentare, transportarea bolnavului sau accidentatului la prima unitate sanitară. Pentru adăpostirea persoanelor aflate în dificultate, surprinse de schimbări meteorologice brusce în zone montane izolate, se amenajează refugii. La cabane trebuie să existe semnalizatoare luminoase şi mijloace de avertizare sonore pentru orientarea turiştilor în condiţii meteo neobişnuite.

Există şi servicii specializate pentru intervenţii în cazul iminenţei unor efecte negative, sau după ce acestea s-au produs. Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă coordonează activitatea comitetelor judeţene şi a celor locale pentru situaţii de urgenţă. Au fost organizate şi servicii voluntare pentru situaţii de urgenţă în comune, oraşe şi municipii, în subordinea consiliilor locale, incluzând specialişti în prevenirea situaţiilor de urgenţă şi formaţii de intervenţie, salvare şi prim ajutor.

Alte organisme sunt Inspectoratul Naţional pentru situaţii de urgenţă, Asociaţia Naţională a Salvatorilor Montani care grupează echipele judeţene Salvamont, unităţi Salvaspeo pentru salvare în peşteri, Jandarmeria montană, Salvatorii marini (Salvamarul). Serviciul Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare (SMURD) este o unitate de intervenţie publică care are în structura sa echipe integrate de reanimare specializate în acordarea asistenţei medicale şi tehnice de urgenţă, (inclusiv terapie intensivă mobilă), precum şi echipe cu personal medical specializat în acordarea de prim ajutor calificat; foloseşte ambulanţe de reanimare, elicoptere şi avioane şi colaborează cu pompierii sub aspect operativ. În cadrul Sistemului naţional de Apărare funcţionează Protecţia Civilă, care are ca obiectiv prevenirea şi atenuarea efectelor dezastrelor naturale sau provocate de om, desfăşoară activităţi de asistenţă şi protejare a populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a factorilor de mediu în situaţii de criză.

Riscurile sunt foarte diversificate, ţinând seama de marea varietate a formelor de turism, care influenţează puternic modul în care se exercită influenţele factorilor de mediu. Diferenţele sunt legate pe de o parte de durata şi modul de desfăşurare a activităţilor turistice: turism de sejur, itinerant (cu mijloace de transport sau drumeţie), croazieră, turism sportiv şi de aventură (cu multiple forme care pot prezenta riscuri sporite, ex. schi, cicloturism, călărie, scufundări, rafting, surfing, speoturism, alpinism, căţărări, deltaplan), balnear (recreativ sau pentru tratament balnear), turism cultural, rural, ecoturism (inclusiv birdwatching, foto-safari etc).

De asemenea apar probleme diferite în funcţie de anotimp, destinaţie (mare, munte, staţiuni balneoclimaterice etc), de regiunea geografică (în zona tropicală uscată sau umedă, temperată, rece), gradul de confort oferit (condiţii de lux, medii sau economice), mese organizate sau mâncare la pachet. Pe de altă parte efectele individuale depind adesea şi de capacitatea de reacţie a organismului. O mare importanţă o au vârsta şi gradul de pregătire fizică a persoanelor participante, o atenţie deosebită fiind necesară pentru vârstnici şi pentru persoane cu copii mici (categorii care în prezent formează o componentă substanţială a fluxurilor turistice). Ocazional se pune şi problema persoanelor suferind de diferite afecţiuni sau cu handicap (numite eufemistic persoane cu nevoi speciale), a celor cu comportament deviant sau cu dificultăţi de integrare în grup.

În unele cazuri graniţa dintre efectele negative şi cele pozitive ale unui element este greu de stabilit, fiind puternic influenţată de contextul general şi de receptivitatea persoanelor afectate. De exemplu căderile masive de zăpadă stânjenesc deplasarea pe şosele, putând bloca turiştii pe traseu sau în locul de cazare, dar pot fi favorabile pentru sporturile de iarnă.

Interacţiuni între organismul uman şi mediuDeşi organismul uman acţionează ca un sistem unitar, se pot pune în evidenţă

aspecte specifice ale acestor interacţiuni la nivelul diverselor subsisteme.Pielea (tegumentul) protejează organismul de acţiunea directă a factorilor de

mediu (ex. traumatisme, radiaţii) şi în acelaşi timp la nivelul ei au loc schimburile de căldură dintre organism şi mediu, se pierd apă şi săruri minerale prin transpiraţie, este stimulată producerea vitaminei D sub acţiunea radiaţiei ultraviolete.

Sistemul respirator asigură schimbul de gaze între mediul intern şi cel extern (la nivelul membranelor alveolare din plămâni); înainte ca aerul să pătrundă în plămân, în căile respiratorii superioare are loc o încălzire a lui şi eliminarea impurităţilor.

Sistemul digestiv preia şi transformă substanţele nutritive prin mecanisme foarte complexe, astfel încât substanţele străine organismului ajung până la urmă să devină substanţe asimilabile care reconstituie materia corporală, asigură energia necesară desfăşurării proceselor vitale sau care se depozitează ca substanţe de rezervă; în acelaşi timp mucoasele care căptuşesc tubul digestiv se opun pătrunderii în ţesuturi a unor substanţe insuficient transformate sau neselecţionate. Substanţele nocive care depăşesc această barieră sunt neutralizate în ficat şi rinichi.

Sistemul excretor are de asemenea un rol important în schimburile de substanţă dintre organism şi mediu. La nivelul rinichiului se reţine prin reabsorbţie ceea ce este util organismului, eliminându-se însă reziduurile inutilizabile.

Sângele este principala cale de transport a oxigenului şi substanţelor nutritive până la ţesuturi şi tot prin sânge este eliminat dioxidul de carbon ca şi substanţele rezultate din procesul de dezasimilaţie.

Toate aceste subsisteme pot fi afectate în mod specific în cazul producerii unor evenimente legate de factorii de risc.

Factorii naturali de risc pot exercita diferite forme de stres asupra organismului.Stresul este o noţiune generală care desemnează o solicitare puternică a

organismului, care provoacă o reacţie specifică. Termenul provine din cuvântul englez stress cu sensul de încordare, presiune şi a fost introdus în ştiinţă de endocrinologul canadian Hans Selye (1907-1982), care l-a definit ca fiind „orice răspuns al organismului consecutiv oricărei cerinţe sau solicitări exercitate asupra organismului”. Ulterior a fost definit ca „o stare de tensiune acută a organismului, obligat să-şi mobilizeze mijloacele de apărare spre a face faţă unei situaţii ameninţătoare”. Are o accepţiune foarte largă, printre factorii de stres fiind incluşi atât diverşi factori fizici (variaţii mari de temperatură, radiaţie solară intensă, zgomot, şoc hemoragic, şoc operator) cât şi unii factori de natură psihică (suprasolicitare nervoasă, traume psihice, şocuri emoţionale, de exemplu decese în familie, divorţ, pensionarea sau intrarea în şomaj, schimbarea locului de muncă sau a locuinţei). Aportul deosebit al lui Selye la teoria stresului îl constituie faptul că a demonstrat rolul sistemului neurovegetativ şi al factorilor endocrini (hipotalamus, hipofiză, suprarenale). Stresul duce la intensificarea activităţii sistemului nervos simpatic, ceea ce stimulează producţia în organism de catecolamine cu rol de hormoni şi de neurotransmiţători, ca adrenalina, noradrenalina şi dopamina. Cantitatea de adrenalină (secretată de medulosuprarenală) din organism poate creşte rapid în situaţii de alarmă. Adrenalina este un hormon care stimulează activitatea inimii, întăreşte şi prelungeşte acţiunea muşchilor, măreşte frecvenţa şi profunzimea respiraţiei, pregătind corpul pentru a reacţiona la factorii de stres şi stimulează hidroliza glicogenului, furnizând o cantitate mare de glucoză necesară pentru intensificarea respiraţiei şi eliberarea de energie. Adrenalina la rândul ei stimulează secreţia de beta-endorfină (substanţă opioidă endogenă implicată mai ales în atenuarea sau anihilarea senzaţiei de durere). Dopamina, care este un neuromediator implicat în declanşarea şi executarea mişcărilor voluntare, dar care intervine şi în geneza de comportamente complexe, cu componentă emoţională, este şi ea eliberată în mare cantitate de medulosuprarenală, mai ales în situaţii de efort fizic intens.Unii hormoni favorizează atitudinile active faţă de pericol, pe când alţii accentuează imobilizarea şi inerţia (stare exprimată prin expresii ca „împietrit de durere” sau „încremenit de frică”).

În cazul unor solicitări moderate, se consideră că reacţiile organismului agresat constituie un fenomen favorabil prin care se menţine un echilibru cu mediul. Este aşa-numitul stress without distress (stres fără suferinţă) care se manifestă în procesele de adaptare normale. Sunt persoane care au o accentuată tendinţă de a se implica în sporturi extreme (rafting, parapantă, căţărări pe abrupturi verticale, curse de automobile etc) tocmai pentru că în felul acesta îşi stimulează secreţia de adrenalină şi implicit pe cea de endorfine, care le crează o stare de euforie. Dar chiar practicarea unor activităţi turistice cu un grad mai redus de pericol contribuie la majoritatea persoanelor la această stimulare a organismului, benefică pentru ridicarea tonusului general şi activarea funcţiilor organismului.

În cazul unui pericol serios în lumea animală se constată apariţia unui sindrom general de adaptare care evoluează în trei faze: reacţia de alarmă (spaima, în engleză fright), faza de rezistenţă (reacţie de fugă pentru evitarea pericolului sau de luptă, rezumată prin expresia engleză flight or fight) şi faza de epuizare. Dacă pericolul

depăşeşte capacitatea de rezistenţă a organismului, efectul poate fi letal în diversele faze: în faza de alarmă moartea prin şoc, în faza a doua uciderea de către prădător sau rival, în faza a treia moartea prin epuizare. În cele mai multe situaţii modul actual de viaţă al omului nu mai permite recurgerea la astfel de comportamente (luptă sau fugă) pentru care era pregătit organismul prin reacţia de alarmă, de aceea se poate produce o distorsiune a reacţiilor, fapt care dezechilibrează organismul.

În activitatea normală a omului modern stresul nu implică pericole mortale imediate (cu excepţia unor situaţii aparte ca accidente grave, catastrofe naturale, atentate), totuşi poate avea efecte negative foarte accentuate, mai ales atunci când este foarte puternic sau de lungă durată sau la persoanele cu o capacitate mai redusă de a face faţă la anumiţi factori de stres. În faza de epuizare organismul nu mai dispune de rezerve suficiente pentru a se apăra de factorii patogeni. Pe de altă parte, răspunsul neuroendocrin poate deveni nociv dacă stresul se prelungeşte sau se repetă frecvent. Astfel se consideră că stresul reduce rezistenţa organismului la infecţii virale, poate favoriza apariţia cancerului, a asteniei nervoase, depresiilor, nevrozelor. De asemenea poate favoriza instalarea unor boli ca ulcerul gastroduodenal, afecţiuni ale tiroidei, poliartrita reumatoidă, retrocolită hemoragică, astm, hipertensiune arterială, care se manifestă chiar prin leziuni organice. Activitatea turistică adaptată nevoilor specifice fiecărui tip de personalitate poate avea o contribuţie importantă în diminuarea şi chiar anihilarea efectelor negative ale stresului.

Turismul pune în contact oameni din mediul urban şi din diferite regiuni geografice cu noi condiţii de mediu. Acţiunea acestor factori naturali poate fi limitativă, adaptativă sau declanşatoare (stimulativă). Orice factor poate deveni limitativ în anumite condiţii, atunci când valoarea sa este prea mică sau prea mare, împiedicând activitatea normală iar la valori extreme având efect letal. Aclimatizarea (de exemplu la temperaturi scăzute sau prea ridicate, la altitudine) este o formă de acomodare în care factorii de mediu acţionează în special asupra mecanismelor fiziologice, asupra metabolismului.

Efectele unor factori naturali asupra sănătăţii turiştilor

Ionizarea aeruluiIonii din atmosferă au sarcini electrice diferite (ioni pozitivi şi ioni negativi), ceea

ce face ca şi efectele lor asupra organismului uman să fie diferite. Apariţia lor este determinată de factori cosmici (radiaţia cosmică şi solară) sau de cei de la nivelul suprafeţei terestre: substanţe radioactive din roci şi din apă, pulverizarea şi dispersia picăturilor de apă şi bulelor peliculare în aer datorită căderilor de apă (cascade) sau valurilor mării, combustii naturale sau artificiale, procesul de fotosinteză prin care se eliberează ioni de oxigen. Iniţial din descompunerea moleculelor din aer şi apă se formează ioni monoatomici, uşori (mici), dar la aceştia pot adera particule de praf, fum, picături de apă sau fulgi de zăpadă, formându-se ioni mari (grei). Aerul poluat sau viciat este bogat în ioni grei şi sărac în ioni uşori. La altitudini mici în apropierea solului numărul ionilor este în general mai redus şi predomină ionii pozitivi, pe când în altitudine numărul ionilor creşte şi predomină cei negativi.

Predominarea ionilor pozitivi provoacă diverse tulburări şi are în general un efect excitant. Ionizarea pozitivă poate fi determinată de fenomenul de poluare atmosferică,

dar şi de unele fenomene naturale ca vânturile de tip foehn, cu binecunoscute efecte negative asupra sănătăţii şi stării psihice a oamenilor. Rager (1975) citat de E. Teodoreanu (2002) arată că există locuri în Alpi (ex. Monte Rosa, în Elveţia) unde uneori se produce stagnarea aerului cu o ionizare puternic pozitivă, ceea ce provoacă stări de rău „inexplicabile” (rău de munte, cu sindrom de asfixiere, greaţă, vomă, scăderea tensiunii arteriale, chiar pierderea cunoştinţei) iar Olivereau arată că orice vânt cald care antrenează o scădere de presiune atmosferică are drept consecinţă creşterea ionizării pozitive în zona frontală, provocând iritabilitate crescută, urmată de tendinţă depresivă, pierderea puterii de concentrare, apatie. Se agravează maladiile cronice (astm, boli coronariene).

Ionii negativi (care în mare majoritate sunt ioni de oxigen) au în general o acţiune favorabilă asupra organismului, exercitând o acţiune stimulatoare asupra mijloacelor de apărare a organismului împotriva bolilor, reglează funcţiile fiziologice, metabolismul, tensiunea arterială, stimulează funcţiile intelectuale. Aceste efecte sunt legate de faptul că prezenţa ionilor negativi în aer duce la creşterea stabilităţii globulelor roşii şi a eficienţei schimburilor de oxigen, îmbunătăţind astfel respiraţia; scad aciditatea mediului intern, ridicând pH-ul; au un efect calmant asupra sistemului nervos central; regularizează presiunea arterială, cantitatea de colesterol în sânge şi proporţia calciului şi potasiului (Alexandrescu 1988). În încăperi închise numărul ionilor negativi scade, din cauza lipsei factorilor ionizanţi. Numărul lor scade şi mai mult dacă încăperile sunt aglomerate şi dacă se desfăşoară diverse activităţi (ca de exemplu în discoteci, internet-cafe, săli de jocuri şi chiar în sălile sportive – deci aceste activităţi nu au efectul benefic al activităţilor turistice sau sportive în aer liber, în mediu nepoluat). Ventilaţia naturală a acestor spaţii închise este insuficientă pentru schimbarea stării de ionizare a aerului iar ventilatoarele nu sunt eficiente, deoarece scad şi mai mult numărul de ioni negativi.

Dioxidul de carbon, deşi aflat în proporţie foarte redusă în aer, are un rol important în respiraţie, deoarece prin funcţia sa de excitant natural al centrului respirator este reglatorul principal al ritmului respiraţiei. În încăperi închise şi aglomerate ca urmare a procesului de respiraţie cantitatea de CO2 poate să crească iar cea de oxigen să scadă până la valori care produc diverse tulburări. Paralel cu acumularea lui în încăperi se produce şi acumularea altor gaze ca monoxid de carbon, hidrogen sulfurat, amoniac etc, precum şi modificarea în rău a proprietăţilor fizice ale aerului (temperatură, umiditate) ceea ce influenţează negativ termoreglarea, dând o senzaţie neplăcută de „aer stătut”, viciat. Aceste fenomene sunt evidente chiar la o concentraţie de 0,1% a CO2 . De aceea încăperile trebuie aerisite frecvent şi trebuie evitată înghesuirea unui număr mare de persoane în spaţii strâmte, neaerisite. O atenţie deosebită trebuie acordată riscului acesta în cazul dormitoarelor, unde acumularea CO2 poate continua neobservată pe parcursul întregii nopţi. În anotimpul rece unele cantităţi de CO2 pot să provină şi din instalaţiile de încălzit, mai ales în cazul sobelor cu un tiraj deficitar. Este un gaz inodor, de aceea creşterea concentraţiei lui este greu de depistat. Dacă în aer concentraţia sa ajunge la 3% (de o sută de ori mai mare decât cea normală), respiraţia se accelerează şi devine mai profundă. La o pondere de 4% apar reacţii neplăcute ca senzaţie de constricţie toracică, dureri de cap, vâjâieli în urechi, agitaţie psihică, tahicardie, polipnee (respiraţie puternic accelerată), hipertensiune arterială, vărsături, leşin. Prin scoatere la aer, persoana intoxicată cu CO2 îşi revine în câteva minute, dar poate prezenta un timp dureri de cap, sete, stare generală alterată etc. La o concentraţie de 8 -10% se constată pierderea

cunoştinţei şi chiar moarte prin oprirea respiraţiei. Concentraţia de 20% provoacă moartea în câteva minute, prin paralizia centrului nervos respirator. Astfel de accidente se înregistrează relativ frecvent în rândul turiştilor cazaţi în încăperi cu instalaţii de încălzire defecte.

Emanaţiile naturale de CO2 din scoarţa terestră, în general în cadrul manifestărilor postvulcanice, cunoscute sub numele de mofete, sunt folosite pentru tratament balnear, mai ales pentru activarea circulaţiei sângelui, având o acţiune vasodilatatoare periferică. Fiind mai greu decât aerul, CO2 rămâne cantonat în stratul inferior (până la circa 1 m înălţime, putând atinge valori de peste 90%) deci nu este periculos pentru adulţi, dar poate fi letal pentru copii (care datorită înălţimii mici nu depăşesc acest strat) ca şi pentru diverse animale. De aceea este interzisă intrarea cu copii mici la mofetele amenajate pentru tratament (în care gazul mofetic este captat în încăperi special amenajate). În unele peşteri din regiunea mediteraneană (Peştera Cîinelui de lângă Napoli) s-au înregistrat decese din cauza acumulărilor de dioxid de carbon. Cimitirul păsărilor din Carpaţii Orientali (Munţii Bodoc, în apropiere de staţiunea Balvanyos) este o mică arie depresionară (formată prin surparea unei vechi galerii de mină); datorită acumulărilor de dioxid de carbon păsările care trec în zbor razant sau se aşează în locul respectiv mor.

Lacurile Monoun şi Nyos din Camerun fac parte din categoria lacurilor în care nu se produce în mod normal amestecul dintre straturile de apă de la suprafaţă şi cele de adâncime, de aceea ca urmare a emanaţiilor postvulcanice pe fundul lor s-au acumulat cantităţi mari de CO2. În 1984 acesta ieşit brusc la suprafaţă din lacul Monoun, ducând la 37 de decese, considerate pe atunci inexplicabile. Cauza a fost stabilită de-abia în 1986, când a avut loc acelaşi fenomen în lacul Nyos, iar CO2 s-a răspândit în regiunea din jur, provocând moartea a 1800 persoane.

Azotul se comportă ca un gaz indiferent pentru respiraţie, intrând şi ieşind din plămâni fără a suferi modificări. Are totuşi un rol important, pentru că existenţa lui în aer face ca oxigenul să atingă concentraţia optimă pentru respiraţie. Însă în cazul scufundărilor la mare adâncime poate crea probleme deosebite. Presiunea apei creşte odată cu adâncimea, ceea ce face ca şi presiunea aerului inspirat din rezervoare speciale să crească. Azotul inspirat sub presiune se dizolvă în sânge şi în lichidul intercelular din ţesuturi. Dacă revenirea la suprafaţă se face lent, are loc procesul invers, azotul trece din ţesuturi înapoi în sânge şi apoi este eliminat prin plămâni. Dacă însă revenirea este foarte rapidă, azotul se degaje brusc de la nivelul ţesuturilor şi nu se mai poate dizolva în totalitate în sânge, ceea ce duce la apariţia emboliei gazoase (blocarea vaselor de sânge datorită bulelor de gaz). Se produce astfel „boala de decompresiune”, fenomen foarte frecvent în prima etapă a cuceririi adâncurilor mării, când nu se cunoşteau nici cauzele nici posibilităţile de evitare a sa. Se manifestă prin epistaxis (curgerea sângelui din nas), paralizii la nivelul membrelor inferioare şi uneori moartea prin infarct cardiac sau pulmonar. Un alt accident posibil îl consituie narcoza hiperbarică, supranumită şi „beţia adâncurilor” care apare la unele persoane care stau scufundate la adâncimi mari un timp prea îndelungat. Se datorează acţiunii narcotice a azotului şi se manifestă prin stare de euforie, excitaţie, tulburări senzoriale şi de memorie, dezorientare, lipsa de coordonare a mişcărilor, incapacitatea de a reveni la suprafaţă (Alexandrescu, 1988).

Radiaţia solară are efecte diferite asupra organismului uman, în funcţie de lungimea de undă. Se disting radiaţii infraroşii (calorice), luminoase (partea vizibilă a spectrului solar) şi ultraviolete. Intensitatea radiaţiilor creşte cu altitudinea.Variază pe

parcursul zilei şi pe parcursul anului (cu un maxim la solstiţiul de vară). Totuşi efecte puternice ale radiaţiei solare se pot înregistra şi în timpul iernii sau în regiunile reci ale globului, deoarece zăpada reflectă puternic radiaţia incidentă, mărind substanţial gradul de expunere. Pe un munte înzăpezit radiaţia solară poate depăşi de 15 ori valoarea radiaţiei nedăunătoare pentru ochi. Pătrunderea radiaţiilor solare în piele depinde de lungimea de undă a radiaţiei şi de pigmentarea pielii. Răspunsul pielii umane la acţiunea radiaţiei solare (numit fotosensibilitate), este diferenţiat în funcţie de particularităţile individuale: persoanele blonde, cu pielea albă şi ochi albaştri sunt mai sensibile faţă de cele brunete, copiii sunt în general mai sensibili decât adulţii. Fotosensibilitatea descreşte de la piept, abdomen, spate, spre obraz şi extremităţi. Expunerea prelungită la soare fără măsuri de protecţie poate produce insolaţie iar în timp îmbătrânirea pielii, fotodermatoze şi chiar apariţia cancerului de piele.

Radiaţiile infraroşii penetrează superficial pielea, producând efecte locale (încălzire şi înroşire). Afectează şi ochii: expunerea la doze mari poate determina leziuni pe retină sau cataractă. Căldura produsă de acest tip de radiaţie stimulează procesele de reglare a temperaturii corpului; în exces produce transpiraţie, insolaţie, şoc termic.

Radiaţia solară luminoasă este percepută de ochi la nivelul celulelor retinei, de unde impulsul nervos ajunge la centrii optici din hipotalamus, ceea ce duce la stimularea hipofizei şi a altor glande cu secreţie internă, deci are un efect pozitiv, bine pus în valoare de turismul din regiuni „cu cerul mereu senin” ca cele din bazinul Mediteranei.

Radiaţiile ultraviolete (UV) au efecte directe asupra pielii dar exercită şi alte influenţe asupra organismului. Printre cele mai importante efecte asupra pielii se numără înroşirea urmată în timp de bronzare (datorită pigmentului melanină), iar dacă intensitatea expunerii este mare, mai ales la persoane cu pielea albă, la care există un deficit de melanină, pielea este arsă, se înroşeşte puternic, producându-se o senzaţie de usturime, se formează băşici cu lichid, iar apoi pielea se descuamează („se cojeşte”). Efectele asupra părului sunt deschiderea la culoare (mergând în timp până la albire) şi deteriorarea firului. Se pot produce şi inflamaţii ale pleoapelor şi conjunctivei. Efecte generale asupra corpului sunt intensificarea metabolismului general, creşterea secreţiei gastrice, hipotensiune (datorită dilatării capilarelor), hipertiroidism, modificări în funcţia ovariană.

Printre efectele pozitive se numără acţiunea antirahitică, prin favorizarea sintezei în organism a vitaminei D. Persoanele care nu beneficiază de o expunere suficientă la soare (trăind mult timp în spaţii închise sau în oraşe industrializate în care „cupola de poluare” blochează pătrunderea razelor ultraviolete) prezintă adesea carenţe importante de vitamină D şi de calciu (calciul nu se poate fixa în organism în absenţa vitaminei D). La copii se pot produce şi deformări ale oaselor. De asemenea UV contribuie la activarea circulaţiei, a formării hematiilor şi leucocitelor, stimulează activitatea tiroidei şi glandelor suprarenale, activează metabolismul şi măresc rezistenţa la răceală şi la diverse boli infecţioase. Au şi o influenţă pozitivă indirectă prin acţiunea bactericidă şi de ionizare a atmosferei. Cura heliomarină se bazează în mare parte pe efectul pozitiv al radiaţiei ultraviolete.

Dacă până nu demult se punea accentul pe acţiunea favorabilă a radiaţiilor ultraviolete, problemele actuale legate de subţierea stratului de ozon din stratosferă au făcut să treacă în prim plan îngrijorarea cu privire la efectele unei supraexpuneri la aceste radiaţii. Expunerea în exces poate avea efecte nocive, uneori foarte accentuate. Astfel produce arsuri ale pielii (mai ales în cazul expunerii bruşte la soare, de exemplu în

primele zile de concediu la persoane care până atunci au stat la adăpost de soare) şi insolaţie. În caz de expunere de lungă durată poate provoca îmbătrânirea prematură a pielii (fenomen foarte frecvent la persoanele care muncesc mult în aer liber, ca agricultorii, pescarii). La persoanele predispuse şi care în mod natural au o slabă protecţie împotriva radiaţiei solare au apărut şi cazuri de cancer al pielii, de exemplu la scandinavi care şi-au petrecut concediul pe ţărmurile Mediteranei.

Efectele biologice ale radiaţilor UV depind în primul rând de lungimea de undă. Astfel au fost separate în radiaţii UVA (cu lungimi de undă între 400 şi 315 nm), radiaţii UVB (între315 şi 280nm) şi UVC (280-100 nm). În condiţii normale toate radiaţiile UVC şi 90% dintre cele UVB trecând prin atmosferă sunt absorbite de ozon, oxigen, vaporii de apă şi dioxidul de carbon, astfel că la sol ajunge predominant radiaţia UVA şi o mică parte din UVB, care nu produc efecte de fotoionizare (Ionac, 2005). Nebulozitatea scade iradierea cu UV, dar nu o blochează total (se estimează că scăderea iradierii UVB este de circa 30% la 60o lat., de 10% la 20o şi de 20% la ecuator).

Insolaţia se manifestă prin arsuri ale pielii şi/sau ochilor şi simptome provocate de creşterea temperaturii în centrii nervoşi. În formele grave se manifestă prin febră, puls accelerat (tahicardie), dureri de cap şi de burtă, vertij, greţuri, vărsături, orbire temporară. Se poate ajunge chiar la delir şi comă. De obicei după eliminarea cauzei şi eventuale îngrijiri medicale recuperarea este completă în câteva ore.

Arsurile oculare pot avea consecinţe serioase, de la conjunctivită şi arsuri ale corneei, până la alterări ale retinei, uneori ireversibile. În caz de arsuri ale corneei (keratită solară) simptomele apar la 8 ore după ce s-a produs arsura, ochii sunt dureroşi şi uscaţi, apare senzaţia de „nisip în ochi” şi fotofobia, scade acuitatea vizuală. Pleoapele se umflă, ochii se înroşesc şi lăcrimează. Pot apărea şi dureri de cap. Se tratează cu comprese şi odihnă în întuneric. Frecarea ochilor poate produce leziuni de durată.

Fotodermatozele sunt boli de piele declanşate sau agravate prin expunere la soare. Fotosensibilizarea este creşterea sensibilităţii pielii la radiaţiile solare, mai ales ultraviolete. Are diverse cauze, unele necunoscute; printre cele mai frecvente se numără unele deficienţe genetice, ingerarea sau utilizarea externă a unor medicamente. Se manifestă în general prin apariţia pe piele a unor vezicule sau bule, uneori plăci roşii pe care sunt supraînălţate vezicule mici foarte pruriginoase.

De aceea în cadrul activităţilor turistice care implică expunerea prelungită la radiaţii puternice (cură heliomarină, excursii în ţări tropicale) fotoprotecţia este absolut necesară, prin vestimentaţie corespunzătoare, inclusiv purtarea de pălării din materiale uşoare, ochelari de soare de bună calitate, cu grad ridicat de protecţie contra UV şi utilizare de produse protectoare. Acestea pot fi produse-ecran, care reflectă radiaţia şi o împiedică să pătrundă profund sub epidermă sau produse-filtru, care absorb radiaţia şi eliberează energia absorbită prin schimb termic cu pielea. Majoritatea produselor cosmetice fotoprotectoare asociază ecranul cu filtrul, oferind grade de protecţie variate în funcţie de scop. Uneori însă pot da reacţii alergice. Ochelari speciali, care asigură şi protecţia laterală şi cu grad foarte ridicat de protecţie contra UV, sunt absolut necesari la schi, chiar pe timp acoperit (deoarece şi radiaţia difuză este reflectată de zăpadă).

Unele produse medicamentoase administrate pe cale orală (vitamina PP, derivaţii de caroten, antipaludicele de sinteză) oferă o creştere a rezistenţei pielii la acţiunea radiaţiilor. Utilizarea unor astfel de produse este indicată în caz de fotodermatoze.

Umiditatea atmosferică influenţează foarte mult modul în care este resimţită de organism temperatura aerului. Se consideră că o umezeală relativă a aerului în jur de 60% asigură organismului o stare de confort hidric. Valorile care depăşesc 80% crează disconfort datorită umezelii prea ridicate iar cele sub 50% disconfort datorită uscăciunii (Bogdan 2008). Umiditatea ridicată a aerului face mai greu de suportat atât căldura cât şi frigul; frânează pierderea de apă din corp, atât cutanată cât şi pulmonară, astfel că dă naştere senzaţiei de „căldură înăbuşitoare”. Umezeala rece accelerează pierderea de căldură prin radiaţie (datorită conductivităţii mari a apei) şi duce chiar la umezirea hainelor, accentuând senzaţia de disconfort termic. Umiditatea ridicată a aerului favorizează dezvoltarea microorganismelor şi a paraziţilor.

Ceaţa. Dacă umiditatea atmosferică relativă este foarte ridicată (aproape de 100%) vaporii de apă se pot condensa formând mici picături în suspensie, respectiv se formează nori, iar dacă aceştia ajung la nivelul solului, sunt percepuţi ca ceaţă. În funcţie de starea suprafeţei subiacente, ceaţa se poate forma brusc şi se poate risipi la fel de brusc. Ceaţa deasă poate fi foarte periculoasă atât pe şosele şi aeroporturi cât şi pe artere navigabile, vizibilitatea redusă sau nulă ducând adesea la accidente, uneori letale. Reducerea vizibilităţii sub 50 m este considerată un factor de risc pe şosele. Dar ceaţa este de asemenea un factor de risc în cazul drumeţiilor montane, mai ales în golul de munte, unde cărarea nu este foarte evidentă şi unde, datorită distribuţiei radiare a culmilor secundare faţă de nodurile orohidrografice, o mică greşeală de orientare te poate duce foarte departe de locul în care intenţionai să ajungi. Ceaţa se poate deplasa rapid, învăluind pe neaşteptate turiştii şi poate duce la izolarea de grup sau la rătăcirea întregului grup. Este foarte important ca în astfel de situaţii să nu se piardă legătura între membrii grupului (deplasarea să se facă în formă de „şir indian” compact), eventual să se facă o oprire până când se constată o îmbunătăţire a vizibilităţii. Turiştii care se rătăcesc pot ajunge în locuri periculoase, pe marginea prăpăstiilor sau se blochează în hornuri accesibile doar pentru alpinişti. Pe vreme rece şi umedă, imposibilitatea de a ajunge în timp util la o cabană sau alt adăpost poate duce la hipotermie, uneori chiar urmată de deces. Adesea este necesar să se emită semnale sonore pentru a ţine legătura cu alte grupuri sau cu salvatorii montani. Telefoanele mobile măresc foarte mult şansele de salvare, dar în unele locuri nu au semnal.

În schimb în condiţii de vreme caldă şi foarte uscată pierderea de apă prin transpiraţie este foarte ridicată, ceea ce contribuie la răcorirea suprafeţei corpului, dar duce şi la epuizarea rezervelor de apă ale acestuia. Printre cele mai epuizante activităţi organizate pe plan internaţional se numără maratonul nisipurilor în Maroc, care se desfăşoară anual (a ajuns la a 24-a ediţie în 2009, cu circa 1000 participanţi din numeroase ţări) – se străbat pe jos circa 240 km în deşert, în şase etape, din care 42 km de maraton şi o etapă non-stop de 80 km, la temperaturi ce se apropie uneori de 50 oC. Se asigură doar apa, participanţii îşi transportă şi îşi prepară singuri hrana.

Se poate ajunge însă la pierderi ridicate de apă din organism chiar în condiţii de vreme rece, datorită activităţilor turistice care implică mari eforturi (ascensiuni de lungă durată sau pe trasee dificile, adesea cu rucksaci foarte grei, alergări sau alte concursuri).

Pierderea prea mare de apă din corp, necompensată de un aport suficient de lichide, duce la deshidratarea organismului, în diferite grade:

- uşoară (se pierde 3-5% din greutate)- moderată (6-9%)

- severă (peste 10%)Se modifică nivelul de sodiu şi potasiu din organism, ceea ce poate influenţa ritmul cardiac. Scad performanţele fizice şi capacitatea de termoreglare.Efecte ale deshidratării: uscăciunea guriidureri de cap/de rinichioboseală, stare de letargie, confuzierespiraţie acceleratăpuls accelerat (100 bătăi pe minut)ameţealărăcirea extremităţilorochii uscaţi, înfundaţi în orbiteînvineţirea buzelorscăderea tensiunii arterialecrampe musculare

În formă avansată necesită spitalizare. Se evită prin consum ridicat de lichide (dar nu alcool, băuturi energizante, ceai sau cafea, deoarece acestea sunt diuretice).

Praful În anumite regiuni şi în anumite condiţii climatice cantitatea de praf din atmosferă

poate fi destul de ridicată. Particulele solide din aer formează pulberile numite în general praf; sunt în general particule de sol sau provenite din roci necoezive, dar şi produşi de ardere (cenuşă, funingine) sau rezultate din diverse activităţi industriale (ex. ciment). Praful include şi diverse particule de natură organică ca polen şi spori, microrganisme (virusuri, bacterii, ciuperci microscopice etc). O parte din particule se depun treptat la sol, dar cele de dimensiuni foarte mici (de exemplu cele care formează fumul) nu se sedimentează, au o mare putere de a difuza în aer şi pătrund în căile respiratorii până la nivelul alveolelor, de unde sunt eliminate în mare parte prin expectoraţie. Particulele mai mari, care formează praful propriu zis, nu difuzează în aer şi sunt reţinute în general în căile respiratorii anterioare.

În general organismul dispune de mijloace de apărare împotriva pulberilor din aer. Reţinerea pulberilor începe de la nivelul cavităţii nazale şi continuă pe tot parcursul aparatului respirator, prin aderarea la mucoasa care căptuşeşte organele respective; pulberile sunt apoi eliminate din organism prin diverse mecanisme. Astfel particulele de praf reţinute de mucusul secretat de glandele mucoasei în fosele nazale şi bronhiolele terminale sunt transportate cu ajutorul cililor vibratili până la nivelul faringelui, unde mucusul este înghiţit sau expectorat. La eliminarea particulelor de praf reţinute în bronhii contribuie şi fagocitoza realizată de celulele macrofage. Din alveolele pulmonare particulele sunt eliminate mult mai lent prin fagocitare de către macrofagele alveolare, care previn astfel apariţia de leziuni ale pereţilor alveolari şi pătrunderea pulberilor în ţesutul pulmonar. Particulele fagocitate sunt transportate până la stratul de mucus fiind apoi expectorate. Particulele nefagocitate se elimină prin tuse sau strănut.

Totuşi o cantitate prea mare de pulberi în aerul inspirat poate da naştere unor tulburări, de la simple erodări sau procese inflamatorii până la îmbolnăviri grave (pneumoconioze). În plus praful poate transporta şi diverse microorganisme patogene.

La nivelul pielii pulberile pot avea acţiune iritantă. Ele aderă la suprafaţa pielii şi blochează eliminarea secreţiei glandelor sudoripare şi sebacee, producând reacţii

inflamatorii (acnee, piodermite), prurit (mâncărimi) şi reducând capacitatea de transpiraţie şi deci de termoreglare.

Polenul poate provoca alergii (guturaiul fânului) la persoanele sensibile. Alţi alergeni transportaţi pe calea aerului sunt: puful plopilor, penele, firele de păr din blana animalelor.

Microorganismele din aer sunt în general înglobate sau aderente la particulele de praf sau la vaporii de apă. Picăturile de secreţie sunt de origine nazală, buco-faringiană sau bronşică, se elimină în general prin tuse sau strănut, fiind proiectate pe o distanţă maximă de 5 m şi conţin germeni vii. Se sedimentează rapid după eliminare, deci riscul de contaminare este legat de contact direct sau de spaţii închise aglomerate, inclusiv mijloace de transport. Praful microbian este constituit din particule de praf pe care aderă microorganismele de origine animală şi umană. Aceşti germeni pot să provină din picăturile de secreţie sau nucleele de picături care se depun pe diverse suprafeţe sau din dejecţii, secreţii şi excreţii patologice care prin uscare se transformă în pulberi. Bolile aerogene au la origine nucleele de picături şi praful microbian şi se transmit în general pe cale respiratorie (ex. gripa, pojarul, rubeola). Dacă însă praful se depune pe alimente, în apă, pe veselă sau pe mâini, poate transmite boli infecţioase digestive. Prin sedimentare pe leziuni ale pielii poate determina infectarea acestora. Ciupercile microscopice provin în general din locuri umede, neaerisite, unde se formează mucegai şi pot determina micoze şi stări alergice.

Însă în general în regiunile cu potenţial turistic ridicat (munţi, regiuni cu covor vegetal bine dezvoltat) cantitatea de pulberi din atmosferă este mult mai scăzută decât în mediul urban.

AlergeniiAlergia este o reacţie anormală şi specifică a unui organism la contactul cu o

substanţă străină (alergen) care la majoritatea persoanelor nu produce tulburări. Este legată de o sensibilizare la substanţa respectivă: sistemul imunitar produce anticorpi şi limfocite sensibilizate faţă de substanţe inofensive (alergeni) identificate eronat ca antigene periculoase. Astfel de probleme survin la subiecţii predispuşi genetic; au o frecvenţă relativ mare în ţările dezvoltate economic, probabil datorită numărului mai mare de substanţe chimice cu care organismul vine în contact dar şi datorită dereglării unor reacţii imunitare. Poate să apară la turiştii care vin în contact cu diferiţi alergeni atunci când ajung într-un mediu nefamiliar (alte surse de polen, alt tip de hrană, acarieni din locurile de cazare, mai ales din case vechi, înţepături de insecte). Alergiile au manifestări foarte variate: astm, dermatită, rinită alergică. Principalele categorii de alergeni sunt:

- pneumoalergenii, care pătrund în organism pe cale respiratorie: praful din locuinţe şi acarienii din praf, perne, covoare, dar şi polenul, părul de animale, sporii de mucegai, „puricii” (Daphniile) cu care sunt hrăniţi peştii din acvarii, poluanţi industriali;

- trofalergenii, care pătrund pe cale digestivă, îndeosebi substanţe din alcătuirea diverselor alimente sau medicamente (antibiotice, sulfamide, analgezice). Unele alimente sunt de fapt pseudoalergeni – produc simptome de alergie deoarece sunt bogate în histamină, substanţa care declanşează şi efectele alergiei (ex. unele tipuri de brânzeturi, băuturi fermentate, cârnaţi, conserve) sau conţin substanţe care provoacă eliberarea histaminei de către celulele

organismului (ouă, crustacee, nuci, arahide, căpşuni, roşii, ciocolată, peşte, alcool).

Alte categorii de alergeni sunt unele substanţe care pătrund în organism prin injecţii (antibiotice, novocaină, seruri, anestezice locale etc), înţepături de insecte (ţânţari, purici, viespi, albine), căpuşe sau păianjeni.

Şocul anafilactic este o insuficienţă circulatorie severă provocată de o alergie gravă faţă de o substanţă (îndeosebi faţă de unele alimente, medicamente, anestezice locale, înţepături de viespi sau albine). Se declanşează în interval de câteva minute – o oră de la contactul cu substanţa respectivă, cu o intensă senzaţie de rău, mâncărimi în palmă, frisoane, transpiraţii, paloare urmată de înroşire difuză, erupţie (urticarie). Urmează o jenă respiratorie, cădere de tensiune, pulsul devine imperceptibil. Uneori se produc şi vărsături, diaree cu sânge, crize de astm, umflare a feţei. În caz de şoc anafilactic se apelează de urgenţă la un serviciu de reanimare, unde se administrează imediat intravenos adrenalină, eventual corticosteroizi şi antihistaminice; poate fi necesară intubaţia traheală. Dacă nu se intervine la timp, poate duce la deces.

Circulaţia atmosferică. Perturbaţiile atmosferice intense, ca fronturile atmosferice, ciclonii şi anticiclonii, pot determina o suprasolicitare a organismului, afectând în special pe vârstnici, copii, persoane cu labilitate neurovegetativă accentuată sau cu o capacitate de reacţie fiziologică limitată, ca şi pe cei suferinzi de astm, boli cardiovasculare, afecţiuni reumatice. Vântul (în special vântul rece) influenţează puternic modul în care organismul percepe senzaţia de căldură sau de frig, prin faptul că accentuează puternic convecţia (având un rol pozitiv în cazul temperaturilor ridicate şi negativ în cazul celor scăzute). Îmbrăcămintea corespunzătoare atenuează în oarecare măsură efectele negative. Vântul puternic face imposibilă utilizarea instalaţiilor pe cablu (teleferic, telecabină), turiştii rămânând blocaţi la punctele terminus din zona înaltă.

Vântul, mai ales în condiţii de vreme caldă şi uscată, contribuie şi la propagarea rapidă a incendiilor de vegetaţie, care pot pune în pericol case de vacanţă şi chiar staţiuni de odihnă, determinând evacuarea rapidă a turiştilor. Riscurile sunt foarte mari mai ales în cazul schimbării bruşte a direcţiei vântului, care poate dirija focul spre arii considerate în afara pericolului, sau poate bloca retragerea turiştilor din faţa focului. Deplasarea în maşină poate deveni foarte periculoasă, căci în interiorul vehiculelor temperatura poate creşte foarte mult atunci când sunt înconjurate de flăcări. Printre ţările frecvent afectate de incendii de pădure sau de tufărişuri se numără Franţa, Spania, Portugalia, Grecia, SUA, Canada, Australia, Federaţia Rusă (îndeosebi Siberia). Cel mai grav incendiu de pădure din istoria SUA s-a produs în 1871 în statul Wisconsin, distrugând 4850 km2 de pădure – se estimează că au murit circa 2000 de oameni, dar nu se cunoaşte numărul exact, căci loclităţi întregi au fost complet distruse, inclusiv registrele de stare civilă. Printre cele mai grave incendii de vegetaţie recente se numără cele produse în Australia în ziua de 7 februarie 2009 (supranumită „Sâmbăta Neagră”), când după o secetă prelungită sudul ţării a fost afectat de un val de căldură şi vânturi cu viteze de peste 100 km/h. Focul s-a extins din mai multe focare, afectând 4500 km2; au pierit în foc milioane de animale sălbatice şi 173 de persoane şi au fost distruse 3500 de construcţii, dintre care peste 2000 de locuinţe.

Un alt efect al vânturilor puternice îl constituie creşterea cantităţii de praf din atmosferă. Furtunile de nisip sau de praf determinate de vânturi care antrenează particulele de la nivelul solului au loc îndeosebi în regiuni deşertice şi semideşertice dar

efectele se pot resimţi până departe în regiunile învecinate. Sunt frecvente în deşertul Sahara, Peninsula Arabică, Iran, Pakistan, India. În China, Coreea şi chiar în Japonia primăvara astfel de furtuni sunt produse de vânturile care aduc cantităţi imense de praf din Mongolia, nordul Chinei şi Kazahstan. Uneori, de exemplu în Australia sau în sud-vestul SUA şi în regiunea preriilor (Arizona, Texas dar şi Colorado, Kansas, Minnesota, Wisconsin) au loc ca urmare a unei îndelungate perioade de secetă. Pot fi favorizate şi de practici agricole necorespunzătoare în regiuni predispuse la deşertificare. În Australia în 1983 o imensă furtună de nisip pornită din deşert a ajuns până în oraşul Melbourne. O altă furtună de mare amploare, încărcată cu praf roşu-portocaliu, care a redus drastic vizibilitatea, a afectat în septembrie 2009 statul australian Noul Wales de Sud, ducând la restricţionarea traficului aerian şi naval. Praful purtat de vânt a ajuns ulterior până în Noua Zeelandă, străbătând peste 2000 km.

Vânturile care provoacă furtuni de praf sau nisip poartă diferite denumiri locale. Printre cele mai cunoscute se numără simunul (simoom), vânt puternic, uscat, care afectează ţările sahariene şi pe cele din Peninsula Arabică, inclusiv sudul Israelului, Siria şi Iordania; este atât de încărcat cu praf sau nisip că poate sufoca oamenii şi animalele. Ridică puternic temperatura corpului, putând duce la şoc termic. A provocat în decursul timpului pieirea multor caravane. Hamsinul este un vânt uscat şi fierbinte care bate dinspre Sahara în nordul Africii, inclusiv în Egipt – poate atinge 140 km/h. Haboobul, vânt puternic însoţit adesea de descărcări electrice, rezultat din interacţiunea anticiclonului saharian cu masele de aer umed din Golful Guineei sau din Marea Mediterană, este resimţit cu deosebită intensitate în Sudan şi Senegal, unde transportă mari cantităţi de nisip sau praf care înaintează ca un zid ce poate atinge înălţimea de 1000 m. Efecte asemănătoare le are harmattanul din vestul Africii iar în Irak şi zona Golfului Persic şamalul.

Furtunile de praf reduc foarte mult vizibilitatea, afectează astfel activitatea din aeroporturi (multe curse aeriene sunt anulate, deviate sau decalate) şi circulaţia pe şosele dar pot avea şi efect mecanic direct, inclusiv prin deplasarea dunelor. Crează disconfort, întrerup toate activităţile turistice în aer liber şi pot avea efecte negative asupra stării de sănătate, datorită cantităţii mari de particule în aerul inspirat (dureri în gât, crize de astm, probleme oculare). Pot duce şi la transportul la mari distanţe al poluanţilor, viruşilor şi fungilor patogeni. O mare parte a prafului provenit din Sahara este transportat peste Oceanul Atlantic sau Marea Mediterană, unde contribuie la formarea ceţii (particulele de praf constituie nuclee de condensare) care perturbă navigaţia. În funcţie de direcţia şi intensitatea vântului, poate ajunge până în Marea Caraibilor şi pe coastele celor două Americi. Sporii unei specii de Aspergillus (din grupul mucegaiurilor) provenind din vestul Africii (mai ales din porţiunile secate ale lacului Ciad) sunt purtaţi de vânt până în regiunea Caraibelor, afectând atât coralii cât şi populaţia acestor insule (provoacă, mai ales la copii, crize de astm).

Furtunile de praf au luat amploare în ultimele decenii, ca urmare a deşertificării cauzate de creşterea presiunii antropice şi de încălzirea climatică globală. De exemplu se apreciază că furtunile de praf provenite din Sahara sunt de zece ori mai frecvente acum decât în urmă cu 50 – 60 de ani.

Răul de altitudinePresiunea atmosferică este presiunea exercitată de atmosferă asupra Pământului şi

asupra tuturor obiectelor şi organismelor aflate la suprafaţa sa. Se exprimă în mm Hg

(coloană de mercur), în milibari sau, în sistemul internaţional de unităţi, în pascali. Ea este contrabalansată de presiunea egală sub care se găsesc gazele din interiorul corpului. Odată cu altitudinea presiunea scade, producându-se rarefierea aerului. Astfel, dacă la nivelul mării presiunea medie este de circa 760 mmHg, la 1000 m are valoarea medie de 674 mm Hg, la 2000 m scade la 596 mmHg, la 5000 m ajunge la 405 iar la 8000 m la 267 mmHg. Acest fapt a fost folosit şi pentru determinarea expeditivă a altitudinii cu ajutorul altimetrelor.

Dar presiunea aerului variază şi în funcţie de circulaţia maselor de aer; de obicei presiunea atmosferică scăzută anunţând o înrăutăţire a vremii (principiu pe care se bazează barometrele). Există persoane meteosensibile, la care scăderea presiunii provoacă diverse tulburări (dureri reumatice, somnolenţă, migrene).

Deoarece presiunea atmosferică scade invers proporţional cu creşterea altitudinii, deşi proporţia dintre elementele componente ale aerului rămâne aceiaşi, cantitatea de oxigen disponibilă în unitatea de volum (deci implicit în volumul de aer care intră în pămâni prin inspiraţie) scade în valoare absolută, fiind cu circa 15% mai mică la 3000 m şi cu 25% la 5000 m (Alexandrescu, 1988). În decursul ascensiunilor pe munte, persoanele cu o bună stare de sănătate nu prezintă tulburări deosebite până la altitudini de circa 3000 m, ci doar unele modificări fiziologice, respiratorii şi circulatorii. La altitudini mai mari (între 3000 şi 6000 m, în funcţie şi de starea vremii, valorile variabile în timp ale presiunii atmosferice, ritmul de ascensiune, starea generală a persoanei respective) este posibilă apariţia răului de munte (numit şi rău de altitudine, stres hipoxic sau boală de ascensiune). La noi în ţară nu se înregistrează altitudini care să creeze astfel de probleme, dar în prezent tot mai mulţi români sunt atraşi de ascensiuni în Alpi, Caucaz, Ararat şi în chiar Anzi, Himalaya, Kenya, Kilimanjaro. Alpiniştii experimentaţi sunt atraşi acum de „provocarea celor 7 vârfuri” (Top 7): realizarea de ascensiuni pe cele mai înalte vârfuri din Europa (Elbrus 5642 m), Asia (Everest 8850 m), Africa (Kilimanjaro 5895 m), America de Sud (Aconcagua 6959 m), America de Nord (Denali =McKinley, 6194 m), Antarctica (Mt. Vinson 4897 m) şi Oceania (în sens larg: Carstensz Pyramid =Puncak Jaya 4884, în Noua Guinee). La noi această performanţă a fost realizată de Constantin (Ticu) Lăcătuşu, care a fost şi primul român care a urcat pe Everest.

Răul de munte este determinat de oxigenarea insuficientă a ţesuturilor, îndeosebi la persoanele neantrenate sau care nu şi-au dozat bine efortul. Se manifestă în general prin dureri de cap (de la uşoare până la severe, cu senzaţia că „îţi pocnesc tâmplele”), oboseală sau slăbiciune, ameţeli, senzaţie de plutire, perturbări ale somnului (perioade de insomnie alternând cu coşmaruri), greţuri, vărsături, uneori incapacitate de a efectua mişcări, apatie, senzaţie de frig interior, scăderea capacităţii de gândire care poate genera decizii greşite şi dificultăţi de orientare, uneori cu consecinţe dramatice. De aceea ascensiunea trebuie să fie lentă (mai ales la peste 3000 m alt.), pentru ca organismul să aibă timp să se acomodeze (de preferat de la 3000 m ţn sus nu mai mult de 500 m diferenţă de nivel pe zi), şi trebuie realizată o etapă de acomodare, cu două nopţi petrecute la aceiaşi altitudine, între 3000 şi 4000 m, sau o zi de repaus la fiecare trei zile. Prin acomodare creşte ritmul şi profunzimea respiraţiei, se modifică activitatea rinichilor şi creşte numărul de hematii, se intensifică activitatea inimii. Se recomandă şi un aport ridicat de lichide – cel puţin 4 l pe zi. Trebuie să se evite alcoolul, tutunul, somniferele şi analgezicele. De la circa 5000 m în sus de obicei se administrează suplimentar oxigen în amestec cu dioxid de carbon iar peste 8000 m oxigen pur. Totuşi alpiniştii bine antrenaţi

şi cu o foarte bună stare de sănătate reuşesc să se dispenseze de acest aport suplimentar de oxigen, ca şi populaţiile care trăiesc constant la altitudini ridicate (locuitorii din Tibet şi Pamir, unele populaţii din Anzi, şerpaşii din Himalaya), care au adaptări morfologice şi fiziologice, de ex. un număr mai mare de hematii, şi o cantitate mai mare de hemoglobină în hematii, capacitate pulmonară mai mare.

Persoanele care prezintă simptome de rău de altitudine nu trebuie să continue ascensiunea, căci situaţia se poate agrava şi poate fi fatală. Este important să nu fie lăsate singure. Trebuie să coboare până la locul unde s-au simţit bine ultima dată sau dacă nu este posibil să stea pe loc până se acomodează; să se odihnească şi să bea multe lichide.

Răul de altitudine în formă gravă se poate manifesta prin edem pulmonar – exces de lichid în plămâni, care împiedică schimbul normal de gaze, astfel că oxigenul care ajunge la ţesuturi este insuficient pentru a asigura funcţionarea normală a organismului. Principalele simptome: dificultăţi la mers, senzaţia de contracţie a toracelui, tuse din piept, urmată eventual de eliminarea de lichid limpede şi apoi de sînge, oboseală/slăbiciune extremă, hârâit în piept, gâfâit în stare de repaus, puls accelerat (90-100 bătăi pe minut în repaus), cianoza extremităţilor (buze, ungii), febră de până la 38,5oC, transpiraţie, confuzie, colaps, comă. Măsuri: coborâre imediată, asistată, mască cu oxigen.

O formă potenţial fatală de rău de altitudine este edemul cerebral, care se poate instala foarte rapid dacă sunt neglijate primele simptome de hipoxie. Creierul se umflă şi nu mai funcţionează normal – apar stări de confuzie, oboseală, modificări de comportament, „beţie” de altitudine (mers legănat, incapacitate de a merge în linie dreaptă, poticniri şi căzături), dificultăţi de vorbire, vomă, halucinaţii- poate evolua spre orbire, paralizia unui membru, pierderea cunoştinţei şi în final paralizie totală şi comă. Cel afectat trebuie ajutat să coboare imediat la altitudini mai mici (cu cel puţin 500 m) şi să se odihnească.

La punctele de prim-ajutor din masive muntoase cu flux mare de alpinişti se foloseşte în aceste cazuri un sac goflabil („sacul Gamov”) cu rol de cameră hiperbarică, în care se poate realiza o presiune mai ridicată, simulând o coborâre cu până la 1500 m în altitudine.

ApaÎn raport cu cerinţele activităţii turistice se ia în considerare sub mai multe

aspecte.Apa potabilă, utilizată pentru băut, prepararea ceaiului, cafelei sau mâncărurilor,

trebuie să fie incoloră, inodoră şi cu un gust specific, dat de o foarte mică cantitate de săruri dizolvate, să nu fie poluată chimic şi biologic. Totuşi apa din sistemele moderne de alimentare (apa „de la robinet”) nu corespunde întrutotul acestor norme, adesea având urme de clor. Clorinarea apei se realizează în scopul dezinfectării, dar pe termen lung are efecte nefavorabile asupra sistemului digestiv, danturii etc. Temperaturile optime sunt cuprinse între 5 şi 150C; temperaturile mai scăzute pot produce laringite, faringite, inflamaţii ale mucoasei tubului digestiv iar peste 150 apa are un gust neplăcut şi nu potoleşte senzaţia de sete. Apa din fântâni (care provine din pânza freatică) poate avea uneori o cantitate mai mare de săruri care îi imprimă un gust neplăcut (apă sălcie).

Ca urmare a utilizării pe scară largă a îngrăşămintelor azotoase, majoritatea apelor de suprafaţă şi freatice din regiunile agricole sunt poluate cu nitraţi, ceea ce le face improprii pentru consum. În acest caz efectele nu pot fi eliminate prin fierbere nici prin

tehnicile uzuale de epurare a apei. De aceea în prezent în decursul deplasărilor în alte localităţi sau regiuni geografice (inclusiv în cadrul activităţilor turistice) se consumă de preferinţă apă plată, apă minerală sau diverse sucuri, deoarece nu se poate şti exact care este calitatea apei din locurile respective. Sunt însă oraşe ca Parisul sau Roma care au reuşit să asigure o calitate corespunzătoare a apei de la robinet.

Apa preluată din surse neamenajate trebuie fiartă bine, pentru a evita contaminarea cu germeni patogeni. Consumul de apă contaminată este sursa principală a epidemiilor de dizenterie. Apa dură, care conţine o cantitate mai mare de săruri de calciu şi magneziu, este nerecomandată pentru gătit, deoarece alimentele fierb greu şi pierd din valoarea nutritivă.

Apa utilizată pentru asigurarea igienei personale şi de grup (spălat pe corp, pe cap, spălatul veselei şi rufelor) trebuie de asemenea să fie de bună calitate. Apa dură consumă mult săpun şi nu face spumă, astupă porii pielii, o aspreşte, o irită. Folosită pentru spălat pe cap îmbâcseşte părul cu săpun care se îndepărtează apoi foarte greu prin clătire. Acest lucru se explică prin faptul că acizii graşi din săpun formează cu sărurile de calciu şi magneziu dizolvate în apă combinaţii insolubile. Apa contaminată cu germeni patogeni (inclusiv datorită instalaţiilor sanitare defecte) prezintă riscuri de îmbolnăvire.

Apa folosită în activităţi recreative (înot, snorkeling, scufundări, schi nautic, plimbări cu barca, iahting etc) pune de asemenea probleme.

Scăldatul în apa râurilor, lacurilor sau în mare, pe lângă efectul recreativ şi antistres, este un important mijloc de călire a organismului, în combinaţie cu ceilalţi factori de călire (aer, soare, vânt), la care se adaugă presiunea apei şi mişcările executate în apă (îndeosebi cele de înot). În acelaşi timp atenuează efectele negative ale căldurilor excesive din zilele de vară. Reacţia organismului în contact cu apa rece trece prin trei faze. În prima fază se produce o vasoconstricţie periferică, exprimată prin paloare, răcirea pielii şi senzaţie de frig, concomitent cu o vasodilataţie centrală şi mărirea tensiunii arteriale. În faza a doua se realizează o vasodilataţie periferică cu înroşirea tegumentelor, urmată de o senzaţie plăcută de confort termic, datorită acomodării sistemului termoregulator cu temperatura apei. Dacă apa este rece şi se stă prea mult în apă se trece la faza a treia cu senzaţie de frig, paloare, învineţirea buzelor, reacţii la nivelul tegumentului („piele de găină”) şi tremurături, care necesită întreruperea imediată a scăldatului şi încălzirea corpului la ieşirea din apă prin ştergerea energică cu un prosop uscat şi aspru, mişcări, masaj, băuturi calde. Aceleaşi măsuri sunt necesare şi după căderea accidentală în apă rece, situaţie relativ frecventă în cazul unor excursii pe trasee dificile cu turişti neexperimentaţi.

Scăldatul în apa mării are o influenţă mai puternică asupra organismului decât cel practicat în râuri sau lacuri, deoarece sărurile minerale prezente în apă au o acţiune excitantă iar valurile exercită o acţiune mecanică stimulatoare şi aduc mereu noi mase de apă rece.

Totuşi scăldatul implică şi riscul unor accidente grave, de aceea trebuie respectate unele măsuri de siguranţă, iar plajele şi alte locuri unde se practică frecvent şi masiv trebuie să dispună de servicii de intervenţie (de tip Salvamar). Dacă un corp supraîncălzit intră brusc în contact pe aproape toată suprafaţa cu apă foarte rece (sărind în apă adâncă), stimulii primiţi de sistemul nervos de la numeroşii receptori din piele pot determina o reacţie intensă care provoacă stop cardiac, de aceea se recomandă intrarea treptată în apă şi răcorirea prealabilă a corpului prin udare cu mici cantităţi de apă. În

râurile mari se formează adesea vârtejuri subacvatice care îi pot trage la fund pe înotătorii neexperimentaţi. Un alt pericol îl reprezintă cârceii care pot fi favorizaţi de contactul cu apa rece. La mare, pericolul de înec poate veni de la valurile puternice care nu permit întoarcerea la ţărm sau care îi izbesc pe cei care se scaldă, chiar în apă relativ mică. Precauţii trebuie luate îndeosebi în cazul folosirii pentru scăldat a unor râuri sau lacuri în locuri neamenajate. Scăldatul în lacuri afectate de fenomenul de eutrofizare ca urmare a poluării poate determina iritaţii ale pielii şi chiar dermatoze. În ape contaminate cu germeni patogeni există riscul contractării unor boli grave (de exemplu leptospiroză, antrax).

Deşi pentru persoanele sănătoase constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de recreere, scăldatul, mai ales în mare sau în apă rece, este contraindicat pentru persoanele care suferă de boli cardiovasculare, hipertensiune arterială, afecţiuni pulmonare acute, afecţiuni renale, reumatism şi pentru persoanele în vârstă care nu au mai practicat de mult această activitate.

Amenajarea în staţiunile turistice a unor dotări pentru înot (ştrand, piscină) trebuie să corespundă întrutorul regulilor igienice, deoarece aglomerarea unui număr mare de persoane într-un volum de apă relativ mic creşte riscul transmiterii unor boli (în special conjunctivite, otită, boli ale sistemului digestiv, micoze, furunculoze şi alte boli ale pielii). Calitatea apei trebuie verificată periodic prin analize de laborator, chimice şi bacteriologice. Apa trebuie schimbată frecvent iar sursa de alimentare cu apă a bazinului trebuie să fie de bună calitate şi, dacă este necesar, să fie tratată în prealabil prin sedimentare, filtrare şi clorinare. Periodic fundul piscinei trebuie curăţat de sedimentele depuse şi dezinfectat. După ieşirea din bazin este indicat să se facă duş.

Termoreglarea. Omul face parte, ca şi mamiferele şi păsările, din categoria organismelor homoioterme (homeoterme, „cu sânge cald”), care au proprietatea de a-şi menţine relativ constantă temperatura internă a corpului, cu toate că îşi desfăşoară activitatea într-un mediu extern cu mari variaţii de temperatură. Acest lucru se realizează în general prin diverse mecanisme care permit pierderea de căldură (termoliză) sau acumularea de căldură (prin termogeneză). Aceste procese se află sub controlul sistemului neuroendocrin şi implică un consum de energie, al cărui nivel este determinat de durata şi intensitatea stresului termic şi care poate să se reflecte prin suprasolicitare şi un grad ridicat de disconfort.

Pierderile de căldură corporală către mediu se realizează prin radiaţie, convecţie, evaporare. Radiaţia de la nivelul tegumentului este cu atât mai intensă cu cât temperatura exterioară este mai scăzută în raport cu cea a corpului şi cu cât protecţia corpului prin îmbrăcăminte, pături, sac de dormit etc este mai redusă. Contribuie cu circa 60% la pierderea de căldură. Convecţia (circa 15% din pierderi) este consecinţa încălzirii aerului din apropierea imediată a corpului prin radiaţie. Masa de aer încălzită (un strat de circa 1-2 mm) se ridică pe verticală, iar în loc se instalează continuu noi mase de aer mai reci. Pierderile de căldură prin convecţie sunt direct proporţionale cu suprafaţa corpului aflată în contact cu aerul, viteza vântului şi diferenţa de temperatură dintre organism şi mediu şi invers proporţională cu grosimea şi densitatea hainelor sau altor mijloace de protecţie. Utilizarea evantaielor, ventilatoarelor etc are rolul de a accelera procesul de convecţie. Evaporarea (circa 25%) contribuie la pierderea de căldură prin apa eliminată de organism sub formă de vapori, fie prin respiraţie fie prin transpiraţie. Pierderi se pot realiza şi prin conducţie (conductivitate), respectiv prin transferul de căldură de la corpul

uman la un corp sau mediu rece cu care vine în contact (apa din bazine, râuri, mare; podea sau pereţi reci etc).

Senzaţia de frig sau căldură nu este determinată numai de temperatura mediului ambiant, ci este influenţată puternic de alţi factori (umiditate atmosferică, vânt, radiaţie calorică) şi desigur de modul în care reacţionează persoana respectivă (stare de sănătate, vârstă, tip de metabolism, circulaţia sangvină, activitatea desfăşurată, gradul de călire a organismului etc). Dacă temperatura externă este într-un relativ echilibru cu cea internă, nu se realizează nici aport nici pierdere de căldură – aceasta este situaţia de confort termic, intervalul termic care permite această situaţie fiind numit zonă de neutralitate sau de indiferenţă termică. Specialiştii utilizează formule şi diagrame complexe pentru stabilirea indicelui de confort termic.

În funcţie de efectele asupra organismului uman, pe teritoriul României s-au evidenţiat (Teodoreanu, 1983) următoarele unităţi bioclimatice:

Bioclima excitant- solicitantă de câmpie şi podişuri joase din estul şi sudul ţării, cu cantităţi relativ reduse de precipitaţii, viteze moderate ale vântului, cu o solicitare marcantă a sistemului nervos central şi sistemului vegetativ şi a sistemului endocrin. În cadrul său se diferenţiază două subunităţi. A.Bioclima continentală de câmpie şi podişuri joase din sudul şi estul ţării (Câmpia Română, Dobrogea, Pod. Moldovei), cu climat continental mai pronunţat (amplitudini termice mari, precipitaţii reduse, uscăciune a aerului, variaţii accentuate ale stărilor de vreme, insolaţie ridicată). Confortul termic este moderat în decursul verii, frecvent apar situaţii de disconfort din cauza căldurii. Stresul bioclimatic total anual (rezultat din factorii termici, umiditate, vânt) este relativ ridicat. Aceste caracteristici solicită atât procesele de termoreglare cât şi glandele endocrine şi facilitează fixarea calciului în sistemul osos. B. Bioclima de litoral maritim se caracterizează prin cea mai ridicată valoare a insolaţiei de pe teritoriul României, amplitudini termice ceva mai reduse decât în subunitatea precedentă, cantitate redusă de precipitaţii dar o umezeală (relativă şi absolută) a aerului ridicată (cele mai mari valori din ţară după cele de la altitudini de peste 2000 m), vânturi frecvente, atât de tipul brizelor cât şi cele legate de circulaţia generală a atmosferei, adesea cu viteze mari. Confort termic relativ redus. Stresul bioclimatic global este mare, ca şi stresul pulmonar (datorat umidităţii ridicate).

Bioclima sedativ- indiferentă (de cruţare) din regiunile de câmpie din vestul ţării, precum şi din regiuni de dealuri şi podişuri până la 600 -800 m cu valori ale temperaturii şi umidităţii care variază între limite moderate, astfel că sistemul nervos şi cel endocrin sunt mai puţin solicitate. Datele de confort termic evidenţiază în cursul verii un număr mediu redus de zile cu inconfort datorat încălzirii sau vântului, majoritatea zilelor fiind relativ confortabile – răcoroase. Stresul global anual (cutanat şi pulmonar) are cele mai mici valori din ţară în Subcarpaţii Getici.

Bioclima tonică-stimulentă de munte (de la peste 600/800 m la circa 2000 m) se caracterizează prin temperaturi relativ scăzute, amplitudini mici, cantităţi mai mari de precipitaţii faţă de regiunile mai joase, intensitate mare a radiaţiei globale şi a radiaţiei ultraviolete. Stresul cutanat, ca şi cel pulmonar, cresc odată cu altitudinea. Efectele biologice constau în stimularea şi echilibrarea activităţii sistemului nervos central şi vegetativ, stimularea rezistenţei organismului la infecţii şi agresiuni ale mediului ambiant, creşterea numărului de globule roşii, stimularea proceselor de termoreglare. În cazul unor hipertiroidii incipiente contribuie la atenuarea acestui proces.

Hazarde climaticeValurile de frig La temperaturi scăzute organismul reacţionează prin procesul de termogeneză,

care se realizează prin creşterea ratei metabolice. În această situaţie intră în acţiune ficatul, musculatura şi ţesutul adipos.

Când temperaturile sunt foarte scăzute şi organismul insuficient protejat se produc frisoane (fenomen reflex de contractare a musculaturii striate) care contribuie la creşterea producţiei de căldură. În paralel se produce o vasoconstricţie periferică şi reducerea transpiraţiei; ca rămăşiţă a protecţiei prin înfoierea blanei obţinută de mamifere, se produce şi la om o zbârlire a firelor de păr, care în acest caz nu este funcţională. Contracţia muşchilor contribuie la ridicarea temperaturii corpului, de aceea în cursul efortului fizic frigul este mult mai bine suportat decât în repaus. Prelungirea frigului stimulează secreţia glandei tiroide şi a suprarenalelor, determină reducerea numărului de fagocite şi instalarea fenomenelor de imunosupresie, alterarea mucoasei respiratorii şi reducerea activităţii cililor vibratili (de aceea vremea friguroasă şi umedă predispune la îmbolnăviri ale aparatului respirator). La nivelul pielii se produc efecte din două cauze. Pe de o parte frigul este o agresiune directă pentru epidermă, pe de altă parte provoacă o încetinire a circulaţiei în capilarele dermei. De aceea la frig apar reacţii ca uscarea pielii, mâncărimi, crăparea buzelor. La persoanele cu diferite afecţiuni ale pielii (ex. psoriazisul), frigul poate determina agravarea acestora.

În cazul unor temperaturi foarte scăzute, dacă corpul nu este suficient protejat printr-o îmbrăcăminte călduroasă, şi îndeosebi în cazul unor accidente (cădere în apă foarte rece, rătăcire pe timp de viscol, mai ales dacă din cauza oboselii persoana respectivă se aşează jos, renunţând să se mişte, imobilizare datorită traumatismelor produse de căderi pe pante abrupte, de accidente de circulaţie etc) se poate instala fenomenul de hipotermie (scădere a temperaturii interne a corpului) şi chiar se poate ajunge la deces. În prima fază apare tremuratul, respectiv încercarea organismului de a producere căldură prin contracţii musculare rapide. Dacă temperatura internă a organismului scade sub 35o tremuratul încetează, organismul se concentrează pe menţinerea căldurii în jurul organelor vitale (creier, inimă, plămâni) şi blochează circulaţia în membre. Se instalează ameţeala şi dezorientarea, ceea ce explică faptul că unii turişti au murit de frig la o mică distanţă de cabana care i-ar fi putut salva. Pulsul devine lent, intermitent şi slab, apoi vasele de sânge se dilată şi apare o senzaţie de căldură, urmată de starea de inconştienţă şi de stop cardiac. Consumul de alcool, care determină dilatarea vaselor de sânge, măreşte riscul de hipotermie. În munţi există risc de deces prin hipotermie chiar în timpul verii, dacă vremea se înrăutăţeşte brusc iar persoanele surprinse în locuri izolate nu au experienţă şi echipament adecvat. De exemplu trei tineri surprinşi de vreme rea, cu ceaţă, au murit de hipotermie pe vârful Negoiu din Făgăraş pe 2 iulie 1977; cinci turişti din Ungaria în iunie 1974 au murit de hipotermie în căldarea Şerbotei din Făgăraş în urma unei puternice furtuni.

Un alt risc al temperaturilor scăzute îl constituie degerăturile, care determină necroza ţesuturilor afectate.

Forma uşoară de degerătură se manifestă prin înroşire şi/sau cianozare a extremităţilor (mâini, picioare, nas, urechi, bărbie) deoarece din cauza frigului scade debitul de sânge în arteriole prin vasoconstricţie şi se produce o acumulare de sânge în

sistemul venos de întoarcere. Prin mişcare sau fricţionare energică (eventual cu zăpadă) se activează circulaţia sângelui, revenindu-se la o situaţie normală. Se poate folosi şi suflarea de aer cald din gură sau scufundarea extremităţilor în apă caldă (dar nu fierbinte). Nu se recomandă încălzirea bruscă.

În faze mai avansate pielea se albeşte sau devine gălbuie-cenuşie, ceroasă, întărită dar încă flexibilă – la reîncălzire apar dureri puternice.

La temperaturi foarte scăzute, mai ales în condiţii de imobilitate prelungită, purtarea de îmbrăcăminte sau încălţăminte prea strâmtă etc se pot produce degerături foarte grave. Se manifestă iniţial printr-o senzaţie de pişcătură urmată de amorţire treptată, după care sensibilitatea se pierde (nervii nu mai transmit informaţii, aşa că persoana afectată nu-şi dă seama de gravitatea situaţiei). Pielea este albă şi rece, după care devine violacee şi umflată iar în formele grave netratate se formează băşici cu lichid, urmate de cangrenă. În cazurile foarte grave (accidente la turişti sau alpinişti, urmate de o imobilizare îndelungată în zăpadă, alcoolici care adorm pe câmp sau în stradă, drumuri lungi în condiţii de iarnă foarte aspră, ca în Siberia, Arctica, Antarctica) se poate ajunge la pierderea organului prin amputaţie chirurgicală. O încălzire prea brutală este periculoasă, ca şi baia fierbinte sau fricţionarea puternică. Ca măsuri de protecţie se recomandă îmbrăcăminte adecvată, nu prea strâmtă pentru a nu stânjeni circulaţia sângelui, în general mai multe rânduri de haine, între care se acumulează aer, din materiale naturale, care permit ventilaţia şi eliminarea transpiraţiei.

ViscolulViscolul este definit de meteorologi ca un transport de zăpadă deasupra suprafeţei

pământului provocat de vânt puternic şi turbulent, însoţit sau nu de ninsoare. Viscolele sunt provocate de interacţiunea a două mase de aer cu caracteristici fizice diferite. De exemplu în România sunt legate de advecţia maselor de aer polar sau arctic care interacţionează cu aerul mai cald, umed, mediteranean (în special cicloni mediteraneeni cu caracter retrograd). Intervine şi barajul orografic reprezentat de Carpaţi, de aceea cele mai puternice viscole au loc în estul şi sud-estul României. După O.Bogdan (1999) viscolul are caracter de fenomen de risc în următoarele situaţii:

-se înregistrează vânturi cu viteze mari şi ninsori deosebit de abundente în plin sezon de iarnă;

- se înregistrează viscole foarte timpurii sau foarte târzii în extrasezon, când turiştii nu sunt pregătiţi pentru astfel de situaţii. În munţii înalţi acest risc este deosebit de ridicat, surprinzând turiştii fără echipament adecvat şi pe trasee „de vară” care devin impracticabile.

Cantitatea mare de zăpadă căzută în timpul viscolului şi intensificările de vânt care spulberă şi troienesc zăpada pot avea consecinţe deosebit de grave pentru persoanele surprinse de acest eveniment în afara locuinţelor, uneori la mari distanţe de orice adăpost posibil, chiar dacă se află într-un autovehicul, deoarece troienirea zăpezii poate produce întreruperea circulaţiei rutiere şi feroviare. Vântul puternic împiedică funcţionarea instalaţiilor pe cablu, lăsând turiştii izolaţi în cabanele montane. Poate duce şi la distrugerea acoperişurilor, mai ales în cazul unor construcţii uşoare. Acţiunea mecanică a vântului poate produce ruperea cablurilor electrice şi telefonice.

Răcirea corpului uman este rapidă şi intensă din cauza vântului puternic. Asocierea temperaturilor scăzute cu vântul puternic şi cu drumurile troienite poate provoca hipotermie, degerături grave şi chiar decese.

Valurile de căldură. La temperaturi ridicate ale mediului ambiant organismul trebuie să depună eforturi pentru menţinerea la valori optime a temperaturii interne, pentru combaterea acumulării de căldură în organism. Termoliza (pierderea de căldură) se realizează prin vasodilataţie periferică (prin care se cedează în mediul ambiant o cantitate mai mare de căldură) şi transpiraţie. Transpiraţia excesivă poate avea ca efect spolierea organismului de unele elemente (în special sodiu, potasiu şi azot) iar prin pierderea masivă de apă poate duce la concentrarea sângelui. Căldura determină şi o reducere a secreţiei gastrice, de aceea consumul de alimente mai greu digerabile la temperaturi ridicate poate provoca indigestii. Consumul de alcool poate avea consecinţe foarte grave (congestie cerebrală).

Căldura excesivă poate genera reacţii de intoleranţă caracterizate, printre altele, prin greţuri, parestezie (senzaţie anormală, nedureroasă, dar neplăcută, la nivelul pielii corpului). Se poate manifesta prin furnicături, redoare a pielii, adică senzaţie de piele „cartonată”, amorţire şi uneori pierderea cunoştinţei. Pot apare importante variaţii hormonale care exprimă o reacţie nespecifică la stres, ex. creşterea proporţiei cortizolului (care poate fi considerat un indicator al intoleranţei la căldură). Creşterea în sânge a cortizolului precedă cu puţin apariţia senzaţiei subiective de neplăcere trăită de subiecţii supuşi la temperaturi ridicate. Această creştere are loc mai repede în prezenţa unor factori de stres supraadăugaţi ca poziţie corporală inconfortabilă, încăpere neaerisită iar la temperaturi prea ridicate se poate produce un şoc termic (caloric).

Şocul caloric se manifestă prin temperatură internă ridicată (peste 400 C măsurată rectal), facies cenuşiu, piele uscată şi fierbinte, ochi tulburi, slăbiciune musculară, stare de prostraţie, eventual crize convulsive şi de obicei necesită spitalizare. Este foarte grav la copiii sub doi ani, la care reglarea termică este deficitară.

Căldurile excesive pot fi foarte periculoase pentru persoanele neobişnuite cu astfel de situaţii, de exemplu turişti neantrenaţi din zona temperată ajunşi în ţări tropicale, dacă se aventurează pe trasee lungi în timpul zilei şi nu beneficiază de aer condiţionat şi alte măsuri de protecţie în locurile de cazare. Vulnerabilitatea la temperaturi ridicate a persoanelor din regiuni unde acestea nu apar în mod obişnuit a fost pusă în evidenţă de valul de căldură din august 2003 din Franţa, care a determinat aproape 15 000 de decese, în special bătrâni singuri care locuiau în mansarde care s-au supraîncălzit.

Furtunile influenţează câmpul electric terestru. Acest câmp se formează în general datorită sarcinilor electrice negative ale suprafeţei terestre şi a celor pozitive acumulate în aerul din apropierea solului. Se crează astfel între sol şi aer o diferenţă de potenţial, gradientul crescând odată cu depărtarea de suprafaţa solului. În condiţii obişnuite, la suprafaţa pământului diferenţa de potenţial este de circa 150 volţi, astfel că pentru o persoană cu înălţimea de 160 cm diferenţa de potenţial între cap şi picioare este de 225 volţi, în locuri deschise. În oraşe şi mai ales în încăperi închise câmpul electric este nul. Suprafeţele de nivel ale câmpului electric atmosferic sunt în general paralele cu suprafaţa globului, urmărind mai mult sau mai puţin neregularităţile reliefului, liniile de curent apropiindu-se în dreptul formelor pozitive de relief şi îndepărtându-se în dreptul celor negative, astfel că pe vârful munţilor câmpul electric este mai intens decât în văi şi în câmpii. Gradientul creşte în caz de vreme închisă, este negativ pe timp de ploaie, fluctuează intens în timpul furtunilor. Micile picături care alcătuiesc norii sunt încărcate electric. Încărcarea atmosferei cu electricitate dă naştere fenomenelor orajoase (orajelor): fulgere (descărcări electrice între doi nori) şi trăznete (descărcări electrice între un nor şi

un obiect de pe suprafaţa terestră – arbore, construcţie, stâncă etc, care se produc atunci când diferenţele de potenţial electric între nori şi sol sunt foarte ridicate, de 10 - 20 milioane de volţi). Zgomotul caracteristic care le însoţeşte – tunetul – este produs de încălzirea şi răcirea bruscă a aerului din jurul descărcării electrice. Deoarece viteza de propagare a luminii este mult mai mare decât viteza sunetului, există un decalaj între perceperea fulgerului şi cea a tunetului, cu atât mai mare cu cât distanţa faţă de observator este mai mare (deci în funcţie de scăderea sau creşterea acestui decalaj se poate aprecia dacă norii de furtună se apropie sau se îndepărtează faţă de punctul de observaţie). În general trăznetul loveşte obiectele mai înalte de la suprafaţa solului, de aceea în timpul furtunilor cu descărcări electrice nu este indicată adăpostirea sub arbori înaţi. De asemenea este atras de obiectele metalice (coasă, sapă, mai ales dacă sunt purtate pe umeri, piolet sau ciocan de geolog). Se estimează că printre arborii cei mai predispuşi de a fi loviţi de trăznet se numără stejarul şi plopul. Trăznetul poate lovi însă şi suprafaţa terenului, mai ales în cazul vârfurilor de munte izolate, stâncoase. În trecut era un mare pericol pentru locuinţe, mai ales pentru cele mai înalte; acum acestea sunt protejate cu paratrăznete. Totuşi se mai pot înregistra accidente, mai ales în cazul unor construcţii izolate (şoproane, sălaşe etc) care nu beneficiază de astfel de instalaţii. Uneori trăznetele pot declanşa incendii de pădure greu de stăvilit (fenomen relativ frecvent în pădurile din America de Nord). Trăznetul provoacă de obicei moartea instantanee datorită gradientului de tensiune care produce distrugerea sistemului nervos, sincopă cardiacă şi hipertensiune. Descărcările electrice pot provoca şi accidente aviatice. În cadrul observaţiilor meteorologice există o reţea naţională de detecţie fulgere.

Se consideră că oscilaţiile câmpului electric influenţează în multiple feluri organismul uman, totuşi nu există suficiente date experimentale concludente privind mecanismul şi intensitatea acestor influenţe. Una dintre modalităţile de influenţare ar putea fi legată de acţiunea câmpurilor electrostatice asupra sistemului nervos central, prin modificarea activităţii electrice corticale. Creşterea frecvenţei impulsurilor electromagnetice în atmosferă ar putea explica fenomene ca durerea resimţită în locul unui membru amputat, înrăutăţirea stării generale a unor bolnavi şi a persoanelor meteosensibile, creşterea frecvenţei naşterilor, accidentelor, deceselor, înainte de declanşarea unor furtuni violente (când aerul este puternic încărcat cu electricitate).

Cele mai violente fenomene extreme de tipul furtunilor au loc în zona caldă a globului, fiind determinate de ciclonii tropicali. Sunt cunoscute sub numele de uragane sau, în estul Asiei, cel de taifunuri.

Taifunurile şi uraganele prezintă pericol prin- agresiunea mecanică directă a vântului- fenomenele însoţitoare (precipitaţii abundente, inundaţii, valuri marine,

fenomene orajoase).Furtunile tropicale se formează deasupra oceanelor, în general între 8 şi 15 grade

lat. N şi S şi la temperaturi ale apei de peste 27 grade; sunt însoţite de descărcări electrice şi de mari cantităţi de precipitaţii. Sunt provocate de diferenţele de încălzire dintre uscat şi mare, ceea ce duce la mari variaţii termice şi barice, determinând o dinamică atmosferică excepţională (Teodoreanu, 2007). În funcţie de intensitate, stadiile caracteristice sunt: perturbaţie tropicală, depresiune tropicală, furtună tropicală, uragan. Aerul cald şi umed aflat deasupra apei suferă o mişcare ascendentă, în spirală, ajungând în atmosfera înaltă. La nivelul suprafeţei apei presiunea scade, astfel că în zonă este atras

aer mai rece şi se formează ciclonii tropicali, cu mare forţă distructivă, care pot atinge viteze ale vântului de 300 km/h. În centrul ciclonului există o zonă de calm atmosferic de 30-50 km în diametru, numită „ochiul ciclonului”. Pot antrena volume imense de apă marină în interiorul uscatului. Se apreciază că energia degajată de acţiunea unui ciclon tropical este egală cu cea degajată de câteva mii de explozii atomice, iar pagubele pot fi enorme, inclusiv pierderi de vieţi omeneşti (în urma prăbuşirilor de acoperişuri, construcţii, arbori, antrenării maşinilor în apă, scufundării unor ambarcaţiuni etc). Acţiunea uraganelor tropicale interferează frecvent cu activitatea turistică, deoarece este foarte intensă pe litoral (unde îşi petrec vacanţele sau week-endul numeroşi amatori de plajă, înot, plimbări cu mici ambarcaţiuni de agrement, surfing, snorkeling, pescuit etc) şi în insulele frecventate de vasele de croazieră şi considerate de turişti „paradisuri tropicale”.

Distrugeri importante provocate de ciclonii tropicali afectează periodic Asia de sud şi sud-est (Filipinele, Taiwanul, Japonia, Indonezia, Indochina, India), vestul Pacificului de Sud şi Pacificul de est, Caraibele, America centrală, Mexicul, SUA. Din această cauză au murit în Bangladesh şi Bengalul de vest peste 300 000 ( după unele estimări chiar 500 000) de oameni în 1970 (în inundaţiile provocate de ciclonul Bhola, format deasupra golfului Bengal) şi peste 130 000 în 1991, când forţa ciclonului a fost mai mare şi pagubele materiale imense, dar sistemul de avertizare şi măsurile de adăpostire au funcţionat mai bine, iar circa 2 milioane de oameni au fost evacuaţi la timp din calea ciclonului. Ciclonul Nargis a ucis în 2008 în Myanmar circa 140 000 de oameni. Printre cele mai distrugătoare uragane abătute asupra SUA s-a numărat cel din aria lacului Okeechobee din Florida din 1928, când ruperea unui dig a determinat inundarea unor întinse suprafeţe şi moartea a peste 1800 de persoane. Anul 2005 s-a remarcat prin cel mai activ sezon de uragane din vestul Atlanticului înregistrat vreodată – cu 15 uragane dintre care 7 majore, patru dintre ele atingând categoria 5 (cea mai mare). Dintre acestea uraganul Katrina din august 2005 a produs cele mai mari pagube materiale. Format în aria arhipelagului Bahamas, a traversat Florida ca un uragan moderat, de categoria 1, dar a crescut foarte mult în intensitate când a ajuns deasupra apelor din Golful Mexic, neobişnuit de calde la acea dată. S-a abătut apoi asupra sud-estului SUA, distrugând sistemul de diguri de protecţie al oraşului New Orleans, care a fost inundat în proporţie de 80%. Au avut loc evacuări masive de populaţie, totuşi s-au produs şi peste 1500 de decese (după alte surse1836 de decese). Cea mai mare intensitate a avut-o însă uraganul Wilma din oct. 2005, care a produs mari pagube în SE SUA şi a devastat complet insula Cozumel din apropierea peninsulei Yucatan, importantă arie turistică a Mexicului.

Totuşi, deoarece în prezent mijloacele moderne de supraveghere meteorologică dau posibilitatea ca direcţia de deplasare a unui ciclon tropical să fie anticipată cu o destul de bună aproximaţie, marile nave de croazieră au posibilitatea să-şi devieze cursul, evitând pericolul, iar pe uscat se iau măsuri de avertizare şi de evacuare a turiştilor şi chiar a localnicilor şi de protejare a locuinţelor în zonele de mare risc, astfel că se poate reduce mult numărul victimelor.

Tornada este un ciclon mic ca extensie a bazei (cu un diametru al bazei de zeci de m până la un km), dar extins pe verticală, în formă de pâlnie, cu o mişcare de rotaţie turbionară violentă. Poate atinge solul sau se poate dezvolta la oarecare înălţime deasupra solului. Viteza mişcării turbionare este de 400-800 km/h iar cea a deplasării orizontale de

40-60 km/h. Sunt deosebit de distrugătoare pe teritoriul SUA (mai ales în statele din sud şi din vestul mijlociu), unde se înregistrează între 700 şi 1000 tornade anual. Destul de frecvente sunt şi în sudul Asiei, mai ales în Bangladesh (unde în 1989 s-a înregistrat tornada cu cele mai multe victime, circa 1300 de persoane, şi distrugerea totală a arborilor şi locuinţelor pe traseu, lăsând 80 000 de oameni fără adăpost) şi India (unde în 1998 o tornadă a ucis 160 de persoane şi a lăsat alte 10 000 fără locuinţă în statele Bengalul de Vest şi Orissa). Se produc însă şi în alte regiuni ca Japonia, China, nordul Americii de Sud, Australia, sudul şi estul Africii, rareori în Europa. În România fenomenul tornadelor devastatoare era necunoscut, totuşi unele tornade de mici proporţii (vârtejuri de vânt) s-au produs şi la noi de-a lungul timpului. La 12 august 2002 în jud. Ialomiţa, la Făcăieni, o tornadă cu durata de 4 minute a dus la 3 decese, 10 răniţi, 14 case distruse total şi numeroase altele distruse parţial, a doborât 200 ha de pădure şi 6 stâlpi de înaltă tensiune (Teodoreanu, 2004).

Grindina este o formă de precipitaţii solide alcătuită din granule de gheaţă transparente sau opace, sferice sau colţuroase, cu dimensiuni variabile (în general diametre între 0,5 şi 50 mm). Însoţeşte aversele de ploaie, uneori cu aspect de furtună, caracteristice sezonului cald al anului, când instabilitatea maselor de aer este foarte mare. Deşi în general produce pagube mai ales culturilor agricole, atunci când dimensiunile granulelor sunt foarte mari prezintă riscuri şi pentru oameni, dacă sunt prinşi în câmp deschis, deci fără posibilitatea de adăpostire rapidă. Se înregistrează şi cazuri de distrugere a parbrizelor autoturismelor şi chiar a acoperişurilor unor construcţii uşoare.

Hazarde şi riscuri biologice O serie de animale pot fi factori de disconfort şi chiar de risc. În unele regiuni ale

globului disconfortul produs de muşte, ţânţari, furnici, poate fi foarte ridicat, necesitând măsuri energice de combatere pentru ca zona să poată deveni atractivă din punct de vedere turistic. Termitele afectează structurile de lemn ale clădirilor din zona tropicală, inclusiv diverse construcţii cu specific local destinate turiştilor, până la distrugerea totală a lor. Un aspect neplăcut îl dau ciorile care invadează în număr mare oraşele. În apa mărilor şi oceanelor sunt factori de disconfort meduzele cu tentacule urticante sau micii crustacei care ciupesc. Dintre plante pot produce disconfort plantele cu ghimpi, cele care conţin şi uneori chiar emană substanţe iritante (ex. laptele cucului, Dictamnus albus), urzicile etc. Ciupercile otrăvitoare sunt adesea cauza unor intoxicaţii grave, chiar letale (unele specii toxice sunt foarte asemănătoare cu speciile comestibile, fiind uşor de confundat) dar şi numeroase alte plante toxice pot provoca accidente.

Specii animale care pot inocula venin. Principalele tipuri de venin sunt cele cu acţiune hemotoxică (care produc distrugerea hematiilor sau a pereţilor vaselor de sânge, provoacă coagularea sângelui sau dimpotrivă împiedică coagularea sângelui, ducând la hemoragii puternice; adesea provoacă şi necroza ţesuturilor) şi cele cu acţiune neurotoxică (asupra sistemului nervos, blocând transmiterea impulsurilor nervoase şi provocând paralizii). Fiecare specie are însă o compoziţie specifică a veninului (uneori un amestec complex de toxine), deci pentru contracarare poate să fie folosit doar serul antivenin adecvat speciei respective.

O serie de animale veninoase trăiesc în mare, fiind periculoase pentru cei care practică turismul balnear. Aşa sunt în apele litorale ale Australiei meduzele din clasa Cubozoa („meduze cubice”), cu tentaculele dotate cu numeroase celule urticante. Dintre acestea cele mai periculoase sunt Chironex fleckeri, numită şi viespe de mare, şi meduza

irukandji, mică cât o unghie dar extrem de veninoasă, contactul cu tentaculele ei provocând dureri foarte puternice, aproape insuportabile, crampe musculare, senzaţie de arsură, greaţă, vomă, hipertensiune. Înţepăturile acestor meduze necesită spitalizare imediată – fără tratament adecvat se poate ajunge la deces. O specie înrudită cu meduzele numită fregata portugheză, provoacă pe litoralul Australiei peste 10 000 de înţepături pe vară, ce dau dureri puternice, febră, reacţii alergice, uneori decese.

Pentru înotători, scufundători şi pescari sunt periculoase şi pisicile de mare – nume sub care sunt cunoscute diferite specii de peşti bentonici din familia Dasyatide, înrudiţi cu rechinii, cu corp plat, rombic, terminat cu o coadă lungă şi subţire în formă de bici, dotată cu unul sau mai mulţi spini veninoşi. Pisicile de mare nu atacă omul dar pot lovi cu coada dacă sunt capturate sau se calcă accidental pe ele, când stau ascunse în nisipul de pe fundul apei, astfel că spinii pot produce răni grave. Uneori se poate ajunge chiar la deces, ca în cazul celebrului ecologist Steve Irwin, „vânătorul de crocodili” australian. Scorpiile de mare sunt o familie de peşti din mările tropicale şi temperate, cu spini ascuţiţi acoperiţi cu un mucus extrem de veninos, ce poate produce accidente grave. Cel mai veninos peşte din lume, peştele-piatră din apele litorale ale Australiei, are spini dorsali veninoşi şi este greu de observat, pentru că se confundă cu pietrele de pe fund, astfel că accidentele se produc de obicei pentru că turiştii care intră în mare calcă fără să-şi dea seama pe el şi astfel veninul le intră în corp.

O serie de păianjeni veninoşi constituie factori de disconfort şi uneori chiar de risc, deşi turiştii vin rareori în contact cu ei. Sub numele de văduva neagră sunt cunoscute diverse specii de păianjeni din genul Latrodectus răspândite în America de Nord, o specie în regiunea mediteraneană şi Asia vestică şi centrală, o alta în Australia. La specia mediteraneană de văduvă neagră muşcătura este dureroasă dar foarte rar letală, în schimb speciile americane şi cea australiană sunt mai periculoase, provoacă reacţii locale foarte puternice şi chiar decese. Păianjenii veninoşi din genul Phoneutria din America de Sud şi centrală dispun de un venin care conţine o neurotoxină foarte puternică – pentru om muşcătura lor este de obicei doar foarte dureroasă, dar trebuie intervenit de urgenţă, căci sunt şi cazuri când poate fi letală. Deşi scorpionii au o reputaţie bine stabilită de animale veninoase şi înţepătura lor este foarte dureroasă, numai câteva din cele peste 1000 de specii prezintă pericol pentru om. Dintre acestea se remarcă scorpionul comun (Buthus occitanus) răspândit în sudul Europei şi nordul Africii (subspecia din Africa fiind mai veninoasă decât cea europeană)şi scorpionul cu coada grasă (Androctonus australis) răspândit în regiuni aride şi semiaride din Africa, Peninsula Arabică şi vestul Asiei, considerat cel mai periculos dintre scorpioni. În cazul scorpionului Leiurus quinquestriatus, răspândit în nordul Africii, Peninsula Arabică şi vestul Asiei, decesul survine de obicei ca urmare a şocului anafilactic provocat de venin, la persoanele cu sensibilitate mai mare. În schimb veninul scorpionului imperial, adesea prezentat ca foarte periculos în filmele de groază, are de fapt în cele mai multe cazuri doar o acţiune slabă asupra omului (totuşi în unele cazuri înţepătura poate fi foarte dureroasă), poate însă să ciupească foarte tare cu cleştii dacă nu este lăsat în pace.

Deşi nu atacă intenţionat omul ci caută să-l evite, şerpii veninoşi pot ajunge să muşte atunci când se simt ameninţaţi, de exemplu când sunt călcaţi accidental, atinşi cu mâna sau surprinşi în locul în care s-au adăpostit. Printre cei care provoacă accidente grave şi chiar decese dacă nu se intervine la timp cu ser antivenin adecvat speciei respective de şarpe se numără în Europa, inclusiv în România, vipera comună şi vipera cu

corn, în vestul Europei şi aspida (Vipera aspis), în America şarpele cu clopoţei numit şi crotal şi şerpii de coral, în Asia cobra indiană dar şi numeroşi alţi şerpi veninoşi, în Africa viperele pufăitoare şi şerpii mamba, înrudiţi cu cobrele, în special mamba negru. Veninul inoculat prin muşcătura de viperă provoacă necroza ţesuturilor şi o reacţie inflamatorie severă, potenţial letală.

Atacuri de animale. În anumite situaţii, de exemplu excursii individuale sau în grupuri mici în parcuri naţionale sau regiuni muntoase izolate, campări cu cortul, foto-safari, turiştii pot fi expuşi la atacul unor animale mari. În România se înregistrează accidente sporadice datorate urşilor (inclusiv prin pătrunderea în corturi în căutare de mâncare), în Africa se produc ocazional atacuri de rinoceri (care se pot repezi chiar la maşini), lei, elefanţi, hipopotami, în America de Nord pot fi agresivi urşii negri, grizzly, pumele, în Asia tigrii şi elefanţii. În Australia s-au semnalat câteva atacuri ale câinilor dingo asupra copiilor mici. Şi în munţii noştri câinii ciobăneşti, obişnuiţi să apere turmele şi stânele, pot fi foarte agresivi cu străinii, mai ales în locuri izolate, puţin frecventate de turişti, deci unde nu sunt învăţaţi cu prezenţa acestora. Muşcăturile de animale domestice sau sălbatice pot provoca infecţii locale grave, fie datorită bacteriilor din gura animalului, fie prin faptul că lezarea tegumentului expune organismul la acţiunea bacteriilor din aer, sol, praf. Este necesară prezentarea rapidă la medic (pe cât posibil înainte de apariţia semnelor de infecţie). În plus muşcăturile pot provoca îmbolnăviri grave (tetanos, hepatită B), fiind necesară vaccinarea antitetanică. Febra „muşcăturii de şobolan”, întâlnită îndeosebi în Asia, poate da complicaţii foarte serioase.

În diverse regiuni cu climat tropical sau subtropical, de exemplu în nordul Australiei, se înregistrează uneori atacuri ale crocodililor, unele râuri fiind considerate periculoase pentru scăldat şi chiar pentru canotaj cu ambarcaţiuni uşoare. În mări şi oceane pentru înotători, scufundători şi surferi există riscul întâlnirii cu rechinii, dar numai patru specii din cele peste 300 existente atacă omul fără a fi provocate şi determină decese (în general ca urmare a hemoragiilor masive) sau mutilări grave. Cele mai frecvente atacuri asupra înotătorilor sunt atribuite Marelui Alb (Charcharodon chararias), care poate depăşi 6 m lungime. Este întâlnit în toate oceanele – cele mai grave atacuri s-au produs în largul coastelor Australiei, Californiei şi Asiei de Sud-Est (inclusiv Hong Kong). Uneori atacă surferii şi chiar ambarcaţiunile mici. Rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier) care trăieşte în apropierea recifilor de coral, pătrunzând uneori în estuare şi porturi, poate fi de asemenea foarte periculos, atacurile sale fiind de obicei mortale. Este răspândit în regiunile calde şi subtropicale ale oceanelor, în număr mare fiind întîlnit în partea centrală a Oceanului Pacific, inclusiv în apele din arhipelagul Hawaii, unde constituie o ameninţare pentru numeroşii turişti americani care îşi petrec aici concediile. O altă specie implicată în atacuri letale asupra oamenilor este rechinul- taur (Charcharhinus leucas) răspândit în ape litorae tropicale şi subtropicale, dar care pătrunde şi în unele fluvii şi lagune. Printre regiunile în care a ucis oameni se numără apele litorale ale Floridei şi Australiei dar şi fluviul Gange. Se consideră că ruda sa, rechinul lui Longiman (Charcharhinus longimanus), a provocat chiar mai multe decese, ca urmare a atacurilor asupra supravieţuitorilor unor naufragii sau prăbuşiri de avioane în mare. Totuşi atacurile asupra înotătorilor din largul plajelor sau asupra surferilor sunt puţin probabile, deoarece este o specie care trăieşte în general departe de ţărm.

În vederea protejării plajelor foarte căutate de turişti, în Australia şi în Hong Kong au fost instalate plase speciale contra rechinilor; deşi nu asigură o protecţie absolută, au

redus foarte mult cazurile de atac. Scufundătorii profesionişti şi biologii marini, care se expun în mai mare măsură riscului întâlnirii cu rechinii, pot folosi dispozitive speciale, purtate individual, care crează un câmp electromagnetic destinat să ţină la distanţă rechinii, sau arme cu bioxid de carbon, pentru tragere sub apă (care trebuie manevrate însă cu mare grijă, căci pot răni sau chiar ucide alţi înotători).

Rechinii din Marea Neagră sunt inofensivi.Boli transmise de animale. Chiar fără a ataca direct omul, animalele pot

transmite diverse boli. Leptospiroza este o boală infecţioasă provocată de o bacterie spiralată din genul Leptospira. Rezervorul bolii îl constituie animalele sălbatice, şoarecii şi şobolanii, de la care se contaminează uneori animalele domestice; bacteriile sunt excretate prin urină. Omul se contaminează îndeosebi prin scăldat în râurile sau lacurile în care frecvent sunt adăpate vitele, sunt spălaţi caii etc, îndeosebi dacă prezintă leziuni ale pielii (chiar zgârieturi infime) şi mult mai rar prin contact direct (ex. muşcătură de şobolan sau de câine). Incubaţia durează 10 zile, apoi se instalează o febră ridicată, frisoane, dureri musculare puternice, dureri de cap pulsatile. După 48 de ore pot să mai apară: icter intens, sindrom meningeal (greţuri, înţepenire a cefei), hemoragii renale (urinare cu sânge) şi viscerale. Febra regresează în 4 -10 zile. În România se înregistrează cazuri sporadice.

Muştele, ţânţarul anofel şi alte specii de ţânţari, şoarecii, şobolanii, gândacii de bucătărie, puricii, ploşniţele pot fi vectori ai multor boli. Căpuşele pot transmite, printre altele, encefalita epidemică şi tularemia. Un risc foarte rar întâlnit dar extrem de grav îl prezintă animalele turbate, care nu se mai tem de om şi atacă fără niciun motiv. În aceste cazuri vaccinarea antirabică imediat după contactul cu animalul bolnav este neapărat necesară, căci boala odată declanşată nu mai poate fi tratată şi duce iremediabil la deces. Printre animalele afectate de turbare (rabie) care pot muşca omul se numără lupii, câinii, pisicile, vulpile, dar şi veveriţele sau liliecii.

Germenii patogeni constituie cei mai importanţi factori de risc biologic. Unii germeni patogeni au transmitere aeriană, dar în stare activă majoritatea acestora nu rezistă decât scurt timp în aer liber, fiind distruşi sub acţiunea radiaţiei solare. Se transmit însă foarte uşor în spaţii închise, aglomerate, adesea chiar de la un etaj la altul, datorită curenţilor ascendenţi. Hotelurile au constituit uneori locul în care un client venit dintr-o ţară afectată de o boală infecţioasă a transmis boala respectivă altor turişti sau oameni de afaceri care au răspândit-o apoi mai departe în ţările de origine (ex. gripa aviară adusă în 1997 în Hong Kong de un vizitator din China, care s-a răspândit apoi în ţările de origine ale celorlalţi clienţi ai hotelului).

Alteori sursa îmbolnăvirii se află chiar în unităţile de cazare. Un caz celebru îl constituie cel al participanţilor la un congres al asociaţiei „Legiunea americană” a veteranilor din armata SUA care s-a desfăşurat în 1976 la un hotel din Philadelphia. După întoarcerea la casele lor mulţi dintre participanţi s-au îmbolnăvit „în mod misterios” şi s-au înregistrat 34 de decese. Ancheta efectuată a descoperit că vinovată a fost o bacterie necunoscută până atunci de oamenii de ştiinţă, care a fost denumită Legionella (după numele asociaţiei). Răspândirea ei s-a făcut prin instalaţia de aer condiţionat a hotelului. S-a constatat ulterior că este o bacterie destul de frecvent întâlnită; se transmite prin micile picături de apă care provin de la diverse instalaţii (de apă caldă menajeră, aer condiţionat, turnuri de răcire a apei de la termocentrale etc) şi plutesc în aer ca aerosoli.

În general dă forme uşoare de boală, dar poate fi letală la persoanele în vârstă, cu imunitate scăzută.

Alţi germeni patogeni se transmit prin intermediul apei. Poluarea biologică a apei poate fi un element cu efecte negative asupra turismului, deoarece crează riscul unor îmbolnăviri grave. Bacilul tifosului se poate menţine în apă timp de 20-30 de zile, cel al dizenteriei 7-10 zille, vibrionul holeric 4-30 zile. Folosirea apei contaminate la irigarea culturilor crează riscul îmbolnăvirii prin consumul alimentelor produse în zonele respective.

Escherichia coli (de obicei notată pe scurt E-coli) este o bacterie aerobă prezentă şi în condiţii normale în intestinul uman, unele forme fiind total inofensive. Există însă şi forme (tulpini) patogene, care pot provoca diverse afecţiuni, de exemplu diaree (frecvent aceasta apare la turişti, sub forma aşa-numitei „diaree a călătorilor”) sau infecţii urinare.

Shigella este un gen de bacterii (cu mai multe specii) care provoacă o inflamaţie de amploare a mucoasei colonului exprimată prin sindrom dizenteric (diaree gravă, deshidratare, în cazurile cele mai grave toxine în sânge care pot duce până la manifestări de delir). Provoacă vaste epidemii în ţări cu o igienă defectuoasă. Contaminarea se face prin apă, mâini murdare, muşte, de la dejecţiile bolnavilor.Salmonelele sunt bacterii gram-negative care se localizează în intestin şi provoacă îmbolnăviri (salmoneloze) la oameni şi animale. Speciile de Salmonella sunt aerobe sau facultativ anaerobe; sunt larg răspândite în natură şi pot să trăiască timp îndelungat în afara gazdei. Pot fi întâlnite, de exemplu, în apele reziduale şi în reţeaua hidrografică. La om infecţia se poate produce prin consumul apei sau alimentelor contaminate, îndeosebi prin produse animale contaminate, insuficient prelucrate termic, ca ouăle (în special ouăle de raţă, datorită contactului mai frecvent al acestor păsări cu ape contaminate), carnea şi laptele sau produse vegetale provenite din terenuri fertilizate cu gunoi de grajd contaminat. Bacteriile pot fi transmise şi direct de la purtătorii umani sau animali ca urmare a preparării neigienice a alimentelor. Unele specii de Salmonella provoacă toxiinfecţii alimentare, gastroenterite, pneumonii sau septicemii; S. typhi provoacă febra tifoidă iar S. paratyphi febra paratifoidă.

Contaminarea cu germeni patogeni a alimentelor poate determina toxiinfecţii alimentare uneori letale (botulism, bruceloză, infecţii cu Salmonella, infecţii stafilococice).

Problema este foarte gravă îndeosebi în unele regiuni tropicale, unde temperaturile ridicate şi lipsa instalaţiilor de epurare a apei determină apariţia a numeroase parazitoze sau boli infecţioase de tipul dizenteriilor, febrei tifoide etc. În condiţiile turismului organizat, în staţiuni turistice moderne, riscul este eliminat prin măsuri riguroase de igienă, dar odată cu părăsirea acestui cadru şi „îndepărtarea de civilizaţie” măsurile individuale de protecţie trebuie să fie foarte susţinute. Unele situaţii de criză pot să apară şi în zona temperată, chiar în ţări considerate în general sigure, iar ca urmare a încălzirii climatice globale există riscul ca aria unor boli „exotice” să se extindă. Biohazardele sunt clasificate (conform clasificării americane) în patru categorii:Nivelul I – biohazarde care necesită măsuri minime de protecţie (mănuşi, protecţie a feţei, spălare pe mâini, spălare cu detergent a obiectelor) – de exemplu pentru epidemii de varicelă, contaminare cu Escherichia coli sau cu Bacillus subtilis.

Nivelul II – biohazarde care provoacă boli tratabile – hepatita A,B,C, gripă, maladia Lyme, salmoneloze, pojar, febră dengueNivelul III – care provoacă boli letale, dar care pot fi prevenite prin vaccinare – antrax, virusul West Nile, gripă aviară (SARS), variolă, tuberculoză, tifos, malarie etc.Nivelul IV – provoacă boli grave şi decese, nu există tratamente eficiente – maladia Ebola, gripă aviară, ciumă.

Hazarde geologice-geomorfologiceAvalanşele Sunt mase de zăpadă care se deplasează rapid pe versanţii munţilor; sunt

cunoscute şi sub numele de lavine. Unele avalanşe sunt însoţite de un zgomot „ca de tunet” şi provoacă un efect de suflu prin înaintare. Poate fi vorba de deplasarea unui strat de zăpadă pe suprafaţa altui strat de zăpadă sau a întregului strat de zăpadă pe suprafaţa terenului subiacent. Avalanşele de mare amploare transportă adesea şi fragmente de rocă de diferite dimensiuni, grohotiş, bulgări de pământ, arbori şi alte materiale. Frecvent avalanşele se canalizează cu regularitate pe anumite trasee de pe versant, formând culoare de avalanşe bine evidenţiate în relief. De obicei culoarele de avalanşe sunt evidente şi sub aspectul vegetaţiei (în lungul lor arborii lipsesc). În anotimpul rece în regiunile de munte avalanşele constituie unele dintre cele mai serioase ameninţări pentru viaţa turiştilor. În fiecare an în Carpaţi, în Alpi, în Anzi şi în diverse alte masive muntoase se înregistrează decese din această cauză. Uneori sunt distruse sau îngropate în zăpadă chiar locuinţe sau cabane turistice, autovehicule.

Avalanşele se produc atunci când forţele de coeziune din interiorul depunerilor de zăpadă sau dintre zăpadă şi substrat sunt depăşite de greutatea zăpezii şi de alte forţe care acţionează asupra zăpezii. Echilibrul poate fi perturbat de noi depuneri de zăpadă, de modificări interne în masa de zăpadă sau de o presiune suplimentară asupra zăpezii (chiar de greutatea unei singure persoane, ca de exemplu un turist sau un schior solitar sau de o capră neagră care traversează versantul). Coeziunea zăpezii variază în funcţie de structura cristalelor de zăpadă şi de legăturile dintre ele. La rândul lor proprietăţile termomecanice ale cristalelor de zăpadă depind de condiţiile în care s-au format, ca temperatura şi umiditatea aerului. Este foarte greu de prognozat momentul şi locul declanşării unei avalanşe. Cercetările care se fac asupra avalanşelor urmăresc realizarea unor modele pe calculator care să poată să estimeze evoluţia în timp a depunerilor de zăpadă şi să stabilească apariţia forţelor de forfecare.

Se disting trei tipuri principale de avalanşe, cu diverse subtipuri în funcţie de caracteristicile morfologice (tipul de zăpadă implicat, motivul declanşării, suprafaţa pe care se deplasează, mecanismul de propagare, înclinarea versantului, direcţia, altitudinea):- avalanşe afânate, numite şi uscate, care se produc în zăpada lipsită de coeziune şi care pornesc dintr-un punct, acumulând tot mai multă zăpadă şi aer pe măsură ce se rostogolesc la vale. În decursul deplasării se ajunge la o formă aproximativ triunghiulară, avalanşa lăţindu-se spre partea inferioară a versantului, deoarece tot mai multă zăpadă este împinsă în josul pantei şi antrenată în mişcare. Avalanşele afânate sunt caracteristice pentru zăpada proaspăt căzută, cu o densitate scăzută, şi sunt mai frecvente pe terenuri cu pante mari;- avalanşe umede, care antrenează strate de zăpadă umedă şi grea

- avalanşe în placă sau „scândură” care se declanşează printr-o ruptură profundă în stratul de zăpadă, de la care se propagă alte linii de fractură, rezultând un bloc compact de formă aproximativ dreptunghiulară care o ia brusc la vale, astfel că o cantitate mare de zăpadă coezivă alunecă până la baza versantului. Pot avea sute de metri în lăţime şi mai mulţi metri grosime. Se produc în zăpadă întărită, compactată. Este tipul cel mai periculos, care poate acoperi o suprafaţă mare de teren, inclusiv oameni, locuinţe, căi de comunicaţie- sunt responsabile de peste 90% din cazurile de deces legat de avalanşe.

Elementele principale ale unei avalanşe sunt: un factor declanşator care provoacă avalanşa, punctul de pornire din care începe desprinderea masei de zăpadă, patul de alunecare pe care se deplasează zăpada, locul de depunere şi împrăştiere a materialului, mormanul de material depus. În plus avalanşele în placă au o cornişă de desprindere şi pereţi laterali ai ariei de desprindere care delimitează în mod evident zona din care a pornit avalanşa.

După tipul de deplasare se disting avalanşe curgătoare şi avalanşe sub formă de pulbere („prăfoase”sau „pulverulente”). Cele cu zăpada prăfoasă se formează când zăpada se amestecă cu aerul, de obicei la trecerea peste o porţiune stâncoasă, abruptă, a versantului. Pot depăşi viteza de 300 m/s şi masa de 10 mil. tone. Pot să înainteze mult pe văi şi chiar să urce o porţiune pe versantul opus.

Riscul de declanşare a avalanşelor depinde şi de configuraţia reliefului. Pentru ca pe un versant să se producă avalanşe, panta trebuie să permită atât acumularea de zăpadă cât şi deplasarea rapidă în josul pantei- deci riscul schiorilor de a fi surprinşi de avalanşe este ridicat pe versanţii destul de netezi pentru a permite acumularea de zăpadă dar şi destul de înclinaţi pentru a fi favorabili pentru schiat. Gradul de înclinare a versantului până la care zăpada este stabilă depinde de forţa de forfecare a zăpezii, care la rândul ei depinde de temperatura şi de gradul de umiditate al zăpezii. Zăpada uscată şi rece se poate menţine doar pe pante slab înclinate, pe când zăpada umedă şi mai caldă poate să se menţină chiar pe versanţi puternic înclinaţi. Zăpada puternic umezită se poate deplasa cu rapiditate chiar pe pante domoale, pe când zăpada întărită se mişcă mai lent. Pe pante însorite alternanţa îngheţului puternic din timpul nopţii cu încălzirea din timpul zilei poate duce la instabilitatea stratului de zăpadă.

În porţiunile adăpostite de vânt se pot acumula cantităţi mai mari de zăpadă, cu probabilitate mai mare de apariţie a unor porţiuni cu zăpadă anormal de adâncă şi a unor cornişe de zăpadă, care pot uşor să fie perturbate ducând la declanşarea de avalanşe. În schimb versanţii expuşi vânturilor puternice pot fi lipsiţi de strat de zăpadă. Versanţii convecşi sunt mai instabili decât cei concavi, căci zăpada este mai puţin compactă. Versanţii cu pante mai mici de 25 grade sau mai mari de 60 de grade sunt în general mai puţin expuşi la avalanşe. Avalanşele provocate de deplasarea pe zăpadă a turiştilor au o incidenţă mai mare în cazurile în care suprafaţa zăpezii are o înclinare de 35-45o, unghiul critic, cu cea mai mare frecvenţă a avalanşelor, fiind de 38o. Însă adesea presiunea antropică face ca astfel de evenimente să se producă şi pe versanţii consideraţi cu risc mai scăzut, dar pe care activitatea turistică este mai intensă.

Acumulările de zăpadă pe versanţi sunt alcătuite de obicei din straturi care s-au depus succesiv, în condiţii meteorologice diferite. După depunere continuă să sufere modificări sub influenţa condiţiilor meteorologice existente în acel interval de timp. Avalanşele se produc atunci când există un strat cu coeziune mai slabă sub un altul cu coeziune ridicată. Factorii care influenţează stabilitatea zăpezii şi caracteristicile ei

specifice variază destul de mult pe suprafeţe mici, astfel că nu se pot trage concluzii în urma unor observaţii punctuale. De aceea este greu să se stabilească cu certitudine riscul de declanşare a avalanşelor. Totuşi unele observaţii empirice pot fi de folos. Zăpada proaspătă are nevoie de timp pentru a adera strâns la zăpada preexistentă („să se lege”), mai ales dacă s-a depus într-un interval cu vreme rece şi uscată. Porţiunile cu strat de zăpadă mai subţire, depus peste stânci, tufe izolate sau alte neregularităţi ale terenului slăbesc rezistenţa ansamblului datorită gradientului termic semnificativ. Cristalele de zăpadă mai mari şi mai colţuroase indică o coeziune mai slabă a stratului de zăpadă. Aceste indicii generale pot fi utile pentru stabilirea unor măsuri de precauţie în arii cu risc de avalanşe.

Starea stratului de zăpadă este puternic influenţată chiar de variaţii mici ale condiţiilor meteorologice. Printre factorii critici pentru stabilitatea stratului de zăpadă se numără radiaţia solară care încălzeşte suprafaţa versantului, pierderea de căldură prin radiaţie reflectată, gradienţii termici pe întinderea versantului, cantitatea de zăpadă acumulată şi tipul acesteia. Când temperaturile oscilează în jur de 0oC se produce o alternanţă îngheţ – dezgheţ. În faza de îngheţ stabilitatea zăpezii este mai mare iar în faza de dezgheţ scade. Creşterea bruscă a temperaturii, de exemplu primăvara, poate declanşa avalanşe. Temperaturile scăzute persistente pot şi ele să împiedice stabilizarea sau să destabilizeze stratul de zăpadă, deoarece apar diferenţe de temperatură între suprafaţa stratului de zăpadă, care se răceşte foarte tare şi partea de jos a lui, care este mai caldă, ca urmare a efectului izolator al zăpezii. Ca urmare la baza stratului de zăpadă se pot forma cristale mari de gheaţă, datorită îngheţării vaporilor de apă pe cristalele de zăpadă preexistente. Acestea pot atinge diametre de 10 mm şi au faţete de formă neregulată, colţuroase, şi formă generală de cupă. Aceste granule au o slabă aderenţă între ele, ceea ce măreşte riscul de avalanşe de mari proporţii. Este o situaţie care apare frecvent atunci când diferenţa de temperatură pe o grosime de un metru depăşeşte 10 grade – de obicei la temperaturi la suprafaţa zăpezii de -2 până la -15 grade. Atunci când un strat de zăpadă aflat peste această pătură cu rezistenţă slabă este supraîncărcat cu o greutate care depăşeşte forţa de coeziune, se va produce un dezechilibru care va declanşa avalanşa.

Vântul poate spulbera zăpada de pe versanţii expuşi, depunând-o pe pantele adăpostite de vânt, formând un strat de zăpadă foarte friabil şi neaderent la stratul de dedesubt. Depunerile se pot produce de-a lungul curbelor de nivel (când zăpada se depune pe versantul opus direcţiei vântului, dincolo de culme) sau perpendicular pe ele, când vântul bate din lateral. Foarte periculoase sunt cornişele de zăpadă – depozite foarte compacte de zăpadă suflată de vânt peste creasta unui munte, dispuse în formă de surplombă, deci care nu au o bază de susţinere şi se pot destabiliza foarte uşor.

Viscolul şi ploaia măresc riscul de avalanşe. Căderile abundente de zăpadă crează instabilitatea stratului deja existent atât din cauza greutăţii suplimentare cât şi pentrucă zăpada nou căzută nu are suficient timp să adere la stratul preexistent. Ploaia adaugă şi ea o greutate în plus stratului de zăpadă, dar pătrunde şi în interiorul său, acţionând ca lubrifiant, reducând forţele naturale care ţin în loc zăpada. Multe avalanşe au loc în timpul sau imediat după viscole sau ploi abundente.

În rezumat, principalii factori declanşatori sunt:- precipitaţiile solide sau lichide- încălzirea radiativă sau convectivă- căderile de stânci

- alte impacturi bruşte- circulaţia persoanelor (schiori, turişti), săniuţe, snowmobile- explozii controlate

Aceşti factori pot fi localizaţi în punctul de declanşare sau la oarecare distanţă (dacă unda de tensiune se transmite prin stratul de zăpadă până la un loc cu stabilitate mai scăzută). O avalanşă de mai mică amploare poate constitui, prin supraîncărcarea sectorului din josul pantei, punctul de plecare a unei avalanşe profunde, ample, de tip placă.

Însă chiar în lipsa acestor factori declanşatori evoluţia în timp a proprietăţilor zăpezii poate duce la instabilitate.

Când are loc o avalanşă, stratul de zăpadă implicat începe să se fragmenteze în bucăţi tot mai mici, care se rostogolesc. Când aceste fragmente ajung să fie destul de mici, avalanşa devine curgătoare. Particulele extrem de fine plutesc în aer, separându-se de restul avalanşei şi ajung la distanţe mai mari sub formă de avalanşă pulverulentă. Pe măsură ce înaintează, avalanşa incorporează noi cantităţi de zăpadă, mărindu-şi greutatea. Viteza creşte pe pantele mari şi scade pe cele slab înclinate. Deplasarea continuă în ritm accelerat până când rezistenţa datorită frecării depăşeşte forţa de înaintare.

Modificarea antropică a vegetaţiei din etajele montan şi subalpin a mărit riscul de avalanşe. Avalanşele profunde, care ajung până la substrat, sunt mai frecvente pe versanţi înierbaţi sau cu rocă la zi decât pe cei acoperiţi de pădure sau de tufărişuri subalpine compacte. Dacă pădurea este suficient de deasă, zăpada este ţinută pe loc; chiar dacă se produce o avalanşă, forţa ei şi viteza de deplasare sunt mult reduse. Tufărişurile subalpine sunt biocenoze foarte bine adaptate la condiţiile de mediu, cu o mare rezistenţă la acţiunea factorilor naturali şi care asigură o stabilitate ridicată ecosistemelor de munte înalt. Principalele specii din Carpaţi sunt jneapănul, ienupărul, arinul de munte (acesta în special în lungul vâlcelelor sau pe versanţii abrupţi cu umiditate ridicată, în circuri glaciare). Au tulpini târâtoare, ramuri elastice, ramificate de la bază, care se întrepătrund formând o armătură compactă şi nu se rup sub acţiunea mecanică a unor cantităţi mari de zăpadă. Sistemul de rădăcini este superficial, aşa că aceste tufărişuri se pot dezvolta şi pe soluri foarte puţin profunde, scheletice, unde rădăcinile se ramifică împletindu-se cu bulgării de sol şi cu pietrele astfel că apără bine solul împotriva eroziunii. Rădăcinile se întind spre partea superioară a versantului, uneori pe lungimi considerabile şi astfel ancorează eficient planta. Aceste rădăcini au un rol foarte important în asigurarea stabilităţii versanţilor, fixarea grohotişurilor, frânarea eroziunii. Tufărişurile subalpine au şi un efect remarcabil de regularizare a scurgerii, deoarece acumulează zăpada care apoi se topeşte lent, scurgându-se treptat pe pante. De asemenea reţin o mare parte din apa de ploaie şi reduc riscul de avalanşe.

Dar pe cât de bine sunt adaptate la condiţiile vitrege din etajul subalpin, pe atât sunt de vulnerabile la acţiunea antropică, astfel că în cea mai mare parte a munţilor noştri aceste tufărişuri au fost distruse (în special pentru extinderea păşunilor din golul de munte) sau puternic degradate. Pe versanţi puternic înclinaţi acest lucru a dus la o puternică eroziune iar grohotişurile au fost reactivate. Solul a fost în unele cazuri complet îndepărtat. A crescut riscul de avalanşe şi s-a accentuat caracterul torenţial al scurgerii. Jnepenişurile se refac foarte greu, având o creştere foarte lentă. Jneapănul nu lăstăreşte dacă îi sunt tăiate crengile, ci se usucă.

Măsuri de prevenire a accidentelor produse de avalanşe.

Deplasarea în regiuni muntoase înzăpezite prezintă un risc ridicat de expunere la avalanşe. Este necesar să se ţină seama de condiţiile meteorologice, să se urmeze numai traseele recomandate şi să se urmărească avertizările emise de factorii responsabili. Trebuie evitate culoarele de avalanşe şi traseele care trec pe sub cornişe de zăpadă, ca şi deplasarea concomitentă pe acelaşi versant cu alţi turişti care ar putea să declanşeze o avalanşă. În staţiuni turistice pentru sporturi de iarnă se iau o serie de măsuri pentru prevenirea avalanşelor şi reducerea forţei lor. Se realizează o monitorizare atentă a stării stratului de zăpadă, în unele situaţii chiar cu ajutorul unor senzori plasaţi în diferite puncte în stratul de zăpadă. Uneori se produc mici explozii pentru declanşarea controlată a avalanşelor, eliberând astfel versanţii de depunerile periculoase înainte de acumularea unor cantităţi excesive de zăpadă. Se realizează garduri de diferite tipuri sau parapete care să dirijeze acumulările de zăpadă, să protejeze pârtiile, drumurile şi şoselele sau să devieze traseul avalanşelor.

Deplasările pe versanţii predispuşi la avalanşe trebuie să se facă doar în grupuri mici, păstrându-se o oarecare distanţă între persoane (de preferat să treacă doar una câte una prin porţiunile periculoase, următorul turist aşteptând pe teren sigur ca cel dinaintea lui să depăşească zona de risc). Popasurile şi instalarea corturilor să se facă doar în locuri sigure. Nu se recomandă deplasarea solitară, căci în lipsa martorilor nu se vor iniţia la timp acţiunile de salvare.

Chiar cu aceste măsuri de precauţie riscurile sunt mari. În jur de 60% dintre cei prinşi de avalanşe mor pe loc datorită şocului sau în scurt timp datorită sufocării (majoritatea victimelor care supravieţuiesc şocului dar rămân îngropate în zăpadă mor în 15 – 45 minute prin sufocare). În primul sfert de oră şansele de salvare a celor îngropaţi sub zăpadă sunt de peste 90% şi scad la 30% după 35 minute. După două ore şansele sunt aproape nule, intervenind şi hipotermia. De aceea este foarte important să se intervină foarte repede, de către cei prezenţi la faţa locului, fără să se mai aştepte sosirea echipelor de salvare. Dacă însă stratul de zăpadă este foarte gros găsirea la timp a victimelor este adesea imposibilă – uneori cadavrele sunt recuperate doar primăvara, după topirea zăpezii. Este important să existe suficiente lopeţi, căci adesea zăpada este prea întărită pentru a putea fi îndepărtată cu mâinile sau cu ajutorul schiurilor.

Pentru schiori sau turişti care se aventurează în arii cu risc de avalanşe se recomandă ca măsură de precauţie purtarea unor echipamente standard. Se poate purta o coardă specială, roşie, de circa 10 m lungime, la un capăt legată de mijloc şi lăsată să atârne liber la celălalt capăt. În caz de avalanşe, coarda, fiind uşoară, rămâne deasupra şi poate fi observată de salvatori, indicând locul unde se află victima. În prezent însă se folosesc în special radioemiţătoare care permit localizarea victimei. Pentru utilizarea eficientă a semnalelor recepţionate este însă nevoie de experienţă – în staţiunile pentru sporturi de iarnă bine organizate se realizează antrenamente regulate ale personalului care poate fi implicat în acţiuni de salvare. Există şi dispozitive de semnalizare cu GPS (sistem global de localizare), dar care este util numai dacă victima este conştientă şi poate să-l pună în funcţiune. Se poate folosi pentru localizare şi semnalul de la telefonul mobil. Există şi sonde speciale, portabile, cu care se poate stabili poziţia victimelor până la câţiva metri adâncime, dar această operaţie ia mult timp, astfel că dă rezultate doar asociată cu recepţia semnalelor de la radioemiţătoare. În lipsa radioemiţătoarelor sondele sunt utile îndeosebi pentru recuperarea cadavrelor.

Recent a fost pus la punct un dispozitiv de salvare numit AvaLung. Porneşte de la constatarea că de obicei în zăpadă (mai ales în apropiere de suprafaţă) există aer, dar aburul din respiraţia celui îngropat de avalanşe face să îngheţe zăpada din jur, formând un strat impermeabil, astfel că CO2 eliminat prin respiraţie rămâne în jurul feţei, ducând la asfixiere. AvaLung este un sistem de filtrare a aerului ataşat de corpul schiorului sau turistului – oxigenul este inspirat printr-un tub iar CO2 este eliminat prin spatele dispozitivului, prelungind timpul de supravieţuire în medie la 58 min., în funcţie de împrejurări chiar mai mult. Se mai folosesc mingi de avalanşă, ataşate de rucsac, care în caz de şoc pot să rămână la suprafaţă, legate cu o coardă de supravieţuitor. Există şi veste de salvare cu airbag. Toate aceste mijloace pot ajuta la salvare, dar niciunul nu garantează supravieţuirea (numai circa 50% din cei care purtau radioemiţătoare au fost găsiţi în viaţă).

Cele mai multe persoane găsite în viaţă au nevoie de măsuri de prim ajutor pentru combaterea hipotermiei, a eventualelor răni şi fracturi.

Cei care constată că o avalanşă vine spre ei, trebuie să caute să schieze sau să fugă cât pot în lateral, iar după ce sunt trântiţi jos de avalanşă să încerce să păstreze un spaţiu cu aer în faţa gurii, să ridice mâna, piciorul sau un obiect în sus, pentru a rămâne un semn cât mai aproape de suprafaţă. După ce avalanşa s-a oprit, dacă se pot încă mişca, să încerce să mărească spaţiul cu aer din faţa gurii, dar fără a depune prea mare efort pentru a nu mări consumul de oxigen. Însă de obicei zăpada este foarte compactată, aşa că mişcarea nu este posibilă.

Unele avalanşe au avut efecte catastrofale. În Anzii peruani o avalanşă imensă declanşată de un cutremur a ucis 18000 de oameni în 1970. În 1910 în SUA în timpul unei furtuni o avalanşă pornită din munţi Cascadelor a antrenat două trenuri care fuseseră blocate de viscol în staţia Wellington, ucigând 96 de oameni – cel mai mare număr de morţi datorită unei avalanşe în SUA. În Alpi în timpul primului război mondial circa 50000 de soldaţi au murit din cauza avalanşelor, multe dintre ele declanşate de artilerie, iar în iarna 1951-1952 s-au înregistrat în total 649 avalanşe care au ucis 265 persoane. În Franţa în 1999în apropiere de Chamonix 300 de mii de mc de zăpadă au alunecat pe o pantă de 30 grade, cu viteza de 100 km/h – 12 persoane au murit în casele lor. Tot în 1999 satul Galtür din Austria a fost acoperit de o avalanşă excepţională, înregistrându-se 31 de morţi. Şi în România sunt aproape în fiecare an victime ale avalanşelor, dar de obicei în număr mic la o singură avalanşă – 1-5 persoane. În 17 aprilie 1977 însă a avut loc o avalanşă catastrofală la Bâlea, cu 23 de morţi, dintre care 16 elevi ai liceului german din Sibiu aflaţi pe pârtia de schi. Patru speologi din Oradea au fost ucişi de o avalanşă în Făgăraş în 2002.

Serviciul european de Prevenire a Avalanşelor are şi un grup sudeto-carpatic, care include şi ţara noastră. În cadrul reţelei meteorologice există şi staţii nivometrice care au ca scop evaluarea gradului de risc de producere a avalanşelor.

Crevase în gheaţă. În masa gheţarilor montani, ca şi în calota glaciară, apar adesea crăpături înguste

dar profunde, cu pereţi verticali sau aproape verticali, numite crevase. Ating adesea adâncimi de 30 de m iar uneori pot fi chiar mai adânci. După poziţie se disting crevase transversale (perpendiculare pe direcţia de deplasare a limbii gheţarului), marginale (formate datorită vitezei mai mari de deplasare a părţii mediane a limbii gheţarului faţă de părţile laterale) şi longitudinale (formate acolo unde datorită configuraţiei terenului limba

gheţarului se lăţeşte). Pot avea lungimi de zeci şi chiar sute de metri. Constituie obstacole serioase în calea alpiniştilor şi pot fi foarte periculoase când sunt acoperite de zăpadă (prin extinderea unei cornişe de zăpadă, se poate ajunge la formarea unui „pod de zăpadă” care dă iluzia unei întinderi neîntrerupte de teren). Căderea în crevase ce nu au putut fi observate din cauza podurilor de zăpadă constituie un accident frecvent în regiunile arctice şi în munţii înalţi – pentru a evita această situaţie alpiniştii se deplasează de obicei unul în spatele altuia, legaţi în coardă, dar şi în aceste condiţii salvarea celui căzut în crevasă este foarte dificilă. Poduri de zăpadă care se prăbuşesc sub greutatea omului se pot forma şi deasupra unor râpe înguste.

Prin intersectarea crevaselor pot să se formeze blocuri paralelipipedice de gheaţă numite seracuri, foarte periculoase pentru alpinişti deoarece se pot prăbuşi brusc. De exemplu în 2008 pe muntele K2 (al doilea ca înălţime din lume) au pierit 11 alpinişti iar alţii au fost grav răniţi ca urmare a prăbuşirii succesive a unor seracuri.

Alunecări de terenSunt fenomene de risc larg răspândite pe glob, care provoacă frecvent pagube

activităţilor turistice, îndeosebi prin distrugerea drumurilor de acces şi uneori a spaţiilor de cazare. Multe case de vacanţă şi pensiuni din regiunile de deal şi de munte sunt expuse acestui risc – de exemplu alunecările de teren au produs avarieri grave ale multor clădiri din localitatea Breaza. Totuşi de obicei în aceste cazuri cei aflaţi în clădire au timp să se salveze, căci deplasarea terenului este relativ lentă. În anumite situaţii însă alunecările de teren pot lua şi caracter de dezastru, cu pagube materiale considerabile şi chiar decese, datorită configuraţiei specifice a reliefului şi amplasării unor clădiri pe terenuri cu risc foarte ridicat (situaţii întâlnite frecvent în America latină, China, India). În plus sunt grav afectate dotările edilitare şi infrastructura rutieră. Un exemplu recent – în intervalul 1-4 ianuarie 2010 la 150 km de Rio de Janeiro au avut loc mari alunecări de teren care au distrus numeroase case, provocând peste 100 de decese.

Curgeri noroioaseSunt curgeri foarte rapide de materiale provenind din roci plastice (în special

argiloase), suprasaturate cu apă, care se deplasează pe pantă sub acţiunea gravitaţiei şi se depun la baza pantei. Uneori sunt de mare amploare şi pot îngropa complet case, şosele, vehicule etc. Salvarea victimelor este aproape imposibilă, datorită vâscozităţii materialului. De obicei sunt declanşate de ploile torenţiale. De exemplu în Venezuela, în statul Vargas, în decembrie 1999 în urma unor puternice ploi torenţiale curgerile noroioase de pe versanţii munţilor au afectat localităţile de pe litoralul Mării Caraibilor, ucigând zeci de mii de oameni - nu s-a putut calcula numărul exact, căci familii şi chiar sate întregi au dispărut, îngropate în mâl sau împinse de torenţi în apele mării. În sectoarele afectate au fost distruse mii de case şi chiar câteva localităţi în întregime, şosele, poduri, reţele de electricitate etc.

Ploile abundente provocate de taifunul Morakot, care s-a abătut în august 2009 asupra coastelor estice ale Chinei şi insulelor vecine, pe lângă inundaţii, eroziune intensă, distrugeri de drumuri, au declanşat o curgere noroioasă care a îngropat aproape în întregime mica localitate Xiaolin din Taiwan, iar în Filipine o altă curgere noroioasă în care şi-au găsit sfârşitul trei turişti francezi şi cei doi ghizi ai lor.

Prăbuşiri masiveSe produc ca urmare a destabilizării versanţilor din diverse cauze (cutremure,

subminarea falezelor sub acţiunea valurilor marine, secţionarea părţii inferioare a

versantului pentru construcţia de drumuri sau clădiri). În vara anului 2003 sub vârful Matterhorn din Alpi datorită topirii permafrostului care ţinea în loc fragmentele de rocă s-a produs o prăbuşire enormă de pietre.

Pot duce la blocarea temporară a unor artere de comunicaţie – de exemplu pe valea Oltului, blocând şoseaua naţională, sau pe valea Lotrului, unde de câteva ori turiştii veniţi cu autoturismele în staţiunea Voineasa au rămas izolaţi. Prăbuşirile de stânci de pe versanţi pot provoca daune autoturismelor care circulă în momentul acela pe tronsonul respectiv şi chiar decese. Prăbuşirea unor porţiuni ale falezelor marine înalte formate din roci friabile au ucis mai mulţi turişti în vara anului 2009 în Portugalia. Riscul unor astfel de prăbuşiri există şi în Franţa, în apropiere de Le Havre (falezele de la Etretat).

Un alt factor de risc sunt nisipurile mişcătoare, existente în anumite areale, care pot constitui o adevărată capcană pentru oameni şi animale.

Cutremure. Cutremurele (seismele) sunt zguduiri intense ale scoarţei terestre, determinate de

tensiuni interne ce duc la o acumulare mare de energie care se eliberează brusc. În general cauza o constituie presiunea exercitată de deplasarea lentă a plăcilor tectonice. Din locul de producere (focar sau hipocentru) undele se propagă în diferite direcţii. Pot declanşa avalanşe, alunecări de teren, prăbuşiri, tsunami, ruperea unor baraje, avarierea şoselelor şi podurilor. Dar cele mai multe decese sunt cauzate de prăbuşirea totală sau parţială a clădirilor, deci amploarea efectelor depinde şi de gradul de rezistenţă a construcţiilor. Pentru managementul riscului seismic se folosesc hărţi de expunere şi risc asociate planurilor teritoriale de management al prevenirii dezastrelor, construcţiile trebuind să se încadreze în categoriile de rezistenţă la cutremure corespunzătoare gradului de risc.

Printre zonele cu cel mai mare grad de risc seismic se numără cele care alcătuiesc aşa-numitul „cerc de foc” al Pacificului- care se desfăşoară pe aproape 40 000 km lungime, cuprinzând aria marginală estică a Asiei, arh. Filipine, Japonia, ins. Kurile, ins. Aleutine, latura vestică a Americii de Nord şi de Sud, America centrală, ariile din apropierea foselor oceanice Mariane, Tonga, Kermadec. În această arie se înregistrează 80 % dintre cutremurele intense de pe glob. Următoarea zonă de mare risc (cu circa 17% dintre cutremurele majore) o constituie aria de contact a plăcii eurasiatice cu plăcile africană, arabică şi indiană, cuprinzând lanţurile muntoase şi regiunile adiacente care se întind pornind de la oceanul Atlantic (Pen. Iberică), peste lanţul alpino-carpatic himalaian şi zona Mediteranei, Pen. Balcanică, Anatolia, Iran, până în sud-estul Asiei. Între aceste două zone se află o altă zonă seismică foarte activă, arhipelagul indonezian. Peninsula India este de asemenea afectată frecvent de cutremure.

Efectele înregistrate depind şi de cât de populată este zona în care se resimt mai puternic mişcările scoarţei la momentul respectiv, de tipul de construcţii din zonă şi chiar de ora producerii evenimentului (noaptea cei mai mulţi locuitori sunt surprinşi în locuinţele proprii, turiştii în locurile de cazare, ziua adulţii sunt la locul de muncă iar copiii în şcoli).

Cutremure distrugătoare s-au produs de multe ori în decursul istoriei, fiind puse în evidenţă astăzi de arheologi; multe au fost menţionate şi de documentele antice sau medievale. Patru dintre cele şapte minuni ale lumii antice şi-au găsit sfârşitul ca urmare a cutremurelor, care le-au distrus sau le-au avariat grav:

colosul din Rhodos, o statuie gigantică de bronz, de circa 30 m înălţime,

reprezentându-l pe zeul soarelui, Helios. S-a prăbuşit la cutremurul din 226 î. Chr, produs la limita dintre placa tectonică egeeană şi cea africană. Cutremurul a distrus în mare parte oraşul şi portul din insula grecească Rhodos.

farul din Alexandria, ridicat pe insula Pharos din faţa portului egiptean Alexandria, grav avariat de cutremure succesive (în anii 956, 1303, 1323) a fost apoi demolat şi piatra folosită la construcţia unui fort arab. Rămăşiţele fundaţiilor au fost descoperite în 1994 de scufundători pe fundul mării, căci între timp mica insulă a fost acoperită de ape, iar linia ţărmului s-a retras.

grădinile suspendate din Babilon, distruse de mai multe cutremure în secolele I-II î.Chr.

mausoleul din Halicarnas, mormântul fastuos al regelui Mausol, construit în sec. IV î.Chr. în Anatolia (pe teritoriul de azi al Turciei) s-a menţinut mult timp după distrugerea oraşului antic, dar în Evul Mediu a fost avariat de mai multe cutremure, iar bucăţile rămase au fost utilizate în sec. XVI la fortificaţiile castelului Sf. Petru al cavalerilor ioaniţi. S-a păstrat doar partea de la bază, care poate fi vizitată pornind din oraşul Bodrum.Multe alte monumente şi opere de artă antice, medievale sau moderne au fost

distruse sau grav avariate de cutremure. Dar pe lângă distrugerile materiale, cutremurele cu magnitudine mare provoacă de obicei un număr foarte ridicat de morţi şi răniţi grav şi necesită ample şi compexe acţiuni de depistare şi salvare a supravieţuitorilor prinşi sub dărâmături. Dintre marile dezastre provocate de cutremure vom cita doar câteva.

În anul 526 în Antiohia, parte a Imperiului Bizantin la acea dată, un cutremur devastator se estimează că a produs 250 000 de decese. Un alt cutremur devastator s-a produs în 1138 la Alep (Siria). În 1755 oraşul portughez Lisabona a fost aproape în întregime distrus de un cutremur cu epicentrul în Oceanul Atlantic, urmat de tsunami şi de incendii; numărul de decese a fost estimat la 100 000. În 1906 cutremurul din San Francisco, de-a lungul faliei San Andreas, a înregistrat circa 3000 de morţi şi mari distrugeri, amplificate şi de incendiile care s-au declanşat (circa 80% din oraş a fost distrus). În Guatemala, ţară străbătută de mai multe falii majore, frecvent afectată de cutremure, cutremurul din 1976 a provocat 23000 de decese. În China de-a lungul timpului au avut loc numeroase cutremure catastrofale; în 1556 cutremurul din Shaanxi ar fi dus la peste 800 000 de decese (fiind cel mai ucigător înregistrat vreodată pe glob), cutremurul din 1920 din Haiyuan a înregistrat 240 000 de decese. Cutremurul de la Tangshan (provincia Hebei) din 1976 a fost considerat cel mai grav din secolul 20 ca număr de morţi (deşi cifra exactă nu este sigură, estimările mergând între 250 mii şi peste 600 mii de decese), gravitatea fiind sporită de densitatea mare a populaţiei din regiune, ora matinală (3.42), când majoritatea locuitorilor încă dormeau şi de slaba rezistenţă a clădirilor (85% din clădirile din oraşul Tangshan au fost distruse sau grav avariate). În 2008 cutremurul de la Wenciuan (provincia Siciuan), urmat de numeroase replici, a ucis peste 68 mii de persoane şi a lăsat peste 5 milioane fără locuinţă.

În 2005 cutremurul din Kashmir (Pakistan) a determinat 86 000 de decese. În acelaşi an cutremurul de la Kobe (Japonia) a produs imense pagube materiale (estimate la peste 100 mlrd. de dolari), a distrus şosele, căi ferate, numeroase locuinţe, clădiri de birouri şi a provocat peste 6000 de morţi. Dintre cele mai recente mişcări telurice, în 4 ianuarie 2010 un seism cu magnitudinea de 7,2 a avut loc în largul insulei Solomon. Pe 12 ianuarie 2010 un cutremur cu magnitudinea 7,3 dar de mică adâncime (10 km), axat

pe un sistem de falii la contactul plăcii tectonice caraibiene cu placa nord-americană, a provocat mari distrugeri şi pierderi considerabile de vieţi omeneşti în Port-au-Prince, capitala statului Haiti şi în împrejurimi.

În România s-au produs mai multe cutremure, de-a lungul istoriei. Deşi există mai multe focare pe teritoriul României sau în apropiere, cele mai periculoase sunt cele cu epicentrul în zona seismogenă Vrancea, care sunt cutremure subcrustale (de adâncime). La acestea este caracteristică orientarea generală a undelor de şoc pe direcţia NE-SV şi acceleraţiile mai mari decât în zona epicentrală la distanţe relativ mari. Printre cele mai mari cutremure a fost cel din 1802 (probabil chiar mai puternic decât cel din 1977), dar datorită tipului de construcţii (fie construcţii uşoare, din lemn sau chirpici, fie cetăţi, case boiereşti sau palate cu ziduri foarte groase) în general efectele nu au fost catastrofale. A produs o impresie deosebită prăbuşirea mănăstirii Cotroceni, a turlelor multor biserici şi avarierea celei mai înalte construcţii din Bucureşti la acea dată, Turnul Colţei. La cutremurul din 1838 în Ţara Românească 217 biserici s-au prăbuşit sau au fost grav avariate. La cutremurul care a avut loc în 10 noiembrie 1940, în Bucureşti s-au produs distrugeri importante (inclusiv prăbuşirea unui bloc modern din beton armat cu 14 etaje, blocul Carlton de pe bulevardul Magheru), alte decese având loc în alte regiuni din ţară (în total circa 1000 de victime). Până în prezent cele mai grave urmări le-a avut cutremurul din 4 martie 1977 (care a fost de fapt un eveniment seismic multiplu, cu un preşoc şi trei şocuri principale separate) când s-au înregistrat 1570 decese, dintre care 90% în Bucureşti, şi 11300 de persoane rănite, dintre care unele au rămas cu infirmităţi permanente. Numeroase clădiri au fost total sau parţial distruse.

Erupţiile vulcanicePot fi extrem de distructive prin curgeri de lavă, emanaţii de gaze toxice şi

fierbinţi, depuneri de cenuşă, curgeri de materiale piroclastice, laharuri, prăbuşiri ale domurilor de lavă. Materialele piroclastice sunt fragmente de material solid, expulzate în cursul unei erupţii vulcanice, rezultate fie din ruperea pereţilor coşului vulcanic sau a umpluturii solidificate a acestuia, fie din solidificarea lavei aruncate în aer. Au dimensiuni variate, de la blocuri şi bombe vulcanice cu diametre mai mari de 10 cm până la pulberi fine (cenuşă vulcanică). Amestecându-se cu gazele şi vaporii fierbinţi expulzaţi de vulcan, pot da naştere unor curgeri piroclastice care se deplasează cu viteze foarte mari, provocând distrugeri imense. Laharul este o curgere noroioasă sau alunecare de teren care se produce ca urmare a unei erupţii vulcanice, inclusiv prin umectarea materialului datorită topirii bruşte a zăpezii în cazul vulcanilor acoperiţi cu zăpadă şi gheţuri. Ex. în 1985 erupţia vulcanului Nevado del Ruiz din Columbia a determinat formarea unui lahar gros de 60 m care a îngropat aproape în totalitate oraşul Armero, provocând circa 20 000 de decese. Însă pericolul producerii unui lahar se menţine şi după încetarea activităţii vulcanice, căci materialele piroclastice depuse pe versanţi pot fi antrenate de ape în timpul ploilor torenţiale. Uneori erupţiile vulcanice sunt însoţite de cutremure şi de tsunami.

„Cercul de foc” al Pacificului, cunoscut pentru activitatea seismică intensă, se numără şi printre ariile cu cel mai mare risc de erupţii catastrofale, aici fiind localizaţi 75% dintre vulcanii activi şi stinşi de pe glob. În cadrul său, printre zonele cu cele mai numeroase erupţii vulcanice importante se numără arh. Filipine, munţii Cascadelor din vestul Americii de Nord (unde există 20 de vulcani importanţi), America centrală peninsulară şi insulară, Anzii. De exemplu vulcanul St. Helens din Munţii Cascadelor a

erupt în repetate rânduri în decursul timpului, dar erupţia din mai 1980 a fost cea mai distructivă din istoria SUA. Datorită acţiunilor de evacuare şi densităţii reduse a populaţiei nu au murit decât 57 de persoane, dar au fost distruse suprafeţe mari de pădure, case, poduri, căi ferate şi şosele şi au pierit circa 7000 de animale mari (cerbi, elani, urşi). Partea superioară a muntelui a fost spulberată de erupţie, astfel că înălţimea a scăzut de la 2950 la 2550 m şi s-a format un crater lat de 1,6 km. Erupţia a fost foarte complexă, pe lângă emanaţiile de gaze s-a produs o avalanşă de sfărâmături (datorită prăbuşirii versantului nordic al muntelui), o curgere de materiale piroclastice care a acoperit 600 km2 şi laharuri imense (deoarece materialele prăbuşite s-au amestecat cu apa provenită din topirea bruscă a zăpezilor şi gheţurilor care acopereau muntele). O erupţie catastrofală prin efectele ei a avut loc în 1902 în Martinica, vulcanul Montagne Pelée distrugând complet înfloritorul oraş colonial Saint Pierre de la poalele sale şi ucigând locuitorii acestuia (peste 30 000 de persoane). Vulcanii din Antarctida şi cei din pen. Kamceatka sunt incluşi tot în „cercul de foc” al Pacificului.

O altă arie cu fenomene vulcanice intense este arhipelagul indonezian. Cea mai mare erupţie vulcanică din timpurile moderne a avut loc în 1815 în insula indoneziană Sumbawa – vulcanul Tambora. Insula a fost complet devastată iar locuitorii care nu au pierit ca efect direct al erupţiei au fost decimaţi de foamete şi boli, datorită distrugerii locuinţelor, recoltelor şi vegetaţiei naturale – numărul victimelor fiind estimat la circa 100 000.

În cadrul Deceniului Internaţional pentru prevenirea efectelor dezastrelor, Asociaţia Internaţională de Vulcanologie a luat în studiu 16 vulcani („vulcanii deceniului”) consideraţi de mare importanţă pentru înţelegerea pericolelor potenţiale, datorită faptului că aici de-a lungul timpului s-au produs, erupţii ample, distructive şi datorită apropierii de centre dens populate; studiile continuă şi în prezent. „Vulcanii deceniului” sunt: Etna şi Vezuviul din Italia, Santorini din insulele greceşti Ciclade, Teide din insula Tenerife, Nyragongo din R.D.Congo, Galeras din Columbia, Santamaria – Santiaguito din Guatemala, Colima din Mexic, Mt. Rainier din SUA, Mauna Loa din Hawaii, Merapi din Java (cel mai activ din cei 129 de vulcani indonezieni), Taal din Filipine, Ulawun din Papua-Noua Guinee, Unzen şi Sakurajima din Japonia, grupul Avacinskaia şi Koreakskaia Sopka din Kamceatka (Federaţia Rusă).

Studiile ample făcute de vulcanologi au permis în unele cazuri prognozarea cu succes a iminenţei unei erupţii şi deci avertizarea şi evacuarea în timp util a populaţiei, reducând foarte mult numărul de victime. Cea mai importantă evacuare a avut loc în 1991 în insula Luzon din Filipine, împlicând circa 60 000 de persoane – deşi erupţia vulcanului Pinatubo a fost extrem de puternică şi însoţită de ample valuri piroclastice şi laharuri, care au distrus mii de case, întinse suprafeţe de pădure tropicală şi terenuri agricole, nu au murit decât 800 de persoane. Erupţia din 2006 a vulcanului indonezian Merapi a prilejuit evacuarea a zeci de mii de persoane care îşi aveau locuinţele pe versanţii vulcanului.

Mica insulă Montserrat, teritoriu britanic de peste mări din Antilele Mici, a fost puternic afectată de erupţiile vulcanului La Soufrière. După ce a fost inactiv o lungă perioadă, şi-a reluat activitatea în 1995, când a acoperit cu curgeri piroclastice de câţiva metri grosime capitala insulei, Plymouth, şi a făcut ca mai bine de jumătate din suprafaţa insulei să devină nelocuibilă. Din fericire locuitorii au fost evacuaţi la timp, dar mare parte dintre ei, pierzându-şi proprietăţile şi locurile de muncă, au părăsit definitiv insula. Au urmat alte serii de erupţii, dintre care cea din 2008 a fost deosebit de puternică,

acoperind mari teritorii cu noi curgeri piroclastice. Pe insulă a fost instalat un observator vulcanologic care monitorizează în permanenţă activitatea vulcanului.

Deşi au o mare forţă distructivă, vulcanii constituie şi o atracţie turistică prin spectaculozitatea formelor rezultate în urma erupţiilor anterioare şi mai ales prin activitatea vulcanică în curs de desfăşurare. În general activitatea vulcanilor este monitorizată constant; dacă nu se prevăd erupţii de mare amploare şi se respectă anumite reguli, apropierea turiştilor până la o distanţă considerată sigură este permisă. Totuşi chiar specialiştii se pot înşela şi cad uneori victimă unor erupţii neprevăzute. Erupţia din 1991 a vulcanului japonez Unzen a generat o curgere piroclastică care a ucis 43 de persoane, inclusiv trei vulcanologi. În 1993 în Columbia o erupţie neaşteptată a vulcanului Galeras a ucis şase vulcanologi (care participau la o aplicaţie practică în cadrul conferinţei programului „Vulcanii deceniului” ţinută în oraşul Pasto) şi trei turişti care vizitau craterul.

Printre vulcanii cei mai vizitaţi de turişti se numără:Vezuviul care domină oraşul Napoli din sudul Italiei, teritoriul pe care se află

fiind declarat parc naţional. A erupt de nenumărate ori în decursul istoriei, dar cea mai gravă erupţie a avut loc în anul 79 d.Hr. când au fost aruncate în aer cantităţi imense de cenuşă vulcanică şi s-au format ample curgeri piroclastice. Oraşul Pompeii a fost acoperit de un strat de 3 m de cenuşă vulcanică – se crede că primele decese s-au produs ca urmare a prăbuşirii acoperişurilor sub greutatea stratului de cenuşă. Au urmat curgerile piroclastice care au distrus localitatea Herculaneum (îngropată sub un strat de 23 m grosime de depozite piroclastice) şi ceea ce mai rămăsese din Pompeii. Se estimează că din aceste cauze au murit între 10 mii şi 25 de mii de oameni. Catastrofa este descrisă în lucrările anticilor, inclusiv în două scrisori ale unui celebru martor ocular, Pliniu cel Tânăr. Reiese din aceste relatări faptul că au existat unele semne premergătoare, care ar fi putut să-i alarmeze pe localnici, dar necunoscându-se semnificaţia lor oamenii nu au încercat să se salveze decât atunci când era prea târziu. Rămăşiţele foarte bine conservate în cenuşă ale oraşului Pompei au fost descoperite în sec. XVIII, constituind o sursă valoroasă de studiu pentru arheologi şi o atracţie turistică deosebită. S-au găsit inclusiv numeroase „mulaje” ale corpurilor surprinse în diferite poziţii, formate prin întărirea cenuşii în jurul lor.

Au urmat numeroase alte erupţii, dintre care mai importante au fost cea din 1631, când s-a înregistrat circa 3000 de decese, cea din 1906, cu circa 100 de decese şi ample curgeri de lavă care au acoperit suprafeţe considerabile; ultima erupţie a avut loc în 1944, când au fost distruse câteva sate. În prezent se observă doar emanaţii postvulcanice, aşa că Vezuviul este accesibil vizitatorilor până în vârf. Totuşi există temeri că o nouă erupţie ar putea fi foarte periculoasă. Deşi erupţia ar putea fi prevăzută cu câtva timp înainte, evacuarea zonei ar ridica foarte mari probleme, datorită numărului foarte mare de locuitori din împrejurimi (circa trei milioane). De aceea se încearcă limitarea construcţiilor noi în zonă. O reţea de staţii gravimetrice şi seismice urmăreşte în permanenţă starea vulcanului.

Stromboli, situat pe o mică insulă din Marea Tireniană, în largul coastelor Siciliei. Erupţiile sunt în general slabe până la moderate, dar aproape constante, putând fi bine observate şi de pe navele de agrement (este supranumit „farul Mării Mediterane”), dar ocazional se produc şi erupţii mai puternice, de exemplu în 2001 şi 2002, ceea ce a

făcut ca un timp să nu mai fie permisă vizitarea lui. Din 2007 turiştii au din nou acces, dar numai însoţiţi de un ghid profesionist.

Etna, cel mai important vulcan activ din Europa, situat în Sicilia de 3329 m alt. Erupe frecvent, uneori provocând pagube în împrejurimi: în 1928 a îngropat o localitate de la poale, în 1971 a acoperit un observator astronomic şi a distrus o instalaţie de transport pe cablu iar în 2002-2003 erupţiile au distrus complet o staţiune turistică de pe versantul nord-estic. Erupţii puternice s-au produs şi recent (2007, 2008).

Teide (Pico del Teide), din insula Tenerife (inclusă în arh. Canare), cu altitudinea de 3718 m, situat în Parcul Naţional Teide, Sit al Patrimoniului natural mondial. În parc există un hotel şi o instalaţie pe cablu (cu telecabine) care ajunge până la 2356 m alt. pe versantul vulcanului; accesul pe vârf se face numai cu permis special. Ultima erupţie a avut loc în 1903, dar se consideră că unele semne ar indica un risc ridicat de erupţie în viitorul apropiat, inclusiv de producere de prăbuşiri şi curgeri piroclastice.

Vulcanii din arhipelagul Hawaii (îndeosebi Mauna Loa şi Kilauea), incluşi în Parcul Naţional al vulcanilor hawaieni, declarat şi rezervaţie a biosferei şi Sit al patrimoniului natural mondial.

Hazarde hidrologice Inundaţiile pot fi provocate de:

- ploi extrem de abundente, uneori asociate şi cu topirea zăpezilor, care duc la revărsarea râurilor. Printre cele mai ample din istorie au fost cele din China, printre care revărsările din 1887 din bazinul Fluviului Galben, cu un număr estimat de victime între 900 mii şi 2 milioane, şi cele din 1931, care au acoperit vaste suprafeţe şi au antrenat între 1 şi 4 mil. decese. În trecut şi în România revărsările marilor râuri produceau frecvent mari pagube şi chiar decese. În urma amplelor inundaţii din 1970 şi 1975, care au afectat sute de mii de persoane, acţiunea de îndiguire a acestora s-a intensificat. În prezent se produc în special inundaţii pe râurile mici şi pe pâraie din regiuni de munte şi de deal, unde scurgerea rapidă a apei pe versanţi duce la creşterea bruscă a debitului. Pe Dunăre inundaţiile sunt provocate atât de ploile şi topirea zăpezii din bazinele afluenţilor de pe teritoriul României cât şi de aportul sporit de ape din bazinul superior şi mijlociu al Dunării, urmărirea deplasării undelor de viitură permiţând aprecierea momentului în care pericolul poate fi resimţit în diverse locuri.

- formarea podurilor de gheaţă pe râuri, care acţionează apoi ca baraje, când debitul râului creşte sau care prin rupere formează zăpoare care de asemenea barează scurgerea. Acest risc se manifestă frecvent şi în România, în special pe râul Bistriţa, dar cu efecte locale; pentru evitarea lor adesea se recurge la dinamitarea podurilor de gheaţă sau a zăpoarelor ample inundaţii de acest tip au loc în lungul fluviilor siberiene. Gheaţa de pe râuri sau lacuri se poate rupe şi sub greutatea persoanelor care traversează pe aceste poduri de gheaţă sau pescuiesc la copcă iar salvarea celor care cad în apă este foarte dificilă, adesea imposibilă.

- ruperea barajelor lacurilor de acumulare şi a digurilor fluviale (de obicei ca urmare a precipitaţiilor abundente sau a cutremurelor). Una dintre cele mai ample catastrofe de acest gen s-a înregistrat în bazinul fluviului Huai (provincia Henan) din China în 1975, după o ploaie care a totalizat 1060 mm precipitaţii (mai mult decât cantitatea anuală medie a regiunii), provocată de un taifun tropical care a venit în contact cu o masă de aer rece. Ruperea barajului Banqiao datorită cantităţii enorme de apă acumulate în lac a antrenat în cascadă ruperea altor 62 de diguri din aval şi formarea

unui val de apă de 10 km lăţime şi 3-7 m înălţime, care a inundat mii de kilometri pătraţi şi numeroase localităţi. O parte dintre locuitori au reuşit să se evacueze, dar au existat şi numeroase victime (numărul lor nu a fost comunicat oficial, după unele estimări ar fi în jur de 250 000). În Europa în 1959 în sud-estul Franţei, la poalele Alpilor, în apropiere de Coasta de Azur, barajul unui lac de acumulare de pe râul Reyran s-a rupt eliberând brusc apa din lac, care a format un val de 40 m înălţime. Apa scursă din lac s-a deplasat cu o viteză de 70 km/h, distrugând total două localităţi din aval şi inundând parţial oraşul- staţiune turistică Fréjus. Peste 400 de persoane au murit înecate.

- ruperea digurilor marine (de obicei datorită combinării mareelor înalte cu furtuni de mare putere, care pot duce la creşterea cu până la 5 m a nivelului mării peste nivelul obişnuit al fluxului). Inundaţii legate de pătrunderea pe uscat a apelor Mării Nordului s-au înregistrat în repetate rânduri în ţările riverane, îndeosebi în Olanda, cu mii şi chiar zeci de mii de morţi în 838, 1014, 1206, 1287, 1530 etc. Multe localităţi au fost acoperite de ape şi au dispărut total. Ultima inundaţie amplă de acest tip a avut loc în 1953, afectând Olanda şi Marea Britanie şi în mai mică măsură Belgia, Danemarca şi Franţa. S-au înregistrat 2533 de decese, dintre care 1835 în Olanda, zeci de mii de persoane au fost evacuate, au murit circa 30 000 de vite. Lucrările ample şi foarte complexe de protecţie au redus tot mai mult pericolul; în prezent ţărmurile sunt bine apărate, astfel că valurile de maree de mare amploare din Marea Nordului din 2007 nu au mai produs decât unele pagube materiale. Totuşi există temerea că ridicarea nivelului mării ca urmare a încălzirii climatice globale ar putea pune în pericol chiar aceste lucrări hidrotehnice moderne şi implicit teritoriile apărate de ele.

Uneori inundaţiile au afectat muzee, biblioteci, monumente istorice, distrugând opere de artă şi manuscrise rare. În noiembrie 1966 oraşul italian Florenţa a cunoscut o astfel de catastrofă, ca urmare a revărsării râului Arno, care trece prin oraş. Ploile foarte abundente din Apenini au umflat apele râului şi ale lacului de acumulare de la Valdarno, de unde, pentru a evita ruperea barajului, a fost evacuată o mare cantitate de apă. Efectele asupra oraşului au fost amplificate de podurile subdimensionate şi de îngustimea străzilor, astfel că în unele locuri pe străzi apa s-a ridicat până la 6 m înălţime. În jur de 100 de oameni au murit iar pe străzi şi în clădiri s-au adunat peste 600 000 tone de mâl amestecat cu gunoaie, în care au fost îngropate 3-4 milioane de cărţi şi manuscrise (inclusiv preţioase manuscrise medievale cu miniaturi pictate) şi 14 000 opere de artă (statui, frescă, tablouri). Cu eforturi deosebite o parte dintre acestea au fost recuperate din noroi şi a început o amplă acţiune de restaurare, care nu s-a încheiat în totalitate nici în prezent. Au fost elaborate tehnici inovative de restaurare, adecvate acestei situaţii. Ca urmare a acestei catastrofe măsurile de protecţie a valorilor culturale au fost revizuite în întreaga lume.

Trombele de apă se formează în mări şi oceane, în apropiere de ţărm, în condiţiile unor intense turbulenţe atmosferice. Mişcarea turbionară a aerului exercită o forţă de aspirare, astfel că ridică imense coloane de apă, în formă de tirbuşon. Astfel de fenomene sunt frecvente în zonele subtropicale ale Golfului Mexic şi în largul coastelor SUA.

Tsunami sunt valuri marine imense care pătrund în interiorul uscatului; sunt provocate de cutremure, de prăbuşiri de teren de mare amploare sau de erupţiile vulcanice. Cel produs în 26 decembrie 2004, provocat de un cutremur subacvatic cu

epicentrul situat la vest de insula Sumatra (cu magnitudinea de 9.1 – 9.3) resimţit în 14 ţări din jurul oceanului Indian, a fost cel mai catastrofal din istorie ca număr de victime – peste 230 000 de persoane, printre care numeroşi turişti care îşi petreceau vacanţa de Crăciun în staţiuni balneare şi se aflau pe plajă sau în imediata apropiere a ei. În unele locuri valurile au atins 30 m înălţime. În 1782 un tsunami declanşat în Marea Chinei de Sud a ucis 40 000 de persoane. Cutremurul de la Messina (Italia) din 1908 şi tsunamiul produs de el au totalizat 70 000 de victime. Cel mai puternic cutremur înregistrat de seismografe, cel din 1960 de la Valdivia (Chile), cu magnitudinea de 9.5 grade, a provocat un amplu tsunami care a ajuns până în Hawaii, Japonia, Filipine, Noua Zeelandă, totuşi numărul de victime a fost relativ redus. Cutremurul din septembrie 2009, cu magnitudinea de 8 grade, care a afectat statul insular Samoa din Pacific a fost urmat de un tsunami care a măturat plajele frecventate de turişti din insulă, dar avertizarea de tsunami a fost făcută în timp util. Dintre valurile marine provocate de vulcanism, în 1792 prăbuşirea unui dom de lavă din complexul muntelui vulcanic Unzen (Japonia) a provocat un tsunami care a ucis circa 1500 de persoane (cel mai mare dezastru produs de un vulcan în Japonia). Erupţia vulcanului Krakatoa (Indonezia) din 1883 a fost urmată de un tsunami care a provocat 36000 de morţi.

Pentru ţările riverane Oceanului Pacific funcţionează un sistem de avertizare numitt Pacific Rim Tsunami Warning System. Se are în vedere realizarea de sisteme similare şi în alte regiuni cu risc de tsunami.

Cu toate măsurile de protecţie şi avertizare, în ultimele decenii se constată o tendinţă de intensificare a impactului fenomenelor extreme asupra societăţii, pe de o parte datorită modificărilor globale ale mediului şi pe de alta datorită creşterii densităţii populaţiei. În cazul turismului, a crescut numărul persoanelor care participă la astfel de activităţi, dar s-a lărgit foarte mult şi paleta destinaţiilor turistice şi a sporit ponderea activităţilor recreaţionale cu grad ridicat de risc. Ca urmare este necesară o atenţie sporită pentru prevenirea situaţiilor de criză şi pentru asigurarea unei bune informări a turiştilor asupra riscurilor la care se expun şi asupra măsurilor de precauţie necesare.BibliografieAlexandrescu C. (1988), Igiena Educaţiei Fizice şi Sportului, IEFSBălteanu D., Alexe Rădiţa (2001), Hazarde naturale şi antropogene, Edit. Corint, BucureştiBălteanu D., Şerban Mihaela (2005), Modificările globale ale mediului. O evaluare interdisciplinară a incertitudinilor. Edit. Coresi BucureştiBogdan Octavia, Niculescu Elena (1999), Riscurile climatice din România, Inst. de Geogr. BucureştiBogdan Octavia (edit.) 2008, Carpaţii Meridionali. Clima, hazardele meteo-climatice şi impactul lor asupra turismului, Edit. Univ. L.Blaga SibiuGâştescu P. (2001), Managementul mediului, Edit. Sfinx 2000Gore Al (2007) Un adevăr incomod. Pericolul planetar reprezentat de încălzirea globală şi măsurile care pot fi luate, Edit RAO,BucureştiGrecu Florina (2004), Hazarde şi riscuri naturale, Edit. Universitară BucureştiIonac Nicoleta (2005), Radiaţia ultravioletă, factor de risc pentru sănătatea umană, vol. Riscuri şi catastrofe 2 (an IV), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-NapocaPehoiu Gica, Muică Cristina, Sencovici Mihaela (2006), Geografia mediului cu elemente de Ecologie, Edit. Transversal, Târgovişte

Posea Gr., Armaş Iuliana (1998), Geografie fizică. Terra – cămin al omenirii şi sistemul solar, Edit. Enciclopedică, BucureştiSoran V., Puia I., Ardelean A., Maior C. (2001), Ecologie umană, Vasile Goldiş University Press, AradTeodoreanu Elena (2002), Bioclimatologie umană, Edit. Academiei, BucureştiTeodoreanu Elena (2007), Se schimbă clima?O întrebare la început de mileniu. Edit. PaideaUngureanu Irina (2005), Geografia Mediului, Edit. Univ. Al.I.Cuza, Iaşihttp://ro.wikipedia.org./wiki/cutremurehttp://en.wikipedia.org./wiki/Avalanche